CUPRINS VOLUMUL 1 SECŢIUNEA I I. OBIECTUL PSIHOLOGIEI 1.1. Condiţiile cunoaşterii ştiinţifice ...........................…….. ...........................…….. 1.2. Devenirea psihologiei ca ştiinţă ....................................... 1.3. Problemele generatoare de divergen ţe în istoria psihologiei 1.4. Obiectul psihologiei ............................................... ....................................................... ........ 1.5. Viitorul psihologiei .............................................. .....................................................… .......… II. METODELE PSIHOLOGIEI 2.1. Relaţia obiect-metod ă ...............................................…... 2.2. Metode specifice ale psihologiei ................................…. ................................…. 2.3. Organizarea cercet ării psihologice ...........................…... ...........................…... III. PRINCIPIILE PSIHOLOGIEI 3.1. Principiul determinismului extern (extrapsihic) .............. 3.2. Principiul relaţionării neuropsihice .............................… .............................… 3.3. Principiul reflectării şi modelării informaţionale ........... 3.4. Principiul acţiunii şi al unităţii conştiinţă-activitate ...… 3.5. Principiul genetic şi al istorismului .................................. .................................. 3.6. Principiul sistemicităţii ........................................... .................................................... ......... IV. LEGILE ŞI TEORIILE EXPLICATIVE ÎN PSIHOLOGIE 4.1. Problema definirii legii în psihologie .............................. .............................. 4.2. Relaţia dintre descriere, explica ţie şi interpretare ............ 4.3. Problema elaborării teoriei psihologice ........................... ........................... V. PSIHICUL UMAN. CARACTERIZARE GENERAL Ă 5.1. Către o defini ţie modernă a noţiunii de psihic ............... 5.2. Caracteristicile psihicului uman ................................…. ................................…. 5.3. Modificări ale conştiinţei ............................................ ..............................................
13 15 19 20 27 32 37 53 56 59 65 69 71 72 75 81 85 93 105 142
SECŢIUNEA a II-a COMPONENTELE MODALE ALE VIE ŢII PSIHICE CONŞTIENTE A OMULUI
Consideraţii preliminare......................................... VI. PROCESELE SENZORIALE 6.1. Senzaţia ............................................ ................................................................... ........................... 6.1.1. Sensibilitatea şi legile ei ........................................... ............................................. A. Legile psihofizice ............................................ .................................................. ...... B. Legile psihofiziologice .......................................... .......................................... C. Legile socioculturale ..........................................… ..........................................… 6.1.2. Clasificarea senzaţiilor .............................................. .............................................. A. Senzaţiile exteroinformative ........................... ........................... A.1. Senzaţiile cutanate ........................................... ............................................... A.2. Senzaţiile vizuale ........................................ .............................................. ...... A.3. Senzaţiile auditive ............................................ ............................................ A.4. Senzaţiile olfactive ........................................... ........................................... A.5. Senzaţiile gustative .......................................... .......................................... A.6. Senzaţiile vestibulare (de echilibru) .................. B. Senzaţiile proprioceptiv-kinestezice proprioceptiv-kinestezice ................. C. Senzaţiile organice (interocep ţia) ...................
163 166 173 175 177 182 185 186 186 194 219 251 264 276 282 290
6.2. 6.2.1. 6.2.2. 6.2.3. 6.2.4.
D. Senzaţiile de durere (algice) ........................... ........................... Percep ţia ................................................. ..............................................................…... .............…... Caracterizare generală ............................................... Legile percepţiei .............................................. ........................................................ .......... Formele percepţiei ............................................... ..................................................... ...... Percep ţia ca formă specifică de activitate şi factor bazal de reglare a activităţii ....................................... .......................................
303 308 308 353 364 401
VOLUMUL 2
VII. REPREZENTAREA 7.1. Definiţie şi caracterizare psihologic ă generală ........... 7.2. Proprietăţile reprezent ărilor ....................................... ....................................... 7.3. Tipurile reprezentărilor ........................................…. ........................................…. 7.4. Locul şi rolul reglator al reprezentării în activitate şi comportament ..... VIII. GÂNDIREA ................................................................................. 8.1. Definiţie şi caracterizare general ă ............................. 8.2. Structura psihologică internă a gândirii .................... A. Blocul operaţiilor ............................................ .................................................. ...... B. Blocul conţinuturilor ............................................ .............................................. C. Blocul produselor ................................................ .................................................. D. Blocul relaţiilor ............................................ .................................................... ........ 8.3. Forme modale de procesare-integrare a informa ţiei la nivelul gândirii …… A. Procesarea inductiv ă ............................................. B. Procesarea de tip deductiv ................................... ................................... C. Procesarea analogic ă ............................................ 8.4. 8.4 . Gândirea ca activitate specifică de rezolvare a problemelor ................ 8.5. Gândirea ca proces decizional .................................. .................................. 8.6. Gândirea ca proces de teoretizare ............................. ............................. IX. IMAGINAŢIA 9.1. Caracterizare generală. Definiţie ................................ ................................ 9.2. Formele imaginaţiei ............................................... .................................................... ..... 9.2.1. Visele .................................................. ......................................................................... ....................... 9.2.2. Procesele halucinogene .............................................. .............................................. 9.2.3. Reveria .................................................. ..................................................................... ................... 9.2.4. Imaginaţia reproductivă ............................................. 9.2.5. Imaginaţia creatoare ............................................... .................................................. ... X. MEMORIA 10.1. Definiţie şi caracterizare psihologic ă generală ............................ 10.2. Dinamica memoriei ............................................... ...................................................................... ........................... 10.3. Formele memoriei ............................................... ...................................................................... .............................. ....... 10.4 Calităţile memoriei ........................................... .................................................................. .................................. ........... 10.5 Mecanismele memoriei ................. ............................................. ..................................................... ........ 10.6 Uitarea ................................................. ........................................................................ .............................................. ......................... XI. LIMBAJUL 11.1. Preciz ări şi delimitări terminologice ........................... ........................... 11.2. Specificul psihologic al limbajului ........................... ........................... 11.3. Determinaţiile limbajului verbal ...........................… ...........................… 11.4. Verigile funcţionale ale limbajului verbal ................. 11.5. Funcţiile limbajului verbal ..................................…. ..................................…. 11.6. Formele limbajului verbal ........................................ ........................................ 11.7. Mecanismele neurofiziologice ale limbajului ...........
