Universitatea de Stat din Republica Moldova Facultatea de Relații Internaționale, Stiințe Politice și Adinistrative Departamentul Științe Politice și Administrative Administrative
Recenzie Frica de Libertate (Erich Fromm)
Efectuat: Frunza Nina Gp.106 AP Profesor: Solcan A., dr., conf.univ.
Chișinău 2018
Erich Fromm (1900-1980), psihanalist si scriitor , în anul 1941 scrie o lucrare de bază Frica de libertate.
După cum spune autorul “Cartea face parte dintr -un studiu întins privitor la structura de caracter a omului modern și problemele interacțiunii dintre factorii psihologici și cei sociologici”. În acestă carte individul este privit din perspectiva societății, și anume la felul cum el se dezvoltă în cadrul modernismului, prin tendința de a fi liber și a nu fi asuprit de cineva sau ceva. În centrul atenției este individul și entitatea sa , el este baza procesului social, cu dorințele și temerile sale, cu pasiunile și rațiunea sa, cu înclinațiile sale spre bine și spre rau. Autorul afirmă ca deși libertatea i -a oferit omului independență și raționalitate în același timp l-a izolat creîndu-i prin aceasta o stare de slăbiciune și izolare. Întrucît aceste stări sunt de nesuportat, acesta poate alege fie să fugă de această libertate care îl distruge lăuntric, fie să înainteze către o libertate în care se va baza strict pe unicitatea și individualitatea sa. În esență cartea este o analiză, în care concluzie au legătură directă cu acțiunile noastre, aceasta din cauză că înțelegerea motivelor fugii totale de libertate este o indicație a oricărei acțiuni care are ca obiectiv victoria asupra forțelor totalitare. Libertatea - O problemă psihologică?
Denumirea primului capitol este scos în evidență printr -o întrebare oarecum retorică „Libertatea- O problemă psihologică?” prin care înțelegem că autorul face legătura directă cu ramura psihologică și abordează problema dintr -un punct de vedere evolutiv. Se începe desfășurarea problemei afirmând faptul că istoria modernă se concentrează în jurul efortului de eliberare din lanțurile politice, economice și spirituale care încătuș au oamenii. Luptele pentru libertate au fost duse de către cei asupriți, cei care doreau noi libertăț i, împotriva celor care aveau de apărat privilegii. În ciuda ,multor eșecuri, libertatea a și câștigat bătălii, mulți au murit în aceste bătălii cu convingerea că a muri în lupta împotriva asupririi era mai bine decât să trăieș ti lipsit de libertate. Istoria părea să dovedească faptul că omul putea să se conducă singur, să ia decizii pentru sine, să gândească ș i să simte așa cum credea el de cuviință. Principiile liberalismului economic, ale democrației politice, ale autonomiei religioase și ale individualismului în viața personală dădeau expresie aspiraț iei spre libertate. Una după alta, legăturile erau rupte. Omul a învins dominația naturii și a devenit stăpâ nul ei; a înfrânt dominația bisericii și pe cea a statului absolutist. Abolirea domina ției externe părea să fie o condiție necesară și una suficientă pentru a atinge țelul: libertatea. Războiul Mondial a fost privit de mulți ca o ultimă luptă, iar sfârșitul lui ca Victoria def initivă a libertății. Însă n-au trecut prea mulți ani până să se ivească noi sisteme care negau tot ceea ce oamenii credeau că au câștigat în secole de luptă . Pentru ca esenț a acestor noi sisteme care au luat efectiv comanda întregii vieți sociale ș i personale a omului era supunerea tuturor, cu excepț ia unora, foarte puțini, față de o autoritate asupra că reia nu aveau nici un control. La început, mulți s-au consolat cu gândul că Victoria sistemului autoritarist se datora nebuniei câtorva indivizi și că nebunia va duce la prăbuș irea lor, la momentul potrivit. Alții credeau cu înfumurare că italienilor sau germanilor le lipsea o perioadă suficientă de practica democratică. O altă iluzie comună, era că Hitler obținuseră puterea asupra giganticului apă rat de stat doar prin viclenie, că întreaga populaț ie era numai obiectul lipsit de voință al înșelăciunii și terorii. În anii care au trecut de atunci a devenit clar faptul că aceste argumente
