48364929 Curs de Sisteme Politice Contemporane

CONŢINUTUL CURSULUI DE SISTEME POLITICE CONTEMPORANE

1. SISTEME ŞI REGIMURI POLITICE...........................................................2 1.1. 1.2.

Conceptul de sistem politic....................................................................2 Sisteme politice şi forme de guvernare.................................................5 Definiţii....................................................................................................13 Întrebări şi exerciţii................................................................................14

2. SISTEME POLITICE DEMOCRATICE.....................................................15 2.1. 2.2.

Analiza sistemică a democraţiei...........................................................15 Modele empirice ale democraţiei................ .........................................25 Definiţii....................................................................................................30 Întrebări şi exerciţii................................................................................30

3. SISTEME POLITICE AUTORITARE........................................................31 3.1. 3.2. 3.3.

Autoritarism şi totalitarism...................................................................31 Sisteme politico-religioase....................................................................34 Sisteme politico-militare........................................................................38 Definiţii....................................................................................................41 Întrebări şi exerciţii................................................................................42

4. SISTEME POLITICE ÎN TRANZIŢIE........................................................43 4.1.

Etapele procesului de democratizare...................................................43 Definiţii....................................................................................................46 Întrebări şi exerciţii................................................................................46

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ..............................................................................47

ANEXA 1: Sistemul politic românesc contemporan,

1

între democratizare şi consolidare democratică............................................49

1. SISTEME ŞI REGIMURI POLITICE

Pe parcursul acestui capitol, veţi învăţa următoarele: • principalele elemente care definesc conceptul de sistem politic; • diferenţierile existente între noţiunea de sistem politic şi aceea de regim politic; • crieteriile în funcţie de care sunt clasificate principalele tipuri de regimuri politice şi forme de guvernare; • aspectele juridice şi constituţionale ale principalelor forme de guvernare. Cuvinte-cheie: sistem politic, regim politic, formă de guvernare, putere legislativă, putere executivă.

1.1.

Conceptul de sistem politic

Faptul ca ştiinţa politică îşi afirmă scopul de a oferi un model explicativ asupra societăţii organizate politic are drept consecinţă conceperea acesteia din urmă sub forma unui sistem. Termenul de sistem denotă, sub un aspect general, „orice set de elemente ce există într-o anume relaţie modelată unul faţă de celălalt. Un sistem poate fi reprezentat de elemente tangibile, cum ar fi părţile unui motor cu ardere internă, sau din elemente intangibile, de exemplu un sistem ideatic” (Plano, Riggs, Robin, 1993, pp. 137-138). În acest context, sistemul politic este de obicei conceput sub forma unui model ce se caracterizează prin existenţa unor relaţii umane persistente de care depinde luarea pe baza autorităţii a deciziilor ce trebuie îndeplinite in scopul bunăstării întregii societăţi. Se consideră că un sistem politic se deosebeşte de sistemul social în ansamblu prin următoarele trăsături proprii: a) universalitatea, în ceea ce priveşte scopul său, deoarece un astfel de scop are în vedere toţi membrii comunităţii organizate politic; b) coerciţia, al cărei control ultim este revendicat pentru situaţiile care nu pot fi depăşite pe calea negocierilor; c) legitimitatea, prin intermediul căreia deciziile luate in folosul bunăstării generale, al coeziunii interne şi al securităţii externe sunt acceptate de către elementele sistemului (indivizi şi grupuri sociale) ca fiind obligatorii;

2

d) autoritatea, prin afirmarea căreia un sistem politic impune supunerea indivizilor şi a diferitelor grupuri sociale, dar numai în măsura în care aceasta presupune şi legitimitatea. Această modalitate de concepere a sistemului politic a permis anumitor teoreticieni să ajungă la o identificare între sistemul politic şi stat, pe considerentul că “termenul sistem politic este folosit ca o etichetă pentru colectivitatea de legături ce include guvernul şi procesele politice ale unui stat” (Plano, Riggs, Robin, pp. 138-139). O astfel de identificare nu este justificată, întrucât conduce la o reducţie ce nu poate cuprinde ansamblul relaţiilor socio-politice pe care le presupune analiza sistemică. O altă identificare ce apare uneori inclusiv în literatura de specialitate este aceea bazată pe suprapunerea conceptelor de sistem politic şi de regim politic. Există însă între aceste două noţiuni o relaţie ce poate fi înţeleasă dintr-o dublă perspectivă. Astfel, pe de o parte, conceptul de sistem este utilizat în cercetarea politologică în sensul unui model abstract care poate oferi consistenţă teoretică studierii fenomenelor politice care au loc într-o societate dată, în vreme ce analizele care au în vedere caracteristicile regimului politic iau în considerare anumite aspecte empirice. Avem, aşadar, în primul rând, o relaţie existentă între normativ (sistemul politic) şi empiric (regimul politic). Pe de altă parte, există şi o relaţie de subordonare în planul cercetării între cele două concepte, câtă vreme regimul politic poate fi considerat un „subansamblu” al sistemului politic. În alţi termeni, dacă noţiunea de sistem politic are în vedere modalitatea generală de organizare a unei comunităţi politice, aceea de regim politic este însumată de corelaţiile existente între anumite elemente definitorii ale respectivei comunităţi politice. „Regimul politic este un subansamblu al sistemului politic. El reprezintă conceptul fundamental al tipologiei clasice a tipurilor de organizare şi exersare a puterii politice. Suntem moştenitorii unei lungi istorii de clasificare ale regimurilor politice care coboară până în Antichitatea greacă pentru a continua să se îmbogăţească în secolul XX cu noi categorii. Această lucrare de tipologizare, oricât de fecundă ar fi ea, pune, cu toate acestea, un anumit număr de probleme” (Hastings, 2000, p. 97).

Decurge de aici că, atunci când analizăm un anumit tip de sistem politic, includem aici o tipologie mai largă, care implică existenţa unor diferite tipuri de regimuri politice. Analiza sistemică presupune, aşadar, luarea în considerare a unui set de elemente care urmăresc, pe de o parte, relaţiile dintre un anumit sistem şi mediul său exterior (spre 3

exemplu, relaţiile pe care sistemul respectiv le are cu alte sisteme) şi, pe de altă parte, relaţiile dintre acesta şi subansamblurile care îl compun. Din acest punct de vedere, elementele fundamentale care trebuie luate în considerare sunt „intrările” în sistem, „ieşirile” din acesta, precum şi feed-back-ul permanent (sau procesul de retroacţiune) pe care sistemul îl întreţine cu mediul societal pe care îl implică. „Intrările” în sistem (inputs) presupun atât „cereri” venite din partea diverselor grupuri care activează în plan social (cum sunt, bunăoară, cererile de majorare a salariilor venite din partea organizaţiilor sociale), cât şi „susţineri” (spre exemplu, participarea liberă a cetăţenilor la angajamentele electorale sau implicarea lor în procesul de luare a deciziilor reprezintă modalităţi de susţinere a unui sistem politic de factură democratică). Pe de altă parte, „ieşirile” din sistem (outputs) reprezintă decizii care urmează a fi implementate în plan societal şi care se bazează pe autoritatea decidenţilor sistemului, autoritate însoţită în mod necesar, într-un stat de drept, de legitimitatea acestora de a lua aceste decizii. Aceasta nu înseamnă însă că, întotdeauna, deciziile luate de decidenţii sistemului sunt cele mai bune. Tocmai de aceea, pentru ca sistemul să se menţină într-o stare de echilibru, este necesar procesul de retroacţiune (feed-back), care presupune exercitarea unui „control” – din partea sistemului – asupra modului în care deciziile resepctive au fost primite în plan social sau asupra manierei în care acestea au fost implementate. Echilibrul dintre inputs şi outputs, realizabil prin intermediul procesului de feed-back, are rolul de a garanta, totodată, stabilitatea unui sistem politic. În cazul în care acest echilibru este afectat, se poate ajunge la blocajul sistemului. Pe baza acestor elemente, conceptul de sistem politic este utilizat în ştiinţa politică în sensul unui „algoritm”, al unei formule care permite analiza modului în care o anumită societate funcţionează. Conceptul a devenit fezabil începând cu anul 1953, când, în lucrarea The Political System, politologul David Easton a dezvoltat teoria expusă în lucrarea The Social Syistem din 1951 a sociologului Talcott Parsons, mizând pe aplicabilitatea sa cu privire la fenomenele politice care au loc la nivelul societăţii globale. Analizele sistemiste s-au extins astfel, de la concepţia potrivit căreia fiecare sistem e constituit dintr-o anumită structură, elementele acesteia deţinând anumite funcţii care asigură echilibrul sistemului (structuro-funcţionalismul lui Parsons), până la aceea în conformitate cu care funcţia primordială a sistemului politic este aceea de „alocare autoritară a valorilor la nivelul întregii societăţi” (idee susţinută în

4

sistemismul lui Easton). Conceptul este folosit astăzi pentru a oferi un cadru de analiză al ansamblului relaţional existent într-o comunitate modernă, având un rol descriptiv, util analizei politice în măsura în care poate oferi o imagine de ansamblu, generală asupra acestuia.

„Sistemul politic reprezintă ansamblul persistent şi coerent de relaţii şi comportamente sociale instituţionalizate, care asigură exercitarea autorităţii (puterii) asupra societăţii, altfel spus, realizarea autoreglării sistemului social global. Ca entitate distinctă, autonomă a sistemului social global, sistemul politic este definit prin structura sa invariantă dată de interacţiunea elementelor (subsistemelor) ce îl compun” (Radu, 2004, p. 10)

De la introducerea sa în câmpul de studiu al ştiinţei politice, conceptul de sistem a evoluat, însă continuă să definească încercarea analiştilor de a formula o perspectivă integrală asupra comunităţii organizate politic. În acest sens, se poate susţine că sistemismul s-a constituit într-o reacţie specifică atât faţă de tentaţia elaborării unor metateorii cu reminiscenţe de factură ideologică, cât şi faţă de tendinţa cercetărilor ultraempirice, care eludau o viziune de ansamblu a societăţii organizate politic.

1.2.

Sisteme politice şi forme de guvernare

Noţiunea de sistem politic se află într-o strânsă relaţie cu problema formelor de guvernare. Cu alte cuvinte, conceptul de sistem, odată aplicat în plan empiric, implică o determinare a tipurilor de regimuri politice, ceea ce implică luarea în considerare şi a diverselor tipuri de forme de guvernare. Putem opera astfel trecerea din sfera normativului, a ceea ce teoria politică ne spune că ar trebui să fie, în sfera empiricului, cu alte cuvinte, a ceea ce este o anumită comunitate organizată politic. Aceasta pentru că, dacă dorim să depăşim o tratare exclusive teoretică a politicului trebuie să analizăm formele sale concrete de manifestare. S-a discutat, astfel, despre regimul politic, fie din perspectiva laturilor sale formale, fie din aceea a componentelor sale. Această ultimă orientare a urmărit, mai ales, problema relaţiei dintre regimul politic şi stat sau, mai precis, dintre regimul politic şi modalitatea de guvernare localizată la nivelul statului. În acest context, există propuneri precum cele ale lui M. Duverger (pentru care regimul politic poate fi definit pe baza specificului organelor puterilor statului şi a modului în care 5

e oganizată guvernarea), G. Bouthoul (care ia în considerare gradul de libertate a cetăţenilor în determinarea regimului politic), T.B. Bottomore (în a cărui viziune regimul politic se suprapune peste sistemul politic) sau G. Burdeau (care defineşte regimul politic drept un mecanism de autogestiune socială). Rezumând, un regim politic poate fi caracterizat pe baza actorilor politici care Atunci când încercăm să stabilim existenţa concretă a unui regim politic, suntem interesaţi, în primul rînd, de determinarea actorilor politici care acţionează în cadrele comunităţii politice într-o dublă ipostază: de subiecţi ai vieţii politice, dar şi de actori ai vieţii sociale. În al doilea rând, pentru a defini un regim politic, un aspect indispensabil îl constituie determinarea instituţiilor politice şi a funcţiilor lor, a relaţiilor pe care acestea le compun. În al treilea rând, definirea regimului politic implică determinarea, pe de o parte, a raporturilor dintre actorii politici, iar pe de altă parte, a relaţiilor stabilite între acestea şi elementele sistemului instituţional. Acest ansamblu complex de relaţii poate lua diferite forme: antagonică, echilibrată, consensuală, tensională ş.a.m.d. În fine, putem circumscrie regimul politic acordând atenţie regulilor jocului care coordonează viaţa politică, reguli pe care, cel mai adesea, le regăsim în aspectul constituţional specific comunităţii moderne organizate politic.

acţionează în cadrul său, a instituţiilor politice care asigură manifestarea puterii politice, a relaţiilor sociale şi politice care sunt guvernate de aşa-numitele reguli ale jocului, ce reflectă aspectul constituţional al organizării politice moderne. Cu alte cuvinte, nu putem reduce circumscrierea unui anumit regim politic la un singur element al vieţii politice dintr-o societate dată. De aceea, considerăm că identificarea unui regim politic ca fiind de un anumit fel permite un dublu demers. Este vorba, mai întâi, despre o incursiune analitică în viaţa politică dintr-o anumită societate, care să aibă ca obiectiv principal reliefarea modului în care este structurată societatea respectivă, a tipurilor de relaţii ce se stabilesc între diferiţii actori politici (între reprezentanţii statului şi cei ai societăţii civile, între aceştia din urmă şi cei ai partidelor politice etc, între cetăţeni şi instituţiile statului etc.), precum şi a formelor de manifestare pe care le cunoaşte puterea politică, a tipului de system electoral ş.a.m.d. În al doilea rand, categoria de regim politic permite analiştilor un demers comparative, care se înscrie în modelul a ceea ce ştiinţa politică numeşte comparative politics. Acesta urmăreşte să descrie, pe baza analizei comparative, fomele de guvernare, sistemele electorale, sistemele de partide, condiţiile modelării vieţii politice, precum şi avantajele (punctele tari), respective dezavantajele (punctele slabe) regimurilor politice din diferite ţări.

6

Propunem luarea în considerare a două direcţii teoretice din perspective cărora a fost abordat conceptul de regim politic, după cum urmează: 1. direcţia instituţională (pentru a o diferenţia de curentul instituţionalist din ştiinţa politică), conform căreia putem înţelege politica în sensul unei activităţi de conducere a societăţii de către un grup social (partid, clasă, elită etc.) care îşi impune puterea prin intermediul instituţiilor statului (cucerite prin diferite mijloace: revoluţie, confruntare, lovitură de stat, manipulare etc.). Această perspectivă permite evidenţierea condiţiilor de posibilitate pentru existenţa regimurilor politice totalitare şi autoritare. 2. direcţia sistemist-comparativistă, care permite o abordare a regimului politic realizată cu instrumentele specifice sociologiei politice şi potrivit căreia exercitarea politicii ia forma unor feed-back-uri permanente între aceasta şi contextual mai larg al vieţii sociale, pe marginea problemelor reale cu care cea din urmă se confruntă. Această perspectivă relevă rolul important pe care trebuie să-l deţină, în contextul, definirii şi caracterizării conceptului de regim politic, relaţia dintre societas şi civitas, dintre societate şi politică, orientându-ne înspre regimurile politice democratice.

O altă latură a analizei care permite identificarea unui anumit tip de regim politic este cea care ia în considerare forma de guvernare. Din acest punct de vedere, ne orientăm asupra aspectelor constituţionale ale unui anumit sistem politic, urmărind modul în care este statuată relaţia dintre puterile ce pot fi localizate la nivelul acestuia, cu precădere relaţia dintre puterea legislativă şi puterea executivă. Din acest punct de vedere, cea mai veche clasificare îi aparţine filosofului grec Aristotel, cel care, luând în considerare – în lucrarea Politica, considerată de mulţi comentatori ca fiind primul “manual” de ştiinţă politică – două criterii, anume numărul conducătorilor şi obiectivul conducerii, a distins între 6 forme de guvernare, ale căror caracteristici pot fi sintetizate precum în tabelul următor:

Numărul conducătorilor Unul Cei puţini Cei mulţi

Binele public

Obiectivul conducerii Binele personal

MONARHIE ARISTOCRAŢIE REPUBLICĂ

TIRANIE OLIGARHIE DEMOCRAŢIE/DEMAGOGIE

Desigur că formele de guvernare au evoluat în funcţie de condiţiile socio-istorice şi că tipologia aristotelică nu ne poate ajuta astăzi foarte mult în cercetarea empirică a formelor de guvernare, dar aceasta rămâne o importantă contribuţie sub aspect conceptual. Nici astăzi însă nu putem susţine că există o clasificare definitivă a regimurilor politice. Ce putem face este să sintetizăm clasificările existente în funcţie de criterii diferite.

7

Un prim criteriu este cel amintit mai sus, anume cel care se referă la tipul de relaţie constituţională existent între puterea legislativă şi puterea executivă. Din acest punct de vedere, putem clasifica formele de guvernare ca fiind de trei tipuri: prezidenţiale, parlamentare şi semiprezidenţiale. În acest punct, trebuie să luăm în considerare de forma statului, care poate fi de două tipuri, republică şi monarhie. Ajungem astfel, din start, la o clasificare combinată a regimurilor politice, câtă vreme pot exista republici parlamentare, prezidenţiale şi semiprezidenţiale, dar şi monarhii constituţionale (parlamentare) sau chiar – încă – monarhii absolutiste.

„Potrivit formei de guvernământ, statele se împart în două categorii: republici şi monarhii. Republica este acea formă de guvernământ în care organul ce îndeplineşte funcţia de şef al statului este ales pentru o perioadă anumită. Republicile pot fi: prezidenţiale sau parlamentare. În republicile prezidenţiale, preşedintele este ales prin vot universal direct; în republicile parlamentare, preşedintele este ales de către Parlament. Republica semiprezidenţială se caracterizează în principal prin alegerea preşedintelui sau prin vot universal direct şi prin răspunderea politică a guvernului faţă de Parlament. Ceea ce imprimă caracter prezidenţial, parlamentar sau, respectiv, semiprezidenţial formelor de guvernământ republicane este caracterul regimului politic, stabilit în funcţie de principiul separaţiei celor trei puteri. Monarhia este acea formă de guvernământ în care organul ce îndeplineşte atribuţiile de şef al statului este un monarh, care ocupă tronul fie prin alegere pe viaţă, fie prin succesiune ereditară. Monarhia poate fi: absolută (monarhul este unicul oragn suprem în stat; limitată sau constituţională (alături de şeful statului există şi alte organe care exercită puterea: parlament, guvern). În monarhia constituţională, prerogativele monarhului sunt restrânse; guvernul deţine puteri sporite; guvernul este emanaţia parlamentului (rezultat al alegerilor generale). Monarhia dualistă se deosebeşte de cea constituţională prin faptul că, în cadrul ei, guvernul este numit de monarh şi subordonat acestuia. Puterile monarhului sunt însă limitate prin atribuţiile conferite Parlamentului” (Ionescu, 2004, pp. 85-86)

Aşa cum sugerează anumiţi autori, atât regimul politic prezidenţial, cât şi cel parlamentar, au parlamente, însă în regimul prezidenţial şeful statului este ales direct, având alte prerogative decât legislativul, care nu poate înlătura preşedintele. Pe de altă parte, într-un regim parlamentar, puterea executivă revine preşedintelui ales de Parlament, în cazul unei republici, sau premierului, care este de fapt un membru al parlamentului delegat să formeze guvernul, în cazul unei monarhii. Ca atare, guvernul se află sub controlul Parlamentului, care-i poate acorda un vot de neîncredere (Roskin, 1997). Mai clară este însă abordarea constituţională cu tentă juridică (Ionescu, 1994), potrivit căreia regimurile prezidenţiale se caracterizează prin următoarele trăsături: puterea executivă este încredinţată prin Constituţie preşedintelui, învestit, totodată, cu largi responsabilităţi în conducerea generală a statului; preşedintele este ales prin vot

8

universal, egal, direct şi secret pentru un mandat a cărui durată variază de la un sistem constituţional la altul (de exemplu, 4 ani în SUA, 7 ani în Franţa, 5 ani în România). Procedura alegerii preşedintelui este, din punctul de vedere al reprezentativităţii, similară cu cea prevăzută pentru alegerea Parlamentului. În acest fel, preşedintele deţine o poziţie egală cu cea a Parlamentului în ceea ce priveşte reprezentarea electorilor; preşedintele nu poate dizolva Parlamentul, iar acesta nu poate revoca sau demite preşedintele (imposibilitatea revocării nu înlătură posibilitatea punerii sub acuzare a şefului statului de către Parlament pentru anumite fapte şi potrivit unei anumite proceduri; miniştrii nu răspund politic pentru activitatea guvernamentală pe care o desfăşoară, în faţa Parlamentului. Aceste atribute se regăsesc mai ales în cazul regimului prezidenţial din SUA, în vreme ce în alte cazuri ele apar modificate. De exemplu, în cazul sistemului politic românesc, guvernul răspunde politic numai în faţa Parlamentului pentru întreaga activitate. Schematic, structura regimului politic prezidenţial poate fi redată astfel:

PARLAMENT PREŞEDINTE ge ale

aleg e

numeşte GUVERN

ELECTORAT

MINISTERE

Sursa: Michael Roskin, Countries and Concepts. An Introduction to Comparative Politics, Prentice Hall, 1997

În ceea ce priveşte regimul parlamentar, acesta se caracterizează, principial, prin separaţia suplă şi colaborarea puterilor, regăsindu-se din punct de vedere istoric în sistemul constituţional din Marea Britanie. În opinia lui Constantin Ionescu, „caracteristica esenţială a acestui regim constă în gradul înalt de interferenţă între parlament şi componentele sale, pe de o parte (adunări / camere; comisii parlamentare) şi guvern, pe de altă parte” (Ionescu, 1994, p. 12). Colaborarea strânsă dintre legislativ şi executiv exclude, în principiu, conflictele dintre Parlament şi şeful statului. După autorul

9

citat, regimul parlamentar poate fi caracterizat prin: alegerea preşedintelui republicii de către parlament; această trăsătură este evidentă doar în formele de guvernământ republican; răspunderea politică a membrilor guvernului şi a acestuia în întregul său faţă de Parlament; învestirea şefului statului (monarh sau preşedinte de republică) cu atribuţii limitate privind conducerea efectivă a statului. Şeful statului nu-şi asumă răspunderea politică, putând fi însă sancţionat de Parlament, potrivit unei proceduri speciale, doar pentru anumite fapte: înaltă trădare, violarea Constituţiei şi a legilor. Prerogativele constituţionale conferite executivului ca, în anumite condiţii prevăzute expres şi limitativ în legea fundamentală, să dizolve parlamentul. Dizolvarea Parlamentului nu este, însă, o sancţiune aplicată acestuia, ci o cale de rezolvare a unui conflict. Trebuie specificat că în practica politică se întâlnesc diferite tipuri de regim parlamentar, mai apropiate sau mai îndepărtate de modelul ce constituie sistemul de referinţă. Se poate însă accepta următoarea reprezentare schematică a regimului parlamentar:

alege sau propune COAL IŢIE

PREMIER GUVERN conducere

PARLAMENT

MINISTERE

alege

ELECTORAT Sursa: Michael Roskin, Countries and Concepts. An Introduction to Comparative Politics, Prentice Hall, 1997

Aşa cum am amintit, în practica politică este cunoscut şi un tip de regim politic intermediar, situat între cel prezidenţial şi cel parlamentar, numit de Maurice Duverger regim semiprezidenţial. Politologul Cristian Pârvulescu susţine că acesta „este un hibrid care depinde de relaţiile de putere ce se stabilesc între preşedinte, guvern şi partidul (partidele) majorităţii parlamentare. Acest tip de regim poate glisa în funcţie de forţa 10

partidelor spre un regim parlamentar de fapt, ca în Austria, sau spre un regim prezidenţial, cum a fost cazul Franţei între 1958-1986 (până la prima coabitare), 19881993 sau între 1995-1997” (Pîrvulescu, 2002, p. 77). Aşadar, dacă apariţia unei corespondenţe dintre preşedintele ales şi majoritatea parlamentară, pe fondul gradului de structurare a partidelor, duce la prezidenţialism (evident, în măsura în care influenţa preşedintelui asupra partidului / partidelor este determinantă), coabitarea implică parlamentarismul. Un al doilea criteriu de clasificare a regimurilor politice vizează relaţia existentă între instituţiile statului şi societatea civilă, în sensul larg al acestui termen. Din acest punct de vedere, diferenţiem regimurile politice democratice, regimurile politice totalitare şi regimurile politice autoritare. În fine, un al treilea criteriu se referă la gradul de centralizare, respectiv descentralizare a unui anumit sistem politic, şi din acest punct de vedere facem distincţia dintre regimuri unitare şi regimuri federale. Aşa cum se poate observa, folosirea unor asemenea criterii de departajare de regimurilor politice şi formelor de guvernare permite, pe de o parte, focalizarea asupra unor aspecte specifice ale sistemelor politice. Pe de altă parte, există şi posibilitatea combinării acestor criterii, ceea ce va conduce, în mod logic, către o clasificare complexă a diverselor sisteme politice.

