Copierea sau editarea variantei electronice se va efectua cu acordul autorilor. În Republica Moldova cu acordul locotenent-colonelului rezervă N. Parcevschii.
1
COORDONATE ALE PSIHOLOGIEI MILITARE APLICATE
Ediţie apărută sub îngrijirea Colonelului(r)prof.Gabriel Dulea
Editura Centrului Tehnic- Editorial al Armatei, Bucureşti, 2009
2
COORDONATE ALE PSIHOLOGIEI MILITARE APLICATE
3
COLECTIVUL DE AUTORI :
– General-locotenent prof.univ.dr. Teodor FRUNZETI Coordonator ştiinţific – General-maior (r) drd. Ioan GRECU – Colonel (r) conf.univ.dr. Alexandru LEORDEAN – Colonel dr. Nicolae ENE – Colonel (r) dr. Andrei COVRIG (Republica Moldova) – Colonel (r) prof. Gabriel DULEA – Locotenent-colonel (r) Nicolae PARCEVSCHII(Republica Moldova)
REFERENŢI ŞTIINŢIFICI : Psiholog Gabriela GRIGORESCU Locotenent-colonel (r) Nicolae PARCEVSCHII(Republica Moldova)
Ediţie apărută sub auspiciile Universităţii Naţionale de Apărare „Carol I”
4
Coperta : Vlad DULEA Procesare computerizată : Natalia DULEA
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României FRUNZETI TEODOR Coordonate ale Psihologiei Militare Aplicate/ I. Frunzeti, Teodor II. Grecu, Ioan III. Leordean, Alexandru IV. Ene, Nicolae V. Covrig, Andrei VI. Dulea, Gabriel VII. Parcevschii, Nicolae
5
MOTTO: Stabilitatea moral-psihologică a maselor, ce formează forţele armate, constituie cheia succeselor obiectivelor propuse.
6
CUPRINS CUPRINS ....................................................................................................................... 7
CUVÂNT ÎNAINTE ..................................................................................................... 17
DESPRE METODĂ. PERSPECTIVĂ PSIHOFILOSOFICĂ.(General-locotenent prof.
univ.dr. Teodor Frunzeti) ............................................................................................... 20
PSIHICUL UMAN. PROBLEME TEORETICE (Colonel(r)prof.Gabriel Dulea) ........... 26 DIRECŢII, PRINCIPII ŞI FORME ALE PREGĂTIRII PSIHOLOGICE. ASPECTE PRIVIND VULNERABILITATEA ARMATEI (Colonel(r) dr.Andrei Covrig) ............. 41
CERCETAREA PSIHOLOGICĂ (Locotenent-colonel(r) Nicolae Parcevschii) ............. 44 „EUL”, CONŞTIINŢA ŞI PERSONALITATEA(Colonel(r)prof.Gabriel Dulea) ........... 47
ASPECTE PSIHOLOGICE ALE PERSONALITĂŢII COMANDANTULUI (Locotenent-colonel(r) Nicolae Parcevschii) .................................................................. 52
NECESITATEA INDIVIDUALIZĂRII ACTIVITĂŢII DESFĂŞURATE DE COMANDANŢII DE SUBUNITĂŢI PENTRU CUNOAŞTEREA SUBORDONAŢILOR(Colonel(r)prof.Gabriel Dulea) ................................................... 61 STAREA MORAL-PSIHOLOGICĂ ŞI SINERGETICA COLECTIVULUI MILITAR (Locotenent-colonel(r) Nicolae Parcevschii) .................................................................. 77
7
ORGANIZAREA INFORMĂRII DE LUPTĂ (Locotenent-colonel(r) Nicolae Parcevschii) ................................................................................................................... 85
MORALUL – DIMENSIUNE PSIHOLOGICĂ A LUPTEI (General-maior(r)drd.Ioan Grecu) ........................................................................................................................... 90
FRICA : BINE SAU RĂU ? (Locotenent-colonel(r) Nicolae Parcevschii) ..................... 94
TANATOTERAPIA (Colonel(r) dr.Andrei Covrig) ....................................................... 98 AGRESIVITATEA ŞI NECESITATEA MILITARĂ (Locotenent-colonel(r) Nicolae Parcevschii) ................................................................................................................. 102
PSIHOLOGIA ACTIVITĂŢII DE STAT MAJOR (Colonel(r) dr.Andrei Covrig) ....... 109 PSIHOLOGIA CONDUCERII. DETERMINĂRILE PSIHOLOGICE ALE DECIZIEI ŞI ALE ORDINULUI ÎN LUPTA ARMATĂ(General-locotenent prof.univ.dr. Teodor Frunzeti)………………………………………………………………………………...112
PSIHOLOGIA ASIMETRICĂ MILITARĂ (Locotenent-colonel(r) Nicolae Parcevschii) .................................................................................................................................... 121 PSIHOLOGIA ANTROPOLOGICĂ ŞI PSIHOLINGVISTICA MILITARĂ (Locotenentcolonel(r) Nicolae Parcevschii) .................................................................................... 126
COMUNICAREA ÎN COLECTIVUL MILITAR (Colonel(r) dr.Andrei Covrig) ......... 128
8
INTERACŢIUNE. RELAŢII INTRA ŞI INTER PERSONALE. DESPRE COEZIUNE(Colonel(r)prof.Gabriel Dulea) ................................................................. 132
PSIHODIAGNOSTICA (Locotenent-colonel(r) Nicolae Parcevschii) ......................... 136 METODE ŞI PROCEDEE DE PREGĂTIRE PSIHICĂ PENTRU LUPTĂ A MILITARILOR DIN FORŢELE TERESTRE (Colonel(r)prof.Gabriel Dulea)............. 139
ASPECTE GENERALE ALE PREGĂTIRII PSIHOLOGICE INDIVIDUALE (Locotenent-colonel(r) Nicolae Parcevschii) ................................................................ 145
ASPECTE PSIHOLOGICE ALE DISCIPLINEI MILITARE (Colonel(r) dr.Andrei Covrig) ........................................................................................................................ 165 PSIHOLOGIA JURIDICĂ ŞI A CONFLICTULUI (Colonel(r) dr.Andrei Covrig) ...... 169
ARMA PSIHOLOGICĂ – UN ALT GEN DE ARMĂ (Colonel dr. Nicolae Ene) ....... 174 STRATEGIILE INFORMAŢIONAL-PSIHOLOGICE ŞI BAZELE RĂZBOIULUI INFORMAŢIONAL-PSIHOLOGIC(Locotenent-colonel(r) Nicolae Parcevschii) ........ 180
PENTRU O NOUĂ STRATEGIE (Colonel dr. Nicolae Ene) ...................................... 193 NATURA FENOMENELOR ŞI PROCESELOR PSIHOSOCIALE SPECIFICE GRUPULUI MILITAR (Colonel(r)prof.Gabriel Dulea) ............................................... 199
STRESUL PE CÂMPUL DE LUPTĂ (Colonel(r)prof.Gabriel Dulea)......................... 203
9
RAŢIONAL ŞI AFECTIV ÎN ACŢIUNEA MILITARĂ (Colonel(r)conf.univ.dr.Alexandru Leordean) .............................................................. 207
TRAUMELE PSIHICE ÎN CONTEXTUL LUPTEI (Colonel(r)prof.Gabriel Dulea) ... 228 INSTITUŢIA PSIHOLOGICĂ ÎN ARMATĂ ŞI STATUTUL PSIHOLOGULUI MILITAR (General-maior(r)drd.Ioan Grecu)............................................................... 241 PSIHOLOGIA POLITICĂ ŞI SERVICIUL MILITAR (Colonel(r) dr.Andrei Covrig) . 245
PSIHOLOGIA RELIGIEI (Locotenent-colonel(r) Nicolae Parcevschii)....................... 248
TESTE UTILE ............................................................................................................ 257
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ ................................................................................... 286
RÉSUMÉ .................................................................................................................... 289
ABSTRACT................................................................................................................ 293
10
SOMMAIRE
Sommaire…………………………………………………………………..10 Avant propos……………………………………………………………….16 Sur la méthode. Perspective philosophique (G-ral lt. prof. univ. dr. Teodor Frunzeti)……………………………………………………………………19 Le psychique humain. Problèmes théoriques (col. (r) prof. Gabriel Dulea)………………………………………………………………………25 Directions, principes et formes de la préparation psychologique.Aspects de la vulnérabilité de l’armée (col (r) dr. Andrei Covrig)…………………….40 La recherche psychologique (Lt. col (r) NicolaeParcevschii)……….43 L’”ego”, la conscience et la personnalité (col. (r) prof. Gabriel Dulea)…...46 Aspects psychologiques de la personnalité du commandant (Lt. col (r) Nicolae Parcevschii)……………………………………………………….51 La nécessité d’individualisation de l’activité déployée par les commandants de petites unités dans l’intention de mieux connaître leurs subordonnés (col. (r) prof. Gabriel Dulea)…………………………………………………….60 L’état moral-psychologique et la synergie du groupe militaire (Lt. col (r) Nicolae Parcevschii)………………………………………………..76 L’organisation de l’information de lutte (Lt. col (r) Nicolae Parcevschii)………………………………………………………………..84 Le moral – dimension psychologique de la bataille (g-ral mr. (r) drd. Ioan Grecu)……………………………………………………………………...89 La peur: bien ou mal? (Lt. col (r) Nicolae Parcevschii)……………93 Thanatothérapie (col (r) dr. Andrei Covrig)……………………………….97 L’agressivité et la nécessité militaire (Lt. col (r) Nicolae Parcevschii)……………………………………………………………….101 11
La psychologie de l’activité d’état majeur (col (r) dr. Andrei Covrig)…...108 La psychologie de la commande – les déterminations psychologiques de la décision et de l’ordre dans la lutte armée (G-ral lt. prof. univ. dr. Teodor Frunzeti)…………………………………………………………………..111 La psychologie asymétrique militaire (Lt. col (r) Nicolae Parcevschii)……………………………………………………………….120 La psychologie anthropologique et la psycho-liguistique militaire (Lt. col (r) comte Nicolae Parcevschii)…………………………………………….....125 La communication dans l’intérieur du groupe militaire (col (r) dr. Andrei Covrig)…………………………………………………………………....127 Intéraction. Rélations intra et interpersonnelles.Sur la cohésion (col. (r) prof. Gabriel Dulea)………………………………………………………….…131 La psychodiagnose (Lt. col (r) Nicolae Parcevschii)……………...135 Méthodes et procédés de préparation psychique pour la lutte des militaires appartenat aux forces terrestres (col. (r) prof. Gabriel Dulea)……………138 Aspects généraux de la formation psychologique individuelle (Lt. col (r) Nicolae Parcevschii)……………………………………………….144 Aspects psychologiques de la discipline militaire (col (r) dr. Andrei Covrig)……………………………………………………………………164 La psychologie juridique et celle du conflit (col (r) dr. Andrei Covrig)……………………………………………………………………168 L’arme psychologique – autre type d’arme (col dr. Nicolae Ene)………..173 Les stratégies informationel-psychologiques et les fondements de la guerre informationel-psychologique (Lt. col (r) Nicolae Paecevschii)…...179 Pour une nouvelle stratégie (col dr. Nicolae Ene)………………………...192 La nature des phénomènes et des processus psychosociaux spécifiques au groupe militaire (col. (r) prof. Gabriel Dulea)…………………………….198 12
Le stress sur le champ de bataille (col. (r) prof. Gabriel Dulea)………….202 Raisonable et affectif dans l’action militaire (col (r). conf. univ. dr. Alexandru Leordean)……………………………………………………...206 Les traumatismes psychiques dans le contexte du conflit armé (col. (r) prof. Gabriel Dulea)…………………………………………………………….227 L’institution psychologique dans l’armée et le statut du psychologue militaire (g-ral mr. (r) drd. Ioan Grecu)…………………………………..240 La psychologie politique et le service militaire (col (r) dr. Andrei Covrig)……………………………………………………………………244 La psychologie de la religion (Lt. col (r) Nicolae Parcevschii)…....247 Testes utils………………………………………………………………...256 Bibliographie sélective……………………………………………………285 Résumé……………………………………………………………………288
13
CONTENT
Content……………………………………………………………………..13 Foreword…………………………………………………………………...16 On the method. Philosophical prospect (LTG. Prof. Teodor Frunzeti, PhD)………………………………………………………………………..19 The human psychic. Theoretical problems (COL. (ret) Prof. Gabriel Dulea)………………………………………………………………………25 Directions, principles and psychological training issues. Issues of armed forces vulnerability (COL (ret) Andrei Covrig, PhD)……………………...40 Psychological research (LTC (ret) NicolaeParcevschii)……………43 ”Ego”, conscience and personality (COL. (ret) Prof. Gabriel Dulea)……...46 Commander personality psychological issues (LTC (ret) Nicolae Parcevschii)………………………………………………………………...51 Individualization during military training made by small team commanders in their intents to know their subordinates better (COL. (ret) Prof. Gabriel Dulea)………………………………………………………………………60 The moral-psychological status and the military team synergy (LTC (ret) Nicolae Parcevschii)……………………………………...…………76 Fight information structure (LTC (ret) Nicolae Parcevschii)………………………………………………………………...84 The moral - battle psychological dimension (MJG (ret) drd. Ioan Grecu)…89 Fear: well or badly? (LTC (ret) Nicolae Parcevschii)………………93 Thanatotherapy (COL. (ret) dr. Andrei Covrig)…………………….……...97 Aggressiveness and military need (LTC (ret) Nicolae Parcevschii) …………………………………………………………………………….101 Psychology in the staff (COL. (ret) Andrei Covrig, PhD)………………..108 14
The psychology of the order - psychological determinations of the decision and the order in the armed struggle (LTG Prof. Teodor Frunzeti, PhD)….111 Military asymmetrical psychology (LTC (ret) comte Nicolae Parcevschii)……………………………………………………………….120 Anthropological psychology and military psycho-liguistic (LTC (ret) comte Nicolae Parcevschii)……………………………………………………....125 Military team inner communication (COL. (ret) Andrei Covrig, PhD)………………………………………………………………………127 Interaction. Intra and inter-personal relationships. On cohesion (COL. (ret) Prof. Gabriel Dulea)………………………………………………………131 The psychodiagnose (LTC (ret) Nicolae Parcevschii)…………….135 Methods and processes in fight psychic land troops training (COL. (ret) Prof. Gabriel Dulea)……………………………………………………………138 Individual psychological training issues (LTC. (ret) Nicolae Parcevschii)………………………………………………………………144 Military discipline psychological issues (COL. (ret) Andrei Covrig, PhD)………………………………………………………………………164 Legal psychology and the military conflict (COL. (ret) Andrei Covrig, PhD)………………………………………………………………………168 The psychological weapon - a different type of weapon (COL. Nicolae Ene, PhD)………………………………………………………………………173 Information-psychological strategies and of information-psychological war bases (LTC (ret) Nicolae Parcevschii)…………………….……….179 For a new strategy (COL. Nicolae Ene, PhD)…………………………….192 The nature of the phenomena and the psycho-social processes specific to military team (COL. (ret) Prof. Gabriel Dulea)…………………………...198 The battlefield stress (COL. (ret) Prof. Gabriel Dulea)…………………...202 15
Reasonable and emotional in the military action (COL. (ret). As. Prof. Alexandru Leordean, PhD)……………………………………………….206 Armed conflict psychic traumatisms (COL. (ret) Prof. Gabriel Dulea)……………………………………………………………………..227 Armed forces psychological institution and the statute of the military psychologist (MJG (ret) drd. Ioan Grecu)………………………………..240 Political psychology and military service (COL. (ret) Andrei Covrig, PhD)……………………………………………………………………...244 Religion psychology (LTC. (ret) Nicolae Parcevschii)…………..247 Useful tests………………………………………………………………256 Selective bibliography…………………………………………………...285 Abstract…………………………………………………………………..292
16
CUVÂNT ÎNAINTE Statele ce reprezintă superputerile actuale au dezvoltat şi posedă strategii informaţional-psihologice3, care au depăşit celelalte state, astfel încât a fost creat artificial un decalaj teoretic şi practic, ce pune în poziţii favorabile aceste supraputeri faţă de celelalte state. Acest decalaj va fi menţinut în timp, în scopul păstrării superiorităţii permanente şi pentru a putea influenţa statele, naţiunile cu economia, religia si valorile etno-culturale caracteristice lor. Deşi, evoluând în timp ca formă şi metodă, esenţa agresiunilor rămâne aceeaşi – de a supune „adversarul” agresiunii, astfel încât acest lucru să rămână neobservat de el, iar „învingătorul” să beneficieze de rezultatele muncii naţiunilor „învinse” pînă la starea când aceste naţiuni îi vor mulţumi „învingătorului” pentru „beneficiul” acordat lor. Tendinţele de globalizare şi evoluţia strategiilor informaţionale de agresare sunt imperativele timpului. Lumii contemporane îi este propusă strategia de globalizare, care de sute de ani frământă minţile politicienilor şi care în această etapă, fiind o strategie agresivă, a impus omenirii multe conflicte şi războaie sângeroase. Tendinţele spre globalizare nu sunt numai simple supoziţii, ci reprezintă strategii, care, folosite la nivel de comunicare, sunt menite să stabilească o „nouă ordine” globală. Caracteristica acestor strategii fiind în esenţa sa agresivă. Fenomenul agresivităţii rămâne un fenomen caracteristic naturii umane, fie că e vorba despre agresiune între indivizi, grupuri, etnii, naţiuni, religii, state etc. Fenomenul acesta este atât de caracteristic omului ca specie, încât el rămâne unica fiinţă pe pământ care agresează şi mediul ce-l înconjoară, în care de fapt vieţuiesc şi celelalte specii. Comportamentul agresiv al omului a definit evoluţia sa de la origini până în prezent, agresivitatea vânătorului evoluând în timp până la agresiuni în plan geoclimateric sau agresiuni de tip psihologic şi doctrinar-strategic. Acest comportament a depăşit întotdeauna limita raţionalului sau limita minimă necesară existenţei, o lege care este respectată cu stricteţe de celelalte specii şi care de fapt formează o balanţă de convieţuire între ele. Omul nu numai că agresează spaţiul litosferei, el încearcă să facă acest lucru şi în spaţiul cosmic, adică să agreseze energiile interplanetare, şi nu poate cuprinde în acest moment cu raţiunea sa urmările dezastruoase ale acestei activităţi. Istoria în evoluţia sa rămâne şi ajută ştiinţa stabilă care studiază dezvoltarea societăţii pentru că, civilizaţia nu se grăbeşte să-şi revadă trecutul. Omul de fapt este fiinţa care a practicat distrugerea semenilor pe parcursul întregii sale existenţe. Cifrele 3
Strategia informaţională - este o forma de comunicare între macrostructuri: culturi, societăţi, religii, armate, state etc. Scopul strategiilor informaţionale este de a produce efecte profunde şi ample la receptori, fie că aceştia sunt pături sociale, structuri militare, societăţi sau ţări întregi. Formele strategiei informaţionale sunt: viziuni, concepţii, doctrine, strategii propriu-zise.
17
expuse mai jos sunt cu adevărat îngrozitoare: în decursul a 5,5 mii ani, în cele 14 mii războaie, omul a eliminat din sistemul ecologic, în mod subit, peste 4 mlrd. de semeni. Numai în ambele războaie mondiale din secolul al XX-lea au murit peste 50 milioane oameni. În perioada anilor 1945–2000 au avut loc peste o sută de conflicte militare. Conform datelor ONU această perioadă a fost soldată cu peste 20 mln. de morţi. (De exemplu, războiul din Cipru – 1974 a durat doar 3 zile, dar problemele generate de el în aproape 30 ani au dus la moartea a peste 20 mii oameni. Cel mai sângeros este considerat războiul din Coreea. Pierderile în forţele armate ale Coreei de Sud au constituit 1,3 mln. morţi, Coreei de Nord – 520 mii oameni, Chinei – 900 mii oameni, SUA – 57 mii oameni, ale altor ţări –- 3,1 mii şi circa 1.9 mln. morţi în rândul populaţiei civile.) Oricum am interpreta fenomenul agresivităţii, el este un fenomen complex. Evoluţia istorică a omenirii a transformat canibalismul primitiv în noi forme de agresiune din ce în ce mai sofisticate – de la vânătoarea de capete ale triburilor vecine până la războaie de cetate elinică, ale monarhiilor sacre, religioase, revoluţionare, naţionale, coloniale, economice etc. Actualmente au apărut noi forme de agresiune cu aspecte: de nimicire în masă, elective, psihotrope, psihogene, meteorologice, economice, virtuale, informaţionale. În dependenţă de aceasta, fiecare stat îşi asigură securitatea militară prin eforturi proprii şi pe cont propriu, atât în plan intern cât şi extern. Forţele Armate, pe lângă celelalte mijloace, constituie elementul principal în asigurarea securităţii naţionale. Fiecare armată îşi asigură pregătirea psihologică a efectivelor, de asemenea, prin eforturi proprii şi pe cont propriu. Succesul sau insuccesul în acest domeniu depinde de performanţa strategiilor, doctrinelor şi concepţiilor folosite în corelaţie cu strategiile, doctrinele şi concepţiile armatelor străine. Decalajul dintre performanţe creează vulnerabilitatea psihologică a armatei, care nu posedă nivelul suficient de pregătire psihologică. Iar lipsa strategiilor, doctrinelor sau concepţiilor în domeniul pregătirii psihologice expun această armată celor mai sofisticate pericole. Fenomenul psihologic militar naţional este extrem de complex, fiind înfăţişat sub multiple forme şi reflectă consecvenţa şi eforturile multiseculare ale poporului român de a supravieţui şi păstra intacte religia, tradiţiile şi statalitatea, indiferent de vitregiile istoriei şi hoardele popoarelor migratoare, care au poposit pe aceste meleaguri. Trei domenii de perspectivă – psihologia antropologică4 militară, psihologia asimetrică5 militară şi polemologia6 vor îmbogăţi orizontul cunoaşterii realităţii sociomilitare. La intersecţia lor este situată explicaţia şi valoarea justă a fenomenului militar naţional. Morfopsihologia7 reprezintă domeniul de interes deosebit al viitoarelor cercetări psihologice militare, mai cu seamă în psihologia terorismului. Cercetarile si comenzile
4
Domeniu al psihologiei militare, care studiază psihologia omului războinic (homo bellicus) în cadrul evoluţiei biologice şi istorice. 5 Domeniu al psihologiei militare, care studiază aspectele psihologice vulnerabile ale sistemelor militare şi căile de acces. 6 Ştiinţa militară, care studiază fenomenul războiului şi diferite aspecte ale acestuia. 7 Morfopsihologia – domeniu al psihologiei, care studiază şi stabileşte legăturile dintre aspectul morfologic şi psihologic al omului.
18
individuale desfăşurate până în prezent denotă eficienţa metodelor morfopsihologice în studiul personalităţii. Pornind8 de la aspectele psihologiei personalităţii, ajungem la domeniul de vârf – psihologia asimetrică militară, astfel accentuând însemnătatea psihologiei în sistemul ştiinţelor militare moderne. Coordonate ale psihologiei militare aplicate reprezintă prima editie de psihologie militară şi încearcă să înlăture lacunele în pregătirea psihologică a efectivelor armatei . Editia reprezintă o călăuză pentru comandanţi, psihologi militari, ofiţeri, studenţii facultăţilor civile antrenaţi în nobila trudă de cunoaştere şi înţelegere a personalităţii militarului şi proceselor psihice ce au loc în grupurile militare. Se deosebeşte de cărţile similare prin conţinutul etnopsihologic pronunţat, în corelaţie cu fenomenele psihosociale contemporane. Accentul este pus pe originea psihosocială a disciplinei militare, fenomenului agresivităţii, rolul fobiilor în viaţa soldaţilor şi gradaţilor voluntari. O atenţie deosebită se acordă influenţei negative a "conceptului mioritic" asupra mentalului social şi militar. Scopul final al editiei este dezvoltarea culturii psihologice şi catalizarea gândirii militare contemporane spre acţiune sub semnul cunoaşterii ştiinţifice.
General-locotenent prof.univ.dr.Teodor Frunzeti Rectorul Universităţii Naţionale de Apărare „Carol l”
8
Toate aspectele expuse în lucrare sunt riguros documentate din sursele expuse în bibliografie.
19
DESPRE METODĂ.
PERSPECTIVĂ PSIHOFILOSOFICĂ. General-locotenent prof.univ.dr. Teodor Frunzeti
Desprinsă din filosofie în ultima parte a secolului al XIX-lea, psihologia, ca mai toate ştiinţele socioumane, nu putea ignora metodele de cercetare specifică ale filosofiei. Una dintre acestea, care a făcut carieră încă din antichitate, este metoda dialectică, la care ne vom referi în continuare. Pentru că această metodă o găsim la baza celor mai multe sisteme filosofice, care se ocupă de personalitatea umană. Marile fenomene şi procese ale omenirii sunt într-o veşnică devenire, cum intuise încă din antichitate Heraclit din Efes (545-475 Î.H..). Nici un lucru nu este identic cu altul, doar aparent asemănător. El este acelaşi şi mereu altul, identic doar cu sine însuşi, observase pe bună dreptate filosoful elen. Când priveşti la un râu, crezi că rămâne înaintea ta acelaşi şi cu toate acestea el se schimbă de la un moment la altul. Şi ca râul sunt toate pe lume. Dar Heraclit nu a sistematizat într-o concepţie logică adânca sa intuiţie despre veşnica schimbare a lucrurilor. Observaţia sa are totuşi o pregnantă valoare metodologică în cercetarea fenomenelor psihice. Această metodă avea să constituie mai târziu un titlu de glorie nepieritoare pentru genialii Zenon (336-264 Î.H.) şi Platon (427 – 347 Î.H.) care practic au inventat-o. Zenon, din simpla dispoziţie contradictorie asupra ideilor despre mişcare observa inexistenţa acesteia în realitate. Platon însă, într-un mod mult mai rafinat, observa din contemplarea ideilor în unitatea lor eternă afirmaţii asupra lucrurilor de pe pământ. Logica ideilor este identificată de această metodă cu logica faptelor reale. Faptele de pe pământ urmează să se explice din dependenţele în care se găsesc ideile. Este de la sine înţeles că, conform acestei metode, ceea ce se uneşte în gând se uneşte şi în realitate, iar ceea ce se separă în gând se separă şi în realitate. Ceea ce este raţional este şi real, în timp ce ceea ce este real nu se poate să nu apară înainte în minte ca raţional. Aşa cum lesne se poate observa, metoda dialectică avea vicii de fond, pe care filosofii antici nu le-au putut depăşi. A fost dat unui filosof modern, lui George Wilhem Friederich Hegel (1770-1831), să sesizeze şi să sistematizeze concepţia privind succesiunea, devenirea proceselor şi fenomenelor din natură şi societate. Metoda dialectică a găsit, în timpul lui, materialul de construcţie din care şi-a făcut ”aripi”. Geniul lui Hegel a contopit procesele reale, pe care le exprimau noţiunile de organism şi devenire, cu procesele înşişi ale argumentării logice. Devenirile din lăuntrul unităţilor naturii sunt pentru el identice cu devenirile din urmă şi sunt evidente prin simpla lor gândire. În acest fel, raţionalul a luat locul realului, nu numai sub formă statică, ca în cazul filosofilor eleni, ci şi sub formă dinamică. Devenirea este aceeaşi la idei, ca şi în natură. Ca atare, poţi cunoaşte devenirea din natură prin anticipaţiile date de devenirea
20
din raţiune. Ceea ce este logic să devină în organismul ideilor este logic să se producă şi în lumea reală. Şi cum ,în logică, o idee se determină prin negaţia sa, tot aşa şi în natură, o forţă se determină prin contrariul său. Astfel, Hegel ajunge la concluzii, limitate istoric, întrucât la el natura cunoaşte o dezvoltare numai în spaţiu, nu şi în timp, fiind o alteritate a ideii absolute. Chiar şi cu limitele invocate mai sus, pentru psihologie multă vreme de la întemeierea sa ca ştiinţă şi până astăzi s-a dovedit a fi benefică. În această ordine de idei, psihicul nu mai este o entitate artificială, izolată de mediu, ci este în mediu şi numai în mediu. Funcţiunea conştiinţei, mai ales, aceea care este caracteristică vieţii omeneşti, este înţeleasă ca o sinteză a tuturor funcţiilor vieţii din mediul spiritual şi universal. Aşadar, dialecticii lui Hegel nu i se poate reproşa că a lăsat sufletul omenesc fără comunicare cu lumea externă. Astăzi, se pare că lucrurile stau puţin altfel, ele putând fi analizate din altă perspectivă, şi anume, a cuceririlor ştiinţei şi tehnologiei din epoca contemporană. Contribuţiile materialismului dialectic privind contradicţiile, unitatea şi lupta contrariilor, acumulările cantitative şi saltul calitativ, dialectica necesitate/întâmplare, puse în noul context al cunoştiinţelor aduse de teoria sistemelor, a informaţiei, de teoriile lui Ylia Progogine, laureat al Premiului Nobel, constituie premise ştiiţifice ale noilor întreprinderi de cunoaştere şi interpretare a fenomenelor şi proceselor psihice. Ele ne furnizează acum elementele esenţiale pentru posibilitatea de a revizui metodele noastre de gândire, pentru a elabora noi principii axiale şi noi paradigme, care să ne ajute să înţelegem şi să stăpânim complexitatea psihicului uman. Pe psihologul cercetător nu-l interesează atât repetabilitatea fenomenelor şi proceselor psihice, cât, mai ales, succesiunea, devenirea acestora. În cercetările sale epistemologice, sociologul francez Edgar Morin avansează ideea posibilităţii unei noi raţionalităţi, care ar putea revoluţiona gândirea în ceea ce priveşte natura şi devenirea psihicului uman. Poate cea mai revoluţionară schimbare este tocmai modificarea sistemului de gândire, de la cea liniară, carteziană – a legăturilor biunivoce cauză/efect – la cea holistică – a sesizărilor interdependenţelor multiple şi contradictorii –, bazată pe concepte de sistem, de proces, feedback şi pe dihotomii de tipul continuitate/discontinuitate, echilibru/dezechilibru, necesitate/întâmplare etc. În acest nou context, nu vom fi prea surprinşi că fapte aparent complet izolate sunt foarte strâns legate între ele. Pentru a înţelege ce se întâmplă în jurul nostru, pentru a înţelege esenţa, natura şi direcţiile de urmat în cercetarea psihicului uman trebuie să integrăm şi să sintetizăm în mod coerent fapte, evenimente, realităţi şi cunoştinţe fără nici o legătură aparentă între ele. Cum să înţelegem esenţa, natura şi direcţiile schimbării în cercetarea psihicului uman? Aceasta presupune, evident, şi înţelegerea interdependenţelor dintre fenomenele şi procesele psihice, a conexiunilor şi a complexităţii acestora. Nu vom putea înţelege întregul fără a-i cunoaşte în profunzime părţile sale componente, dar nici nu vom putea cunoaşte părţile sale componente fără a înţelege întregul. Aceste procese vor presupune probabil un permanent du-te-vino, de la analiză la sinteză, de la particular la general, de la sisteme la subsisteme şi invers, de la structuri la concepte, de la anatomia sistemelor la fiziologia lor, de la părţi la întreg şi invers, ca şi ample dialoguri între psihologie şi celelalte discipline socioumane.
21
Ne aflăm aşadar în faţa unui salt revoluţionar în activitatea de cunoaştere ştiinţifică a fenomenelor şi proceselor psihice. Adâncirea specializării psihologilor pe domenii stricte de activitate, viziunea „tunel” a psihologului strict specializat, care a ajuns să ştie tot mai multe lucruri despre tot mai puţin, a ridicat adesea pereţi impermeabili între diferitele psihologii de ramură. Concentrarea pe domenii tot mai înguste, pe lângă marile beneficii evidente pe care le-a adus cunoaşterii în profunzime a universului psihic, a creat şi numeroase bariere în sesizarea unor conexiuni, a interdependenţelor şi în înţelegerea întregului. În mod paradoxal, dar adesea, odată cu progresul cunoaşterii specializate, sporeşte ignoranţa privind globalitatea. Gândirea raţionalistă, rectilinie, carteziană, a legăturilor biunivoce de tip cauză/efect, a condus şi ea la apariţia unor handicapuri în înţelegerea interdependenţelor şi a complexităţii psihicului uman. Sesizarea de către Jean Piaget – unul dintre cei mai mari specialişti din domeniul epistemiologiei şi psihologiei – a „valorii etalon” şi a „erorii etalonului” în procesele de cunoaştere pune limpede în evidenţă handicapul esenţial al abordării sectoriale şi nevoia de a reface traseul invers, de la detaliu spre ansamblu. În realitate, rareori găsim fenomene psihice de tip determinist clasic, bazate pe relaţia simplă cauză/efect. De regulă, există un şir de cauze şi de efecte, care se intercondiţionează reciproc. Afirmaţia că întotdeauna o cauză dă naştere la aceleaşi efecte nu ţine seamă de context. Aceasta reprezintă mai degrabă un caz particular decât cazul general. Existenţa unui şir de cauze şi efecte interdependente face ca şi contextul să se afle permanent în mişcare. Mult tânjita stare de echilibru a sistemului psihic determinată energetic este şi ea mai curând un caz particulat, întrucât nu există echilibru perfect. Starea de dezechilibru dinamic a sistemului psihic, despre care vom vorbi într-un capitol distinct, în căutarea echilibrului este mai degrabă starea de fapt. Fără a sesiza interdependenţele şi a înţelege complexitatea psihicului uman nu vom putea realiza progresele aşteptate de la cunoaşterea sa ştiinţifică. Am plătit şi continuăm să pltăim tribut abordărilor parţiale, simplificărilor excesive. Soluţiile adoptate în cazul abordărilor sectoriale s-au dovedit, adesea, paleative, contradictorii sau chiar incompatibile. Înţelegerea complexităţii presupune admiterea paradoxurilor, existenţa contradictoriului, posibilitiatea existenţei unor paradigme diferite. Având statut de ştiinţă unanim recunoscut, psihologia apelează, în procesul de cunoaşterea psihicului uman, la toate metodele obiective proprii celorlalte ştiinţe. Numai că, datorită specificului său de studiu, preluarea nu poate fi făcută mecanic. Pentru că studierea proceselor fizico-chimice din ştiinţele exacte urmează un traseu care, simplificat, ar putea fi redat prin schema din fig. nr. 1. Observaţia ni se pare crucială pentru ceea ce urmează. Şi anume, în psihologie experimentul de laborator nu este pur şi simplu posibil. Pentru că viaţa, psihicul însuşi nu pot fi studiate în afara mediului extern (natural şi/sau social) şi, cu atât mai mult, a celui intern (universul psihic), care efectiv nu pot fi realizate în condiţii de laborator. Astfel încât, dacă fenomenele fizico-chimice pot fi studiate pe segmente, cunoaşterea fenomenelor şi proceselor psihice presupune anumite specificităţi, întrucât psihicul nu este nicidecum static, ci, dimpotrivă, dinamic, aflat în permanentă devenire. Rolul ipotezei din procesul cunoaşterii ştiinţifice a fenomenelor şi proceselor fizico-chimice este preluat în cercetarea psihologică de observarea comportamentului uman însoţită de intuiţie specifică omului de ştiinţă, cercetătorului în genere. Nu este
22
vorba de intuiţia comună, ci de un anumit tip de intuiţie creatoare, pe care o vom numi în continuare intuiţie vie. Dublată de imaginaţia creatoare, acest tip de intuiţie nu se poate manifesta în afara conştiinţei, la nivelul căreia se elaborează conceptele, mai ales a funcţiei sale anticipative.
PROBLEMA PSIHOSOCIALĂ II. BENEFICIAR
I. CERCETĂTOR
RECEPTAREA COMENZII
LANSAREA COMENZII ASIGURAREA ECONOMICITĂŢII CERCETĂRII
ORGANIZAREA MUNCII
URMĂRIREA ACTIVITĂŢII STRATEGII DE LUCRU SOCIOTEHNICA MUNCII ÎN ECHIPĂ
ELABORAREA PROIECTULUI DE CERCETARE 1. CONSTITUIREA “OBIECTULUI” EPISTEMIC 2. STABILIREA OBIECTIVELOR ŞI A SCOPURILOR CERCETĂRII 3. ELABORAREA IPOTEZELOR GENERALE ŞI DE LUCRU 4. OPERAŢIONALIZAREA CONCEPTELOR 5. ELABORAREA METODELOR ŞI INSTRUMENTELOR DE INVESTIGARE 6. REDACTAREA PROIECTULUI
GENERALIZĂRI TEORETICE
PRIMIREA RAPORTULUI DE CERCETARE DESFĂŞURAREA CERCETĂRII DE TEREN
APLICAŢII
1. CERCETAREA-PILOT 2. CERCETAREA PROPRIU-ZISĂ
ANALIZA DATELOR 1. CLASIFICARE ŞI SORTARE 2. PRELUCRARE 3. INTERPRETARE
ARHIVAREA DATELOR ŞI PREGĂTIREA LOR PENTRU ANALIZE SECUNDARE
ELABORAREA RAPORTULUI FINAL
Fig. nr. 1 Etapele parcurse de cercetător în analiza fenomenelor şi proceselor psihosociale
De ce în cercetare psihologică lucrurile stau astfel şi nu altfel vom argumenta în continuare. Prin legile de succesiune aflăm că diferitele manifestări ale personalităţii se petrec aşa şi nu altfel, dar nu pentru ce se petrec aşa şi nu altfel. Cunoaştem, prin observaţie, jocul extern al manifestărilor, dar nu pătrundem în „secretul” rolului lor intern şi la personalitate tocmai acesta este principalul, adică vrem să pătrundem rostul, deci să răspundem la întrebarea „pentru ce?” şi nu ne mulţumim cu simpla înşiruire cauzală a manifestărilor. În intimitatea sa, personalitatea, în accepţia psihologică a termenului, îşi ia
23
proprile măsuri de protecţie. Este vorba de o mantie protectoare pe care o vom numi în continuare psihosferă. Rolul intuiţiei vii în cercetarea psihologică este de necontestat. Daca n-am şti noi, datorită intuiţiei noastre, ce este durerea, în zadar am privi lacrimile semenilor noştri, pentru că din aceste lacrimi se pot induce eventual legi fiziologice, dar nu durearea ca emoţie internă. La fel s-ar petrece lucrurile şi în privinţa lacrimilor de bucurie. Manifestările personalităţii, mai ales, se explică numai pe calea intuiţiei noastre şi când aceasta este creatoare de valori, rolul ei în cunoaştere este incontestabil. Demersul ştiinţific care face abstracţie de anticipările intuiţiei vii, de introspecţie, este de la început născut mort. Suntem de acord că intuiţia vie ia locul ipotezei din cercetarea ştiinţifică a fenomenelor fizico-chimice, biologice şi psihosociale dar ce se întâmplă cu experimentul de laborator? (vezi figura nr.1).Un singur răspuns ni se pare adecvat: Gândirea abstractă, ea este în măsură să substituie experimentul de laborator. Prelucrarea psihică conştientă a datelor şi informaţiilor (proiectelor) obţinute prin intuiţia vie ne va da posibilitatea ca din multitudinea acestora să alegem, prin comparaţie, analiză şi sinteză, pe cele viabile. Ultima verigă, practica socială, este cea care urmează să valideze viabilitatea modelului astfel obţinut, a încercării noastre temerare de a scruta universul psihic. Şi atunci, metoda de cercetare specifică psihologiei va fi formulată astfel: De la intuiţia vie la gândirea abstractă şi de la ea la practică. Aceasta este adevărata cale de cunoaştere a fenomenelor şi proceselor psihologice. Praxisul social este aşadar definitoriu pentru modul de acţiune al cercetătorului în tentativa sa de a face pasul înainte în procesul de cunoaştere a universului psihic, a cărui intimitate, aşa cum anticipam, este greu, dar, în anumite condiţii, nu şi imposibilă de pătruns. Este adevărat că cercetarea psihologică contemporană a evoluat de-a dreptul impresionant, fiind susţinută de aparatură instrumentală sofisticată, capabilă, aşa cum susţin psihologii americani, să pătrundă în intimitatea psihicului uman. Astfel, se vorbeşte tot mai mult în ultimul timp de „maşina de citit gândurile”, de sisteme speciale performante de emisie-recepţie, capabile să capteze ceea ce aceeaşi specialişti americani numesc „energia minţii”. Instalarea unor astfel de staţii* în întreaga lume: din Alaska în Asia, din Europa în Africa sau Australia, va permite, susţin specialiştii americani, acţiuni concomitente de formare a unei conştiinţe globale, în măsură să prevadă calamităţile naturale, conflictele armate, fără a preciza locul de producere a acestora, şi chiar mai mult, instalarea păcii mondiale. Că nu poate fi formată o conştiinţă globală, ceea ce ar fi oarecum echivalentă cu o anume uniformizare forţată a conştiinţelor nu este greu de demonstrat. Aşa cum vom vedea pe parcursul acestei lucrări, conştiinţa este unică, activă, creatoare, aceeaşi şi mereu alta, întocmai râului lui Heraclit, identică cu sine însăşi, inconfundabilă în timp şi spaţiu. Nu contestăm existenţa energiei minţii, invocată de specialiştii americani, numai că ea nu poate fi substituită energiei psihice, care face obiectul lucrării de faţă. Este posibil ca, în anumite condiţii, creierul uman să emită un gen de energie specifică, care cu o aparatură specială ar putea fi captată şi direcţionată ulterior în scopuri umanitare. Vom lăsa timpul să decidă veridicitatea unei astfel de întreprinderi temerare, aflată încă la începuturi. *
O asemenea instalaţie se află şi în România, în municipiul Cluj-Napoca.
24
În ceea ce priveşte „maşina de citit gândurile”, câteva observaţii se impun de la sine. Este greu de presupus că o astfel de „maşină”, oricât de performantă ar fi ea, să patrundă în intimitatea psihicului uman. Deci, este vizată nu atât funcţia psihică a gândirii, cât, mai ales, postura acesteia ca produs al materiei superior organizate – creierul uman. Ca atare, suntem de acord că pot fi evaluate rezultatele gândirii întocmai ca în cazul inteligenţei artificiale. Că gândirea artificială este o realitate nu putem tăgădui, dar aceasta este mult diferită de cea umană. Pentru că omul gândeşte în funcţie de context, deci selectiv, şi de starea psihică în care se află la un moment dat, adică de sentimentele şi dispoziţiile sale interne. Raportul raţional/sentimental este dihotomic, el fiind, de regulă, sau/sau, uneori, şi/sau şi numai rareori şi/şi. Suntem înditruiţi să afirmăm că încă nu a fost inventată „maşina” care să înlocuiască în totalitate omul şi nu sunt perspective apropiate ca aceasta să fie inventată. Complexitatea psihicului uman, imposibilitatea pătrunderii în universul psihic, fără ca echilibrul psihic, susţinut energetic, cum vom vedea în continuare, să nu fie afectat, sunt doar câteva motive care vin în sprijinul afirmaţiei noastre de mai sus.
25
PSIHICUL UMAN. PROBLEME TEORETICE Colonel(r)prof. Gabriel Dulea Indiferent de domeniul în care se exercită, cunoaşterea ştiinţifică se manifestă prin câteva coordonate, dintre care mai importante sunt: expresia conceptuală a sistemului de informaţii care formează conţinutul respectivei ştiinţe; caracterul obiectiv al metodei de cercetare; descoperirea legilor care guvernează domeniul respectiv; servirea intereselor practicii sociale. Iată o suită de repere pe deplin aplicabile şi psihologiei, disciplină în raport cu al cărei obiect de studiu se ridică problema dacă, în explorarea domeniului psihic, se poate merge progresiv, de la neesenţial la esenţial, de la legături exterioare la legături interne, de la determinările întâmplătoare la cele necesare, redându-se obiectul, cu ajutorul conceptelor, în structura lui contradictorie, în totalitatea determinărilor lui concrete şi în devenirea sa istorică. Deşi preocupările pentru problemele de psihologie sunt foarte vechi, constituirea psihologiei ca ştiinţă este de dată relativ recentă. Filosofii şi naturaliştii din antichitate au avut şi în acest caz intuiţii geniale asupra naturii şi semnificaţiei vieţii sufleteşti a omului, dar ei n-au depăşit viziunea sintetică şi difuză, naivă şi oarecum poetică, chiar dacă un Aristotel, de pildă, a scris pagini întregi despre simţuri şi raţiune şi a întrezărit înseşi legile asociaţiei la nivelul memoriei. În decursul istoriei, psihicul a fost, rând pe rând, considerat fie un depozit de senzaţii, o placă de gramofon, o flamă, un foc, o respiraţie, o emanaţie, fie o forţă necunoscută şi incognoscibilă, ceva supranatural, fără asemănare cu lumea lucrurilor cunoscute 1. Destul de târziu, în secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea, cu excepţia lui Descartes şi a unora dintre iluminiştii şi naturaliştii francezi (Diderot, Cabomis, Charles Bonet ş.a.), s-au făcut consideraţii de psihologie într-un chip speculativ, abstract, deductivist, după modelul gândirii matematice şi al combinaţiilor simple sau complexe din chimie (Locke, Spinoza, Hobbes, Condillac etc.). De-abia în ultimul deceniu al secolului al XIX-lea a început să se detaşeze domeniul specific de studiu al psihologiei, să se contureze mai clar problema metodei şi a stilului de cercetare în plan psihologic, să se caute şi să se descopere, pe cale intuitivă, existenţa unor raporturi cauzale stabile, repetabile între faptele de ordin extern şi faptele de ordin intern, subiectiv, psihic. Progresele realizate în domeniul diferitelor ştiinţe ale naturii (chimie, biologie, anatomie, fiziologie etc.) au spulberat pur şi simplu speculaţiile filosofice despre suflet şi au făcut posibilă abordarea problemelor de psihologie dintr-un punct de vedere mai firesc şi mai apropiat de realitate.
1
Ştefan Odobleja, Psihologia consonantistă,Editura ştiinţifică şi Enciclopedică,Bucureşti,1982,p.75 şi urm.
26
Teoria pozitivistului Auguste Comte2, conform căreia psihologia nu poate fi o ştiinţă de-sine-stătătoare, dat fiind caracterul subiectiv, unic, irepetabil şi ireversibil al fenomenelor psihice, începea să fie anacronică. S-au făcut cercetări ample asupra senzaţiilor, cu diferitele lor modalităţi de exprimare, asupra percepţiei, memoriei, afectivităţii, stabilindu-se chiar legi şi principii. Ne referim, de exemplu, la legile senzaţiilor, stabilite prin psihofizica lui Gustave Fechner, la legile asociaţiei expuse şi ilustrate amănunţit în operele lui James Mill, J.St.Mill, A.Bain, la dependenţele cauzale dintre anumite particularităţi ale materialului de memorat şi particularităţile proceselor memoriei, studiate de Ebbinghaus sau Alfred Binet, la expunerea de către Th.Ribot a ordinii stricte, necesare, în care se produce destrămarea procesului memoriei sau al voinţei în cazuri patologice etc. Asistăm, prin urmare, la încercări de a depăşi faptul accidental, exterior şi de a depista legături interne, necesare la nivelul fenomenelor psihice. Cu toate acestea, psihologia rămânea la interpretări înguste, valabile cel mult pentru unele sectoare izolate şi elementare ale domeniului de cercetare. În decursul timpului, concepţiile despre psihic s-au grupat în două forme antagonice: idealiste, respectiv materialiste, între care s-a intercalat monismul (idealist sau materialist). Concepţiile idealiste, cu toate că unele abordări au fost dialectice, productive, corespund punctului de vedere static şi spaţial, fixist şi substanţialist, considerând că psihicul este de o natură aparte şi cu o origine extrinsecă, transcendentală, el fiind înnăscut, aprioric, dat ca atare, incomprehensibil, incognoscibil şi inconştient. Aşadar, înţelegerea idealistă a psihicului – ca manifestare a unui spirit creator, înzestrat cu iniţiativă, ca expresie a activismului unei substanţe spirituale speciale, ca „o monadă fără uşi şi fără ferestre” – închidea calea către cunoaşterea legilor lui. De la postularea fenomenelor psihice în raport cu celelalte funcţii ale organismului se ajungea la postularea incognoscibilităţii legăturilor şi interdependenţelor lor. Asemenea concepţii au alimentat secole de-a rândul teoriile sufletului mistic, de la stângismul animiştilor (spiritiştilor), promotori ai teologiei primitive, la rafinamentul teologilor contemporani. Consolidându-se în lupta cu idealismul, bazându-se pe succesele crescânde ale ştiinţelor naturii, eliberându-se treptat de limitarea inerentă primelor etape, psihologia materialistă a afirmat teza că viaţa psihică este supusă unor legi indiscutabile şi că, în acest sens, ea poate să fie o ştiinţă pozitivă. Ca atare, în concepţiile materialiste, ce corespund punctului de vedere dinamic şi temporal, evoluţionist şi energetic, psihicul este de aceeaşi natură ca şi lumea externă, el este dobândit, aposterioric, evoluat în timpul vieţii speciei şi individului, cognoscibil, comprehensibil şi conştient. Ca să fim consecvenţi cu noi înşine şi pentru a înţelege modelul cibernetic al psihicului uman, să aducem în discuţie problema energiei psihice, cea care permite, de fapt, o asemenea abordare. Ni se pare poate curios, dar problema suportului energetic al psihicului uman a fost abordată pentru prima oară nu de un reprezentant al concepţiei
2
Auguste Comte (1798-1857), filosof şi sociolog francez. Întemeietorul pozitivismului. Unul dintre fondatorii sociologiei. Filosofia sa „pozitivă” încerca să se întemeieze exclusiv pe datele ştiinţelor exacte, combătând gândirea speculativă. Eliminarea noţiunii de materie şi negarea cognoscibilităţii lucrurilor i-au conferit însă un caracter agnostic. A considerat că gândirea umană parcurge trei stadii de dezvoltare: teologic, metafizic şi pozitiv.
27
materialiste, ci de un idealist. Sistemul intitulat energetismul 3, promovat de ilustrul profesor de chimie de la Universitatea din Leipzig, laureat al Premiului Nobel, Wilhelm Ostwald, pentru care psihicul uman era o manifestare a energiei ca realitate primordială, prin care se explică toate fenomenele din natură şi societate, nu era altceva decât un idealism „fizic”. După mai bine de un secol de la fundamentarea teoriei energetismului, nu avem prea multe de reproşat lui Ostwald, cu excepţia faptului că a substituit materia cu substanţa, privând-o de atributul ei esenţial – mişcarea. Academicianul român Constantin Rădulescu Motru a încercat să depăşească limitele energetismului lui Ostwald prin personalismul său energetic cu pretenţia de a clarifica mai bine şi de a îmbogăţi chiar noţiunea energiei prin noţiunea personalităţii. Numai că energia psihică la el este de provenienţă cosmică (divină, n.n.), scopul evoluţiei cosmice fiind formarea şi desăvârşirea personalităţii umane, deasupra căreia postulează personalitatea divină 4. Astăzi, când cibernetica şi informatica au dobândit succese remarcabile, suntem convinşi că nu greşim dacă afirmăm că existenţa energiei psihice este de netăgăduit, natura ei intrinsecă permiţând explicarea reţelei complicate de interacţiune dintre fenomenele şi procesele psihice. Dar, despre aceasta vom vorbi detaliat în paginile ce urmează. Modelul cibernetic al psihicului uman Fără îndoială că noţiunea de ”informaţie” este esenţială în ”Cibernetica” matematicianului american Norbert Wiener, elaborată în anul 1948, ca de altfel şi în cibernetica zilelor noastre. Întrebarea care se pune este, însă, dacă putem să găsim fenomene şi procese cibernetice care nu utilizează informaţia? Unii specialişti exclud posibilitatea ca asemenea fenomene, cum sunt şi cele psihice, să fie considerate cibernetice. În realitate, există neîndoios fenomene cibernetice pe plan energetic, cum ar fi, de pildă, autoexcitaţia generatoarelor electrice sau electronice, întrucât orice feedback, chiar şi informaţional, implică şi o componentă energetică sau substanţială. Deşi este de domeniul evidenţei, ne facem totuşi datoria să consemnăm că modelul cibernetic al psihicului uman este posibil tocmai datorită existenţei unei energii specifice (psihice, n.a.). El a fost intuit de medicul militar şi omul de ştiinţă român Ştefan Odobleja în lucrarea ”Psihologia consonantistă” (a armoniei), tipărită în limba franceză, în două volume, la Lugoj, în anii 1938-1939 şi difuzată prin Librairie Maloine din Paris, deci cu aproape un deceniu înaintea lui Norbert Wiener. Astfel, acesta foloseşte termenul de ”energie”, în locul ”informaţiei” şi ”legea reversibilităţii” în locul ”cercului vicios”, intuind feedback-ul de astăzi, reversibilitatea energetică permiţând închiderea buclelor cibernetice, atât de eterogene din punct de vedere fizic. Este foarte important de menţionat că Odobleja a văzut în buclele cibernetice manifestarea unei legităţi generale, anume legea reversibilităţii (feedback-ul din cibernetică). 3
Wilhelm Ostwald, Die Uberwindung des Wissenschaftlichen Materialismus, 1895; Vorlesungen über Naturphilosophie, 1901; Energetische Grundlagen der Kultur Wissenschaft, 1908; Die Philosophie der Werte, 1912. 4 Constantin Rădulescu Motru, Personalismul energetic şi alte scrieri, Editura Eminescu, Bucureşti, 1984, p.640-641.
28
Din această perspectivă, psihicul uman ne apare ca un sistem de tip cibernetic, suprastructurat în reţelele neurocorticale şi specializat în realizarea relaţiei omului cu mediul, în asigurarea adaptării omului la acesta. Pornim de la adevărul axiomatic conform căruia întreaga materie este organizată pe sisteme. Noţiunea de sistem a fost introdusă de Ludwig von Bertalanffy5, care defineşte sistemul ca un ansamblu de fenomene legate între ele şi aflate în interacţiune. Din interacţiunea părţilor sistemului rezultă proprietăţi care reprezintă mai mult decât suma lor. Noua calitate a sistemului este obţinută deci prin integrarea şi nu prin însumarea fiecărui element din sistem. Cu studiul acestor proprietăţi emergente, diferite de suma părţilor unui sistem, se ocupă în prezent sinergica. Se disting: sisteme izolate, care nu fac nici un schimb cu exteriorul sau efectuează unul foarte redus; sisteme închise, care fac doar un schimb de energie şi sisteme deschise (cum este şi psihicul uman), care întreţin cu mediul înconjurător un permanent schimb de materie, energie şi informaţie6. Reprezentarea grafică a relaţiei dintre om şi mediu, reglată prioritar prin intermediul psihicului uman, ne permite construirea unui sistem cibernetic deschis, cu autoreglare, ca în fig. nr. 1. Mediu: § extern: § natural § social § intern
Stimuli, mesaje
(Intrări)
Psihicul uman: Decizie, § Procese de comandă, reglaje prelucrare psihică (Ieşiri) conştientă
Dinamica umanului: § comportamente § acţiuni conştiente
Feedback
Fig. nr. 1. Sistemul cibernetic al psihicului uman
Să încercăm explicarea schemei de mai sus pentru a desprinde avantajele pe care le prezintă abordarea psihicului uman din perspectiva cibernetică. Pornim de la premisa că omul este „bombardat” în permanenţă cu stimuli din mediul interior sau exterior lui. Aceşti stimuli pot fi structuri verbale (cuvinte, propoziţii, fraze vorbite sau scrise), sunete şi structuri sonore (zgomote de toate tipurile, structuri muzicale), imagini vizuale etc. care sunt transmise, prin intermediul organelor de simţ „codificat”, sub formă de informaţii (mesaje n.a.), etajului specializat în prelucrarea acestora – reţele neurocorticale. Stimulii la care ne refeream mai sus pot fi construiţi şi dirijaţi deliberat spre individ sau pot acţiona spontan. Aşa cum anticipam, omul recepţionează stimulii din mediul exterior (sau interior) şi îi prelucrează conştient prin intermediul subsistemului specializat în acest sens. Ca urmare a prelucrării psihice a stimulilor recepţionaţi din mediu, care reprezintă în accepţie cibernetică intrările în sistem, omul îşi construieşte, de 5
Ludwig von Bertalanffy, biolog austriac stabilit în Canada. Pionier al abordării „organismice” şi sistemice a fenomenelor biologice. A elaborat o concepţie generalizată a sistemelor. 6 Dumitru Constantin Dulcan, Inteligenţa materiei, Editura Teora,Bucureşti,1992,
29
cele mai multe ori conştient, reacţii de răspuns (ieşiri, n.a), prin care, în dinamica umanului, îşi ajustează comportamentul la solicitările mediului. În prelucrarea psihică sunt angajate procese şi produse psihice în succesiuni logice şi cu consecinţe previzibile. Prin intermediul ansamblului de procese de prelucrare psihică conştientă declanşat de stimuli, omul îşi elaborează o reacţie de răspuns, un comportament pe care îl exteriorizează în mediu, în vederea eliminării tensiunii create de acţiunea stimulului (feedback negativ) sau întreţinerii acţiunii sale (feedback pozitiv). Din multitudinea de stimuli ce se îndreaptă spre individ din mediu, întrucât vom urmări cu predilecţie formarea unui comportament dinainte stabilit, ne vom opri doar asupra celor deliberat construiţi şi dirijaţi spre individ, pentru realizarea unor obiective bine delimitate, pe care îi vom numi în continuare mesaje. Prin acţiunea de influenţare, oricare ar fi ipostazele ei, asupra individului sunt dirijate conştient şi deliberat mesaje, organizate în structuri verbale, sonore, figurative sau combinate, coerente, cu sens şi semnificaţie, cu scopul de a-i determina un anume comportament. Schema anterioară ne spune doar că aceste mesaje sunt recepţionate, prelucrate psihic conştient şi că, pe această bază, persoana îşi construieşte comportamente de răspuns. Pentru a şti cum trebuie acţionat asupra individului, spre a-i determina, măcar în termeni probabilistici, comportamentul pe care îl dorim, este necesar să cunoaştem ce se întâmplă în psihicul uman la impactul dintre el şi mesajul recepţionat din mediu. Orice acţiune de influenţare, fie că o numim educaţie, conducere, propagandă, persuasiune, motivare, şantaj, ameninţare sau oricum altfel, este receptată şi prelucrată de individul căruia îi este adresată şi, pe această bază, se elaborează o reacţie de răspuns de către componenta specializată a omului, care este, aşa cum subliniam mai sus, psihicul uman. În aceste condiţii, reglarea optimă şi maximizarea efectelor acţiunii de influenţare sunt condiţionate direct de cunoaşterea schemei funcţionale a psihicului uman, pe care o redăm mai jos (fig.nr.2). Înţelegerea mecanismelor funcţionale ale psihicului uman a acestei instanţe mediatoare a comportamentului uman, a dinamicii umanului, în fond, ne oferă „cheia” acţiunii de influenţare a competenţelor, profesionale. Numai în acest fel, înţelegând mecanismele psihice ce se pun în mişcare la impactul dintre mesaje şi persoana căreia îi sunt adresate putem spera să obţinem efectele scontate. Aşadar, la impactul mesajului (stimulilor în general) asupra individului, primul proces psihic ce intră în funcţie este perceperea. Prin intermediul analizatorilor (organele de simţ) omul percepe mesajele din mediu, sub aspectul formei, culorii, dimensiunilor, sonorităţii lor etc. Este posibil ca în urma primului contact cu mediul să se declanşeze acţiuni spontane, involuntare, datorate instinctului, prezent şi în structurile psihice ale omului, nu numai la animale. Produsele acestui prim proces (percepţii şi/sau luări la cunoştinţă) constituie „materia primă” pentru cel de-al doilea proces – conştientizarea – în cadrul căruia omul acordă semnificaţii mesajelor percepute, le identifică, le recunoaşte, le înţelege în ultimă instanţă, conştiinţa fiind astfel un veritabil „filtru” a ceea ce este deja cunoscut prin chemarea din memorie şi ceea ce este de cunoscut şi deci supus prelucrării psihice.
30
ETAJUL INFERIOR
ETAJUL INTERMEDIAR
Comandă şi acţiune involuntare (spontane)
Mediu: § extern: § natural § social § intern
Percepere
ETAJUL SUPERIOR
Memorie
Conştientizare selectivă (filtrare)
Prelucrare psihică conştientă
Chemare din memorie
Decizie, comandă
Dinamica umanului: § comportamente § acţiuni conştiente
Feedback
Fig. nr. 2. Schema funcţională a psihicului uman
Nu trebuie să înţelegem de aici că la acest nivel se realizează o „decantare” forţată a ceea ce este deja conştientizat şi prelucrat psihic de ceea ce se conştientizează, întrucât conştientizarea fenomenelor, proceselor, experienţelor noi nu se face prin ele însele, ci prin ceea ce deja cunoaştem şi se află stocat în memorie. Deci, noi, prin intermediul conştiinţei, cunoaştem şi recunoaştem ceea ce cândva a fost obiect al cunoaşterii, procedând la prima triere (selectare, filtrare). Este, de fapt, o identificare a ceea ce urmează să cunoaştem prin prelucrare psihică conştientă faţă de ceea ce recunoaştem, apelând la memorie. Aşadar, adevărata cunoaştere o facem prin etajul superior – prelucrarea psihică conştientă, unde intervin raţiunea, inteligenţa, conexiunile, analiza şi sinteza etc. Prin aceste două procese – perceperea şi conştientizarea –, omul recepţionează şi decodifică stimuli, semnale şi mesaje din mediu, acordându-le sens şi semnificaţie, făcându-le „să-i spună ceva”. Lucrul „în sine” devine lucru „pentru sine”. Dacă pentru realizarea percepţiei se cere funcţionarea normală a receptorilor (a organelor de simţ), pentru conştientizare, deci pentru semnificarea şi identificarea semnalului primit, este nevoie ca în structurile psihice ale individului să existe criterii şi reguli de semnificare, de identificare, cu care să recunoască şi să înţeleagă mesajul recepţionat. Să ne imaginăm o situaţie în care o persoană încearcă să comunice ceva alteia într-o limbă total necunoscută acesteia. Aceasta din urmă va recepţiona un şir de sunete articulate, va înţelege, probabil, că este o comunicare verbală într-o anumită limbă (acestea sunt elemente furnizate de percepţie), dar nu va pricepe nimic din ceea ce încearcă să-i comunice, pentru că, anterior, în structurile sale psihice (în memorie, n.a.) nu a fost stocat nici un element de recunoaştere a acestei limbi (cuvinte, reguli gramaticale etc.). Altfel spus, nu se produce procesul de conştientizare, pentru că individul nu are criterii şi reguli cu care să îl realizeze. Comunicarea devine imposibilă, totul rămânând la stadiul de simplă recepţionare de sunete fără sens şi semnificaţii pentru destinatar. Perceperea reprezintă nivelul primar, inferior al psihicului uman. Mesajele recepţionate sub forma unor propoziţii, imagini diverse şi structuri sonore cu sens şi semnificaţie, sunt preluate, după ce sunt conştientizate prin nivelul
31
intermediar, de nivelul ultim al psihicului uman, cel superior, şi supuse unor procese de prelucrare psihică conştientă. La acest nivel funcţional asupra mesajelor recepţionate şi conştientizate anterior se exercită procese de prelucrare psihică deliberată, cum sunt: analiza şi sinteza, evaluarea, compararea, ordonarea, clasificarea, discriminarea, generalizarea, raţionamentele, calculele etc. Aşadar, între nivelul primar, cel al perceperii, şi nivelul superior, de prelucrare psihică conştientă, se interpune conştientizarea, nivelul intermediar, mai apropiat de nivelul superior, dat fiind faptul că avem de a face cu o prelucrare conştientă. Procesele de prelucrare psihică, conştientă a mesajelor, care, într-o situaţie particulară, pot viza influenţarea comportamentului destinatarului, se soldează cu produse psihice „finite”, apte pentru a fi utilizate în practică, cum sunt: date, concepte, principii, reguli, criterii, modele explicative sau acţionale, deprinderi, aptitudini, obişnuinţe, opinii, convingeri, atitudini, motive, trebuinţe, proiecte etc. În continuare, „fluxul tehnologic” al psihicului uman are două direcţii. Într-o primă direcţie, procesul de prelucrare psihică îl conduce pe individ la luarea unor decizii, urmate de comenzi de acţiune, pentru a răspunde la solicitarea mediului (acţionează pentru a evita un pericol; îşi proiectează o strategie pentru atingerea unui obiectiv; adoptă o atitudine de susţinere a unui anumit obiectiv social; caută răspunsuri la o problemă cu care se confruntă). Aceasta se întâmplă când mesajele sunt imperative, adică îi solicită o anumită acţiune. Dar în acţiunea de influenţare, indiferent dacă este educaţie, propagandă, conducere, avem mai puţin de-a face cu asemenea situaţii. În acest caz, se doreşte o acţiune de influenţare pe termen lung, cea de-a doua direcţie, care, prin mesaj, să ducă la o acumulare de elemente, ce se soldează, în final, cu obţinerea comportamentului dorit, care se declanşează indirect, prin inducere nemijlocită asupra elementelor ce îl determină (cunoştinţe, aptitudini, deprinderi, motive, atitudini etc.). Prin urmare, activitatea de influenţare vizează, în esenţă, modificări în produsele psihice finite ale individului, care, la rândul lor, la un moment dat, să determine modificări de comportament. Pentru ca aceste produse psihice să poată fi utilizate şi după elaborare, se cere stocarea lor. Acest lucru se realizează prin procesul psihic de memorare, memoria comportându-se ca o veritabilă bancă de date. Produsele psihice memorate (date, principii, reguli, modele explicative sau acţionale, opinii, convingeri, atitudini, motive etc.) vor fi ulterior chemate din memorie, spre a fi utilizate în rezolvarea unor probleme cu care se confruntă individul sau în învăţare. Indiferent de voinţa sau dorinţa noastră, acţiunea de influenţare este mediată de fluxul funcţional al psihicului uman, la care ne-am referit mai sus. Cu alte cuvinte, pentru a putea spera ca prin acţiunea de influenţare să producem efectele scontate, este necesar să stimulăm, să declanşăm şi să dirijăm procesele presupuse de însăşi funcţionarea psihicului uman.
