FUNDAMENTELE PSIHOLOGIEI SEMESTRUL II
UNIVERSITATEA ”ANDREI ŞAGUNA” CONSTANŢA FACULTATEA DE PSIHOSOCIOLOGIE
FUNDAMENTELE PSIHOLOGIEI ANUL I semestrul II Note de curs
Titular disciplină, Asist. univ. drd. Bolboasa Ionut Eduard
1
FUNDAMENTELE PSIHOLOGIEI SEMESTRUL II
Cuprins GÂNDIREA.......................................................................................................4
I.
I.1. DELIMITĂRI CONCEPTUALE....................................................................4 I.2. CARACTERIZAREA PSIHOLOGICĂ A GÂNDIRII...................................5 I.3. LATURILE GÂNDIRII...................................................................................7 I.4. OPERAŢIILE FUNDAMENTALE ALE GÂNDIRII...................................10 I.5. ACTIVITĂŢILE GÂNDIRII.........................................................................13 II. MEMORIA.......................................................................................................17 II.1. DEFINIREA CONCEPTULUI DE MEMORIE..........................................17 II.2. CARACTERISTICILE MEMORIEI...........................................................18 II.3. CALITĂȚILE MEMORIEI.........................................................................19 II.4. PROCESELE MEMORIEI..........................................................................20 II.4.1. ENCODAREA (NATURA ENCODĂRII, FORMELE ENCODĂRII).21 II.4.2. PĂSTRAREA (STOCAREA)................................................................27 II.4.3. REACTUALIZAREA...........................................................................28 III.
IMAGINAŢIA...............................................................................................31
III.1. DELIMITĂRI CONCEPTUALE...............................................................31 III.2. ACCEPŢIUNI ALE CONCEPTULUI DE IMAGINAŢIE........................31 III.3. CARACTERISTICILE ŞI FUNCŢIILE IMAGINAŢIEI..........................33 III.4. RAPORTUL IMAGINAŢIEI CU CELELALTE PROCESE PSIHICE.....33 IV.
MOTIVAŢIA.................................................................................................37
IV.1. LATURILE MOTIVAȚIEI..........................................................................37 IV.2. MOTIVAŢIE ŞI PERFORMANŢĂ............................................................39 IV.3. MOTIVAŢIA ŞI FRUSTRAREA...............................................................40 V.
AFECTIVITATEA.........................................................................................42
V.1. DELIMITĂRI CONCEPTUALE.................................................................42 V.2. PROPRIETĂŢILE PROCESELOR AFECTIVE.........................................43 2
FUNDAMENTELE PSIHOLOGIEI SEMESTRUL II V.3. EXPRESIILE EMOȚIONALE.....................................................................44 V.4. CLASIFICAREA TRĂIRILOR AFECTIVE...............................................45 VI.
ATENŢIA.......................................................................................................47
VI.1. SPECIFICUL PSIHOLOGIC AL ATENŢIEI.............................................47 VI.2. DIMENSIUNILE (ATRIBUTELE) ATENŢIEI.........................................49 VI.3. FORMELE ATENŢIEI...............................................................................51 VII.
VOINŢA.....................................................................................................53
VII.1. SPECIFICUL PSIHOLOGIC AL VOINŢEI.............................................53 VII.2. STRUCTURA ACTULUI VOLUNTAR...................................................54 VII.3. CALITĂŢILE VOINŢEI...........................................................................55 VII.4. DEFECTELE VOINŢEI...........................................................................56 VIII.
INTELIGENȚA ȘI CREATIVITATEA......................................................56
3
FUNDAMENTELE PSIHOLOGIEI SEMESTRUL II
I.
GÂNDIREA
I.1. DELIMITĂRI CONCEPTUALE Senzaţiile, percepţiile, reprezentările reflectă obiecte şi fenomene concrete, cu însuşirile lor esenţiale şi neesenţiale. Aceste forme de reflectare, cu toată importanţa lor pentru cunoaştere, singure nu sunt suficiente pentru a-i permite omului cunoaşterea legilor naturii, prevederea fenomenelor, modificarea şi transformarea naturii în conformitate cu tendinţele şi trebuinţele sale. Pentru aceasta este necesară o formă superioară de reflectare a realităţii, reflectarea însuşirilor generale şi esenţiale ale obiectelor şi fenomenelor şi a realităţilor dintre ele, reflectare care nu este posibilă decât prin mijlocirea limbajului. Această formă de reflectare a realităţii este gândirea. Gândirea reprezintă reflectarea generalizată şi mijlocită a obiectelor şi fenomenelor şi a relaţiilor dintre ele. La baza gândirii sunt însă senzaţiile, percepţiile şi reprezentările, care apar în procesul activităţii practice a omului, ca efect al acţiunii obiectelor şi fenomenelor lumii obiective asupra analizatorilor. Fără ele gândirea ar fi lipsită de orice conţinut şi practic n-ar fi posibilă. Convertirea senzorialului în logic şi a logicului în senzorial este demonstrată foarte bine în geometrie; între perceptiv şi intelectiv există o strânsă interdependenţă: figura (imaginea) este sursă pentru deducţie, în timp ce deducţiile (structurile logice) sunt verificate prin desen (imagine). În condiţiile existenţei acestor dificultăţi, psihologia tradiţională recurge la o definiţie de tip descriptiv-explicativ: gândirea este procesul psihic de reflectare a însuşirilor esenţiale şi generale ale obiectelor şi fenomenelor, a relaţiilor dintre acestea, în mod mijlocit, generalizat, abstract şi cu scop, prin intermediul noţiunilor, judecăţilor şi raţionamentelor. Dar psihologia contemporană, luând în calcul şi dinamica şi evoluţia gândirii a dat o definiţie operativă a acesteia: gândirea este un sistem ordonat de operaţii 4
FUNDAMENTELE PSIHOLOGIEI SEMESTRUL II de prelucrare, interpretare şi valorificare a informaţiilor, bazat pe principiile abstractizării, generalizării şi anticipării şi subordonat sarcinii alegerii alternativei optime din mulţimea celor iniţial posibile. Dacă în rezolvarea situaţiilor comune, familiare, psihicul face apel la memorie, deprinderi etc., în soluţionarea situaţiilor noi, neobişnuite, mai puţin sau chiar deloc familiare, el pune în funcţiune gândirea. Trebuie să considerăm cele două tipuri de definiţii ale gândirii complementare, de aici reieşind notele definitorii ale gândirii.
I.2. CARACTERIZAREA PSIHOLOGICĂ A GÂNDIRII Cele mai semnificative caracteristici psihologice ale gândirii sunt: Caracterul subiectiv – se referă la faptul că orice proces de gândire este atributul unui individ concret ce se desfăşoară în mintea lui şi la faptul că, la acest nivel, reflectarea atinge punctul său cel mai înalt de selectivitate, activism şi constructivism. Caracterul ideal al reflectării gândirii – dacă imaginea perceptivă se află într-un raport de similaritate cu obiectul, având un caracter concret, în cazul reflectării prin intermediul gândirii, avem de-a face cu o realitate ideală, nonsubstanţială. Caracterul ideal al gândirii mai constă şi în relativa ei autonomie faţă de lumea materială externă. Astfel, ca obiect al gândirii apar nu numai situaţiile, lucrurile şi fenomenele externe. Ci şi produsele proprii: ipoteze, idei, planuri, proiecte, decizii etc., precum şi alte stări subiective: emoţii, sentimente, dorinţe, aspiraţii etc., toate de natură ideală. Caracterul informaţional-operaţional – gândirea se prezintă ca un proces de organizare specifică a informaţiei, bazată pe principii şi criterii logicogramaticale de ordin sintactic, semantic şi pragmatic. Prin gândirea sa omul reproduce relaţiile obiective, le construieşte mental, introduce în realitate noi relaţii pe baza anticipării posibilului. Ea nu se mulţumeşte cu însuşirile exterioare ale obiectelor şi fenomenelor, aşa cum face percepţia, ci accede la 5
FUNDAMENTELE PSIHOLOGIEI SEMESTRUL II surprinderea însuşirilor interne ale acestora şi , mai ales, a relaţiilor dintre ele. Caracterul mijlocit – gândirea nu oprerează direct asupra obiectelor şi fenomenelor, ci asupra informaţiilor furnizate de senzaţii şi percepţii, asupra celor evocate din memorie sau obţinute prin combinările imaginative. Ea este mijlocită de limbaj care favorizează nu doar interiorizarea informaţiilor, ci şi exteriorizarea lor. Caracterul mijlocitor – gândirea mijloceşte şi influenţează toate celelalte mecanisme psihice, atribuind un înţeles imaginilor perceptive, ale reprezentărilor, utilizând denumiri verbale, construind scheme mnezice, implicându-se activ în majoritatea procedeelor imaginaţiei, direcţionând fluxurile afectiv-motivaţionale. Totodată, ea se mijloceşte pe sine, prin propriile produse pe care le introduce în circuitul său informaţional şi operaţional. Caracterul generalizat şi abstractizat – gândirea operează cu însuşirile generale, abstracte, cu modele ideale ce nu pot fi traduse în reprezentări intuitive şi care nu au un corespondent obiectual concret, dar care au un rol important în cunoaşterea teoretică a realităţii. Funcţionând pe principiul generalizării-abstractizării-formalizării, gândirea permite trecerea de la simpla constatare şi înregistrare a faptelor de observaţie sau experimentale la prelucrarea şi interpretarea lor, la dezvăluirea relaţiilor şi semnificaţiilor lor profunde. Caracterul acţional – potrivit acestei caracteristici, baza şi punctul de constituire a schemelor şi operaţiilor gândirii vor fi căutate în acţiune; gândirea izvorăşte din acţiune şi se finalizează în ea. Caracterul finalist – această caracteristică se referă la faptul că, înainte de a fi executată, activitatea este planificată în minte, fundamentată din punct de vedere al scopului, oportunităţii, eficienţei, consecinţelor.
6
FUNDAMENTELE PSIHOLOGIEI SEMESTRUL II Caracterul multidirecţional – spre deosebire de unele mecanisme psihice care sunt orientate spre o singură dimensiune temporală (percepţia spre prezent, memoria spre trecut, imaginaţia spre viitor) gândirea se întinde pe toate cele trei dimensiuni temporale. Gândirea foloseşte informaţia despre trecutul obiectului pentru a explica prezentul lui, integrează informaţia despre trecutul şi prezentul obiectului pentru a prevedea starea lui în viitor. Caracterul sistemic – gândirea conţine elemente structurate, ierarhizate (operaţii, conţinuturi informaţionale) între care sunt posibile o multitudine de combinaţii, fapt care-i asigură autoreglabilitatea. Mărimile de ieşire le controlează şi le reglează pe cele de intrare, asigurând astfel, conexiunea inversă.
I.3. LATURILE GÂNDIRII Gândirea are două mari laturi: latura informaţională şi latura operaţională. Latura informaţională Conţine acele unităţi de bază ale gândirii care dispun de cea mai mare încărcătură informaţională şi asupra cărora se aplică operaţiile gândirii. Între acestea menţionăm: conceptele/noţiunile, prototipurile, judecăţile, raţionamentele. Conceptele/noţiunile, ca unităţi cognitive esenţiale ale gândirii, sunt forme generalizate de reflectare a însuşirilor obiectelor şi fenomenelor. Ele se formează nu numai prin contactul direct cu obiectele şi situaţiile, ci şi prin contactul cu simbolurile sau cu semnele (literele şi cuvintele) pentru acele obiecte sau situaţii. Pentru psihologi, conceptele sunt sisteme de răspunsuri învăţate care permit organizarea şi interpretarea elementelor furnizate de percepţii şi care influenţează comportamentul independent de orice stimulare provenind din mediu, permiţândune aplicarea automată a experienţei noastre trecute la situaţiile prezente.
7
FUNDAMENTELE PSIHOLOGIEI SEMESTRUL II Mulţi cercetători susţin ideea că noţiunea/conceptul nu este un dat, ci rezultatul unui proces evolutiv. M. Golu afirmă că până să ajungă la stadiul noţional/conceptual propriu-zis, gândirea (individuală) parcurge următoarele etape: - etapa prenoţională/preconceptuală, în care domină în mod absolut imaginile senzoriale; - etapa complexelor noţionale/conceptuale, în care sunt puse laolaltă, în aceeaşi categorie, pe baza unei însuşiri accidentale, obiecte calitativ diferite; de exemplu lucruri şi fiinţe; - etapa pseudonoţională/pseudoconceptuală în care are loc îngustarea zonei noţiunii/a conceptului până la a cuprinde un singur obiect; - etapa noţiunilor concrete; - etapa noţiunilor abstracte. Conceptele nu există izolat unele de altele, ci ele sunt interdependente şi ierarhizate, ele se leagă unele de altele, trec unele în altele, se evocă sau se actualizează unele pe altele. Conceptele se află la diverse niveluri de constituire, ocupând locuri diferite în sistemul intelectual al individului. Conceptele/noţiunile pot fi clasificate după mai multe criterii: - după gradul de generalitate: individuale, particulare şi generale; - după existenţa sau inexistenţa unui corespondent concret, imediat, în realitatea înconjurătoare: concrete şi abstracte; - după calea de formare şi conţinutul lor: empirice şi ştiinţifice. Conceptele empirice, numite şi spontane sau cotidiene, sunt rezultatul sistematizării şi integrării informaţiei provenite din experienţa cotidiană a individului. Acestea se formează pe căi neorganizate, nesistematizate, ca urmare a relaţiilor cotidiene de comunicare dintre copii, copil şi adult, dintre adulţi. În conţinutul lor intră însuşirile neesenţiale, accidentale, restrictive ale obiectelor şi fenomenelor, însuşirile concrete, particulare, locale, cele dependente de necesitate.
8
FUNDAMENTELE PSIHOLOGIEI SEMESTRUL II Conceptele ştiinţifice, numite şi formale sau artificiale, sunt rezultatul elaborării sistematice, în procesul învăţării organizate, prin asimilarea datelor semnificative, obiectiv verificate ale ştiinţei. Ele conţin însuşiri selectate pe baza aplicării riguroase a criteriilor de esenţialitate şi generalitate, recunoscute ca atare la momentul dat al dezvoltării cunoaşterii. Pe baza lor, devine posibilă înţelegerea relaţiilor cauzale şi formularea de predicţii în legătură cu desfăşurarea evenimentelor într-un domeniu sau altul al realităţii. Cuprinzând în ele condensări şi corelări ale notelor definitorii ale obiectelor şi fenomenelor, conceptele ştiinţifice facilitează formularea definiţiilor. În desfăşurarea gândirii, conceptele/noţiunile nu sunt dispuse la întâmplare, haotic, ci se ordonează şi se ierarhizează în reţele şi sisteme în care fiecare concept reprezintă un „nod”, o „intersecţie”. Tocmai pentru a sugera organizarea şi ierarhizarea conceptelor, Vâgotski a introdus ceea ce s-a numit piramida noţiunilor. Aceasta este structurată pe verticală după criteriul gradului de generalitate, iar pe orizontală, după criteriul coordonării semantice modale. Spre baza piramidei sunt dispuse conceptele/noţiunile cu sfera cea mai mică şi volumul cel mai mare – conceptele/noţiunile individuale. În etajele superioare, se situează conceptele/noţiunile cu sfera din ce în ce mai mare şi volumul din ce în ce mai mic –
conceptele/noţiunile
generale,
iar
în
vârful
piramidei
se
situează
conceptele/noţiunile cu cel mai înalt grad de generalitate posibil – categoriile supraordonate (materie, spirit, existenţă etc.). Conceptele, fie ele empirice sau ştiinţifice, se regăsesc rareori separate unele de altele în mintea omului. Ele se înlănţuie, se întretaie, se interferează, dând naştere astfel unor structuri conceptuale complexe. Rolul acestora este de a reproduce în plan mental relaţiile obiective aflate între obiecte. O dată cu analiza structurilor conceptuale, deci a relaţilor dintre concepte, s-a făcut deschiderea către operaţiile gândirii, care sunt instrumentele acestei relaţionări şi care, împreună, constituie latura operaţională a gândirii. Latura operaţională 9
FUNDAMENTELE PSIHOLOGIEI SEMESTRUL II Ca proces psihic activ de cunoaştere şi cu rol adaptativ în viaţa omului, gândirea presupune existenţa unei laturi operaţionale, de procesare şi transformare a informaţiei. Latura operaţională cuprinde ansamblul operaţiilor şi procedeelor mintale de transformare a informaţiilor, de relaţionare şi de prelucrare, combinare şi recombinare a schemelor şi noţiunilor în vederea obţinerii unor cunoştinţe noi, a înţelegerii unui context informaţional, a luării unei decizii sau a rezolvării de probleme.