„Aceste clasificări nu sunt exclusive, dar pot fi aplicate pentru descrierea multidimensională a unei forme particulare de guvernare. Astfel, Canada va putea fi descrisă drept un stat liberal-democratic, parlamentar şi federal; Indonezia ca un stat autoritar, prezidenţial şi federal (...). Există în mod inevitabil şi cazuri de limită, care permite o intercalare a categoriilor: Mexicul are are aspecte specifice atât unui stat liberal-democratic, cât şi unui stat autoritar; Franţa deţine o combinaţie unică de regim parlamentar şi prezidenţial (...). Chiar dacă tipologiile implică existenţa unor cazuri interediare sau care nu se potrivesc exact, putem folosi aceste clasificări ca abordări introductive ale fenomenelor pe care intenţionăm să le cercetăm” (Dickerson, Flanagan, 1986, p. 156)

11

Având în vedere posibilităţile de combinare amintite, putem obţine chiar o hartă a formelor de guvernare existente la momentul actual în plan global, care să ne ofere o imagine a tipurilor de sisteme politice ce se manifestă în plan internaţional.

12

• • • • • • • • • • • • • • • • • • •

LEGENDA: albastru – republici prezidenţiale (prezidenţialism pur) verde – republici prezidenţiale cu preşedinţie executivă dependentă de Parlament galben – republici semiprezidenţiale portocaliu – republici parlamentare roşu – monarhii constituţionale în care monarhul nu are atribuţii executive magenta – monarhii constituţionale în care monarhul exercită puterea, Parlamentul având un rol formal mov – monarhii absolutiste maro – republici cu sistem unipartidist olive – dictaturi militare

Definiţii SISTEM POLITIC – „reprezintă ansamblul persistent şi coerent de relaţii şi comportamente sociale instituţionalizate, care asigură exercitarea autorităţii (puterii) asupra societăţii, altfel spus, realizarea autoreglării sistemului social global. Ca entitate distinctă, autonomă a sistemului social global, sistemul politic este definit prin structura sa invariantă dată de interacţiunea elementelor (subsistemelor) ce îl compun” (Radu, 2004, p. 10) REGIM POLITIC – „modul concret în care funcţionează un sistem politic considerat, adică structurarea în acţiunea politică propriu-zisă a relaţiilor dintre guvernanţi şi guvernaţi; implică forma de guvernare, statuarea rolurilor actorilor politici şi tipul de răspuns al masei de guvernanţi. Între regimul politic şi sistemul politic nu există o relaţie univocă – este posibilă schimbarea regimului politic fără a afecta sistemul în ansamblu” (Zamfir, Vlăsceanu, 1993, p. 498) FORMĂ DE GUVERNARE – „un concept juridic şi, deopotrivă, politologic care indică natura organului ce îndeplineşte funcţia de şef al statului: preşedinte, monarh-rege, împărat, Directorat, Consiliul de Stat, Consiliul Revoluţiei, Consiliul federal etc. Într-o altă accepţiune, forma de guvernământ indică modul în care sunt constituite şi funcţionează organele supreme şi este raportată, în principiu, la trăsăturile definitorii ale şefului de stat şi la raporturile sale cu puterea legiuitoare” (Ionescu, 2004, p. 85) PUTERE LEGISLATIVĂ – este una dintre puterile fundamentale în stat, alături de cea executivă şi de cea judecătorească, puteri care, potrivit lui Montesquieu, trebuie separate, în caz contrar ajungându-se la tiranie. În contextul regimurilor politice democratice, puterea legislativă deţine o funcţie esenţială, elaborând cadrul normativ în care se desfăşoară întreaga viaţă politică şi socială: „(...) puterea legislativă este exercitată de o adunare care, datorită presupusei influenţe pe care o are asupra poporului, este animată de o încredere plină de cutezanţă în propriile sale forţe. Această adunare este suficient de

13

numeroasă pentru a resimţi toate pasiunile care animă mulţimile, dar în acelaşi timp suficient de restrânsă pentru a-şi putea urmări obiectul acestor pasiuni prin mijloace dictate de raţiune” (Hassing, Hassing, 1994) PUTERE EXECUTIVĂ - este una dintre puterile fundamentale în stat, alături de cea legislativă şi de cea judecătorească, puteri care, potrivit lui Montesquieu, trebuie separate, în caz contrar ajungându-se la tiranie. În contextul regimurilor politice democratice, puterea executivă deţine funcţia de punere în aplicare (dar şi de contrabalansare) a normelor elaborate de puterea legislativă.

Întrebări şi exerciţii •

• • •

Care sunt elementele definitorii ale conceptului de sistem politic? Redaţi şi explicaţi principalele diferenţe existente între conceptul de sistem politic şi cel de regim politic. Redaţi clasificarea formelor de guvernare în baza criteriului referitor la relaţia dintre puterea legislativă şi puterea executivă şi explicaţi principalele caracteristici ale acestora. Explicaţi de ce anume regimul politic din România contemporană este unul de tip semiprezidenţial

14

2. SISTEME POLITICE DEMOCRATICE

Pe parcursul acestui capitol, veţi învăţa următoarele: • principalele delimitări conceptuale între diferitele tipuri de democraţie; • conceptele generice, procedurile şi principiile operaţionale utilizate în analiza sistemică a democraţiei; • principalele modele emipirice ale sistemelor politice de tip democratic; Cuvinte-cheie: democraţie directă, democraţie reprezentativă, principiul majorităţii, tirania majorităţii, democraţie majoritaristă, democraţie consensualistă.

2.1.

Analiza sistemică a democraţiei

Încă din momentul clasificării constituţiilor greceşti, realizată de Aristotel, s-a vorbit despre democraţie în sensul unui tip de regim politic în care puterea aparţine „celor mulţi”. Într-un sens simplu, democraţia a fost multă vreme interpretată cu o măsură cantitativistă, fiind drept urmare înţeleasă ca o „domnie a numărului”, în sensul în care „cei mulţi” iau decizii, în conformitate cu propria lor perspectivă asupra bineului comunitar, iar „cei puţini” trebuie să se supună acestor decizii. Acest principiu funcţiona, bunăoară, în sistemul democratic din Atena secolului al V-lea î.Hr., un sistem în care cei care deţineau calitatea cetăţeniei decideau în mod direct, adunându-se într-un spaţiu public numit agora, asupra problemelor care priveau binele civic. Un astfel de sistem şi-a atras însă numeroase critici, atât în epocă (şi sunt de amintit aici reacţiile vehemente ce pot fi regăsite atât în Republica lui Platon, cât şi în Politica aceluiaşi Aristotel), cât şi pe parcursul perioadei istorice ulterioare, respingerea democraţiei ca formă de guvernare fiind valabilă şi astăzi în anumite zone ale teoriei politice. Dincolo de aceste controvese, ceea ce ne interesează astăzi este să circumscriem modelul de funcţionare a sistemului politic democratic în acord cu normele analizei sistemice, ceea ce nu înseamnă însă că trebuie să ldăm punctele critice ale acestui sistem, care, fără înoială, există. În acest sens, ideea exprimată de Winston Churchill, potrivit căreia „democraţia este cel mai prost sistem de gvernare, cu excepţia celorlalte” poate fi un punct de plecare. Înainte însă de a creiona design-ul analizei sistemice aplicate

15

democraţiei, trebuie să luăm în considerare câteva semnificaţii ale termenului, pentru că nu toţi teoreticienii înţeleg în acelaşi sens acest concept. Astfel, la modul cel mai general, există o clasificare normativă a democraţiilor în democraţii directe şi democraţii indirecte sau reprezentative. În primul caz, cetăţenii participă în mod direct la luarea deciziilor privind problemele controversate, în cel de-al doilea, cetăţenii îşi delegă reprezentanţi care să decidă în numele lor cu privire la problemele controversate. Democraţia directă este îndeobşte asociată Atenei din perioada de după reformele lui Clistene, punctul său culminant fiind în secolul al V-lea î.Hr. „Care au fost trăsăturile principale ale acestei democraţii care a iscat asemenea controverse în vremea ei şi mai provoacă şi azi dispute? Esenţa ei a fost participarea directă a ansamblului cetăţenilor la guvernarea cetăţii. Această participare lua două forme. Pe de o parte era Adunarea sau Ecclesia, la care orice cetăţean era îndrituit să ia parte şi care lua deciziile finale c privire la politică. Ea era corpul suveran şi era compusă din toţi cetăţenii. Se întrunea, în condiţii normale, de zece ori pe an. Era întruparea concretă a principiului suveranităţii populare: nu a poporului care alege o guvernare o dată la patru, cinci sau şase ani, ci a poporlui care se guvrnează continuu, lună de lună şi an de an. Estimările numărului total de cetăţeni ai Atenei variază, dar el nu a fost niciodată, probabil, mai mare de 50.000. Fără îndoială că la o adunare luau parte jumătate sau mai puţin de jumătate din cetăţeni. Totuşi, participarea nu avea cum să fie derizorie, din moment ce era necesar un cvorum de 6.000 de persoane pentru deciziile privind drepturile cetăţenilor şi ostracizarea (exilarea temporară) a indivizilor, iar aceste decizii nu erau ceva neobişnuit. A doua trăsătură principală a acestui sistem al guvernării populare directe este cel puţin la fel de importantă. Este vorba despre ocuparea aproape tuturor funcţiilor legate de gvernare şi de administrarea legilor votate de cetăţeni nu prin competiţie electorală, ci prin tragere la sorţi. Acest sistem se aplica tribunalelor şi 6.000 de cetăţeni astfel aleşi trebuia să fie disponibili în fiecare an pentru serviciul de juraţi” (Arblaster, 1998, pp. 42-43).

Trebuie specificat că, în cadrul demarcat de sistemul democraţiei directe, nu toată populaţia avea şi atributul cetăţeniei, în sensul politic al termenului, fiind excluse de la această calitate cinci categorii de persoane: copiii, bătrânii, femeile, sclavii şi metecii (persoane care locuiau în Atena, dar nu se născuseră atenieni). Acest lucru ne arată că, în termeni moderni, cetăţenia politică nu se confundă cu cetăţenia juridică şi că, mai mult, democraţia este un tip de sistem politic exclusivist din perspectiva celor care au dreptul de a participa – fie direct, fie indirect – la luarea deciziilor, o trăsătură care se păstrează şi astăzi, la nivelul sistemelor democratice ale contemporaneităţii (e suficient să ne gândum că dreptul de vot se acordă începând de la o anumită vârstă, când se consideră că cetăţeanul juridic are suficientă maturitate astfel încât să poată deveni un cetăţean politic).

16

Pe de altă parte, apariţia democraţiei reprezentative poate fi localizată istoric în epoca modernă, când, odată cu apariţia statelor-naţiune, gestionarea problemelor de ordin comunitar s-a trannsferat de la nivelul restrâns al oraşelor-stat la cel al statului naţional, participarea tuturor cetăţenilor la luarea deciziilor politice devenind, practic, imposibilă. De altfel, implicit în perioada contemporană, toate sistemele politice care se revendică de la organizarea politică de tip democratic sunt de tip reprezentativ. Există, desigur, „rămăşiţe” ale democraţiei directe în cadrul democraţiilor reprezentative (aşa cum sunt referendumul sau chiar momentele de delegare a reprezentanţilor prin vot), însă aceasta, în sensul său consacrat, nu mai este posibilă astăzi.

„Este însă evident că poporul (sau majoritatea sa) nu poate exercita puterea direct şi nemijlocit în statele moderne, ale căror dimensiuni se bazează pe o delegare a puterii şi conducerii de la o majoritate la o minoritate profesională de politicieni: «poporul» transferă prin vot puterea (legislativă şi executivă) unor politicieni profesionişti, aleşi prin vot pe termen limitat (perioada unui mandat). Aceşti politicieni pot fi consideraţi drept «reprezentanţi» ai celor care i-au ales, de unde şi denumirea de «democraţie reprezentativă». Cum organul suprem de conducere în stat este cel care grupează politicienii aleşi să alcătuiască legislativul (Parlament, Adunare Naţională, Congres), democraţia reprezentativă primeşte adesea şi numele de «democraţie parlamentară»” (Iliescu, 2002, pp. 148-149).

Depăşind referinţele la anumite perioade istorice, o clasificare care se face în teoria democratică modernă este aceea dintre democraţii politice şi alte democraţii, cum ar fi democraţia socială sau democraţia economică. Spre exemplu, politologul Giovanni Sartori raportează democraţia politică la celelalte tipuri de democraţie, non-politice, oferind astfel o descriere a acestora din urmă. Referindu-se, mai întâi, la democraţia socială, Sartori arată că acest concept, care desemnează, în principal, starea democratică a unei societăţi, poate fi recuperat din scrierea lui Alexis de Tocqueville, Despre democraţie în America, acolo unde autorul francez amintea despre egalitatea statutului, a moravurilor şi obiceiurilor, specifică democraţiei americane. Plecând de aici, Sartori consideră că „o societate multigrupală în care unitatea «grup» este structurată democratic poate fi calificată drept democraţie socială” (Sartori, 1999, p. 36) şi insistă asupra deosebirii dintre aceasta şi democraţia socialistă. Astfel, dacă democraţia socialistă se impune de sus în jos, reprezentând un mod de guvernare autoritar, democraţia socială se constituie de jos în sus, fiind un mod de viaţă. Un al doilea tip de democraţie non-politică este ceea ce Sartori numeşte democraţie industrială, un termen care a făcut carieră la finalul secolului al XIX-lea. Este vorba despre acel tip de democraţie care poate fi regăsit 17

în cazul platformelor industriale, pe care politologul italian o consideră o „adaptare a democraţiei directe gereceşti la o societate industrială în care membrul comunităţii politice, acel polites, este înlocuit de către membrul comunităţii economice, munictorul la locul lui de muncă” (Sartori, 1999, p. 36). Cât priveşte ultimul model de democraţie nonpolitică, cel al democraţiei economice, acesta este reprezentat de un concept ambiguu, datorită faptului că putem recunoaşte aici o legătură cu democraţia politică, Dacă aceasta din urmă poate fi redusă la acea formă de guvernare ce asigură egalitatea politică şi juridică a cetăţenilor, democraţia economică are ca scop principal asigurarea unei egalităţi economice. În cuvintele lui Sartori, „o primă definiţie a democraţiei economice poate fi aceea că termenul denotă o democraţie al cărei scop politic este redistribuirea averilor şi egalizarea posibilităţilor şi a condiţiilor economice” (Sartori, 1999, p. 36). Democraţia politică poate fi situată la un nivel general al comunităţii socio-politice şi înţeleasă în termenii unei macrodemocraţii, în vreme ce celelalte tipuri de democraţie, care reclamă niveluri particulare de acţiune, pot fi înţelese ca microdemocraţii. O altă idee a acestui demers disjunctiv este aceea că democraţia politică reprezintă un tip de democraţie suverană supraordonată, iar democraţiile socială, industrială şi economică sunt democraţii subordonate. Conform analizei lui Sartori, „realitatea rămâne (...) aceea că democraţia politică este condiţia indispensabilă, instrumentul indispensabil pentru orice scopuri democratice am nutri. Dacă sistemul major, sistemul politic de ansamblu, nu este un sistem democratic, atunci democraţia socială are puţină valoare, democraţia industrială are puţină autenticitate, iar egalitatea economică nu diferă prea mult de egalitatea dintre sclavi” (Sartori, 1999, p. 37).

Toate aceste clarificări conceptuale dezvoltate pe latura normativă a teoriei democratice se constituie în premise ale analizei sistemice a democraţiei. Când avem în vedere analiza unui sistem politic democratic, operăm, în afara distincţiilor terminologice aminite mai sus, cu anumite coordonate, cele fundamentale fiind conceptele generice, care îl disting ca un tip specific, unic de organizare în sfera relaţiilor dintre guvernanţi şi guvernaţi procedurile ce includ regulile politice şi aranjamentele instituţionale care fac posibilă persistenţa în timp a sistemului politic democratic şi principiile operaţionale care determină funcţionarea unui astfel de sistem (Schmitter, Lynn Karl, 2002, pp. 4-18). Toate acestea sunt necesare întrucât, în analiza sistemică a democraţiei, cercetătorul e nevoit să respecte condiţia conform căreia “forma specifică pe care o ia democraţia depinde de condiţiile socio-economice ale unei ţări, precum şi de structurile statale şi practicile publice” (Schmitter, Lynn Karl, 2002, pp. 4-18)

18

La nivelul conceptelor generice, luăm în considerare, mai întâi, problema spaţiului public. Este, practic, un concept care se subântinde în mod intrinsec celui de democraţie, câtă vreme încă din perioada de existenţă şi funcţionare a democraţiei directe ateniene cetăţenii se întâlneau şi luau deciziile într-un astfel de spaţiu. Spaţiul public presupune, aşadar, locul geometric de agregare a intereselor comune, acea zonă în care interesele indivizilor se întâlnesc şi în care se iau deciziile cu privire la binele colectiv. Totodată, spaţiul public este unul al dezbaterii, al negocierii şi compromisului, este zona în care se desfăşoară procesul „târguielii democratice”, pentru că, aşa cum e firesc într-o democraţie, de multe ori interesele diverselor grupuri din societate se află în conflict.

„Spaţiul public cuprinde procesul de configurare a normelor şi alegerilor colective care sunt obligatorii pentru societate şi puse în aplicare prin puterea coercitivă a statului. Ceea ce aparţine spaţiului public poate varia foarte mult de la o democraţie la alta, depinzând de distincţiile preexistente dintre între public şi privat, stat şi societate, coerciţie legitimă şi schimb voluntar, nevoi colective şi preferinţe individuale. Perspectiva liberală asupra democraţiei susţine că spaţiul public trebuie să fie cât mai restrâns, în vreme ce abordarea socialistă sau social-democrată ar extinde spaţiul public prin reguli, subvenţii şi, în unele cazuri, deţinere colectivă a propietăţii. Nici una dintre aceste perspective nu este mai democratică decât cealaltă, ci doar democratică într-un mod diferit” (Schmitter, Lynn Karl, 2002, pp. 4-18).

O a doua problemă care intră în sfera conceptelor generice care definesc un sistem politic de factură democratică este aceea a cetăţeniei. Aşa cum am specificat deja, diferenţa existentă între cetăţenia juridică (este cetăţean al unui stat orice individ mmbru al statului respectiv) şi cetăţenia politică (este cetăţean individul care, în conormitate cu anumite prescripţii, are dreptul de a se implica politic în mod activ, fundamental în acest sens fiind, în democraţia reprezentativă contemporană, dreptul de vot) implică existenţa unui”exclusivism democratic”. Acest aparent paradox ne arată că, de la apariţia democraţiei moderne şi până în perioada contemporană, anumite persoane sau grupuri de persoane au fost excluse de la posibilitatea de a participa la luarea deciziilor de interes public în funcţie de anumite criterii: sex, vârstă, avere, apartenenţa etnică sau rasială etc. Restricţiile impuse de-a lungul timpului indivizilor, astfel încât aceştia să nu aibă dreptul de a participa la viaţa politică, au avut atât un caracter formal, stabilit prin norme (ceea ce nu însemna că aceste restricţii erau justificate), cât şi un caracter informal (ca în cazul celor care nu puteau participa la competiţia pentru funcţiile şi demnităţile publice din cauza imposibilităţii de a-şi susţine financiar candidatura). Spre exemplu, în SUA,

19

populaţia de culoare a dobândit drept de vot abia în urma mişcării drepturilor civile din anii ’60, iar la nivelul anilor ’70, în anumite cantoane din Elveţia femeile nu deţineau încă dreptul de a vota. „Cetăţenii reprezintă elementul cel mai distinctiv în democraţii. Toate regimurile au conucători şi un spaţiu public, dar numai în măsura în care sunt demoratice au şi cetăţeni. Istoric orbind, restricţii severe asupra cetăţeniei au fost impuse în cele mai multe democraţii emergente sau parţiale după criterii de vârstă, gen, lasă, rasă, nivel de alfabetizare, deţinere de proprietate, statut de plătitor de impozite şi aşa mai departe. Numai o mică parte a populaţiei totale era eligibilă pentru a vota sau pentru a candida. Numai categorii sociale restrânse putea înfiinţa, face parte sau sprijini asociaţii. După lupte îndelungate, care, în unele cazuri, au prsupus mişcări sociale violente pe plan intern sau războaie mondiale, multe dintre aceste restricţii au fost eliminate. Astăzi, există criterii standard de includere în categoria cetăţenilor. Orice persoană adultă năsută într-un anumit stat este eligibilă, deşi sunt impuse unele limite mai ridicate în privinţa vârstei, în cazul acelora care candidează pentru funcţii publice” (Schmitter, Lynn Karl, 2002, pp. 4 - 18).

