Pierre Riche, Philippe Le Maître, Invaziile Barbare, București, Editura Corint, 2000 ( Traducere , cuvînt înainte și note: Ecaterina Lung), 148 pagini. Pierre Riche, autorul acestei lucrări , este istoric francez, specializat pe studiul Evului Mediu . Din 1967 și pînă în 1989 a activat ca profesor la Universitatea Paris X-Nanterre unde obține titlul de profesor emerit. Ca coautor al acestei lucrări îl avem pe un alt istoric medievist – Philippe Le Maître, asistent universitar la Paris X-Nanterre. Conform listei de lucrări bazate în exclusivitate pe studierea Evului Mediu, indicate la pagina 4 a prezentei lucrări, Pierre Riche este autor al unui număr semnificativ de căr ți și articole consacrate studierii Evului Mediu, dintre care amintim: Education et culture dans l’Occident barbare (VI-VII siecles) (Paris, 1962), Grandes invasions et Empires (IV-X siecles) ( Paris, 1969), Textes et documents d’historie du Moyen Age ( V-X) (Paris,1973), Les temps merovingiens dans Histoire de la France (Paris, 1970), La vie quotidienne dans l’Empire carolingien (Paris, 1973). Le Maître este și el autor de cărți și studii referitoare la Evul Mediu: Le corpus carolingien du Mans: etude critique (Paris X-Nanterre, 1980), Des invasions barbares a la naissnce de la feodalite, dans La Sarthe des origins a nos jours (Saint-Jean-d’Angely, 1983). Invaziile Barbare a fost publicată pentru prima oară în 1953 la editura Presei Universitare franceze, ediție care a fost corijată în februarie 1996. Cartea a fost tradusă în românește de Ecaterina Lung și publicată în anul 2000 la Editura Corint. A citi această carte înseamnă a descoperi o față nevăzută a Evului Mediu, diferită de cea pe care mulți dintre noi o percepem, dar totodată, citirea ei înseamnă și a face un pas elementar în înțelegerea problematicii cercetării acestei perioade și-n special a fenomenului invaziilor barbare care au marcat profund respectiva perioadă istorică. Lucrarea este împărțită în patru capitole mari: Barbari și Romani înaintea marilor invazii, Marile invazii, Occidentul după marile invazii, Biserica și barbarii, la care se adaogă un tabel cronologic al principalelor evenimente ( de la 376 pînă la 756) și o Bibliografie ce cuprinde lucrări generale și articole plus liste bibliografice petru fiecare capitol în parte.
Fiecare din aceste capitole este împărțit în 3, 4 sau 5 părți care la rîndul lor se împarte în patru sau mai multe subpuncte, în funcție de complexitatea problematicii tratate de către autor. În primul capitol se prezintă situația celor două civilizații, barbară (germanică) și romană în ajunul marilor invazii, raporturile dintre romani și barbari, începînd cu primele atacuri ale celor dintîi, precum și cauzele sfîrșitului Imperiului Roman de apus. Autorul aduce în discuție la început de capitol situația în care se afla lumea barbară în ajunul migrațiilor și împrejurările istorice care au dus la instalarea acesteia în Occident, instalare ce nu poate fi înțeleasă fără cunoașterea originii germanicilor, a organizării triburilor germanice și a relațiilor dintre ele,
a civilizației acestora ( viață socială, militară și economică,
religioasă,culturală). Toate aceste aspecte dovedesc că barbarul din vecinătata limes-ului roman nu era chiar atît de barbar, ori după remarca lui Bridbury, citată de Lauren țiu Rădvan: „ Un hîtru a remarcat odată că Evul Întunecat nu ar fi atît de întunecat pentru barbari. Cînd istoria acestor secole obscure va ajunge să fie pusă pe hîrtie, s-ar putea să descoperim că avea dreptate”, vedem că Pierre Riche, prin ceea ce scrie, adeverește remarca lui Bridbury. Riche arată în continuare că Imperiul Roman, aflat în pline transformări, în special culturale (mai ales la nivel provincial), urmează să facă față presiunii lumii barbare cu care intră în contact în secolele III și IV, iar pentru a înțelege semnifcația invaziilor din secolul următor, autorul ne pune în față raporturile de întrepătrundere dintre romani și barbari , acestea punînd temeiul unei civilizații romano-barbare. Cu toate că aceste raporturi ar părea că sunt suportabile, totuși Imperiul de Apus cade în mod straniu ca „suflat de vînt”. La final de capitol, autorul concluzionează că perceperea fenomenului de ciocnire a două civilizații (barbară și romană) a avut loc doar în cercurile „ știutorilor de carte”, acest fapt dovedind eșecul romanității în a crea „o comunitate de civilizație în toate straturile societății”. În cel de-al doilea capitol consacrat marilor invazii (376-423), Pierre Riche arată că pentru instalarea definitivă în Europa a popoarelor barbare, a fost necesară o perioadă de mai mult de un secol. Începutul acestei perioade este marcat de riscul pe care și l-a asumat împăratul Valens de a deschide porțile Imperiului, vizigoților pe care mai apoi Teodosie îi acceptă ca federați în Tracia.
