Teorii si Paradigme Contemporane în Psihologie

TEORII ŞI PARADIGME CONTEMPORANE ÎN PSIHOLOGIE Titular: Lect.univ.dr. RUSU ELENA-CLAUDIA

1. Teorie Teorie şi para paradigmă digmă.. Paradi Paradigmele gmele psihologie psihologiei i 

Începând cu anul 1800, cuvântul „paradigmă” s-a referit la un pattern de gândire în cadrul unei discipline ştiinţifice sau în alt context epistemologic. Iniţial, cuvântul era specific gramaticii: dicţionarul  Merriam-Webster  din 1900 îi defineşte utilizarea tehnică exclusiv în contextul gramaticii sau, în retorică, ca un termen pentru o parabolă sau fabulă ilustr ilustrati ativă. vă. De aseme asemenea nea,, în lingvi lingvisti stică că,, Ferdin Ferdinand and de Sauss Saussure ure a utiliz utilizat at terme termenul nul „paradigmă” pentru a se referi la o clasă de elemente care prezintă similarităţi. Din punct de vedere vedere etimologic etimologic,, cuvântul cuvântul provine din limba limba greacă, greacă, παράδειγμ παράδειγμαα (parad (paradeig eigma) ma) şi are sensul sensul de „patte „pattern” rn” sau „exem „exemplu plu”” de la cuvân cuvântul tul παραδε παραδεικν ικνύνα ύναιι (paradeiknunai)- „a demonstra”. Filosoful ştiinţei, Thomas Kuhn i-a oferit acestui cuvânt sensul contemporan atunci când adoptându-l s-a referit la un ansamblu de practici care defineşte o disciplină ştiinţifică de-a lungul unei anumite perioade de timp. Sensul pe care l-a formulat Kuhn a fost şi este  prea general. Însuşi Kuhn a preferat termenii de exemplar (în sensul de „teorie ştiinţifică”) şi „ştiinţă normală”, care au un sens filosofic mai exact. În cartea sa, Kuhn (1962) defineşte paradigma ştiinţifică ca: - ce urmează a fi observat şi cercetat, - tipul de întrebări care vor fi puse şi testate pentru a obţine răspunsuri în legătură cu acest subiect, - cum sunt puse aceste întrebări, - cum ar trebui interpretate rezultatele investigaţiilor ştiinţifice. 1 De-a lungul timpului, s-a manifestat fenomenul schimbării paradigmelor despre care Kuhn scria în aceeaşi lucrare: trecerea succesivă de la o paradigmă la alta „via” revoluţie este patternul de dezvoltare obişnuit al ştiinţei mature (ştiinţele mature se află în faza paradigmatică, în timp ce ştiinţele aflate în curs de maturizare se aflau în faza  preparadigmatică).  preparadigmatică). Ideea lui Kuhn a fost ea însăşi revoluţionară la acea vreme şi a cauzat o schimbare majoră în maniera în care gânditorii abordau ştiinţa. Astfel, a determinat sau a făcut parte dintr-o „schimbare de paradigmă” în istoria şi sociologia ştiinţei. Filosofii şi istoricii ştiinţei, inclusiv Kuhn însuşi, au acceptat o versiune modificată a modelului lui Kuhn, care sintetizează perspectiva sa originală cu modelul gradualist care l-a precedat. Modelul original al lui Kuhn este considerat prea limitat astăzi. El a crezut la început că există o singură paradigmă la un moment dat, fapt contestat de deceniile de dezbateri academice. Probabil că cea mai comună utilizare a cuvântului „paradigmă” este în sensul de Weltanschauung . De exemplu, în ştiinţele sociale, termenul este utilizat pentru a descrie ansamblul de experienţe, convingeri şi valori care influenţează modul în care un individ  percepe realitatea şi răspunde la acea percepţie. Reprezentanţii ştiinţelor sociale au adoptat sintag sintagma ma lui Kuhn Kuhn „schim „schimbar baree de paradi paradigmă gmă”” pentru pentru a desem desemna na un fenom fenomen en social social  particular decât sensul original al lui Kuhn rezultat din studiul practicilor şi dezvoltarea ştiinţei. 1

Kuhn, Thomas, Structura revoluţiilor ştiinţifice , Bucureşti, Editura Humanitas, (1962) 1999.

1

Cuvântul paradigmă este utlizat pentru a indica un pattern, model sau un exemplu remarcabil de clar sau tipic sau un arhetip. Pentru a concluziona, paradigma se poate defini ca un set de concepte, propoziţii, metode de investigaţie, cu un pronunţat caracter normativ, dezvoltat pentru a ghida acestt sens sens,, în soci sociol olog ogie ie,, de exem exempl plu, u, s-a s-a cercetare cercetareaa într-un într-un domeniu domeniu specifica specificat t . În aces 2 consacrat celebra paradigmă a analizei funcţionale propusă de R.K. Merton . În psihol psihologi ogie, e, s-au s-au impus impus următo următoare arele le paradi paradigme gme mod modern erne: e: asoci asociaţi aţioni onismu smul,l, structural structuralismu ismul,l, funcţiona funcţionalismu lismul,l, behaviori behaviorismul, smul, gestaltism gestaltismul, ul, psihanaliz psihanalizaa şi psihologi psihologiaa umanistă (Grigore Nicola, 2002), la care se adaugă paradigma transpersonală, apărută pe fondul multiplelor dislocări survenite în cunoaşterea umană, din prima jumătate a secolului al XX-lea şi care valorifică „filosofia perenă de pretutindeni, fizica modernă şi cercetările actuale despre conştiinţă”. 3 Asupra Asupra acest acestor or din urmă urmă desco descoper periri iri şi re-de re-desco scoper periri iri ne vom opri opri atenţi atenţiaa în lucrarea de faţă, realizând, acolo un este necesar punţi către trecut, către teoriile deja consacrate în domeniul psihologiei. În fond, trecutul îşi pune amprenta asupra prezentului şi amândouă sunt înţelese azi ca un prezent continuu. Merită menţionat menţionat încă de la început că între teorie şi  paradigmă există asemănări, dar şi deosebiri. O teorie este o idee care îţi poate explica cum poate funcţiona ceva, cum ar fi teoria lui Darwin sau, în psihologie, teoria behavioristă (comportamentalistă). Teoria este testată, demonstrată, adică infirmată sau confirmată, prin metode specifice domeniului sau adaptate din alte domenii, prin experimente sau reflecţie. O paradigmă, pe de altă parte, este un set de supoziţii implicite care nu sunt menite a fi testate, fiind în esenţă inconştiente. Sunt parte a propriului nostru mod de a acţiona în lume ca indivizi, ca oameni de ştiinţă sau ca societate .4 Putem înţelege mai bine conceptul de “paradigmă” dacă ne gândim la o persoană care care poartă poartă nişte nişte ochel ochelari ari cu lentil lentilee albast albastre re şi care care vede vede lumea lumea… … albast albastră. ră. În acea această stă metaforă, ochelarii sunt paradigma sau cadrul prin care privim pentru a percepe realitatea. Majoritatea oamenilor nici nu ştiu că poartă astfel de ochelari “puşi pe nas” de familie, educaţie, societate, cultură, politicieni, ştiinţă etc. Şi pentru că nu ştiu de ei atunci nici nu îşi permit să-şi pună întrebări: “Cum este fără aceşti ochelari?”, “Cum este să privesc prin alţii, cu lentile roz, de exemplu?”, “Cum este să îi dau jos de tot?” Ce este acum realitatea? Poate că supravieţuirea noastră ca specie se datorează capacităţii noastre de a pune întrebări despre sine, lume şi viaţă, despre natură şi cerul înstelat. Nu răspunsurile sunt cele mai importante, ci întrebările, aşa cum ne învaţă Albert Einstein. Răspunsurile pot forma teorii la un moment dat, iar teoriile, istoria ştiinţei ne-o demonstrează, sunt trecătoare. Ceea ce a fost demonstrat devine “caduc”, ca să folosim un termen juridic, iar ceea ce azi este considerat neştiinţific, fantezie, chiar ininteligibil devine mâine ştiinţă. Romanele lui Jules Verne sunt doar un exemplu. Revenind la paradigmă, un mod de a o înţelege este prin studiul unui sistem de credinţe. De unele din aceste credinţe suntem conştienţi, de unele valori, principii de viaţă, credinţa religioasă etc. Problema este că în afară de acestea pe care cu relativă uşurinţă le 2

Merton, Robert K., Social Theory and Social Structure, 1957 apud. Cătălin Zamfir, 1993, p.420-

421. 3

Munteanu, Anca,  Pledoarie pentru o nouă arhitectură a conştiinţei, Jurnal On-line al  Asociaţiei  Române de Psihologie Transpersonală,  Nr. 1-2/2004: http://www.arpt.ro/RO/TPBuletin/1-2-2004.htm 4

Arntz, William; Chasse, Betsy; Vicente, Mark, Ce naiba ştim noi de fapt?, Bucureşti, Cartea Daath Publishing House, 2007.

2

 putem trece pe o listă, există poate sute de credinţe inconşiente, necunoscute, care ne conduc viaţa de la nivelele subterane şi întunecoase ale conştiinţei noastre- credinţe  profunde despre valoarea personală, despre competenţa personală, despre ceilalţi oameni şi cât de mult să vă apropiaţi de ei, toate depozitate în noi încă dinainte de a veni pe lume şi care continuă să ne determine modul în care ne raportăm la noi, la oameni şi la viaţă. Psihoterapeuţii, de exemplu, au creat metode şi tehnici specifice pentru a accesa aceste zone umbroase pentru a-i ajuta pe clienţi să aducă în câmpul conştienţei lor credinţele nocive care le ghidează viaţa: “Sunt un nimeni”, “Nu sunt bun de nimic”, “Oamenii îmi vor face rău dacă mă apropii de ei”, “Lumea este un loc periculos”, “Viaţa nu are niciun sens şi de aceea nu merită trăită” etc., pentru a le schimba în unele adevărate, deci, sănătoase: “Sunt ceea ce sunt”, “Sunt bun aşa cum sunt”, “Unii oameni îmi pot face rău şi  pot învăţa cum să mă apăr”, “Lumea este un loc unde binele şi răul coexistă”, “Viaţa are sens, merită trăită şi sunt recunoscător că sunt viu!” Pentru a-i cita pe cei trei autori menţionaţi anterior, “o paradigmă este un sistem inconştient de credinţe al unei culturi. Trăim şi respirăm aceste credinţe, gândim şi interacţionăm conform lor.” 5 Revenind la paradigmele din domeniul psihologiei, observăm că le putem situa pe un continuum a cărui reprezentare arată astfel: Paradigma newtonian-carteziană

Paradigma fizicii cuantice Paradigme de sinteză

(împrumută şi combină elemente din paradigmele situate la cei doi poli)

Paradigma freudiană Pardigma behavioristă Paradigma cognitivistă Paradigma umanistă

ex. Psihoterapia integrativă, Psych-K etc.

Paradigmele de orientare transpersonală

Fig. 1. O schemă a paradigmelor din psihologie

2. Paradigma newtoniană şi implicaţiile ei în psihologie 5

Arnz, Chasse, Vicente, Op.cit ., p. 25.

3

Modul în care paradigma newtoniană impunea abordarea realităţii, a oamenilor, societăţii, mediului şi a vieţii este strâns legat de apariţia unor curente sau paradigme specifice psihologiei. Le vom aborda în rândurile de mai jos în mod sintetic, realizând trimiteri la surse bibliografice importante pentru cititorii care vor să aprofundeze subiectul. 2.1. Paradigma behavioristă Până în momentul apariţiei behaviorismului au existat o serie de perspective  psihologice importante care l-au precedat şi facilitat, constituind, în acelaşi timp şi punţi către următoarea paradigmă, cea cognitivistă. A. Structuralismul  Principalele perspective psihologice s-au construit pe şi au reacţionat la cele  prezentate anterior. Procesul dialectic care a apărut de-a lungul istoriei filosofiei şi în  psihologia timpurie s-a prelungit în psihologia modernă. Primii psihologi şi-au pus întrebări fundamentale care i-au preocupat mai târziu pe psihologii cognitivişti: putem înţelege mintea umană dacă îi studiem  structurile (aşa cum studiem structurile corpului în cadrul anatomiei) sau  funcţiile (aşa cum studiem procesele corpului în cadrul fiziologiei)? Deşi psihologia cognitivă a fost identificată ca o ramură distinctă a  psihologiei abia în a doua jumătate a secolului al XX-lea, întrebările pe care şi le-a pus au fost principalele întrebări pe care le-au formulat psihologii în prima jumătate a secolului XX6 Obiectivul structuralismului, considerat a fi prima şcoală importantă în  psihologie, a fost să înţeleagă  structura (configuraţia de elemente) psihicului şi  percepţiile sale prin analizarea acestora pornind de la componentele sale. Structuraliştii ar lua percepţia unei flori, de exemplu, şi ar analiza-o în termeni de culori, forme geometrice, relaţii de mărime etc. Unul dintre părinţii structuralismului a fost psihologul german Wilhelm Wündt (1832- 1920). El a susţinut că metoda optimă prin care o persoană poate fi antrenată să analizeze structura psihicului era aceea de a studia experienţele senzoriale prin introspecţie. Pentru Wündt, introspecţia însemna a privi unităţile de informaţie care trec  prin conştiinţă, cum ar fi senzaţiile experimentate de cineva atunci când priveşte o floare. Aceasta era analiza propriilor percepţii. Wundt a avut o serie de susţinători, dintre care îl amintim pe Edward B. Titchener (1867- 1927). El considera că unităţile elementare de analiză a vieţii psihice sunt senzaţiile ( elementele fundamentale ale percepţiei) , imaginile (imaginile pe care ni le formăm în minte pentru a caracteriza ceea ce percepem) şi afectele (constituenţi ai emoţiilor cum ar fi dragostea şi ura). Atributele acestor elemente sunt intensitatea şi calitatea, la care el a adăugat- „attensity” (claritatea) şi „protensity” (durata imaginii). Deşi Wündt a avut susţinători care au adoptat ideile structuralismului, au existat o serie de alţi psihologi care au criticat atât metoda (introspecţia), cât şi obiectul de studiu (structurile elementare ale senzaţiei) ale structuralismului.