erau greșite. Am fost siliți să recunoaștem că în Germania milioane de oameni erau tot atât de dornici să renunțe la libertate pe cât de dornici fuseseră părinții lor să lupte pentru ea; ca în loc să-și dorească libertatea, ei căutau căi de a fugi de ea; alte milioane erau indiferenți și nu cr edeau că merită să te bați ș i să mori pentru apărarea libertății. De asemenea, trebuie să recunoaștem că criza democrației nu este o problema specifică Italiei sau Germaniei, ci una cu care se confruntă orice stat modern. Daca vrem sa luptam împotriva fascismului, trebuie să-l înțelegem. Această carte își pro pune să analizeze acei factori dinamici din structura de caracter a omului modern care în țările fasciste l -au determinat să dorească să renunțe la libertate. Când fascismul a ajuns la putere era incapabi l să se creadă că omul ar putea să manifeste asemene a înclinații spre rău, asemenea sete de pute re, asemenea lipsă de considerație față de drepturile celor slabi sau asemenea dorință arzătoare de supunere. Doar câțiva au fost conștienți de clocotul vulcanului care precede izbucnirea sa: Nietzsche, Marx si Freud. Freud și-a îndreptat atenția către observarea și analiza forțelor iraționale și inconștiente care determina parțial comportamentul uman. El a arătat că aceste fenomene iraționale urmau anumite legi și de aceea puteau fi înțelese raț ional. A descoper it că aceste manifestări erau reacții la influențele exercitate de lumea exterioară și, î n mod special, de cele ce se petrecuse ră în prima copilărie. Din cauza spiritului culturii sale Freud nu a putut trece peste anumite limite. Aceste limite i-au stânjenit înțelegerea individului normal și a fenomenelor iraționale prezente în viața socială. Freud a acceptat dihotomia fundamentală dintre oameni și societate, precum și faptul că natura umană este rea. Pentru el omul este antisocial. Societatea trebuie să-l civilizeze, trebuie sa-i permită o anumita satisfacere directă a instinctelor biologice, trebuie să rafineze și să respingă impulsurile de bază ale omului. Ca urmare a acestei reprimări de către societate a impu lsurilor naturale se întîmplă ceva miraculos: instinctele reprimate se trasformă în aspirații valoroase din punct de vedere cultural și devin astfel baza umană a culturii. Freud a ales cuvântul “sublimare” pentru aceasta trecere ciudată de la represie la comportament civilizat. În teoria lui Freud relația individului cu societatea este în mod esențial una statică: individul rămî ne același, schimbî ndu-se numai în măsura în care societatea exercită o presiune mai mare asupra instinctelor lui naturale sau îi permite o mai mare satisfacție. Freud întotdeauna consideră individul în relațiile sale cu alț ii. În accepția lui Freud, domeniul relaț iilor umane este un schimb de satisfaceri ale nevoilor date biologic, în care relația cu celălalt este întotdeauna un mijloc de atingere a unui scop, dar niciodată un scop în sine. Contrar punctului de ved ere a lui Freud, analiza oferită în această carte se bazează pe asumpția că problema cheie a psihologiei este aceea a felului specific al leg ăturilor individului cu lumea, și nu acea a satisfacerii sau a frustrării uneia sau alteia dintre nevoile instinctuale; mai mult decât atât, se bazează ca relația dintre om și societate nu este una statică . Deși există anumite nevoi, cum ar fi foamea, sexul, setea care sunt comune omului, acele pulsiuni care fac posibile diferențele dintre caracterele oamenilor, ca dragostea ș i ura, setea de putere și dorința arzătoare de supunere, sunt toate rezultate ale procesului social. Cele mai frumoase, precum și cele mai urîte părți ale omului, nu sunt părții ale unei naturi um ane imobile și date biologic, ci rezultă din procesul social care creează omul. Este tocmai sarcina psihologiei sociale să înțeleagă acest proces al creării omului în istorie. De ce dintr-o epocă istorică în alta au loc anumite schimbări î n caracterul omului. Psihologia