Energia psihică şi echilibrul psihic Ceea ce deosebeşte fundamental personalitatea energetică de celelalte tipuri de personalitate este tocmai energia, dominanta energetică fiind cea care face diferenţa.
32
Omul zilelor noastre este unul din cei mai mari consumatori de energie, dacă nu cel mai mare. Dar, înainte de a fi consumator, omul este creator de energie: de la energia convenţională la cea neconvenţională, de la energia biologică (bioenergie) la energia psihică, acest ultim tip de energie fiind subiectul analizei în paginile ce urmează. Problematica energiei psihice nu reprezintă nicidecum o noutate7, filosofi şi psihologi deopotrivă fiind de acord cu existenţa acestui tip specific de energie, propriu numai omului. Dacă în ceea ce priveşte existenţa energiei psihice s-a ajuns oarecum la un consens, nu la fel stau lucrurile când este vorba de provenienţa acesteia sau de rolul ei, ca realitate de-sine-stătătoare în universul psihic al omului zilelor noastre. Acceptarea punctului de vedere conform căruia energia psihică ar avea o provenienţă externă nu ne poate mulţumi. Dacă energia psihică ar fi indusă de ceva din afară, atunci ar însemna că am admite implicit concepţia biblică a creării omului de către o forţă supranaturală, adică de Dumnezeu, ceea ce e din ce în ce mai greu de acceptat, chiar dacă uneori ne minunăm de perfecţiunea fenomenelor şi proceselor din natură şi, de ce nu, a omului însuşi. La fel suntem de uimiţi de perfecţiunea corpurilor cereşti, a căror mişcare se identifică cu cele mai perfecte linii geometrice, ceea ce l-a determinat pe Platon să constate că parcă Dumnezeu ar fi fost geometru. În realitate, sesizează profesorul şi omul de ştiinţă român Dumitru Constantin, materia, ca substanţă şi energie perceptibile prin simţuri, dar şi ca profunzimi inaccesibile simţurilor noastre, există. Viaţa există. Inteligenţa există. Există în consecinţă şi o sursă a lor, situată dincolo de posibilitatea noastră de demonstraţie directă. Religiile au numit această sursă primordială Dumnezeu. Şcoala de la Princeton i-a spus „Conştiinţă Cosmică”, noi am denumi-o Inteligenţă organizatoare şi coordonatoare de univers. Există, aşadar, o inteligenţă prezentă în toate manifestările din Univers – cauza primă şi ultimă a tuturor lucrurilor. Este prezentă în caracterul legităţilor de organizare a materiei, traversează instinctele întregii lumi animale, disipează angrenajul miliardelor de celule vii şi defineşte toate formele de manifestare ale deciziei, cu corolarul său – gândirea umană. O singură raţiune transpare „de sus” şi până „jos”: raţiunea legilor cosmice, raţiunea lumii vegetale, raţiunea lumii animale, raţiunea umană şi Raţiunea care le pune pe toate acestea într-un armonios acord. Raţiunea „de dincolo” coincide numai arareori cu raţiunea noastră, pentru că acolo este un „Savoir Absolu” (Jung8), o cunoaştere absolută în care „se văd” toate cauzele, iar aici, jos, este o cunoaştere doar limitată. Vom vedea ca urmare numai cauzele imediate în care ne implicăm şi le vom ignora pe cele îndepărtate9. Nici ideea transformării altor forme de energie (fizică, chimică etc.) în energie psihică nu este satisfăcătoare pentru psihologul cercetător, cu toate că în Univers trecerea unei forme de energie în alta compatibilă cu aceasta, în limitele menţinerii acestuia întrun echilibru energetic relativ, este posibilă şi chiar necesară. Ca parte componentă a energiei universale, energia psihică nu poate proveni decât din interiorul şi nu din afara psihicului, fiind rezultanta interacţiunii unor forţe psihice intime, pe care Constantin 7
Gabriel Dulea, Fundamente psihologice ale luptei armate, Editura Academiei de Înalte Studii Militare, Bucureşti, 2002, p.62-69. 8 Carl Gustav Jung (1875-1961), psiholog şi psihiatru elveţian. Iniţial, discipol al lui Freud, ulterior s-a îndepărtat de acesta, înlocuind noţiunea de „libido” prin aceea de „inconştient” ancestral. A deosebit tipurile introvertit şi extrovertit. 9 Dumitru Constantin Dulcan, Op.cit., p.295-296.
33
Rădulescu Motru le numeşte puteri psihice (puterea voinţei, puterea imaginaţiei, puterea raţiunii, puterea inteligenţei, puterea afectelor etc.)10. Psihicul uman este deci deopotrivă creator şi consumator de energie psihică. De existenţa energiei psihice nu ne mai putem îndoi, din moment ce toate situaţiile vieţii, stările de veghe ne demonstrează că suntem consumatori de energie psihică. Mai mult, consumăm şi în timpul somnului11. Ipoteza energetică, pe care o propunem în această carte, se bazează pe faptul că singura realitate absolută în Univers este energia, înăuntrul căreia sunt cuprinse şi fenomenele psihice, în special cele de conştiinţă. O asemenea constatare ne determină să afirmăm că această ipoteză nu ar fi funcţională fără a admite ca postulat unitatea energetică în Univers. În Univers, materia şi energia iau forme noi, fiind supuse ciclurilor evolutive şi menţinând în acelaşi timp în permanenţă un echilibru energetic. Distingem, deci, la orice nivel de organizare a materiei un substrat material – substanţa în structura sa –, un aspect funcţional sau energetic şi un aspect informaţional de care depind organizarea şi funcţionalitatea sa. Rezumăm atunci conceptual Universul, cu tot ceea ce există în el, prin triada: materie, energie şi informaţie12. Problema care se ridică este aceea a raporturilor dintre energia psihică şi energia universală. Se află, aşadar, energia psihică într-un raport de echivalenţă cu energia universală, întocmai cum se găsesc şi celelalte forme de energie cunoscute (cosmică, fizică, chimică, electrică, termică etc.), supunându-se legilor obiective universale ca acestea, sau energia psihică este ceva special, cu manifestări şi legi proprii? Răspunsul nu lasă loc de îndoieli. Energia psihică nu poate fi privită decât ca parte componentă a energiei universale, supunându-se, cum vom putea constata în continuare, legilor obiective care o guvernează pe aceasta din urmă, dar are şi legi specifice pe care cercetătorii psihologi dinaintea noastră le-au identificat deja. Dar mai sunt şi alte întrebări care îşi aşteaptă un răspuns adecvat, ca de pildă: Care este rolul energiei psihice? Psihicul uman ar putea exista şi fără această energie? Este ea indispensabilă funcţionării normale a psihicului uman? Răspunsul la această ultimă întrebare este, categoric, da. Pentru a înţelege rolul primordial al energiei psihice în buna funcţionare a psihicului uman, să analizăm raportul care se stabileşte între energia psihică şi echilibrul psihic. Pornim de la premisa că însăşi viaţa este un continuu dezechilibru în continuă echilibrare. Echilibrul perfect nu există decât la modul ideal. În realitate, omul se află într-un echilibru relativ, menţinut în şi prin intermediul energiei psihice. Doar consumul mai mare, peste limitele normale, de energie psihică duce la dezechilibru, dar această stare este numai temporară, pentru că organismul uman revine curând la starea iniţială, de echilibru relativ, printr-un schimb energetic sui generis. Cum se produce însă acest schimb? Să încercăm explicarea prin mijlocirea unei argumentări pur teoretice. Luăm ca postulat faptul că energia psihică este mereu „actualizată”, în consens cu evoluţia fenomenelor şi proceselor psihice, a psihicului uman însuşi, având ca scop menţinerea în permanenţă a unei stări de echilibru, condiţie sine qua non a bunei funcţionări a psihicului, în stare de normalitate. Vom nota cu „x” starea de echilibru la un moment dat, 10
Constantin Rădulescu Motru, Op.cit., p.234. Constantin Atanasiu, Incursiuni în psihologia luptei, Editura Militară, Bucureşti, 1974, p.40. 12 Dumitru Constantin Dulcan, Op.cit., p.31. 11
34
corelat cu o anumită cantitate de energie psihică „k”. Să presupunem că pe parcursul evoluţiei realităţii psihice starea de echilibru se află într-un moment oarecare „t0”. Starea de echilibru va fi dată de formula: x = kt0
Fiind vorba de o argumentare teoretică, nu vom face nici o presupunere cu privire la evoluţia psihică şi, implicit, a stării de echilibru. Presupunem numai că aceasta n-a rămas în momentul „t0”, ci a mers mai departe, în evoluţia sa ajungând în momentul „t0 + t1”, când îi este necesară o anumită cantitate de energie „Δk”, pentru a „recupera” un deficit energetic temporar, care generează la rându-i o stare de disconfort psihic, provocată, la rândul ei, de o stare de dezechilibru. Deci, formula de mai sus devine: x = kt0 + Δkt1
unde „Δk” este o stare energetică variabilă, fiind intrinsecă sistemului energetic, cedată prin intermediul a ceea ce vom numi în continuare buffer energetic, un fel de „depozit” situat, cel mai probabil, undeva, în vecinătatea memoriei. Odată ce echilibrul a fost restabilit, se presupune că aceasta va reveni ca o energie „îmbogăţită” în „depozitul” energetic unde se află „stocată”. Dar această nouă stare de echilibru obţinută prin adăugarea unei cantităţi de energie „Δk” nu este decât temporară, aşa cum deja anticipam, căci adevărata stare de echilibru este, aşa cum am convenit, cea din momentul „t0”, adică cea iniţială. Altfel, vom adăuga mereu alte şi alte cantităţi de energie la infinit, ori de câte ori se va produce un dezechilibru psihic, în limitele normalităţii (nu şi în cazurile patologice), ceea ce nu corespunde nicidecum realităţii. Aşadar, să încercăm, într-o primă fază, restabilirea stării de echilibru, tot printr-un exerciţiu mental. Deci, revenirea la starea iniţială nu se poate face decât prin scăderea cantităţii de energie psihică „Δk”, adăugată iniţial. Şi atunci formula va fi: x = kt0 + ( Δkt1 - Δkt1 ) = kt0
Intervine în mod firesc întrebarea: Este această readucere la starea iniţială cu putinţă nu numai matematic, ci şi în realitate? Răspunsul este din nou afirmativ, întrucât consumul de energie psihică care a provocat dezechilibrul (emoţii puternice, traume etc.) trebuie compensat printr-o altă cantitate de energie, compatibilă celei dintâi şi echivalentă valoric, adăugată doar pentru restabilirea echilibrului din starea iniţială. Iată, deci, că transferul energetic este posibil numai dacă „k”, respectiv „Δk” se află în stare de
35
compatibilitate, altfel acesta este compromis, dacă nu chiar imposibil raţional şi, cu atât mai mult, practic. Se impune o precizare, şi anume faptul că revenirea energiei psihice la starea iniţială nu înseamnă decât matematic o identitate perfectă. În realitate, avem de a face cu o identitate relativă, pentru că la energia iniţială s-a adăugat şi s-a scăzut în acelaşi timp o altă cantitate de energie „Δk”, producându-se o transformare (schimbare) a energiei iniţiale. Această transformare a energiei psihice iniţiale nu este însă niciodată perfect reversibilă în trăirile noastre psihice, rămânând întotdeauna „ceva”, o „rezervă energetică”, care reprezintă în fapt tendinţa anticipatoare a evoluţiei ulterioare, mereu în căutarea echilibrului. Această „rezervă energetică” a personalităţii este suficient de mică pentru a nu influenţa (compromite) echilibrul energetic relativ al acesteia şi, totodată, este suficient de mare pentru ca o anumită cantitate de energie să fie cedată uneia sau mai multor personalităţi, compatibile din punct de vedere energetic, aflate în dezechilibru energetic temporar. Aşadar, regăsirea echilibrului energetic este posibilă tocmai datorită acestei rezerve energetice, care, ori de câte ori este nevoie, se reface, se reîmprospătează, se consumă sau se cedează, după caz, asigurând funcţionarea acestui perpetum mobile, care este sistemul cibernetic al psihicului uman13. Se impun, totuşi, câteva precizări. Fiind sisteme deschise în care se petrec permanente schimburi de energie cu exteriorul, structurile psihice nu se pot afla într-un echilibru stabil. Ele „risipesc” în permanenţă energia – motiv care l-a determinat pe Ilya Prigogine să le numească „structuri disipative”. În ciuda a ceea ce s-ar putea sugera prin crearea termenului de „constante interne”, structurile psihice nu sunt niciodată într-un echilibru static, ci dinamic. Astfel, am putea defini viaţa ca o continuă oscilaţie în jurul unui punct de echilibru. Menţinerea funcţionalităţii într-un echilibru continuu adaptat necesităţilor de moment ca şi în perspectivă ale sistemului psihic se realizează prin procese de autoreglare, la baza cărora stau conexiunile inverse (feedback). Prin aceste posibilităţi de autoreglare, antientropice, sistemul psihic, sistemele vii în genere se deosebesc de cele fizice, unde sensul de scurgere este univoc entropic14. Dar cum se produce în realitate revenirea la starea de echilibru când aceasta este compromisă temporar? Pentru a înţelege mecanismul restabilirii echilibrului psihic vom apela la un concept pe care reputatul psiholog militar Constantin Atanasiu l-a denumit „constelare”15. Întrebarea care apare este însă cum se manifestă în fapt ceea ce în continuare vom numi constelare? Să vedem deci ce se înţelege prin constelare. Vom spune pentru început că individul, analizat psihic, dispune de forţe lăuntrice multiple, unele nebuloase, de la instincte la înclinaţie şi preconştient, altele – treptat mai clare – de la afecte, voinţă, până la conştiinţă. Temperamentul, caracterul şi aptitudinile 13
Energia, indiferent de natura sa, nu se consumă niciodată în stare pură. Ea este „prelucrată” şi „stocată” şi doar ulterior consumată. La fel se întâmplă şi cu energia psihică, a cărei specificitate constă în faptul că ea este produsă şi consumată, în acelaşi timp, de psihic. Dacă echilibrul organic (biologic), inclusiv cel energetic, este asigurat de glanda hipofiză, cel psihic este posibil datorită a ceea ce am numit buffer energetic (rezervă, tampon, depozit energetic). Acest „depozit” energetic se află, cel mai probabil, situat undeva în vecinătatea memoriei, pentru că memoria, sau mai bine zis memoriile, în realitate având de a face cu memorii: intelectuală (cea mai cunoscută şi, ca atare, folosită în termeni generici ca memorie), vizuală, auditivă, afectivă etc., stochează „valorile” psihice, repunându-le în circulaţie prin procesul denumit „chemare din memorie” (vezi, în acest sens, fig. nr. 2 şi comentariul). 14 Dumitru Constantin Dulcan, Op.cit., p.46-47. 15 Constantin Atanasiu, Eseu despre educaţia ostăşească, Editura Militară, Bucureşti, 1979, p.40.
36
dau contur concret personalităţii individului, prefigurând înfăţişarea unităţii lăuntrului său uman energetic, denumit mai sus constelare, ca proces energetic interior, producând conţinuturi şi atitudini prin împletire, combinare, înnoire, schimbarea forţelor subiectului (substanţa umană) cu elemente sociale, profesionale, culturale. De fapt, conceptul de „constelare” doreşte să desemneze că este posibil ca la un moment dat o funcţie psihică să domine procesele psihice normale sau să predomine alte funcţii psihice angajate în mecanismul psihic, producând acel dezechilibru psihic temporar amintit mai sus. De exemplu, uneori suntem raţionali excesiv, alteori comportarea noastră e dominată de afectivitate şi niciodată ambele în echilibru perfect. Rolul constelării este tocmai acela de a restabili echilibrul psihic, armonia, întrucât aceasta din urmă se naşte din funcţionalitate şi din constelare, ambele risipind orice încercare de manifestare a disonanţei. Manifestarea puternică a personalităţii individului la un moment dat este dovada palpabilă a constelării tari, oportune şi de durată, fără de care echilibrul psihic nu este posibil. Constelarea – cheie a funcţionalităţii psihicului uman susţinută energetic – este cea care acceptă, respinge, combină, asimilează, topeşte, într-un cuvânt, prelucrează socialitatea absorbită cu acordul umanului16. Constelarea, deci, ca proces integrator, nu figurează numai psihicul, ci orânduieşte complexitatea interiorizată, rezolvă dialogul om/mediu natural şi/sau social, precum şi intern. Înţeleasă în accepţia de mai sus, constelarea se poate prezenta grafic ca în fig. nr. 3. Mediu: § extern: § natural § social § intern
Psihicul uman: § stare de dezechilibru a funcţiilor psihice
Constelare: § restabilirea echilibrului psihic, recuperare energetică (schimbare, înnoire)
Dinamica umanului: § comportamente § acţiuni conştiente § aspiraţii § prospectare § creaţii
Feedback
Fig. nr. 3. Constelarea ca proces psihic
Constelarea este posibilă tocmai datorită faptului că psihicul uman se comportă ca un sistem cibernetic deschis cu autoreglare, trecând cu uşurinţă de la starea de dezechilibru la cea de echilibru relativ. Aşa se întâmplă în majoritatea cazurilor de normalitate, numai uneori, în cazuri speciale, fiind necesară intervenţia „din afara” sistemului. Această intervenţie este posibilă tocmai datorită dinamicii sistemului energetic al psihicului uman, care, în anumite condiţii, permite transferul de energie psihică de la o personalitate la alta. Să presupunem că avem două personalităţi „A” şi „B”, de acelaşi tip, încărcate cu energie psihică compatibilă, care le face cooperante. Ceea ce le este comun acestora reprezintă tocmai energia psihică notată cu „k”, transferabilă prin compensare, ca în fig. 16
Constantin Atanasiu, Umanul - dimensiune în luptă, Editura Militară, Bucureşti, 1981, p.50-51.
37
nr. 4. Spaţiul interenergetic situat la intersecţia celor două personalităţi nu este altceva decât acel buffer energetic de care aminteam mai sus, care intermediază transferul energetic. BUFFER ENERGETIC PSIHOSFERĂ
PSIHOSFERĂ
AK
K
KB
Fig. nr. 4. Schema transferului de energie psihică între două personalităţi compatibile psihic
La interferenţa psihosferelor, cantitatea de energie transferabilă „k” este necesară pentru restabilirea echilibrului psihic al uneia sau alteia din cele două personalităţi. Numai că schimbul energetic nu se produce la nivelul personalităţii, ci al „eului”, aceasta nefiind altceva decât un catalizator, un intermediar la nivelul „eului”, singurul capabil de emoţii, acelaşi şi mereu altul, totdeauna identic cu sine însuşi. Trebuie, însă, menţionat faptul că presupusul transfer energetic nu se produce, potrivit legii echivalenţei energetice, decât în condiţiile în care personalităţile sunt compatibile din punct de vedere energetic şi dispuse să cedeze sau să primească o anumită cantitate de energie, necesară restabilirii echilibrului energetic, prin compensare. De asemenea, posibilul transfer energetic se face, în acest caz, prin contactul nemijlocit între cele două sau mai multe personalităţi. O asemenea ipoteză ar putea explica modul în care se revigorează psihic una sau mai multe persoane prin psihoterapie. Se impune, totodată, să precizăm că restabilirea echilibrului energetic nu înseamnă neapărat instalarea echilibrului psihic, mecanismul refacerii echilibrului psihic, temporar afectat, făcându-se prin intermediul constelării, conform schemei deja explicate în figura nr. 3. Încă nu ştim prea multe sau aproape nimic despre modul de propagare a energiei psihice. Un lucru este cert, şi anume, dacă admitem propagarea acesteia la distanţă, atunci vom avea o explicaţie ştiinţifică a telepatiei. A spune că o intenţie, o dorinţă de acţiune se însoţeşte de materializarea unui câmp energetic în spaţiul ce ne înconjoară reprezintă pentru cel neavizat, limitat doar la noţiunile clasice cunoscute, o afirmaţia hazardată. Chiar dacă în prezent nu dispunem încă de mijloace foarte riguroase de certificare a câmpurilor energetice emise de fiinţa umană, toate premisele duc spre afirmarea existenţei lor. Dacă telepatia există, atunci trebuie să admitem în mod logic că se poate transmite ceva între emiţător şi subiectul receptor. Se transmite desigur o informaţie elaborată în creierul emiţătorului. Informaţia, după cum ştim, nu poate fi transmisă fără un suport energetic, un „vehicul”. Acest „vehicul” trebuie, în consecinţă, să fie un câmp
38
energetic. Nu cunoaştem deocamdată modul de propagare a acestei energii, ceea ce nu înseamnă că acesta nu va fi descoperit cândva17. Oricare ar fi modul de propagare a energiei psihice, apare însă o întrebare firească: Este posibilă detectarea într-un spaţiu temporal a apariţiei unei perturbaţii energetice produse într-un alt punct al aceluiaşi spaţiu? Vom răspunde prin lărgirea obiectului de studiu la fenomenele cosmice. Într-adevăr, în cosmos, transferul energetic este presupus şi necesar, vital chiar pentru menţinerea în echilibru a sistemului planetar. Se impun, totuşi, câteva precizări. Definirea Universului prin cosmos şi a acestuia din urmă prin Univers poate crea unele confuzii, Universul având o sferă de cuprindere mai largă, incluzând cosmosul, mult mai restrâns 18. Prima confuzie vizează tocmai cele două tipuri de energii: energia universală şi cea cosmică. Când invocăm energia universală, ne gândim la universalitatea acesteia, adică la ceea ce filosofii numesc unitate în diversitate. Din această perspectivă, energia cosmică, despre care cunoaştem deocamdată la fel de puţin ca şi în cazul energiei psihice, este componentă a energie universale. Dar Universul se află, ca şi viaţa, într-un permanent dezechilibru în continuă echilibrare, deci într-un echilibru relativ, niciodată absolut. Întrebarea care se pune este cum se realizează şi cum se menţine echilibrul universal? Considerăm că există „ceva”, fără de care acesta, echilibrul, nu se poate realiza. Acestui „ceva” îi putem spune oricum. Noi îl vom numi „Corpul Alfa”19, sintagmă preluată dintr-o lucrare interesantă cel puţin ca idee – „Personalismul energetic” – în care era folosită cu o altă semnificaţie, diferită de a noastră, din moment ce „Corpul Alfa” era considerat asemănător, dacă nu chiar identic cu Dumnezeu. Pentru noi, însă, „Corpul Alfa”, acest buffer energetic cosmic, nu se află undeva deasupra Universului, instalat comod într-un fotoliu confortabil, asemenea Creatorului biblic, ci chiar în interiorul Universului, deci încorporat în acesta şi supunându-se legilor obiective, precum legea conservării energiei, legea compensaţiei energetice, legea reversibilităţii etc. Progresul ştiinţific, mereu invocat când vorbim de evoluţie, va oferi, probabil, răspunsuri pertinente în viitor asupra a ceea ce astăzi este doar o supoziţie, plauzibilă, e drept. Pentru că informaţiile dobândite de noi în timp nu sunt altceva decât suport în cunoaşterea ştiinţifică, ca rezultat al adaptării şi readaptării noastre la evoluţia Universului însuşi. Formele de intuiţie şi postulatele raţionamentului sunt nişte corelaţii 17
Dumitru Constantin Dulcan, Op. cit., p.85-86. Prin Univers, în accepţia ştiinţelor materialiste, se înţelege întreaga lume materială, nemărginită în timp şi spaţiu, infinit diversificată şi caracterizată printr-o multitudine de forme aflate în diverse stadii evolutive; el există în mod obiectiv, adică independent de voinţa omului, a cărui forţă de cunoaştere asupra evenimentelor, obiectelor, fiinţelor, relaţiilor, energiilor etc. proprii Universului tinde asimptotic către limitele acestuia. Există, aşadar, autori care, referindu-se la Univers, au în vedere Universul fizic, adică Universul observabil, limitat, cunoscut şi sub denumirea de metagalaxie; deşi relativ lent, umanitatea avansează mereu în cunoaşterea şi înţelegerea Universului observabil, lărgind tot mai mult sfera cognoscibilităţii, pe măsura progresului înregistrat îndeosebi de ştiinţele naturii, care au ca problematică fundamentală explorarea Universului şi dincolo de ceea ce la un moment dat nu este accesibil observării. Privitor la geneza Universului, există două teorii: „modelul staţionar”, propus la sfârşitul anilor ’40 de Herman Bondi, Thomas Gold şi Fred Hoile, potrivit căruia Universul a fost întotdeauna aproape exact aşa cum este şi acum şi „modelul standard”, respectiv teoria „marii explozii” (Big Bang), larg acceptată, mai ales după descoperirea radiaţiei cosmice în anul 1965 (detalii în: Steven Weinberg, Primele trei minute ale Universului, Editura Politică, Bucureşti, 1984). 19 Vezi, în acest sens, Constantin Rădulescu Motru, Op.cit., p.500-505. 18
39
tipice, induse prin adaptarea conştiinţei noastre la Universul întreg, o verigă necesară determinismului universal. Dar intuiţia şi raţionamentul nu ar fi posibile fără energia psihică, această realitate evidentă care se manifestă, de multe ori, ca o relaţionare între elementele cognitive, ca o concentrare a unui evantai, snop de vectori etc. asupra unei cunoştinţe, idei, propoziţii pentru a le corela cu altele sau pentru elaborarea altelor noi. Ceea ce astăzi este necunoscut şi doar presupus, cândva, în timp, poate deveni realitate. Omul însuşi, înainte de a fi purtător de informaţie, este purtător de conştiinţă activă, spontană, creatoare. Acesta este secretul existenţei sale indispensabile, de neînlocuit cu nimeni şi cu nimic, oricât de mult ar progresa ştiinţa. Este indubitabil că nu vom putea niciodată înlocui în totalitate omul, care cunoaşte şi transformă mediul social şi natural în mod conştient, deschis spre evoluţie, fără de care viaţa însăşi nu ar avea sens. Însăşi conştiinţa omenească este întocmai unei cărţi deschise, în care se poate citi evoluţia universală, o carte, însă, în care nimeni nu are posibilitatea să scrie un rând mai mult peste cele scrise de această evoluţie. Întrucât fenomenele Universului sunt luate ca factori ai unei realităţi evolutive, aceste fenomene ne apar îndreptate spre cucerirea unor corelaţii diferenţiate şi persistente. Ultima dintre acestea – ţinta tuturor celorlalte – este cea a elementelor din personalitatea omenească care tind spre una perfect adaptată la unitatea Universului întreg. Aşa cum din haosul nebuloaselor primitive au ieşit corpurile pe care le vedem şi admirăm pe bolta cerească, a căror mişcare se identifică cu cele mai perfecte linii geometrice, tot astfel din veşnicele transformări organice şi energetice de pe Pământ vor apărea cândva personalităţi armonioase, care vor tinde spre perfecţiune. Din jocul forţelor cosmice, din atracţia şi respingerea centrilor de energie din Univers se explică astăzi splendoarea cerului; din jocul forţelor biologice şi energetice specifice fiinţei umane se va explica odată, în viitor, splendoarea sufletului omenesc. Să nu ne mirăm dacă această din urmă splendoare va veni mai târziu. Înfăptuirea cosmogonică a avut nevoie de milioane şi milioane de ani ca să ajungă la cea pe care o ştim noi astăzi şi ea încă nu este terminată!
40
DIRECŢII, PRINCIPII ŞI FORME ALE PREGĂTIRII PSIHOLOGICE. ASPECTE PRIVIND VULNERABILITATEA ARMATEI Colonel(r)dr. Andrei Covrig 1. Direcţiile principale ale pregătirii psihologice, sunt, în principiu, următoarele: a) pregătirea statelor majore – elementul de bază al pregătirii psihologice în vederea formării şi dezvoltării abilităţilor de analiză socio-psihologică a câmpului de luptă, zonei calamităţilor naturale, mediului militar şi civil; b) pregătirea comandanţilor de unităţi şi subunităţi – dezvoltarea abilităţilor psih-logice pentru luarea deciziilor şi comanda cu efectivul din subordine în situaţii extreme. Evaluarea şi controlul psihologic al stărilor psihice la subordonaţi, organizarea ajutorului psihologic minim subordonaţilor; c) pregătirea specialiştilor în domeniul psihologiei militare – dezvoltarea abilităţilor profesionale în domeniul diagnosticului, planificării activităţilor, corecţiei, recuperării, supravegherii psihologice în condiţiile reale ale trupelor şi situaţiilor de criză; d) pregătirea efectivelor combatante – dezvoltarea abilităţilor necesare pentru activitate în condiţii extreme, capacităţilor de autoevaluare şi autotrening, acordarea ajutorului psihologic minim soldaţilor şi gradaţilor voluntari; e) protecţia împotriva agresiunilor psihologice – desfăşurarea activităţilor de analiză a agresiunilor psihologice. Aplicarea metodelor de combatere şi informarea efectivului armatei la toate nivelurile; f) pregătirea efectivelor şi forţelor în vederea desfăşurării agresiunilor psihologice proprii – activităţi desfăşurate la indicaţiile eşaloanelor superioare. 2. .Dintre principiile pregătirii psihologice amintim: a) principiul performanţei teoretice – concepţiile, metodele şi tehnologiile folosite în armată trebuie să fie de performanţă similară cu cele folosite în armatele străine; b) principiul performanţei tehnice – mijloacele tehnice folosite în activităţile psih-logice trebuie să fie similare ca performanţă cu cele folosite în armatele străine; c) principiul anticipării – volumul principal al pregătirii psihologice a trupelor şi efectivelor se desfăşoară pe timp de pace; în timpul exerciţiilor tactice, calamităţilor naturale şi acţiunilor militare pregătirea psihologică efectuată trece testările la eficienţă; în timpul acţiunilor militare se desfăşoară activităţile de diagnosticare a stărilor afective la militari, reabilitarea psihologică şi supravegherea ulterioară; d) principiul pregătirii permanente – sistemul psihologiei militare evaluează non-stop starea moral-psihologică din armată şi ale inamicului posibil; analizează starea psihologiei militare din armatele străine, structurează agresiunile informaţionalpsihologe, stabileşte factorii de risc şi vulnerabilităţile psihologice; raportează conducerii armatei starea moral-psihologică şi înaintează propuneri pentru îmbunătăţirea acestuia;
41
e) principiul suficienţei – activităţile psihologice desfăşurate în armată în plan calitativ, cât şi cantitativ trebuie să asigure bunăstarea moral-psihologică a efectivului şi trupelor; f) principiul analizei – analiza se desfăşoară pe baze ştiinţifice sub aspect sistemic, sinergetic şi asimetric; g) principiul fenomenelor paranormale – fenomenele psihice neobişnuite se află în atenţia psihologilor militari şi laboratoarelor psihologice din armatele performante ale actualităţii; selecţionarea militarilor pentru trupele speciale şi de reacţie rapidă se va efectua cu respectarea acestui principiu; comandanţii de unităţi şi psihologii militari din armată vor desfăşura investigarea permanentă a militarilor cu capacităţi psihice neobişnuite, ei fiind luaţi în evidenţă specială de organele psihologice superioare. 3. Formele pregătirii psihologice a militarilor sunt, în principal, următoarele: a) instruirea militară şi de specialitate în instituţiile de învăţămînt; b) instruire prin bază normativă; c) activităţile instruirii pentru luptă; d) autoinstruire; e) cursuri de perfecţionare în domeniul psihologiei militare; f) cursuri de perfecţionare a comandanţilor de subunităţi; g) programe de studii a psihologiei militare la instituţiile de învăţămînt militar şi civil; 4. Aspecte privind vulnerabilitatea armatei
Investigarea căilor de acces ale agresiunilor psihologice se află în grija psihologilor militari . Investigarea se desfăşoară în mod reciproc. Este necesar să cunoaştem direcţiile în care suntem vulnerabili, pentru a putea organiza activităţile psihologice de rigoare la nivel de macro, microstructuri şi de personalitate. Cunoaşterea lor de către fiecare soldat şi gradat voluntar sporeşte capacitatea de rezistenţă şi reacţie. Acestea ar putea fi: a) erodarea raporturilor de subordonare în cadrul instituţiei militare; b) trezirea nemulţămirii în rândul militarilor; c) limitarea puterii de decizie a ofiţerilor; d) erodarea încrederii societăţii în instituţia militară; e) compromiterea conducătorilor instituţiilor militare; f) anihilarea unor structuri vitale, necesare pentru funcţionarea normală a armatei; g) micşorarea capacităţii de reacţie a unor unităţi militare prin metode speciale; h) restructurarea şi reformarea organelor respective din motive ,,economice”; i) instaurarea controlului democratic exagerat ca un slogan al unui grup socialpolitic de a-şi spori puterea; j) trezirea rivalităţii între instituţiile de forţă; k) coruperea unor factori de decizie şi ataşamentul lor ulterior la activităţi psihologice subversive contra instituţiei militare.
42
De la aspectele teoretice să trecem la aspectele practice şi să tragem concluziile respective. Dar aceste concluzii nu vor ajuta în activitatea practică, dacă nu vom specifica unele aspecte concrete, care impun armatei situaţii vulnerabile. Următoarele fenomene au influenţat negativ atmosfera moral-psihologică la nivel de instituţie: a) coruperea unor factori de decizie; b) epuizarea resurselor economico-materiale şi finanţarea limitată; c) implicarea unor comandanţi de unităţi în activităţi economice dubioase; d) subminarea corpului de ofiţeri prin acordarea gradelor de ofiţeri foştilor subofiţeri, pentru merite îndoielnice; e) prezenţa intereselor dubioase de grup, clan, rudenie; f) rivalitatea nesănătoasă a unor structuri în interiorul instituţiei militare; g) lipsa concepţiilor şi structurilor proprii în domeniul psihologiei militare; h)depresia moral-psihologică în societate după evenimentele din 1989; i) atacuri mass-media. La nivel de unităţi militare: a)nivelul scăzut al culturii comunicării la unii comandanţi de unităţi şi ofiţeri; b) sporirea agresivităţii la toate categoriile de militari; c) sustragerea efectivului de la activităţile instruirii pentru luptă la lucrări de gospodărie şi abuzul de acestea; d) relaţiile unor ofiţeri cu structuri promafiote; e) schimbarea accentelor şi verticalităţii valorice la soldaţilor şi gradaţilor voluntari; f) prezenţa intereselor dubioase de grup, clan, rudenie; g) furtul şi escrocheriile; h) abuzul de putere; i) rivalitatea nesănătoasă a unor militari în interiorul unităţilor militare. A nu spune pe nume acestor fenomene înseamnă a nu vedea originea atmosferei moral-psihologice actuale. Camuflarea sau negarea lor înseamnă cel puţin a fi de acord cu situaţia creată.
43
CERCETAREA PSIHOLOGICĂ Locotenent-colonel (r) Nicolae Parcevschii Psihologia militară produce capacităţi pentru luptă şi nu poate fi concepută fără cercetarea psihologică. Cercetarea psihologică se desfăşoară: - în timp de pace în cazul calamităţilor naturale, avariilor tehnologice ; - în timpul acţiunilor militare ;. Cercetarea psihologică se desfăşoară permanent şi anticipează desfăşurarea intervenţiilor propriu-zise, în scopul stabilirii efectelor mediilor respective asupra psihicului militarilor, pentru planificarea şi desfăşurarea activităţilor de pregătire psihologică şi planificarea posibilelor pierderi psihologice. În cazul cataclismelor naturale sau tehnologice în raza de 7 km a unităţii psihologul militar va efectua cercetarea psihologică a zonei respective. Va raporta verbal organului psihologic superior în decurs de 1 oră, din momentul când accesul în zonă a devenit posibil, şi la expirarea a 24 ore prin raport scris. O deosebită atenţie va acorda apariţiei stărilor de groază, panică, stupoare, depresii, dereglări psihotraumatice, efectuând aprecierea lor cantitativă şi calitativă, cât şi evoluţiei acestora în timp. Cercetarea psihologică se desfăşoară de psihologii militari sau persoanele abilitate de Dispoziţiunea pregătirii psihologe a militarilor
Metodica predării psihologiei militare la trupe Psihologia militară nu este o dogmă. Flexibilitatea domeniului este impusă de necesitatea capacităţii sporite de reacţie la fluctuaţiile psiho-sociale în mediu. Aceasta condiţionează un mod deosebit al predării şi desfăşurării lecţiilor şi antrenamentelor psihologice la trupe. Lecţiile la psihologia militară sunt condiţionate de: - legităţile comunicării - vorbiţi prin propoziţii scurte de 10-13 cuvinte, atunci informaţia va fi asimilată la nivel superior, dacă veţi recurge la propoziţii de 25-30 cuvinte veţi fi înţeles cu greu, iar mai mult de 30 cuvinte de loc; folosiţi intonaţiile şi pauzele şi veţi majora asimilarea informaţiilor cu 10-15 %; - prezenţa legăturilor interpersonale la auditoriul respectiv la nivel neverbal mimică, gesturi, timbrul glasului, poziţie etc; -legităţile ritoricii în timpul predării demonstraţi încredere în cea ce spuneţi; privirea trebuie direcţionată spre ascultători; nu evitaţi privirile aţintite ale ascultătorilor; înainte de a începe relatarea, cuprindeţi auditoriul cu privirea, începeţi relatarea după ce s-a instaurat liniştea; relatarea o începeţi cu o întroducere scurtă, după ce faceţi pauză de 1 secundă; relataţi clar, fără monotonie sau foarte repede; din primele secunde controlaţi reacţia auditoriului; în momente critice vorbiţi clar, cu evidenţierea fiecărui cuvânt; nu daţi dovadă de stare a oboselii; -aspectul morfologic şi exteriorul lectorului îmbrăcămintea şi ţinuta să nu aibă elemente bufonate ce sustrag atenţia, îmbrăcămintea bine ajustată şi curată.
44
Lectorul de psihologie militară din ipostaza de comandant se transferă în ipostaza de coleg mai vârstnic al grupului dat, pentru a se impune ca lider, la nivel verbal şi ne verbal. Nu gradul are importanţă, doar prezenţa legăturilor interpersonale între lector şi auditoriu. Lecţiile de psihologie nu se bazează pe supunerea personalităţii, doar pe modul corect de comunicare, contact, influenţă, comportament, conduită, adică are loc exaltarea individualităţii fiecărui militar. Elementele organizatorice ale lecţiei de psihologie militară includ: - anunţarea temei şi întrebărilor- 2 min; - verificarea efectivului- 5 min; - predarea temei- 30 min; - verificarea conexiunii inverse- 8 min; - aprecierea -5min. Aprecierea efectivului nu poate fi făcută în sistemul tradiţional de 5 sau 10 puncte, din simpla condiţie că o astfel de apreciere din punct de vedere psihologic, conţine elemente discriminatorii1. Psihicul omului sau nivelul însuşirii de către acest psihic a materialului predat poate fi apreciat numai prin diagnostici psihologice, care reflectă starea obiectivă. În legătură cu aceasta notarea se face totuşi prin aprecierile însuşit - însuşit parţial, cu atât mai mult nu poate fi vorba de note negative, care provoacă apariţia negativismului, reacţiilor agresive indirecte, repulsie şi incompatibilitate cu obiectul predării. Ca rezultat militarul nu se identifică în spaţiul obiectului şi devine marginalizat în spaţiul psihologic. Persoanelor, care nu şi-au însuşit tema lecţiei, nu li se va spune deschis despre aceasta, dar vor fi motivaţi verbal spre dorinţa de însuşire. Profesiile de psihologie militară nu se aseamănă una cu alta, dar totuşi conţin elemente comune fără de care reuşita pedagogică nu este posibilă. Acestea ar putea fi: a) din primul minut, primul cuvânt, prima privire lectorul este obligat să instaureze legături reciproce cu grupul dat şi cu fiecare persoană în parte; să nu facă prelegeri, dar să discute explicând cu întreg grupul, astfel ca întreg auditoriul să fie activat; b) materialul teoretic imediat se întăreşte cu exemple practice; c) însuşirea materialului are loc pe canalul legăturilor interpersonale. Axioma e simplă - există legătură, există însuşire; aţi pierdut legătură cu auditoriul sau militarullipseşte însuşirea; d) satisfacţia2 auditoriului şi fiecărui ascultător este obiectivul final şi reflectă conexiunea inversă; dacă un singur militar a ieşit nesatisfăcut de la lecţie nu e vina lui, ci doar a lectorului. Procesul de predare-însuşire va fi reuşit dacă în spaţiul obiectului va fi implicat mental întreg grupul şi fiecare militar în parte; e) auditoriul şi fiecare militar la final trebuie să se identifice cu lectorul său, în cea ce spune şi face. În legătură cu cele expuse se va ţine cont de unele incompatibilităţi psihologice, care pot apărea între auditoriu şi lector - nu pot fi atraşi la predarea psihologiei militare, militarii colericii - extraverţi, melancolicii- introverţi cu pronunţări pedante, din motivul că aceşti militari posedând agresivitate înaltă sau reacţii anxios-depresive vor agresa
1 2
În Danemarca elevii şcolilor de cultură generală în general nu se notează. După S. Freud
45
auditoriul şi vor ajunge în final la eşecul pedagogic, dar ce este mai neplăcut aceşti "lectori" pierd obiectul predării şi influenţei. Cei mai eficienţi lectori de psihologie militară sunt sangvinicii -extraverţi şi flegmaticii-introverţi cu pronunţări hipertimice sau puţin exaltate. Şi încă un moment important: IQ la lectorul de psihologie militară nu trebuie să fie mai puţin de 100 puncte (majoritatea psihologilor licenţiaţi depăşesc acest nivel). Psihologul militar, licenţiat în psihologie, are dreptul să predea psihologia militară fără conspect, după trei ani de serviciu militar. Contraindicaţii pentru lecţori: nu vă sustrageţi în procesul predării apelând la diferite informări ce nu ţin de obiectivul lecţiei, din motivul că are loc fixarea pe factori informaţionali secundari şi dispersarea atenţiei, adică folosirea neraţională a timpului şi scăderea nivelului predării- însuşirii. Practica predării psihologiei militare în armată, la cursurile de perfecţionare a cadrelor a demonstrat eficienţa acestei metodici, care incontestabil se deosebeşte de metodica predării celorlalte obiecte ale instruirii pentru luptă. Iar nereuşitele din anii precedenţi, în predarea psihologiei militare, se datorează dogmelor şi metodicelor vechi aplicate asupra unei ştiinţe vii. Aici găsim explicaţia faptului că unii absolvenţi de psihologie nu posedă cunoştinţe de psihologia militară şi la sosirea la trupe manifestă agresivitate sporită.
46
„EUL”, CONŞTIINŢA ŞI PERSONALITATEA Colonel(r)prof. Gabriel Dulea Problematica „eului”, a raporturilor sale cu conştiinţa şi personalitatea nu poate (nu ar trebui) să lipsească din construcţia teoretică şi practică a oricărei psihologii. Definirea „eului”, ca şi a conştiinţei, a stârnit vii discuţii, nu mai puţin controversate. Astfel, noţiunea „eului” este o consonanţă (armonie) a elementelor subiective, este o noţiune afectivă constituită prin aceste elemente şi care formează un fel de „coloană vertebrală” a vieţii noastre mentale. În alte accepţii, este considerată ca noţiune ce sitnetizează tot ce se referă la „eu”: ca o sinteză (sinteză a conţinutului gândirii, ca viziune prescurtată şi abstractă a o serie de evenimente interne, H. Taine); ca o reversibilitate (o serie care se cunoaşte pe sine ca serie, J.St.Mill). Există şi definiţii unilaterale: senzualistă („eul” este constituit din ansamblul senzaţiilor actuale, cinestezice sau altele, interne şi chiar externe); emoţională („eul” este o rezultantă sintetică a plăcerii şi a durerii, a atracţiei şi a repulsiei, o sinteză afectivă); intelectualistă („eul” este condiţionat de formarea concepţiei asupra timpului şi prin recunoaşterea faptelor de memorie, unitatea sau simplitatea în multiplicitatea spaţiului, identitatea în schimbare şi în timp, constantul printre constanţi); voluntaristă („eul” este un aspect al voinţei şi al sentimentului efortului); de continuitate („curentul” conţinutconţinător, ultimul posesor al posesiunii, W.James). Trebuie, în sfârşit, să distingem şi să plasăm într-o tratare aparte concepţiile mistice: animistă (după care „eul” ar fi expresia unităţii sufletului şi a indiviualităţii lui, fundamentul personalităţii, o proprietate a conştiinţei); inconştientistă („eul” ar fi senzaţia „atitudinii” de unde vor porni impulsurile spre „activităţile anticipatorii” ale organismului, ceva supranatural, o cauză fără cauză, o tensiune spre activitate). Dincolo de aceste definiţii, care prezintă tot atâtea puncte de vedere din perspective diferite, trebuie să facem distincţia între „eul” psihologic şi „eul” social, de acesta din urmă ocupându-se sociologia. Din punct de vedere psihologic, cu „eul” omul se naşte, acesta evoluând de la „eul” primitiv, prezent la copil, până la „eul” creator, apărut odată cu conştientizarea de sine a individului. Nu puţine au fost cazurile în care psihologi de prestigiu, cum este cazul lui Jean Piaget, autorul a numeroase scrieri de psihologie a copilului (până la vârsta de şapte ani n.a.), neînţelegând suficient evoluţia „eului”, din faza sa „primitivă”, spre cea „conştientă”, au ajuns la concluzii eronate, elaborând adevărate sofisme. Iată, de pildă, cum prestigiosul psiholog şi epistemolog elveţian Jean Piaget, în lucrarea sa „La représentation du mond chez l’enfant”, dorind să ilustreze cum se formează „eul” la copil, invocă în acest scop marturia scriitorului Ed. Gosse, care povesteşte cum conştiinţa „eului” său a fost pentru întâi oară provocată de constatarea că tatăl său nu este atotştiutor, din moment ce nu a sesizat minciuna ticluită intenţionat de el. Dar iată relatarea lui Gosse: „Credinţa că tatăl meu era atotştiutor şi infailibil, din momentul acela a fost moartă şi înmormântată. El ştia, probabil, prea puţine lucruri, dacă n-a fost în stare să ştie un fapt de aşa mare importanţă ca acela ce privea răspunsul corect la minciuna pe care i-am ticluit-o. Dintr-o dată, din toate gândurile care năvăliră în
47
momentul acestei crize, în creierul meu atât de primitiv şi neformat încă, cea mai curioasă era aceea de a-mi fi găsit un tovarăş şi un confident în mine însumi. Exista, aşadar, în lumea aceasta un secret care îmi aparţinea atât mie cât şi unuia care trăia în corpul meu. Eram acum doi care puteam să ne întreţinem. Este greu să defineşti sentimente aşa de rudimentare, dar este sigur că sub forma acestui dualism, mi-a apărut deodată, în acel moment, simţirea individualităţii mele şi este tot aşa de sigur că mi-a fost o mare consolare să găsesc în mine însumi pe cineva care să mă poată înţelege.” În explicarea acestei inedite trăiri a copilului Gosse, pornim de la o întrebare simplă: De unde vine această găsire de „mine însumi” din moment ce autorul însuşi mărturiseşte că şi-a găsit numai un „tovarăş”, un „confident”? În realitate, în el exista un „eu” înainte, acela înnăscut, primitiv. La acesta s-a adăugat „ceva”. Şi acum urmează incosecvenţa. După toate regulile logicii ar trebui să presupunem că „eul” care a fost cel dintâi este mai primitiv şi mai îndreptăţit să se confunde cu noi înşine. „Eul” cel de-al doilea („confidentul”) este o construcţie a judecăţii dedusă pe fondul celui dintâi. Căci, este de domeniul evidenţei că până ce n-am simţit în noi o fire de „eu”, n-am putut simţi nevoia unui „confident”. Deci, „confidentul” este o simplă dedublare mentală, fără importanţă pentru natura „eului” cu care ne-am născut. Cu toate acestea, pentru Jean Piaget, nu „eul primitiv”, ci „confidentul” are toată importanţa. Este clar că e vorba de un sofism. Ne întebăm cum un om de ştiinţă de talia lui Piaget a putut săvârşi o asemenea gravă eroare? Singura explicaţie plauzibilă este că a făcut-o dintr-o raţiune practică. Căci „eul confident” nu este altceva decât conştiinţa limpede de ce trebuie şi de ce nu trebuie să facă omul creştin, este conştiinţa morală a îngerului păzitor, care a fost sugerată micuţului Gosse încă din leagăn şi pe care apoi Piaget o confundă cu „eul” psihologic. Iată, deci, cum ceea ce este produsul din urmă al evoluţiei psihice, din cauza influenţelor religioase, este considerat ca venind înaintea simţirii cu care se naşte copilul. Aceeaşi tăgăduire a „eului” primitiv o găsim, în genere, şi la sociologi: Ei au, întradevăr, tot dreptul să vorbească de „eu” ca de un produs întârziat, căci ceea ce înţeleg ei prin noţiunea de „eu” este conştiinţa socială de naţiune, de castă, de clasă sau de profesie, care sunt cu totul altceva. „Eul” unei naţiuni, al unei caste, al unei clase sociale, al unei profesii se formează, evident, după ce naţiunea, casta, clasa socială sau profesia au trăit în structura lor multă vreme ca realităţi sufleteşti. Astfel, naţiunea a existat cu mult înainte de apariţia conştiinţei solidarităţii. La fel stau lucrurile şi cu clasele sociale, care au existat, ca date psihice, încă de la apariţia proprietăţii private, conştiinţa de clasă socială venind mult mai târziu. Tot aşa s-a întâmplat şi cu conştiinţa profesională. Acesta este motivul pentru care sociologii consideră „eul” ca pe un „fruct întârziat”. Din acestă cauză, psihologii care sociologizează „eul” nu înţeleg afirmarea acestuia la început ca „eu” primitiv, iar sociologii care-l psihologizează tăgăduiesc existenţa „eului social”. Existenţa psihologică a „eului” o înţelegem mult mai bine analizând raporturile acestuia cu conştiinţa. O primă observaţie este în mare măsură lămuritoare, şi anume, aceea că „eul” se produce înăuntrul conştiinţei şi devine un factor important în exercitarea rolului creator al acesteia. Conştiinţa omenească, ca funcţie de anticipaţie, este totdeauna egocentrică, justficând „eul”, fără însă a se confrunta întrutotul cu acesta. Ea îşi are legile proprii prin care funcţionează. Maximul de intesitate a „eului” nu coincide cu maximul de intensitate a conştiinţei. Sunt cazuri în care „eul” se află în stare
48
latentă, conştiinţa fiind lucidă, dar tot la fel întâlnim cazuri în care „eul” domină în dauna conştiinţei (în momentele de afecţiuni puternice n.a.) O concluzie specială ne oferă raportul dintre „eu” şi conştiinţa de sine a individului. Afirmam că „eul” este înnăscut, deci el există potenţial în fiecare organism uman. Dar „eul” nu poate produce emoţii, nu poate deveni creator decât în momentul în care individul are conştiinţa de sine şi deci este încerzător în posibilităţile sale, în veleităţile sale creatoare. Conştiinţa de sine a „eului” a apărut odată cu desprinderea omului primitiv de la linia orizontală. Printre anticipările organismului uman, una dintre cele mai importante, dacă nu chiar hotărâtoare pentru intuirea „eului” a fost aşadar ridicarea omului la linia verticală începută cu mult înainte de epoca omului de Neanderthal, şi terminată abia la apariţia omului istoric. Statura verticală nu s-a câştigat dintr-o dată, ci a fost cucerită treptat. Din ea au decurs o mulţime de alte schimbări în constituţia omului: o nouă dinamică în circulaţia sângelui şi în corelaţia secreţiilor interne; o nouă „cooperare” între datele simţurilor; o nouă modalitate de a privi şi percepe lumea exterioară; o nouă relaţie cu mediul natural etc. În faza sa primitivă, „eul” avea o pronunţată rezonanţă afectivă (de plăcere n.n.). Afirmarea lui s-a făcut însă odată cu proiectarea puterii omeneşti în momentele de luptă corp la corp, fie contra animalelor, fie contra semenilor. Atunci a apărut conştiinţa de sine a „eului”. Simţirea creşterii în putere a omului înseamnă conştientizarea „eului”. Primul om în care s-a trezit simţirea „eului” a rostit „al meu”, în loc de „eu”. Posesivul a mers înaintea personalului, afirmarea puterii a mers înaintea întrebuinţării acesteia în procesul muncii. Deposedat de „maşinăria” instinctelor, pe care rămânea să o admire încă multă vreme la animale, omul primitiv s-a înarmat cu „eul” care îi aducea credinţa în puterea sa. Omul primitiv însă trăia în gigantism mistic. El era „homo divinans”. Graţie pârghiei sufleteşti pe care o da „eul”, omul primitiv trăia într-o lume vrăjită de misterul atotputerniciei. Numai foarte târziu şi-a făcut apariţia „eul” conştiinţă intuitivă de sine şi odată cu el o nouă structură a persoanei omeneşti. Maxima de viaţă a lui Socrate „cunoaşte-te pe tine însuţi” este într-adevăr un ecou întârziat al acestei apariţii în continuă transformare până ce a ajuns la ceea ce înţelegem astăzi prin condiţionarea afirmării „eului” prin conştiinţa de sine. Analiza raporturilor dintre „eul” psihogic şi personalitate ne va întregi imaginea acestuia, oferind totodată răspunsuri adecvate la întrebări pe care psihologii (şi nu numai ei) şi le-au pus de-a lungul timpului. Dacă am convenit că „eul” psihologic este înnăscut, el suferind transformări pe măsura evoluţiei individului, atunci despre personalitate trebuie să spunem că ea este posterioară „eului”, munca fiind cea care o generează. Deci, aptitudinile, statornicite întrun gen de muncă hotărâtor pentru viaţa individului formează personalitatea. Nu este însă vorba de munca producătoare de valori, cea cunoscută de noi în termeni strict economici, ci de o activitate instrumentală în genere, deosebită de joc. Din momentul în care conştiinţa omenească a „scânteiat” înţelegerea că noua organizare corporală, mâna în primul rând, poate servi drept instrument pentru transformarea obiectelor din natură, din acel moment munca era descoperită. Omul îşi deschidea prin această descoperire o nouă perspectivă de diferenţiere faţă de animale. El adăuga la diferenţierea de specie, diferenţierea de personalitate. Începutul acestei diferenţieri nu-l putem stabili cu
49
exactitate. El se pierde undeva în adâncul trecutului. Primul om care a privit cu respect la opera ieşită din munca braţelor şi priceperii sale şi a simţit răspunderea de a-i fi creator, a dat semnalul primului început al acestei diferenţiei. El însuşi a fost cel care la început nu s-a înţeles, nu a realizat saltul istoric pe care îl făcuse. Din această cauză, el s-a crezut un ales al zeilor pentru a îndeplini voinţa acestora. Primele obiecte pe care omul primitiv lea creat cu propriile mâini au purtat amprenta divinităţii. Aşa a apărut cu aproximativ opt milenii în urmă, primul tip de personalitate din istoria omenirii – personalitatea mistică. Poarta personalizării fusese deschisă însă de aici înainte. Creatorii de obiecte de valoare, fie artistice, fie practice, îşi asumară curând paternitatea obiectelor create, dusă apoi mai departe prin tradiţie. Deprinderile profesionale luaseră locul însemnelor divine. Diferenţierea, începută în munca producătorului întâmplător, sfârşi disciplinându-se în conştiinciozitatea profesionistului. Personalitatea profesională luă locul celei mistice. Este tipul de personalitate corespunzător erei industriale, care a durat circa trei sute de ani, de la revoluţia industrială din Anglia până spre sfârşitul mileniului trecut, când au apărut semnele unei noi civilizaţii, creatoare de un nou tip de personalitate pe care o vom numi personalitatea energetică. Această nouă civilizaţie, „al treilea val”, cum o defineşte reputatul futurolog american Alvin Toffler, poate fi caracterizată ca un moment de tranziţie de la modelul cultural şi valoric al industrialismului de tip capitalist, care prezintă semne evidente de epuizare, la cel al profundelor transformări ce au loc pe multiple planuri. Mai importante sunt cel economic, şi aici avem în vedere în primul rând energia, prin care poate fi susţinută dezvoltarea ulterioară, dar şi materiile prime şi tehnologiile ultraperfecţionate şi, apoi nu mai puţin important cel social (modul de organizare al societăţilor, valorile pe care le promovoează, tipurile de producţii, de consum, stilul de viaţă etc.). În acest sens, Willis Harman, preşedintele Institutului de Cunoaştere Ştiinţifică din San Fancisco, observă că invadarea globului de către expansiunea culturii industrialismului capitalist a încetat. Începând cu anii ’70 lumea cunoaşte un nou cuvânt şi anume al „dezvoltărilor alternative”. Tipul de personalitate energetică este aşadar cel spre care se îndreaptă omenirea viitoare. Cele trei forme de personalităţi, pe care le-am identificat mai sus, coexistă o lungă perioadă de timp, neputându-se preciza, istoriceşte vorbind, de unde până unde se întinde aria de cuprindere a uneia sau alteia dintre acestea. Aşa se explică faptul că personalitatea mistică îşi întinde „tentaculele” până în zilele noastre, fiind prezentă nu numai la popoarele care încă se mai află în stare tribală, dar şi în rândul popoarelor civilizate. La fel se întâmplă şi cu personalitatea profesională şi, probabil, în viitor cu personalitatea energetică, tip de personalitate care cu siguranţă nu va fi ultimul, dialectic vorbind. Condiţia de afirmare a personalităţii, indiferent cum o vom numi, este libertatea, fără de care evoluţia acesteia nu este posibilă. Vom consemna cu titlu exemplificator faptul că instituţia sclaviei a ţinut în loc multă vreme această evoluţie şi tocmai de aceea lumea antică nu s-a bucurat de jocul liber al aptitudinilor sufleteşti. Dar, în ce raporturi se află „eul” psihologic cu personalitatea? Atât psihologi, cât şi sociologii nu au nici cea mai mică îndoială că între „eu” şi personalitate este un raport de determinare, care se supune aceloraşi legi ca şi cele ale determinismului universal. „Eul” constituie „fermentul”, dar nu şi „tiparul” personalităţii. Acest „tipar” întrece cu mult puterea de construcţie a „eului”. Elementele din care se constituie personalitatea sunt în mare parte organizate prin tradiţie şi cultură, înainte ca „eul” să se afirme. Personalitatea datorează „eului” începutul şi direcţia structurii sale, iar pentru evoluţia
50
ulterioară, adică pentru tot ceea ce priveşte „materialul” şi „forţele” care determină coeziunea acestui „material” personalitatea îşi are propria sa organizare. Pe de altă parte, personalitatea este bio-psiho-socială, în timp ce „eul” este numai psihic. Omul poate avea mai multe personalităţi în mod simultan, sau, mai bine zis, poate avea o personalitate întretăiată cu atitudini „ocazionale”, dar nu poate avea mai multe „euri”. Iată de ce, dedublarea „eului” este o falsă problemă. În realitate, avem de-a face cu dedublarea personalităţii. La un actor, de pildă, care este unul în realitate, în viaţa de zi cu zi, şi altul pe scenă, nu e nicidecum vorba de dedublarea „eului”, care rămâne mereu acelaşi, ci de crearea unei noi personalităţi, în funcţie de rolul jucat. Actorul are deci mai multe personalităţi, ca şi poetul, pictorul, artistul plastic, omul de creaţie în genere. Chiar şi în cazurile patologice de dedublare, în mod eronat unii psihiatrii socotesc că „eul” se dedublează. Şi în acest caz „eul” rămâne acelaşi, personalitatea, însă, se dedublează. Bolnavul psihic, primind de la organizarea personalităţii sale impresii (mesaje) altele decât cele obişnuite, se crede pe sine altul. Conştiinţa sa „intrepretează” impresiile noi ca formând o nouă personalitate. Departe de a fi epuizată, problematica „eului” şi a raporturilor sale cu conştiinţa şi personalitatea rămâne deschisă la noi interpretări, care să ofere concluzii lămuritoare, benefice atât în plan teoretic, dar mai cu seama practic.
51
ASPECTE PSIHOLOGICE ALE PERSONALITĂŢII COMANDANTULUI Locotenent-colonel (r) Nicolae Parcevschi Calităţile care definesc personalitatea comandantului – „stăpînirea de sine, arta de a comanda, disciplina de oţel şi puterea de sacrificiu”. ,,Din meritul subalternilor unei armate se trage, de cele mai multe ori, aproape întreaga valoare militară a marilor generali. Perspicacitatea şi dibăcia generalului sunt în funcţie de acelea ale subordonaţilor". Biruinţa nu e a unui om, căci nu s-a născut încă omul care să poată supune în luptă, de unul singur, pe semenii lui. Biruinţa e a celor mulţi, ei au nevoie de unul, care să le strângă în sufletul lor puternic toate sufletele lor slabe şi să-i contopească într-o singură făptură prin puterea gândirii sale. Cu 500 de ani înaintea lui Hristos, renumitul Sun Ţzâ, părintele psihologiei militare, spunea despre calităţile pe care trebuie să le posede un comandant. Următoarele trăsături sunt primejdioase: 1. dacă este temerar şi nu-i pasă de moarte, poate fi ucis; 2. dacă este laş şi-şi păzeşte zilele, va fi capturat; 3. dacă are izbucniri de furie, poate fi păcălit; 4. dacă este prea sensibil în privinţa eu-lui său şi onoarei, poate fi calomniat; 5. dacă are suflet milos, poate fi necăjit; 6. confuzia aparentă rezultă din ordine, laşitatea aparentă din curaj, slăbiciunea aparentă din tărie; 7. ordinea sau dezordinea depind de organizare, curajul sau laşitatea de împrejurări, tăria sau slăbiciunea de formă şi dispunere; 8. când trupele sale sunt dezordonate, comandantul său de căpetenie este lipsit de prestigiu; 9. când oamenii se adună în mod conştiincios în grupuri mici şi îşi şuşotesc la ureche,înseamnă că şeful lor şi-a pierdut încrederea armatei; 10. recompensele prea dese arată că şeful este la capătul puterilor, pedepsele prea frecvente arată că el este la culmea descurajării; 11. dacă ordinele sunt fără excepţie eficiente, trupele vor fi supuse. Dacă ordinele nu sunt întotdeauna eficiente, ele vor fi nesupuse. Aceste trăsături rămân actuale şi astăzi, după mai bine de 2500 ani. Privind relaţia dintre personalitatea conducătoare şi masele luptătoare sesizăm trei orientări: a) concepţia care stabileşte rolul comandantului; b) concepţia care stabileşte rolul maselor luptătoare şi al trupelor; c) personalitatea comandantului (este analizată în toate dimensiunile sale: biologice, psihologice şi morale, sub aspect cognitiv, volitiv, afectiv, motivaţional, aptitudinal, temperamental şi caracterial; comandantul trebuie să fie un om de iniţiativă, şi, în acelaşi timp, să prevadă totul prin intuiţie, să aibă imaginaţie în desfăşurarea planului). Autoritatea comandantului poate fi finalizată în următorii termeni: a) prima sursă a autorităţii comandantului este pregătirea;
52
b) altă sursă a autorităţii este loialitatea în sus şi mai ales în jos pe scara ierarhică; c) a treia sursă a autorităţii este caracterul; d) a patra sursă a autorităţii este încrederea în sine şi subalterni. Modelul psiho-pedagogic al comandantului poate fi reprezentat în trei dimensiuni: 1. să fie: a) instructor; b) modelator al personalităţii subordonaţilor; c)manager al procesului de instruire. 2. să ştie: a) specificul educaţiei militare; b) finalităţile educaţiei militare; c) modalităţile de condiţionare psiho-socială a comportamentului uman; d) particularităţile psihologice ale învăţării; e) procedeele de elaborare a obiectivelor de instruire; f) strategiile de organizare a procesului de instruire pentru luptă; g) tehnicile de evaluare a performanţei. 3. să facă: a) să proiecteze finalităţi; b) să proiecteze şi să organizeze procesul de instruire pentru luptă; c) să elaboreze şi să realizeze strategii de instruire; d) să evalueze nivelul şi calitatea performanţei; e) să identifice disfuncţiile; f) să aplice măsuri de corecţie; g) să cunoască personalitatea subordonaţilor.
Aspecte psihologice ale personalităţii militarilor
EU-l militarilor – rivalitate sau colaborare? Aproape fiecare al doilea locuitor al Terrei trece printr-o formă de instruire militară sau paramilitară. Circa 97% din activitatea psihică a acestor mase decurge la nivel de subconştient şi numai circa 3% în regim conştient. Practica mondială ne demonstrează că elementul activ al influenţei constituie aspectul psihologic, aspectul educaţional completându-l armonios. În mod normal activităţile psihologice şi cele educaţionale trebuie corelate în proporţia respectivă. Clasificarea actuală a fenomenelor psihice include: a) procese psihice; b) însuşiri psihice; c) activităţi psihice. Procesele psihice şi însuşirile psihice sunt legate reciproc.