B. Funcţionalismul  6

Leahey, 1997; Morawski, 2000 apud Sternberg, R.J., Cognitive Psychology, Fourth Edition, Belmont, Thomson Wadsworth, 2006, p. 5.

4

O alternativă la structuralism a susţinut că psihologii ar trebui să-şi îndrepte atenţia asupra  proceselor  gândirii decât asupra conţinutului ei. Funcţionaliştii s-au întrebat: „Ce fac oamenii şi de ce o fac?”, în timp ce structuraliştii s-au întrebat: „Care sunt conţinuturile elementare (structurile) psihicului uman?” Funcţionaliştii au susţinut că, cheia înţelegerii psihicului şi a comportamentului uman era studiul proceselor   psihice. Ei au încercat să răspundă la întrebările „cum funcţionează psihicul uman?” şi „de ce funcţionează psihicul uman?” căutând relaţii funcţionale între un  stimul  specific  primar (ceva care îndeamnă la acţiune) şi un răspuns specific care îi urmează (o acţiune sau o reacţie care este legată de stimul). Funcţionaliştii considerau că pentru a oferi răspunsuri la întrebările puse anterior   pot fi folosite o diversitate de metode, fapt care a condus la apariţia  pragmatismului. Acesta susţinea că validitatea cunoaşterii este demonstrată de utilitatea ei: ce putem  face cu ea? Pragmatiştii nu sunt preocupaţi numai de cunoaşterea a ceea ce fac oamenii ci şi de ceea ce putem face cu cunoaşterea a ceea ce fac oamenii. De exemplu, pragmatiştii cred că psihologia este importantă pentru învăţare şi memorare, în parte deoarece ne  poate ajuta să îmbunătăţim performanţa elevilor. Un reprezentat al funcţionalismului orientat către pragmatism a fost William James (1842- 1910) care şi-a adus contribuţia în psihologie cu o singură carte care a rămas un reper în domeniu:  Principles of Psychology (1890/1970). Chiar şi în zilele noastre, psihologii cognitivişti fac referire la cartea lui James atunci când discută despre teme centrale în domeniu cum ar fi atenţia, conştienţa şi percepţia. John Dewey (1859- 1952) a fost un alt reprezentat al pragmatismului timpuriu care a influenţat gândirea contemporană în psihologia cognitivă. Dewey este reţinut de istoria psihologiei în special pentru abordarea pragmatică a gândirii şi educaţiei şcolare. Multe din ideile psihologilor cognitivişti şi ale psihologiei educaţiei de azi au fost construite pe baza celor elaborate de Dewey la începutul secolului al XX-lea. De exemplu, în conformitate cu teoria lui Dewey, pentru a învăţa eficient trebuie să vedem care este scopul educaţiei- utilitatea ei practică. O altă întrebare preluată de la Dewey la care încearcă să răspundă psihologii cognitivişti contemporani este: cercetarea ar trebui evaluată în termeni de utilitate imediată în aplicaţiile curente sau în termeni de  profunzime a insight-ului pentru înţelegerea cogniţiei umane? C. Asociaţionismul- o sinteză integratoare Asociaţionismul, asemenea funcţionalismului, poate fi considerat mai puţin o şcoală de psihologie, cât un mod de gândire foarte influent. Asociaţionismul examinează cum evenimentele sau ideile pot deveni asociate unele cu altele în mintea noastră rezultând într-o formă de învăţare. De exemplu, asociaţiile pot rezulta din contiguitate (asocierea lucrurilor care tind să se întâmple împreună în acelaşi timp),  similaritate (asocierea lucrurilor cu trăsături sau proprietăţi asemănătoare) sau contrast  (asocierea lucrurilor polarizate cum ar fi cald/rece, lumină/întuneric, zi/noapte). La sfârşitul secolului al XIX-lea, asociaţionistul Hermann Ebbinghaus (18501909) a fost primul experimentator care a aplicat sistematic principiile asociaţionismului. Mai exact, Ebbinghaus a studiat şi a observat propriile procese mentale, utilizând câteva tehnici experimentale („introspecţia experimentală sistematică”- numărarea erorilor şi înregistrarea timpilor de reacţie), altele decât metoda introspecţiei. Prin intermediul auto-observaţiei, Ebbinghaus a studiat cum oamenii învaţă şi îşi amintesc un material prin repetiţie- repetarea conştientă a materialului de 5

memorat. Printre alte descoperiri, el a făcut una de referinţă: repetarea frecventă poate fixa asociaţiile mentale mai bine în memorie şi, prin generalizare, repetiţia ajută învăţarea. Un alt asociaţionist influent a fost Edward L. Thorndike (1874- 1949). El a susţinut că rolul  satisfacţiei este esenţial în formarea de asociaţii. Thorndike a numit acest principiu legea efectului (1905): un stimul va tinde să producă un anumit răspuns de-a lungul timpului dacă un organism este recompensat pentru acest răspuns. Thorndike considera că un organism învaţă să răspundă într-un anumit fel ( efectul ) întro situaţie dată dacă este recompensat în mod repetat pentru acest răspuns (  satisfacţia, care este un stimul pentru acţiunile viitoare). Astfel, dacă unui copil i se oferă  bomboane pentru că a rezolvat corect problemele de aritmetică, acesta învaţă să rezolve corect problemele deoarece el formează asociaţii între soluţiile corecte şi bomboane. D. De la asociaţionism la behaviorism Unii cercetători contemporani cu Thorndike, au realizat experimente pe animale  pentru a demonstra relaţia dintre stimul şi răspuns în moduri diferite de cele ale lui Thorndike şi asociaţilor lui. Aceste cercetări au depăşit graniţa asociaţionismului şi au dat naştere unui domeniu nou numit behaviorism. Reprezentanţii săi au studiat răspunsurile voluntare, iar alţii pe cele involuntare, ca răspuns la ceea ce părea fără legătură cu evenimentele exterioare. În Rusia, câştigătorul premiului Nobel, Ivan P. Pavlov (1849- 1936) a studiat învăţarea involuntară, începând cu observaţiile făcute asupra câinilor: aceştia salivau ca răspuns la vederea tehnicianului de laborator care îi hrănea înainte ca aceştia să vadă dacă el avea sau nu mâncare la el. Pentru Pavlov, acest răspuns indica o formă de învăţare denumită învăţarea condiţionată clasică, faţă de care câinii nu au niciun control. În mintea câinilor, un tip de învăţare involuntară lega tehnicianul de mâncare. Opera lui Pavlov a deschis calea behaviorismului. Observaţia făcută mai târziu de Robert Rescorla (1967) a prezentat un interes deosebit- condiţionarea clasică implică mai mult decât o asociaţie bazată pe alăturarea temporală (ex. mâncarea şi stimulul condiţionat au loc în acelaşi timp). O condiţionare eficientă are nevoie de contingenţă (ex. prezentarea mâncării este contigentă cu prezentarea stimulului condiţionat). Behaviorsimul care poate fi considerat o formă extremă a asociaţionismului, se concentrează în întregime pe asociaţia dintre mediu şi un comportament observabil. În conformitate cu behavioriştii radicali, orice ipoteză despre gândurile interne şi modurile de gândire nu este decât pură speculaţie şi, deşi pot aparţine domeniului filosofiei, nu îşi au locul în psihologie. Conştiinţa şi viaţa psihică sunt considerate pure presupuneri. Părintele behaviorismului radical a fost John B. Watson (1878- 1958) care  postula că psihologii trebuie să se concentreze asupra studiului comportamentului observabil. El a negat gândirea ca vorbire subvocală. Deşi i-a criticat pe funcţionalişti şi ideile lor, Watson a fost clar influenţat de aceştia atunci când punea accentul pe ceea ce fac oamenii şi ce le determină acţiunile. Behavioriştii au fost şi cei care au preferat în experimentele lor de laborator animalele în locul oamenilor, fapt care ridică problema generalizării rezultatelor cercetărilor la oameni. Din anii '60, behaviorismul radical devine sinonim cu unul dintre cei mai vehemenţi susţinători ai săi, B.F. Skinner (1904- 1990). Pentru Skinner, în mod virtual toate formele de comportament uman, nu numai cele învăţate, pot fi explicate de un comportament produs ca reacţie la mediu, care poate fi studiat eficient prin observarea 6

comportamentului animal. Skinner a respins mecanismele mentale şi a considerat că, condiţionarea operantă - implicând întărirea sau slăbirea comportamentului, contingente cu prezenţa sau absenţa recompensei sau pedepsei- poate explica toate formele de comportament uman. Skinner a aplicat analiza sa experimentală asupra comportamentului aproape la orice, de la învăţare la achiziţia limbajului şi rezolvarea de  probleme, până la controlul comportamentului în societate. Datorită prezenţei impunătoare a lui Skinner, behaviorsimul a dominat psihologia, inclusiv în ceea ce  priveşte metodele şi temele de interes timp de câteva decenii. În timp ce behavioriştii îi îndepărtau pe cercetători de viaţa psihică interioarămisterioasa cutie neagră, unii dintre psihologi au devenit interesaţi tocmai de aceasta. Edward C. Tolman (1886- 1959), unul dintre primii reprezentanţi ai behaviorismului, a susţinut că, comportamentul oamenilor şi al animalelor nu poate fi înţeles fără a lua în considerare scopul şi planificarea comportamentului. Tolman (1932) consideră că toate comportamentele sunt îndreptate către un scop, chiar dacă un şoarece încearcă să găsească mâncarea într-un labirint sau un om încearcă să scape dintr-o situaţie neplăcută. Din acest motiv, E.C. Tolman poate fi considerat un precursor al psihologiei cognitive moderne. O critică mai recentă a behaviorismului susţine că este prea limitat, dar dintr-un alt motiv. Această critică susţine că învăţarea nu este rezultatul recompensării directe a comportamentului; ea poate fi socială, ca rezultat al observării recompenselor şi  pedepselor pe care le primesc ceilalţi oameni din jurul nostru (A. Bandura, 1977). Această perspectivă pune accentul pe modul în care observăm şi ne modelăm comportamentul după comportamentul altora, învăţând din exemple. Această afirmaţie a învăţării sociale deschide calea studiului a ceea ce se întâmplă în mintea individului. E. Gestaltismul  Reprezentanţii gestaltismului s-au numărat printre cei mai acerbi critici ai  behaviorismului. În conformitate cu psihologia gestaltistă, putem înţelege cel mai bine un fenomen psihic atunci când îl considerăm un întreg organizat, structurat şi nu atunci când îl descompunem în părţi mai mici. De fapt, mişcarea gestaltistă a fost o reacţie nu numai împotriva tendinţei behaviorismului de a înţelege comportamentul în termeni de condiţionare, ci şi la tendinţa structuralismului de a analiza procesele mentale ca senzaţii elementare. Principiul „întregul este diferit de suma părţilor sale” rezumă  perspectiva gestaltismului. Pentru a înţelege percepţia unei flori, de exemplu, trebuie să luăm în considerare întreaga experienţă. Nu putem înţelege o astfel de percepţie numai în termeni de forme, culori, mărimi etc. Contribuţia majoră a psihologiei gestaltiste a fost adusă la studiul percepţiei formelor (Köhler, 1940) şi a insight-ului (Köhler, 1927; Wertheimer, 1945, 1959), un aspect al rezolvării de probleme. 2.2. Paradigma cognitivistă Până în acest punct am prezentat câteva dintre ideile filosofice şi psihologice care au condus la apariţia psihologiei cognitive. Există însă şi alte domenii ale căror descoperiri au contribuit la dezvoltarea cognitivismului (convingerea că o mare parte a comportamentului uman poate fi înţeleasă dacă înţelegem mai întâi cum gândesc oamenii) şi a psihologiei cognitive moderne. Domeniile care şi-au adus cea mai mare contribuţie la apariţia psihologiei cognitive sunt domenii ştiinţifice ca psihobiologia (denumită şi „psihologie biologică”, „psihologie fiziologică” sau „biopsihologie”), lingvistica,