Cea de a treia problemă ce ţine de sfera conceptelor generice care permit analiza sistemică a democraţiei este aceea a competiţiei. Acesta ne arată că, înţeleasă într-un sens minimal, democraţia trebuie înţeleasă ca o permanentă competiţie la finalul căreia trebuie să câştige cei mai buni. Aceasta pentru că, potrivit tradiţiei liberale de înţelegere a democraţiei, oamenii sunt inegali de la natură şi, prin urmare, competiţia democratică are rolul de a permite afirmarea valorilor. În democraţiile reprezentative contemporane, această competiţie ia forma alegerilor. Multă vreme, în teoria democratică s-a considerat că, în măsura în care, la nivelul unui sistem politic, sunt instituite alegeri libere şi corecte, este suicient pentru a statua că respetivul sistem este unul democratic. Experienţa istorică a dispariţiei unor democraţii, prin transformarea lor în dictaturi – aşa cum s-a întâmplat, de pildă, în Germania anului 1933, când Partidul Nazist condus de Adolf Hitler a ajuns la putere în urma unor algeri libere şi corecte – a determinat însă teoreticienii politici să atragă atenţia asupra a ceea ce ei au numit „eroarea electoralismului” (the falacy of electoralism). Astfel, s-a demonstrat că dacă alegerile libere şi corecte constituie o condiţie necesară pentru existenţa unui sistem politic democratic, acestea nu reprezintă şi o condiţie suficientă. Desigur, democraţia competitivă are o semnificaţie mai extinsă decât aceea sugerată de momentele electorale. Există, spre exemplu, chiar în afara acestora, o ompetiţie între lideri, partide, asociaţii nongubernamentale şi alte grupuri sociale diferite. Ori, tocmai această permanentă competiţie permite instituirea unui filtru

20

de selectare a problemelor cu adevărat importante ce conturează agenda publică dintr-un sistem politic democratic.

„Competiţia nu a fost totdeauna considerată o condiţie definitorie a democraţiei. Democraţiile «clasice» presupuneau că procesul de luare a deciziilor se bazează pe participarea directă, care conduce la consens. Democraţia reprezentativă implica existenţa unui consens referitor la o direcţie comună de acţiune, rezultat din ascultarea tuturor variantelor posibile şi din cântărirea avantajelor şi dezavantajelor fiecăreia dintre ele. (...) Democraţia modernă oferă o varietate de procese şi canale competitive pentru exprimarea intereselor şi valorilor asociative sau partizane, funcţionale şi teritoriale, colective şi individuale. Toate acestea formează un ansamblu al practicii democratice” (Schmitter, Lynn Karl, 2002, pp. 4-18).

Nu este nici un paradox, cel puţin nu din punctul de vedere al teoriei democratice: acolo unde există competiţie, trebuie să existe şi cooperare, şi tocmai din acest motiv aceasta apare ca un alt concept generic utilizat în analiza sistemelor politice democratice. Cooperarea vizează, în principal, realizarea interesului public, şi presupune participarea tuturor segmentelor sociale (instituţii ale statului, partide politice, grupuri de presiune, agenţii guvernamentale şi chiar simplii cetăţeni) pentru atingerea acestui obiectiv. Nu este greşit, de aceea, dacă spunem că problema cooperării este legată în mod direct de aceea a participării politice, ceea ce ne arată că ea reprezintă, totodată, o modalitate de a asigura echilibrul şi stabilitatea sistemului. Poate tocmai de aceea democraţia îi apărea lui Chuchill că este cel mai prost sistem de guvernare, cu excepţia celorlalte: pentru că, în sistemele democratice, competiţia înseamnă cu totul altceva decât conflictul, în sensul că ea se desfăşoară cu respectarea anumitor proceduri – aşa cum sunt lgile lectorale care rglementează problema alegerilor, şi pentru că, şi în condiţiile compettiive pe care le implică democraţia, „jucătorii” cooprează, câtă vreme au un obiectiv comun, care ţine de realizarea binelui public.

„Cooperarea a fost totdeauna o trăsătură centrală a democraţiei. Actorii trebuie să ia în mod voluntar decizii colective obligatorii pentru întreaga societate. Pentru a intra în competiţie unii cu alţii, e nevoie mai întâi ca ei să coopereze. Trebuie să fie capabili să acţioneze colecti prin intermediul partidelor politice, al asociaţiilor şi mişcărilor, în scopul selectării candidaţilor, articulării preferinţelor, trimiterii de solicitări către autorităţi şi al influenţării politicilor publice” (Schmitter, Lynn Karl, pp. 418).

„Reprezentanţii, aleşi fie direct, fie indirect, desfăşoară cea mai mare parte a activităţii concrete în democraţiile moderne. Cei mai mulţi sunt politicieni profesionişti care îşi orientează carierele în scopul ocupării unor funcţii publice importante. Este îndoielnic faptul că vreo democraţie ar putea supravieţui fără asemenea oameni. Prin urmare, întrebarea centrală nu este dacă va exista sau nu o21 elită politică sau chiar o clasă politică profesionistă, ci cum sunt aleşi aceşti reprezentanţi şi cum vor fi menţinuţi răspunzători pentru acţiunile lor” (Schmitter, Lynn Karl, 2002, pp. 4-18).

propriu democraţiei reprezentative, în sensul în care delegaţii cetăţenilor au rolul exclusiv de a îndeplini interesele acestora. Desigur că, în partica democratică, există situaţii în care politicienii sunt mai curând interesaţi de urmărirea unor interese obscure (vested interests), încât apare, din acest punct de vedere, o problemă de etică politică, relativă la stabilirea agendei publice. În condiţiile în care priorităţile de pe această agendă sunt dependente de interesele urmărite de politicieni, pot apărea situaţii în care acestea nu converg cu cele ale cetăţenilor, putând fi chiar împotriva acestora. Este, acesta, un punct critic al sistemelor politice democratice, iar practica politică a încercat să găsească soluţii de reglementare a situaţiei, introducând aranjamente precum sunt mandatul imperativ sau norme relative la responsabilitatea parlamentară.

22

La nivelul procedurilor democratice, trebuie specificat că una dintre cele mai importante contribuţii în acest sens îi aparţine economistului Joseph Schumpeter, care, în lucrarea sa Capitalism, Socialism and Democracy (1943) definea democraţia drept un sistem competiţional în care politicienii aleargă după voturile alegătorilor. Cu alte cuvinte, redusă la minimum, democraţia însăşi este o procedură. Contribuţiile teoretice mai recente insistă însă pentru nuanţarea acestei definiţii deja clasice în teoria democratică, accentuând asupra unor aspecte care să limiteze efectele negative ce pot În viziunea lui Robert Dahl, procedurile democratice care trebuie implementate în practica politică a sistemelor politice de această factură sunt următoarele: „1. Controlul asupra deciziilor guvernamentale care privesc politicile publice revin, conform Constituţiei, reprezentanţilor aleşi. 2. Reprezentanţii sunt aleşi în competiţii electorale periodice şi transparent desfăşurate, în care nu pot avea loc nici un fel de constrângeri. 3. Practic, orice persoană adultă are dreptul de a-şi alege reprezentanţii. 4. Practic, orice persoană adultă are dreptul de a candida la funcţii publice. 5. Cetăţenii au dreptul să se exprime, fără pericolul de a fi pedepsiţi din motive politice larg definite. 6. Cetăţenii au dreptul de a căuta surse alternative de informare. Mai mult, sursele alternative de informare există şi sunt protejate de lege. 7. Cetăţenii au, totodată, dreptul de a înfiinţa asociaţii sau organizaţii relativ independente, inclusiv partide politice şi grupuri de interese” (Dahl, 1982, p. 11).

apărea în practica politică. Procedurile au rolul de a institui anumite aranjamente democratice care să garanteze cetăţenilor atât posibilitatea de a participa la luarea deciziilor de interes public (cu alte cuvinte, la procesul de decision-making), cât şi de a contesta acele decizii care sunt în dezacord cu ceea ce ei consideră a întruchipa interesul colectiv. Experienţa socio-istorică a democratizării din Europa Occidentală, aşa cum convingător a fost aceast sintetizată de politologul american Robert Dahl în lucrarea sa Poliarhiile. Participare şi opoziţie, a impus în teoria democratică ideea necesităţii ca sistemele politice democratice să adopte anumite proceduri care să menţină stabilitatea sistemului şi care să garanteze, deopotrivă, posibilităţile de participare şi contestare. În fine, la nivelul principiilor operaţionale ale democraţiei, în analiza acestui tip de sisteme politice trebuie subliniată nu doar importanţa principiului majorităţii, ci şi aceea a principiului nesiguranţei limitate. Dacă primul principiu ne duce înspre ideea unei democraţii cantitative, bazată pe număr, cel de-al doilea evidenţiază aspectele unei democraţii calitative. Având în cedere experienţa istorică a sistemelor politice democratice, se poate susţine că principiul majorităţii a atras după sine anumite

23

controverse, cea mai importantă fiind cea legată de faptul că deciziile politice nu pot fi în mod necesar bune datorită numai faptului că sunt luate de o majoritate. Pot fi aduse ca exemple istorice, în acest sens, condamnarea la moarte a lui Socrate, prin majoritate democratică, sau venirea la putere a lui Hitler în Germania, graţie aceluiaşi procedeu bazat pe număr. Cu alte cuvinte, la fel ca în cazul alegerilor, principiul majorităţii poate fi o condiţie necsară, dar nu şi suficientă pentru persistenţa unui sistem politic democratic. De altfel, încă din secolul al XIX-lea, importanţi teoreticieni ai democraţiei, precum John Stuart Mill ori Alexis de Tocqueville, au atras atenţia aspra faptului că, în anumite contexte, graniţa dintre aplicarea principiului majorităţii şi ceea ce ai au numit tirania „Există motive pentru a respinge orice echivalare brută a democraţiei cu un principiu nenuanţat al domniei majorităţii. Poporul nu poate fi echivalat doar cu majoritatea şi nici guvernarea de către popor nu poate fi echivalată cu guvernarea de către majoritate, fără a mai vorbi de reprezentanţii majorităţii. Minorităţile sunt şi ele o parte a poporului, iar interesele, vederile şi convingerile lor trebuie luate în considerare, pe cât posibil, în procesul aplicării politicilor şi al luării deciziilor. Desigur că acest lucru nu este posibil întotdeauna. Adesea compromisul nu poate fi realizat. Trebuie făcută o alegere între politici diametral opuse. Dar o democraţie în care unele grupuri etnice, religioase sau politice se află în permanentă minoritate şi astfel în opoziţie are mari şanse să devină instabilă şi să îşi piardă legitimitatea. În condiţii extreme, o minoritate şi în special o minoritate naţională, aflându-se într-o asemenea situaţie, poate decide pur şi simplu să aleagă secesiunea şi crearea unei societăţi şi a unui stat în care ea să formeze majoritatea. Aceasta se poate întâmpla atât în Quebec, cât şi în Scoţia. Unul din pericolele majoritarismului este acela că majorităţile sunt întotdeauna gata să uite că, într-un alt context, ele ar putea constitui o minoritate. Un altul este presupunerea pripită că în politica democratică actuală, majoritatea din fiecare stat existent ar trebui să aibă dreptul de a decide în toate privinţele. Trebuie întotdeauna pusă întrebarea: care este majoritatea relevantă, care ar trebui să decidă? (Arblaster, 1998, p. 103).

majorităţii poate să se şteargă. Se pune astfel următoarea chestiune de principiu: ce se întâmplă atunci, când, într-o perioadă determinată temporal, o majoritate ia în mod consecvent decizii care se opun intereselor unei minorităţi? Ne aflăm, astfel, într-un alt punct critic sesizabil la nivelul sistemelor politice democratice, care a fost rezolvat, îndeobşte, prin impunerea anumitor limitări constituţionale, astfel încât deciziile majorităţii să nu poată afecta negativ minorităţile, de orice natură ar fi acestea (aşa cum este cazul renumitei Bill of Rights din SUA, care plaseqază anumite chestiuni ce privesc interesul minorităţilor în afara sferei de deicizie a majorităţii). Consideraţiile actuale cu privire la principiul majorităţii ne conduc înspre o idee exprimată de filosoful contemporan Karl Popper, potrivit căruia întrebarea „Cine trebuie să conducă?”, ce a marcat teoria politică încă din antichitate, este una eronată şi, ca atare, ar trebui înlocuită cu o alta: „Cum putem reforma instituţiile noastre politice astfel încât

24

cei incompetenţi să nu poată ajunge la guvernare?” O astfel de idee sugerează trecerea de la aspectele cantitative ale democraţiei, implicate de principiul majorităţii, la cele calitative, şi putem regăsi aici cel de-al doilea principiu operaţional folosit în analiza sistemică, anume principiul nesiguranţei limitate. Acesta subliniază că, în sistemele „Într-o democraţie, reprezentanţii trebuie cel puţin informal să cadă de acord că aceia care câştigă un sprijin electoral mai mare sau o influenţă mai substanţială în crearea politicilor publice nu îşi vor folosi avantajul temporar pentru a-i împiedica pe cei care care au pierdut alegerile să le câştige sau să exercite influenţă în viitor şi că, în schimbul acestei oportunităţi de a continua să concureze pentru funcţii publice, cei care pentru moment se vor afla în opoziţie vor respecta dreptul învingătorilor de a lua decizii cu caracter obligatoriu. Cetăţenii trebuie să respecte deciziile care rezultă dintr-o asemenea competiţie, cu condiţia ca ele să rămână concordante cu preferinţele colective, aşa cum au fost ele exprimate în alegeri corecte şi periodice sau în negocieri transparente şi repetate (Schmitter, Lynn Karl, 1998, pp. 4-18).

politice democratice ale contemporaneităţii, este necesar ca politicienii să aibă un grad redus de nesiguranţă cu privire la faptul că, în condiţiile în care aversarii lor politici vor ajunge la guvernare, aceştia ar putea suprima normele democratice, înlocuindu-le cu unele de factură autoritară sau chiar totalitară. Cu alte cuvinte, într-un sistem politic democratic stabil, trebuie să existe garanţii clare că atât cetăţenii, cât şi reprezentanţii elitei politice, împărtăşesc valorile specifice democraţiei şi îşi manifestă în mod curent sprijinul faţă de sistem.

2.2.

Modele empirice ale democraţiei

Dincolo de analiza formelor de guvernare şi a tipurilor de regim politic democratic, în teoria democratică empirică a ultimelor decenii, mai mulţi autori au încercat să delimiteze factorii care determină ca, în ceea ce priveşte practica democratică, regimurile politice să se diferenţieze. În acest peisaj intelectual, cele mai relevante lucrări aparţin politologului Arend Lijphart. Autorul pleacă de la o tipologie a sistemelor politice democratice aparţinând lui Gabriel Almond (anglo-american, continental-european, preindustrial sau parţial industrial şi totalitar), pentru a propune o tipologie a regimurilor politice democratice. În contextul acestei tipologii, Arend Lijphart discută pentru prima dată despre modelul democraţiei consensualiste/consociaţionale, un concept care va face carieră în ştiinţa politică a contemporaneităţii. Pentru a realiza tipologia

25

regimurilor democratice, Lijphart foloseşte următoarele criterii: cultura politică şi comportamentul elitelor, cărora li se atribuie două stări (cultură politică omogenă sau fragmentată, în funcţie de clivaje, şi comportament al elitelor coeziv sau concurenţial). Rezultă astfel o cvadruplă tipologie a democraţiilor empirice: a) democraţie centripetă (cultură politică omogenă, comportament concurenţial al elitelor); b) democraţie centrifugă (cultură politică fragmentată, comportament concurenţial al elitelor); c) democraţie consensualistă (cultură politică fragmentată, comportament coeziv al elitelor); d) democraţie depolitizată (cultură politică omogenă, comportament coeziv al elitelor). Dacă democraţia centripetă reflectă ceea ce Almond înţelegea prin tipul angloamerican al democraţiei, iar democraţia centrifugă corespunde tipului continentaleuropean, democraţia consensualistă şi cea depolitizată reprezintă contribuţia lui Lijphart la dezvoltarea studiilor privind modelele empirice ale democraţiei. Schematic, tipologia lui Lijphart poate fi redată în următorul tabel: Structura societăţii Omogenă Comportamentul

Coeziv

elitelor Antagonic

Plurală

Democraţie

Democraţie

depolitizată Democraţie

consociaţională

centripetă

centrifugă

Democraţie

Sursa: Arend Lijphart, Democraţia în societăţile plurale, Polirom, Iaşi, 2002, p. 123

În viziunea lui Lijphart, democraţia depolitizată „reprezintă genul de regim democratic spre care democraţiile occidentale păreau a se îndrepta la începutul anilor 1960 (...). Este descris prin termeni ca «Noua Europă», «liberalism al grupurilor de interese», «Leviathan democratic». Tendinţa părea a merge către o diminuare a tensiunilor ideologice şi o intensificare simultană a procesului coeziv de luare a deciziilor.” (Lijphart, 2002, p. 123). Realizând această tipologie, Lijphart este interesat să releve şi gradele de stabilitate/instabilitate politică de care fiecare în parte e caracterizat. Astfel, democraţia

26

centrifugă este considerată a fi instabilă, iar tipurile centripet şi consensualist apar ca democraţii stabile. În ce priveşte democraţia depolitizată, aceasta e caracterizată de stabilitatea specifică atât tipului centripet, cât şi celui consensualist, şi, din acest punct de vedere, ar trebui să fie cea mai stabilă. Politologul arată însă că, în practica politică, apar „efectele destabilizatoare ale opoziţiei faţă de caracterul insuficient de democratic al acestui tip de regim” (Lijphart, 2002, p. 124). Într-o lucrare mai recentă, Arend Lijphart va încerca să nuanţeze caracteristicile modelului consensualist al democraţiei, prin comparaţie cu ceea ce numeşte modelul majoritarist (sau Westminster) al democraţiei. Demersul comparativist pune în lumină diferenţele principale ale celor două modele, politologul susţinând că „guvernarea majorităţii concentrează puterea politică în mâinile unei majorităţi simple (...), în timp ce modelul consensualist încearcă să împartă, să disperseze şi să limiteze puterea în diverse moduri. O altă diferenţă constă în faptul că guvernarea majorităţii este exclusivă, concurenţială şi antagonistă, în timp ce modelul consensualist este caracterizat de inclusivitate, negocieri şi compromis; din acest motiv, democraţia consensualistă poate fi numită şi «democraţie a negocierii»” (Lijphart, 2000, p. 26). Analiza comparativă pe care politologul american o realizează între cele două modele empirice ale democraţiei intenţionează să înlăture puternica tendinţă de a identifica sistemul politic democratic cu democraţia majoritaristă şi să demonstreze că, dimpotrivă, democraţia consensualistă (sau consociaţională, cum o numeşte Giovanni Sartori) este un model alternativ care deţine aceeaşi legitimitate. În acest sens, Lijphart deduce, din principiile celor două modele, 10 diferenţe care privesc cele mai importante reguli şi instituţii ale democraţiei (Lijphart, 2000, pp. 26-27). Cele zece diferenţe sunt orientate în funcţie de două dimensiuni: •

dimensiunea executiv-partide, care vizează distribuirea puterii politice executive, sistemele de partide şi electorale şi grupurile de interese;

•

dimensiunea federal-unitar, ce cuprinde acele trăsături asociate distincţiei dintre guvernarea federală şi cea unitară.

În funcţie de aceste două dimensiuni, devin evidente cele 10 diferenţe dintre democraţia majoritaristă şi cea consensualistă, după cum reiese din următorul tabel: MODELE EMPIRICE ALE DEMOCRAŢIEI

27

Niveluri de analiză a diferenţelor Dimensiunea executiv-partide

Democraţie majoritaristă 1. concentrarea

1.

2.

puterii executive în cabinete majoritare monocolore relaţii legislativ-executiv în care executivul este dominant sistem bipartidist sistem electoral majoritar şi disproporţional sistem pluralist al grupurilor de interese

2.

guvernare centralizată şi unitară concentrare a puterii legislative de către un legislativ unicameral constituţii flexibile care pot fi amendate de către majorităţi simple sisteme în care legislativele au ultmul cuvânt în privinţa constituţionalităţii propriei legislaţii bănci centrale dependente de executiv

1.

3. 4. 5.

Dimensiunea federal-unitar

Democraţie consensualistă

1. 2. 3. 4.

5.

3. 4. 5.

2.

3.

4.

5.

împărţire a puterii executive în coaliţii largi, multipartidiste echilibru al puterii între executiv şi legislativ sistem multipartidist reprezentare proporţională sistem coordonat şi „corporatist”, al cărui scop este compromisul şi concertarea guvernare descentralizată şi federală separare a puterii legislative între două camere cu puteri egale, dar constituite diferit constituţii rigide care pot fi modificate numai de către majorităţi extraordinare sisteme în care legile sunt subiect al controlului constituţional de către curţi constitţionale sau supreme bănci centrale independente

Pe baza diferenţelor redate în tabel, Arend Lijphart va realiza analiza comparativă a formelor de guvernare din treizeci şi şase de ţări, pentru a ajunge, în final, la o „hartă conceptuală” bidimensională a democraţiei empirice. Cele două dimensiuni sunt date de împărţirea puterii (pe linia executiv-partide) şi diviziunea puterii (pe linia unitar-federal). Conform interpretării lui Lijphart, modelul majoritarist insistă asupra ideii că democraţia înseamnă guvernarea de către majoritatea poporului, acest tip de regim politic democratic putând fi întâlnit, de exemplu, în Marea Britanie, Noua Zeelandă sau Barbados. Pe de altă parte, modelul consensualist al democraţiei concurează această viziune, iar Lijphart arată că acesta este prezent mai ales în societăţile pluraliste (precum Belgia, Olanda, Elveţia şi chiar ceea ce tinde să devină Uniunea Europeană), „care sunt puternic divizate de-a lungul unor linii religioase, ideologice, lingvisice, culturale, etnice sau rasiale în subsocietăţi virtual separate, cu propriile lor partide politice, grupuri de interese şi canale

28

de comunicare (...). În aceste condiţii, guvernarea majorităţii nu este numai nedemocratică, ci şi periculoasă, deoarece minorităţile cărora li se refuză continuu accesul la putere se vor simţi excluse şi discriminate şi pot să-şi piardă încrederea în regim” (Lijphart, 2000, p. 50). Dar, pentru a înţelege mai bine deosebirea dintre modelul democraţiei majoritariste şi cel al democraţiei consensualiste, este necesar să ne îndreptăm atenţia înspre cel mai important element care defineşte fiecare model în parte: sistemul electoral. Astfel, vom observa că primul model al democraţiei foloseşte sistemul electoral majoritar sau al pluralităţii, în circumscripţii uninominale. Este vorba despre un Avantajul acestui tip de sistem electoral este că el conferă stabilitate sistemului, determinând existenţa unui sistem bipartidist pur (precum în SUA) sau cu două partide şi jumătate (bipartidism impur, precum în Marea Britanie), în vreme ce principalul dezavantaj e că el este mai puţin democratic, în sensul că nu permite reprezentarea intereselor tuturor grupurilor existente în societate.

sistem în care „învingătorul ia totul”, ceea ce înseamnă că acel candidat care e susţinut de cel mai mare număr al alegătorilor este cel care câştigă, în timp ce ceilalţi alegători rămând nereprezentaţi. Acest tip de sistem electoral poate fi divizat în următoarele formul electorale: 1. formula pluralităţii; 2. formula mixtă majoritate-pluralitate; 3. formula votului alternativ. Pe de altă parte, sistemul electoral specific modelului democraţiei consensualiste este unul care are, ca scop principal, atât reprezentarea majorităţii, cât şi a minorităţii, precum şi transformarea proporţională a voturilor în locuri parlamentare, pentru a evita astfel suprareprezentarea sau subreprezentarea unui partid. Este vorba despre sistemul electoral al reprezentării proporţionale (RP), care, la rândul său, cunoaşte următoarele formule: 1. formula reprezentării proporţionale pe liste; 2. formula proproţională mixtă; 3. formula votului unic transferabil.