53
Personalitatea nu poate fi ruptă de la dinamică comportamentală prin care ea se manifestă. Realitatea psihică a omului se determină de realitatea socială şi mediul în care activează. "Noi suntem fiinţe înzestrate cu emoţii, dorinţe, gânduri, memorie. Faptic noi suntem fiinţe psihologice. Totodată noi suntem fiinţe sociale şi culturale. Experienţa determină că lumea subiectivă şi socială interacţionează strâns între ele. Noi gândim verbal, prin noţiuni şi imagini ale culturii noastre, chiar şi visurile, fanteziile noastre oglindesc experienţa noastră socială şi ambianţa culturală. Noi inoculăm emoţiile, dorinţele, gândurile şi scopurile noastre în mediul social şi cultural. Ca indivizi, noi posedăm cunoştinţe intuitive largi despre personalitate şi cultură. Însă orizontul cunoştinţelor noastre este determinat de locul în sistemul social şi nivelul educaţiei".1 De aici rezultă comportamentul concret în anumite situaţii. Axioma 1. Copilăria soldatului proaspăt angajat determină particularităţile individuale, devierile comportamentale şi mentale. Pentru a dizolva viziunile simpliste ale unor comandanţi privitor la personalitatea subalternilor, aducem la cunoştinţă tabelul fenomenelor psihice specifice oamenilor în general Indiferent de opinia noastră faţă de subalterni, fiecare reprezintă o individualitate ce integrează fenomenele psihice nominalizate. Calitatea şi conţinutul fenomenelor psihice oferă personalităţii abilităţi specifice numai ei. Este important să priviţi personalitatea subalternilor integral. Agresaţi unul din fenomenele nominalizate şi veţi primi o reacţie negativă de răspuns. Stimulaţi aceste fenomene şi veţi asigura succesul acţiunii şi reuşita militară. Formula iraţională a personalităţii după S.Freud reprezintă funcţia următoarelor structuri psihice P= f (Eu, Sine, Supraeu) Formula raţională a personalităţii, după T. Şibutani, reprezintă funcţia eu-lui şi rolului social. P= f ( Eu, R) Militarul trebuie studiat şi perceput în contextul mediul social şi militar. Motivările individului izolat se deosebesc de motivările individului în grupul social sau al maselor. Pornind de la individul izolat incontestat trebuie să ajungem la individul socializat, pentru a-i explica natura psihologică în legătură strânsă cu necesităţile de bază. Necesităţile de bază2 ale omului sunt grupate: 1. necesităţile vitale - (hrană, respiraţie, cazare, echipament, odihnă); 2. securitatea socială - (stabilitatea mediului în care vieţueşte şi activează din punct de vedere socio-politic, economic-financiar, ecologic, militar); 3. necesitatea de socializare (omul este o fiinţă socială, are nevoie dedragostea, simpatiile, autoritatea, compasiunea, susţinerea celor din jur; lipsa acestor indici aduce la marginalizarea psihologică şi socială) 4. necesitatea în stimă (omul are nevoie de stima pentru calităţile pe care le manifestă competenţă, profesionalism, responsabilitate, din partea colegilor; totodată el trebuie să se stimeze pe sine, să posede simţul destoiniciei); 1 2
Jon Ingham - psihoantropolog. După A. Maslov
54
5. necesitatea de autorealizare (omul prin această necesitate tinde să se afirme întru- totul cum se concepe el din interior, prin talente şi capacităţi; lipsirea individului de această necesitate duce la agresivitate, inadaptare şi în final la marginalizare). Personalitatea Senzaţii percepţii reprezentări gândire Logice memorie imaginaţie emoţii memorie imaginaţie voinţa jocul învăţarea munca
afective
Însuşiri psihice
Activităţi psihice
volitive
creaţia temperament aptitudini caracter inteligenţă creativitate
Condiţii stimulatoare a fenomenelor psihice
Procese psihice
cognitiv e
motivaţia, deprinderi, atenţie deprinderi
Fenomene psihice
Senzoriale
Pentru început interesul nostru este direcţionat asupra aspectului temperamentalcaracterial al militarului. Hotarul dintre temperament şi caracter este destul de relativ. Dar este mult mai important să înţelegem diferenţa dintre caracter şi personalitate. Caracterul denotă modul cum acţionează omul, iar personalitatea denotă pentru ce acţionează. Temperamentul - aspectul dinamic al proceselor psihice (tempul, ritmul, intensitatea, viteza, puterea, amplitudine proceselor motrice şi verbale, dinamica emoţiilor şi dispoziţiei.)
1 .
2 .
După Eysenck Sangvinic-extravertit: sistem nervos puternic, cumpătat, flexibil, sociabil, palavragiu, vesel, lider potenţial, prietenos. Flegmatic-introvertit: sistem nervos puternic, stabil, cumpătat, inert, liniştit, pasiv, prudent, reţinut, rezistent la
55
încordări îndelungate. Coleric – extravertit; sistem nervos puternic, necumpătat, agresiv, impulsiv optimist, activ, capacitatea de lucru depinde de despoziţie, în situaţii de stres dă dovadă de reacţii isterico-psihopatice. Melancolic – introvert; sistem nervos slab, rigid, anxios, pesimist, reţinut, sentimental şi emoţional, intelectual, în situaţii de stres manifestă depresii, anxietate, activitatea neeficientă.
3 .
4 .
Şi dacă o cerinţă răspicată poate fi admisă faţă de un sangvinic sau flegmatic, faţă de melancolic este categoric interzisă, deoarece îl induce în stres şi depresie3. Colericul va reacţiona cu indignare şi revoltă la aceste agresiuni verbale4. Oameni cu temperamente curate nu există. Toate practic sunt integrate în om în mai multă sau mai puţină masură. În dependenţă de mediu şi situaţie psihică este propusă, anume cea, care se corelează adecvat la acest mediu sau situaţie. Dar totuşi o calitate se manifestă mai pronunţat, pe parcursul unei perioade de timp. Pentru a determina mai precis dinamicele temperamentale vom apela la chestionarul Eysenck ş.a. Caracterul se poate defini ca totalitatea calităţilor stabile ale personalităţii, care determină modul de comportament şi reacţiilor emotive în mediul înconjurător. Caracterul este o structură integră, în continuă transformare şi evoluţie, care se manifestă diferit în dependenţă de situaţie. Caracterul, spre deosebire de temperament, relevă esenţa valorică a personalităţii - viziuni, concepţii, interese, atitudine socială etc. În practica militară pentru comoditate se operează cu tipologia caracterelor după Leongard: 1. caractere medii normale- caracter fără devieri, adică "media de aur" a unui şir întreg de manifestări. 2. caractere accentuate (camuflate, pronunţate)- care nu include în sine toţi trei indici ai caracterelor patologice; 3. caractere patologice- care sunt: 1-stabile pe parcursul vieţii; 2 - cu manifestări de dezadaptare socială, 3-totale indiferent de mediu. Pentru diagnostica caracterului ne folosim de testul Şmişec, care include zece tipuri de caractere accentuate. 1.
3 4
Hipertimic ─ oameni dispuşi spre dispoziţie bună, optimişti,
Pînă la starea de presuicid. În concepţia lui.
56
*5
2.
3.
4
5.
6.
7.
8. 9.
10.
repede pot trece de la un tip de activitate la alta, dar nu aduc la bun sfârşit nici una, nedisciplinaţi, uşor cad sub influenţa grupului informal. Adolescenţii sunt romantici şi aventurieri. Nu suportă tutela şi supremaţia. Lideri potenţiali şi tendinţe de dominare. Veselia exagerată conduce la comportament neadecvat. Afectiv ─ dispuşi spre "fixarea afectului", reacţii delirice. Oameni pedanţi, răzbunători, supărăcioşi, nedreptăţii.Deseori pe acest fundal apar idei-fixe. Axaţi pe o idee. Emoţional rigizi. Dispuşi reacţiilor afective şi agresivitate. Emotiv ─ oameni la care exagerat persistă emoţiile, se schimbă brusc dispoziţia fără motive serioase. De la dispoziţie depinde capacitatea de lucru. Este bine organizat în plan emotiv. Sunt binevoitori cu cei din jur. În dragoste sunt vulnerabili. Greu suportă brutalitatea, bădărănia şi cad uşor în depresie de pe urma lor. Greu suportă conflictele cu cei apropiaţi. Pedant ─ calităţi pronunţat pedante. Emotiv rigizi. Ideea acurateţii în toate devine fixă. Au perioade de dispoziţie duşmănoasă. Pot fi agresivi. Alarmant ─ oameni preponderent melancolici cu nivel înalt de alarmă constituţională, neîncrezători în sine. Nu se autoapreciază la justa valoare. Se tem de responsabilitate şi neplăceri. Atrag pe cei din jur la realizarea alarmei sale. Ciclotimic ─ devieri bruşte de dispoziţie. Dispoziţia bună e scurtă cea posomorâtă e lungă. În depresii se manifestă ca alarmanţi, obosesc repede, cad în depresie majoră cu pericol de suicid. În dispoziţie bună se manifestă ca hipertimici. Demonstrativ ─ oameni egocentrici, care permanent doresc a fi în centrul atenţiei. Pot avea comportament antisocial numai pentru a rămâne în atenţia celor din jur. Minciuna devine o patalogie. Poartă îmbrăcăminte extravagantă. Iritant ─ reacţii impulsive în sfera atracţiei. Distimic ─ dispus spre dereglări dese a dispoziţiei, dispoziţie scăzută, posomorâtă, pesimist. Iubeşte singurătatea. Opus hipertimicului. Exaltat - exaltare emotivă, aproape de extaz, extaz religios, fanatism. Pentru o precizie mai mare vom recurge la chestionarul Şmişec. În acest context pe noi ne interesează despre om următoarele: - ce doreşte el;
5
Tabelul în forma dată poate fi folosit la întocmirea tabloului caracterologic al subunităţii prin metoda observaţiei.
57
- ce îl atrage; - spre ce tinde; - ce poate; - ce reprezintă el. Cunoscând aceste cinci aspecte vom fi siguri de previzibilitatea lui. Aspectul intelectual al militarului ne interesează în contextul însuşirii materialului teoretic la disciplinele instruirii pentru luptă. În ultimul timp, în societate se observă o scădere a nivelului mediu intelectual la absolvenţii instituţiilor de cultură generală. Trebuie să fim conştienţi de faptul că indicele IQ la soldaţii şi gradaţii voluntari se datorează poziţiei sociale şi educaţie primite. Privind tabloul social al unităţii vom vedea că circa 80% din soldaţii şi gradaţii voluntari reprezintă categoria ţăranilor, care în ultimii 6-8 ani au decăzut în poziţie socială marginală, cu toate consecinţele atribuite acestei decăderi. Însă fiind amplasaţi în instituţia militară pe un termen nelimitat, adică în poziţie socială avansată, incontestat are loc o majorare a indicelui IQ, cu atît mai mult dacă nivelul de pregătire şi indicii IQ la soldaţii şi gradaţii voluntari reprezintă o performanţă substanţială. În cazul când avem soldaţi şi gradaţi voluntari cu pregătire, pentru a ne face o imagine despre personalitatea lor este bine să folosim Testul propoziţii nefinisate. Vom reprezenta în continuare acest test. Instrucţie: pe blancul respectiv este necesar de completat propoziţiile în conformitate cu părerile dumneavoastră, în câteva cuvinte. 1. Cred că tatăl meu rar................................................................. 2. Dacă toţi sunt contra mea atunci.............................................. 3. Eu întotdeauna am dorit............................................................. 4. Dacă aşi ocupa un post de conducere, atunci............................. 5. Viitorul îmi pare....................................................................... 6. Şefii mei................................................................................... 7. Ştiu că nu trebuie, dar mă tem.................................................. 8. Cred că prietenul adevărat....................................................... 9. Când am fost copil.................................................................... 10. Idealul feminităţii pentru mine reprezintă................................. 11. Când văd o femeie cu un bărbat................................................ 12. În comparaţie cu alte familii, familia mea............................. 13. Cel mai bine lucrez cu................................................................ 14. Mama împreună cu mine.......................................................... 15. Aş face totul ca să uit............................................................. 16. Dacă tatăl meu ar dori............................................................... 17. Cred că sunt destul de pregătit pentru....................................... 18. Aş putea fi fericit dacă............................................................. 19. Dacă cineva lucrează sub comanda mea.................................... 20. Trag nădejde........................................................................... 21. În şcoală învăţătorii mei.......................................................... 22. Majoritatea colegilor mei nu cunosc că eu am frică................. 23. Nu iubesc oamenii care......................................................... 24. Înainte de război eu................................................................ 25. Cred că majoritatea băieţilor şi fetelor......................................
58
26. 27. 28. 29. 30. 31. 32. 33. 34. 35. 36. 37. 38. 39. 40. 41. 42. 43. 44. 45. 46. 47. 48. 49. 50. 51. 52. 53. 54. 55. 56. 57. 58. 59. 60.
Viaţa conjugală îmi pare............................................ Familia mea se atârnă de mine ............................................. Colegii cu care satisfac serviciul............................................. Mama mea............................................................... Cea mai mare greşeală a mea este............................................ Aş dori ca tatăl meu................................................................. Slăbiciunea mea cea mare este.............................................. Dorinţa mea ascunsă este................................................... Subalternii mei..................................................................... Va veni ziua când............................................................... Când se apropie şeful meu........................................................ Aş dori să nu mă tem................................................................ Cel mai mult îmi plac oamenii care........................................... Dacă aş fi puţin mai tânăr.............................................. Cred că majoritatea femeilor.................................................. Dacă aş avea relaţii sexuale regulate.................................... Majoritatea familiilor cunoscute de mine .............................. Iubesc lucrul cu oamenii, care.......................................... Cred că majoritatea mamelor........................................... Mai înainte mă simţeam vinovat dacă...................................... Cred că tatăl meu..................................................................... Când nu-mi merge.............................................................. Cel mai mult aş dori în viaţă................................................ Când poruncesc cuiva............................................................ Când o să fiu bătrân................................................................... Oamenii, cărora le recunosc superioritatea........................... Îndoielile mele nu odată........................................................ Cea mai frumoasă amintire din copilărie.................................. Când eu lipsesc, colegii mei..................................................... Nu-mi place când....................................................... Viaţa mea sexuală................................................................... Când eram copil familia mea.............................................. Colegii cu care fac serviciul în comun................................. Eu îmi iubesc mama, dar......................................................... Cea mai negativă faptă, pe care am săvîrşit-o....................
Este esenţial ca între respondent şi psiholog6 să se instaleze o atitudine de încredere. Principalul fiind studierea calitativă a răspunsurilor. Chiar dacă respondentul dă dovadă de nesinceritate, aceasta va oferi informaţii diverse referitor la personalitatea lui. Este raţional ca respectivul chestionar să fie propus în prima săptămână de la angajare. Cheia metodicii 1. Atitudinea faţă de tată. 1,16,31,46. 6
Sau ofiţer
59
2. 3. 4. 5. 6. 7. 8. 9. 10. 11. 12. 13. 14. 15.
Atitudinea faţă de sine. 2,17,32,47. Posibilităţi nerealizate. 3,18,33,48. Atitudinea faţă de subalterni. 4,19,34,49. Atitudinea faţă de viitor. 5,20,35,50. Atitudinea faţă de superior. 6,21,36,51. Fobii şi îndoieli. 7, 22,37,35. Atitudinea faţă de prieteni. 8,13,38,53. Atitudinea faţă de trecutul propriu. 9,24,39,54. Atitudinea faţă de sexul opus. 10,25,40,55. Relaţii sexuale. 11,26,41,56. Atitudinea faţă de familie. 12,27,42,57. Atitudinea faţă de colegi. 13,28,43,58. Atitudinea faţă de mamă. 14,29,44,59. Simţul vinei. 15,30,45,60. 1. răspunsuri cu caracter negativ pronunţat -2 2. răspunsuri cu caracter negativ slab pronunţat -1 3.răspunsuri cu caracter neutral -0
60
NECESITATEA INDIVIDUALIZĂRII ACTIVITĂŢII DESFĂŞURATE DE COMANDANŢII DE SUBUNITĂŢI PENTRU CUNOAŞTEREA SUBORDONAŢILOR Colonel (r) prof. Gabriel Dulea În mod obişnuit, referindu-ne la om, spunem că este o fiinţă biopsihosocială. Prin această sintagmă desemnăm o organizare de o mare complexitate în care sunt implicate concomitent structuri de natură organică şi psihică, a cărei formare, evoluţie şi manifestare este dependentă de cracteristicile mediului social. În lumina achiziţiilor din ştiinţele socioumane, aceasta este condiţionată atât de factori interni (psihici şi fiziologici), cât şi de factori externi (de pildă structura organizatorică în care acţionează, condiţiile materiale de care dispune, climatul de muncă etc.) Aşadar, oamenii se deosebesc între ei, au posibilităţi de manifestare diferite. În modul nostru de a ne exprima curent au intrat termeni ca „temperament”, „aptitudini”, „convingeri”, „deprinderi” etc. prin care desemnăm ceea ce este specific unui om. Nu avem toţi aceleaşi deprinderi sau nu le avem la fel de bine formate, nu avem aceleaşi abilităţi intelectuale, aceeaşi viteză de reacţie la diverşi stimuli, aceeaşi capacitate de memorare sau de concentrare a atenţiei. Este evident că pentru conducătorul unui colectiv, în cazul nostru pentru comandantul subunităţii, se pune cu acuitate problema cunoaşterii atât a „obiectului muncii lui”, adică a oamenilor a căror activitate are obligaţia să o organizeze în mod raţional, încât să obţină efecte maxime cu eforturi minime, cât şi a contextului în care aceştia lucrează. Performanţa în conducere este condiţionată de informaţiile conducătorului despre particularităţile oamenilor din subordine şi de capacitatea de a utiliza aceste informaţii în procesul adoptării deciziilor. Cu aceeaşi problemă se confruntă şi educatorul; nu poţi să influenţezi formarea omului fără a lua în consideraţie stadiul evoluţiei acestuia, domeniile în care nevoia de intervenţie a educatorului este mai mare, posibilităţile de asimilare ale celui pe care trebuie să-l instruiască. Numai cunoscând particularităţile subordonaţilor comandantul de subunitate poate să acţioneze în aşa fel încât să ia în consideraţie calităţile acestora, să stimuleze dorinţa lor pentru a obţine performanţe cât mai mari, să determine dezvoltarea la fiecare militar a trăsăturilor morale dorite. Comandantul subunităţii are sarcina de a dezvolta la subordonaţi trăsături fundamentale cum sunt : atitudinea corectă, principială faţă de oameni (umanismul, încrederea în oameni, sinceritatea etc.) şi faţă de propria persoană (altruism, simţământul datoriei, modestia, tendinţa spre autoperfecţionare şi autodepăşire, încrederea în forţele proprii etc.); atitudinea civică înaintată faţă de muncă (înţelegerea semnificaţiei sociale a muncii, hărnicia, conştiinciozitatea, spiritul de ordine, iniţiativa şi spiritul novator etc.)şi faţă de societate (devotament faţă de cauza pentru care se pregăteşte, înaltul patriotism,
61
combativitatea faţă de atitudinile anacronice etc.). O altă sarcină importantă a procesului de instrucţie şi educaţie, care solicită, de asemenea, competenţa educativă a comandantului, constă în formarea calităţilor morale şi de luptă (dârzenia, fermitatea, perseverenţa, iniţiativa, bărbăţia, curajul, rezistenţa fizică şi psihică). Pentru a îndeplini aceste sarcini, în activitatea sa de instructor şi educator, comandantul de subunitate va pleca de la cunoaşterea nivelului, a gradului de dezvoltare atins de aceste calităţi şi însuşiri în cazul fiecărui militar şi îşi va concepe acţiunea educativă în funcţie de particularităţile individuale constatate. Cunoaşterea aspectelor menţionate este posibilă numai dacă comandantul de subunitate îşi propune şi acţionează perseverent pentru a individualiza relaţiile sale cu subordonaţii, dacă nu se mulţumeşte să acţioneze „în general”, dacă nu se rezumă la relaţii cu subunitatea, considerată ca un tot. Exprimându-ne metaforic, comandantul de subunitate va proceda în aşa fel încât să cunoască „şi pădurea, dar şi copacii”. Nu este suficient să ştim că majoritatea subordonaţilor şi-au însuşit o temă de instrucţie, trebuie să cunoaştem concret cine şi de ce nu a reuşit să o facă, iar în cazul celor care au reuşit să ştim în ce măsură, cât de trainic şi cu ce efort au făcut-o. Numai în acest caz vom obţine date care să ne permită să îmbunătăţim realmente procesul de instruire şi educare desfăşurat la nivelul subunităţii. Nu este suficient să ştim că subordonaţii respectă normele regulamentare; se impune să cunoaştem dacă o fac determinaţi de puternice convingeri personale, dacă nu cumva unii o fac în mod formal, pentru a obţine un anumit avantaj, sau doar din teamă. Numai dispunând de astfel de date putem preveni manifestări neregulamentare în anumite situaţii şi orienta munca educativă în funcţie de situaţia concretă din subunitate. Exemplificarea ar putea continua dar o considerăm suficientă pentru a concluziona asupra necesităţii individualizării activităţii desfăşurate de comandanţi în scopul cunoaşterii şi educării subordonaţilor. Individualizarea cunoaşterii presupune, cum sugerează chiar sintagma, o diferenţiere de la un subordonat al altul a obiectivelor acţiunii de cunoaştere şi a procedeelor utilizate în acest scop. Cum trebuie înţeleasă individualizarea? Într-o primă etapă a cunoaşterii subordonaţilor este normal să se orienteze atenţia către o înţelegere globală, cuprinzătoare a caracteristicilor acestora. În această etapă se pot urmări: starea de sănătate fizică, echilibrul psihic, nivelul aptitudinilor principale solicitate de specialitatea militară, convingeri morale, obişnuiţe de viaţă (igienă corporală, punctualitate, sinceritate, modestie, perseverenţă, hărnicie), nivel de cultură generală, precum şi domeniile istoric şi tehnic (în funcţie de specialitatea militară). Cunoaşterea subordonaţilor după aceste criterii furnizează date din care rezultă diferenţe mai mici sau mai mari de la un militar la altul. Datele se cer a fi evaluate pentru a distinge ostaşii care, după unele din criterii, sunt foarte buni, buni sau prezintă anumite carenţe. Această clasificare este cea care indică direcţiile în care trebuie, în a doua etapă, să se individualizeze activitatea de cunoaştere. Este acum evident că accentul se va pune în cazul fiecărui subordonat pe cunoaşterea mai nuanţată a acelor aspecte ce apar ca fiind deficitare, care, prin urmare, se vor afla în atenţia comandantului de subunitate. De această dată nu mai este suficient să se evalueze corect o anumită caracteristică a subordonatului; pentru a se interveni în mod eficace se impune să se depisteze cauzele ce au generat-o şi eventualii factori ce o condiţionează.
62
Sunt nenumărate dovezile că un om care are atribuţii de conducere, în cazul nostru comandantul subunităţii, este necesar să acţioneze perseverent pentru a-şi îmbunătăţi capacitatea de cunoaştere, de înţelegere a compartimentului (colectivului)pe care îl conduce, inclusiv a fiecărui militar din subordine. Principalele direcţii de acţiune sunt: cultivarea capacităţii de a fi obiectiv, imparţial, principial în orice situaţie; însuşirea corectă a unor principii şi procedee de cunoaştere.
Metodologia cunoaşterii subordonaţilor Începem prin a preciza că activitatea de cunoaştere cuprinde : stabilirea obiectivelor cunoaşterii; alegerea criteriilor de interpretare a datelor; alegerea modalităţilor de documentare; documentarea propriu-zisă; interpretarea datelor conform criteriilor stabilite anterior; verificarea concluziilor, dacă există dubii asupra suficienţei sau corectitudinii informaţiilor utilizate. În literatura de specialitate s-au conturat numeroase metode pentru a cunoaşte diverse însuşiri ale oamenilor, ale raporturilor dintre oameni, precum şi colective . Unele dintre acestea le prezentăm în continuare. Aici ne vom referi la acele metode şi tehnici care pot fi utilizate de comandanţii de subunităţi fără a apela la aparaturile speciale, ale laboratoarelor şi fără a afecta un timp anume pentru activitatea de cunoaştere a subordonaţilor. Aşadar, ele se pot aplica în mod curent în cadrul situaţiilor prilejuite de raporturile de subordonare şi de organizare a activităţii subunităţii pentru îndeplinirea diferitelor genuri de misiuni. Înainte de a trece la descrierea lor subliniem că pentru a fi aplicate cu succes este necesară respectarea unor reguli, cum sunt: însuşirea teoretică corectă a principiilor, conceptelor şi tehnicilor utilizate în procesul de cunoaştere a subordonaţilor; formarea convingerii că prin acţiunea de cunoaştere sistematică a subordonaţilor şi a subunităţii în ansamblu se creează posibilitatea sporirii performanţelor şi eficacităţii actului de conducere a procesului instructiv-educativ; folosirea raţională, corectă şi morală a metodelor şi tehnicilor de cunoaştere, fără a prejudicia demnitatea şi personalitatea subordonaţilor.
Anamneza psihosocială (biografia socială) Reprezintă o metodă pe cât de simplă pe atât de eficientă, des utilizată în cunoaşterea subordonaţilor. Prin intermediul anamnezei, comandantul de subunitate reuşeşte să culeagă într-un timp relativ scurt date biografice necesare în aprecierea, din punct de vedere calitativ, a evoluţiei personalităţii subordonaţilor. În aplicarea anamnezei psihosociale se disting două modalităţi :a) fie prin atragerea subordonaţilor la o discuţie dirijată; b) fie prin solicitarea acestora de a-şi prezenta în scris datele biografice mai importante, sub forma „Eu despre mine”. 1. Pentru prima modalitate sociologul român Septimiu Chelcea propune următorul grupaj de probleme: A. naşterea. Data şi locul naşterii. Numărul de fraţi şi de surori. Al câtelea era. Raporturile cu fraţii şi surorile. Ce gândeşte despre viaţa fraţilor şi a surorilor;
63
B. părinţii. Căsătoria lor. Părerea despre părinţi şi căsnicia lor. Bunicii. Amintiri despre ei. Date despre copilăria părinţilor; C. tatăl. Anul şi locul naşterii. Ocupaţiile (succesive). Părerea subiectului despre tatăl lui. Starea sănătăţii (în timpul copilăriei subiectului). Cât câştiga. Se îngrijea de familie? Comportamentul. Nivel de şcolarizare. Situaţia actuală. Legături actuale; D. mama. Anul şi locul naşterii. Părerea subiectului despre mama lui. Starea sănătăţii (în timpul copilăriei). Cu ce se ocupa? Se îngrijea de familie. Nivel de şcolarizare. Situaţia actuală. Legături actuale; E. casa părintească. Numărul de camere. Câţi dormeau într-o cameră. Din ce era construită casa. Starea construcţiei. Amplasarea ; F. localitatea natală (la vârsta preşcolară a subiectului). Oamenii. Amintiri despre ei; G. vârsta 7-15 ani : a) joacă. Cu cine se juca? Ce jocuri? Cine conducea? Cu ce se ocupă azi colegii de joacă? Ce legături are cu ei; b) şcoală. Nivel de şcolarizare. Ce fel de elev era? Cine din familie îl supraveghea la şcoală? Amintiri din şcoală; colegi şi profesori; c) muncă. Treburi gospodăreşti. Munca câmpului. Creşterea vitelor, alte preocupări; H. munca; a) pregătirea pentru muncă. Cum s-a calificat? Cine l-a îndrumat? Cine l-a ajutat? Amintiri din perioada de calificare. Atitudini şi opinii actuale despre felul cum a învăţat meserie; b) alte profesii. Locul de muncă. Ocupaţii succesive. Relaţiile cu colegii de muncă, cu şefii. Satisfacţii. Insatisfacţii. Atitudini şi opinii despre locul de muncă dinaintea venirii în armată şi despre foştii colegi de muncă. Proiecte de viitor. I. familie. Starea civilă.Căsătoria. Împrejurările în care a cunoscut-o pe soţie. Data şi locul naşterii acesteia. Familia soţiei. Legăturile cu familia soţiei. Ocupaţia soţiei. Nivelul de şcolarizare. Numărul de copii. Educaţia copiilor: joacă, şcoală, muncă. Proiecte, opinii despre familie; J. părăsirea satului(oraşului) natal. Imaginea satului (oraşului) natal în momentul plecării. Gradul de dotare. Oamenii. Hotărârea de a părăsi satul (oraşul) natal. Când? Cum? De ce? Cine l-a ajutat? Cine l-a îndemnat? Legăturile actuale cu cei din sat (oraş). Opiniile despre satul (oraşul) de azi; K. stabilirea în oraşul actual. Dificultăţile primei perioade. Ce a găsit faţă de ceea ce a sperat să găsească? Avantajele oraşului actual. Planurile de perspectivă. Este lesne de observat după parcurgerea acestui ghid-cadru că nu toate problemele interesează în aceaşi măsură în efectuarea investigări membrilor grupului militar de tip „subunitate”, făcându-se distincţia de rigoare, funcţie de ceea ce doreşte comandantul de subunitate să afle despre subordonaţii săi. Este de domeniul evidenţei, subliniem totuşi că aplicarea acestei metode nu înseamnă nicidecum un „interogatoriu” în ordinea strictă a problemelor cuprinse în grupajul de mai sus şi nici a tuturor aspectelor cuprinse în ghidul-cadru, mai ales că unele date sunt cuprinse în fişa întocmită la centrele militare judeţene şi de sector în evidenţa cărora se află. În culegerea datelor care-i interesează, comandantul de subunitate va proceda cu tact, invitându-l pe subiect la o discuţie de la om la om, în care acesta să manifeste
64
maximum de sinceritate dinainte stabilit. Se obţin rezultatele scontate dacă comandantul de subunitate reuşeşte să conducă cu abilitate discuţia, pătrunzându-se în intimitatea vieţii subordonatului. 2. Anamneza sub forma autoboigrafiei„Eu despre mine” comportă un grad de dificultate mai redus, scurtând considerabil timpul de cunoaştere a subordonaţilor prin aplicarea metodei anamnezei. Se impun câteva precizări . După părerea noastră, pentru sporirea eficităţii acestei metode este de dorit orientarea de principiu asupra a ceea ce trebuie să cuprindă „compunerea” „Eu despre mine”, prin prezentarea unui ghid cadru, cu problemele care să fie neapărat atinse pe parcursul relatării scrise. Se va solicita subiecţilor maximum de sinceritate, încredinţându-i că datele pe care le vor relata nu vor fi făcute cunoscute public. Folosirea cu discernământ a metodei anamnezei psihosociale mijloceşte comandantului de subunitate primul contact cu subordonaţii, oferindu-i date importante privind influenţele educative suportate până la venirea în armată, sensibilitatea acestora, cauzele care au daterminat un anumit mod de comportare a subiecţilor şi de aici alegerea metodelor care se dovedesc a fi cele mai adecvate în educarea ulterioară a acestora.
Cunoaşterea temperamentului. Găsim necesar să facem o incursiune teoretică în problematica teoretică a temperamentului, utilă pentru cei ce nu au studiat-o, dar şi pentru reamintirea unor noţiuni pentru cei care au luat contact cu acestea în şcoală sau cu alte prilejuri. Deşi omul se dezvoltă în primul rând sub influenţa condiţiilor de viaţă şi educaţie nu se poate neglija rolul eredităţii în evoluţia sa. Omul se naşte cu anumite particularităţi anatomo-fiziologice. Pentru problemele care ne interesează pe noi, desigur cele mai însemnate sunt particularităţile fiziologice ale sistemului nervos central, şi anume : forţa, mobilitatea, echilibrul proceselor nervoase fundamentale. La unele persoane, rezistenţa la solicitările de toate felurile este mare, deci sistemul nervos este puternic. La altele, întâlnim o situaţie inversă, rezistenţa este mică, ca atare sistemul nervos este slab. Capacitatea funcţională a sistemului nervos este caracterizată prin forţa proceselor nervoase fundamentale. Forţa procesului de excitaţie poate fi mai mare decât forţa procesului de inhibiţie (cele două procese nervoase echilibrându-se cu greu) şi invers. De aici, calificarea de sistem nervos central neechilibrat. Atunci când forţele celor două procese nervoase opuse, fiind apropiate, se cumpănesc cu uşurinţă, sistemul nervos este apreciat ca echilibrat. Mobilitatea activităţii nervoase se apreciază după viteza cu care procesele nervoase sunt declanşate, se răspândesc şi trec unul în altul, după viteza cu care se restructurează legăturile temporare. Dacă acesta se desfăşoară repede vorbim de mobilitatea proceselor nervoase. Dimpotrivă, desfăşurarea lentă a proceselor nervoase este calificată ca inerţie. În activitatea nervoasă superioară, forţa, echilibrul şi mobilitatea apar în unitatea lor, în strânsă legătură una cu alta, alcătuind complexe de însuşiri.
65
În literatura de specialitate întâlnim următoarele complexe sau tipuri fundamentale de activitate nervoasă superioară : puternic, neechilibrat-excitat puternic, echilibrat-mobil puternic, echilibrat-inert şi, în sfârşit, slab. Ceea ce ne reţine atenţia în primul rând atunci când observăm conduita cuiva sunt aspectele energetice şi dinamice. Abia am cunoscut o persoană şi de aceea nu ne dăm seama, încă, ce fel de om este; dacă este capabil în profesiunea sa, dacă este sincer sau viclean, egoist sau generos. Îi observăm însă mişcările, reacţiile afective, vorbirea. Un om poate fi domol, tacticos, imperturbabil, cu răspunsuri întârziate şi vorbirea rară. Altul iute, neliniştit, dă răspunsuri promte şi va vorbi cu repeziciune. Sunt persoane extrem de energice, cu mişcări bruşte, gata oricând să-şi iasă din fire, să „explodeze” şi care vorbesc „repezit”. În sfârşit, vom întâlni persoane cu o conduită care dovedeşte un deficit de energie, sunt oarecum „astenice”, deseori timide, foarte sensibile la cele ce se petrec în jur, evită manifestările zgomotoase şi violente, vorbesc, de regulă, încet, rar, „fără vlagă”. Pe baza unor astfel de date ne putem forma o primă impresie despre temperamentul persoanei observate, adică despre latura dinamico-energetică a personalităţii. În vorbirea curentă întâlnim deseori astfel de aprecieri despre oameni: că au temperamente „forte”, temperamente năvalnice, egale sau inegale, inerte, delicate etc. Există însă o clasificare mai precisă a temperamentelor, care dăinuieşte încă din antichitate. Sunt temperamentele : coleric, sanguin, flegmatic şi melancolic. COLERICUL este neliniştit, impetuos, uneori impulsiv, îşi iese repede din fire, este înclinat spre „explozii” afective, are sentimente puternice şi durabile, dar este inegal în manifestări, se lasă uşor cuprins de stări de alarmă sau furie, îşi risipeşte neeconomicos energia şi, de aceea, periodic este cuprins de stări de oboseală şi indispoziţie, dar îşi revine repede, trecând la supraexcitare. În absenţa unei educaţii eficiente, colericul va ajunge un om care se stăpâneşte cu greu, irascibil şi nerăbdător. SANGUINICUL este vioi, mobil, cu o mare capacitate de adaptare la orice împrejurare, aproape întotdeauna bine dispus, stabileşte cu uşurinţă contacte cu alte persoane, dar nu este înclinat spre sentimente puternice şi stabile; în ciuda exuberanţei şi activismului său continuu, este totuşi un om care se poate stăpâni cu uşurinţă, dacă este educat în acest sens. FLEGMATICUL este de un calm aproape imperturbabil, nu are reacţii emoţionale vii şi rapide, pare deseori indiferent, se impresionează mai greu, dar este înclinat spre sentimente şi obişnuinţe foarte stabile, în activitatea lui se concentrează puternic şi nu este distras cu uşurinţă. MELANCOLICUL se caracterizează printr-un tonus slab al conduitei. De aceea nu-şi manifestă intens reacţiile afective şi este înclinat spre interiorizare : nu are mare rezistenţă la stările se încordare şi suprasolicitare. În schimb, este capabil de acţiuni analitice de mare fineţe şi care necesită multă răbdare şi grijă pentru detalii. Trebuie menţionat faptul că niciodată factorii educaţionali din societate nu educă temperamentul ca atare, ci aptitudinile şi caracterul, prin intermediul acestora influenţând indirect şi temperamentul. Dar în educarea uneia sau alteia dintre aptitudinile sau trăsăturile de caracter ale militarilor, altfel trebuie să se lucreze cu un sanguinic decât cu un flegmatic, altfel cu un coleric decât cu un melancolic. De exemplu : la sanguinic se va pune accentul pe formarea unor interese şi înclinaţii stabile, pentru a stabili o direcţie în care să persevereze; la flegmatic se va avea grijă îndeosebi de educarea unor interese şi
66
înclinaţii mai variate; la coleric va trebui să se canalizeze energia într-o direcţie creatoare, asigurându-se o severă şi raţională organizare a activităţii; la melancolic este necesară o grijă deosebită pentru a stimula energia, pentru a-i comunica încredere în forţele proprii şi a-l sprijini continuu cu multă căldură şi atenţie. Cum am putut constata, temperamentul constituie una din însuşirile psihice ale personalităţii militarilor. El reprezintă latura dinamico-energetică a personalităţii şi imprimă o notă dominantă tuturor trăirilor şi comportării persoanei. Temperamentul este de natură ereditară, reprezentând manifestarea comportamentală a tipului de activitate nervoasă superioară. Tipul de sistem nervos nu are însemnătatea unei caracteristici esenţiale şi nu este relaţionat cu aprecierea calitativă a personalităţii. Valoarea socială a unei persoane este dată de acele însuşiri care o pun în raporturi calitative cu lumea, respectiv motivaţia, atitudinile, caracterul. Totuşi temperamentul prezintă o mare însemnătate sub raportul utilizării cât mai eficiente a diferitelor tipuri de activitate nervoasă superioară în activităţile sociale.Temperamentul poate fi cunoscut pe baza diagnosticării tipului de activitate nervoasă superioară caracteristic individului. Prezentăm în continuare o modalitate de cunoaştere a temperamentului cu posibilităţi de măsurare şi interpretare a activităţii nervoase superioare. Tabelul nr. 1
1. Forţa sistemului nervos
2. Echilibrul proceselor nervoase fundamentale
67
Slab Mic(2)
F.slab F.mic(1)
2
a) Capacitatea de muncă în condiţii încordate. b) Timpul după care apare oboseala. c) Rezistenţa la încercări grave, accidente, lovituri morale. d) Capacitatea de înfrângere a greutăţiilor în timp scurt. e) Încrederea în forţele proprii. f) Independenţă în acţiune şi spirit de iniţiativă. g) Capacitatea de a reacţiona simultan la mai mulţi stimuli puternici. h) Frecvenţa crizelor nervoase sau a momentelor de depresiune a) Capacitatea de a aştepta timp îndelungat fără a intra într-o stare de agitaţie nervoasă. b) Stăpânirea de sine. c) Echilibrul emoţional şi constanţa dispoziţiilor d) Uniformitate în intensitatea şi viteza mişcărilor şi a vorbirii.
Mediu(3)
1
Indicatori
Bun Mare (4)
Dimensiuni ale activităţii nervoase superioare
F.bun F.mare(5)
Valoarea
3
4
5
6
7
3.Mobilitatea proceselor nervoase
F.slab F.mic(1)
2
Slab Mic(2)
1
Mediu(3)
Indicatori
Bun Mare (4)
Dimensiuni ale activităţii nervoase superioare
F.bun F.mare(5)
Valoarea
3
4
5
6
7
a) Capacitatea de adaptare rapidă la împrejurări noi, neprevăzute. b) Viteza medie a mişcărilor şi vorbirii. c) Capacitatea de trecere rapidă de la o activitate la alta. d) Gradul de stabilitate a deprinderilor şi obişnuinţelor.
Pe baza activităţii zilnice şi prin observarea atentă se va face aprecierea celor 16 indicatori (subsumaţi celor trei dimensiuni ale activităţii nervoase superioare) pe scara cu cinci valori, pentru fiecare subordonat în parte. Pe baza acestor date se poate calcula, pentru fiecare om în parte, tipul temperamentului:
a) forţa sistemului nervos
if =
å xi 8
if = indicele de forţă; xi = valoarea (nota) la fiecare indicator.
Interpretare:
1 £ if £ 2,5 2,5 £ if £ 3,5 3,5 £ if £ 5
— forţă mică, slab ; — forţă medie ; — forţă mare, puternic.
b) echilibrul proceselor nervoase
ie =
å yi 4
ie = indicele de echilibru ; yi = valoarea(nota) la fiecare indicator.
Interpretare:
1 £ ie £ 2,5 2,5 £ ie £ 3,5 3,5 £ ie £ 5
— neechilibrat ; — relativ echilibrat(mediu) ; — echilibrat.
68
c) mobilitatea proceselor nervoase
im =
å zi 4
im = indicele de mobilitate ; zi = valoarea (nota)la fiecare indicator.
Interpretare:
1 £ im £ 2,5 2,5 £ im £ 3,5 3,5 £ im £ 5
— inert ; — relativ mobil (mediu) ; — excitabil.
În funcţie de valoarea celor trei dimensiuni se poate stabili tipul temperamentului.
Nr. Crt.
Tipul temperamental
Tabelul nr. 2
Manifestări comportamentale
Coleric
puternic neechilibrat mobil
Inegal, entuziasm nelimitat, temeritate exagerată urmată de depresiune; agitat, mari iniţiative; mai puţin capabil de acţiuni uniforme, de detaliu; bun organizator, generalizare necritică; manifestă atitudini extreme; mare vocaţie pentru acţiune.
Sangvinic
puternic echilibrat mobil
Vioiciune, rapiditate, ritm egal, adaptabilitate bună, calm, stăpânire de sine; iniţiativă responsabilă
Flegmatic
puternic echilibrat inert
Lent, calm, meticulos; preferă munca de detaliu, se adaptează greu, schimbă greu activitatea, modest, disciplinat.
slab
Puţin rezistent, nervos; sensibil. interiorizat, nu este realist.
1
2
3
4
Tipul de activitate nervoasă superioară (forţă, echilibru, mobilitate).
Melancolic
Desigur, cunoaşterea temperamentului înseamnă doar un aspect al cunoaşterii personalităţii militarului. Prin activitatea zilnică cu subunitatea, în contextul tuturor activităţilor, începând cu încadrarea în programul zilnic, efortul depus în procesul de instruire, activitatea desfăşurată în cadrul manifestărilor educative din subunitate, comandantul de subunitate poate să diagnosticheze şi alte dimensiuni ale personalităţii(aptitudini, caracter); corelarea acestor observaţii îi va permite obţinerea
69
unei imagini globale despre fiecare subordonat pe baza căreia îşi poate construi un demers educativ adecvat. Tipurile temperamentale pot fi puse în relaţie cu comportamentul de conducător. Precizăm că temperamentul constituie doar premisa biologică a comportamentului de conducător; el se învaţă, se construieşte prin educaţie, instrucţie, experienţă. Premisele temperamentale însă facilitează sau îngreunează această construcţie. Deci temperamentul apare în raport cu comportamentul de conducător doar ca premisă, ca potenţă ce va fi sau nu va fi pusă în valoare. Subliniem încă o dată că diagnosticarea trăsăturilor temperamentale ale unui individ nu înseamnă automat catalogarea lui definitivă într-un anumit tip de comportament şi asta din două motive : a) oamenii nu pot fi caracterizaţi de un tip pur de temperament (sangvinic, coleric etc.), ci temperamentul fiecăruia este mai degrabă un amestec de trăsături specifice pentru 2-3 tipuri temperamentale, din care însă un anumit tip de temperament se conturează ca dominant; b) prin educaţie, instruire, experienţă de viaţă, anumite trăsături temperamentale se atenuează, altele capătă un contur mai precis, se regăsesc mai pregnant în comportament. De aceea, se impune atenţiei faptul că diagnosticarea temperamentului constituie doar un indiciu de plecare care completat cu observaţiile zilnice conduce la concluzii juste pentru fiecare subordonat în parte.
Bun conducător Control eficient uşor înclinat spre dădăceală Comandă democratică echilibrată, coordonare eficientă
Echilibru între motivare materială şi morală. Preţuieşte omul.
Apt pentru conducere Accent pe sarcină şi mai puţin pe om. Înclinat spre despotism Control activ, dar strâns, cu accent pe pedepsire Înclinaţii autoritarrestrictive în exercitarea conducerii
Foarte bun conducător Control activ, cu tact, eficient Coordonare operativă, armonioasă, comandă echilibrată democratică
Democratic, antrenează subordonaţii în conducere
8 6 5
7
Control Comandă şi coordonare
Funcţiile conducerii
Motivare
Are premise temperament ale pentru a fi:
Tabelul nr. 3
70
71
7 Nici democratic, nici autoritar. Mai mult un tolerant, permisiv.
6
Permisiv tolerant. Nu-şi duce intenţiile până la capăt
Bun doar pentru a conduce activităţi ce nu se cer a fi realizate în timp scurt şi în care subordonaţii lucrează relativ autonom (Ex.: cercetare)
8
4
3
2
2
1
Flegmatic
Coleric
Sangvinic
Tipul temperamental
Nr.cr t.
Capacitate prospectivă mare, realist, relativ lent
Capacitate prospectivă mare, mai puţin realist
Capacitate mare de planificare, prospectiv, realist
3
Planificare
Spirit organizatoric mare dar mai puţin dinamic
Spirit organizatoric mare, preponderent sintetic
Capacitate organizatorică dinamică, analitică şi sintetică
4
Organizare
Comandă şi control cu discontinuităţi şi relativ ineficiente Capacitate organizatoric ă relativ redusă Melancolic 4
Capacitate redusă de planificare şi prevedere
5 4 3 2 1
Observarea Înseamnă perceperea şi înregistrarea atentă a unei laturi a comportamentului, a unei trăsături de personalitate sau a manifestării unui proces psihic ale unui individ în scopul descoperirii aspectelor semnificative, caracteristice. Rezultă că observarea are un caracter planificat, este direcţionată de obiective precis stabilite. Pentru a şti asupra cărui aspect din comportament ne oprim, ce anume reţinem pentru a fi apoi interpretat trebuie să avem în vedere şi criteriile de apreciere. Dacă, de pildă, obiectivul observării este „să cunoaştem dacă subordonatul este exigent cu sine” şi alegem drept criterii punctualitatea la program, operativitatea şi atenţia acordată amănuntelor în îndeplinirea misiunilor (ordinelor) dispunem de repere care ne permit să ne orientăm observarea , care indică „la ce să ne uităm”, ce să reţinem. Pentru ca observarea să fie eficace este necesar ca pe timpul desfăşurării ei să se respecte unele principii. Mai întâi observarea se impune să fie cuprinzătoare, să nu se
72
limiteze la unele activităţi, ci să cuprindă pe cât posibil totalitatea manifestărilor militarului, atât în timpul exercitării atribuţiilor sale, cât şi în orice alte împrejurări. Un alt principiu care este avut în vedere în efectuarea observaţiilor constă în asigurarea unui caracter continuu, sistematic al acestora. Observarea sistematică are avantajul de a reflecta variaţiile de performanţă şi de comportament ale militarului în situaţii şi perioade diferite, spre deosebire de observarea izolată, care poate duce la concluzii eronate sau în cel mai bun caz la obţinerea unei cunoaşteri aproximative, nesigure a tabloului de însuşiri sau aspecte urmărite. Trebuie avut permanent în vedere că, în domeniul cunoaşterii social-umane, stabilirea unor legături cauzale presupune observarea unui mare număr de fapte. Totalitatea faptelor observate trebuie analizată în funcţie de criterii precis formulate; numai astfel se pot desprinde elementele esenţiale, semnificative, ceea ce este tipic pentru individul în cauză, respectiv ceea ce poate constitui o bază pentru previziuni asupra comportamentului şi rezultatelor sale în activitate. Simpla înregistrare a tuturor aspectelor observate poate duce la o aglomerare de fenomene principale şi secundare, constante şi întâmplătoare, caracteristice şi nesemnificative, în care ulterior ar fi greu să se opereze o sistematizare. Prin urmare trebuie să se opereze o clasificare a datelor obţinute prin observare. Desprinderea elementelor esenţiale nu se poate obţine chiar de la primele încercări, dar prin exerciţiu, prin analizarea critică a criteriilor întrebuinţate pentru evaluarea faptelor se poate ajunge la o selectare judicioasă a faptelor concludente din ansamblul celor observate. În sfârşit, pentru a desfăşura o observare sistematică şi pentru a utiliza datele obţinute este indicat să se noteze elementele sesizate. Notarea nu trebuie să cuprindă o descriere amănunţită a faptului brut de observaţie; ea va conţine numai datele esenţiale şi va insista asupra factorilor (cauzelor) care ar putea să-l explice. Aşadar, observarea trebuie însoţită permanent de efortul de a înţelege, de a pătrunde dincolo de aspectul de suprafaţă al manifestării respective.
Convorbirea Ca procedeu principal de individualizare a cunoaşterii, înseamnă stabilirea unei relaţii de comunicare între doi indivizi în scopul acumulării de către unul din ei a unor informaţii despre celălalt şi/sau al determinării (prin intermediul cuvântului) apariţiei de modificări în comportamentul celuilalt. O convorbire bine dirijată poate dezvălui în scurt timp elementele deosebit de semnificative, relevante, inaccesibile prin alte metode. Dar pentru a desfăşura o convorbire utilă trebuie să o pregătim, respectând anumite cerinţe. În primul rând, trebuie să stabilim corect obiectivul convorbirii. Un obiectiv este corect stabilit dacă se referă la un aspect concret. De pildă, dacă ne propunem ca printr-o convorbire „să cunoaştem convingerile subordonatului” ne stabilim ceva prea vag, dar dacă urmărim să înţelegem „atitudinea soldatului sau a gradatului voluntar faţă de muncă înainte de armată” suntem realişti deoarece putem concepe un mod de a discuta care să ne permită în final să conchidem asupra obiectivului. Rezultă că atunci când dorim să obţinem o imagine de ansamblu asupra subordonatului ne vom
73
propune mai întâi să cunoaştem aspecte concrete; pornind de la acestea se va concluziona apoi asupra unor aspecte mai cuprinzătoare. În al doilea rând, pregătirea unei convorbiri cuprinde stabilirea criteriilor ce se vor folosi pentru a interpreta datele furnizate de interlocutor. Acest demers este necesar pentru a evita concluzii pripite sau eronate. De pildă, pentru a aprecia atitudinea militarului faţă de muncă înainte de armată, putem adopta următoarele criterii: atitudinea faţă de muncă este pozitivă dacă a obţinut rezultate bune în şcoală, s-a calificat într-o meserie sau şi-a continuat studiile, a făcut opţiuni privind profesia şi locul de muncă având în vedere atât posibilităţile de ridicare a calificării, cât şi câştigul material, a desfăşurat activităţi obşteşti şi le consideră necesare pentru soluţionarea unor nevoi în localităţi şi întreprinderi etc. Atitudinea faţă de muncă poate fi considerată negativă dacă informaţiile culese în funcţie de criteriile expuse sunt negative. Desigur, discuţia se va nuanţa şi interpreta atent deoarece se poate ca la mulţi oameni atitudinea investigată să nu fie constantă; în acest caz se va constata dacă evoluţia ei a fost pozitivă sau negativă. Stabilirea criteriilor contribuie şi la orientarea convorbirii; de pildă, criteriile enumerate sugerează întrebările: - ce rezultate a obţinut în perioada şcolarizării? - s-a calificat ? - dacă da, ce l-a determinat să opteze pentru meseria ce o are ? - dacă nu, de ce ? - dacă, după absolvirea şcolii, având timp să lucreze până la venirea în armată, a lucrat ? - a lucrat în meseria sa ? Convorbirile se folosesc îndeosebi pentru a cunoaşte fie aspecte referitoare la perioade anterioare din activitatea subordonatului, fie aspecte referitoare la situaţia actuală a acestuia, care nu pot fi cunoscute prin observare sau analiza rezultatelor muncii. Astfel de aspecte pot fi: mediul social din care subordonatul provine şi în care s-a dezvoltat, evenimentele care au exercitat influenţe asupra dezvoltării sale, pregătirea generală şi profesională, evoluţia în timp a intereselor şi aspiraţiilor sale, situaţia familială , relaţiile în familie, modul de utilizare a timpului liber, intenţiile, planurile, idealurile sale. Prin convorbire, ne putem propune să cunoaştem ce gândeşte şi cum gândeşte militarul despre sine, despre comportarea sa, ce crede el că îl determină să se comporte aşa cum îl arată faptele, ce simte şi ce trăiri încearcă în faţa succeselor sau nereuşitelor sale. Totodată, putem să aflăm ce gândeşte el despre alţii, cum apreciază faptele lor şi de ce le apreciază într-un fel sau altul. Cu alte cuvinte, pe această cale putem să aflăm multe informaţii despre subordonat. Confruntând informaţiile furnizate de interlocutor cu modul de exprimare al acestuia (viteza şi claritatea verbalizării,caracteristicile vocabularului întrebuinţat, caracterul concret sau abstract al termenilor, plasticitatea, expresivitatea, gradul de adecvare, coerenţa logică, gesturile şi mimica interlocutorului în timpul convorbirii etc.) se pot obţine numeroase informaţii cu referiri la „tabloul psihic” al militarului, şi anume: elementele motivaţionale, concepţiile despre lume şi viaţă, atitudinea faţă de sine şi faţă de problemele legate de funcţia sa şi chiar unele caracteristici de temperament, caracter şi personalitate. Astfel, se poate aprecia dacă cel în cauză este un om hotărât, perseverent, conştiincios, dacă este capabil să înfrunte situaţii critice sau dimpotrivă se demobilizează
74
uşor, aşteaptă să fie mereu stimulat şi ajutat, evită dificultăţile sau activităţile care reclamă un efort sporit. Pe timpul convorbiri se impune ca educatorul să stabilească un adevărat dialog cu subordonatul. În acest sens, enumerăm câteva condiţii care permit dialogul: a) comandantul să manifeste receptivitate şi interesul cuvenit faţă de gândurile şi preocupările subordonaţilor; b) covorbirea să se desfăşoare într-un climat de încredere reciprocă, dovedindu-se tact (încrederea de a forţa militarul să dezvăluie aspecte pe care le consideră intime duce de cele mai multe ori la răspunsuri formale, de complezenţă); c) educatorul să se străduiască să simtă „lumea” intimă a subordonatului, valorile sale, să-i înţeleagă dificultăţile şi să fie capabil să comunice acestuia felul cum îl simte şil înţelege. Reţinem atenţia asupra faptului că sinceritatea subordonatului este condiţionată de imaginea pe care el şi-o face despre şeful său în relaţiile zilnice, îndeosebi opinia ce şi-o face despre calităţile morale ale şefului, despre dorinţa acestuia de a-şi cunoaşte subordonaţii şi a folosi informaţiile în mod corect. În concluzie, convorbirea, ca metodă de cunoaştere, este pretenţioasă, dificilă, solicită alegerea prealabilă a obiectivelor, precizarea criteriilor de interpretare a datelor, deliberarea asupra unor întrebări care să ghideze convorbirea.
Cunoaşterea subordonaţilor prin intermediul analizei rezultatelor activităţii acestora Produsul unei activităţi constituie o mărturie a numeroase însuşiri ale omului, el ne furnizează informaţii despre deprinderile şi priceperile omului, despre conştiinciozitatea sa, despre diverse calităţi intelectuale, cunoştinţele şi chiar starea de oboseală a acestuia. Desigur nu toate aspectele enumerate se dezvăluie în aceeaşi măsură în orice produs al unei activităţi. Dacă ne referim, de pildă, la modul în care se prezintă magazia unei companii sau sectorul unei subunităţi ca produs al activităţii unor oameni, atunci obţinem informaţii despre aceştia, diferite de cele ce pot fi obţinute din studiul unei subunităţi considerată ca produs al activităţii comandantului ei, sau din studiul documentelor întocmite într-un stat major. Este indicat ca analiza să se centreze pe principalele activităţi ce decurg din atribuţiile funcţionale ale subordonaţilor. De pildă, în cazul comandanţilor de subunităţi se vor analiza rezultatele obţinute în procesul de instruire a subordonaţilor, în realizarea coeziunii subunităţii, în asigurarea stării disciplinare regulamentare. Aşadar, trebuie să existe o corelaţie între obiectivele cunoaşterii şi produsele activităţii care intră în sfera analizei. Se impune să alegem cu atenţie obiectivele considerate reprezentative, concludente pentru aprecierea unei anumite însuşiri a subordonaţilor. De pildă, pentru a aprecia conştiinciozitatea şi competenţa comandantului de pluton nu este suficient să se analizeze caietul acestuia cu planuri conspecte; este posibil ca acestea să fie meticulos realizate, dar el să neglijeze subunitatea sau invers să dovedească conştiinciozitate şi competenţă în conducerea şi educarea subunităţii, dar să neglijeze caietul cu conspecte. În primul caz, situaţia se poate explica prin tendinţa de a-şi justifica insuccesele prin cauze ce nu îi aparţin spunând parcă: „vedeţi, eu sunt bine pregătit, am făcut totul, dar...”; în al doilea caz, situaţia se poate
75
explica prin subaprecierea utilităţii conspectului pentru raţionalizarea activităţii sale de instructor. Desigur, nu sunt singurele explicaţii posibile; exemplificările vor doar să ilustreze că nu orice obiectiv este concludent. Pentru a se evita evaluările pripite este indicat să se analizeze produsele mai multor genuri de activităţi şi să se ia în consideraţie circumstanţele, condiţiile în care au fost realizate. Comparând produsele mai multor genuri de activităţi se micşorează riscul de a considera tipic ceea ce poate fi numai un accident, deoarece ceea ce este caracteristic se repetă. Luând în consideraţie circumstanţele în care omul şi-a desfăşurat activitatea, desprindem şi dificultăţile întâmpinate, diverşi factori ce au afectat calitatea produselor muncii sale, eventuale merite, calităţi ce s-au manifestat tocmai pentru a obţine un rezultat cât mai bun în situaţii dificile. Trebuie avut în vedere că un rezultat bun sau chiar mediocru, obţinut în circumstanţe dificile, poate dezvălui mai multe însuşiri ale omului decât un rezultat foarte bun obţinut în condiţii normale. De altfel, măiestria celui care desfăşoară o muncă de cunoaştere sistematică constă tocmai în alegerea pentru fiecare subordonat a acelor activităţi şi, ca urmare, produse ale activităţii acestuia, care permit să se surprindă mai bine ceea ce este caracteristic omului. * *
*
Cunoaşterea subordonaţilor presupune o necontenită investigare a raporturilor acestora cu subunitatea. Militarul nu poate fi înţeles făcând abstracţie de sistemul de relaţii din care face parte. El este, înainte de toate, un om aflat într-un complex de relaţii formale şi informale, care-i influenţează activitatea, căruia îi modifică şi el - la rându-i parametrii. O calitate individuală, raportată la cerinţele echipajului sau ale grupei poate avea uneori efecte nedorite (în situaţii limită este posibil ca o trăsătură de personalitate valoroasă la nivel individual să fie necorespunzătoare la nivelul grupal; de pildă, meticulozitatea unui militar care în plan individual este un lucru pozitiv, în situaţia când grupa trebuie să acţioneze rapid poate deveni factor frenator sau cel puţin perturbator). Abordăm activitatea educaţională prin prisma raporturilor militar-subunitate, a aspectelor specifice acestei entităţi grupale, care este subunitatea.
76
STAREA MORAL-PSIHOLOGICĂ ŞI SINERGETICA COLECTIVULUI MILITAR Locotenent-colonel (r) Nicolae Parcevschii Toate ţările cheltuie sume imense pentru instruirea pentru luptă a structurilor de forţă. Sunt mobilizate resurse materiale şi umane pentru instruire, exerciţii tactice, se formulează planuri de ripostă, care cuprind dimensiuni variate, de la cea radioelectronică şi mediatică la cea psihologică, diplomatică şi economică. Omul este nu numai instrumentul, prin care se obţin aceste scopuri, dar şi obiectul acestor incursiuni. Colectivele militare cărora li se încredinţează sarcini majore în situaţii extreme vor fi capabile să facă faţă cu onoare exigenţelor în cazul unei atmosfere moral-psihologice sănătoase şi sinergetică puternică. Atmosfera moral-psihologică sănătoasă a colectivului este constituită din: resursele de personalitate ale fiecărui militar; relaţiile interpersonale în colectivul propriuzis şi influenţa mediului extern. Atmosfera moral-psihologică sănătoasă este un fenomen complex, care are la baza sa aprecierea ei de către toţi militarii, care în mod firesc o formează. Grija cotidiană a comandantului este de a cunoaşte, diagnostica şi forma starea moral-psihologică sănătoasă în colectivul din subordine. La formarea atmosferei moralpsihologice participă toţi militarii, fără excepţie, de aceea aprecierea stării ei este efectuată tot de ei. Axioma 1. Stabilitatea moral-psihologică a maselor de oameni ce formează forţele armate, constituie cheia succesului obiectivelor propuse. Axioma 2. Atunci când supunerea conştientă ordinului comandantului devine reflex, militarii vor asigura succesul acţiunii. Pentru a menţine o atmosferă moral-psihologică sănătoasă în unităţi, pe lângă cele expuse în capitolele anterioare comandantul va avea grijă de: - formarea simţului solidarităţii, astfel încât fiecare soldat şi gradat voluntar să fie liniştit de faptul că toţi camarazii lui sunt împreună cu el şi sunt oricând gata să-l ajute; personalitatea individului este închegată în colectiv şi încrederea personală este amplificată de forţa colectivă; - informarea veridică a subalternilor despre situaţia reală – chiar dacă situaţia este extrem de dificilă; - controlul stărilor subalternilor în situaţii de încordare şi pericol va menţine comunicarea cu subalternii la nivel individual, îi va ocupa cu activităţi pentru a sustrage efectivul de la gândurile negre, va stimula subalternii pentru a acorda servicii reciproce, le va povesti despre situaţiile de excepţie şi eroism ale altor militari, deoarece fiecare militar în sine doreşte să fie şi el erou; - stimularea subunităţilor de a avea deviza lor, cât de extravagant nu ar fi conţinutul ei; - formarea simţului optimismului şi încrederii în sine la subalterni – un soldat şi gradat voluntar optimist şi încrezător depăşeşte greutăţile mai uşor şi este accesibil ordinelor şi obiectivelor;
77
- preocuparea permanentă faţă de necesităţile subalternilor –indiferenţa comandantului faţă de cele mai mici necesităţi induce neîncredere, indisciplină şi chiar revoltă; - stimularea spiritului de luptă la subalterni – prin formarea încrederii în sine, în armamentul său, în comandantul său, în conducerea de vârf a armatei şi statului, în potenţialul economic, militar şi spiritual al ţării sale. Atmosfera moral-psihologică sănătoasă este specifică colectivului militar, care desfăşoară activitatea cotidiană în mod planificat şi eficient. Relaţiile interpersonale binevoitoare şi prieteneşti nu afectează responsabilitatea şi exigenţa funcţiilor militarilor şi invers. Militarilor le este specific sentimentul unirii în succese sau retrăirii în eşecuri. Încălcările de disciplină şi infracţiunile nu sunt tolerate, ascunse sau neobservate. Această definiţie are la bază relaţiile interpersonale, exigenţa funcţiilor şi activitatea cotidiană desfăşurată de colectivul militar. Atmosfera moral-psihologică este rezultatul efortului depus de toţi membrii colectivului militar, în acest context este normal şi logic ca toţi membrii colectivului să o aprecieze. În mod particular nimeni1 nu poate să-şi asume responsabilitatea de a face aprecieri şi interpretări2, fără ca să aplice instrumentul analitic respectiv3. Organului de pregătire psihologică militar îi revin funcţiile analitice în aprecierea şi planificarea activităţilor de corecţie a atmosferei moral-psihologice. Cantitativ şi calitativ ea se apreciază în modul următor. Metodica aprecierii atmosferei moral-psihologice după R. Nemov4: Membrii colectivului sunt investigaţi conform chestionarului. Instrucţie. Citiţi atent aprecierile din coloana A şi B, apreciaţi ambele afirmaţii conform notelor din stânga şi dreapta centrului (0): 3 - calitatea este corectă întotdeauna; 2 - calitatea este specifică în majoritatea cazurilor; 1 - calitatea dată se manifestă rar; 0 - calitatea se manifestă în egală măsură pentru A şi B. Socotiţi aprecierile A şi B. Nr. crt .
1 2
Calităţi specifice Aprecierea climatului A Este specifică o 3 2 1 0 dispoziţie vioaie şi veselă Bunăvoinţă în relaţii şi 3 2 1 0 simpatii reciproce.
Calităţi specifice climatului
1
2
3
B Este specifică o dispoziţie scăzută.
1
2
3
Conflictele şi antipatia reciprocă
1
Nimeni, indiferent de grade şi funcţii. Comandanţii de unităţi dau indicaţii cu privire la aplicarea instrumentului diagnostic şi aprecierea atmosferei moral-psihologice în mod obiectiv, cu documentarea ulterioară şi păstrarea rezultatelor. 2 Aprecierile şi interpretările neobiective, înseşi, pot afecta sau înrăutăţi atmosfera moral-psihologică. 3
În cazuri-criză sau contradictorii aprecierea de ultimă instanţă o face eşalonul superior, fără drept de apel.
4
Metodica expusă poate fi înlocuită, în modul stabilit cu alte metodici, dacă aplicarea ei repetată va încălca principiul validităţii.
78
3
4
5
6
7
8
9 10 11
12
13
Relaţiile între grupurile din colectiv sunt bazate pe atracţie reciprocă, înţelegere. Membrilor grupului le place să petreacă împreună timpul, să desfăşoare activităţi comune. Nereuşitele şi sucesele colegilor trezesc retrăiri sincere ale colegilor . Respectă părerea cuiva. Succesele şi nereuşitele grupului se apreciază ca fiind personale. În zile grele membrii grupului se unesc după principiul "unul pentru toţi şi toţi pentru unul" Se mândresc dacă grupul este apreciat de superiori. Grupul este activ, plin de energie. Atitudine de înţelegere şi compasiune faţă de cei "tineri" În grup toţi se comportă regulamentar unul faţă de altul, îi susţin pe cei slabi şi îi apără. Activitatea comună îi uneşte pe toţi, tuturor le place să lucreze în comun. Suma aprecierilor tip A
3
2
1
0
1
2
3
Grupurile au conflicte între ele.
3
2
1
0
1
2
3
Este negată activitatea comună, sunt indiferenţi faţă de comunicare.
3
2
1
0
1
2
3
Nereuşitele şi succesele colegilor le sunt indiferente, trezesc invidie.
3
2
1
0
1
2
3
3
2
1
0
1
2
3
Fiecare consideră opinia sa drept principală şi nu părerea altuia. Succesele şi eşecurile grupului nu trezesc nici o reacţie la membrii grupului.
3
2
1
0
1
2
3
În momente grele se ceartă, se învinuiesc, sunt pierduţi cu firea.
3
2
1
0
1
2
3
Grupul este indiferent aprecieri şi laude.
3
2
1
0
1
2
3
Grupul este inert şi pasiv.
3
2
1
0
1
2
3
3
2
1
0
1
2
3
"Tinerii" se simt izolaţi şi străini, faţă de ei se comportă cu agresivitate. Grupul este divizat în "privilegiaţi" şi "ignoraţi", ignorarea celor slabi.