I.4. OPERAŢIILE FUNDAMENTALE ALE GÂNDIRII Operaţiile gândirii pot fi clasificate după mai multe criterii, dar cea mai cunoscută clasificare este după forma de aplicabilitate, operaţiile gândirii fiind: fundamentale (generale) şi particulare (specifice, instrumentale). Operaţiile fundamentale sunt prezente în orice act de gândire şi constituie scheletul ei. Ele intervin în abordarea şi rezolvarea tuturor sarcinilor de cunoaştere, indiferent de domeniu. Aceste operaţii fundamentale sunt: analiza, sinteza, abstractizarea, generalizarea şi comparaţia. Operaţiile particulare sunt folosite în anumite acte de gândire, se manifestă cu o anumită categorie de probleme, cu un anumit domeniu de cercetare. La nivelul acestor operaţii, întâlnim mai multe modalităţi operaţionale şi procedee, cum ar fi: modalităţi algoritmice şi euristice, productive şi reproductive, convergente şi divergente etc.
Analiza şi sinteza Aceste două operaţii sunt corelative. În timp ce analiza porneşte de la acţiunea directă în plan extern, de descompunere a obiectelor materiale în părţi componente
10
FUNDAMENTELE PSIHOLOGIEI SEMESTRUL II în vederea determinării însuşirilor esenţiale, sinteza, pornind de la elementele sau însuşirile date izolat, reconstruieşte mintal obiectul. Aşa cum analiza nu se limitează la simpla dezmembrare a obiectului în însuşirile lui componente, cui orientează acest act spre finalitatea diferenţierii însuşirilor, tot aşa sinteza nu este o simplă asociere sau însumare ci o operaţie care presupune relaţionarea logică a însuşirilor obiecttului, numai în acest fel fiind posibilă ajungerea la dezvăluirea specificului lor. Sinteza include, de asemenea, obiectul gânditîntr-o clasă de obiecte, îl corelează cu alte obiecte, despriinde întrun ansamblu haotic de date, un principiu logic de dezvoltare şi interacţiune. Sinteza presupune aceeaşi cale ca şi analiza, numai că în sens invers: de la noţiunile şi judecăţile abstracte, degajate prin analiză, ea trece la explicarea şi reconstruirea mintală a fenomenelor. Între analiză şi sinteză nu există o ruptură, ele nu sunt despărţite una de alta, dimpotrivă, nu numai că se presupun reciproc, dar chiar trec una în alta. Din acest punct de vedere, putem considera gândirea ca fiind, în esenţa ei, o activitate analitico-sintetică. La nivelul gândirii, analiza trece în abstracţie şi sinteza în generalizare. Atât analiza, cât şi sinteza au ca instrument principal de mediere pe plan intern cuvântul, limbajul intern. Abstractizarea şi generalizarea Aceste operaţii sunt, de asemenea, corelative, strâns legate de analiză şi sinteză, continuări ale lor în plan mental. Abstractizarea este operaţia mentală de departajare, de extragere şi de considerare selectivă a anumitor aspecte, laturi sau însuşiri din contextul lor sensibil imediat pentru a le transforma în obiecte distincte ale gândirii. Cu alte cuvinte, abstractizarea înseamnă reţinerea a ceva şi lăsarea la o parte a altceva. Există două tipuri de abstractizare: - abstractizarea prin izolare: desprinderea totală a unui element de celelalte; 11
FUNDAMENTELE PSIHOLOGIEI SEMESTRUL II - abstractizarea prin subliniere: elementul abstract nu este detaşat complet, ci situat mental pe prim-plan, celelalte elemente constituind fondul, planul al doilea. În psihologia cognitivă, abstractizarea este asimilată atenţiei selective. Rezultatul cel mai semnificativ al abstractizării îl constituie conceptele/noţiunile abstracte (înţelepciune, libertate, bunătate, fericire, onestitate, dezvoltare etc.). Abstractizarea este mediată de analiză şi operaţiile ei subiacente, iar suportul ei primar este limbajul. Generalizarea este operaţia prin care extindem o relaţie stabilită între două obiecte sau fenomene asupra unei întregi categorii. Mai vorbim de generalizare şi atunci când includem un element particular într-o clasă mai largă de obiecte, fenomene sau însuşiri. În procesul cunoaşterii, prin generalizare reuşim: - fie să ne ridicăm de la însuşirile concrete, particulare la însuşiri din ce în ce mai generale; - fie să extindem însuşirile unui obiect asupra unei categorii de obiecte. Prin generalizare, gândirea reuşeşte să depăşească limitele datului senzorial imediat şi să acceadă la categorial, universal. Generalizarea nu este o simplă selecţie de însuşiri comune din rândul celor date empiric; ea este o sinteză deoarece reuneşte într-o nouă organizare informaţia oferită de abstractizarea pozitivă. Chiar dacă, în orice gândire individuală, sunt prezente şi interacţionează permanent cele patru operaţii de bază, pe parcursul vieţii individului se produce o anumită accentuare a ponderii şi rolului fiecăreia în structura stilului cognitiv. Aceasta este, mai ales, valabilă pentru analiză şi sinteză. Este posibil ca una să devină dominantă şi să-şi pună amprenta pe tipul gândirii; în acest context, gândirea poate fi preponderent analitică sau preponderent sintetică. În plan comportamental, persoanele cu o gândire de tip analitic vor proceda prin delimitări succesive; au tendinţa de a supraestima detaliile, amănuntele în defavoarea 12
FUNDAMENTELE PSIHOLOGIEI SEMESTRUL II ansamblului. Persoanele cu o gândire de tip sintetic vor manifesta tendinţa de a surprinde (şi supraestima) întregul, subestimând rolul detaliilor. Comparaţia Este acea operaţie a gândirii implicată ca premisă şi ca mijloc în toate celelalte; constă într-o apropiere pe plan mintal a unor obiecte sau fenomene cu scopul stabilirii asemănărilor şi deosebirilor dintre ele. Din comparaţie derivă nu numai operaţiile simple ale gândirii, cum ar fi serierea, clasificarea, ci şi altele mai complexe, precum generalizarea. Temeiul comparaţiei îl formează generalul, esenţialul, necesarul. Ea se formează în procesul însuşirii generalului, esenţialului, proces realizat treptat, gradual. Studiul sistematic al comparaţiei a evidenţiat utilitatea ei pentru celelalte operaţii ale gândirii, cu deosebire pentru analiză şi sinteză. Comparaţia începe cu un act sintetic (care constă în corelarea însuşirilor), continuă cu unul analitic (de desprindere a asemănărilor şi deosebirilor pe baza unui criteriu) şi se finalizează printr-o nouă sinteză şi generalizare. Prin urmare, comparaţia este o analiză prin sinteză, finalizată printr-o nouă sinteză. Operaţiile şi procedeele mentale cu ajutorul cărora prelucrăm informaţiile, ca urmare a relaţionărilor strânse şi active formează, la nivelul minţii, structuri operaţionale complexe.
I.5. ACTIVITĂŢILE GÂNDIRII Complexitatea gândirii provine nu doar din cele două laturi ale ei, intercorelate şi coordonate în structuri cognitive, ci şi din activităţile pe care le realizează. Prin gândire omul intră în posesia conceptelor, le sesizează sensul, utilitatea şi aplicabilitatea, se implică în soluţionarea solicitărilor ce-i sunt adresate, judecă şi face raţionamente, ia decizii, creează produse noi.
13
FUNDAMENTELE PSIHOLOGIEI SEMESTRUL II Conceptualizarea, înţelegerea, rezolvarea problemelor, raţionamentele, decizia şi creaţia sunt activităţile fundamentale ale gândirii
care o
individualizează în raport cu alte mecanisme psihice şi-i acordă un caracter de maximă eficacitate. Conceptualizarea A conceptualiza înseamnă a forma concepte, „a ajunge” la concept, a intra în posesia conceptului, a asimila concepte. Conceptualizarea este capacitatea fiinţei umane de a abstractiza însuşirile unei clase de obiecte ce sunt apoi încorporate întro imagine sau într-o idee-concept; de asemenea, este capacitatea acesteia de a sesiza atributele distinctive ale unei clase de obiecte. În formarea conceptelor s-au confruntat două orientări: cea empiristă şi cea raţionalistă. Potrivit celei dintâi, conceptele se formează prin extragerea invarianţilor din multitudinea şi diversitatea elementelor. Pentru ca un copil să-şi formeze conceptul de „câine”, el trebuie să fi văzut sau să fi întâlnit mulţi „indivizi” de acest tip numiţi prin termenul de „câine”. Conceptul de „câine” rezultă dintr-o asociaţie între un ansamblu de atribute şi un cuvânt. Pentru raţionalişti conceptele sunt entităţi mentale prezumate în vederea explicării şi acţiunii. Înţelegerea Reprezintă semnul distinctiv al activităţii gândirii. Înţelegerea este trăsătura esenţială şi permanentă a gândirii umane, ea asigurând şi buna desfăşurare a celorlalte activităţi ale gândirii. A înţelege înseamnă a conştientiza, a conceptualiza, a integra într-un sistem de referinţă, a desprinde o semnificaţie şi a pune în evidenţă, cu ajutorul ei, o relaţie esenţială sau o apartenenţă categorială. A înţelege înseamnă a stabili o relaţie importantă între ceva necunoscut şi ceva dinainte cunoscut, a încadra şi încorpora noile cunoştinţe în cele vechi, care în felul acesta se modifică şi se îmbogăţesc. Încorporarea noilor cunoştinţe în cele vechi se poate face prin: - subsumarea derivată – ideea nouă este un caz particular al celei vechi; 14
FUNDAMENTELE PSIHOLOGIEI SEMESTRUL II - subsumarea corelativă – ideea nouă presupune o transformare a ideii vechi; - supraordonare – ideea nouă este mai generală decât cea veche; - relaţionare combinatorie – noile idei sunt congruente cu un fond corespunzător de idei relevante. Din punct de vedere operaţional, înţelegerea este un proces analitico-sintetic, debutând cu desprinderea elementelor esenţiale ale materialului şi încheindu-se cu reunirea lor într-un întreg închegat. Înţelegerea ca activitate fundamentală şi permanentă a gândirii, contribuie la continua sistematizare şi resistematizare a informaţiilor şi experienţelor noastre, la producerea unor paşi importanţi în dezvăluirea lumii în care trăim. Rezolvarea de probleme Constituie o activitate esenţială a gândirii, datorită faptului că aceasta nu intră în funcţiune decât în situaţiile problematice care cer o rezolvare. Rezolvarea de probleme constă în depunerea unui efort în vederea atingerii unui obiectiv fără a avea încă pregătite modalităţile de atingere a acestuia. O problemă apare şi există ori de câte ori în activitatea noastră practică şi teoretică (în plan real şi mental) ne confruntăm cu o dificultate căreia nu îi putem face faţă cu ajutorul cunoştinţelor şi priceperilor existente, dacă situaţia nu actualizează automat o schemă (sau mai multe) adecvată eliminării obstacolului. Permanent în timpul activităţii sale rezolutive, subiectul caută, extrage şi prelucrează informaţia. Sursele de informaţie la care el apelează în mod obişnuit sunt: - spaţiul problematic însuşi – fiecare informaţie poate fi utilizată pentru a alege operaţia următoare sau pentru astabili dacă procesul trebuie continuat; - ambianţa sau spaţiul cadrului problematic dat – diferitele semnale pe care subiectul le captează din ambianţă sunt utilizate ca informaţie auxiliară în organizarea operaţiilor; - informaţia prelucrată şi stocată anterior – cea mai mare cantitate de informaţie utilă o furnizează memoria de lungă durată. 15
FUNDAMENTELE PSIHOLOGIEI SEMESTRUL II Abilitatea de a rezolva o problemă depinde foarte mult de modul de reprezentare a acelei probleme. Uneori este mai eficientă reprezentarea sub formă de enunţ (de propoziţie), alteori este mai adecvată o imagine vizuală. Adesea în rezolvarea unei probleme se întâmpină dificultăţi fie pentru că sunt omise din reprezentare unele elemente esenţiale ale problemei, fie au fost incluse elemente care nu sunt importante. Conduita rezolutivă
a individului
este extrem de diferenţiată, ea
particularizându-se în funcţie de anumite criterii: - durata procesului rezolutiv - natura problemei - gradul de structurare a problemei - gradul de dificultate a problemelor - specificul proceselor psihice cognitive implicate în găsirea soluţiei - specificul sarcinii subiectului - condiţiile rezolvării problemelor Etapele rezolvării problemelor nu au doar o importanţă teoretică, ci şi una practic-acţională. De altfel, ele au şi fost convertite în „sfaturi practice”, atât de utile procesului rezolutiv. Ellis (1978) a identificat următoarele reguli practice: înţelegerea problemei; reamintirea problemei; identificarea ipotezelor alternative; achiziţionarea strategiilor de rezistenţă; evaluarea ipotezelor finale. Alţi autori adaugă la aceste reguli, încă două : explicarea problemei unei alte persoane; să nu ne preocupăm un timp de problemă.