409 417 421 425 427 435 443 445 470 479 481 482 482 490 496 497 510 514 517 522 522 525 526 527 529 534 539 552 565 567 574 577 584 585 601 603 610 613
XII. ATENŢIA 12.1. Definiţie şi caracterizare psihologic ă generală .......... 12.2. Dimensiunile (atributele) atenţiei ............................. ............................. 12.3. Formele atenţiei .............................................. ........................................................ .......... 12.4. Modele teoretice explicative ale aten ţiei .................... XIII. AFECTIVITATEA 13.1. Aspecte teoretice şi metodologice generale ............... 13.2. Spre o definiţie a afectivităţii .............................….. .............................….. 13.3. Clasificarea proceselor şi stărilor afective ............... 13.4. Dimensiunea rela ţională a afectivităţii ...................... ...................... 13.5. Structura procesului emoţional ................................. ................................. 13.6. Rolul afectivităţii în activitate .................................. .................................. 13.7. Agresivitate-toleran ţă ........................................……. 13.8. Stresul, anxietatea şi angoasa .................................... .................................... 13.9. Mecanismele emoţiilor ............................................ ................................................ XIV. MOTIVAŢIA 14.1. Definiţie şi caracterizare general ă ............................. 14.2. Motivul şi funcţiile sale ........................................... ............................................... 14.3. Forme şi niveluri de integrare a motiva ţiei ................ 14.4. Motivaţie şi frustrare ................................................. ................................................. 14.5. Motivaţie şi conflict ............................................. .................................................. ..... 14.6. Nivel de aspiraţie, nivel de expecta ţie, nivel de realizare ……… 14.7. Teorii ale motivaţiei ................................………….. ................................………….. XV. VOINŢA 15.1. Definirea şi caracterizarea general ă a voinţei ............ 15.2. Structura şi fazele actului voluntar .....................…… 15.3. Calit ăţile voinţei .............................……………….. .............................……………….. 15.4. Dezvoltarea ontogenetic ă a voinţei ..................……. 15.5. Voinţa socială .................................……………… XVI. ACTIVITATEA UMAN Ă 16.1. Considera ţii generale ................................................. ................................................. 16.2. Definirea şi structura psihologic ă a activităţii ............ 16.3. Formele activităţii ............................................. ...................................................... .........
619 624 628 632 638 640 646 651 653 655 657 660 663 669 675 681 691 693 694 696 698 703 707 710 713 716 719 727
SECŢIUNEA a III-a XVII. PERSONALITATEA 17.1. Aspecte teoretice şi metodologice ............................ ............................ 17.1.1 Accep ţiuni ale termenului de personalitate .............. 17.2. Temperamentul ............................................. .................................................…. ....…. 17.2.1. Defini ţie şi caracterizare general ă ........................... 17.2.2. Clasificarea temperamentelor ................................. ................................. A. Tipologiile morfologice sau bioconstitu ţionale .. B. Tipologiile fiziologice şi psihofiziologice .......... C. Tipologiile psihologice .................................... .................................... D. Tipologiile clinice ............................................... ............................................... 17.3. Caracterul ............................................. ...........................................................…. ..............…. 17.3.1. Defini ţie şi descriere general ă ................................ 17.3.2. Structura psihologică a caracterului ......................... ......................... 17.3.3. Trăsăturile caracteriale .........................................… .........................................… 17.4. Aptitudinile ......................................... ............................................................. .................... 17.4.1. Defini ţie şi descriere general ă ................................
753 755 769 769 771 772 780 785 789 791 791 795 800 803 803
17.4.2. 17.4.3. 17.5. 17.6.
Raportul înnăscut-dobândit în structura aptitudinilor Clasificarea aptitudinilor ....................................…. ....................................…. Imaginea de sine ( self-concept ) .............................. .............................. Eul ............................................ ................................................................... .............................. ....... Bibliografie selectivă .............................................
807 811 817 821 825
REZUMATUL CURSULUI I. Obiectul psihologiei 1. Psihologia, ca ştiinţă independentă, s-a constituit relativ târziu, „certificatul ei de na ştere” fiind semnat în 1879, prin înfiin ţarea, la Leipzig, de c ătre savantul german Wilhelm Wundt a primului laborator bazat pe utilizarea metodei experimentale. Pentru prima dat ă, fenome-nele vie ţii psihice erau scoase din sfera simplelor descrieri şi speculaţii filosofice şi incluse în programul cercetării ştiinţifice sistematice, aplicându-li-se opera ţiile măsurării, cuantificării şi criteriile obiecti-vităţii şi cauzalităţii. Foarte curând, îns ă, aveau s ă apară divergenţe în legătură cu definirea şi circumscrierea obiectului noii ştiinţe. Deşi denumirea p ărea să impună de la sine identitatea acestui obiect – psihe = psihic, logos = vorbire, deci: psihologia = ştiinţa despre psihic, s-a dovedit c ă, în realitate, modul de înţelegere a naturii şi structurii interne a psihicului uman nu a fost câtu şi de pu ţin unitar. Astfel, s-au configurat trei orient ări diferite şi în mare măsură opuse, şi anume: a) orientarea care reducea psihicul uman la con ştiinţă şi care sus ţinea că obiectul psihologiei îl reprezint ă studiul conştiinţei (res-pectiv, al proceselor psihice con ştiente); b) orientarea care sus ţinea că elementul esen ţial şi determinant al vieţii psihice a omului este inconştientul, acesta trebuind, chipurile, s ă reprezinte principalul domeniu de preocupare al psihologiei (psiho-logia abisal ă sau psihanaliza elaborat ă de S. Freud); c) orientarea care sus ţinea că adevărata şi autentica realitate psihologic ă o constituie reac ţiile externe de r ăspuns (secretorii şi motorii) la acţiunea diverşilor stimuli din mediu şi, ca atare, obiectul psihologiei trebuie s ă fie studiul comportamentului (behaviorismul, creat de savantul american J. B. Watson, 1912/1913). 