3
2
1 0
1
2
3
faţă
Este imposibil de a uni grupul în activitate comună, fiecare se gândeşte la interesele sale. Suma aprecierilor tip B
C= A-B
79
de
Cheia metodicii. Aprecierea finală se face conform clasificării: 1. (C > 25) – atmosferă moral-psihologică sănătoasă simetrică (fără fluctuaţii în dinamică, adică stabilă); 2. (0 > C < 25) – atmosferă moral-psihologică sănătoasă asimetrică (are fluctuaţii în dinamică – în sus-în jos – adică relativ stabilă); 3. (C = 0) – atmosferă moral-psihologică nesănătoasă; 4. (-25 > C < 0) – atmosferă moral-psihologică nesănătoasă, afectivă; 5. (C < -25) – atmosferă moral-psihologică nesănătoasă, afectată de anarhie. În continuare se socot aprecierile medii ale atmosferei moral-psihologice. Cmed = å C: N (N – numărul militarilor din colectiv). Procentul militarilor care au apreciat atmosfera moral psihologică nesănătoasă (C) se stabileşte după formula N-%=N(-C): N x 100%. Diapazonul moral-psihologic <20% de militari, care apreciază starea moralpsihologică drept (-C), vorbeşte de o atmosferă moral-psihologică sănătoasă simetrică (erorile psiho-pedagocice nu depăşesc 20 %) . Diapazonul moral-psihologic de 21-40% de militari, care apreciază starea moral-psihologică drept (-C), vorbeşte de o atmosferă moral-psihologică sănătoasă asimetrică (erorile psiho-pedagocice alcătuiesc 21-40%, calitatea comunicării scăzută, afectată de brutalitate). Diapazonul moral-psihologic de 41-60% de militari, care apreciază starea moral-psihologică drept (-C) vorbeşte de o atmosferă moral-psihologică nesănătoasă (erorile psiho-pedagocice alcătuiesc 41-60%, calitatea comunicării scăzută, afectată de brutalitate, exigenţa funcţiilor este afectată de relaţiile interpersonale). Diapazonul moral-psihologic de 61-80% de militari, care apreciază starea moral-psihologică drept (-C), vorbeşte de o atmosferă moral-psihologică nesănătoasă afectivă (erorile psiho-pedagocice alcătuiesc 61-80%, calitatea comunicării scăzută, afectată de brutalitate, exigenţa funcţiilor este afectată de relaţiile interpersonale, încălcările de disciplină şi infracţiunile sunt tolerate, neobservate şi ascunse, dereglări psihologice ale comportamentului la militari). Diapazonul moral-psihologic > de 81% de militari, care apreciază starea moralpsihologică drept (-C), vorbeşte de o atmosferă moral-psihologică nesănătoasă afectată de anarhie (erorile psiho-pedagocice depăşesc 80%, calitatea comunicării scăzută, afectată de brutalitate, exigenţa funcţiilor este afectată de relaţiile interpersonale, încălcările de disciplină şi infracţiunile sunt tolerate, neobservate şi ascunse, dereglări psihologice ale comportamentului, distanţarea şi autoizolarea ofiţerilor şi comandanţilor de toate categoriile de la efectivul din subordine, fiecare categorie de militari activează în baza unor legităţi elaborate în grupul dat. Comandanţii propun iluzia actului de comandă, subalternii propun iluzia actului de supunere. Fiecare face ce doreşte). Dar aceasta nu este totul, important este să ne determinăm asupra tipului de colectiv, pe care l-am instrumentat, ce reprezintă el, sub aspect juridic? - colectiv militar coeziv; - colectiv militar divizat în grupuri sociale; - tipul gruprilor sociale ( interes, vârstă, motivaţie, gen activitate, formale, informale).
80
- tipul grupărilor informale (legale, nelegale, organizat, neorganizat). Acest lucru este necesar deoarece chiar un colectiv divizat în grupuri sociale informale, nelegale, organizate - demonstrează indici înalţi ai C med şi N% med. Faptul acestei clasificări nu trebuie să ne mire sau să ne pună în gardă. Dinamica proceselor psiho-sociale din societate, din ultimii ani, a adus la o contaminare a colectivelor militare, deşi în măsură mai mică. Dacă în procesul investigării AMP au fost determinate astfel de grupuri informale se va recurge la metodele de corecţie din psihologia juridică sau corecţie "chirurgicală", cu extragerea liderilor ce produc dominante antisociale. În acest context organul psihologic va acţiona promt şi hotărât, iar dacă va întâmpina rezistenţă va recurge la activităţi psihologice conform psihologie juridice sau activităţi informaţional-psihologice speciale5. *Prin erori psiho-pedagocice, generic se subînţelege procentul activităţilor, care nu au fost îndeplinite sau nu au atins scopul psiho-pedagogic propus, calculat din volumul activităţilor necesare pentru a menţine colectivul dat în stare favorabilă. ** În unităţile care execută serviciul de gardă erorile psiho-pedagogice nu depăşesc 20%, aceste colective înlătură singure procentul acesta de erori, datorită sinergeticii puternice. Aceste unităţi reprezintă modelul psiho-pedagogic. Elementul de bază în aprecierea atmosferei moral-psihologice este compania (subunităţi similare ei). Investigarea stării moral-psihologice sănătoase se efectuează iniţial prin chestionarul respectiv şi se repetă trimestrial (ianuarie, aprilie, iulie, septembrie). Devierile de la starea investigată se apreciază la bilanţurile săptămânale. Analizele efectuate se sumează şi se apreciază media pe batalion şi brigadă. Analiza stării moral-psihologice în unitate se raportează lunar eşalonului superior. În raport se include atât Cmed, cât şi N-% sau devierile de la starea iniţială, datele respective se menţionează şi în materialele bilanţurilor din brigadă (batalion, companie, pluton). (Exemplu: starea moral-psihologică în brigadă (batalion, companie, pluton) a fost apreciată în luna ianuarie curent conform Cmed = 24 – atmosferă moral-psihologică sănătoasă asimetrică, N-% = 32% corespunde acestei stări, pe parcursul lunii curente devieri de la această stare nu au avut loc (sau au avut loc în direcţia majorării neînsemnate în limita diapazonului său). Colectivul militar al (brigăzii, batalionului, companiei, plutonului) este apreciat ca fiind "colectiv divizat în grupuri formale, gen activitate şi motivaţie" ( sau colectiv devizat în grupuri formale- gen activitate şi informale - nelegale, neorganizate, de interes). La bilanţul anual din brigadă se efectuează analiza şi dinamica atmosferei moralpsihologice pe parcursul anului în brigadă (batalion, companie, pluton). Statul Major General, prin intermediul compartimentului specializat în pregătirea moral-psihologică, verifică obiectivitatea datelor prezentate în timpul controlului de bilanţ anual pe baza subunităţilor de instruire permanentă pentru luptă. Media datelor, prezentate de brigăzi şi batalioane independente, dacă acestea au fost obiective, de regulă, va coincide cu aprecierile făcute la nivelul eşalonului superior. Capacitatea comandamentului în rezolvarea competentă a cazurilor-criză şi planificarea activităţilor de corecţie este criteriul principal de apreciere. Metodica aprecierii atmosferei moral-psihologice este un instrument psihoanalitic obiectiv şi asupra rezultatelor ei nu se răsfrâng cazurile unice de infracţiuni şi 5
Acest lucru este în puterea unui psiholog ce cunoaşte bine psihologia juridică şi are o bogată practică în activitate.
81
incidente, care pot avea loc, sau interpretările şi aprecierile libertine ale cuiva, deoarece cazul respectiv este sustras din contextul comun şi pe el se lucrează până la eliminarea problemei. Comandanţii de unităţi militare, sociolog-psihologii militari până atunci vor organiza şedinţe instructiv-metodice cu comandanţii de plutoane în vederea studierii şi aplicării metodicii respective în activitatea cotidiană.
De la atmosfera moral-psihologică la sinergetica colectivului militar. Omul, în interacţiunea sa cu mediul natural, efectuează schimb de energii, substanţe şi informaţii. Această interacţiune este specifică şi pentru colectivele militare. Dacă privim omul sau colectivul drept un sistem deschis, echilibrul, rezistenţa, omogenitatea sunt caracteristicile esenţiale ale vivacităţii acestui sistem. Interacţiunea omului cu mediul natural presupune acţiuni şi fluctuaţii, care destabilizează fie militarii şi colectivele militare pe de o parte, fie mediul pe de altă parte. Cea mai mică fluctuaţie venită din mediul extern trezeşte vibraţii şi fluctuaţii în interiorul sistemelor. Intensitatea majoră (acţiunea militară) a acestor fluctuaţii poate provoca destabilizarea sau chiar dispariţia echilibrului, rezistenţei, omogenităţii sistemelor, făcîndu-le incapabile, incompatibile, inoperabile etc. Adică aducîndu-le în anumite stări de haos. Pentru a înlătura acest haos este nevoie de o cantitate însemnată de energie fizică sau psihică. *Lupta armată, în esenţă, reprezintă forma superioară a fluctuaţiilor, direcţionate spre destabilizarea sistemelor inamice (militari, unităţi, armate, ţări) şi a impune stările de haos prin forţa armelor (în timpul acţiunilor militare) sau acţiuni psihologice (în timp de pace sau acţiuni militare). *Paradigma naturii, fără a ne referi la intensitatea fluctuaţiilor, constă în aceea că în interiorul sistemelor (militarului, colectivelor militare) apar interacţiuni interne, care tind să readucă sistemele în starea iniţială, de până la apariţia fluctuaţiilor (haosului). Aceste interacţiuni reprezintă procese, care activează o energie internă (sinergie), care la rândul său direcţionează sistemele spre autoorganizare, autorestabilire, autostructurare. *Procesele sinergetice sunt superioare realitaţii psihice a omului. Totodată, sinergetica poartă amprenta unui proces dual – din distrugere apare creativitatea. *Psihologia asimetrică (despre care vom vorbi mai departe) este domeniul ofensiv în psihologia militară, care studiază şi măsoară nivelurile sinergetice ale sistemelor, mai mult decât atât, planifică şi aplică activităţi de inducere a sistemelor inamice în stări de haos îndelungat. *Sinergetica este criteriul de bază ce determină capacitatea militarului sau colectivului de a se autoorganiza, autorestabili şi autostructura în baza cooperării şi conlucrării militarilor şi subunităţilor, care formează colectivul dat, indiferent de natura fluctuaţiilor mediului extern. Sinergetica este criteriul după care este investigată armata sau ea efectuează investigarea altora. Legile sinergeticii stau la baza elaborării concepţiilor, doctrinelor, politicii militare sau de stat.
82
Sinergetica constituie idealul suprem al fiecărui comandant şi reflectă nu atât înaltul său profesionalism, cât geniul său. Pentru un comandant sinergetica reprezintă numaidecât resursele de personalitate ale statului major + resursele de personalitate ale militarilor + comunicarea + resursele instruirii pentru de luptă + resursele tehnicomateriale ale unităţii + analiza factorilor + planificarea activităţilor de corecţie. Dirijarea şi operarea corectă cu aceste criterii asigură succesul cotidian al comandanţilor şi pregătirea unităţii militare. Sinergetica este criteriul final, dupa care se apreciază starea unităţii militare. Controlul de bilanţ, de fapt, este o latură a sinergeticii, ultima însă cuprinde aspecte mult mai largi. Factorul uman este unul din aceste aspecte şi, de fapt, reprezintă un element sinergetic aparte. Sinergetica psihologică la general este compusă din suma resurselor de personalitate ale fiecărui comandant şi militar în parte. Resursele de personalitate sunt determinate de EU-l şi SUPRAEU-l militarilor ce alcătuiesc colectivul militar (aspectul temperamental şi caracterologic). Pentru un psiholog militar sinergetica psihologică reprezintă numaidecât resursele de personalitate ale statului major + resursele de personalitate a militarilor + comunicarea + analiza factorilor + planificarea activităţilor de corecţie. Operarea în activitatea cotidiană cu criterii sinergetice reprezintă calificativul pregătirii profesionale, spre care tinde psihologul din unitatea militară. Prin aspecte sinergetice se dă răspunsul final – colectivul militar, din punct de vedere psihologic, este gata pentru luptă sau nu. Iată de ce psihologul militar şi comandantul unităţii trebuie să posede ei înşişi resurse de personalitate şi sinergetice avansate, să cultive aceste resurse la subalterni. ●Colectivele militare completate cu militari, la care ,,EU-l” este puternic dezvoltat, omogene prin disciplină militară şi spirit, multifuncţionale în plan profesional, la care comunicarea formală este armonios completată de cea neformală, posedă niveluri sinergetice superioare, deci capacităţi de autoorganizare superioare, capabile să facă faţă celor mai intense fluctuaţii fizice şi psihologice externe.
Dinamica AMP оn armatг 80 70
70
60
60 50
50
40
40 30
30 20
20
20
20
15
10
0 1992 1993 1994 1995 1996 1997 1998 1999 2000 2001 2002 2003 2009
Această schemă poartă un caracter descriptiv. Dar dinamica propriu-zisă a fost bine pronunţată şi este cunoscută analiştilor militari străini, precum şi societăţii
83
contemporane româneşti. Actualmente, această dinamică necesită o argumentare analitică obiectivă, pentru a stabili factorii perturbatorii de atunci, lucru care va fi efectuat în timpul apropiat. Aspectul sinergetic al naţiunii este strâns legat de elementul istoric. Atât pentru popor cât şi pentru armata este important ca toate documentele istorice si diplomatice ce determină starea naţiunii să se afle pe teritoriu national. In caz contrar starea de frustare si nedeterminare de la nivelul statului se transmite în mod automat şi armatei. Astfel, din start, este determinată lipsa vitalităţii organismului militar.
84
ORGANIZAREA INFORMĂRII DE LUPTĂ Locotenent-colonel (r) Nicolae Parcevschii Circa 90% din informaţiile video şi audio se asimilează la nivelul subconştientului. Fiecare bit de informaţie îşi găseşte creierul său, unde este sedimentat în memorie şi actualizat la cerinţa personalităţii în caz de necesitate. Sarcina ofiţerului este de a structura informaţia, astfel încât ea să fie pe înţelesul auditoriului, să perforeze cât mai activ conştiinţa militarului şi să-i provoace reacţii pozitive. În timp de pace informarea în camerele de informare şi odihnă are ca scop menţinerea orizontului informaţional-cognitiv la militari, desfăşurarea activităţilor de odihnă şi relaxare psihologică. În legătură cu care amenajarea lor va fi revizuită şi adusă la nivelul cerinţelor timpului actual. ● Stimularea agresivităţii prin informare se efectuează în punctele informării de luptă (PIL). Durata informării – nu mai mult de 10 minute sub formă de mesaje laconice, precise, tip agresiv-emoţional, de 2-3 ori pe zi în dependenţă de sarcina de luptă şi situaţia operativă la momentul dat, efectivul unităţii fiind dispersat în mai multe grupe mici la punctele de informare de luptă nu mai mari decât un pluton, astfel încât la militarii proprii să fie îndoctrinată necesitatea de comunicare şi evitată starea de deficit informaţional, ca element iniţial al neîncrederii, fricii, spaimei, panicii şi zvonurilor nedorite. PIL se organizează în dispozitivul de luptă şi conţin: – seturi de propagandă vizuală; – bibliotecă ambulantă pe tematică militaro-istorică şi juridică; – standuri, plachete, imagini cu militarii fruntaşi şi faptele lor; foi fulger şi de luptă etc. Informarea are ca obiective: – menţinerea spiritului combativ şi climatului moral-psihologic înalt la trupe; – mobilizarea la îndeplinirea necondiţionată a misiunilor de luptă; – promovarea şi respectarea cerinţelor Constituţiei, legislaţiei României, Dreptului Internaţional Umanitar; – formarea şi lărgirea orizontului informaţional la militari; – anihilarea agresiunilor informaţional-psihologice ale adversarului; – diminuarea spiritului moral la trupele adversare. Activităţile de informare propriu-zisă se vor desfăşura în următoarele direcţii. 1) Informarea structurilor superioare: – starea moral-psihologică a trupelor proprii; – starea moral-psihologică a trupelor inamice; – faptele de excepţie şi vitejie ale militarilor proprii; – faptele adversarilor ce încalcă legile umanităţii şi Dreptului Internaţional Umanitar; – încălcările şi incidentele produse; – informarea despre agresiunile informaţionale aplicate de inamic la concret; – situaţia sinergetică din unităţi şi subunităţi. 2) Informarea curentă a trupelor proprii:
85
– despre activitatea cotidiană a trupelor; – starea adversarului; – informaţii de ordin social şi politic; – starea geopolitică şi militară din regiune; – faptele de excepţie şi eroism ale militarilor proprii; – convingerea militarului că luptă pentru o cauză dreaptă; – încrederea în armament şi tehnica de luptă; – încrederea în forţele proprii; – încrederea în şefi şi comandanţi; – încrederea în subordonaţi; – climatul psihosocial; – coeziunea subunităţilor etc; – faptele adversarilor ce încalcă legile umanităţii şi Dreptului Internaţional Umanitar; – eforturile întreprinse de comandament şi conducerea ţării etc. Un accent deosebit se va pune pe cultivarea sentimentelor de victorie, optimism şi încredere în victorie, exaltarea conştiinţei naţionale şi faptelor eroice ale psihicului colectiv, legitimitatea deciziilor militare luate de conducerea ţării, imaginea agresorului, perspectivele alianţelor politice şi militare.
Organizarea recuperării psihologice. Dispoziţiunea pregătirii psihologice relevă: Serviciul militar este un gen special de serviciu de stat, care pune militarii în situaţii de maximă încordare fizică şi psihică, expunându-i astfel la situaţii de distres, iar în unele cazuri ei riscă cu viaţa sau cad jertfă personal. Aceasta poate duce la schimbări de scurtă durată, permanente sau nerecuperabile. Comandanţii şi şefii sunt obligaţi să ia masuri urgente de profilaxie şi recuperare psihologică a militarilor. Stresul, dereglările psiho-traumatice, depresiile urmăresc militarii atât în activitatea cotidiană, cât şi în instruirea pentru luptă, în timp de pace şi acţiuni militare. Practic la 30% de participanţi la acţiunile de luptă se stabilesc dereglări posttraumatice pronunţate (DPT) şi la 22% dereglări posttraumatice parţiale. La 55% de militari cu dereglări posttraumatice au fost stabilite afecţiuni neuropsihice. Probabilitatea de a fi şomeri la militarii cu dereglări psihotraumatice este de 5 ori mai mare. Probleme de familie au 70% din militari, forme afective de izolare se întâlnesc la 47%, agresivitate pronunţată a fost determinată la 40%. Conform statisticii la circa 63% din militarii care au luptat în Afganistan au fost stabilite DPT. Participarea în activităţi de luptă poate fi privită ca o situaţie stresantă majoră. Factorii stresanţi, care determină starea psihică în luptă: – pericolul pentru viaţă şi tanatofobia, frica rănirii, durerii, invalidităţii; – distresul major legat de moartea camarazilor şi necesitatea de a omorâ; – lipsa somnului, insuficienţa hranei şi apei; – hipoxia, năduful, insolaţia, hipo- şi hipertermia; – mediul geografic neadecvat etc.
86
Simptomele DPT: – izolarea, distanţarea şi însingurarea socială, chiar şi faţă de membrii familiei; – schimbările de comportament; – alcoolismul şi narcomania; – comportamentul antisocial şi acţiunile ilegale; – depresia, comportamentul presuicidal; – instabilitatea psihică; – dereglările somatice; – retrăirea repetată a traumei; – dereglările somnului; – agresivitatea excesivă faţă din cei din jur; – slăbirea atenţiei; – dereglările EU-lui; – dereglările vorbirii până la paralizie etc. (în total circa 80 de simptome). Ajutorul psihologic de urgenţă în situaţii extreme Se acordă de soldaţii şi gradaţii voluntari mai bine pregătiţi, comandanţii de plutoane şi companii, în conformitate cu Dispoziţiunea pregătirii psihologice şi include: a) schimbarea condiţiilor mediului sau locului; b) respiraţie antistres (adâncă, rară); c) relaxarea (musculară); d) raţionalizarea mediului şi împrejurării; e) ocupaţii terţe; f) concentraţie locală (asupra obiectelor noi, acţiunilor noi, verbalizarea procesului acţiunii). DPT poate fi: - acută, dacă simptomele se păstrează mai puţin de trei luni; - cronică, dacă simptomele se păstrează mai mult de trei luni; - cu efect amânat, dacă simptomele se păstrează şi apar peste câţiva ani după terminarea acţiunilor de luptă. Un număr neînsemnat de DPT, evoluând pe parcursul anilor, duc la schimbări cronice de personalitate. Simptome similare, mai puţin intensive, pot apărea la militari şi în zona calamităţilor naturale sau chiar în activitatea cotidiană în prezenţa factorilor stresanţi. Militarii au nevoie de asistenţă şi recuperare psihologică, indiferent de faptul dacă au participat în luptă, în zona calamităţilor sau nu. Mediul militar este generic un mediu stresant. Serviciul militar pune amprente specifice asupra personalităţii militarilor, care se fac pronunţate către vârsta de 50 ani. Suma factorilor stresanţi determină şi termenul scurt de viaţă la militari, în medie 55 ani. În timp de pace se desfăşoară la punctul de ajutor psihologic primar (PAPP): - în zona calamităţilor naturale, avariilor tehnogene, pentru recuperarea psihologică a militarilor cu simptome de stres, depresie, dereglări posttraumatice achiziţionate, la înlăturarea urmărilor calamităţilor naturale (PAPP de câmp mobil);
87
- în zona exerciţiilor tactice, pentru recuperarea psihologică a militarilor cu simptome de stres, depresie, dereglări posttraumatice achiziţionate în timpul exerciţiilor tactice (PAPP de câmp mobil); În timpul acţiunilor militare: Indiferent de dinamica şi rezultatul luptei practic 80% de militari capătă traume psihice şi numai 20% acţionează corect şi eficient. În acest scop, la nivel de brigadă pe lângă punctul medical va fi desfăşurat punctul ajutorului psihologic primar (PAPP). PAPP-ul va fi situat departe de dispozitivul de luptă, astfel ca efectele luptei să nu aibă influenţă asupra militarilor. Se va alege o încăpere separată, cu temperatură constantă (+18 ─ +22 °C) şi iluminare atenuată. PAPP-ul va fi asigurat cu : – numărul necesar de paturi, scaune, mese; – televizor, videoplayer şi filme de comedie, casetofon şi muzică pop şi clasică; – obiecte de papetărie; – biblioteca ambulantă, fără literatură care produce militarului starea de încordare; – elemente decorative; – set de preparate medicale sedative. Activitatea psihologului militar începe de la diagnosticarea subunităţilor şi a militarilor ieşiţi din luptă şi stabileşte militarii, care cel mai mult au fost afectaţi de traume psihice, stres, depresie. La diagnosticare vor fi folosite "Metodica evaluării capacităţilor de adaptare", "Metodica evaluării instabilităţii neuropsihice", "Metodica evaluării depresiei", precum şi alte metodici care oferă posibilitatea evaluării încordării sistemului nervos. După aceasta vor începe activităţile de reabilitare psihologică propriu-zise, ele fiind prevăzute de regimul zilnic al unităţii. Activităţile de reabilitare se desfăşoară în trei etape: – exerciţii de relaxare musculară; – exerciţii de vizualizare; – oprimarea efectelor psihotraumatice. Fiecare etapă se va încheia obligatoriu cu schimbul de opinii asupra efectelor curative şi senzaţiile şi sentimentele apărute. Militarii vor fi repartizaţi în două grupe: – cu depresii, apatie, tonus vital scăzut; – stări de agresivitate şi excitare.
Organizarea supravegherii psihologice. Supravegherea psihologică a militarilor se efectuează în scopul stabilirii apariţiei dereglărilor psihologice şi a schimbărilor de personalitate, stabilirii pragului de rezistenţă la stres şi volumului de stres achiziţionat pe parcursul serviciului militar, planificării activităţilor de recuperare. Supravegherea psihologică o efectuează psiho-sociologul din unitatea militară şi Laboratorul de selectare psihofiziologică a Centrului de Expertiză Medicală al Statului Major General. Pentru fiecare soldat şi gradat voluntar, se va întocmi de către psihologul militar Protocolul psihologic, în care vor fi indicate instrumentele folosite şi rezultatele lor. Protocoalele psihologice poartă caracter secret şi se păstrează în mapă sigilată în Biroul de Documente Secrete al unităţii. Accesul la protocol îl are numai militarul diagnosticat
88
şi psihologul unităţii. Protocolul psihologic reprezintă unicul document, care relevă caracteristica, dinamica şi schimbările de personalitate, stresul achiziţionat de militari pe parcursul serviciului militari ş.a. În acest scop se va organiza în perspectivă apropiată dispensarizarea psihologică anuală a soldaţilor şi gradaţilor voluntari privitor la factorii stresanţi achiziţionaţi pe parcursul anului. Datele respective se vor introduce în cartela medicală şi protocolul psihologic. Militarul trebuie să fie personal cointeresat în stabilirea nivelului stresului achiziţionat. Dacă nivelul stresului achiziţionat a atins 140-150 puncte anual, se vor desfăşura activităţi de recuperare psihologică. Dacă nivelul respectiv se repetă cel puţin trei ani la rând, se poate vorbi de pericolul afecţiunilor organice. Anual circa 20% soldaţi şi gradaţi voluntari au nevoie de recuperare psihologică. În primul rând se întocmeşte protocolul psihologic pentru aceştia şi toţi militarii trupelor speciale.
Organizarea descărcării psihologice. Agresivitatea se manifestă la militari în mod diferit. Ea poate avea manifestări interiorizate şi exteriorizate. În primul caz, agresivitatea este îndreptată asupra sa, în cazul al doilea – asupra celor din jur. Agresivitatea exteriorizată necesită descărcare în aşa fel ca ea să nu afecteze alţi militari. De obicei, ea se desfăşoară în camera descărcării psihologice, care este amenajată în următorul mod (sau poate fi amenajată în comun cu sălile sportive): – fondul culorilor pereţilor încăperii este albastru-deschis; – încăperea este izolată; – cuprinde plachete cu exerciţii de efort major şi inscripţii tip agresiv-emoţional; – sunt afişate plachete cu exerciţii de relaxare; – la ieşire se găsesc plachete cu inscripţii ce induc sentimentul vinei pentru agresivitate; – va conţine seturi sportive pentru box, haltere etc. Se va ţine cont de caracterul individual al fenomenului agresivităţii din fiecare unitate. Agresivitatea va fi îndreptată spre obiectul situat în afara unităţii, ţării, preponderent spre infractori şi criminali sau militari ai unei armate neidentificate, eroi negativi din filme şi societate. Se va ţine cont de rolul identificării militarului cu eroul său preferat, fie din filme, fie din viaţă. Camera descărcării psihologice este destinată în egală măsură atât descărcării propriu-zise, cât şi cercetării dinamicii şi structurii agresivităţii la militari. În scopul funcţionării eficiente a elementului dat, psihologul militar va recurge la descărcarea psihologică dirijată prin impunerea situaţiilor. Responsabili de amenajarea şi funcţionarea camerei descărcării psihologe sunt psihologii militari sau persoanele abilitate de Dispoziţiunea pregătirii psihologice. În mod normal, aici va desfăşura psihologul militar împreună cu militarii 50% din activităţile sale.
89
MORALUL – DIMENSIUNE PSIHOLOGICĂ A LUPTEI General-maior (r) drd. Ioan Grecu Abordăm într-un capitol separat problema moralului din considerentul că menţinerea unui moral ridicat, atât în timp de pace, cât şi la campanie conţine chezăşia obţinerii succeselor în instrucţia pentru luptă sau în confruntarea armată. Moralul este înţeles în mod diferit, interpretările fiind dependente de modul cum diverşi autori încearcă să-i dea o încărcătura psihologică mai amplă sau mai redusă. Autorul unui studiu de dată relativ recentă1 are meritul de a fi pus în valoare rezultatele cercetărilor în domeniul moralului ale unor specialişti occidentali şi nu numai. Specialiştii la care ne referim sunt de părere că termenul moral apare în multe situaţii ca element constitutiv al altor concepte, cu o sferă mai largă de cuprindere. Acest fapt are o semnificaţie deosebită pentru înţelegerea relaţiilor de determinare a moralului. O serie de studii consacrate moralului relevă multiplele sale determinări şi aspecte specifice, precum şi caracterul său multinivelar. Analiza diferitelor definiţii ale conceptului evidenţiază necesitatea abordării moralului atât din perspectivă interacţionistă – care ţine seama de acţiunea factorilor psihologici individuali –, cât şi a factorilor psihosociali de grup, sociologici – organizaţionali şi situaţionali. Din această perspectivă, trebuie remarcat că în cercetările americane şi franceze se folosesc chestionare de evaluare a pregătirii morale pentru luptă, unde, în cele mai multe cazuri, moralul este asimilat motivaţiei pentru luptă. În legătură cu aceasta sunt analizate cel puţin patru grupe de factori determinanţi: 1) legitimitatea instituţiei militare în societate; 2) încrederea în comandanţi; 3) caracteristicile mediului militar şi 4) coeziunea trupelor. Pentru fiecare dimensiune sunt stabilite subdimensiuni şi factori caracteristici. Concluziile cercetătorilor francezi şi americani sunt confirmate şi de studiile întreprinse de germani. Asimilând moralul cu motivaţia pentru luptă Dietrich Ungerer arată că: „soldatul vrea să lupte dacă are încredere în sine (în experienţa propriilor posibilităţi şi capacităţi), în comandanţi, în subordonaţi şi în cei de acelaşi rang (sentimentul de apartenenţă / de grup), în armamentul şi echipamentul său, în sensul şi legitimitatea misiunii”2. Din această perspectivă, autorul consideră că moralul în luptă este mai degrabă un produs decât o sumă a celor patru aspecte vizând încrederea (de exemplu, lipsa încrederii în sensul şi legitimitatea unei misiuni nu poate fi compensată de încrederea nezdruncinată în armament şi echipament). Această observaţie are o valoare metodologică de maximă importanţă pentru evaluarea moralului trupelor – respectiv, pe această bază, putem considera că valoarea nivelului moralului este dată de „scorul” cel mai scăzut la una dintre dimensiunile „încrederii” (factori-cheie). 1
Locotenent-colonel Ionel Stoianovici, Moralul militarilor, în revista Spirit Militar Modern, nr.1/2002, p.35-38 2 Dietrich Ungerer, Menschenführung im Frieden und im Gefecht (Conducerea oamenilor în timp de pace şi în luptă), în Truppenpraxis / Wehrausbildung, Germania, an 40, nr. 11/1996, p.734
90
Şi în cazul cercetătorului german, moralul reprezintă un concept constitutiv – parte a conceptului „profesionalism militar corespunzător misiunii primite” – respectiv: soldatul trebuie şi poate lupta (aspectul calificării) şi vrea să lupte (aspectul motivaţional) în cele mai favorabile condiţii – cadru ce i se poate crea (tărie, timp, spaţiu etc.) Soldatul poate lupta dacă dispune de deprinderi practice şi intelectuale şi dacă este rezistent din punct de vedere fizic şi psihic. Toate aceste elemente pot fi şi trebuie luate în calcul – ca puncte „forte” sau „slabe”, după caz – în investigaţiile privind pregătirea morală pentru luptă la nivel de individ sau grup. În opinia altui cercetător german, Gunter Freytag3, moralul la nivel individual este concretizat în sentimentul de sine, care se întemeiază pe anumite cerinţe fundamentale (de ordin moral), şi anume: experienţele acumulate, sentimentul de siguranţă, aprecierea activităţii desfăşurate, dăruirea (angajare în raport cu sarcina grupului), demnitatea, libertatea de a fi creativ. În ceea ce priveşte relaţia de încredere în şef, aceasta se întemeiază pe anumite cerinţe impuse şefului: competenţă profesională, comunicarea cu subalternii, capacitatea de a aprecia realizările acestora, onestitate faţă de colaboratori, simţul umorului şi sportivitate. Este interesantă şi opinia cercetătorului elveţian Pierre G. Altermath4, care defineşte „rezistenţa umană” (respectiv, forţa morală) ca una dintre cele patru dimensiuni corespunzătoare acesteia. Aptitudinea pentru luptă – reprezentând obiectivul general al instrucţiei militare – grupează calităţile individuale şi colective indispensabile, care permit trupei să-şi îndeplinească misiunile şi să-şi păstreze capacitatea fizică şi psihică maximă. Această calitate – aptitudinea pentru luptă – trebuie să fie obţinută înainte de începutul războiului şi de către toţi membrii forţelor armate. Elementele ei constitutive sunt: voinţa (îndeosebi voinţa de a lupta), rezistenţa umană (forţa morală), disciplina şi priceperea. Între cele patru elemente se manifestă influenţe reciproce. Apropiată de concepţia franceză este şi perspectiva privind climatul descrisă de psihosociologul român Dumitru Cristea5. Pe baza investigaţiilor realizate, autorul a identificat şase dimensiuni ale climatului psihosocial, fiecare dimensiune implicând mai multe categorii de factori. Între dimensiunile climatului psihosocial, cea proiectiv-anticipativă implică un ansamblu de factori care, în condiţii obişnuite – de stabilitate a grupului –, au o pondere redusă în determinarea climatului de grup. Însă, în situaţiile care implică o anumită incertitudine, în posibilitatea realizării sarcinii (misiunii), condiţiile viitoare ale activităţii sau chiar existenţa grupului ca atare, ponderea acestor factori creşte considerabil, determinând, în planul trăirilor subiective ale membrilor grupului, ceea ce este numit moralul grupului. Dar, ce este moralul? Într-o primă aproximare, moralul este o stare de spirit care incumbă implicaţii de ordin individual şi deopotrivă, social. Deci, definim moralul 3
Gunter Freytag, Ohne Vertrauen ist alles nichts (Fără încredere totul este inutil), în Truppenpraxis, Germania, an 42, nr.3/1998, p. 197-199 4 Colonel Pierre G. Altermath, L’aptitude au combat (Aptitudinea pentru luptă), în: Revue militaire suisse, Elveţia, an 137, nr.9, sep.1992, p.24-28, nr.11, nov.1992, p.18-23, nr.12, dec.1992, p.18-21 5 Dumitru Cristea, Structurile psihosociale ale grupului şi eficienţa acţiunii, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1984
91
individual ca o dispoziţie, o stare de spirit. Un moral ridicat semnifică încrederea în sine şi în viitor, dinamism, iar scăzut echivalează cu descurajarea, cu pasivitatea, cu gândurile negre. Cu alte cuvinte, moralul reprezintă o “stare afectivă, dispoziţie sufletească temporară care priveşte puterea, dorinţa, fermitatea de a suporta pericolele, oboseala, dificultăţile”6. Din perspectivă psihologică, moralul constituie un complex de elemente de ordin cognitiv, motivaţional-afectiv, voliţional şi atitudinal. El reprezintă latura activă a conştiinţei, trăirile subiective ce se exteriorizează nemijlocit în atitudini şi comportament, se materializează în activităţi practice. În literatura de specialitate se face distincţia între moralul individual şi de grup, moralul pe timp de pace şi pe timp de război, moralul unităţii militare, al armatei şi chiar al naţiunii. Rămânând consecvenţi scopului propus prin demersul nostru, ne vom ocupa de moralul grupului militar, respectiv al subunităţii. “Moralul grupului (…) apare ca ansamblul atitudinilor membrilor acestuia faţă de îndeplinirea atribuţiilor funcţionale în timp de pace, precum şi a misiunilor de luptă încredinţate în campanie” 7. Numai că moralul nu se rezumă numai la îndeplinirea atribuţiilor funcţionale. Mai degrabă trebuie subliniat modul cum sunt îndeplinite acestea. Este vorba de o simplă conformare la normă sau intervine o motivaţie superioară, o dorinţă ca subunitatea să obţină rezultatele aşteptate pe toate planurile? Şi atunci revenim la angajarea factorilor psihosociali amintiţi în capitolul anterior, care generează, realmente, o angajare conştientă, susţinută şi care, la rândul ei, menţine un moral ridicat. Se face aprecierea că dacă moralul membrilor grupului este ridicat, atunci moralul subunităţii, în mod automat, este şi el ridicat. Aşa ar sta lucrurile dacă nu s-ar lua în considerare factorii care determină un moral ridicat la nivelul individului şi la cel al grupului şi dacă microgrupul supus dezbaterii în acest capitol nu ar fi un sistem eminamente deschis, în care elementele de sincronie şi diacronie sunt îmbinate armonios, predominând cele diacronice (deschise). În timp ce în primul caz poate fi vorba de o satisfacţie personală, o veste mult aşteptată de la cei dragi, o reuşită în plan profesional sau personal, în cel de-al doilea caz problemele se complică. Intervin pe rol ceea ce numeam fenomene şi procese psihosociale: conştiinţa socială, relaţiile interpersonale, climatul social, starea de spirit întreţinută de comandant, coeziunea grupală etc., precum şi factorii de natură materială – hrană, condiţii de cazare – sau spirituală: petrecerea timpului liber, satisfacerea unor necesităţi spirituale stringente etc., ceea ce confirmă faptul că grupul militar este un sistem deschis. În ceea ce priveşte condiţionarea dintre moralul individual şi de grup, nici aici lucrurile nu sunt tranşante, în sensul că nu se poate vorbi de influenţe reciproce directe. Un grup cu un moral ridicat poate influenţa pe unul sau mai mulţi membri ai grupului aflaţi la un moment dat într-o „pasă” proastă. Dar câţiva membri ai acestuia, oricât de influenţi ar fi, nu pot afecta pozitiv sau negativ moralul unui grup considerat coeziv. Altfel se pune problema când este vorba de cel aflat în fruntea grupului (liderul, comandantul subunităţii). Starea de pasivitate a acestuia, apatia, indiferenţa pot avea aici efecte nebănuite asupra moralului subunităţii, dacă aceasta este stabilă (puternică) din 6 7
Dicţionarul explicativ al limbii române, Bucureşti , 1975, p.568 Psihologie şi pedagogie militară, Editura Militară , Bucureşti 1992, p.24
92
punct de vedere psihologic. Momentul poate fi depăşit cu relativă uşurinţă, prin manifestarea înţelegerii de către militari, apropierea de comandantul lor, încercarea de a-i intra “în voie”, de a-l determina să aibă satisfacţii, sunt tot atâtea motive de a fi vesel, bine dispus. În acest caz, se poate pune şi problema reciprocităţii. În sensul că moralul comandantului poate influenţa decisiv moralul subunităţii, în mod diferit, deci în funcţie de influenţele percepute de grupul militar în interiorul lui, care sunt şi ele importante, dar nu decisive. Moralul din timpul luptei are un specific aparte. Acum nu mai pot prima interesele personale, micile răutăţi, şicane, colectivul de militari acţionând ca un tot, chiar şi în situaţii des schimbătoare, imprevizibile, specifice campaniei. Fenomenele şi procesele psihologice capătă o nouă dimensiune, pe care o vom comenta în capitolele următoare. În ceea ce priveşte ridicarea moralului, metodele sunt multiple. Se caută itemi (indici), se fac calcule, pentru a se trage concluzii riguros ştiinţifice. În raport cu punctele de vedere analizate mai sus şi dată fiind specificitatea conceptului de moral – un „concept construct” –, considerăm că posibilităţile de evaluare în acest domeniu pot fi orientate pe cel puţin două coordonate: a) evaluarea stării factorilor care influenţează moralul, a elementelor motivaţiei pentru luptă – acordând atenţia necesară factorilor „cheie”; b) evaluarea climatului psihosocial din subunitate, din perspectiva prezenţei factorilor favorabili performanţelor în activitate şi în îndeplinirea misiunilor. Investigaţia trebuie orientată atât asupra factorilor care influenţează moralul la nivel de individ, cât şi a celor care influenţează moralul la nivel de grup. Din această perspectivă, investigaţiile relevă că anumite tensiuni se exercită mai puternic şi mai diversificat în partea superioară a piramidei ierarhice, respectiv: mediatizările, presiunile politice, complexitatea deciziilor, problematica legitimităţilor, unele efecte mai greu observabile ale multinaţionalităţii. Într-un astfel de context, pregătirea profesională şi forţa morală a unităţilor şi subunităţilor reprezintă, mai mult ca niciodată, condiţiile reuşitei misiunilor. Pentru mulţi specialişti în domeniu, această forţă morală se bazează pe încredere sau, mai precis, pe un anumit număr de tipuri de încredere, cum ar fi: încrederea în sine, în grup, în şefi, în calitatea materialelor şi în legitimitatea acţiunii şi a misiunilor. Cauza dreaptă pentru care se pregătesc militarii români – apărarea gliei sfinte strămoşeşti şi participarea la misiuni umanitare de menţinere a păcii în diferite zone ale globului – nu poate instaura în subunităţi decât un moral ridicat, un optimist robust. Micile greutăţi, inerente vieţii, fără de care aceasta nu ar avea farmec, pot fi depăşite cu tact şi răbdare. Menţinerea unui moral ridicat, depăşirea unor situaţii critice apărute la un moment dat se face prin educaţie. Rolul de catalizator revine comandantului de subunitate. El trebuie să militeze pentru instaurarea şi menţinerea în colectivul pe care îl conduce a unei atmosfere propice obţinerii performanţei.
93
FRICA : BINE SAU RĂU ? Locotenent-colonel (r) conte Nicolae Parcevschi Axioma 1. Toţi militarii sunt supuşi sentimentului de frică, indiferent de grade şi funcţii, dar la diferiţi militari ea se manifestă în mod diferit. Evaluarea stărilor de frică la subalterni şi manipularea cu ele constituie direcţia strategică de activitate în psihologia militară. Dilema psihologică, care stă în faţa comandanţilor şi psihologilor militari, este de a cultiva frica prin pedepse disciplinare şi disciplina prin frică la subalternii săi, sau de a cultiva eliberarea de stările de frică prin manipulări şi dirijare îndemânatică cu stările respective. Patru instincte de bază definesc esenţa umană: foamea, frica, sexul, agresiunea. Fenomenul fricii este atotpătrunzător şi cuprinzător. El urmăreşte omul de la naştere până la moarte, modificîndu-se şi evoluând în noi forme. Frica poate fi atât de violentă încât să afecteze nu numai funcţionarea normală a psihicului uman, ci şi funcţiile biologice ale organismului, iar uneori produce moartea. Frica este reacţia instinctelor omului, programate genetic, la mediul ambiant.
Iată de ce militarii trebuie să cunoască aceste fenomene, iar comandanţii şi psihologii militari să desfăşoare activităţi de diagnosticare, profilaxie, explicare a fenomenului în cauză. Prin cunoaştere militarul însuşi exclude circa 50% din riscul de a cădea pradă stărilor respective. Celelalte 50% revin resurselor psihice de personalitate şi sistemului de pregătire psihologic. Axioma 2. Comandantul este obligat să opereze cu fenomenul fricii la nivel psihologic în scopul controlului comportamentului său şi al subalternilor, dar nici într-un caz să nu facă abuz de şantaj prin frică. În primul rând, frica este o senzaţie naturală, moştenită în procesul evoluţiei omului de la predecesorii săi preistorici. În al doilea rând, frica nu este materială, ci de origine psihică. În al treilea rând, frica este un fenomen dualist. Are efecte pozitive atunci când ajută omul pentru a-şi păstra viaţa sau înfruntă diferite situaţii extreme. Are efecte negative când capătă proporţii, care ies de sub controlul psihicului omului, expunându-l la pericole majore. Frica are la origine aspectele naturale, sociale şi interne. Clasificarea fenomenului: - claustrofobie – frica de spaţiile închise; - agarofobie – frica de spaţiile imense; - altofobie – frica de înălţimi; - sociofobii – frica de a te înroşi la faţă, de a face cunoştinţă, de comandant, de a-şi pierde serviciul, de a fi pedepsit disciplinar, de a pierde privilegii, frica de responsabilitate, frica de examene, frica de părinţi, frica de gândurile şi acţiunile personale, frica faţă de viitor, frica aşteptării, frica faţă de viaţă, frica faţă de infractori, frica condamnaţilor, frica imprevizibilului, frica robilor, frica demnitarilor, frica faţă de doctor etc.; - nosofobie – frica de bolile contagioase; - acvafobie – frica de apă; - tanatofobie – frica de moarte; - nictofobie – frica de întuneric; -fobofobii – frica faţă de neînţeles, necunoscut, exagerat etc., adică de toate.
94
Clasificarea fobiilor conform CIBP-10 ( clasificării internaţionale a bolilor psihice) Nr. crt. Clasificarea CIBP-10 F 40 Dereglări alarmant- fobice F 40.00 Agarofobie fără panică F 40.01 Agarofobie cu panică F 40.1 Fobiile sociale1 F 40.2 Fobiile izolate F 41 Alte dereglări alarmante F. 41.0 Dereglare de panică F 41.1 Dereglare anxioasă generală F 41.2 Dereglare combinată alarmant-depresivă F 42 Dereglare obsesiv-compulsivă
După cum vedem, cele mai răspîndite sunt sociofobiile. Citind lista fobiilor, vom specifica cele specifice nouă personal, cât de incomod n-ar fi să recunoaştem acest fapt. Intensitatea fricii (în mod crescând): - alarmă (reacţia neafectivă la pericol potenţial, neidentificat, neconştientizat); - spaimă (reacţia neafectivă la pericol imediat,neidentificat, neconştientizat); - frică (reacţia neafectivă la pericol identificat, conştientizat) - groază (reacţia afectivă la pericol identificat, conştientizat); - panică (reacţie afectivă la pericol identificat, neconştientizat). Simptomatica internă a fricii: - pulsul şi bătăile inimii majorate; - senzaţie de asfixie, respiraţie intensă; - seboree rece; - vomă, greţuri, meteorism, diaree; - urinare şi defecare necontrolată; - reacţia dermo-galvanică majorată (pusă în baza principiului funcţionării detectorului minciunii); - senzaţie de uscăciune în gură. Simptomatica externă a fricii: - sprâncenele sunt ridicate şi drepte; - ochii larg deschişi; - gura semideschisă şi buzele încordate; - faţa este palidă cu broboane de sudoare; - părul pe corp se "ridică"; - tremurul buzelor, pleoapelor, membrelor; - mişcări şi comportament neadecvat. Frica de diferită intensitate se manifestă cu violenţă şi reacţie diferită a organismului. Noi am expus simptomatica comună pentru toate stările. Alarma, spaima, frica sunt reacţii neafective, de apărare, pe care un om normal nu numai că le posedă, dar şi le poate depăşi. Panica este o stare afectivă, care pune în pericol viaţa omului, din simplul motiv că omul reacţionează neadecvat la pericole şi nu conştientizează realitatea. 1
Mecanismele apariţiei fobiilor sociale sunt similare mecanismelor care generează fobiile clasice.
95
Panica este generată de anumite condiţii: - atunci când oamenii aşteaptă evenimente neplăcute, periculoase; în aceste condiţii ei sunt mai perceptibili în baza afectării de frica camuflată; - oboseala, foamea, ameţeala alcoolică sau narcotică scad simţitor pragul de rezistenţă la stres; - spaima, mirarea, iritarea, excitarea, reacţii audiovizuale şi motrice ale obiectelor necunoscute catalizează procesul apariţiei panicii; - depravarea socio-ideologică, "foamea" informaţională. Marginalii sunt predispuşi panicii. Panica decurge în 5 etape: - apariţia stimulului afectiv ─ şoc, criză, apocalipsă; - apariţia percepţiei pericolului real, încercărilor haotice de a înţelege realitatea, reacţii motrice, verbale şi comportamentale haotice; dacă aceast stadiu nu este oprit se dezvoltă al treilea stadiu; - maximizarea reacţiilor afective ca rezultat al lipsei interpretării logice, frica de la unul se transmite la alţi militari prin reacţie în lanţ; dinamica bruscă a fricii anihilează capacitatea de a opune rezistenţă în mod colectiv; - fuga în masă; omul cuprins de panică deseori fuge nu de la sursa pericolului, dar spre sursă astfel apropiind tragismul neconştientizat de etapa finală – tanatos; - o parte din indivizi ,unul câte unul, începe să iasă din starea respectivă, din motive de oboseală sau surmenare psihică. În cazuri normale apar bariere între organele senzitive şi conştiinţă, menite să asigure protecţia structurilor superioare ale psihicului de stările afective. Atunci când aceste bariere nu apar, psihicul personalităţii este distrus. Practica de luptă ne demonstrează totuşi dinamica imprevizibilă a panicii. Astfel o masă de militari cuprinşi de panică în câteva secunde se poate transforma în masă extrem de violentă şi contraatacă cu dibăcie adversarul. Trebuie să conştientizăm că verbal panica nu poate fi oprită, chiar este periculos să facem acest lucru. În mod practic acest lucru se face prin semnale primare 2─ mişcări ritmice, sunete ritmice, urlete, strigăte, lovituri în piept etc. Comandantul în câteva secunde trebuie să formeze un centru de coagulare, în jurul său, astfel ca militarii cuprinşi de panică să se alipească acestui centru de stabilitate, şi umăr la umăr, cot la cot, să riposteze stării de panică şi adversarului. Şi anume, simţul umărului şi cotului transformă masa haotică de oameni în masă ordonată, care aşteaptă să fie dirijată cu fermitate. Secundele hotărăsc practic totul. În lupta de la Borodino generalul Barclai de Toli, pentru a opri panica la reduta lui Raevschii, îşi smulgea din piept decoraţiile şi le arunca în întâmpinarea francezilor, strigând necenzurat, cu furie soldaţilor ruşi "Duceţi-vă şi le luaţi...................", astfel a fost recăpătată reduta şi francezii respinşi. Axioma 3. Cea mai periculoasă situaţie pentru militar, este frica faţă de necunoscut şi neînţeles, după care intervine panica, fiind atât de labilă că de la personalitate trece uşor la grupul de militari şi colective militare întregi, trezind la ei stări de panică, frustrare şi stupoare. Cu cât mai mare este divergenţa între pericolul aşteptat şi cel real, cu atât este mai violentă starea de frică ce intervine.
2
Confirmare că în instinctele primare masa reprezintă o hoardă primitivă.
96
Acestea sunt primele momente, pe care comandantul şi psihologul militar le vor diagnostica la subalternii săi la sosirea în unitate. Unde se ascunde frica? După cum am menţionat, frica este de origine psihică, îşi găseşte lăcaş în creierul omului, unde este analizată, structurată, anihilată sau amplificată. Din punct de vedere anatomic centrul fricii este localizat în emisfera dreaptă şi elementele fricii pătrund în creier prin organele senzitive din dreapta. 10 reguli de a depăşi frica: 1. nu vă faceţi griji pe seama fricii, pe care o deţineţi; 2. stabiliţi precis obiectul fricii şi împrejurările; 3. stabiliţi originea fricii; 4. recurgeţi la autosugestie; 5. apreciaţi cât de real e pericolul; 6. comparaţi frica dumneavoastră cu o frică mult mai puternică; 7. închipuiţi-vă că de ceea ce vă temeţi deja s-a întîmplat; 8. dumneavoastră nu sînteţi unicul care posedaţi frica; 9. comportaţi-vă ca şi cum deja sunteţi viteaz şi frica a trecut; 10. trăiţi viaţa "acum" şi "aici". Mecanismele protecţiei antifobice: 1. raţionalizarea; 2. negarea; Terapia fricii din exterior: 1. acomodarea treptată la pericole; 2. aprobarea, stimularea, motivarea în situaţii extreme; 3. aplicarea "principiului prusac" în cazuri extreme (frica soldaţilor prusaci faţă de sergenţii proprii era mai mare decât frică faţă de adversar). Frica faţă de frică, adică o frică se înfrânge cu o frică mai mare. Axioma 4. Verticalitatea valorică şi stabilitatea morală sunt duşmanii naturali ai fricii. Axioma 5. Aplicarea motivaţiei puternice elimină frica la militari în mare măsură, iar în unele cazuri o anihilează complet. Axioma 6. Cea mai eficientă metodă de a înfrânge frica pe câmpul de luptă este aplicarea unei frici mai mari ca volum şi intensitate.
97
TANATOTERAPIA Colonel (r) dr. Andrei Covrig Tanatoterapia1 ocupă cea mai importantă poziţie în lupta cu fobiile la militari. Această temă prin îndoctrinare inteligentă va fi altoită la toate categoriile de militari din prima zi de serviciu militar. Se va ţine cont de conceptul etnopsihologic faţă de tanatos. Dacă acest concept axează psihicul militarilor pe tanatofobie, îl vom considera dăunător şi vom refuza să ne folosim de el. În continuare-l vom dezintegra treptat, dar insistent, în psihicul militarilor. Tanatoterapia se bazează pe lucrările lui S. Freud şi V. Bascacov, de aceea ne vom opri mai amănunţit la postulatele ei. Problema legată de viaţă şi moarte frământă omenirea de la originea sa. Civilizaţii, culturi şi religii diferite au stăruit nu numai să explice forma aceasta a realităţii materiale, dar şi să explice situaţia după hotarul vieţii. Cultura tanatosului2 la diferite popoare este diferită. Triburile australiene şi Polineziei percep fenomenul în cauză ca un tabu legat atât de persoana decedată cât şi de rudele sale. Unii aborigeni chiar practică necro-canibalismul. La daci trecerea în nefiinţă trezea bucurie în baza conceptului că acum chinurile vieţii s-au terminat şi intervine o stare liniştită şi lipsită de griji. Religia hindusă şi budistă pledează pentru o reîncarnare repetată în alte vietăţi. Religia sintoistă introduce conceptul, potrivit căruia viaţa nu este decât un episod scurt al realităţii, destinat trecerii în altă formă, superioară, "de apoi". În general religiile creştină, catolică şi musulmană pledează pentru nemurirea sufletului în aspect dualist ─ sufletul în lumea de apoi nimereşte sau în iad sau în rai. În particular, civilizaţia creştină prin conceptul morţii induce fobie, cu păstrarea unor elemente rudimentare de tabu antropologic. Care sunt postulatele psiho-sociale ale tanatofobiei la români ? 1.Religia ortodoxă, cât de incomod nu ar fi să recunoaştem, axează psihicul oamenilor pe tanatofobie, care este întărit în ritualul înmormântării şi conceptul durerii fizice în momentul trecerii hotarului vieţii, precum şi durerii sufleteşti a celor apropiaţi rămaşi în viaţă. Anume ritualul înmormântării, prin comunicarea cu persoana răposată, timp de 3 zile, induce în psihicul rudelor stres, depresie şi tanotofobie pronunţată. Aici nu putem schimba nimic, din pericolul provocării cataclismelor psiho-sociale, dar o conştientizare şi raţionalizare a procesului, prin implementarea aşa numitei culturi a tanatosului, promovată de Institutul Tanatoterapiei este nu numai binevenită, dar şi necesară. 2.Mentalul social conţine elemente sado-mazohiste ce stimulează tanatofobia şi o amplifică. Vom recurge la psihanaliza legendei "Mioriţa", extrasă din creaţia populară de V. Alecsandri. Astăzi trebuie să recunoaştem - cea mai gravă eroare etnopsihologică se conţine în "conceptul mioritic", înserat timp îndelungat în mentalul
1 2
Terapia fricii de moarte. După S. Freud "Totem şi tabu"
98
nostru. Acest concept a determinat şi determină până în prezent complexul jertfei şi incapacitatea militară la români. a) "Că l-apus de soare vor să mi te-o omoare, baciul ungurean şi cu cel vrîncean". Ciobănaşul mioritic este conştient de faptul morţii sale din mâna ungurenilor şi vrâncenilor. b) " Să spui lui vrâncean şi lui ungurean ca să mă îngroape pe aici pe aproape..." "Iar la cap să-mi pui fluieraş de fag, mult zice cu drag...ş-oile s-or strînge, pe mine m-or plânge" în ultimile ore a vieţii sale este cuprins, de mazohism psihologic privitor la procesul trecerii sale în nefiinţă, mai mult ca atît, în cel mai egoist mod savurează acest fapt şi lasă cuvânt "ungureanului şi vrânceanului" ca ei să-l îngroape în locul preferat. Adică lasă trupul său neînsufleţit în mâinile, pline de sânge, al ucigaşilor săi. În plus, la toate recurge cu sadism psihologic faţă de cei apropiaţi "Dacă-i întâlni măicuţă bătrână...Din ochi lăcrimând, pe câmpi alergând, de toţi intrebând şi la toţi zicând...Tu mioara mea să te-nduri de ea"; adică să nu-i comunice unde este îngropat şi s-o supună la chinuri psihologice până la sfîrşitul vieţii. Cu atât mai mult nu-şi pune întrebarea ce vor face ungurenii şi vrâncenii cu maică-sa? De fapt, el nu se pregăteşte de luptă sângeroasă cu duşmanii şi nu se gândeşte la victorie. El alege de facto, calea suicidului în modul cel mai mazohist, oferindu-se ca jertfă. Tanatofobia luând o formă perversă, adică moartea este acceptată ca unica soluţie de a scăpa de frică. În continuarea textului respectiv vedem cât de infantil este instinctul agresivităţii la ciobănaşul mioritic. Concluzionăm că ciobănaşul mioritic, lipsit de instinctul agresivităţii şi afectat de tanatofobie de la bun început nu este capabil să opună rezistenţă, adică să-şi apere viaţa, mama şi baştina, adică să fie patriot în înţelesul contemporan. Una din direcţiile strategice ale psihologiei militare este să ne preocupăm, cât ar fi de straniu, de căutarea "mormântului" ciobănaşului mioritic, unde, de fapt, se află îngropată agresivitatea de luptă a românilor. Ipotezele antropologice militare, privitor la evoluţia agresivităţii de luptă sunt deja determinate. Iar "mormântul" respectiv nu-l vom căuta în plaiuri mioritice, dar în cele mai ascunse colţuri ale mentalului nostru. Dacă vom reuşi să facem acest lucru vom repara grava eroare psihologică comisă în 1989, care are ecouri directe în zilele actuale şi va influenţa încă mult timp mentalul social. Acum ne este clar de ce soldaţii şi gradaţii voluntari vin în armată cuprinşi de fobia armatei, ca formă infantilă a tanatofobiei, iar adolescenţii afganezi, din frageda copilărie, posedă abilităţi militare. Nu mă îndoiesc de indignarea pseudo patrioţilor, care vor să menţină şi în continuare "cultura mioritică" în mentalul social. Menţinerea nivelului înalt al tanatofobiei în armata adversară reprezintă strategia psihologică a fiecărei armate. Atunci luptele pot fi câştigate mental, fără a recurge la armament sofisticat. A ţine în secret tema tanatosului, de asemenea, serveşte acestor scopuri. Eliberarea psihicului militarilor de tanatofobie constituie strategia psihologică a armatei, care doreşte să privească lumea cu capul ridicat. Incontestatbil, legenda "Mioriţa" este o perlă literară, dar atitudinea noastră trebuie să fie realistă şi pragmatică, deoarece copiilor încă din şcoală, li se inoculează modelul comportamental al ciobănaşului mioritic. Lucru în esenţa sa foarte periculos, atunci când un popor întreg este programat a fi tanatofob, prin opere literare, ce conţin grave erori psihologice şi astfel de exemple nu sunt unice. Tanatoterapia propriu-zisă începe de la conştientizarea maximei lui Diogene
99
Cum nu ar fi interpretările, moartea este un proces firesc, care aduce transformări ale materiei. Incertitudinea, atitudinile şi interpretările fiind plasate în sectorul realităţii materiale numit -Viaţă. În ultimul timp au apărut multe mărturii ale oamenilor ce au trecut prin moartea clinică. Aici, de asemenea, întâlnim relatări controversate, dar care denotă totuşi existenţă unei stări deosebite, care intervine după moarte şi nu poate fi supusă comparaţiei cu viaţa corpului material. Oamenii, care au trecut prin starea tanatosului ne relatează spre exemplu următoarele. "Într-adevăr există o stare deosebită după hotarul vieţii, o stare de eliberare, imponderabilitate şi zbor. Dacă se poate spune, această stare este specifică sufletului omului, care părăseşte corpul material. Desprinderea sufletului de corpul material este momentană, lipsită de oarece senzaţii, aceste senzaţii lipsesc şi ulterior. Se poate spune că viaţa materială trece într-o nouă formă, lipsită de senzaţii, emoţii, percepţii. Cred că poate fi nominalizată ca o stare ideală, de deosebită plăcere, care nu poate fi explicată totuşi prin cuvinte, texte, emoţii şi senzaţii. Întoarcerea în corpul material a avut loc din motivul, că aceeaşi stare deosibită ideală a zis că eu nu am realizat totul şi trebuie să mă întorc pentru a finaliza cele începute. Şi dacă desprinderea EU-lui meu ideal de corpul material a avut loc momentan, fără nici o senzaţie, întoarcerea a fost mai lungă şi anevoioasă, cred că însoţită de nedorinţă spre reîntoarcere, iar contactul cu corpul material a provocat senzaţii de durere. Din momentul revenirii la starea materială, fiind lipsit de tanatofobie ca urmare a practicii tanatosului, o parte a psihicului meu s-a eliberat şi cred că şi creierul meu a devenit mai productiv, iar realitatea vieţii a căpătat o nouă calitate. Rămân să-mi petrec existenţa materială şi să îndeplinesc sarcinile, în deplina linişte a sufletului, până la momentul când tanatosul mă va cuprinde cu desăvârşire, în ferma convingere că dincolo de hotarul vieţii există o nouă stare ideală şi deosebită, care poate fi numită viaţa de apoi". Toate acestea au fost relatate în contextul necesităţii ca toţi comandanţii, de toate categoriile să posede o cultură a tanatosului şi să transmită această cultură subalternilor, astfel încât psihicul lor să se elibereze la maximum de tanatofobie şi să devină mai eficienţi în îndeplinirea misiunilor de luptă. Un caz cu totul deosebit, legat indirect de tanatos, este capturarea şi prizioneratul. Cât de delicată nu ar fi problema acestor două stări, întrucât nici un militar în situaţie de luptă armată nu este asigurat de ele. Soldaţilor şi gradaţilor voluntari li se va explica clar că odată capturaţi de către grupele cercetare - diversiune urmează tanatosul incontestat. Grupa cercetare-diversiune îl va omorâ după ce va fi interogat, iată de ce el trebuie să fie cât mai agresiv în ultimile minute ale vieţii, pentru a-şi încheia existenţa cu demnitate militară şi a provoca pierderi masive adversarului. Un alt caz este prizioneratul, deoarece aici întră în vigoare Dreptul Internaţional Umanitar. Cazurile de deces ale prizonierilor de pe urma bolilor, tratării dure sunt frecvente. Prizioneratul ca aspect psihologic este urmat de: ─şocul încarcerării (omul încarcerat la început nu îşi dă seama şi nu înţelege unde şi pentru ce se află. La început arată nu rău şi chiar are dispoziţie bună, deoarece a intervenit o claritate în soarta sa, apare "iluzia graţierii", cu timpul însă pericolul morţii începe a induce gânduri de suicid sau şoc îndelungat etc.);
100
─apatie şi smerenie (apariţia apatiei vorbeşte de reacţia de apărare a psihicului şi se manifestă prin reacţii de frânare motrică, verbală, atenţiei, memoriei, funcţiilor sexuale până la asexualitate completă şi dispariţia simţului viitorului.); ─schimbări caracteriale (apare divizarea lumii interioare de cea exterioară, pericolului amânat, care poate reveni în orice minut, apar idei fixe şi "preţioase" ca exemplu căutarea permanentă a surselor de hrană. Pînă la urmă intervine neglijenţă totală, omul nu se spală umblă murdar, nu doreşte să mănânce sau mănâncă lături. La alţii apare efectul identificării şi contaminării psihologice, ei îşi imită gardienii prin vorbă, gesturi, vestimentaţie, fetişism etc) ; ─şocul eliberării (eliberare fizică nu rezolvă problemele psihologice. La început totul pare un vis şi omul nu crede în el. Omul nu ştie să se bucure de viaţă, el trebuie să se înveţe. Dezadaptarea socială, unii prizonieri ai lagărelor de concentrare hitleriste după eliberare reveneau în pereţii lagărului unde se simţeau mai asiguraţi. Coşmarurile prizioneratului se reîntorc periodic în visuri. În Rusia ţaristă militarul reîntors din prizionerat era tratat cu mare stimă şi atenţie. În Rusia stalinistă prizionerii ruşi erau acuzaţi şi încarceraţi din nou.). Discuţiile şi convorbirile pe tematica tanatosului trebuie să fie periodice şi să stimuleze eliberarea de tanatofobie. Iar unele relatări expuse trebuie acceptate ca axiome, deoarece practica tanatosului o cunosc foarte puţin oameni. În încheiere ne vom gândi asupra sensului unei zicale vechi. "Unde pleci?" – a fost întrebată Ciuma de un drumeţ. "Plec la Roma. Trebuie să iau vieţile la 5 mii oameni". Peste câteva zile se întâlnesc iarăşi. "Tu ai spus că vei lua vieţile la 5 mii de oameni, dar au murit 50 mii". "Nu, eu am luat vieţile la 5 mii, ceilalţi au murit de frică" – răspunse Ciuma.
