Teoria Si Metodologia Instruirii

Prof. Univ. Dr. VASILE CHIS

TEORIA INSTRUIRII

1

1. DIDACTICA – TEORIE A INSTRUIRII   Evoluţia istorică a didacticii  Conce Conceptu ptull “didac “didactic tică” ă” îşi are origin originea ea etimol etimologi ogică că în termen termenii ii grece greceşti şti “dida “didaske skein” in” (a învăţa), învăţa), “didaktik “didaktikos” os” (instrucţi (instrucţie, e, instruire), instruire), “didasko “didasko”” (învăţare, (învăţare, învăţămân învăţământ), t), “didactik “didactike” e” (arta învăţării). Aceşti termeni sugerează faptul că sfera de cuprindere extrem de extinsă a didacticii, coincidea cu problematica procesului de predare-învăţare, a educaţiei, a învăţământului, a formării omului. Conceptul în discuţie a fost introdus în teoria şi practica şcolii în secolul al XVII-lea, de către pedagogul ceh Jan Amos Comenius (1592-1670), prin lucrarea sa “Didactica Magna”,  publicată în anul 1632 în limba cehă şi în anul 1657 în limba latină. Atribuind conceptului semnificaţia de artă a predării, respectiv “artă universală de a-i învăţa pe toţi totul”, Comenius considera că a învăţa pe altul înseamnă a şti ceva şi a face şi pe altul să înveţe să ştie şi aceasta repede, plăcut şi temeinic, în special cu ajutorul exemplelor, regulilor şi al aplicaţiilor generale sau speciale. Cristalizarea unei teorii a procesului de învăţământ a reprezentat un proces complex şi gradat: de la organizarea şi conducerea procesului procesului de învăţământ pe baza elementelor mistice şi a speculaţiilor, s-a ajuns la concepţia lui Comenius, care considera că este vorba de artă şi de spontaneitate, apoi la ideea de observaţie sistematică, de explicaţie ştiinţifică. Aportul lui Comenius la constituirea didacticii este deosebit, chiar fără precedent, contribuţiile sale la fundamentarea teoriei şi practicii instruirii fiind absolut remarcabile. Ele sunt legate nu atât de sectorul administrativ, cât de problematica de interes major pentru cadrele didactice (obiective, principii, conţinut, metode şi forme de organizare a activităţii instructiveducative), din dorinţa de a oferi profesorului orientarea pedagogică necesară, necesară, precum şi instrumente de lucru operante. A rezultat o operă cu mare valoare intrinsecă pentru teoria şi practica instruirii, stabilă şi generatoare a unei autentice revoluţii în învăţământ, operă care nu a fost egalată de alţi pedagogi. De aceea, secolul XVII a mai fost numit în pedagogie “secolul didacticii”, iar  Comenius a fost supranumit “Galilei al educaţiei” şi “Bacon al educaţiei”. Opera pedagogică a lui Comenius se constituie într-o doctrină pedagogică ce îşi păstrează şi astăzi actualitatea. Spre exemplificare, inventariem câteva din contribuţiile sale mai relevante, care oferă o imagine destul de cuprinzătoare asupra concepţiei sale educative: 4 Viziunea sa asupra didacticii, stă la baza modalităţii de organizare a procesului de învăţământ desfăşurat în limba maternă, pe clase şi lecţii, cu programe şcolare şi manuale, cu elevi de aceeaşi vârstă, cu personal calificat, într-un an şcolar, cu perioade de activitate şi de odihnă/vacanţe, cu o anumită organizare a zilei de lucru/cu un anumit orar etc. 4 În concepţia sa, învăţământul avea obligaţia de a cuprinde toată populaţia, spre a ridica nivelul de înţelepciune al oamenilor. 4 Considera, ca axiomă a instruirii sintagma “şcolarului i se cade munca, profesorului –  conducerea”; conducerea”; “… dă întotdeauna în mâna elevului uneltele, ca să simtă că nimic nu e imposibil, inaccesibil, greu: îndată îl vei face activ, ager, dornic” (J.A. Comenius, 1975, pag. 27). 4 Considera că profesorul trebuie să-l ajute pe şcolar să-şi însuşească ştiinţa şi a şti înseamnă “a  putea reda ceva fie cu mintea, fie cu mâna, fie cu limba” (J.A. Comenius, 1975, pag. 17). 4 Susţinea că o metodă de lucru adecvată asigură rezultate bune chiar şi în cazul unor dascăli şi elevi mai puţin buni. 4 Susţinea că în transmiterea cunoştinţelor, condiţia de bază este ca “toate să fie predate prin exemple, prin precepte, prin aplicaţie sau imitaţie” (J.A. Comenius, 1975, pag. 28). 2

4 A formulat o serie de principii didactice, dintre care amintim: ⇐ educarea cunoaşterii prin trecerea progresivă “de la concret la abstract”, “de la particular la

general”, “de la cunoscut la mai puţin cunoscut”, prin “observaţie practică” sau “intuiţie” (intuiţia fiind “regula de aur” a instrucţiei) ⇐ realizarea unui învăţământ treptat, gradat şi concentric, ceea ce presupunea elaborarea riguroasă a unor planuri şi programe de învăţământ ⇐ evidenţierea rolului activizării prin exerciţiul virtuţilor morale ⇐ asigurarea caracterului sistematic al instrucţiei.

 Momente de referinţă în dezvoltarea teoriei şi practicii instrucţiei  Momentul ⇑ Elaborarea unui model de lucru de către Jan Amos Comenius şi detalierea sa în lucrarea “Didactica Magna”. ⇑ Elaborarea unui sistem pedagogic bazat  pe un model convenţional de către Johann Friedrich Herbart şi discipolii săi. ⇑ Cristalizarea unei concepţii pedagogice globale (John Dewey, Ernst Meumann, Maria Montessori).

Însemnătatea sa pedagogică 〉 este primul sistem pedagogic, un adevărat edificiu teoretic referitor la problemele fundamentale fundamentale ale teoriei t eoriei instrucţiei şi educaţiei 〉 este un sistem pedagogic care fundamentează fundamentează o structură unică a lecţiilor  (treptele formale ale lecţiei) 〉 introducerea unor tehnici noi de cercetare –  experimentul şi calculul matematic care au facilitat stabilirea unor relaţii cauzale între fenomenele educaţionale şi legile pedagogice ⇑ Elaborarea unor modele ale instruirii 〉 modelele instruirii sunt axate pe anumite (B.F. Skinner, Jean Piaget, Piotr Iakovlevici teorii ale învăţării Galperin ). ⇑ Elaborarea unui model de lucru de către 〉 are la bază încercări de elaborare a unei Jerome S. Bruner. teorii explicite a învăţării În studiile de specialitate apărute în secolul XX, conceptul “didactică” avea mai multe accepţiuni, cunoscând cunoscând atât extensiuni, cât şi restrângeri:  Accepţiuni ale didacticii în secolul XX  Modul de definire a didacticii 2 teorie a instrucţiei 2 domeniu superpozabil cu educaţia intelectuală, realizată prin valorile culturii 2 domeniu care studiază instruirea, ca proces logic de învăţare, cu consecinţe practice imediate 2 disciplină care include educaţia şi realizează pregătirea elevilor în conformitate cu idealul de om postulat de societate 2 o pedagogie practică (o sumă de norme profesionale  pentru tot ce au de realizat profesorii în cariera lor, individual sau împreună, pentru a o face mai eficientă) 2 meto metodo dolo loggia ge genera nerală lă şi spec pecială ială a în învăţă văţămâ mânntulu tuluii 2 teorie a cultivării 2 teoria procesului de instrucţie şi educaţie şcolară sau teoria învăţământului

3

Pedagogi adepţi   P. Barth F.X. Eggersdorfer, G.G. Antonescu W. Lay G. Kerschensteiner, A. Ferrière A. Matthias F. Col Colla lard rd O. Willmann R. Titone, H. Klein, S. Nagy, B. Esipov, N. Boldîrev, Zankov

 Didactica – ramură fundamentală a ştiinţelor educaţiei  Obiectul de studiu al didacticii  Delimitarea obiectului de studiu al didacticii implică analiza termenilor “proces de învăţământ” şi “instrucţie”. Ca principală formă de organizare a educaţiei, învăţământul este definit astfel: ∫  proces de instruire şi educare în şcoală, organizat şi desfăşurat pentru a realiza obiectivele  pedagogice ale educaţiei şcolare, stabilite la nivel de sistem şi de proces ∫  domeniu în care este valorificată structura acţiunii educaţionale la nivelul corelaţiei funcţionale dintre cadrele didactice şi elevi, exersată în numeroase şi variate situaţii educative (G. Mialaret, 1992, pag. 14, 15) ∫  ansamblul instituţiilor şcolare dintr-o ţară, care participă la organizarea arhitecturii şcolare  prin proiectarea unor cicluri, orientări, filiere, realizabile la nivelul unor structuri specifice educaţiei/instruirii formale dar şi nonformale (Dictionnaire encyclopédique de l’éducation et de la formation, 1994, pag. 956). Strâns corelat cu termenul de “învăţământ” este cel de “instrucţie”, însă nu trebuie pierdute din vedere autoinstruirea şi o serie de forme adiacente ca: învăţarea, activităţile extraşcolare, massmedia ş.a. De regulă, termenul “instrucţie” este utilizat cu următoarele trei nuanţări: ⊇ instruire generală - activitate de înzestrare cu cunoştinţe din domeniile culturii, ştiinţei, tehnicii şi de aplicare a lor în practică ⊄ instruire profesională - activitate al cărei scop este însuşirea unei specialităţi, a unei  profesii concrete, activitate ce se bazează pe însuşirea cunoştinţelor profesionale, pe formarea abilităţilor profesionale şi pe dezvoltarea interesului şi a preocupărilor legate de profesia respectivă ⊂ autoinstruire – activitate de instruire realizată prin efort propriu, în afara unei instituţii şi în absenţa îndrumării unei persoane din afară. A instrui pe cineva înseamnă a-l înzestra înzestra cu ceea ce el el nu cunoaşte, a-l ajuta ajuta să se transforme, să se modeleze din punct de vedere al calităţilor psihice şi de personalitate. A te instrui  presupune cunoaştere independentă, independentă, transformare, modelare a propriului eu prin eforturi personale, fără intervenţia cuiva din afară, nemaifiind necesară prezenţa unui martor extern al faptelor tale.  Noţiunea de instruire este legată numai acţiunile conştiente care urmăresc însuşirea unui sistem de abilităţi, dezvoltarea capacităţilor şi a intereselor de cunoaştere, formarea concepţiei, spre deosebire de educaţie, care cuprinde toate acţiunile conştiente ale omului având ca scop transformarea întregii  personalităţi a celui supus acţiunii educative. Obiectul didacticii nu se reduce la instrucţia şcolară şi nici la învăţământul înţeles ca proces,  preocupările sale extinzându-se mult dincolo de zidurile şcolii. Întrucât didactica are ca obiect de studiu dezvăluirea legăturilor proceselor didactice pentru toate obiectele de studiu, pentru toate treptele sistemului şcolar şi pentru toate tipurile de şcoli, ea are caracter general şi reprezintă  punctul de plecare în analiza disciplinelor care studiază predarea diferitelor obiecte de învăţământ (metodicile de specialitate). Didactica reprezintă azi o ramură fundamentală a ştiinţelor educaţiei, care studiază şi asigură  bazele ştiinţifice ale analizei, proiectării, desfăşurării şi evaluării predării şi învăţării ca proces de instruire şi educare în şcoli, în alte instituţii şi prin autoinstruire. Sfera de cuprindere a conceptului “didactică” s-a lărgit; vorbim azi de etape/nivele ale didacticii, respectiv de o didactică tradiţională, clasică şi de o didactică modernă, nouă, psihologică. Didactica tradiţională a avut ca obiect de studiu esenţa procesului de învăţământ, cu scopul şi sarcinile sale, organizarea învăţământului: clasa, şcoala şi sistemul educaţional, taxonomia pedagogică, conţinutul învăţământului, modalităţile de realizare, modalităţile de instruire şi educare, tehnologia didactică, principiile, metodele şi formele organizatorice ale activităţii instructiv-educativ, profesorul. Didactica modernă include întreaga sferă de cuprindere a didacticii clasice, extinzându-şi conţinutul prin includerea a noi teme, 4

ca: autoinstruirea, didactica adulţilor, utilizarea mijloacelor tehnice de instruire, învăţarea cu ajutorul maşinilor, instruirea şi autoinstruirea asistate de calculator, programarea pedagogică, alte modalităţi de organizare a activităţilor instructiv-educative ş.a. Cele mai importante deosebiri dintre sferele de cuprindere ale didacticii tradiţionale şi ale didacticii moderne sunt surprinse în tabelul 5.II.:

Tabelul 5.II.

 Paralelă între didactica tradiţională şi didactica modernă  Elementul de comparaţie Statutul elevului

Didactica tradiţională

Didactica modernă

 obiect al educaţiei,

 obiect şi subiect al educaţiei, care

receptor de informaţii  percepţia

dobândeşte cunoştinţele prin efort propriu  acţiunea externă sau mintală (percepţia Sursa cunoştinţelor  este un moment al acţiunii) “Celula gândirii”  imaginea (cunoaşterea  operaţia (cunoaşterea este reflectare este un act de copiere a activă şi “reconstrucţie” mintală a realului) realităţii)  latura formativă şi educativă a învăţării, Aspectele pe care  transmitere de  pune accent cunoştinţe gata elaborate, cultivarea creativităţii, îmbinarea formaţia livrescă, învăţăturii cu munca productivă şi cu orientarea intelectualistă cercetarea

Funcţiile didacticii  Ca teorie a instruirii, didactica îndeplineşte două funcţii, care nu pot fi separate, între ele stabilindu-se relaţii de interdependenţă: funcţia de cunoaştere şi funcţia utilitară/practică (vezi tabelul 6.II.): Tabelul 6.II. Funcţiile didacticii  Funcţia De cunoaştere

Utilitară/ Practică

Explicitarea funcţiei

Exemple de situaţii în care se exercită funcţ ia ia Didactica studiază un anumit segment - Asigurarea corelaţiei dintre al activităţii sociale - instruirea, finalităţile educaţiei şi autoinstruirea şi învăţământul, curriculumul şcolar. dezvăluie legitatea actului didactic, - (Re)formularea principiilor  explică motivele care determină didactice generale şi a principiilor  anumite rezultate, dezvăluie şi explică specifice disciplinelor de studiu. relaţiile dintre influenţele instructive - Stabilirea structurii acţiunii şi dezvoltarea personalităţii elevilor, educaţionale educaţionale eficiente la nivel stabileşte raporturi cantitative şi macro şi micro. calitative între ele. Didactica ghidează activitatea - Stabilirea cerinţelor în alegerea şi educaţională, oferind jaloane, utilizarea metodelor şi procedeelor  orientări generale, norme de activitate didactice. etc. - Identificarea criteriilor de evaluare şi notare a randamentului şcolar. 5

 II.2.3. Subramurile didacticii  Ca ramură fundamentală a ştiinţelor educaţiei, didactica studiază următoarele trei mari domenii: ⊇ învăţământul în ansamblu său, pe toate treptele de şcolaritate şi autoinstruirea, caz în care  poartă denumirea de didactică generală ⊄ procesul de învăţământ din perspectiva pedagogică a predării şi învăţării obiectelor de studiu studiu,, caz în care care poartă poartă denumi denumirea rea de didac didactic ticăă specia specială lă sau metodi metodică că (fiec (fiecare are obiect obiect de învăţământ are didactica/metodica sa, care studiază conţinutul, principiile, metodele şi formele de organizare proprii obiectului respectiv în detaliile concrete aplicative) ⊂ didactica adulţilor. Didactica generală sintetizează experienţa pozitivă acumulată în practica şcolară, oglindită în metodici şi elaborează reguli şi legităţi valabile pentru procesul de învăţământ în ansamblul său. În acelaşi timp, stabileşte principiile necesare desfăşurării acestui proces, asigurând astfel baza dezvoltării didacticilor speciale, oferind şi orientarea necesară soluţionării problemelor specifice oricărei didactici speciale, precum şi didacticii adulţilor. Rezultă că didactica generală, didacticile speciale şi didactica adulţilor se află într-un raport de interdependenţă. interdependenţă. De altfel, didacticile speciale şi didactica adulţilor pot fi considerate subramuri ale didacticii generale.

 Legăturile didacticii cu alte ştiinţe Didactica se foloseşte de un sistem extins de cunoştinţe şi metode din domeniul particular al altor ştiinţe. În contextul actual, numai adoptarea unei viziuni pluridisciplinare şi interdisciplinare asigură baza ştiinţifică, eficienţa şi utilitatea demersurilor educaţionale investigative – teoretice şi  practice. Importanţă specială pentru didactică o are psihologia, din domeniul căreia, cunoştinţele despre însuşirile psihicului, despre posibilităţile sale de dezvoltare şi posibilităţile de a învăţa, sunt indispensabile. indispensabile. Mai amintim următoarele subdomenii ale psihologiei: psihologia gândirii, a memorării, a motivaţiei, a intereselor şi psihologia socială. Studierea procesului învăţării este mult facilitată de biologie, fiziologie, genetică, ştiinţe despre activitatea sistemului nervos central, dar şi de ştiinţe ca matematica, logica, cibernetica, informatica, teoria cunoaşterii, modelarea şi algoritmizarea, care sprijină studierea procesului instruirii ca autentic sistem de comandă şi control. Amintim şi aportul ştiinţelor socio-umane: filosofia, istoria ş.a., care, pe lângă materialul faptic oferit, asigură orientarea ştiinţifică a cercetărilor, a activităţii didactice, precum şi metoda generală de lucru. Tendinţe şi orientări în didactica actuală Aplicarea în sistemul şcolilor noi a didacticii moderne, care este o didactică psihologică şi activă, a realizat trecerea de la didactica preponderent normativă la didactica explicativă şi normativă, generând un salt necesar în dezvoltarea sa. În prezent, în evoluţia didacticii se manifestă trei tendinţe majore, între care există o convergenţă, un consens (şi nu divergenţă), în sensul că fiecare din ele îşi aduce contribuţia la modernizarea continuă a didacticii: ⊇ Tendinţa de a păstra unele achiziţii din didactica tradiţională, cu reconsiderarea întregului ei sistem de idei cu privire la natura, conţinutul, procesul, formele, metodele metodele de învăţământ, din  perspectiva cuceririlor ştiinţelor educaţiei, a ştiinţei şi tehnicii contemporane (este tendinţa de valorificare continuă a ceea ce a achiziţionat didactica în ultimul timp). ⊄ Tendinţa de a adăuga la didactica clasică, prin prelucrare, rezultatele ştiinţifice care sprijină modernizarea învăţământului şi asigură pregătirea calitativ superioară a cadrelor didactice (este tendinţa de îmbogăţire continuă a arsenalului didactic). ⊂ Tendinţa de a acorda atenţie egală celor două aspecte ale procesului didactic: informativ şi formativ (este tendinţa de a transfera greutatea specifică de la educator la educat). 6

Prezentăm în continuare câteva orientări, respectiv direcţii de studiu şi acţiune în didactica modernă:

   Acţiunea de prospectare, care constă în studierea anticipativă a instrucţiei şi educaţiei

societăţii viitoare pe un interval mai mare de timp, de obicei, de până la 50 de ani. Specialiştii domeniului ştiinţelor educaţiei susţin că principala funcţie a cercetării pedagogice este cea de elaborare, experimentare şi validare a şcolii de mâine şi că exercitarea acestei funcţii înseamnă înainte de toate îndeplinirea unei datorii faţă de prezent, cu atât mai mult cu cât, progresul didacticii este condiţionat de o viziune prospectivă, globală. Evocând conflictul între două mari curente - “pedagogia existenţei” şi “pedagogia esenţei”, esenţei”,  profesorul polonez Bogdan Suchodolski, Suchodolski, vede în educaţia îndreptată spre viitor “o cale permiţând să se evite orizontul de alegeri rele şi de compromis al pedagogiei burgheze”. În tangenţă cu ambele concepţii, dar fără a se identifica cu vreuna, pedagogia prospectivă îi apare ca un mod de “rezolvare a antinomiei gândirii pedagogice moderne” (B. Suchodolski, 1960, pag. 117, 119). Referitor la instrucţia şi educaţia care se vor realiza în viitor şi, implicit, la acţiunea de  prospectare, se pun diverse probleme, dintre care vom aminti două. Prima dintre ele este adaptarea instrucţiei şi educaţiei la ritmul rapid de dezvoltare a societăţii, stare de fapt în legătură cu care, Gaston Berger afirmă că s-au schimbat raporturile dintre ieri-azi-mâine. Azi nu mai apare determinat atât de ieri, cât de mâine. “Viitorul nu trebuie aşteptat, ci construit şi, în consecinţă, şi în  primul rând, inventat” (G. Berger, 1973, pag. 17). A doua problemă este aceea posibilităţilor de care  poate dispune omul pentru această adaptare. Genetica modernă, afirmă Ştefan Milcu (1966, ( 1966, pag. 5), deschide speranţe în această privinţă, arătând că omul dispune de potenţialităţi care n-au fost încă suficient folosite. De altfel, şi sociologia demonstrează demonstrează că asemenea posibilităţi pot fi şi sunt puse în evidenţă de societatea modernă. O achiziţie esenţială a didacticii actuale este postularea faptului că simpla instruire (debitarea/depozitarea (debitarea/depozitarea de date) nu mai pot constitui ideal sau obiectiv educaţional exhaustiv. Implantarea rigidă şi fixă a cunoştinţelor în spaţiul mintal al unor indivizi poate fi dăunătoare; debarasarea de aceste date poate fi o premisă a generării elasticităţii necesare adaptării la noi condiţii.    Reevaluarea şi selectarea conţinutului învăţământului , introducerea în programele şcolare a cunoştinţelor esenţiale, pentru a putea face faţă ritmului accelerat de achiziţie al ştiinţei şi tehnicii şi pentru a-l pregăti pe tânăr pentru viitor.    Asigurarea unui grad de certitudine a reuşitei în organizarea învăţământului cât mai mare, în ceea ce priveşte rezultatele elevilor şi independenţa lor faţă de profesor.    Intensificarea procesului de învăţare astfel încât, într-un timp relativ scurt, elevul să asimileze cuantumul necesar de cunoştinţe şi mai ales să-şi formeze instrumentele mintale de lucru.   Căutarea unei metrii proprii , a unor tehnici de evaluare obiectivă a drumului parcurs şi a randamentului obţinut de binomul educaţional, pentru a mări procentajul de certitudine, rigurozitate, matematizare, în măsurarea şi aprecierea muncii didactice.   Creşterea şi valorificarea potenţelor educative ale instrucţiei se referă la mărirea randamentului învăţării, prin dezvoltarea capacităţilor intelectuale, la îndreptarea acestor capacităţi spre calităţi creatoare, la grija pentru acele trăsături de caracter care îl fac pe om să muncească cu  pasiune.    Asigurarea unui raport profesor - elev bazat pe relaţii de colaborare şi îndrumare nemijlocită, care să faciliteze individualizarea muncii, dezvoltarea optimă a capacităţilor  individuale , ceea ce va constitui o premisă importantă pentru o activitate postşcolară productivă.   Orientarea spre educaţia permanentă  este necesară întrucât pragurile învăţământului au dispărut, educaţia începe din primul moment al vieţii şi nu se încheie la 16-25 de ani, iar pe  parcursul vieţii, omul poate practica mai multe profesii. 7

   Asigurarea unui feed-back permanent , a circuitului continuu al informaţiei între ambii

termeni ai binomului educaţional – profesorul şi elevul devin, pe rând, emiţător şi receptor de informaţii.   Transformarea sistemului de activitate pe clase şi lecţii într-o activitate pe grupuri şi microgrupuri pentru a deplasa accentul pe dezvoltarea resurselor interne ale elevului, angajându-l în  propria sa formare.    Promovarea într-o măsură cât mai mare a individualizării învăţământului .   Valorificarea mijloacelor tehnice moderne şi elaborarea metodologiilor de utilizare a lor  în scop didactic.    Elaborarea unei metodologii a cercetării ştiinţifice , mai riguroase, cu aportul matematicii şi al statisticii.

2. PROCESUL DE ÎNVĂŢĂMÂNT: CONCEPT ŞI PRACTICĂ Procesul de învăţământ în abordare sistemică Activitate Activitateaa dascălul dascălului ui se înscrie într-un într-un cadru de referinţă referinţă,, care poate poate fi supus analizei analizei sub variate variate criterii: finalităţile proiectate (obiectivele învăţării), conţinuturile predării (experienţele de învăţare  propuse elevilor), caracteristicile de vârstă şi de pregătire ale elevilor etc. Alături de acestea, zonele de interes didactic sânt lecţia şi clasa, laboratorul sau cabinetul de specialitate, toate fiind cuprinse în  perimetrul unei unităţi şcolare. În ansamblul lor, activităţile şcolare servesc unor obiective didactice şi educaţionale şi sânt definite generic prin variate concepte:  proces de învăţământ, sistem educaţional, activităţi instructiv-educative etc. Reţinem în continuare sintagma  proces de învăţământ, învăţământ, care s-a consacrat în cercetările contemporane de didactică. Descrierea procesului de învăţământ comportă în principal două planuri: • abordarea sistemică , mai exact raportarea învăţământului învăţământului la sistemul său integrator  • analiza analiza compone componenţia nţială lă şi funcţion funcţională  ală  a învăţă învăţămâ mântu ntului lui,, care care includ includee struc structur turaa sa internă internă,, componentele procesului de învăţământ  şi, în final, principal principalele ele sale demersuri demersuri sau activităţi activităţi::  predare – învăţare – evaluare-autoevaluare. Abordarea sistemică (1). Privit ca sistem, învăţământul articulează trei categorii de variabile reprezentate astfel: un  flux de intrare ce include resursele umane, materiale şi financiare (spaţii şcolare, dotări, personal didactic, contingente de elevi, alocări bugetare şi resurse extrabugetare etc.); apoi un proces - în speţă procesul de învăţământ, care angajează resursele în vederea atingerii obiectivelor şi un  flux de ieşire, reprezentat de rezultatele sistemului, în cazul nostru de seriile de absolvenţi, înzestraţi cu competenţe şi atitudini  prevăzute de cererea socială de educaţie (I. Radu, 1995). Figura 1 redă schematic această caracterizare. caracterizare.  Structura învăţământului  Flux de intrare

PROCESUL DE ÎNVĂŢĂMÂNT

Flux de ieşire

Feed back  Sistemul şcolar nu funcţionează izolat de lumea reală, el se înscrie ca sub-sistem în ansamblul social şi se află continuu sub presiunea presiunea schimbărilor ce au loc la nivelul macro-sistemului. macro-sistemului. Astfel, în "datele de intrar int rare" e" se ţin ţinee seama seama de evolu evoluţia ţia demogr demograf afică ică,, de struct structura ura pe vârste vârste a popula populaţie ţieii în veder vederea ea cuprinderii tinerei generaţii în reţeaua şcolară. 8

Şcoala, Şcoala, dar şi experien experienţele ţele de învăţare învăţare din afara afara şcolii, se află astăzi astăzi într-un context context social social marcat de profunde schimbări. schimbări. Se întrevăd, deocamdată, deocamdată, linii de evoluţie pe termen scurt, astfel încât  politica şcolară e greu să capete contururi precise. Oricum, este de aşteptat ca descentralizarea  pedagogică şi financiară financiară a învăţământului, învăţământului, la care suntem părtaş părtaşi,i, să valideze foarte foarte curând, dar şi în chip profesional, profesional, diversificarea diversificarea instituţiilor care oferă servicii servicii pentru, sau conexe conexe învăţământului. învăţământului. Se includ între aceste instituţii, în primul rând, cele create a oferi asistenţă socială şi suport educaţional divers diverselo elorr categ categori oriii sociosocio-pro profe fesio siona nale le care care dobân dobândes descc anumi anumite te cerin cerinţe ţe specia speciale, le, ca urmare urmare a schimbărilor mai mult sau mai puţin inte intempestive mpestive din societatea societatea de tranziţie. tranziţie. Fireşte, Fireşte, pentru instituţii instituţiile le de asistenţ asistenţăă socială socială şi educaţional educaţionalăă ar fi foarte foarte util ca "datele de ieşire" ale sistemului de învăţământ să se înscrie în nevoile de forţă de muncă în diferite sectoare ale vieţii economice şi sociale. In condiţiile tranziţiei spre economie de piaţă, sistemul de alocare a resurselor umane este reglat de jocul pieţei. Rata ridicată a şomajului şi necesităţile re-conversiei  profesionale modifică cererea socială de educaţie, solicitând forme ale educaţiei permanente, ale formării continue, care să înlesnească trecerea de la un sector de activitate la altul. Elementul de  predicţie ar trebui să fie elaborat prin consultare cu furnizorii de servicii educaţionale, pentru a fi operant măcar la nivel macroeconomic. Este Este de aseme asemenea nea adevă adevărat rat că dinamic dinamicaa profesiu profesiunil nilor or şi cerinţel cerinţelee special specializă izării rii mono sau sau   pluridisciplinare impun necesitatea unei pregătiri de bază temeinice, chiar şi pentru a favoriza specializări rapide ulterioare, ulterioare, pentru că ele sânt cu certitudine certitudine necesare. Corelarea dintre "intrări" şi "ieşiri" în cadrul sistemului de învăţământ ţine cu deosebire de politicile educaţionale, educaţionale, precum şi de economia şi sociologia sociologia educaţiei. Este lesne de observat observat că învăţământul învăţământul constituie obiect de studiu pentru mai multe ştiinţe: - Fil Filoz ozofi ofiaa educa educaţie ţieii ar avea avea menir menirea ea să decante decanteze ze valoril valorilee sociale, sociale, pe care Pedago Pedagogia gia să le traducă în finalităţi de esenţă esenţă educativă. educativă. Simpla statuare a Idealului Idealului educaţiei este departe de a limpezi tendinţele şi orientările asumate de sistemul educaţional ( www.edu.ro –  Legislaţie şcolară). - Econom Economia ia educa educaţie ţieii şi Sociol Sociolog ogia ia educa educaţie ţieii au de asem asemene eneaa un rol majo majorr în amelio ameliorar rarea ea corelaţiilor între sistemul de învăţământ învăţământ şi sistemul social.