Avantajul acestui tip de sistem electoral este că asigură o reprezentare lărgită a intereselor diverselor grupuri existente în societate, fiind, din această perspectivă, mai democratic. Principalul dezavantaj constă în faptul că influenţează formarea unui sistem multipartidist, ceea ce determină imposibilitatea ca un singur partid să cumuleze 50%+1 din voturi, astfel încât să asigure guvernarea. Astfel, cu excepţia cazurilor de formare a unui guvern minoritar, partidele se grupează de regulă în coaliţii pentru a forma cabinetul. Întrucât în astfel de coaliţii pot intra partide politice de orientare ideologică diferită sau cu programe de guvernare diferite, este posibilă apariţia unor tensiuni în interiorul lor. De aici decurge un grad redus de stabilitate politică.

29

Analiza modelelor empirice ale democraţiei, în viziunea lui Lijphart, nu face decât să scoată în evidenţă complexitatea dezbaterii asupra problemelor pe care le presupun sistemele politice democratice. Iar asta cu atât mai mult cu cât alternativele autoritariste la democraţie reprezintă în continuare un pericol major la adresa acestor sisteme politice. Definiţii DEMOCRAŢIE DIRECTĂ – formă de sistem politic existent în Atena secolului al V-lea î.Hr., în care indivizii care deţineau calitatea politică a cetăţeniei participau în mod direct la luarea deciziilor de interes public. În societatea contemporană, referendumul este considerat o formă de democraţie directă. DEMOCRAŢIE REPREZENTATIVĂ – sistem politic specific societăţii moderne şi contemporane, fundamentat pe principiul suveranităţii poporului, dar în care nu cetăţenii decid în mod direct asupra problemelor vizând interesul colectiv, ci îşi delegă reprezentanţi pentru a decide asupra acestor probleme. PRINCIPIUL MAJORITĂŢII – principiu operaţional al democraţiei, în conformitate cu care, atunci când, în contextul dezbaterii unor probleme de interes public asupra cărora există controverse, nu se poate ajunge la un consens, urmează că minoritatea trebuie să se supună deciziei majorităţii. TIRANIA MAJORITĂŢII – defineşte deciziile luate în mod consecvent, într-o perioadă determinată temporal, în detrimentul intereselor unei minorităţi. DEMOCRAŢIE MAJORITARISTĂ – model empiric al democraţiei, caracterizat prin aplicarea principiului majorităţii în practica guvernării. DEMOCRAŢIE CONSENSUALISTĂ – model empiric al democraţiei, caracterizat prin aplicarea principiului potrivit căruia guvernarea trebuie asigurată de cât mai mulţi, nu de cei mai mulţi. Implică deci o modalitate consensualistă de guvernare, la acest proces participând reprezentanţii tuturor grupurilor importante din societate.

Întrebări şi exerciţii • • • • • •

Redaţi şi explicaţi conceptele generice utilizate în analiza sistemelor politice democratice Redaţi şi explicaţi procedurile democratice luate în considerare în analiza sistemelor politice democratice Redaţi şi explicaţi principiile operaţionale luate în considerare în analiza sistemelor politice democratice Explicaţi diferenţa existentă între „principiul majorităţii” şi „tirania majorităţii” Redaţi caracteristicile democraţiei majoritariste Redaţi caracteristicile democraţiei consensualiste

30

3. SISTEME POLITICE AUTORITARE

Pe parcursul acestui capitol, veţi învăţa următoarele: • modele definitorii ale sistemelor politice totalitare şi ale sistemelor politice totalitare; • caracteristicile sistemelor politico-religioase; • caracteristicile sistemelor politico-militare; Cuvinte-cheie: autoritarism, totalitarism, fundamenatlism, teocraţie, juntă, democraţie electorală, democraţie delegativă, supremaţie civilă.

3.1.

Autoritarism şi totalitarism

După reliefarea caracteristicilor sistemelor politice democratice, prin apel la teoriile şi, respectiv, modelele empirice ale democraţiei, ne vom orienta acum spre – cu o expresie ce aparţine lui Giovanni Sartori – ceea ce nu este democraţia. Opţiunile pe care le avem la îndemână sunt, aşa cum arată politologul italian, multiple. Astfel, se poate vorbi despre sisteme politice caracterizate prin tiranie, despotism, autocraţie, absolutism, dictatură, autoritarism şi totalitarism, ca opuse ale celor democratice. Putem reţine însă, în contextul acestui demers preliminar, doi termeni, aflaţi într-o legătură directă cu tipurile de regim politic care s-au perindat pe scena istoriei în secolul al XX-lea: este vorba despre autoritarism şi totalitarism. Ambii termeni au apărut, în analizele ştiinţei politice, după primul război mondial, astfel încât se consideră că aceştia denotă fenomene specifice, dacă nu contemporaneităţii, cel puţin istoriei recente. Autoritarismul este un concept care derivă din termenul de autoritate, considerat, de obicei, drept un corelat al conceptului de putere politică. Înzestrată cu autoritate, puterea politică legitimă poate acţiona în societate pentru a-şi îndeplini rolul ordonator, având asigurată suspunerea cetăţenilor. Pe de altă parte, „autoritarismul este un termen

31

depreciativ; indică un exces şi un abuz de autoritate, de fapt, o autoritate opresivă care striveşte libertatea” (Giovanni Sartori, 1999, p. 180). De aici decurge o idee importantă, aceea că libertatea politică este o valoare aflată într-o relaţie indestructibilă cu cu puterea politică învestită cu autoritate. Aşa cum am văzut, libertatea politică devine un corelat moral al puterii politice: „Contrar a ceea ce s-ar fi putut imagina, deşi libertatea şi autoritatea se exclud, libertatea dă naştere autorităţii şi o formează în realitate, din moment ce această libertate este aceea a unei fiinţe sociale” (Polin, 1968, p. 226). Numai în aceste condiţii libertatea politică îşi poate îndeplini funcţia esenţială, aceea de a asigura ordinea comunitară, de a asigura deci echilibrul diferitelor colectivităţi care alcătuiesc societatea şi de a aşeza activităţile care se desfăşoară în cadrul acesteia într-o relaţie de compatibilitate. Nu acelaşi lucru se întîmplă, însă, într-un regim politic autoritarist, în care libertatea individuală este restrînsă, iar puterea guvernămîntului creşte pînă la o limită absolută. De aceea, acceptând ideea că democraţia presupune existenţa necesară a puterii sub forma autorităţii, se poate impune o distincţie între puterea autoritară (nondemocratică) şi puterea autoritativă (democratică) (Sartori, 1999, p. 183). De aici se poate conchide că „ autoritarismul este un sistem politic care nu lasă prea mult loc libertăţii”. Pentru a diferenţia cu claritate atributele generale ale sistemelor politice autoritare, este necesară şi o încercare de definire a totalitarismului. Ca termen, totalitarismul a apărut pentru prima dată în 1925, fiind o creaţie a fascismului italian. De la început se impune ideea că orice sistem politic totalitar este, în acelaşi timp, şi autoritar, însă, după cum susţine Giovanni Sartori, nu orice sistem autoritar este totalitar. Termenul de totalitarism exprimă ideea unei totalităţi redundante („statul total”), care intenţionează să impună ideea unui sistem politic ce cuprinde totul relaţiilor sau actvităţilor ce au loc într-o societate dată. El a fost pus în legătură, mai întîi, cu nazismul german – întrucît fascismul italian, după cum arată şi Sartori, a fost mai curînd un regim autoritar – iar apoi, mai ales prin analiza întreprinsă de Hannah Arendt în cartea sa Originile totalitarismului, şi cu comunismul. Problema este ce anume delimităm prin acest termen: o trăsătură comună mai multor societăţi diferite, sau un tip anume de sistem politic? Din punct de vedere politologic, opţiunea este pentru cea de a doua variantă, întrucît putem considera că sistemul politic totalitar reprezintă o sumă a răului politic ce a caracterizat numai secolul al XX-lea. Nici tirania anticilor şi nici despotismul oriental nu presupun caracteristicile totalitarismului. Altfel spus, „totalitarismul este o denumire nouă pentru ceea ce a rămas nenumit până acum” (Sartori, 1999, p. 186).

32

Încercînd să definească sistemul politic totalitar, anumiţi politologi au considerat că acest lucru poate fi realizat prin analiza empirică a trăsăturilor sale. Astfel, Carl Friederich consideră că pot fi amintite 6 condiţii care permit existenţa unui stat totalitar (Friederich, 1954, pp. 52-53): •

o ideologie oficială, care are rolul de a justifica atât statutul puterii politice totale, cât şi acţiunile întreprinse de reprezentanţii acesteia;

•

un singur partid de masă, controlat de o oligarhie care nu are în atenţie interesele cetăţenilor, urmărind realizarea intereselor sale particulare;

•

monopolul guvernamental al armamentului, ceea ce echivalează cu deţinerea totală a capacităţii de constrângere fizică, pe care puterea etatică o poate utiliza oricând, pentru a preveni orice contestare venită din partea indivizilor ori grupurilor sociale;

•

monopolul guvernamental asupra mass-media, ceea ce face ca acestea din urmă să fie transformate din „a patra putere în stat” (statutul lor neoficial în sistemele politice democratice) într-un simplu instrument al propagandei, ce are rolul de a întări puterea de stat;

•

un sistem de poliţie terorist, care se alătură monopolului asupra armamentului, avînd rolul de a anihila orice manifestare individuală, de a controla până la dispariţie sfera privată;

•

economie dirijată de la nivel central, ceea ce revine la a spune că „întrucât, în condiţiile moderne, depindem în aproape toate acţiunile noastre de mijloacele furnizate de semenii noştri, planificarea economică ar antrena dirijarea celei mai mari părţi a vieţii noastre. Cu greu ar mai rămâne vreun aspect, de la nevoile noastre primare până la relaţia cu familia şi prietenii noştri, de la natura muncii noastre şi până la folosirea timpului liber, în care planificatorul să nu-şi exercite «controlul conştient»” (Hayek, 1993).

Această prezentare a caracteristicilor sistemului politic totalitar se bazează pe o analiză empirică a fenomenului totalitar. Un alt politolog, Gabriel Almond, definea totalitarismul într-o manieră sintetică, pentru a surprinde caracterul său profund: „Totalitarismul este o tiranie cu o birocraţie raţională, un monopol al tehnologiilor moderne de comunicare şi un monopol al tehnologiilor moderne ale violenţei”. Pe de altă parte, Giovanni Sartori 33

preferă interpretarea totalitarismului ca pe un tip ideal, în înţelesul pe care această sintagmă o are la Max Weber. Astfel, politologul italian propune, pentru analiza totalitarismului, tipul polar, conform căruia totalitarismul simbolizează un sistem al cărui pol opus este democraţia: „Conceput astfel, totalitarismul conţine pur şi simplu acele caracteristici ale regimurilor opresive ajunse la cel mai înalt nivel de perfecţiune imaginabil (...). Aceasta înseamnă că nici un sistem concret nu poate fi «pur» totalitar, tot aşa cum nici o democraţie concretă nu poate fi o democraţie pură. Ipoteza se reduce la afirmaţia că totalitarismele din lumea reală – ca şi democraţiile concrete – aproximează doar, mai mult sau mai puţin exact, parametrii polarizanţi respectivi” (Sartori, 1991, p. 191). Asumând premisa că orice sistem totalitar este şi autoritar, vom analiza, din perspectiva democratizării, caracteristica principalelor două tipuri de sisteme politice autoritare ale contemporaneităţii: cele politico-religioase şi cele politico-militare.

3.2.

Sisteme politico-religioase

De regulă, analizele referitoare la sistemele politice care au un fundament religios sau în care, mai mult, factorul religios se confundă cu cel politic se realizează prin raportarea acestora la sistemele democratice occidentale. Există de asemenea şi analize preocupate să identifice mecanismele prin care anumite sisteme care au depăşit un astfel de statut – aşa cum a fost cazul în diferite state islamice pe parcursul secolului XX – ar putea deveni democraţii pe tipar ocidental. Caracteristice mai ales ţărilor islamice, aceste sisteme sunt de regulă considerate a fi fundamentaliste şi ca reprezentând “altceva” prin comparaţie cu sistemele politice pluraliste din Occident. Sistemele politico-religioase se regăsesc în state precum Iran sau Sudan, dar şi în alte ţări din Orientul Apropiat. Militanţii politici islamici sunt inspiraţi de către Ayatollahul Khomeini şi susţin instaurarea unei teocraţii în care problemele politice să fie structurate în concordanţă cu principiile religioase fundamentale, instanţele politice urmând a se confunda cu cele religioase. Analiza sistemelor politice autoritare din ţările Orientului Apropiat nu poate fi însă completă în lipsa unei perspective asupra culturii şi civilizaţiei islamice. Conturată în domeniul studiilor de orientalism, ce au constituit o adevărată provocare intelectuală 34

pentru mulţi specialişti occidentali din sfera ştiinţelor sociale, această perspectivă a fost foarte bine sintetizată într-o lucrare de istoria ideilor scrisă de Edward Said. Intitulată Orientalism, cartea lui Said urmăreşte să sublinieze câteva dintre coordonatele pe care “Egalitarismul şi centralismul sunt teme centrale ale Islamului. Ernest Gellner susţine că forma culturală pură a Islamului este dotată cu un număr de caracteristici (unitatea, regulile etice, individualismul, onformismul deplin la litera Islamului, puritanismul, o aversiune eglitaristă faţă de mediere şi ierarhie, un sâmbure de magie) congruente, după toate aparenţele, cu cerinţele modernităţii sau modernizării. Toate aceste caracteristici sunt, totodată, congruente cu democraţia. Totuşi, Islamul respinge orice distincţie între comunitatea religioasă şi comunitatea politică. De aceea, nu există nici un echilibru între conducător şi Dumnezeu, iar participarea politică este legată de afilierea religioasă. Islamul fundamentalist cere ca, într-o ţară musulmană, conducătorii politici să fie musulmani practicanţi, Shari’a să fie legea fundamentală, iar Ulema să aibă un vot decisive în articularea sau, cel puţin, în revizuirea şi ratificarea oricărei politici guvernamentale. În măsura în care legitimitatea şi politica guvernamentală îşi au originea în doctrina şi expertiza religioasă, concepţia pe care Islamul o are asupra politicii diferă şi este în contradicţie cu premisele politicii democrate” (Huntington, 2002, pp. 18-40).

studiile autorilor occidentali le-au oferit asupra lumii islamce. Autorul constată că intelectualii occidentali nu se dezic de etnocentrismul şi europocentrismul ce a caracterizat, mai întâi, studiile de antropologie culturală, ajungând şi în cele de ştiinţă politică, prin intermediul antropologiei politice. Din acest punct de vedere, ar exista o incompatibilitate între instituţiile, practicile şi aranjamentele democratice specifice sistemelor politice democratice occidentale şi ţările islamice. Simplu spus, datorită acestei incompatibilităţi, care depinde de particularităţi sociale, economice şi cultural-politice, ţările slamice ar fi incapabile să dezvolte instituţii democratice. În plus, după cum sugerează anumiţi autori, condiţia de bază pentru dezvoltarea unor sisteme politico-religioase în lumea islamică este dată de “teama de Occident”. Este vorba, practice, de o teamă de occidentalizare, tradusă prin rezerva psihologică legată de posibila pierdere a identitiăţii musulmane în condiţiile în care s-ar adopta anumite instituţii şi practice politice specifice sistemelor democratice ocidentale. “Această teamă a musulmanilor provine din opoziţia absolută dintre concepţiile fundamentale ale celor două lumi, europeană şi orientală. Pe de o parte, în lumea musulmană, individul e literalmente «absorbit» de familie, familie în sensul mai larg de trib. Occidentul, influenţat tot mai mult de lumea anglo-saxonă, nu doreşte să vadă decât individul. Numai individul singur e luat în considerare, independent de familia de care aparţine. Pe de altă parte, în vreme ce lumea orientală elogiază cunoaşterea transmisă prin tradiţie, din tată-n fiu, Occidentul e entuziasmat de inovaţie, descoperire, cercetare, progres. Pentru musulmani, inovaţia e păcatul prin excelenţă, rezia (bid’a). Imitaţia servilă (taqlâd) e preferabilă. În Islam nu există nici gândire liberă, nici liberă cugetare. Supunerii passive faţă de legea religioasă şi obiceiurile strămoşeşti, Occidentul îi opune revolta, contestaţia, îndoiala, intervenţia activă în problemele sociale. Supunerea nu e resimţită ca o virtute. În fine, dacă pentru oriental raporturile personale sunt extreme de importante, occidentalul are încredere în instituţii şi e ataşat de unele concepte; el allege să servească Statul, dar se poate să-i displacă să slujească un patron.35 Acceptă să se consacre ştiinţei cu umilinţă şi modestie. Musulmanul nu poate înţelge asta. El e umil şi supus doar în faţa Dumnezeului său (Delcambe, 1999, pp. 94-95).

În pofida acestor diferenţe sugerate de cercetărorii “orientalişti”, există anumite state ilsamice care au acumulat, pe parcursul secolului XX, o experienţă democratică. Totuşi, fie şi dacă ne gândim numai la cazul Turciei, putem constata că nu e vorba de aceleaşi prcatici democratice care se regăsesc de-a lungul procesului de democratizare din ţările occidentale. Dacă în ultima situaţie avem de-a face cu instituţii, aranjamente şi practice democratice care s-au dezvoltat într-o modalitate organiă, pe parcursul a secole în care democraţia a reuşit să se consolideze, în cazul Turciei acestea au fost preluate şi implementate pe calea unor refrome susţinute cu sprijin militar. În alte cazuri, în pofida încercărilor repetate de instaurare a unor sisteme politice de tip democratic, reformele au eşuat, ţările respective revenind la organizarea lor politico-religioasă tradiţională.

“În practică, totuşi, singurul stat islamic ce a susţinut un sistem politic pe deplin democratic este Turcia, unde Mustafa Kemal Ataturk a respins explicit viziunea islamică asupra societăţii şi politicii, încercînd să creeze un stat naţional secularizat, modern şi occidental. Experienţa Turciei în privinţa democraţiei nu a fost un succes total, viitorul sistemului politic democratic de aici devenind problematic mai ales după alegerile din toamna anului 2002. În altă parte a lumii islamice, Pakistanul a avut trei încercări de a instaura democraţia, fără ca vreuna dintre acestea să dureze prea mult timp. În timp ce democraţia din Turcia a fost întreruptă de intervenţii militare ocazionale, Pakistanul a avut un regim birocratic şi militar întrerupt ocazional de alegeri” (Huntington, 2002, pp. 18-40).

Tocmai de aceea, politologul american Samuel Huntington este interesat să identifice motivele pentru care democraţia are şanse reduse de a se impune în spaţiul delimitat de statele aparţinând lumii islamice. Încercarea sa este cu atât mai intersantă cu cât, din anul 2001, SUA, sprijinite de alte state ocidentale, au iniţiat un proces de înlăturare a potenţialului terorist existent la nivelul anumitor state islamice, precum Irak şi Afghanistan, proces al cărui obiectiv asumat este şi acela de impunere a unor reforme democratice, care să permită instaurarea unor sisteme politice pe model occidental. Dacă luăm în considerare chiar argumentele politologului american, este însă puţin probabil că un astfel de obiectiv ar putea fi atins. Astfel, susţine Huntington, dacă opoziţia faţă de sistemele autoritare din Europa Centrală şi de Est, odată cu anul 1989, din America Latină ori din Asia de Est au determinat până la urmă, dacă nu adoptarea valorilor democratice, măcar proclamarea unor intenţii de o asemenea factură, în ţările islamice unde au existat astfel de mişcări opozante ele au fost slabe. Dimpotrivă, cei care –au afirmat au fost tocmai fundamentaliştii islamici, care susţineau necesitatea contopirii 36

religiosului şi politicului la nivelul statului. În plus, în statele islamice, confruntate cu serioase probleme economice la finalul anilor ’80, autorităţile ce urmăreau declanşarea unor reforme democratice au încercat să-şi reconfirme legitimitatea prin organizarea de alegeri libere, în urma cărora au fost însă favorizate, în mod paradoxal, tot organizaţiile fundamentaliste, ceea ce ne arată că valorile politice specifice democraţiei nu au putut fi inserate la nivelul mentalului colectiv sau, cu alte cuvinte, al culturii politice împărtăşite de populaţia unor astfel de state. Ca urmare, încercările de democratizare ale acestor state islamice au facilitat „De exemplu, în Algeria, Frontul Islamic al Salvării Naţionale a cîştigat detaşat alegerile locale din iunie 1990, primele alegeri libere de cînd ţara devenise independentă, 1962. La alegerile din 1989 din Iordania, fundamentaliştii islamici au cîştigat 36 din cele 80 de locuri în parlament. Performanţele electorale importante ale grupurilor islamice reflectă, în parte, absenţa altor partide de opoziţie, fie pentru că erau interzise de guvern, fie că boicotau alegerile. Oricum, fundamentalismul pare să devină tot mai puternic în ţările Orientului Mijlociu, în special în rîndurile tinerilor. Faptul că această tendinţă este atît de puternică i-a determinat pe liderii seculari din Tunisia, Turcia şi alte ţări să adopte politici susţinute de fundamentalişti şi să facă gesturi politice care să demonstreze propriul lor ataşament faţă de Islam” (Huntington, 2002, pp. 18-40).

drumul spre putere al unor organizaţii lipsite de afinităţi cu valorile şi practicile democratice. În aceste condiţii, politologii occidentali au ajuns să se întoarcă la întrebările pe care şi le puneau în anii ’40 şi, ulterior, ’70, cu privire la succesul de care se bucurau în Europa Occidentală partidele şi organizaţiile de factură comunistă: „Guvernele existente vor continua, oare, politica de deschidere şi vor organiza alegeri în care grupurile islamice să poată concura liber şi egal? Grupurile islamice ar câştiga majoritatea la aceste alegeri? Dacă ar câştiga alegerile, armata, care în multe societăţi islamice (de exemplu, Algeria, Turcia, Pakistan şi Indonezia) este puternic secularizată, le-ar permite să formeze guvernul? Dacă ar forma guvernul, acesta ar urmări aplicarea unor politici islamice care ar duce la subminarea democraţiei şi la alienarea elementelor moderne şi cu orientări occidentale din societate (cum s-a întîmplat în Afghanistan, n.m. D.Ş.)?” (Huntington, 2002, pp. 18-40). Sunt acestea întrebări ce nu permit răspunsuri imediate, dar care dau seamă, îmcă o dată, de complexitatea evoluţiilor sistemelor politice, fie acestea autoritare sau democratice. 3.3.