2. În prezent, au fost dep ăşite limitările şi absolutizările pe care se bazau orient ările menţionate . Astfel, se admite c ă sfera noţiunii de „psihic uman” este mai larg ă decât sfera no ţiunii de „con ştiinţă”, ea incluzând într-o rela ţionare de tip sistemic trei componente: incon şti-entul, subcon ştientul şi conştientul, toate împreun ă formând domeniul de studiu al psihologiei. Pe de alt ă parte, planul subiectiv (psihic) intern şi planul obiectiv (comportamental) extern nu se mai rup artificial unul de cel ălalt şi nu se mai opun ca entit ăţi antagonice ireductibile; dimpotrivă, se recunoa şte şi se afirmă unitatea indisociabil ă a lor sub egida principiului unit ăţii „conştiinţă-activitate”. Finalmente, psihologia se define şte ca ştiinţa care studiaz ă, cu ajutorul unor metode obiective specifice, organizarea psihocomporta-mental ă sub aspectul determinismului, mecanismelor şi legilor devenirii şi funcţionării ei, în plan animal şi uman, în unitatea contradictorie a individualului, particularului şi generalului, universalului. Aceast ă definiţie stabileşte în mod real sfera de cuprindere a domeniului şi justifică diferenţierile şi delimitările existente în interiorul lui: a) psiho-logia animal ă şi b) psihologia uman ă. Psihologia uman ă are, la rândul ei, o latur ă generală care ne ofer ă tabloul global al organizării psihocomportamentale a omului normal (mediu), f ăcând abstrac ţie de vârstă, sex, context socio-cul-tural, ocupa ţie (profesie) etc., şi o latură particular-diferenţială, care se centrează pe studiul şi explicarea ipostazelor concrete în care se poate afla organizarea psihocomportamentală funcţie de: vârstă, sex, mediu socio-cultural, activitate profesional ă, nivel de dezvoltare, natura devia ţiilor şi tulburărilor patologice: psihologia genetic ă şi a dezvoltării, psihologia vârstelor, psihologia şcolară, psihologia mun-cii, psihologia militar ă, psihologia creaţiei, psihologia artei, psihologia sportului, psihologia comercial ă şi economică, psihologia socială, psihologia medical ă, psihopatologia etc. II. Specificul cunoaşterii psihologice. Metodele psihologiei 1. Specificul cunoaşterii psihologice. Modelul tradiţional al cunoa şterii ştiinţifice constituit sub autoritatea mecanicii şi fizicii clasice formula cerin ţa ca orice domeniu, luat ca
obiect de studiu, s ă posede propriet ăţi nemijlocit observabile şi perceptibile, care s ă poată fi măsurate şi cuantificate. Psihicul ca atare este lipsit de asemenea propriet ăţi, el nu are nici lungime, nici grosime, nici volum, nici greutate, nici miros, nici gust. Singura dimensiune care se recuno ştea proceselor şi trăirilor psihice era durata; dar, numai pe baza ei, nu era posibil ă construirea unui sistem complet de coordonate şi măsurători, care să fie tratabil matematic. Acesta era principalul argument invocat de marele filosof german, Immanuel Kant, pentru a respinge, în mod categoric, posibi-litatea desprinderii psihologiei de filosofie şi constituirea ei într-o ştiinţă independentă. În aceste condi ţii, ca unică modalitate de ob ţinere a datelor necesare descrierii conţinuturilor şi stărilor psihice interne (ale con şti-inţei) era considerat ă metoda introspec ţiei (privirea cu propriul ochi interior spre ceea ce se petrece în momentul dat pe scena con ştiinţei şi relatarea verbal ă a celor constatate). Psihologia bazat ă pe utilizarea exclusiv ă a acestei metode a primit denumirea de introspec ţionistă şi ea s-a afirmat puternic în ultimele dou ă decenii ale sec. XIX şi în primele trei decenii ale sec. XX (Th. Lipps, N. Ach, O. K űlpe, E. Titchener). Pentru a satisface cerin ţa observabilităţii nemijlocite, behavio-rismul a aruncat peste bord lumea subiectivă internă a conştiinţei, reţinând ca obiect al cunoa şterii psihologice reac ţiile de răspuns ale subiectului la stimulii obiectivi din afar ă. Dar, aşa cum se va remarca ulterior, procedând astfel, behaviorismul a constituit o „psihologie f ără suflet”, o psihologie nu a „omului subiect”, ci a „omului robot”. Ie şirea din acest impas metodologic este posibil ă numai în măsura în care se admite că o cunoaştere ştiinţifică poate să aibă nu numai un caracter nemijlocit, ci şi unul mijlocit, observarea obiectului realizân-du-se indirect prin intermediul unor efecte şi fenomene prin care el se manifest ă şi se exprim ă. Cunoaşterea psihologic ă devine, prin excelen ţă, o cunoaştere mijlocită: datele şi informaţia obiectivă despre natura, con ţinutul şi dinamica proceselor psihice particulare se ob ţin pe baza observării, înregistrării şi analizei r ăspunsurilor şi conduitelor subiectului în situa- ţii obiective concrete. 2. Metodele psihologiei. Cunoaşterea psihologic ă se realizeaz ă prin utilizarea unui larg repertoriu de metode şi procedee. Dup ă pozi-ţia pe care o au fa ţă de fenomenul studiat, metodele psihologiei le împ ărţim în două grupe: pasive şi active. Pasive sunt considerate acele metode care se adreseaz ă fenome-nelor a c ăror declanşare se produce spontan, în situa ţia concretă în care se afl ă subiectul în momentul dat. În rândul lor includem: metoda observa ţiei şi metoda biografic ă. Active sunt metodele prin care cercet ătorul acţionează direct asupra subiectului şi provoacă manifestarea procesului psihic, a tr ăsă-turii de personalitate sau a comportamentului propus pentru a fi studiat. Din aceast ă categorie fac parte: experimentul de laborator, experimentul natural, ancheta, chestionarul, analiza produselor activit ăţii, testele sau probele psihometrice. Metoda central ă în cerce-tarea psihologic ă trebuie considerat ă experimentul de laborator. El depăşeşte toate celelalte metode în precizie, obiectivitate şi grad de controlabilitate a variabilelor. Metoda experimental ă permite cercet ă-torului: să intervină activ şi să provoace fenomenul studiat; să izoleze, s ă dozeze şi să controleze variabilele – independente, dependente şi intermediare; să modifice şi să varieze condi ţiile de manifestare a fenomenului; s ă compare rezultatele grupului experimental cu cele ale grupului de control, care nu a fost supus regimului experimental; să repete acela şi model experimental de mai multe ori, pe acela şi subiect sau grup de subiecţi; să releve condi ţionarea reciproc ă dintre variabile. Ca limite ale experimentului de laborator se men ţioneaz ă: carac-terul relativ artificial al situaţiei în care este plasat subiectul, izolarea acestuia de contextul natural al existen ţei şi activităţii sale; nu poate fi folosit în mod universal, existând anumite fenomene psihocomportamentale care nu pot fi provocate sau nu se permite, din punct de vedere etic, s ă se provoace experimental.