Componentele principale ale procesului de învăţământ Configurarea componentelor procesului de învăţământ 

I. Obiectivele procesului de învăţământ condensează condensează cerinţele cerinţele de instruire instruire şi educare educare dezirabile dezirabile în societat societatea ea sau comunit comunitatea atea în care sistemul sistemul de învăţământ învăţământ funcţio funcţioneaz neazăă ca atare. Aceste Aceste obiectiv obiectivee corespund unor opţiuni şi priorităţi sociale majore cu privire la informaţia şi deprinderile pe care trebuie să le dobândească dobândească elevii, cu privire la judecăţile de valoare şi comportarea comportarea acestora. Prefigurând   pe terme termenn scurt scurt activ activită ităţil ţilee instru instructi ctiv-edu v-educa cativ tivee din şcoală şcoală,, obiec obiectiv tivele ele stabil stabiles escc ce urmea urmează ză să cunoască elevii ca informaţie, ce anume să ştie să facă ei ca acţiune / deprindere, apoi ce atitudini şi  judecăţi să-şi aproprie ş.a.m.d. Ca în orice activitate, ţelurile sau obiectivele se prefigurează la 9

începutul acţiunii, dar capătă expresie palpabilă la încheierea ei, rezultatele fiind cele care atestă atingerea obiectivelor. Problematica referitoare la finalităţile educaţiei (ideal educaţional, scopuri, obiective didactice şi operaţionalizarea acestora din urmă a fost tratată pe parcursul sem. I). II. Curriculumu Curriculumul,l, respectiv respectiv conţinutul conţinutul procesului procesului de învăţămân învăţământt (definiţie, criterii de selecţie, modalităţi de structurare şi tipologia curriculumului operant în învăţământul românesc) a fost şi el tratat abordat pe parcursul sem. I. III. Agenţii actului didactic (profesorul şi elevii) Resursele Resursele umane, umane, agenţii acţiunii, acţiunii, profeso profesorii rii şi elevii, elevii, la care se adaugă participare participareaa părinţilo părinţilorr şi a membrilor comunităţii, reuniţi în acelaşi efort comun, reprezintă a doua componentă principală a învăţământului. Situaţia complexă de interacţiune care se instituie conturează ceea ce se descrie prin noţiunea de "relaţie pedagogică" care are ca principali parteneri profesorul şi elevii. Abordarea  problematicii resurselor umane ale procesului de învăţământ necesită în primul rând considerarea  şcolii ca pe o organizaţie care nu doar că produce învăţare ci şi învaţă. Şcoala reprezintă unitatea de bază a sistemului de învăţământ care, prin intermediul unor  activităţi instructiv-formative specifice, derulate cu ajutorul unui personal anume pregătit în acest sens, formează şi dezvoltă personalitatea elevilor în conformitate cu aspiraţiile de moment şi de  perspectivă ale societăţii, aspiraţii concretizate cu precădere la nivelul idealului educaţional. J. Pive Pivete teau au (cf. (cf. Păun Păun,, E., E., 1999 1999,, p.32 p.32-3 -33) 3) afir afirmă mă apro apropi pier erea ea surp surpri rind ndee urmă următo toar arel elee carac caracter terist istici ici ale şcolii şcolii ca organ organiza izaţie ţie,, carac caracter terist istici ici ce o aprop apropie ie de organi organiza zarea rea sistem sistemelo elor  r  industriale: • la nivelul şcolii se realizează o specializare tot mai accentuată: cadrele didactice sunt specializate pe anumite domenii de cunoaştere, elevii sunt modelaţi în funcţie de profilul instituţiei de învăţământ respective, oferta educaţională este strict concepută şi adresată unor anumite segmente de vârstă într-un loc (şcoala) şi un timp (anumite perioade şi zile ale anului) clar definite; tot ceea ce se află în afara acestei organizări este catalogat drept activitate extraşcolară; • sistemul şcolar este unul centralizat şi devine gigantic, ca şi trusturile; acest lucru se obiect obiective ivează ază în existe existenţa nţa unor unor progra programe, me, regula regulamen mente, te, orare, orare, examen examene; e; rezult rezultatu atull centralizării îl constituie uniformitatea produsului finit ( ca şi în industrie, produse de serie) serie) iar echiva echivalen lentul tul contro controlul lului ui de calit calitate ate îl reprez reprezint intăă divers diversele ele exame examene ne de absolvire; • şcoala funcţionează după modelul capitalizării, acumulării şi consumului: generaţia adultă transmite un “capital” cultural ce trebuie retransmis mai departe (capitalizare cole colect ctiv ivă) ă);; elev elevul ul asim asimil ilea ează ză “cev “ceva” a” pent pentru ru nece necesi sită tăţi ţi ulte ulteri rioa oare re (cap (capit ital aliz izar aree individuală); profesorul devine un funcţionar mandatat să asigure atât integritatea şi transmiterea acestui tezaur cultural cât şi controlul măsurii în care absolventul ia cu sine acest “tezaur” în lumea adultă; • şcoala este un loc de promovare a competiţiei în direcţia atingerii anumitor standarde anterior precizate însă nu toţi elevii ating acest nivel (echivalentul rebuturilor din industrie); Alături de constatările anterior prezentate, subliniem faptul că organizaţiile şcolare intră tot mai mult, asemeni sistemului industrial, în competiţie pe piaţa educaţională unde “consumatorii” “consumatorii” de educaţie (elevii) au posibilitatea de a alege între diversele oferte educaţionale, alegere determinată atât de calitatea şi consistenţa acestei oferte cât şi de estimarea şanselor de reuşită profesională ce decurg din absolvirea uneia sau alteia dintre instituţiile de învăţământ. Cu toate că unele dintre analogiile anterior prezentate constituie exagerări, se impune tot mai mult gândirea şcolii în termeni de organizaţie care învaţă şi care produce învăţare. Astfel, la nivelul şcolii se impun două categorii de activităţi specifice. 10

În calitate de organizaţie care învaţă şcoala necesită existenţa unei activităţi managerialadministrative corente care să faciliteze dezvoltarea organizaţională. Ne referim în acest context la conducerea şi administrarea şcolii, la normele care reglementează activitatea cadrelor didactice, statutul şi rolul lor instituţional, la selecţia şi formarea continuă a personalului didactic, la atragerea şi utilizarea judicioasă a resurselor materiale etc. În calitatea sa de organizaţie care produce învăţare, şcoala presupune exercitarea unor  activităţi pedagogico-educaţionale de maximă eficienţă. Activitatea pedagogică este reglementată de normele şi principiile specifice activităţilor de predare, învăţare, evaluare, auto-evaluare, de   pre premi mise sele le psih psihop oped edag agog ogic icee care care stau stau la baza baza aces acesto torr acti activi vită tăţi ţi.. Regl Reglem emen entă tăril rilee de ordi ordinn administrativ-instituţional generează cadrul formal de desfăşurare a acestor activităţi dar nu intervin în mod direct în structura şi procesualitatea internă a acestora. Ca organizaţie specializată în reproducerea lărgită a capitalului cultural şi care produce învăţare, (cf. Cristea, C., Constantinescu, S., 1998, p.198) şcoala poate fi privită ca organizaţie socială cu statut specific pedagogic, calitate în care serveşte realizării proceselor de adaptare  primară şi secundară a activităţilor sale la cerinţele, implicite sau explicite, ale societăţii. Adaptarea primară se realizează în raport cu cerinţele explicite, oficiale ale societăţii şi include activităţi ca: • asigurarea unor interrelaţii optime cu celelalte subsisteme sociale; • livrarea livrarea de servicii servicii educaţio educaţionale nale (elevilor/p (elevilor/părinţi ărinţilor) lor) şi de produse produse educaţion educaţionale ale (absolvenţi capabili de o integrare socială şi profesională optimă); • evaluarea rezultatelor activităţii educaţionale în termenii raportului dintre variabilele de intrare (calitatea şi cantitatea resurselor investite), variabilele de proces (calitatea   procesului de învăţământ şi a componentelor sale) şi variabilele de ieşire (calitatea  pregătirii absolvenţilor, reliefată de nivelul lor de integrare socială şi profesională); profesională); • armonizarea aspiraţiilor individuale ale actorilor educaţionali (elevi şi profesori) cu cerinţele impuse de normele ce reglementează funcţionarea organizaţiei şcolare sau de caracteristicile finalităţilor educaţiei; • deschiderea şcolii spre colaborarea educativă cu familia şi comunitatea locală; Adaptarea secundară se realizează în raport cu cerinţele implicite, neoficiale ale mediului social şi se referă la armonizarea relaţiilor informale existente atât la nivelul organizaţiei şcolare cât şi în raport cu membrii comunităţii educative. Referindu-se la acţiunile menite să conducă la dezvoltarea culturii organizaţiei şcolare, E. Păun (cf. op. citate, p.90) distinge următoarele strategii acţionale: • fundam fundament entare areaa acţiun acţiunii ii educa educativ tivee pe o struct structura urare re şi o ierarh ierarhiza izare re adecv adecvată ată a scopurilor, obiectivelor şi priorităţilor; •  preocuparea faţă de solicitările actorii actului didactic (profesori şi elevi); • accentuarea acţiunilor de colaborare între toţi membrii organizaţiei şcolare; • cultivarea competiţiei, bazată pe recunoaşterea şi oficializarea succesului academic al profesorilor şi elevilor; • stimularea autoperfecţionării prin măsuri administrative şi prin formarea “conştiinţei de sine” a şcolii; • creşterea responsabilităţii şcolii, a profesorilor pentru calitatea rezultatelor; r ezultatelor; • respectarea principiului conducerii participative; • valorizarea părinţilor şi a comunităţii locale în calitatea lor de parteneri ai şcolii; Se ridică în acest context problema managementului organizaţiei şcolare. În condiţiile descentralizării actuale a majorităţii sistemelor de învăţământ şi a creşterii autono autonomie mieii deciz decizion ionale ale a organi organizaţ zaţiil iilor or şcolar şcolare, e, proble problemat matica ica manag managem ement entulu uluii unităţ unităţilo ilorr de învăţământ se impune cu o necesitate din ce în ce mai mare. În linii generale, managementul managementul unităţii şcolare presupune gestionarea şi angajarea optimă a resurselor educaţionale existente în direcţia atingerii scopurilor şi obiectivelor propuse spre realizare, atragerea de noi resurse din partea 11

comunităţii educative, prospectarea pieţei educaţionale şi elaborarea pe această bază a unui plan de dezvoltare (proiect de dezvoltare instituţională) coerent pe termen mediu şi lung a organizaţiei şcolare respective. Complexificarea şcolii ca organizaţie şi a sarcinilor cărora aceasta este chemată să le răspun răspundă dă determ determină ină respon responsab sabili ilităţ tăţii sporit sporitee şi compe competen tenţe ţe manag manageri eriale ale adecv adecvate ate la nivelu nivelull directorului de şcoală. În ceea ce priveşte directorul de şcoală (în fapt managerul organizaţiei respec respectiv tive) e) înt întâln âlnim im două două situaţ situaţii: ii: cazul cazul direc director torulu uluii recrut recrutat/ at/ale aless din int interi erioru orull sistem sistemulu uluii de învăţământ, care exercită şi profesiunea didactică şi cazul directorului profesionist, anume format şi  pregătit în acest sens şi care nu are atribuţii didactice. Opţiunea pentru una sau alta dintre variantele anterior enunţate variază de la ţară la ţară, în funcţie de specificul culturii manageriale al sistemelor  de învăţământ respective. Atribu Atribuţii ţiile le direct directoru orului lui/ma /manag nageru erului lui organi organiza zaţie ţieii şcolar şcolaree se referă referă,, în lin linii ii genera generale, le, la  planificarea, organizarea şi coordonarea activităţilor din instituţia respectivă, la gestiunea financiară (sup (super ervi viza zare reaa modu modulu luii de util utiliz izar aree a resu resurs rsel elor or fina financ ncia iare re şi atra atrage gere reaa de noi noi fond fondur uri) i) şi administrativă, la politica de personal şi la parteneriatul cu comunitatea locală (părinţi, instituţii economice, culturale, organizaţii non-profit etc.). Importanţa activităţii de management a organizaţiei şcolare se obiectivează nu doar la nivelu nivelull elemen elementel telor or anteri anterior or menţio menţionat natee ci şi în ceea ceea ce prive priveşte şte climat climatul ul exist existent ent în şcoa şcoala la respectivă, climat care, în funcţie de stilul de conducere practicat, se poate dovedi stimulativ şi  benefic desfăşurării activităţilor didactice şi extra-didactice sau, după caz, tensionat şi inhibitor. Referindu-se la aceste aspecte, Emil Păun realizează în lucrarea sa “ Şcoala - o abordare  sociopedagogică” (1999, p.121-133) o clasificare complexă şi cuprinzătoare cu privire la stilurile de conducere practicate de către directorul/managerul organizaţiei şcolare şi climatul şcolar generat de către acestea. Prezentăm în continuare opiniile autorului anterior menţionat cu privire la această  problematică. a. tipol tipolog ogia ia 1. (K. (K. Lew Lewin in)) •   stilul autoritar  (obiec (obiectiv tivele ele gener generale ale şi modali modalităţ tăţile ile de lucru lucru ale grupul grupului ui sunt sunt stabilite de director, fără ca cei în cauză să le cunoască în avans; repartizarea sarcinilor şi a grupurilor de lucru este realizată exclusiv de către director; criticile şi elogiile sunt  personalizate, deşi atitudinea directorului este mai degrabă rece şi impersonală decât ostilă); acest stil generează tensiuni, ostilitate şi insatisfacţie profesională; •  stilul democratic democratic (obiectivele propuse sunt supuse dezbaterii grupului iar strategiile de lucru sunt rezultatul unor decizii colective; alegerea colaboratorilor se face în mod liber; liber; liderul liderul încearcă încearcă să se poarte ca un egal al membrilor grupului); grupului); stilul stilul democrati democraticc generează un climat cald, deschis, propice colaborării şi spiritului de echipă; b. tip tipolo ologia gia 2. 2. •  stilul autocrat  (directorul cere supunere necondiţionată, stabileşte singur modalităţile de realizare a diferitelor activităţi, ia singur deciziile importante şi refuză orice discuţie sau negociere cu privire la acestea); •  stilul democratic democratic (directorul face apel la resursele grupului, solicită opinia cadrelor  didactice în asumarea obiectivelor şi modalităţilor de atingere a acestora şi preferă rolul de moderator al dezbaterilor); •   stilul “laissez-faire” (directorul dă “mână liberă” subordonaţilor, controlul exercitat fiind minimal iar libertatea acestora totală; directorul este mai mult o sursă de informaţii  pentru ceilalţi); •   stilul stilul birocrat birocratic ic (dir (direc ecto toru rull urmă urmăre reşt ştee să-ş să-şii înde îndepl plin inea easc scăă rolu rolul,l, să fie fie fide fidell reglementărilor de tip administrativ; este mai atent la ce spun superiorii săi ierarhici decât la ce spun subordonaţii săi; există o stare de nemulţumire latentă); •  stilul charismatic charismatic (directorul are o personalitate puternică şi atractivă; în relaţiile cu subordonaţii acesta poate fi, după caz, democratic dar şi autoritar deoarece, dominaţi de 12

• • • •

 personalitatea sa puternică, profesorii ignoră modalităţile sale de acţiune, tolerându-le fără critică); c. tipolo tipologia gia 3 (J.M. (J.M. Miram Miramon, on, D. Cone Conet, t, J.B. J.B. Paturet) Paturet) • tipul de “guru” (caracterizat prin puterea de seducţie a directorului, prin fuziunea cu organizaţia şi omniprezenţă; climatul poate deveni tensionat datorită competiţiei dintre subordonaţi de a intra “în graţiile” conducătorului); • terapeutul  (se caracterizează printr-o dominantă paternalistă şi prin tendinţa de a se retrag retragee în spatel spatelee grupul grupului; ui; este este un umanis umanistt prin prin excele excelenţă nţă,, promov promovea ează ză deleg delegare areaa responsabilităţii iar deciziile se iau prin consens, evitându-se excesele birocratice); • militantul  (este foarte activ, uneori agitat, supervizează tot şi dispune de capacităţi reale de exercitare a funcţiei de conducere; antrenează în activităţi cu precădere pe cei care împărtăşesc aceleaşi valori; simte permanent nevoia de împlinire prin acţiune); • neangajatul  (se caracterizează prin blazare, automulţumire, comportamente rutiniere şi tendinţă de izolare faţă de ceilalţi; climatul este închis şi morocănos; sunt favorizaţi cei care nu vor să fie controlaţi deoarece directorul intervine foarte puţin în viaţa organizaţiei); • dirijistul  (tipul de comandant, rigid, cu o viziune mai degrabă pesimistă despre oameni şi posibilităţile lor, evidenţiază mai mult aspectele negative şi eşecurile decât succesele; nu încurajează participarea subordonaţilor la luarea deciziilor nefiind adeptul negocierilor ci al deciziilor personale, rezervându-şi dreptul la viziunea de ansamblu asupra organizaţiei; climatul este tensionat şi există numeroase conflicte subterane; acest compo comporta rtamen mentt ascund ascundee adeseo adeseori ri o perso personal nalita itate te fragil fragilă, ă, vulner vulnerabi abilă, lă, masca mascată tă de comportamentul autoritar); • birocratul  (practică un stil de conducere bazat pe reglementări şi pe respectarea strictă a acestora; climatul este impersonal, relaţiile interpersonale nefiind încurajate sau agreate; conducerea este centralizată şi rigidă); d. tipol tipolog ogia ia 4. (L. (L.J. J. Stil Stiles) es) expertul în eficienţă  (îşi propune să construiască o organizaţie cu o funcţionare cât mai egală,  plasând omul potrivit la locul potrivit; recurge la analiza ştiinţifică a muncii şi la stimulente materiale într-o conducere de tip autoritar); mecanicul social  (îşi bazează activitatea de conducere pe stimularea motivaţiei şi a dimensiunii afective a muncii, dar şi pe comunicarea şi cooperarea cu colaboratorii); mecanicul organizaţional  organizaţional  (directorul dezvoltă forme raţionale de organizare a activităţii, unde sarcinile sunt raportate la autoritate şi control; încearcă să încadreze organizaţia în formula unică: planificare-organizare-stabilitatea personalului-dirijare); clinicianul  (încearcă să exploateze zonele emoţionale, îndeosebi cele subconştiente şi nonraţionale din comportamentul personalului în dorinţa atât de a motiva activitatea cât şi de a  preveni apariţia unor fenomene grupale nocive în planul relaţiilor interpersoanle şi în cel al climatului organizaţional); e. tipol tipolog ogia ia 5. 5. (Itzh (Itzhak ak Adi Adide dez) z) •  producătorul  (animat de dorinţa de a obţine rezultate palpabile immediate; calităţi esenţi esenţiale ale:: capaci capacitat tatee de acţiun acţiune, e, cunoşt cunoştinţ inţee ample ample şi dorinţ dorinţaa de a realiz realizaa acţiu acţiuni ni concrete); • administratorul  (caracterizat prin dorinţa de a organiza bine activitatea; calităţi: capacitatea de analiză raţională a situaţiilor, simţul ordinii, capacitate de sistematizare); • întreprinzătorul  (animat de dorinţa de a declanşa acţiuni noi; calităţi: imaginaţia, creativitatea, perseverenţa, îndrăzneala); • integratorul  (se caracterizează prin dorinţa de a integra oamenii într-o activitate comună şi de a-i convinge să coopereze; calităţi: capacitatea de mobilizare a oamenilor, sociabilitatea, empatia); 13

Climatul şcolar se află într-o relaţie de strânsă interdependenţă cu stilul de conducere profesat de către directorul/managerul organizaţiei şcolare. Referitor la acest aspect R. Lickert şi J.G. Lickert, citaţi de E. Păun în lucrarea anterior menţionată, afirmă despre climatul organizaţional că ar  avea un caracter cumulativ: climatul de la vârful ierarhiei creează premisele climatului de la nivelurile mediu şi bazal. Este propusă astfel o tipologie a climatelor organizaţionale rezultată din modul particular de combinare a următoarelor variabile: stil de conducere, motivaţie, comunicare, decizie, precizarea scopurilor şi control. Tipologia climatelor organizaţionale (R. Lickert, J.G. Lickert) • climat autocratic exploatator  (se defineşte prin faptul că managerii nu au încredere în subordonaţi şi folosesc ameninţări şi sancţiuni pentru a se asigura de îndeplinirea sarcinilor de către aceştia; subordonaţii sunt rar implicaţi în procesul de luare a deciziilor); • climat autocratic binevoitor  binevoitor  (managerii manifestă o atitudine favorabilă faţă de subordonaţi, aceştia fiind, într-o oarecare măsură şi într-un cadru bine definit, implicaţi în luarea deciziilor); • climat climat democrat democratic ic consulta consultativ tiv (man (manag ager erii ii au mai mai mult multăă încr încred eder eree în subordonaţi iar comunicarea se face atât în sens ascendent cât şi descendent; în timp timp ce deci decizi ziile ile im impo port rtan ante te sunt sunt luat luatee la vârf vârful ul stru struct ctur urii ii de cond conduc ucer ere, e, subordonaţii iau decizii la nivelurile bazale, de mai mică importanţă); • climat democratic participativ (managerii au încredere totală în subordonaţi, luarea deciziilor  este puternic descentralizată iar comunicarea se realizează de o manieră eficientă atât pe orizontală cât şi pe verticală); Un loc aparte îl deţin aspectele referitoare la clasa de elevi . Clasa de elevi reprezintă, la o  primă aproximare, o formaţiune pssiho-socială, pssiho-socială, structurată în funcţie de criteriul particularităţilor de vârstă ale componenţilor acesteia (elevii) şi având implicaţii multiple asupra desfăşurării procesului instructiv-formativ. Clasa de elevi, în calitatea sa de formaţiune psiho-socială se defineşte prin existenţa unor  rela relaţi ţiii inte interp rpeerso rsonale nale acce ccentu ntuate într întree toţi toţi membr embrii ii săi, ăi, prin rin faptu ptul că îşi îşi păstr ăstreează compoz compoziţia iţia/st /struc ructur turaa o perioa perioadă dă îndelu îndelunga ngată tă de timp timp şi prin prin existe existenţa nţa unor unor scopur scopurii comune comune (instr (instruc uctiv tiv-for -format mative ive)) pentru pentru realiz realizare areaa cărora cărora elevii elevii acţio acţionea nează, ză, atât atât indivi individua duall cât cât şi prin prin cooperare. Principalele atribute ale grupului-clasă (cf. Zlate, M.) sunt astfel: • mărimea (numărul membrilor ce compun grupul); • interacţiunea nemijlocită între indivizii ce formează grupul-clasă; • existenţa scopurilor comune; • struc structur turaa (ierar (ierarhia hia int intern ernăă a grupul grupului ui şi microg microgrup rupuri urile le struct structura urate te ca urmare urmare a existenţei unor relaţii preferenţiale între elevi); • coeziunea (omogenitatea grupului, măsura în care interrelaţiile conflictuale afectează afectează unitatea grupului); • eficienţa în acţiune a grupului (dependentă de gradul în care membrii grupului pot colabora eficient pentru rezolvarea unei sarcini); •  permeabilitatea grupului (disponibilitatea acestuia în ceea ce priveşte primirea de noi indivizi în cadrul grupului); • sintalitatea (personalitatea, individualitatea clasei de elevi ca ansamblu detrminat de structura relaţiilor interpersonale existente la nivelul grupului, de valorile împărtăţite şi normele de conduită promovate/acceptate); promovate/acceptate); La nivelul clasei de elevi distingem (cf. Iucu, R., 2000) următoarele tipuri de relaţii şi interacţiuni educaţionale: • relaţii de intercunoaştere (interacţiuni ce vizează formarea unor imagini cât mai adecvate despre colegii din cadrul grupului şi implicit cu privire la propria persoană); 14

• relaţi relaţiii de int interc ercomu omunic nicare are (schim (schimbur burii recipr reciproce oce de inform informaţi aţiii înt între re indivi indivizii zii ce

compun grupul-clasă); • rela relaţi ţiii soci socioo-af -afective tive pref referen renţial ţialee (re (relaţi laţiii de sim simpati patie/ e/aantipa tipati tiee, de atracţie/respingere); • relaţii de influenţare (determinate de normele şi regulile explicite sau implicite ce regl reglem emen ente teaz azăă acti activi vita tate teaa grup grupul ului ui); ); infl influe uenţ nţare areaa poat poatee fi rezu rezult ltat atul ul intr intrve venţ nţie ieii  profesorului, a elevului numit/ales responsabil al clasei (lider formal), a unui elev ce întrun înt runeşt eştee reune reuneşte şte multip multiple le relaţi relaţiii de prefer preferenţ enţial ialita itate te (lider (lider inform informal) al) sau a unui unui subgrup capabil să-şi impună punctul de vedere (subgrup dominant); Elementele anterior menţionate fac necesară existenţa unui management corespunzător al clasei de elevi. Spre exemplu, se ştie faptul că la nivelul fiecărui grup, alături de normele şi reglementările instituţionale, funcţionează un set de norme şi reguli elaborate implicit de către membrii grupului, norme a căror respectare condiţionează în mare măsură poziţia individului în cadrul grupului. În situaţia în care aceste reguli implicite sunt în contradicţie cu cele instituţionale, există riscul ca elevul, în dorinţa sa de a obţine aprecierea favorabilă a grupului de apartenenţă, să ignore regulile instituţionale comiţând abateri disciplinare de diverse niveluri gravitate. Conform opiniei autorului anterior menţionat, managementul clasei de elevi presupune luarea în considerare a mai multor paliere/dimensiuni acţionale: • dimensiunea ergonomică (modul de dispunere a mobilierului în clasă, asigurarea unor unor condiţ condiţii ii de vizibi vizibilita litate, te, ilu ilumin minat, at, ventil ventilaţi aţie, e, postu postură ră etc. etc. optime optime desfăş desfăşură urării rii  procesului instructiv-formativ); • dimensi dimensiune uneaa psihol psihologi ogică că (lu (luare area în calcul lcul şi valo valori riffica icarea rea opti optima mală lă a  potenţialităţilor individuale ale elevilor); un loc aparte îl deţine în acest context (cf. Voiculescu, F., 1997) capacitatea de muncă a elevului: potenţialul energetic fizic şi  psihic necesar desfăşurării cum succes, într-un interval optim de timp, a unei anumite sarcini educaţionale; este importantă distincţia, conform opiniei autorului menţionat, dintre capacitatea capacitatea de muncă nominală  (totalitatea resurselor energetice şi funcţionale de care dispune dispune elevul), elevul), capacit capacitatea atea de muncă funcţio funcţională  nală  (resursele fizice şi pshice utilizate efectiv de către elev în activitatea instructiv-formativă), capacitatea de muncă  disponibilă  (este rezultatul diferenţei dintre primele două tipuri de capacităţi şi exprimă ansamblul resurselor ce pot fi mobilizate în confruntarea cu o sarcină şcolară mai dificilă) dificilă) şi capacitatea de muncă auxiliară  (resurse disponibile pentru desfăşurarea cu succes a sarcinilor extraşcolare); • dimensiunea socială (asigurarea funcţionalităţii interne a grupului-clasă, potenţarea unor relaţii relaţii interpers interpersonal onalee de comunica comunicare, re, socio-af socio-afectiv ectivee şi de influenţa influenţare re adecvate adecvate derulării în condiţii optime a procesului instructiv-formativ); • dimensiunea normativă (armonizarea normelor implicite/ascunse ale grupului-clasă cu normele explicite, cunoscute şi clar formulate de factură instituţională); • dimensiunea operaţională (punerea în joc de către profesor a unui ansamblu de strate strategii gii şi proce procedur durii acţion acţionale ale menite menite să reunea reunească scă armoni armonios, os, înt într-u r-unn tot unitar unitar,, dimensiunile anterior menţionate); • dimensi dimensiune uneaa inovat inovatoar oaree (cap (capac acit itat atea ea prof profes esor orul ului ui de prom promov ovaa schi schimb mbăr ării optimizatoare ca urmare a conştientizării existenţei anumitor disfuncţionalităţi la nivelul clasei de elevi); În condiţiile învăţământului contemporan, managementul clasei de elevi se impune tot mai mult ca una dintre condiţiile esenţiale ale desfăşurării cu succes a activităţilor instructiv-formative la nivelul şcolii. Condiţia de bază a realizării unui management eficient al clasei de elevi este însă buna cunoaştere a acesteia. La dispoziţia cadrului didactic se află în acest sens o serie de metode cum