II. MEMORIA
16
FUNDAMENTELE PSIHOLOGIEI SEMESTRUL II
II.1. DEFINIREA CONCEPTULUI DE MEMORIE Unul dintre cela mai studiate şi cercetate procese psihice este memoria. Ea este implicată în funcţionarea şi structurarea tuturor celorlalte procese psihice şi a vieţii noastre subiective în ansamblu. Memoria nu intervine din afară în structurarea şi integrarea proceselor psihice – percepţia, gândirea, imaginaţia, trăirile afective etc. – ci face parte din însăşi structura lor internă. Memoria este capacitatea unui sistem de tratare natural sau artificial de a encoda informaţia extrasă din experienţa sa cu mediul, de a o stoca într-o formă apropiată şi apoi de a o recupera şi utiliza în acţiunile sau operaţiile pe care le efectuează. Cele trei procese de bază ale memoriei (memorarea, stocarea, reactualizarea) apar menţionate în mai toate definiţiile date memoriei, indiferent de maniera acestora, mai simplă sau mai elaborată. Conceptul de memorie (umană) se referă la un ansamblu de procese biofiziologice
şi
psihologice
care
asigură
întipărirea,
păstrarea
şi
reactualizarea experienţei şi trăirilor noastre anterioare, sub forma recunoaşterii sau sub cea a reproducerii. Alan Baddeley, întrebându-se cu ce anume ar putea fi asemănată memoria, cu un ordinator sau cu o bibliotecă, optează pentru asemănarea cu biblioteca. Informaţiile care sosesc trebuie să fie convenabil stocate, bine protejate de efectele timpului şi uşor accesibile. Memoria nu înseamnă o înregistrare pe bandă, automată a evenimentelor şi trăirilor trecute. Ea este un proces activ, permanent raportat la prezent, la cerinţele actuale şi de perspectivă ale subiectului şi activităţilor sale. Datorită caracterului ei activ, informaţiile nu sunt reactualizate exact în forma în care au intrat şi în care sau fixat. Înlăuntrul memoriei au loc numeroase şi permanente schimbări, transformări şi restructurări, care favorizează exercitarea funcţiei reconstructive. În virtutea acestei funcţii activ-reconstructive, memoria permite fie includerea experienţei actuale în cea anterioară, fapt care duce la restructurarea acesteia din 17
FUNDAMENTELE PSIHOLOGIEI SEMESTRUL II urmă, fie includerea experienţei anterioare în rezolvarea unor probleme actuale, ceea ce favorizează evitarea erorilor comise în trecut.
II.2. CARACTERISTICILE MEMORIEI Memoria apare ca fiind o proprietate generală a întregii materii, fie ea vie sau nu (organică sau anorganică). Memoria umană, în raport cu alte tipuri sau forme de memorie, se individualizează prin trei caracteristici, şi anume, caracterul mijlocit, inteligibil şi selectiv: 1. spre deosebire de mecanismele psihice de prelucrare primară a informaţiilor, care sunt directe, nemijlocite, memoria umană este mijlocită, ceea ce înseamnă că pentru a ţine mai bine minte şi pentru a reactualiza mai uşor, omul se serveşte de o serie de instrumente care au rol de mijloace de memorare („stimuli-mijloc”: crestături în obiecte, nod la batistă ca obiecte materiale, dar şi cuvântul, gândul ca acţiune psihică internă); 2. caracterul
inteligibil
–
presupune
înţelegerea
celor
memorate
şi
reactualizate, organizarea materialului memorat după criterii de semnificaţie. Unele laturi ale ei implică judecata, sistematizarea, clasificarea, fapt care ilustrează nu numai legătura memoriei cu gândirea, dar şi caracterul ei logic, raţional, conştient, într-un cuvânt inteligibil. Individul uman apelează la o serie de procedee logice, scheme raţionale, planuri mnezice (împărţirea unui material în fragmente, încadrarea coerentă a fragmentelor în altele mai mari, realizarea asociaţiilor etc.) care pun în evidenţă prezenţa unei conduite inteligente; 3. selectivitatea – nu se memorează, nu se stochează şi nu se reactualizează absolut totul, ci doar o parte a informaţiilor. Selectivitatea memoriei este în funcţie fie de particularităţile stimulului (de reţin însuşirile mai „tari”, mai „puternice”, care într-un fel sau altul se impun de la sine), fie de particularităţile psihologice, subiective ale individului (se reţine ceea ce 18
FUNDAMENTELE PSIHOLOGIEI SEMESTRUL II corespunde vârstei, sexului, gradului de cultură, preocupărilor, dorinţelor, intereselor). Prin faptul că memoria umană întipăreşte, păstrează şi reactualizează mijlocit, inteligibil, selectiv şi activ experienţa anterioară a individului şi a societăţii în care acesta trăieşte, ea asigură continuitatea, consistenţa, stabilitatea şi finalitatea vieţii psihice a omului. Memoria umană dă posibilitatea reactualizării unor date ale cunoaşterii, decelării a ceea ce este nou de ceea ce este perimat, susţinând astfel dezvoltarea şi aprofundarea cognitivă şi, prin aceasta, a personalităţii înseşi.
II.3. CALITĂȚILE MEMORIEI Nu toţi oamenii se pot lăuda cu o memorie bogată şi durabilă, fidelă, promptă şi dinamică. Aceste trăsături au ponderi diferite de la un individ la altul sau la acelaţi individ pe parcursul dezvoltării sale. Memoria individuală poate fi evaluată în funcţie de următoarele calităţi: Întinderea repertoriului – constituie acea calitate a memoriei care se exprimă prin cantitatea totală sau diversitatea cunoştinţelor şi experienţelor acumulate şi păstrate în stare funcţională satisfăcătoare. Cu cât are valori mai ridicate, cu atât se poate spune că memoria este mai eficientă şi cu cât are valori mai scăzute, cu atât memoria este mai ineficientă; Fidelitatea – este acea calitate a memoriei care reflectă gradul de compatibilitate calitativă, logico-semantică între input-ul (intrări) stocat anterior şi ceea ce se păstrează şi se reactualizează ulterior. Rezultatul alterării fidelităţii este confabulaţia, adică acea situaţie în care subiectul reproduce cu totul altceva decât ce a memorat anterior, el fiind însă convins că reproducerea lui este întru totul fidelă, conformă cu realitatea. Exactitatea – este acea calitate a memoriei care reclamă păstrarea şi reproducerea unui material/a unor informaţii fără modificări semnificative de conţinut şi de formă. Cel mai bine ea se realizează în cadrul memoriei
19
FUNDAMENTELE PSIHOLOGIEI SEMESTRUL II mecanice, tip al memoriei care presupune o înregistrare şi o redare aidoma a materialului. Promptitudinea – constituie acea calitate a memoriei care exprimă raportul dintre momentul lansării „apelului” de reactualizare a unor informaţii sau amintiri şi momentul în care informaţia sau amintirea respectivă apare „pe scena internă a conştiinţei”. O memorie poate fi considerată promptă, dacă reactualizarea informaţiei necesare se face în timp util, adică ea poate fi folosită în mod eficient pentru rezolvarea sarcinii date sau pentru atingerea scopului propus. Mobilitatea – exprimă calitatea memorie de sistem semideschis, adică de a se afla şi de a realiza în permanenţă schimburi informaţionale şi energetice cu sursele externe. Graţie acestei calităţi, conţinuturile şi structurile actuale ale sistemului mnezic se îmbogăţesc şi se perfecţionează din punct de vedere funcţional prin achiziţia permanentă de informaţii şi de experienţe noi. Opusul mobilităţii este rigiditatea, care, atunci când depăşeşte o anumită limită, duce la anchilozarea sistemului mnezic.
II.4. PROCESELE MEMORIEI Memoria se elaborează, se organizează şi funcţionează în timp, parcurgând în dinamica sa o serie de procese, asupra cărora cercetătorii au căzut de acord, în ceea ce priveşte numărul, dar cu mici diferenţe privind denumirea acestora, şi anume: - psihologia tradiţională preferă termenii de: memorare (întipărire, fixare, engramare); păstrare (reţinere, conservare); reactualizare (reactivare, ecforare) - psihologia modernă, psihocognitivistă, recurge la termeni ca: encodare; stocare; recuperare. 20
FUNDAMENTELE PSIHOLOGIEI SEMESTRUL II II.4.1. ENCODAREA (NATURA ENCODĂRII, FORMELE ENCODĂRII) Encodarea este procesul prin intermediul căruia informaţia este tradusă într-o formă care-i permite pătrunderea în sistemul mnezic. A encoda înseamnă a traduce informaţia într-un anumit cod, material sau ideal (subiectiv). Encodarea reprezintă prima fază parcursă de mecanismele mnezice în dinamica lor. Ea reprezintă o multitudine de aspecte, dintre care amintim: natura encodării, formele encodării şi factorii facilitatori/perturbatori ai encodării. Natura encodării Datorită faptului că traducerea informaţiei se realizează prin intermediul unui cod, natura encodării va fi strict dependentă de natura codului. Cum, în principal, se recurge la trei tipuri de coduri (vizuale, auditive, semantice) înseamnă că există trei tipuri de encodare: - encodarea vizuală care face apel la codul imagine; - encodarea auditivă ce foloseşte codul sunet, în dubla sa ipostază, sunet fizic şi sunet verbal; - encodarea semantică căreia îi este specific codul propoziţie. De aici rezultă că întâlnim două tipuri de coduri: unul modal (dependent de modalitatea senzorială) şi altul amodal (independent de modalităţile senzoriale, în schimb, dependent de modul de procesare mintală/intelectuală a informaţiilor). Formele encodării Există două forme ale encodării: - automată
numită
şi
encodare
(memorare)
incidentală
(memorare
involuntară); - presupune efortul subiectului şi este numită encodare (memorare) intenţională (memorare voluntară). Encodarea incidentală sau automată nu necesită nici atenţie, nici control voluntar, ea nu este afectată nici de intenţia de a memora, nici de prezenţa simultană a altor activităţi. În encodarea incidentală contează gradul de 21
FUNDAMENTELE PSIHOLOGIEI SEMESTRUL II interacţiune cu activitatea pe care el o desfăşoară, gradul de implicare şi angajare a lui în rezolvarea activităţii. Cu cât activismul intelectual şi profunzimea înţelegerii sunt mai mari, cu atât mai productivă va fi chiar memorarea incidentală. Encodarea intenţională se caracterizează printr-o sarcină special formulată de a reţine. Importante în encodarea intenţională sunt trei elemente: stabilirea conştientă a scopului, mobilizarea şi consumarea unui efort voluntar în vederea realizării lui, utilizarea unor procedee speciale care să faciliteze memorarea. Simpla conştientizare a scopului, deşi importantă nu este totuşi eficientă. Mult mai semnificative s-au dovedit a fi nu scopurile în sine, ci scopurile diferenţiate. Cunoaşterea duratei, a timpului pentru care este necesară memorarea, cunoaşterea preciziei cu care urmează a fi memorat un material, în fine cunoaşterea succesiunii, a ordinii în care trebuie memorat un material sunt de maximă importanţă, uşurând mult procesul memorării intenţionale. „Învăţarea pentru o anumită dată condiţionează uitarea după trecerea acelei date” Relaţiile dintre cele două forme de encodare – incidentală şi intenţională – sunt relaţii de interdependenţă. Adeseori memorarea incidentală este numai începutul celei intenţionale. Alteori memorarea intenţională, ca urmare a exersării, a organizării începe să se realizeze cu o mare economie de timp şi de efort, intrând în funcţiune aproape de la sine. Cercetările au demonstrat că prin învăţare memorarea intenţională poate deveni automată.
Factorii facilitatori şi perturbatori ai encodării Encodarea se realizează mai uşor sau mai greu, mai repede sau mai încet, cu o eficienţă crescută sau scăzută dependent de o multitudine de factori, delimitaţi în două mari categorii: A. Factori ce ţin de particularităţile materialului 22
FUNDAMENTELE PSIHOLOGIEI SEMESTRUL II B. Factori dependenţi de particularităţile subiectului care memorează. Între factorii care ţin de particularităţile materialului de memorat reţinem: Natura materialului – materialul ce urmează a fi memorat poate fi, prin natura lui: intuitiv-concret sau abstract, descriptiv sau explicativ-relaţional, semnificativ sau lipsit de sens logic, pragmatic-utilitar sau teoretic. Cercetările au arătat că se întipăreşte mai uşor un material intuitiv-senzorial (imagini ale obiectelor) decât unul simbolic abstract (cuvinte), unul verbalsemnificativ (un poem, un fragment de proză) decât altul verbalnesemnificativ (grupaje de litere fără sens logic). Organizarea materialului – un material care dispune de un grad mare de organizare şi de structurare va fi mai bine (şi mai rapid) memorat decât altul, cu organizare şi structurare mai reduse. Structurat şi organizat, elevii vor putea memora mult mai bine, mai fidel şi pe o perioadă mai îndelungată materialul predat. Organizarea în serie a materialului produce efecte în funcţie de poziţia ocupată de material în serie. Cele mai multe investigaţii au arătat că elementele de la începutul şi sfârşitul seriei sunt mai bine engramate decât cele de la mijlocul ei. Omogenitatea sau heterogenitatea materialului – în legătură cu acest factor pot fi invocate trei tipuri de efecte: Efectul Robinson (1924) – cu cât o serie este eminamente omogenă (numai litere, cuvinte figuri geometrice), cu atât ea poate fi memorată mai rapid; Efectul Restorff (1932) – elementele eterogene plasate într-o serie mare de elemente omogene sunt mai bine reţinute decât acestea din urmă; Efectul Underwood (anii ‘50) – materialele cu un grad mai mare de omogenitate se reţin mai greu decât materialele cu un grad mai scăzut de omogenitate. 23
FUNDAMENTELE PSIHOLOGIEI SEMESTRUL II Cele trei categorii de efecte sunt contradictorii, efectul Restorff şi Underwood contrazic efectul Robinson. Volumul materialului – eficienţa memorării este strict dependentă de lungimea materialului (mare, mediu, mic). S-a constatat că numărul de repetiţii necesar memorării unui material este cu atât mai mare, cu cât materialul este mai amplu şi, de asemenea, dacă materialul de memorat creşte în progresie aritmetică, atunci timpul de memorare creşte în progresie geometrică. În condiţii egale de exersare materialul lung se aminteşte mai bine decât materialul scurt. Alte particularităţi ale materialului – aceste particularităţi ale materialului cu referire la familiaritate, semnificaţie, caracterul lui agreabil sau dezagreabil, influenţează procesul memorării. Cu cât gradul de frecvenţă a unui stimul este mai mare, ceea ce înseamnă că şi gradul lui de familiaritate este crescut, cu atât memorarea acestuia se va face mai rapid, iar păstrarea va fi mai îndelungată. Un stimul semnificativ este în acelaşi timp şi familiar, el fiind utilizat frecvent în limbajul sau acţiunea practică. Materialul agreabil se reţine mai bine decât cel dezagreabil, iar cel dezagreabil este reţinut mult mai bine decât cel indiferent. Factori dependenţi de particularităţile subiectului care memorează . Între factorii dependenţi de particularităţile psihoindividuale ale subiectului care memorează se pot reţine: Gradul de implicare în activitate – cu cât implicarea subiectului în activitate este mai mare cu atât interacţiunea dintre el şi materialul de memorat este mai intensă şi mai profundă, cu atât performanţele mnezice sunt mai spectaculoase. Din punct de vedere practic, în memorarea unui text literar sau ştiinţific, rezumarea şi conspectarea sunt mai eficiente (şi mai utile) decât sublinierea sau simpla recitire. Modul de memorare – sunt descrise două moduri distincte de memorare: - memorarea globală, a întregului material dintr-o dată; 24
FUNDAMENTELE PSIHOLOGIEI SEMESTRUL II - memorarea parţială, bazată pe împărţirea materialului pe fragmente şi pe însuşirea lor succesivă. Productivitatea memorării globale creşte o dată cu vârsta cronologică şi cu coeficientul de inteligenţă. Memorarea globală sau metoda sintetică este asociată cu repetiţii comasate, iar eficienţa ei creşte când subiectul are de memorat un material relativ simplu şi nu prea întins ca volum. Memorarea parţială sau metoda analitică este avantajată de repetiţiile eşalonate. Se poate aplica şi la vârstele mici şi este eficientă în cazul materialului întins ca volum. Pentru o memorare eficientă a materialului este bine să se utilizeze cele două modalităţi combinate. În acest sens, Golu propune următoarea desfăşurare: mai întâi parcurgerea o dată sau de două ori a întregului material, apoi memorarea succesivă pe părţi, astfel încât reproducerea părţii memorate să se asocieze cu reproducerea părţilor memorate anterior, iar în final, parcurgerea din nou a întregului material. Frecvenţa şi calitatea repetiţiilor – Ebbinghaus a demonstrat că între numărul repetiţiilor unui material şi gradul lui de întipărire există o relaţie liniară, adică cu cât numărul de repetiţii este mai mare, cu atât materialul este mai bine memorat. Cercetări ulterioare au demonstrat că există un optim repetiţional, limitele acestui optim fiind: - suprarepetarea (un număr mult prea mare de repetiţii) care duce la apariţia stării de saturaţie şi a trebuinţei de evitare; - subrepetarea (un număr insuficient de repetiţii în raport cu sarcina de memorat) care creează iluzia întipăririi. Există două forme de repetiţii: - repetiţia comasată (concentrată) – presupune repetarea integrală a materialului; - repetiţia eşalonată – separarea şi desfăşurarea în timp a repetiţiilor.