3. Strategii în cercetarea psihologică. Fiind subordonat ă unor obiective şi finalităţi cu semnificaţie generală, cercetarea psihologic ă dobândeşte un caracter continuu şi sistematic. Ea nu se reduce la simple explor ări secvenţiale, independente unele de altele, ci se realizeaz ă ca un demers integrat, întemeiat pe anumite principii şi consideraţii metodologice generale. Un asemenea demers îl numim strategie de cercetare. Complexitatea şi diversitatea fenomenelor psihocomportamentale au dus la structurarea mai multor tipuri de strategii, şi anume: a) strategii transversale, care constau în studiul nivelului de dezvoltare şi funcţionare a organizării psihocomportamentale la indi-vizi de aceea şi vârstă; b) strategii longitudinale, care rezid ă în studiul organizării psihocomportamentale a unui individ sau grup de indivizi pe parcursul mai multor etape de vârst ă, de exemplu: la vârsta de 3 ani, la vârsta de 5 ani, la vârsta de 7 ani, la vârsta de 11 ani etc; folosind asemenea strate-gii, se pot identifica şi stabili particularit ăţile curbei evoluţiei psihice, amplitudinea diferen ţelor dintre etapele de vârstă; c) strategii genetice; prin care se urm ăreşte cunoaşterea mecanismelor, legit ăţilor şi factorilor formării şi dezvoltării proceselor psihice şi comportamentelor – în plan istoric, filogenetic şi în plan individual, ontogenetic; d) strategii diferen ţiale, prin care se eviden ţiază şi se evalueaz ă deosebirile de ordin calitativ în organizarea psihocomportamental ă între: om şi animal, copil şi adult, bărbat şi femeie, normal şi pato-logic, între persoane de aceea şi vârstă şi acelaşi sex etc; studiul deosebirilor interindividuale şi intergrupale este la fel de important pentru cunoa şterea psihicului în toată complexitatea sa ca şi studiul asem ănărilor şi aspectelor comune; e) strategii clinice, care au ca scop studiul şi explicarea abaterilor şi tulburărilor patologice în sfera psihicului şi comportamentului, cau-zate de focare organice sau de deregl ări funcţionale ale creierului. III. Principiile metodologice ale psihologiei Cunoaşterea psihologic ă se cere a fi orientat ă şi coordonată de un set de principii metodologice generale care s ă asigure coordonatele de referin ţă ale analizei şi interpretării fenomenelor concrete. Esen ţiale sunt urm ătoarele principii: a. principiul determinismului (extern); b. principiul relaţionării neuro-psihice; c. principiul reflect ării şi modelării informaţionale; d. principiul acţiunii şi al unităţii conştiinţă-activitate; e. principiul genetic şi al istorismului; f. principiul sistemicit ăţii. a) Principiul determinismului (extern) impune obligativitatea analizei şi explicării psihicului pe baza unor condi ţii şi cauze reale obiective. Aceste condi ţii şi cauze rezid ă în acţiunea asupra organelor de sim ţ ale animalului sau omului a stimulilor de diferite modalit ăţi şi grade de complexitate. În sfera fenomenelor psihocomportamentale avem de a face cu un determinism mijlocit. Aceasta înseamn ă că acţiunea oricărui stimul extern se refract ă şi se modifică în funcţie de st ările şi condiţiile interne ale subiectului. Ca urmare, rela ţia dintre stimulul extern (S) şi reacţia de răspuns (R) nu este de tip cauzal univoc, ci de tip proba-bilist: stimulul extern dat nu duce în mod necondi ţionat şi invariant la producerea uneia şi aceleiaşi reacţii de răspuns, ci numai cu o anumită probabilitate, existând posibilitatea ca subiectul s ă dea şi o altă reacţie sau chiar s ă nu răspundă deloc, în func ţie de starea lui psihofiziologic ă internă la momentul respectiv. Astfel, conchidem că procesele şi actele psihocomportamentale ale omului se înscriu în sfera unui determinism complex multivariat, pe care-l numim statistic. Cât priveşte natura substan ţial-calitativă a factorilor determi-nativi externi, pentru psihicul şi comportamentul uman rolul principal revine factorilor socio-culturali, principiul determinismului luând forma specific ă a principiului condi ţionării social-istorice şi istorico-
culturale. Aceasta înseamn ă că de psihic uman propriu-zis se poate vorbi numai la individul ăşoară activitatea într-un anumit mediu social. socializat, care se na şte, trăieşte şi-şi desf ăş b) Principiul relaţionării neuropsihice impune necesitatea ca psihicul în întregul s ău, inclusiv forma lui superioar ă de manifestare – con ştiinţa umană – să fie considerat şi definit ca funcţie a sistemului nervos, a creierului. Mecanismul producerii oric ărui proces psihic, de la cel mai simplu, până la cel mai complex, este de natur ă reflexă, fiind mediat de procese fiziologice nervoase (excitaţie, inhibiţie, modulări ale amplitudinii şi frecvenţei influxului nervos etc.). Creierul însă nu genereaz ă percepţii, idei, trăiri emoţionale, atitudini etc. în virtutea simplei structuri celulare interne a lui, ci numai pe baza recep ţionării, prelucrării şi interpretării stimulilor din afara sa. Din principiul rela ţionării neuro-psihice deriv ă mai departe principiul unit ăţii dialectice a psihologicului şi fiziologicului. Potrivit acestuia, nici un proces psihic nu se poate realiza f ără un anumit ansamblu de transform ări şi fenomene neurofiziologice specifice. Din punct de vedere genetic şi cronologic, fiziologicul precede şi condiţionează psihologicul; psiho-logicul posed ă însă caracteristici şi determinaţii calitative proprii, devenind ireductibil la fiziologic (atributele de subiectiv şi ideal sunt aplicabile numai proceselor psihice, nu şi celor fiziologice, care apar ţin fenomenelor substan ţial-energetice obiective). Pe m ăsură ce structura psihic ă a individului se maturizează şi se consolideaz ă, ea cap ătă o relativă autonomie faţă de baza fiziologic ă iniţială, exercitând o influen ţă activă asupra stării generale a organismului – influen ţa psihosomatic ă, care face posibile sugestia, autosugestia şi psihoterapia. c) Principiul reflectării şi modelării informaţionale stă la baza înţelegerii naturii existenţiale sau a statutului ontologic al psihicului. El ne r ăspunde, aşadar, la întrebarea: „în ce formă sau modalitate exist ă psihicul?”