Sisteme politico-militare

37

Deşi, de-a lungul timpului, şi mai cu seamă pe parcursul secolului XX, au existat tendinţe de instituire a unui guvernământ civil, în multe ţări din Africa, Orientul Mijlociu, Asia de Sud-Est şi America Latină sunt încă prezente sistemele politico-militare. După cum arată teoreticienii politici, forma clasică a guvernămîntului militar este junta, ceea ce implică o oligarhie formată din ofiţeri cu rang superior, care ajunge la putere în urma unei revoluţii sau a unei lovturi de stat. Alte forme ale guvernămîntului militar sunt reprezentate de regimurile în care dictatorii guvernează cu ajutorul armatei sau de cele în care, deşi există o faţadă a constituţionalismului şi, deci, a regulilor civile, armata operează din spatele scenei. În orice caz, dacă vorbim de guvernare militară ori de dictatură militară, avem de-a face cu sisteme politice autoritare, în care nu prea este loc pentru regulile jocului democratic.

Un regim politic poate fi identificat drept o dictatură (fie aceasta civilă ori militară) dacă cel puţin una dintre următoarele condiţii este îndeplinită: Regula 1: „Selecţia executivului” – şeful executivului nu este ales; Regula 2: „Selecţia legislativului” – legislativul nu este ales; Regula 3: „Partidele” – nu există mai mult de un partid. Mai exact, această regulă se aplică dacă: • nu există nici un partid sau • există un singur partid sau • deţinerea puterii decizionale s-a sfîrşit prin stabilirea unei guvernări unipartidiste sau nonpartidiste, sau • cei care deţin puterea au dizolvat legislativul în mod neconstituţional şi au rescris regulile în favoarea lor” (Przeworsky, Alvarez, Cheibub, Limongi, 2002, pp. 58-76).

Din datele recente pe care le deţine ştiinţa politică, reiese că multe regimuri politice se înscriu în cadrul mai larg al sistemelor politico-militare. Acestea pot fi calificate şi ca dictaturi militare, atâta vreme cât regulile expuse mai sus se regăsesc la nivelul empiric. Cele mai citate ţări, considerate, din această perspectivă, ca regimuri non-democratice, sunt cele din America Latină. Aici, încă de la studiul întreprins de Gabriel Almond şi Sidney Verba în cartea lor Cultura civică, respingerea democraţiei constituie un curent major şi în rândul opiniei publice. De aceea, mai multe state sud-americane care au început în ultimul sfert al al veacului al XX-lea tranziţia spre democraţie nu pot fi catalogate nici astăzi ca îndeplinind condiţiile pe care le presupune un sistem politic democratic. După decenii de guvernare militară, armata deţine încă în multe dintre aceste

38

state o influenţă importantă, ceea ce înseamnă că nu s-a consolidat încă supremaţia civilă de care sistemul politic democratic are nevoie pentru a se putea consolida. Fncţionarea instituţiilor democratice este, din acest motiv, viciată, şi nici reprezentanţii elitelor ori simplii cetăţeni nu au reşit să internalizeze valorile specifice culturii politice democratice, dintre care cea mai importantă este, în acest context, cea referitoare la drepturile civile.

Această imagine rezultată din analizele specialiştilor în democratizare demonstrează că, acolo unde au avut ocazia să se dezvolte, sistemele politico-militare au lăsat moştenire o „Din păcate, în multe ţări latino-americane, guvernământul democratic eficient nu câştigă prea mult teren, ci este încă slab, inegal, plin de contradicţii, iar în unele cazuri se poate vorbi chiar despre deteriorarea sa. Democraţia bipartidă cândva puternică din Venezela a fost «anesteziată» în anii din urmă, partidele şi alte instituţii democratice fiind intens compromise. Instituţiile democratice din Columbia sunt puse la încercare de violenţa şi corupţia din această ţară. Brazilia este încă în convalescenţă după crizele economice şi politice exacerbate de o guvernare slabă (...). Probleme similare pun în pericol democraţia în Peru, Argentina şi celelalte ţări” (Lowenthal, 2004, p. 92).

cultură politică şi instituţională ostile dezvoltării democraţiei. Ca atare, ţările intrate în procese de democratizare după înlăturarea de la guvernare a unor dictaturi militare au reuşit doar să implementeze diverse forme de democraţie, care sunt încă fragile. Unele dintre statele Americii de Sud au căzut imediat în „eroarea electoralismului”, conducătorii acestora considerând că instituirea unor alegeri periodice, libere şi corecte, le va garanta stabilitatea democratică. În acest fel, aceştia au reuşit doar să dezvolte un tip de regim numit democraţie electorală, în care singura instituţie valabilă din punct de vedere democratic este aceea a alegerilor, dar în care, în acelaşi timp, alte instituţii fundamentale pentru persistenţa unei democraţii pe termen lung fie nu funcţionează, fie sunt sufocate de instituţii „informale”, cum sunt cele ale clientelismului şi corupţiei. În acest sens, Guillermo O’Donnell (2002, pp. 91-109) consideră că America Latină poate constitui un punct empiric de referinţă pentru argumentul că problema multora dintre noile democraţii (cele mai multe urmând unor regimuri militare) nu este lipsa instituţionalizării. Aceasta există, cel puţin sub forma unei instituţii formale, adică alegerile, şi a uneia informale, anume clientelismul. Problemele în aceste ţări apar datorită faptului că, de multe ori, oficialităţile alese îşi pierd arbitrar funcţiile înainte de încheierea mandatelor constituţionale (adeseori ca urmare a intervenţiei armatei). De asemenea, se întâmplă la fel de des ca oficialităţile alese să fie supuse unor constrângeri 39

severe, dreptului de veto sau excluderii de la anumite domenii de politici publice din partea altor actori, nealeşi, în special din partea forţelor armate. În acest sens, Guatemala şi Paraguay, precum şi El Salvador şi Honduras, nu se califică drept sisteme democratice, cu atât mai mult dacă avem în vedere condiţiile emise de Robert Dahl. Peru este un alt caz îndoilenic din punct de vedere democratic, de vreme ce alegerile nu au fost niciodată imaculate, iar forţele armate îşi menţin puterea tutelară asupra unor zone de politici publice. Ca atare, atunci când nu au dezvoltat democraţii electorale, anumite ţări ale Americii Latine s-au orientat înspre alte forme fragile ale democraţiei, aşa cum este aceea a democraţiei delegative, cei care au ajuns la putere după înlăturarea guvernărilor de tip militar, prin alegeri, optând pentru o modalitate de elaborare a politicilor publice foarte “Forţele militare şi de poliţie din regiune continuă să se bucure de o influenţă şi de o independenţă considerabile. În unele cazuri, autonomia militară se limitează la situaţii care privesc promovările interne şi alte asemenea, însă deseori armata şi-a arătat deschis lipsa de subordonare. S-au pus la cale lovituri de stat în Venezuela, Ecuador şi Argentina. În Paraguay, generalul Lino Oviedo îşi plasa periodic trupele în alertă pentru a descuraja guvernul preşedintelui Juan Carlos Wasmosy de la exercitarea autorităţii constituţionale asupra forţelor armate. Armata din Honduras a rezistat în mod similar unor eforturi de a i se diminua puterea şi de a i se redefine rolul. În lupta contra terorismului şi a gherilei din Peru, Guatemala şi din alte ţări, forţele armate au desconsiderat prevederile constituţionale. Modele similare au existat în Columbia şi Bolivia, unde lupta împotriva traficanţilor şi a cartelurilor drogurilor a fost folosită pentru a justifica amestecul tot mai puternic al armatei în politică” (Lowenthal, 2004, p. 93).

asemănătoare cu cea specifică sistemului anterior. În opinia politologilor, acest lucru se datorează, în principal, faptului că la baza procesului de democratizare, de trecere deci de la sistemele politico-militare la cele de tip democratic nu a fost aşezată o instituţie fundamentală, şi anume supremaţia civilă. Impunerea acesteia ar fi implicat ca forţele militare să fie îndepărtate din poziţiile de conducere care, în mod firesc, ar trebui să revină civililor. Trebuie avut în vedere, desigur, faptul că un astfel de obiectiv necesar pentru instaurarea unor sisteme politice democratice în ţările Americii de Sud este foarte dificil de dus la îndeplinire, din moment ce în mai toate aceste state există o tradiţie a guvernărilor de tip militar. Cu toate acestea, specialiştii în problemele democratizării şi consolidării democratice avertizează că, în lipsa acestui element necesar – nu şi sufficient – o democraţie autentică nu poate fi instaurată. Există, de aceea, oricând pericolul ca ţările care, fie prin lovituri de stat, fie prin revoluţii, au răsturnat guvernările de tip

40

militar, să redevină sisteme politico-militare în măsura în care nu or reuşi să pună în practice şi să instituţionalizeze principiul controlului ivil asupra societăţii.

Definiţii AUTORITARSIM – „este un termen depreciativ; indică un exces şi un abuz de autoritate, de fapt, o autoritate opresivă care striveşte libertatea” (Sartori, 1999, p. 180). TOTALITARISM - exprimă ideea unei totalităţi redundante („statul total”), care “Într-o democraţie, supremaţia civilă se reflectă în abilitatea unui govern civil democratic ales de (1) a orienta politica generală fără interferenţa armatei, (2) a defini obiectivele şi organizarea generală a armatei (3) a formula şi orienta politica de apărare şi (4) a monitoriza implementarea politicii militare. În societăţi care traversează o tranziţie de la regimuri militar-autoritare se ajunge la supremaţie civilă mai întâi prin îndepărtarea personalului militar din funcţii de decizie aflate în afara arenei militare, apoi prin numirea şi recunoaşterea superiorilor civili în arena sferelor militară şi de apărare. Pe măsură ce armata se retrage din funcţiile decizionale din afara sferei militare, civilii câştigă autoritate în toate zonele de putere, inclusive cea militară. Întrucât chiar graniţele care delimitează problemele militare şi civile sunt supuse dezbaterii, liderii civili şi militari deopotrivă trebuie să accepte sferele de competenţă stabilite de autorităţile civile legitime. În practică, această definire reduce, darn u elimină sfera de acţiune autonomă a armatei (Agüero, 2004, pp. 201-202). intenţionează să impună ideea unui sistem politic ce cuprinde totul relaţiilor sau actvităţilor ce au loc într-o societate dată. El a fost pus în legătură, mai întîi, cu nazismul german – întrucît fascismul italian, după cum arată şi Sartori, a fost mai curînd un regim autoritar – iar apoi, mai ales prin analiza întreprinsă de Hannah Arendt în cartea sa Originile totalitarismului, şi cu comunismul. FUNDAMENTALISM – ideologie religioasă care susţine interpretarea literală a textelor sacre (în context, ale Islamulu) şi formarea unui stat religios (în context, statul islamic). Din punct de vedere politic, fundamentalismul islamic susţine că toate problemele existente în lume se datorează secularizării şi că, din acest punct de vedere, calea spre pace şi dreptate este întoarcerea la mesajul original al Islamului şi respingerea oricăror „inovaţii” de factură laică. TEOCRAŢIE – formă de guvernare în care puterea politică este deţinută de liderii religioşi. JUNTĂ - o oligarhie formată din ofiţeri cu rang superior, care ajunge la putere în urma unei revoluţii sau a unei lovturi de stat. DEMOCRAŢIE ELECTORALĂ – formă fragilă a democraţiei, caracteristică îndeobşte statelor aflate în tranziţie, în care singura instituţie care operează este aceea a alegerilor periodice, libere şi corecte, dar care nu garantează persistenţa în timp a democraţiei. Este asociată, în analizele comparative, erorii electoralismului (credinţa că organizarea algerilor implică în mod automat existenţa democraţiei). DEMOCRAŢIE DELEGATIVĂ – formă fragilă a democraţiei, caracteristică îndeobşte statelor aflate în tranziţie, în care liderii politici ajunşi la guvernare în urma unor alegeri libere şi corecte elaborează politicile publice în conformitate cu propriile lor interese, iar nu cu interesul public.

41

SUPREMAŢIE CIVILĂ – „presupune ca armata să nu ocupe funcţii de conducere în sfere prin definiţie civile şi implică o prezenţă activă a civililor în sferele militare şi de apărare. Această componentă a guvernământului democratic este dificil de dus la îndeplinire în societăţi care au început doar de puţin timp tranziţia de la un regim militar autoritar” (Agüero, 2004, p. 201).

Întrebări şi exerciţii • • • •

•

Redaţi, printr-o succintă caracterizare a fiecăruia, diferenţele existente între autoritarism şi totalitarism Care sunt principalele caracteristici ale sistemelor politico-religioase? Care sunt principalele obstacole în calea democratizării statelor islamice? Redaţi principalele caracteristici ale sistemelor politico-militare Explicaţi de ce anume ţările în care au existat regimuri politico-militare dezvoltă forme ale democraţiei electorale ori ale democraţiei delegative

4. SISTEME POLITICE ÎN TRANZIŢIE

Pe parcursul acestui capitol, veţi învăţa următoarele: • caracteristicile şi etapele procesului de tranziţie spre democraţie; • principalele obstacole în cale evoluţiilor democratice ale sistemelor aflate în tranziţie; • condiţiile socio-istorice şi culturale necesare pentru succesul procesului de democratizare; • modalitatea de analiză a gradului de consolidare democratică şi aplicarea42 acesteia în contextul unui sistem politic particular Cuvinte-cheie: tranziţie, democratizare, consolidare democratică, electoralism, alternanţă, val al democratizării.

4.1.

Etapele procesului de democratizare

Între anii 1974 şi 1990, cel puţin 30 de ţări şi-au început tranziţia către democraţie, aproape dublând astfel numărul guvernelor democratice din lume. În opinia politologului american Samuel Huntington (1991, pp. 3-30) această epocă a tranziţiilor democratice constituie al treilea val de democratizare din istoria lumii moderne. Primul „val lung” al democratizării a început în jurul anului 1820, o dată cu extinderea dreptului de vot la nivelul unei mari părţi a populaţiei masculine din Statele Unite, şi a continuat aproape un secol, pînă în 1926, dînd naştere la un număr de 29 de democraţii. În 1922, totuşi, venirea la putere a lui Mussolini în Italia a marcat începutul primului „val de revers”, care a redus pînă în 1942 numărul statelor democratice la 12. Triumful Aliaţilor în cel de-al doilea război mondial a marcat începutul unui val secund de democratizare, care a atins apogeul în 1962, cînd 36 de ţări aveau guverne democratice. A urmat un al doilea val invers (1960-1975), care a coborît numărul democraţiilor la 30. Cel de-al treilea val al democratizării a început într-o zi de joi, la 25 aprilie 1974, la 25 de minute după miezul nopţii, cînd postul naţional de radio din Lisabona lansa în eter o melodie ce a constituit, pentru armată, semnalul declanşării unei lovituri de stat, care urmărea să înlăture de la putere dictatura lui Marcelo Caetano. Armata a restabilit ordinea timp de cîteva luni, după care s-au organizat alegeri democratice, puterea politică revenind civililor. Paradoxal deci, cel de-al treilea val al democratizării a început printr-o lovitură de stat, o modalitate de schimbare politică ce pare mai curînd proprie regimurilor nondemocratice decât celor democratice. Procesul democratizării a fost circumscris conceptual, alături de Huntington, şi de către Robert Dahl (2000, pp. 27-41). Pentru Huntington, democratizarea presupune „sfîrşitul unui regim non-democratic şi inaugurarea regimului democratic, urmate de consolidarea sistemului democratic”. Cu un alt termen, acest termen descrie un proces de tranziţie, un proces desfăşurat pe mai multe paliere, dintre care cele mai importante sunt cel economic, cel politic şi cel social. În acest context, fără a accentua asupra tranziţiei economice ori a problemelor pe care aceasta le implică în plan social, conjectura noastră este că, sub aspect politic, tranziţia este prima etapă a procesului de democratizare. 43

„Algoritmul” tranziţiei, propus de acelaşi Huntington (1999, p. 56), aplicat în cadrul articulat de logica post-89 sau de logica democratizăriipoate releva situarea unui anumit sistem politic între instabilitate şi stabilitate politică. Astfel, un sistem politic aflat în tranziţie spre democraţie este stabil sau instabil, trebuie să corelăm gradul de mobilizare socială şi cel de dezvoltare economică. Atunci cînd ambii indicatori sunt reduşi, va exista un anumit grad de frustarare socială. Mai departe, frustrarea socială, corelată cu existenţa/inexistenţa condiţiilor favorabile mobilităţii sociale, implică un grad ridicat/redus al participării politice a cetăţenilor (care nu e cuantificabilă doar în cazul momentului electoral). În fine, gradul ridicat/redus al participării politice, corelat cu puternica/slaba instituţionalizare politică, creează un mdeiu favorabil stabilităţii/instabilităţii politice. Acest algoritm se poate aplica, practice, tuturor statelor care au intrat în faza de tranziţie a procesului de democratizare.

Încercînd să identifice cauzele ce au determinat apariţia celui de-al treilea val al democratizării, Huntington consideră că putem vorbi de 5 factori majori: “1. criza profundă de legitimitate a regimurilor autoritare într-o lume în care valorile democratice sunt tot mai mult acceptate, precum şi dependenţa acestor regimuri de o activitate performantă şi incapacitatea lor de a menţine o «legitimitate sănătoasă» în condiţiile eşecului economic şi, uneori, militar; 2. creşterea economică globală fără precedent din anii ’60, care a ridicat standardele de trai, a mărit nivelul educaţional şi a extins considerabil clasa mijlocie urbană în multe ţări; 3. o întorsătură uimitoare în doctrina şi activităţile Bisericii Catolice, manifestată cu ocazia celui de-al doilea Conciliu de la Vatican din 1963-1965, precum şi transformarea bisericilor catolice naţionale din apărătoare ale status-quo-ului în oponente ale autoritarismului; 4. modificarea politicilor actorilor externi, în principal a UE, Statelor Unite şi fostei URSS; 5. «efectul bulgărelui de zăpadă» sau efectul de demonstraţie la începutul tranziţiilor din cel de-al treilea val, în scopul stimulării şi oferirii de modele pentru eforturile ulterioare de democratizare” (Huntington, 2002, p. 19). În ciuda acestor condiţii ce au favorizat procesul de democratizare, Huntington, ca şi alţi politologi, avertizează că nu este necesar ca un stat, o dată ce a început trecerea de la un regim autoritar la un regim democratic, să ajungă să instituţionalize o democraţie consolidată. Dimpotrivă, datorită unor factori diferiţi, un stat se poate întoarce la dominanţa regulii autoritare, lucru care de altfel s-a şi întîmplat în mai multe cazuri, şi tocmai de aceea Huntington vorbeşte de existenţa valurilor de revers, pentru a se referi la trecerea de la regimul democratic la cel nedemocratic. Dar ce înseamnă un val al democratizării? În viziunea politologului american, acesta “e reprezentat de un set de tranziţii de la regimuri nedemocratice la regimuri democratice, 44

care au loc într-o perioadă determinată şi care sunt superioare numeric tranziţiilor în direcţia opusă, pe durata respectivă de timp” (Huntington, 1991, p. 15). De asemenea, un val al democratizării include în mod obişnuit o liberalizare sau o democratizare parţială în cadrul acelor sisteme politice care nu au devenit democratice în totalitate. Există numeroase obstacole în calea democratizării, şi, de aceea, ţările aflate în tranziţie se află mereu în pericolul de a reveni la autoritarism. Întrebându-se dacă celui de-al treilea val al democratizării, început în 1974 (şi în care se încadrează şi România, o dată cu momentul 1989), îi va urma un val invers , Huntington a încercat să identifice condiţiile care ar putea să-l cauzeze, enumerându-le pe următoarele: “1. inconsistenţa valorilor democratice la nivelul elitelor şi al publicului larg; 2. obstacolele economice serioase, care au intensificat conflictul social şi au mărit popularitatea soluţiilor de care numai un guvern autoritar le-ar putea explica; 3. polarizarea socială şi politică cauzată de obicei de guvernele de stânga, care încearcă o promovare radicală a reformelor majore la nivel social şi economic; 4. hotărârea grupurilor conservatoare din clasa mijlocie şi clasa bogată de a exclude mişcările populiste şi de stânga din competiţia pentru ajungerea la guvernare; 5. slăbirea principiilor de lege şi ordine, ca rezultat al acţiunilor teroriste sau insurgente; 6. intervenţia sau cucerirea de către o putere nedemocratică străină; 7. «efectul invers al bulgărelui de zăpadă» produs de colapsul sau răsturnarea sistemelor democratice în alte ţări” (Huntington, 2002, pp. 23-24).

Avînd în atenţie aceşti factori, dar şi alţii, anumiţi politologi vorbesc deja despre “iluzii” ale democratizării şi consolidării democratice. Încercînd să identifice eventualul final al celui de-al treilea val al democratizării, Larry Diamond (2002, pp. 20-38) constată că, în cazul în care folosim o perspectivă minimalistă sau formală – care susţine importanţa competiţiei electorale – putem conchide că atât numărul, cât şi proporţia democraţiilor din lume au crescut simţitor. În 1974, în lume existau doar 39 de democraţii, dintre care 28 aveau populaţii de peste 1 milion de persoane. Până la începutul anului 1996, numărul ţărilor care îndeplineau cel puţin cerinţele democraţiei electorale crescuse la 117. Recomandare: Pentru aprofundarea problemelor prezentate pe parcursul acestui capitol, lecturaţi ANEXA 1, Sistemul politic românesc contemporan, între democratizare şi consolidare democratică. Studiu de caz

Definiţii TRANZIŢIE – un set de transformări de natură politică, socială şi economică, implicate de trecerea de la un tip de sistem politic la altul.

45

DEMOCRATIZARE - „sfîrşitul unui regim non-democratic şi inaugurarea regimului democratic, urmate de consolidarea sistemului democratic” (Huntington, 1991). CONSOLIDARE DEMOCRATICĂ – partea finală a procesului de democratizare, ale cărei coordonate principale sunt prevenirea colapsului democraţiei, prevenirea eroziunii democratice, organizarea democraţiei, dezvoltara democraţiei şi fundamentarea democraţiei. ELECTORALISM – credinţa că simpla organizare a alegerilor periodice, libere şi corecte confirmă existenţa unui sistem politic de tip democratic. ALTERNANŢĂ – condiţie esenţială a unui sistem politic democratic, care implică că cei care pierd alegerile lasă locul la guvernare celor care le câştigă. VAL AL DEMOCRATIZĂRII – „un set de tranziţii de la regimuri nedemocratice la regimuri democratice, care au loc într-o perioadă determinată şi care sunt superioare numeric tranziţiilor în direcţia opusă, pe durata respectivă de timp” (Huntington, 1991, p. 15).