25
FUNDAMENTELE PSIHOLOGIEI SEMESTRUL II Experienţa cotidiană a arătat că repetiţiile eşalonate sunt mult mai productive. Ele favorizează trăinicia cunoştinţelor oferind memoriei răgazul necesar pentru a-şi organiza, sistematiza şi chiar reelabora cunoştinţele. Motivaţia şi tonul afectiv în momentul memorării – intensitatea motivelor pentru realizarea sarcinii influenţează atât rezultatele memorării voluntare, cât şi pe cele ale memorării involuntare. În susţinerea motivaţiei sunt implicate, de asemenea, procesele de întărire pozitivă şi negativă a subiecţilor pentru rezultatele obţinute. Influenţa unui nivel optim al intensităţii motivaţiei duce la desfăşurarea în bune condiţii a memorării, supermotivaţia pune în funcţiune mecanisme emotive, capabile să dezorganizeze activitatea subiectului. Organizarea materialului de către subiect – se referă la intenţia şi acţiunea voluntară a subiectului de a-şi organiza informaţiile cu scopul de a le reţine şi de a le recupera în timp optim. Informaţiile care nu au fost suficient de bine organizate şi sistematizate sunt în mai mare măsură supuse uitării. Înţelegerea de către subiect a materialului de memorat - presupune realizarea unor legături cu informaţiile, datele şi cunoştinţele deja existente asimilate. Pe lângă organizarea şi sistematizarea unui material, deplina înţelegere este esenţială pentru memorarea lui durabilă. Voinţa, intenţia de memorare – voinţa de a ţine minte implică un efort pentru a repovesti altora. II.4.2. PĂSTRAREA (STOCAREA) Păstrarea este procesul de reţinere (stocare, conservare) a informaţiilor până în momentul în care este necesară utilizarea lor. Ea implică producerea unor permanente transformări, reorganizări şi reintegrări care pot avea efecte pozitive sau negative.
26
FUNDAMENTELE PSIHOLOGIEI SEMESTRUL II Prin specificul ei de fază latentă, păstrarea se realizează la nivel subconştient. Nu avem un control direct asupra conţinutului său, ci numai unul indirect, prin intermediul reactualizării. Pentru trăinicia păstrării sunt foarte importante: - intervalul de timp pentru care subiectul şi-a propus memorarea: scurt, mediu şi lung. - factorii afectiv-motivaţionali – există o dependenţă direct proporţională între ecoul materialului dat în sfera noastră afectiv-motivaţională şi gradul de trăinicie a păstrării lui în memorie. Durata păstrării se referă la timpul care se scurge între intrarea şi ieşirea informaţiei din memorie. Evenimentele cu caracter personal se păstrează mult mai mult timp decât cele neutre, impersonale. Pentru creşterea duratei stocării, în vederea sporirii productivităţii ei, Zlate recomandă: - fixarea imediată a informaţiei receptate, fie mental prin legătura ei cu alte informaţii, fie senzorial prin notarea ei; - repetarea mentală a informaţiei de mai multe ori; - verbalizarea conţinutului informaţiei; - mărirea duratei de prezentare a stimulului sau pe cea a intervalelor dintre elementele lui. Ca indicatori ai stocării putem aminti: completitudinea – este dată de raportul dintre ceea ce se păstrează la momentul dat şi ceea ce s-a memorat anterior; fidelitatea – exprimă raportul de corespondenţă între materialul memorat iniţial şi cel care se păstrează la momentul dat. Fidelitatea stocării depinde de calitatea şi profunzimea encodării. Cu cât o informaţie este mai bine analizată, înţeleasă şi repetată, cu atât există mai multe şanse ca ea să fie reamintită cât mai exact în forma în care a fost întipărită.
27
FUNDAMENTELE PSIHOLOGIEI SEMESTRUL II După M. Golu păstrarea este cea mai importantă fază în structura dinamică a sistemului mnezic al omului, ea este cea care determină, în ultimă instanţă, eficienţa şi productivitatea memoriei. II.4.3. REACTUALIZAREA Reactualizarea este procesul de recuperare a datelor memorate şi stocate, de scoatere la iveală a conţinuturilor encodate şi păstrate în vederea utilizării lor în funcţie de solicitări. Reactualizarea poate avea loc, uneori, aproape spontan, automat, fără nici un fel de efort din partea subiectului, alteori însă, ea implică căutare, tatonare, efort. Simpla menţionare a unui eveniment personal, cu o mare încărcătură emoţională, este capabilă să declanşeze automat reamintirea lui. Acest tip de reactualizare a fost denumit reactualizare spontană, involuntară. Ea se produce atât în stare de somn, sub forma viselor, cât şi în stare de veghe, sub forma unor avalanşe de amintiri, a unor imagini şi idei. Dar, există şi situaţii în care apare necesitatea căutării unui eveniment în memorie cu ajutorul unor întrebări, al revederii unor obiecte sau al evocării diferitelor împrejurări în care a avut loc memorarea. În astfel de situaţii vorbim despre reactualizarea deliberată (voluntară). Ea este declanșată şi controlată voluntar în cadrul unei activităţi de învăţare-dezvoltare, de muncă sau de creaţie. Caracterul spontan sau deliberat al recuperării, succesul sau eşecul ei sunt legate de mecanismele reactualizării: recunoaşterea şi reproducerea. Recunoaşterea – constituie un proces de identificare a unor obiecte sau situaţii ca fiindu-ne familiare, pe baza experienţei anterioare, identificarea având loc în condiţiile unei noi percepţii. Ea este o evocare tacită sau implicită a unei idei sau imagini în prezenţa materialului. Reproducerea – este acea formă a reactualizării care se realizează în absenţa obiectelor şi fenomenelor percepute anterior. Ea constă în derularea conştientă a conţinuturilor informaţionale şi actelor motorii achiziţionate anterior. 28
FUNDAMENTELE PSIHOLOGIEI SEMESTRUL II Indicatorii pe baza cărora se evaluează reproducerea sunt: - promptitudinea – reflectă mobilitatea funcţională a mecanismului de actualizare şi se măsoară în mărimea intervalului de timp din momentul emiterii semnalului de apel şi cel al apariţiei în conştiinţă a informaţiei solicitate; - completitudinea – este un parametru determinat de completitudinea păstrării; - fidelitatea – reproducerea cât mai fidelă a unor evenimente sau informaţii necesită eforturi voluntare, analize discursive, selectarea asociaţiilor, adoptarea unor decizii; - exactitatea – când trebuie să ne amintim ceva sau să răspundem la anumite întrebări, încercăm nu numai să reactualizăm informaţiile, dar să le şi organizăm cât mai bine, în aşa fel încât răspunsurile noastre să fie cât mai coerente. Dat fiind faptul că se realizează în prezenţa obiectului implicând doar perceperea acestuia, recunoaşterea este mult mai uşoară decât reproducerea, care se realizează în lipsa obiectului şi presupune, prin urmare, apelul la gândire. II.4.4. UITAREA Uitarea poate fi definită ca eşec în încercarea de a recupera corect o informaţie, cândva memorată, întipărită. Uitarea nu este altceva decât faţa ascunsă a recuperării informaţiei. Uitarea are un caracter gradat, începând cu creşterea perioadei de latenţă a reactualizării datelor apelate şi culminând cu absenţa totală a acesteia. Oricât de mult timp ar trece, informaţia sau amintirea apelată „refuză” să vină la suprafaţă, să fie conştientizată, să fie recuperată. Cercetătorii semnalează existenţa mai multor forme ale uitării, dar analizând după sfera de cuprindere, uitarea poate fi: - parţială, fragmentară, selectivă, afectând anumite elemente sau părţi ale materialului memorat şi lăsând nealterate altele; 29
FUNDAMENTELE PSIHOLOGIEI SEMESTRUL II - totală, subiectul nu reuşeşte să reactualizeze nici o parte a materialului memorat. În ceea ce priveşte ritmul uitării, H. Ebbinghaus a stabilit curba uitării, devenită deja celebră. El a observat că cea mai mare rată a uitării se înregistrează în primele 48 de ore după momentul memorării, când se pierde aproape 40% din material; după prima săptămână, pierderea ajunge la 60%, iar după a treia săptămână, la 80%, după care uitarea încetineşte considerabil. Dar, cercetările ulterioare au arătat că, în cazul materialului cu sens, uitarea nu mai este atât de puternică, instalarea ei făcându-se tot în trepte, dar în rate mai mici. Ca o concluzie, se poate afirma că pierderea cea mai mare de informaţie se produce în perioada imediat următoare momentului memorării. De aceea se cere ca repetările să fie mai dese pe parcursul acestei perioade şi mai rare ulterior. Uitarea acordă memoriei caracterul ei selectiv, căci datorită ei, nu păstrăm şi nu reactualizăm totul, ci doar ceea ce ne trebuie sau ne interesează. În aceste condiţii, putem vorbi şi de caracterul necesar al uitării, care decurge din faptul că uitarea îndeplineşte importante funcţii de reglare şi autoreglare a sistemului mnezic al individului. Ea oferă posibilitatea „eliminării” datelor inutile, lăsând loc informaţiilor noi cu valenţe adaptative.
III. IMAGINAŢIA III.1. DELIMITĂRI CONCEPTUALE Activitatea şi dezvoltarea umană nu se limitează numai la captarea, înregistrarea şi prelucrarea informaţiilor actuale, prezente, oricât de semnificative ar fi ele. Pentru a fi eficiente şi cât mai depline, activitatea şi dezvoltarea umană au nevoie de anticiparea anumitor posibile variante, oportunităţi, obstacole, dificultăţi. Pe scurt, omul are nevoie să-şi cultive, dezvolte şi valorifice imaginaţia. Cu
30
FUNDAMENTELE PSIHOLOGIEI SEMESTRUL II ajutorul imaginaţiei omul transformă, modifică informaţiile actuale şi pe cele trecute, creează altele noi. Imaginaţia apare ca o modalitate de adaptare, de punere în acord a individului cu solicitările mediului şi ale activităţii în care este angajat. Funcţia imaginaţiei este aceea de a servi la extinderea şi completarea realului şi nu atât în orientarea omului către o fantezie pură şi simplă. Imaginaţia este procesul cognitiv complex de combinare şi recombinare a datelor din experienţa anterioară în vederea dobândirii unor imagini noi fără un corespondent în realitate sau în experienţa noastră personală. Imaginaţia este procesul de creare a noului în formă ideală. Imaginaţia este văzută ca proces, dar şi ca produs al restructurării experienţei, caracteristică prin care depăşeşte memoria. Chiar şi atunci când imaginaţia reconstituie realul pornind de la descrierile verbale, ea nu se confundă cu amintirea concretă deoarece nu rezultă dintr-o percepţie, ci este recombinare şi reconstrucţie transformativă. De regulă amintirile sunt retrospective, pe când compoziţiile imaginaţiei sunt prospective, atemporale şi aspaţiale. Imaginaţia se sustrage realului, îl depăşeşte.
III.2. ACCEPŢIUNI ALE CONCEPTULUI DE IMAGINAŢIE a) Imaginaţia ca formare sau ca producere de imagini Pentru majoritatea psihologilor şi filosofilor, imaginaţia este capacitatea de a produce imagini. Ca element constitutiv şi produs al imaginaţiei, o imagine nu este niciodată definitivă, ea trăieşte într-o anumită durată şi într-un anumit ritm. Înţeleasă drept capacitate de a produce imagini, ca mecanism ce stă la baza imaginarului, imaginaţia, este în mod esenţial, deschisă, evazivă. b) Imaginaţia ca mobilitate a spiritului Imaginaţia poate fi privită ca tipul celei mai mari mobilităţi spirituale.
31
FUNDAMENTELE PSIHOLOGIEI SEMESTRUL II Epitetul cel mai adecvat al imperiului imaginaţiei este epitetul liber. Spiritul uman se simte dezmărginit; spaţiul şi timpul său de manifestare sunt nelimitate. Întotdeauna a imagina va fi mult mai larg şi mult mai bogat decât a trăi. În imaginaţie, intrarea şi ieşirea nu sunt şi nu vor fi niciodată simetrice. Prin ea, omul se desprinde, în acelaşi timp, şi de trecut şi de realitate. Imaginaţia îl deschide asupra viitorului şi asupra posibilului. Imaginaţia respinge obişnuinţa sau, cât există, obişnuinţa blochează imaginaţia, ele nu pot coexista. În neîntrerupta sa vivacitate, imaginaţia ne scoate din somnolenţă, din clişee, din rutină, din apatie; vitalitatea vieţii noastre depinde de vitalitatea imaginaţiei noastre. Imaginaţia este facultatea de a deforma imaginile, oferite de percepţie, este facultatea de a ne elibera de primele imagini, cea de a schimba imaginile. c) Imaginaţia înţeleasă drept combinatorică mentală În această accepţiune accentul se pune pe potenţialul combinatoric şi transformativ al imaginaţiei; el duce la apariţia de imagini noi. Prin funcţia combinatorică, imaginaţia contribuie mai mult la invenţie decât la înţelegere. Prin combinatorica ei transformativă, imaginaţia se instituie ca o zonă a libertăţii şi a disponibilităţilor, ca o latură constructivă, inovatoare, creatoare a sistemului psihic uman. Aceste accepţiuni ale conceptului de imaginaţie sunt complementare.