7

antropologia, precum şi domenii tehnologice precum sistemele de comunicare, ingineria şi computerele. La începutul anilor '60 progresele făcute în psihobiologie, lingvistică, antropologie şi inteligenţa artificială, precum şi reacţiile unor psihologi la adresa behaviorismului, au condus la crearea unui context propice pentru o revoluţie. Primii cognitivişti (ex. Miller, Galanter şi Pribram, 1960; Newell, Shaw şi Simon, 1975) au considerat că ideile  behaviorismului tradiţional nu sunt corecte deoarece nu fac referire la, şi mai mult, ignoră, modul în care gândesc oamenii. Cartea lui Ulric Neisser, Cognitive Psychology (1967) a cuprins multe idei critice şi şi-a propus informarea studenţilor, profesorilor etc. despre domeniul care se năştea. Neisser definea psihologia cognitivă ca studiul modului în care oamenii învaţă, structurează, stochează şi folosesc cunoştinţele. Allen Newell şi Herbert Simon (1972) au propus modele detaliate ale gândirii umane şi rezolvării de probleme de la nivelurile de bază până la cele mai complexe. Începând cu 1970, psihologia cognitivă a fost recunoscută ca un domeniu major de studiu în psihologie, cu un ansamblul specific de metode de cercetare. Principalele probleme, teme şi domenii de studiu ale psihologiei cognitive Unele dintre aceste probleme ating esenţa naturii minţii umane (R.J. Sternberg, 2006, p. 20-21): 1. Moştenit versus dobândit . O temă majoră în psihologia cognitivă este aceea de a determina ce are o influenţă mai mare în cogniţia umană- ceea ce este moştenit sau ceea ce este dobândit. Dacă vom considera că trăsăturile înnăscute ale cogniţiei umane sunt mai importante, ne putem concentra cercetarea asupra studiului caracteristicilor moştenite ale cogniţiei. Dacă vom considera că mediul joacă un rol important în cogniţie, ne putem ghida cercetarea explorând cum diverse caracteristici ale mediului influenţează cogniţia. Astăzi, cei mai mulţi oameni de ştiinţă consideră că ceea ce este moştenit interacţionează cu ceea ce este dobândit în aproape tot ceea ce facem. 2.  Raţionalism versus empirism. Cum vom descoperi adevărul despre noi înşine şi despre lumea din jur? O vom face încercând să gândim logic, bazându-ne pe ceea ce ştim deja sau prin observarea şi testarea observaţiilor noastre asupra a ceea ce percepem prin simţurile noastre? 3. Structuri versus procese. Vom studia structurile (conţinuturile, atributele,  produsele) psihicului uman sau ne vom concentra atenţia asupra proceselor gândirii umane? 4. General versus specific. Procesele pe care le observăm sunt limitate la un anumit domeniu sau sunt generale, pentru o varietate de domenii? Observaţiile făcute într-un domeniu se aplică tuturor domeniilor sau se aplică numai la domeniul specific care a fost observat? 5. Validitatea inferenţelor cauzale versus validitate ecologică. Vom studia cogniţia  prin intermediul experimentelor foarte controlate care cresc probabilitatea inferenţelor  cauzale valide sau vom folosi tehnici mai naturale, care cresc probabilitatea de a obţine rezultate valide ecologic, fără a beneficia de controlul specific experimentului de laborator? 6. Cercetare aplicativă versus cercetare fundamentală. Vom dirija cercetarea asupra proceselor cognitive fundamentale sau vom studia modurile în care putem să îi ajutăm pe oameni să-şi folosească eficient cogniţia în situaţii practice? 7.  Metode biologice versus metode comportamentale. Vom studia creierul şi funcţiile sale în mod direct, probabil observând activitatea cerebrală atunci când persoana

8

îndeplineşte o sarcină cognitivă? Sau vom studia comportamentul oamenilor în cadrul unor  sarcini cognitive, măsurând corectitudinea realizării sarcinii şi timpul de reacţie? Chiar dacă multe din aceste întrebări sunt puse sub forma „sau-sau”, amintim că adesea o sinteză a perspectivelor sau metodelor se dovedeşte mai utilă decât o poziţie extremă. De exemplu, natura noastră poate oferi un cadru moştenit pentru caracteristicile şi  pattern-urile noastre distincte de a gândi şi acţiona, dar ceea ce dobândim poate modela modurile specifice în care ne manifestăm acel cadru. Putem utiliza metodele empirice  pentru colectarea datelor şi pentru testarea ipotezelor, dar putem recurge la metode raţionaliste pentru interpretarea datelor, construirea teoriilor şi formularea ipotezelor   bazându-ne pe teorie. Înţelegerea cogniţiei se adânceşte atunci când luăm în considerare atât cercetarea fundamentală a proceselor cognitive, cât şi cercetarea aplicativă privind utilizarea efectivă a cogniţiei în lumea reală. Sintezele presupun în mod constant următoarele: ceea ce astăzi este considerat a fi o sinteză, mâine poate fi o poziţie extremă. Reciproca este valabilă. Există o serie de teme centrale în psihologia cognitivă, care depăşesc tipul de fenomen care este studiat. În continuare prezentăm cinci dintre acestea (R.J. Sterberg, 2006, p. 21- 23). Prima temă priveşte baza de la care putem porni pentru a putea înţelege cogniţia. Următoarele două teme privesc substanţa psihologiei cognitive. A patra se referă la metodele din psihologia cognitivă, în timp ce a cincea temă vizează modul în care este utilizată cunoaşterea cognitivă. 1.  Datele din psihologia cognitivă pot fi complet înţelese numai în contextul unei teorii explicative, iar teoriile sunt goale fără date empirice. Ştiinţa nu reprezintă numai o colecţie de fapte adunate empiric. Ea conţine astfel de fapte care sunt explicate şi organizate de teoriile ştiinţifice. Teoriile conferă sens datelor. De exemplu, să presupunem că avem cunoştinţă despre capacitatea oamenilor de a recunoaşte informaţia pe care au văzut-o este mai bună decât capacitatea de a-şi aminti (reproduce) acea informaţie. Aceasta este o generalizare empirică interesantă, dar ştiinţa ne solicită nu numai să facem generalizări ci şi să înţelegem de ce memoria funcţionează astfel. Prin urmare, un obiectiv important al ştiinţei este explicaţia, iar o generalizare empirică nu oferă explicaţia în absenţa unei teorii aflate la baza sa. La rândul ei, teoria ne ajută să înţelegem limitele generalizărilor empirice, precum şi momentul şi motivul pentru care au loc acestea. De exemplu, o teorie propusă de Tulving şi Thomson (1973) susţine că recunoaştere nu este întotdeauna mai bună decât reproducerea. Un obiectiv important al ştiinţei este şi  predicţia. Teoria lui Tulving şi Thomson le-a permis să prezică circumstanţele în care reproducerea este mai bună decât recunoaşterea. Teoria a sugerat în ce circumstanţe, dintre multiplele circumstanţe pe care le poate studia cineva, generalizarea cunoaşte limite. Prin urmare, teoria este implicată atât în explicaţie, cât şi in predicţie. În acelaşi timp, teoria fără date este goală. Aproape oricine poate sta într-un fotoliu şi propune o teorie, chiar şi una plauzibilă. Ştiinţa, însă, necesită testarea empirică a teoriilor. Dacă nu sunt testate, teoriile rămân simple speculaţii. Prin urmare, teoriile şi datele obţinute empiric depind unele de altele. Teoriile generează colectări de date, care ajută la corectarea teoriilor, care mai apoi determină noi colectări de date ş.a.m.d. Prin această interacţiune dintre şi repetare a teoriei şi datelor putem să sporim cunoaşterea ştiinţifică. 2. Cogniţia este, în general, adaptativă, dar nu în toate cazurile. Dacă ne gândim la toate modurile în care putem face greşeli, ne mirăm de cât de  bine operează sistemul nostru cognitiv. Evoluţia ne-a fost de folos în dezvoltarea şi modelarea unui aparat cognitiv care poate să decodifice corect stimulii din mediu şi pe cei 9

interni şi să ne ofere cea mai bună informaţie pentru noi. Putem percepe, învăţa, reaminti, raţiona şi rezolva probleme cu o mare acurateţe. Facem toate aceste lucruri chiar şi atunci când suntem bombardaţi de o mulţime de stimuli, fiecare dintre ei putând să ne distragă foarte uşor de la procesarea corectă a informaţiei. Aceleaşi procese care ne permit să  percepem, reamintim şi raţiona corect în cele mai multe situaţii, ne pot înşela uneori. Amintirile şi raţionamentele noastre, de exemplu, sunt susceptibile să facă erori bine definite şi sistematice. De exemplu, avem tendinţa de a supraevalua informaţia care ne este uşor accesibilă, chiar şi atunci când această informaţie nu este relevantă pentru problema în cauză. În general, toate sistemele, naturale sau artificiale sunt bazate pe „trocuri”. Aceleaşi caracteristici care le fac foarte eficiente într-o mare varietate de circumstanţe se pot dovedi ineficiente în anumite circumstanţe. Un sistem care este foarte eficient într-o anumită circumstanţă va fi ineficient într-o multitudine de alte circumstanţe deoarece el a devenit foarte complex şi greoi. Astfel, oamenii reprezintă o adaptare cu eficienţă mare, dar  imperfectă la mediile din care fac parte. 3. Procesele cognitive interacţionează unele cu altele şi cu cele ne-cognitive. Deşi psihologii cognitivişti încearcă să studieze şi adesea să izoleze funcţionarea  proceselor cognitive specifice, ei cunosc faptul că aceste procese conlucrează. De exemplu,  procesele memoriei depind de procesele perceptive: ce ne reamintim depinde parţial de ceea ce percepem. În mod asemănător, procesele cognitive depind în parte de cele ale memoriei: nu poţi reflecta ceea ce nu îţi aminteşti. Procesele ne-cognitive, însă, interacţionează şi ele cu cele cognitive. De exemplu, învăţăm mai bine când suntem motivaţi să o facem. De asemenea, capacitatea de învăţarea va fi redusă dacă suntem supăraţi şi nu ne putem concentra asupra a ceea ce avem de învăţat. Psihologii cognitivişti caută să studieze procesele cognitive nu numai izolate, ci şi în interacţiunea lor unele cu altele şi cu procesele ne-cognitive. Astăzi, una din ariile psihologiei cognitive pline de provocări este la interfaţa dintre nivelul cognitiv şi cel biologic de analiză. În ultimii ani, a devenit posibilă localizarea activităţii cerebrale asociată cu variatele tipuri de procese cognitive. Trebuie să fim, însă,  prudenţi atunci când se afirmă că activitatea biologică este cauza activităţii cognitive . Cercetarea a demonstrat că învăţarea determină schimbări la nivel cerebral- cu alte cuvinte,  procesele cognitive pot influenţa structurile biologice aşa cum şi structurile biologice pot influenţa procesele cognitive. Prin urmare, interacţiunile dintre cogniţie şi alte procese au loc la mai multe nivele. Psihologii cognitivişti învaţă şi despre alte ramuri ale psihologiei deoarece ei ştiu că sistemul cognitiv nu operează izolat, ci interacţionează cu alte sisteme. 4. Cogniţia trebuie să fie studiată cu ajutorul unei varietăţi de metode.  Nu există un sigur mod corect de studia cogniţia. Cercetătorii începători caută uneori „cea mai bună metodă” prin care să studieze cogniţia. Toate procesele cognitive trebuie să fie studiate printr-o varietate de operaţii convergente, adică prin metode variate care sunt orientate către o înţelegere comună a subiectului studiat. Cu cât există mai multe tipuri de tehnici care conduc la aceeaşi concluzie, cu atât va fi mai mare încrederea în acea concluzie. Psihologii cognitivişti trebuie să înveţe o varietate de tehnici pentru a-şi face bine treaba. Toate aceste metode şi tehnici, trebuie să fie  ştiinţifice. Metodele ştiinţifice diferă de alte metode prin faptul că oferă baza pentru specificul de auto-corectare a ştiinţei: în cele din urmă ne corectăm erorile deoarece metodele ştiinţifice ne dau posibilitatea de a infirma aşteptările noastre atunci când ele sunt greşite. Metodele ne-ştiinţifice nu posedă această caracteristică. De exemplu, metodele de studiu care se bazează pe credinţă sau autoritate pentru a determina adevărul pot fi valoroase în viaţa noastră, dar ele nu sunt ştiinţifice şi nici nu permit auto-corectarea. Cuvintele unei autorităţi pot fi înlocuite de cele ale unei alte autorităţi oricând fără a învăţa nimic nou despre fenomenul vizat de acele 10

cuvinte. Aşa cum lumea a învăţat de mult timp, demnitari importanţi au afirmat că Pământul este în centrul universului, ceea ce ulterior s-a dovedit a fi fals. 5. Toate cercetările fundamentale din psihologia cognitivă pot conduce la aplicaţii  şi toate cercetările aplicative pot conduce la concluzii fundamentale. Uneori oamenii de ştiinţă sunt înclinaţi să identifice diferenţele dintre cercetările aplicative şi cele fundamentale, deşi acestea nu sunt adesea foarte clare. O cercetare care  pare a fi fundamentală oferă adesea aplicaţii imediate, în timp ce o cercetare care pare a fi aplicată poate conduce rapid la concluzii fundamentale, chiar dacă există sau nu aplicaţii imediate. De exemplu, o descoperire fundamentală obţinută într-o cercetare asupra învăţării şi memoriei este că învăţarea este superioară atunci când se desfăşoară într-un timp mai lung, decât dacă se realizează într-o scurtă perioadă de timp. Această descoperire fundamentală are o aplicaţie imediată pentru strategiile de învăţare. În acelaşi timp, cercetările desfăşurate asupra declaraţiilor martorilor oculari, care par la prima vedere aplicative, au oferit o idee fundamentală privind sistemele mnezice şi asupra modului în care oamenii îşi construiesc amintirile, decât să reproducă pur şi simplu ceea ce s-a întâmplat într-un anumit context. Atunci când învăţaţi la psihologie cognitivă fiţi deschişi şi gândiţi-vă la modul în care descoperirile fundamentale pot fi aplicate şi cum descoperirile aplicative pot avea implicaţii fundamentale. Psihologii cognitivişti au fost preocupaţi cu studiul unei game largi de fenomene  psihologice, care include nu numai percepţia, învăţarea, memoria şi gândirea, ci şi fenomene mai puţin orientate cognitiv, precum emoţia şi motivaţia. De fapt, aproape orice subiect care prezintă interes pentru psihologie poate fi studiat din perspectiva cognitivă. Cu toate acestea, există câteva domenii principale de interes pentru psihologia cognitivă: neuroştiinţa cognitivă ; atenţia şi conştienţa ; percepţia ; memoria: procese, modele şi metode de cercetare ; reprezentarea şi organizarea cunoştinţelor ; limbajul: raportul dintre moştenit şi dobândit; limbajul în context ; rezolvarea de probleme şi creativitatea ; raţionamentul şi decizia ; dezvoltarea cognitivă. 7 Menţionăm că cele două paradigme, behavioristă şi cognitivistă, au stat şi la baza modelelor de explicare, abordare şi intervenţie în cazurile de patologie a comportamentului şi gândirii umane. Astfel au apărut şi s-au dezvoltat între anii 50-70 psihoterapia  behavioristă sau comportamentală şi psihoterapia cognitivă. Astăzi se vorbeşte de  psihoterapii cognitive şi comportamentale şi observăm o tendinţă de unificare a celor două  paradigme realizată de psihoterapia cognitiv-comportamentală. 8 Avantaje şi limite ale behaviorismului şi cognitivismului Paradigma behavioristă a oferit o nouă definiţie a obiectului de studiu al  psihologiei- comportamentul. Astfel, psihologia devenea o ştiinţă naturală pur  experimentală ce are drept scop predicţia şi controlul comportamentului. În acest context, introspecţia este eliminată şi dispare granţia dintre om şi animal. Conştiinţa (dacă există) este exclusă din schema de studiu şi înţelegere a omului deoarece nu poate fi studiată ştiinţific. Emoţiile sunt considerate efecte ale funcţiilor fiziologice. Orice comportament, oricât de complex ar fi, se poate înţelege în termeni de răspuns. Determinismul strict este caracteristic comportamentului uman şi animal.