. Şi răspunsul va fi: psihicul exist ă ca o formă particulară de reflectare, respectiv, reflectare de spe ţă subiectivă şi ideală (nonsubstanţială) şi ca informaţie. Percep ţiile, reprezentările, noţiunile care alc ătuiesc scheletul intelectului, al con ştiinţei sunt în sine modele informa ţionale interne ale lucrurilor, fenomenelor şi situaţiilor obiective externe. Faptul că psihicul este de natur ă reflec-toriu-informaţională îl argumentăm prin aceea c ă el a apărut din necesit ăţi de adaptare la un anumit mediu existen ţial mai complex, caracteristic regnului animal, şi îndeplineşte pretutindeni şi în orice moment un rol reglator, optimizator, organizator. Ca şi informaţia, psihicul exprim ă şi ne dă măsura gradului de organizare la nivelul sistemelor animale şi umane. d) Principiul acţiunii şi al unităţii conştiinţă-activitate ne obligă să recunoaştem interdependenţa legică dintre planul comporta-mental extern şi planul subiectiv intern. Forma primordială de manifestare a psihicului, în ontogenez ă, o constituie ac ţiunea direct ă a copilului cu obiectele şi lucrurile din jurul s ău. Prin interiorizare treptat ă, stadial ă, schemele de organizare şi desf ăş ăşurare a ac ţiunilor externe – de descompunere, de comparare (m ăsurare), de grupare, de asamblare etc. devin matrici ale structur ării operaţiilor mentale, care dobândesc autonomie ăşura f ără apelarea la suport obiectual sau imagistic, de-abia în jurul completă, putându-se desf ăş vârstei de 14 ani. Pe m ăsură ce se formeaz ă şi se consolideaz ă, structurile interne ale con ştiinţei devin premisă şi factor reglator al ac ţiunii exter-ne, condi ţionând calitatea şi eficienţa ei. Se închide astfel circuitul ac ţiune conştiinţă acţiune. e) Principiul genetic şi al istorismului ne arată că psihicul nu trebuie considerat ca un dat sau ca ceva predeterminat şi imuabil, ci ca ceva devenit şi evolutiv. Atât psihicul în ansamblul său, cât şi diferitele procese care-l compun au o genez ă – în plan filogenetic, istoric şi în plan individual, ontogenetic. Identificarea şi descrierea stadiilor şi formelor pe care le îmbrac ă în fiecare stadiu trebuie s ă constituie unul din obiectivele esen ţiale ale cercet ării psihologice. Traiectoria dinamicii psihicului în plan individual tinde s ă se suprapun ă cu traiectoria dinamicii organismului, punând în eviden ţă trei mari segmente: – segmentul ascendent antientropic, în interiorul c ăruia au loc procesele de dezvoltare, consolidare, maturizare; – segmentul optimum-ului func ţional, în cadrul c ăruia toate componentele sistemului se menţin la valori ridicate;
– segmentul descendent entropic, în cadrul c ăruia se acumuleaz ă efectele entropice, de regresie şi dezorganizare. f) Principiul sistemicităţii reclamă necesitatea de a aborda psihicul prin prisma exigen ţelor metodologiei cibernetico-sistemice. Astfel, el nu trebuie privit ca un simplu conglomerat sau ca o simplă sumă aritmetică de elemente în sine independente, ci ca un sistem, ale c ărui componente (procese, st ări, trăsături) se află într-o relaţie legică unele cu altele, condi ţionându-se reciproc. Această intercondiţionare este atât de puternic ă, încât genereaz ă acea calitate emergent ă a unităţii supraordonate, gra ţie c ăreia, în orice proces particular se imprim ă pecetea întregului – stilul, tipul etc. – şi efectul influenţării celorlalte. Abordarea sistemic ă se opune astfel abord ării atomare, bazată pe princi-piul descompunerii-recompunerii, dezvoltat ă de asociaţionism. IV. Problema legilor în psihologie Scopul principal al oric ărei ştiinţe este acela de a descoperi şi formula legi, prin care s ă ăşurare) a fenomenelor pe care le explice riguros şi obiectiv modul de fiin ţare şi manifestare (desf ăş studiază. Legea este în ţeleasă ca o relaţie de condi ţionare sau determinare mai mult sau mai pu ţin stabilă şi repetabilă între două sau mai multe fenomene. Cu cât cerin ţa stabilităţii şi repetabilităţii este satisf ăcută mai bine, cu atât legea este considerat ă mai valabilă şi mai veridică, şi invers. Din acest punct de vedere, cele mai „tari” sunt considerate legile mecanicii şi fizicii clasice. Multă vreme, psihologia a mers pe linia descoperirii unor asemenea legi. S-a dovedit îns ă că bilanţul este mai mult decât nesa-tisf ăcător, întrucât doar legile psihofizice care descriu rela ţia dintre intensitatea stimulului şi intensitatea reacţiei (senzaţiei) pot fi încadrate în categoria legilor tari (dinamice). În rest, relaţia dintre variabilele independente (stimulii, situa- ţiile) şi cele dependente (procesele psihice, comportamentele) se înscrie în sfera probabilit ăţii. Ca urmare, legea care o exprimă devine una statistic ă. Aceasta înseamn ă că ea se deduce şi se formuleaz ă pe baza unui ansamblu mare de cazuri individuale sau de m ăsurători; de asemenea, ea nici nu poate fi verificată şi confirmată pe cazuri indivi-duale, indivi-duale, ci numai la nivel de grup grup sau de „popula „popula ţii”. Aşadar, orice lege psihologic ă presupune şi se bazeaz ă pe general, dar nu-l exprim ă în mod direct, ci numai indirect, prin intermediul unei tendin ţe centrale (o medie aritmetic ă, de pildă) şi al unui indice de dispersie (abaterea standard, de pild ă). Cum continuumul probabilit ăţii se cuprinde între 0 şi 1, punând în eviden ţă grade diferite de nedeterminare (incertitudine), rezult ă că şi legile statistice cu care opereaz ă psihologia vor avea grade de t ărie diferite. Gradul cel mai slab de t ărie îl vor avea acelea care graviteaz ă în jurul probabilităţii de 0,50; corespunz ător, cu cât rela ţia descrisă de lege se îndep ărtează mai mult de 0,50 spre 1 sau spre 0, cu atât gradul de t ărie creşte. După sfera de cuprindere, legile psihologice se împart în: parti-culare, care se refer ă la anumite procese psihice (ex. legile senza ţiei, legile percep ţiei, legile memoriei etc.) şi generale, care se refer ă la organizarea şi funcţionarea sistemului psihic în ansamblu (ex. legile dezvolt ării, legile asociaţiei, legile organiz ării ierarhice, legea moti-va ţiei). După conţinut, legile psihologice au fost împ ărţite în: legi de func ţionare, legi de compoziţie, organizare sau structur ă şi legi de dezvoltare. Din prima categorie fac parte: legile senzaţiei, percepţiei, memoriei, gândirii; din a doua categorie pot fi men ţionate: legea pregnan ţei, legea bunei forme, legea integr ării; din categoria a treia fac parte legea diferen ţieriiindividualizării, legea stadialit ăţii. Unul şi acelaşi proces, ca şi psihicul în ansamblu, se subordonează concomitent tuturor celor trei categorii de legi. V. Psihicul uman 1. Noţiunea de psihic. Probabil că, în istoria ştiinţei, nu exist ă un alt concept a c ărui definire să fi suscitat atâtea dispute şi contro-verse ca cel de psihic. Tocmai pe t ărâmul lui s-a produs scindarea gândirii filosofice în materialist ă, care va subordona psihicul determi-na ţiilor şi însuşirilor materiei, şi idealistă, care va lega psihicul de determina ţiile pur spirituale, extramateriale, transcendente.