III.3. CARACTERISTICILE ŞI FUNCŢIILE IMAGINAŢIEI Imaginaţia are următoarele însuşiri: - fluiditatea – trăsătura care se referă la posibilitatea de a ne imagina, în scurt timp, un număr mare de imagini, idei, situaţii etc.; - plasticitatea – trăsătură a imaginaţiei ce constă în uşurinţa de a schimba punctul de vedere, modul de abordare a unei probleme, când un procedeu se dovedeşte inoperant; 32
FUNDAMENTELE PSIHOLOGIEI SEMESTRUL II - originalitatea – este expresia noutăţii, a inovaţiei. Ea poate fi evidenţiată prin raritatea statistică a unui răspuns, a unei idei, a unei soluţii. Între ele, caracteristica principală rămâne originalitatea. În cadrul sistemului psihic uman, imaginaţia îndeplineşte următoarele funcţii: - transformativă (de transformare) – imaginaţia este procesul prin intermediul căruia se produce noul pe plan mintal; - proiectivă (de proiecţie) – imaginaţia vizează viitorul, ceea ce nu este încă, dar este în mintea noastră; - compensatorie (de compensaţie) – imaginaţia satisface în plan fantastic dorinţele, aspiraţiile nesatisfăcute în plan real; - substitutivă (de substituţie) – scopurile şi acţiunile interzise sau indezirabile în plan real sunt substituite, înlocuite cu scopuri şi acţiuni posibile în plan imaginar; - autoreglatorie (de autoreglare) – imaginaţia dirijează comportamentul uman, îl adaptează la solicitările şi variaţiile mediului.
III.4. RAPORTUL IMAGINAŢIEI CU CELELALTE PROCESE PSIHICE Imaginaţia şi procesele senzoriale În raport cu imaginaţia, senzaţia joacă un rol dublu: pe de o parte, intră în conflict cu imaginaţia, întrucât o frânează, iar pe de altă parte, serveşte ca punct de plecare, ca sprijin. În ceea ce priveşte raportul imaginaţiei cu percepţia, putem spune că imaginaţia porneşte de la percepţie, îşi extrage conţinutul din ea, dar nu pentru a o repeta, ci pentru a o depăşi. La rândul lui, produsul imaginativ, se poate închide în el însuşi, se stabilizează, luând uneori aspectul percepţiei.
33
FUNDAMENTELE PSIHOLOGIEI SEMESTRUL II În raport cu reprezentarea, care doar expune conştiinţei imagini deja constituite, imaginaţia este prin excelenţă, un proces de generare, de producere mai mult sau mai puţin intenţionată a imaginilor. Imaginaţia şi memoria Cele două procese psihice superioare se află într-o evidentă şi dinamică legătură. Memoria este pentru imaginaţie punctul de plecare, dar şi punctul de sosire. La început, ea furnizează imaginaţiei elementele din care aceasta va construi, iar la sfârşitul procesului imaginativ oferă spaţii de stocare a produselor realizate. Uneori, memoria îi poate furniza imaginaţiei materialul de care are nevoie, alteori o pune în dificultate, îi oferă fragmente răzleţe, nesemnificative. În timp ce memoria ne face prizonierii propriului nostru trecut, imaginaţia este momentul sau refugiul libertăţii. Interpretată ca proces şi produs al restructurării experienţei, drept combinatorică, imaginaţia depăşeşte memoria. Imaginaţia şi gândirea Există multe deosebiri între imaginaţie şi gândire, cele mai semnificative sunt: - gândirea este o înlănţuire de conţinuturi abstracte, iar imaginaţia este o înşiruire de imagini sau de conţinuturi concrete; - înlănţuirea de la baza gândirii e stăpânită de legi obiective; aceea de la baza imaginaţiei de legi subiective, psihologice. Dacă în primul caz lucrăm cu principii şi reguli, în cel de-al doilea caz, cu aspiraţii şi sentimente. Gândirea începe, de obicei, cu imaginaţia, aşa cum imaginaţia se termină adeseori cu gândirea. În pofida deosebirilor dintre ele, relaţia dintre gândire şi imaginaţie nu poate fi negată. Imaginaţia este un mijlocitor al diferitelor activităţi ale gândirii (conceptualizarea, înţelegerea, rezolvarea de probleme,
decizia,
creaţia).
Imaginaţia este considerată o formă a inteligenţei, legată de înţelegere. Prin dinamismul ei, imaginaţia este o sursă de îmbogăţire a gândirii.
34
FUNDAMENTELE PSIHOLOGIEI SEMESTRUL II În dinamica lor permanentă, gândirea ghidează producţia imaginaţiei, iar imaginaţia participă la elaborarea ipotezelor şi la găsirea strategiilor de rezolvare a problemelor. Punctul de întâlnire fundamental a imaginaţiei cu gândirea este căutarea şi formularea ipotezei. Imaginaţia şi afectivitatea, motivaţia Între imaginaţie şi planul afectiv există o relaţie intimă. Stările afective (emoţiile, sentimentele, pasiunile) declanşează, facilitează sau inhibă imaginaţia. Procesele afective reprezintă o sursă energetică esenţială şi constantă pentru imaginaţie; în condiţii de indiferenţă sau de neutralitate afectivă nu se realizează produse imaginative spectaculoase. Şocurile emoţionale produc fantasme, viziuni cvazionirice sau cvazihalucinatorii. Stările afective influenţează diferit imaginaţia, atunci când este vorba despre forma reproductivă sau despre cea creatoare. Sub influenţa emoţiilor reproducătorul se blochează, refuză să mai reacţioneze, este incapabil de reuşită, devine ridicol, în timp ce creatorul doreşte să acţioneze cât mai mult, nereuşind săşi controleze stările afective intense. În primul caz, individul este prada unor emoţii paralizante, iar în cel de-al doilea caz, el este victima unor emoţii precipitante. În ambele cazuri efectele sunt negative. Imaginaţia declanşează şi întreţine emoţiile. Empatia nu este altceva decât transferul imaginar în stările subiective ale celuilalt. Imaginaţia produce sentimente de plăcere, de neplăcere, de teamă de durere etc. Imaginaţia poate transforma sentimentele în pasiuni oarbe. În imaginaţie se exprimă nu numai segmentul energizator al afectivităţii, ci şi cel direcţional al motivaţiei. Motivele şi trăirile afective întreţin o receptivitate crescută pentru anumite elemente ale realului, permit aducerea acestora în prim plan. Stările de expectanţă, cele aspiraţionale produc imagini corespunzătoare. Obiectele dorinţei, ale speranţei, ale dragostei, ale urii, geloziei, fricii pot fi 35
FUNDAMENTELE PSIHOLOGIEI SEMESTRUL II construite tot imaginativ. Noi ne creăm şi ne ajustăm lumea după trebuinţele şi aspitraţiile noastre. Imaginaţia şi personalitatea Trăsăturile temperamentale, caracteriale ale omului, influenţează atât evoluţia, cât şi productivitatea imaginaţiei. De asemenea, ea este strâns legată şi de creativitate, ca trăsătură globală a organizării personalităţii. Mulţi
psihologi
au
demonstrat
rolul
dimensiunii
caracteriale
în
comportamentul imaginativ, creativ. Astfel, ei au evidenţiat importanţa încrederii în sine şi în alţii în procesul imaginativ. Atitudinile subiectului faţă de propria sa activitate s-au dovedit a fi factori reglatori esenţiali ai comportamentului creativ. Tipul general de personalitate are o mare semnificaţie în actul imaginativ. Criticul şi receptivul manifestă atitudini şi comportamente diferite: primul, aflat în faţa unei ipoteze sau idei noi, caută să-i demonstreze absurditatea, inexactitatea; cel de-al doilea se joacă cu ideile noi, speculează asupra implicaţiilor lor posibile.
IV. MOTIVAŢIA IV.1. LATURILE MOTIVAȚIEI În psihologie se urmăreşte atât surprinderea şi descrierea fenomenelor cât şi dezvăluirea determinismului lor, a cauzelor concrete care le-au generat. Nici un act comportamental nu apare şi nu se manifestă în sine, fără o anumită incitare, fără o anumită direcţionare şi susţinere energetică. Chiar în cazul absenţei unui obiectiv sau scop, un comportament are la bază acţiunea unei cauze. Astfel trebuie căutat răspunsul la întrebarea de ce?, de ce s-a produs? Tocmai în acest punct intră în scenă motivaţia. În accepţiunea cea mai largă, termenul de motivaţie reuneşte ansamblul factorilor dinamici care determină conduita unui individ. Ea mai înseamnă totalitatea mobilurilor interne ale conduitei, fie că sunt înnăscute sau dobândite, conştientizate sau neconştientizate, simple trebuinţe fiziologice sau idealuri abstracte. 36
FUNDAMENTELE PSIHOLOGIEI SEMESTRUL II În calitate de componentă a sistemului psihic uman, motivaţia se evidenţiază şi se individualizează printr-o latură informaţională, de conţinut şi una dinamică. Latura de conţinut este dată de natura calitativă, modală a semnalelor pe care le antrenează starea internă de necesitate dată: de foame, de sete, de mişcare, de distracţie, de informare-cunoaştere, de conversaţie de muzică etc. în plan subiectiv, aceste semnale şi, implicit, latura de conţinut a motivaţiei se concretizează în forma unor senzaţii (cum sunt de pildă senzaţiile organice) sau a dorinţelor (în cazul motivelor socio-culturale). Latura dinamică este dată de încărcătura energetică a semnalelor respective şi de raportul tensiune/destindere care se stabileşte la nivelul profilului general de stare al sistemului personalităţii. În plan subiectiv ea se exprimă prin intermediul unor trăiri emoţionale (încordare, tensiune, disconfort, insatisfacţie). Pe măsura satisfacerii stării de motivaţie respective, semnalele de conţinut diminuează în intensitate până la dispariţie, iar latura dinamică se converteşte energetic, locul energiei negative (în sens psihologic) de tensiuneîncordare fiind luat de energia pozitivă, de satisfacţie, saturaţie, relaxare. Există diferite tipuri de motivaţii ca structură şi funcţionalitate, complexitate şi rol cum ar fi: trebuinţele, motivele, dorinţele, aspiraţiile, interesele, convingerile, idealurile, concepţia despre lume şi viaţă etc. existând acestea vor exista şi funcţii diferite ale acestora. Printre funcţiile motivaţiei numărăm: - funcţia de activare internă difuză şi de semnalizare a unui dezechilibru fiziologic sau psihologic. În această fază starea de necesitate dăinuie, dar nu declanşează acţiunea. De obicei această funcţie este specifică trebuinţelor. - funcţia de mobil sau de factor declanşator al acţiunilor efective. Aceasta constituie motivul, definit ca mobilul ce alege dintre deprinderile existente pe cea care va fi actualizată.
37
FUNDAMENTELE PSIHOLOGIEI SEMESTRUL II - funcţia de autoreglare a conduitei prin care se imprimă conduitei un caracter activ şi selectiv. Eficienţa reglatorie a motivaţiei este dependentă, în egală măsură, de energizare şi direcţionare. Esenţial pentru motivaţie este faptul că ea instigă, impulsionează, declanşează acţiunea, iar acţiunea, prin intermediul conexiunii inverse, influenţează însăşi baza motivaţională şi dinamica ei.
IV.2. MOTIVAŢIE ŞI PERFORMANŢĂ Motivaţia nu trebuie considerată şi interpretată ca un scop în sine ci pusă în slujba obţinerii unor performanţe înalte. Performanţa este un nivel superior de îndeplinire a scopului. Relaţia dintre motivaţie, mai corect spus, dintre intensitatea motivaţiei şi nivelul performanţei este dependentă de complexitatea activităţii (sarcinii) pe care subiectul o are de îndeplinit. Eficienţa activităţilor depinde însă nu numai de relaţia dintre intensitatea motivaţiei şi complexitatea sarcinii (care poate fi o sarcină de învăţare, de muncă sau de creaţie) ci şi de relaţia dintre intensitatea motivaţiei şi gradul de dificultate al sarcinii cu care se confruntă individul. Cu cât între mărimea intensităţii motivaţiei şi gradul de dificultate al sarcinii există o mai mare corespondenţă şi adecvare, cu atât şi eficienţa activităţii va fi asigurată. În această situaţie, în psihologie, a apărut ideea optimului motivaţional. Optimul motivaţional este acea intensitate optimă a motivaţiei care permite obţinerea unor performanţe înalte sau cel puţin a celor scontate. De optimul motivaţional putem vorbi în două situaţii: - când dificultatea sarcinii este percepută (apreciată) corect de către subiect. Dacă dificultatea sarcinii este mare, înseamnă că este nevoie de o intensitate mare a motivaţiei pentru îndeplinirea ei; dacă dificultatea sarcinii este medie, o motivaţie de intensitate medie este suficientă pentru soluţionarea ei.
38
FUNDAMENTELE PSIHOLOGIEI SEMESTRUL II - când dificultatea sarcinii este percepută (apreciată) incorect de către subiect. În acest caz ne confruntăm cu două situaţii tipice: fie cu subaprecierea semnificaţiei sau dificultăţii sarcinii, caz în care individul va fi submotivat, va acţiona în condiţiile unui deficit energetic, ceea ce va duce în final la nerealizarea sarcinii; fie ca supraaprecierea semnificaţiei sau dificultăţii sarcinii, caz în care individul va fi supramotivat, activează în condiţiile unui surplus energetic care l-ar putea dezorganiza, stresa. Când un elev tratează cu uşurinţă sau supraestimează importanţa unei teze sau a unui examen va ajunge la acelaşi efect: eşecul. În cadrul activităţii trebuie să ne mulţumim nu cu orice fel de performanţă, ci cu performanţe cât mai bune, cât mai înalte, care să însemne nu doar o simplă realizare a personalităţii, ci o autodepăşire a posibilităţilor ei. Stimulul motivaţional care împinge spre realizarea unor progrese şi autodepăşiri evidente, poartă denumirea de nivel de aspiraţie. Pentru elevii slabi şi mediocri nivelurile de aspiraţie relativ scăzute înseamnă succes, în timp ce pentru cei cu aptitudini, un regres; ei vor regresa chiar şi sub raportul valorificării capacităţilor de care dispun. Este bine ca nivelul de aspiraţie, pentru a avea un efect pozitiv , să fie cu puţin peste posibilităţile de moment. Nu trebuie uitat niciodată că discrepanţa prea mare dintre capacităţi şi aspiraţii este periculoasă.