101
AGRESIVITATEA ŞI NECESITATEA MILITARĂ Locotenent-colonel (r) Nicolae Parcevschi Triada instinctelor – foamea, frica, sexul în anumite condiţii generează şi catalizează pe cel de-al patrulea – agresivitatea. Fie că este vorba de agresiune din cauza foamei, fricii şi neîmplinirilor sexuale sau că agresiunea externală şi internală de provenienţă temperamental-caracterială are o poziţie deosebită în instituţia militară. Relaţiile interpersonale, oricum ar fi ele camuflate sub pretextul toleranţei şi dragostei, poartă în adâncuri lupta pentru putere, fie în familie, fie în grupul social. Agresivitatea fizică sau psihologică se manifestă în măsură mai mică sau mai mare în relaţiile interpersonale în colectivele militare. Omul este o fiinţă nu numai fizică, ci şi spirituală. Prin acţiuni psihologice militarul poate fi adus în situaţii de stres, depresie, ce pun în pericol sănătatea lui. Din punct de vedere biologic, agresivitatea se manifestă prin agresivitate în interiorul speciilor şi agresivitatea între specii. Paradoxal este faptul că agresivitatea în interiorul speciei este minimă la animale, iar între specii este legată de instinctul supravieţuirii biologice. Omul este unica fiinţă, la care ambele aspecte se exprimă extrem de violent. Şi cei mai periculos, agresivitatea în cadrul speciei sale atinge proporţii atât de mari, încât nu se includ în limitele unei explicaţii logice. Formele agresivităţii la Om sunt sofisticate prin conţinut şi metode. Aspectul agresivităţii fizice în ultimul timp progresează spre aspectul agresivităţii şi violenţei psihice. Oricum am camufla noi relaţiile interpersonale în cadrul colectivului militar, ele sunt totuşi structurate pe principiului agresivităţii psihice patrimoniale. Comandantul deţinând rolul de pater (tată) cu toate drepturile legitime asupra subalternilor (fiilor, aidoma tatălui preistoric după S. Freud). Rolul comandantului (tatălui) este unic în acest context – de a nu admite agresivitatea în cadrul unităţii (familiei), care distruge legăturile de camaraderie (rudenie) şi de a stimula agresivitatea spre adversarul generic, stabilit din exterior. Agresivitatea fizică sau psihologică exagerată, manifestată de comandant în interiorul unităţii (familiei) induce subalternilor dorinţa (fiilor) de a-l elimina pe "tatăl tiran" din unitate (familie) şi ocuparea locului lui de "fiul mai mare". Cel puţin aşa explică S. Freud fenomenul apariţiei agresivităţii în familia Omului preistoric. Iată de ce, bazându-ne pe teoriile lui, găsim explicaţia unor cazuri de incompatibilitate şi intoleranţă psihologică reciprocă între comandant şi subalterni în unele unităţi şi subunităţi. Dar, oricare ar fi explicaţiile fenomenului, un fapt stabilit clinic rămâne cert – persoana agresivă, care are posibilitate de a-şi realiza aspiraţiile, se comportă mai puţin agresiv decât cea care nu are această posibilitate. După cum arătă cercetările psihologilor militari, circa 80 % dintre militari sunt externali şi 20% internali. Agresivitatea se manifestă în egală măsură, atât la unii, cât şi la alţii. Indicele ostiliţăţii fiind mai mare la externali, dar internalii vor recurge la agresivitate mai des când vor avea nevoie să-şi atingă un scop.
102
Este important ca fiecare comandant să cunoască acest lucru şi să îndrepte agresivitatea subalternilor în afară şi nicidecum asupra sa sau a altor militari. (Aceste erori sunt comise şi astăzi de către unii comandanţi.) Fenomenul agresivităţii joacă un rol deosebit în instituţia militară, prin faptul că acesta în unele cazuri trebuie oprimat, iar în unele cazuri stimulat. Cunoştinţele comandantului în domeniul agresivităţii, aplicarea lor corectă va oferi largi posibilităţi de manipulare cu ajutorul acestui fenomen. Axioma 1. Agresorul este conştient de faptul că poate fi pedepsit şi în adâncurile sufletului se teme de aceasta. Frica faţă de pedeapsă exclude agresivitatea în 50% din cazuri. Agresivitatea nu se combate prin agresivitate similară, dar prin supremaţia legii. În caz contrar, agresivitatea este amplificată în conştiinţa agresorului, impus în situaţie de agresat. Axioma 2. Comandantul trebuie să fie conştient de faptul că în fiecare colectiv militar există şi vor exista nemulţumiţi de personalitatea şi activitatea lui. Acest lucru nu trebuie să trezească la el "frica demnitarului" şi suspiciuni exagerate. Frica de pedeapsa pentru agresivitate va avea efect îndelungat dacă: - timpul între acţiunea agresivă şi pedeapsă va fi minim; - pedeapsa trebuie să fie neplăcută şi severă (dar nicidecum violentă şi crudă); - persoana pedepsită trebuie să conştientizeze că anumite forme de comportament agresiv se vor încheia cu pedeapsă. Agresivitatea se manifestă sub 3 forme: a) pseudoagresivitate: - agresivitatea întâmplătoare (rănirea întâmplătoare prin armă de foc etc.); - agresivitatea din joacă (antrenamente etc.); - agresivitatea ca autoexprimare; - agresivitatea de autoapărare. b) agresivitatea propriu-zisă: - violenţa; - cruzimea; - răzbunarea; - sadismul fizic, sexual şi psihologic; - terorismul. c) agresivitatea "blagoslovită": - apărarea familiei; - apărarea idealurilor societăţii (lupta armată); - fanatismul religios. Este important ca orice comandant să cunoască această clasificare la stabilirea pedepsei disciplinare sau penale pentru infracţiuni legate de agresivitate. Comportamentul social-agresiv1 – o realitate socială. Să încercăm să răspundem la o întrebare nu mai puţin importantă pentru instituţia militară- fenomenul relaţiilor neregulamentare. 1
analogia comportamentului deviant.
103
Relaţiile neregulamentare aduc prejudiciu major imaginii armatei în societate şi "binevoitorii" se folosesc de acest fenomen în scopuri indezirabile. Nu pretindem că putem să negăm acest fenomen în armată, dar ne punem întrebarea : cunoaştem noi, oare, şi cei ce ne critică ce fenomen are loc cu adevărat? Viziunea psihologică asupra fenomenului dat pretinde să ajungă la rădăcina lui, care este ascunsă în adâncurile psihicului şi realităţii psiho-sociale. În primul rând vom ataca noţiunea de relaţii neregulamentare ca fiind greşită. Noţiunea a fost propusă chiar de militari, fiind împrumutată din terminologia Armatei Sovietice, prin simplă traducere (neustavnâe vzaimootnoşenia), fără a se ţine cont de eroarea psihologică şi impactul psihologic pe care îl conţine. Decenii la rând noi înşine am întărit în mentalul social această noţiune, creându-ne o imagine nefavorabilă. Eroarea o găsim în aceea că noţiunea relaţii neregulamentare indică locul, dar nu originea fenomenului. Adică instalându-ne deasupra acestui “zăcământ” nu am săpat în adâncuri pentru a-l dezvălui, mulţumindu-ne cu puţinul, efectuând presiuni ca el să nu iasă la suprafaţă, prin ideologie, aparat educaţional, activităţi educative la kilogram. Astăzi spunem că noţiunea de relaţii neregulamentare trebuie înlocuită cu noţiunea manifestări ale comportamentului social-agresiv ca fiind corectă şi care indică originea fenomenului dat (ideologia sovietică nega prezenţa manifestărilor socialeagresive din motive cunoscute, deşi ca atare ele erau prezente în societate încă de pe timpul lui N. Hruşciov - Cercasâ, Groznâi, "Ţelină" etc.). Argumentele sunt următoarele: Originea psihică a fenomenului. Dintre multiplii factori (alcool, narcotice, frustrare, factori sociali stimulatorenergizanţi, provocare psihologică, protuberanţe solare, furtuni geomagnetice etc.), care generează comportamentul social-agresiv comunicarea neverbală subconştientă ocupă un loc deosebit. Ea ne joacă festa cu agresivitatea. Omul care pretinde rolul de "lider" comunică neverbal celor din jur poziţia sa de a fi "lider", cei de alături în subconştient descifrează aceste semnale şi îl acceptă în rolul dat. Dar ce se petrece la celălalt pol al conflictelor legate de agresivitate, adică dacă există un “agresor” există şi o “jertfă”. Există personalităţi la care persistă “complexul jertfei”, inoculat încă din copilărie şi adolescenţă în mentalul acestora, prin atmosfera agresivă din familie, grădiniţă, şcoală, grupul informal etc. Ei comunică neverbal celor din jur, complexul inferiorităţii sale psihologice şi fizice. Aceste semnale ajung până la potenţialii agresori, care se şi folosesc de ocazie. Conflictele legate de agresivitate decurg după trei modele: 1. dintre "lideri potenţiali", care luptă pentru locul de lider în grupul social; 2. dintre "lider potenţial" şi "jertfă potenţială", după modelul descris mai sus; 3. dintre "jertfă potenţială" şi "lider". Aici ne vom opri mai detaliat. “Victima” permanent terorizată în baza instinctului supraveţuirii îşi transformă frica şi complexele inferiorităţii în armă de răzbunare (cazurile de sinucidere în serviciul de gardă) , adică frica se transformă mental în agresivitate din frică – fenomen foarte violent, care poate duce până la dezintegrarea personalităţii “jertfei”. Agresivitatea fiind unul din cele patru instincte principale ale omului nu poate fi complect eliminată, cazuri de agresivitate vor avea loc şi în continuare, numai că acest fenomen poate fi ţinut sub control de către psihologi, care posedă limbajul comunicării neverbale şi instrumente psihodiagnostice, până atunci agresivitatea rămânând “zăcământ” necunoscut, neconştientizat şi necontrolat.
104
Este important ca militarilor să le fie asigurată posibilitatea descărcării de agresivitate în laboratoarele psihologice, prezente în fiecare cazarmă şi special amenajate. Comandanţii şi psihologii militari vor avea grijă ca astfel de încăperi să funcţioneze nu numai în condiţiile taberei permanente, ci şi în condiţii de luptă. Pentru diagnostica agresivităţii ne folosim de chestionarul Bassa-Darkex. Chestionarul Bassa-Darkex Unitatea__________________Subunitatea________________________ Gradul militar ____________N.P.P. ____________________________ Prin litera (X) alegeţi întrebările cu care sunteţi de acord „Da”. Acolo unde nu sînteţi de acord alegeţi „Nu”. Nr. 1. 2. 3. 4. 5. 6. 7. 8. 9. 10. 11. 12. 13. 14. 15. 16. 17. 18. 19. 20. 21. 22. 23. 24. 25.
Da Întrebarea Uneori nu mă pot abţine de la dorinţa de a provoca neplăceri altora. Uneori îi bârfesc pe cei care nu-mi plac. Mă irit repede, dar mă calmez tot la fel de repede. Îndeplinesc un lucru, dacă sunt rugat frumos. Nu primesc ceea ce merit cu adevărat. Eu ştiu ce vorbesc oamenii despre mine pe la spate. Dacă purtările prietenilor nu-mi sunt pe plac, eu le dau de înţeles. Dacă mint pe cineva, nu-mi găsesc locul mult timp. Mi se pare că nu aş putea lovi un om. Nu mă irit în măsura în care să arunc cu obiecte. Sunt răbdător faţă de neajunsurile celor din jur. Dacă nu-mi sunt pe plac unele reguli, îmi apare necesitatea să le încalc. Unii au capacitatea (mai bine ca mine) să se folosească de condiţiile favorabile. Sunt atent cu cei care se comportă faţă de mine mai bine decât mă aşteptam. Deseori nu sunt de acord cu părerea celor din jur. Îmi vin în minte gânduri de care mă ruşinez. Dacă cineva mă va lovi primul, eu nu voi riposta. Când mă irit trântesc uşa. Sunt mai iritabil decât cred cei din jur. Dacă cineva face pe „şeful”, eu acţionez contra. Soarta mea mă scârbeşte. Cred că mulţi oameni nu mă plac. Nu mă pot abţine de la ceartă, dacă cineva nu e de acord cu mine. Oamenii, care fug de lucru, trebuie să poarte simţul vinei. Cel care mă insultă pe mine sau familia mea cere să fie bătut.
105
Nu
26. 27. 28. 29. 30. 31. 32. 33. 34. 35. 36. 37. 38. 39. 40. 41. 42. 43. 44. 45. 46. 47. 48. 49. 50. 51. 52. 53. 54. 55. 56. 57. 58. 59. 60. 61. 62. 63. 64.
Nu sunt capabil de glume grosolane. Mă apucă mânia când cineva mă insultă. Când cineva face pe „şeful”, eu fac totul ca el să nu-şi ia nasul la purtare. Practic, în fiecare săptămână văd pe cineva, care nu-mi este pe plac (îmi este antipatic). Mulţi oameni mă invidiază. Cer ca toţi oamenii să-mi stimeze drepturile. Mă supără gândul că nu-mi pot ajuta părinţii. Oamenii care mă enervează merită să primească câte un bobârnac peste nas. Din cauza răutăţii uneori sunt posomorât. Dacă faţă de mine relaţiile celor ce mă înconjoară sunt mai rele decât merit, eu nu cad în disperare. Dacă cineva mă scoate din sărite, eu nu-i atrag atenţia. Chiar dacă nu demonstrez, sunt foarte invidios. Uneori mi se pare că sunt luat peste picior. Dacă sunt iritat, nu folosesc expresii „tari”. Aş dori ca greşelile mele să-mi fie iertate. Rar răspund la „lovitura” cuiva. Când lucrurile nu merg după planul meu uneori mă supăr. Deseori, oamenii mă irită numai prin prezenţa lor. Nu sunt oameni pe care nu i-aş dispreţui cu adevărat. Principiul meu „Să nu ai încredere în străini”. Dacă cineva mă irită, sunt gata să spun orice gândesc despre el. Fac multe lucruri, după care îmi pare rău. Dacă mă irit, pot lovi pe cineva. De la vârsta de 10 ani nu am cazuri de iritare îndelungată. Des am senzaţia că sunt gata să izbucnesc ca un tun. Dacă toţi ar şti ce simt, oamenii nu ar dori să colaboreze cu mine. Mă gândesc des la faptul ce-i face pe oameni să-mi ofere lucruri plăcute. Dacă cineva strigă la mine , eu reacţionez la fel. Insuccesele mă indispun. Sunt bătăuş nu mai puţin sau mai mult ca alţii. Pot să-mi amintesc cazul, când am fost foarte înrăit şi distrugeam tot ce-mi cădea în mână. Simt câte o dată că pot începe singur conflictul. Câte o dată simt că soarta mă ocoleşte. Cândva credeam că toţi oamenii spun adevărul, acum nu cred. Mă cert din cauza răutăţii. Când acţionez greşit, mă chinuie remuşcarea. Pentru a-mi apăra drepturile, pot acţiona cu pumnii. Ura mi-o manifest trântind cu pumnul în masă. Sunt brutal cu oamenii care-mi displac.
106
65. 66. 67. 68. 69. 70. 71. 72. 73. 74. 75.
Nu am duşmani, care ar fi în stare să mă atace. Nu-l pot pune la punct pe cineva, chiar dacă merită. Deseori mă gândesc, că am trăit greşit. Cunosc oameni care sunt în stare să mă provoace la bătaie. Nu mă irit din cauza unor fleacuri. Nici nu-mi trece prin gând că cineva mă poate ofensa sau provoca. Des avertizez oamenii că mă voi revanşa ori îi voi pedepsi, cu toate că nu am de gând să întreprind nimic. În ultimul timp sunt insuportabil. În timpul discuţiei ridic des tonul. De obicei, mă strădui să ascund atitudinea mea negativă faţă de oameni . Mai bine cad de acord cu orice, decât să mă opun părerii cuiva.
Rezultatele Bassa-Darkex Scala 1.
Indice A. fizică-10
(+) 1,25,33,48,55,62, 68. 2. A. indirectă-9 2,18,34,42,56,63. 3. Irititarea-10 3,19,27,43,50,64, 72. 4. Negativism-5 4,12,20,23,36. 5. Invidie-8 5,13,21,29,37,51, 58. 6. Suspeciune-10 6,14,22,30,38,45, 52,59. 7. A. verbală-12 7,15,23,31,46,53, 60,71,73. 8. Simţul vinei-9 8,16,24,32,40,47, 54,61,67. Indicele reacţiilor agresive Scala 1,2,3,7. IRA(21+- 4) Indicele duşmănie ID Scala 5,6. (6,5 – 7)+ -4
(-) 9,17,41.
total
10,26,49. 11,35,69.
44 65,70. 39,74,75.
Stimularea agresivităţii. Dacă în paragrafele anterioare am vorbit de fenomenul agresivităţii şi oprimarea lui la militari, în scopul stabilirii unei atmosfere moral-psihologice sănătoase şi relaţiilor tolerante în cadrul colectivelor militare, acum ne vom opri la stimularea agresivităţii până
107
la stările capabile să asigure succesul în luptă şi nicidecum violenţa, cruzimea, răzbunarea, terorismul, sadismul fizic sau sexual. Acum e timpul să definim noţiunea de agresivitatea de luptă, ca promotor al reuşitei militare. Agresivitatea de luptă este un fenomen complex, care integrează următoarele aspecte: morfologic, fiziologic, temperamental-caracterologic, atitudinal, agresivităţii, reacţiilor fobice şi culturii tanatosului, pragului de rezistenţă la stres, posibilităţii de a risca, motivării, orientării, pe fundalul identificării personalităţii cu spaţiul etno-socioistoric. Agresivitatea de luptă la diferite popoare este diferită în funcţie de aspectele etnopsihologice, socio-istorice, culturale şi climato-geografice etc. Diferite popoare şi diferite religii manifestă agresivitate diferită. Asupra agresivităţii etnice sau religioase există diferite teorii, care se combat unele pe altele, dar este cert faptul că asupra fenomenului au influenţă condiţiile istorice, culturale, geoclimaterice etc. Cei mai paşnici sunt socotiţi eschimoşii, mai agresivi în plan istoric găsim triburile germanice, actualmente popoarele muntene. Deşi toate religiile pledează pentru toleranţă şi convieţuire paşnică, cei mai agresivi sunt adepţii religiei musulmane (fanatismul religios, terorismul islamic), iar adepţii religiei budiste dau dovadă de o toleranţă deosebită, creştinismul plasându-se pe poziţiile medii. Axioma 3. Fiecare militar manifestă agresivitate în funcţie de situaţie. Militarul are nevoie de descărcarea agresivităţii în timp de pace şi stimularea ei pentru acţiuni de luptă. Stimularea agresivităţii la militari, pentru acţiuni de luptă, se efectuează conform tehnologiilor psihologice de profil închis.
108
PSIHOLOGIA ACTIVITĂŢII DE STAT MAJOR Colonel (r) dr. Andrei Covrig Cu excepţia statelor majore ale marilor unităţi strategice şi operative, toate celelalte au caracter de colective, ai căror membri se cunosc şi acţionează împreună, relaţiile dintre ei fiind nemediate. Aceasta ridică o sumedenie de probleme de ordin psihologic, dincolo de componenţa profesională a fiecăruia, de arme, specialităţi şi vârste diferite, de temperamente şi trăsături caracteriale bine individualizate. Ofiţerii unui stat major se află adesea în situaţia de a munci în echipă, la aceeaşi masă, pe aceeaşi hartă, contribuind fiecare la rezolvarea aceleaşi probleme, de care depinde îndeplinirea misiunii, atingerea obiectivului comun. În asemenea condiţii devin semnificative calităţi personale cum sunt modestia, camaraderia, sentimentul răspunderii, răbdarea, capacitatea de transpoziţie cognitivă şi afectivă, simţul umorului, bunăvoinţa, amabilitatea, disponibilitatea pentru cooperare şi întrajutorare. Fiecare dintre aceste calităţi personale facilitează lucrul în comun, în condiţii adesea stresante, când unele componente ale firii oamenilor pot deveni uşor factori de incompatibilitate psihologică, generatoare de disconfort, de tensiuni dăunătoare climatului psiho-moral al eficienţei activităţii. Viaţa dovedeşte că, practic, niciodată membrii unui stat major nu întrunesc în mod spontan şi la nivelul cuvenit aceste preţioase calităţi individuale. Totdeauna este nevoie de un rodaj colectiv, condus de şeful de stat major, de şefii de birou (secţii). Este un proces necontenit de acomodare reciprocă, după principiul cedează toţi în favoarea tuturor, ceea ce, să recunoaştem, nu e prea uşor. Principalul obstacol în calea obiectivului urmărit este faptul că, de obicei, majoritatea membrilor statului major nu sunt aleşi de şeful acestuia, aşa cum ar dori, ci reprezintă rezultatul mişcării cadrelor pe baza altor criterii. În plus, stabilitatea în funcţii este variabilă, tot ca efect al aceleaşi mişcări de cadre. Acestea duc la situaţia că preocuparea pentru închegarea statului major trebuie să aibă caracter continuu, să fie dusă cu perspectivă, corelându-se tot timpul sarcinile de îndeplinit, profilurile psihologice ale cadrelor respective, metodele şi procedeele de influenţare, timpul de care se dispune. Lucrurile se complică şi mai mult ca urmare a tensiunii în care statul major lucrează tot timpul, şeful acestui organ neavând răgazul necesar pentru a se ocupa de un lucru atât de delicat cum este corectarea trăsăturilor de personalitate prin metode adecvate. Acţiunea educativă tinde să ia aspect de învăţare din mers, sub presiunea evenimentelor, din observaţii, îndemnuri, laude, critici, recompense şi sancţiuni. Este nevoie de o mare capacitate de dominare a lucrurilor pentru ca şeful de stat major să-şi dedice o parte din energie şi din timpul lui de muncă pentru omogenizarea profesională şi psihologică a colectivului pe care îl conduce. Succesul depinde de măsura în care el este centrat, prin structura personalităţii sale, pe oamenii sau pe problemele de rezolvat. Ideal trebuie să se menţină un echilibru între cele două preocupări, dintre care prima tinde, sub presiunea evenimentelor, să cedeze teren în favoarea celeilalte. Este un argument în plus ca pregătirea cadrelor militare, pe linie de conducere, să cuprindă şi latura psihologică a stilului de muncă, cunoaşterea oamenilor şi a modalităţilor de a-i ajuta să-şi perfecţioneze
109
acele trăsături de personalitate care se reflectă nemijlocit în activitatea lor ca membri ai unui grup extrem de exigent sub raportul compatibilităţii interumane. Tot ce se face sub acest aspect trebuie să se vizeze, dincolo de hărţi, tabele statistice, texte de ordine şi rapoarte, de tehnica de transmisiuni. Este bine să nu se uite niciodată că ofiţerul de stat major lucrează alături de oameni, cu atribuţii asemănătoare cu ale lui, că în mod practic tot ce face el este menit să pună în mişcare şi în valoare potenţialul altor oameni – individualităţi distincte din punct de vedere fizic, intelectual, afectiv, motivaţional şi caracterial. Care calităţi psihofiziologice sunt puse pe balanţa profesionalismului ofiţerului de stat major? Le vom expune în continuare după importanţă. Calităţi fizice
Calităţi intelectuale Logică
Calităţi morale
I
Sănătate
II
Putere de muncă
Capacitate de analiză
III IV
Mobilitate Vârstă adecvată
Simţ practic Simţ critic
V
Îndemânare
Adaptare flexibilă Inteligenţă Imaginaţie Simţ estetic
VI VII VIII
Voinţă, punctualitate, curaj, încredere în sine Prezenţa spiritului de dreptate Intuiţie Ordine şi precizie, exigenţă
Indiferent pe ce loc este amplasată calitatea, ofiţerul de stat major trebuie să le posede pe toate. Majoritatea specialiştilor consideră că pregătirea comandamentelor şi statelor majore trebuie să se bazeze pe o conducere competentă din punct de vedere operativ, tactic şi metodologic, care să genereze încredere, satisfacţii profesionale şi morale eficace în luptă. În pregătirea statelor majore şi nu numai a acestora se porneşte de la necesitatea că ele ar trebui să intre în luptă chiar a doua zi. Aceasta presupune nu numai abordarea tuturor problemelor, ci şi o viziune realistă asupra lor. Foarte important este ca fiecare comandant să cunoască şi să înţeleagă în toată complexitatea concepţia generală de pregătire şi ducere a luptei, Succesul tactic nu poate fi asigurat decât de o conducere îndrăzneaţă şi hotărâtă. Comandanţii neîncrezători în succes nu vor avea iniţiativă şi nu îşi vor asuma riscurile care ar decurge din aceasta. Neîncrederea rezultă din ordinele şi misiunile confuze, pripite şi mereu schimbătoare sau cu corective. Aceasta subminează capacitatea statelor majore şi a unităţilor. Militarii de la nivelurile cele mai mici şi până la cele mai mari urmează exemplul comandanţilor. Mai ales în condiţii de nesiguranţă, confuzie şi stres, caută
110
sprijin în conducere şi învaţă mai mult din ceea ce face comandantul decât din ceea ce spune acesta. Prin urmare, competenţa metodologică, tactică şi operativă a comandanţilor şi a statelor majore întăreşte încrederea subordonaţilor în şefii lor, în eşaloanele superioare, dar şi pe cea a superiorilor în subordonaţi. Continuă, deci, să fie de mare actualitate cerinţele de a întări în profilul ofiţerilor trăsătura de oameni ai studiului, alături de cea de oameni ai acţiunii, de a le insufla interesul pentru literatura militară şi universală, ca premisă inseparabilă pentru fructificarea gândirii lor. În ceea ce priveşte pregătirea teoretică, accentul se pune pe asimilarea concluziilor şi învăţămintelor ce se desprind din evoluţia fenomenului militar internaţional, din metodele, procedeele şi formele de acţiune folosite în conflictele militare zonale şi locale. Este normal ca pregătirea, în acest domeniu, a cadrelor de stat major să depăşească însuşirea unor capitole din diverse manuale, dar să capete caracter practicaplicativ, al studiilor cu pronunţat caracter psihologic.
111
PSIHOLOGIA CONDUCERII. DETERMINĂRILE PSIHOLOGICE ALE DECIZIEI ŞI ALE ORDINULUI ÎN LUPTA ARMATĂ General-locotenent prof.univ.dr.Teodor Frunzeti Psihologia conducerii.
Între dificultăţile cu care se confruntă comandanţii de unităţi, cele de ordin sociouman au o pondere însemnată. Este vorba în special de absenteism, randament scăzut, conflicte etc. Strategiile cele mai frecvente de intervenţie pentru optimizarea relaţiilor umane sunt cele de tip post-factum, utile, fără îndoială, dar cu efecte limitate. Tocmai de aceea se recomandă comandanţilor să se orienteze spre strategiile preventive, aparent mai voluminoase, dar, evident, mai eficiente; se ştie că un gram de profilaxie valorează cât un kilogram de medicamente. Zece reguli care asigură succesul conducerii: 1. selectaţi-vă subordonaţii în raport cu criteriile de eficienţă ale organizaţiei; un examen psihologic la angajare oferă avantaje considerabile: costul pregătirii personalului se reduce cu 30-40 la sută, iar durata de pregătire cu 20-30 la sută; probabilitatea de incidente din vina militarului se reduce cu 40-70 la sută; se creează posibilităţi superioare de integrare fără disfuncţionalităţi în sistemul organizaţional etc; 2. orientaţi-vă permanent şi clar subalternii spre: aspectele specifice ale activităţii lor, sarcinile concrete, timpul necesar îndeplinirii acestora, interacţiunile funcţionale, perspectivele apropiate şi îndepărtate etc; se ştie că la o comunicare necorespunzătoare se înţelege doar 70 la sută din conţinut, se aprobă şi se acceptă doar 50 la sută, se aplică în practică 25 la sută şi se memorează pentru o perioadă mai lungă doar 10 la sută. Repetarea informaţiilor de reglare necesare, în care se va accentua doar esenţialul, ridică ponderea de la 10 la sută la 50-70 la sută; 3. utilizaţi conducătorii directi şi eficienti; un militar va avea un randament bun dacă şeful lui direct îl îndrumă, îl sprijină, este obiectiv în apreciere etc; 4. utilizaţi subalternii prin sarcini selective; încredinţaţi sarcini cu dificultate pro-gresivă angajaţilor cu potenţial de dezvoltare, îmbogăţiţi-le munca, stimulaţi-le creativitatea, nivelul de aspiraţie etc; în caz contrar, aceştia se vor plafona şi vor manifesta dezacord, frustrare, resentimente; şi invers, celor cu aptitudini mai reduse încredinţaţi-le sarcini mai obişnuite; 5. asiguraţi instruirea continuă; ţinând cont că, în principiu, orice funcţie tinde să se dezvolte peste posibilităţile celui care o deţine, lipsa instruirii duce practic la scăderea competenţei; toţi cei privaţi de posibilitatea perfecţionării vor deveni în condiţiile menţionate, într-un fel sau altul, oameni-problemă; 6. asiguraţi o conexiune inversă direcţionată spre performanţe; stabiliţi un sistem clar de apreciere a randamentului în activitate şi raportaţi permanent realizările subordonaţilor la acest etalon; recompensaţi suplimentar performanţele deosebite;
112
Performanţa unei persoane este facilitată de măsura în care aceasta cunoaşte rezultatele comportamentului său, iar comportamentul, care este acceptat, susţinut şi recompensat, foarte probabil va fi repetat; 7. preocupaţi-vă de problemele personale ale subordonaţilor; pentru unii subordonaţi comandantul poate constitui unicul punct de sprijin, unica sursă de certitudine în confruntarea cu solicitările activităţii cotidiene; de aceea, un sfat, o încurajare sau un ajutor concret pot contribui decisiv la crearea prestigiului conducătorului şi a gradului său de acceptare de către subordonaţi, iar motivaţia lor profesională se va consolida; 8. rezolvaţi cu promtitudine tensiunile şi conflictele interpersonale; tensiunile şi conflictele interpersonale deturnează oamenii de la îndeplinirea atribuţiilor funcţionale, perturbă climatul socio-moral şi destabilizează structurile de eficienţă ale grupurilor; nu lăsaţi ca aceste conflicte să se stingă de la sine, pentru că, îndeobşte, rezultatul este altul, ele devenind cronice şi implicând, de regulă, tot mai mulţi subordonaţi. Interveniţi ferm şi cu competenţă în rezolvarea tensiunilor interpersonale, intra şi intergrupale; 9. construiţi şi consolidaţi echipa din punct de vedere psiho-social; dezvoltarea psiho-socială a (micro) grupurilor – cu efecte absolut benefice asupra activităţii – cuprinde un ansamblu de metode şi proceduri coerente referitoare la: realizarea compatibilităţii interpersonale, facilitarea relaţiilor de coordonare şi de cooperare, statuarea unor structuri funcţionale, dezvoltarea coeziunii grupului, înlăturarea surselor potenţiale de stres etc; fiecare din aceste obiective este destul de greu de realizat; conştientizarea parametrilor psiho-sociali de eficienţă productivă constituie un prim pas–extrem de important – într-o perspectivă pe termen lung de dezvoltare organizaţională; 10. perfecţionaţi-vă permanent capacitatea de a lucra eficient cu oamenii din subordine – competenţa psiho-socială, pentru că sarcina primordială a oricărui comandant, la orice nivel de ierarhie a conducerii, este omul, cel cu care se lucrează. Iar competenţa psiho-socială este un criteriu major de validare a stilului de conducere. Dacă oamenii sunt selecţionaţi necorespunzător, sunt daţi în subordinea unui conducător de competenţă falsă, dacă nu se vor corela aptitudinile şi motivaţia lor cu solicitările funcţiei, nu vor fi încurajaţi sau nu li se va asigura posibilitatea instruirii, dacă nu se vor face eforturi ca recompensele să corespundă performanţei etc., atunci rezultatul acestor (in) acţiuni este garantat – apariţia unor grave situaţii problemă de ordin socio-psihologic. Unii denumesc acest rezultat drept eşec. Însă, probabil, o denumire corectă este practicarea greşită a metodelor de conducere.
Psihologia deciziei în lupta armată
Elementul dinamic de la baza oricărui proces de luptă este decizia. Orice decizie luată în cadrul unui grup, indiferent de natura lui, deci şi militar, este o relaţie socioumană cuprinzând două niveluri – nivelul de decizie – conducătorul sau grupul de conducere şi nivelul de execuţie – subalternii, subordonaţii care pun în aplicare hotărârile
113
luate. Orice decizie, în general, declanşează o acţiune din mai multe posibile, celelalte fiind excluse. Acest fapt implică nu numai informaţie şi cunoaştere, ci şi perspicacitate şi intuiţie, luarea deciziilor însemnând nu numai calcul, ci şi prognoză. O gamă variată de hotărâri şi atitudini adecvate necesităţilor luptei armate implică studierea actelor decizionale şi perspectivarea lor psihologică. Este uşor de înţeles că o judecare a situaţiei, îndrumată şi corect inspirată, duce, în mod firesc, la o hotărâre bună. Dacă eliminăm inspiraţia şi rămânem la hotărâri logice, atunci adversarul le poate presupune. Or, hotărârea creşte în valoare când epuizând logica se atinge domeniul creaţiei ce naşte soluţia plină de ingeniozitate. Acest fel de hotărâre, fiind o operă personală, este unică şi prin urmare are cei mai mulţi sorţi sa scape inamicului, realizând surprinderea acestuia şi implicit succesul în luptă. Problematica psihologică a deciziei în lupta armată nu este o noutate, ea fiind o temă perenă în istoria conflictelor armate. Aşadar, concepţia strategico-tactică a unui comandant conţine elemente psihologic determinante pentru profilul său de militar. Nefiind entităţi umane rigide, comandanţii îşi au însuşirile lor specific individuale care îşi pun amprenta în elaborarea hotărârii. În mod firesc, se pune următoarea întrebare: luarea deciziilor este numai în funcţie de bogăţia materialului informaţional de luptă sau intervine cu o pondere importantă însăşi capacitatea comandatului? Fără îndoială, psihologia ne poate explica mecanismul strategiei deciziilor. Iată de ce pe noi ne interesează aspectele psihologice ce sunt implicate atunci când e vorba de capacitatea unui comandant de a lua hotărâri care să ducă la obţinerea victoriei în luptă. Apare o altă întrebare, şi anume, dificultatea de a nu lua o hotărâre este întotdeauna expresia unei infirmităţi volitive? Apelând la psihologie, putem afirma că dificultatea de care aminteam poate să fie sporită în cazul când voinţa comandantului intră în conflict cu voinţa celor hotărâţi din jurul său. În asemenea situaţii constatăm că ne aflăm în faţa unui fenomen care prin extensie poate determina stări de inacţiune, vecine insuccesului. Puzderia de cunoştinţe ca şi diversele formalităţi vin în ajutorul nehotărâtului, putând împiedica funcţionalitatea conducerii. Nehotărârea, ca stare negativă, nu poate rămâne fără urmări. În psihologia cibernetică se consideră că sistemul general “X” (omul) poate fi pus de împrejurările vieţii în situaţia de a alege dintr-o multitudine de reacţii pe cea mai adecvată, socotită ca satisfăcătoare pentru rezolvarea scopului urmărit. Deci, sistemul “X” trebuie să ia o decizie, din multitudinea semnalelor de intrare urmând să aleagă răspunsurile cuvenite semnalelor de ieşire. Există şi un alt aspect al problemei în cauză, şi anume acela când semnalizările informative sunt lipsite de precizie şi claritate. Informaţia, chiar dacă beneficiem de aportul calculatoarelor, care măresc viteza şi cantitatea informaţiilor, poate fi învăluită de indeterminări, datorită condiţiilor de producere, dar şi de recepţie. În cazul acesta ne găsim în situaţia de a lua decizii pe o bază probabilistică sau aleatorie. Imprecizia sistemului este datorată unei funcţii de pierdere a unei părţi din informaţie, care poate momentan să traducă imprecizia comportamentului considerat. Cert este că, în situaţia de luptă, militarii execută o hotărâre tradusă prin ordin cu caracter de neclintit. Intră în discuţie componenta psihologică a comunicării care face ca, şi dacă informaţiile au fost eronate sau incomplete, decizia pe câmpul de luptă să însemne, prin modul în care a fost transmisă, angajarea totală şi definitivă spre scop.
114
Sensul ei categoric este exprimat în ordin şi el nu poate fi anulat fără riscul de a compromite misiunea. Noi ne algoritmizăm procesele prin elaborarea unui sistem de reguli fixe pentru comportarea pe câmpul de luptă. Ceea ce vrem să surprindem aici este tocmai specificul personal pe care un aparat electronic îl scapă. Se pot elabora încă multe teorii ale deciziei, însă cea care să-l facă pe om de prisos nu se întrevede. La fel de adevărat este şi faptul că oricât de concludente ar fi cazurile consemnate de istoria militară, care învederează puterea unui comandant pe câmpul de luptă de a hotărî just şi la timp, nu putem contesta valoarea informaţiilor şi rolul lor de predeterminare a deciziei. Cum informatica îşi lărgeşte sfera de aplicare în domeniul militar, ea ne îndreaptă atenţia către perspectivarea hotărârii şi prin opţiunile informaticii. Azi, dezvoltarea ştiinţei şi tehnicii aduce din nou în discuţie pe primul plan factorul viteză ca determinant în afirmarea unui conducător militar. Vorbim de viteza deciziilor ca formă nouă a culturii. Folosirea imaginilor, a sunetului şi intervenţia operativă a informaticii fac ca tipul luptătorului modern să se formeze având în vedere, mai mult decât în trecut, timpii de reacţie la situaţiile neaşteptate. Armatele moderne, aşa cum se doreşte a fi şi armata noastră, nu se pot lipsi de aportul calculatoarelor electronice, ale căror performanţe crescânde pe zi ce trece le fac indispensabile în conducerea şi dirijarea acţiunilor militare. Noile concepţii strategice şi tactice nu ar putea fi valorificate fără aportul acestor maşini de analizat şi prelucrat informaţiile. Volumul imens de informaţii şi varietatea posibilităţilor de acţiune, pe care le presupune un conflict militar chiar limitat, fac necesar apelul la aceste mijloace moderne. De fapt, utilizarea calculatoarelor electronice în domeniul militar a creat adevărate sisteme informatice. Pericolul de a fi subjugaţi aparatului electronic ne paşte la tot pasul. Un adevărat comandant nu uită că el comandă oameni, al căror potenţial de luptă poate depăşi calculul unui aparat. Evenimentul bătăliei are pulsaţia şi devenirea lui. Comandantul, sincronizând trăirea lui cu a luptei, se va servi mai bine de aparatul electronic. Din punct de vedere psihologic, decizia este o activitate cu predominarea cognitivului, bine susţinută de volitiv şi urmărind o anumită finalitate. În desfăşurarea acestei activităţi – răspuns la provocarea lumii din afară – personalitatea se manifestă prin gândire operativă, expresie a participării şi contopirii gândirii practice cu cea teoretică. Gândirea operativă se valorifică mai ales în situaţiile care prezintă o mare variabilitate, adesea apărând aspecte neaşteptate (deci elemente aleatoare) care reclamă decizii rapide şi eficiente. A decide într-o anumită situaţie înseamnă a te orienta către un anumit scop, a îndeplini o misiune. Abordarea deciziei de pe aceste poziţii ne-ar permite o mai bună înţelegere a acestui punct de vedere psihologic. Să ne amintim cum Rubinstein, reluând o schemă elaborată încă din secolul al XIX-lea de către A. Dain, T. Ribot, C. Sigwart şi alţii, analizând actul voluntar, îi deosebeşte etapele devenite clasice: apariţia impulsului, lupta motivelor, luarea deciziei şi executarea acţiunii. Noi, însă, nu ne ocupăm aici de etapele actului voluntar, ci de actul decizional – produs al întregii personalităţi în contact direct cu situaţia concretă de luptă. Credem că alegerea alternativei unei variante de acţiune reprezintă răspunsul adecvat împrejurării de luptă. Hotărârea apare astfel drept rezultat al unui proces complex la care participă pe lângă aptitudini şi aspiraţii şi factori de tipul dispoziţiilor superioare,
115
informaţiile dinamic receptate ale unei realităţi, interesele etc. A alege, în ultimă instanţă, presupune a anticipa efectele probabile ale diferitelor opţiuni posibile. Pe câmpul de luptă survin şi situaţii când nu se poate şti dinainte şi cu siguranţă, sută la sută, care hotărâre este mai bună. Aceasta se întâmplă în bătălie, de obicei în situaţia când nu se apreciază just valoarea potenţialului psihic de lucru. Atunci intervine cu necesitate ca din procesul calculului să se depisteze probabilitatea, de ordin psihic, cu valoarea cea mai mare pentru sporirea combativităţii. Probabilitatea psihică este determinată ea însăşi de factori profunzi psihologici, care pot uşor scăpa percepţiei noastre conştiente. Desigur că există o oarecare greutate în a sesiza această probabilitate psihică, dar ea trebuie luată în calcul împreună cu ceilalţi factori care influenţează lupta. Interdependenţa factorilor în potenţialul combativ constituie o realitate pe care n-o putem neglija. Hotărârea şi iniţiativa se întrepătrund. Toate funcţiile psihice, temperamentale şi de caracter, participă la actul de afirmare în luptă, numai că în constelările interioare ale comandantului dominantele nu sunt întotdeauna aceleaşi, ele depinzând şi de nivelul ierarhic al comenzii. Se înţelege de la sine – ne facem totuşi datoria să subliniem – că problema decizie are o însemnătate şi mai mare pe câmpul de luptă, unde comandantul se confruntă cu realitatea greu previzibilă. În fond, care este esenţa procesului psihologic al hotărârii? Vorbim despre decizia luată pe temeiul deliberării, a aprecierii mai multor alternative de acţiuni posibile ce se prezintă minţii noastre pentru alegere, în sensul unei tactici a deciziilor. Dacă clarviziunea lipseşte atunci conştiinţa ajunge la ezitare şi oscilează între alternativele posibile. Prin această pendulare se creează starea de incertitudine. Consecinţele primejdioase pentru situaţia de luptă cresc când timpul de soluţionare se scurtează. O atare stare vizează incertitudinea şi riscă compromiterea ansamblului operaţional. Prin urmare, este absolut necesar ca momentele de criză să fie surclasate prin claritatea deliberării. Depăşirea se realizează practic prin luarea hotărârii spre a face posibilă desfăşurarea alternativei alese drept cea mai adecvată circumstanţelor. Desigur că informaţiile, promptitudinea documentării îşi au roluri importante, dar în esenţă contează capacitatea comandantului de a hotărî. Dacă progresul tehnico-ştiinţific a adus în prim plan factorul viteză, acesta trebuie să fie avut în vedere în procesul formativ al oricărui comandant. Ca urmare, metodele de gândire şi ritmul procesului cognitiv vor fi, faţă de trecut, altele astăzi când suntem asaltaţi de o multitudine de informaţii. Atenţia se măreşte asupra elasticităţii gândirii, ca una ce devine indispensabilă capacităţii noastre de orientare şi decizie. Experienţa rezultată din cele mai recente conflicte armate ne-a arătat că aptitudinea de a hotărî, chiar la comandanţi cu experienţă, caracterizaţi iniţial prin spontaneitatea gândirii, dacă nu este întreţinută ştiinţific suferă unele malformaţii, grefând o nefastă încetineală în manifestare plenară a personalităţii. Aici intervine funcţia autoreglatoare a conştiinţei, în raport cu potenţialul de luptă, ce presupune hotărârea justă şi oportună – coloana vertebrală a personalităţii de comandant. Apare, aşadar, în discuţie un factor de ordin educaţional. Conştiinciozitatea înseamnă obligativitatea de a fi oricând gata pentru a desfăşura acţiuni militare din cele mai dificile. O personalitate militară se apreciază, mai ales, prin funcţionalitatea comenzii pe câmpul de luptă. Pregătirea în vederea acestei performanţe este fără răgaz. Conceptul de competenţă dă substanţă şi temeinicie capacităţii unui mare comandant.
116
Zece erori psihologice în luarea deciziilor: 1. inerţia conflictuală (conservatismul de cunoaştere); conducătorul ia o decizie, dar continuă să primească informaţii care ar necesita în mod obiectiv, după un anumit timp, revizuirea acesteia; totuşi, el nu vrea să-şi schimbe hotărîrea şi ignoră noile informaţii, incomode prin semnificaţia lor; 2. radicalismul de cunoaştere; noilor informaţii li se acordă o importanţă foarte mare, supradimensională, justificată doar prin noutatea lor; conducătorul renunţă la vechea decizie şi adoptă rapid alta etc; or, se pare că, în multe domenii de activitate, este mai eficientă o decizie acceptabilă, dar fermă pentru o anumită perioadă de timp, decât una "perfectă" doar tranzitoriu, deci nefuncţională; 3. schimbarea conflictuală; decidentul adoptă alternativa care îi atrage mai repede atenţia, dar nu printr-un parametru esenţial pentru rezolvarea sarcinii; 4. corelaţia iluzorie; dacă, în trecut, conducătorul a avut o problemă similară, care a fost rezolvată cu succes printr-o metodă dată, atunci el are iluzia unei legături suficient de tipice; cu alte cuvinte, descoperind că noua problemă are ceva asemănător cu cea anterioară, conducătorul adoptă imediat, fără o examinare deosebită, vechea metodă de rezolvare; acest tip de transfer nu este însă întotdeauna valid; 5. eroarea de hipervigilenţă este complexă, înglobând parţial erorile anterioare. Conducătorul, panicat dintr-un motiv sau altul, caută cu disperare o soluţie, folosind criterii minime de opţiune, operează modificări neimportante când ar fi necesare unele radicale, decide în concordanţă cu ceea ce pare să dorească majoritatea, acordă o prea mare importanţă analogiilor cu trecutul etc; conducătorul doreşte cu tot dinadinsul să demonstreze că acţionează, fiind vorba deci de decizii de autojustificare; 6. optimismul impropriu; varianta care pare cea mai utilă este, apoi, apreciată şi drept cea mai uşor de realizat; 7. eroarea de tendinţă; în argumentarea unei decizii, conducătorul respinge orice informaţie care contrazice varianta propusă de el însuşi; 8. eroarea de hiperalarmă apare atunci când conducătorul este obligat să acţioneze în condiţii de înaltă periculozitate, pe care trebuie să le elimine cât mai repede; toată atenţia lui se concentrează asupra factorului care îl alarmează, ignorând alţi factori – aparent nesemnificativi sau inofensivi – foarte utili în rezolvarea sarcinii; 9. iluzia defensivă constă în amânarea deciziei, în transferarea responsabilităţii asupra altor persoane sau în construirea unor raţionamente imaginare, care să îl disculpe pe conducător de eventualele consecinţe negative ale deciziei; 10. eroarea prin decizia supradeterminată; conducătorul are tendinţa de a căuta continuu cât mai multe informaţii, pentru ca această strategie îi reduce nesiguranţa; preţul pentru creşterea încrederii este însă şi creşterea tipului de decizie şi scăderea preciziei acesteia, în aşteptarea noilor informaţii.
Determinările psihologice ale ordinului Prin natura sa, armata este un organism cu o structură riguroasă, care acţionează într-un climat specific de ordine şi disciplină, subordonat rolului şi funcţiei sale de bază – lupta armată. Ea impune ca organismul militar să fie condus, pe toate treptele ierarhice,
117
cu promptitudine, în mod unitar şi decisiv, pe baze de norme regulamentare precise. Conducerea se face prin comenzi, ordine şi dispoziţiuni, care nu presupun neapărat conformare „oarbă” la normă, conformarea având, aşa cum am arătat când am vorbit despre motivaţie, caracter dual: putând fi din convingere sau formală. Să încercăm să desprindem determinările psihosociale şi raţionale ale dării şi executării ordinelor. O primă analiză, preponderentă, cum este şi firesc, o vom întreprinde din perspectivă psihologică. „Ordinul reprezintă, din punct de vedere psihologic, actul categoric de organizare şi îndeplinire a unei acţiuni, în care omul joacă rolul principal. Dispoziţiunile prevăzute de ordin au un caracter determinant pentru gândirea noastră şi unul imperativ pentru acţiune. Din punct de vedere psihologic, ordinul, provocând mintea şi sufletul inferiorului, exercită o influenţă încadrantă a proceselor psihice, ce se dezvoltă de la primirea ordinului şi până la executarea misiunii fixate de superior. În darea şi executarea ordinului avem două voinţe – voinţa şefului şi alta, gata să se dezlănţuiască – voinţa executanţilor”1. Ordinul nu ne apare ca o simplă relaţie între şeful (superiorul) care-l emite şi executant. Şi pentru unul şi pentru celălalt se angajează procese lăuntrice. Elaborarea şi executarea presupune intrarea în acţiune a unui complex psihologic specific: dispoziţia psihică la un moment dat, exprimată prin interese, trebuinţe, motive, raţiunea care discerne asupra necesităţii şi timpului necesar îndeplinirii, având loc procese psihologice superioare, ca analiza şi sinteza, imaginaţia creatoare, în sensul profilării unor posibile modalităţi de execuţie etc. În vederea exercitării artei de a comanda prin ordine, în afară de însuşirea tehnicii ordinelor, este nevoie şi de o pătrundere a forţelor psihice (intelect, voinţă, temperament, caracter etc.), ce intră în joc atât la cei care comandă, cât şi la cei ce execută. Reglementările în vigoare prevăd ca ordinele să fie scurte, clare şi concise. „Scurtimea ordinului economiseşte timp, energie şi – ceea ce este mai important – poate fi înţeles mai repede”2. Există însă cazuri, mai ales în ceea ce priveşte ordinul de luptă emis pe timpul exerciţiilor tactice sau în campanie, când acesta are un caracter complex. Măiestria elaborării acestuia cu evitarea unor amănunte de prisos revine comandantului. „Nu poate fi tăgăduit de nimeni că în orice ordin trăieşte ceva din persoana aceluia care l-a întocmit. Elaborarea, ca şi exprimarea sau formularea lui, trec prin filtrul cugetării fiecăruia; de aceea /.../ personalitatea comandantului se reflectă în maniera de a ordona. Structura ordinului arată executanţilor cât de hotărât este comandantul, cât de clar îi este spiritul şi cum ştie să exprime ce vrea”3. Uneori se simte nevoia unor explicaţii suplimentare. Ele nu vin neapărat din neîncrederea comandantului în capacitatea subordonaţilor de a înţelege ceea ce li s-a ordonat, ci şi dintr-o necesitate psihologică. „Uneori, în timpul luptelor, explicaţiunea este binevenită. Motivul nu este numai al unei bune înţelegeri, căci ordinul poate fi clar, ci şi a câştiga pe soldat, adică a-l convinge şi determina să arunce în luptă toate puterile lui; această acţiune explicativă să-i provoace tensiunea psihică, care să facă posibil chiar extraordinarul”4. 1
Locotenent-colonel Constantin Atanasiu, Psihologia şi pedagogia ordinului, ediţia a II-a revizuită şi adăugită, Bucureşti, 1942, p.23 2 Ibidem, p.34 3 Ibidem, p.33 4 Ibidem, p.146
118
După primirea ordinului, cel căruia îi este adresat are obligaţia să răspundă „am înţeles!” şi să treacă la executarea lui necondiţionată, fără comentarii. Pornim de la premisa că a înţeles într-adevăr conţinutul. Problema se pune dacă el îl execută realmente din convingere sau dintr-o obligaţie care poate fi motivată printr-o conformare formală la normă. Aducem în discuţie problema conştiinţei. Dacă se simte util colectivului prin executarea ordinului, fiind convins lăuntric că participă la îndeplinirea unei misiuni de care depinde soarta colectivului din care face parte îl va executa din convingere, în caz contrar executându-l formal sau pur şi simplu refuzând execuţia lui. În ultimul caz, comandantul poate apela la constrângere. Se pune întrebarea: e bine să se pripească luând această măsură? El trebuie să dea dovadă de tact, pentru că: „ordinul nu trebuie să apară ca o constrângere, ci ca o necesitate de neînlăturat, atât pentru trupă cât şi pentru comandant. Constrângerea produce o reacţiune în interiorul individului, care se poate manifesta, fie prin încetineală, fie prin pasivitate. Or, valoarea unei trupe creşte, atunci când ordinul se execută nu datorită unei constrângeri exterioare, ci unei convingeri. Această idee capătă importanţă foarte mare când ne adresăm elementelor culte (cu pregătire şi bun simţ, n.n.), la care convingerea singură decide”5. Dar neexecutarea unui ordin nu înseamnă neapărat rea voinţă. Când am analizat într-un studiu6 aspectele normative ale acţiunii militare, am supus atenţiei diferitele ei ipostaze. Abilitatea de a comanda nu presupune neapărat că şeful care emite ordinul poate să-l determine pe subordonat, pe cel căruia ordinul îi este adresat să săvârşească un act individual ce are drept rezultat lucrul voit. Adică, respectivul, prin ordinul său, poate izbuti să-l facă pe subordonat să săvârşească acest act, dar poate la fel de bine să nu izbutească. Dacă atunci când reuşeşte spunem că subordonatul s-a supus ordinului, atunci când nu izbuteşte nu spunem neapărat că subordonatul a refuzat să se supună şi trecem la măsuri coercitive. Există cel puţin trei tipuri de motive pentru care ordinul poate să nu-şi atingă scopul într-o ocazie individuală. Un motiv este nesupunerea agentului (subordonatului) care poate fi determinată psihologic sau raţional. Aceasta înseamnă că subordonatul refuză să se supună conştient, adică el înţelege ordinul şi poate face tipul de lucruri ce i s-au ordonat, dar se abţine voit şi nici nu încearcă măcar să facă în respectiva ocazie ce i s-a ordonat. În acest caz se impune măsura extremă – constrângerea. Un alt motiv pentru care ordinul poate să nu-şi atingă scopul este că subordonatul, deşi încearcă şi poate să facă tipul de acţiune ordonat, el nu reuşeşte să săvârşească actul în respectiva ocazie, fie că este împiedicat de diferite obstacole fizice, fie că este perturbat de intervenţia unor factori neprevăzuţi. Este clar că în asemenea cazuri nu este vorba de nesupunere, de rea voinţă. Se desprinde concluzia că în elaborarea ordinului trebuie prevăzută şi crearea condiţiilor necesare executării lui. În fine, un al treilea motiv este că subordonatul, deşi răspunde din automatism „am înţeles!”, nu poate face lucruri de tipul celor ordonate. În acest caz, el se află în imposibilitatea de a intra în contact, în mod real, cu autoritatea emitentă a ordinului (comandantul, şeful). Mai corect ar fi să spunem că el nici nu putea primi ordinul 5 6
Ibidem, p.145 Raţionalizare şi eficienţă în acţiunea militară, Editura militară, Bucureşti, 1988, p.109-151
119
respectiv. Această incapacitatea durează, fireşte, atâta timp cât subordonatul n-a învăţat să săvârşească respectiva categorie de ordine. Deci, înainte de darea ordinului, şeful trebuie să fie convins că cel căruia îi este adresat este în măsură să-l execute, dispune de cunoştinţele, priceperile şi deprinderile necesare pentru a-l duce la bun sfârşit. Capacitatea de a emite ordine trebuie să o posede orice comandant, indiferent pe ce treaptă ierarhică s-ar afla. Această deprindere se formează în şcoală şi se dezvoltă, se desăvârşeşte în practică prin exerciţiu. „Exerciţiul este necesar nu numai pentru câştigarea deprinderii de a da ordine bune, ci şi pentru întreţinerea ei. Pentru mulţi nu este atât de greu să-şi însuşească deprinderea, cât să şi-o întreţină”7. Perfecţionarea cunoştinţelor în domeniul tactic este de mare importanţă în desăvârşirea deprinderii de a da ordine bune, complete şi clare. „Ofiţerul de azi va trebui să-şi creeze singur tendinţe, necesităţi lăuntrice, care să-l împingă spre rezolvarea problemelor de tactică, singurele ce pot duce la dobândirea deprinderii de a întrebuinţa cu maximum de eficacitate ordinul, ca mijloc de conducere a trupelor”8. Întrucât în acest capitol ne interesează arta de a comanda prin ordine, atributul acesta se perfecţionează în măsura în care şi aptitudinile, şi talentul celui în cauză răspund cerinţelor vizate. Experienţa intervine şi ea, dar cu rol ajutător. Ea constituie, în bună parte, criteriul practic de diagnosticare a aptitudinilor, adică, dacă, în primul rând, individul are aptitudini militare şi dacă, în al doilea rând, între ele nu predomină vreuna, care să-l ajute mai bine în conceperea şi darea ordinelor. Din aceste cauze atributul de a comanda prin ordine este o funcţie exercitabilă şi susceptibilă de perfecţionare în grade deosebite, prin urmare fiind posibile rezultate diferite. Funcţia la care ne referim depinde atât de factori variabili, cum sunt aptitudinile şi evoluţia psihică a lui, constituţia psihică a trupelor ş.a., cât şi de factori constanţi, cum sunt: ştiinţa militară, mijloace materiale la dispoziţie etc. În felul acesta, eventuala întrebare, dacă pentru a da ordine este nevoie şi de vreun talent înnăscut, capătă răspuns, în sensul că un individ apt pentru cariera armelor prin însuşirea ştiinţei militare şi practicarea unui exerciţiu organizat obţine deprinderea de a da ordine bune şi la timp. Analiza pe care am întreprins-o, oricât de sumară ar fi considerată, ne dezvăluie complexitatea psihologică a fenomenelor şi proceselor angajate în emiterea ordinelor. „Atitudinea interioară, oricât am ascunde-o, se trădează în hotărârea luată şi ordinul dat. Siguranţa noastră în victorie, temeinicia argumentelor, claritatea şi precizia gândirii etc. se însumează toate în atitudinea lăuntrică”9. Un adevărat şef, care se respectă prin tot ceea ce întreprinde, are nevoie de o dispoziţie a întregului său psihic pentru ca procesul de elaborare şi emitere a ordinelor să se desfăşoare către performanţa cerută de situaţiile complexe cu care se confruntă în practica instruirii şi educării trupelor.
7
Locotenent-colonel Constantin Atanasiu, Op.cit., p.131 Ibidem, p.132 9 Ibidem, p.142 8
120
PSIHOLOGIA ASIMETRICĂ MILITARĂ Locotenent-colonel (r) Nicolae Parcevschii
Simetria este foarte răspîndită în natură: în chimie, cristalografie, structura atomică, fizică, biologie etc. Simetria este încă şi mai evidentă la fiinţa umană în structura morfologică şi psihică: organe pare şi procese psihice pare (logice – asemănarea şi deosebirea, gândire – sinteză şi analiză, memorie – înregistrarea şi uitarea, atenţie – vigilenţă şi distracţie, stări psihice – veghe şi somn etc). Întreaga psihologie este nu numai simetrică, dar şi dualistă. Mai mult de atât, fiecare idee este însoţită de altă idee. Fiecare idee dă naştere la două idei gemene. Orice idee este divizibilă în două, deseori complet antagoniste: - ofensiva – defensiva; - război de blocadă – război fulger; - război de stabilizare – război de mişcare; - victorie – înfrângere; - război – pace; - atac – contraatac; - acţiune – reacţiune; - teorie – practică. Un soldat voluntar poate fi: - curajos – fricos; - disciplinat – indisciplinat; - inteligent – redus; - îndemânatic – stângaci; - bun trăgător – slab trăgător; - activ – pasiv; - îngrijit – neglijent; - atent – distrat; - rezistent – slab. O armată poate fi: - ca forţă: slabă – tare; - ca număr: mică – mare; - ca înzestrare: bine înarmată – slab înarmată; - conducerea: bine condusă – rău condusă; - ca aspect moral: axată – demoralizată. Un popor poate fi: - paşnic – războinic; - unit – dezbinat; - activ – inactiv; - muncitor – leneş; - cult – incult. Nu întâmplător am pomenit la început de vulnerabilităţile psihologice ale armatei. Simetriile acestea logice dau naşterea asimetriilor cantitative şi calitative, care situează
121
sistemele sau macrostructurile în una din poziţiile nominalizate. Citind asimetriile de mai sus, fără mare efort, putem trage anumite concluzii. Sarcina psihologilor militari şi a comandanţilor este de a identifica aceste asimetrii psihologice şi de a le înlătura. De aceea, studiind caracteristicile unui sistem sau ale unei macrostructuri, interesul psihologiei este situat în spaţiul asimetriilor calitative şi cantitative, care pun aceste sisteme sau macrostructuri în situaţii nefavorabile. Psihologia asimetrică militară studiază aspectele psihologice vulnerabile ale sistemelor militare, stabileşte parametrii acestor vulnerabilităţi şi căile de acces ale vulnerabilităţilor la nivel de personalitate şi instituţie. Asimetria este la fel de veche ca şi războiul. Întotdeauna între adversari au existat diferenţieri, care i-au plasat, atât pe unii, cât şi pe ceilalţi, în poziţii avantajoase sau dezavantajoase, decizând rezultatul bătăliei, războiului, conflictului. La nivel strategic, aceste diferenţieri au dus la ceea ce numim şi astăzi asimetrie strategică. Ea presupune valorificarea unor anumite diferenţieri, pentru a obţine un avantaj asupra adversarului. Sun Tzî, în "Arta războiului", acordă o mare importanţă asimetriei psihologice şi informaţionale, susţinând: "Tot războiul se bazează pe inducere în eroare. Când te confrunţi cu un inamic, trebuie să-i oferi acestuia o momeală pentru a-l ademeni; provoacă-i dezordine şi loveşte-l, când el se concentrează, năpusteşte-te asupra lui; unde el este puternic evită-l". La mijlocul secolul al XX-lea B.H. Liddel Hart introduce "abordarea indirectă", afirmând: cea mai înţeleaptă strategie este să-i cunoşti şi să-i eviţi punctele tari ale inamicului şi să-i exploatezi slăbiciunile acestuia. În 1999 cercetătorii americani au dat cea mai cuprinzătoare definiţie oficială a asimetriei: "Abordările asimetrice sunt încercări de a înşela, dejuca sau a sublima puterea, forţa SUA şi de a-i exploata punctele slabe, folosind metode care diferă semnificativ faţă de metodele de ducere a operaţiilor la care SUA se aşteaptă". Abordările asimetrice urmăresc, în general, un impact psihologic major, ca de exemplu şoc ori confuzie, care-i afectează adversarului iniţiativa, libertatea de acţiune şi voinţa. Metodele asimetrice solicită o apreciere/evaluare a vulnerabilităţilor adversarului. Abordările asimetrice folosesc des tactici noi, netradiţionale, arme sau tehnologii diferite şi pot fi aplicate la toate nivelurile războiului strategic, operativ şi tactic, precum şi în întreg spectrul operaţiunilor militare.
122
Modelul agresiunii informaţional-psihologice după L. Schechter
Statul supraputere
Conceptul de interese naţionale Acceptarea valorilor şi conceptelor inoculate
Decalaj conceptual strategic
Comunicare Informaţională
Agresarea informaţională
Conceptul de interese naţionale
Evaluarea multiplă
Concepţia de securitate
Statul -ţintă
Asimetria, în domeniul problemelor militare şi al securităţii naţionale, reprezintă acţiunea, organizarea şi gândirea (concepţia) diferită de cea a adversarului, în scopul maximalizării propriilor avantaje, al exploatării slăbiciunilor adversarilor şi obţinerii
123
iniţiativei sau câştigării libertăţii de acţiune. Ea poate fi: politico-strategică, militarostrategică, operaţională sau o combinaţie a acestora. Poate presupune diferite metode, tehnologii, valori, structuri, perspective în timp sau o combinaţie a acestora. Poate fi pe termen scurt sau pe termen lung. Poate fi individuală sau integrată. Asimetria poate fi materială (fizică) sau psihologică, cele două fiind interrelaţionale: un avantaj material adesea generează avantaje psihologice. Au existat însă în istorie state şi conducători, care au fost adepţii manipulării asimetriei psihologice, propagând o imagine de violenţă (exemplu: mongolii, turcii). Marii conducători au folosit eficient şi avantajos combinaţia fizică şi psihologică a asimetriei. Adesea, asimetria psihologică este mai ieftină decât voinţa fizică-materială, dar este mai greu de susţinut. Riscurile asimetrice cuprind acele strategii sau acţiuni deliberat îndreptate împotriva statului, care folosesc procedee diferite de lupta clasică, vizând atacarea punctelor vulnerabile ale societăţii civile, dar pot afecta direct şi forţele armate. Ele se referă la: expansiunea reţelelor şi activităţilor teroriste, proliferarea necontrolată a tehnologiilor şi materialelor nucleare, mijloacelor de distrugere în masă, armamentelor şi a altor mijloace letale neconvenţionale, războiul informaţional, izolarea ţării în societatea bazată pe informaţie, din lipsa infrastructurii specifice. Astfel de riscuri includ: întreruperea fluxului principal de informaţii, propagarea unei imagini deformate privind societatea democratică, modul de respectare de către ţară a tratatelor sau acordurilor internaţionale, limitarea accesului la resursele strategice, degradarea mediului şi existenţa în proximitatea frontierelor naţionale a unor obiective cu un grad ridicat de risc. Asimetria este o caracteristică a schimbărilor rapide de după 1989 şi va fi o dominantă a conflictelor armate viitoare. Strategia asimetrică a fost aplicată în decursul istoriei de foarte mulţi generali şi comandanţi. Mongolii sub Ginghis-Han au folosit mobilitatea superioară, manevra, ritmul superior al acţiunilor, informaţiile, sincronizarea, instruirea superioară, moralul superior, cunoştinţele tehnice ale inginerilor chinezi, pentru a-şi zdrobi în campanii-fulger adversarii. Romanii au dus pe câmpul de luptă cunoştinţele tehnice superioare, disciplină, instruire şi comandanţi valoroşi şi au cucerit teritorii imense. Războaiele anticoloniale, cel al întregului popor, de partizani din vremea lui Stalin şi Mao, războiul de gherilă, războiul prelungit, de uzură, războiul politico-ideologic au fost asimetrice. Acţiunile palestinienilor (Intifada) şi acţiunile teroriste din Irlanda de Nord au trăsături asimetrice. În perioada Războiului Rece, asimetria a fost un element important al gândirii vestice şi în special a SUA, deşi nu a fost denumită aşa. În istoria artei militare naţionale aspecte asimetrice întîlnim de fapt în luptele duse de marii voievozi români, îndeosebi pe timpul domniei lui Ştefan cel Mare şi Sfânt. Iată de ce aspectele asimetriei strategice şi polemologiei rămân în perspectiva valorificării şi sistematizării de catedrele tactică şi şi strategie ale Universităţii Naţionale de Apărare „Carol I”. În timpul conflictului transnistrean din 1992, de asemenea, găsim elemente de asimetrie cu aspect psihologic, la folosirea echipelor de "burunduci" în lupta armată. Exemplul acesta fiind întâlnit în Sudan, Pakistan, Sierra-Leone, Liberia, Afganistan, Sri
124
Lanka (Convenţia Internaţională despre drepturile copiilor din 1979 a stabilit accesul minim la încorporare la 15 ani. Omitem în cazul acesta aspectul moral).