Psihologia ştiinţifică se întemeiaz ă esenţialmente pe principii materialiste, considerând psihicul ca fenomen natural, care se indivi-dualizeaz ă prin atribute calitative specifice, ireductibile la atributele altor fenomene naturale. Definirea lui se realizeaz ă printr-o serie de raportări corelate, şi anume: a) raportarea la lumea extern ă, din care rezult ă natura sa existen ţială de formă subiectivă, ideală de reflectare şi de formă particulară de informaţie la nivelul organismelor animale, bazat ă pe semnalizare-designare-reprezentare; semnalizare-designare-reprezentare; b) raportarea la sistemul nervos, la creier , din care rezult ă statutul lui de func ţie specifică a creierului realizat ă în cadrul comuni-c ării informaţionale a individului cu lumea extern ă; c) raportarea la sarcinile de adaptare şi de reglare ale organis-mului animal, din care decurge statutul s ău de formă specifică, calitativ superioar ă, a vieţii de relaţie, şi rolul ăşurarea comportamentului. instrumental-reglator instrumental-reglator în desf ăş comportamentului. 2. Specificul psihicului uman. Privit pe scar ă evolutivă, filoge-netică, psihismul nu reprezintă un continuum plat, uniform, ci o succesiune de trepte, distan ţate unele de altele, dup ă gradul de diferen-ţiere şi complexitate structural-funcţională. Treapta cea mai de sus, care se distanţează cel mai mult de cea imediat inferioar ă, o ocupă psihicul uman. Putem astfel afirma c ă principala caracteristic ă a psihicului uman const ă în aceea c ă el este forma cea mai înalt ă de organizare şi funcţionare, dintre toate formele de psihism cunoscute nou ă. Superioritatea absolut ă a psihicului uman în raport cu psihicul animal rezid ă în diferenţierea şi dezvoltarea excep ţională a proceselor informa ţionale cognitive, a capacit ăţii de înţelegere, explicare, inter-pretare, decizie, crea ţie (proiecţie, planificare, anticipare etc.), precum şi în apariţia şi dezvoltarea comunic ării verbale, limbajul devenind cel mai perfec ţionat instrument de codificare-vehiculare a semnalelor (informa ţiei). La om, psihicul se realizeaz ă şi în forma conştiinţei. Aceast ă superioritate o punem pe seama a doi factori esen ţiali: a) complexitatea structural-funcţională extraordinară a creierului uman şi b)complexitatea şi specificul influenţelor mediului socio-cultural. 3. Psihicul uman ca sistem. Psihologia contemporan ă abor-dează psihicul ca sistem, de pe poziţiile metodologiei sistemice. Prin natura componentelor sale, este un sistem informa ţionalenergetic, deci nonsubstan ţial. Se încadreaz ă în categoria sistemelor: dinamice (evolutive, cu autoorganizare), semideschise, supercomplexe şi proba-biliste. De asemenea, se include în clasa sistemelor cibernetice, fiind dotat cu mecanisme de autoreglare: feedback negativ (de stabilizare – homeostazia psihic ă), feedback pozitiv antientropic (de optimizare şi de dezvoltare), feedthroowght (de mediere şi de transfer), t ransfer), feed-before (de prospectare-anticipare). Sistemul psihic uman se compune din trei subsisteme aflate într-o permanent ă interacţiune şi intercondiţionare: subsistemul incon ştient, subsistemul subcon ştient sau precon ştient şi subsistemul conştient. Subsistemul incon ştient cuprinde o component ă înnăscută, ansamblul tendin ţelor, pulsiunilor, trebuin ţelor şi instinctelor determi-nate biologic şi legate de afirmarea şi conservarea fiinţei biologice a personalit ăţii umane, şi o component ă dobândită, ansamblul experien- ţelor timpurii şi al preceptelor con ştiinţei morale a societ ăţii, asimilate şi interiorizate în primii cinci ani de viaţă. Subsistemul subcon ştient cuprinde, pe de o parte, con ţinuturile informaţional-cognitive şi actele care au fost cândva con ştiente, dar care în prezent se realizeaz ă f ără controlul conştient, iar pe de alt ă parte, amintirile, cuno ştinţele şi schemele operatorii latente, care intr ă succesiv în fluxul actual al con ştiinţei, în funcţie de solicitări şi situaţii. Tot în subcon ştient se includ şi acele elemente care emerg din incon ştient, aşteptând să intre în con ştiinţă. Subsistemul con ştient este nivelul superior, evolutiv cel mai înalt pe care îl atinge organizarea psihicului, fiind propriu, în forma sa specific ă, numai omului. Func ţionarea sa se bazeaz ă pe principiul disocierii, al analizei critice, al teleonomiei (formularea anticipat ă a scopurilor), al planific ării, al realităţii. Structural, subsistemul con ştient cuprinde procese cognitive (senza- ţii, percepţii, reprezentări, gândire, imaginaţie), trăiri emoţional-afective, structuri motivaţionale (trebuinţe, interese, idealuri
etc.), acţiuni şi acte voluntare despre care putem da seama şi pe care le putem controla şi justifica, explica. Întreaga dinamic ă a proceselor şi actelor conştiente este mediat ă de limbajul verbal, de analiză şi deliberări mentale succesive. Fiind nivelul cel mai nou din punct de vedere filogenetic şi istoric, subsistemul con ştient va fi componenta cea mai activ ă şi dina-mică a psihicului uman, care, pe de o parte, se caracterizează prin disponibilitatea cea mai mare la schimbare-dezvoltare, iar pe de alt ă parte, va înregistra grade de organizare-funcţionare diferite atât în succesiunea istoric ă a generaţiilor, cât şi în interiorul aceleia şi generaţii, de la un individ la altul. De aceea, în evaluarea dezvolt ării şi organizării psihocomporta-mentale a unei persoane, elementul de referin ţă esenţial trebuie s ă fie subsistemul con ştient. Tocmai în cazul acestui subsistem se diferen ţiază şi ating valorile cele mai ridicate funcţiile: cognitivă, proiectivă (modele şi proiecte mentale de transformare a realit ăţii imediate, de crearea unei realit ăţi noi – vezi inven ţiile), de planificare şi anticipare – predic ţie şi de reglare prin analiză critică şi comparaţie criterială. Interacţiunea dintre cele trei subsisteme care alc ătuiesc sistemul psihic uman are un caracter circular (realizând-se atât în sens ascendent – influen ţa inconştientului asupra subcon ştientului şi conştientului, cât şi în sens descendent – influen ţa conştientului asupra subcon ştientului şi inconştientului) şi dialectic (incluzând atât compatibilitate şi sinergie finalist ă, cât şi contradicţie, antagonism finalist – ceea ce „cere”, de pild ă, inconştientul la momentul dat poate s ă fie respins de conştient şi viceversa). De aici, deriv ă dramatismul şi imprevizibilitatea comporta-mentelor umane. VI. Procesele de prelucrare-gestionare a informaţiilor Adaptarea la condi ţiile mediului extern este imposibil ă f ără un minimum de „date” şi „informaţii” despre însu şirile lucrurilor şi situaţiilor concrete, despre rela ţiile dintre acestea, despre legităţile care le guverneaz ă. Captarea şi prelucrarea informaţiilor din lumea extern ă şi utilizarea lor în reglarea şi optimizarea reac ţiilor de răspuns, a ac ţiunilor instrumentale reprezint ă funcţiile esenţiale ale sistemului psihic. La nivelul omului, aceast ă funcţie se va realiza prin intermediul unor procese înalt diferen ţiate şi specializate: senza ţia, percep ţia, reprezentarea, imaginaţia, gândirea, memoria. 