7 8

Rusu, Elena-Claudia, Psihologie cognitivă, Bucureşti, Editura Fundaţiei  România de Mâine, 2007, p. 21-45 David, Daniel, Tratat de psihoterapii cognitive şi comportamentale, Iaşi, Polirom, 2006.

11

Behaviorismul este un monism fizic, în sensul că mentalul este rezultatul funcţionării sistemului nervos. Omul este redus la comportamentul său. Plăcerea, admiraţia, teama, recunoştinţa şi altele asemenea sunt excluse; libertatea, inovaţia, invenţia, schimbarea omului şi a societăţii sunt dificil de explicat în acest context mecanicist sau pot fi explicate exclusiv de legile determinismului şi mecanicismului. Conştiinţa nu este decât o funcţie fără rol cauzal şi, prin urmare, inutilă în explicarea comportamentului. Cât despre cogntivism, un reputat analist jungian din ţara noastră, afirma într-o discuţie privată: “Cognitivismul a ucis sufletul.” Pe de o parte, aplaudăm iniţiativa cognitiviştilor de a propune psihologiei ieşirea din sfera destul de strâmtă a behaviorismului prin studiul  gândirii umane, interfaţa dintre stimulii interior şi de mediu şi, respectiv, răspunsul comportamental. De asemenea, interesul cognitiviştilor spre alte discipline precum biologia şi neuroştiinţele, ingineria, robotica, inteligenţa artificială etc. a adus un plus de înţelegere asupra modului în care este structurată şi funcţionează gândirea umană, inclusiv a  patologiei ei. Creierul este “unitatea centrală”, gândirea este “soft-ul”. Din aceste studii interdisciplinare au rezultat date şi informaţii care au contribuit la dezvoltarea teoriei psihologiei, la apariţia unor noi metode de studiu (cercetarea  psihobiologică, simulările pe calculator şi inteligenţa artificială) sau adaptarea celor vechi la noul obiect de studiu, precum şi aplicarea lor în viaţa cotidiană ceea ce contribuie la optimizarea multora din activităţile noastre. Totuşi, omul a fost atât de mult comparat cu un computer, încât a început a fi privit ca unul. Terminologia psihologiei cognitive este adesea preluată şi adaptată din acest domeniu: procesare a informaţiei, input, output, hardware, software, prototip, framing  etc. Conştiinţa este încă un subiect tabu. Conştienţa (angl.sax. “awareness”) este adesea suprapusă atenţiei, chiar dacă uneori doar parţial şi prezintă interes pentru explicarea  proceselor de prelucrare a informaţiei (automate şi controlate). Totuşi, R.J. Sternberg (2006), într-o lucrare de psihologie cognitivă, defineşte conştiinţa (“consciousness”) ca fiind legată în mod direct de conştienţă- ea include senzaţia de a fi conştient (“feeling of  awareness”) şi conţinutul conştienţei (“content of awareness”). 9 De asemenea, autorul adaugă ideea conform căreia, o parte a procesării atenţionale a informaţiei senzoriale, informaţia amintită şi informaţia cognitivă se desfăşoară fără a fi conştienţi. Conştienţa este asociată  proceselor controlate de procesare a informaţiei care necestită focalizare, consumă multe din resursele atenţiei, necesită o execuţie care consumă timp. Acest tip de  procese se întâlneşte în sarcini noi şi nepracticate sau sarcini cu multe trăsături variabile; în sarcini dificile şi prin practică suficientă, procedurile de rutină şi cele relativ stabile pot deveni automatizate, astfel încât procesele înalt controlate pot deveni parţial sau chair  complet automate. Aceste procese automate nu necesită conştienţă, în viziunea psihologilor  cognitivişti. Un exemplu este scrierea numelui de către o persoană educată. Această acţiune nu mai necesită conştienţă din partea persoanei care se poate implica conştient în alte activităţi. Totuşi, psihologia cognitivă este interesată şi de înţelegerea fenomenului de  procesare  preconştientă a informaţiei aflată în afara “focalizării noastre conştiente” (angl.sax. “conscious awareness”). 10 9

Sternberg, R.J., Cognitive Psychology ( 2006) apud. Elena-Claudia Rusu, Psihologie cognitivă, Bucureşti, Editura Fundaţiei România de Mâine, 2007, p. 73. 10 Rusu, Elena-Claudia, op.cit., p. 74-75.

12

După cum vom vedea în capitolele următoare, există preocupări din partea unor noi abordări psihologice de “lărgire a câmpului conştiinţei”, a “benzilor de conştienţă”, ceea ce implică o schimbare majoră de înţelegere a acestor noţiuni şi, în plan concret, de a înţelege omul şi viaţa. 2.3. Psihanaliza sau paradigma freudiană Un autor român consacrat în domeniul istoriei psihologiei scria despre paradigma freudiană: „Nicio altă paradigmă nu «a coborât» asupra lumii atât de şocant, ca o bombă;  bulversarea mentalităţilor tradiţionale a fost atât de generalizată încât sistemul a fost  perceput ca ceva absolut nou.” 11 Erau scoase în prim plan forţele iraţionale şi puse în umbră cele raţionale, conştiinţa. Apărea o „psihologie abisală” sau a adâncurilor, în care motivaţia şi cunoaşterea erau opuse şi contradictorii; o orientare care depăşea explicaţiile mecaniciste referitoare la stimul şi reacţie, pe cele subiectiviste (legate de efortul volitiv şi stările conştiinţei) şi  punea accentul pe orientarea şi încărcătura energetică a acţiunii. Psihanaliza rămâne încă cea mai răspândită şcoală de psihologie din lume. Apariţia ei a fost pregătită de tradiţia intelectuală europeană a studiului determinismului vieţii sufleteşti, precum şi de istoria personală a întemeietorului ei, Sigmund Freud. 12 În opera lui Freud putem observa influenţa majoră a unor autori precum G.W. Leibniz, J.W. Goethe, G.Th. Fechner şi Ch. Darwin. Acesta din urmă a lansat un gen de determinism: organismele şi instanţele lor sufleteşti sunt moştenitoare ale funcţionalităţii comportamentale (adaptative) de la generaţiile anterioare; aceste mecanisme ale selecţiei şi evoluţiei naturale, ca şi dinamica memoriei (Ebbinghaus), asociaţiile (S)timul-(R)ăspuns (Pavlov), tehnica hipnotică a lui Charcot, comportamentul „superstiţios” (Skinner),  pragurile senzoriale (Fecher)- toate au avut o rezonanţă benefică pentru medicul Freud. 13 El a abordat inconştientul ca pe un teritoriu neexplorat al psihicului, iar nu ca pe un construct logic necesar în explicarea fenomenelor. Pe măsură ce l-a studiat, Freud a adunat date empirice în cadrul şedinţelor de psihoterapie cu pacienţii săi (vezi celebrul caz Anna O. pe care a tratat-o în 1882). În 1895 publică împreună cu psihiatrul Joseph Breuer  lucrarea de referinţă Studii asupra isteriei prin care istoricii marchează începutul  psihanalizei. Freud lansează sau re-lansează dintr-o nouă perspectivă, în vocabularul psihologic termeni precum: catharsis, insight, Complex Oedip, Complex Electra, inconştient, nevroză etc. Inconştientul şi conştientul sunt văzute ca două sfere în care se derulează, respectiv,  procese primare şi  procese secundare. Ilogismul viselor, de exemplu, este caracteristic  pentru procesele primare. Freud a fost interesat de dinamica vieţii psihice, fapt ce i-a facilitat identificarea energiei şi izvorul acesteia (pentru funcţionarea aparatului mental): libido-ul, respectiv Idul  sau Se-ul. Instincte diferite din Se (sau „It”) sau miezul personalităţii umane, exercită o  presiune de descărcare de energia libidinală. Pentru ca acest fenomen să aibă loc, îi trebuie un  scop (în cadrul unei activităţi specifice) şi un obiect  ce facilitează descărcarea. Id-ul acţionează guvernat de  principiul plăcerii, eliminând energie, dar păstrând încă un nivel satisfăcător. 11

Nicola, Grigore, Istoria psihologiei, Bucureşti, Editura Fundaţiei  România de Mâine, 2002, p. 138. Sternthal, Barbara, Sigmund Freud. Life an Work (1856-1939), Vienna, Christian Brandstatter Verlag, 2006. 13 Nicola, Gr., op.cit . p. 139 12

13

Un alt modul al sistemului psihic este  Eul; el funcţionează după legile procesului secundar, adică după  principiul realităţii, îndeplinind o funcţie de evaluare ce selectează acţiunile în mod raţional pentru a minimaliza teama şi a maximiza plăcerea.  Numai că omul se naşte şi creşte într-un mediu socio-cultural căruia îi sunt specifice reguli proprii, valori, principii, imagini, aşteptări, care îşi pun o amprentă importantă asupra sa începând cu propria familie şi educaţia primită de la părinţi şi alte figuri parentale semnificative. Astfel, sistemul psihic îşi formează şi un alt treilea modul, Supraeul , compus din: 1. Conştiinţă: o instanţă ce sancţionează comportamentul după criteriul simţului vinovăţiei şi care are drept cea mai importantă unealtă prin care poate controla zonele sale inconştiente, intelectul. 2.  Eul ideal: o instanţă ce recompensează comportamentele, prilejuind trăirea mândriei. Supraeul, format între 4 şi 6 ani, funcţionează după legile procesului primar, deci într-un plan necontrolat de conştiinţă. Scopul psihicului este menţinerea sau recâştigarea unui nivel acceptabil al echilibrului dinamic care maximizează plăcerea sau minimizează tensiunea. Scopul psihanalizei este întărirea Eu-lui pentru a-l face independent de stricteţea Supraeului şi de a-i creşte capacitatea de a se descurca cu materialul ascuns sau anterior  reprimat al Se-ului. Doi vectori pulsionali polarizează comportamentul unei persoane: al vieţii, integrării, continuităţii şi cel al morţii sau dezintegrării. Primul a primit denumirea de „libido”, în timp ce ultimul nu are una specifică. Libido-ul „se fixează” pe reprezentări ale obiectelor externe ca un proces de descărcare, numit cathexis, cu direcţie determinată de specificitatea instinctelor, dar şi de stadiul dezvoltării individului. Făcând referire la fenomenul  fixării, Freud elaborează o teorie a „complexelor”, a descărcării libidoului în obiecte nepermise. Complexul Oedip, despre care psihologii au avut de-alungul timpului opinii pro şi contra referitoare uneori asupra însăşi existenţei lui,  provoacă mintea şi morala individului: băiatul îşi iubeşte de timpuriu mama. Asemănător  stau lucurile şi pentru fete: conform „Complexului Electra”, fetiţele se îndrăgostesc de taţii lor. Spre deosebire de  preconştient  de unde putem actualiza relativ uşor informaţiile, inconştientul necesită metode specifice de investigare: hipnoza, asociaţia liberă, interpretarea viselor, actele ratate. În vise, de exemplu, putem observa o simbolistică ce ne ajută să înţelegem ce dorinţe, pulsiuni au fost blocate de barierele conştiente. Freud observa că printre experienţele timpurii refulate, primul loc îl ocupă cele ce ţin de motivaţia sexuală. Motivul pentru care se întâmplă acest lucru: pedepsele şi represaliile îndreptate împotriva manifestării dorinţei sexuale. Freud a scris şi despre Sine (angl.sax., „Self”), concept central în paradigma transpersonală, pe care l-a privit ca pe fiinţa totală: corp, instincte, procese conştiente şi inconştiente. Pentru el, Sinele nu poate fi despărţit de corp. 14 Iată în cele ce urmează cele trei sisteme ale personalităţii prezentate într-un tablou comparativ:15  SE EU SUPRAEU  14

Hall, Calvin S.; Lindzey Gardner; Campbell, John B., Theories of Personality, New York, John Wiley&Sons, Inc., 1997. 15 Potkay, Ch; Bem, Allen P.,  Personality: Theory, Research and Applications, Monterey, Brooks-Cole Publishing, 1986, p. 73 apud. Gr. Nicola, Op.cit., p. 143.