Gândirea militară
Aspectul psihologic, logic şi asimetric al procesului gândirii ne facilitează concluzia: gândirea condusă de o bună metodă întrece prin rezultate şi învinge, la un eventual concurs, gândirea fără metodă sau metodă primitivă. Susţinută prin metode performante, gîndirea are randament sporit, calitate ridicată şi performanţe în timp. Referindu-ne la sistemul educaţional militar al armatei dinainte de 1989, el, de asemenea, conţine erori asimetrice, transpuse din fostul sistem sovietic educaţional. Sloganul "zampolit", întipărit în gândirea militarilor de "ieri", datorită metodelor de acţiune, dogmelor şi şabloanelor învechite, a fost inoculat la militari , provocând anumite incompatibilităţi la nivel psihologic. Esenţa acestor incompatibilităţi constă în blocarea psihologică a tot ce este legat de cuvântul şi activitatea "zampolitului". Asimetria, stabilită în ultimul timp, în aspect conceptual, doctrinar, psihopedagogic poate avea urmări nefaste pentru întreaga instituţie militară, de aceea nu am putut omite această direcţie din perspectiva studiilor psihologice, cu titlu de ramură aparte în psihologia militară naţională. Este cert faptul că psihologia militară ca ştiinţă şi disciplină militară, ocolind şi atacând toate asimetriile posibile, va asigura balanţa sau simetria psihologică cu celelalte armate contemporane. Este cert faptul că Dispoziţiunea pregătirii psihologice a militarilor armatei nu numai a dezvăluit toate asimetriile existente, dar sunt primele şi unicele instrumente capabile să ofere o analiză sistemică, sinergetică şi asimetrică a proceselor psihice ce au loc în instituţia militară. Alte instrumente în momentul de faţă nu există şi nimeni nu ni le va propune sub formă de «ajutor umanitar». Iată de ce dezvoltarea gândirii psiho-pedagogice în perspectiva apropiată deţine o însemnătate primordială. Forţa gândirii şi culturii psihologice aduce cu sine o viziune nouă asupra instituţiei militare atât în plan intern, cât şi extern.
125
PSIHOLOGIA ANTROPOLOGICĂ ŞI PSIHOLINGVISTICA MILITARĂ Locotenet-colonel (r) Nicolae Parcevschii Psihologia antropologică militară studiază psihologia şi comportamentul omului aflat sub arme (Homo bellicus) sau a celui aflat într-o relaţie oarecare cu instituţia militară . Se poate constata cu certitudine că ideii războiului sau altei idei legate indirect de acesta, omenirea pe parcursul evoluţiei sale i-a atras mai multă atenţie decît culturii, artei, vieţii lipsite de sărăcie etc. Întotdeauna a existat o proiecţie psihologică cu privire la război, care a determinat factorii social-politici să aloce fonduri bugetare acestei laturi a realităţii. Ca fenomen uman războiul nu poate fi înţeles decât pornind de la om. Direcţia prioritară în acest domeniu o constituie cercetarea originilor psihosociale, culturale, istorice ale fenomenului „agresivităţii de luptă”la români. Din anul 101-102 „agresivitatea de luptă” la români se află în dinamică ascendentă. Schema nu include conflictele militare interne şi relevă numai o latură a acestui fenomen complex. Cât ni s-ar părea de straniu, dar această dinamică are influenţe directe asupra elementului psihologic militar contemporan. Cel mai interesant segment istoric este cuprins între anii 1200-1300, când armata nu mai apare ca forţă militară şi socială, iar în mentalul românilor prinde rădăcini „complexul inferiorităţii militare” şi „conceptul mioritic”. Actualmente suntem martorii procesului invers - este actualizată ideea păcii, dar oare nu din trecutul războinic al omenirii şi nu prin metode războinice este ea implementată? Unde este incertitudinea şi originea acestui comportament paradoxal al omului? Războiul şi omul războinic va rămâne fenomen misterios atâta vreme cât vom urmări numai manifestările şi efectele lui de facto, dar nu vom avea cutezanţa de a găsi explicaţiile şi motivele fenomenului respectiv în originea sa. Privit sub aspect antropologic şi polemologic, Homo bellicus pe parcursul evoluţiei sale a valorizat şi făurit imagini, care au sacralizat actul războinic şi personalitatea sa prin diferite ceremonii, ritualuri, simboluri, artă muzicală, modă militară, negarea sau ignorarea tanatosului1. Simbolistica, sistematizată în heraldică militară, reprezintă şi ea o latură a psihologiei, care are influenţe puternice asupra subconştientului militarului în stabilirea viziunilor şi imaginii sale în realitatea social-istorică. În acest sens, se poate conchide că Armata Română trebuie să posede şi ea o tradiţie şi artă a simbolisticii, cu influenţe directe asupra psihicului militarilor contemporani. Psihologia militară antropologică studiind şi această latură a fenomenului militar, nu poate să nu-şi aducă contribuţia la valorificarea ideilor de protejare a psihicului militarilor, educaţie prin metode verbale decente, umanizarea şi civilizarea actului comunicării şi conducerii. Simbolistica psihologiei şi pedagogiei militare confirmă continuitatea tradiţiilor heraldice militare.
1
Morţii.
126
Deviza psihologiei şi pedagogiei militare este „Verbum vincet” (cuvântul învinge). Ea reprezintă chintesenţa activităţii psiho-pedagogice militare. Psiholingvistica2 militară studiază mecanismele, concepţiile şi strategiile lingvistice de apărare, exprimate prin cuvinte, proverbe, expresii, legende etc. Elaborează şi înaintează noi mecanisme lingvistice de comunicare, analiză şi apărare.
2
După Albert Nalcadjian
127
COMUNICAREA ÎN COLECTIVUL MILITAR Colonel (r) dr. Andrei Covrig Mii de ani minţi din cele mai lucide au lucrat la elaborarea unor tehnologii, procedee de comunicare, care ar facilita poziţia omului în mediul înconjurător. Omul pe parcursul evoluţiei sale a creat diferite sisteme de comunicare de la gintă, trib, stat sclavagist, feudalist, imperii, republici până la statul democratic de astăzi. Raţiunea omului merge mai departe şi înaintează doctrina statului mondial sau global, care-şi are adepţii şi duşmanii săi. Astfel, doctrina statului global agresează doctrinele statelor naţionale şi stă la baza conflictelor contemporane. Conform teoriei sistemelor, armata este o organizaţie birocratică, formală, deschisă, integrală, artificială, complexă. În conformitate cu aceasta ei îi sunt specifice următoarele avantaje: - unitatea; - funcţionarea clară şi precisă; - viteza de reacţie; - continuitatea tradiţiilor; - organizarea ierarhică strictă; - costul redus al actului de conducere; - depersonificarea actului de conducere; - personal minim la maximum de obligaţii; - competenţe precise pentru fiecare; - coeziunea spirituală şi fizică a membrilor grupului; - controlul riguros al activităţii; - planificarea evaluării; - dinamică continuă. Pe lângă avantaje sistemului dat îi sunt specifice şi unele dezavantaje: - obligativitatea îndeplinirii deciziilor eronate; - blocarea spiritului de iniţiativă ascendentă; - blocarea şi selectarea informaţiei ascendente; - abuzurile de putere şi autoritate; - formalismul şi stereotipia; - favorizarea conformismului; - mizarea pe constrângere. Generic, organismul militar este unica organizaţie socială, legitim creată pentru agresivitate. Acest fapt îşi pune amprentele sale asupra relaţiilor şi comunicării în cadrul său. Să trecem la dezvăluirea procesului propriu-zis al comunicării militare. Indiferent care ar fi formele de relaţii între individ şi mediul social al formaţiei sociale, totul se bazează pe relaţiile interpersonale stabilite în procesul de comunicare specific structurii date. Comunicarea este reacţia adecvată a omului la factorii mediului extern. Comunicarea interpersonală presupune, în esenţă, trei elemente fundamentale: - sursa de comunicare, sau emiţătorul – comandantul, şeful;
128
- mesajul de comunicare – verbal prin ordine şi dispoziţii, scris prin ordine, dispoziţii sau bază normativă, telefonic, vizual, în cazuri foarte rare – telepatic; - receptorul – subalternul. Atunci când primeşte mesajul, receptorul decodează mental conţinutul şi îl interpretează. Dacă el reuşeşte să recompună mesajul fără perturbări produse de mediu, atunci se poate afirma că intenţia emiţătorului s-a realizat integral. Mesajele militare constituie un sistem aparte de comunicare şi ele sunt fixate în manualele militare sub formă de comenzi. Structura mesajului militar trebuie să corespundă următoarelor exigenţe: să fie clară, înţeleasă, laconică, dar să conţină maximă informaţie despre eveniment. Mesajul militar este bazat pe un anumit vocabular, pentru a preîntâmpina interpretarea eronată a conţinutului. Mesajele militare se deosebesc de cele civile prin formă, conţinut, intensitate, durată atât mesajul civil, cât şi cel militar pot fi acceptate sau respinse. Respingerea mesajului are loc atunci cînd receptorul nu se regăseşte cu interesele propuse de emiţător, ipoteza propusă de emiţător este parţial adevărată sau are suport superficial, fals. În astfel de cazuri se poate spune că procesul comunicării nu a avut loc până la final, sau a fost incomplet. Comunicarea incompletă are loc şi atunci când nu s-a produs conexiunea inversă, care semnalizează emiţătorului informaţii că receptorul nu numai a auzit, înţeles mesajul său, dar este pe cale de a-l materializa. În mesajele militare acesta se exprimă prin fraza "Am înţeles". Mai mult, mesajele militare presupun existenţa unei conexiuni duble, când receptorul (subalternul) nu numai confirmă înţelegerea sensului mesajului, dar şi raportează emiţătorului (comandantului, şefului) despre îndeplinirea scopului expus în mesaj. Comunicarea formală în instituţia militară are loc prin mesaje regulamentare, cea neformală prin mesaje civile. Formularea corectă atât a mesajelor militare, cât şi civile stabileşte un nivel anumit al culturii comunicării în colectivul militar. Şi anume nivelul comunicării, stabilit în colectivul militar concret, defineşte evoluţia stării moralpsihologice. Extenuarea, schimonosirea acestor două tipuri de mesaje duce la respingerea mesajelor şi induce deficitul de comunicare sau face ca aceasta să fie imposibilă. Comandanţii, care sunt responsabili de dezvoltarea culturii comunicării la subalterni, trebuie să posede un nivel corespunzător al comunicării. Comandanţii, care posedă o cultură înaltă a comunicării, cultivă acest lucru şi la subordonaţi.
Atitudini individuale, care facilitează comunicarea. Nivelul înalt al comunicării se cultivă prin respectarea anumitor principii: - "atacaţi" problema, nu persoana; - descrieţi, nu evaluaţi; - comunicaţi concret, nu la general; - asumaţi-vă responsabilitatea despre ceea ce comunicaţi; - asiguraţi continuitatea comunicării; - controlaţi-vă intonaţia glasului şi gesturile; - formulaţi mesajele – capacitatea creierului de a gândi prin cuvinte este de cca 400/min., de a exprima este de cca 120/min.,
129
- credibilitatea conţinutului, noutatea mesajului; - eliminaţi judecata imediată a conţinutului; - priviţi atent interlocutorul; - reacţionaţi cu interes la mesajele expuse; - nu întrerupeţi interlocutorul; - recunoaşteţi şi respectaţi aşteptările interlocutorului; - cunoaşteţi gradul de cultură şi particularităţile psihologice ale interlocutorului; - exteriorizaţi respectul dumneavoastră. Obstacole în comunicarea interpersonală: - exteriorul antipatic al interlocutorului; - jargon, limbaj parazitar; - expresii necenzurate; - gesturi necenzurate; - agresarea psihologică şi verbală a interlocutorului; - insistenţa neîntemeiată asupra unor prevederi. Tipurile de comunicare. În orice tip de organizaţie comunicarea se desfăşoară în trei direcţii principale: - descendentă, spre subordonaţi; - ascendentă, către şefi; - pe orizontală, între omologi. Comunicarea descendentă conţine informaţii corecte şi esenţiale pentru munca productivă şi planificată a subordonaţilor şi are loc prin: - documente scrise; - întâlniri şi şedinţe de lucru; - discuţii şef-subaltern. Comunicarea ascendentă conţine informaţii clare despre ceea ce are loc în eşaloanele inferioare, în baza conexiunii inverse şi oferă posibilitatea de a spori, reorienta şi coordona activitatea subordonaţilor într-un flux continuu de activitate. Comunicarea descendentă şi ascendentă oferă posibilitate comandantului de a asigura performanţa colectivului militar, iar subordonaţilor le oferă motivaţia activităţilor desfăşurate şi acceptarea deciziilor şefilor. Comunicarea orizontală este modul de comunicare unde membrii colectivului au aproximativ aceeaşi responsabilitate şi autoritate sau interese şi viziuni comune. O structură strict ierarhizată, precum este armata, are tendinţa de a reduce comunicarea pe orizontală. Comunicarea orizontală (neformală) este mai rapidă şi mai flexibilă decât cea formală (tip descendent-ascendent). Cu toate acestea, menţinerea unui anumit nivel de comunicare neformală în colectivul militar nu numai facilitează, dar şi este necesară pentru a consolida legăturile interpersonale între militari. Comunicarea neformală şi formală nu trebuie sa afecteze, însă, responsabilităţile funcţionale şi relaţiile între militari. De regulă, un comandant cu experienţă în timpul serviciului pune accentul şi se bazează pe comunicarea formală, în afara serviciului este lider al relaţiilor neformale. Supraîncărcarea cu informaţie. În cazuri extreme supraîncărcarea cu informaţie poate duce la blocarea informaţională a psihicului. Un comandant eficient va proteja subordonaţii de
130
supraîncărcare informaţională cu date prin repartizarea egală a informaţiei între executori sau "aducerea la cunoştinţă persoanelor, la care se referă". Eficientizarea comunicării. În comunicare o problemă deosebit de importantă constă în formarea convingerilor cu ajutorul mesajelor după următoarele reguli: 1. prezentaţi la începutul argumentării, care este punctul de pornire, acesta fiind şi argumentul principal; 2. prezentaţi argumentele unitar, armonic şi dinamic; 3. prezentaţi argumente cu efecte de "noutate", care să menţină interesul destinatarilor; 4. apelaţi la experienţa personală şi a destinatarilor; 5. argumentele folosite să nu fie emoţionale şi singurele de felul său, căci pot fi interpretate ca demagogie; 6. respectaţi logica între elementele comunicării; 7. expuneţi clar şi în limbaj înţeles; 8. "încălziţi" dialogul cu elemente cunoscute şi dragi tuturor; 9. respectaţi raportul optim între raţional şi afectiv, interesele emiţătorului şi receptorului, convingere şi seducţie; 10. organizaţi sesiuni şi autotreninguri de comunicare. Comunicarea neverbală. Până în prezent majoritatea oamenilor nu cunosc că circa 65% din volumul comunicării are loc prin semnale neverbale (mimică, gesturi, mişcări, privire etc.) şi numai 35% prin semnale verbale. Oamenii îşi comunică zilnic unul altuia semnale neverbale, care rămân neobservate la prima vedere, dar care sunt înregistrate şi descifrate de subconştientul fiecăruia. Limbajul neverbal poate fi desluşit în urma unei pregătiri speciale. Dezvoltarea abilităţilor de comunicare neverbală la militari facilitează procesul comunicării în condiţii extreme, de luptă. Colectivul militar în care comunicarea obişnuită este înlocuită cu comunicarea neverbală sunt cele mai eficiente. Fenomenul comunicării neverbale deţine un loc deosebit, poate că cel mai important, în viaţa omului şi pe nedrept este ignorată în psihologia clasică, motivul fiind cunoaşterea insuficientă a mecanismelor şi explicarea ştiinţifică a fenomenului în cauză. Comandantul-pedagog, care operează prin comunicare neverbală1, incontestabil posedă abilităţi carismatice. Iată de ce deseori ne miră faptul că oamenii sunt atât de diferiţi, încât este cu neputinţă să se înţeleagă unul cu altul. Totodată, deseori este de ajuns un singur gest, intonaţie, privire pentru a stabili un contact perfect. Omul, în diferite situaţii, se manifestă diferit, poate fi viteaz sau cuprins de frică. Finalul comportamentului său este legat de o serie de factori externi şi interni. Mai mult decât atât, omul este compus din două imagini congruente – imaginea reală, care deseori este ascunsă de el, şi imaginea falsă, pe care o expune la vitrină. Rare sunt cazurile când fiecare din imaginile respective se situează în partea corespunzătoare a oglinzii spiritului. Iată de ce un militar disciplinat, care cunoaşte şi se comportă regulamentar, în situaţii extreme poate fi incapabil de a acţiona, din simplul motiv că este afectat de frica pedepsei disciplinare, iar altul "indisciplinat", în situaţii extreme va da dovadă de vitejie şi eroism.
1
Comunicarea neverbală se studiază la curs extracurricular.
131
INTERACŢIUNE. RELAŢII INTRA ŞI INTER PERSONALE. DESPRE COEZIUNE Colonel (r) prof. Gabriel Dulea Am abordat până acum procesele şi fenomenele specifice grupului militar prin prisma psihologiei sociale, aşa cum am afirmat, însăşi psihologia luptei fiind o formă de psihologie socială. S-ar putea considera că prin psihologia socială ar fi posibilă rezolvarea problemei, dar atunci pe nedrept s-ar trece peste prioritatea socialităţii care este apanajul sociologiei. Deşi psihologia socială şi sociologia se întrepătrund, există deosebiri specifice, “sociologia ocupându-se de realitatea socială obiectivă în toată complexitatea ei, iar psihologia socială de latura subiectivă a acestei realităţi”1. În studiul fenomenului militar “nu poate exista o sociologie şi o psihologie pure şi /.../, în special în domeniul luptei, stările de trăire cu determinări şi incertitudini nu pot fi investigate fără aportul ambelor discipline”2. În acest sens, putem vorbi de psihosociologie sau de sociopsihologie, în funcţie de ponderea pe care o reprezintă una sau alta din cele două ştiinţe în tratarea problematicii propuse spre abordare. Să urmărim însă ce fenomene se petrec în grupul militar de la constituire sa până la atingerea performanţei închegării sale – realizarea coeziunii, pentru care sunt necesare, după părerea sociologilor, cel puţin trei condiţii: contactul spaţial, contactul psihic şi contactul social. Contactul spaţial este una din condiţiile primare îndeplinite prin faptul că militarii îşi desfăşoară activitatea în cazarmă sau pe câmpul de instrucţie, aflându-se împreună la instrucţie, servitul mesei sau odihnă. Se îndeplineşte deci condiţia elementară a contactului spaţial. Şi contactul psihic are toate premisele de manifestare. Chiar de la angajare militarii sunt repartizaţi în structuri organizatorice specifice aptitudinilor şi deprinderilor dobândite încă din viaţa civilă. Sunt adunaţi în locuri special destinate, unde îşi cunosc comandanţii nemijlociţi (de obicei comandantul subunităţii şi comandanţii de grupe). Are loc repartizarea pe grupe şi funcţii în cadrul acestora. Militarilor nu le este indiferent acest moment important al constituirii grupului. “Tinerii adunaţi se observă reciproc, înregistrează înfăţişarea exterioară, se prezintă reciproc, întreabă numele şi prenumele, încep primele discuţii şi schimburi de informaţii despre sine, despre ceea ce îi interesează şi încep să caute unele probleme comune”3. Apare contactul psihic ca premisă a coeziunii sufleteşti. Dar “observarea unei persoane străine constituie, din punct de vedere psihologic, un proces foarte complicat /.../, înseamnă înregistrarea
1
Dicţionar de psihologie socială, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti 1981, p.201 General-maior (r) dr. Constantin Atanasiu, Umanul – dimensiune în luptă, Editura Militară, Bucureşti 1981, p.35 3 Jan Szcepanski, Noţiuni elementare de sociologie, Editura Ştiinţifică, Bucureşti 1972, p.136 2
132
caracteristicilor ei, a aspectului exterior, a trăsăturilor intelectuale şi de caracter, a cunoştinţelor pe care le posedă etc.”4. Simplul contact psihic nu este însă suficient pentru realizarea coeziunii. Este nevoie de instaurarea unei legături psihice durabile, atunci când interesul membrilor grupului duce la apariţia premiselor unei simpatii reciproce, unei colegialităţi, ataşament sentimental etc. Dar pentru aceasta militarii trebuie să se cunoască în activităţile comune, unde intră în interacţiune. Se face încă un pas spre coeziune. Cum trebuie înţeleasă interacţiunea? Ea este un proces psihosocial complex cu repercusiuni asupra tuturor proceselor şi fenomenelor de grup şi cu implicaţii practice determinante pentru însăşi existenţa grupului ca entitate socială, „Interacţiunea reciprocă este /.../ nu numai un anumit sistem de funcţii, care urmăresc modificarea funcţiilor sau ale comportărilor altui individ sau grup. Interacţiunea reciprocă reprezintă adevăratul conţinut al vieţii grupului, cu alte cuvinte, interacţiunile reciproce constituie componenta esenţială a tuturor proceselor în care sunt implicaţi membrii grupului. Prin interacţiune reciprocă se realizează procesele adaptării individului la grup, procesele de colaborare şi conflictuale, subordonarea şi dominarea unui individ asupra celuilalt”5. Din punct de vedere psihologic, “percepţiile şi reprezentările, gândurile şi sentimentele nu există ca acte răzleţe; ele intră în conexiuni reciproce, interacţionează, se combină şi totodată se integrează în sfera stărilor, atitudinilor, relaţiilor şi comportamentelor persoanei”6. Se vorbeşte de interacţiune intrapsihică, intrapersonală. Ea deschide calea spre interacţiunea interpersonală, determinantă în afirmarea relaţiilor interpersonale ca suport şi generator de coeziune grupală. “Interacţiunea intrapsihică, intrapersonală devine permisă şi suport al interacţiunii interpersonale: Persoana este nu numai un sistem sincronic, închis, dar şi diacronic, deschis contactelor cu ambianţa externă, fizică şi socială”7. Dar coeziunea este probată în cazul relaţiilor interpersonale, care pot fi de atracţie sau de respingere, în funcţie de sentimentele dominante în plan psihologic, de realitatea în care au loc manifestările psihosociale de grup, pentru că “în procesul interacţiunii interpersonale, oamenii se percep, comunică, acţionează şi reacţionează unii în raport cu alţii, se cunosc şi drept urmare, se apropie, se asociază, se îndrăgesc, se ajută, se împrietenesc sau, dimpotrivă, se suspectează, devin geloşi, se resping, se urăsc”8. Nu vom comenta în amănunţime relaţiile interpersonale. Ele fac obiectul unor largi dezbateri în literatura de specialitate. Vom spune numai că principalele categorii de relaţii interpersonale pe care le întâlnim în cadrul grupului militar sunt: cognitive (militarii se văd, se aud, se observă, se studiază, elaborează imagini, impresii sau convingeri unii despre alţii, se cunosc, mai mult sau mai puţin adecvat, între ei); comunicaţionale (comunică unii cu alţii, fac schimb de cunoştiinţe şi informaţii); afectivapreciative (se apreciază, se preferă sau se resping, se simpatizează sau se antipatizează unii pe alţii); de influenţă, autoritate şi prestigiu (capătă unii faţă de alţii anumite 4
Idem Ibidem, p.142 6 Pantelimon Golu, Op.cit., p.27 7 Idem, p.31 8 Pantelimon Golu, Psihologie socială, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti 1971, p.131 5
133
ascendenţe, dependenţe). De mare importanţă în studiul militar o constituie manifestarea relaţiilor între şefi şi subordonaţi, asupra cărora specialiştii militari se apleacă cu consecvenţă, iniţiind investigaţii ştiinţifice, ale căror concluzii sunt benefice pentru instaurarea unui climat psihosocial sănătos, propice obţinerii performanţelor în instrucţia pentru luptă la toate nivelurile organizatorice din armată. Analiza întreprinsă până acum în acest capitol ne va facilita înţelegerea fenomenului psihosocial care este „coeziunea”, faţă de care se manifestă un interes crescând în ultima perioadă. În sens larg, coeziunea socială se defineşte „ca un sistem organizat de relaţii, instituţii, mijloace de control social, care concentrează indivizii, subgrupurile şi alte elemente componente ale colectivităţii într-un întreg capabil să existe şi să se dezvolte. Fiecare colectivitate, dacă trebuie să existe şi să se dezvolte, trebuie să aibă o coeziune care să dea naştere sudurii ei interioare, care asigură satisfacerea nevoilor individuale şi colective, loialitatea membrilor faţă de întreg, opunerea faţă de alte colectivităţi sau colaborarea cu ele, într-un cuvânt fiecare colectivitate trebuie să fie organizată şi ordonată intern”9. Din punct de vedere militar, coeziunea este considerată rezultanta superioară a formării grupului militar, a funcţionării sistemului de relaţii formale (statuate în reglementări) şi informale (interpersonale) în condiţiile concrete ale procesului instructiveducativ, a îmbinării specifice a factorilor psihosociali ce-i determină structura şi configuraţia proprie. Aceasta exprimă unitatea psihosocială a membrilor grupului militar. La baza structurii interne şi a coeziunii grupului militar stau: conştientizarea de către militari a scopului major pentru care acesta fiinţează; atitudinea lor favorizabilă faţă de sarcinile (misiunile) încredinţate; relaţiile interpersonale pozitive apărute în câmpul activităţii desfăşurate în comun. Împărtăşind acelaşi mod de viaţă, într-un context de instruire şi formare intensivă şi riguroasă, în condiţiile mai mult sau mai puţin dificile trăite în comun la militarii din cadrul grupului se cultivă o identitate de scopuri, atitudini şi valori, fiecare individualizate, fuzionând cu celelalte, ceea ce duce la formarea sentimentului de apartenenţă la grupul militar. „Activitatea şi modelul de acţiune militară implică apariţia sentimentului identităţii al unităţii organice a grupului şi al singularităţii sale”10. Coeziunea grupului militar constituie fenomenul psihosocial rezultat al interacţiunii unor factori obiectivi şi subiectivi din mediul şi activitatea militară care pot fi luaţi în considerare în aprecierea (măsurarea) coeziunii la un moment dat. Dintre factorii obiectivi care contribuie la dezvoltarea coeziunii grupului militar amintim: mărimea grupului (cu cât este mai restrâns, raporturile directe de comunicare şi participarea la viaţa comună sunt mai puternice); angajarea grupului în acţiuni comune, în situaţii cu diverse solicitări complexe (trageri de luptă sau demonstrative, exerciţii tactice, antrenamente, activităţi în timpul liber etc.); eficienţa activităţilor desfăşurate în comun (dacă acestea oferă sau nu satisfacţii de ordin profesional şi moral); unitatea eforturilor individuale, care duce la obţinerea unor rezultate superioare, iar acestea la recunoaşteri şi aprecieri pozitive, la amplificarea prestigiului colectiv, la creşterea motivaţiei pentru acţiune, la apropierea afectivă dintre militari, dintre comandanţi şi subordonaţi; sistemul 9
Jan Szcepanski, Op.cit., p.195-196 Sociologie militară, studii, Editura Militară, Bucureşti, 1975, p.198
10
134
de obligaţii şi drepturi, de recompense şi pedepse, care se cere permanent reglat pentru a se evita distorsiunile; stabilitatea compunerii grupului militar pe o perioadă cât mai mare de timp. Din rândul factorilor subiectivi, care trebuie luaţi în considerare când avem în vedere dezvoltarea coeziunii grupului militar, menţionăm: consensul cognitiv şi afectiv, care indică formarea unor atitudini asemănătoare la toţi militarii faţă de aceleaşi evenimente; nevoia psihosocială de relaţionare cu ceilalţi, care are la bază trebuinţa de incluziune, de apartenenţă la grupul militar, trebuinţa de control a altora sau din partea altora şi trebuinţa de afecţiune, apreciere din partea celorlalţi; adaptarea conştientă şi fermă, în toate împrejurările, la prevederile actelor normative care reglementează activitatea grupului militar; capacitatea de autocontrol şi autoreglare a comportamentului la cerinţele grupului etc. La întrebarea dacă gradul de coeziune al grupului militar poate fi măsurat şi evaluat, răspunsul este afirmativ, dar dincolo de calculul riguros propus de specialişti, credem că aceasta poate fi evaluată prin observarea sistematică a comportamentului militarilor dintr-un grup. Pentru măsurarea coeziunii unui grup militar pot fi luaţi în considerare următorii indicatori11: rezultatele obţinute în instrucţia pentru luptă; starea şi practica disciplinară; preocuparea fiecărui membru al grupului pentru obţinerea unor rezultate superioare, atingerea performanţei; intensitatea şi natura raporturilor dintre militari pe orizontală (egali în grad şi funcţie); raporturile dintre şefi şi subordonaţi; conţinutul şi modalităţile de manifestare a opiniei colective; promptitudinea şi gradul de angajare a membrilor grupului la îndeplinirea unor sarcini şi misiuni colective; preocuparea fiecărui militar pentru prestigiul şi autoritatea grupului militar din care face parte, contribuţia personală la menţinerea şi promovarea lor. Trebuie avută, de asemenea, în vedere, am spune, un tip special de coeziune – cea sufletească – realizată în grupurile militare în care tipurile de relaţii specifice coeziunii grupului s-au cristalizat, ea intervenind ca un catalizator în obţinerea performanţelor la instrucţie sau pe câmpul de luptă.
11
Psihologie şi pedagogie militară, Editura Militară, Bucureşti, 1992, p.133
135
PSIHODIAGNOSTICA Locotenent-colonel (r) Nicolae Parcevschii Psihodiagnostica reprezintă una din direcţiile importante în psihologia militară. Întemeietorul psihodiagnosticii este socotit pe drept americanul J. Kattel, care în 1890 a propus primele teste. Tot el a introdus noţiunea de test. Noţiunea de psihodiagnostică a fost introdusă de G. Rorchah în anul 1921. Principiul universal al psihodiagnosticii constă în unitatea diagnosticii şi corecţiei. Actualmente în psihologie se operează cu peste 15 mii de metodici. Organizarea psihodiagnosticii în armată se bazează pe principiul competenţei şi superiorităţii. Aceasta înseamnă că organul superior psihodiagnostic în Armata Română este Laboratorul de selectare psihofiziologică al Centrului de expertiză psihologică al armatei. Instrumentele folosite în psihodiagnostică se întăresc în metodicele respective. Selectarea militarilor şi distribuirea lor pe funcţii se efectuează în baza „Metodicii selectării şi distribuirii specialiştilor militari conform examenului psihofiziologic”. Psihodiagnostica efectuată de Laboratorul de selectare psihofiziologică este obligatorie pentru ceilalţi operatori psihodiagnostici din armata. Operatorii psihodiagnostici nu au dreptul să anuleze sau să pună la îndoială psihodiagnosticul propus de Laboratorul de selectare psihofiziologică. Drept operatori psihodiagnostici în Armata Română, cu drepturi legale, sunt recunoscuţi specialiştii în domeniul psihologiei militare din Laboratorul de selectare psihofiziologică, Direcţia educaţie, Direcţia pregătire de luptă, catedra ştiinţe socioumane a Academiei Forţelor Armate, sociolog-psihologii militari din unităţi. În acest moment drept instrumente psihodiagnostice aprobate spre folosinţă în trupe sunt: I. Diagnosticul proceselor psihice. 1. Percepţia 1.1. Metodica „Cadranul dispozitivelor”. 1.2. Cuburi. 2. Memoria 2.1. Memoria mecanică (vizuală) în volum. 2.2. Memoria de scurtă durată. 2.3. Memoria de lungă durată. 2.4. Memoria operativă. 3. Atenţia 3.1. Tabela Bourdon sau tabela Şulte (găsirea numerelor prin comutarea atenţiei). 3.2. Metodica Labirint (concentrarea atenţiei). 3.3. Metodica Krepelin. 3.4. Spirit de observaţie. 4. Gândirea 4.1. Testul Lippman. Rânduirea numerică. 4.2. Analogii. 4.3. Constatarea legităţilor (L. Pokrovski).
136
4.4. Generalizare. 4.5. Cuvinte de prisos (clasificare). 4.6. Labilitate intelectuală. 4.7. Testul Raven. 4.8. Testul la intelect V. Buzin. II. Diagnosticul emoţiilor (trăsături emoţionale). Stres. Depresii. 1. Metodica Liuşer. 2. Metodica diagnosticării nivelului frustraţiei sociale Boico. 3. Metodica diagnosticării nivelului stingerii emoţiilor stresante Boico. 4. Metodica diagnosticării stării de neurotism C. Heka, H. Hessa. 5. Metodica aprecierii stabilităţii emoţionale la stres şi adaptaţiei sociale. Holms şi Raghe. III. Diagnosticul temperamentului şi personalităţii. 1. Eysenck (57 întrebări). 2. Particularităţi accentuate ale caracterului. 3. Chestionar caracteriologic C. Leongard. 4. CMPI (Berezin). 5. Testul 16 FAP (Kattel). 6. Pronostic. 7. Testul la accentuarea caracterului Şmisec. IV. Diagnosticul relaţiilor interpersonale. 1. Metodica Liri. 2. Sociometria şi referentometria. 3. Metodica C. Tomas. 4. Testul la agresivitate „Bassa-Darkex”. 5. Studierea climatului psihologic în colectiv. Metodica lui R.O. Nemov. V. Diagnostici speciale. Diagnostica morfopsihologică a personalităţii teroristului. Celelalte metodici nu pot fi aplicate decât în modul descris anterior. Operatorul psihodiagnostic este obligat să verifice personal validitatea metodicii înainte de a o aplica pentru condiţiile concrete. În situaţie normală, fiecare soldat şi gradat voluntar trebuie să treacă un complex psihodiagnostic. În afară de aceste instrumente se folosesc metodici şi tehnologii de profil închis, aprobate fiecare în parte. Tehnologiile psihologice militare Perspectiva existenţei unei armate mobile, formată din luptători profesionişti, permite punerea problemei tehnologiilor militare. O tehnologie, riguros aplicată, produce efectul scontat de fiecare dată. Starea finală urmărită de tehnologie este o capacitatea specială de luptă, tinzând spre limita posibilităţilor umane. Tehnologia în sine este un produs intelectual, elaborat ştiinţific în cadrul psihologiei militare ca psihologie de ramură. Este o tehnologie de vârf, odată elaborată devenind proprietatea armatei.
137
Tehnologiile psihologice militare, producând capacităţi de luptă, sunt secrete, atât pentru păstrarea exclusivităţii, cât şi surprinderii inamicului. Elaborarea unor tehnologii este de competenţa unor specialişti de înaltă calificare. Fiind tehnologii de vârf, tehnologiile psihologice militare nu se transferă de la o armată la alta şi funcţionează în condiţiile pentru care au fost create. În aceste condiţii calitatea umană, caracteristică naţiunii date, fiind de o importanţă majoră. Ca orice produs ştiinţific, o tehnologie militară cere timp pentru concepere, experimentare şi aprobare. În etapa contemporană nu pot fi obţinute performanţe de elită în afara unor tehnologii psihologice militare. O tehnologie psihologică militară nouă poate avea rezistenţe din partea altor tehnologii militare moştenite sau împrumutate de la alte sisteme militare.
138
METODE ŞI PROCEDEE DE PREGĂTIRE PSIHICĂ PENTRU LUPTĂ A MILITARILOR DIN FORŢELE TERESTRE Colonel (r) prof. Gabriel Dulea Preocupările specialiştilor din domeniul pregătirii psihice pentru luptă îmbracă, într-o formă mai mult sau mai puţin disimulată, aspectul pregătirii sub aspectul protecţiei trupelor şi influenţării inamicului într-un eventual război psihologic. Aşa cum am văzut, războiul psihologic nu vizează însă numai armata, ci întreaga populaţie. Mai mult, el angajează prioritar factorul politic, însuşi războiul fiind “un adevărat act politic, o continuare a relaţiilor politice, o realizare a acestora cu alte mijloace”1. În concepţia specialiştilor occidentali, războiul psihologic vizează statele aflate în criză economică şi politică, fiind pregătit îndelung, cu mult înaintea declanşării luptei armate. Vom înţelege, aşadar, pregătirea psihică pentru luptă ca un complex de acţiuni conştient direcţionate spre călirea psihofizică a corpului de cadre şi a soldaţilor şi gradaţilor voluntari, pentru a face faţă solicitărilor psihice ale câmpului de luptă. Astfel concepută, pregătirea moral-psihologică are ca dimensiune dominantă caracterul de continuitate, ea desfăşurându-se deopotrivă în cazarmă, pe câmpul de instrucţie, în poligoane, în exerciţiile tactice. Capitolul de faţă pune la dispoziţia comandanţilor un minimum teoretic necesar înţelegerii fenomenelor şi proceselor psihosociale care au loc în procesul instruirii pentru luptă, fenomene ce stau la baza stabilirii modalităţilor de pregătire psihică pentru luptă la care ne vom referi în continuare. Modalitatea de bază şi cea mai eficientă este antrenamentul. Calităţile psihofizice ale luptătorului nu se pot obţine prin lecţii, chiar dacă respectivul comandant este as în domeniul pedagogic. Cunoştinţele teoretice sunt într-adevăr necesare, dar numai ca suport pentru formarea unor priceperi şi deprinderi solide, prin antrenamente susţinute, riguros concepute şi desfăşurate pe baza unor obiective care trebuie atinse gradual, pe etape bine definite. Antrenamentul are ca scop suprem lupta. Tot ceea ce se întreprinde într-un antrenament, indiferent de natura lui, se subordonează acestui scop suprem. Cum pregătirea moral-psihologică face parte integrantă din instrucţia pentru luptă, formarea calităţilor psihice necesare luptătorului se subordonează şi ea acestui scop. “Îndemânarea şi sângele rece în faţa situaţiilor neaşteptate sunt mijloace de luptă pe care ostaşii trebuie să le câştige”2. Un antrenament ştiinţific conceput trebuie să vizeze şi potenţele psihice de care dispun militarii pentru că “antrenamentele ştiinţifice sunt dozate în raport cu structura psihică a militarilor”3. Un antrenament prelungit, cu reluări, cu repetări lipsite de criteriul controlului, duce la instalarea monotoniei, a plictiselii, manifestându-se în cele din urmă oboseala prematur instalată. “Mecanismul psihofiziologic al omului nu dispune de o energie inepuizabilă. Când ea ajunge la limita capacităţii sale de rezistenţă, 1
Carl von Clausewitz, Despre război, Editura Militară, Bucureşti, 1982, p.67 General-maior (r) dr. Constantin Atanasiu, Eseu despre educaţia ostăşească, Editura Militară, Bucureşti, 1979, p.67 3 Ibidem, p.78 2
139
este necesar repaosul, pentru ca energia cheltuită să se refacă şi echilibrul forţelor să fie restabilit. Depăşirile acestor limite pot crea stări de dezechilibru psihologic care diminuează puterea în câmpul de acţiune al ostaşilor luptători.”4 Dacă oboseala fizică este uşor de observat şi recuperat, comandantul luând măsuri de odihnă în cazul unui efort prelungit, pentru recuperarea psihologică, aşa cum am putut constata, acest lucru nu este suficient. Este nevoie de ceea ce specialiştii numesc “înviorare psihologică”, adică găsirea unor modalităţi specifice de relaxare, de restabilire a echilibrului psihic. Trebuie create condiţii optime pentru menţinerea unui tonus ridicat în rândul militarilor, făcându-i apţi să reziste la cerinţele câmpului de luptă modern. “Procesul instructiv-educativ din unităţi, antrenamentul şi întreaga activitate de necontenită adaptare la cerinţele câmpului de luptă urmează să modeleze individualitatea, ţinând seama de posibilităţile de efort ale organismului. Nu oameni obosiţi, ci antrenaţi, gata să se dezlănţuiască, sunt aşteptaţi pe câmpul de luptă.”5 Manifestările intervenite în urma unor eforturi de încordare psihică maximă, dusă peste limitele normalului, sunt foarte diferite de la individ la individ. După perioada de încordare urmează, în mod firesc o descărcare şi o destindere în raport cu structura psihică a fiecăruia şi cu intensitatea pe care a reclamat-o locul lui în luptă (la unii verbiaj, la alţii tăceri prelungite, apoi gesturi ieşite din comun şi chiar lacrimi). Evitarea unor asemenea stări, cu repercusiuni nedorite, se poate face prin antrenament, unde comandantul trebuie să urmărească reacţia organismului militarilor la factorii perturbatori, generatori de modificări metabolice şi psihice. Pentru pregătirea moral-psihologică e bine să se reducă antrenamentul la orele afectate acestei categorii de instrucţie pentru luptă? Evident, nu. Pentru că ea trebuie să aibă caracter continuu, să fie vizată la toate categoriile de instrucţie, indiferent de armă şi specialitate. Mai mult decât atât, comandantul trebuie să-şi propună în procesul de instruire psihică, indiferent de natura antrenamentului şi obiectivele vizate de pregătirea moral-psihologică, ireductibilă la una sau alta din laturile ei. La instrucţia de front, de pildă, se poate urmări, din punct de vedere psihologic, formarea unor deprinderi care solicită din partea ostaşului dezvoltarea atenţiei, concentrarea efortului în direcţia corelării unor mişcări până la formarea unor reflexe (automatisme), astfel încât execuţia să nu presupună efort de gândire sau acţiunea de chemare din memorie, procese psihice superioare. Se ajunge astfel la automatisme, precumpănitoare în comportarea pe câmpul de instrucţie sau în luptă şi, de ce nu, necesare. Instrucţia tragerii, la rândul ei, presupune şi apelul la pregătirea psihologică. Antrenamentul “la rece”, menit să formeze la militari priceperi şi deprinderi în mânuirea armamentului şi tehnicii de luptă, trebuie să aibă în vedere şi factorii psihologici cu rol perturbator, cum ar fi zgomotul din timpul efectuării tragerilor. Specialiştii sunt de părere că acesta diminuează considerabil randamentul luptătorilor. Se estimează, în acest sens, că militarului îi sunt necesare 6-8 ore pentru a se obişnui cu zgomotul din timpul tragerilor din poligon sau a celor de luptă. În contextul creării unor asemenea condiţii, se poate considera că antrenamentele se desfăşoară în condiţii cât mai apropiate de câmpul
4 5
Ibidem, p.108 Ibidem, p.113
140
de luptă modern, unde zgomotele puternice create de explozii sunt completate cu incendii, baraje naturale şi artificiale etc. La aceasta trebuie adăugat faptul că obţinerea unor calificative maxime la tragerile cu armamentul şi tehnica din dotare nu conduce automat la o comportare similară pe câmpul de luptă, unde factorii perturbatori provoacă o percepţie diferită a obiectivului de lovit pe timp de pace. Structura psihică a militarului, menţinerea echilibrului psihic pot avea rol determinant. Un exemplu din timpul celui de-al doilea război mondial este relevant în acest sens. Dintre doi militari cu rezultate foarte bune în timpul tragerilor de instrucţie angajaţi în luptă, doar unul a reuşit să distrugă cu aceeaşi precizie tancurile inamice, celălalt ratând ţinta. Explicaţia constă în diferenţele de ordin psihologic din comportamentul celor doi ostaşi şi reclamă necesitatea creării pe timpul tragerilor de antrenament a unor condiţii similare cu cele de pe câmpul de luptă, pentru ca, pus într-o situaţie reală, militarul să nu se complexeze, să nu-şi piardă echilibrul psihic şi să acţioneze cu sânge rece pentru îndeplinirea cu succes a misiunilor încredinţate. Un prilej important de pregătire moral-psihologică a militarilor îl constituie deplasarea la locul de desfăşurare a instrucţiei. Alternarea marşului cu alergarea este doar un aspect important şi el în călirea psihofizică. Importantă este, în cazul desfăşurării unor exerciţii tactice, introducerea în situaţia tactică chiar din acest moment. Când antrenamentul se face cu participarea mai multor subunităţi, se creează deliberat dubla partidă. La un moment dat, pe timpul deplasării spre locul destinat instrucţiei tactice, se creează momentul atacării prin surprindere din toate părţile, simulându-se situaţia încercuirii. Desfăşurarea rapidă în dispozitiv şi respingerea inamicului, urmărirea şi ocuparea poziţiilor de luptă dau complexitate şi credibilitate antrenamentului. Comandantul urmăreşte apoi rezolvarea celorlalte probleme de învăţat, după planul propus. Rolul nedisimulat al antrenamentului este atingerea perfecţiunii, întruchipată în măiestria ostăşească, înţeleasă din punct de vedere psihologic ca “un ansamblu de însuşiri acumulate condiţionat şi puse în valoare de forţa psihică a combatantului. Pe de altă parte, puterea de dăruire este aliajul de bronz din care este turnat, în configuraţia ardentă a luptei, edificiul măiestriei militare” 6. Este important să reţinem acest lucru pentru că “măiestria militară reclamă convergenţa întregului efort al armatei către transferul său potenţial în domeniul acţiunilor rapide, cu o largă desăvârşire intelectuală, fizică, psihică a comandanţilor şi maselor ostăşeşti” 7. Exerciţiile tactice oferă câmp larg de desfăşurare a verificării calităţilor psihice şi fizice dobândite prin antrenament. Dacă antrenamentul se desfăşoară şi din punctul de vedere al pregătirii moral-psihologice în condiţii cât mai apropiate câmpului de luptă, exerciţiul tactic reprezintă cadrul larg de manifestare a acestor condiţii, adică momentele create sunt caracteristice şi asemănătoare până la identificare cu cele de pe câmpul de luptă. Pentru aceasta trebuie creată, în primul rând, caracteristica specifică luptei reale. Supunem atenţiei eşalonului care organizează exerciţiul tactic un posibil “scenariu” prin care s-ar putea urmări şi, în acelaşi timp, verifica pregătirea psihică pentru luptă a militarilor. 6
General-maior (r) dr. Constantin Atanasiu, Incursiuni în psihologia luptei, Editura Militară, Bucureşti, 1974, p.39 7 Idem
141
Se porneşte de la o alarmare a unităţilor angajate în exerciţiu, asemănător unei situaţii reale, luându-se toate măsurile pregătitoare pentru a se merge la luptă. Desigur, actul de concepere a unui exerciţiu tactic este apanajul tacticienilor şi strategilor, în funcţie de amploarea lui. Rolul psihologilor militari este de a crea momente psihologice specifice luptei şi de a urmări şi trage concluziile ce se impun, adoptând măsurile necesare restabilirii echilibrului psihic afectat la un moment dat. Să încercăm să surprindem, în continuare, ce se poate întreprinde din punct de vedere psihologic pe parcursul derulării unor momente deliberat mărite pe timpul unui exerciţiu tactic. În primul rând, punerea în situaţie de luptă a subunităţilor produce un sentiment specific de teamă, teama de necunoscut. “Diferenţa mare între existentul cunoscut şi acel necunoscut, sosit prin surprindere, amplifică starea de dezorganizare a activităţii lăuntrice, nu numai metabolice, ci şi sufleteşti. Unitatea psihică umană, solicitată brusc, suportă un neprevăzut ce poate aduce şocul, care dă peste cap mersul normal al vieţii psihice” 8. Teama de necunoscut este întreţinută intenţionat prin neprecizarea inamicului, cadru propice pentru instalarea a tot felul de presupuneri, amplificată de zvonuri special lansate. Dar zvonul nu este o simplă informaţie eronată, aşa cum, de pildă, au înţeles-o unii, convocându-i pe comandanţii de subunităţi la comandantul unităţii. Aceasta poate fi cel mult o glumă de prost gust, deplasată, care conturbă activitatea comandantului unităţii suprasolicitat într-o situaţie reală. Deci, nu orice informaţie eronată, transmisă din om în om, constituie un zvon. Trebuie să avem însă în vedere că “circulând din om în om, zvonurile tind să devină tot mai concise. Nu numai diminuarea conţinutului informaţional falsifică mesajul; în paralel are loc şi un proces de accentuare a unor elemente, datorită perceperii, reţinerii şi reproducerii selective a informaţiilor. Fiecare individ filtrează mesajul ce îi parvine. Se reţine ce e frapant, ceea ce şochează prin noutate” 9. Deplasarea în raionul de concentrare, ca şi ocuparea poziţiilor de luptă este bine să se facă fără solicitări psihice speciale. Militarii vor fi şi aşa sub impresia unor sentimente din cele mai diferite. La cel de teamă se vor adăuga grijile celor de acasă, faptul că poate nu vor mai avea posibilitatea să îi revadă. “Ritualul” militar se va desfăşura cât se poate de normal. Luptătorilor li se va insufla optimismul, încrederea în victorie datorită ascendentului moral care îl au faţă de “inamic”, pentru faptul că luptă pentru o cauză dreaptă, că dispun de armament şi tehnică de luptă moderne, care sunt tot atâtea argumente de a-i face în cele din urmă învingători. Are loc o contaminare psihică benefică. Solicitările psihice la care militarii urmează să fie supuşi în etapa premergătoare luptei – aşteptarea îndelungată a declanşării atacului, administrarea hranei şi a apei la intervale lungi de timp, aproape limită, „bombardarea” cu mesaje contradictorii cu privire la intrarea în luptă etc. – reclamă şi necesitatea optimismului. “Optimismul este mai mult decât o stare psihică, este un climat în care personalitatea îşi desfăşoară funcţiile sale într-un scop spre a cărui devenire a optat cu toate resursele sale energetice”10. 8
General-maior (r) dr. Constantin Atanasiu, Eseu despre educaţia ostăşească, Editura Militară, Bucureşti, 1979, p.97 9 Septimiu Chelcea, Op.cit., p.52 10 General-maior (r) dr. Constantin Atanasiu, Op.cit., p.90
142
Atmosfera dinaintea luptei, marcată puternic de o stare de încordare psihică, se alimentează şi se accentuează prin acţiunile psihologice ale “inamicului”. Cum ar fi difuzarea unor foi volante, prin al căror conţinut militarii sunt îndemnaţi să se predea, promiţându-li-se o viaţă confortabilă, importante recompense materiale şi băneşti, întoarcerea necondiţionată acasă, la familii, care au nevoie de ei etc. În aceleaşi scopuri vor fi folosite intens mijloacele tehnice de care se dispune, difuzându-se emisiuni convingătoare, cu un mare grad de credibilitate. O sarcină importantă a comandanţilor este asigurarea corespondenţei pe „câmpul de luptă”, în special pentru militarii din zona „ocupată temporar”. La o astfel de modalitate de ridicare a moralului militarilor pe timpul aşteptării mai mult sau mai puţin îndelungate, până la declanşarea atacului decisiv, se poate apela şi în cursul desfăşurării exerciţiilor tactice. Când se constată că starea psihică a militarilor este suficient de încordată, se ordonă “declanşarea” atacului după toate regulile tactice specifice acestui moment hotărâtor al luptei. Are loc un proces psihic pe care unii autori îl numesc “beţia luptei” ca o stare de euforie manifestată în preajma intrării ostaşilor în desfăşurarea concretă a luptei. “Nu este vorba de dezintegrare spontană şi momentană şi nici de dezaprobare, ci dimpotrivă, de o intensificare a unor dominante în constelarea psihică, menite să fie pârghie între consumul nervos şi acoperirea sa organică”11. În timpul luptei12 se creează, pe cât posibil, o atmosferă de infern – explozii, incendii, fum înecăcios, zgomote de groază, ţipete etc. – care-i solicită la maximum pe militari din punct de vedere psihic. Nu trebuie uitată metoda situaţiilor de avarie13 care-l determină pe ostaş, în cazul în care “avaria” nu a fost rezolvată, să se despartă de tehnica de luptă, fiind pus în situaţia de a continua lupta cu forţele proprii pentru ducerea misiunii la bun sfârşit. Strâns legată de metoda situaţiilor de avarie este cea a situaţiilor de solicitare fizică şi psihică, metodă ce constă dintr-un complex de procedee şi mijloace, cu ajutorul cărora comandanţii creează solicitarea emoţională şi fizică a ostaşilor, în scopul formării şi dezvoltării unor înalte calităţi volitive. Prin folosirea acestei metode se urmăreşte formarea şi dezvoltarea la militari a calităţilor volitive în condiţiile creşterii treptate a solicitărilor, de la hipostres la hiperstres şi apoi invers, urmărindu-se starea psihică a ostaşilor în diferite ipostaze în scopul: aprecierii gradului de stabilitate psihică a militarilor în situaţii critice (de stres) prin individualizarea comportamentului acestora; selecţiei militarilor cu un grad aproximativ egal de stabilitate psihică; convingerii şi motivării pentru înţelegerea stărilor de frică sau panică14, a simptomelor acestora şi a
11
Ibidem, p.89 Iureşul luptei descătuşează energia psihică a ostaşilor, făcându-i să acţioneze ca un tot. Nimic din ceea ce se petrece în jurul lor nu-i poate opri de la atingerea ţelului comun – obţinerea victoriei. Consumul psihic este aproape imperceptibil. 13 Metoda în sine constă în folosirea unui sistem de procedee şi mijloace destinat modelării activităţii de instruire în situaţii complexe (defectarea unor instalaţii tehnice, a armamentului, dereglarea unor sisteme – de alimentare cu carburanţi, de aprindere, blocarea direcţiei – la autovehiculele de luptă, afectarea sistemului de legătură radio în punctele de comandă etc.) 14 În literatura de specialitate se disting mai multe tipuri de frică: frica teamă, care după intensitate este cea mai scăzută categorie a fricii şi se instalează în perioada de aşteptare a pericolului şi de incertitudine, iar dacă durează mai mult îl face pe ostaş mai puţin rezistent la apariţia pericolului; frica foarte intensă (spaimă) generată de un pericol foarte mare, precum şi de o privelişte înspăimântătoare a câmpului de 12
143
mijloacelor de prevenire; creării unor situaţii similare celor de pe câmpul de luptă, care să-i determine pe militari să creadă în pericolul real, dar care să asigure securitatea acestora. Îndeplinind condiţiile menţionate, comandanţii pot organiza şi desfăşura, pe timpul exerciţiilor tactice, activităţi şi acţiuni diverse: simularea condiţiilor tragerilor de luptă reale şi angajarea militarilor în lupta corp la corp; crearea unor perdele de fum şi a focarelor de incendii; trecerea prin porţiuni de teren greu accesibil, accidentat, prevăzut cu obstacole naturale şi artificiale; deplasări în raioanele de luptă în timpul cărora militarii sunt atacaţi de grupuri de cercetare – diversiune care pot acţiona şi în raioanele de dislocare a forţelor care acţionează în sprijinul nemijlocit al efortului principal; respingerea atacului “inamicului” pe timpul nopţii şi în condiţii meteorologice neprielnice etc. După încetarea “luptei” atenţia comandanţilor este îndreptată, de regulă, spre activităţi “rutiniere” (apel, inventarierea materialelor etc.), urmate de trecerea la curăţirea şi întreţinerea armamentului şi tehnicii de luptă, după care se acordă, după caz, timp de odihnă (repaos). Se consideră, din păcate greşit, că refacerea forţelor, revigorarea se fac prin odihnă, neglijându-se faptul că militarii au fost solicitaţi intens din punct de vedere psihic, ceea ce reclamă cu necesitate nevoia de relaxare (organizarea unor manifestări cultural-educative, foc de tabără, şezători de diferite genuri) menite să-i destindă pe militari, făcându-i apţi pentru alte misiuni. “Nu trebuie însă confundată relaxarea cu repaosul, căci în timp ce prima este un reflex al autoconservării personalităţii, a doua înseamnă o directivă impusă de normele educaţionale pentru ca forţele interioare să nu-şi dezarticuleze constelarea psihică prin uzura trecerilor neasimilate organic de la o stare la alta”15. Specialiştii apreciază că “revenirea ca şi încordarea conferă personalităţii ondulaţia psihică de la care nimeni nu se va putea sustrage în contextul social-uman”16. Odată cunoscute, implicaţiile anterioare pot fi ameliorate sau eradicate, în acest sens comandanţii consultându-se în permanenţă cu ofiţerul din statul major desemnat să se ocupe de pregătirea moral-psihologică a militarilor. Numai înţelegând necesitatea cooperării directe, atât în cazarmă, cât şi în procesul instruirii pentru luptă desfăşurat în poligoane, pe câmpul de instrucţie şi, cu atât mai mult, în exerciţiile tactice, se poate tinde spre obţinerea unor rezultate superioare în instrucţia pentru luptă a militarilor, până la atingerea perfecţiunii.
luptă, creează în rândul ostaşilor rigiditate şi lipsă de interes, reacţii necontrolate etc.; frica de lungă durată, care se manifestă şi după trecerea pericolului. 15 16
Ibidem, p.98 Ibidem
144
ASPECTE GENERALE ALE PREGĂTIRII PSIHOLOGICE INDIVIDUALE Locotenent-colonel (r) conte Nicolae Parcevschii
Înainte de toate, trebuie să spunem clar că procesul instruirii pentru luptă militar reprezintă o tehnică de manipulare a conştiinţei, dar care îşi are obiectivele sale bine determinate. Analiza comparativă de mai jos ne dezvăluie deosebirile de alte tehnici psihologice agresive.
Procesul educaţional militar
Tehnica spălării creierului
Obiective Formarea competenţelor şi abilităţilor noi Dezintegrarea personalităţii Tehnici aplicate 1. Reorientarea. 1. Dezgheţarea. Detaşarea de mediul social obişnuit, Detaşarea de mediul social obişnuit, reorientarea deprinderilor, impunerea reorientarea deprinderilor, impunerea spaţiului limitat, regimului strict, stării de spaţiului limitat, regimului strict,stării de siguranţă, neîncredere, orientarea spre insiguranţă, neeîncredere, orientarea spre colectiv ca sursă de securitate. colectiv ca sursă de securitate. 2. Îndoctrinarea Impunerea unui nou mod de comportament, când „eu-l” este orientat spre finalităţile stabilite de sistemul educaţional militaro patriotic prin activităţi, lecturi, vizionări, ritualuri militare repetate. Inocularea sentimentului de supunere prin conştientizarea realităţii, activismul social.
2. Îndoctrinarea Impunerea unui nou mod de comportament, când „eu-l” este orientat spre finalităţile stabilite de sistemul sectar sau ideologic prin activităţi, lecturi, vizionări, ritualuri repetate. Inocularea sentimentului de supunere liderului sau elementelor doctrinare. Starea de transă şi hipnoză, pasivitatea socială.
3. Întărirea abilităţilor Repetarea este mama învăţării. Inocularea noilor deprinderi şi simţului încrederii în sine şi colectivul din care face parte, popor, armată, ţară. Purtător al valorilor tradiţionale.
3.Îngheţarea Repetarea este mama învăţării. Inocularea simţului de neîncredere, impunerea sentimentului de vină, noilor trăsături de caracter, exterioare, biografii, regim alimentar. Transformarea în propăvăduitor activ al doctrinei agresive.
Oricât de numeroase ar fi forţele militare, oricât de imense ar fi spaţiile de luptă, oricât de sofisticate ar fi tehnica şi armamentul, lupta decisivă are loc în conştiinţa
145
militarului. Câmpul de luptă este spaţiul unde pregătirea psihologică trece testările de rigoare. Militarul în conştiinţa sa formează anticipat modelul său de acţiune pe câmpul de luptă şi identificarea rolului său în contextul unic al subunităţii. Capacitatea de identificare a militarilor asigură nivelul şi calitatea acţiunilor sale pe cîmpul de luptă. Cercetările efectuate arată că succesul în lupta individuală în 60% din cazuri depinde de pregătirea personală de a intra în luptă, 25% de starea emoţională şi numai 15% de pregătirea profesională. Adică starea psihică constituie 85% din conţinutul succesului. La un militar pregătit orice pericol, agresiune sau ameninţare trebuie să trezească emoţii pozitive, dar nu stări de frică. 1. Instruiţi subalternii să-şi vizualizeze şi exteriorizeze emoţiile pozitive. 2. Învăţaţi subalternii să alunge frica din psihicul lor. 3. Învăţaţi subalternii să lupte "la autopilot", fără participarea conştiinţei. 4 Învăţaţi subalternii să nu se teamă de moarte. Moartea este un proces fiziologic natural, care intervine mai devreme sau mai tîrziu. Eliberându-şi psihicul de frica morţii (tanatofobie), militarul va activa în timp şi spaţiu concret, va simţi adevăratul gust al vieţii. Tanatofobia afectează cel mai grav psihicul militarului. Prima şi a doua sarcină se bazează pe programarea personalităţii militarilor. A treia şi a patra sarcină se bazează pe meditaţie şi autohipnoză. Aceste sarcini pot fi îndeplinite în cadrul antrenamentelor psihologice zilnice. Programarea reprezintă un pachet de comenzi (Codul vitejilor). Dacă programarea a fost corectă ea începe să lucreze la nivelul subconştientului. Militarul pe câmpul de luptă, deşi acţionează în cadrul subunităţii rămâne totuşi singur cu emoţiile şi sentimentele sale. Lupta decisivă se dă în conştientul militarului, înfruntându-se instinctele şi fobiile. Conştientul întotdeauna va crea obstacole de acţiune pe câmpul de luptă, din motivul că la acest nivel creierul omului este capabil să proceseze circa 100 unităţi de informaţie pe secundă. Iată de ce este nevoie de a deconecta conştientul de la realitatea momentului dat. Subconştientul programat va ocupa întreg spaţiul mental şi va direcţiona acţiunea, din simplul motiv că la acest nivel creierul poate procesa până la 10 mln. unităţi de informaţie pe secundă !!! Identificarea şi analiza informaţiei în subconştient are loc în 60 milisecunde. Acelaşi lucru efectuat în regim conştient va dura 320 milisecunde. Pe câmpul de luptă evenimentele stresante majore au loc succesiv, suprapunându-se unul peste altul vertiginos în intervale mult mai scurte decât 320 milisecunde. Creierul militarului în regim conştient va întârzia să reacţioneze, se va bloca şi va aduce militarul la pieire. 5. Instruiţi militarii să-şi elimine din conştiinţă: - dorinţa de a speria adversarul; - dorinţa de a folosi greşelile adversarului; - dorinţa de a folosi tot arsenalul de luptă pe care îl posedă; - dorinţa de a birui cu orice preţ. Aceste gânduri vor frâna capacitatea de reacţie şi analiză la nivel de subconştient. Militarul trebuie pur şi simplu să lupte în baza Codului vitejilor (programării) şi abilităţilor psihofiziologice dezvoltate anterior.