15

sunt: observaţi observaţiaa psihosoc psihosocială, ială, testul testul sociome sociometric, tric, matricea matricea sociomet sociometrică, rică, metoda metoda interapre interaprecierii cierii * obiective, sociograma individuală etc. Realizarea cu succes a managementului clasei de elevi depinde în mare măsură de aptitudinile şi personalitatea celui abilitat să întreprindă un asemenea demers, în speţă cadrul dida didact ctic ic.. O anal analiz izăă pert pertin inen entă tă a aces acestu tuii aspe aspect ct este este real realiz izat atăă de R. Iucu Iucu în lucr lucrar area ea sa “Managementul şi gestiunea clasei de elevi”. Prezentăm în continuare opiniile autorului relativ la această problematică.  Nu putem face abstracţie în acest context de rolul pe care îl are  profesorul  în contextul acţiunii educaţionale. Formaţia profesorului, competenţele sale reprezintă obiect de studiu de mult consacrat în pedagogie. În lucrările de specialitate, personalitatea dascălului este privită din diverse unghiuri de vedere, deşi, în principiu toate caută răspunsuri la una şi aceeaşi întrebare: care factori asigură succesul în activitatea instructiv-educativă instructiv-educativă ? “Însuşirile care dau distincţie distincţie unui profesor, arată I. Cerghit (1986), sânt: stăpânirea stăpânirea disciplinei de predat şi avans în informaţie, competenţa pedagogică, munca de pregătire, măiestria şi tactul  pedagogic, stilul de predare (educaţional), devotamentul şi exigenţa, personalitatea etc.” (p. 4). Alţi cercetători iau în atenţie aptitudinea aptitudinea pedagogică  pedagogică , încercând o “radiografie factorială” a acesteia (N. Mitrofan, 1986). I. Radu şi M. Ionescu (1987) oferă oferă o gamă largă a dificultăţilor cu care se conf confruntă runtă profesorul profesorul la catedră: incapacitatea de a menţine disciplina la clasă; situarea sarcinilor la un grad de dificultate care nu se înscrie în ţesătura de operaţii operaţii mintale de care elevii sânt capabili; precaritatea precaritatea strategiilor de stimulare a atenţiei elevilor pe durata lecţiei; proiectarea unui material prea vast sau mai redus în raport cu timpul destinat lecţiei etc. Este de notat că identificarea zonelor de dificultate în munca la catedră oferă indici relevanţi pentru formarea competenţelor psiho-didactice la profesori. Cercetările contemporane ţintesc să descrie eficienţa pedagogică prin acţiunile şi operaţiile   preze prezente nte în recuzi recuzita ta de lucru lucru cu grupul grupul de elevi elevi.. Supus Supusăă anali analizei zei compor comportam tamen ental tale, e, activ activita itatea tea  profesorului dezvăluie variabilele primare sau micro-criteriile de evaluare ale predării, cum sânt numite numite de Flanders Flanders (1983). (1983). Abordarea Abordarea comporta comportamenta mentală lă a actului actului didactic didactic este, este, fireşte, fireşte, o operaţie operaţie laborioa laborioasă, să, iar tehnica tehnica de lucru mai mai frecvent frecvent folosită folosită este cea a Scărilor de evaluare cu ancore comportamentale (J.J. Divoky şi M.A. Rothermel, 1988). Prezentăm în continuare un rezumat al grilei de evaluare cu ancore comportamentale, utilizată în caracterizarea competenţei competenţei la debutul carierei didactice (V. Chiş, 1990): - Profesorul Profesorul se conc concentre entrează ază cu cu precăde precădere re asupr asupraa conţinu conţinuturil turilor or predării predării;; - Profesorul Profesorul este preocupa preocupatt să menţină menţină sub sub contro controll activita activitatea tea elevi elevilor; lor; - Profesorul Profesorul îşi conc concentre entrează ază atenţ atenţia ia asupra asupra propriei propriei activ activităţi ităţi , fără fără să-i să-i scape scape ce se se petrece petrece în sala de clasă; - Profesorul Profesorul devine devine nervos nervos şi şi întrerup întrerupee orice orice vocifera vociferare re în în clasă clasă;; - Profesorul Profesorul face face ades adeseori eori obser observaţii vaţii verba verbale, le, dacă dacă elevii elevii intervi intervinn în actul actul predări predării;i; - Profesorul Profesorul nu întreru întrerupe pe lecţia, lecţia, chiar chiar dacă dacă elevii elevii devin devin pe pe moment moment gălăg gălăgioşi ioşi.. *

*familiarizarea cu aceste metode se va realiza prin intermediul trimiterilor bibliografice şi la nivelul întâlnirilor la orele de curs/seminar 

16

Analiza comportamentală a prestaţiei didactice oferă posibilitatea de a identifica domeniile de competenţă profesională profesională dezirabile, care în opinia noastră ar trebui să includă următoarele: - Comuni Comunica carea rea cunoşt cunoştinţ inţel elor, or, organ organiza izarea rea conţi conţinut nutulu uluii predă predării rii,, adapta adaptarea rea situa situaţio ţional nalăă a comunicării comunicării şi distribuţia atenţiei în clasă; - Acurateţe în predarea cunoştinţelor, situarea noţiunilor şi operaţiilor în zona de accesibilitate a elevilor, fără a distorsiona logica ştiinţei; - Calitatea interacţiunilor pedagogice, antrenarea elevilor în activitate, controlul disciplinei, evaluarea achiziţiilor învăţării şi feedback-ul; feedback-ul; - Preze Prezenta ntarea rea conţi conţinu nutul tului ui şi a sarci sarcinil nilor or de învăţa învăţare, re, relaţ relaţia ia înt între re preda predare re şi surse sursele le de documentare, utilizarea progresiei inductive sau deductive în predare, volumul şi dificultatea cunoştinţelor cunoştinţelor predate şi a temelor de studiu individual; - Integ Integrar rarea ea abord abordări ărilor lor teoret teoretice ice cu aplic aplicaţi aţiile ile practi practice, ce, divers diversifi ifica carea rea exerci exerciţii ţiilor lor,, a momentelor de problematizare şi interactivitate. La rându rândull lor, lor, elevii elevii se distin distingg prin prin carac caracter terist istici ici de vârst vârstăă şi indivi individua duale le,, sex, sex, nivel nivel de dezvoltare fizică şi intelectuală, capacităţi şi aptitudini, inteligenţă, stare de pregătire generală şi specială, motivaţie pentru studiu etc. Cunoaşterea psihologică a elevului devine, pentru actul educaţional, tot atât de necesară precum diagnosticul medical ce precede o anumită terapie. “Orice disciplină şcolară ar preda, profesorul trebu trebuie ie să posed posedee o compe competen tenţă ţă comună comună:: aceea aceea de a forma forma,, cu mijloa mijloacel celee specia specialit lităţi ăţiii sale, sale, inteligenţa şi modul de comportare a elevilor. Nimeni nu contestă faptul că formarea inteligenţei, ca şi modelarea conduitei reprezintă în sine procese complexe, a căror stăpânire reclamă cunoştinţe  precise despre structura şi componenţa acestor fenomene psihice, despre legile lor de dezvoltare, despre modalităţile practice de instruire şi de formare a acestora” (M. Ionescu, I. Radu, 1995, p. 3). Didactica modernă schimbă optica asupra elevului definit ca simplu obiect al educaţiei, ca receptor receptor pasiv pasiv sau spectator spectator al vieţii vieţii şcolare. şcolare. Învăţământ Învăţământul ul contempo contemporan ran pune în centrul centrul atenţiei atenţiei elevul, ţintind să-l facă subiect interactiv şi co-autor la propria sa formare. Profesiunea didactică reclamă din partea persoanei implicată în activităţi de tip instructiv-formativ  patru categorii de competenţe: 1. comp compet eten enţă ţă ştii ştiinţ nţifi ifică că • abilităţi cognitive necesare pentru procesarea informaţiilor; • informaţii ştiinţifice selectate, actualizate, exacte; • capacităţi de vehiculare a cunoştinţelor; • experienţă didactică flexibilă; • capacitatea de recurs la strategii rezolutive variate; • aptitudini necesare pentru cercetare şi experimentare; • strategii creative; • operaţii mentale flexibile şi dinamice; • capacitate de transfer şi aplicare a cunoştinţelor; 2. comp compet eten enţă ţă psih psihos osoc ocia ială lă • capacitatea de a stabili fără dificultate relaţii interpersonale adecvate cu elevii; • capacitatea de adaptare la roluri diverse; • capacitatea de comunicare eficientă atât cu grupul cât şi cu elevii, separat; 17

• abilităţi de adecvare a forţei/autorităţii la situaţiile educaţionale concrete (varierea

raportului raportului libertate-a libertate-autori utoritate, tate, indulgen indulgenţă-ex ţă-exigen igenţă ţă în funcţie funcţie de specificu specificull situaţiilo situaţiilor  r  apărute); • disponibilităţi de adaptare la variate stiluri educaţionale; • entuziasm, înţelegere, prietenie; 3. comp compet eten enţă ţă man manag ageri erial alăă • capacitate de influenţare a clasei şi a fiecărui elev în parte; • abilităţi de planificare şi proiectare; • capacitate decizională; • capacitatea de a organiza, monitoriza şi coordona activitatea clasei/elevului; • administrarea corectă a sancţiunilor şi recompenselor; • echilibru autoritate-putere-responsabilitate autoritate-putere-responsabilitate • rezistenţă la situaţiile de stres; 4. compet competenţ enţăă psihop psihopeda edagog gogică ică • capacitate de determinare a gradului de dificultate a unui conţinut; • capacitate de a face accesibilă informaţia transmisă; • empatie, capacitate de înţelegere a disponibilităţilor interne ale elevilor; • creativitate în activitatea instructiv-formativă; • atitudine stimulativă, energică, creativă; • tact pedagogic (organizarea conştientă, controlată, a propriului demers pedagogic şi capacitatea de restructurare “din mers” a acestuia, în funcţie de variabilele nou survenite  pe parcursul derulării procesului instructiv-formativ); • spirit metodic şi clarviziune în activitate; Modul particular de cristalizare a competenţelor anterior menţionate la nivelul fiecăruia dintre dintre cadre cadrele le didac didactic ticee contur conturea ează ză stilul stilul educa educaţio ţional nal al acest acestora ora.. Preciz Precizăm ăm faptu faptull că stilur stilurile ile educaţionale se suprapun, în mare măsură, cu stilurile de conducere precizate la nivelul modulului anterior. Stilurile educaţionale sunt importante pentru că, în ultimă instanţă, ele sunt cele care definesc modul de raportare la clasă şi care mediază realizarea efectivă a procesului instructivformativ. Spre exemplu Kessel (cf. Iucu, R., 2000) distinge mai multe stiluri/strategii de raportare a cadrului didactic la clasa de elevi: strategia de dominare dominare (caracterizată prin impunere, prin structuri relaţionale ierarhice 1. strategia asimetrice ce aduc mereu în prim-plan autoritatea profesorului, prin comportamente  bazate pe prestigiul aprioric al cadrului didactic); 2. negocierea (stabilirea, explicită sau implicită a “limitelor” libertăţii comportamentale şi atitudinale ale elevilor); 3. fraternizarea (originată în neputinţa cadrului didactic de a-şi impune punctul de vedere în faţa clasei, rezultând o “alianţă” a profesorului cu clasa, o raliere aproape totală a acestuia la normele clasei); 4. strategia bazată pe rutină (profesorul predictibil, care-şi fundamentează intervenţiile  pe standardizare şi uniformizare); 5. terapia ocupaţională (sarcinile şcolare frecvente sunt privite ca modalităţi de prevenire şi intervenţie în ceea ce priveşte abaterile disciplinare); 6. strategia de susţinere morală (accentuează funcţia moralizatoare a discuţiei directe, asociind reuşita şcolară cu cea în planul social al conduitelor ireproşabile); Menţionăm faptul că strategiile anterior menţionate nu sunt utilizate invariabil de către cadrele didactice ci acestea primesc ponderi diferite în funcţie de stilul educaţional adoptat de către profesor. Stilul educaţional nu se formează dintr-o dată, el fiind produsul unor acumulări în timp, acumulări mediate de către sistemul de personalitate al cadrului didactic respectiv. Stilul educaţional cunoaşte, aşa după cum afirma Huberman, (cf. Păun, 18

E., 1999, p.169-170) numeroase restructurări pe parcursul evoluţiei carierei didactice a  profesorului: a. debutul  în cariera didactică (perioadă de incertitudine, de ambiguitate, de pendulare între orgoliul prospătului absolvent şi disconfortul generat de statutul de nou-venit; discrepanţa dintre idealul profesional cristalizat pe parcursul studiilor şi realitatea şcolară efectivă pe care tânărul profesor începe să o descopere); b. stab stabil iliz izaarea rea (incertitudinile iniţiale sunt diminuate ca urmare a titularizării pe post şi a integrării în colectivul de cadre didactice al şcolii respective); c. expe experi rime ment ntar aree şi dive divers rsif ific icar aree (se dezvol dezvoltă tă trepta treptatt o perspe perspecti ctivă vă propri propriee asupra asupra   procesul procesului ui instructiv-f instructiv-format ormativ iv şi asupra asupra instituţiei instituţiei,, perspectiv perspectivăă orientată orientată construct constructiv iv înspre ameliorarea acestora; apar încercări de inovare şi de realizare a unor aporturi  profesionale personale originale în direcţiile anterior enunţate; d. ref reflecţie ţie (este o perioadă a re-analizării propriilor demersuri, a confruntării critice cu sine, confruntare ce poate determina reorientarea spre alte profesii; poate apărea un uşor  sentiment de rutină sau stagnare); e. seninăt seninătate ate şi distan distanţar ţaree afectiv afectivăă (dezangajare (dezangajare motivaţională, resemnare); f. con conserv ervatorism (perioadă dominată de posibile nemulţumiri şi decepţii privind cariera, şcoala, colegii; apar dificultăţi sporite de adaptare la nou); g. deza dezang ngaj ajaare (detaşare treptată, orientare progresivă spre alte activităţi şi apariţia unor  interese exterioare şcolii şi profesiei); Precizăm faptul că etapele anterior menţionate au o valoare orientativă, ele cunoscând o adaptare particulară la structura de personalitate şi specificul fiecărui cadru didactic în parte.

IV. Metodologia instruirii. Metodele didactice Tehnologia instruirii, metodologia instruirii, metodă didactică,procedeu didactic – delimitări  terminologice Tehnologia instruirii De la consacrarea sa şi până în prezent, conceptul de “tehnologie a instruirii” a cunoscut mai multe accepţiuni (I.K. Davies, 1971). În perioada anilor ’60, supraevaluându-se funcţiile şi  posibilităţile mijloacelor audio-vizuale, conceptul în discuţie era corelat cu ansamblul mijloacelor  tehnice de instruire – aparatele de proiecţie, filmele, radioul şi calculatorul. Mai târziu, tehnologia instruirii a fost asociată cu programele instrucţionale propriu-zise, în special cu programele destinate maşinilor şi denumite în termeni tehnici software. Aceste programe sunt elaborate pe baza corelării achiziţiilor ştiinţelor despre despre comportament cu procesul procesul învăţării şi cu motivaţia, aparatura fiind considerată un element cu importanţă secundară, cu rol doar în prezentare. În realitate, conceptul îşi dezvăluie semnificaţiile numai printr-o abordare sistemică a tuturor  componentelor implicate implicate în procesul instruirii, prin asigurarea asigurarea interdependenţelor interdependenţelor dintre componentele curriculumului şcolar: obiective-conţinuturi-strategii de predare şi învăţare-strategii de evaluare. Astfel, în concepţie modernă, tehnologia instruirii reprezintă un mod sistematic de  proiectare, realizare, evaluare şi reglare (autoreglare) a întregului proces de învăţare şi predare, în concordanţă cu obiectivele pedagogice asumate. asumate. Cu alte cuvinte, tehnologia instruirii îşi propune, în  principal, următoarele:  – să deplaseze deplaseze accentu accentull dinspre dinspre predare predare spre învăţare învăţare şi spre spre rezultate rezultatele le învăţ învăţării ării  – să asigur asiguree un un med mediu iu educ educaţi aţiona onall propi propice ce pentru pentru învăţa învăţare re  – să struct structurez urezee şi să organi organizez zezee conţinut conţinuturile urile instruirii, instruirii, în în aşa aşa fel fel încât, încât, acest acestea ea să poată fi integrate în structurile cognitive ale elevilor   – să proiectez proiectezee strategii strategii didactice didactice eficiente eficiente pentru pentru activit activităţile ăţile de predare, predare, învăţ învăţare are şi evaluare 19

 – să inte integre greze ze mijl mijloac oacele ele de de instru instruire ire în în proces procesul ul predă predării rii şi învăţă învăţării. rii. Tehnologia instruirii reprezintă un concept integrativ şi dinamic, alcătuit din două subdiviziuni mai importante: metodologia activităţii didactice, mai bine dezvoltată şi cu o istorie mai îndelungată şi mijloacele de învăţământ, o subdiviziune foarte dinamică şi cu influenţe semnificative asupra tuturor componentelor procesului instructiv-educativ.

Metodologia instruirii Metodologia instruirii reprezintă teoria şi practica metodelor şi procedeelor didactice, ştiinţa care studiază natura, definirea, statutul, funcţiile, clasificarea şi cerinţele de valorificare a acestora,  pe baza unei concepţii unitare despre actul predării şi învăţării, a principiilor şi legilor l egilor care stau la  baza acesteia. Aşadar, metodologia instruirii vizează, în principal, următoarele aspecte:  – modul modul în care care se trans transmit mit şi se asim asimile ileaz azăă cunoşti cunoştinţe nţele le şi abilit abilităţi ăţile le intele intelectu ctuale ale şi  practice  – controlul controlul dobândirii dobândirii cunoştinţ cunoştinţelor elor şi al al formă formării rii abilită abilităţilor ţilor intelectu intelectuale ale şi practice, practice, respectiv stabilirea nivelului de însuşire a cunoştinţelor şi a gradului de dezvoltare a abilităţilor   – valorific valorificarea area unor posibilităţ posibilităţii de dezvoltar dezvoltaree a unor calităţi calităţi intelectua intelectuale le şi şi morale morale.. Metodă didactică/pedagogică/instructiv-educativă/de predare-învăţare/de învăţământ Originea termenului, aflată în grecescul “methodos” (“metha” – către, spre; “odos” – cale, drum), îi conferă sensul de drum de urmat în vederea atingerii unui scop, fie al predării, fie al învăţării. În concep concepţie ţie modern modernă, ă, metoda metoda de învăţă învăţămân mântt reprez reprezint intăă o modali modalitat tatee de acţiu acţiune ne,, un instrument cu ajutorul căruia elevii, sub îndrumarea profesorului sau în mod independent, îşi însuşesc şi aprofundează cunoştinţe, îşi formează şi dezvoltă priceperi şi deprinderi intelectuale şi  practice, aptitudini, atitudini etc. Situaţiile de învăţare în care sunt plasaţi elevii se caracterizează  prin grade de dirijare (de către profesor) diferite. Pentru a se asigura eficienţa învăţării, tendinţa este ca dirijarea realizată de profesor să fie cât mai redusă, iar implicarea elevului cât mai accentuată. Astfel, situaţiile de învăţare se pot apropia şi chiar identifica cu cele de cercetare ştiinţifică, de descoperire a adevărului. Valorificarea metodei de învăţământ presupune existenţa unui sistem de operaţii mintale şi  practice ale binomului educaţional, graţie cărora, subiectul cunoscător, respectiv elevul, dezvăluie esenţa evenimentelor, proceselor, fenomenelor în mod independent, sub dirijarea profesorului sau aceasta i se dezvăluie de către profesor. În sens restrâns, metoda didactică reprezintă o tehnică, o modalitate de lucru, o manieră de a acţiona practic în mod sistematic şi planificat, de care profesorul şi elevii se folosesc în acţiunile de  predare şi învăţare, ea asigurând realizarea în practică a activităţilor anticipate şi proiectate mintal, confor conform m unei unei strate strategii gii didac didactic tice. e. Întruc Întrucât ât orient orientea ează ză şi “progr “programe amează ază”” acţiu acţiunil nilee de predar predaree şi învăţare, metoda rămâne subordonată lor, fără să se identifice cu ele. Practic, metoda constituie elementul de legătură dintre componentele procesului de învăţământ la nivel micro: obiectivele operaţion operaţionale, ale, conţinutu conţinuturile rile instructiv instructiv-educa -educative tive,, resursele resursele umane, umane, resursele resursele materiale, materiale, relaţiile relaţiile educative ş.a. Procedeu didactic Procedeul didactic reprezintă o componentă a metodei, care ţine de execuţia acţiunii, o tehnică particulară cu rol de instrument al metodei. El constă într-un sistem de operaţii intelectuale şi/sau practice ale profesorului şi ale elevilor, operaţii care transpun în plan practic modalitatea de acţiune a metodelor, contribuind la valorificarea lor eficientă. Aşadar, o metodă poate fi considerată un sistem omogen de procedee, acţiuni şi operaţii, selecţionate funcţie de caracteristicile situaţiei de învăţare, ordonate, ierarhizate şi integrate într-un mod unitar de execuţie, subordonat metodei respective. 20

Relaţia dintre procedeul didactic şi metoda pe care o sprijină este flexibilă şi dinamică: o metodă poate deveni procedeu al unei metode considerată principală în activitatea instructiveducativă, iar un procedeu poate dobândi statutul de metodă în situaţiile de instruire în care este folosit, cu precădere, în activitatea didactică. De exemplu, modelarea materială poate fi procedeu în cadrul explicaţiei, iar explicaţia poate deveni procedeu în procesul modelării materiale.

Funcţiile metodelor şi procedeelor didactice 1.  Funcţia formativ-educativă – de exersare şi dezvoltare a proceselor psihice şi motorii, de modelare a atitudinilor, sentimentelor, convingerilor etc. 2.  Funcţia motivaţională – de stimulare a curiozităţii, interesului şi dorinţei de a afla şi de a acţiona. 3.  Funcţia cognitivă – de organizare şi dirijare a procesului de însuşire a cunoştinţelor şi formare a priceperilor şi deprinderilor. 4.   Funcţia operaţională/instrumentală – de intermediere între cel care învaţă şi materia de studiat, între obiectivele operaţionale şi rezultatele şcolare. 5.  Funcţia normativă – de precizare a modului în care să se predea şi să se înveţe pentru a se obţine rezultate optime în condiţiile de instruire respective. 6.  Funcţia de impulsionare a dezvoltării celui care învaţă  – de sprijinire a procesului de modelare a personalităţii sale.

O taxonomie a metodelor didactice Evoluţia metodelor de învăţământ în teoria şi practica instruirii a reprezentat şi reprezintă r eprezintă un  proces extrem de dinamic, cu repercusiuni importante asupra creşterii eficienţei procesului instructiv-educativ. În decursul anilor au fost propuse mai multe clasificări ale metodelor de învăţământ, care aveau la bază criterii diferite. În prezent, o clasificare operaţională în practica instruirii este următoarea (M. Ionescu, 2000):  A. Metode de transmitere şi însuşire a cunoştinţelor:  A.1. Metode de comunicare orală: A.1.1. metode de comunicare orală expozitivă: expunerea, expunerea cu oponent,  povestirea, descrierea, explicaţia, informarea, prelegerea şcolară, prelegerea-dezbatere, conferinţadezbatere, cursul magistral A.1.2. metode de comunicare orală conversativă: conversaţia, discuţia, dezbaterea, asaltul de idei, colocviul A.1.3. metoda problematizării  A.2. Metode de comunicare scrisă: lectura (explicativă, dirijată), activitatea/munca cu manualul şi alte cărţi  A.3. Metode de comunicare la nivelul limbajului intern: reflecţia personală, introspecţia  B. Metode de cercetare a realităţii: independentă,  B.1. Metode de cercetare directă a realităţii: observaţia sistematică şi independentă, experimentul, abordarea euristică (în plan material), învăţarea prin descoperire (în plan material)  B.2. Metode de cercetare indirectă a realităţii: abordarea euristică (în plan mental), învăţarea prin descoperire (în plan mental), demonstraţia, modelarea C. Metode bazate pe acţiunea practică: C.1. Metode de acţiune reală: exerciţiul, rezolvările de probleme, algoritmizarea, lucrările  practice, studiul de caz, proiectul/tema de cercetare C.2. Metode de acţiune simulată: învăţarea pe simulatoare didactice, jocurile de simulare,  jocurile didactice 21

 D. Instruirea şi autoinstruirea asistate de calculator.

V.4. Descrierea principalelor metode didactice  Abordarea euristică Euristica (în greacă “heuriskein” înseamnă a afla, a găsi, a descoperi) reprezintă o orientare modernă în metodologia didactică, ce recomandă folosirea în procesul de învăţământ a unor  strategii de explorare, graţie cărora, elevii descoperă singuri noul, refăcând drumul elaborării cunoştinţelor prin activitate proprie, independentă. Forma primară a euristicii este metoda maieutică (socratică) utilizată în filosofia antică grecească sub forma unui dialog în care profesorul îi determina pe elevi să găsească rezultatul dorit, soluţia, printr-o serie de întrebări puse cu abilitate, fiecare întrebare corespunzând unei etape sau unui segment din descoperirea finală. Ierarhia principalele acţiuni desfăşurate de cei care învaţă prin abordarea euristică a conţinuturilor este următoarea: •  prezentare de date, informaţii, fapte, obiecte, fenomene, evenimente • formularea de probleme sau întrebări centrale, pentru care se caută o soluţie, un răspuns • căutarea soluţiei, a răspunsului la problema/întrebarea centrală formulată prin: - valorifica valorificarea rea eleme elementelo ntelorr de conţinut conţinut structural structural (noţiuni, (noţiuni, concepte concepte,, structu structuri ri conceptuale, reguli, legi, principii, teorii, categorii, concepţii generale) şi a relaţiilor care se stabilesc între acestea - aplicarea aplicarea de proce proceduri, duri, tehnici tehnici şi metodolog metodologii ii de producere producere/ela /elaborare borare a noilor  noilor  achiziţii, respectiv: aplicarea de cunoştinţe; exersarea de abilităţi intelectuale şi/sau practice; realizarea de investigaţii; observare, înregistrare de date, fapte; interpretarea datelor, faptelor  • obţinerea rezultatelor, rezultatelor, producerea cunoştinţelor cunoştinţelor şi găsirea soluţiei, soluţiei, a răspunsului. În strategia euristică, rolul de element integrator îl deţin conceptele, care sunt predate şi asimilate în procesul didactic, întrucât: - influenţe influenţează ază în în mod mod direct direct alege alegerea rea datelor datelor,, faptelor faptelor,, obiectel obiectelor, or, fenom fenomenel enelor or şi evenimentelor care le vor fi prezentate elevilor  - relaţiile relaţiile care care se stabilesc stabilesc între ele ele determi determină nă modul modul de punere punere a proble problemei mei sau sau a întreb întrebării ării centrale - precizare precizareaa şi definir definirea ea lor cu clarita claritate te condiţio condiţioneaz neazăă corectitu corectitudinea dinea demersuril demersurilor or celor  celor  care învaţă şi creşte şansele de succes ale procesului de elaborare a cunoştinţelor de către aceştia. Demersurile euristice pot presupune momente de incertitudine, de întrebări, de căutări şi tatonări, dar şi de selecţie a unor variante din mai multe posibile, de alegere a modalităţilor optime de soluţionare a problemelor. Practic, cei care învaţă, se angajează în sarcinile de instruire/cunoaştere, instruire/cunoaştere, cu o experienţă cognitivă insuficientă, un volum de informaţii incomplet,  pentru moment; astfel, procesul de învăţare se derulează graţie iniţierii şi desfăşurării unei “cercetări” personale.