socială trebuie să explice de ce i- au naștere noi aptitudini ș i noi pasiuni bune sau rele. O altă sarcină a psihologiei este d escoperirea anumitor mecanisme și legi ale naturii umane. Pentr u a înțelege aceste mecanisme ș i legi inerente trebuie să analizăm ce este adaptarea și să distingem între adaptarea “statică” și cea “dinamică”. Prin adaptarea statică înțelegem acea adaptare la modele care lasă nemodificată întreaga structura de caracter și care implică numai adoptarea unei noi deprinderi. Prin adaptarea dinamică înțelegem acel fel de adaptare în care un individ se adaptează la anumite circumstanț e externe, acest gen de adaptare creează ceva nou în el, trezește noi pulsuri și noi angoase. Ea este, în esență, o adaptare la cele condi ții externe (în special la cele din prima copilărie) care sunt iraționale în sine și, î n general vorbind, nefavorabile creșterii și dezvoltă rii copilului. Prezența puternicilor impulsuri distructive sau sadice în grupurile soci ale, oferă un exemplu de adap tare dinamică. Pe lîngă mecanismele de adaptare mai apare și altă întrebare, referitor la tipul de adaptare care are loc? Pentru a răspunde la aceasta, primul fenomen care trebuie discutat este faptul că există anumite segmente ale naturii omului care sunt mai fexibile și mai adaptibile decît altele, cum ar fi: dragostea, sadismul, tendința de supunere, indiferența, entusiasmul. Acestea și multe alte aspirații care se pot găsi în om se dezvoltă ca o reacție la anumite condiții de viață. Ele nu sunt deosebit de flexibile, pentru că odată devenite parte a caracterului unei persoane, nu dispar și nu se transformă cu ușurință într -o altfel de pulsiune. Spre deosebire de aceste nevoi, există altele care sunt o parte indispensabilă a naturii umane și care cer în mod imperativ să fie satisfăcute, anume acele nevoi care sunt înrădăcinate cu organizarea fiziologică a omului cum ar fi: foamea, setea, somnul. T oate acestea pot fi cuprinse su b noțiunea unei nevoi de autoconservare, acestea l a rîndul său reprezentînd acea partea a naturii care are nevoie să fie satisfăcută. Natura umană nu este nici suma fixată biologic și înăscută a instinctelor, nici o umbră lipsită de viața a modelelor culturale la care se daptează fără piedici, ea este produsul evoluției umane, dar are, de asemenea, și anumite mecanisme și legi interne. Apariția individului și ambiguitatea societății
În capitolul 2 este vorba despre ideea că libertatea caracterizează existența umană ca atare și ai mult ca sensul ei se schimbă în funcție de gradul în care omul se concepe și este conștient de sine ca ființă independentă și distinctă. Istoria socială a omului a început o dată cu trecerea sa dintr -o stare de unitate cu natura spre conștiința faptului că el este o entitate separată de natura înconjurătoare și de ceilalți oameni. Individul a continuat să fie stîns legat de lumea naturală și socială din care sa ivit, deși era parțial conștient de sine ca entitate distinctă, el se simțea de asemenea parte a lumi înconjurătoare. Trecerea relativ bruscă din stadiul de făt la cel de ființă umană, și tăierea cordonului ombilical marchează independența copilului față de corpul mamei. Treptat copilul ajunge sa -și privescă mama și celelalte obiecte ca entități distincte de sine. Tec cîteva luni de la naștere pînă cînd copilul recunoaște o altă persoană ca atare și poate reacționa cu un zîmbet, și e nevoie de un an ca el să înceteze să se mai confunde pe sine cu universul. Cu cît copilul crește și în măsura în care legăturile originare sunt tăiate, cu atît caută mai multă libertate și independență. Acest proces are 2 aspecte: unul este acela că copilul devine mai puternic din puncte de