Autorul remarcă în continuare că luptele pentru influență, revoltele interne ale bagauzilor și ostilitățile dintre Orient și Occident paralizează tentativele de rezistență în fața lumii barbare. Instalarea pe teritoriile romane a unor popoare organizate și neasimilabile, din motive militare și economice precum și deschiderea armatei barbarilor se dovedește a fi o inovație periculoasă, mai ales atunci cînd intrigile de palat și primele înfrîngeri ruinează prestigiul Romei iar acei șefi suevi, franci sau goți cum sunt Alaric, Athaulf, Ricimer, Euric , Childeric, Genseric sau Aegidius , în calitățile lor de „federați” sub diferite pretexte abandonează Imperiul și în fruntea armatelor lor , care din ce în ce mai mult iau aspectul unor trupe de ocupație, își împart bogățiile Romei și ale altor meleaguri prospere, sub privirile neputincioase ale bizantinilor. O altă problematică luată în discuție de Riche o reprezintă pierderile teritoriale masive pe care Imperiul de Apus le suportă. Neputinciosul împărat de la Ravenna avîndul ca avangardă pe patriciul barbar, de abia se isprăvește cu apărarea teritoriilor continentale pe care mișună triburile barbare împinse cu atîta furie în vest de sălbăticia hunică. Cine va apăra Imperiul? O coaliție romano-barbară în frunte cu Aetius. Pentru prima oară occidentalii și-au apărat civilizația. Dar precum specifică autorul în continuare, invazia hunică a determinat rolul barbarilor, care preiau treptat controlul, la început în Africa, apoi în Mediterana occidentală, Spania și Galia.
Imperiul Roman de apus e deja mort iar Europa Occidentală riscă să devină în
întregime gotică, fapt zădărnicit de francii salieni sub conducerea lui Clovis (481-511), care prin cucerirea parțială a vechii Galii creează o forță care se va afla la originea creștinătății occidentale, după cum clar apreciază autorul în finalul acestui capitol. În cea de a treia parte a cărții, Pierre Riche aduce în discuție o problemă destul de vehiculată în lumea savantă care se referă la consecințele marilor invazii pentru romanitatea occidentală, într-un cuvînt, cine pe cine a influețat mai mult-barbarii pe romani(germaniștii) sau romanii pe barbari(romaniștii). Pierre Riche încearcă să aducă istoria socială, economică, artistică a lumii occidentale de după marile invazii la adevăratele sale proporții, aducînd o serie de explicații logice (fără de care nu poate fi clar înțeleasă organizarea diferitelor regate barbare) asupra fenomenului fuziunii sociale dintre cele două civilizații, în care se includ condițiile instalării barbarilor în cadrul lumii
romane, obstacolele ce au stat în calea acestei fuziuni și zonele geografice unde acestea s-au manifestat cel mai accentuat, elementele fuziunii care se referă la influențe lingvistice, împrumuturi la nivel instituțional, contacte dintre clasele stăpînitoare și învingători, uniformizarea modului de viață etc. Un alt element important ce trebuie reținut este cel al menținerii structurilor economice romane chiar și după triumful barbarilor. Se observă-după cum remarcă autorul- doar o creștere a rolului agriculturii în raport cu activitățile comerciale și meșteșugărești fapt care reduce impactul economiei monetare. După cum clar observă Pierre Riche în continuare, nici chiar expansiunea arabă nu a reușit să distrugă economia occidentală, ci mai degrabă a contribuit la apariția unei „noi geografii economice”, specifică Evului Mediu pînă în secolul XII. La nivel cultural, se observă o sinteză locală a formelor antice și a elementelor barbare, care va sta la baza artei medievale. O altă temă luată în discuție de Riche este cea care se referă la organizarea regatelor barbare în secolul VI: regatul Vandal și Ostrogot, regatul Vizigot, regatul Franc și Burgund, care la rîndul său își sfîrșește existența definitiv în 536. O nouă configurație politică a Europei occidentale este dată de cotitura secolelor VII-VIII: Regatul Vandal dispare de pe hartă iar Regatul Vizigot se destramă sub invazia arabilor în peninsula Iberică (711). În Britania se formează regatele anglo-saxone, iar în Galia merovingiană are loc „lovitura de stat” din 751, eveniment ce pune începutul unei noi dinastii-dinastia carolingiană. Ultima parte a acestei lucrări, autorul o consacră studierii raportului dintre Biserica de Apus și barbari. Riche arată că începînd cu secolul V, Biserica Apuseană se găsește în fața uneia din cele mai mari și mai importante misiuni pastorale ale istoriei sale și anume – evanghelizarea barbarilor. În fața Bisericii se deschide un imens cîmp de acțiune, dar secerători experimentați sunt prea puțini, mai ales că procesul de evanghelizare a unor oameni veniți din alt mediu cultural, cu o mentalitate grosolană, dar mai ales cu principii arianiste, este extrem de dificilă, dacă nu, chiar riscantă în cazul celor din urmă. Totuși, după cum remarcă în cele din urmă Pierre Riche, Biserica a rămas, într-o perioadă de brutalitate și anarhie morală, singurul refugiu al sfințeniei și al culturii.
Autorul mai aduce în discuție spre final de capitol și faptul că pe lîngă rolul ei de a lua sub tutelă o nouă societate, Biserica Apuseană mai încheie și alianțe politice cu unul dintre popoarele germanice, acest act manifestîndu-se prin invocarea de către papa Ștefan al II-lea a intervenției regelui carolingian Pepin împotriva longobarzilor lui Aistulf care invadaseră Italia. Ca rezultat, barbarii lui Pepin se convertesc la creștinism și-n peninsula Italică se pun bazele unui stat pontifical. Prin această lucrare a sa , intitulată Invaziile barbare, Pierre Riche, ca reputat specialist în istoria regatelor barbare și a tranziției de la Antichitate la Evul Mediu în spa țiul occidental, reușește să arate că migrațiile, cu toate schimbările și modificările pe care le-au adus, n-au făcut decît să contribuie la o transformare a Imperiului Roman, deoarece fuziunea elementelor de civilizație romană și barbarism a dat naștere începuturilor Europei occidentale, care a avut la bază fondul roman, îmbogățit cu cel germanic, amîndouă fiind transfigurate de creștinismul de tradiție orientală.