 Învăţarea prin descoperire Ca şi abordarea euristică, învăţarea prin descoperire este strâns legată de euristică şi îl situează pe elev în ipostaza de subiect al cunoaşterii ştiinţific, care îşi construieşte singur  cunoaşterea şi, practic, reelaborează cunoştinţele, însuşindu-şi metodologia metodologia de studiere a ştiinţei ca  proces şi nu ca produs. Pentru evitarea unor confuzii, se impune realizarea unei diferenţieri între “învăţarea prin descoperire” şi “a învăţa să descoperi”: astfel, “învăţarea prin descoperire” presupune predarea predarea 22

anumitor cunoştinţe prin utilizarea unei metode de descoperire (valorificată atât în predare, cât şi în învăţare), în timp ce “a învăţa să descoperi” se referă la predarea al cărei scop final este dezvoltarea la elevi a capacităţii de a face descoperiri. Învăţarea prin descoperire se derulează într-un cadru problematizat, ea fiind, practic, o continuare a problematizării, finalizarea ei. Subiecţii cunoscători sunt confruntaţi cu o situaţie problemă pentru soluţionarea căreia, nu cunosc nici o metodă, dar o pot găsi prin actul de descoperire, care poate presupune: • reactualizarea unor achiziţii cognitive utile în contextul situaţiei-problemă • organizare şi corelare de date • structurare şi interpretare de date • experimentare mintală şi/sau practică • exersarea operaţiilor gândirii • obţinerea rezultatului descoperirii, respectiv identificarea unor corelaţii, reguli, legi, teorii, principii • intuiţie • inspiraţie • imaginaţie • creativitate. Rezultă că situaţia-problemă are valoare de proiect de acţiune sau program de operaţii, care vor angaja subiectul cunoscător într-o acţiune de investigare, de cercetare şi descoperire. Aceasta face ca învăţarea prin descoperire să fie mai dificil de utilizat în raport cu celelalte metode, însă, ea este foarte bogată în fluxuri informaţionale inverse, atât de necesare cadrului didactic. Pentru a se declanşa acţiunea de cercetare şi pentru ca actul descoperirii să poată avea loc, situaţia-problemă trebuie să îndeplinească anumite cerinţe: - să se înscrie înscrie în sistemul sistemul de operaţii operaţii concre concrete te şi menta mentale le de care care sunt sunt capabi capabili li elevii elevii - oferta oferta de cunoş cunoştinţe tinţe şi şi abilităţi abilităţi să nu fie nici nici prea prea săracă săracă nici prea prea compli complicată cată,, pentru pentru a  putea angaja elevii în rezolvarea eficientă a situaţiei-problemă - elevii elevii să perc perceap eapăă şi să memo memorez rezee date, date, fapte fapte,, inform informaţi aţiii etc. etc. - elevii elevii să prelu prelucre creze ze şi să asim asimile ileze ze raţion raţional al materi materialu alull acumul acumulat at - elevii elevii să formul formuleze eze gener generaliză alizări ri şi să le integre integreze ze în sistem sisteme, e, în ipote ipoteze ze operato operatorii. rii. În practica instruirii întâlnim procese de învăţare prin descoperire dirijată, întrucât  profesorul este cel care îndrumă procesul de descoperire efectuat de elevi, prin intermediul sugestiilor, al indicaţiilor, al punctelor de sprijin etc.; descoperirile nu sunt autentice, avem de-a face cu pseudodescoperiri sau semidescoperiri. Acestea, în funcţie de specificul problemei abordate, de particularităţile clasei de elevi etc., pot fi de trei tr ei tipuri: ∫  descoperiri inductive – bazate pe raţionamente de tip inductiv ∫  descoperiri deductive – bazate pe raţionamente de tip deductiv ∫  descoperiri analogice – bazate pe raţionamente prin analogie. Etapele parcurse de cei care efectuează activităţi de cercetare şi descoperire sunt următoarele: ∏ confruntarea cu situaţia-problemă (etapă în care se realizează r ealizează şi declanşarea dorinţei lor  de căutare şi explorare) ∏ realizarea actului descoperirii, respectiv structurarea şi interpretarea datelor, exersarea operaţiilor gândirii şi evidenţierea noului ∏ verbalizarea generalizărilor, generalizărilor, respectiv r espectiv formularea concluziilor şi generalizarea lor  ∏ exersarea în ceea ce s-a descoperit, descoperit, adică aplicarea aplicarea rezultatului descoperirii în diferite contexte situaţionale. Dintre avantajele metodei identificate atât în plan teoretic, cât şi practic, amintim: ∑ crează premisele necesare unei activităţi intelectuale intense 23

∑ rezultatele descoperirilor constituie achiziţii trainice, durabile şi contribuie la asigurarea

motivaţiei intrinseci ∑ contribuie la familiarizarea celor care învaţă cu metodele euristice, de descoperire ∑ permite menţinerea sub control a progresiei învăţării, asigurând transmiterea unor fluxuri informaţionale bogate de le elev la profesor.

 Problematizarea În viziunea didacticii moderne, problematizarea nu reprezintă o simplă metodă didactică, ci orientare didactică, un principiu metodologic fundamental, care direcţionează atât predarea, cât şi învăţarea, dinamizând elevii în procesul de învăţământ (M. Ionescu, 2000). Ideea transpunerii principiului problematizării din psihologia gândirii în psihologia învăţării s-a conturat ca urmare a identificării unor analogii între procesul instructiv-educativ şi demersul cercetării ştiinţifice: - scopurile scopurile celor celor două două tipuri tipuri de de activită activităţi ţi sunt asemănăt asemănătoare, oare, atât cerce cercetătoru tătorul,l, cât şi elevul elevul urmăresc înţelegerea fenomenelor, a proceselor, stabilirea de relaţii cauzale, de corelaţii, îmbogăţirea cunoştinţelor, formarea şi exersarea abilităţilor etc. - în ambele ambele cazuri, cazuri, subiectul subiectul cunos cunoscăto cătorr intră în raportur raporturii active active cu obiectul obiectul de studiu, studiu, de investigat şi cu un anumit domeniu al realităţii, desfăşurând o muncă similară, cu caracter reproductiv-creato r eproductiv-creator  r  - în ambele ambele cazuri cazuri subiec subiectul tul cunoscă cunoscător tor gândeşte gândeşte şi acţione acţionează ază indepen independent dent,, pe baza baza unor  unor  raţiuni şi interese proprii. Aplicarea problematizării presupune crearea şi formularea de probleme sau situaţii problemă, pe care elevii le analizează analizează şi le rezolvă (găsesc soluţia acestora), avansând astfel în  procesul de învăţare. Problema sau situaţia-problemă reprezintă o interacţiune cognitivă între subiectul cunoscător  şi obiectul cunoaşterii, interacţiune ale cărei coordonate sunt următoarele: ◊ temele/conţinuturile abordate au caracter problematizat, respectiv trezesc o reacţie de surpriză, de mirare sau uimire ◊ determină o trebuinţă de cunoaştere la subiectul cunoscător  ◊ în sistemul cognitiv al subiectului cunoscător (al elevului) există anumite lacune ◊ activitatea desfăşurată de rezolvitor are drept scop înlăturarea zonei de incertitudine, de necunoscut şi descoperirea unor cunoştinţe sau procedee de acţiune. Pentru rezolvarea situaţiilor-problemă, elevii parcurg următoarele etape fundamentale: ∏ perceperea problemei problemei ca atare şi a primilor indici orientativi pentru rezolvare, etapă în care: - profesorul descrie situaţia-problemă: expune fapte, explică anumite relaţii cauzale etc. - elevii conştientizează existenţa unei situaţii-problemă - elevii resimt dorinţa de a rezolva situaţia-problemă ∏ studierea aprofundată, înţelegerea problemei şi restructurarea datelor sale, prin activitatea independentă independentă a elevilor  ∏ căutarea soluţiilor posibile la problema pusă, ceea ce presupune: - analiza condiţiilor sarcinii problematice - formularea ipotezelor  - verificarea ipotezelor  ∏ descoperirea unor adevăruri, corelaţii, reguli, legităţi ∏ obţinerea rezultatului final şi evaluarea acestuia prin confruntarea/compararea confruntarea/compararea diferitelor  variante ∏ validarea soluţiei. Câteva din avantajele problematizării sunt următoarele: 24

∑ contribuie la dezvoltarea gândirii independente, divergente şi productive a elevilor şi a

inteligenţei acestora ∑ antrenează aptitudinile creatoare ale elevilor  ∑ asigură motivaţia intrinsecă a învăţării (este prin ea însăşi sursă de motivaţie). V.4.4. Experimentul 

Ca metodă ştiinţifică de cercetare, utilizată în egală măsură în ştiinţele naturii (fizică, chimie, biologie, geografie ş.a.), în ştiinţele tehnice şi în ştiinţele sociale, experimentul, presupune întotdeauna modificarea de către subiectul uman a unor fenomene, aspecte sau variabile ale realităţii, în scopul descoperirii şi studierii legilor ce le guvernează, guvernează, a relaţiilor dintre ele, a implicaţiilor lor etc. Ca metodă de învăţământ, experimentul presupune activităţi didactice de provocare,  producere, reconstituire şi modificare a unor fenomene, fenomene, procese, evenimente, în scopul studierii lor  amănunţite. Metoda experimentului poate fi valorificată începând cu perioada de vârstă 11-14 ani, întrucât, aşa cum arată studiile de psihologie (J. Piaget, 1972), în această perioadă se structurează gândirea formală, se dobândesc instrumente mintale, respectiv judecăţi, raţionamente inductive, deductive şi ipotetice, capacitatea de a formula ipoteze şi de a le combina, de a le verifica pe cale experimentală, se formează abilităţi practice ş.a.m.d., toate acestea fiind necesare într-o activitate de natură experimentală. Există multiple modalităţi de clasificare a experimentelor, dintre care, considerăm ca fiind oper operaţ aţio iona nală lă cea cea baza bazată tă pe scop scopul ul dida didact ctic ic urmă urmări ritt în orga organi niza zare reaa şi real realiz izar area ea acti activi vită tăţii ţii experimentale. Această clasificare distinge următoarele categorii de experimente: - Experimentul cu caracter de cercetare/de descoperire - presupune executarea de către elevi a anumitor experienţe de provocare a unui fenomen, proces, eveniment, în scopul observării, studierii şi interpretării caracteristicilor sale. Astfel elevii sunt familiarizaţi cu demersul specific investiga investigaţiei ţiei ştiinţific ştiinţifice, e, care presupune presupune,, ca acţiuni acţiuni principale principale,, următoare următoarele: le: punerea punerea problemei problemei,, form formul ular area ea de ipot ipotez eze, e, elab elabor orar area ea unui unui plan plan expe experi rime ment ntal al,, desf desfăş ăşur urar area ea prop propri riuu-zi zisă să a experimentului, înregistrarea, consemnarea şi prelucrarea rezultatelor, formularea concluziilor şi argumentarea lor. - Experimentul demonstrativ - constă în ilustrarea unui fenomen, proces sau eveniment greu accesibil observaţiei directe, în scopul înţelegerii noilor cunoştinţe, al formării unor convingeri ştiinţifice etc. Experimentul demonstrativ se execută în faţa clasei de către profesor sau un elev; elevii din clasă observă acţiunile pe care le implică realizarea experimentului demonstrativ, emit ipoteze în legătură fenomenul/procesul/evenimentul fenomenul/procesul/evenimentul provocat şi explică esenţa acestuia. După natura lui, experimentul demonstrativ poate fi calitativ (respectiv poate evidenţia  procesualitatea şi relaţiile cauză-efect) sau cantitativ (respectiv poate evidenţia legi, interrelaţii între mărimi şi poate implica determinarea anumitor mărimi, efectuare de calcule, stabilire de relaţii matematice etc.). După rezultatul lui, experimentul demonstrativ poate fi pozitiv (respectiv  poate  poate evidenţi evidenţiaa existenţa existenţa unor proprietă proprietăţi, ţi, a unor interrelaţii interrelaţii între mărimi etc.) etc.) sau negativ (respectiv poate evidenţia absenţa unor proprietăţi, a unor interrelaţii între mărimi etc. şi   poate poate viza viza corec corectar tarea ea sau infirm infirmare areaa reprez reprezen entăr tărilo ilorr greşit greşitee ale elevil elevilor or referi referitoa toare re la fenomene, procese, evenimente). evenimente). - Experimentul destinat formării deprinderilor practice/motrice - constă în efectuarea conştientă şi repetată de către elevi a anumitor experienţe, acţiuni şi operaţii, în vederea formării unor priceperi şi deprinderi de activitate practică şi în vederea însuşirii unor cunoştinţe referitoare la fenomenele, fenomenele, procesele şi evenimentele provocate în experiment. Experimentul reprezintă o metodă de predare-învăţare cu bogate valenţe formative şi informative, întrucât: ∑ reproduc procesele, fenomenele, fenomenele, evenimentele în procesualitatea lor  25

∑ se pot repeta de mai multe ori dacă sunt întrunite condiţiile necesare reproducerii reproducerii

 proceselor, fenomenelor, evenimentelor respective ∑ contribuie la realizarea unui învăţământ activ, euristic şi creator (în special experimentele cu caracter de cercetare/de descoperire şi cele destinate formării deprinderilor   practice/motrice).

 Modelarea Didactica actuală nu mai consideră modelarea o simplă metodă didactică, ci o modalitate eficientă de realizare a unui învăţământ activ, euristic, o cale de familiarizare a elevului cu cercetarea ştiinţifică. Ea constă în cercetarea indirectă a realităţii, a fenomenelor din natură şi societate cu ajutorul unor sisteme numite modele. Unii specialişti sunt de părere că modelarea aparţine metodei demonstraţiei, în timp ce alţii o consideră metodă de învăţământ de sine stătătoare. Aşa cum se poate observa în taxonomia metodelor de învăţământ, considerăm că această ultimă accepţiune se justifică, întrucât, spre deosebire de demonstraţia cu ajutorul modelelor, prin modelare se exprimă relaţii, legităţi greu accesibile observaţiei directe şi nu pur şi simplu obiecte materiale, fenomene concrete etc. Pentru ca acţiunea de modelare să fie eficientă, modelele nu trebuie valorificate doar ca simple suporturi ilustrative, ci ca instrumente cu care să se opereze efectiv. Scopul modelării unui sistem original complex cu ajutorul modelelor, este asimilarea şi înţelegerea eficientă a cunoştinţelor de către elevi; altfel spus, învăţarea cu ajutorul modelului favorizează o cunoaştere uşoară, mai rapidă şi mai substanţială. La baza modelării stă analogia dintre model şi sistemul original pe care îl reprezintă, în ceea ce priveşte forma, structura, funcţionarea în ansamblu sau a unor componente ale sistemului. Modelul reprezintă un sistem material sau ideal, care reproduce mai mult sau mai puţin fidel originalul, cu scopul de a uşura descoperirea unor noi proprietăţi ale acestuia. Modelul poate fi considerat un “decalc” simplificat, care imită într-o anumită măsură un sistem organizat mai complex, punându-i în evidenţă trăsăturile esenţiale.  Exemple de modele: În studierea proceselor şi fenomenelor realităţii înconjurătoare se poate apela la modele obiectuale, cum ar fi obiectele concrete/materiale, corpurile geometrice, mulajele, machetele, dar şi la modele figurative şi simbolice. În matematică, modelele se referă la relaţii sau formule care caracterizează caracterizează comportamentul unui fenomen real. Astfel, modelul matematic al căderii corpurilor este înfăţişat sub forma unei ecuaţii care exprimă legile căderii corpurilor. - Unele modele pot fi considerate cazuri particulare, dar reprezentative pentru o întreagă clasă de obiecte sau fenomene. De exemplu, în învăţarea limbilor străine, modelul poate fi alcătuit dintr-un grup de propoziţii, iar în învăţarea muzicii, modelul poate fi un cântec, un solfegiu reprezentativ pentru un gen muzical. Există o mare diversitate de modele care reproduc fragmente din realitatea înconjurătoare, ceea ce face ca posibilităţile, respectiv criteriile de clasificare a lor să fie diverse: ∫  În funcţie de structura lor, distingem: - modele obiectuale/materiale (obiecte concrete, corpuri geometrice, machete etc.) - modele figurative (scheme sau reprezentări grafice ale unor obiecte, fenomene, procese, evenimente, montaje, montaje, aparate, filme de animaţie etc.) - modele simbolice (formule logice sau matematice care stau la baza construirii unor  raţionamente, a funcţionării unor dispozitive tehnice, aparate, instalaţii etc.) ∫  În funcţie de forma lor, modelele pot fi: - modele materiale/reale: 26

- grupa construcţiilor (reproduc relaţiile spaţiale ale obiectului: machete, modele spaţiale ale moleculelor substanţelor chimice, modele spaţiale ale diferitelor tipuri de orbitali electronici, de hibridizări, de cristale etc.) - grupa modelelor materiale materiale similare/identice (au la bază asemănarea asemănarea fizică fizică cu obiectul reprezentat, fiind miniaturi cu structură foarte asemănătoare cu cea a sistemului original: mulaje, diorame, hărţi în relief, terarii etc.) - grupa modelelor materiale analogice (reproduc numai componentele care evidenţiază funcţiile originalului: schema analizatorului, schema reflexului, structura atomului după Bohr şi Rutherford) etc. - modele ideale/mintale (constau din idei sau ecuaţii logico-matematice de diferite grade de generalitate, cum ar fi: Teorema lui Pitagora, algoritmul de calcul a rădăcinilor ecuaţiei de gradul II, transformarea logaritmilor naturali în logaritmi zecimali ş.a.) ∫  În funcţie de rolul pe care îl îndeplinesc în procesul de învăţare, distingem: - modele explicative (sprijină procesul de înţelegere: schemele, reprezentările grafice, diagramele de desfăşurare a programului, desene, figuri etc.) - modele predictive (care dezvăluie transformările care vor surveni pe parcurs în sistemul studiat: grafurile conceptelor, matricile lui Davies etc.) Ca principale avantaje ale metodei modelării, le amintim pe următoarele: ∑ presupune esenţializarea esenţializarea şi condensarea informaţiilor, înlătură elementele descriptive şi statice din procesul instructiv-educativ şi îi asigură caracterul dinamic, funcţional şi operant, eficienţa ∑ dacă sunt antrenaţi şi elevii în construirea şi utilizarea modelelor, metoda sprijină realizarea unui învăţământ modern, activ, euristic şi cu valenţe formative ∑ utilizarea modelului permite realizarea autoreglării sistemului informaţional şi optimizarea comunicării educaţionale, întrucât reproduce schema logică a transformărilor  suferite de informaţii într-un context determinat ∑ familiarizează elevii cu raţionamentul prin analogie ∑ uşurează formarea şi exersarea operaţiilor mintale pe baza interiorizării acţiunilor  obiectuale ∑ utilizarea modelelor şi, mai ales, elaborarea lor de către elevi, asigură o învăţare eficientă şi temeinică şi crează mari posibilităţi de predicţie asupra progresiei învăţării.

 Algoritmizarea Derularea procesului instructiv-educativ, situaţiile educaţionale create, presupune atât  prezenţa unor elemente noi, inedite, diferite, cât şi existenţa unor note comune, repetitive. Identificarea, analizarea şi generalizarea elementelor comune, constante, repetitive, au condus la formularea în metodologia didactică a anumitor reguli şi prescripţii referitoare la realizarea sarcinilor de predare-învăţare, respectiv a anumitor algoritmi. Aceştia constau într-o suită de operaţii care trebuie realizate într-o anumită ordine. Caracteristicile principale ale algoritmilor sunt următoarele: • au caracte caracterr precis precis determin determinat at şi presup presupun un o ierarh ierarhie ie şi o succesiu succesiune ne univoc univoc determ determinate inate a etapelor şi operaţiilor pe care le incumbă • sunt sunt vala valabil bilii pentr pentruu o înt întrea reagă gă clas clasăă de proble probleme me • au finalit finalitate ate certă, certă, se se caracte caracterizea rizează ză prin prin “rezulta “rezultativita tivitatea“ tea“,, respectiv respectiv asigură, asigură, cu cu certitudine, rezolvarea sarcinii propuse ş.a. Presupunând o succesiune succesiune aproximativ rigidă, fixă a unor operaţii, de multe ori, în literatura  pedagogică,  pedagogică, algoritmizarea a fost situată la polul opus faţă de învăţarea de tip t ip euristic, argumentându-se argumentându-se că prin algoritmizare elevul dobândeşte cunoştinţe prin simpla parcurgere a unei căi deja stabilite, cunoscute, pe când, în demersul euristic, învăţarea se realizează graţie propriilor  27

căutări şi cercetări ale elevului. Se pune însă întrebarea dacă elevul poate să parcurgă o sarcină de învăţare numai pe cont propriu, fără să posede anumite instrumente de lucru. Practica didactică, modul în care se dobândesc şi se structurează achiziţiile, au demonstrat, însă, nu există atât o opoziţie între demersul algoritmic şi cel euristic, cât o unitate, o continuitate, deoarece: a) Un algoritm de lucru o dată însuşit, este supus ulterior unei restructurări continue. De exemplu, operaţia de adunare se realizată, la început, în faza de învăţare, urmându-se fidel etapele  prescrise în algoritmul de calcul. Ulterior, prin căutări proprii, elevul simplifică demersul şi descoperă modalităţi de operare mai subtile, mai rapide etc. Pe plan psihologic, această etapă coincide cu momentul trecerii de la deprindere la pricepere, adică la capacitatea de aplicare a cunoştinţelor şi deprinderilor în condiţii variabile. Rezultă că există o legătură între prescripţia de factură algoritmică şi conceptul de deprindere: deprinderile sunt acţiuni automatizate ale activităţilor complexe, iar automatizarea, graţie exerciţiului şi învăţării, presupune demersul algoritmic.  b) Un procedeu euristic odată însuşit şi fixat în experienţa cognitivă proprie poate, prin simplificarea secvenţelor sale, să dobândească specificul, caracteristicile unui algoritm, adică poate să devină un algoritm aproximativ. De exemplu, pentru a rezolva o problemă mai complexă, rezolv rezolvito itorul rul proce procedea dează ză mai înt întâi âi eurist euristic, ic, încerc încercând ând diferi diferite te modali modalităţ tăţii de soluţi soluţiona onare. re. La un moment dat, el identifică o cale optimă de rezolvare, care va fi utilizată ulterior în rezolvarea  problemelor similare. În literatura de specialitate se mai pune, încă, problema statutului pedagogic al algoritmizării. Deşi adeseori ea este considerată metodă de învăţământ, poate fi prezentă în interiorul oricărei metode didactice. De exemplu, instruirea programată, instruirea şi autoinstruirea asistate de calculator, exerciţiul, demonstraţia, explicaţia, experimentul, studiul de caz etc., se pot desfăşura în anumite secvenţe de instruire, în conformitate cu anumite reguli de factură algoritmică. Dintre avantajele algoritmizării amintim: ∑ favorizează favorizează transferul de cunoştinţe în diferite situaţii de instruire ∑ contribuie la formarea unei gândiri sistematice, convergente şi creative ∑ pun, uneori, elevii în situaţia de a alege soluţii optime pentru rezolvarea sarcinilor de învăţare ∑ contribuie la organizarea activităţii intelectuale şi la structurarea gândirii ştiinţifice.

Munca în grup Caracteristica principală a muncii în grup este cooperarea şi activitatea comună a elevilor în rezolvarea unor sarcini de instruire. Este o metodă care valorifică avantajele muncii şcolare şi extraşcolare în grup, asigurând condiţiile necesare pentru ca efortul comun al elevilor să fie bine organizat şi susţinut, fără a desconsidera individualitatea individualitatea elevului. Practic, munca în grup poate fi valorificată ca o modalitate de îmbinare a învăţării individuale cu cea în grup şi ca o măsură de atenuare a unei individualizări exagerate. De aceea, se poate spune că, în calitate de metodă de instruire, munca în grup este orientată mai ales spre aspectul social al învăţării, urmărind dezvoltarea comportamentului social al elevului. Aplicarea acestei metode nu necesită condiţii speciale, speciale, dar, fireşte că ea este mai uşor de utilizat în instituţii de învăţământ care dispun de mijloace de învăţământ, cabinete, laboratoare, aparate, instalaţii etc., care uşurează organizarea şi desfăşurarea muncii în grup. Însă, ea poate fi valorificată cu succes nu numai în clasă, în cadrul activităţilor educative formale, ci şi în afara acesteia, în cadrul activităţilor educative neformale, în cadrul activităţilor practice, dar şi în studiul unor discipline de învăţământ ca limbi străine, literatură, istorie, filosofie, fizică, chimie, biologie, geografie ş.a. Rezultate semnificative s-au obţinut în activităţi care îndeamnă elevii la meditaţie (analiza unei opere literare, filosofice etc.), în activităţi bazate pe conceperea sau construirea de 28

scheme, modele, aparate, aparate, instalaţii şi în î n activităţi care prin specificul lor implică munca în echipă (munca în ateliere, concursurile ştiinţifice, sportive, artistice etc.). Cercetările de psihologie, pedagogie şi de sociologia educaţiei au evidenţiat productivitatea mai mare a elevilor care lucrează în grup şi, în acelaşi timp, au contribuit la elaborarea unei metodologii a muncii în echipă. Astfel, este necesar ca profesorul să cunoască posibilităţile de alcătuire a grupelor, să deţină date despre despre mărimea şi stabilitatea lor, despre conducerea, conducerea, evaluarea şi aprecierea activităţii lor. Experienţa practică a demonstrat că cea mai mare eficienţă o au grupele de lucru alcătuite din 4-6 membri, după criterii diferite; ele pot fi omogene sau eterogene,  permanente sau ocazionale. Modalitatea de lucru pe grupe este stabilită de cadrul didactic în funcţie de natura disciplinei de studiu şi a conţinutului ştiinţific, de vârsta, nivelul de pregătire şi alte caracteristici ale elevilor, elevilor, de experienţa sa în aplicarea metodei etc. Etapele metodice ale proiectării, organizării, conducerii conducerii şi evaluării muncii în grup sunt următoarele: • analiza temei şi a sarcinilor de instruire/învăţare sau autoinstruire/autoînvăţare • împărţirea sarcinilor pe membrii grupului • documentarea asupra temelor şi aspectelor de interes prin cercetarea diferitelor surse • emiterea unor ipoteze şi opinii asupra rezultatelor probabile • efectuarea de investigaţii practic-aplicative sau teoretice • consemnarea rezultatelor obţinute • interpretarea rezultatelor obţinute • întocmirea referatului final • aprecierea şi evaluarea rezultatelor. Rezultatele muncii fiecărei grupe şi ale fiecărui elev sunt apreciate, de obicei modificânduse sistemul obişnuit de notare şi folosindu-se un sistem de punctaje, utilizarea unor grile ş.a., pentru a răspunde dublului caracter caracter al muncii - individual şi colectiv. Pentru a se dezvolta şi exersa la elevi simţul responsabilităţii, atât pentru munca proprie, cât şi pentru cea a colegilor din grupa de lucru, forma competitivă de lucru poate fi îmbinată cu cea cooperativă, de ajutor reciproc.

 Proiectul/tema de cercetare Proiectul/tema de cercetare reprezintă o metodă de instruire şi autoinstruire, care presupune efectuarea de către elevi a unei cercetări axate pe obiective practice, cercetare finalizată cu elaborarea unui produs material - model material, obiect, aparat, instalaţie, album tematic etc. Aceste produse sunt rezultatul unor activităţi de proiectare, cercetare şi al unor acţiuni efective, originale şi cu utilitate practică, efectuate fie individual, fie în grup. Elaborarea proiectului (şi a produsului material) presupun o activitate de durată şi îmbină investigaţia ştiinţifică cu activităţile practice ale elevului, reprezentând un mijloc eficient de integrare a învăţământului cu cercetarea ştiinţifică şi cu practica vieţii cotidiene. Posibilităţile de valorificare a proiectului/temei de cercetare în practica instruirii sunt multiple: - Efectuare Efectuareaa de investigaţi investigaţiii în mediu mediull înconju înconjurător, rător, în scopul scopul culegerii culegerii de informa informaţii ţii referitoare la o anumită temă, informaţii care vor fi valorificate ulterior în cadrul  proiectului. De exemplu, elaborarea de monografii ale localităţilor, elaborarea istoricului unor instituţii de învăţământ, de cultură etc., elaborarea de culegeri de folclor, efectuarea de studii asupra răspândirii unor cuvinte pe o arie geografică, efectuarea efectuarea de studii geografice etc. - Proiectare Proiectareaa şi confec confecţiona ţionarea rea de modele modele material materiale, e, obiecte obiecte,, aparate, aparate, instal instalaţii aţii etc. etc. necesare în procesul instructiv-educativ. 29

-

Elaborare Elaborareaa de lucrări lucrări ştiinţi ştiinţifice fice axate axate pe o temă temă stabi stabilită lită în prealabil prealabil şi şi prezenta prezentarea rea lor lor în clasă, în cercurile de elevi la diferite discipline, la simpozioane şi sesiuni ştiinţifice organizate de elevi. - Participare Participareaa elevilor elevilor la la elabora elaborarea rea unor unor proiect proiectee şi la realizare realizareaa în practic practicăă a obiect obiectivelo ivelor  r   pe care acestea le urmăresc. De exemplu, realizarea de proiecte referitoare la amplasarea unor obiective industriale, economice, socio-culturale, a unor proiecte de sistematizare a localităţilor ş.a. - Elaborare Elaborareaa de lucrări lucrări de de diplomă diplomă baza bazate te pe cerce cercetarea tarea şi activita activitatea tea practic practicăă desfăşu desfăşurată rată de elevi pe o perioadă de timp mai îndelungată (1-2 ani) şi finalizată cu conceperea şi elaborarea de produse utile.