Întrebări şi exerciţii • • • • •

Redaţi şi explicaţi „algoritmul tranziţiei” propus de politologul american Samuel Huntington Aplicaţi „testul dublei alternanţe” la cazul evoluţiei sistemului politic românesc după 1990 Care sunt principalele cauze instituţionale şi cultural-politice care au diferenţiat procesele de tranziţie spre democraţie ale sistemelor politice din Europa Centrală şi de Est? Redaţi principalele obstacole în calea democratizării şi aplicaţi-le în cazul procesului de tranziţie spre democraţie al României postcomuniste Folosindu-vă de coordonatele consolidării democratice enunţate de Andreas Schedler, identificaţi în ce etapă a tranziţiei spre democraţie se află sistemul politic românesc contemporan

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ Felipe AGÜERO, „Drumul către supremaţie civilă în Africa de Sud”, în Larry Diamond, Yun-han Chu, Marc F. Plattner, Hung-mao Tien, Cum se consolidează democraţia, Editura Polirom, Iaşi, 2004 Anthony ARBLASTER, Democraţia, Editura Du Style, Bucureşti, 1998 Robert DAHL, Dilemmas of Pluralist Democracy, New Haven, Yale University Press, 1982 Robert DAHL, Poliarhiile. Participare şi opoziţie, Editura Institutul European, Iaşi, 2000

46

Mark O. DICKERSON, Thomas FLANAGAN, An Introduction to Government and Politics. A Conceptual Approach, Methuen Publications, 1986, Canada Carl FRIEDERICH, Totalitariansim, Harvard University Press, Cambridge Mass., 1954 R.F. HASSING, A.M. HASSING, Problemele republicanismului democratic, Editura Apostrof, Cluj, 1994 Samuel HUNTINGTON, Tehe Third Wave. Democratization in tje Late Twentieth Century, Norman, University of Oklahoma Press, 1991 Samuel HUNTINGTON, Ordinea societăţilor în schimbare, Editura Polirom, Iaşi, 1999 Adrian-Paul ILIESCU, Introducere în politologie, Editura ALL, Bucureşti, 2002 Cristian IONESCU, Sisteme constituţionale contemporane, Editura Şansa SRL, Bucureşti, 1994 Cristian IONESCU, Instituţii politice şi drept constituţional, Editura Juridică, Bucureşti, 2004 Arend LIJPHART, Modele ale democraţiei. Forme de guvernare şi funcţionare în treizeci şi şase de ţări, Editura Polirom, Iaşi, 2000 Arend LIJPHART, Democraţia în societăţile plurale, Editura Polirom, Iaşi, 2002 Abraham F. LOWENTHAL, „America Latină şi lupta contra unui curent de adâncime”, în Larry Diamond, Yun-han Chu, Marc F. Plattner, Hung-mao Tien, Cum se consolidează democraţia, Editura Polirom, Iaşi, 2004 Guillermo O’Donnell, „Iluzii despre consolidarea democraţiei”, în Revista Română de Ştiinţe Politice, vol. 2, nr. 1, aprilie 2002 Cristian PÎRVULESCU, Politici şi instituţii politice, Editura Trei, Bucureşti, 2002 Jack C. PLANO, Robert E. RIGGS, Helenan S. ROBIN, Dicţionar de analiză politică, Editura Ecce Homo, Bucureşti, 1993 Adam PRZEWORSKY, Michael ALVAREZ, Jose Antonio CHEIBUB, Fernando LIMONGI, „Ce anume determină trăinicia democraţiilor”, în Revista Română de Ştiinţe Politice, vol. 2, nr. 1, aprilie 2002 Raymond POLIN, Ethique et politique, Editions Sirey, Paris, 1968 Alexandru RADU, Sisteme Politice contemporane. Mică enciclopedie, Editura Cartea Universitară, Bucureşti, 2004 Michael ROSKIN, Countries and Concepts. An Introduction to Comparative Politics, Prentice Hall, 1997 Giovanni SARTORI, Teoria democraţiei reinterpretată, Editura Polirom, Iaşi, 1999

47

Philippe C. SCHMITTER, Terry LYNN KARL, „Ce este... şi ce nu este democraţia”, în Revista Română de Ştiinţe Politice, vol. 2, nr. 1, aprilie 2002 Cătălin ZAMFIR, Lazăr VLĂSCEANU, Dicţionar de sociologie, Editura Babel, Bucureşti, 1993

ANEXA 1 Sistemul politic românesc contemporan, între democratizare şi consolidare democratică. Studiu de caz

Dincolo de problemele de ordin istoric, instituţional şi economic, analiza evoluţiei sistemului politic din România postcomunistă implică şi luarea în considerare a provocărilor care survin din zona foarte mişcătoare a atitudinilor şi comportamentelor actorilor politici. De la simplul cetăţean şi până la liderul politic cu influenţă, de la poziţia

48

adoptată într-un context sau altul de către asociaţiile societăţii civile şi până la aceea a organizaţiilor politice, atitudinile sunt configurate în funcţie de anumite valori politice, subsumate conceptului mai larg de cultură politică. În mod indubitabil, aceste valori politice au fost supuse unui proces de schimbare, caracteristic, de altfel, întregii societăţi româneşti în perioada de după 1989. Ce s-a schimbat însă şi ce a rămas la fel? Care este influenţa pe care valorile politice o exercită în planul aranjamentelor instituţionale specifice tinerei democraţii româneşti? Care este rolul pe care îl deţine cultura politică în cadrul procesului de democratizare? Sunt valorile politice predominante o cauză sau un produs al tipului de democraţie pe care astăzi îl avem? Sunt, toate acestea, întrebări legitime pentru orice analist preocupat de stadiul de evoluţie a sistemului politic al României postcomuniste. În mod firesc, analiza politică aflată în căutarea răspunsurilor la aceste întrebări pleacă de la datele istorice, pentru a le combina apoi cu realitatea prezentă, şi regăsim aici o tentă a determinismului cultural pe care teoria culturii politice îl conţine implicit. În această înţelegere, dezvoltarea instituţiilor politice depinde de tipul de cultură politică predominantă într-o anumită societate, aceasta incluzând atât valorile politice împărtăşite şi manifestate în atitudini de către liderii politici, cât şi cele specifice – folosind din nou un termen foarte larg – opiniei publice. Fără îndoială, România postcomunistă se află în proces de democratizare, iar această asumpţie presupune asumarea unei viziuni teleologice, potrivit căreia punctul terminus al evoluţiei este instaurarea democraţiei. În acest context, se poate accepta că valorile politice joacă un rol major în evoluţia pozitivă a procesului de democratizare. Pe de altă parte, însă, se pune problema dacă nu cumva însăşi evoluţia spre democraţie a sistemului politic influenţează, la rândul său, dezvoltarea unei culturi politice specifice. Această evoluţie spre democraţie trebuie să ia în seamă, susţin anumiţi teoreticieni, mai întâi dezvoltarea socială – ce include, ca pe o componentă deosebit de importantă, problema dezvoltării economice – şi abia într-o fază secundă problema culturii politice. Cu alte cuvinte, acolo unde există un tipar de dezvoltare economică suficient pentru a garanta bunăstarea socială, valorile politice vor fi şi ele favorabile unui sistem politic democratic. De aici decurge, deopotrivă, şi stabilitatea politică a sistemului. Acolo unde, dimpotrivă, instituţiile se dovedesc neperformante din punct de vedere economic, atitudinile politice tind să se reorienteze dinspre democraţie înspre alternativele acesteia. O astfel de interpretare pare

49

să întărească ideea că „democraţia este un lux” şi că, bunăoară, numai ţările bogate îşi permit să valorizeze valori politice pe măsura unui astfel de sistem politic. Deşi, în teoria democratică clasică, multă vreme a fost preferată o astfel de perspectivă1, reevaluările ulterioare tind să acorde mai multă importanţă factorilor culturali în contextul consolidării democraţiei: „Este adevărat că multe trăsături sistemice ale unei economii şi ale unei societăţi de piaţă avansate sunt favorabile dezvoltării unei culturi democratice. Printre aceste trăsături putem include un sistem legal stabil; descentralizarea deciziilor economice; folosirea pe scară largă a informaţiei, persuasiunii şi stimulentelor sau a recompenselor în locul coerciţiei directe, pentru a influenţa comportamentul actorilor economici; accesul la informaţii suficient de credibile, şi lista ar putea continua. Cu toate acestea, consider că ar fi greşit să presupunem că o economie de piaţă avansată ar fi fie indispensabilă, fie suficientă pentru a crea o cultură democratică solidă”2. Dacă, în lumina unei astfel de aprecieri, ne referim la cazul României, putem observa că trecerea de la un sistem politic totalitar la unul care a luat drumul democratizării s-a realizat în condiţiile în care „arhetipul” culturii politice era aflat departe de democraţie, iar mecanismul economic, puternic centralizat în comunism, era departe de a fi unul dezvoltat. În aceste condiţii, supoziţia pe care o aduc în atenţie, în încercarea de a analiza rolul valorilor politice în contextul procesului de democratizare din România postcomunistă, este aceea a parcursului incremental spre democraţie, atât în ceea ce priveşte evoluţia culturii politice, cât şi cu privire la mecanismul economic. Ambii factori au influenţat, în opinia mea, construcţia sistemului politic românesc din ultimii 15 ani, contribuind în măsuri diferite la depăşirea etapelor pe care le presupune drumul spre consolidarea democraţiei. Pe parcursul acestei lucrări, mă voi concentra însă asupra problemei culturii politice, din perspectiva valorilor politice vehiculate în spaţiul politic românesc, încercând să ofer o perspectivă de ansamblu asupra perioadei postotalitare, dar accentuând totodată asupra ultimelor evoluţii politice. Din acest punct de vedere, admit că demersul pe care îl propun conţine, în breviar, o prejudecată în sens gadamerian, şi anume aceea că România se îndreaptă inevitabil spre democraţie. Originea acesteia se află într-o apreciere de ordin subiectiv, cauzată, la rândul său, de importanţa anului electoral 2004. Cu atât mai mult este necesar, de aceea, să precizez că această apreciere subiectivă nu este şi una încărcată ideologic, şi să îmi exprim speranţa că

50

influenţa sa în redactarea acestui studiu se va disipa pe măsură ce voi explica modul în care înţeleg problema democratizării, a culturii politice şi a consolidării democratice în cazul României postcomuniste. Operaţionalizarea conceptelor

Faptul că operez, pe parcursul acestui studiu de caz, cu termeni precum democratizare, cultură politică şi consolidare democratică revendică necesitatea unor delimitări conceptuale. Îi voi analiza pe rând, pentru a căuta să înlătur orice echivoc, şi voi încerca apoi să îi aplic spaţiului românesc. Astfel, conceptul de democratizare câştigă influenţă în analizele de ştiinţă politică o dată cu lucrarea lui Robert Dahl referitoare la poliarhie3, în care teoreticianul american realizează o tratare a procesului de democratizare prin care au trecut ţările occidentale din punct de vedere socio-istoric, luând în seamă două coordonate: contestarea publică a deciziilor guvernamentale şi dreptul cetăţenilor de a participa la viaţa politică. În funcţie de aceste două coordonate, regimurile politice sunt fie hegemonii închise (nu există nici posibilitatea contestării, nici aceea a participării), fie hegemonii cuprinzătoare (există dreptul de participare, dar nu şi cel de opoziţie publică), fie oligarhii concurenţiale (există posibilitatea contestării, dar nu şi dreptul de participare), fie poliarhii (în care cetăţenii au atât dreptul de a contesta deciziile guvernamentale, cât şi posibilitatea participării la viaţa politică)4. Sintetizând, clasificarea regimurilor politice, în funcţie de cele două coordonate proprii procesului socio-istoric al democratizării, poate fi prefigurată precum în tabelul următor: Tabelul 1 TIP DE REGIM POLITIC Hegemonie închisă Hegemonie cuprinzătoare Oligarhie concurenţială Poliarhie

CONTESTARE + +

PARTICIPARE + +

În accepţiunea lui Dahl, „poliarhiile pot fi concepute ca fiind nişte regimuri relativ (dar incomplet) democratizate; cu alte cuvinte, sunt regimuri care au fost substanţial popularizate şi liberalizate, adică au devenit cuprinzătoare şi pe deplin deschise 51

contestării publice”5. Poliarhia face deci trimitere la practica democratică, îndepărtânduse de perspectiva teoretică asupra democraţiei. În practică, instaurarea poliarhiilor în spaţiul occidental, ca urmare a procesului de democratizare, a avut loc, sub aspect socioistoric, în trei modalităţi principale. În cazul Marii Britanii şi Suediei, spre exemplu, democratizarea a presupus trecerea de la hegemonie totală spre oligarhie concurenţială, iar ulterior, prin acordarea posibilităţii de participare a cetăţenilor la viaţa politică, spre poliarhie. Pe de altă parte, în Germania, democraţia Republicii de la Weimar a survenit ca urmare a trecerii de la la o hegemonie închisă la o hegemonie cuprinzătoare, prin acordarea dreptului de participare, ulterior apărând şi dreptul de contestare publică a deciziilor guvernamentale. Cazul democratizării în Franţa indică o trecere bruscă, prin intermediul Revoluţiei din 1789, de la un regim de hegemonie închisă la un regim poliarhic. Nu e mai puţin adevărat că prima fază a democraţiei franceze, în fapt o cvasipoliarhie (datorită restricţiilor privind dreptul de vot şi slaba organizare asociativă a cetăţenilor) a avut o viaţă extrem de scurtă (1789-1792). La aceste trei căi principale pe care le-a cunoscut democratizarea în lumea occidentală, Dahl adaugă alte două: cea specifică Statelor Unite ale Americii, care a evoluat spre poliarhie în urma războiului de independenţă, şi cea proprie Germaniei şi Japoniei în epoca postbelică, care s-au democratizat sub ocupaţie militară6. În viziunea politologului american, în aceste ultime două situaţii avem de-a face cu cazuri excepţionale, fiind foarte puţin probabil ca ele să se repete şi pentru alte ţări (deşi încercările de democratizare a Afghanistanului şi Irakului sub ocupaţie militară, survenite la începutul acestui secol, lasă să se întrevadă posibilitatea unor astfel de repetiţii, e drept că în altă parte decât în Occident). Acceptând această perspectivă asupra democratizării şi ţinând, desigur, cont de decalajul istoric care intervine, putem totuşi să ne întrebăm asupra modelului în care se înscrie România din acest punct de vedere. Răspunsul nu întârzie să apară, întrucât e lesne observabilă similitudinea cu cazul Franţei: Revoluţia din 1989 a statuat atât dreptul de participare reală a cetăţenilor la viaţa publică (întrucât un astfel de drept, formal şi ineficient, exista şi în regimul totalitar comunist), cât şi posibilitatea ca aceştia să conteste deciziile guvernamentale. În acest cadru, o altă întrebare pusă de Robert Dahl devine legitimă: care dintre căile democratizării determină instaurarea unei poliarhii stabile şi eficiente? Abordarea socio-istorică ne arată că, în afara cazurilor excepţionale

52

menţionate, democratizarea în cazul Franţei postrevoluţionare şi în cel al Germaniei Republicii de la Weimar au însemnat eşecuri din punctul de vedere al stabilităţii democratice. Prin urmare, nu putem spune că, în cazul României postcomuniste, un astfel de risc ar putea fi trecut cu vederea. Ne aflăm, desigur, într-un cu totul alt context istoric, iar Dahl însuşi, ca analist al democratizării, este de acord că „fiind cunoscute instituţiile necesare democraţiilor moderne, procesul tranziţiei şi al consolidării democratice ar trebui să fie mai rapid comparativ cu perioada mult mai lungă care a fost necesară ţărilor occidentale pentru a descoperi aceste instituţii”7. În plus, trebuie luaţi în considerare şi alţi factori contextuali care au determinat prăbuşirea regimului totalitar din România şi iniţierea procesului de democratizare, dincolo de condiţiile socio-istorice care, cu siguranţă, rămân importante. Din acest punct de vedere, este necesară sublinierea ideii că România se înscrie în cel de-al treilea val al democratizării, această poziţionare fiind realizată, printre alţii, de politologul american Samuel Huntington8. În viziunea sa, „un val al democratizării e reprezentat de un set de tranziţii de la regimuri nedemocratice la regimuri democratice, care au loc în perioade specifice de timp şi care sunt superioare numeric tranziţiilor în direcţia opusă pe durata respectivelor perioade de timp” 9. Dacă primul val al democratizării a avut loc între 1828 şi 1926 (fiind urmat de un val de revers între 1922 şi 1942), iar cel de-al doilea s-a petrecut între 1943 şi 1962 (urmat, la rândul său, de un al doilea val de revers, în perioada 1958-1975), al treilea val al democratizării a început în 1974 în Portugalia, ajungând în 1990, o dată cu organizarea primelor alegeri libere, şi în România. Cum aminteam mai sus, condiţiile sunt cu totul diferite, iar în acest proces au intervenit şi alţi factori, care şi-au pus amprenta cel puţin asupra începutului procesului de democratizare, dacă nu şi asupra evoluţiei ulterioare a acestuia. Doi astfel de factori mi se par, în acest context, demni de luat în seamă: presiunea internaţională şi efectul bulgărelui de zăpadă. În ceea ce priveşte primul factor, istoria recentă a consemnat deja rolul jucat de politicile gorbacioviste privind „glasnost” şi „perestroika” în contextul schimbărilor de regim survenite în Europa Centrală şi de Est şi, din 1991, şi în spaţiul fostei Uniuni Sovietice. La acestea se adaugă, desigur, presiunile venite dinspre lumea occidentală, deja cunoscute şi analizate la rândul lor. Cel de-al doilea factor se află în directă legătură cu primul, dacă avem în vedere că regimurile totalitare şi autoritare din Europa Centrală şi de Est s-au prăbuşit pe rând, precum un castel din cărţi de joc. Totuşi,

53

în cazul României, a fost fundamentală şi mişcarea din interior, confirmând o ipoteză emisă tot de Huntington: „Dacă unei ţări îi lipsesc condiţii favorabile în plan intern este totuşi puţin probabil ca ea să se democratizeze prin efectul bulgărelui de zăpadă”10. Aşadar, putem admite că a existat o combinaţie de mai mulţi factori, care a determinat în cele din urmă startul procesului de democratizare, o dată cu opţiunea pentru democraţie, care nu reprezenta o certitudine în primele zile ale Revoluţiei din 1989. Dificultăţile care, ulterior, au survenit în cadrul acestui proces, au apărut atât ca urmare a moştenirii comuniste, cât şi ca urmare a lipsei unei tradiţii democratice. Cu privire la acest ultim aspect, există autori care subliniază că, în spaţiul Europei Centrale şi de Est, „Cehoslovacia a fost singura ţară (...) care şi-a menţinut instituţii politice democratice în perioada dintre cele două războaie”11. Şi, chiar dacă României i se recunoaşte existenţa instituţiilor politice democratice în perioada de dinaintea instaurării dictaturii regale a lui Carol al II-lea, în privinţa tradiţiei democratice lucrurile sunt discutate mult mai tranşant. Nu întâmplător Huntington poziţionează România în cel de-al treilea val al democratizării, considerând că abia o dată cu 1990 începe procesul de construcţie a tradiţiei democratice. Idealizata „democraţie” interbelică nu intră în canoanele cu care operează teoria democratică. Nici măcar definiţia minimală, procedurală a democraţiei, elaborată de Jospeh Schumpeter în 1942 („democraţia este acel aranjament instituţional prin care politicienii ajung să deţină puterea de a lua decizii politice în urma unei lupte competitive pentru voturile alegătorilor”12), nu pare să se regăsească în realitatea românească a trecutului, de vreme ce, în regimul monarhic constituţional românesc, regele numea un premier, care avea rolul de a organiza alegerile, iar acestea erau astfel organizate încât la putere ajungea partidul din rândurile căruia provenea însuşi premierul desemnat de rege. Acest cerc vicios a făcut, pe de o parte, ca instituţiile să nu funcţioneze democratic şi, pe de altă parte, a influenţat profund negativ posibilitatea formării unei tradiţii democratice. Din acest punct de vedere, prin comparaţie cu alte state, unele chiar din Europa de Est, România cunoaşte următoarea situare: Tabelul 2 VALURI ALE DEMOCRATIZĂRII / VALURI DE REVERS Primul val al democratizării

ŢĂRI Australia, Canada, Finlanda, Islanda, Irlanda, Noua Zeelandă,

54

Primul val de revers

Al doilea val al democratizării

Al doilea val de revers

Al treilea val al democratizării

Suedia, Elveţia, Marea Britanie, SUA, Chile, Austria, Belgia, Columbia, Danemarca, Franţa, Germania Federală, Italia, Japonia, Olanda, Norvegia, Argentina, Cehoslovacia, Grecia, Ungaria, Uruguay, Germania de Est, Polonia, Portugalia, Spania, Estonia, Letonia, Lituania. Austria, Belgia, Columbia, Danemarca, Franţa, Germania Federală, Italia, Japonia, Olanda, Norvegia, Argentina, Cehoslovacia, Grecia, Ungaria, Uruguay, Germania de Est, Polonia, Portugalia, Spania, Estonia, Letonia, Lituania. Australia, Canada, Finlanda, Islanda, Irlanda, Noua Zeelandă, Suedia, Elveţia, Marea Britanie, SUA, Chile, Austria, Belgia, Columbia, Danemarca, Franţa, Germania Federală, Italia, Japonia, Olanda, Norvegia, Argentina, Cehoslovacia, Grecia, Ungaria, Uruguay, Botswana, Gambia, Israel, Jamaica, Malaiezia, Malta, Sri Lanka, Trinidad-Tobago, Venezuela, Bolivia, Brazilia, Ecuador, India, Coreea de Sud, Pakistan, Peru, Filipine, Turcia, Nigeria, Burma, Fiji, Ghana, Indonezia, Liban Chile, Argentina, Cehoslovacia, Grecia, Ungaria, Uruguay, Germania de Est, Polonia, Portugalia, Spania, Estonia, Letonia, Lituania, Bolivia, Brazilia, Ecuador, India, Coreea de Sud, Pakistan, Peru, Filipine, Turcia, Nigeria, Burma, Fiji, Ghana, Indonezia, Liban. Australia, Canada, Finlanda, Islanda, Irlanda, Noua Zeelandă, Suedia, Elveţia, Marea Britanie, SUA, Chile, Austria, Belgia, Columbia, Danemarca, Franţa, Germania Federală, Italia, Japonia, Olanda, Norvegia, Argentina, Cehoslovacia, Grecia, Ungaria, Uruguay, Germania de Est, Polonia, Portugalia, Spania, Botswana, Gambia, Israel, Jamaica, Malaiezia, Malta, Sri Lanka, Trinidad-Tobago, Venezuela, Bolivia, Brazilia, Ecuador, India, Coreea de Sud, Pakistan, Peru, Filipine, Turcia, Bulgaria, El Salvador, Guatemala, Haiti, Honduras, Mongolia, Namibia, Nicaragua, Panama, ROMÂNIA, Senegal, Sudan şi Surinam

Sursa: Samuel Huntington, The Third Wave. Democratization in the Late Twentieth Century, University of Oklahoma Press: Norman and London, 1991, pp. 14-15. Notă: Aceste date sunt valabile la nivelul anului 1991, când autorul american îşi publică lucrarea. Între timp, o parte dintre statele aflate atunci în cel de-al treilea val al democratizării s-a reorientat spre alternative semidemocratice sau chiar nedemocratice, ceea ce a determinat discuţii privind posibilitatea unui al treilea val de revers al democratizării.