14

Natura Originea Contribuţii Orientare spre Nivelul

 biologică ereditate instincte trecut inconştient

Principiul Scopul

 plăcerii  plăcerea

psihologică experienţă sine prezent conştient inconştient realităţii adaptarea

Raţionalitatea Realitatea

iraţional subiectivă

raţional obiectivă

socială culturală conştiinţă trecut şi inconştient moralităţii reprezentarea binelui şi a răului nelogic subiectivă

Principalele postulate ale psihanalizei sunt: 1. Viaţa psihică se supune unui determinism cert. 2. Inconştientul joacă un rol esenţial în determinarea comportamentului uman. 3. Factorii determinanţi în explicarea psihicului sunt cei motivaţionali (sau „dinamici”). 4. Istoria organismului este foarte importantă în determinarea comportamentului actual. Avantajele şi limitele psihanalizei se regăsesc începând cu însăşi teoria. Pe de o  parte, marele merit al lui Freud a fost revoluţia pe care a determinat-o nu numai în  psihologie, ci în gândirea umană, în general. El a oferit un model al psihicului uman şi al funcţionării sale, unul al personalităţii şi al relaţiei ei cu mediul înconjurător. Sexualitatea ieşea treptat, cel puţin în anumite paliere sociale, din „dicţionarul” termenilor tabu. Pe de altă parte, accentul preponderent pus pe acest subiect în explicarea umanului şi socialului constituie şi o limită a psihanalizei. Mecanismele de apărare despre care a scris Freud reprezintă o mare contribuţie adusă înţelegerii normalului şi patologicului, fiica sa, Anna, find cea care a continuat studiul pe această temă atât de utilă oricărui psihoterapeut şi astăzi. Înţelegerea inconştientului şi includerea lui în înţelegerea individului reprezintă o mare contribuţie. Pe de altă parte, primordialitatea inconştientului în psihodinamica  personalităţii este o limită a psihanalizei freudiene. De altfel, de la limitele teoriei freudiene au pornit şi discipolii lui Freud care au adus propria lor contribuţie în ştiinţa numită psihologie: A. Adler, C.G. Jung, sunt doar doi dintre aceştia, dar cu opere relevante. Inclusiv eficienţa psihanalizei ca metodă psihoterapeutică a fost pusă sub semnul întrebării. De aceea între aceasta şi orientări mai noi, cum este psihoterapia cognitivă sunt deosebiri majore care pornesc de la înţelegerea diferită a însăşi funcţionării psihologice.  Ni se pare relevantă comparaţia pe care Jean Cottraux (2003) o face între  psihanaliză şi terapia cognitivă pentru înţelegerea schimbării de paradigmă şi a manifestării ei într-un domeniu atât de practic ca cel al psihoterapiei. Cottraux, psihoterapeut cognitivist, observă că în accepţiunea psihanalizei,  psihismul uman funcţionează asemenea unei canalizări (subl.ns.). Conform  psihanalizei, fiecare are un inconştient, unde se ascund dorinţele refulate. Aceste dorinţe sunt urmarea unor instincte biologice primare, în primul rând de natură sexuală, pe care cenzura (supraeul) le menţine în afara laturii conştiente. Conflictul dintre aceste dorinţe şi cenzură  provoacă simptome de anxietate, depresie sau tulburări psihice care învăluie „eul”  pacientului. Rolul apei este îndeplinit aici de către dorinţe, refularea poate fi comparată cu un obstacol , iar  simptomele cu scurgeri accidentale . În viziunea psihanalitică, numaio cură 15

 prelungită, de la cinci la zece ani, cu trei-cinci şedinţe pe săptămână va permite accesul la dorinţele inconştiente care produc simptomele, făcându-le astfel să dispară pentru totdeauna. Psihanalistul este nondirectiv: el se limitează să interpreteze asociaţiile idelilor   pe care le verbalizează pacientul, care, lungit pe o canapea, vorbeşte fără să-l privească. În cognitivism, se pleacă de la ideea că în cazul pacienţilor anxioşi, depresivi sau care delirează, informaţia este tratată într-un mod eronat de anumite mecanisme automate. Această interpretare eronată a informaţiei ar putea fi rezultatul interacţiunii unor factori  biologici şi al unor experienţe sau deprinderi, fenomen care se manifestă pe toată durata vieţii. Terapeutul ajută pacientul să-şi identifice şi să-şi modifice credinţele eronate rezultate din interpretarea defectuoasă a informaţiei. De asemenea, el scoate la lumină erorile de logică şi postulatele din care se nasc predicţiile sumbre ale pacienţilor. Metoda terapiei cognitive se apropie de munca unui informatician (subl.ns.), scrie Cottraux, care prin reperarea erorilor de funcţionare din programul unul calculator, va introduce câteva informaţii-cheie într-unul sau mai multe module ale programului ce nu funcţionează corect. Metoda terapeutică a psihanalizei se aseamănă mai curând cu sarcina unui instalator , care încercă să pună la punct un nou sistem de canalizare, prin care energia hidraulică să fie folosită mai bine. Comparaţia poate părea vulgară, dar lucrurile pot fi văzute şi astfel, completează Cottraux. În epoca lui Freud, modelele dominante în fizică se bazau pe legile de conservare şi transformare a energiei. În sistemul său, energia este reprezentată prin dorinţa cu care forţa se conservă şi trebuie să se descarce în simptome. Astăzi, cu ajutorul informaticii, dispunem de un concept operaţional, acela de programare şi de tratare adecvată sau inadecvată a informaţiei. Conform ipotezei cognitiviste, afecţiunea emoţională sau, altfel spus, simptomele se explică prin perturbaţii în tratarea informaţiei: un „bug”, un „defect” de program. La fel, prin metode psihologice pe termen scurt, se poate interveni şi asupra acestor erori.16 (Cum vă simţiţi citind aceste informaţii? Nu pare că lipseşte ceva? Vă simţiţi un sistem de canalizare sau un computer, oricât de complexe şi performante ar fi ele? Dacă răspunsul este „da” sunteţi cel mai probabil „omul paradigmei newtoniene” . Probabil, mai aveţi nevoie de ceva informaţii despre noua paradigmă pentru a vă transforma concepţiile despre sine, lume şi viaţă.) Păstrând şi dezvoltând ideile şi tehnicile fezabile din cele două orientări,  psihanaliza şi psihologia cognitivă, vă propunem să le adăugăm pe cele ale curentului umanist care a constituit puntea pe care unii psihologi au trecut către psihologia transpersonală care ne ajută să ne descoperim adevărata, profunda identitate, locul în univers şi sensul propriei vieţi.

2.4. Paradigma umanistă Psihologia umanistă a reprezentat o gură de oxigen într-un domeniu în care omul era privit fie puternic determinat şi controlabil ca în psihologia behavioristă, fie sfâşiat de 16

Cottraux, Jean, Terapiile cognitive. Cum să acţionăm asupra propriilor gânduri, Iaşi, Polirom, 2003, p. 1718.

16

conflictul dintre conţinuturile Se-ului şi cele ale Supraeu-lui ca în psihanaliză. Acel „ceva” specific fiinţei umane care ne diferenţiază de animale fără aroganţă şi ne apropie de Ceea Ce ne-a creat, care constituie esenţa umanului şi frumuseţea umanităţii fusese dat uitării în curentele clasice. Psihologiei umaniste îi revine marele merit de a-şi stabili ca obiect de studiu omul  concret  şi o concepţie holistică asupra lui: omul ca un tot unitar în care elementele primare de natură biologică se combină cu cele complexe de ordin social şi spiritual. Îi amintim aici pe cei mai reprezentativi susţinători ai umanisului: Abraham Maslow, Carl Ransom Rogers, Charlotte Bühler, J.F.T. Bugental, C.E. Moustahas din Statele Unite ale Americii; J. Cohen din Anglia; A. Wellek din fosta R.F.G.; Max Pagés şi A. de Peretiti din Franţa. C.R. Rogers, creatorul psihoterapiei centrate pe client, era convins că omul nu are  pur şi simplu caracteristicile unei maşini; el nu este pur şi simplu o fiinţă sub controlul instinctelor inconştiente, ci este o persoană care creează sensul vieţii, care încorporează o dimensiune a vieţii subiective. Umaniştii observaseră că timp îndelungat omul s-a simţit pe sine asemeni unei  păpuşi vii, determinată de forţele economice, de forţele inconştientului sau de forţele mediului înconjurător. El a fost subjugat de persoane, instituţii, de teoriile ştiinţei  psihologice. Dar el propune cu fermitate o nouă Declaraţie de independenţă. El dă în vileag alibiurile lipsei de libertate. El se alege pe sine angajându-se, într-o lume extrem de dificilă şi adesea tragică, să devină el însuşi; nu o păpuşă, nu un sclav, nu o maşină, ci Sinele său unic şi individual. Psihologia umanistă nu studiază omul complet autonom, total nederminat şi independent de mediul înconjurător; nici omul heteronom (F.B. Skinner) căruia îi este refuzată orice formă de intenţionalitate; nici omul preprogramat  (K. Lorenz), încorsetat de  propriile instincte; nici omul divizat  (S. Freud) care se zbate între conştient şi inconştient, între Eu şi Supraeu, între principiul plăcerii şi cel al realităţii; ci studiază omul proactiv care se construieşte pe sine şi se autoactualizează. Asistăm la o schimbare majoră de perspectivă asupra omului care este considerat o fiinţă unică şi valoroasă în sine, capabilă să îşi dirijeze în mod responsabil propria sa devenire, de aici decurgând libertatea umană. Fiinţa umană deschisă şi autoreglabilă este obiectul de studiu al psihologilor umanişti, finalitatea acestui demers fiind creşterea  personală a oamenilor; maturizarea psihică şi socială; cultivarea relaţiilor interpersonale; schimbarea societăţii şi constituirea „societăţii Eu-psihice”. În procesul actualizării, oamenii creează societatea şi cultura care le pot servi sau îi  pot răni. Accentul pus de umanişti a fost asupra normalităţii vieţii psihice, omul sănătos care se poate optimiza pe sine. Asemenea lui A. Maslow, Rogers a identificat caracteristicile omului sănătos: 1.  Deschis la experienţă, opus evitării. Percepe corect exprienţele în lume, sentimentele unei alte persoane. Înseamnă a fi capabil să accepţi realitatea. Emoţiile sunt importante deoarece fac posibil procesul actualizării şi distingerea de temerile datorate condiţionărilor sociale denumite „condiţii de valoare” („Te iubesc dacă te porţi frumos cu mine!”). 2. Trăieşte în prezent , aici şi acum, învaţă din greşelile trecutului şi îşi face planuri de viitor, considerându-le ca atare: amintiri şi vise exprimate în prezent. 3.  Are încredere în corpul lui , ascultă semnalele transmise de corp şi le urmează. Corpul are valoare. Uneori această trăsătură s-a transformat într-un nou hedonism cu toate excesele care au decurs de aici în anii 60-70, în special în S.U.A. 4.  Manifestă libertate experienţială sau altfel spus, are libertate de alegere care atrage după sine responsabilitatea faţă de alegeri şi comportamente. 17

5.  Dotat cu creativitate prin care îşi asigură funcţionarea completă şi actualizare a sinelui. Omul proactiv se simte responsabil să contribuie la actualizarea altora, să faciliteze exprimarea creativităţii în ştiinţă, arte sau într-o meserie. Rogers concepe  sinele („self”) ca opinie a individului despre ansamblul propriilor   percepţii, sentimente, valori şi atitudini achiziţionate prin experienţa de viaţă, care îl definesc ca persoană. El diferenţiază între  sinele perceput  şi  sinele ideal . Primul este influenţat atât de modul în care este percepută lumea, cât şi de comportamentul persoanei. Sinele ideal reprezintă cealaltă faţetă a sinelui, modul în care o persoană ar vrea sau ar trebui să fie conform normelor, valorilor şi principiilor unei societăţi. Compatibilitatea măcar şi parţială dintre cele două faţete ale sinelui reprezintă condiţia sănătăţii mentale, numită şi congruenţă. Opusul ei, incongruenţa, împreună cu discordanţa dintre sine şi feedback-urile primite din mediu determină probleme  psihologice. Congruenţa se referă la trei elemente: comunicare, experienţă şi conştientizare sau „ce exprimi”, „ce se întâmplă” şi „ce observi”. Un exemplu care ilustrează conceptul de congruenţă este un cunoscut proverb Zen: „Când mi-e foame, mănânc; când mă simt obosit, stau jos; când mi-e somn, dorm”, comportamente pe care lesne le putem observa la copiii mici. Incongruenţa poate apare între experienţă şi conştientizare, ceea ce determină repriamarea; între comunicare şi conştientizare, adică persoana nu expriă ceea ce simte, gândeşte etc. cu adevărat. Acest tip de incongruenţă este perceput de cei din jur ca inautenticitate, înşelătorie, necinste. Persoana resimte incongruenţa ca pe o confuzie, ca tensiune, dezorientare, anxietate. Acest lucru nu înseamnă că ai idei, emoţii şi preocupări conflictuale, ceea ce, d altfel, este normal şi sănătos, ci că nu eşti conştient de aceste conflicte, nu le înţelegi şi,  prin urmare, nu le poţi rezolva sau echilibra. Rogers vorbeşte şi despre rolul aprecierii pozitive în procesul autoactualizării. De altfel, el a pus în centrul terapiei centrate pe client (sau rogersiană sau „a persoanei”), rolul aprecierii pozitive necondiţionate pe care terapeutul o oferă clientului într-o atmosferă caldă, de acceptare, considerând că interiorizarea acestei aprecieri poate învinge tulburările  psihice sau poate oferi căi de rezolvare a acestora. Atunci când o persoană primeşte necondiţionat aprecierea celorlalţi, autoaprecierea sinelui va fi tot necondiţionat, un mecanism prezent la indivizii la care adaptarea  psihologică este efectivă. Uneori individul îşi poate suprima unele sentimente şi comportamente spontane în favoarea unor comportamente social dezirabile, pentru a face pe plac celor din jur. Încercarea de a trăi urmând principiile altora este una din cauzele frecvente ale tulburărilor   psihice. Asemenea lui Rogers şi Abraham Maslow, a fost preocupat să studieze procesul actualizării sinelui ( „self-actualization”) care se referea la utilizarea şi exploatarea completă a talentelor, potenţialului şi capacităţilor personale cu bucurie. Acest proces este propriu omului obişnuit, mediu care are inhibate aceste capacităţi. Oamenii care îşi actualizează sinele, scria Maslow, văd clar viaţa, sunt mai puţin sentimentali şi mult mai obiectivi. Temerile şi mecanismele de apărare le distorsionează mai puţin percepţiile; sunt dedicaţi unei cauze sau vocaţii şi respectă două condiţii ale dezvoltării- angajamentul faţă de ceva mai mare decât persoana şi executarea corectă a sarcinilor.