 Studiul de caz  Ca metodă de cercetare în domenii ştiinţifice cum ar fi: medicină, psihologie, pedagogie, sociologie, economie, istorie, literatură etc., studiul de caz constă în analiza şi dezbaterea unui “caz” , de exemplu, o situaţie particulară a unei persoane, a unui elev, a unei organizaţii, instituţii, întreprinderi etc. ( Dicţionar   Dicţionar de pedagogie, 1979, S. Cristea, 1998). Ca metodă instructiv-educativă, studiul de caz are caracter activizator şi presupune organizarea şi desfăşurarea activităţii instructiv-educative pe baza analizării şi dezbaterii unor  situaţii reale, a unor “cazuri”, valorificate ca premise pentru desprinderea şi formularea unor  concluzii, reguli, legităţi, principii etc. În acelaşi timp, studiul de caz reprezintă r eprezintă o metodă de cercetare care permite elevilor confruntarea directă cu o situaţie reală şi care favorizează astfel cunoaşterea inductivă. Prin utilizarea studiului de caz, elevii dobândesc informaţii cu caracter teoretic şi, în acelaşi timp, analizează şi studiază o serie de situaţii concrete, inspirate şi chiar decupate din practica vieţii cotidiene, din conduita umană. umană. Astfel, el se constituie într-o modalitate eficientă eficientă de apropiere a  procesului de învăţare de contextul extraşcolar. În practi practica ca instru instruirii irii se valor valorifi ifică că următo următoare arele le tip tipuri uri de cazur cazuri,i, invent inventari ariate ate de Roger  Roger  Muchielli (1982): • incidente incidente semni semnificat ficative, ive, corela corelate te cu o stare de fapt fapt ambigu ambiguă, ă, neclară neclară şi disfunc disfuncţiona ţională lă • o situa situaţie ţie partic particula ulară, ră, inedit inedităă şi evolu evoluţia ţia sa în în timp timp • situaţia situaţia unui unui indivi individd aflat aflat la un momen momentt dat în încurcă încurcătură, tură, care se confru confruntă ntă cu cu dificultăţi de diferite naturi • un momen momentt problema problematic tic din din viaţa viaţa profesi profesional onală, ă, şcolară şcolară etc. a unei unei persoan persoane. e. În utilizarea studiului de caz se parcurg, de obicei, următoarele etape metodice: • alegerea cazului, respectiv “decuparea” “decuparea” lui din realitate •  prezentarea cazului, familiarizarea cu el şi sistematizarea informaţiilor  • analiza-sinteza cazului şi obţinerea informaţiilor necesare prin întrebări adresate  profesorului, prin documentare bibliografică şi practică • stabilirea variantelor de soluţionare • alegerea soluţiei optime, respectiv luarea hotărârii prin confruntarea variantelor, compararea valorii lor, ierarhizarea lor în funcţie de valoare şi optarea pentru soluţia optimă. Valorificarea eficientă a studiului de caz în procesul instructiv-educativ presupune respectarea următoarelor cerinţe: - cazul cazul să fie fie strict strict autentic autentic (de acee aceea, a, pentru pentru culege culegerea rea datelo datelorr se recurge recurge la interviur interviuri,i, studiul unor dosare şi documente - scrisori, date biografice şi autobiografice, confesiuni confesiuni etc.; se pot analiza cazuri filmate, cazuri înregistrate pe benzi de casetofon sau magnetofon, cazuri scrise, cu ajutorul celor din urmă putându-se alcătui cazuoteci) - cazul cazul să reprezin reprezinte te o situaţie situaţie “totală “totală”, ”, adică adică să conţin conţinăă toate datel datelee necesare necesare analiz analizării ării şi soluţionării lui 30

-

prezentare prezentareaa cazului cazului să să creeze creeze o situaţie-pr situaţie-proble oblemă, mă, pentru pentru a cărei cărei rezolvare rezolvare,, elevii elevii să adopte decizii şi/sau să stabilească un diagnostic - să se identific identificee şi să se valorif valorifice ice funcţia funcţia instructiv instructiv-educ -educativă ativă cazurilor cazurilor prin prin crearea crearea cadrul teoretic necesar analizei, prin valorificarea funcţiei de model pe care o îndeplineşte cazul pentru întreaga clasă de fenomene din care face parte, respectiv prin extrapolarea şi generalizarea experienţei acumulate, astfel încât structurile cognitive achiziţionate să facă posibil transferul de cunoştinţe şi să se implice în analiza şi înţelegerea altor cazuri - cazul cazul să fie fie pregătit pregătit înain înainte te de a fi integra integratt în strateg strategiile iile de instruire instruire şi valori valorifica ficatt în  procesul didactic. Deşi studiul de caz reprezintă o metodă cu caracter activizator, rolul profesorului nu este diminuat, ci, dimpotrivă, potenţat şi constă în următoarele: ◊ selectarea unei varietăţi de cazuri, adaptate obiectului de învăţământ şi particularităţilor de vârstă ale elevilor  ◊ evidenţierea regulilor regulilor de soluţionare a mai multor cazuri cazuri similare ◊ prezentarea cazului, organizarea şi conducerea procesului de analiză a acestuia, dirijarea dezbaterilor, sugerarea mai multor variante de soluţionare, incitarea elevilor la căutări, ghidarea lor în alegerea variantei optime (fără să anticipeze ipotezele, soluţiile şi opiniile la care pot ajunge elevii singuri şi fără să-şi impună în mod necondiţionat propria opinie, pe care elevii să o îmbrăţişeze doar pentru că vine de la profesor) ◊ conducerea întregii activităţi didactice în cadrul căreia se utilizează studiul de caz, astfel încât să asigure eficienţa utilizării metodei, efectuarea de către elevi a unui autentic exerciţiu  bazat pe căutări, descoperiri, găsiri de răspunsuri şi argumentaţii. Avantajele pedagogice pedagogice ale metodei studiului de caz sunt multiple: ∑ asigură o apropiere eficientă a procesului de învăţare de viaţa cotidiană, de realitatea înconjurătoare, înconjurătoare, de practică ∑ obişnuieşte elevii cu colectarea de informaţii, cu selectarea, structurarea, sistematizarea sistematizarea şi valorificarea lor, cu elaborarea de decizii argumentate ∑ este o metodă cu o excepţională valoare euristică şi aplicativă ∑ are rol formativ deosebit graţie demersurilor de studiere a situaţiilor tipice, a cazurilor, din unghiuri de vedere diferite, graţie căutării şi găsirii mai multor variante de soluţionare a cazului etc. ∑ asigură premisele necesare realizării unui învăţământ activ, punând elevii în situaţia de aşi argumenta ipotezele, explicaţiile şi demersurile proprii şi de a participa activ la soluţionarea cazului prin aflarea şi evaluarea opiniilor colegilor, prin realizarea sintezei acestora cu ale sale, în acest fel, conturându-se varianta optimă ∑ contribuie la formarea şi dezvoltarea spiritului critic al elevilor, a capacităţii de examinare şi evaluare critică a diferitelor strategii şi variante de soluţionare a unei situaţii problemă ∑ favorizează favorizează capacitatea de predicţie a elevilor, de anticipare a evoluţiei evenimentelor şi,  pe această bază, de a lua decizii eficiente.

 Jocul de rol  Este o metodă activă de predare-învăţare activă, o formă de aplicare în învăţământ a  psihodramei - metodă psihoterapeutică creată de J.B. Moreno în anul 1921 şi intrată în circulaţie mai ales după anul 1934. Jocul de rol presupune activităţi de simulare a unor funcţii, relaţii, activităţi, fenomene, sisteme etc., în cadrul cărora, elevii devin “actori” ai vieţii sociale pentru care, de altfel, se  pregătesc: Astfel, ei vor juca rolurile corespunzătoare corespunzătoare anumitor poziţii sau status-uri profesionale, culturale, ştiinţifice, etc., formându-şi anumite competenţe, abilităţi, atitudini, comportamente, comportamente, 31

convingeri etc. De aceea, pentru ca metoda să poată fi valorificată eficient, este necesar ca  profesorii care exploatează valenţele acestei metode didactice, să stăpânească bine conceptele implicate, respectiv cele de: “rol”, “statut”, “contrapoziţie”, “contrapoziţie”, “poziţie focală”, “actor”, “parteneri de rol”, “comportamente de rol”, “obligaţii de rol” etc. (M. Ionescu, 2000; M. Ionescu, V. Chiş, 2001). De asemenea, nu trebuie să se piardă din atenţie importanţa observatorilor în dezbaterea şi analiza  jocului de rol. Întotdeauna, în utilizarea jocului de rol sunt simulate aspecte ale interacţiunii umane, astfel încât, el poate fi utilizat pentru atingerea unuia sau mai multor obiective, dintre care amintim: facilitarea integrării sociale active a elevilor, graţie interpretării şi învăţării rolurilor  necesare ocupării ulterioare a unor noi status-uri formarea şi modelarea comportamentului uman pe baza simulării interacţiunii ce caracterizează o structură, o relaţie sau o situaţie socială de grup, prin distribuirea în rândul  participanţilor la instruire a unor status-uri foarte bine precizate şi relaţionate între ele familiarizarea cu modurile de gândire, trăire şi acţiune specifice anumitor status-uri dezvoltarea capacităţii capacităţii de empatie şi înţelegere a opiniilor, trăirilor şi aspiraţiilor celor din  jur  dezvoltarea capacităţii capacităţii de a surprinde, de a înţelege şi de a evalua opiniile şi orientările valorice ale indivizilor cu care relaţionează formarea capacităţii de a rezolva situaţiile problematice, dificile, acumularea de experienţă în acest sens verificarea corectitudinii comportamentelor comportamentelor formate, validarea celor învăţate corect şi invalidarea celor învăţate greşit formarea şi perfecţionarea aptitudinilor de muncă în grup şi de conducere colectivă. În proiectarea, pregătirea şi utilizarea jocului de rol se parcurg următoarele etape metodice: • Identificarea situaţiei interumane care se pretează la simulare prin jocul de rol şi care să corespundă obiectivului urmărit, respectiv comportamentelor, competenţelor, abilităţilor  etc. pe care elevii trebuie să şi le însuşească în urma interpretării rolurilor. • Modelarea situaţiei şi proiectarea scenariului instruirii. Situaţia de simulat este analizată din punctul de vedere al status-urilor şi tipurilor de interacţiuni implicate, reţinându-se pentru scenariu numai aspectele esenţiale, respectiv status-urile şi rolurile cele mai importante, care servesc la definirea unui model interacţional. Apoi se elaborează scenariul scenariul propriu-zis al instruirii, respectiv noua structură de status-uri şi roluri, care va fi valorificată în instruire şi care, fiind adaptată, este mult simplificată faţă de situaţia reală. • Alegerea partenerilor şi instruirea lor în legătură cu specificul şi exigenţele jocului de rol, respectiv distribuirea rolurilor şi familiarizarea participanţilor cu sarcinile de realizat. Pentru fiecare participant sunt descrise amănunţit amănunţit status-urile şi rolurile, pe o fişă; distribuirea rolurilor poate fi la alegere sau prestabilită de către conducătorul activităţii. • Învăţarea individuală a rolului de către fiecare participant prin studierea fişei; pentru aceasta, participanţii participanţii sunt lăsaţi 15-20 de minute să îşi interiorizeze rolul şi să îşi conceapă propriul mod de interpretare. • Interpretarea rolurilor de către toţi participanţii. • Dezbaterea cu toţi participanţii a modului de interpretare şi reluarea secvenţelor în care nu s-au manifestat comportamentele aşteptate. La dezbatere participă şi observatorii  jocului de rol, însă este necesar să li se dea prioritate participanţilor direcţi (interpreţilor), pentru a comunica ceea ce au simţit interpretând rolurile. Rolul profesorului în utilizarea jocului de rol este deosebit de important, îndeosebi pentru că, în proiectarea, organizarea, conducerea şi desfăşurarea jocului de rol, el trebuie să aibă în vedere o serie de cerinţe metodice, care să asigure eficienţa metodei: 32

-

în distribui distribuirea rea status status-urilo -urilorr şi rolurilor, rolurilor, profesorul profesorul trebuie trebuie să pornească pornească de la dorinţele dorinţele,, aspiraţiile, aptitudinile şi preferinţele fiecărui participant - este recom recomanda andabil bil ca înainte înainte de derula derularea rea jocul jocului ui de rol, rol, să se organi organizeze zeze exerc exerciţii iţii  pregătitoare (individuale sau în grup), să se discute cazuri asemănătoare sau similare şi modalităţile de soluţionare a acestora - profesorul profesorul este este cel cel care profe profesorul sorul trebu trebuie ie să urmărea urmărească scă cu cu atenţie, atenţie, la fieca fiecare re interpret interpret,, modul în care îşi asumă şi interpretează rolul, măsura în care se identifică cu el şi să ajute participanţii să nu se abată de la rolul primit - să se creeze creeze o atmos atmosferă feră plăcu plăcută tă de lucru, lucru, pentru pentru a-i stimula stimula pe interpreţi, interpreţi, pentru pentru a evita evita  blocajele lor cognitive şi emoţionale, conflictele dintre ei etc. - fiecare fiecare interpre interprett trebuie trebuie să cunoască cunoască nu numai numai comport comportamen amentele tele şi conduite conduitele le proprii proprii (pe (pe care le va adopta/manifesta în cadrul jocului de rol), ci şi pe cele pe care le aşteaptă de la  parteneri - este recom recomanda andabil bil ca un joc joc de rol rol să fie interpr interpretat etat de de mai multe ori de aceeaşi aceeaşi categ categorie orie de elevi, pentru a se asigura însuşirea şi automatizarea deprinderilor, manifestarea conduitelor şi comportamentelor vizate - este util ca, în cadru cadrull unui unui anumit anumit joc, interpreţi interpreţiii să înveţe înveţe noi noi roluri roluri - pentru pentru formarea formarea şi şi exersare exersareaa unor unor deprinde deprinderi, ri, conduite conduite şi comport comportame amente nte mai complexe complexe,, este util să se recurgă la seturi de roluri cu complexitate crescândă, pe baza cărora să se  poată asigura generalizarea şi transferul deprinderilor, conduitelor şi al comportamentelor pentru alte situaţii, asemănătoare sau similare. Există multe tipuri de jocuri de rol, valorificabile în practica instruirii la diferitele discipline de învăţământ:  ∫   Jocuri de rol cu caracter general: - Jocul de reprezentare a structurilor , care ajută elevii să înţeleagă modul de funcţionare a unor structuri organizatorice integrate într-un sistem socio-economic, socio-cultural socio-cultural etc. El se poate utiliza cu succes în studiul istoriei, al managementului, al ştiinţelor economice ş.a. - Jocul de decizie , care constă în simularea unor contexte situaţionale în care elevii trebuie să ia o decizie importantă. Condiţia este ca participanţii la joc/interpreţii să cunoască obiectivele urmărite de persoana care ia deciziile, să stabilească o ordine de prioritate a lor, să formuleze variante de soluţionare, să anticipeze posibilele efecte pozitive şi negative ale acestor soluţii şi să decidă asupra variantei optime. Acest tip de joc de rol poate fi utilizat în studiul istoriei, managementului, managementului, al ştiinţelor juridice, economice etc. - Jocul de arbitraj, care contribuie la dezvoltarea capacităţilor de înţelegere, mediere şi soluţionare a problemelor conflictuale care apar între două persoane, două grupuri, două unităţi economice etc. În soluţionarea litigiului sunt implicaţi: conducătorul procesului de simulare, respectiv cadrul didactic, arbitri, respectiv participanţii, părţile conflictuale, conflictuale, care pot fi persoane, grupuri, instituţii şi experţi. Este un tip de joc aplicabil în studiul disciplinelor juridice şi financiarcontabile. - Jocul de competiţie (de obţinere a performanţelor) , care constă în simularea obţinerii unor   performanţe de învingere a unui adversar real sau imaginar. Participanţii sunt distribuiţi în perechi de câte două persoane sau în microgrupuri, li se distribuie status-urile şi rolurile şi li se comunică obiectivul/obiectivele competiţiei. Apoi, sunt puşi să aleagă între variabilele posibile de joc, să adopte strategii diverse, să identifice soluţii optime, respectând regulile jocului. În elaborarea strategiilor de lucru proprii, jucătorii dintr-un grup vor ţine cont de prestaţia adversarului, fiecare  parte străduindu-se să impună soluţia considerată cea mai eficientă. eficientă. Este un tip de joc aplicabil la toate obiectele de învăţământ în cadrul cărora se pot organiza situaţii competitive.  ∫   Jocuri de rol cu caracter specific: 33

- Jocul de-a ghidul şi vizitatorii se bazează pe o activitate ipotetică, de exemplu, vizitarea unui obiectiv socio-cultural, a unei unităţi economice etc. Sala de clasă este dotată cu hărţi, planşe,  pliante, fotografii etc. în conformitate cu natura activităţii simulate. Elevii sunt împărţiţi în câteva grupuri şi li se distribuie roluri, fie de ghizi, fie de vizitatori. Este un tip de joc aplicabil, în special, în studiul limbilor străine. - Jocul de negociere şi-a dovedit utilitatea în simularea operaţiilor de vânzare-cumpărare, a tranzacţiilor comerciale şi financiar-bancare, contribuind la dezvoltarea capacităţilor de negociere a celor care lucrează sau vor lucra în domeniul relaţiilor comerciale. Elevii sunt împărţiţi în microgrupuri sau în perechi de microgrupuri, care sunt puse în situaţia de a realiza tranzacţii comerciale. Fiecare grup sau microgrup încearcă să convingă partenerul de negociere să îi accepte condiţiile de negociere. - Jocul de-a profesorul şi elevii , este un tip de joc util în simularea situaţiilor educaţionale, el contribuind la dezvoltarea capacităţilor specifice necesare unui cadru didactic. Unul din elevi joacă rolul profesorului, iar restul clasei pe cel al elevilor. Potenţialul pedagogic al jocului de rol constă, în principal, în următoarele: ∑ activizează elevii din punct de vedere cognitiv, afectiv şi motric-acţional şi îi pune în situaţia de a relaţiona între ei ∑ interacţiunile stabilite între participanţi permit autocontrolul eficient al conduitelor, comportamentelor comportamentelor şi achiziţiilor  ∑ dramatizarea conduce la apariţia unor situaţii problematice, sprijină înţelegerea complexă a situaţiei şi determină participarea activă a elevilor  ∑ evidenţiază modul corect sau incorect de comportare în anumite situaţii ∑ reprezintă o metodă eficientă de formare rapidă şi corectă a convingerilor, atitudinilor, deprinderilor conduitelor şi comportamentelor. comportamentelor. Dintre dezavantajele sau dificultăţile legate de utilizarea metodei, amintim:   proiectarea şi pregătirea activităţilor didactice bazate pe utilizarea jocului de rol solicită din partea cadrului didactic efort deosebit şi un volum mare de timp   solicită din partea cadrului didactic, pe lângă aptitudini pedagogice speciale, aptitudini regizorale şi actoriceşti   la elevi pot apărea blocaje emoţionale în preluarea şi interpretarea rolurilor    poate apărea riscul devalorizării jocului de rol, dacă elevii ajung să îl considere o activitate facilă sau chiar puerilă.

 Învăţarea pe simulatoare didactice Simulatoarele sunt sisteme analoage sau izomorfe cu o categorie de obiecte sau situaţii reale, sisteme care facilitează studierea anumitor variabile (de exemplu, cabinele de instruire sunt simulatoare cu ajutorul cărora se poate învăţa modul de conducere al autovehiculelor sau al avioanelor). Ele fac parte din categoria mijloacelor de învăţământ, respectiv a mijloacelor tehnice de instruire, fiind sisteme tehnice artificiale, construite prin analogie cu sisteme tehnice originale, astfel încât între elementele lor structurale şi funcţionale să existe o corespondenţă corespondenţă biunivocă. Prin utilizarea instalaţiilor de simulare se urmăreşte realizarea unei ambianţe cât mai apropiate de aceea în care se desfăşoară activitatea bazată pe folosirea sistemului tehnic original, respectiv se urmăreşte: să se sprijine observarea părţilor componente ale sistemului şi a funcţionării lor în ansamblu să se permită elevilor să studieze şi să explice anumite acţiuni complexe să se permită elevilor să execute anumite operaţii componente ale unei activităţi mai complexe 34

să se contribuie la formarea unor abilităţi tehnice specifice să se realizeze verificarea unor priceperi, deprinderi, cunoştinţe etc. (în condiţii de securitate şi cu costuri economice reduse), care vor fi solicitate ulterior într-un context de activitate reală.

Instruirea şi autoinstruirea asistate de calculator  Sintagma “instruire şi autoinstruire asistate de calculator” se referă la utilizarea calculatorului electronic/computerului electronic/computerului în procesul de învăţământ, respectiv în scopuri didactice. Instruirea asistată de calculator (prescurtat I.A.C.) nu presupune introducerea empirică a calculatorului electronic în procesul de învăţământ, fără o linie didactică bine precizată, fără orientări pedagogice, psihologice şi metodice şi fără cadre didactice cu pregătirea psihopedagogică psihopedagogică şi tehnică necesare. Difuziunea instruirii asistate de calculator în practica şcolară implică adoptarea unei strategii coerente, care presupune cu necesitate munca de echipă, precum şi asigurarea anumitor condiţii favorabile, cum sunt: Adaptarea educaţiei la necesităţile actuale şi de perspectivă ale societăţii, în aşa fel încât educaţia să constituie, într-adevăr, un factor activ al dezvoltării. Îmbogăţirea şi modernizarea permanentă a sistemului metodelor de învăţământ, eliminarea decalajului existent între domeniile cunoaşterii şi şcoală. Informatizarea progresivă şi accelerată a diferitelor sectoare ale vieţii economico-sociale economico-sociale - un proces ireversibil, care se înfăptuieşte, cu ritmuri diferite, în toate ţările. Realizarea de progrese în domeniul informaticii, al calculatoarelor şi al tehnologiilor de comunicare. Realizarea instruirii asistate de calculator presupune existenţa unui program de instruire, care este un produs pedagogic, respectiv rezultatul programării pedagogice; acest acestaa urmeaz urmeazăă să fie transp transpus us înt într-un r-un progra program-c m-comp ompute uter, r, care care reprez reprezint intăă un produs produs informatic. În termeni tehnici, produsele informatice (care sunt produse intelectuale) sunt numite numite softw software are,, iar aparatu aparatura ra electr electroni onică că (care (care nu s-ar putea putea utiliza utiliza fără fără softwa software) re) –  hardware (vezi “Mijloacele de învăţământ”). Se mai utilizează termenul de courseware, care se referă la elaborarea lecţiilor şi a celorlaltor forme de organizare a activităţii instructiveducative În legătură cu instruirea asistată de calculator se conturează patru direcţii de activitate: (1) învăţământul de de informatică, informatică, respectiv predarea informaticii informaticii cu toate ramurile sale (2) programarea pedagogică pedagogică a conţinutului, respectiv respectiv a materialului materialului de studiat şi a activităţii activităţii elevului în legătură cu acel conţinut (3) elaborare elaborareaa progra programulu mului-comp i-computer  uter  (4) abordarea şi soluţionarea soluţionarea problemelor problemelor legate legate de produsele hardware. Introducerea calculatorului calculatorului în şcoală nu trebuie să constituie un scop în sine, ci o modalitate de creştere a calităţii, a eficienţei învăţării şi predării. I.A.C. I .A.C. reprezintă, o strategie de lucru a  profesorului şi a elevilor, de tip interactiv, un nou mod de concepere a instruirii şi învăţării, care îmbogăţeşte sistemul activităţilor didactice pe care aceştia le desfăşoară şi care prezintă importante valenţe formative şi informative. Acestea se analizează în contextul învăţământului pe clase şi lecţii, care va constitui pentru mult timp cadrul de inserţie a mijloacelor tehnice de instruire. Clasa de elevi rămâne un spaţiu favorizant pentru realizarea r ealizarea contactelor interpersonale, interpersonale, atât de necesare în  procesul învăţării. Calculatorul electronic simulează procese şi fenomene complexe pe care nici un alt mijloc didactic nu le poate pune atât de bine în evidenţă. Astfel, prin intermediul lui, se oferă elevilor  modelări, vizualizări, justificări şi ilustrări ale conceptelor abstracte, ilustrări ale proceselor şi fenomenelor fenomenelor neobservabile sau greu observabile din diferite motive. În acelaşi timp, calculatorul “construieşte” contexte pentru aplicaţii ale conceptelor, oferind celor ce studiază şi limbajul cu 35

ajutorul căruia ei îşi pot descrie propria activitate. Astfel, utilizarea calculatorului electronic oferă facilităţi ca: - simularea unor procese şi fenomene în mişcare prin imagini animate şi suplinirea, în felul acesta, a unor demonstraţii experimentale - crearea de situaţii-problemă cu valoare stimulativă şi motivaţională pentru elevi sau cu statut de instrument de testare a nivelului cunoştinţelor şi abilităţilor însuşite de aceştia - îmbunătăţirea procesului de conexiune inversă, graţie posibilităţilor de menţinere sub control a activităţii elevilor  - desfăşurarea de activităţi diferenţiate pe grupe de nivel - desfăşurarea de activităţi de autoinstruire - desfăşurarea de activităţi de autotestare - desfăşurarea de activităţi recapitulative - organizarea de jocuri didactice în scopul aprofundării cunoştinţelor cunoştinţelor şi abilităţilor sau în scopul îmbogăţirii acestora. Meritul deosebit al instruirii asistate de calculator constă în faptul că presupune participarea activă a elevilor în procesul de predare-învăţare şi că permite dezvoltarea intelectuală a acestora, adecvată ritmului lor de lucru.

Criterii în alegerea metodelor şi procedeelor didactice Stabilirea sistemului metodologic al activităţii instructiv-educative este un demers integrat conceperii şi proiectării strategiilor de instruire; aşadar, trebuie să se aibă în vedere criteriile de stabilire a strategiilor didactice, dar şi altele, specifice metodologiei metodologiei didactice. Sintagma “sistem metodologic” evidenţiază faptul că metodele şi procedeele valorificabile într-o situaţie de instruire se influenţează, se sprijină şi se completează reciproc; între elementele componente al strategiilor didactice se stabilesc corespondenţe strânse. Astfel, sistemul de metode şi procedee didactice se elaborează în viziune sistemică şi este strâns corelat cu sistemul mijloacelor  de învăţământ, cu formele de organizare a activităţii instructiv-educative, cu modul de abordare a învăţării de către elevi etc. În tabelul 1.V. sintetizăm principalele criterii care stau la baza alegerii sistemului de metode şi procedee didactice: Tabelul 1.V. Criterii în alegerea metodelor şi procedeelor didactice

 Nr. Natura factorilor crt. 1. Factori obiectivi

2.