IV.3. MOTIVAŢIA ŞI FRUSTRAREA Motivele acţionează întotdeauna în direcţia satisfacerii unei stări de necesitate. Fenomenul psihologic care reflectă diversele neregularităţi şi obstacole în calea satisfacerii imediate a unui motiv sau a altuia a fost denumit de Freud frustraţie. 39
FUNDAMENTELE PSIHOLOGIEI SEMESTRUL II Întotdeauna frustrarea se raportează la motivaţie şi scopuri. Ea se naşte din interacţiune a subiectului cu un anumit obiect, cu o anumită situaţie, rolul principal avându-l modul de percepere şi evaluare. O situaţie poate fi frustrantă pentru un subiect şi nefrustrantă pentru un altul. În istoria personală a fiecăruia se stabileşte un anumit raport – favorabil sau nefavorabil – între experienţele şi situaţiile frustrant-pozitive şi cele frustrantnegative. Din punct de vedere psihofiziologic, frustrarea introduce o anumită tensiune şi încordare afectivă negativă (nemulţumire, insatisfacţie, furie etc.). Efectul ei are două aspecte: - efectul pozitiv constă în determinarea unui grad mai ridicat de activare orientată a proceselor evolutive şi compensatorii şi în favorizarea formării unor scheme comportamentale noi de atingere a obiectivelor şi de satisfacere a motivelor. Ca urmare, frustrarea se include ca factor constitutiv principal al mecanismelor interne de formare şi dezvoltare a Eului. - efectul negativ începe să se manifeste când frustrarea depăşeşte anumite limite de toleranţă funcţională a subsistemelor biologic şi psihic ale personalităţii şi când se acumulează în timp. În acest caz, frustrarea se poate transforma în factor profund perturbator, generator de tulburări psihonevrotice. Reacţiile de frustrare diferă semnificativ de la individ la individ, în funcţie de tipul de personalitate. Se desprinde astfel un indice de rezistenţă la frustraţie a cărui valoare se află de regulă în raport invers proporţional cu forţa Eului. Există, de asemenea, şi un mod de reacţie imediată la frustrare. Se delimitează şase categorii de astfel de reacţii: - neastâmpărul şi tensiunea; - agresivitatea; - apatia; - evaziunea în imaginar; 40
FUNDAMENTELE PSIHOLOGIEI SEMESTRUL II - stereotipia (repetarea aceloraşi comportamente); - regresia (recurgerea la comportamente de un nivel ontogenetic inferior). Rolul acestor reacţii este atât pozitiv, cât şi negativ. Rolul pozitiv rezidă în aceea că pot spori rezistenţa la acţiunea situaţiei frustrante şi facilita găsirea comportamentelor adaptative. Rolul negativ se exprimă, pe de o parte în parazitarea şi bulversarea procesului rezolutiv de găsire a soluţiei optime pentru surmontarea frustrării, iar pe de altă parte, în generarea unor post-efecte dezorganizatoare, care se prelungesc după perioada de încetare a acţiunii situaţiei frustrante.
V.
AFECTIVITATEA
V.1. DELIMITĂRI CONCEPTUALE Obiectele, fenomenele, evenimentele care acţionează asupra individului au un ecou, o rezonanţă în conştiinţa sa, trezesc la viaţă anumita trebuinţe, corespund sau nu nevoilor lui, îi satisfac sau nu interesele, aspiraţiile, idealurile. Între stimuli interni (care au fost reuniţi sub denumirea de motivaţie) şi realitatea înconjurătoare au loc confruntări şi ciocniri a căror efecte sunt tocmai procesele afective. În timp ce aprobarea sau satisfacerea cerinţelor interne generează plăcere, mulţumire, entuziasm, bucurie contrazicerea sau nesatisfacerea lor duce la neplăcere, nemulţumire, indignare, tristeţe etc. Afectivitatea este acea componentă a vieţii psihice care reflectă, în forma unei trăiri subiective de un anumit semn, de o anumită intensitate şi o anumită durată, raportul dintre dinamica evenimentelor motivaţionale sau a stărilor proprii de necesitate şi dinamica evenimentelor din plan obiectiv extern. Raportul respectiv poate fi nesemnificativ sau neutru (situaţia de zero emoţional) şi semnificativ, generând activare şi trăire emoţională: pozitivă, în cazul când este „consonant”, şi negativă, în cazul când este „disonant”.
41
FUNDAMENTELE PSIHOLOGIEI SEMESTRUL II În organizarea sistemului psihic, afectivitatea ocupă o poziţie de interfaţă între cogniţie şi motivaţie, cu care, de altfel, se împleteşte cel mai strâns. Cogniţia mediază şi oferă semnalele de activare şi declanşare a emoţiei, dar ea nu este o cauză a acesteia, ci doar o condiţie necesară. Cauza rezidă în natura raportului dintre cele două planuri de referinţă ale personalităţii umane – intern şi extern. Semnul şi intensitatea trăirilor se modifică în funcţie de percepţia situaţiei sau de reprezentarea ei mentală anticipată. În cadrul proceselor afective pe prim plan se află nu atât obiectul, cât valoarea şi semnificaţia pe care acesta o are pentru subiect. Nu obiectul în sine este important, ci relaţia dintre el şi subiect, pentru că numai într-o asemenea relaţie obiectul capătă semnificaţii în funcţie de gradul şi durata satisfacerii trebuinţelor. Procesele psihice care sunt generate de relaţiile dintre obiect şi subiect sub formă de trăiri, uneori atitudinale, poartă denumirea de procese afective.
V.2. PROPRIETĂŢILE PROCESELOR AFECTIVE 1. polaritatea proceselor afective – constă în tendinţa acestora de a gravita fie în jurul polului pozitiv, fie în jurul celui negativ şi apare ca urmare a satisfacerii sau nesatisfacerii diferenţiate a trebuinţelor, aspiraţiilor. De obicei procesele afective sunt cuplate două câte două în perechi cu elemente contrare: bucurie-tristeţe, simpatie-antipatie, entuziasm-deprimare, iubireură etc. Polaritatea se exprimă în: caracterul plăcut sau neplăcut al stărilor afective; caracterul stenic sau astenic al stărilor afective (unele mobilizând spre activitate, altele demobilizând, întârziind sau inhibând activitatea); caracterul încordat sau destins (unele sunt tensionale, altele relaxante). 2. intensitatea proceselor afective – indică forţa, tăria, profunzimea de care dispune la un moment dat trăirea afectivă. Din această perspectivă, vom întâlni unele stări afective intense şi chiar foarte intense şi altele mai puţin intense. Ea este în funcţie atât de valoarea afectivă a obiectului, de 42
FUNDAMENTELE PSIHOLOGIEI SEMESTRUL II semnificaţia lui în raport cu trebuinţele subiectului, cât şi de capacitatea afectivă a subiectului. Referindu-ne la intensitatea trăirilor afective trebuie reţinut că o creştere a intensităţii acestora este necesar să se producă în anumite limite optime, depăşirea acestora soldându-se cu perturbarea activităţii. Iată deci că există şi un optim afectiv, nu numai unul motivaţional. 3. durata proceselor afective – constă în întinderea, persistenţa în timp a acestora, indiferent dacă persoana sau obiectul care le-a provocat sunt sau nu prezente. Un sentiment poate dura un an, doi sau toată viaţa, o emoţie poate dura câteva ore sau câteva clipe. 4. mobilitatea proceselor afective – exprimă fie trecerea rapidă în interiorul aceleiaşi trăiri emoţionale de la o fază la alta, fie trecerea de la o stare afectivă la alta. Mobilitatea presupune trecerea de la o fază la alta, de la o trăire la alta numai în condiţii de necesitate, deci atunci când situaţia şi solicitările o cer. Din acest considerent ea trebuie deosebită de fluctuaţia trăirilor afective, care presupune tot o trecere de la o stare la alta ar fără nici un motiv, fără să fie cerută de o solicitare obiectivă sau de vreo necesitate subiectivă. 5. expresivitatea proceselor afective – constă în capacitatea acestora de a se exterioriza, de a putea fi văzute, citite, simţite. Exteriorizarea se realizează prin intermediul unor semen exterioare care poartă denumirea de expresii emoţionale.
V.3. EXPRESIILE EMOȚIONALE Cele mai cunoscute expresii emoţionale sunt: a. mimica – ansamblul modificărilor expresive la care participă elementele mobile ale feţei: deschiderea ochilor, direcţia privirii, mişcările buzelor etc. prin intermediul cărora exteriorizăm bucuria, suferinţa, mâhnirea, descurajarea, indignarea, sfidarea, surpriza etc.
43
FUNDAMENTELE PSIHOLOGIEI SEMESTRUL II b. pantomimica – ansamblul reacţiilor la care participă tot corpul: ţinuta, mersul, gesturile; c. modificările de natură vegetativă – amplificarea sau diminuarea ritmului
respiraţiei,
vasocontracţia,
vasodilataţia,
modificarea
compoziţiei chimice a sângelui sau a hormonilor soldate cu paloare, înroşire, tremurături, lacrimi, transpiraţie, gol în stomac d. schimbarea vocii – constă în schimbarea intensităţii, ritmului vorbirii, intonaţiei, timbrului vocii; după intonaţie un “da” poate fi mult mai negative decât un “nu”. Expresiile emoţionale nu sunt izolate unele de altele, ci se corelează şi se subordonează stărilor afective, dând naştere la ceea ce se numeşte conduita emoţional-expresivă. Trebuie reţinut faptul că expresiile şi conduitele emoţionale se învaţă, se însuşesc în timpul vieţii, fie prin imitaţie, fie prin efort voluntar.
V.4. CLASIFICAREA TRĂIRILOR AFECTIVE Procesele afective sunt concomitent trăire şi comunicare, putând fi clasificate în trei categorii: primare complexe şi superioare. Procesele afective primare au caracter elementar, spontan, sunt slab organizate, mai aproape de instinct şi mai puţin elaborate cultural. În această categorie pot fi incluse: - tonul afectiv al proceselor cognitive, care se referă la reacţiile emoţionale ce însoţesc şi colorează afectiv orice act de cunoaştere: o senzaţie, o reprezentare, o amintire pot trezi în noi stări afective de care nici nu ne dăm seama. - trăirile afective de provenienţă organică sunt cauzate de buna sau proasta funcţionare a organelor interne;
44
FUNDAMENTELE PSIHOLOGIEI -
SEMESTRUL II afectele sunt forme afective simple, primitive şi impulsive, puternice, foarte intense şi violente, de scurtă durată, cu apariţie bruscă şi desfăşurare impetuoasă (groaza, mânia, frica, spaima). Procesele afective complexe beneficiază de un grad mare de conştientizare şi
intelectualizare. Acestea cuprind: - emoţiile curente care sunt forme afective de scurtă durată, active, intense, provocate de însuşirile separate ale obiectelor (bucuria, tristeţea, simpatia, antipatia, entuziasmul, admiraţia, dispreţul, speranţa, deznădejdea, plăcerea, dezgustul). - emoţiile superioare legate de o activitate pe care o desfăşoară subiectul. Conflictul dintre aşteptările şi obişnuinţele emoţionale, pe de o parte, şi caracterul inedit al situaţiilor cu care ne confruntăm, pe de altă parte, produce şocul emoţional. Spre deosebire de afecte, ele se supun în mai mare măsură învăţării, existând chiar o formă de învăţare numită învăţare afectivă. - dispoziţiile afective sunt stări difuze cu intensitate variabilă şi durabilitate relativă. Dacă dispoziţiile se repetă se pot transforma în trăsături de caracter. Firile închise, taciturne, anxioase ca şi cele deschise, vesele, entuziaste se formează prin repetarea şi prelungirea în timp, în personalitatea individului, a dispoziţiilor afective trăite de acesta în existenţa personală. Procesele afective superioare se caracterizează printr-o mare restructurare valorică situată nu la nivel de obiect (ca cele exprimate), de activitate (ca cele complexe) ci la nivel de personalitate depăşind prin conţinutul şi structura lor stările emoţionale disparate şi tranzitorii. Acestea sunt: - sentimentele – sunt trăiri afective intense, de lungă durată, relativ stabile, specific umane, condiţionate social-istoric. Prin gradul lor de stabilitate şi generalitate iau forma unor atitudini afective care se păstrează multă vreme, uneori toată viaţa. Sentimentele, cum ar fi: dragostea, ura, gelozia, admiraţia,
45
FUNDAMENTELE PSIHOLOGIEI SEMESTRUL II îndoiala, recunoştinţa, includ elemente de ordin intelectual, motivaţional, voluntar şi caracterizează omul ca personalitate. Sentimentele se nasc din emoţii, dar nu trebuie reduse la acestea. Sentimentul este o emoţie repetată, oscilantă şi abia apoi stabilizată şi generalizată. Ca generalizări ale emoţiilor, sentimentele pot fi: intelectuale (curiozitatea, mirarea îndoiala, dragostea de adevăr); estetice (admiraţia, extazul); morale (patriotismul, datoria). - pasiunile – sunt sentimente cu o orientare, intensitate, grad de stabilitate şi generalitate foarte mare, antrenând întreaga personalitate. Punându-şi în funcţie pasiunile nobile, cu orientare socială pentru adevăr, dreptate, progres, omul se revitalizează, biruie multe greutăţi. În acelaşi timp, el trebuie să lupte cu pasiunile negative, aşa-numitele patimi sau vicii, dirijate de scopuri egoiste, dăunătoare ce pun stăpânire pe personalitate şi o domină.
VI. ATENŢIA VI.1. SPECIFICUL PSIHOLOGIC AL ATENŢIEI Atenţia a avut în timp o evoluţie extreme de sinuoasă, spre sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul sec. al XX-lea, atenţia era considerată de către introspecţionişti o facultate de sine stătătoare, independentă, având un rol determinant, decisiv în buna desfăşurare a celorlalte fenomene psihice. În activitatea cotidiană, implicarea atenţiei este apreciată întotdeauna ca factor al reuşitei sau succesului, iar slăbiciunea sau absenţa ei, ca factor generator de erori şi eşecuri. În opinia şi credinţa colectivă, prin imperativul „fii atent!” se înţelege modul de a ne mobiliza şi canaliza, în modul cel mai adecvat, toate potenţele şi capacităţile în direcţia ieşirii cu bine dintr-o situaţie dificilă sau a realizării 46
FUNDAMENTELE PSIHOLOGIEI SEMESTRUL II obiectivului propus. „A fi atent” înseamnă a fi dinainte pregătit pentru ceea ce urmează să întreprinzi, a fi pe fază, a nu fi luat prin surprindere, a nu fi prins pe picior greşit, a face ceea ce trebuie, a te orienta cu anticipaţie în câmpul evenimentelor, a te controla în reacţii etc. Atenţia poate fi definită ca proces psihofiziologic de orientare, concentrare şi potenţare selectivă a funcţiilor şi activităţilor psihice şi psihocomportamentale modale specifice în raport cu obiectul şi finalitatea lor proprii, asigurându-le atingerea unui nivel optim de eficienţă adaptativă. Ea este o condiţie primară , o stare de pregătire psihofiziologică generală ce se conturează în cadrul stării de veghe difuze şi care face posibilă declanşarea unui proces psihic conştient - de percepţie, de memorare, de reproducere, de gândire – sau efectuarea unei acţiuni instrumentale motorii. Apariţia unui stimul care trebuie perceput şi analizat, prezentarea unei sarcini care trebuie rezolvată, actualizarea unei trebuinţe care se cere a fi satisfăcută – acţionează
ca
semnale
specifice,
care
transformă
starea
de
pregătire
psihofiziologică generală în atenţie focalizată, care se include în mecanismul funcţiei sau activităţii specifice date. În acest caz, funcţia sau activitatea dată devine dominantă în câmpul conştiinţei şi în sfera de acţiune a legii exclusivităţii (în acel moment este singura manifestare integrală principală a subiectului). Putem spune că atenţia este un operator comutativ, care trece o activitate din starea potenţială în starea actuală şi dintr-o zonă de echipotenţialitate într-o zonă de preferenţialitate exclusivă (impunerea legii exclusivităţii). Structura atenţiei este dublă: fiziologică şi psihică. Componenta fiziologică precede ontogenetic pe cea psihică şi constituie premisa pe care se formează aceasta, forma în care se manifestă şi se obiectivează atenţia în plan comportamental este reflexul necondiţionat de orientare, determinat de noutatea stimulilor, de modificări neaşteptate în ambianţă sau în starea proprie a organismului. Pe lângă direcţionarea canalelor senzoriale şi a vectorului conştiinţei către noul stimul, acest reflex se concretizează şi prin reacţii 47
FUNDAMENTELE PSIHOLOGIEI SEMESTRUL II bioelectrice la nivel cerebral – depresia ritmului alfa şi creşterea generală a activismului scoarţei cerebrale. Componenta psihică a atenţiei este indisolubil legată de participarea intenţiei şi reglării voluntare, care se activează prin deliberare şi comenzi specifice („trebuie să fiu atent”, „să acţionez în cutare moment”) la presiunea situaţiilor externe sau a condiţiilor interne (dorinţe, trebuinţe, obligaţii etc.). Pentru a se putea menţine şi realiza, componenta psihică trebuie să aibă la bază tot o activare selectivpreferenţială pe fontul stării de vigilenţă şi crearea de focare de dominantă funcţională la nivelul creierului.