Chestiunea lispei de tradiţie democratică apare cu atât mai importantă, în opinia mea, în condiţiile în care suntem interesaţi de rolul valorilor politice în contextul procesului de democratizare din perioada postcomunistă. Robert Dahl subliniază şi el această problemă, arătând că „într-o ţară în care experienţa democratică fie este minimă, fie lipseşte în totalitate, procesul [democratizării, n.m.D.Ş.] necesită timp”13. Problema anunţată ne duce înspre celălalt concept care intervine în analiza de faţă, şi anume cel de cultură politică, care nu poate fi una democratică decât în măsura în care există anumite valori compatibile cu spiritul democraţiei, care să orienteze atitudinile şi comportamentele cetăţenilor la un nivel cât mai larg. Plecând de aici, înţeleg cultura

55

politică în sensul unei dimensiuni psihologice a atitudinilor şi comportamentelor politice, dintr-o societate dată, întrucât aceasta subsumează o serie largă de convingeri, sentimente şi orientări evaluative la care fiecare individ ajunge în urma procesului de socializare. Într-o înţelegere clasică a conceptului, cultura politică a unei societăţi influenţează atitudinile, credinţele şi regulile care orientează un anumit sistem politic, toate aceste aspecte fiind determinate prin intermediul relaţiilor instituite între experienţa istorică a sistemului şi cea a membrilor pe care acesta îi include. Definirea clasică a culturii politice datorează foarte mult politologilor Gabriel Almond şi Sidney Verba, care o circumscriu unei de zone de subiectivitate individuală ce se află la originea acţiunilor politice şi care presupune trei tipuri de orientări: cognitive, emoţionale şi evaluative14. În funcţie de acestea, cei doi teoreticieni au făcut diferenţa dintre cultura politică parohială, cultura politică de supunere şi cultura politică participativă, întrebându-se cum anume pot fi integrate valorile şi comportamentele politice, cele care formează cultura politică a unui anumit individ, în reţeaua generală a culturii politice de la nivelul întregii societăţi.

Almond şi Verba consideră că acest lucru este posibil graţie unui agent operaţional, care este cultura civică şi care implică următoarele caracteristici: • este un tip de cultură socială care aparţine fiecărui cetăţean în parte; • poate fi recunoscută în atitudinile şi comportamentul manifestat de aceştia în abordarea şi rezolvarea unei serii de probleme colective şi individuale; • este exteriorizată prin intermediul unui conglomerat de cunoştinţe, percepţii, mentalităţi cu privire la drepturile şi îndatoririle cetăţenilor, regulile de comportare socială, mecanismul de luare a deciziilor politice, precum şi relaţiile instituite între guvernanţi şi guvernaţi; • presupune un proces de formare, la care contribuie tradiţia unei comunităţi, experienţa cotidiană a membrilor acesteia, gradul în care este difuzată cultura politică şi nivelul de educaţie existent; • poate fi măsurată cu ajutorul competenţei politice pe care o deţine un subiect anume, maniera personală în care acesta percepe fenomenele politice, gradul de participare politică; • este un concept care se află într-o relaţie directă cu cel de cultură politică. Toate aceste caracteristici întrunite de cultura civică ne demonstrează că ea reprezintă, de fapt, un tip de cultură mixtă. Aceasta deoarece ea introduce o măsură a echilibrului între cultura politică parohială, cea de supunere şi cea participativă, făcând posibilă cooperarea politică şi socială dintre diferitele elemente ale unei societăţi. Desigur că, dincolo de acest concept operaţional cu sens general, în orice societate există subculturi şi contraculturi care pot conţine fie elemente de parohialism, fie de dependenţă/supunere, fie de participativitate.

Dacă ne referim la situaţia din România postcomunistă, consider că, dincolo de absenţa unei tradiţii democratice şi de influenţa covârşitoare pe care o mai joacă încă socializarea specifică regimului totalitar comunist, trebuie să avem în vedere şi elemente 56

care ţin de mult invocatul „specific naţional”, cum ar fi excepţionalismul asumat al elitelor intelectuale, dar şi pesimismul/fatalismul istoric manifestat în rândul maselor, mai ales atunci când societatea trece prin situaţii de criză15. Aceste ultime aspecte ale culturii politice româneşti se regăsesc şi în perioada postcomunistă, determinând, pe de o parte, inexistenţa unui sentiment stabil în ceea ce priveşte identitatea culturală (chestiune mai prezentă poate în prima parte a anilor 1990) şi, pe de altă parte, o acută neîncredere în instituţii democratice precum partidele politice sau parlamentul. În sens larg însă, cultura politică românească este încă una de dependenţă, cetăţenii manifestând mai curât un afect de output atunci când se raportează la instituţiile sistemului politic, iar nu unul de input, care ar putea determina creşterea gradului de participativitate civică. Se manifestă, totodată, în cadrul acestei culturi politice, şi o doză importantă de naţionalism, ca şi una de rasism difuz16, care îşi găsesc expresie încă în planul opţiunilor politice. Urmează să evaluez, în cea de a doua secţiune a acestui studiu, importanţa unor astfel de valori politice din perspectiva necesităţii consolidării democraţiei în România postcomunistă. Punctul de plecare al analizelor de „consolidologie” democratică poate fi considerat ceea ce aş numi „avertismentul Huntington”: „Sistemele democratice şi nedemocratice pot fi create, dar ele pot sau nu să dureze. Stabilitatea unui sistem diferă de natura sistemului”16. Combinată cu „ipoteza Churchill”, potrivit căreia democraţia este cel mai rău regim de guvernare, cu excepţia tuturor celorlalte, se poate admite că tocmai perfectibilitatea sistemului democratic îl face pe acesta mai puţin vulnerabil din punctul de vedere al stabilităţii politice. Nimic mai adevărat, mă grăbesc să spun, în cazul democraţiilor occidentale consolidate. Ce se întâmplă însă atunci când avem de-a face cu sistem politic aflat în plin proces de democratizare, în care valorile politice împărtăşite de opinia publică şi de o bună parte din clasa politică sunt în dezacord cu cultura politică de tip democratic? Plec de la premisa că, deşi nu este un obstacol insurmontabil în calea consolidării democraţiei, lipsa culturii politice democratice este o provocare în plus. Pentru a vedea în ce constă această provocare, trebuie mai întâi să circumscriem conceptul de consolidare democratică. Aminteam în partea de început a acestui studiu că discuţia legată de procesul de democratizare conţine, în subsidiar, un principiu teleologic: acela potrivit căruia scopul final al acestui proces este democraţia stabilă, consolidată. Pentru foarte multe state din cel de-al treilea val al democratizării scopul s-a dovedit a fi

57

mult prea îndepărat, încât au preferat să renunţe la lungul drum al democratizării, oprindu-se fie în zona semidemocraţiilor, fie făcând drumul invers, înspre autoritarism. Aceasta înseamnă că democratizarea nu se finalizează în mod inevitabil prin consolidarea democraţiei, că aceasta din urmă nu reprezintă în mod necesar finish-ul democratizării. În analizele din a doua jumătate a anilor 1990, consolidarea este o certitudine atunci când democraţia devine „singurul joc acceptat”17, sau, într-o altă exprimare, atunci când politicienii acţionează în condiţii de cooperare şi „nesiguranţă limitată”18. Detaliind, politologii Linz şi Stepan consideră că existenţa unei democraţii consolidate poate fi analizată pe baza a trei dimensiuni: comportamentală, atitudinală şi constituţională, ceea ce ne apropie din nou de problema culturii politice democratice.

În acest ultim sens, se poate considera că, în alţi termeni, un regim democratic consolidat depinde de trei factori: 1) gradul de instituţionalizare politică, care, atunci când este ridicat, determină stabilitatea politică, ceea ce înseamnă că nu există grupuri politice (sau politizate) importante care au tendinţa de a transforma democraţia într-o non-democraţie; 2) nivelul de cultură politică democratică, de care depinde împărtăşirea unor valori comunitare specifice democraţiei, deci implicit a regulilor şi practicilor democratice; 3) gradul de consens politic, care, dacă este unul ridicat, presupune rezolvarea conflictelor politice pe baza unor norme acceptate de toate grupurile politice şi sociale.

În analizele ulterioare, problema consolidării democratice devine însă una mai complexă. Astfel, analizând diferitele definiţii oferite conceptului, Andreas Schedler identifică cinci coordonate ale consolidării democratice: prevenirea colapsului democraţiei, prevenirea eroziunii democratice, organizarea democraţiei, dezvoltarea democraţiei şi fundamentarea democraţiei19. Discutând fiecare coordonată în parte, Schedler ajunge la concluzia că semnificaţia sintagmei de consolidare democratică ar trebui restrânsă la aspectele „negative”, adică acelea care privesc dezvoltarea acelor mecanisme şi aranjamente instituţionale care să nu permită o revenire de la democraţie la autoritarism în cazul unei anumite societăţi care a început procesul de democratizare:

Cred că ar trebui să ne întoarcem la preocuparea iniţială a conceptului pentru supravieţuirea democraţiei. Ar trebui să-i redăm sensul clasic, care este acela de a pune în siguranţă nivelurile la care a ajuns guvernarea democratică împotriva întoarcerii la autoritarism. Aceasta înseamnă că ar trebui să restrângem folosirea conceptului la cele două sensuri «negative» (...): evitarea colapsului democraţiei şi evitarea erodării democratice. Termenul «consolidare democratică» ar trebui să se refere la perspectivele continuităţii, şi nimic mai mult” (Schedler, 2002, p. 136). Depăşirea celor două etape asigură, la un nivel minimal, supravieţuirea democraţiei şi posibilitatea continuităţii sale în timp.

58

Revenind la sistemul politic românesc postcomunist, este legitim să ne întrebăm dacă acesta a depăşit cele două etape şi dacă, chiar în condiţiile în care a realizat acest lucru, nu se află încă în zona nisipurilor mişcătoare. Punând această întrebare, sugerez în fapt că există încă provocări la adresa suficient de fragilei democraţii româneşti. Chiar dacă am reuşit să „comprimăm” evoluţia temporală spre democraţie, chiar dacă am elaborat aranjamente instituţionale care, la nivel formal, sunt democratice, există încă numeroase probleme pe care nu le putem sau nu ar trebui să le trecem cu vederea. Îmi propun ca, în secţiunea următoare, să discut tocmai această chestiune. Valorile politice democratice pe lungul drum al consolidării

Iniţiatorii studiilor de cultură politică, Gabriel Almond şi Sidney Verba, sugerau că există o anumită dificultate în încercarea de a construi o cultură civică în ţările care, intrate în proces de democratizare, nu se caracterizează prin existenţa unei tradiţii democratice. Această dificultate ar fi redată de cererea extinsă de participativitate ce survine imediat după înlăturarea regimului (fie că vorbim de unul autoritar, fie că este vorba de unul totalitar) din partea unor cetăţeni care, înainte de această înlăturare, manifestau o cultură politică parohială sau, în cel mai bun caz, una de dependenţă21. Pentru România, provocarea cultural-politică survine, mai întâi, din perspectiva a ceea ce Sorin Alexandrescu numea intrarea noastră târzie în modernitate22, proces care a determinat, în plan politic, dificultatea înrădăcinării tradiţiei democratice, cu tot ceea ce aceasta implică: instituţii stabile, valori, atitudini şi comportamente. Această absenţă a fost însă „compensată”, o dată cu instaurarea comunismului, de un tip de socializare care, atunci când nu a creat un cetăţean pasiv şi total „acoperit” de partidul-stat, a dat naştere unor comportamente de tip dublă personalitate: „Persoana vizibilă se conforma la tot ceea ce doreau autorităţile; persoana ascunsă rămânea sceptică sau ostilă”23.

După 1990, pe acest tip de structură socială şi instituţională trebuia construită o democraţie. A existat, într-adevăr, o confirmare a ipotezei emise de Almond şi Verba cu privire la cererea extinsă de participativitate, fie numai dacă ne amintim de „pluripartidismul haotic” al primelor alegeri libere, ceea ce nu permite însă concluzia că a existat o trecere bruscă de la o cultură politică de supunere la o cultură politică democratică. Dimpotrivă, multe dintre secvenţele autoritarismului au rămas încapsulate atât în comportamentele cotidiene ale cetăţenilor, cât şi în atitudinile celor care au format clasa politică postcomunistă.

59

este repetat. Deşi fiecare pas poate părea dezamăgitor de mic, s-ar putea spune că paşi graduali pot produce în timp schimbări profunde, chiar revoluţionare. Totuşi, aceste schimbări graduale se petrec în mod paşnic şi câştigă un suport public atât de larg, încât au tendinţa de a rezista în timp”24. Desigur, fiecare ţară cunoaşte propriul său drum spre democratizare, dar anumite aspecte redate în modelul de mai sus pot fi recunoscute şi în Dimpotrivă, prima fază a tranziţiei româneşti a fost dominată de numeroase neajunsuri, de la faptul că puterea a fost preluată de neocomunişti şi până la violenţele de stradă de la începutul anilor 1990, care au făcut ca multe ţări europene să-şi revizuiască opiniile cu privire la şansele instaurării democraţiei în România. Efecte ale acelui început de drum s-au resimţit până la finalul decadei trecute (mineriada din 1999) şi chiar în contextul alegerilor din 2000, când turul al doilea al prezidenţialelor a rezervat surpriza ascensiunii politice a extremismului. La acestea se adaugă, desigur, valorile scăzute relevate de Barometrul de Opinie Publică în ceea ce priveşte încrederea cetăţenilor în instituţiile democratice.

cazul României postcomuniste, chiar dacă nu în prima fază a procesului, când nu putem vorbi de existenţa unei „intenţionalităţi colective” la nivelul clasei politice în ceea ce priveşte construirea unei realităţi politice de tip democratic. Mai mulţi analişti au încercat să explice această cale sinuoasă pe care România postcomunistă a cunoscut-o în privinţa democratizării. Se poate observa, totuşi, o evoluţie graduală, deşi ceea ce Schedler numea „prevenirea colapsului democraţiei” şi „prevenirea eroziunii democratice” au survenit târziu, chiar foarte aproape de noi, în contextul consolidării democratice. Din acest punct de vedere, se poate admite că nu există o „paradigmă a tranziţiei” care să ofere un model explicativ coerent şi universal, aplicabil în cazul tuturor ţărilor intrate în cel de-al treilea val al democratizării26. Această realitate este cu atât mai valabilă pentru situaţia României, despre al cărei sistem politic se poate susţine, la limită, că a pendulat între cele două „boli” ale tranziţiei, ce se manifestă mai ales în cazul ţărilor lipsite de tradiţie democratică şi în care valorile politice specifice democraţiei se impun, ca atare, cu dificultate. Este vorba, pe de o parte, despre”sindromul pluralismului ineficient” şi, pe de altă parte, despre „sindromul puterii dominante” 27. Fără a emite pretenţia unui model explicativ care să acopere întreaga problematică relevată de democratizarea sistemului politic românesc, propun o încercare de conceptualizare a acestui proces pe două paliere: primul are în vedere coordonatele negative ale consolidării democratice identificate de Schedler, urmărind să etapizeze cei 15 ani parcurşi de România în contextul procesului de democratizare; cel de al doilea încearcă aceeaşi etapizare din perspectiva tranziţiei instituţionale, cu trimitere la „bolile” descrise 60

de Carothers. Trebuie specificat, în acest context, că propunerea mea vizează o analiză calitativă a drumului pe care sistemul politic din România postcomunistă l-a parcurs în perspectiva consolidării democratice, pentru a încerca apoi să relev intercondiţionarea dintre democratizare şi valorile politice specifice acestei perioade, pe parcursul unui proces incremental. Astfel, înţeleg conceptualizarea a ceea ce, generic, a fost numit „tranziţie politică românească”, şi care acoperă, de fapt, procesul de democratizare, în următoarea manieră: Tabelul 3 Niveluri de analiză a tranziţiei politice din România postcomunistă Nivelul consolidării Nivelul instituţional 1. Prevenirea colapsului democraţiei 2. Sindrom al pluralismului ineficient Durata: 1990-1999 Durata: 1990-2000 Anul depăşirii etapei: 1999 Anul depăşirii etapei: 2000 3. Prevenirea eroziunii democratice 4. Sindrom al puterii dominante Durata: 1999-2004 Durata: 2000-2004 Anul depăşirii etapei: 2004 Anul depăşirii etapei: 2004 Notă: În studiile de la începutul anilor 1990 privitoare la democratizare, instaurarea şi consolidarea democraţiei într-o ţară care înlăturase un regim autoritar sau totalitar era pusă în legătură cu problema alegerilor, considerându-se că modul în care acestea se desfăşoară reprezintă o garanţie a constituirii spaţiului politic democratic. Raportându-se la alegeri ca la un indicator al democraţiei, unii politologi şi-au luat totuşi rezerva de a sublinia că democraţia este cu adevărat instaurată într-o ţară aflată în tranziţie atunci când sistemul său politic trece „testul dublei alternanţe”28. În studiile mai recente însă, se subliniază ideea că, dacă alegerile libere şi corecte reprezintă, într-adevăr, o condiţie necesară pentru instaurarea democraţiei, ele nu sunt şi o condiţie suficientă. Fără a cădea în „eroarea electoralismului” 29, am luat în considerare aici alegerile din 2000 şi din 2004 ca puncte de cezură în evoluţia sistemului politic românesc înspre consolidarea democraţiei, nu pentru că acestea ar fi marcat strict temporal trecerea de la o etapă la alta, ci pentru că au implicat reconfigurarea spaţiului politic de o manieră care permite susţinerea tezei unui parcurs incremental al tinerei democraţii româneşti.

Desigur, cele două paliere sunt interconectate. Ele nu presupun o dezvoltare paralelă a sistemului politic românesc din perioada de tranziţie (una în zona consolidării şi alta la nivel instituţional – aşa ceva ar fi imposibil) şi nici nu trimit la o „schematizare” a acestui proces. Dimpotrivă, această perspectivă îşi propune să surprindă cu aproximaţie evoluţia României postcomuniste pe coordonatele stabilităţiii democratice. Se poate observa, în acest context, că reducţia pe care Schedler o operează în privinţa înţelegerii procesului de consolidare democratică, pe care îl circumscrie exclusiv semnificaţiilor sale negative, de prevenire a colapsului democraţiei şi a eroziunii democratice, se regăsesc în cazul sistemului nostru politic, dar acest lucru nu înseamnă că, o dată ce a depăşit aceste etape, România se află, din punct de vedere politic, în sfera unei democraţii consolidate. Dimpotrivă, acest tip de analiză permite afirmarea ipotezei că sistemul politic românesc

61

trebuie să atingă şi celelalte coordonate descrise de Schedler (adică organizarea, dezvoltarea şi fundamentarea democraţiei) până la deveni o democraţie consolidată. Pentru a argumenta însă în favoarea acestei teze, trebuie să luăm în considerare fiecare dintre cele patru etape aflate pe cele două niveluri de analiză a tranziţiei politice din România postcomunistă. Întrucât nu îmi propun un excurs de istorie recentă, ci o încercare de analiză specifică ştiinţei politice, mă voi referi aici numai la punctele de trecere de la o etapă la alta, pentru a marca momentele evolutive importante pe care sistemul nostru politic le-a trecut în drumul său spre consolidarea democraţiei. Remarc, dintru început, faptul că sindromul pluralismului ineficient (etapa 2 instituţională) se suprapune peste perioada în care marea provocare pentru România a fost prevenirea colapsului democraţiei (etapa 1 din punctul de vedere al consolidării democratice), în vreme ce sindromul puterii dominante (etapa 4 instituţională) apare în momentul în care sistemul politic românesc a trebuit să facă faţă eroziunii democratice (etapa 3 din perspectiva consolidării democratice). În opinia mea, sub aspectul consolidării democratice, evoluţia sistemului politic românesc a fost destul de întârziată temporal. Astfel, cred că am încheiat provizoriu etapa de prevenire a colapsului democraţiei o dată cu izolarea principalilor actori anti-sistem democratic din România, adică o dată cu arestarea, în februarie 1999, a liderului minerilor, Miron Cozma. Aici se cuvine, totuşi, o paranteză: chiar dacă un alt susţinător al viziunii antidemocratice – de această dată instituţionalizat politic – şi anume Partidul România Mare (PRM), a devenit, în urma alegerilor din 2000, cel de-al doilea partid parlamentar, iar liderul său a intrat în cel de-al doilea tur al alegerilor prezidenţiale care au avut loc în acelaşi an, se poate presupune că asupra acestei forme de politică a survenit între timp un proces de „contagiune democratică”30, care şi-a manifestat produsele mai ales în anul electoral 2004 (sunt de reţinut aici modificarea de discurs a lui C.V. Tudor, scorul mic obţinut, de această dată, de PRM, precum şi faptul că partidul şi-a surclasat propriul lider la alegerile generale din 28 noiembrie 2004). Un paradox ar putea fi faptul că prevenirea colapsului democraţiei sa realizat tocmai prin intermediul „pluripartidismului haotic”31: din punctul de vedere al democratizării şi consolidării democratice, existenţa mai multor partide a împiedicat confiscarea puterii politice de către un singur partid sau de către o singură organizaţie şi, prin aceasta, întoarcerea la autoritarism. Pe de altă parte însă, din perspectiva tranziţiei

62

instituţionale, sindromul pluralismului ineficient s-a manifestat în aproximativ toate caracteristicile sale: slaba participativitate a cetăţenilor în cadrul procesului politic, creşterea clientelismului şi a intereselor ascunse ale anumitor grupuri-satelit din jurul partidelor politice, neîncrederea în instituţiile democratice, corupţia şi lipsa de performanţă economică, precum şi incoerenţa politicilor publice. Într-un grad accentuat, sindromul pluralismului ineficient s-a manifestat în România între 1990 şi 2000, întrucât în urma alegerilor din 2000 atât viaţa partizană, cât şi scena politică au cunoscut un anumit nivel de stabilizare. Mai întâi, a fost limitat „pluripartidismul haotic” şi a intervenit o oarecare „clarificare doctrinară”32 (deşi, chiar şi în 2004, în România există două partide social-democrate, membre ale Internaţionalei Socialiste, dar care se află pe poziţii diamertral opuse din punct de vedere guvernamental), astfel încât în Parlamentul României au ajuns să fie reprezentate numai cinci partide importante: Partidul Social Democrat (PSD), Partidul România Mare (PRM), Partidul Naţional Liberal (PNL), Partidul Democrat (PD) şi Uniunea Democrată a Maghiarilor din România (UDMR). Reconfigurarea vieţii partizane a implicat, aşadar, o disciplinare a spaţiului politic şi sub aspect instituţional. În acest context, în urma izolării factorilor turbulenţi la adresa democraţiei, izolare survenită în 1999, a urmat – şi sub justificata presiune internaţională – un proces de izolare a elementelor instituţionale care se manifestau împotriva toleranţei de tip democratic şi, prin aceasta, împotriva democraţiei (este vorba, aici, de PRM, caz pe care l-am discutat mai sus). Mizând pe o cconcluzie intermediară, se poate spune că, reuşind să prevină colapsul democraţiei, sistemul politic românesc a fost totuşi „bolnav” de pluralism ineficient. În ciuda acestui din urmă fapt, câştigul a fost totuşi de partea drumului spre consolidarea democratică. Democraţia nu prinsese însă rădăcini pe pământ românesc. Aceasta întrucât – din nou la limită – o altă „boală” a tranziţiei şi-a făcut simţită prezenţa, şi anume sindromul puterii dominante, care s-a manifestat din plin între 2000 şi 2004, sub guvernarea PSD: nivelul de contestare publică a scăzut simţitor, atât la nivelul partidelor de opoziţie sau al sindicatelor, cât şi la cel al mass-media ori al organizaţiilor societăţii civile, în ciuda existenţei formelor instituţionale ale democraţiei. Partidul de guvernământ a exhibat tendinţa de a confisca instituţiile statului, încât s-a ajuns la o identificare nepermisă între disciplina de partid şi aceea a funcţionarilor publici, ceea ce a redus considerabil şansele formării unei alternative credibile pe