Factori obiectivi ivi

Exemplificări   - obiectivul fu fundamental - obiectivele operaţionale - sistemul principiilor didactice generale şi sistemul principiilor  didactice specifice disciplinei de studiu - analiza sistemică a conţinutului ştiinţific - unitatea dintre conţinut şi metodă - mijloacele de învăţământ - logica internă a ştiinţei - legităţile procesului învăţării - re resursele ps psihologice al ale el elevilor  - caracteristicile clasei de elevi - personalitatea şi competenţa profesorului 36

- contextul uman şi social al aplicări metodei

V.6. Direcţii de modernizare a metodologiei didactice În general, dezvoltarea şi modernizarea metodologiei didactice constituie un proces continuu, determinat de: ritmul rapid al schimbărilor care au loc în societate, cererea crescândă crescândă de educaţie, exigenţele formulate pentru procesul de învăţământ, finalităţile acestuia, accentuarea complexităţii problematicii procesului de predare-învăţare, achiziţiile din ştiinţele educaţiei, creşterea rolului ştiinţelor şi achiziţiile din domeniile ştiinţifice, necesitatea de a apropia activitatea instructiv-educativă de cea de cercetare ştiinţifică ş.a. Principalele tendinţe ale înnoirii şi modernizării metodologiei didactice sunt:  Valorificarea metodelor în direcţia asigurării caracterului complementar al activităţii de  predare-învăţare , prin îmbinarea activităţii de predare a profesorilor cu activitatea de învăţare a elevilor. În concepţia didacticii moderne, metodele de învăţământ reprezintă atât instrumente de lucru (predare) ale profesorului, cât şi instrumente de lucru (învăţare) ale elevilor. Numai o astfel de valorificare a metodelor permite realizarea unei instruiri eficiente, în cadrul căreia, activităţile de  predare şi învăţare se sprijină şi se completează reciproc. stimulări ăriii partic participă ipării rii lor   Valorif Valorificar icarea ea metodel metodelor or în direcţi direcţiaa activiză activizării rii elevilo elevilor  r , a stimul efective la dobândirea noilor cunoştinţe şi abilităţi intelectuale şi practice. Utilizarea metodelor  didactice ca instrumente de învăţare trebuie să implice eforturile intelectuale şi practice/motrice ale elevil elevilor, or, proce procesel selee lor int intele electu ctuale ale,, operaţ operaţiile iile gândi gândirii, rii, spirit spiritul ul de obser observaţ vaţie, ie, spirit spiritul ul critic critic,, imaginaţia, creativitatea lor etc. Numai în acest fel, cunoştinţele şi abilităţile intelectuale şi practice dobândite vor putea asigura o învăţare conştientă, profundă şi eficientă, care să menţină spiritul elevilor deschis spre noi cunoştinţe.  Imprimarea unui caracter euristic metodelor  se referă la valorificarea metodelor astfel încât să se determine antrenarea elevilor în activităţi de formulare de situaţii-problemă, de căutare, investigare, cercetare, care să permită învăţarea prin problematizare şi descoperire.  Accentuarea caracterului formativ al metodelor  reprezintă o direcţie care se referă la creşte creşterea rea contrib contribuţi uţiei ei metode metodelor lor didac didactic ticee la cultiv cultivare areaa poten potenţia ţialul lului ui indivi individu dual al al elevil elevilor, or, la dezvoltarea capacităţilor de a opera cu informaţiile dobândite, de a aplica noile cunoştinţe, de a  judeca, de a reflecta, de a face evaluări, de a investiga, de a-şi pune probleme şi de a căuta soluţii ş.a.m.d. Metodele se constituie în autentice exerciţii de formare cognitivă, moral-afectivă şi estetică a elevilor, respectiv de modelare a personalităţii acestora.  Valorificarea Valorificarea într-o măsură cât mai mare a metodelor active, centrate pe elev şi orientate spre spre antre antrenar narea ea şi activ activiza izarea rea struct structuri urilor lor cogni cognitiv tivee şi operat operatori oriii ale elevil elevilor, or, spre spre uti utiliz lizare areaa  potenţialului lor psiho-fizic, spre transformarea elevului într-un coparticipant la propria instrucţie şi educaţie, care îşi construieşte singur cunoaşterea.  Reconsiderarea metodelor tradiţionale reprezintă o tendinţă care subliniază faptul că schimbările din metodologia didactică presupun nu doar modificări de pondere, cât, mai ales, valorizări care vizează accentuarea valorii formative a metodelor tradiţionale, tr adiţionale, evidenţierea şi accentuarea caracterului caracterului lor euristic şi activ. Este eronat să afirmăm că metodele tradiţionale nu sunt eficiente, iar cele moderne eficiente. Eficienţa unei metode depinde de modul în care ea este valorificată într-un anumit context didactic, de influenţa pe care o au asupra rezultatelor şcolare, de cantitatea de efort intelectual şi practic şi de volumul de timp investite.

37

 Favorizarea relaţiei nemijlocite a elevului cu obiectele cunoaşterii sau cu modelele

lor/accentuarea caracterului practic-aplicativ al metodelor  prin valorificarea metodelor practice în scopul aplicării, demonstrării, experimentării noilor conţinuturi.  Asigurarea relaţiei metode - mijloace de învăţământ  este o direcţie care recomandă activităţile de predare şi învăţare să nu desfăşoare numai în sala de clasă, ci şi în laboratoare, cabinete, ateliere, pe terenuri experimentale etc., iar mijloacele de învăţământ să se utilizeze ori de câte ori ele ar putea fi eficiente, atât în activităţile frontale, cât şi în cele de grup şi individuale.  Diversificarea metodologiei didactice este o cerinţă impusă de multitudinea, diversitatea şi complexitatea situaţiilor de instruire, a contextelor didactice în care se aplică metodele. Pentru a selecta anumite metode şi pentru a le stabili eficienţa, ne raportăm la următoarele elemente: registrul în care vor lucra elevii – acţional, figural sau simbolic; repertoriul operaţiilor logice de care dispun elevii; etapa/faza procesului didactic în care se valorifică metoda.  Asigurarea unui caracter dinamic şi deschis metodologiei didactice , respectiv depăşirea ideilor empirismului clasic (pentru care actul cunoaşterii, independent de metoda de predare, era reductibil la simpla înregistrare prin simţuri, elevul fiind considerat un receptor pasiv de informaţii) şi acceptarea noilor teorii din psihologie şi pedagogie, care pun la baza însuşirii cunoştinţelor, acţiunea, într-o dublă ipostază – obiectuală şi mintală (pentru care elevul este subiect activ al cunoaşterii, implicat activ în propria formare şi informare). Caracterul dinamic şi deschis al metodologiei didactice este asigurat şi de raporturile sale cu alte ştiinţe: sociologia educaţiei, pedagogia experimentală, cibernetică, tehnologia informaţiei etc. V. Mijloacele de învăţământ

Definirea mijloacelor de învăţământ. Valenţele lor formative şi informative. Sintagma “mijloace de învăţământ” reuneşte ansamblul materialelor naturale (obiecte din realitatea înconjurătoare în forma lor naturală - minerale, plante, animale, aparate, utilaje, instalaţii, maşini etc.) sau realizate intenţionat (modele, planşe, hărţi, manuale, cărţi, fişe de lucru, teste, instalaţii pentru laboratoare fonice, jocuri didactice, simulatoare didactice, mijloace tehnice de instruire etc.), care sprijină realizarea r ealizarea activităţilor instructiv-educative, respectiv activitatea de învăţare a elevilor, activitatea de predare a cadrelor didactice şi atingerea obiectivelor specifice acestor activităţi. De asemenea, sintagma “mijloace de învăţământ” include ansamblul cerinţelor   pedagogice de selectare, selectare, integrare organică şi articulare a lor în strategiile didactice şi de valorificare eficientă în procesul instructiv-educativ. Sistemul mijloacelor de învăţământ reprezintă un element component al strategiilor  didactice şi, implicit, ale tehnologiei instruirii, deci ele nu se află în relaţie de superpozabilitate cu nici unul din aceşti termeni. Mijloacele de învăţământ au meritul de a asigura o bază intuitivă, perceptivă, concretsenzorială şi sugestivă activităţii de învăţare şi, în acelaşi timp, de a vehicula informaţii bogate, bine selectate, prelucrate şi transpuse în perspectivă didactică. Sprijinind perceperea, asimilarea şi înţelegerea noilor conţinuturi de către elevi, ele reuşesc să le trezească interesul, să îi sensibilizeze, să îi stimuleze şi să le impulsioneze activitatea, activitatea, mărind considerabil gradul de participare al acestora la desfăşurarea activităţilor instructiv-educative. Mai mult, dată fiind evoluţia istorică a resurselor  r esurselor  materiale valorificabile în procesul instruirii, se poate vorbi despre utilizarea lor în activităţi independente şi chiar şi despre individualizarea învăţării bazată pe utilizarea anumitor mijloace de învăţământ. Exemplul cel mai elocvent în acest sens îl constituie calculatorul electronic (computerul) cu facilităţile pe care el le oferă: utilizarea unor programe speciale de autoinstruire, autotestare şi autoevaluare la diferite discipline de studiu, utilizarea compact discurilor în vederea autoinstruirii, navigarea pe Internet ş.a.; mai amintim manualele şi alte cărţi, trusele pentru elevi, instalaţiile pentru laboratoarele fonice, simulatoarele didactice, jocurile pentru dezvoltarea vorbirii, 38

 jocurile pentru formarea deprinderilor practice, modelele (mai ales dacă sunt elaborate de elevi), machetele, mulajele ş.a. Aşadar, mijloacele de învăţământ deţin atât valenţe informative, întrucât sprijină îmbogăţirea experienţei cognitive a elevilor, cât şi valenţe formative, întrucât îi obişnuiesc pe aceştia cu utilizarea unor instrumente, dispozitive, aparate, instalaţii, maşini etc., contribuind la formarea şi dezvoltarea unor priceperi şi deprinderi (abilităţi) practice şi intelectuale. Informaţiile oferite de mijloacele de învăţământ, tipurile de stimuli pe care acestea îi conţin, contribuie la atingerea obiectivelor operaţionale numai cu condiţia ca activitatea desfăşurată de elevi să nu constea în simplă contemplare, contemplare, ci să presupună o învăţare învăţare activă şi intensă, observaţie conştientă şi selectivă, spirit critic, exersarea operaţiilor gândirii, înţelegerea celor percepute, căutări, cercetări, interpretări şi reflecţii personale, efectuarea de generalizări manifestarea imaginaţiei şi a creativităţii etc.   Eleme Elemente ntele le care care confe conferă ră valen valenţe ţe forma formati tive ve şi infor informat mativ ivee oricăr oricărui ui mijlo mijlocc de învăţământ, adaptate după R. Glaser (1972), sunt:  – gradul gradul de de motiva motivare re a elevil elevilor or şi config configura uraţia ţia siste sistemul mului ui lor cogni cognitiv tiv,, respec respectiv tiv cunoştinţele, competenţele, competenţele, abilităţile intelectuale şi practice necesare asimilării noului  – inteligen inteligenţa ţa genera generală lă a elevilor, elevilor, modul modul de abordare abordare al învăţă învăţării, rii, tipul tipul de învăţa învăţare re adopt adoptat at şi capacitatea lor de învăţare  – modali modalitat tatea ea concr concretă etă de proi proiect ectare are a curric curriculu ulumul mului ui şcolar şcolar,, de structu structurar raree şi sistematizare a programelor de învăţare, natura, logica, relevanţa şi structurarea cunoştinţelor şi abilităţilor intelectuale şi practice care vor fi însuşite, măsura în care ele satisfac interesele şi nevoile elevilor   – măsura măsura în în care care se se reuşeş reuşeşte te îmbina îmbinarea rea organică organică a activităţ activităţii ii de predare predare a profesoru profesorului lui cu cu activitatea de învăţare a elevilor, respectiv asigurarea caracterului activ şi complementar al activităţii de predare-învăţare (de exemplu antrenarea elevilor în construirea de modele şi în deducerea/descoperirea deducerea/descoperirea noului cu ajutorul acestora, oprirea temporară a unei demonstraţii didactice pentru realizarea de comentarii, aprecieri, evaluări, pentru identificarea şi notarea de către elevi a aspectelor esenţiale ş.a.)  – măsura măsura în în care care se se reuşeş reuşeşte te verif verificare icarea/con a/controla trolarea rea activi activităţii tăţii intelectua intelectuale le şi practice practice a elevilor, a repetiţiei şi a exersării noilor achiziţii intelectuale şi practice, asigurarea feed-backului. Potenţialul pedagogic pe care îl deţin mijloacele de învăţământ permite valorificarea lor în orice formă de activitate instructiv-educativă/educaţională instructiv-educativă/educaţională formală sau nonformală şi atingerea tuturor tipurilor de obiective fundamentale ale activităţilor didactice: • informare, comunicare/transmitere de cunoştinţe • descoperire de noi cunoştinţe • ilustrare şi demonstrare a unor adevăruri • formare de noţiuni • formare de priceperi şi deprinderi (abilităţi) intelectuale şi/sau practice • fixare/c fixare/conso onsolidare lidare/aplic /aplicare/e are/exersa xersare re de achiziţii achiziţii – cunoştinţ cunoştinţee teoretice teoretice şi  practice, competenţe şi abilităţi intelectuale şi practice • recapi recapitul tulare are de cunoşt cunoştinţ inţee teoret teoretice ice şi practi practice, ce, compet competenţ enţee şi abili abilităţ tăţii intelectuale şi practice • verificare şi evaluare de cunoştinţe teoretice şi practice şi abilităţi intelectuale şi practice etc. Secvenţele de instruire bazate pe utilizarea mijloacelor de învăţământ, pot fi proiectate şi realizate în orice etapă a activităţilor educaţionale cu caracter teoretic sau practic şi făcând apel la toate tipurile activităţi didactice (frontale, grupale, individuale sau combinate). O condiţie 39

importantă este ca mijloacele de învăţământ să nu fie considerate exterioare activităţii didactice, ci elemente integrate organic în structura acesteia: - la începutul activităţii didactice – în acest caz ele având rol de introducere într-o anumită temă, temă, de sensib sensibili ilizar zaree a elevil elevilor, or, de stimul stimulare are a int intere eresul sului ui acesto acestora, ra, de creare creare a unor unor stări stări emoţionale favorabile învăţării, de captare şi menţinere a atenţiei, de creare a unei viziuni de ansamb ansamblu lu asupr asupraa anumi anumitor tor conţi conţinut nuturi uri,, de reactu reactuali aliza zare re a unor unor cunoş cunoştin tinţe ţe şi/sau şi/sau price priceper perii şi deprinderi intelectuale intelectuale şi practice de lucru etc. - în anumite secvenţe de instruire sau pe tot parcursul activităţii didactice – în acest caz ele având având rol de inform informare are,, comun comunica icare re de date, date, explic explicare are de cunoş cunoştin tinţe, ţe, ilu ilustr strare are de adevăr adevăruri uri,, evidenţiere de caracteristici ale obiectelor, fenomenelor, proceselor, de menţinere a atenţiei elevilor  etc. - la sfâr sfârşi şitu tull acti activi vită tăţii ţii dida didact ctic icee – în aces acestt caz caz ele ele avân avândd rol rol în real realiz izar area ea sint sintez ezei ei cuno cunoşt ştin inţe ţelo lor, r, în fixa fixare reaa şi cons consol olid idar area ea lor, lor, în ilus ilustr trar area ea,, conc concre reti tiza zare reaa sau sau comp comple leta tarea rea conţinuturilor predate, în corectarea eventualelor reprezentări greşite ale elevilor, în extinderea cunoştinţelor, în corelarea lor, în integrarea noilor cunoştinţe în sistemul cognitiv al elevilor etc.

 Mijloacele tehnice de instruire – definire şi caracterizare  Necesitatea de a introduce în şcoală aparate şi instalaţii tehnice este evidentă într-o lume în care tehnologia informaţională, calculatoarele electronice, microcalculatoarele, e- mail-ul, Internetul ş.a.m.d., şi-au făcut loc în toate sectoarele de activitate. S-a conturat astfel o categorie importantă a mijloacelor de învăţământ – cea a mijloacelor tehnice de instruire, care cuprind: 1) ansamblul ansamblul de material materiale/su e/suportu porturi ri pe care s-a stocat stocat informaţi informaţiaa – discuri pentru pentru pick-up, pick-up,  benzi pentru magnetofon, casete audio, casete video, dischete, compact discuri (CDROM), discuri DVD, discuri opto-magnetice 2) echipame echipamentele ntele tehnice tehnice – dispozit dispozitive, ive, aparate aparate (aparate (aparate de laborat laborator, or, unele apara aparate te audiovizuale ş.a.), maşini (maşini de instruire, de examinare ş.a.), utilaje, instalaţii 3) echipame echipamentele ntele electronic electronicee – casetofo casetofoane, ane, videocas videocasetof etofoane oane,, microscoa microscoape pe electronice, electronice, calculatoare electronice (computere), proiectoare multimedia 4) ansamblul ansamblul cerinţe cerinţelor lor pedagogic pedagogicee de utilizare utilizare eficientă eficientă a compone componentelo ntelorr 1-3 în procesul procesul de predare-învăţare. Echipamentele tehnice şi electronice redau imagini şi/sau sunete, care pot fi recepţionate de elevi, în mod colectiv sau individual, pe cale auditivă, vizuală sau pe ambele căi în acelaşi timp (vezi exemplele de mijloace tehnice de instruire de mai jos). Un merit deosebit al mijloacelor tehnice de instruire este faptul că permit “vizualizarea”, materializarea şi studierea unor conţinuturi complexe, abstracte, greu sesizabile, greu accesibile sau inaccesibile percepţiei directe. De exemplu, procesul extrem de lent de formare a stalactitelor şi stalagmitelor din peşteri poate fi studiat de către elevi cu ajutorul unui film didactic înregistrat pe diverse suporturi: film, bandă video, CD-ROM. În mod eronat, se realizează, uneori, echivalare între tehnologia instruirii şi mijloacele tehnice de instruire, reprezentate de echipamente tehnice – aparate, instalaţii ş.a. şi echipamente/aparatură echipamente/aparatură electronică, valorificabile în context didactic. Se pierde din vedere faptul că aparatura electronică, denumită în termeni tehnici hardware, nu se poate utiliza în absenţa unor   produse intelectuale, denumite software. În mod riguros, produsele software reprezintă programele de lucru fără de care calculatorul electronic/computerul electronic/computerul propriu-zis (privit doar ca un simplu aparat electronic), nu ar avea nici o valoare. Câteva din cele mai utilizate produse software sunt: sisteme de operare DOS, Windows, Linux; programele de editare de text Microsoft Word, Word Perfect; editoarele specializate pentru texte ştiinţifice din domeniul matematicii, fizicii, chimiei etc.; produsele software specializate  pentru interpretarea datelor experimentale Microsoft Excel, Microcal Origin ş.a., produsele software specializate în grafică şi modelare (de exemplu programul Corel Draw!, programul Chem Draw - de 40

scriere a formulelor chimice şi a structurilor spaţiale ale substanţelor chimice), produsele software destinate autoinstruirii şi/sau autoevaluării la diferite discipline de studiu. În limbaj pedagogic, sfera de cuprindere a conceptul de software este extinsă la unele materiale intuitive prezentate elevilor o dată cu utilizarea mijloacelor de învăţământ (M. Ionescu, 2000). Astfel, manualele, cărţile, culegerile, dicţionarele, atlasele, albumele, fişele, testele, planşele etc. pot fi considerate soft-uri pentru tipărituri, diapozitivele pentru diaproiector, foliile pentru retroproiector, înregistrările multimedia pentru aparate multimedia (audio-video) ( audio-video) ş.a.m.d. Atragem atenţia asupra faptului că, indiferent de accepţiunea accepţiunea dată conceptului de software, este necesar să facem distincţie între suporturile de stocare a informaţiei (componenta 1 din enumerarea de mai sus) şi informaţia propriu-zisă.

Funcţiile mijloacelor de învăţământ  Pentru a identifica avantajele mijloacelor de învăţământ, pentru a le selecta în vederea organizării şi desfăşurării activităţilor didactice şi pentru a le valorifica eficient, este necesar să se cunoască funcţiile pe care ele le îndeplinesc:  ⊇  Funcţia stimulativă (de stimulativă  (de motivaţie a învăţării) este asigurată de modul de concepere şi realizare a mijloacelor de învăţământ, de modalitatea de oferire a informaţiilor, de activitatea care li se solicită elevilor, de gradul de participare al elevilor pe care ele îl determină etc. Această funcţie constă în dezvoltarea motivaţiei interne a elevilor pentru studiu, în trezirea interesului şi a curiozităţii acestora. ⊄  Funcţia formativ-educativă  se referă la faptul că utilizarea lor presupune exersarea capacităţilor operaţionale ale gândirii – de analiză, sinteză, comparaţie, abstractizare, generalizare, generalizare,  precum şi stimularea şi dezvoltarea curiozităţii epistemice şi a intereselor de cunoaştere ale elevilor. ⊂  Funcţia informativă (de comunicare) este datorată faptului că mijloacele de învăţământ (în special cele audiovizuale) oferă în mod direct un volum de informaţii despre obiectele, faptele, fenomenele, fenomenele, procesele şi evenimentele studiate. ⊆  Funcţia ilustrativ-demonstrativă  se realizează atunci când mijloacele de învăţământ sunt valorificate ca substitute ale realităţii, ca auxiliare didactice confecţionate intenţionat pentru a înlocui obiectele, fenomenele, procesele etc. originale şi pentru a le reprezenta atunci când acestea nu pot fi cunoscute altfel sau când este nevoie să fie mai bine observate şi analizate de către elevi. ∈ Funcţia de investigare experimentală şi de formare a abilităţilor intelectuale şi practice se realizează în situaţiile de instruire în care anumite mijloace de învăţământ sunt valorificate de elevi în realizarea de experimentări mintale sau practice, prilejuri cu care ei îşi formează şi exersează priceperi şi deprinderi intelectuale şi practice. ∉ Funcţia ergonomică (de raţionalizare a eforturilor profesorilor şi elevilor şi a investiţiei de timp în diferitele secvenţe de instruire) constă în posibilităţile unor mijloace de învăţământ de: - raţionalizare a eforturilor depuse de elevi în activitatea de învăţare, raţionalizare, respectiv diminuare a volumului de timp acordat acesteia şi de asigurare a unor ritmuri de lucru corespunzătoare corespunzătoare particularităţilor de vârstă şi individuale ale acestora - raţi raţion onal aliz izar aree a efor efortu turi rilo lorr depu depuse se de prof profes esor orii în acti activi vita tate teaa dida didact ctic icăă de pred predar are, e, raţion raţionali alizar zare, e, respec respectiv tiv diminu diminuare are a volumu volumului lui de timp timp necesa necesarr realiz realizării ării diferi diferitel telor or etape etape ale activităţilor didactice, prin reducerea ponderii acţiunilor repetitive şi de rutină şi prin creşterea  ponderii acţiunilor de organizare, conducere şi ghidare/îndrumare a activităţii elevilor. ∠ Funcţia substitutivă  datorată facilităţilor oferite de unele mijloace de învăţământ care  permit instruirea elevilor aflaţi la distanţe mari: radioul, televiziunea, calculatoarele electronice (computerele), reţelele de calculatoare, Internet-ul ş.a. 41

∇  Funcţia de evaluare se datorează valenţei pe care o posedă unele mijloace de învăţământ,

de apreciere a rezultatelor şcolare, respectiv a nivelului de cunoştinţe şi a abilităţilor intelectuale şi  practice. ® Funcţia estetică  se referă la faptul că prin utilizarea unor mijloace de învăţământ, elevii sunt puşi în contact cu valorile cultural-artistice, morale şi sociale şi, astfel, se poate contribui la dezvoltarea capacităţii de receptare, înţelegere şi apreciere a frumosului. © Funcţia de orientare a intereselor profesionale ale elevilor  se realizează mai ales prin intermediul mijloacelor audio-vizuale (diapozitive, diafilme, filme didactice, emisiuni de televiziune, demonstraţii pe computere, înregistrări pe compact discuri etc.) care pot oferi informaţii în legătură cu anumite profesiuni, însoţite de imagini şi, eventual, de comentarii etc.

 Posibilităţi de clasificare a mijloacelor de învăţământ. Exemple. Achiziţiile din ştiinţe, tehnică, tehnologie, tehnologie informaţională, informaţională, precum şi cele din ştiinţele educaţiei şi rezultatele obţinute în practica didactică, au determinat o evoluţie cu totul deosebită a mijloacelor de învăţământ. Astfel: ∗ Unele mijloace de învăţământ au fost perfecţionate pe parcursul timpului funcţie de finalităţile educaţionale şi de stadiul de dezvoltare al ştiinţei. De exemplu, de la învăţământul   programat, apărut în deceniile 6-7, s-a ajuns mai târziu la aplicaţiile inteligenţei artificiale în învăţământ, la programele expert şi la programele flexibile, la instruirea şi autoinstruirea asistate de calculator şi, foarte recent, la noile tehnologii de comunicare. ∗ Datorită “uzurii morale” a unor mijloace de învăţământ, s-a renunţat la utilizarea lor în  practica instruirii, în favoarea altora, mai moderne şi mai eficiente. De exemplu, pentru examinarea şi evaluarea elevilor, astăzi nu se mai utilizează maşini de examinat, ci se apelează la metode mai moderne, cum ar fi evaluarea/autoevaluarea evaluarea/autoevaluarea cu ajutorul calculatorului electronic. ∗ Unele mijloace de învăţământ au fost “inventate” şi realizate pentru a atinge obiectivele instructiv instructiv-educ -educative ative prestabilite prestabilite şi pentru pentru a spori eficienţa eficienţa activităţilo activităţilorr didactice didactice.. Un exemplu exemplu convingător îl constituie conceperea de truse pentru elevi şi de truse pentru profesori, la disciplinele de studiu experimentale: biologie, chimie, fizică, geografie, la cele tehnice, tehnologice şi de instruire practică. Aşadar, ansamblul mijloacelor de învăţământ se caracterizează prin restructurare, adaptare, diversificare şi îmbogăţire continue, în acord cu finalităţile educaţionale şi cu noile achiziţii din tehnică şi tehnologie. Marea lor diversitate face să existe mai multe posibilităţi de clasificare cu care se operează în practica instruirii. după  provenienţa lor , distinge categoriile:  Clasificarea mijloacelor de învăţământ după  provenienţa 1.1. Mijloace de învăţământ existente în dotarea şcolii: calculatoare electronice, retroproiectoare, truse pentru elevi şi pentru profesori, mulaje, machete, dispozitive, aparate, instalaţii etc. 1.2. Mijloace de învăţământ confecţionate/realizate sau procurate de profesor: mostre, modele materiale sau ideale, figuri, desene, planşe, hărţi, fotografii, tablouri etc. 1.3. Mijloace de învăţământ confecţionate/realizate sau procurate de elevi: mostre, modele materiale sau ideale, figuri, desene, planşe, hărţi, fotografii, colecţii de roci, seminţe, plante (ierbare), insecte (insectare), acvarii, terarii etc. ⊄  Clasificarea mijloacelor de învăţământ după criteriul istoric , propusă de Wilbur Schramm (1979), distinge patru generaţii (vezi categoriile 2.1.-2.4.), care au marcat momente cruciale în inovarea practicii instruirii. Pentru a actualiza această clasificare, adăugăm încă două generaţii, legate de calculatorul electronic (computerul) şi facilităţile acestuia (vezi categoriile 2.5. şi 2.6.): 2.1. Mijloace de învăţământ aparţinând generaţiei I: tabla, manuscrisele, obiectele de muzeu. 42

2.2. Mijloace de învăţământ aparţinând generaţiei a II-a: tiparul, manuale, texte imprimate etc. 2.3. Mijloace de învăţământ aparţinând generaţiei a III-a, respectiv mijloacele audio-vizuale: fotografiile, diapozitivele, înregistrările sonore, filmele, televiziunea. 2.4. Mijloace de învăţământ aparţinând generaţiei a IV-a: tehnicile moderne, maşinile de instruire. 2.5. Mijloace de învăţământ aparţinând generaţiei a V-a: calculatorul electronic (computerul). 2.6. Mijloace de învăţământ aparţinând generaţiei a VI-a: noile tehnologii de comunicare: www, email-ul, IP Telephony, videoconferinţele. videoconferinţele.