18

Persoanele studiate de Maslow erau relativ eliberaţi de nevroze şi alte tulburări  psihice, astfel încât natura umană poate fi înţeleasă pornind de la cele mai bune „exemplare” umane şi nu de la mediocrii şi nevrotici. Pe această listă fuseseră trecute nume precum Ruth Benedict şi Max Wertheimer, profesorii lui Maslow, precum şi cele ale lui A. Lincoln, Th. Jefferson, A. Einstein, E. Roosevelt, Jane Adams, A. Schweitzer, William James, A. Huxley, B. Spinoza, în total 9 contemporani şi 9 personalităţi istorice. La începutul studiilor sale, în anii '70, lista nu cuprindea mari mistici sau învăţători spirituali pe care de abia mai târziu i-a inclus dat fiind interesul crescând al lui Maslow  pentru psihologia transpersonală. În 1970, Maslow identificase deja 15 caracteristici ale persoanelor care îşi actualizează sinele: 1. O concepţie mai eficientă asupra realităţii şi relaţii mai confortabile cu aceasta. 2. Acceptare (a sinelui, a altora, a naturii). 3. Spontaneitate, simplitate şi naturaleţe. 4. Centrate pe problemă şi rezolvarea ei decât centraţi pe sine (egoişti). 5. Detaşare; nevoie de intimitate. 6. Autonomie, independenţă faţă de cultură şi mediu. 7. Împrospătarea continuă a aprecierii. 8. Experienţe de vârf şi mistice. 9. „Gemeinschaftgefühl” sau sentiment de solidaritate cu alţii. 10. Relaţii interpersonale profunde. 11. Structură de caracter democratică. 12. Discriminare între mijloace şi scopuri, între bine şi rău. 13. Simţ al umorului filosofic, neostil. 14. Creativitate în actualizarea de sine. 15. Rezistenţă la enculturaţie şi transcederea oricărei culturi particulare. 17 Psihologul american a subliniat faptul că cei studiaţi erau departe de a fi perfecţi şi lipsiţi de greşeli majore. Ei împărtăşeau acelaşi probleme cu oamenii medii: vină, anxietate, tristeţe, conflict etc., de care se diferenţiau prin faptul că prezentau caracteristicile de mai sus. Unii cercetători contemporani ai personalităţii, consideră că punctul de vârf al cercetării lui Maslow asupra actualizării de sine se află în ultima sa carte, The Farther   Reaches of Human Nature (1971), în care el descrie opt căi (comportamente) în care oamenii îşi pot actualiza sinele: 1. concentrarea (asupra propriei persoane şi a mediului); 2. alegeri pentru creştere (viaţa poate fi considerată ca un proces de alegeri în care este mai indicat să alegem creşterea, experienţele noi şi provocatoare, necunoscutul decât siguranţa şi regresul); 3. conştienţa de sine („self-awareness”; persoana care se actualizează pe sine devine mai conştientă de natura sa interioară şi se comportă în conformitate cu aceasta); 4. onestitate şi responsabilitate faţă de propriile acţiuni; 5. judecata (încrederea în propria judecată); 6. dezvoltare de sine („self-development”; dezvoltarea propriului potenţial în mod continuu). Maslow făcea o distincţie între talentul de excepţie şi actualizarea de sine, observând că mulţi oameni dotaţi sau chiar supradotaţi eşuaează în a-şi folosi capacităţile complet, pe când alţii, cu talente medii, înfăptuiesc lucruri mari. 17

Hall, Calvin S.; Lindzey Gardner; Campbell, John B., Theories of Personality, New York, John Wiley&Sons, Inc., 1997, p. 380.

19

Actualizarea de sine nu este ceva pe care cineva îl are sau nu, ci un proces fără sfârşit în materializarea propriului potenţial. 7. experienţele de vârf („peak experiences”; sunt cele în care ne simţim mai compleţi, mai integraţi, mai conştienţi faţă de noi şi faţă de lume. Atunci când gândim, simţim şi acţionăm cel mai clar şi precis. Simţim dragoste şi acceptare faţă de alţii, suntem eliberaţi de conflictele interne şi anxietate şi ne dirijăm energiile în scopuri constructive); 8. absenţa mecanismelor de apărare („ego defenses”; pentru aceasta, un prim pas este făcut atunci când conştientizăm modurile în care distorsionăm imaginile faţă de noi şi faţă de lume prin reprimare, proiecţie, raţionalizare etc.). Un aspect important din teoria lui Maslow îl preprezintă experienţele de vârf , definite ca momente de bucurie, încântare, adesea inspirate sentimente intense de dragoste, expunere la marea artă sau muzică, experienţierea frumuseţii naturii şi a evenimentelor  tragice (confruntarea cu moartea, însănătoşirea după o boală gravă). Aceste experienţe de vârf pot fi înţelese ca închiderea („closure”) din paradigma gestaltistă; orgasm complet din paradigma reichiană; descărcare totală; catharsis; climax; consumare, terminare, golire. Maslow observase că vieţile celor mai mulţi dintre oameni sunt umplute de  perioade lungi de neimplicare, plictiseală, rutină. În opoziţie, experienţele de vârf sunt acele momente în care devenim profund implicaţi, încântaţi şi absorbiţi de lume. Cele mai puternice experienţe de vârf sunt rare şi au fost înfăţişate de poeţi ca momente de extaz şi de mistici, în experienţele mistice. Pentru psihologul american (1970), cele mai înalte vârfuri includ sentimentele de orizonturi fără limite care se deschid, sentimentul de a fi simultan puternic şi neajutorat aşa cum nu a mai fost nimeni vreodată, sentimentul de mare extaz şi minune, pierderea situării în timp şi spaţiu. Aceste experienţe durează câteva minute sau ore. Dar Maslow a scris şi despre un alt tip de experienţe, de platou („plateau experiences”), mai stabile şi durabile decât cele de vârf. Ele reprezintă un mod nou şi mai  profund de a privi lumea, presupun schimbarea atitudinii faţă de viaţă şi lume. Abraham Maslow a trăit ambele tipuri de experienţe despre care a scris, mai târziu, după ce a suferit primul infarct miocardic. Operele lui C.G. Jung, despre inconştientul colectiv şi arhetipuri, şi a lui A. Maslow au constituit o punte aruncată către o paradigmă mai nouă a psihologiei, paradigma transpersonală. Maslow a fost preocupat să studieze legătura dintre transcendenţă şi actualizarea de sine şi a observat că persoanele care experienţiază ambele procese sunt adesea conştienţi de sacralitatea tuturor lucrurilor. Ei percep o unitate în spatele complexităţii aparente şi a contradicţiilor din viaţă. Sunt inovatori, gânditori originali, care pe măsură ce îşi dezvoltă cunoaşterea, devin mai smeriţi şi conştienţi de propria ignoranţă. Aceste  persoane privesc universul cu minune şi teamă şi nu se implică în mod egoist în activitatea lor. În opera lui Maslow întâlnim concepte precum eupsihie şi sinergie. Primul se referă la societăţile şi comunităţile ideale, orientate către individ; cel de al doilea, priveşte atât individul, cât şi societatea. La individ, sinergia (din gr., „a lucra împreună”), apare ca o unitate dintre gândire şi acţiune. La nivel social, se referă la cooperarea maximizată într-un sistem cultural de credinţe care recompensează şi întăreşte sentimentele pozitive dintre indivizi şi contribuie la minimalizarea conflictului şi discordiei. Avantejele şi limitele psihologiei umaniste Un avantaj şi o contribuţie adusă de psihologia umanistă în câmpul de cunoaştere al  psihologiei este reîntoarcerea la omul total, înţeles ca fiinţă complexă, purtătoare se suflet. 20

Omul ca fiinţă care co-creează, care se actualizează pe sine, care are experienţe care depăşesc obişnuitul, banalul cotidian (ex. experienţele de vârf, revelaţia, extazul etc.). Psihologia umanistă, prin Rogers, face posibilă apariţia unei noi forme de terapie vorbită, terapia centrată pe persoană sau rogersiană, în care acceptarea necondiţionată a clientului de către terapeut este un factor de vindecare  per se. Psihoterapeutul rogersian cunoaşte importanţa căldurii, empatiei şi autenticităţii, ca trăsături manifestate de terapeut şi ca factorii care prezintă relaţia terapeutică însăşi ca factor vindecător. De asemenea, umaniştii ne-au oferit un tablou cu principalele trăsături ale omului care se actualizează pe sine, precum şi mijloacele prin care ne putem actualiza potenţialul latent, prin care ne putem dezvolta şi creşte continuu, în perimetrul diferenţelor de  problematici, de intensitate, rapiditate şi profunzime a schimbării personale. Una din marile critici aduse orientării umaniste se regăseşte în eticheta pe care au  primit-o unii dintre reprezentanţii ei, că practică o “psihologie de birou”, adică axaţi pe cercetarea teoretică, cu mai puţine rezultate în domeniul cercetării ştiinţifice bazată pe metodele de cercetare consacrate. Behavorioştii, de exemplu, au criticat faptul metodologic al culegerii datelor în condiţii necontrolate. Unii critici pun sub semnul întrebării postulatul lui Rogers despre originea naturală a bunătăţii sufleteşti, aducând drept argumente viaţa contradictorie a adultului, disfuncţiile din viaţa sa, eşecurile din domeniul educaţional etc. De asemenea, psihanaliştii consideră că procesele inconştiente au fost uitate de umanişti, deşi se cunoaşte că acestea au o pondere semnificativă în conduita umană. Umaniştii au eliminat din sfera lor de interes, din însăşi demersul de înţelegere a sufletului, psihicul animal. Istoria psihologiei ne prezintă că studiul psihicului animal a oferit multe indicii pentru înţelegerea funcţiilor senzoriale, afectivităţii şi intelectului. Teoria lui Maslow a fost utilizată de mulţi dintre psihologii umanişti, în special opera sa asupra actualizării sinelui. Totuşi, însuşi Maslow atrăgea atenţia că în explorarea avansată a naturii umane, există posibilităţi dincolo de actualizarea sinelui. Aceste  posibilităţi sunt temele de interes ale psihologiei transpersonale. 3. Trecerea de la paradigma realismului materialist la cea a fizicii cuantice. Locul  conştiinţei în noua paradigmă

Schimbarea paradigmelor se produce în special în ştiinţă, unde fiecare generaţie aduce o nouă contribuţie la cele vechi. Dacă privim în istoria psihologiei, curentele moderne au apărut situându-se în opoziţie cu cele care dominau viaţa academică a momentului. De exemplu, cognitivismul a apărut ca reacţie la behaviorismul ce redusese fiinţa umană la comportamentul ei. “Elementul” dintre stimul şi reacţie sau comportament fusese pus sub tăcere, devenise un tabu pe care niciun psiholog “serios” nu şi-ar fi permis să-l studieze. Şi totuşi, s-au întrebat cognitiviştii, în afara condiţionărilor, ce anume mai explică manifestarea unui comportament uman? Aşa a început palpitanta călătorie în studiul gândirii umane. Paradigma cunoaşterii evoluează pe măsură ce viziunile mai vechi se dovedesc a fi incomplete şi incorecte. Uneori mai încet, alteori zgomotos frumuseţea şi măreţia ştiinţei vin din faptul că ea merge mai departe. Apare o nouă viziune, se construieşte o nouă structură pe o fundaţie veche. Însuşi Thomas Kuhn a observat că în schimbarea paradigmelor există mai multe etape.  Prima este descoperirea datelor care nu se potrivesc cu modelul realităţii. Dacă nimeni nu pune sub semnul întrebării modelul prezent, anormalităţile sunt de obicei trecute 21