vedere fizic, emoțional și mintal, se dezvoltă o structură organizată și dirijată de voința și rațiunea individului, altfel numit dezvoltarea forței eului. Celălalt aspect este creșterea singurătății. În măsura în care copilul crește el devine conștient că este singur, că este o entitate distinctă de toate celelalte. Această despărțire d e o lume care, în comparație cu exsistența individuală, este copleșitor de puternică și deseori aenințătoare și periculoasă, creează un sentiment de neputință și angoasă. Apar impulsurile de a renynța la individualitate, de a înfrînge sentimentul de singur ătate și neputință prin afundarea completă în lumea exterioară. Existența umană începe atunci cînd absența fixării acțiunii către instincte depășește un anumit punct, atunci cînd adaptarea la natură își pierde caracterul constrîngător, atunci cînd modul de a cționa nu mai este fixat de macanismele date prin ereditate. Cu alte cuvinte existența umană și libertatea sunt de la bun început inseparabile. Libertatea în sensul pe care l- am discutat este unul natural ambigu. Libertatea față de nu este identică cu libertatea pozitivă, cu libertatea sa. Observăm că procesul de creștele a libertății umane are acelaș caracter dialectic pe care l -am observat în procesul de creștere individuală. Dacă procesul de evoluție al omenirii ar fi fost armonios, dacă ar fi urmat de un plan anume, atunci ambele fețe ale dezvoltării - creșterea forței și creșterea individualității ar fi fost echilibrate perfect. În realitate istoria este una a conflictului și a vrăjbiei. Apar puternice tendințe de a fugi de astfel de libertate și de a se refugia în supunere sau intr-un alt fel de relație cu omul și lumea care promite o reducere a incertitudinii, chiar dacă îl privează pe individ de libertate. Libertatea în epoca Reformei
Este al treilea capitol unde s-a analizat sensul psihologic al principalelor doctrine ale protestantismului. S-a arătat că noile doctrine religioase erau un răspuns la nevoile psihice determinate de colapsul sistemului social medieval și de începuturile capitalismului. Capitalismul a oferit omului întregul cîştig, dar şi riscul deplin. Banii aproape că au aruncat în derizoriu originea, casta. Individul devine acum liber faţă de legăturile economice, sociale şi politice, dar şi faţă de acele legături care-i ofereau siguranţă şi un sentiment de apartenenţă. Lipsită de limite, lumea a devenit ameninţătoare. „Noua libertate creează în mod necesar un puternic sentiment de nesiguranţă şi slăbiciune, îndoială, singurătate şi angoasă.” Cum ar zice Pascal Bruckner, cî ştigând „libertate, Individul şi-a pierdut securitatea, a int rat în era frământării nesfârşite.” Potrivit lui Max Weber, clasa de mijloc urbană a fost coloana vertebrală a dezvoltării capitalismului modern în lumea occidentală. Clasă de mijloc ce era ea însăşi ameninţată vital de capitalismul în dezvoltare, astfel că se poate afirma că ea a fost mai mult periclitată decât ajutată de colapsul orânduirii feudale şi de capitalismul în dezvoltare. Individului i-a dat un nou sentiment de independență, în același timp l -a făcut să se simtă singur și izolat, plin de îndoială și angoasă și l -a condus spre o nouă supunere și spre o activitate irațională și compulsivă. La fel în această carte aflăm Postulatele fundamentale ale teoriei lui Fromm: 1. Omul are o natură esențială, înnăscută 2. Societatea este creată de om pentru a corespunde această natură
3. Nici una din formele de societate de până acum nu satisface nevoile esenţiale ale existenței umane 4. Se poate crea o societate să corespundă acestor necesitaţi: este ceea ce Fromm numeşte ”socialism comunitar umanist”, societatea care permite omului să -și realizeze toate valenţele umane Cele doua fețe ale libertății omului modern
În acest capitol se arată dezvoltarea ulterioară a societății capitaliste care a influențat evoluția personalității în aceiași direcție în care aceasta pornise în perioada Reformei. Prin intermediul doctrinelor protestante omul era pregătit psihologic pentru rolul pe care trebuia sa -l joace în sistemul industrial modern. Structura societății moderne afectează omul în 2 feluri: simultan el devine mai independent, mai încrezător în sine și mai critic, dar în același timp mai izolat, mai sigur și mai temător. Ceea ce începuse protestantismul să facă pentru eliberarea omului pe plan spiritual, a continuat capitalismul pe plan intelectual, social și politic. Libertatea economică a fost baza acestei evoluții, iar clasa de mijloc a fost apărătoarea ei. Individul a învățat să se bazeze pe sine