146
Tehnologiile psihologice folosite în Armata Roşie în cel de-al II Război mondial se bazează nu numai pe aspectul ideologic puternic pronunţat, dar în egală măsură pe capacităţile subconştientului. Şi anume, pe abilităţile subconştiente ale soldaţilor Armatei Roşii de care s-au strivit faimoasele doctrine Supraomeneşti ale Vermachtului şi fanatismul idealist camicadze nipon. În perioada postbelică institute întregi au studiat fenomenul psihologic militar sovietic, au elaborat nu numai tehnologii psihologice de luptă proprii, dar au elaborat şi tehnologii reuşite de diminuare a acestuia la adversarul probabil. (Un fenomen complet eronat şi hidos, din punct de vedere psihologic, ce are loc în prezent în unele unităţile militare, este "programarea" exagerată a subalternilor la îndeplinirea muncilor de gospodărie, legate de aprovizionare, în scopul "supravieţuirii unităţii". Astfel atât conştientul, cât şi subconştientul militarilor respectivi este programat la necesităţile fiziologice legate de supravieţuirea fizică. Din sfera instruirii pentru luptă şi dispreţuirii pericolelor, greutăţilor, fricii şi morţii ei sunt programaţi de a-şi asigura instinctele legate în primul rând de foame, care la rândul său este legat de agresiune şi la final de frică, indiferent de aspect. Un astfel de militar pe câmpul de luptă este neeficient, el îngrijindu-se de necesităţile sale fiziologice în primul rând. Comandanţii unităţilor respective programează nu numai pierderile psihologice, dar şi cele fizice în caz de impact militar major asupra societăţii, fie în timpul apropiat sau perspectiva îndepărtată, diminuând starea sinergetică a societăţii şi determinând starea sinergetică joasă a resurselor de mobilizare pentru viitoarele unităţi combative. Se ştie că armata are o influenţă majoră în viaţa fiecărui cetăţean. Chiar şi după demobilizare un astfel de militar în rezervă nu va alcătui rezerva combativă a naţiunii, din simplul motiv că a fost programat de a fi muncitor, dar nu luptător. Rolul biologic şi social al genului masculin în societate, din cele mai vechi timpuri, fiind dublu – făuritor al valorilor materiale şi spirituale pe de o parte şi apărător al lor pe de altă parte. Rolul instituţiei armate în acest context fiind de excepţie, prin majorarea resurselor sinergetice la militarii săi, să sporească resursele sinergetice ale societăţii, după ce militarul a revenit la baştină. Aceasta este predestinaţia majoră a armatei în faţa societăţii şi statului. În caz contrar apare pericolul transformării instituţiei militare în ŞPT militarizată. Deci să tragem concluzii asupra situaţiei reale şi erorilor psihologice). Psihologia militară nu se face de dragul psihologiei, dar pentru finalităţile instruirii pentru luptă. De aici rezultă că domeniul poartă un caracter pronunţat aplicativ. Definirea modelului psihologic al militarului armatei noastre nu va avea loc, dacă nu vom defini modelul psihologic al instruirii pentru luptă. Să facem o analiză comparativă. Cultura occidentală înaintează drept scop al vieţii căutarea fericirii şi evitarea durerii în toate domeniile vieţii (public, politic, privat). Aici contează puterea de a alege, de a decide. Omul occidental gândeşte verbal, adică prin cuvinte. Munca este privită ca o activitate socială remunerabilă material. Deciziile sunt luate de sus în jos, în mod administrativ. Relaţii neformale slab dezvoltate. Iubesc izolarea şi munca individuală. Conflictele apar între bine şi rău, bunele intenţii au un rol important în actul justificării acţiunii. Ele se rezolvă prin judecată şi au ca scop confirmarea poziţiei personale. Cultura orientală spre exemplu cea japoneză, ideile fericirii şi fobiile sunt imorale şi scopul vieţii constă în achitarea obligaţiilor individuale faţă de baza socială. Aici contează puterea caracterului şi capacitatea de conformare. Bunele intenţii nu au nici
147
o importanţă. Conflictele apar între obligaţiile egal imperative. Omul oriental gândeşte prin imagini. Munca este privită în plan existenţial, chiar şi odihna cu colegii de serviciu (furşetul, pescuitul, degustări alcoolice, schi montan, comunicarea cu gheişe) este inclusă în conceptul muncii. Familia este pe planul doi, munca pe planul unu. Dacă respectivul locuieşte în suburbie, el se instalează în hotel şi familia e vizitată, de regulă, sâmbăta şi duminica. Deciziile sunt luate de jos în sus, bine gândit, coordonat. Conflictele se rezolvă prin negocieri şi relaţii interpersonale, având ca scop găsirea consensului Similar celor expuse mai sus, în lume există două doctrine psihologice, care definesc instruirea pentru luptă. Aceste doctrine sunt cea orientală şi cea occidentală. Principiile şi strategiile acestor şcoli sunt deseori diametral opuse, uneori ele se completează una pe alta. Şcoala orientală. Principiile şcolii orientale pot fi generalizate în felul următor: omul şi mediul ce-l înconjoară sunt indispensabili. Este necesar de păstrat această coeziune prin deconectarea conştiinţei şi trecerea la modul imaginar de gândire şi acţiune. Adică luptătorul nu conştientizează inamicul şi nici pe sine însuşi. El este mai bine zis un martor ocular al acţiunilor sale. Luptătorul nu se gândeşte la acţiunile sale şi nici la inamic, el pur şi simplu acţionează. El nu conştientizează frica, groaza, alarma, deoarece conştiinţa îi este deconectată. Puşcaşului îi revine rolul secundar, el nu se gîndeşte nici la ţintă, nici la sine, pur şi simplu el doreşte să nimerească în ţintă. Pregătirea luptătorului pentru acţiuni individuale este esenţa pregătirii în modelul oriental. Şcoala occidentală. Baza teoretică a sistemul pregătirii psihologice occidentală o constituie teoria bihaveoristă, adică formarea la indivizi a reacţiilor şi reflexelor condiţionate. Luptătorul îşi conştientizează propria personalitate şi acţiunile sale. Prezenţa reflexelor condiţionate asigură acţiuni concrete în condiţii concrete. Luptătorul conştientizează stările de alarmă, frica, groaza şi luptă cu ele. În linii generale, se exprimă în programarea acţiunilor individului prin respectarea unui plan concret. Programa sau planul presupune, în primul rând, scopul final. Dacă planul acesta nu poate fi înfăptuit, înseamnă că el nu este bun şi trebuie schimbat. Pregătirea luptătorului pentru acţiuni colective este esenţa pregătirii în modelul occidental. Şcoala occidentală pledează pentru superioritatea Conştiinţei asupra Fizicului. Şcoala orientală pledează pentru superioritatea Fizicului asupra Conştiinţei. După cum vedem, atât o şcoală, cât şi cealaltă au plusurile şi minusurile sale. După cum vedem acestea nu sunt numai diferenţe, dar două concepţii, două mentalităţi, două lumi diferite. Cea ce este valabil pentru o cultură reprezintă o aberaţie pentru alta. România după poziţia geografică şi spirituală se află la hotarul celor două lumi occidentală şi orientală. Ambele au influenţe directe asupra proceselor sociale în acest teritoriu. Aspectul etnopsihologic contemporan al românilor s-a format, pe parcursul secolelor, ca rezultat al expansiunilor militare, culturale şi spirituale a acestor două lumi. Această luptă psihologică îndelungată a inoculat conflictul interiorizat, care determină unele dominante nefavorabile pentru români. Important este să conştientizăm faptul principalei dominante, întărit de mentalul occidental şi oriental - România la originile sale a fost creată ca un stat - bufer, destinat minimizării influenţei reciproce dintre aceste două lumi. Perceperea calităţii artificiale a statului România persistă până în prezent în doctrinele militaro-politice, la nivelul subconştientului. Impulsul sinergetic antropologic
148
iniţial, provocat de "dreptul celui puternic" asupra acestui teritoriu, determină interesele geopolitice actuale ale marilor puteri. Principala stratagemă psihologică a marilor puteri, din 1359 şi până în prezent, este - menţinerea mentalului autohton în neştiinţă de acest fapt. Ca rezultat neştiinţa provoacă frustrare la nivel social - adică incapacitatea unui popor întreg de a primi satisfacţie de la unele sau altele necesităţi. Astfel apar condiţii favorabile pentru inocularea complexelor, printre care cel mai distructiv la români complexul "mioritic"1, complexele incapacităţii şi inferiorităţii militare, administrative etc. Aceste complexe sunt atât de pronunţate încât unii militari autohtoni pun la îndoială necesitatea şi capacitatea armatei de a avea psihologie militară. Psihologia militară nu face decât să extragă această dominantă din mentalul socio-militar şi astfel să lipsească strategiile informaţional-psihologice străine de solul fertil, pe care au parazitat şi au prosperat sute de ani. Modelul psihologic al instruirii pentru luptă în Armata Română nu a fost finisat şi în mare măsură realizează procesul instruirii pentru luptă conform orientării occidentale, însă introducerea unor elemente din pregătirea individuală, după modelul oriental, ar asigura pregătirea psihologică individuală şi formarea luptătorului practic în prima jumătate de an. Acest lucru poate fi îndeplinit prin introducerea în programul zilnic şi programul instruirii pentru luptă al „Antrenamentelor psihologice” săptămânale de psihostimulare, câte 30 minute. Antrenamentele psihologice au la bază imitarea, identificarea, relaxarea, autoprogramarea, psihotreningul, meditarea etc. Introducerea sistemului combinat al pregătirii psihologice va asimila părţile pozitive ale ambelor şcoli. Şi totuşi cel mai important moment, în modelul autohton al instruirii pentru luptă, trebuie să fie diminuarea complexelor inferiorităţii inoculate de "conceptul mioritic". Fără aceasta nici un model, cât de performant ar fi, nu va atinge finalităţile sale. Actualmente în Forţele Armate ale Rusiei se lucrează asupra modelului combinat al pregătirii psihologice. Persoana principală în modelul combinat este comandantul de pluton, care, posedând tehnologia respectivă, o transpune asupra subalternilor. Militarii pregătiţi conform acestui sistem vor păstra abilităţile respective mult timp după demobilizare, practic toată viaţa. Tehnologiile psihologice de luptă vor fi expuse în publicaţii de profil închis, scopul acestui compartiment fiind elucidarea concepţiei şi principiilor psihologice ale pregătirii de luptă.
Antrenamente şi aplicaţii psihologice. Un general american remarca - "Rusia are cei mai buni soldaţi din lume comandaţi de cei mai neînzestraţi generali"2. Practic a fost spus totul, pentru a înţelege tabloul psihologic al armatei ruse contemporane.
1
Transformarea agresivităţii interetnice în intraetnică şi apariţia simţului vinei, catarsisului şi tendindelor mazohiste- după Albert Nalcadjian 2 A. Pimanov ,, Omul şi legea", TV- 12 martie 2003.
149
Pentru a planifica reuşita militară, sau pierderile psihologice, este necesar să cunoaştem stările psihice şi personalitatea militarilor aflaţi sub comandă. Un comandant va fi eficient numai prin cunoaşterea subalternilor săi. Procesul cunoaşterii poate să fie formalizat (limitându-se numai la nume, familie, loc de trai, părinţi, fraţi, surori) şi atunci el va fi superficial. Un comandant eficient va recurge însă la procedee de diagnostică a stărilor psihice, pentru a opera cu ele în planificarea instruirii pentru luptă. Orice antrenament sau aplicaţie cuprinde un anumit număr de militari, fie mai mare sau mai mic. Primul fenomen care afectează militarul din prima zi de serviciu militar este fenomenul fricii, care evoluează de la frica faţă de necunoscut, generată de fobia serviciului militar, până la frica de soldaţii şi gradaţii voluntari mai vârstnici, personalitatea comandantului, primul foc din armă, primul serviciu de gardă, prima acţiune în exerciţiul tactic, frica pedepsei după prima abatere, ca la final să se transforme în frica faţă de viitoarea viaţă civilă şi fobia sărăciei, care intervine mai devreme sau mai tîrziu. Toate acestea fobii sociale în esenţă pot apărea pe fundalul nictofobei, claustrofobiei, altofobiei, acvafobiei, agarofobiei, tanatofobiei etc. Deci fenomenul fricii este atotpătrunzător şi cuprinzător. El urmăreşte omul de la naştere până la moarte, modificîndu-se şi evoluînd în noi forme. Frica poate fi atît de violentă încât să afecteze nu numai funcţionarea normală a psihicului uman, dar şi funcţiile biologice ale organismului. În timpul acţiunilor militare frica faţă de necunoscut în majoritatea cazurilor generează groaza şi panica, care afectează direct capacitatea de luptă a subunităţii. Se va ţine cont totodată, că deşi tineretul este predispus mai mult diferitor fobii, capacitatea de a risca este mai pronunţată decât la bărbaţii de vârstă medie şi înaintată. Iar pragul de rezistenţă la stres la tineri este mai scăzut decât la cei mai în vârstă. Iată de ce rolul comandantului este de a forma subunităţi cu indici înalţi de coeziune prin antrenamente şi aplicaţii psihologice.
Antrenamentele psihologice Fâşia pregătirii psihologice. Pregătirea psihologică este axată pe tehnica întrării în starea agresivităţii de luptă. Agresivitatea de luptă este o stare deosebită de conştiinţă. După ce militarul a întrat în această stare el este trimis să îndeplinească exerciţiile pe fâşia pregătiri psihologice3. Înainte de toate militarii trebuie învăţaţi să-şi stabilească "ancorele" pentru a întra în această stare. Comandantul de grup şi comandantul de pluton trebuie să cunoască aceste ancore, care pot fi auditive, vizuale, cinestetice. Întrarea în agresivitate de luptă4 se efectuază prin autosugestie - 20 min, în zona de pregătire a fâşiei psihologice. 3
Tehnica pregătirii psihologice pe fîşia pregătirii psihologice este descifrată amănunţit în paşaportul psihologic al fîşiei. 4 Aici se descriu numai etapele, fără a dezvălui conţinutul tehnicii, care este descifrat în paşaportul psihologic şi cunoscut de psihologi.
150
1.Extragerea ancorelor5, care declanşează agresivitatea, din adîncurile psihicului. 2.Identificarea cu imaginea luptătorului ideal şi contaminarea psihicului. 3.Evidenţierea agresivităţii şi oprimarea celorlalte emoţii. 4.Diminuarea tanatofobiei ş.a.. 5.Majorarea pragului de rezistenţă la durere. 6.Mobilizarea generală a resurselor organismului. 7.Acţiunea în dinamica agresivităţii de luptă. După cum vedem din schema fîşiei pregătirii psihologice aici sunt prevăzute locuri pentru lupta corp la corp. În calitate de manichine vor fi aleşi cei mai puternici soldaţi, cu care vor lupta corp la corp soldaţii medii şi slabi. Şi anume, lupta corp la corp este cea mai grea etapă şi cere un antrenament psihologic aparte după următoarea schemă: - sufletul meu este cetatea mea; - agresorul caută jertfa6; - de omul curajos se tem şi fiarele sălbatice; - curajul meu e arma mea; - lupta corp la corp nu are reguli; - adversarul meu trebuie să se teamă de mine înainte de a începe lupta; - rănile şi loviturile nu au importanţă, importantă este ţinta unde trebuie să ajung; - eu voi învinge fiindcă sunt pe pământul strămoşilor mei. Accentuăm deosebit necesitatea relaxării musculare şi psihice după trecerea prin fâşia pregătirii psihologice, pentru a extrage agresivitatea din psihicul militarilor. Relaxarea se efectuază după fiecare exerciţiu legat de agresivitate. Tehnica relaxării Relaxarea generală are la bază autosugestia, care se desfăşoară în următoarele etape: 1. relaxare generală; 2. tehnica respiraţiei; 3. relaxarea muşchilor feţei; 4. senzaţii de greutate în mâini; 5. senzaţii de greutate în picioare; 6. senzaţii de căldură în mîini; 7. senzaţii de căldură la picioare; 8. senzaţii de căldură la abdomen; 9. ritmul inimii; 10. senzaţii de răcoare la frunte; 11. ieşirea şi actualizarea stării. Proba de foc. Proba respectivă se desfăşoară în scopul deprinderii cu stimulii reali ai luptei şi desenzibilizarii treptate. Fâşia probei de foc se amenajează pe câmpul de aplicaţie psihologică în spatele ţintelor. Locaşul pentru pluton este situat la distanţă de 30 metri de 5 6
Extragerea ancorelor se efectuază din testul Bassa-Darkex şi testul ancorelor Schechter. Victimologia, comunicare ne verbală.
151
ţinte. Locaşul este acoperit cu bare metalice sudate pentru a evita ieşire în caz de frică, sau groază. Întrarea în locaş se va efectua prin flancul stâng, iar ieşirea prin dreapta. La flancul drept primul se află comandantul de pluton, la cel stâng ultimul psihologul militar, care va urmări dinamica stării psihice la militari. Plutonul nr.1, care a trecut prin fâşia pregătirii psihologice este amplasat în locaşul pentru proba de foc. Plutonul nr. 2 efectuază focul de armă asupra ţintelor, iar geniştii în timpul acesta efectuază explozii ale minelor ghidate, astfel ca efectele exploziilor să se facă simţite, dar să nu afecteze militarii din locaş. După aceea are loc schimbul plutoanelor. Pe fîşia pregătirii psihologice se distribuie resturi animale cu pronunţat miros de putrefacţie. " "
"
"
soldaţi şi gradaţi voluntari, care efectuază trageri cu armamentul din dotare de armă
locaş pentru proba de foc
ieşire Com. pluton. ieşire
Ţinte psiholog 30 m
întrare
25m Val de pămînt cu H- 1m
!
soldaţi - soldaţi -soldaţi- soldaţi- soldaţi- soldaţi - soldaţi- soldaţi-
!
20 m
Câmp minat cu ghidare
Antrenamentul (aplicaţia) psihodiagnostică Antrenamentul psihodiagnostic anticipează desfăşurarea exerciţiilor tactice propriu-zise şi se desfăşoară în punctele dislocării permanente, pentru a stabili starea psihofiziologică iniţială, sau la finalul lor, pentru a stabili consecinţele şi planifica activităţile de recuperare pentru cei care au nevoie. De obicei, comandantul include antrenamentul psihodiagnostic în planul general al exerciţiului tactic.
152
Pentru a dirija eficient cu efectivul este necesar de stabilit: 1. Nivelul stresului achiziţionat pe parcursul ultimului an, conform metodicii Holms şi Raghe ( varianta militară); Ancheta Holms şi Raghe Unitatea__________________subunitatea____________________ Gradul___________________NPP__________________________ Notaţi câte cazuri din evenimentele descrise au avut loc şi calculaţi suma. Prin cratimă notaţi cazul care nu a avut loc. Nr. crt. 1. 2. 3. 4. 5. 6. 7. 8. 9. 9. 10. 11. 12. 13. 14. 15. 16. 17. 18. 19. 20 21. 22 23. 24. 25. 26.
Evenimentul
Nr. de cazuri
Moartea membrului familiei (tata, mama, fraţi, surori). Încorporarea. Divorţul părinţilor. Moartea iubitei. Despărţirea de iubită. Dosar penal. Arestul de garnizoană. Traumă sau boală. Căsătorie. Divorţ. Ieşirea din rândurile armatei. Împăcarea părinţilor. Trecerea în rezervă. Bolile membrilor de familie. Sarcina partenerei. Naşterea copilului sau a unui membru al familiei. Probleme sexuale. Reorganizări de serviciu. Schimbări financiare. Moartea prietenului apropiat. Schimbarea locului de muncă. Conflict cu colegii de serviciu. Conflict cu şefii (superiori). Împrumut mare de bani. Terminarea plăţii împrumutului. Schimbarea funcţiei, avansarea în grad sau funcţie. Fiul sau fiica pleacă din casa părintească.
153
Baluri 100 78 78 65 63 63 53 53 50 50 47 45 45 44 40 39 39 39 38 37 36 35 35 31 30 29 29
Suma acumulată
27. 25. 26. 27. 28. 29. 30. 31. 32. 33. 34. 35 36. 37. 38 . 39. 40. 41. 42 43.
Probleme cu rudele soţului, soţiei. O reuşită personală deosebită. Soţul, soţia a abandonat serviciul. Începutul sau terminarea studiilor. Schimbarea condiţiilor de viaţă. Dezvăţarea unor deprinderi personale. Schimbarea regimului de lucru. Schimbarea locuinţei. Schimbul deprinderilor confesionale. Schimbări ale activismului social sau statutului social. legate de dereglările Schimbări somnului. Schimbul aglomerării membrilor familiei şi intensităţii comunicării cu ei. Schimbări legate de modul de hrană. Concediu. Anul Nou, zi de naştere. Încălcare normelor disciplinei militare, mustrare, privare de învoire. Încălcare administrativă, amendă . Învoire fără aprobare. Serviciu peste rând. Vizita rudelor în unitate.
Nr. total de baluri acumulat 150-199 200-299 300 şi mai mult
29 28 26 26 25 24 20 20 19 18 16 15 15 13 12 11 11 10 10 5
Pragul de rezistenţă la stres Ridicat La hotar Scăzut (pericol de afecţiuni organice).
2. Prezenţa fobiilor interne şi sociale după L. Schechter. Chestionarul Schechter Unitatea__________________subunitatea____________________ Gradul___________________NPP__________________________ Răspundeţi consecutiv la întrebari. Cât de tare vă afectează cele descrise? Stăruiţi ca răspunsul să fie cît mai sincer. 0- nu-i specific mie 1- puţin 2- mediu 3- în întregime Răspunsul ales îl notaţi prin litera (X) în coloanele /0/1/2/3/
154
Nr.crt. 1.
2
3
TF
FI
SF
26. Am fost sincer la % (cifra respectivă o noţaţi în 10 25 40 cerc) Total indicii reacţiilor fobice pe categorii (IRF) Indicile reacţiilor fobice (IRF)= å IC:78 x 100%
55
70
85
100
2. 3. 4. 5. 5. 6. 7. 8. 9. 10. 11. 12. 13. 14. 15. 16 17. 18. 19. 20. 21. 22. 23. 24. 25.
Fobii Tanatofobii (TF15): Frica de moartea personală. Frica de moartea rudelor apropiate Frica de moartea persoanei iubite. Frica faţă de viaţă Frica rănirii grave. Fobii interne (FI8): frica de spaţiile închise; frica de spaţiile imense; frica de înălţimi; frica de bolile contagioase; frica de apă; frica de întuneric; Sociofobii (SF 45): frica de a mă înroşi la faţă; frica de a face cunoştinţă; frica de comandant; frica de a-mi pierde serviciul; frica de a fi pedepsit disciplinar; frica de a pierde privilegii; frica de responsabilitate; frica de părinţi; frica de gândurile şi acţiunile personale; frica faţă de viitor; frica faţă de infractori ; frica condamnării; frica uneltirilor contra mea; frica faţă de doctor; frica faţă de neînţeles, necunoscut, exagerat etc., adică de toate.
0
1
Cheia metodicii: 1. diapazonul 0-20% reacţii fobice scăzute; 2. diapazonul 21-40% reacţii fobice mai jos de mediu; 3. diapazonul 41-60-% reacţii fobice medii; 4. diapazonul 61-80% reacţii fobice mai sus de mediu; 5. diapazonul 81-100% reacţii fobice majorate. Răspunsul se consideră valid dacă chestionatul a determinat mai mult de 70% sinceritate.
155
3. Nivelul pregătirii de risc conform metodicii Şubert. Nivelul agresivităţii (Bassa_Darkex), stresului (Holms-Rage), fobiile (Schehter) influienţează direct indicii pregătirii de a risca (Şubert). Chestionarul Şubert Unitatea__________________subunitatea____________________ Gradul___________________NPP__________________________ Autoapreciaţi-vă pregătirea de a risca pe următoarele acţiuni propuse. 1. deplin de acord- (2). 2. mai mult "da" decât "nu"- (1). 3. Nici "da" nici "nu"- (0). 4. Mai mult "nu" decât "da" - (-1) 5. Deplin "nu"- (-2) Prin litera (X) alegeţi punctajul. Nr. crt. 1. 2. 3. 4. 5. 6. 7. 8. 9. 10. 11. 12. 13. 14. 15. 16. 17. 18.
Acţiunea
-2
Aţi depăşi viteza, dacă ar fi necesar să acordaţi ajutor de urgenţă unui om bolnav? Aţi fi de acord pentru o plată bună să participaţi într-o expediţie periculoasă? Aţi sta în calea unui criminal periculos, care fuge? Aţi putea merge pe scara vagonului cu viteza de 100 km/oră? Puteţi, după o noapte de nesomn, să lucraţi eficient? Aţi putea trece primul un râu cu apă rece ca ghiaţa. Aţi împrumuta prietenului o sumă mare de bani, nefiind convins că el îi va putea returna? Aţi putea oare susţinut de cineva, să vă ridicaţi pe coşul unei uzine înalte? Aţi putea, fără antrenament, să conduceţi o barcă cu catarge? Aţi întra în cuşca unui leu, împreună cu dresorul, care vă asigură că nu este periculos? Aţi putea să apucaţi de căpăstru un cal în galop? Aţi putea după 10 halbe de bere să vă urcaţi pe bicicletă? Aţi putea efectua un salt cu paraşuta? Aţi risca să mergeţi fără bilet în tren de la Bucureşti până la Iaşi? Aţi putea călători cu automobilul, condus de un prieten, care a comis de curând un accident rutier grav? Aţi putea sări de la 10 m înalţime pe pânza pompierilor? Aţi fi de acord să vă operaţi în urma unei boli îndelungate la pat? Aţi putea sări din vagon la viteza de 50 km/oră?
156
-1
0
1
2
Aţi putea să vă urcaţi a şaptea persoană în ascensorul destinat pentru 7persoane? Dacă aţi fi bine plătit, aţi putea să traversaţi o răscruce 20. aglomerată legat la ochi? Aţi accepta o misiune periculoasă, pentru o recompensă 21. bună? 22. Aţi putea după 300 grame rachiu, să calculaţi procentele? Aţi putea, la indicaţiile şefului, să luaţi în mână un fir de 23 înaltă tensiune, dacă şeful afirmă că e decuplat de la curent? Aţi putea, după câteva antrenamente, să pilotaţi un 24. elicopter? Aţi putea să călătoriţi de la Bucureşti până la Iaşi cu bilet, 25. având bani şi produse? Diapazonul chestionarului este de la - 50 pînă la +50 Cheia: 1. (-50)- (-30) foarte prudent. 2. (-31)- (-10) prudent. 3. (-11)- (+10)- pregătirea de risc medie. 4. (+11)-(+20)- pregătirea de risc mai sus de mediu. 5. (+21)-(+50)- pregătirea pronunţată de risc. Pregătirea pronunţată de risc este însoţită de motivarea joasă a evitării nereuşitelor. În componenţa grupei pregătirea de risc creşte şi depinde la direct de aşteptările grupului. 19.
4. Expres - diagnostica de campanie Deşi are o precizie mai mică sunt simple în aplicare. Se foloseşte în condiţii de timp limitate şi maselor mari de oameni. Poate fi aplicată în condiţii de câmp chiar şi de comandatul de pluton. Testul psihogeometric. Instrucţie: amplasaţi figurile geometrice în dependenţă de preferinţa dumneavoastră.
Cheia metodicii Patratul Organizarea, punctualitatea, respectarea regulilor, gândire analitică, atenţie faţă de detalii, acurateţe, raţionalism, prudenţă, practicitate, economie, răbdare, orientare, hotărâre în decizii, erudiţie, iubeşte munca, simţ politic slab, prietenie limitată. Cercul Necesitate sporită de comunicare, binevoitor, intuiţie bună, emoţional, melancolic, simţul vinei, politic slab, vorbăreţ, capacitate de convingere, sociabil, prietenie diversă.
157
Triunghiul
Lider, tendinţă de a domina, fixare pe reuşită, pragmatism, încrezut în sine, impulsiv, viteaz, dispus riscului, nerăbdător, politic puternic, prietenie diversă. Dreptunghiul Nestabil, neraţional, iritant, curios, fixare pe ceva nou, viteaz, subapreciere, neîncrezut, nu iubeşte conflictele, nepunctual, imitare de rol. zigzagul Dorinţă de transformări, creativitate, foamea de cunoştinţe, fixat pe ideile proprii, visător, fixare pozitivă pe nou, entuziazm, lipsa simţului practic în finaţe şi în munca de cancelarie, dispozţie nestabilă, sociabil, prietenie diversă. În conformitate cu figura, care a fost amplasată pe primul loc, se face caracterizarea personalităţii. Testul Liuşer Testul Liuşer vine în ajutorul testului psihogeometric. Cartelele sunt de următoarele culori: Albastru Linişte, satisfacţie. Albastru-verziu Simţul încrederii, încăpăţânat, consecutiv. Oranj-roşu Agresivitate, iritare, voinţă, ofensivă. Galben deschis Activism, tendinţă spre comunicare, expansie, sociabil. Cenuşiu închis Frustrare, stres, fobie, scârbă. Încercarea 1- persoanei i se propune de a amplasa patru cartele colorate în dependenţă de preferinţă, explicând persoanei să nu facă asocierile culorilor cu obiecte anumite. Pur şi simplu alege culoarea. Cartele alese se întorc cu faţa în jos. Rezultatele se notează. Încercarea 2 se face peste 2-3 minute, explicând persoanei să aleagă din nou culorile respective, număi să nu ţină cont de alegerea făcută prima dată. Rezultatele se notează. Încercarea 1 denotă starea dorită. Încercarea 2 denotă starea reală. Poziţia cartelelor: 1. sursele de atingere a scopului; 2. scopul spre care tinde persoana; 3. situaţia de moment; 4. indiferenţa faţă de alegere; Datele se introduc în tabelul generalizator. Poziţia
Încercarea 1
Încercarea 2
1 2 3 4 5 Caracteristica
158
5. Antrenamentul antistres Robinzon-Schechter Metodica are la baza sa raţionalizarea situaţiilor stresante şi motivarea pozitivă în continuare a militarului. Se desfăsoară în scopul ieşirii cât mai repede din stres şi prevenirii depresiei. Fiecare militar trebuie învăţat să folosească metodica RobinzonSchechter indiferent de situaţia în care se află. Aceasta se poate face săptămânal, în scopul formării unei atmosfere moral-psihologice sănătoase în subunitate şi sporirea pragului de rezistenţă la stres. Chestionarul Robinzon- Schechter Cum vă apreciaţi starea generală curentă a dumneavoastră? Notaţi prin litera (X) starea care vă corespunde. 1. grea. 2. mai mult grea decât bună. 3. mai mult bună decât grea. 4. bună. Dacă aţi ales una din primele două afirmaţii, raţionalizaţi în continuare starea dumneavoastră. Ce este rău Ce este bine În mediul unde vă aflaţi. În comunicare cu cei din jur. Cum este hrana. Cum este îmbrăcămintea Unde sunt camarazii. Ce-i cu armamentul şi muniţiile. Ce este cu comandantul Unde este adversarul. Ce misiune am de îndeplinit Ce am de făcut în situaţia dată. După ce aţi raţionalizat apreciaţi din nou starea curentă a dumneavoastră şi notaţi-o prin litera (X). Dacă adversarul lipseşte alegeţi orice fenomen drept adversar. 1. grea. 2. mai mult grea decât bună. 3. mai mult bună decât grea. 4. bună. Dacă starea dumneavoastră nu s-a schimbat continuaţi să raţionalizaţi, până nu veţi găsi momente pozitive. 6.Antrenamente de diminuare a fobiilor Tehnica desensibilizării treptate si analizei cognitive. O sarcină deosebit de importantă în procesul instruirii pentru lupt este definirea modelului psihologic al militarului. Sensul metodicii constă în aceea că persoana respectivă se confruntă cu situaţii ce stimulează apariţia fobiei. Repetarea ei asigură minimizarea fobiei şi deprinderea cu stimulii ce provoacă fobia.
159
Exemplu. În scopul diminuării nictofobiei7 se desfăşoră antrenamente psihologice nocturne cu ieşire în afara unităţii. Cel mai bun loc pentru aceasta este pădurea. Instinctiv omul se comportă faţă de pădure ca faţă de un mediu agresiv, în care persistă diferite animale şi vietăţi, care tind să-l atace, începând de la mamifere şi terminând cu târâtoare şi insecte. În plus asupra nictofobiei se suprapune şi agarofobia8 cu fobofobia9. Antrenamentul se desfăşoară în cadrul exerciţiilor tactice , cu marşul forţat circa 7-10 km, cu echipamentul complet şi instalarea taberei pe timp de noapte în pădure. Comandantul de pluton dispune efectivul în dispozitiv circular de apărare, el instalîndu-se în centru, comandanţii de grupă constituie cercul I, soldaţii medii cercul 2, iar soldaţii slabi cercul 3, exterior. Distanţa dintre cercuri este de 25-30 m, dintre militari 25-30 m. Militarilor li se stabileşte sectorul responsabil de observare. După aceea ei sunt lăsaţi să înnopteze în singurătate. Observaţiile demonstrează că practic nimeni nu are somn în prima noapte şi abia pe la orele 5, în ajun de răsăritul soarelui, adorm cu somn profund. Toată noaptea ei ascultă mediul din jur şi luptă fiecare cu fobiile sale. Locul şedinţelor nocturne de fiecare dată se schimbă, pentru a evita deprinderea. În ziua a 6-a tot aceşti militari vor dormi practic 6 ore, dar subconştientul lor se va afla în stare de veghe. Fiecare antrenament nocturn se încheie cu schimbul de opinii matinal, care trebuie desfăşurat înainte de luarea mesei, în contextul suprapunerii instinctului foamei. În noaptea a 7-a (sau alta) se apelează la grupurile de cercetare-diversiune, fără implicaţii directe asupra efectivului. Dimineaţa efectivul trebuie să raporteze privitor la sectoarele de observare. Efectele acestor antrenamente sunt multiple: expunerea îndelungată la fobii şi desensibilizarea treptată, includerea inconştientului în percepţia mediului şi subconştientului în analiza cognitivă a mediului şi situaţiei curente, dezvoltarea abilităţilor de a simţi fluctuaţiile mediului până la nivel de fluctuaţii energetice. Este cunoscut că un militar cu abilităţi deosebite, care în condiţii de pădure, simţea fluctuaţiile energetice ale oamenilor la distanţă de 500-600 m, adică în condiţii invizibile, ce nu permite deschiderea focului de armă direcţionat. Mai mult decât atât poate să deosebească fluctuaţiile energetice produse de animale. În aceasta nu este nimic paranormal, luând în consideraţie că pădurea, ca fiecare sistem, se află în stare de echilibru energetic10. Incursiunea intruşilor în sistem produce fluctuaţii, care sunt desluşite de aparatul instinctiv al omului - inconştientul, care transmite informaţia celorlalte sisteme psihice- conştientului şi supraconştientului, care asimilează, analizează şi argumentează informaţia primită. Civilizaţia înalt tehnologizată şi informatizată produce inhibiţia primului sistem psihic al omului - instinctelor. Antrenamentul psihologic nominalizat nu face decât să inhibe efectele civilizaţiei şi să extragă din adâncurile psihicului instinctele, care hibernează, să le amplifice şi să le pună în serviciul analizei cognitive conştiente. Este evident faptul că aceste abilităţi sunt rezultatul mai multor ani de antrenamente. În armată, având în vedere că avem soldaţi şi gradaţi voluntari, se poate atinge starea iniţială - de activare a instinctelor şi analizei cognitive a lor. Şi anume, analiza cognitivă a fobiilor conduce omul la victorie asupra lor. Militarul eliberat la vatră va păstra aceste abilităţi practic toată viaţa. Cu atât mai 7
Frica de întuneric. Frica de spaţiul imens-pădurea. 9 Frica faţă de neînţeles, faţă de te miri ce. 10 Conform prof. I. Marcenco, Teoria zonelor biologice active, Institutul Tehnologic Breansk, Rusia. 8
160
mult că impactul psihologic al acestor antrenamente asupra personalităţii este lejer. Spre deosebire de unele tehnici occidentale, care extrag instinctele la militar prin tehnica "spălării creierilor", depersonalizare şi agresare. Diferenţa dintre aceste tehnici este vizibilă. Cea pe care o propunem mizează pe: 1. activizarea instinctelor în corelaţie strânsă cu mediul şi locul; 2. analiza cognitivă şi anticiparea acţiunii. Cea occidentală: 1. extragerea instinctelor în mod direct, prin agresivitate de la om la om; 2. lipsa analizei cognitive. Astfel poate fi definit modelul psihologic al militarului armatei române. Stratagema 1. Militarul este o parte componentă a mediului în care activează. El trebuie să cunoască acest mediu, să-l înţeleagă, să-l analizeze, să acţioneze ajutat de mediu. El luptă cu intruşii, care produc mediului său fluctuaţii majore. De aici logic ajungem la Stratagema 2. Trupele pe lângă înzestrarea tehnică, trebuie să posede tehnici de autotrening şi influenţă psihologică a adversarului probabil. Stratagema 3. Lupta cu "conceptul mioritic", constituie direcţia strategică în psihologia militară pentru apropiaţii 10 ani. 6. Tehnica imploziei Se foloseşte în tanatoterapia intensivă. Preponderent se foloseşte în pregătirea psihologică a grupurilor cercetare - diversiune, antitero sau militarilor cu misiuni speciale. Persoana este pusă în situaţie de supralicitare a fobiei, dar ea trebuie să fie de acord să accepte această procedură. Un sens este de ajuns pentru al lipsi pe om de tanatofobie şi nu prezintă pericol pentru sănătatea psihică. Se desfăşoară în timp de pace. Conţinutul metodicii constituie secret militar. 7. Tehnica autosugestiei, după Erixon Psihoterapeutul american Stiven Heller remarca: "Fiecare din noi posedă instrumentele necesare pentru a-şi schimba viaţa spre bine. Numai că avem uneori nevoie de ajutor pentru a găsi aceste soluţii". Această tehnică este destinată facilitării comunicării, diminuării agresivităţii, relaxării mentale şi musculare. Mentalul militarului nu se află în contact direct cu psihologul sau ofiţerul, ei îi ajută numai la etapa de învăţare a tehnicii. Psihicul militarului prin capacitătea de autoapărare nu-si va provoca "leziuni" mentale, dar va lucra singur la rezolvarea problemei. Tehnica respectivă se pare a fi mai complicată în cazul folosiri ei pentru soldaţii şi gradaţii voluntari, dar se poate folosi şi la ei dacă posedă IQ mai sus de mediu. Pentru ofiţeri însă nu prezintă o greutate de a o aplica în situaţii extreme când se dispune de timp. Preliminariu. Înainte de toate să clarificăm unele momente. Fiecare om prelucrează informaţiile în trei moduri: vizual, auditiv, cinestezic. Adică comunicarea cu mediul are loc pe trei canale. Este important să stabilim tipul comunicării personale şi cum are loc comunicarea cu mediul la subalternii noştri. În al doilea rând să ne stabilim modurile de comunicare: a) vizual - imaginile pe care noi le vedem şi imaginile pe care le reconstruim în mentalul nostru; b) auditiv - sunetele pe care noi le auzim sau le reconstruim în mentalul nostru;
161
c) cinestezic - simţurile noastre, care ne apar drept reacţie de contact cu mediul exterior sau mediul nostru mental. Propriu-zis de aici începe hipnoza sau autohipnoza - starea modificată de conştiinţă. Stabilind canalele de comunicare cu mediul "încălecaţi" acest canal şi începeţi "ofensiva" pentru a modifica starea dumneavoastră sau a celor din jur. Fiecare om posedă capacităţi hipnotice, dar nu fiecare le dezvoltă. Dar să începem de la autohipnoză. Tehnica autohipnozei după Erixon: 1. locul; aşezaţi-vă mai comod, în poziţie relaxantă, fără încordare musculară. Priviţi înainte, respiraţi rar şi liber; 2 timpul; stabiliţi cât timp aveţi al dispoziţie de exemplu eu am 20 minute pentru autohipnoză. Ceasul dumneavoastră biologic va cronometra singur timpul; 3. scopul; acum stabiliţi scopul autohipnozei "în scopul de a permite subconştientului să faciliteze stilul de comunicare şi relaţiile cu cei din jur. Ştiu că această frază este prea literară, dar aşa au recomandat-o comandantul (psihologul unităţii) ". 4. ieşirea; anunţaţi-vă în ce stare doriţi să fiţi când ve-ţi ieşi din autohipnoză " când voi termina autohipnoza, doresc să fiu odihnit, liniştit şi capabil să comunic în mod normal cu persoana,cu care tocmai am avut conflic recent"; 5. autosugestia superficială: a) priviţi în jur şi determinaţi trei obiecte consecutiv( o pată pe perete, un scaun, o lampă)- VVV; b) acum treceţi la trei sune te pe care le auziţi şi determinaţi-le -AAA. c) acum treceţi la trei simţuri şi determinaţi-le (mă strânge pantoful, mă mănâncă palma etc.-CCC. Procesul integral trebuie să decurgă după următoarea schemă. VVV-AAA-CCC; VV-AA-CC; V-A-C. După aceasta treceţi la următoarea etapă. 6. autosugestia mentală: În această etapa este necesar să formaţi V-A-C în mentalul dumneavoastră, să le extrageţi sau să vă folosiţi de primele, care vă apar. Autohipnoza mentală decurge dup schema V-A-C; VV-AA-CC; VVV-AAA-CCC. 7.etapa finală. Întoarcerea la starea normală. Ceasul biologic a cronometrat timpul, chiar dacă sunteţi într-o starea de somnolenţă, treptat reveniţi la normal. Nu este nimic deosebit în aceea că unii militari nu vor ajunge la VVV, dar se vor opri la VV, prin antrenamente săptămânale, mai cu seamă duminica, se poate ajunge până la VVVV sau VVVVV. Iată de ce desfăşurarea antrenamentelor săptămânale vor facilita atmosfera favorită din colectiv. Unii sceptici vor zice că soldatul şi gradatul voluntar nu e capabil de aceste performanţe. Noi zicem că da.
162
Contraindicaţie: antrenamentul psihologic după Erixon se desfăşoară numai sub supravegherea psihologului sau ofiţerului11, care posedă această tehnică. Schimbarea conţinutului tehnicii o poate face numai psihologul. Tehnica hipnozei, după Erixon. Se foloseşte în scopul facilitării comunicării, instruirii eficiente, optimizării procesului instructiv-educativ. Dacă dorim ca cele relatate de noi să fie recepţionate de interlocutor, trebuie să vorbim în limba lui.Adică să stabilim canalele prin care ajunge informaţia la el. După cum am menţionat mai sus omul are trei canale de comunicare. d) vizual - imaginile pe care noi le vedem şi imaginile pe care le reconstruim în mentalul nostru (dacă omul foloseşte cuvintele - voi vedea, arată-mi, demonstrează-mi, nu scăpaţi din vedere etc); e) auditiv - sunetele pe care noi le vedem sau le reconstruim în mentalul nostru (ascultaţi, aceasta sună ademinitor, să discutăm detaliile etc); f) cinestezic - simţurile noastre, care ne apar drept reacţie de contact cu mediul exterior sau mediul nostru mental (simt, cuprind, ating, mă abţin, ţin etc). Acum putem spune că omul, care stă în faţa noastră este - audial, vizual sau sentimental. Vom spune în prealabil că un comandant trebuie să fie vizual. Omul cu mediul are numai o strategie de comunicare sau nu are nici una. Rareori se întâlneşte omul, care le posedă pe toate trei, acest om este imprevizibil şi este greu de indus în eroare sau transă. Dar inducerea în eroare şi transa este strategia hipnozei lui Erixon. În hipnoza lui Erixon omul nu se adoarme, el rămâne vigelent şi nu conştientizează faptul hipnotizării. Transa este o stare deosebită a conştiinţei, în timpul căreia omul îşi analizează gândurile şi senzaţiile sale. Fiecare a trecut prin această stare – ochi larg deschişi, privire fixă, pleoapele nu clipesc, motricea lipseşte, poză neschimbată, relaxarea musculară, respiraţie înceată, reacţie auditivă scăzută, apariţia mişcărilor spontane. Reţineţi aceste simptome ale transei. Să trecem la strategia inducerii transei. 1. ataşarea - la interlocutor prin micromişcări, poziţie, respiraţie şi cel mai important verbal, ce corespunde modalităţii de comunicare a interlocutorului; 2. spuneţi "DA" - înainte de toate rostiţi câteva afirmaţii cu care interlocutorul va cădea de acord, va întra treptat în stare de transă, ultima afirmaţie trebuie să fie neaşteptată şi conţine cerinţa dumneavoastră; Am descris numai mecanismele hipnozei Erixon, tehnica respectivă poate fi găsită în literatura de specialitate. 8. Meditaţia Meditaţia este o stare deosebită a psihicului. De aproape patru mii ani este folosită în pregătirea psihologică, după modelul oriental. Nu putem să negăm necesitatea ei mai ales în diminuarea DPT, atunci când este nevoie să ajutăm militarul ieşit din luptă. În concepţia orientală factorii ce stresează psihicul se ascund în modelul logic, verbal şi 11
Conform Dispoziţiuni pregătirii psihologice , ofiţerul este obligat să acorde ajutor psihologic subalternilor săi
163
conceptualizat al gândirii. Fenomenele realităţii nu au nimic cu modul de gândire al omului. În legătură cu aceasta este necesar să oprim accesul factorilor stresanţi externi şi să ne concentrăm asupra unui singur obiect, care de obicei este unul fizic (desen) sau virtual. Meditaţia se desfăşoară sub supravegherea psihologilor, care posedă aceste tehnici. Meditaţia contra-motivaţie Cu cât este mai periculoasă situaţia cu atât mai liniştită şi relaxata este persoana. Persoana dată îşi formează imaginea acţiunii în derulare, anticipând scenariul posibil şi locul său în contextul acţiunii. Dacă fobia este legată de agresivitatea mediului, atunci persoana dată contrapune mental posibilitatea sa de a aplica o contraagresivitate mai mare ca intensitate. Mental, el se detaşează de la sine şi priveşte acţiunea dintr-o parte, ca martor ocular, păstrând calmul şi posibilitatea de a interveni în caz de necesitate prin acţiune hotărâtă.
164
ASPECTE PSIHOLOGICE ALE DISCIPLINEI MILITARE Colonel (r) dr.Andrei Covrig Timp de mai mulţi ani noi am operat cu noţiunile disciplinei militare preluate în traducere directă, din sistemul sovietic, fără a pătrunde în esenţa fenomenului, cu atât mai mult a încerca să-i dăm o explicaţie adecvată elementului etnic, tradiţiilor total diferite. În continuare ne vom opri asupra factorilor ce formează acea stare psihică deosebită nominalizată drept -DISCIPLINĂ MILITARĂ. Vom stărui să facem acest lucru cât se poate de clar prin sinteza conceptelor psihologice conţinute în această lucrare. La originea fenomenului disciplinei militare stau următorii factori: 1. factorii antropologici şi polemologici. Un rol deosebit joacă fenomenul psihofixării elementului militar în mentalul social. Din acest punct de vedere constatăm popoare cu o înaltă cultură disciplinară nemţii, japonezii, turcii, la care elementul disciplinei militare s-a format spre exemplu: - la nemţi - în urma războaielor îndelungate, sângeroase de expansiune, duse de popoarele germanice din evul mediu până în secolul al XX-lea în comun cu factorul religios catolic, fixat pe represaliile inchiziţiei; - la japonezi - în idealismul militar al samurailor faţă de shogun, dictatura împăratului şi cruzimea legilor aplicate în condiţiile unui teritoriu restrâns şi mediu ambiant dur; - la turci - în condiţii similare. Popoarele nominalizate au avut înălţări şi căderi militare pe fundalul identificării cu agresorul, fapt care i-a făcut să-şi regenereze organismele militare şi agresivitatea de luptă. - La români - prezenţa dominantei mentale privitor la calitatea artificială a statului şi "dreptului celui puternic" asupra acestui teritoriu au determinat revolta şi războaiele de apărare. Pe parcursul a peste două milenii, de la atestarea documentară, instituţia militară a dus războaie eficiente începând cu războaiele împotriva cotropitorilor romani. Agresivitatea interetnică se transformă în agresivitate intraetnică şi provoacă dispariţia identificării cu agresorul, apariţia simţului vinei, catarsisului şi tendinţelor mazohiste adică a "conceptului mioritic"1, dezintegrator (este interesant faptul că un fenomen similar persistă şi la poporul armean). Din 1944 concepţiile militare autohtone se bazează pe concepţiile militare sovietice, acest lucru continuă şi după revoluţia din 1989 ceea ce reprezintă de fapt o inoculare pasivă a unor concepţii străine, care neluând în consideraţie elementul etnic de multe ori a provocat confuzii şi eşecuri în tendinţa sinceră de a "îmbraca" psihicul românului în uniforma soldatului sovietic. Este un proces natural, dar benefic oare ? Armata rusă deja a conştientizat necesitatea schimbării unor concepţii psihologice în mentalul său. Dar oare nu în spaţiul psihologic vom găsi explicaţiile eşecurilor şi criticei instituţiei militare autohtone de către "binevoitori"?; 2. factorul sinergetic iniţial. Originea atmosferei moral-psihologice şi disciplinei militare actuale o găsim în anul 1989 odată cu reântoarcerea la tradiţiile armatei române şi începutul integrării în 1
după Albert Nalcadjian
165
structurile euroatlantice. Anume ei, fiind purtători ai culturii militare şi disciplinare, au determinat impulsul sinergetic iniţial al unităţile româneşti. Şi trebuie să recunoaştem că acest impuls sinergetic nu întotdeauna a fost pozitiv, având ca sateliţi: brutalitatea, agresivitatea faţă de subalterni, furtul, escrocheriile etc. Unii comandanţi chiar au mizat pe stimularea comportamentului social-agresiv2 la militarii în termen, mai mult ca atât se mai întâlnesc unele aspecte şi în prezent. Contaminarea psihologică a generaţiilor tinere de militari are loc din acest "patrimoniu" moştenit. De acea în continuare găsim explicarea eşecului conceptului educaţional şi eforturile actuale de a redresa situaţia; 3. factorul legislativ. Factorul legislativ în condiţiile actuale este primordial. Nu poate fi vorba de disciplină militară favorabilă şi atmosferă moral-psihologică sănătoasă, dacă măcar un singur militar este implicat în activităţi dubioase. Orice concepţie psiho-pedagogică nouă nu-şi va atinge scopul în condiţiile în care subalternii vizualizează lipsa culturii legislative la comandantul respectiv. Ca urmare disciplina militară îşi pierde suportul legislativ şi trebuie să recunoaştem că timp îndelungat noi am stăruit în a menţine artificial disciplina militară, în lipsa acestui suport; 4. factorul social. Privitor la acest aspect constatăm o paradigmă psihologică şi efectul "bumerangului". Criza instituţiei militare aproape cincizeci de ani facilitează deficitul culturii militare în mentalul social. Lipsa culturii militare este facilitată de fobia faţă de armată. Fobia faţă de armată este facilitată de "conceptul mioritic". "Conceptul mioritic" mazohist a devenit dominantă mentală a societăţii, care neagă necesitatea opunerii rezistenţei faţă de agresor (fie şi imaginar), adică necesitatea culturii militare şi a instituţiei militare. Aceasta generează în subconştientul social promovarea unor legi şi decizii, care la rândul său cimentează în continuare această paradigmă psihologică, dezintegrantă a societăţii. Are loc diminuarea disciplinei sociale, care facilitează diminuarea disciplinei militare. Pentru a vizualiza acest proces este destul să ne închipuim un şarpe care îşi înghite coada; 5. factorii psihici. a) identificarea Are o importanţă deosebită pentru instituţia militară. Soldatul şi gradatul voluntar se identifică cu comandantul, comandantul fiind în acest caz un exemplu pozitiv. În caz contrar, are loc identificarea cu personaje antisociale sau deviante. Identificarea are o importanţă deosebită pentru "ancorarea" subalternilor în diferite psihotehnici de stimulare pentru luptă, care prevăd supunere incontestabilă. Lipsa identificării pozitive a subalternilor cu comandantul său duce la disciplină militară superficială. b) frica. Nu este un secret că prin inocularea unei frici intensive se poate atinge o anumită stare a disciplinei militare. Aici există o dilemă psihologică, care stă în faţa comandanţilor şi psihologilor militari. Aceea de a cultiva frica prin pedepse disciplinare şi disciplina prin frică la subalternii săi (astfel făcându-i neeficienţi pentru acţiuni militare), sau de a cultiva eliberarea de stările de frică prin manipulări şi dirijare concordantă cu stările respective. Totodată, apare altă dilemă – comandantul este obligat să opereze cu fenomenul fricii la 2
relaţii neregulamentare- în transcripţie veche.
166
nivel psihologic în scopul controlului comportamentului său şi al subalternilor, dar în nici un caz să nu facă abuz de şantaj prin frică. Frica de pedeapsa pentru agresivitate va avea efect îndelungat dacă: - timpul între acţiunea agresivă şi pedeapsă va fi minim; - pedeapsa trebuie să fie neplăcută şi severă (dar nicidecum violentă şi crudă); - persoana pedepsită trebuie să conştientizeze că anumite forme de comportament agresiv se vor încheia cu pedeapsă. În conceptul fenomenului fricii disciplina va atinge rezultatul finit în dependenţă de cultura psihologică şi disciplinară a comandantului, adică de autoidentificarea comandantului în spaţiul fenomenului fricii. Vorbind mai simplu, comandantul care este disciplinat din frică va crea subalterni asemănători. c) agresivitatea Dintre multiplii factori ce afectează disciplina militară comportamentul socialagresiv deţine poziţii însemnate (acest comportament este facilitat de: comunicarea neverbală, alcool, narcotice, frustrare, factori sociali stimulator-energizanţi, provocare psihologică, protuberanţe solare, furtuni geomagnetice etc). După cum arătă cercetările psihologilor militari, circa 80 % militari sunt externali şi 20% internali. Agresivitatea se manifestă în egală măsură, atât la unii cât şi la alţii. Indicele ostiliţăţii fiind mai mare la externali, dar internalii vor recurge la agresiune mai des când vor avea nevoie să-şi atingă un scop. Agresorul este conştient de faptul că poate fi pedepsit şi în adâncul sufletului se teme de aceasta. Frica faţă de pedeapsă exclude agresivitatea în 50% din cazuri. Agresivitatea nu se combate prin agresivitate similară, dar prin supremaţia legii. În caz contrar, agresivitatea este amplificată în conştiinţa agresorului, impus în situaţie de agresat. Fiecare militar manifestă agresivitate în dependenţă de situaţie. Militarul are nevoie de descărcarea agresivităţii în timp de pace şi stimularea ei pentru acţiuni de luptă; 6. Factorul intelectual. Aspectul intelectual al soldatului şi gradatului voluntar ne interesează în contextul însuşirii nu numai a materialului teoretic la disciplinele instruirii pentru de luptă, dar şi a postulatelor disciplinei militare. În ultimul timp în societate se observă o scădere a nivelului mediu intelectual la absolvenţii instituţiilor de cultură generală. Trebuie să fim conştienţi de faptul că indicele IQ la soldaţii şi gradaţii voluntari actuali se datorează poziţiei sociale şi educaţie primite. Privind tabloul social al unităţii vom vedea că circa 80% de soldaţi şi gradaţii voluntati reprezintă categoria ţăranilor, care în ultimii 6-8 ani au decăzut în poziţie socială marginală, cu toate consecinţele atribuite acestei decăderi. Marginalii sunt purtători ai agresivităţii sociale. 7. Factorul comunicării (carisma). Carisma reprezintă sinteza următoarelor calităţi psihofiziologice: voinţei, vitejiei, curajului, bărbăţiei, perceperii, memoriei, orizontului gândirii, imaginaţiei, capacităţilor analitice, încrederii în sine şi în subalterni, competenţei, responsabilităţii, grijii şi exigenţei, aspectului morfopsihologic3. Anume, carisma asumă ordinului şi actului de comandă aspectele paternale sacre şi face ca subordonaţii să aibă încredere în corectitudinea convingerilor comandantului şi transpunerea automată a acestor convingeri în conştiinţă ultimilor. Subordanaţii se 3
A. Şramenco (col.). Aspectele psihologice în conducerea trupelor. Editura Milititară, Moscova, 1973.
167
identifică cu comandantul, convingerile lor sunt acceptate drept convingeri personale. Sarcinile sunt îndeplinite cu mândrie şi tenacitate, dăruire de sine. Disciplina militară devine o stare cotidiană şi mod de viaţă militar. 8. Factorii manageriali. Sunt descrişi în Metodica pregătirii psihologice şi prezenta lucrare la capitolul Psihologia conducerii. Determinările psihologice ale deciziei şi ale ordinului în lupta armată; 9. Argumentări finale. În domeniul disciplinei militare se regăseşte aplicarea metodicelor Erixon, prin antrenamente psihologice duminicale cu durata de 30 minute. Mai există şi alţi factori ce determină aspectele disciplinei militare. Noi însă trebuie să conştientizăm aspectul complex şi integru al disciplinei militare, ca un fenomen psiho-social, dar nu pur şi simplu militar. Să ne dezicem de la aprecierile simpliste sau traduceri automate a unor noţiuni străine, care nu dezvăluie originea etnică a fenomenului dat. Scopul nostru este de a apropia noţiunea DISCIPLINEI MILITARE de auzul nostru etnic. De acea viziunea psihologică privitor la DISCIPLINĂ MILITARĂ sună în felul următor:disciplina militară este un fenomen psiho-social ce reperizintă o stare deosebită a psihicului, bazată pe conştientizarea de către toţi militarii a moştenirii legăturilor spirituale cu voievozii românii4. Precum şi a cimentării ei prin fapte şi acţiuni zilnice, respectării de către toţi militarii a tradiţiilor militare, Constituţiei, legilor statului şi manualelor militare.
4
Voievodul istoric (comandantul istoric) se întăreşte ca dominantă în mentalul militar şi social (după demobilizarea soldaţilor). Are loc identificarea şi fixarea cu chipul voievodului.
168
PSIHOLOGIA JURIDICĂ ŞI A CONFLICTULUI Colonel (r) dr. Andrei Covrig
1. Psihologia juridică Mai devreme sau mai tîrziu, fiecare comandant, indiferent de rang, în practica de serviciu se confruntă cu cazuri de incidente şi infracţiuni. Complexitatea situaţiei se datoreşte faptului că asupra personalităţii militarilor şi a comandantului însuşi au influenţă atât cazul respectiv, cât şi presiunea superiorilor. Iată de ce este necesar, în primul rând, de o atitudine calmă şi activităţi bine gândite pentru depăşirea situaţiilor date. În primul rând, se va organiza descărcarea psihologică a efectivului prin discuţii lejere şi sincere referitor la originea si motivele cazului (o simplă adunare cu acuzarea infractorului şi cazului nu va avea efectele scontate. Aceasta e greşeala cotidiană a unor comandanţi). Discuţia se va desfăşura continuu, până când situaţia nu va fi rezolvată şi la ea vor participa, după posibilitate, toţi militarii. Necesitatea acestui pas este condiţionată de situaţie şi acest lucru trebuie să fie conştientizat de fiecare militar prin explicaţii lejere, dar insistente. În cazul incidentelor şi infracţiunilor se va desfăşura necondiţionat expertiza psihologică cognitivă1. Scopul expertizei respective este de a dezvălui mecanismele ascunse ale cazului dat şi personalităţilor implicate, dar nu de a efectua aprecieri juridice, ele fiind de competenţa juristului unităţii şi organului de anchetă. În continuare vom stărui asupra unor trăsături temperamentale, care au influenţă asupra dinamicii incidentelor sau infracţiunilor. 1. Martorul prezintă următoarele caracteristici: - sangvinicii, făcând depoziţii, sunt emoţionali, imaginile descrise se bazează pe emoţiile şi retrăirile proprii, deseori exagerate; de acea discuţia cu el trebuie să decurgă cu răbdare, fără a-l stimula prin mimică şi gesturi, privitor la acord sau dezacord, deoarece ei sunt conformişti şi depoziţiile făcute anterior le pot transforma conform aşteptărilor; - melancolicii, de obicei, dramatizează situaţia, deorece datorită calităţilor lor tind spre analiză profundă a evenimentului; fiind de obicei egocentrici, comunicarea cu ei va fi reuşită dacă vor fi stimulaţi şi se va acorda atenţie deosebită personalităţii lor; - colericii sunt neatenţi, privirea e superficială, sunt impulsivi şi conflictuali, de aceea se cere o atenţie deosebită pentru a discuta cu ei, dar fără a aplana conflictul de comunicare; - flegmaticii sunt cei mai preferaţi martori pentru colaborare, dar ei sunt dispuşi de a evita întâlniri pe cazuri dificile cu organele de anchetă. 1
Fişa expertizei psihologice este redată în compartimentul planificare şi documentare.
169
2. Reclamantul Drept reclamant este considerată persoana căreia i-au fost pricinuite prejudicii morale, fizice şi materiale. Se va ţine cont de aspectul temperamental, precum şi de dinamica comportamentală a acestuia în contextul cazului concret. Se va ţine cont,de asemenea, dacă la victimă nu persistă aşa-numitului "complex al victimei"2, care stimulează acţiunile agresive la adresa sa. Un factor important îl constituie orizontul cunoştinţelor legislative ale reclamantului, care determină comportamentul şi atitudinile faţă de caz şi dinamica lui. Se va ţine cont că reclamantului îi este specifică exagerarea inconştientă a dinamicii şi elementelor infracţiunii sau incidentului. De acea demonstrarea neîncrederii în cea ce spune reclamantul va produce blocarea comunicării şi depoziţiilor. Neîncrederea le afectează demnitatea. 3. Infractorul Sarcina principală este de a-l aduce pe militarul bănuit de infracţiune la colaborare activă cu organele de anchetă. A-i găsi motivele ascunse pentru a recunoaşte fapta săvărşită şi minimiza termenul şi intensitatea pedepsei. Pe lângă comunicarea verbală, comunicarea neverbală de asemenea oferă informaţii suplimentare însemnate. Mimica ochilor în comun cu mimica frontală va fi privită în context. Mimica relaxată a buzelor, mai ales a colţurilor (indiferenţă, atenţie slabă, mirare, stres, mirare etc); aspectul neverbal este privit în contextul general al gesturilor şi mimicii. Un alt aspect important este poziţia infractorului în mediul social civil şi militar, apartenenţa le unele grupări neformale civile sau militare. Indici de comportare: - colericii şi sangvinicii pot fi anchetaţi în timp şi ritm intensiv; partea introductivă poate fi de scurtă durată, iar dinamica anchete diversificată; - flegmaticii au reacţii încete şi partea introductivă trebuie să fie lungă, dinamica anchetei mai latentă, ritmul discuţiilor mai lejer; - melancolicilor le este specifică frânarea proceselor nervoase, timpul şi ritmul anchetei lejer, cad uşor în stres şi depresie, blocând comunicarea şi ancheta, dar fiind sentimentali reacţionează bine la stimulare verbală. La final vom accentua că scopul psihologic al fiecărei anchete este găsirea contactului psihologic al anchetatorului cu anchetatul. Dinamica psihologică a anchetării se reprezintă în felul următor: a) stabilirea scopului anchetei şi planului; alegerea timpului şi locului; b) asigurarea legităţilor paralingvice ale mediului anchetei; efectul primei cunoştinţe cu anchetatorul; aspectul exterior favorabil al anchetatorului; c) asigurarea şi stabilirea contactului psihologic cu cel anchetat; nivelul şi dinamica contactului; argumentarea; d) atingerea scopului anchetei; catarsisul- eliberarea psihologică, depunerea depoziţiilor benevole; e) corecţia depoziţiilor, verificarea, omiterea impreciziilor şi neclarităţilor; f) formarea informaţilor selectate corespunzător cu Codul Civil şi Codul Penal. 2
Conform teoriei victimologiei.
170
Atenţie. În faţa psihologului nu poate fi pusă întrebarea, despre veridicitatea depoziţiilor depuse de bănuit. Acestea sunt sarcini juridice, dar nu psihologice. Materialele expertizei se prezintă comandantului unităţii şi Direcţiei educaţie în termen de 5 zile şi vor cuprinde: - descrierea cazului; - psihodiagnosticul infractorilor şi reclamanţilor; - efectele psihologice asupra efectivului asociat; - dinamica psihologică a cazului; - activităţile de corecţie, recuperare planificate etc; - conexiunea şi efectul scontat; - motivele cazului. 2. Psihologis conflictului Dorim sau nu, dar colectivele militare suportă şi ele efectele conflictelor interpersonale. În practica cotidiană fiecare comandant se confruntă cu conflicte interpersonale între subalterni sau omologi de diferite categorii. Rolul comandantului şi psihologului militar este nu numai de a rezolva prin metode legale situaţiile conflictuale, dar şi de a organiza profilaxia conflictelor prin explicarea fenomenului conflictului, elaborarea unui comportament corect la subalterni în caz de implicare în conflict. Cu alte cuvinte, de a forma cultură de comportament la subalterni, astfel încât conflictele să fie reduse la minimum şi excluse din practica comunicării. Dar pentru aceasta însuşi comandantul trebuie să posede cunoştinţe despre fenomenul în cauză. Trebuie să menţionăm că dacă cultura comunicării este sub nivel la unii militari devine generatoare de noi conflicte şi amplifică intensitatea şi durata lor. Conflictul reprezintă o latură a comportamentului uman în anumite situaţii, o scurgere de evenimente succesorii care, fiind suprapuse unul peste altul formează fenomenul propriu-zis. Evenimente succesorii care alcătuiesc formula conflictului. CONFLICTUL = situaţia de conflict + incidentul Noţiunile de conflict şi situaţie de conflict practic sunt deseori confundate, diferenţa fiind numai în prezenţa unei singure condiţii – incidentul. Incidentul reprezintă o acţiune fizică sau verbală, care finalizează situaţia de conflict şi fără de care declanşarea conflictului propriu-zis nu are loc. Situaţia de conflict poate exista un timp îndelungat, fără a se transforma în conflict. Aceasta însă nu înseamnă că fenomenul nu are loc, el pur şi simplu decurge în faza sa camuflată de situaţie de conflict, care până la urmă poate declanşa fenomenul dat. La rândul său, situaţia de conflict este generată de următorii factori: obiectul conflictului şi motivul conflictului. SITUAŢIA DE CONFLICT = obiectul conflictului + motivul conflictului Starea de vârf a conflictului numită incident, la rândul său e generată de alţi factori : oponenţii şi scopul conflictului. INCIDENTUL = oponenţii + scopul conflictului La final vedem structura definitorie a conflictului: CONFLICTUL= obiectul conflictului + motivul conflictului + oponenţii + scopul conflictului
171
Motivele concrete, care generează conflictele în cadrul colectivelor militare, sunt următoarele: a) obiective ce ţin de: - organizarea şi dirijarea activităţii militare; - organizarea condiţiilor de trai a militarilor şi membrilor familiilor. b) subiective: - pregătirea sub nivel a unora dintre comandanţi; - ascunderea încălcărilor, înţelegerea superficială a noţiunii de camaraderie; - lipsa atitudinii critice faţă de activitatea proprie. Cauzele social-psihologice ale conflictelor sunt următoarele: - atitudinea negativă faţă de serviciul militar; - lacunele de caracter; - indisciplina personală a unor militari; - vanitatea; - neîncrederea în capacităţile subalternilor; - atitudinea neobiectivă faţă de subalterni; - indiferenţa faţă de serviciu; - existenţa microgrupurilor neoficiale; - problemele de ordin etnic şi naţional; - obiceiurile necivilizate. Conflictul decurge după următoarea schemă: - etapa iniţială; - etapa de dezvoltare; - etapa de aplanare; - finalul conflictului. Conflictul odată început ajunge în mod firesc la etapa de aplanare, cât de îndelungat sau violent ar părea că este. În această etapă se poate ajunge în urma schimbării caracteristicilor conflictului – motivului, obiectului, relaţiilor dintre oponenţi, scopului prin metode de soluţionare – tratative, compromisuri, sustragerii obiectului conflictului, hotărârii univoce a mediatorului. În mare parte posibilitatea de soluţionare ţine de resursele de personalitate ale oponenţilor, care includ nivelul de studii, cultura generală, etica, eticheta, autoaprecierea exagerată sau limitată. Vorbind de metodele de aplanare, se vor specifica următoarele: - organizarea regulamentară a condiţiilor de trai a militarilor; - perseverenţa şi autoritatea înaltă a comandanţilor; - comportarea regulamentară; - activismul, autocontrolul, autoinstruirea militarilor; - serviciul regulamentar; - convorbirile individuale frecvente; - rezolvarea reclamaţiilor şi propunerilor; - consfătuirile de serviciu; - seratele de întrebări; - lucrul individual insistent şi sistematic cu persoanele predispuse spre conflicte şi încălcări;
172
- imparţialitatea şi obiectivitatea în soluţionarea situaţiilor de conflict. Psihologic, orice personalitate, care nu prezintă afecţiuni patologice, indiferent de durata sau intensitatea conflictului, ajunge la regretarea faptului conflictului şi este gata să fie tolerantă cu oponentul. În mod pasiv oponenţii ajung la înţelegerea acestui fapt individual, în diferite segmente de timp. Rolul psihologului militar şi comandantului este de a face ca acest segment al timpului să fie cât mai scurt, iar oponenţii în mod activ să participe la soluţionarea conflictului, odată ce conflictul nu a putut fi prevăzut. Cu atât mai mult, este inadmisibil ca generator al situaţiilor de conflict să fie comandanţii, indiferent de rang. Brutalitatea, cultura scăzută a comunicării, înfricoşarea efectivului de către comandant generează numeroase situaţii de conflict care pot avea urmări nefaste (nesupunere în masă, anarhie, violenţă). Colectivul militar, care se părea a fi sănătos, pe neaşteptate devine inoperabil, din simplul motiv că situaţiile de conflict, suprapunânduse una peste alta şi amplificându-se, au produs efectul "bulgărului de zăpadă". Acum fiecare militar poate să facă analiza fenomenului respectiv din subunitatea sa.