cu vederea sau chiar negate. Apoi, pe măsură ce apar semnele acestora şi nu mai pot fi ignorate, modelul existent este modificat pentru a se potrivi datelor. În cazul clasic al lui Copernic, anomaliile erau reprezentate de faptul că planetele nu se mişcau pe orbite circulare, aşa cum ar fi trebuit, în cazul în care s-ar fi învârtit în jurul Pământului. Astronomii din Evul Mediu au încercat să corecteze aceste curiozităţi adăugând epicicluri orbitelor-curbe descrise de cercurile care se rotesc în jurul altor cercuri. Când nici acestea n-au mai fost de ajuns pentru a explica observaţiile, au adăugat epicicluri la epiciclurirezultatul fiind un model foarte incomod de folosit. Dar nimeni nu şi-a pus problema schimbării perspectivei de bază asupra lumii .18  Ne aflăm în acelaşi stadiu în ceea ce priveşte conştiinţa. Ştiinţa occidentală consideră conştiinţa o mare anormalitate. Nimic din modelul ştiinţific al realităţii nu spune că fiinţa umană ar trebui să fie conştientă şi nu există niciun motiv care s-o îndreptăţească să existe. Şi totuşi, conştiinţa este unul din lucrurile de care suntem siguri. Cel mai  probabil, Descartes la conştiinţă se referea când formula celebrul său dicton: Cogito ergo  sum (Gândesc, deci exist).  Ne putem îndoi de percepţii, de gânduri, de sentimente, dar nu ne putem îndoi de faptul că observăm, gândim şi simţim, că suntem fiinţe conştiente. Prin urmare, şi oamenii de ştiinţă sunt fiinţe conştiente care se confruntă permanent cu existenţa  propriei conştiinţe, fără a putea încă să o explice! Dacă în trecut ştiinţa ignora conştiinţa fiind interesată să studieze lumea fizică, astăzi ştiinţa începe să îşi dea seama că nu o mai poate ignora, aflându-se în etapa a doua a schimbării paradigmei, aceea în care se încearcă un fel de extindere pentru a cuprinde şi anomalia. Unii oameni de ştiinţă se îndreaptă către fizica cuantică, unii spre teoria informaţiei, alţii spre neuropsihologie. Observăm însă că niciunii nu avansează mai mult, deoarece încearcă să explice conştiinţa pornind de la paradigma spaţiului-materie: “E necesar un model de realitate complet nou, unul care să includă conştiinţa ca un aspect fundamental al realităţii, la fel de important ca spaţiul, timpul şi materia- poate chiar mai important.”19 Aceasta este a treia etapă a procesului lui Kuhn, crearea unui model radical care să explice anomaliile. Doar privind dincolo de modelul limitat spaţiu-timp-materie putem crea un nou model. Încă mulţi dintre noi sunt blocaţi în vechea paradigmă considerând-o singurul adevăr. Dar harta nu este teritoriul, după cum scria Gregory Bateson. Speranţa este ca într-un viitor nu foarte îndepărtat vom putea reuni o matematică simplă şi elegantă (factorul estetic în ştiinţă), conştiinţa umană şi universul fizic, extinzând astfel înţelegerea noastră asupra realităţii. Fizicianul şi psihologul american, Peter Russell, la care făceam referire mai înainte, recunoaşte că acum vede conştiinţa ca venind din spaţiu, timp şi materie, ca un rezultat al activităţii fizice în sistemul nervos. Totuşi, scrie el, direcţia adevărată este opusă, încât foarte curând va trebui să acceptăm conştiinţa ca un element fundamental al cosmosului, nu ca pe un lucru care se naşte din materie. În sine, ideea nu este nouă. Toate tradiţiile şi filosofiile străvechi ale omenirii vorbesc despre acest lucru, doar cu cuvinte diferite. Cel mai probabil, noua cultură, din care unii dintre noi sperăm că vom face parte, va aduce la masa dialogului ştiinţa şi înţelepciunea vechilor culturi. Nu este vorba despre o repetiţie, ci despre o nouă sinteză. Principiul spiralei şi nu al cercului, se aplică aici. Sau vorbele pline de subânţelesuri ale domnitorului Petru Rareş, care în secolul al XVI-lea, spunea într-o scrisoare destinată judelui oraşului Bistriţa: “Vom fi ce-am fost, şi mai mult decât atâta.” 18

Laszlo, Ervin; Grof., Stanislav; Russell, Peter: Revoluţia conştiinţei. Noua spiritualitate şi transformarea  planetară, Bucureşti, Elena Francisc Publishing, 2009, p. 51. 19 Russell, Peter în Laszlo, Grof, Russell, op.cit ., p. 52.

22

Susţinem ideea lui Russell, coform căreia revoluţia conştiinţei constă în redescoperirea înţelepciunii eterne în termeni contemporani pe care o facem să  funcţioneze într-o lume în care domină ştiinţa şi raţiunea. Observăm că noua paradigmă a fizicii, cea cuantică se află în opoziţie cu principiile materialismului realist. Aceste nu oferă răspunsuri la marile întrebări ale fizicienilor şi  psihologilor, şi, în cele din urmă, a din ce în ce mai mulţi oameni. Putem spune că undele cuantice seamănă cu arhetipurile platonice în sfera transcendentă a conştiinţei, iar particulele care se manifestă în urma observării noastre sunt umbrele imanente de pe peretele peşterii. Conştiinţa este agentul care colapsează unda unui obiect cuantic ce există în potentia (  posibilitate, n.n.) , transformând-o în particulă imanentă în sfera manifestărilor.20 4. Psihologia transpersonală

Abraham Maslow a adăugat psihologia transpersonală la cele trei forţe ale  psihologiei occidentale: behaviorism-ul, psihanaliza şi psihologia umanistă. Pentru el,  behaviorismul şi psihanaliza erau prea limitate în obiectivul lor pentru a constitui fundaţia unei psihologii complete despre natura umană. Psihanaliza era preponderent derivată din cazurile şi studiile de psihopatologie. Behaviorism-ul a încercat să reducă acele complexităţi ale naturii umane la principii mai simple, dar care s-au dovedit a fi simpliste, şi a ignorat teme precum valorile, conştiinţa şi conştienţa, dragostea. La începutul anilor '60, psihologia umanistă a izvorât din opera lui Maslow şi a altor teoreticieni preocupaţi de sănătatea psihică şi funcţionarea eficientă. Psihologia transpersonală, considerată o evoluţie normală a psihologiei umaniste, a adăugat la  preocupările şi conţinuturile tradiţionale ale psihologiei o menţiune despre importanţa aspectului  spiritual  al experienţei fiinţei. Ea este interesată să studieze „stările“ şi „procesele“ prin care oamenii pot experimenta legături profunde cu interiorul fiinţei (Sinele), depăşind conştiinţa Eului. 21 Psihologia transpersonală îşi propune explorarea şi dezvoltarea tuturor   potenţialităţilor latente ale fiinţei umane, persoana fiind concepută nu doar ca fiinţă socială, ci şi ca fiinţă spirituală. De altfel, însăşi denumirea acestei noi ramuri a psihologiei este sugestivă: „trans-personal“ înseamnă „dincolo de persoană“ sau, mai corect, deasupra  persoanei: trecerea de la Eul conştient la Sinele ca sinteză a conştientului, subconştientului şi supraconştientului. Psihologia transpersonală are două obiective majore: 1. înţelegerea experienţelor transpersonale, a nivelelor şi „stărilor“ de conştiinţă accesibile omului; 2. conducerea procesului de dezvoltarea transpersonală a individului prin transformarea permanentă a structurilor psihice şi spirituale. Psihologia transpersonală include întregul spectru al experienţelor umane şi, în acest sens, este interesată de psihopatologie, psihoterapie, psihologie analitică, mistică, existenţialism şi nivelurile spirituale orientale. Teoria şi modelele oferite de ea nu sunt rezultatul cercetării tulburărilor psihice, ci, din contră, pune accent pe experienţele omului sănătos şi matur, care doreşte să-şi activeze şi să-şi valorizeze capacităţile latente ale spiritului său. Prin urmare, pentru această nouă ramură a psihologiei, personalitatea nu reprezintă un obiectiv principal de studiu, ci o parte importantă a Fiinţei umane care permite manifestarea Sinelui, o interfaţă între spirit şi lume. Mai profund decât Eul conştient sau 20 21

Goswami, A., o p.cit., p. 73. Mânzat, Ion, Psihologie transpersonală, Iaşi, Editura Cantes, 2002, p. 17.

23

Ego-ul, format în urma interacţiunii dintre om şi elementele sociale şi culturale, este Sinele, manifestat de şi mult mai profund decât el, esenţa fiinţei umane. Alte denumiri alături de Sine- Self, Atman, se referă toate la sursa şi destinaţia întregului proces evolutiv al omului. Psihoterapia transpersonală demonstrează dimensiunile ei practice, aplicative şi de  potenţare a sănătăţii mintale. Această metodă psihoterapeutică îşi propune să abordeze omul integral, înţeles în toate dimensiunile lui: fiziologic, emoţional, cognitiv, spiritual: „Extinderea conştiinţei dincolo de limitele Eului este considerată fundamentală pentru vindecare. Psihoterapia transpersonală, integrând practicile occidentale cu tehnicile spirituale orientale, favorizează evoluţia bio-psiho-spirituală şi deschide larg porţile pentru manifestarea lucidităţii, creativităţii şi intuiţiei.“ 22 Principalele teme de studiu ale psihologiei transpersonale pot fi considerate următoarele: - „stările“ de conştiinţă modificată; - conştiinţa sublimială şi supraliminală; - conştiinţa extinsă şi multidimensională; - evoluţia atât a subconştientului, cât şi a supraconştientului (conştiinţa cosmică); - familiarizarea cu practici şi experienţe din religiile occidentale (extaz mistic şi revelaţie) şi orientale (meditaţia transcendentală); - experienţe arhetipale; - psihologia concentrării şi meditaţiei; - „experienţe de vârf“ şi „experienţe de platou“ (A. Maslow); - procesul de împlinire a Sinelui („Selfactualization“); - noile ipostaze transpersonale ale Sinelui: Sinele total, Sinele adânc şi Sinele transcendent; - optimizarea dimensiunilor spirituale ale omului prin transcendere şi cosmizare, centrare şi sinergizare; - dezvoltarea şi împlinirea metanevoilor; - sacralizarea vieţii cotidiene; - realizarea şi autorealizarea transpersonală (Selftranscenderea); - arta transpersonală (arhetipuri şi simboluri transpersonale) etc. 23 Psihologia transpersonală îşi propune să studieze nu numai psihismul individului, ci şi spiritul său, de pe poziţiile unei psihologii integrale şi integratoare. Psihismul este compus din procese, operaţii, trăsături, pe când spiritul de sinteză, este totalitate şi transcendere. În centrul preocupărilor sale stă conştiinţa, dimensiunea centrală care oferă  baza şi contextul tuturor experienţelor; conştiinţa este „solul“ şi „marea minţii universale“. Această mai nouă ramură a psihologiei, nu le neagă pe cele anterioare ei, ci urmăreşte să le integreze într-o abordare sintetică, cu scopul descătuşării potenţialului lăuntric şi, adesea, ascuns al omului întreg. El nu este doar un agregat de mecanisme, după cum scrie profesorul român Ion Mânzat (2002), nu doar un sistem de procese cognitive, nu este doar o fiinţă care reflectă realitatea externă; omul este deschis spre univers, este el însuşi un microcosmos cu posibilităţi de dezvoltare din interior, este o Fiinţă spirituală care întreprinde în mod constant şi chinuitor o călătorie spre centrul fiinţei sale, adică spre Sine, nucleu şi sinteză interioară. Sintetizând, obiectul de studiu al psihologiei transpersonale este existenţa spirituală a omului, depăşirea limitelor persoanei şi spiritualizarea sa prin cunoaşterea Sinelui. Prevestitorii psihologiei transpersonale au fost, alături de Abraham Maslow, Carl Gustav Jung, Roberto Assagioli şi Viktor Frankl. Alţi premergători: Richard Maurice 22 23

Idem Ibidem, p. 18.

24

Bucke care scrie în 1901 despre „Conştiinţa Cosmică“; William James şi Constantin Rădulescu- Motru („personalismul energetic“, 1927). Reprezentanţi de seamă ai psihologiei şi psihoterapiei transpersonale sunt: Stanislav Grof, John Lilly, Ken Wilber, Frances Vaughan, Daniel Goleman, Claudio  Naranjo, Roger Walsh, Pierre Well, Arthur Deikmann, J.F. Bugental, Elmer Green, Michael Hutton etc.  Noua paradigmă şi-a făcut apariţia şi în domenii conexe sau îndepărtate: medicina, fizica cuantică, ştiinţele educaţiei, matematica, arta etc. În 1987 a luat fiinţă în Europa, Asociaţia Transpersonală Europeană, an în care a survenit şi recunoaşterea academică a psihologiei transpersonale în această parte a lumii  prin înfiinţarea de către Academia Regală din Marea Britanie a unei secţii de Psihologie Transpersonală în cadrul Departamentului de Psihologie. De atunci şi până astăzi, psihologia transpersonală a fost inclusă ca disciplină de studiu în învăţământul academic, atât în Ciclul I (de licenţă), cât şi în Ciclul II-masteral şi în studii postunviersitare. Universităţi renumite precum Cambridge şi Oxford au creat departamente speciale în care se cercetează în echipe interdisciplinare formate din medici, antropologi, filosofi, sociologi etc., temele de interes al psihologiei şi psihoterapiei transpersonale. În acest scop sunt alocate resurse financiare şi umane importante, precum şi cele mai moderne instrumente existente în acest moment pentru studiul funcţionării cerebrale. 24 Situaţia este similară şi în Rusia, unde există o puternică asociaţie naţională de  psihologie transpersonală. 25 De altfel, temele de interes ale acestui domeniu au fost studiate intens în universităţile din fosta U.R.S.S., cu accente specifice în perioada Războiului Rece (1947-1991). Astăzi în lume, există instituţii destinate psihologiei şi psihoterapiei transpersonale, sub forma asociaţiilor, fundaţiilor. În plus, menţionăm existenţa unor site-uri specializate  pe acest subiect,a revistelor şi cărţilor. În anul 1993, în ţara noastră, Ion Mânzat prezenta psihologia transpersonală într-un studiu publicat în Revista  Academica , iar în perioada 1995-1998 a ţinut primul curs universitar pe această temă la Facultatea de Psihologie şi Ştiinţe Cognitive a Universităţii Ecologice din Bucureşti. Prof. Anca Munteanu susţine acest curs la Facultatea de Psihologie a Universităţii de Vest din Timişoara, iar profesorul Mânzat la Facultatea de Psihologie a Universităţii Titu Maiorescu din Bucureşti şi la Facultatea de Psihologie şi Asistenţă Socială din cadrul Universităţii Petre Andrei din Iaşi. Din anul 2009, în cadrul Facultăţii de Sociologie-Psihologie a Universităţii Spiru  Haret  a fost introdus în planul de învăţământ (Ciclul I Bologna), disciplina Teorii şi  paradigme contemporane în psihologie în cadrul căreia se abordează şi psihologia transpersonală, precum şi alte problematici pe care le veţi întâlni în lucrarea de faţă. Din iunie 2001, funcţionează Asociaţia Română de Psihologie Transpersonală (ARPT), membră a Asociaţiei Europene de Psihologie Transpersonală care îşi propune ca în viitorul apropiat să înfiinţeze Institutul Transpersonalului menit să ofere servicii  profesionale de calitate şi o instruire adecvată profesioniştilor care doresc să activeze în acest domeniu. 26 Preşedintele de onoare al ARPT este Dr. Stanislav Grof, iar din Comitetul Director  fac parte nume sonore ale ştiinţei şi culturii româneşti: Prof.univ.dr. Ion Mânzat 24

http://www.oxford-transpersonal.co.uk/  Asociaţia de psihologie şi psihoterapie transperonală din Rusia , http://www.atpp.ru/ 26  Asociaţia Română de Psihologie Transpersonală (ARPT), http://www.arpt.ro/RO/indexro.htm 25