1. Senzaţia. Aceasta este procesul psihic de captare şi prelucrare a informa ţiilor despre proprietăţi (însuşiri) singulare ale stimulilor externi specifici şi ale propriului organism. La baza ei, stă sensibilitatea – func ţie de recepţie-semnalizare, care deriv ă din excitabilitatea sau iritabilitatea primară – şi se realizeaz ă de mecanisme structurale specializate denumite analizatori. Atât după natura mecanismului, cât şi după natura însuşirilor pe care le reflect ă, senzaţia se realizează într-o mare diversitate de modalităţi (tipuri). Distingem: a) categoria senza ţiilor care ne furnizează informaţii despre lumea extern ă (exterocepţia): senzaţiile cutano-tactile, senza ţiile vizuale, senza ţiile auditive, senza ţiile olfactive, senza ţiile gustative; b) categoria senza ţiilor care ne furnizează informaţii despre pozi ţiile posturale şi actele motorii ale membrelor, capului şi trunchiului (propriocep ţia); c) categoria senza ţiilor care ne furnizeaz ă informaţii despre modificările şi variaţiile mediului intern al organismului (interocep ţia). Condiţiile principale pentru a se produce o senza ţie sunt: integritatea structural-func ţională a analizatorului şi acţiunea stimu-lului specific la intensitatea corespunz ătoare (să fie cel puţin egală cu valoarea pragului inferior absolut al sensibilit ăţii respective). Senzaţiile se caracterizeaz ă prin următoarele proprietăţi princi-pale: modalitatea (calitatea), intensitatea, durata şi tonul afectiv. a. Modalitatea este proprietatea unei senza ţii de a reflecta selectiv anumite însu şiri ale stimulului specific (de pild ă, în cazul senza ţiilor vizuale: lungimea de und ă care dă tonul cromatic; în cazul senza ţiilor tactile: duritatea, asperitatea, întinderea sau lungimea l ungimea etc.). b. Intensitatea este proprietatea senza ţiei de a reflecta şi aprecia înc ărcătura energetică sau forţa de ac ţiune a stimulului specific. c. Durata este proprietatea senza ţiei de a reflecta şi de a se manifesta pe durata de ac ţiune a stimulului. Nici o senza ţie nu se produce concomitent cu declan şarea acţiunii stimulului specific,
ci cu o anumit ă întârziere pe care o numim laten ţă; de asemenea, ea nici nu dispare imediat cu încetarea acţiunii stimulului, continuând câteva miimi de secund ă şi după aceea – efectul de urmă sau imaginea consecutiv ă. d. Tonul afectiv este proprietatea senza ţiei de a se asocia cu o anumit ă trăire emoţională – plăcută sau nepl ăcută, agreabilă sau deza-greabil ă. Legile sensibilităţii. Sensibilitatea este o func ţie dinamică evolu-tivă. Dinamica ei este surprinsă într-o serie de legi generale: 1) legi evolutive (legea diferen ţierii, legea specializ ării, legea complexific ării); 2) legi psihofizice (legea raportului invers propor ţional între valoarea pragului absolut şi nivelul sensibilit ăţii E = 1/I, unde E = nivelul sensibilit ăţii, I = intensitatea stimulului; legea raportului constant al pragurilor diferen ţiale dx/x = constant, unde dx = frac ţiunea de intensitate a stimulului specific ce trebuie ad ăugată la stimulul iniţial pentru a determina o modificare abia con ştientizabil ă a intensităţii senzaţiei; legea progresiei: în timp ce intensitatea stimulului creşte în progresie geometric ă, intensitatea senza ţiei creşte în progresie aritmetic ă E = K log. X + C, unde E = intensitatea senza ţiei, X = inten-sitatea stimulului, K şi C = constante; aceste legi au fost formulate de francezul Bouguer şi germanii Weber şi Fechner (purtându-le numele); 3) legi psihofiziologice (legea adapt ării, legea sensibiliz ării, legea de-presiei, legea contrastului, legea sinesteziei); 4) legi socioculturale (legea înv ăţării-optimizării, legea estetiz ării, legea profesionaliz ării). 2. Percepţia. Percepţia reprezint ă un nivel calitativ superior al proces ării informaţiei extrase din interac ţiunea actual ă a subiectului cu obiectul. Ea are la baz ă senzaţia şi se constituie prin articularea şi integrarea senza ţiilor, dar nu este reductibil ă la acestea, a şa cum sus ţinea Şcoala asocia ţionistă. Imaginea perceptiv ă sau perceptul este un model informa ţional complex, care ne raporteaz ă la obiect ca întreg, în identitatea lui individual ă sau categorial ă specifică. A percepe înseamn ă a putea da r ăspunsuri corecte la întrebarea „Ce este acesta?” Spre deosebire de senza ţie, care se produce oarecum spontan şi pasiv de îndat ă ce stimulul specific acţionează asupra organului de sim ţ corespunzător, percepţia presupune o implicare mai activă a subiectului, care recurge la opera ţii şi strategii speciale de explorare, c ăutare, selecţie, evaluare, comparare. De aceea, definirea percep ţiei ca reflec-tare nemijlocit ă sau imediată este improprie, ea fiind mediat ă în realitate de opera ţiile succesive ale subiectului. Astfel, desf ăşurarea percepţiei ia un caracter fazic. Experimental, s-a demonstrat existen ţa următoarelor faze: a) detecţia, care const ă în sesizarea ac ţiunii stimulului şi încadrarea lui în spa ţiu şi timp; b) discriminarea, care rezid ă în desprinderea stimulului din contextul celorlal ţi; c) identificarea, care se concretizeaz ă în integrarea final ă a modelului informa ţional al stimulului şi în elaborarea răspunsului „este x”; d) interpretarea, în cadrul c ăreia se desprinde semnifica ţia stimulului identificat şi se pune în rela ţie cu scopul activit ăţii subiectului. Dup ă conţinut şi mecanism, distingem: percepţii monomodale (ex. percep ţia vizuală, percepţia auditivă, percepţia tactilă) şi percepţii plurimodale, care au la baz ă interacţiunea între doi sau mai mul ţi analizatori şi care integrează