 Exigenţe în alegerea şi utilizarea mijloacelor de învăţământ  Abordarea problematicii mijloacelor mijloacelor de învăţământ, precizarea locului şi rolului lor în  procesul instructiv-educativ nu presupune numai analizarea caracteristicilor constructive, tehnice şi tehnologice ale acestora, ci şi identificarea şi studierea valenţelor/valorii lor psihopedagogice, formative şi informative şi a posibilelor direcţii de modernizare. Procesul de modernizare a mijloacelor de învăţământ, este conceput conceput şi realizat practic într-o într- o viziune sistemică, în paralel cu modernizarea celorlaltor componente ale curriculumului şcolar, respectiv cu reformularea obiectivelor educaţionale cu caracter general, cu regândirea, redimensionarea şi restructurarea conţinutului învăţământului, cu revizuirea documentelor şcolare oficiale în care se obiectivează conţinutul învăţământului, cu modernizarea modernizarea strategiilor de instruire şi a strategiilor de evaluare a randamentului şcolar ş.a.m.d. După cum am mai arătat, mijloacele de învăţământ constituie o componentă a strategiilor  didactice, acestea din urmă fiind concepute ca sisteme de metode, procedee, mijloace şi forme de organizare a activităţii instructiv-educative, combinate, dozate şi integrate în structuri operaţionale unitare şi coerente, menite să asigure o învăţare activă şi să raţionalizeze procesul instruirii. De aici rezultă două consecinţe importante: 1) În selectarea mijloacelor de învăţământ se au în vedere criteriile de stabilire a strategiilor  de instruire: - concepţi concepţiaa pedago pedagogică gică şi didactică didactică generală generală a perioa perioadei dei respective respective - sistemul sistemul princi principiilor piilor didactice didactice generale generale şi sistem sistemul ul princip principiilor iilor didac didactice tice specific specificee disciplinei respective - obiectivel obiectivelee general generalee ale disciplin disciplinei ei de studiu, studiu, obiec obiectivele tivele instructiv-e instructiv-educa ducative tive ale ale capitolului/temei/unităţii de instruire, obiectivul fundamental şi obiectivele operaţionale ale activităţii didactice - natura natura şi specificu specificull conţinut conţinutului ului ştiinţific ştiinţific vehiculat, vehiculat, analiza analiza sa sa siste sistemică mică - clas clasaa de elev elevii cu par parti ticu cula larit rităţ ăţil ilee sale sale - experienţ experienţaa de învăţa învăţare re a elevil elevilor, or, tipurile tipurile şi şi strategi strategiile ile de învăţare învăţare la care ei ei recurg recurg - timp timpul ul şc şcolar lar dis dispponib onibil il - personalit personalitatea atea şi compe competenţa tenţa ştiinţ ştiinţifică ifică,, psihopeda psihopedagogi gogică că şi metodic metodicăă a cadrului cadrului didac didactic. tic. De asemenea, nu trebuie să se absolutizeze rolul mijloacelor de învăţământ, să se considere auxiliare didactice indispensabile în toate activităţile instructiv-educative sau să fie utilizate ca scop în sine. Ele nu pot substitui/suplini metodele tradiţionale sau moderne şi nici prestaţia didactică a elevilor sau a profesorilor, eforturile lor comune şi relaţiile educative care se stabilesc în procesul de învăţământ. Statutul lor este de instrumente pedagogice care au menirea de a contribui la aplicarea unor strategii de instruire eficiente, de a optimiza procesul de predare-învăţare şi comunicarea educaţională, de a raţionaliza procesul învăţării şi de a spori randamentul şcolar. De exemplu,  prezenţa mijloacelor tehnice de instruire în activităţile didactice este justificată numai în condiţiile în care secvenţele de instruire respective nu pot fi realizate eficient apelând la modalităţi de lucru mai simple. 43

2) Eficienţa mijloacelor de învăţământ este condiţionată de tipul de strategie didactică, de caracteristicile elementelor sale componente, precum şi de caracteristicile situaţiei concrete de instruire. Selectarea, îmbinarea, integrarea organică şi utilizarea cu maximă eficienţă a mijloacelor  de învăţământ în activităţile didactice trebuie să se realizeze în viziune sistemică, ţinând cont de interdependenţele interdependenţele şi intercondiţionările dintre elementele componente ale strategiilor de instruire, elemente care se sprijină reciproc. Astfel, în selectarea unui anumit mijloc de învăţământ se ţine cont de celelalte mijloace componente ale sistemului mijloacelor de învăţământ, de sistemul de metode şi procedee didactice, de formele de organizare a activităţii didactice, de tipul de învăţare la care recurg elevii etc. Rezultă că un mijloc de învăţământ nu are valoare şi nu este eficient în sine, ci numai ca element component al unei strategii de instruire coerente, eficiente într-un anumit context pedagogic. Leslie Briggs (apud. R.M. Gagné, L. Briggs, 1977, pag. 168) sugerează ca, în alegerea mijloacelor de învăţământ să se pornească de la tipurile de stimuli prezentaţi în activitatea didactică oferind o listă, pe care o prezentăm, într-o versiune adaptată şi actualizată, în tabelul VI.1.:

Tabelul VI.1.

 Sugestii pentru alegerea mijloacelor de învăţământ   funcţie de tipurile de stimuli prezentaţi   Nr. Tipuri de stimuli  Opţiuni pentru mijloace de învăţământ  crt.  prezentaţi  1. Cuvinte titipărite. Tablă, ma manuale, că cărţi, af afişe, pl planşe, ta tabele, sc scheme, fotografii, modele figurative şi simbolice, instruire  programată. 2.

Cuvinte rostite.

Mesajul verbal al profesorului, înregistrări audio –  casete, benzi de magnetofon, discuri pentru pick-up, compact discuri.

3.

Imagini fixe însoţite de cuvinte rostite.

Diapozitive şi diapozitive cu înregistrări, calculatoare electronice, compact discuri.

4.

Reflectarea în în im imagini şi şi obiecte a conţinuturilor  teoretice.

Desene animate, imagini animate pe calculatoare electronice, jocuri didactice electrotehnice şi electronice, simulatoare didactice, dispozitive, aparate, instalaţii, modele materiale.

5.

Mişcare, cu cuvinte ro rostite şi alte sunete.

Demonstraţii experimentale, filme didactice, televiziune, calculatoare electronice, compact discuri, înregistrări multimedia, Internet.

După cum se poate observa în clasificarea mijloacelor mijloacelor de învăţământ după funcţia pe care o îndeplinesc, unul şi acelaşi mijloc de învăţământ poate deţine mai multe funcţii pedagogice. pedagogice. Rezultă că valorificarea lor eficientă nu este condiţionată numai de calitatea lor intrinsecă, de resursele lor  formative şi informative, ci şi de metodica utilizării lor în situaţiile de instruire. În funcţie de obiectivul fundamental, de obiectivele operaţionale formulate, de natura şi caracteristicile conţinutului ştiinţific vehiculat, de sistemul metodologic ales, de formele de organizare a activităţii didactice, cadrului didactic îi revine sarcina de a stabili, cu ocazia proiectării activităţii didactice, care este scopul utilizării mijlocului/mijloacelor de învăţământ, care este funcţia predominantă a 44

acestora, pe o va valorifica în activitatea instructiv-educativă. Astfel, el va stabili cu claritate care sunt informaţiile pe care le va transmite, fixa, recapitula, evalua, etc., care sunt informaţiile pe care elevii le vor deduce/descoperi, care sunt priceperile şi deprinderile intelectuale şi practice pe care le va forma şi/sau exersa la elevi, care este momentul în care se valorifică mijlocul/mijloacele de învăţământ şi care este durata utilizării lui/lor. Aşadar, în contextul utilizării mijloacelor de învăţământ, rolul profesorului nu este diminuat, ci, dimpotrivă, el continuă să deţină rolul conducător în proiectarea, organizarea, îndrumarea şi desfăşurarea activităţilor instructiv-educative, instructiv-educative, să intervină în mod creator în derularea procesului de învăţare, de informare şi formare a elevilor, sprijinind activitatea intelectuală şi practică a acestora. Pentru că nu întotdeauna elevii deţin capacitatea de a decodifica mesajele didactico-educative, didactico-educative,  profesorul orientează şi focalizează atenţia elevilor asupra aspectelor esenţiale ale conţinuturilor  vehiculate, în funcţie de scopul secvenţei de instruire respective: identificarea anumitor elemente, legături, relaţii cauzale, efecte etc., descrierea componentelor prezentate, interpretarea unei imagini, a unui model, descoperirea de noi cunoştinţe etc. Eforturile intelectuale şi practic-acţionale ale elevilor sunt absolut necesare, întrucât  procesul învăţării nu are loc numai pe baza operaţiilor şi acţiunilor perceptive; este necesară  prezenţa reprezentărilor, exersarea gândirii, a imaginaţiei, a capacităţilor creatoare etc. Prin urmare, soft-urile prezentate o dată cu utilizarea mijloacelor de învăţământ, nu trebuie considerate simple materiale intuitive care să fie observate de elevi; potenţialul lor pedagogic poate fi valorificat numai în condiţiile în care elevii le utilizează efectiv în activităţi intelectuale şi/sau practice. Altfel spus, mijloacele de învăţământ reprezintă instrumente pedagogice utilizate atât de elevi, cât şi de  profesori, iar valorificarea lor eficientă este dependentă de asigurarea caracterului activ şi complementar al predării şi învăţării. De exemplu, modelele figurative pot fi astfel concepute şi utilizate, încât să presupună din partea elevilor exersarea operaţiilor gândirii, a gândirii divergente, a spiritului de observaţie, a spiritului critic, a imaginaţiei, a creativităţii, descoperire de noi cunoştinţe, formulare de probleme, efectuare de generalizări, verbalizarea generalizărilor ş.a.m.d. Din consideraţiile de mai sus rezultă necesitatea pregătirii cadrelor didactice în metodologia utilizării mijloacelor tehnice de instruire, cu atât mai mult cu cât experienţa didactică de până acum a demonstrat că eficienţa lor este datorată nu atât calităţii lor intrinseci, cât utilizatorilor. Este necesar ca aceştia să fie familiarizaţi cu utilizarea aparatelor şi, desigur, să stăpânească stăpânească bine conţinutul ştiinţific la care se face apel, să aibă bine conturată strategia didactică pe care o vor  aplica etc. De asemenea, este necesară şi pregătirea elevilor în vederea utilizării mijloacelor tehnice de instruire şi în vederea construirii cunoaşterii şi a învăţării cu ajutorul acestora. Pentru aceasta, aceasta,  profesorul va avea în vedere o serie de cerinţe pedagogice referitoare la valorificarea mijloacelor  tehnice de instruire şi a mijloacelor de învăţământ, în general: a) Înainte de utilizarea mijloacelor de învăţământ este necesar să se pregătească clasa de elevi în vederea receptării şi perceperii eficiente a mesajului didactico-educativ şi, în special, a mesajului audio-vizual şi să se convingă că elevii posedă informaţiile necesare înţelegerii acestuia. Există numeroase posibilităţi de stimulare a interesului şi a curiozităţii elevilor, de captare a atenţiei lor şi de instalare a unei stări de aşteptare: - comunica comunicarea rea obiect obiectivelo ivelorr operaţion operaţionale ale coresp corespunză unzătoare toare secvenţe secvenţelor lor de instruire instruire în care care se utilizează mijloacele de învăţământ - realizarea realizarea unui dialog dialog cu elevii elevii şi reactual reactualizare izareaa cunoştin cunoştinţelor ţelor pe pe care care ei le deţin în legătură cu tema abordată sau a unor cunoştinţe şi abilităţi intelectuale şi/sau practice care au legătură cu aceasta - oferirea oferirea de de informaţi informaţiii în legătură legătură cu tema tema care care va fi abordat abordatăă (cel (cel mai adese adeseaa precizare precizareaa ideii fundamentale transmise de mesaj) - prezentare prezentareaa şi/sau şi/sau explicare explicareaa termenil termenilor or noi noi care care vor vor fi însuş însuşiţi iţi de către către elevi elevi 45

-

orientarea orientarea observaţi observaţiei ei elevilor elevilor prin prin indica indicarea rea aspec aspectelor telor pe pe care care elevii elevii urmează urmează să le urmărească - prezentare prezentareaa unor unor aspect aspectee tehnice tehnice legate legate de utilizarea utilizarea mijloc mijlocului ului de de învăţă învăţământ mânt (de exemplu prezentarea pe calculatorul electronic a unor procese care decurg cu o viteză foarte mică sau foarte mare, prezentarea de imagini animate, de demonstraţii experimentale, de mecanisme ale reacţiilor chimice, de trucaje etc.) - formularea formularea de întrebă întrebări ri la care urmează urmează să se caute caute răspuns răspuns în în timpul timpul perce perceperii perii mesajului didactic (pentru a obliga elevii să fie activi şi să asimileze în mod conştient informaţiile, este de preferat să se formuleze întrebări-problemă şi să se creeze situaţii problemă) ş.a.  b) În timpul utilizării mijloacelor de învăţământ, pentru o receptare eficientă a mesajului mesajului didactico-educativ, didactico-educativ, este recomandabil ca profesorul să stimuleze participarea activă a elevilor, respectiv să se asigure condiţiile interactive între profesor, elevi şi mijloacele de învăţământ utilizate (M. Ionescu, V. Chiş, 2001). Aceste condiţii interactive presupun iniţierea de dialoguri  profesor-elevi şi elevi-elevi, de discuţii de grup, în cadrul cărora să se surprindă legăturile şi relaţiile cauzale existente între aspectele observate, să se interpreteze şi să se prelucreze observaţiile, să se realizeze analize, comparaţii, sinteze, generalizări, esenţializări, abstractizări, să se descopere cunoştinţe, să se ofere explicaţii, să se exerseze priceperi şi deprinderi intelectuale (de către elevi), să se desprindă concluzii etc. Participarea activă a elevilor în activitatea didactică, formarea la aceştia a unei viziuni de ansamblu asupra conţinuturilor studiate şi sporirea eficienţei procesului de învăţare, impun continuarea dialogului iniţiat pe tot parcursul prezentării mesajului didactico-educativ. didactico-educativ. Pentru a-l întreţine, profesorul nu va realiza simple prezentări descriptive şi nici nu va oferi toate explicaţiile necesare, ci le va lăsa şi elevilor elemente de investigat şi de explicat în legătură cu imaginile  prezentate, oferind, dacă este necesar, puncte de sprijin. c) După utilizarea mijloacelor de învăţământ, în secvenţele de instruire care urmează,  profesorul va urmări valorificarea sistemului de reprezentări, cunoştinţe, priceperi şi deprinderi dobândite de elevi şi integrarea lor în sistemul cognitiv propriu. În acest sens, el va încuraja elevii să formuleze păreri personale, să îşi pună întrebări şi întrebări-problemă, să desfăşoare activităţi independente, independente, investigaţii şi descoperiri etc. pe marginea celor observate cu prilejul utilizării mijloacelor de învăţământ. În acelaşi timp, profesorul va identifica aspectele care nu au fost sesizate de elevi sau au fost sesizate în mod greşit, confuziile pe care aceştia le fac etc., va clarifica şi completa unele cunoştinţe, va oferi explicaţii, va realiza sistematizări, corelaţii între cunoştinţe şi abilităţi etc. Valenţele formative şi informative ale mijloacelor de învăţământ nu se dezvăluie întotdeauna uşor, simpla lor utilizare şi manipulare nu asigură în mod automat şi fără condiţionări, atingerea obiectivelor operaţionale. Pentru evidenţierea şi valorificarea potenţialului lor pedagogic, este necesar ca profesorul să depună eforturi creatoare în toate activităţile pedagogice componente ale tehnologiei instruirii, respectiv în proiectarea, realizarea, evaluarea şi reglarea activităţii didactice. Pentru a aprecia eficienţa utilizării mijloacelor de învăţământ şi a valorificării mesajului didactico-educativ al acestora, cadrul didactic realizează următoarele demersuri: • analizează atitudinea elevilor elevilor faţă de învăţare, gradul de implicare şi participare a lor  la activitatea didactică de utilizare a mijlocului de învăţământ, care pot fi corelate cu interesul manifestat de elevi pentru tema abordată, cu disponibilitatea şi dorinţa lor de aşi pune întrebări şi de a căuta răspunsuri, de a efectua căutări, cercetări, descoperiri, de aşi construi singuri cunoaşterea şi de a învăţa cu ajutorul acelui mijloc de învăţământ 46

• stabileşte dacă şi în ce măsură mijlocul de învăţământ a stimulat şi/sau cultivat

interesele cognitive ale elevilor  • stabileşte dacă şi în ce măsură au fost valorificate valenţele informative ale mijlocului de învăţământ, dacă şi în ce măsură acesta a facilitat asimilarea corectă, eficientă şi trainică a noilor cunoştinţe • stabileşte dacă şi în ce măsură au fost valorificate valenţele formative ale mijlocului de învăţământ, dacă şi în ce măsură acesta a contribuit la formarea şi dezvoltarea unor  abilităţi (priceperi şi deprinderi) intelectuale şi/sau practice, la asigurarea motivaţiei elevilor pentru studiu, la modelarea înclinaţiilor, intereselor etc. Aşadar, posibilităţile virtuale, intrinseci ale mijloacelor de învăţământ pot fi exploatate numai în secvenţe de instruire atent anticipate, organizate, conduse şi îndrumate de cadre didactice  bine pregătite, care să manifeste o atitudine creatoare în proiectarea şi realizarea activităţilor  instructiv-educative şi care să le pretindă şi elevilor o atitudine creatoare în abordarea învăţării cu ajutorul mijloacelor de învăţământ.

VI. Forme de organizare Formaţii de lucru în instruire şi educare - scurtă privire istorică Complexitatea deosebită a problematicii specifice procesului de învăţământ, respectiv a celor două subdiviziuni ale sale - instruirea şi educarea, precum şi marea diversitate a situaţiilor  instructiv-educative, au determinat teoreticienii şi practicienii domeniului ştiinţelor educaţiei să  propună diverse soluţii pentru ameliorarea practicii instruirii şi, desigur, să le experimenteze. Un exemplu în acest sens, îl constituie eforturile înregistrate de-a lungul timpului, în special la sfârşitul secolului XIX şi începutul secolului XX, pentru amendarea sistemului formelor de organizare a activităţii instructiv-educative, respectiv pentru alcătuirea unor formaţii de lucru în care elevii să îşi desfăşoare activitatea didactică eficient, cu rezultate cât mai bune. Constituirea formaţiilor de lucru  presupune instituirea şi promovarea anumitor tipuri de colaborare între profesor şi elevi, validate în  practica educaţională. Mult timp, singura formă de organizare a învăţământului a fost cea individuală (vezi tabelul 1.VII.), întrucât societatea avea nevoie de un număr redus de persoane instruite. Astăzi, învăţământul individual este practicat în cazul educaţiei estetice, muzicale, fizice, precum şi în cadrul meditaţiilor, al consultaţiilor şi al activităţilor independente independente (desfăşurate cu sau fără ajutor  din partea cadrului didactic). Tabelul 1.VII. Caracteristici, avantaje şi limite ale învăţământului individual 

Caracteristici - profesorul se ocupă de fiecare elev în  parte - elevii lucrează puţin sub îndrumarea  profesorului, cea mai mare parte a timpului învaţă singuri

Avantaje Limite - organizarea instruirii şi educaţiei - nu se cultivă sentimente funcţie de particularităţile individuale de prietenie, ale copiilor  întrajutorare, solidaritate, - adaptarea instruirii la nivelul  prietenie etc. intelectual al elevului, ritmul lui de - nu stimulează emulaţia învăţare, la aptitudinile lei etc. şi competiţia între elevi - sesizarea rapidă a dificultăţilor, - nu cultivă sociabilitatea erorilor şi lacunelor elevilor şi, - educaţia morală este implicit, remedierea rapidă a acestora dificil de realizat În secolele XV şi XVI, datorită extinderii şi dezvoltării comerţului, se simţea nevoia existenţei unui număr mai mare de persoane instruite. Învăţământul individual nu făcea faţă acestei nevoi; se impunea recurgerea la alte formaţii de lucru, mai eficiente. Astfel a apărut învăţământul 47

colectiv, caracterizat prin faptul că profesorul instruieşte şi educă un număr mai mare de persoane, simultan. Spre deosebire de învăţământul individual, cel colectiv contribuie la dezvoltarea morală a elevilor, stimulează responsabilitatea lor, instituie şi promovează între ei relaţii de colaborare şi ajutor reciproc, stimulează angajarea lor individuală şi socială şi are efecte pozitive în planul învăţării şi comunicării sociale. Cea mai importantă formulă pedagogică a învăţământului colectiv este sistemul de învăţământ pe clase şi lecţii (vezi tabelul 2.VII.); el reprezintă cea mai frecventă modalitate de realizare a activităţii de predare şi învăţare, într-o anumită accepţiune fiind întâlnit în practica instruirii şi în antichitate. Însă, a fost fundamentat fundamentat teoretic şi, relativ, argumentat ştiinţific, numai în secolul al XVII-lea, prin contribuţia decisivă a pedagogului ceh Jan Amos Comenius (1592-1670). Acesta a asociat conceptul de “lecţie” şcolară celui de “clasă” de elevi şi a susţinut necesitatea legării lecţiei de activitatea comună a unei întregi clase sau grupe de elevi. Postulând relaţia “lecţieclasă” şi analizând legăturile care se stabilesc între conţinutul, structura, programarea activităţii didactice şi timpul destinat realizării ei, Comenius a fundamentat sistemul de organizare a învăţământului pe clase şi lecţii. Acesta s-a impus ca o formă de organizare a activităţii instructiveducative desfăşurată desfăşurată în şcoală şi realizată în condiţii precise, elevii fiind grupaţi în clase, iar lecţiile succedându-se succedându-se într-o ordine fixată în programul de lucru, respectiv în orarul şcolii (J.A. Comenius, 1970). Sistemul s-a aplicat în Europa începând din secolul al XVII-lea şi s-a răspândit în toate ţările lumii, continuând să fie şi azi modalitatea dominantă de realizare a activităţii de predare-învăţare. La noi, a fost introdus în practica educaţională prin Legea învăţământului din 1864. Câţiva dintre pedagogii care au avut contribuţii la perfecţionarea ulterioară a sistemului de învăţământ pe clase şi lecţii au fost: J.H. Pestalozzi, J.F. Herbart, K.D. Uşinski, O. Decroly, J. Dewey, A.W. Diesterweg, T. Ziller, W. Rein ş.a. Dintre pedagogii români îi amintim pe: I. Creangă, G.G. Antonescu, C. Narly, R. Petre, M. Biciulescu şi I. Popescu-Teiuşan. Tabelul 2.VII. Caracteristici, avantaje şi limite ale sistemului de învăţământ pe clase şi lecţii 

Caracteristici - elevii sunt distribuiţi în clase după vârstă, nivel de dezvoltare intelectuală şi de  pregătire - există o anumită durată de şcolarizare - există un an şcolar cu o durată determinată, împărţit în subperioade subperioade – semestre sau trimestre, urmate de vacanţe - trecerea dintr-o clasă în alta se face anual, pe baza  promovării - conţinutul învăţământului este structurat pe discipline de studiu, repartizate pe cicluri de învăţământ şi ani de studiu, conform unui plan de învăţământ - conţinutul fiecărei discipline de studiu este fixat printr-o  programă proprie, pentru fiecare an de studii şi este

Avantaje - permite  participarea unui număr mare de  persoane la procesul instructiv-educativ - cadrul didactic dirijează activitatea unui număr mare de elevi în acelaşi interval de timp, deci este mai puţin costisitor decât învăţământul individual - orientează iniţiativa şi creativitatea elevilor prin exersarea abilităţilor  acestora şi prin valorificarea mijloacelor de învăţământ - dezvoltă tehnicile 48

Limite - caracterul preponderent magistro-centrist al predării (în defavoarea învăţării), reducerea activităţii la mesajul profesorului (expunere, demonstrare, explicaţie etc.) şi la înregistrarea  pasivă a noului de către elevi - adesea, lecţiile se bazează pe intuiţie, neglijând activităţile individuale ale elevilor, exerciţiile practice, cele aplicative etc. - dirijarea accentuată, uneori excesivă activităţii de învăţare a elevilor  - recurgerea excesivă la activităţi frontale, promovarea predării la un singur nivel (cel mijlociu) şi într-un singur ritm, pot duce la apariţia tendinţei de nivelare şi uniformizare a demersurilor  didactice - instruirea diferenţiată funcţie de

structurat în teme, capitole şi de muncă  particularităţile individuale şi de subcapitole intelectuală ale grup ale elevilor se realizează, de - ziua şcolară se desfăşoară în elevilor, deci cele mai multe ori, anevoios şi conformitate cu un orar, în contribuie la stângaci care disciplinele de studiu se realizarea educaţiei - nu se respectă particularităţile succed în unităţi de timp intelectuale  psihice individuale ale elevilor  egale, de 50 minute şi - are efecte - nu se promovează alternează cu pauzele formative pozitive în autoinstruirea, autoverificarea şi - procesul de instruire şi  planul dezvoltării autoevaluarea educare se realizează prin morale a elevilor şi - la clasele cu număr mare de intermediul lecţiilor şi al altor  al integrării lor  elevi conexiunea inversă este tipuri de activităţi didactice, de sociale dificil de realizat şi adesea obicei, cu toţi elevii clasei - permite cultivarea insuficientă, ceea ce face ca - fiecare lecţie/activitate unor sentimente, activităţile de proiectare, didactică reprezintă un tot convingeri şi organizare, desfăşurare, control şi unitar, un întreg, subordonat atitudini superioare. ameliorare a activităţii instructivunui scop bine determinat. educative să nu fie mulţumitoare. În paralel cu extinderea şi perfecţionarea sistemului de învăţământ pe clase şi lecţii, dar şi datorită criticilor aduse acestui sistem, au fost experimentate şi aplicate şi alte forme de organizare a activităţii instructiv-educative (vezi tabelul 3.VII.), în special în a doua jumătate a secolului XIX şi în prima jumătate a secolului XX.

Tabelul 3.VII.

 Alternative la sistemul de învăţământ pe clase şi lecţii  (sfârşitul secolului XIX, începutul secolului XX) Alternativa Caracteristici   Sistemul - experimentat concomitent de Bell şi Lancaster, la sfârşitul secolului XVIII monitorial - educatorul instruieşte un număr restrâns de elevi, care devin “monitori“ şi se ocupă de instruirea altor elevi Planul - iniţiat de Helen Parkhurst, la începutul secolului XX Dalton - clasele pe vârste vârste sunt înlocuite cu clase clase pe materii, iar elevii studiază independent, independent, ghidaţi de profesor  - sălile de clasă sunt desfiinţate şi înlocuite cu laboratoare Sistemul - iniţiat de Carleton W. Washburne, la începutul secolului XX Winnetka - promovează un învăţământ individualizat, ţinând cont de ritmul de învăţare şi de înclinaţiile specifice fiecărui elev - clasele pe vârste sunt înlocuite cu clasele pe materii; elevii se pot afla în clase diferite la obiecte de învăţământ diferite Metoda - iniţiată de Ovide Decroly, la începutul secolului XX Decroly (a - procesul de învăţământ este organizat pe clase, colectiv centrelor de - programele şcolare nu sunt alcătuite pe obiecte de învăţământ, ci pe centre interes) de interes (teme care corespund nevoilor şi curiozităţii elevilor) Metoda - elaborată de William H. Kilpatrick, la începutul secolului XX  proiectelor  - elevii îşi desfăşoară desfăşoară activitatea independent, în grup sau individual - disciplinele de învăţământ şi lecţiile sunt înlocuite cu proiecte, respectiv cu teme practice, bazate pe interesele spontane ale elevilor  49

Metoda Freinet (metoda naturală) Metoda Dottrens

- variantă a metodei Decroly, practicată în Franţa de Celestin Freinet, la începutul secolului XX - a propus introducerea imprimeriilor în şcoală, în care elevii îşi tipăreau singuri manualele alcătuindu-le din texte compuse de ei înşişi - concepută de Robert Dottrens, la începutul secolului XX - promovează un învăţământ individualizat, bazat pe utilizarea fişelor (de recuperare, de dezvoltare, de exerciţii, de autoinstruire) Metoda - susţinea necesitatea luării în considerare a particularităţilor de vârstă ale muncii pe elevilor  grupe - acorda rol primordial activităţii spontane a elevilor, jocului (Roger  - susţinea că elevii trebuie să îşi aleagă activităţile şi să îşi organizeze grupul Cousinet) Planul Planul Jena Jena - iniţiat iniţiat de de Peter Peter Peterse Petersen, n, susţin susţinător ător al al muncii muncii pe pe grupe, grupe, în primele primele decenii decenii ale secolului XX - promovează munca în grupe alcătuite din elevi de vârste diferite, între care există o diferenţă de vârstă de 2-3 ani: 6-9; 9-12 şi 13-14 ani - planurile de învăţământ sunt stabilite nu pentru an şcolar, ci pentru grupe Metoda - susţine necesitatea angajării angajării directe a elevilor în instruire Bouchet - temele din programă sunt divizate în subiecte, pe care elevii trebuie să le studieze, să elaboreze pentru fiecare o dizertaţie, pe care să o susţină în clasă Sistemul - elaborat de dr. Sickinger, la începutul secolului XX Mannheim - susţinea repartizarea elevilor de aceeaşi vârstă după criteriul dezvoltării intelectuale, în clase paralele, relativ omogene: cu elevi dotaţi, cu elevi mediocri şi cu elevi slabi. Câteva din alternativele la sistemul de învăţământ pe clase şi lecţii se bazează pe o altă variantă a învăţământului colectiv şi anume pe sistemul pe grupe, recomandat şi practicat de  pedagogi de seamă ca Roger Cousinet, Peter Petersen, Ovide Decroly, Celestin Freinet ş.a. Învăţământul pe grupe reprezintă cel mai nou tip de formaţie de lucru şi câştigă teren datorită faptului că permite realizarea instruirii şi educării diferenţiate (vezi tabelul 4.VII.): Tabelul 4.VII. Caracteristici, avantaje şi limite ale învăţământului pe grupe Caracteristici  – profesorul îndrumă şi conduce activitatea unor  microcolectivităţi/grupe de elevi, alcătuite din elevii unei clase (câte 3-8 elevi) - obiectivele educaţionale urmărite pot fi identice sau diferite, de la o grupă la alta - grupele pot fi omogene (alcătuite din elevi cu acelaşi nivel de pregătire) sau neomogene/eterogene (alcătuite din elevi cu nivele de pregătire diferite) - sarcinile de lucru pot fi unitare (pentru întregul grup) sau diferenţiate

 Avantaje - elevii îşi însuşesc noul într-un mod mai activ decât în cazul învăţământului frontal - sunt solicitate şi dezvoltate operaţiile gândirii, capacităţile creatoare, deci se realizează r ealizează educaţia intelectuală a elevilor  - obişnuieşte elevii cu modalităţi de lucru specifice instruirii diferenţiate: utilizarea fişelor de activitate, realizarea de proiecte de activitate etc. - rezolvarea sarcinilor de lucru (unitare sau diferenţiate)  presupune stabilirea unor  relaţii de cooperare, colaborare şi ajutor reciproc între membrii 50

Limite - tratarea temelor necesită mai mult timp decât dacă lecţia ar fi explicată de  profesor  - împărţirea temelor şi a sarcinilor de lucru face ca fiecare grupă să îşi însuşească mai bine conţinutul care i-a revenit - adesea activizarea este mai accentuată doar în cazul elevilor buni şi foarte  buni - solicită din partea cadrului didactic eforturi suplimentare în proiectarea instruirii (în prelucrarea

(pentru membrii grupului) însă ele presupun stabilirea unor relaţii de cooperare între membrii grupului - analizarea, evaluarea şi valorificarea rezultatelor  activităţii în grup, se pot realiza individual sau colectiv

grupului, deci se realizează educaţia morală a elevilor  - contribuie la integrarea socială a elevilor, la realizarea comunicării şi a învăţării sociale - permite cultivarea unor  sentimente, convingeri şi atitudini superioare

conţinutului ştiinţific şi în transpunerea lui didactică) şi în conducerea ei (în controlarea relaţiilor  stabilite în interiorul grupelor şi între grupe, în  promovarea spiritului de cooperare între membrii grupelor şi între grupe ş.a.)