25

(Preşedinte); Prof.univ.dr. Anca Munteanu, Academician prof.univ.dr. Alexandru Surdu şi Conf.univ.dr. Mariana Caluschi. Asociaţia editează şi un  Jurnal de Psihologie Transpersonală care apare bi-anual şi care poate fi citit on-line la adresa de internet a asociaţiei menţionată în nota de subsol. Există şi o editură „specializată“ pe teme de psihologie şi psihoterapie transpersonală şi conexe: Editura  Elena Francisc Publishing . Desigur că există şi alte edituri româneşti interesate de acest domeniu: Editura Mix din Braşov, Editura For You, Editura Adevăr Divin, Editura Herald din Bucureşti etc.

Menţionăm că la începutul anului 2012, va fi publicată lucrarea TEORII ŞI   PARADIGME CONTEMPORANE ÎN PSIHOLOGIE  care le are ca autoare pe ElenaClaudia Rusu, Oana Madlen Pănescu şi Alexandrina Carmen Ene. Cartea va apărea la Editura Fundaţiei  România de Mâine din Bucureşti şi reprezintă  principala sursă bibliografică pentru examenul la această disciplină. Cititorul va putea lectura în cuprinsul acestei cărţi, alături de temele prezentate pe scurt anterior, şi următoarele: - Cartografia psihicului uman: registrele biografic,perinatal şi transpersonal; - Intervenţii psihoterapeutice moderne ce integrează lucrul corporal (EMDR, Brainspotting, TIPI); - Mindfulness: stare de conştiinţă şi tehnică psihoterapeutică; - Psihoterapia integrativă.

Bibliografie generală Arntz, William; Chasse, Betsy; Vicente, Mark, Ce naiba ştim noi de fapt?, Bucureşti, Cartea Daath Publishing House, 2007. Berne, Eric, Jocuri pentru adulţi, Bucureşt, Editura Amaltea, 2002. Brunel, Henri, Cele mai frumoase povestiri zen , București, Editura Pro Editură și Tipografie S.R.L., 2005. Campbell, Joseph, The Hero With a Thousand Faces, Princeton, Princeton University Press, 2003. (http://0775776.student.wdka.nl/herothousandfaces.pdf) Cottraux, Jean, Terapiile cognitive. Cum să acţionăm asupra propriilor gânduri, Iaşi, Polirom, 2003. Cristina M. (traducere), Oamenii de ştiinţă ruşi au măsurat puterea rugăciunii în  Rostiri- Sfânta Mănăstire Dervent, http://www.dervent.ro/rostiri.php?cID=cat-rostiriortodoxie&rID=141&rType=ART&rOP=more Cyrulnik, Boris, O minunată nefericire , București, Editura Elena Francisc Publishing, 2006. David, Daniel, Tratat de psihoterapii cognitive şi comportamentale, Iaşi, Polirom, 2006. de Lassus, Rene,  Programarea neuro-lingvistică și arta comunicării , București, Editura Teora, 2004. DSM IV-TR 2000, Manual de diagnostic și statistica tulburărilor mentale, Editura Asociația Psihiatrilor Liberi din România, 2003. Eden, Donna; Feinstein, David; Craig, David,  Psihologie energetică, Iaşi, Editura Polirom, 2011.

26

Erskine, Richard, G.; Trautmann, Rebecca, L.,  Methods of an Integrative  Psychotherapy , http://www.integrativetherapy.com, Transactional Analysis Journal, Volume 26, Number 4, October 1996. Erskine, Richard G.; Moursund, Janet P.; Trautmann, Rebecca I,  Beyond Empathy.  A therapy of contact-in-relationship, New York, Brunner-Routledge, 1999 . Erskine, Richard; Moursund, Janet P.,  Integrative Psychoterapy in Action , Karnac Books, London, 2011 la adresa: http://books.google.com/books? id=55m7T1D9ax0C&printsec=frontcover&hl=ro#v=onepage&q&f=false Georgescu, Matei,  Nici zen, nici psihanaliză: cartea (care trebuie) închisă, Bucureşti, Editura Cartea Daath, 2010. Goswami, Amit, Doctorul cuantic-ghidul unui fizician pentru sănătate şi vindecare, Bucureşti, Editura Orfeu 2000, 2007. Goswami, Amit, Universul conştient de sine, Bucureşti, Editura Orfeu 2000, 2008. Grof, Stanislav, Psihologia viitorului. Lecţii din cercetarea modernă asupra conştiinţei, Bucureşti, Editura Elena Francisc Publishing, 2005. Hall, Calvin S.; Lindzey Gardner; Campbell, John B., Theories of Personality, New York, John Wiley&Sons, Inc., 1997. Hawkins, David R., Ochiul sinelui de care nimic nu se poate ascunde, Bucureşti, Editura Cartea Daath, 2005. Hawkins, David R.,  Putere versus forţă. Determinanţii ascunşi ai comportamentului uman, Bucureşti, Editura Cartea Daath, 2005. Hawkins, David R., Transcenderea nivelurilor conştiinţei. Scara spre iluminare, Bucureşti, Editura Cartea Daath, 2007. Hawkins, David, R.,  Healing and Recovery, U.S.A, Veritas Publishing, 2009. Ioan 10:30 în Noul Testament cu Psalmii, Bucureşti, Editura Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă, 2008, p. 241. Johanson, Gregory,  A Survey of the Use ofMindfulness in Psychotherapy , The Annals of the American Psychotherapy Association, Vol. 9 No. 2. (Summer 2006):15-24 Jung, Carl Gustav, Opere complete-I. Arhetipurile şi inconştientul colectiv, Bucureşti, Editura Trei, 2004.  Kheper website, Psychology: http://www.kheper.net/topics/psychology/index.html Kitchur, Maureen, The strategic developmental model for EMDR în EMDR  solutions, New York, Robin Shapiro ed., w. W. Norton & Company, inc., 2005. Kuhn, Thomas, Structura revoluţiilor ştiinţifice , Bucureşti, Editura Humanitas, (1962) 1999. Laszlo, E.; Grof, S.; Russell, P.,  Revoluţia conştiinţei. Noua spiritualitate şi transformarea planetară, Bucureşti, Elena Francisc Publishing, 2009. Laszlo, Ervin, Transformarea cuantică la nivelul creierului global, Bucureşti, Elena Francisc Publishing, 2009. Leahey, 1997; Morawski, 2000 apud Sternberg, R.J., Cognitive Psychology, Fourth Edition, Belmont, Thomson Wadsworth, 2006, p. 5. Lipton, Bruce, Biologia credinţei, Bucureşti, Editura For You, 2007. Lipton, Bruce, Evoluţie spontană, Bucureşti, Editura For You, 2010. Mânzat, Ion, Psihologie transpersonală, Iaşi, Editura Cantes, 2002. Maslow, Abraham, http://ro.wikipedia.org/wiki/Abraham_Maslow Merton, Robert K., Social Theory and Social Structure, 1957 apud. Cătălin Zamfir, 1993, p.420-421. Munteanu, Anca,  Pledoarie pentru o nouă arhitectură a conştiinţei, Jurnal On-line al  Asociaţiei Române de Psihologie Transpersonală,  Nr. 1-2/2004: http://www.arpt.ro/RO/TPBuletin/1-2-2004.htm 27

 Neacşu, Cristin, Poveşti cu tâlc pentru adormit copiii... şi pentru trezit sufletele, Bucureşti, Editura Lux Sublima, 2011.  Nicola, Grigore, Istoria psihologiei, Bucureşti, Editura Fundaţiei  România de  Mâine, 2002.  Nicon, Luc, Tipi : technique d'identification sensorielle des peurs inconscientes , Montpellier, Editura Emotions fortes, 2007. O'Reilly-Knapp, Marye; Erskine, Richard G., Core Concepts of an Integrative Transactional Analysis , Transactional Analysis Journal , Vol. 33, No. 2, pp. 168-177, 2003 , http://www.integrativetherapy.com Părintele Cleopa,  Lucrarea conştiinţei în Ne vorbeşte Părintele Cleopa , vol.7, http://www.sfaturiortodoxe.ro/pcleopa/31constiinta.htm Peseschkian, Nossrat, Povești orientale ca instrumente de psihoterapie , București, Editura Trei, București, 2005. Potkay, Ch; Bem, Allen P.,  Personality: Theory, Research and Applications, Monterey, Brooks-Cole Publishing, 1986, p. 73 apud. Gr. Nicola, Op.cit., p. 143. Reber, Arthur,S.; Reber, Emily, S., The Penguin Dictionary of Psychology, Third Edition, Penguin Books, England, 2001. Ruppert, Franz, Trauma, Bonding&Family Constellations, United Kingdom, Green Balloon Publishing, 2008. Rusu, Elena-Claudia,  Psihologie cognitivă, Bucureşti, Editura Fundaţiei  România de Mâine, 2007. Rusu, Elena-Claudia, Curente noi în psihologie. Introducere în analiza tranzacţională, Bucureşti, Editura Fundaţiei  România de Mâine, 2010. Salomé, Jacques,  Povești pentru a ne vindeca, Povești pentru a crește , București, Editura Ascendent, 2007. Schuré, Édouard,  Evoluţia divină. De la Sfinx la Christos, Iaşi, Editura Princeps, 1994. Segal, Zindel V.; Williams, G. Mark J.; Teasdale, John D.,  Mindfulness-Based  Cognitive Therapy for Depression, New York, The Guilford Press, 2002. Servan-Schreiber, David, Vindecă stresul, anxietatea şi depresia fără medicamente  şi fără psihanaliză, Bucureşti, Editura Elena Francisc Publishing, 2007. Shapiro, Robin , EMDR Solutions , New York, W. W. Norton & Company, 2005. Shapiro, Francine- interviu în  Journal of EMDR Practice and Research , 2009, interviu reprodus pe http://findarticles.com/p/articles/mi_7605/is_200910/ai_n45881845/. Shapiro, Shauna L; Astin, John A.; Freedman, Benedict,  Mechanisms of   Mindfulness, Journal of Clinical Psychology, Vol. 62(3), 373–386, Wiley Periodicals, 2006. Siegel, Bernie S.,  Iubire, medicină și miracole, București, Editura Humanitas, 2006. Steiner, Calaude,  A Meditation on the Adult and its Corruption, http://claudesteiner.com Sternthal, Barbara, Sigmund Freud. Life an Work (1856-1939), Vienna, Christian Brandstatter Verlag, 2006. Stewart, I, Joines, V.,  AT astăzi – O nouă introducere în analiza tranzacţională , Timişoara, Editura Mirton , 2004. Tiller, William A., Psychoenergetic Science: A Second Copernican-Scale  Revolution, Editura Pavior, 2007. Van Helsing, J., Să nu atingi această carte, Bucureşti, Editura Antet, 2005.

28

Wilber, Ken, Fără graniţe. Abordări orientale şi occidentale ale dezvoltării  personale, Bucureşti, Elena Francisc Publishing, 2005. Williams, Debra, Scientific Research of Prayer: Can the Power of Prayer Be  Proven?, http://www.plim.org/PrayerDeb.htm Yalom, Irvin D., Călăul dragostei , București, Editura Trei, 2008. Yalom, Irvin, Privind soarele în față, București, Editura Vellant, 2011. Zlate, Mielu, Eul şi personalitatea, Bucureşti, Editura Trei, 1997. Žvelc, G., Černetič, M., Košak, M.,  Mindfulness based Transactional Analysis, Transactional Analysis Journal, ( accepted in publication ), 2011.  Žvelc, G., & Žvelc, Mindful Processing for Mindfulness ( manuscris nepublicat ).

http://www.oxford-transpersonal.co.uk/  Asociaţia de psihologie şi psihoterapie transperonală din Rusia , http://www.atpp.ru/  Asociaţia Română de Psihologie Transpersonală (ARPT), http://www.arpt.ro/RO/indexro.htm Respiraţia Holotropică, http://transpersonal.ro/index.php?  page=continut§iune=78 http://www.emdr.com/ http://www.brainspotting.pro/ http://www.tipi.fr/tipi.technique.html http://www.emdria.org/

29