VI.2. DIMENSIUNILE (ATRIBUTELE) ATENŢIEI Atenţia pune în evidenţă un ansamblu de dimensiuni pregnant observabile şi relativ riguros cuantificabile, pe baza cărora poate fi analizată, comparată şi evaluată. Printre cele mai importante astfel de dimensiuni, pot fi notate: volumul, concentrarea, stabilitatea, mobilitatea şi distributivitatea. Volumul exprimă numărul „elementelor” sau „entităţilor” distincte (litere, cifre, silabe, cuvinte, figuri geometrice, imagini, obiecte) pe care un subiect le poate cuprinde simultan cu maximă şi relativ egală claritate (în plan perceptiv sau în plan mental – reprezentare, imaginaţie). Concentrarea este dimensiunea cea mai importantă a atenţiei, ea exprimând gradul de activare selectivă şi intensitatea focarelor dominante la nivelul structurilor şi zonelor cerebrale implicate în realizarea procesului sau activităţii psihice specifice. Ea poate lua valori diferite atât de la un subiect la altul, cât şi la unul şi acelaşi subiect, în momente diferite de timp, în funcţie de caracteristicile şi conţinutul sarcinilor, cât şi de starea sa internă (motivaţională, afectivă, odihnăoboseală etc.). Conţinutul ei valoric, în plan funcţional, se întinde între extremele cunoscute în patologie – fixitatea (schizofrenie) şi difuzitatea (oligofrenie). În stare normală se poate vorbi de niveluri de concentrare – slab, mediu, înalt. Calitativ, 48
FUNDAMENTELE PSIHOLOGIEI SEMESTRUL II concentrarea va fi exprimată în corectitudinea răspunsurilor la probele specifice de tip Bourdon, Anfimov, Kraepelin, probe de tip cod. Stabilitatea exprimă durata în decursul căreia atenţia se poate menţine aproximativ la acelaşi nivel. Întrucât, în mod obişnuit, rezolvarea sarcinilor cu care suntem confruntaţi reclamă un timp relativ îndelungat, de la câteva minute, la câteva ore, nu e suficient simplul fapt de a atinge nivelul cerut de concentrare a atenţiei, dar şi menţinerea acestui nivel cât timp este necesar pentru finalizarea activităţii începute. Performanţele mari în orice gen de profesie sunt facilitate, printre altele şi de stabilitatea atenţiei. Stabilitatea, ca şi concentrarea, se poate educa şi dezvolta prin exerciţiu, subiectului cerându-i-se să rezolve sarcini cu durate din ce în ce mai mari, şi prin întăriri adecvate. Într-o activitate continuă, desfăşurată pe mai multe ore, cum este activitatea de învăţare în şcoală sau activitatea de muncă în diferite domenii, durata optimă de menţinere aproximativ la acelaşi nivel a concentrării atenţiei variază între 40 de minute şi 2 ore, intervale după care devin necesare pauze intermediare (între 10 şi 31 minute). Mobilitatea reprezintă calitatea atenţiei de a se comuta rapid, la nivel optim de concentrare, de la o situaţie la alta, de la o secvenţă sau verigă a activităţii la alta, menţinând totodată controlul asupra ansamblului. Graţie acestei calităţi, elemente şi secvenţe particulare se leagă într-o organizare spaţio-temporală unitară. Prin aceasta, mobilitatea se deosebeşte şi se opune simplei fluctuaţii sau oscilaţii, care reprezintă o trăsătură negativă. În timp ce mobilitatea este solicitată de desfăşurarea normală a activităţii, oscilaţia se produce spontan şi împotriva cerinţelor obiective ale activităţii; dacă mobilitatea presupune menţinerea nivelului optim al concentrării, oscilaţia afectează, în primul rând, concentrarea şi se traduce ca scădere semnificativă a acesteia. Cercetările au arătat că durata necesară pentru deplasarea focusului atenţiei este de minimum 1/6 secunde. 49
FUNDAMENTELE PSIHOLOGIEI SEMESTRUL II Distributivitatea se referă la posibilitatea atenţiei de a permite realizarea simultană a două sau mai multor activităţi diferite. Aceasta este discutabilă. În formularea răspunsului la acest aspect se ţine seama de legea neuro-fiziologică obiectivă a exclusivităţii, potrivit căreia, într-un moment dat de timp, nu putem efectua decât o singură activitate principală. Acolo unde se vorbeşte de distributivitate şi simultaneitate, avem de-a face cu o comutare foarte rapidă. Ca şi celelalte dimensiuni ale atenţiei, şi distributivitatea poate fi educată, iar modelarea ei cea mai semnificativă se realizează în cadrul profesiei.
VI.3. FORMELE ATENŢIEI Atenţia nu este omogenă şi unidimensională, ci prezintă un tablou complex, eterogen, care se manifestă în trei forme principale: atenţia involuntară, atenţia voluntară şi atenţia postvoluntară. Atenţia involuntară este forma elementară şi naturală a atenţiei umane, care se declanşează şi se menţine spontan, fără intenţie şi fără un efort voluntar special din partea subiectului. Ea se realizează pe baza reflexului de orientare, determinat de noutatea stimulilor şi de modificările intempestive în ambianţa familiară. Caracteristicile formale ale stimulilor duc la declanşarea mai rapidă a atenţiei involuntare şi la o creştere mai puternică a nivelului de vigilenţă decât altele. Printre trăsăturile cu forţa activatoare cea mai mare sunt menţionate: eterogenitatea, asimetria, contrastul, neregularitatea, mişcarea , intensitatea mare. Atenţia involuntară intră frecvent în competiţie cu atenţia voluntară. Dacă în timp ce ne concentrăm asupra unui obiect sau asupra rezolvării unei sarcini apare în câmpul nostru perceptiv apare un stimul nou puternic, brusc se întrerupe acţiunea în curs şi locul atenţiei voluntare este luat de atenţia involuntară (susţinută de reflexul necondiţionat de orientare).
50
FUNDAMENTELE PSIHOLOGIEI SEMESTRUL II În lumina celor menţionate mai sus, putem afirma că funcţia principală a atenţiei involuntare este aceea de explorare-investigare a noului şi imprevizibilului şi de pregătire a intrării întrării în scenă a atenţiei voluntare. Atenţia voluntară este forma superioară şi specific umană de realizare a controlului conştient asupra evenimentelor din mediul extern şi asupra propriilor acte psihocomportamentale. Ea constă în orientarea selectivă şi în focalizarea deliberată a focusului conştiinţei asupra unui obiect, sarcini sau activităţi şi în menţinerea acestei focalizări cât timp este necesar pentru finalizare sau pentru atingerea scopului propus. Atunci când sarcina de rezolvat prezintă o semnificaţie deosebită pentru noi, energia necesară concentrării şi stabilităţii atenţiei va fi furnizată nu numai de mobilizarea voluntară, ci şi de motivaţie. Atenţia voluntară intelectivă este implicată în rezolvarea problemelor teoretice, în formularea şi testarea ipotezelor, în elaborarea şi testarea veridicităţii judecăţilor şi raţionamentelor. Atenţia postvoluntară. Pe măsura structurării, consolidării şi automatizării schemelor operatorii ale proceselor cognitive şi activităţii, efortul voluntar se reduce. Pe lângă factorul consolidare-automatizare operatorie, trecerea atenţiei voluntare în atenţie post voluntară este facilitată de factori afectiv-motivaţionali, care potenţează şi susţin prin energie proprie desfăşurarea finalistă a comportamentului şi activităţii. Atenţia postvoluntară este mai frecvent întâlnită în activităţile intrinsec motivate decât în cele bazate pe motivaţie extrinsecă. Nu trebuie să credem că o activitate se fixează şi se desfăşoară permanent şi exclusiv pe fondul atenţiei postvoluntare. Apariţia pe parcursul ei a unor obstacole sau sarcini noi, pentru care subiectul nu are pregătite sau elaborate schemele de răspuns, duce automat la conectarea atenţiei voluntare , trecând prin atenţia involuntară.
51
FUNDAMENTELE PSIHOLOGIEI SEMESTRUL II Cele trei forme ale atenţiei nu sunt izolate şi independente una de cealaltă, ci alcătuiesc o unitate dinamică de tip ciclic: atenţie involuntară – atenţie voluntară – atenţie postvoluntară – atenţie involuntară.
VII. VOINŢA VII.1. SPECIFICUL PSIHOLOGIC AL VOINŢEI Voinţa este forma superioară de reglaj psihic. Psihologii au ajuns la concluzia că specificul psihologic al voinţei îl reprezintă efortul voluntar. Efortul voluntar constă în capacitatea atenţiei de a menţine energic reprezentările sub privirea conştiinţei. El se diferenţiază de efortul muscular, ca sinteză a tuturor senzaţiilor periferice ocazionate de o contracţie musculară, cu care adeseori este confundat. Dar, cercetările au evidenţiat că specificul psihologic al voinţei constă nu doar în efortul voluntar ce urmează a fi mobilizat în vederea atingerii scopurilor, ci şi în dinamica acestuia. Or, dinamica efortului voliţional, ca stare de tensiune, de încordare internă, de mobilizare a tuturor resurselor psihonervoase, depinde de mularea lui pe mărimea efortului. Din punct de vedere psihologic, obstacolul rezultă din confruntarea posibilităţilor individului cu condiţiile obiective ale activităţii, fapt care face ca una şi aceeaşi piedică externă sau rezistenţă internă să reprezinte un obstacol pentru un individ, nu însă şi pentru un altul. Când între mărimea efortului voluntar şi mărimea obstacolului există o concordanţă, avem de-a face cu un reglaj voluntar eficient, iar când între cele două mărimi
apar discrepanţe, reglajul voluntar este
deficitar. Situaţiile de
supramobilizare voluntară, ca şi cele de submobilizare sunt la fel de neeficiente: în primul caz, deşi activitatea se finalizează, are loc un consum energetic prea mare, care duce la oboseală, surmenaj, satisfacţii îndoielnice; în cel de-al doilea caz, 52
FUNDAMENTELE PSIHOLOGIEI SEMESTRUL II activitatea nici nu se finalizează măcar. De aceea, este necesară realizarea nu doar a unui optim motivaţional sau afectiv, ci şi unui optim voliţional. Dat fiind faptul că voinţa pune la dispoziţia individului energia utilă organizării şi concentrării activităţii în direcţia realizării scopului, ea devine unul dintre mecanismele psihice ale reuşitei activităţii, ale obţinerii unor performanţe înalte.
VII.2. STRUCTURA ACTULUI VOLUNTAR Presupune următoarele etape: - conceperea situaţiei – stabilirea obiectivului ce urmează a fi realizat; - deliberarea – examenul soluţiilor disponibile, inventarierea argumentelor „pro” şi „contra” în funcţie de sistemul de valori de care ele dispun, ezitările şi pendulările între diversele alternative; - decizia – reţinerea unei singure variante acţionale din cele disponibile; - execuţia – traducerea în fapt a actului respectiv şi realizarea obiectivelor propuse. Referitor la această schemă au apărut şi unele comentarii nu toate fazele actului presupun prezenţa voinţei, deci a efortului voluntar. Foulquie considera că actul propriu-zis şi exclusiv care aparţine voinţei este doar decizia, celelalte trei faze fiind expresia altor fenomene psihice (reprezentative sau asociative), relevând prezenţa raţiunii sau inteligenţei. nu toate fazele sunt acceptate în structura actului voluntar. Este pusă la îndoială şi uneori chiar total negată de existenţialişti şi psihanalişti, valoarea deliberării. Voinţa este, într-adevăr, expresia conştiinţei de sine, dar ea este şi expresia întregii personalităţi a individului, ea este expresia învăţării, a inteligenţei, educaţiei sociale, dar şi a motivaţiilor inconştiente. fazele actului voluntar nu parcurg ordinea prescrisă de schema clasică. În focul acţiunii, nu observăm distincţia netă a momentelor care pun succesiv
53
FUNDAMENTELE PSIHOLOGIEI SEMESTRUL II în joc funcţii psihice diferite. N-ar fi exclus ca momentele actului voluntar să se inverseze, să se revină asupra unora şi să fie compromise altele.
VII.3. CALITĂŢILE VOINŢEI Principalele criterii după care apreciem voinţa sunt: - forţa, - perseverenţa, - consecvenţa, - fermitatea, - independenţa. Forţa exprimă capacitatea mecanismelor de autoreglare de a mobiliza şi concentra energia neuropsihică şi musculară în vederea asigurării rezistenţei şi ripostei necesare la presiunea pulsiunilor interne sau a situaţiilor şi stimulilor din afară. Perseverenţa constă în menţinerea efortului voluntar la nivel optim atât timp cât este necesar pentru atingerea scopului, în pofida diverselor piedici şi dificultăţi ce se pot ivi în cale. Opusul ei este renunţarea sau delăsarea. Consecvenţa se exprimă prin stabilitatea scopului şi a liniei de conduită, în concordanţa dintre convingeri şi acţiune, dintre vorbă şi faptă. Ea se integrează în structura caracterului şi devine o trăsătură axiologică a personalităţii. Fermitatea reflectă stabilitatea operaţional-instrumentală a deciziilor şi hotărârilor luate în diferite situaţii, în pofida tentativelor potrivnice ale celor din jur, de a ne determina să revenim asupra lor, spre a le modifica sau anula. Independenţa exprimă capacitatea unei persoane de a-şi organiza şi duce viaţa pe cont propriu, pe baza iniţiativelor, hotărârilor şi scopurilor proprii. Calităţile voinţei se află într-o permanentă relaţie de interdependenţă şi condiţionare reciprocă. Dacă una are valori ridicate şi celelalte vor tinde să ia valori proporţional mari şi invers. Se pare că trăsătura bazală în jurul căreia gravitează celelalte este forţa sau tăria voinţei. Când forţa este slab structurată 54
FUNDAMENTELE PSIHOLOGIEI SEMESTRUL II devine puţin probabil ca perseverenţa, fermitatea sau independenţa să o compenseze. De aici rezultă că educarea voinţei trebuie să înceapă şi să aibă în centrul obiectivelor sale, forţa.