63

parcursul celor patru ani de mandat guvernamental ai acestui partid. Mai mult, justiţia nu a reuşit să-şi manifeste independenţa, fapt sesizat şi de raportul instituţiilor europene referitor la capitolele de negociere asupra cărora România trebuie să-şi îndrepte serios atenţia dacă doreşte să devină stat membru al Uniunii în 2007. Nu în ultimul rând, partidele de opoziţie au clamat existenţa fraudei electorale în timpul desfăşurării scrutinului din 28 noiembrie 2004 pentru alegerile parlamentare şi prezidenţiale, ceea ce denotă că, în ciuda spectacolului electoral, apariţia unor neregularităţi relevante creează foarte multe suspiciuni cu privire la funcţionalitatea sistemului politic democratic. Manifestarea politicii puterii dominante a făcut extrem de dificilă sarcina prevenirii eroziunii democratice. Într-o ţară fără tradiţie democratică, dar în care premierul anunţă Atunci când elitele politice se manifestă nedemocratic, este cu atât mai prezent pericolul revenirii la autoritarism. Începând cu 2003 şi, mai ales, pe parcursul anului electoral 2004 putem regăsi însă o tendinţă de revenire în forţă a coloraturii democratice a sistemului politic românesc, astfel încât există în prezent tendinţa de „vindecare” a acestuia de sindromul puterii dominante: puterea guvernamentală este deţinută acum de o coaliţie formată în jurul Alianţei Dreptate şi Adevăr (constituită încă dinaintea alegerilor de către Partidul Naţional Liberal şi Partidul Democrat), la care s-au adăugat Uniunea Democrată a Maghiarilor din România şi Partidul Umanist Român (actualmente Particul Conservator, ex-satelit al Partidului Social Democrat (alături de care a intrat, de altfel, în competiţia electorală, sub umbrela unei Uniuni Naţionale care între timp s-a destrămat). Sigur că există încă multe semne de întrebare. Ce se poate spune însă în urma ultimelor alegeri din România este faptul că vindecarea sistemului politic românesc de cea de a doua boală a tranziţiei de care amintea Carothers a coincis cu o reuşită politică în ceea ce priveşte prevenirea eroziunii democratice, fie şi pentru faptul că s-a petrecut o nouă alternanţă guvernamentală.

public că separaţia puterilor în stat era valabilă în epoca lui Montesquieu 33, nu şi astăzi, democraţia devine, fără îndoială, vulnerabilă. Şi în politologie, ca şi în celelalte ştiinţe sociale, predicţia este încărcată de o anumită doză de risc. Întrucât nu-mi propun ca, prin acest studiu, să emit predicţii, mă voi opri la a reitera o conjectură, potrivit căreia toate etapele amintite cu referire la tranziţia politică din România postcomunistă au fost influenţate şi au influenţat, la rândul lor, întro dezvoltare incrementală, valorile politice şi, deci, cultura politică a societăţii româneşti. Dacă avem în vedere, spre exemplu, comportamentul de vot de la alegerile din 2004 (ştiut fiind că atitudinile electorale sunt influenţate de valorile politice), vom observa câteva aspecte care subliniază ideea că spaţiul politic românesc a evoluat din perspectiva consolidării democratice. Astfel, depăşind reducţia pe care o operează Schedler cu privire la acest proces, consider că, începând cu anul 2004, sistemul politic românesc a intrat pe

64

coordonata organizării democraţiei, care presupune modificări de substanţă atât în ceea ce priveşte palierul democratizării, cât şi cel instituţional. Au existat, în opinia mea, premise ale organizării democratice încă din etapele acum depăşite. Acestea, deşi timide, au creionat un cadru în care, în următoarea etapă, consolidarea democraţiei poate face Cred că pot fi amintite aici dezbaterile privind modificarea sistemului electoral, prin înlocuirea votului proporţional pe liste de partid, pentru Parlament, cu votul uninominal, stabilizarea vieţii partizane, referendumul pentru modificarea Constituţiei, decalarea alegerilor parlamentare de cele prezidenţiale, prin prelungirea mandatului Preşedintelui României de la patru la cinci ani (ceea ce va avea un impact puternic asupra „personalizării” partidelor, tendinţă evidentă până acum) sau, mai nou, cooptarea reprezentanţilor societăţii civile în aparatul guvernamental. Când mă refer la înscrierea sistemului politic românesc pe coordonata organizării democraţiei, nu susţin însă că, în anumite etape ulterioare, sechelele bolilor tranziţiei nu şi-ar putea face din nou apariţia. Consider însă că peisajul socio-politic s-a modificat substanţial la nivelul anului 2004, prin comparaţie cu perioada anterioară.

încă un pas înainte în România34. La o analiză a comportamentului electoral, spre exemplu, se poate observa că avem de-a face cu o trecere de la votul bazat pe resurse la un vot centrat pe fidelitate politică35. Totodată, se poate remarca o polarizare a vieţii partinice, care poate fi explicată din perspectiva valorilor politice specifice diverselor segmente comunitare. Astfel, dacă cetăţenii cu mediul de rezidenţă în oraşele de peste 200.000 de locuitori au optat pentru Alianţa Dreptate şi Adevăr, cei care locuiesc în mediul rural şi-au îndreptat votul înspre oferta Uniunii Naţionale PSD+PUR36. Această situare electorală a cetăţenilor indică, desigur, o diferenţă în ceea ce priveşte cultura politică specifică fiecărui tip de comunitate, care este influenţată, evident, de prezenţa/absenţa surselor alternative de informare, dar şi de nivelul de educaţie. La aceste două tipuri de opţiuni electorale se adaugă votul de fidelitate politică al vârstnicilor (mai ales în cazul PRM), precum şi votul identitar-etnic, în cazul UDMR37. În baza acestei analize şi trecând peste opţiunile ideologice, se poate constata o tendinţă de raţionalizare a opţiunilor de vot, spre deosebire de momentele electorale anterioare. Tendinţa de raţionalizare a votului, chiar dacă există, nu se constituie însă într-o garanţie a democraţiei. La fel cum alegerile sunt o condiţie necesară, dar nu şi suficientă pentru existenţa democraţiei, şi raţionalitatea votului (e drept, limitată) reprezintă o condiţie necesară, dar nu şi suficientă a existenţei unei culturi politice de tip participativ. Ca atare, sunt multe alte variabile care trebuie luate în calcul. Chiar dacă există practici democratice care, din punct de vedere formal, au fost adoptate atât la nivelul instituţiilor politice, cât şi la acela al cetăţenilor, rămân în discuţie 65

practicile informale, a căror schimbare cere timp. Putem vorbi de sfârşitul formal al tranziţiei38, chiar dacă e probabil ca şi în viitor simptome ale bolilor tranziţiei să revină. Dar o astfel de asumpţie nu ne permite să inferăm concluzia potrivit căreia, în România, democraţia a devenit invulnerabilă. Coordonata organizării democratice subliniază tocmai această realitate, câtă vreme ea nu presupune numai definitivarea procesului de configurare a aranjamentelor instituţionale şi a practicilor formale necesare funcţionării democraţiei, ci şi (sau mai ales şi) depăşirea, izolarea sau înlăturarea din spaţiul public a caracteristicilor specifice socializării de tip comunist. Ajungem astfel, din nou, la problema valorilor politice vehiculate în România postcomunistă. Dacă avem în vedere ansamblul procesului de democratizare parcurs până acum, vom observa că, alături de dezvoltarea graduală pe care sistemul politic românesc a cunoscut-o pe palierul consolidării democratice şi pe cel instituţional, avem de-a face cu o evoluţie incrementală şi în ceea ce priveşte cultura politică. Astfel, de la o cultură politică în care segmentele cele mai puternic reprezentate erau parohialii şi dependenţii, de la începutul anilor 1990, constatăm în prezent dezvoltarea unui segment al celor care participă la jocul politic şi în afara momentelor electorale. Practic, într-un cadru general, se poate observa că, în ciuda diferenţelor notabile de cultură politică, România a trecut prin aceleaşi etape care se regăsesc şi în cazul unor ţări precum Cehia, Polonia, Ungaria, Slovacia sau Bulgaria.

Revenind, la final, în zona coordonatei organizării democraţiei din perspectiva consolidării acesteia, mi se pare important să remarc că înrădăcinarea la nivel formal a instituţiilor, procedurilor şi practicilor democratice va avea un impact important asupra informalului40 care pare, încă, destul de dificil de controlat. Obişnuinţele mentale ce orientează comportamente care nu se înscriu într-un tipar democratic şi care aduc în prezent ecouri ale socializării de sub regimul comunist nu pot fi brusc asanate, iar realitatea politică şi socială a ultimilor 15 ani a dovedit-o. Totuşi, organizarea democraţiei presupune o creştere a performanţei instituţiilor democratice (incluzând aici şi mecanismele specifice unei economii de piaţă funcţionale), ceea ce poate determina o creştere a importanţei valorilor politice democratice în contextul culturii comunitare a societăţii româneşti. Fără a-mi propune să închei acest text pe un ton pesimist, cred că rămâne încă valabil ceea ce am numit „avertismentul Huntington”, care, în alţi termeni, trimite la ideea că o democraţie veritabilă se construieşte în timp. Democraţia nu poate fi inventată peste noapte şi este cu atât mai greu să construieşti o cultură politică democratică acolo unde fundamentele sale fie nu au existat niciodată, fie au fost extirpate de violenţa specifică unui regim politic totalitar.

66

NOTE:

67

1

Cf. Alina Mungiu-Pippidi, Politica după comunism. Structură, cultură şi psihologie politică, Editura Humanitas, Bucureşti, 2002, p. 17. 2 Robert A. Dahl, Dezvoltare şi cultură democratică, în Revista Română de Ştiinţe Politice, Vol. 2, Nr. 1, aprilie 2002, pp. 138-145. 3 Robert A. Dahl, Poliarhiile. Participare şi opoziţie, Editura Institutul European, Iaşi, 2000. 4 Idem, pp. 32-33. 5 Ibidem, pp. 33-34. 6 Ibidem, pp. 58-71. 7 Robert A. Dahl, Dezvoltare şi cultură democratică, în Revista Română de Ştiinţe Politice, Vol. 2, Nr. 1, aprilie 2002, p. 143. 8 Samuel Huntington, The Third Wave. Democratization in the Late Twentieth Century, University of Oklahoma Press: Norman and London, 1991. 9 Idem, p. 15. 10 Samuel Huntington, Al treilea val al democraţiei, în Revista Română de Ştiinţe Politice, Vol. 2, Nr. 1, aprilie 2002, pp. 19-40. 11 Richard Rose, William Mishler, Christian Haerpfer, Democraţia şi alternativele ei, Editura Institutul European, 2003, p. 72. 12 Joseph A. Schumpeter, Capitalism, Socialism and Democracy, Second edition, New York: Harper, 1947, p. 269. 13 Robert A. Dahl, Dezvoltare şi cultură democratică, în Revista Română de Ştiinţe Politice, Vol. 2, Nr. 1, aprilie 2002, p. 143. 14 Gabriel Almond, Sidney Verba, Cultura civică. Atitudini politice şi democraţie în cinci naţiuni, Ed. Du Style, Bucureşti, 1996, p. 45. 15 Pentru detalii, Alina Mungiu-Pippidi, Op. cit., pp. 78-106, 152-173. 16 Cristian Pârvulescu, Naţionalism şi rasism difuz în cultura politică românească, în Cătălin Turliuc, Alexandru Zub (editori), Populism, demagogie şi realism politic, Fundaţia Academică „A.D. Xenopol” & Fundaţia Konrad Adenauer, Iaşi, 2001, pp. 37-53. 16 Samuel Huntington, The Third Wave. Democratization in the Late Twentieth Century, University of Oklahoma Press: Norman and London, 1991, p. 15. 17 Juan Linz, Alfred Stepan, Problems of Democratic Transition and Consolidation. Southern Europe, South America and Post-Communist Europe, Baltimore and London, The John Hopkins University Press, 1996, p. 5 şi Toward consolidated democracies, în Journal of Democracy, Vol. 2/1996, pp. 14-43. 18 Phillippe C. Schmitter, Terry Lynn Karl, Ce este… şi ce nu este democraţia, în Revista Română de Ştiinţe Politice, Vol. 2, Nr. 1, aprilie 2002, p.12. 19 Andreas Schedler, Ce este consolidarea democratică?, în Revista Română de Ştiinţe Politice, Vol. 2, Nr. 1, aprilie 2002, pp. 122-138. 21 Gabriel Almond, Sidney Verba, Op. cit., pp. 349-384. 22 Sorin Alexandrescu, Paradoxul român, Editura Univers, Bucureşti, 1998 şi Privind înapoi, modernitatea, Editura Univers, Bucureşti, 1999. 23 Richard Rose, William Mishler, Christian Haerpfer, Op. cit., p. 75. 24 Robert A. Dahl, Despre democraţie, Editura Institutul European, Iaşi, 2003, pp. 177-178. 26 Thomas Carothers, Sfârşitul paradigmei tranziţiei, în Revista Română de Ştiinţe Politice, Vol. 2, Nr. 1, aprilie 2002, pp. 168-186. 27 Iată cum sunt prezentate „bolile” tranziţiei de către Thomas Carothers, în Op. cit., pp. 175-176: „Primul sindrom este cel al pluralismului ineficient. În ţările a căror viaţă politică este marcată de pluralism ineficient regăsim trăsături ale vieţii democratice, cum ar fi: alegeri libere, un nivel semnificativ de libertate politică şi o reală alternanţă la putere a diferitelor grupări politice. În ciuda acestor trăsături pozitive, democraţia acestor ţări rămâne superficială şi fragilă. Deşi prezenţa la urne este ridicată, există forme slabe de participare politică în afara votului. Elitele politice ale principalelor partide şi grupări politice sunt acuzate de corupţie, interese egosite şi lipsă de onestitate. Opinia publică se raportează negativ la politică astfel încât, deşi îşi menţine ataşamentul faţă de idealul democraţiei, este extrem de nemulţumită de viaţa politică a ţării. În general, politica este percepută ca un domeniu dominat de elite, perimat şi corupt, în care se acţionează prea puţin pentru binele ţării şi care nu este demn de respect. Statul rămâne în continuare slab. Politica economică este prost concepută şi aplicată, iar «perfomanţa» economică este de cele mai multe ori proastă şi chiar dezastruoasă. Reformele sociale şi politice sunt insuficiente, iar guvernările succesive se dovedesc incapabile să găsească soluţii pentru problemele majore cu care se confruntă ţara, de la infracţionalitate la corupţie, până la sănătate, educaţie şi bunăstare publică, în general”. În ceea ce priveşte cealaltă „boală” a tranziţiei, manifestată prin politica puterii dominante, Carothers susţine că „ţările care exhibă acest sindrom posedă un spaţiu politic limitat, dar real, un anumit nivel de contestare politică din partea grupărilor de opoziţie şi majoritatea formelor instituţionale de bază ale democraţiei. Cu toate acestea, există o grupare politică – o mişcare, un partid, o familie extinsă sau chiar un singur lider – care domină sistemul politic în aşa fel încât

şansele formării unei alternative la puterea existentă sunt foarte mici. Spre deosebire de ţările afectate de pluralism ineficient, în cele cu o putere politică dominantă, principala problemă este neclaritatea distincţiei dintre stat şi partidul de putere (sau forţa politică dominantă). Principalele servicii şi resurse ale statului – resursele financiare, locurile de muncă, informaţiile publice (via media de stat) şi forţele poliţieneşti – sunt puse treptat în slujba partidului dominant. Dacă în cazul regimurilor pluraliste ineficiente sistemul juridic este de cele mai multe ori independent, în ţările dominate de o singură forţă politică puterea judecătorească este subordonată celei politice, ca parte a controlului unilateral al puterii. Şi, în timp ce în ţările pluralismului ineficient alegerile sunt de cele mai multe ori libere şi corecte, în ţările cu o singură putere dominantă procesul electoral este dubios, deşi nu complet fraudat, în care grupul dominant pregăteşte un spectacol electoral satisfăcător, care să îndeplinească aşteptările comunităţii internaţionale, în timp ce în culise aranjează scena electorală în favoarea sa astfel încât să îşi asigure victoria”. 28 Astfel, potrivit lui Samuel Huntington, testul dublei alternanţe implică faptul că „o democraţie poate fi considerată consolidată dacă partidul sau grupul care vine la putere la primele algeri din cadrul tranziţiei pierde algerile următoare şi cedează puterea celor care câştigă alegerile, şi dacă aceşti câştigători cedează mai apoi puterea câştigătorilor alegerilor ulterioare” (Cf. Op. cit., pp. 266-267). 29 În viziunea lui Terry Lynn Karl, eroarea electoralismului presupune „credinţa că simpla organizare a alegerilor va canaliza acţiunea politică spre competiţii între elite şi că va acorda legitimitate publică învingătorilor”, fără însă a fi luate în considerare modalitatea de organizare a alegerilor sau constrângerile impuse învingătorilor (Cf. Phillippe C. Schmitter, Terry Lynn Karl, Op. cit., p. 8., apud Terry Lynn Karl, Imposing Consent? Electoralism versus Democratization in El Salvador, în Paul Drake, Eduardo Silva (eds.), Election and Democratization in Latin America, 1980-1985, San Diego: Center for Iberian and Latin American Studies, Center for US/Mexican Studies, University of California, San Diego, 1986, pp. 9-36. 30 Procesul de contagiune democratică este definit de politologul francez Jean Baudouin (în lucrarea Introducere în sociologia politică, Editura Amarcord, Timişoara, 1999, p. 208) ca reprezentând fenomenul prin care „(...) o formaţie extremistă ce beneficiază de libertăţile fundamentale de gândire, de conştiinţă, de presă şi de asociere va sfârşi, fără voia sa, prin a acorda o anumită valoare tuturor acestor practici”. Acest proces acţionează în două moduri: fie face ca oferta electorală a extremismului politic să fie acceptată de un număr tot mai mic de cetăţeni, determinându-l să rămână pur şi intransigent, fie determină o schimbare la nivelul discursului şi, implicit, al ofertei electorale, ceea ce presupune că extremismul îşi pierde trăsăturile, riscând astfel să îşi piardă şi adepţii. Analizând evoluţia PRM (partid al cărui imagine, până în prezent, s-a identificat cu aceea a liderului C.V. Tudor) din această perspectivă, se poate observa că, în perioada 2000-2004, contagiunea democratică – cel puţin la nivel de faţadă – şi-a manifestat cea de a doua semnificaţie, constând într-o modificare a discursului, care a determinat, inevitabil, şi o importantă pierdere electorală. 31 Sintagma îi aparţine politologului român Cristian Bocancea, şi este explicitată în lucrarea Meandrele democraţiei. Tranziţia politică la români, Editura Polirom, Iaşi, 2002. 32 Idem. 33 Declaraţie aparţinând Primului-Ministru al României din perioada 2000-2004, Adrian Năstase, şi redată în cotidianul România Liberă din data de 19.02.2002. 34 În timpul redactării acestui text, scena politică românească, tocmai ieşită din febra alegerilor, a fost „cutremurată” de ultima undă de şoc survenită din zona de posibil colaps al democraţiei în România, ce a fost conturată, până în 1999, mai ales de mineriade: cu puţin timp înainte de a-i expira mandatul de Preşedinte al României, şi înainte ca Preşedintele ales, Traian Băsescu, să depună jurământul, Preşedintele în exerciţiu, Ion Iliescu, a emis un decret de graţiere în urma căruia principalul artizan al mineriadelor ca mişcări antidemocratice, Miron Cozma, a fost eliberat din închisoare. La presiunea exercitată de mass-media interne şi internaţionale, ca şi de reprezentanţii societăţii civile, Preşedintele Ion Iliescu a revenit asupra acestei decizii, revocând decretul de graţiere. Această ultimă decizie a dovedit însă, încă o dată, cât de politizate sunt instituţiile statului român (element deosebit de coroziv în procesul de eroziune democratică), de vreme ce Miron Cozma a fost rearestat în lipsa oricărui temei legal (fără ca pe numele său să fie emis un mandat de arestare şi fără ca decizia de revocare a decretului de graţiere de către Preşedinte să fi fost publicată în Monitorul Oficial). La acest ultim act antidemocratic se adaugă comportamentul anticonstituţional pe care Preşedintele Ion Iliescu l-a manifestat în perioada campaniei electorale din 2004, sub un dublu aspect: candidând pe listele PSD pentru Senatul României (deşi Constituţia prevede că Preşedintele nu poate fi înregimentat politic) şi apărând în materiale de publicitate electorală ale candidatului PSD pentru Preşedinţia României. 35 Cf. Dumitru Sandu, Votul între fidelitate politică şi cultură comunitară, analiză disponibilă pe site-ul Fundaţiei pentru o Societate Deschisă (www.fsd.ro) în secţiunea dedicată studiilor realizate pe baza datelor cuprinse în Barometrul de Opinie Publică din octombrie 2004. 36 Idem. 37 Ibidem. 38 Alina Mungiu-Pippidi, Op. cit., pp. 209-214. 40 Avertizând asupra provocărilor care survin în contextul consolidării democratice, Guillermo O’Donnell susţine că „multora dintre noile poliarhii nu le lipseşte instituţionalizarea, dar concentrarea asupra organizaţiilor foarte formalizate şi

complexe ne împiedică să vedem o instituţie extrem de influentă, informală şi, uneori, mascată: clientelismul şi, mai general, particularismul”. Vorbind despre clientelism ca instituţie informală, autorul se referă la „diferitele tipuri de relaţii neuniversale, care se întind de la schimburi particulariste ierarhice, clientelism, nepotism, până la favoruri concrete care, în condiţiile regulilor formale din pachetul instituţional al poliarhiei ar fi considerate corupte” (vezi Iluzii despre consolidarea democraţiei, în Revista Română de Ştiinţe Politice, Vol. 2, Nr. 1, aprilie 2002, pp.99-100) .