însuși, să ia hotărîri responsabile și să renunțe atît la superstițiile liniștitoare cît și la cele înspăimîntătoare. Omul a devenit din ce în ce ai liber față de sclavia naturii. Oamenii au devenit egali, diferențele de castă și religie care fuseseră odată limite naturale ce împiedicau unificarea rasei umane au dispărut, iar oamenii au învățat să se recunoască unii pe alții ca ființe umane. Totuși deși capitalismul a avut o anumită influență asupra procesului de sporire a libertății, în același timp el l-a însigurat pe individ, l- a izolat și i-a generat un sentiment de slăbiciune. Primul factor care trebuie menționat aici este una dintre caracteristicile generale ale economiei capitaliste: principiul activității individualise. Promovarea lebertății față de acest principiu a ajutat la tăierea tuturor legăturilor dintre un individ și celălalt și prin aceasta a izolat și a separat individul de semenii săi. Subordonarea individului ca mijloc de atingere a scopurilor economice se bazează pe particularitățile modului de producție capitalist, care face din acumularea de capital și tendința și obiectivul activității economice. Dacă omul nu ar fi avut înclinația estetică de a munci și dorința de a investi roadele muncii sale în scopul dezvoltării capacitățilo r productive ale sistemului economic, progresul nostru în stăpînirea naturii nu s-ar fi realizat niciodată. Pînă în acest punct am afirmat că modul de producție capitalist a făcut din om un instrument pentru atingerea unor obiective economice suprapersonal e și a accentuat spiritul acetic și insignifianța individuală pentru care în pregătise psihologic protestantismul. Prepoziția subiacentă gîndirii lui Luther, celei a lui Calvin și de asemenea celor ale lui Kant și Freud este că egoismul este identic cu dra gostea de sine. A- i iubi pe alții este o virtute, a te iubi pe tine însuți este un păcat. Din aceasta rezultă ca propria mea persoană este în principiu în aceiaș măsură obiect al iubirii mele ca și o altă persoană. Egoismul nu este identic cu dragostea de sine ci chiar cu contrariul ei. Egoismul este un tip de lăcomie. Lăcomia este o prăpastie fără fund care epuizează persoana într -un efort nesfîrșit de a-și satisface nevoia, fără ca satisfacerea să fie obținută vreodată. Egoismul iși are rădăcinile chiar în această lipsă de dragoste de sine. Poziția în care se găsește omul în epoca noastră a fost deja anticipat de gînditorii vizionari.
Kierkegaard descrie individul neajutorat, sfîșiat și torturat de îndoieli, copleșit de sentimentul de singurătate. Nietzsche preconizează apropierea nihilismului care urma sp devină manifest o data cu nazismul și schițează imaginea unui supraom ca negație a individului neînsemnat și dezorientat pe care îl vede în realitate. Totuși acest sentiment de izolare și de slăbiciune ale individului așa cum a fost el exprimat de acești scriitori și așa cu este simțit de mulți așa-numiți nevrotici, nu este conștientizat de persoana normală de nivel mediu. Mecanismele evadării
Se disting prin 3 etape ale mecanismului evadării, dintre car e: Autoritarismul- tendința de renunțare la independența propriului eu individual și de contopire a eului cu cineva sau ceva din afara lui, cu scopul de a căpăta forțe care -i lipsește. Distructivitatea -
are drept scop îndepărtarea tuturor obiectelor cu care individul trebuie să se
compare. Conformismul de automat -
individul recurge la faptul de a fi el însu-și, și societatea îl acceptă așa
cum este el defapt.
Este apreciat și faptul libertății și spontanietății, cu alte cuvinte libertatea pozitivă constă în activitatea spontană a personalității integrate, totale. În întreaga activitate spontană, individul îmbrățișează lumea. Nu numai că face ca eul său individual să rămână intact, el devine mai puternic și mai solid. Fiidcă eu este tot atât de puternic pe cât este de activ. Automatizarea individului în societatea modernă a sporit sentimentul de neajutorare și insecuritate ale individului mediu. Astfel eș este gata să se supună noilor autotități car îi oferă securitate și îi eliberează de îndoială.