Pedagogia contemporană, contemporană, respectiv didactica generală şi didacticile speciale, îşi propun să modernizeze şi să îmbogăţească sistemul formelor de organizare a activităţii educaţionale. Câteva din temele de cercetare practic-aplicativă şi teoretică, ce stau în atenţia didacticienilor sunt: instruirea pe grupe/clase de nivel, predarea pe echipe de profesori, metoda sistemică, organizarea tripartită a orarului (tiers-temp) etc. (G. Peterquin, 1968, M. Ionescu, 2000). Experienţa didactică acumulată până în prezent a demonstrat că educaţia integrală, completă, poate fi realizată numai cu concursul tuturor componentelor sistemului complex al formelor de organizare a activităţii educaţionale. educaţionale. Forme actuale de organizare a procesului instructiv-educativ

 Definire şi tipologie Formele de organizare a procesului instructiv-educativ reprezintă cadrul organizatoric de desfăşurare a activităţii didactice formale, modalităţile specifice şi operaţionale de derulare a  procesului didactic. Foarte frecvent, în practica instruirii se recurge la lecţii, însă există mare diversitate de forme de instruire/autoinstruire şi educare/autoeducare, în şcoală şi în afara şcolii. Aceasta se impune pentru a depăşi dezavantajele lecţiei, pentru a atinge obiectivele educaţionale ale disciplinei de studiu şi pentru a realiza o activitate instructiv-educativă cu importante influenţe formative şi informative. Astfel, se vor putea structura, sistematiza şi transpune didactic mai eficient achiziţiile din domeniul ştiinţei, tehnicii, culturii, artei, care urmează să fie transmise elevilor, se vor putea valorifica diverse surse şi canale de informaţie cu valenţe instructiv-educative şi se vor putea satisface înclinaţiile şi interesele elevilor pentru anumite obiecte de învăţământ (care se studiază sau nu în şcoală) şi pentru anumite tipuri de activităţi. Complexitatea şi diversitatea situaţiilor instructiv-educative fac necesară existenţa unui sistem al formelor de organizare a activităţii educaţionale, sistem aflat într-un continuu proces de amendare şi modernizare, precum şi clasificarea lor după criterii cu valoare pedagogică relevantă (M. Eant, 1975, R. La Borderie, 1979): . După  ponderea   ponderea activităţii (frontale, grupale sau individuale):   1.1. Activităţi frontale (în care predomină acţiunea frontală): lecţii, seminarii, cursuri universitare, activităţi în laboratoare şcolare, activităţi în cabinete şcolare, activităţi în ateliere şcolare, activităţi pe lotul şcolar, activităţi în sala de sport, vizite didactice, excursii didactice, vizionări şi analizări de spectacole. 1.2. Activităţi grupale (în care predomină acţiunea grupală): cercuri şcolare pe materii (realizate disciplinar sau interdisciplinar), consultaţii şi meditaţii (cu scop de recuperare, stimulare, dezvoltare), vizite în grupuri mici (microgrupuri), întâlniri cu specialişti/oameni specialişti/oameni de ştiinţă/de cultură/scriitori, dezbateri, concursuri, sesiuni de comunicări ştiinţifice şi referate, cenacluri, serate literare şi muzicale, redactarea revistelor şcolare. 51

1.3. Activităţi individuale (în care predomină acţiunea individuală): activităţi independente, studiul individual, studiul în bibliotecă, efectuarea temelor pentru acasă, elaborarea de compuneri, referate şi alte lucrări scrise, efectuarea de lucrări practic-aplicative, efectuarea de lucrări experimentale, rezolvări de exerciţii şi probleme, rezolvări de situaţii-problemă, lectura de completare, lectura suplimentară, elaborare de proiecte, elaborare de modele, elaborare de materiale didactice, cercetarea independentă independentă a izvoarelor scrise şi arheologice, elaborarea planului unei lucrări, pregătirea şi susţinerea unor comunicări ştiinţifice, pregătirea pentru examene. . După  ponderea După  ponderea  

categoriei de metode didactice: 2.1. Activităţi care au la bază metode de comunicare (în care predomină metodele de comunicare): lecţii, prelegeri, dezbateri, consultaţii. 2.2. Activităţi care au la bază metode de cercetare (în care predomină metodele de cercetare): activităţi în cabinete şcolare, studiul în bibliotecă, vizite didactice, excursii didactice. 2.3. Activităţi care au la bază metode experimentale (în care predomină metodele experimentale) activităţi în laboratoare şcolare, efectuarea de lucrări practic-aplicative, efectuarea efectuarea de lucrări experimentale, elaborarea de proiecte. 2.4. Activităţi care au la bază metode aplicative (în care predomină metodele aplicative): activităţi în ateliere şcolare, activităţi pe lotul şcolar, activităţi în sala de sport.

. După  

locul de desfăşurare: 3.1. Activităţi organizate în mediul şcolar (fie şcolar (fie în clasă, fie în afara clasei, sub îndrumarea colectivului didactic al şcolii, în afara orelor prevăzute de orar, pentru a aprofunda pregătirea realizată în timpul lecţiilor): lecţii (permanente sau facultative), activităţi în cabinete, laboratoare şi ateliere şcolare, activităţi independente, studiul individual, cercuri şcolare pe materii, meditaţii şi consultaţii, observaţii în natură sau la “colţul viu”, învăţarea independentă în şcoală, efectuarea temelor pentru acasă, întâlniri cu personalităţi din domeniul ştiinţei/tehnicii/ culturii/artei, jocuri şi concursuri pe diferite teme, cenacluri, serbări şcolare. 3.2. Activităţi organizate în mediul extraşcolar/activităţi conexe (organizate de colectivul didactic al şcolii sau de instituţii din afara şcolii: teatre, case de cultură, cluburi, organizaţii sportive, tabere ş.a., într-un cadru instituţionalizat, situat în afara şcolii, respectiv a sistemului de învăţământ): activităţi în cercuri tehnice, activităţi de club, manifestări ştiinţifice în biblioteci/case de cultură etc., tabere judeţene/naţionale/internaţionale, judeţene/naţionale/internaţionale, emisiuni radio/T.V., vizionări de expoziţii/spectacole/filme expoziţii/spectacole/filme etc., vizite, excursii, drumeţii, turism ş.a. Între formele de activitate desfăşurate în mediul şcolar şi cele desfăşurate în mediul extraşcolar există atât asemănări, cât şi deosebiri, sintetizate în tabelul 5.VII.: Tabelul 5.VII. Abordare comparativă a formelor de activitate instructiv-educativă desfăşurate în mediul şcolar şi extraşcolar

Asemănări Obiectivele educaţionale generale vizează următoarele (pentru elevi): - stimularea creativităţii lor  - crearea unei viziuni sistemice asupra conţinutului ideatic - îmbogăţirea sistemului lor de cunoştinţe şi aprofundarea acestora - formarea şi dezvoltarea unor abilităţi abilităţi intelectuale şi 52

Deosebiri Activităţile didactice desfăşurate în mediul extraşcolar  sunt variate, se proiectează şi realizează funcţie de: - posibilităţile de realizare a legăturii cu procesul instructiveducativ realizat în clasă, respectiv cu obiectivele acestuia

 practice - obiectivul general urmărit şi - stimularea şi cultivarea interesului lor pentru diferite obiectivele specifice domenii sau teme din ştiinţă/tehnică/artă etc. - locul de desfăşurare cel mai - depistarea şi valorificarea înclinaţiilor, aptitudinilor şi adecvat. talentelor lor  Activităţile didactice - implicarea activă a elevilor în viaţa socială desfăşurate în mediul extraşcolar  - folosirea timpului liber în mod plăcut şi util. au caracter preponderent Există multe modalităţi de realizare a activităţilor, de opţional/benevol opţional/benevol şi se realizează verificare/autoverificare, verificare/autoverificare, evaluare/autoevaluare evaluare/autoevaluare a  prin conexiuni pluridisciplinare. rezultatelor. mediul în care se desfăşoară , activităţile extraşcolare pot fi paraşcolare sau perişcolare (vezi tabelul 6.VII.) (M. Ionescu, 2000, I. Cerghit, 1983): Tabelul 6.VII. Clasificarea activităţilor extraşcolare funcţie de mediul în care se desfăşoară

. După  

Tipuri de  Mediul în care Obiective generale activităţ i i  se desfăşoară urmărite Activităţi - mediul socio- - îmbogăţirea  paraşcolare  profesional achiziţiilor elevilor  - îmbunătăţirea  performanţelor  socio-profesionale ale indivizilor  Activităţi - mediul socio- - îmbogăţirea  perişcolare cultural orizontului spiritual - destinderea, relaxarea indivizilor 

 Exemple

 practica în unităţi economice,  practica în unităţi de profil, stagiul de practică în vederea calificării, vizionări de expoziţii, vizita în unităţi economice şi ştiinţifice,  perfecţionări, reciclări ş.a. activităţi de autoinstruire şi autoeducaţie, activităţi de loisir, activităţi de divertisment, utilizarea mijloacelor multimedia, navigare pe Internet ş.a.

momentul sau etapa procesului de învăţământ în care se desfăşoară  (şi care se stabileşte funcţie de obiectivele instructiv-educative generale şi de cele specifice urmărite), activităţile în afara clasei şi cele extraşcolare pot fi de trei tipuri (vezi tabelul 7.VII.):

. După  

Clasificarea activităţilor în afara clasei şi extraşcolare  funcţie de etapa procesului de învăţământ  Tipuri de  Etapa activităţi   procesului  Obiective generale urmărite de învăţ ământ  ământ  Activităţi - la - familiarizarea elevilor cu introductive începutul  problematica disciplinei, capitolului studierii sau temei unei - familiarizarea elevilor cu sarcinile discipline de instruire şi autoinstruire de - trezirea interesului elevilor  învăţământ, - culegerea de material faptic care va 53

Tabelul 7.VII.

Exemple vizite în instituţii de cultură şi economice, economice, vizionarea unor  emisiuni ştiinţifice

capitol sau temă Activităţi - în paralel desfăşurate cu formele  pe parcursul de studierii organizare a capitolului activităţii sau temei din planul tematic Activităţi - la finele finale/de studierii încheiere capitolului sau al temei

. După  

fi valorificat în activităţile educative formale - îmbogăţirea şi consolidarea excursii în natură, sistemului de cunoştinţe şi abilităţi vizite la muzee, în intelectuale şi practice ale elevilor  laboratoare - verificarea în practică a specializate (de cunoştinţelor teoretice informatică, fizică, - fixarea şi consolidarea achiziţiilor   biologie, chimie etc.) - ilustrarea în practică a noilor  cunoştinţe - fixarea, consolidarea şi sistematizarea achiziţiilor dobândite - aprofundarea achiziţiilor dobândite - exersarea capacităţilor de aplicare şi transfer a cunoştinţelor ş.a.

Activităţi în cercuri tehnice, în unităţi economice, ştiinţifice, în laboratoare specializate, utilizarea mijloacelor  multimedia

categoria de educaţie căreia îi corespund  - clasificare oferită de Runa Patel (1984):

Categoriile educaţiei, activităţi educative corespunzătoare  şi caracterizarea fluxului informaţional cu influenţe educative Categoriile Activităţi educative corespunzătoare educaţ iei  iei  Educa Educaţia ţia form formală ală Activi Activităţ tăţile ile educ educati ative ve form formale ale – cele cele desf desfăşu ăşurat ratee în şcoală, structurate ierarhic şi cronologic, începând cu şcoala primară şi terminând cu universitatea. Educaţia neformală

Activităţile educative neformale - cele extraşcolare, organizate şi desfăşurate într-un cadru instituţionalizat, situat în afara sistemului de învăţământ: familie, cluburi, biblioteci, muzee, teatre, alte instituţii etc. Educaţia Interacţiunile individului cu alte persoane în informală/ difuză/ mediul social, cultural, economic etc., acţiunile incidentală cu influenţe educative rezultate din contextul situaţiilor de activitate cotidiană, care nu îşi  propun în mod deliberat atingerea unor finalităţi educative.

Tabelul 8.VII. Fluxul   informaţional  - bogat în influenţe educative - programat - cuantificat - dirijat - bogat în influenţe educative - programat - cuantificat - dirijat - eterogen - aleatoriu - nedirijat

Atingerea obiectivelor generale ale instrucţiei şi educaţiei, este condiţionată de îmbinarea celor trei mari categorii de educaţie şi a tipurilor de activităţi corespunzătoare, de valorificarea valenţelor acestora şi de realizarea unei educaţii globale, integrative. Altfel spus, în proiectarea activităţilor instructiv-educative corespunzătoare corespunzătoare educaţiei formale, trebuie să se ţină cont de caracteristicile celorlaltor forme ale educaţiei - neformală şi informală, de modalităţile specifice de realizare şi valorificare a lor. Lecţia şi problematica sa specifică 54

 Definirea lecţiei Conceptul “lecţie” îşi are originea etimologică în termenul grecesc “lectio”, care înseamnă “a citi cu glas tare”, “a audia”, “a lectura”, “a medita”. Rezultă că, iniţial, lecţia îi solicita  profesorului o simplă expunere, lectură, respectiv citire din manual, iar elevilor, memorarea celor  audiate, a textelor. Fiind o formă de activitate a binomului profesor-elev foarte frecvent întâlnită, literatura  pedagogică oferă multe definiţii ale lecţiei, care au în vedere criterii de abordare relativ puţine şi  puncte de vedere unilaterale, fapt care dus la apariţia unor inadvertenţe. Definirea lecţiei s-a realizat după criteriile următoare (M. Ionescu, 2000): În funcţie de criteriul organizatoric , lecţia este o formă de activitate care se desfăşoară în clasă, sub conducerea unui cadru didactic, didactic, într-un interval de timp precis determinat (50 de minute),  pe baza cerinţelor cuprinse în programa şcolară şi potrivit orarului şcolar. 

punct de vedere al conţinutului , lecţia reprezintă un sistem de idei articulate logic şi didactic, în conformitate cu cerinţele psihopedagogice referitoare la predarea-asimilarea cunoştinţelor, la aplicarea lor, la verificarea, evaluarea şi notarea rezultatelor; ea reprezintă o unitate logică, didactică şi psihologică.  Din

Adoptând mai multe criterii , putem defini lecţia ca o unitate didactică fundamentală, o formă a procesului de învăţământ prin intermediul căreia, o cantitate de informaţii este percepută şi asimilată activ de elevi într-un timp determinat, pe calea unei activităţi intenţionate, sistematice, cu autoreglare, provocând în sfera biopsihică a acestora o modificare în sensul formării dorite (M. Ionescu, 1982, pag. 93, M. Ionescu, 2000, pag. 255). 

Din perspectivă sistemică , lecţia reprezintă un program didactic unitar, un sistem de cunoştinţe, abilităţi intelectuale şi/sau practice, obiective operaţionale, resurse materiale şi metodologice (metode, tehnici, procedee, acţiuni şi operaţii), menite să activizeze elevii. Perspectiva sistemică ţine cont de noile valenţe pe care le-a căpătat lecţia în timp, datorită acumulării experienţei didactice şi datorită achiziţiilor înregistrate în ştiinţele educaţiei (pedagogie, didactică generală, didactici speciale, psihologie educaţională, politica educaţiei, management educaţional, teoria comunicării, comunicării, teoria informaţiei ş.a.), precum şi restructurărilor înregistrate la nivelul curriculumului şcolar. Dintre definiţiile prezentate mai sus, cea mai modernă este cea bazată pe perspectiva sistemică (definiţia ). Lecţia a ocupat şi ocupă o poziţie privilegiată în rândul formelor de organizare a procesului de învăţământ, continuând să deţină o valoare specială pentru demersurile care se întreprind în vederea atingerii obiectivelor educaţionale. Ea rămâne modalitatea principală de organizare a activităţii didactice, prin intermediul căreia se realizează în acelaşi timp informare şi formare, instruire şi educare. Didactica modernă concepe lecţia ca un dialog între profesor şi elevi, subordonat obiectivelor generale şi specifice ale procesului de învăţământ, operaţionalizate la nivelul colectivului de elevi. Mai mult, lecţia modernă se constituie într-un program didactic, respectiv un sistem de procedee de lucru şi acţiuni comune ale profesorului şi ale elevilor (expuneri, explicaţii, demonstraţii logice şi experimentale, rezolvări de probleme etc.), structurate şi organizate în vederea atingerii obiectivelor operaţionale propuse şi în vederea activizării elevilor în procesul didactic. În practica didactică, la diferitele discipline de studiu, există o mare diversitate de structuri ale lecţiilor desfăşurate, datorată acţiunii conjugate a mai multor factori, dintre care amintim: obiectul de învăţământ, ştiinţa corespunzătoare acestuia, personalitatea profesorului şi cea a elevilor. Lecţia, respectiv structura lecţiei reprezintă liantul, elementul de legătură - directă sau indirectă, dintre aceşti factori. 

55

Caracterizarea lecţiei În timp, structura şi metodica lecţiei s-a modernizat, pe baza concluziilor desprinse din  practica instruirii şi din cercetările realizate în domeniul ştiinţelor educaţiei. Totuşi, în mare parte, lecţia şi-a păstrat caracteristicile de bază, anumite elemente de reper, validate printr-o multitudine de exerciţii metodice, deci care nu pot fi puse, exclusiv, pe seama tradiţiei didactice. Explicaţia constă în existenţa unor valenţe/virtuţi, pe care lecţia le deţine în comparaţie cu alte forme de organizare a procesului de învăţământ, dar şi a unor servituţi/disfuncţii/limite, identificate în  practica educaţională. Dintre valenţele/virtuţile lecţiei, le amintim pe următoarele:

Asigură un cadru organizatoric adecvat pentru derularea procesului instructiv-educativ,  promovează un sistem de relaţii didactice profesor-elevi şi activităţi didactice menite să angajeze elevii, să îi activizeze şi să îmbunătăţească performanţele învăţării. 

Facilitează însuşirea sistematică a bazelor ştiinţelor, a sistemului de cunoştinţe şi abilităţi fundamentale ale acestora, prin intermediul studierii obiectelor de învăţământ corespunzătoare. corespunzătoare. 

Contribuie la formarea şi modelarea capacităţii de aplicare în practică a cunoştinţelor  teoretice însuşite de elevi, introducându-i în procesul cunoaşterii sistematice şi ştiinţifice, nemijlocite sau mijlocite, a realităţii. 

Activităţile desfăşurate de elevi în timpul lecţiei sprijină însuşirea noilor informaţii, formarea noţiunilor, deducerea definiţiilor, a regulilor etc., dobândirea şi dezvoltarea abilităţilor  intelectuale şi practice, sesizarea relaţiilor dintre obiecte şi fenomene, explicarea lor ş.a.m.d., deci formarea unei atitudini pozitive faţă de învăţare. 

Angajarea elevilor elevilor în lecţie, în eforturi intelectuale şi motrice de durată, le dezvoltă spiritul critic, spiritul de observaţie, atenţia voluntară, curiozitatea epistemică, operaţiile gândirii, memoria logică şi contribuie la dezvoltarea forţelor lor cognitive, imaginative şi de creaţie. 

Oferă elevilor oportunitatea de a-şi exersa capacităţile intelectuale, motrice şi afective, de a-şi forma şi consolida sentimente, convingeri, atitudini, trăsături pozitive de caracter, forme adecvate de comportament etc. Eforturile practicienilor şi teoreticienilor de realizare a unor schimbări la nivelul lecţiei  presupun depăşirea servituţilor/disfuncţiilor servituţilor/disfuncţiilor acesteia, care pot fi urmărite în tabelul 2.VII. 

Tipologia lecţiilor  Didactica modernă consideră clasificarea/taxonomia clasificarea/taxonomia lecţiilor o operaţie orientativă, flexibilă şi recomandă renunţarea la abordarea lecţiei în sine, în mod izolat şi considerarea ei ca element component al unui sistem. Taxonomia lecţiilor reprezintă un demers util, menit să sprijine activitatea cadrelor  didactice, prin înlăturarea şabloanelor şi stereotipiilor, un reper pentru elaborarea strategiei didactice şi nu o operaţie formală. În practica educaţională se operează frecvent cu un număr de opt categorii de lecţii/tipuri. Întrucât considerăm că denumirea de categorie este mai adecvată, în continuare, o vom folosi, în exclusivitate. Categoria de lecţie semnifică un anumit mod de construire şi realizare a lecţiei, determinat, în special, de obiectivul fundamental urmărit; ea reprezintă o abstractizare şi o generalizare a elementelor comune mai multor lecţii. Altfel spus, categoria de lecţie reprezintă un grup de lecţii constituite ca unitate de structură în funcţie de diferite criterii: obiectivul fundamental, treapta de şcolarizare şi modul de pregătire al elevilor ş.a. 56

Este important să privim categoriile de lecţii ca modele utile pentru proiectarea şi desfăşurarea lecţiilor, modele care pot fi restructurate şi adaptate. În acest fel, termenul “categorie” nu va mai avea rezonanţă negativă şi nu va mai conduce la şabloane, ci, dimpotrivă, va permite conceperea mai multor variante de lucru care se structurează funcţie de factorul constant (obiectivul fundamental) al lecţiei. Rezultă că obiectivul fundamental constituie reperul oricărei activităţi educaţionale şi, implicit, unitatea de măsură a eficienţei activităţii elevilor şi a profesorului; el reprezintă criteriul în stabilirea categoriilor de lecţii, fiecare categorie de lecţii purtând numele obiectivului fundamental al activităţii didactice respective. Clasificarea lecţiilor presupune luarea în considerare, pe lângă factorul constant, a factorilor variabili, care se pot combina în diferite moduri, ceea ce face ca în cadrul fiecărei categorii să poată exista mai multe variante. În practica didactică se operează cu o gamă foarte largă de lecţii (M. Ionescu, 1982, M. Ionescu, 2000, I. Neacşu, 1990), ceea ce este îmbucurător; cu cât numărul variantelor de lecţii este mai mare, cu atât eficienţa lecţiilor este mai mare. Din mulţimea factorilor variabili amintim: obiectul de învăţământ, nivelul de pregătire al elevilor, complexitatea cunoştinţelor, strategiile de lucru de care dispune profesorul, stilul didactic al acestuia, mijloacele de învăţământ utilizate, locul lecţiei în sistemul de lecţii sau în  planul tematic etc. Principalele categorii de lecţii şi câteva din variantele acestora, cu care se operează frecvent în practica instruirii, sunt prezentate în tabelul 9.VII. VII. Timpul şcolar . In sfârşit, sfârşit, procesul procesul de învăţământ învăţământ se desfăşoară desfăşoară în timp: an şcolar, şcolar, semestru, semestru, săptămâna săptămâna de şcoală, ore de clasă. Curriculum-ul sau programul programul de studiu este segmentat segmentat în unităţi de timp, însăşi aptitudinea de învăţare este măsurată prin timpul necesar elevului pentru însuşirea unor  cunoştinţe şi deprinderi. Aşa cum aptitudinea de învăţare este o caracteristică individuală şi timpul de studiu ar trebui dimensionat la ritmul de progresie al elevului. Elementele desprinse prin analiza componenţială de mai sus se află în strânse relaţii de interdependenţă şi interacţiune, ele configurează  practic fizionomia fiecărei activităţi didactice atât la nivel global (acela al procesului de învăţământ), cât şi la nivelul fiecărei unităţi didactice: lecţie, lucrări de laborator, cercul de elevi etc. Fireşte, succesul acţiunii de modelare a inteligenţei şi conduitei copilului nu depinde numai de stăpânirea componentelor componentelor procesului de învăţământ, învăţământ, ci şi de calitatea personalului didactic, de condiţiile materiale de instruire, de aptitudinile individuale ale elevilor, de conţinutul lecţiilor etc. La rândul lor, aceşti factori se articulează în funcţie de efectele lor, de rezultatele obţinute pe parcurs şi în final. VIII. Achiziţiile învăţării se obiectivează la nivelul elevului într-un ansamblu de modificări cognitive, afectiv-motivaţionale şi comportamentale, modificări pozitive şi durabile, menite a-i modela acestuia personalitatea în conformitate cu idealul educaţional promovat. Bibliografie Antonesei, L. (1996), Paideia. Fundamentele culturale ale educaţiei , Editura Polirom, Iaşi Armstrong, G.G., Henson, T.K., Savage, V.T. (1993),  Education An Introduction, Macmillan Publishing Company, New-York  Chiş, V., (2001) Activitatea profesorului între curriculum şi evaluare, Editura Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca Cole, T., Visser, J., Upton, G. (1999),  Effective Schooling for Pupils with Emotional and   Behavioural Difficulties, David Fulton Publishers, London De Landsheere, G. (1995),  Istoria universală a pedagogiei experimentale , Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti Dewey, J. (1992),  Fundamente pentru o ştiinţă a educaţiei , Editura Didactică şi Pedagogică, Pedagogică, Bucureşti *** (1994), Dictionnaire encyclopédique de l’éducation et de la formation , Éditions Nathan, Paris Dottrens, R. (1971), Institutori ieri, educatori mâine , Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti 57

*** (1994), Grande dictionnaire de la psychologie , Larousse, Paris Halpert, J. (1993), Pädagogische Didaktik , Andreas Verlag, München Heiland, H. (1993), Schul praktische , Studien, Klinkhardt, Regersburg Ionescu, M., Radu, I., Salade, D. (coord.) (1997), Dezbateri de didactică aplicată , Editura Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca Ionescu, M. (2000),  Demersuri creative în predare şi învăţare , Editura Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca Ionescu, M., Chiş, V. (coord.) ( coord.) (2001), Pedagogie. Suporturi pentru formarea profesorilor , Editura Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca Ionescu, M., Radu, I. (coord.) (2001), Didactica modernă , Editura Dacia, Cluj-Napoca Mialaret, G. (1992), Pédagogie générale , Presses Universitaires de France, Paris  Neacşu, I. (1990),  Instruire şi învăţare , Editura Ştiinţifică, Bucureşti  Neculau, A., Cosma, T. (coord.) (1994), ( 1994),  Psihopedagogie , Universitatea “A.I. Cuza” Iaşi, Institutul de Ştiinţe ale Educaţiei, Filiala Iaşi, Casa Corpului Didactic, Iaşi, Editura Spiru Haret, Iaşi Radu, I., Ionescu, M. (coord.) (1988), Introducere în didactică , Universitatea “Babeş-Bolyai”, Cluj Napoca Văideanu, G. (1988),  Educaţia la frontiera dintre milenii , Editura Politică, Bucureşti

58