VII.4. DEFECTELE VOINŢEI Voinţa este capacitatea individului de a iniţia, determina şi a acţiona, dar şi capacitatea de a amâna, frâna, inhiba tendinţa spre acţiune. Ea comportă o putere de impulsiune, dar şi o putere de inhibiţie. O voinţă perfectă provine din echilibrul perfectă al forţei de impulsiune şi puterii de inhibiţie. Cum o asemenea situaţie reprezintă un ideal, cel mai adeseori întâlnim dezechilibrul forţelor, care constă fie în excesul, fie în deficitul lor. Principalele defecte ale voinţei sunt: - defecte derivate din excesul de inhibiţie – în acest caz avem de-a face cu un suprainhibat care fie nu ia hotărâri, fie că nu ajunge la nici o concluzie. Blocajul se produce în momentul luării deciziei sau după decizie; - defecte derivate din deficitul de inhibiţie – sunt întâlnite la persoanele subinhibate, caracterizate prin: decizii rapide, dar extrem de instabile, angajarea după prima impresie, insuficienţa evaluării consecinţelor acţiunilor întreprinse; - defecte derivate din excesul de impulsiuni – apar atunci când o excitaţie puternică, un elan irezistibil îl împing pe individ spre acţiune; - defecte derivate din deficitul de impulsiuni – provin dintr-o slăbiciune a voinţei, a puterii ei de decizie. Persoanele cu deficit de impulsiuni se simt pierdute în faţa unor situaţii noi în care trebuie să facă o alegere, ele având nevoie de un sfătuitor. Concluzionând, putem spune că educarea voinţei constă în stabilirea echilibrului între cele două categorii de forţe: impulsiunea şi inhibiţia.
55
FUNDAMENTELE PSIHOLOGIEI SEMESTRUL II
VIII.
INTELIGENȚA ȘI CREATIVITATEA INTELIGENȚA
Termenul de inteligenţă provine de la latinescul intelligere, care înseamnă a relaţiona, a organiza sau de la interiegere, care presupune stabilirea de relații între relaţii. Chiar terminologia sugerează faptul că inteligenţa depăşeşte gândirea care se limitează la stabilirea relaţiilor dintre însuşirile esenţiale ale obiectivelor şi fenomenelor şi nu a relaţiilor între relaţii. Cât de complexă este această latura a personalităţii reiese din modul ei de abordare în istoria filosofiei şi psihologiei. Poziţiile faţă de inteligenţă au oscilat de la acceptarea şi sublinierea rolului ei în cunoaştere, până la diminuarea semnificaţiei ei sau chiar până la eliminarea ei din existenţa umană. Astfel, dacă pentru gândirea occidentală inteligenţa apărea a fi atributul esenţial, fundamentat al omului, care face din om ceea ce el este, pentru gândirea orientală inteligenţa era redusă la minimum, în aceeaşi epocă cu Socrate şi Platon, care considerau că inteligenţa îi permite omului să înţeleagă ordinea lumii şi de a se conduce pe sine însuşi. Pentru Montaigne inteligenţa forma imagini eronate despre Dumnezeu, lume şi oameni, de aceea ea trebuie să se centreze pe sine însăşi, împărţite sunt şi opiniile cu privire la relaţiile dintre inteligenţă şi alte funcţii psihice. Kant o vede în uniune cu sensibilitatea, numai din această întrepătrundere totală şi absolută izvorând cunoaşterea, înaintea lui Kant, Leonardo Da Vinci legase inteligenţa de sensibil. Se pare că definiţia cea mai apropiată de înţelegerea moderna a inteligenţei a fost dată de Descartes. Filosoful francez definea inteligenţa ca fiind "mijlocul de a achiziţiona o ştiinţă perfectă privitoare la o infinitate de lucruri”. Găsim în această definiţie intuirea celor doua poziţii actuale ale noţiunii de inteligenţă: ca sistem complex de operaţii (cum de altfel ar fi posibilă ştiinţa şi mai ales ştiinţa perfectă fără punerea în funcţiune a unor operaţii intelectuale?); ca aptitudine generală (cum ar putea fi cunoscută infinitatea de lucruri fără a putea dispune de o asemenea capacitate generală?). Când vorbim despre inteligenţă ca sistem complex de operaţii care condiţionează modul general de abordare şi soluţionare a celor mai 56
FUNDAMENTELE PSIHOLOGIEI SEMESTRUL II diverse sarcini şi situaţii problematice, avem în vedere operaţii şi abilităţi, cum ar fi: adaptarea la situaţii noi, generalizarea şi deducţia, corelarea şi integrarea într-un tot unitar a părţilor relativ disparate, anticiparea deznodământului şi consecinţelor, compararea rapidă a variantelor acţionale şi reţinerea celei optime, rezolvarea uşoară şi corectă a unor probleme cu grade crescânde de dificultate. Toate aceste operaţii şi abilităţi relevă cel puţin trei caracteristici fundamentale ale inteligenţei: 1. capacitatea ei de a soluţiona
situaţiile noi, cele vechi, familiare, fiind
soluţionate cu ajutorul deprinderilor, obişnuinţelor; 2. rapiditatea, supleţea, mobilitatea, flexibilitatea; 3. adaptabilitatea adecvată şi eficienţa la împrejurări (nu întâmplător Pierre Janet o definea ca fiind "o conduită pe măsură"). Inteligenţa apare deci ca o calitate a întregii activităţi mintale, ca expresia organizării superioare a tuturor proceselor psihice, inclusiv a celor afectivmotivaţionale şi voliţionale. La ora actuală, persistă în psihologie întrebarea dacă inteligenţa este capacitatea generală de achiziţie a cunoştinţelor, de raţiune şi rezolvare de probleme sau ea implică diferite tipuri de abilităţi. Cei mai mulţi înclină pentru prima ipoteză. Alţii, mai puţini la număr, sunt partizanii celui de al doilea punct de vedere.
CREATIVITATEA Creativitatea constituie una dintre problemele majore ale contemporaneităţii. Astăzi se manifestă o adevărată "foame" de creativitate pentru a soluţiona marile probleme sociale, economice, culturale, educaţionale ale omenirii, iată de ce, conceptul de creativitate a devenit un concept central în psihologie. De la utilizarea lui pasageră, până în anul 1950, astăzi aproape că nu există lucrare care să nu se refere, sub o formă sau alta, la psihologia creativităţii. Numărul lucrărilor publicate pe tematica creativităţii a crescut exponenţial, în ultimul timp au apărut aproximativ 1 500 de lucrări anual, dedicate acestei teme. Creativitatea a devenit una dintre cele mai fascinante probleme, depăşind cu mult sfera psihologiei şi 57
FUNDAMENTELE PSIHOLOGIEI SEMESTRUL II pătrunzând în cele mai diverse specialităţi ştiinţifice. Acest fapt are, însă, o dublă semnificaţie: pe de o parte, el a creat premisele abordării multilaterale a creativităţii, a surprinderii cât mai multor aspecte ale ei, deci a înţelegerii adecvate şi profunde; pe de altă parte, el a atras imprecizia termenilor utilizaţi, Pulverizarea creativităţii într-o multitudine de aspecte, adeseori contradictorii. Ilustrarea deplină a acestei consecinţe ultime o întâlnim chiar la definirea creativităţii. Manualele recente de psihologie consideră creativitatea "un caz particular al rezolvării problemelor” Conceptul de creativitate îşi are originea în cuvântul latin creare care înseamnă zămislire, făurire, naştere. Într-o accepţiune foarte larga, creativitatea constituie un fenomen general uman, forma cea mai înaltă a activităţii omeneşti. Privită dintr-o perspectivă ceva mai îngusta şi mai specific psihologică, creativitatea apare în patru acceptiuni importante: ca produs; ca proces; ca disponibilitate, potenţialitate general umană; ca o capacitate şi abilitate creativă; ca dimensiune complexă a personalitatii.
Relaţia dintre inteligenţă şi personalitate Deşi inteligenţa este o parte, o latură a personalităţii ea intră în interacţiune nu doar cu fiecare dintre celelalte părţi sau laturi ale personalităţii, ci şi cu întregul, care este însăşi personalitatea. Inteligenţa este motorul evoluţiei, generale şi individuale, care apare în situaţiile vitale ce presupun subordonarea ei unei duble necesităţi: de a evita ce este vătămător, pe de o parte, de a reţine ceea ce este bun, util, pe de altă parte. Alegerea între util şi vătămător, între bine şi rău, specifică inteligenţei, devine pe scara evolutivă din ce în ce mai perfecţionată, pentru ca la om să fie total deliberată. Prescripţiile sunt impuse din exterior, rezultatul este însă un răspuns venit din interior. Tocmai acest răspuns venit din interior, care nu este altul decât răspunsul inteligenţei, este accelerat sau obstrucţionat de o multitudine de factori de personalitate (dorinţe, temeri, satisfacţii, nemulţumiri, entuziasm, 58
FUNDAMENTELE PSIHOLOGIEI SEMESTRUL II descurajare etc.). Aceste idei aparţin psihologului francez Alain Sarton şi pot fi găsite în lucrarea L'intelligence efficace, apărută în 1969. Este una dintre puţinele lucrări care analizează, expres, relaţia dintre inteligenţă şi personalitate, în continuare, vom prezenta câteva dintre relaţiile mai semnificative desprinse de Sarton: precizia îndeplinirii unei activităţi depinde de inteligenţă, în timp ce calitatea rezultatului, de personalitate: tendinţele caracteriale sunt cele care îl fac pe om să prefere spontan fie securitatea verificării, fie riscul progresului; aceasta explică de ce unii oameni inteligenţi fac erori, pe când alţii, cu nivel de inteligenţă mediu, nu comit erori; rapiditatea depinde de inteligenţă, efortul depinde de personalitate: inteligenţa este cea care determină formularea corectă a unei sarcini (probleme), în schimb, voinţa, perseverenţa, capacitatea de ataşare de sarcină, de a-i consacra cea mai mare parte a timpului vor asigura finalizarea ei corespunzătoare; astfel se explică de ce unii oameni care au făcut mari descoperiri n-au fost în mod necesar inteligenţi, în timp ce alţii extrem de inteligenţi, pasionaţi nu şi-au dus până la capăt descoperirile, lăsându-le doar schiţate; asocierea imaginilor sau ideilor depinde de inteligenţă, supletea sau rigurozitatea asocierilor depinde de personalitate, de stilul său: la unii oameni există un flux de operaţii mentale nereglate de ordinea sau de necesităţile faptelor obiective, pe când la alții întâlnim un lanţ ordonat de operaţii fără de care operaţia particularâ rămâne sterilă; nivelul de dezvoltare al inteligenţei (înalt, mediu, scăzut) este o trăsătură intrinsecă inteligenţei, modul de utilizare al lui este influenţat de personalitate: sunt persoane cu nivel înalt de integenţă pe care o folosesc, însă în sarcini minore; alţii, cu nivel mai scăzut de inteligenţă, conştienţi 59
FUNDAMENTELE PSIHOLOGIEI SEMESTRUL II însă de aceste limite se orientează spre activităţile pe care le pot îndeplini şi de aceea sunt mult mai productivi decât primii; tulburările de personaltate au ecouri asupra inteligenţei: se consideră chiar, dintr-o perspectivă psihanalitică, că aberaţiile funcţionarii intelectuale sunt simptome sau travestiri ale unor aberaţii foarte profunde ale personalităţii; Relația dintre creativitate si personalitate Creativitatea integrează în sine întreaga personalitate şi activitate psihică a individului, iar, la rândul ei, se subsumează şi integrează organic în structurile de personalitate devenind astfel una dintre dimensiunile cele mai complexe ale personalităţii. Creativitatea nu este o simplă rubrică generală în care sunt incluse procese psihice variate, cum credea MacKinnon (1968). Ea nu este doar "organizarea optimă a unor factori de personalitate diferiţi sau doar "efectul conlucrării unor procese psihice variate în condiţii favorabile” . Creativitatea este o dimensiune de sine stătătoare a personalităţii, integrată organic în ea. Dacă n-am interpreta-o în acest mod, n-am înţelege de ce psihologii s-au străduit să releve caracteristicile personalităţii creatoare. După Guilford (1951), personalitatea creatoare se distinge prin: fluiditate, flexibilitate, originalitate, elaborare, sensibilitate faţă de probleme, capacitate de redefinire. Lowenfeld (1959) stabilea unele caracteristici relativ asemănătoare: sensibilitatea pentru probleme, receptivitatea pentru orice, identificarea cu problemele unor oameni şi culturi, variabilitatea ideilor, capacitatea rapidă de adaptare la orice situaţie, originalitatea. După C. Taylor (1964), anumite trăsături ale personalităţii, cum ar fi lipsa de îngâmfare, toleranţa faţă de situaţiile ambigue, încrederea în propria activitate creatoare, sunt definitorii pentru personalităţile creatoare .
60
FUNDAMENTELE PSIHOLOGIEI SEMESTRUL II În calitate de oameni de ştiinţă productivi apar cel mai adesea cei care au o personalitate puternică, emoţionalitate stabilă, rezistenţă la presiunile conformiste, autoconducere elevată, nevoie crescută de independenţă, gândire abstractă. Persoanele înalt creatoare se descriu şi sunt descrise de alţii ca inventive, independente, neinhibate, versatile, entuziaste. În contrast, persoanele mai puţin creative se descriu şi sunt descrise ca dispunând de un bun caracter, de preocupări pentru semeni, ca încrezătoare în convenţionalitate. Pentru caracterizarea persoanelor înalt creative, în afara metodei descrierii şi autodescrierii, s-a utilizat şi metoda studierii familiilor cu persoane creative. S-a descoperit că oamenii creativi nu-şi petrec de obicei copilăria, într-un climat de dragoste şi căldură paternă, dimpotrivă, relaţiile dintre ei şi părinţi sunt reci şi distante, bazate pe încurajarea gândirii şi acţiunii independente (Siegelman, 1973; Feldman, 1980). Studiul a 100 de persoane excepţionale, între 17-35 ani (pianişti, înotători olimpici, matematicieni, tenismeni), a demonstrat că acestea au fost de timpuriu absorbite de lumea muzicii, sportului, ştiinţei, în multe cazuri părinţii practicând profesiunile respective. Părinţii, crezând în ei, i-au ajutat, le-au creat condiţiile corespunzătoare. Se demonstrează astfel că pot deveni personalităţi creatoare numai cele cărora li se acordă o atenţie şi o instrucţie specială (Pines, 1982). Aşadar, prin creativitate, personalitatea umană se înscrie într-un orizont axiologic, omul valorizându-se pe sine însuşi.
61
FUNDAMENTELE PSIHOLOGIEI SEMESTRUL II
BIBLIOGRAFIE 1. Bolboasa, I.E.(2016), Suport de curs – Fundamentele Psihologiei, Universitatea Andrei Şaguna, Constanta; 2. Zlate, M. (2009), Fundamentele psihologiei, Editura Polirom, Iaşi; 3. Cosmovici, A. (2005) Psihologie generala, Editura Polirom, Iaşi 4. Golu, M. , Dicu, A. (2005) Introducere in psihologie, Editura Paideia, București 5. Zlate, M.(2008) Eul si personalitatea, Editura Trei, București 6. Golu, M. (2002), Bazele psihologiei, Ed. Fundaţiei „România de mâine”, Bucureşti; 7. Zlate, M. (2000), Introducere în psihologie, Ed. Polirom, Iaşi.
62