informaţii despre mai multe genuri de însu şiri ale obiectului. În seria formelor complexe ale percep ţiei umane se includ: percep ţia spaţiului (formă, volum, distanţă, poziţie), percepţia timpului (durate, intervale vide, succesiuni), percep ţia mişcării (direcţie, viteză), percepţia limbajului (oral, scris), şi percepţia muzicii (raporturi de înălţime, linie melodic ă, structură armonică). Legile percepţiei. Aspectele esen ţiale ale percepţiei sunt expri-mate de un ansamblu de legi, pe care le împ ărţim în următoarele grupe: a) legi ale asocia ţiei (asemănare, contrast, contiguitate spaţio-tempo-rală), care acţionează în etapele ini ţiale ale formării mecanismelor şi schemelor perceptive în raport cu o clas ă sau alta de obiecte); b) legi de structur ă (legea bunei forme, legea pregnanţei, legea bunei continuit ăţi, legea destinului comun, legea unum-duo etc), care exprim ă funcţionarea mecanismelor şi schemelor perceptive consolidate şi atestă ireductibi-litatea percepţiei la o simpl ă sumă de senzaţii); c) legi generale, supraordonate (legea integralit ăţii, legea selectivităţii, legea semnifica- ţiei, legea constan ţei, legea obiectualit ăţii). 3. Reprezentarea. Dacă senzaţia şi percepţia ne oferă informaţii despre obiectele care acţioneaz ă hic et nunc asupra organelor noastre de sim ţ, reprezentarea reflect ă şi ne oferă
informaţii despre un obiect sau altul în absen ţa acestuia. Astfel, ea devine prima treapt ă în organizarea şi funcţionarea activit ăţii mentale autonome (operarea pe plan mintal cu imagini ale unor obiecte şi fenomene percepute cândva în trecut şi ale căror modele informaţionale au fost stocate şi păstrate în memoria de scurt ă şi lungă durată). Termenul de reprezentare desemneaz ă două realităţi: a) procesul de ecforare-reactualizare sau de elaborare a imaginii unui obiect în absen ţa lui şi b) produsul, respectiv, imaginea con ştientizat ă. Procesul poate avea o desf ăşurare spontană, involuntară, luând aspectul unui flux de reactualiz ări (amintiri) mai mult sau mai puţin haotice, amalgamate sau una inten ţionată, voluntară, imaginile succedându-se într-o ordine logic ă şi fiind subordonate unui scop. Produsul poate fi caracterizat dup ă următoarele calităţi (proprietăţi): a) claritatea sau pregnan ţa, în funcţie de care distingem reprezent ări intense sau vii şi reprezentări pasive sau şterse; b) completitudinea, pe baza c ăreia delimităm reprezentări bogate, care tind s ă se suprapună peste imaginile perceptive, şi reprezentări sărace sau lacunare (în principiu, imaginea-reprezentare este mai s ăracă, mai rezumativă decât imagineaperceptivă); c) relevanţa sau semnifica ţia, care permite delimitarea reprezent ărilor relevante, în care se selecteaz ă şi se reţin notele cele mai caracteristice şi semnificative ale obiectului, şi reprezentări derizorii, care conţin note accidentale, nesemnificative (de regul ă, reprezentarea reflect ă în mai mare măsură semnificativul, rele-vantul, caracteristicul decât percep ţia); d) gradul de generalitate, dup ă care distingem reprezent ări individuale, care reflect ă obiecte concrete singulare (o anumit ă persoană, o anumită casă, un anumit obiect etc.) şi reprezentări generale, care reflect ă prototipul unei clase de obiecte asemănătoare (reprezentarea de cas ă în general, de om, în general, de copac, în general); de regulă, imaginea-reprezentare are un grad de generalitate mai înalt decât perceptul; e) caracterul mijlocit, care const ă în aceea că elementele informaţionale constitutive ale imaginii-reprezentare sunt furnizate de senzaţii şi percepţii; f) caracterul pano-ramic, care rezid ă în transformarea seriilor şi succesiunilor de dimensiuni (însu şiri) care se etaleaz ă în percepţie în configuraţii simultane.
BIBLIOGRAFIE OBLIGATORIE 1. Golu, M., Fundamentele psihologiei, Bucureşti, Editura Fundaţiei România de Mâine, 2000, vol. 1; Compendiu, Bucure şti, Editura Funda ţiei România de Mâine, 2000. 2. Golu, M., Dicu, A., Introducere în psihologie, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1972. 3. Radu I. şi colab., Introducere în psihologia contemporană , Cluj-Napoca, Editura Sincron, 1991.
TESTE DE AUTOEVALUARE ____ 1. Perceptia spatiului este: a. de tip monomodal b. de tip intermodal ____ 2. Perceptia vizualã a celei de a treia dimensiuni a spatiului are la bazã: a. un mecanism monocular b. un mecanism binocular ____ 3. În cazul suprapunerii complete a celor douã imagini retiniene: a. obiectul este perceput plat (biodimensional) b. obiectul este perceput dedublat c. obiectul este perceput în volum
____ 4. Pentru a se realiza perceptia obiectului în volum (cu cea de a treia dimensiune) este necesar ca cele douã imagini retiniene: a. sã fie complet disparate b. sã se suprapunã partial c. sã se suprapunã integral ____ 5. Perceptia timpului se referã la: a. segmentul trecut b. segmentul prezent c. segmentul viitor ____ 6. Duratele evenimentelor neplãcute: a. tind sã fie subestimate b. se evalueazã în mod obiectiv c. tind sã fie supraestimate ____ 7. Durata asteptãrii unui eveniment neplãcut: a. tinde sã fie subestimatã b. tinde sã fie supraestimatã c. se evalueazã în mod obiectiv ____ 8. Durata asteptãrii unui eveniment plãcut: a. tinde sã fie subestimatã b. se evalueazã fãrã alterãri c. tinde sã fie supraestimatã ____ 9. Psihologia si-a inaugurat statutul de stiintã independentã fixându-si ca obiect de studiu: a. activitatea b. constiinta c. comportamentul ____ 10. Psihologia a devenit stiintã independentã independentã datoritã adaptãrii: a. metodei testelor b. metodei introspectiei c. metodei experimentului ____ 11. Pentru behaviorismul clasic obiectul de studiu al psihologiei trebuia sã fie: a. lumea subiectivã internã b. activitatea finalistã c. comportamentul ____ 12. Psihologia introspectionistã se centra: a. pe studiul continuturilor continuturilor si stãrilor interne interne ale ale constiintei b. pe studiul expresiilor emotionale externe c. pe studiul diferentelor individuale ____ 13. Modelul paradigmatic al psihologiei contemporane este: a. S R b. S 0 R c. S P R
____ 14. Gestaltismul se bazeazã pe: a. considerarea interactiunii parte – întreg b. considerarea exclusiv a pãrtii c. considerarea exclusiv a întregului ____ 15. Pentru studiul conduitei P. Janet propunea: a. metoda observatiei externe b. metoda introspectiei c. metoda clinicã