173
ARMA PSIHOLOGICĂ – UN ALT GEN DE ARMĂ Colonel dr. Nicolae Ene
În condiţiile în care arma psihologică s-a impus ca o categorie distinctă de armă, iar războiul psihologic face nenumărate victime atât în rândul militarilor, dar şi al civililor, ni se pare firesc ca o carte care tratează fundamentele psihologice ale luptei armate să prezinte încă de la început câteva consideraţii referitoare la arma psihologică. Este foarte probabil ca până acum Lawrence1 să ne fi oferit cea mai cuprinzătoare imagine, redată în scris, a armei psihologice. “Este necesar – afirma Lawrence în “Cei şapte stâlpi ai înţelepciunii” – ca, pe lângă conştiinţa oamenilor noştri, care deţin rolul principal, să abordăm, pe cât posibil, conştiinţa inamicilor noştri, apoi pe cea a celor care ne sprijină din spatele liniilor noastre de luptă şi a celor din spatele liniilor de luptă ale inamicului care aşteaptă sfârşitul luptei şi, în sfârşit, pe cea a spectatorilor neutri. Nu vom obţine victoria sau, mai degrabă, nu vom găsi căile de ajungere la ea decât folosind arma psihologică”. Pornind de la o asemenea descriere, se poate aprecia că aceasta armă a fost folosită, mai mult sau mai puţin conştient, de-a lungul secolelor. Deocamdată, cele mai vechi date privind folosirea ei în război le găsim în “Istoriile” lui Herodot (c. 484425 î.Hr.) şi se consideră că Temistocle (526-460 î.Hr.) a fost primul care a folosit-o, obţinând răsunătoarea victorie de la Salamina (480 î.Hr.) asupra flotei persane. Astăzi, rolul psihologilor militari în instruirea trupelor în procesul instruirii pentru luptă a subunităţilor şi unităţilor a devenit incontestabil. Se vorbeşte tot mai mult despre arma psihologică şi pregătirea corespunzătoare a luptătorilor pentru folosirea şi/sau contracararea efectelor ei. Profesorul doctor Iosif Borgosz apreciază convingerile create de către psihologii militari, în rândurile comandanţilor şi instructorilor din armatele Statelor Unite, Angliei şi Franţei, asupra necesităţii asocierii pregătirii corespunzătoare naturii psihice (menită să creeze “rezistenţa psihică” a militarilor şi să diminueze “pierderile psihice”) cu modernizarea tacticii, strategiei şi dezvoltarea armelor inteligente de mare precizie. Pentru “cel de-al treilea val” programele pregătirii psihice pentru luptă includ concepte şi sintagme ca “rezistenţă specifică” sau “al patrulea gen de armă” puse în dreptul armei psihologice, iar roadele formării luptătorilor în acest domeniu s-au concretizat în războiul din Golful Persic, la care au participat efectiv şi psihologii militari. Din perspectivă istorică, importanţa armei psihologice a crescut atunci când conflictele au îmbrăcat şi o haină ideologică sau au luat forma unor acţiuni revoluţionare (Revoluţia franceză, lupta împotriva imperiilor coloniale etc.) şi s-a evidenţiat îndeosebi în cele două conflagraţii din prima jumătate a secolului nostru. În pofida acestei relevanţe, de-a lungul mileniilor, bilanţurile de front menţionează pierderile materiale şi
1
Thomas Edward Lawrence (1888-1935), colonel englez. Agent britanic în Orientul Apropiat, în timpul primului război mondial, cu misiunea de a organiza Şi a dirija răscoala antiotomană a arabilor. Jurnalul alcătuit cu această ocazie, apărut sub titlul Cei Şapte stâlpi ai înţelepciunii (în versiune prescurtată Revolta în deşert), evocă, în aluzii simbolice, experienţa sa de viaţă.
174
umane ale părţilor combatante, dar niciunul nu pomeneşte nimic despre “pierderile psihice”. În ultima vreme, psihologia şi-a consolidat statutul său ştiinţific, iar rolul îi este tot mai puternic recunoscut în investigaţiile, instruirea şi educaţia din armată. De pildă, psihologii americani au purces la completarea cursului de istorie militară cu date deduse din documentele războaielor, iar travaliul lor amplu şi sistematic se soldează în studii, eseuri, lucrări de alt gen, în care investigaţiile istorice se conjugă cu problemele contemporane ale psihologiei luptei armate. Una din lucrările de răsunet este No more of heroes2 a consilierului militar american Richard Gabriel, publicată în anul 1988, ce a făcut înconjurul lumii, fiind tradusă în mai multe limbi (franceză, germană etc.). Ea reprezintă un profund studiu psihologic despre caracterul istorico-problematic cu prezentarea arealului de cercetare al psihologiei militare contemporane. Chiar de la început, autorul afirmă că “misiunea pe care şi-a asumat-o este neobişnuit de dificilă, întrucât omul este o fiinţă de esenţă fragilă”. Cu toate că această sesizare străbate din vechime, abia chirurgii armatei napoleoniene au menţionat-o la răniţi pentru prima dată printr-o observaţie motivată empiric:“Delires nevreux”3, calificând stările drept neurotice sau, mai exact, neurastenice. Ceea ce astăzi psihologia modernă numeşte “stres”, “şoc”, ei numeau “le vent du boulet de canon” 4. Comandanţii armatelor napoleoniene au respins observaţiile medicilor, considerând apt de luptă orice soldat care nu a fost rănit. Situaţia a cunoscut o metamorfoză de esenţă abia în timpul războiului rusojaponez (1905), când nu numai medicii, ci şi comandanţii au observat traumele psihice ale unităţilor şi subunităţilor ce au luptat cu japonezii în Manciuria. Totuşi, abia urmările tragice ale primului război mondial au convins majoritatea comandanţilor că şocurile emoţionale sunt un atribut inseparabil al armatelor combatante, înfrânte sau victorioase, mutilaţii psihic diminuând sau inoportunând capacitatea de continuare a luptei. Această convingere a fost adâncită de traumele celui de-al doilea război mondial, între cei şocaţi aflându-se şi generalul american Paton. Aceşti traumatizaţi erau calificaţi “loseri” (epave). Rezultatele cercetătorilor asupra nevrozelor veteranilor americani de război au fost înspăimântătoare. Pentru descrierea acestora, psihologii au introdus în terminologia de specialitate noţiuni de “pierderi psihice” şi “jertfe psihice”. S-a calculat că, în timpul acestui război, numai în armata americană pierderile de acest gen au înregistrat cifra fabuloasă de 1.393.000 de militari, din care numai în trupele de uscat au atins 504.000 oameni, menţionează psihologul Richard Gabriel, ceea ce echivalează cu aproape 50 de divizii dislocate. Calculele au fost făcute pe baza rapoartelor comandaţilor subunităţilor luptătoare, a memorialisticii ostaşilor şi ofiţerilor, a interviurilor luate veteranilor şi altor surse. Lucrarea lui Richard Gabriel este într-adevăr uriaşă, fiind realizată pe baza unui mare eşantion de forţe şi mijloace. Rezultatele ei constituie un material cognitiv preţios
2
“Nu mai sunt eroi” “delir nervos” 4 “suflul ghiulelei de tun” 3
175
pentru studii mai sintetice referitoare la cauzele şi manifestările tulburărilor psihice ale militarilor combatanţi. O altă lucrare de răsunet a fost DMS III, în care se află prezentată nu numai etiologia acestor tulburări, făcându-se totodată şi clasificarea lor foarte bine fundamentată teoretic şi metodologic. Ea a avut ecou şi în conştiinţa ofiţerilor. Profesorul psihiatru francez Claude Barrois, în cartea sa Nevrozele traumatice, realizează că în ţările occidentale orice comandant militar superior se interesează de existenţa şocurilor psihice în rândul militarilor în timpul luptei. În plus, a fost de acord în totalitate cu teza potrivit căreia suferinţele psihice sunt, uneori, mai grave decât cele fizice provocate de răni. La baza acestei profunde metamorfoze de conştiinţă a comandanţilor au stat şi dovezile din conflictele militare contemporane. Astfel, armata israeliană, în perioada războiului din Kippoir (1973), atacată pe două fronturi – sirian şi egiptean –, a repurtat o victorie fulger şi eficace, dar 60% din militarii evacuaţi din linia întâi a frontului au suferit grave şocuri psihice, manifestate în primele 12 ore de luptă. Când armata israeliană a preluat iniţiativa strategică şi tactică, efectivele erau reduse la jumătate… Pe baza experienţei războiului din Vietnam, psihologii americani consideră că “dimensiunea şi afectare acestor stări (pierderi de natură psihică n.n.) sunt direct proporţionale cu insuccesul de pe câmpul de luptă. Stările sunt cu atât mai profunde şi extinse, cu cât înfrângerile sunt mai grele. Şi invers, acestea se diminuează, dar nu dispar, în general, pe măsura succeselor obţinute asupra inamicului”. Mai mult, experienţele dovedesc că, chiar după multă vreme, în conştiinţa combatanţilor rămân urme, mai mult ori mai puţin adânci, numite “stresuri posttraumatice”. Cercetările au dovedit că şi astăzi peste 15% “marines” americani trăiesc profund coşmarul acestor stresuri din timpul războiului american. “Rănile inimii şi sufletului supurează chiar şi din perspectiva îndelungată a timpului”, remarcă Richard Gabriel în lucrarea Nu mai sunt eroi. Fără disecarea acestei imense şi importante probleme, psihologia militară rămâne incompletă. În urma rezultatelor psihologiei moderne, la jumătatea anilor ’80 au fost modificate şi modernizate programele de pregătire psihologică în armatele americană, engleză, franceză şi altele, un apreciabil aport având Alvin Toffler, care în lucrarea sa Al treilea val, avansa ideea că într-adevăr5, dezvoltarea “armelor inteligente micşorează pierderile umane, dar în acelaşi timp ridică în faţa armatelor beligerante probleme şi mai grele de natură psihologică”. Toffler sugera necesitatea intensificării cursurilor de formare a rezistenţei psihice a militarilor din toate genurile de armă. În concluzie, în ţările membre ale NATO a fost elaborat un program al pregătirii psihice obiectivizat, consecvent, în vederea participării la conflictele armate potenţiale, program diferenţiat, care să corespundă condiţiilor acţiunilor aviaţiei, trupelor de uscat şi marinei militare. În conformitate cu postulatele pe care le-am menţionat ale psihologilor privind necesitatea completării istoriei şi strategiei militare cu problemele psihologiei, un loc important l-au ocupat experienţele din conflictele militare contemporane, îndeosebi israelo-arab şi americano-vietnamez. 5
Alvin Toffler, Al treilea val , Editura Politică , Bucureşti , 1983 , p.535 şi urm
176
Pe această platformă a programului, fundamentată logic şi istoric, se suprapune cea teoretică, bazată pe acumulările psihologiei generale şi militare care tratează despre comportamentul omului în stare de şoc nervos şi în general stresogene. În sfârşit, aceste platforme se întregesc cu generalizările teoretice efectuate continuu în urma exerciţiilor tactice şi manevrelor militare. În concepţia specialiştilor occidentali, este necesară elaborarea a trei platformeprogram. Prima platformă se concentrează, în principal, pe expunerea celor mai dramatice situaţii de stres suferite de militari şi subunităţi în timpul conflictelor militare contemporane. Din punct de vedere cognitiv şi emoţional, este foarte interesantă, cu atât mai mult cu cât se bazează pe memoriile veteranilor şi pe participarea lor directă la cursurile de instruire. Celelalte două platforme ocupă cel mai mare spaţiu, fiind bazate pe lucrările teoretice din domeniul psihologiei militare. Arealul problematic este ilustrat foarte concis în lucrarea franceză Forţa şi echilibrul unităţilor militare, dedicată stărilor de şoc şi stres, mijloacelor de contracarare a apariţiei acestora în timpul unor potenţiale conflicte actuale. Spaimă, teamă, şoc şi stres, în terminologia psihologică şi psihiatrică contemporană, constituie componente ale existenţei luptei armate de care trebuie să fie conştienţi toţi militarii. Abordând tradiţionala problemă a eroismului pe câmpul de luptă, cu aluzie la titlul cărţii lui Richard Gabriel Nu mai sunt eroi, autorii lucrării franceze afirmă că „locul acestora a fost ocupat de eroul colectiv, adică de o armată rezistentă din punct de vedere psihic, înţeleasă ca totalitatea genurilor de armă”. Şi, conchid ei, „războaiele viitoare se vor derula în profunde stări de şocuri şi stres psihice”. De aceea, una din îndatoririle primordiale ale psihologiei militare este aceea de a conştientiza profund şi plenar efectivelor şi subunităţilor conţinutul acestor noţiuni fundamentale ale disciplinei. Aşa după cum categoriile centrale ale eticii sunt binele şi răul, şocul şi stresul sunt categoriile fundamentale ale psihologiei militare. Interpretarea semantică a celor două noţiuni este însoţită îndeaproape de problemele rolului mecanismului şi formele de manifestare ale şocului şi stresului. Se reliefează astfel, rolul tragic, chiar distructiv ori ambivalent – pozitiv şi negativ. Stresul, de pildă, poate avea o curbă benefică, în sensul că în anumite limite poate fi mobilizator, poate impulsiona militarul pentru o luptă mai intensă. Odată depăşită această limită, militarul devine o fiinţă lipsită de voinţă, inaptă de continuare a luptei. În explorarea celor două procese şi fenomene psihice deosebit de complicate participă nu numai psihologi şi psihiatri, ci şi fiziologi ai activităţii nervoase superioare. În materialele elaborate pentru pregătirea psihică pe timp de pace a militarilor este prezentat întregul proces de creare a stresului, manifestarea şi măsurile de contracarare a lui. În ele se vorbeşte, între altele, de incredibilul stimulent hormonal, comandat de creier, care avertizează subiectul în acţiune, conduce activitatea lui în anumite direcţii, creând relaţii neobişnuite, precum tensionarea muşchilor şi bătăile rapide ale inimii. Foarte adesea, aceste reacţii sunt prea intense şi violente, în urma cărora militarul îşi pierde controlul asupra sa, capătă tahicardie, îşi simte pulsul accelerat, numit din lipsa altui termen mai adecvat „inima ostaşului”. Acest lucru îi provoacă greaţă, în prima fază, apoi vomă şi în cele din urmă dureri intense. În consecinţă, militarul se comportă ca paralizat, cade în apatie şi indiferenţă la tot ce se petrece în jurul său. După cum pot
177
apărea manifestări inverse de comportament, în sensul că militarul devine deosebit de agil, neliniştit, nu-şi găseşte locul şi, ceea ce nu se poate explica încă, vorbeşte continuu despre toate şi despre nimic în acelaşi timp. Uneori fuge de pe câmpul de luptă, expunându-se chiar focului direct al inamicului. În programele şi materialele de pregătire psihică pentru luptă se avertizează atât asupra teoretizării exagerate, cât şi asupra practicismului empiric, de suprafaţă. Teoria bine stăpânită trebuie să fie permanent verificată şi îmbogăţită cu experienţele practicii câmpului de luptă modern, afirmă, pe bună dreptate, specialiştii occidentali. De regulă, psihologii sau specialiştii militari care susţin cursurile de pregătire psihică pentru luptă îmbină testele teoretice cu cele practice, foarte grele, dar care corespund tehnicii militare de ultimă oră şi exigenţelor războiului modern. Cu o asemenea pregătire psihologică s-au prezentat militarii americani, englezi şi francezi în primul război al celui de-al „treilea val”, cel din Golful Persic, primul conflict armat la care au participat serviciile psihologice specializate, trecând astfel „botezul focului”. Cu toată pregătirea psihică minuţioasă a militarilor, în timpul războiului din Golf s-au ivit noi probleme psihologice neprevăzute de specialiştii nici uneia din armatele participante la conflict. Dintre acestea se detaşează: a) prelungirea prea mult a perioadei de aşteptare a declanşării operaţiilor; b) existenţa spaţiilor deşertice nelimitate, a furtunilor de nisip, ploilor torenţiale care amestecau nisipul într-o baltă mocirloasă ce trezea sentimente de teamă şi repulsie faţă de tot felul de jivine şi reptile; c) riturile şi obiceiurile musulmane neînţelese şi greu de acceptat; d) evenimentele de împuşcare reciprocă în rândul trupelor coaliţiei antiirakiene cu urmări grave. Pentru rezolvarea acestora, psihologii militari au recomandat măsuri speciale, după cum urmează: a) După câteva săptămâni de concentrare psihologică, în rândul militarilor s-a observat o nelinişte crescândă, cauzată de prelungirea termenului de decizie a declanşării luptei. Cu toate eforturile comandanţilor de a explica faptul că operaţiile vor începe după un program întrutotul pregătit pentru a nu produce multe victime, totuşi, această nelinişte s-a menţinut şi chiar a crescut pe măsura trecerii lunilor. Observând atent fenomenul, psihologii au sesizat urgent că această nelinişte scade, cel puţin pentru câteva zile, când militarii primesc scrisori şi telegrame de acasă. Cu cât primesc mai des veşti de acasă, cu atât răspund mai bine şi mai liniştiţi. În dorinţa de a accelera această corespondenţă de ambele părţi au fost create aşa numitele poduri aeriene între Arabia Saudită şi S.U.A., Anglia şi Franţa. b) Spaţiul deşertic nemărginit, asemuit celui cosmic, în care mişunau tot felul de reptile şi târâtoare, crea stări de repugnabilitate, de disconfort extern. „Luaţi-mă de aici ori daţi ordin de luptă” – scria un militar american familiei. Cu toate că aceste condiţii vitrege erau bine cunoscute de cei care s-au ocupat de pregătirea psihică a combatanţilor, chiar din geografia obişnuită, în programele de instruire nu fusese prevăzut un asemenea specific, întrucât nimeni nu se aştepta că se va ajunge la un asemenea război de lungă durată. Psihologii au recomandat ca antidot organizarea unor excursii în oraşele saudite, în cursul cărora, cel puţin pentru o vreme, militarii se aflau într-un spaţiu de civilizaţie. c) În ceea ce priveşte riturile şi obiceiurile musulmane, înfrângerea pragurilor de rezistenţă ivite în rândul militarilor forţelor antiirakiene s-a făcut prin dispoziţii care
178
ordonau respectarea acestor obiceiuri asociate cu activităţi educative care făceau apel la conştiinţa întregului corp al efectivelor. d) Accidentele de împuşcare reciprocă din greşeală între trupele aliate (în care au murit mai mulţi militari decât în luptele antiirakiene) au fost în atenţia inginerilor militari şi a oamenilor de ştiinţă care şi-au propus să găsească modalităţi şi mijloace de eliminare a acestora. Experienţa din Golful Persic, coroborată cu cea din conflictele mai vechi sau mai recente (Coreea de Nord, Vietnam, Grenada, Somalia, Bosnia-Herţegovina, Afganistan, Irak) va constitui, cu siguranţă, un suport practic şi teoretic în elaborarea unor viitoare programe NATO de pregătire psihică pentru luptă a militarilor.
179
STRATEGIILE INFORMAŢIONAL-PSIHOLOGICE ŞI BAZELE RĂZBOIULUI INFORMAŢIONAL-PSIHOLOGIC Locotenent-colonel (r) Nicolae Parcevschii
Originea istorică. Războiul informaţional-psihologic, deşi este o formă nouă de agresiune, presupune lipsa elementului de distrugere a forţei militare inamice, având ca scop un teren mult mai vast de agresare - supunerea economică, militară şi spirituală a formaţiunilor statale, folosind cele mai „nevinovate” şi tenebre calităţi ale psihicului uman, cât şi capacitatea omului de a comunica cu mediul ce-l înconjoară. Pornind de la conceptul că prin comunicare omul are o reacţie atât de agresare cât şi de apărare faţă de mediul ce-l înconjoară, mii de ani, minţi din cele mai lucide au lucrat la elaborare unor tehnologii, procedee de comunicare, care ar îngenunchea popoare, naţiuni, armate şi a le aduce la mila învingătorului. Pentru a da răspuns la prefaţa acestui capitol vom face un parcurs istoric şi vom vedea că pe cât de vechi sunt aceste strategii informaţionale, pe atât de eficiente s-au dovedit a fi aplicate în armată. Vom începe de la originile istorice, care au stabilit strategiile de agresiune informaţional-psihologică şi ulterior de globalizare. Cel mai vechi teoretician cunoscut în domeniul informării şi dezinformării pare să fi fost chinezul Sun -Ţzî , care cu 500 ani înainte de Hristos s-a ocupat de rentabilizarea războiului. În lucrarea sa „Arta războiului”, el a sintetizat principiile de bază ale războiului informaţional în cele 13 articole expuse mai jos1: - discreditaţi tot ce este mai bun în ţara inamicului; - implicaţi reprezentanţii clasei conducătoare a adversarilor voştri în acţiuni criminale; - subminaţi-le reputaţia şi demascaţi-i la momentul oportun în faţa concetăţenilor lor; - utilizaţi colaborarea creaturilor josnice; - dezorganizaţi prin toate mijloacele activitatea conducerii inamice; - semănaţi discordia şi creaţi condiţii de dispută între cetăţenii ţării inamice; - aţâţaţi-i pe tineri contra bătrânilor; - ridiculizaţi tradiţiile adversarilor voştri; - perturbaţi prin orice mijloace asigurarea materială, aprovizionarea cu hrană şi activitatea armatei inamice; - slăbiţi dorinţa de luptă a inamicului prin poezii şi cântece senzuale; - trimiteţi fiice ale plăcerii pentru a desăvîrşi opera de distrugere; - fiţi generoşi în promisiuni şi daruri pentru a cumpăra informaţii, nu economisiţi banii, căci aceste cheltuieli aduc o izbândă uriaşă; 1
Ioan Lungu , Agresiune şi apărare psihologică, Editura Militară, Bucureşti, 1994.
180
- infiltraţi peste tot spionii voştri. O altă strategie de agresiune informaţional-psihologică a fost religia creştină, la originile sale, folosită pentru destrămarea valorilor spirituale ale imperiului Roman păgân. Este semnificativ faptul că deşi sectele creştine, înfiinţate de Hristos, propagau pacifismul, supunerea oarbă, resemnarea, iubirea aproapelui, în contextul politic şi istoric al timpului dat era o credinţă ce trăda interesele poporului evreu. Marele patriot şi conducător militar al poporului evreu Saul (ulterior Sf. Pavel) a înţeles cât de periculoasă este această doctrină religioasă pentru spiritul combativ al legiunilor romane. Pavel pune personal bazele propagandei agresive în rândurile romanilor. A fost un plan de apărare, îndreptat numai pentru a descuraja inamicul din interior, dar nu de a da lumii o nouă Evanghelie. Scopul a fost atins şi legiunile romane infectate de noua doctrină religioasă au părăsit Palestina, pentru a parcurge o cale lungă pe drumurile imperiului, unde credinţa nouă era multiplicată în conştiinţa păgânilor. Această agresiune informaţional-psihologică mai poate fi nominalizată ca o ,,epidemie,, cu reacţie în lanţ2. Străduinţele Sfinţilor Pavel şi Ioan, precum şi al urmaşilor acestora au făcut progrese, atât de mari, în rândul tuturor claselor societăţii romane, încât creştinismul a devenit cultul dominant în întregul imperiu. Literatura tradiţională evreiască a devenit Biblia creştinilor. Pescarii, păstorii, militarii evrei au devenit sfinţii creştinismului, imortalizaţi în mii de statui şi icoane şi pentru care au fost ridicate mii de lăcaşe . Tînăra evreică Maria a devenit simbolul maternităţii şi al feminităţi, iar fiul său rebel Iisus Hristos este punctul cardinal al religiei creştine3. Un efect mai puternic ca acesta nu au putut să prevadă Sfinţii Pavel şi Ioan. Impactul acesta însă a pus bazele antisemitismului templierilor ajuns până în zilele noastre în forma cea mai agresivă - Holocaustul, iniţiat teoretic de Adolf Hitler în lucrarea sa „Mein Kampf” în 1924. Conflictul acesta nu este rezolvat nici până în zilele noastre. Doctrinele informaţional-psihologice militante ale templierilor, fiind ascunse şi păstrate cu stricteţe de unele logii masonice, vor tulbura încă mult timp spaţiul informaţional al globului. Interpretarea originilor credinţei creştine formează un deficit de comunicare între iudaism, islamism, creştinism, fapt care generează numeroase conflicte. Pentru romanii adepţii imperiului - creştinismul avea să rămână nu mai mult decât iudaismul militant - agresiv, pînă la Constantin cel Mare, care oficial a primit botezul creştin pe patul de moarte. Prigonirea creştinilor a continuat şi după moartea lui. Ştim că afirmaţiile anterioare pot provoca o reacţie de acuzare din partea Patriarhiei Moldovei şi clerului în întregime, dar pledăm pentru a face o deosebire clară între aspectul informaţional- strategic antropologic şi rolul psiho-social al religiei în societăţile contemporane. Actualmente nimeni nu pune la îndoială forţa spirituală a Bisericii Ortodoxe în spaţiul informaţional al ţării şi armatei, dovadă fiind Acordul de colaborare între Biserica Ortodoxă şi Armata Naţională. Mult mai târziu la 1750 aveau să apară „Protocoalele înţelepţilor Sionului”4 aflate în secret pînă la 1901, cînd profesorul rus S. Nilus le-a publicat, iar traducerea lor se află actualmente la British Museum din Londra. Deşi autenticitatea acestor protocoale a fost pusă la îndoială de nenumărate ori, în cazul dat este vorba de o strategie 2
Jan van Helsing, Organizaţiile secrete şi puterea lor în sec, XX, Editura Alma 1996. Ibidem 4 Ibidem 3
181
informaţional-psihologică extrem de periculoasă, în plină actualitate, indiferent cine ar fi autorul evreii sau neevreii. Strategia acestor protocoalele stabileşte până în prezent politica internaţională a statelor cât şi antisemitismul contemporan propriu zis. Vom aduce câteva spicuiri din aceste protocoale5: 1. controlul asupra finanţelor îl vom avea în mod sigur la toate naţiunile dacă vom crea mari monopoluri particulare care să fie izvoarele imenselor bogăţii ale lumii; 2. controlul presei are funcţia de a dezlănţui şi de a înflăcăra pasiunile unui popor; marea masă nu are nici cea mai mică idee cui îi serveşte presa într-adevăr... ”Nici o ştire nu va ajunge în public fără ştirea noastră”...; 3. extinderea puterii o vom practica în public, apărând în public ca prietenii tuturor...; 4. controlul asupra credinţei - noi le vom lua oamenilor adevărata credinţă; noi vom modifica stâlpii legilor spirituale sau îi vom dezrădăcina..; 5. a zăpăci minţile este o metodă, pentru a fi stăpâni pe opinia publică pe care trebuie s-o aducem într-o stare de zăpăceală...; 6. dorinţa de a trăi în lux - pentru a accelera ruina industriei „Goimilor”, le vom stimula dorinţa de a trăi în lux; cetăţeanul de rând însă nu îşi va putea permite bucuria de a cumpăra articole de lux, pentru că noi vom avea grijă să ridicăm mereu preţurile...; 7. politica instrument de manipulare - prin propagarea de către noi a liberalismului în organismele statale întreaga structură politică va fi modificată....; 8. controlul asupra hranei;..numai ţăranul ce posedă pământ ar putea reprezenta un pericol pentru noi, deoarece el este autonom; de aceea trebuie cu orice preţ să-l deposedăm de pământ....; 9. funcţia războaielor;...trebuie să fim capabili să întâmpinăm cu război orice rezistenţă a unui stat vecin; dacă state vecine pornesc contra noastră, atunci vom provoca un război mondial; 10. controlul asupra logiilor masonice; noi vom înfiinţa în toate ţările lumii lojii masonice, le vom mări numărul şi vom atrage toate personalităţile ce pot urca sau sunt deja în funcţii publice...; 11. moartea; moartea este sfârşitul inevitabil al fiecăruia, deoarece nu este greşit, ca pe cei ce ni se împotrivesc să-i aducem mai repede spre acest sfârşit.... Am evitat să aducem textul acestor Protocoale în întregime, din considerente de etică naţională. Dar ţinem să accentuăm influenţa lor majoră asupra civilizaţiei în ultimii 250 ani. Strategiile informaţional-psihologice nominalizate, pot fi definite drept clasice, din care s-au alimentat strategiile statelor contemporane. Strategiile de agresiune informaţional-psihologică au evoluat spre noi forme, drept exemplu vom aduce spicuiri a strategiei de agresare a KGB pentru ţările din lagărul socialist, Moscova, 2.6.1947 (Strict secret) K-AA-CC 113. Indicaţiile NK-003-47 6 . a) se va urmări ca între soldaţii noştri şi populaţia civilă să nu se producă nici un fel de legături....; b) se va accelera lichidarea cetăţenilor care întreţin legături neiniţiate de noi....; 5 6
George Cucu, Educaţia şi mass media, Editura Licorna,2000 Bogdan Ficeac, Tehnici de manipulare, ed Nemira 1998.
182
c) trebuie realizată în mod accelerat unificarea tuturor partidelor întru-n partid unic, având grijă ca toate rolurile - cheie să revină acelor oameni care aparţin serviciilor noastre secrete...; d) se organizează şi se urmăreşte ca funcţionarii aleşi deputaţi să nu-şi poată păstra mandatul pe întreaga perioada ce îi stă în faţă...pentru fiecare congres se vor alege oameni noi şi doar cei vizaţi de serviciile secrete vor fi aleşi... e) se va urmări ca funcţionarii de stat să aibă retribuţii mici.(Aceasta se referea la sfera sănătăţii, justiţiei, culturii ,respectiv la cei care deţin funcţii de conducere)...; f) în toate organismele de guvernământ, respectiv în majoritatea uzinelor, trebuie să avem oameni, care conlucrează cu serviciile noastre speciale....; g) politica faţă de mica gospodărie ţărănească să urmeze acel curs de a o face nerentabilă...; h) trebuie făcut totul ca hotărârile şi ordinele, fie acestea cu caracter juridic, economic sau organizatoric; să fie nepunctuale; i) sindicatele nu au dreptul de a se împotrivi conducerii. Sindicatele trebuie să fie ocupate cu alte probleme, spre exemplu cu organizarea odihnei şi concediilor...; j) în legătură cu activitatea localnicilor cu funcţii de partid, de stat sau administrative, trebuie create asemenea condiţii, încât să fie compromişi în faţa angajaţilor, astfel devenind imposibilă întoarcerea lor în anturajul iniţial...;. k) cadrelor militare autohtone li se pot încredinţa poziţii de conducere în locuri de răspundere acolo unde sunt deja plasaţi oamenii serviciului special....; l) trebuie ţinut sub observaţie fiecare institut de cercetare şi laborator...; m) .... dacă o invenţie a devenit cunoscută, trebuie organizată vânzarea ei în străinătate....; n) luările de poziţie ale conducerilor autohtone pot avea coloratură naţională sau istorică, dar nu pot duce la unitate naţională....; o) din şcolile elementare, de specialitate, dar mai ales din licee şi facultăţi trebuie să fie înlăturaţi profesorii care se bucură de popularitate...;. p) trebuie împiedicată reabilitarea celor condamnaţi în procesele politice....; r) acei conducători numiţi de către partid, care prin activitatea lor au produs pierderi sau au trezit nemulţumirea angajaţilor, să nu fie chemaţi în judecată. În cazuri drastice se recheamă din funcţie, fiind numiţi în poziţii similare sau superioare....; s) cei care lucrează în diferite funcţii trebuie să fie schimbaţi şi înlocuiţi cu muncitori de cea mai slabă pregătire profesională, chiar necalificaţi.... t) trebuie ca la facultăţi să ajungă cu prioritate cei care provin din cele mai joase categorii sociale, cei care nu sunt interesaţi să se perfecţioneze la nivel înalt, ci doar să obţină o diplomă.... Făcând acest parcurs în istoricul şi metodologia strategiilor de agresare vom găsi carenţe comune atât între ele, cât şi în timpurile noastre, cu implicaţii concrete în teritoriile proclamate suverane şi independente, organisme sociale, structuri administrative şi chiar instituţii aparte.
183
Războiul informaţional şi Dreptul internaţional public. Vulnerabilitatea concepţiilor de securitate a statelor naţionale este admisă şi de prevederile Dreptului internaţional public, după cum vom vedea mai jos. Apariţia societăţii virtual-informatizate pe lângă efectele benefice, indiscutabile, induce şi numeroase probleme în domenii variate ale vieţii sociale, unele dintre ele fiind legate de securitate şi apărare. În privinţa războiului informaţional-psihologic, datorită noutăţii întregii tehnologii utilizate, nu există nici un tratat care să-l interzică sau să-l limiteze. După cum vedem din definiţia agresiunii dată de Adunarea generală în Rezoluţia 3314 a fost stipulat ce acţiuni efectuate de către state sunt considerate ca ,,acte de agresiune,, „folosirea oricărei arme împotriva teritoriului unui stat - permite includerea mijloacelor informaţionale sub incidenţa prohibiţiei. Atunci când un atac informaţional pune în joc suveranitatea, integritatea teritorială şi independenţă politică, el poate constitui un act de agresiune ce impune întrarea în acţiune a Consiliului de Securitate” S-a dovedit însă că identitatea de optică a marilor puteri în privinţa considerării acţiunilor de război informaţional ca ameninţări ce trebuie tratate de Consiliu ca atare este o pură iluzie. În cazul unui atac informaţional ce este declarat „ameninţare la adresa păcii” sau „act de agresiune” se pune următoarea întrebare: cum trebuie să fie formulată autorizarea de a întreprinde măsurile de restabilire a situaţiei pe cale colectivă? Atunci când un atac informaţional este lansat asupra unei naţiuni, fără nici o îndoială că această naţiune are dreptul să reacţioneze, dacă atacul poate fi evaluat ca un atac armat. Atunci când un stat a ales ca răspuns la un atac informaţional efectuarea unei operaţiuni cu aceleaşi mijloace, se pune problema dacă provocarea iniţială a constituit un atac armat. Dacă provocarea poate fi considerată un atac armat, victima poate fi justificată în lansarea propriului ei atac de autoapărare. Dacă provocarea nu este considerată a fi un atac armat, un răspuns similar probabil că nu va fi considerat ca fiind un atac armat. După cum vedem dualitatea perceperii agresiunii informaţionale lasă mâinile dezlegate atât agresorului, cât şi celui agresat prin libera interpretare a acţiunii. Un subiect special priveşte statutul ţărilor pe al cărui teritoriu sau prin al cărui sistem de comunicare se transmit mesaje agresive. Statele tranzit pot fi implicate în război informaţional. În mod normal statul tranzit prin monitorizarea prealabilă efectuată nu este conştient că a fost implicat în transmiterea unor mesaje agresive.(Acest postulat serveşte drept procedeu al războiului informaţional). Naţiunile ale căror drepturi prevăzute de drepturile internaţionale au fost violate sunt îndreptăţite să întreprindă contramăsuri împotriva statului agresor în care nici provocarea şi nici replica nu implică folosirea forţei armate. Luând în consideraţie gravitatea pagubei aduse de operaţiile informaţionale ele pot fi considerate un amestec sub pragul „folosirii forţei armate”. Acest fapt constituie în sine etapă predecesoare atacului armat, în conceptul noilor strategii de agresiune .
184
Atacul informaţional totuşi nu constituie „conflict armat”, care reprezintă pătrunderea concretă fizică pe teritoriul unui stat străin a forţelor armate împotriva altor forţe armate. Este considerată oare pătrunderea prin forţa armelor drept "conflict armat" sau pătrunderea prin forţa mesajelor agresive distructive? Această dilemă rămâne să fie rezolvată în timpul apropiat de civilizaţie, deoarece tehnologiile informaţionale în războaiele viitoare vor căpăta un rol primordial şi tot ele vor duce la dezarmări obişnuite sau nucleare. Performanţa tehnologiilor informaţionale viitoare va duce la conceperea armelor obişnuite ca produse costisitoare, economic nerentabile etc. Secolul XXI va fi secolul armelor inteligente. Naţiunea care va poseda tehnologii informaţional-psihologice avansate se va situa pe poziţii de frunte. Iată de ce progresul acestor tehnologii trebuie să constituie grija primordială a Concepţiei securităţii naţionale.
Bazele războiului informaţional-psihologic Războiul informaţional-psihologic se bazează pe influenţa asupra individului şi maselor de oameni, în scopul schimbării bazei ideologice şi psihologie a conştientului şi subconştientului lor, transformării stărilor emoţionale şi stimulării anumitor modele de comportament. Operaţia psihologică (PSYOPS) reprezintă elementul principal al războiului psihologic şi cuprinde activităţi complexe corelate, ajustate după scop, formă, mijloace, timp, loc, obiect şi proceduri de influenţă psihologică. Operaţiile psihologice se clasifică după: a) durată: - strategice de lungă durată; - operative de durată medie; - tactice de scurtă durată. b) timp: - în timp de pace; - timp de război; - menţinere a păcii. c) direcţionare asupra: - populaţiei civile; - forţelor armate adversare; - comandamentului forţelor armate adversare; - inducerea adversarului în eroare; - de susţinerea a opoziţiei în ţara adversară; - expansiunilor culturale şi diversiunilor ideologice; - de consolidare psihologică a populaţiei proprii şi a ţărilor aliate;
185
Activitatea psihologică, ca parte componentă sau independentă a operaţiilor psihologice, se desfăşoară în scopul inoculării în mentalul populaţiei şi armatei adversare a neîncrederii faţă de conducerea militară şi statală etc. Activitatea psihologică se clasifică: - de diminuare a moralului trupelor şi populaţiei adversare; - de diminuare a pregătirii de luptă a trupelor adversare; - facilitarea predării în prizonierat şi colaborare. Schema tehnologică a operaţiei psihologice include: - planificarea; - formularea obiectivelor şi efectului scontat; - stabilirea şi studierea obiectului destinat influenţei; - alegerea mijloacelor, formelor, canalelor de influenţă; - elaborarea conţinutului tehnologiei de influenţă; - determinarea canalelor de comunicare sau crearea lor; - controlul şi conexiunea inversă. Obiecte de influenţă psihologică pot fi: - oameni concreţi conform funcţiilor concrete; - categorii sociale; - categorii etnice; - categorii religioase; - trupe în ofensivă; - trupe nou formate; - trupe în apărare; - trupe în încercuire; - trupe cu pierderi fizice mari. Documentarea obiectelor se face după: - caracteristica etnopsihologică; - caracteristica psihofiziologică individuală; - apartenenţa de grup sau categorie; - particularităţile atmosferei şi resurselor moral-psihologice. Formele influenţei: - emisie verbală în direct sau înscrisă (tip informaţional, analitică, ultimativă, standard); - emisie neverbală; - edituri (foi volante, pliante , ziare, reviste, broşuri etc.); - emisiuni radio-tv. Mijloacele tehnice: - instalaţii de reportaj pe caroserie auto sau blindată; - instalaţii de reportaj portabile; - instalaţii de reportaj pe elicoptere; - studiou radio-emisie mobil; - studiou radio-recepţie mobil; - aparate radiorecepţie militare; - complexul editorial mobil; - proiectile de artilerie 82, 122 mm şi bombe de aviaţie 500kg; - aerostate 1600 m³;
186
- aparate de zbor fără pilot. Facilitarea influenţei psihologice are loc dacă este prezent: - efectul prestigiului; - efectul convingerii; - efectul argumentării; - efectul „omului cunoscut”; - efectul simpatiei-antipatiei; - efectul cărţiii de vizită; - conţinut textual nu mai mult de 4-5 rânduri; - conţinut auditiv nu mai mult de 30 minute; - conţinut emotiv. Scopul operaţiilor informaţional-psihologice este de a induce armata adversară şi statul respectiv în stare îndelungată de haos sub aspect militar, economic, social şi psihologic. Aceasta se pune pe seama psihologiei militare asimetrice, ca ramură specială a psihologiei militare. Arsenalul destinat acestui scop include teoriile informaţional - psihologice clasice, mai cu seamă principiile Sun Ţzî, precum şi arsenalul conceptual-tehnologic contemporan. Planificarea operaţiilor informaţional-psihologice se efectuază de specialiştii în domeniu, iar desfăşurarea şi aplicarea lor de subunităţile şi subdiviziunile speciale7. Trebuie să recunoaştem că în perioada conflictului nistrean din 1992, aparatul informaţional - psihologic de pe malul stâng al Nistrului a dat dovadă de maximă eficienţă. Iar cel de pe malul drept a desfăşurat activităţi de eficienţă îndoielnică. Mai mult de atât, pe parcursul a 11 ani, trecuţi din acel moment, continuă să efectueze o presiune psihologică eficientă nu numai asupra populaţiei de pe malul stâng, dar şi asupra localităţilor de pe malul opus. Cu alte cuvinte, activităţile informaţional-psihologice au fost desfăşurate de specialişti calificaţi, conform modelor clasice, care au dat roade în mentalul social. Activităţile informaţional-psihologice se desfăşoară în două etape: 1. etapa de pericol - mobilizarea mijloacelor tehnice şi personalului necesar, unificarea tuturor organelor informaţional-psihologice (psihologi, jurnalişti, traducători, manageri de reclamă, pictori, editori etc.) sub comandament unic. Formarea companiei pentru operaţii psihologice „Verbum vincet” conform statelor8. Instaurarea legăturilor operative cu organele informaţionale civile şi internaţionale, precum şi organele informaţional-psihologice a altor structuri de forţă; 2. etapa acţiunilor militare - cercetarea informaţional-psihologică a spaţiului informaţional de către psihologii, statele majore şi organele informaţional-psihologice. Analiza şi raportul zilnic de informare privind acţiunilor informaţional-psihologice comandamentului superior. Desfăşurarea acţiunilor informaţional-psihologice în conformitate cu planul9. Primele ordine10 în domeniul organizaţional-psihologic sunt: 7
Col. V.Crîsico. Secretele războiului psihologic. Statele se întocmesc în timp de pace. 9 Planurile se întocmesc în timp de pace. 10 Proiectele ordinelor se întocmesc în timp de pace. 8
187
1. ordinul de mobilizare a resurselor informaţional-psihologice (psihologi, jurnalişti, etc. şi tehnica necesară); 2. ordinul privitor la unificarea structurilor informaţional-psihologice şi formarea structurilor apărării informaţional-psihologice11; 3. ordinul despre formarea companiei pentru operaţii psihologice „Verbum vincet”; 4. ordinul pentru începutul operaţiilor şi activităţilor informaţional-psihologice. Împărţirea sarcinilor are loc la nivel strategic şi tactic: 1. activităţile informaţional - psihologice tactice sunt desfăşurate de statele majore ale marilor unităţi şi organele psihologice din subordine; ele vizează efectivul unităţii, populaţia din zona unităţii şi adversarul nemijlocit în conformitate cu planurile proprii şi indicaţiile eşaloanelor apărării informaţional-psihologice; analiza şi raportul zilnic de informare privind acţiunile informaţional-psihologice; 2. operaţiile informaţional-psihologice(strategice) se desfăşoară de către structurile apărării informaţional-psihologice şi vizează efectivul FA, populaţia statului, trupele inamice, opinia publică şi mass-media internaţională; se desfăşoară prin intermediul companiei „Verbum vincet” şi efectivului şi mijloacelor din subordine; analiza şi raportul zilnic de informare privind acţiunile informaţional-psihologice ale comandamentului superior. Operaţiile şi activităţile informaţional-psihologice se desfăşoară în conformitate cu principiile războiului informaţional-psihologice clasice, principiilor Sun Ţzî, precum şi altor principii netradiţionale. Principiul selectării informaţiilor şi cenzurii militare întră în vigoare la ordinul Comandantului Suprem al FA, iar structura apărării informaţional -psihologice este obligată să supravegheze îndeplinirea lui. Principiul este obligatoriu pentru toate sursele mass-media din ţară.
Manipulările conştiinţei colective şi a opiniei publice. Tehnologiile de manipulare a conştiinţei colective şi opiniei publice sunt răspândite din cele mai vechi timpuri. Manipilare, din latină - manipulus, înseamnă dibăcia în sutragerea atenţei, pentru a ascunde doritul. Alte definiţii de noţiuni de manipulare sunt: a) manipularea este o acţiune asupra conştiinţei unui individ sau grup, în scopul atingerii unui obiectiv, propus de manipulator; b) manipularea este o formă a aplicării puterii, prin care cel ce o posedă influenţează asupra societăţii; c) manipularea este o acţiune psihologică, prin care manipulatorul inoculează în psihicul oamenilor idei, dorinţe, relaţii, atitudini şi fixări, care nu coincid cu cele de moment ale persoanei manipulate; 11
Toate documentele nominalizate mai sus se păstrează în mapa sigilată a specialistului principal în psihologie şi se înaintează Şefului Biroului apărării informaţional-psihologice pentru a începe lucrul. Statele Biroului se întocmesc în timp de pace.
188
d) manipularea este o acţiune psihologică, care este direcţionată asupra schimbării viziunilor şi acţiunilor persoanei manipulate, astfel ca acest lucru să rămână neobservat. Toate definiţiile, fără a face diferenţe, dezvăluie esenţa manipulărilor. Societăţile contemporane îşi construiesc baza socială pe aceste tehnologii. În acest context ne vom opri doar la trei exemple: 1. Vestitul autor al romanului „Robinson Crusoe” - Daniel Defoe, pe lângă aceea că era un profesionist sadea al serviciului englez de spionaj, în plus era şi cel mai virtuos manipulator al conştiinţei contemporanilor. Nu numai personajele sale erau rodul fanteziei sale, dar şi el personal era produsul aceleiaşi fantezii. Câteva cărţi le-a publicat sub anonimat, iar familia sa era scrisă în prefaţa acestor cărţi, unde recomanda cititorilor să le citească. În scrisorile scrise ziarelor loiale el se lăuda, în cele ostile se victimiza în mod personal. El se cita pe sine însuşi, se redacta, admitea plagiatul lucrărilor personale, care erau scrise sub nume străine. În cel mai deschis mod, el îşi declară aderenţa la cercurile politice, care îl folosesc în lupta cu hotărârile partidului de guvernământ. 2. Apariţia trilogiei „Stăpânul inelelor” pe ecranele cinematogrăfice mondiale, care se bazează pe efectul identificării, camuflat cu iscusinţă şi are un caracter pronunţat de îndoctrinare. Psihanaliza filmului ne demonstrează o pregătire anticipată a opiniei publice mondiale pentru a accepta lupta SUA cu „răul global”- lumea musulmană.. Lumea musulmană este reprezentată de vrăjitorul negru Saruman (Usama ben Laden, Saddam Hussein etc.) cu reşedinţa în munţi şi orcii (talibanii), care se nasc în peşteri subterane, în cel mai scârbos mod (Toro-Boro, construite tot cu ajutorul americanilor). Mister Frodo piticul-hobit ─ eroul principal ─ simbolizează de fapt popoarele mici, care sunt implicate indirect în această luptă, dar care îşi au misiunea lor specială de a păstra un inel magic (idee, concepţie, strategie) şi a-l aduce la locul destinaţiei. Vrăjitorul Ghendelf -cenuşiul, la un moment dat se transformă (o schimbare de strategie) în Ghendelf-albul (George Bush - junior), care în cel mai critic moment apare cu oastea sa pentru a da lupta decisivă şi a învinge. Pe parcursul întregului film Ghendelf avertizează popoarele mici şi cele mari de pericolul vrăjitorului negru Saruman, luptă de unul singur, dar fără succes, iar spre final el reuşeşte să-i unească pe toţi. Interesant sunt reprezentate popoarele care stau la îndoială sau nu doresc să lupte - sub formă de copaci, care se mişcă greoi şi gândesc la fel (ruşii ş.a.), dar până la sfârşit şi ei intră în luptă. Pe de altă parte copacii, în lupta decisivă, simbolizează posibilitatea folosirii armelor bazate pe fenomenele naturale distructive (scena cu copacii şi inundaţia). Filmul respectiv include peisaje montane superbe, menite să fixeze atenţia asupra frumuseţii vieţii, care se află în pericol, iar tehnologiile virtuale de excepţie să întărească în mentalul nostru supremaţia tehnologică a SUA. Luând în consideraţie că filmul a fost derulat practic în toate ţările civilizate ale lumii, nimic mai simplu nu rămâne pentru puterea globală, de a convinge naţiunile în mod deschis la şedinţele ONU din ianuariefebruarie 2003, de a ataca Irakul, deoarece SUA are ambiţia de a începe lupta globală cu islamul. Acest proiect internaţional poate fi socotit drept un exemplu reuşit al unei tehnologii de manipulare a opiniei publice mondiale, finanţarea căreia se estimează la câteva zeci de milioane dolari SUA. Dar exemplul respectiv ne demonstrează cât de previzibilă poate fi o super putere atunci când un popor mic aplică psihanaliza.
189
3. Jocurile globale „Ultimul erou”, „Cum să devii milionar”, „Veriga slabă” nu fac decât să îndoctrineze dorinţa de avea bani mulţi12, pe de o parte, iar pe de altă parte efectuează investigarea globală a naţiunilor, pentru a dezvolta în continuare tehnologii noi de influenţă şi manipulare, cu atât mai mult cu cât spaţiul informaţional al ţărilor mici permite de a efectua acest lucru. 4. Reclama contemporană nu este decât o manipulare de conşţiinţă, bazată pe cunoaşterea multor aspecte psihologice ale omului. Formele şi metodele reclamei sunt raţional folosite la întocmirea mijloacelor neverbale de comunicare şi propagandei vizuale. După scriitorul canadian Stiven Likok „Reclama este o ştiinţă de a mahmuri minţile oamenilor, până ce aceia îţi oferă singur banii”.
Psihologia minciunii şi viclenia militară13. Minciuna este un fenomen care se întâlneşte în natură pretutindeni. În comportamentul nevertebratelor şi verterbratelor atunci când este vorba de mimicrie, camuflare, înmulţirea speciei, supravieţuire etc. Minciuna, deşi nu reprezintă un instinct al omului, ocupă un loc important în viaţa civilizaţiei. Cum menţionează P. Alexeev şi A. Panin în manualul „Filosofia”- „minciuna este înrădăcinată în viaţa cotidiană şi persistă oriunde unde comunică omul...”. Psihologul Eric Bern afirma la rândul său că „majoritatea relaţiilor interpersonale sunt bazate pe minciună şi viclenie, câte odată vesele şi amuzante, altă dată josnice şi duşmănoase. Numai puţini ─ mamele şi copii, prietenii adevăraţi sau îndrăgostiţii ─ sunt cu adevărat sinceri”. Să menţionăm din păcatul biblic, unde a fost folosită minciuna, Eva şi Adam au fost izgoniţi din rai. Tot în biblie îl întâlnim pe Cain, care şi-a omorât fratele Abel, care a încercat sa-l mintă pe Mântuitor. Virtuoşi ai minciunii sunt întâlniţi în literatură artistică - Ostap Bender, care poseda 400 metode de a achiziţiona banii de la gură-cască, în mod cinstit. Julieta, care la minţit pe Romeo şi ambii au căzut pradă acestei minciuni, regele Lear minţit de fiicele sale etc. În istorie, de asemenea, întâlnim personalităţi asemănătoare- contele A. Caliostro, ministrul francez Ş. Talleiran, şeful poliţiei franceze J. Fuşe, renegatul I. Mazepa, husarul N. Durova, chevalier Ş. d-Eon etc. Sub aspect militar, minciuna a fost folosită în toate războaiele - istoria „calului traian” este cunoscută din manualele de istorie antică. Hanul Tohtamâş în 1382 asediază Moscova fără succes. Moscoviţii spre final sunt amăgiţi de concetăţeni şi predau oraşul. Oraşul este ars, locuitorii măcelăriţi. Un caz clasic are loc în lupta de la Ruşciuc- Moldova în 1811. Trupele ruse comandate de M. Cutuzov erau asediate de cele turceşti, mult mai numeroase, comandate de Ahmed-Paşa. La 22 iunie 1811 atacă cu succes trupele turceşti, însă în locul 12 13
Din protocoalele înţelepţilor Sionului. Iu. Şcerbatîh, Arta minciunii-enciclopedie populară.
190
continuării atacului se retrage pe malul stâng al Dunării, distrugând anticipat cetatea. Generalii ruşi erau indignaţi, iar ţarul îi trimite o depeşă de indignare, învinuindu-l de predarea cetăţii. Ahmed-paşa a fost şi el nedumerit la început, dar pe urmă a crezut în victoria sa. Ca rezultat el trimite la Istambul o scrisoare de victorie. Peste o bucată de timp, turcii au trimis pe malul stâng al Dunării 40 mii de ostaşi şi au instalat o tabără. Altele 30 mii au rămas în cetate pe malul drept, să aştepte rezerve. În timpul acesta M. Cutuzov îl trimite pe Generalul Marcov cu 7 mii ostaşi şi 38 tunuri pe malul drept, care atacă rămăşiţele garnizoanei turceşti, care se retrag curând. Marcov instalează artileria pe malul Dunării şi începe bombardarea taberei turceşti de pe malul stâng. Între timp, flotila rusă de pe Dunăre, din cursul inferior şi superior, atacă garnizoana turcească, iar trupele terestre de front. Ca rezultat, armata turcească este învinsă şi apoi încheiată pacea. Dar cel mai curios fapt este felicitarea lui Napoleon trimisă lui Ahmed-Paşa, cu ocazia victoriei. Peste un an faimosul Bonaparte uită lecţia de la Ruşciuc şi cade în capcana vicleanului M. Cutuzov, care arde Moscova şi se retrage. Feldmareşalul este iarăşi învinuit de predarea Moscovei, dar în consecinţă armata lui Napoleon este demoralizată şi distrusă. Viclenia militară este strâns legată de dezinformare şi păstrarea secretelor militare. În lupta de la Stalingrad, comandanţii de divizii au aflat data ofensivei cu două zile înainte, soldaţii cu câteva ore înainte de începutul bătăliei. Dar nu numai din punct de vedere militar viclenia urmăreşte să aducă daune adversarului. Aspectul psihologic deţine o importanţă majoră.. Astfel, o operaţie psihologică de amploare a fost desfăşurată de Vermacht privitor la prizioneratul fiilor lui I. Stalin şi V. Molotov. În dispozitivul Armatei Roşii erau răspândite foi volante cu inscripţia „Chiar şi fiul lui Stalin, locotenentul major I. Djugaşvili a încetat rezistenţa”. O pagină ilustră în teoria vicleniei militare au înscris chinezii - ilustrul Sun Ţzî în „Arta războiului” şi „Viclenia în luptă-36 stratageme”, publicată în Taivan 1985. În acest context trebuie să menţionăm că strategiile chineze, fiind universale, se află la baza înarmării diferitelor armate moderne, mai mult de cât atât se folosesc în viaţa socială şi politică din multe ţări ale lumii. Ca exemplu criza din Caraibe 1962. Rachetele ruseşti 8038 aveau timpul de start din manualul de pregătire de luptă deplină ─ 30 minute, iar din pregătirea permanentă ─ 180 minute. Rachetele americane „Minitmen"- doar 3 minute. N. Hruşciv la şedinţa ONU, fără jenă, bătea cu pantoful în masă, ameninţînd SUA cu "cuzicina mati”. Americanii au căzut pradă minciunii şi vicleniei brutale, deşi performanţa rachetelor le asigura prioritate în toate domeniile. Doritorii să cunoască stratagemele chineze le vor găsi în cartea lui Harro von Zehger "Stratageme. Despre artă chineză de a trăi şi a învinge". În protocolul final al convenţiilor de la Geneva din 12 august 1949 se conţin metodele permise de viclenia militară (camuflarea, poziţii false, informaţii false, operaţii de sustragere a atenţiei). Îndrumarul militar american - Field manual 27-10 "The law of Warfare" 1956 - conţine lista viclenilor militare: atacul prin surprindere, înaintări şi retrageri false, ordine false, folosirea codurilor radio, parolelor şi semnalelor adversare, falsificarea numărului efectivului propriu, armament şi tehnică, scoaterea însemnelor militare de pe uniformă, informaţii false mass-media şi propagandă, activităţi psihologice false.
191
Noi însă vom trece la aspectul cotidian al fenomenului minciunii. Comandanţii, în serviciul de toate zilele, se lovesc de minciuna subalternilor. Unii o fac reuşit, alţii mai puţin reuşit. Unii comandanţi dezavuează minciuna rapid, alţii cad pradă ei. Scopul nostru este de a învăţa comandanţii să comande eficient în condiţiile când minciuna este nu numai posibilă, dar şi reală. Comunicarea neverbală joacă un rol primordial în dezavuarea celui ce recurge la minciună. Evident că în plan profesional se folosesc camere video, pentru filmare cu descifrarea fiecărui cadru aparte. În condiţii simple nu avem posibilitate de a ne folosi de ele şi ne rămâne doar capacitatea noastră de a comunica neverbal. Cum să facem acest lucru? Minciuna este posibilă atunci când omul se află în anumite stări psihice: - motivarea exagerată (bătălia de la Nerva. Generalul suedez Gorn aştepta ajutor de la Şlipenbah. Ruşii timp de patru zile au refăcut uniformele militare, făcîndu-le asemănătoare ceolor suedeze. Ca rezultat Gorn deschide porţile şi trimite trupele înaintea lui „Şlipenbax-Petru- I”, care le învinge şi dezarmează); - dragoste sau gelozie (puţini cunosc că renumitul cercetaş R. Sorge, avea două soţii oficiale în diferite ţări, mai avea şi 40 neoficiale, pe care le folosea în operaţiile sale. Una din ele l-a adus în arest); - motivelor nobile (fiecare din noi socoteşte că este un om nobil, chiar dacă realitatea este opusă. Fiind apelat la sentimentul nostru nobil putem cădea în situaţie de a fi minţit; ba mai mult de atât în situaţii comice sau criminale. Cazurile represiilor anilor 1936-1939, când acuzaţilor li se cerea, ca dovadă a sentimentelor lor nobile şi măreţe faţă de regim, să recunoască activitatea lor criminală.. Ei o făceau fără să conteste ─ prin ce au trezit suspeciunile ţările occindentale precum că Rusia sovietică posedă arma psihotronă); - emoţiilor puternice (principiile Sun Ţzî - 3.Dacă are izbucniri de furie, poate fi păcălit; 4.Dacă este prea sensibil în privinţa eu-lui său şi onoarei, poate fi calomniat; 5.Dacă are suflet milos, poate fi necăjit). Trăsături individuale: - lăcomia; - intelect scăzut; - frică; - alte slăbiciuni omeneşti. În procesul comunicării trebuie să: 1. descifrăm micromişcările mimicii, gesturilor; omul ce ne minte este conştient de acest fapt şi el fixează aceasta prin micromişcări ale ochilor, buzelor, mâinilor, mimicii; 2. verificaţi conţinutul verbal al comunicării cu micromişcările omului; la necesitate rugaţi-l să repete, precum că nu va fost clar. Dacă este nevoie de analizat o situaţie concretă în mod analitic se aplică tehnica verificatorului după P. Ecman, din 38 puncte. Marc Twain remarca „Nici odată nu spuneţi adevărul oamenilor, care nu merită”.
192
PENTRU O NOUĂ STRATEGIE Colonel dr. Nicolae Ene Schimbările radicale survenite în lume ca urmare a terminării „războiului rece”, a dizolvării Tratatului de la Varşovia şi a dezmembrării U.R.S.S. au favorizat creşterea ponderii geopolitice a S.U.A. şi extinderea influenţei acestora asupra cursului evenimentelor pe arena internaţională, inclusiv în sfera politico-militară. Dacă în trecut Forţele Armate ale S.U.A. aveau ca scop primordial contracararea pericolului venit din partea fostei Uniuni Sovietice, în prezent politica militară americană se orientează într-o mai mare măsură spre neutralizarea pericolelor de amploare regională sau locală de pe întreaga planetă. Modificarea echilibrului militar mondial a introdus importante corective în misiunile Forţelor Armate ale S.U.A., care, deşi şi-au redus întrucâtva efectivele, trebuie să-şi mărească, în acelaşi timp, operativitatea ripostei la un număr tot mai mare de crize regionale şi să întrebuinţeze cu eficacitate maximă toate mijloacele de care dispun. Conform opiniilor conducerii americane, în asemenea situaţii creşte în mod vizibil rolul „operaţiilor psihologice” şi speciale. Totodată, „operaţiile psihologice” reprezintă elementul cheie, „neaducător de moarte”, al puterii militare a S.U.A., mai cu seamă în cadrul concepţiilor „conflicte de mică intensitate” şi „operaţii aeriene-terestremaritime”, verificate în timpul războaielor locale din Coreea, Vietnam, Grenada, Panama, Golful Persic, Somalia, Bosnia-Herţegovina, Afganistan, Irak. Experţii Pentagonului consideră „operaţiile psihologice” drept un factor important, care contribuie la îndeplinirea cu succes a misiunilor fixate, cu pierderi minime. Noţiunea de „operaţii psihologice” are, conform opiniilor specialiştilor militari americani, o interpretare în sens larg şi alta în sens restrâns. În sens larg, prin „operaţii psihologice” se înţelege întrebuinţarea planificată a mijloacelor, formelor şi metodelor de transmitere a informaţiilor pentru a influenţa întrun anumit sens orientarea şi conduita omului. Se mizează pe faptul că, educaţi încă din primii ani de şcoală să acţioneze conform majorităţii, cei mai mulţi oameni identifică ceea ce este moral, drept, frumos pentru ei conform opiniei celorlalţi. Cu atenţia îndreptată spre multiple activităţi, preocupaţi de lupta zilnică pentru supravieţuire, ei asimilează informaţiile numai superficial, fără să le aprofundeze. În aceste condiţii, ei se află sub influenţa mijloacelor de comunicare în masă care, prin campanii de propagandă sistematice şi bine orchestrate, îşi asumă sarcina de a gândi, a intui şi a specula în numele lor. Când o astfel de campanie de propagandă urmăreşte un anumit scop, se realizează o „stare de opinie”. Niciodată ca astăzi nu a fost opinia publică atât de uşor de modelat prin aceste „opinii prefabricate”. Se urmăreşte, aşadar, în mod premeditat schimbarea reacţiilor emoţionale şi de comportament ale unor grupuri de oameni şi ale unor persoane în ceea ce priveşte o serie de probleme vitale, în direcţia dorită. În sens restrâns, prin „operaţii psihologice” se înţeleg acţiunile desfăşurate de forţele armate în vederea demoralizării şi dezorientării inamicului. În acest caz, ele sunt considerate o armă specifică, cu ajutorul căreia creşte eficacitatea câmpului de luptă. În afară de aceasta, „operaţiile psihologice” contribuie la consolidarea, asigurarea
193
informaţională şi la întărirea stării morale a populaţiei şi personalului forţelor armate ale statelor aliate şi prietene. În războaiele şi conflictele locale, în situaţiile de criză, „operaţiile psihologice” se desfăşoară la două niveluri: strategic şi tactic. Nivelul strategic al „Asigurării psihologice” a acţiunilor forţelor armate în războaiele locale constă în prelucrarea (influenţarea) din timp şi curentă (în cursul desfăşurării războiului) a opiniei publice din ţările implicate în conflictul armat şi din alte ţări. Scopul principal al acestei prelucrări este de a ascunde cauzele reale ale declanşării războiului şi de a facilita atingerea scopurilor militaro-politice. Aceste operaţii pot fi desfăşurate masiv de către întregul aparat de informaţii şi de cercetare, precum şi de secţiile speciale de operaţii psihologice. În acest scop, au fost create batalioane speciale pentru „asigurarea psihologică” a operaţiilor strategice. Ele au fost utilizate cu bune rezultate în Vietnam ca şi în Afganistan şi Irak. Procedeele principale de influenţare sunt considerate dezinformarea şi „izolarea psihologică” a obiectului agresiunii. Dezinformarea opiniei publice este menită ca, prin intermediul unor pretexte şi cauze elaborate de serviciile speciale, să deformeze substratul real al agresiunii. Caracteristică pentru metodele de dezinformare este participarea activă a conducerii politico-militare la realizarea lor. De regulă, aceasta este cea care dă tonul în „acoperirea psihologică” a acţiunilor agresive, utilizând întregul arsenal de mijloace de informare în masă. Un alt procedeu activ în „operaţiile psihologice” la nivel strategic este considerat de specialiştii militari occidentali crearea unei anumite „izolări psihologice” a obiectului agresiunii planificate sau în curs de materializare, pe baza unui complex de măsuri. Acestea cuprind sfera politică (de exemplu, exercitarea presiunii diplomatice asupra guvernelor statelor vecine cu cel ce reprezintă obiectul operaţiunii), militară (demonstraţii de ameninţare cu intervenţia armată, însoţite de mobilizarea unităţilor şi subunităţilor forţelor armate în regiunea dată) şi economică (organizarea blocadei economice asupra obiectului „operaţiilor psihologice”). Specialiştii în domeniul „operaţiilor psihologice” consideră sfera economică deosebit de importantă, deoarece, după părerea lor, tocmai dificultăţile din această sferă contribuie într-o măsură importantă la subminarea stabilităţii moral-politice interne a ţării. „Operaţiile psihologice” la nivel tactic au, de regulă, o sferă relativ mică de influenţă (împotriva forţelor armate ale inamicului şi populaţiei acestuia) şi soluţionează probleme limitate privind sprijinirea psihologică a acţiunilor de luptă ale trupelor proprii. Totodată, se utilizează pe scară largă unităţile specializate în „operaţii psihologice”. Acestea sunt înzestrate cu aparatură radio şi de amplificare, mijloace tehnice poligrafice şi de reproducere, staţii radio şi radioemisie staţionare şi mobile, instalaţii de proiecţie şi televiziune. Aşa de exemplu, în înzestrarea forţelor americane pentru războiul psihologic există staţia de transmitere a sunetelor, în completul căreia intră: amplificatorul, DVD-ul, patru megafoane, a căror putere este de 250W. De asemenea, pe autovehicule, transportoare şi pe elicoptere uşoare pot fi montate fie două blocuri de amplificare de 500W, fie patru blocuri de amplificare, care au o putere de până la 1800W. Baza poligrafică a unităţilor şi subunităţilor războiului psihologic este asigurată prin diferite mijloace, atât staţionare, cât şi mobile. Aceasta permite tipărirea în timp scurt
194
a unor materiale în mai multe limbi străine. Procesarea rapidă a textelor în limbi străine este uşurată de calculatoare performante, care comportă un mecanism special, permiţând printarea, de către operatori cu o pregătire specială, în mai multe limbi străine. Acestea sunt apoi multiplicate în tipografii sofisticate de campanie, aşa, de exemplu, o instalaţie tipografică staţionară permite tipărirea în timp de 24 ore a peste 2 milioane de foi volante. Maşina de tipărit prin ofset, montată pe autovehicule, asigură tipărirea a 30.000 de foi volante într-o oră. Tipografia uşoară mobilă din înzestrarea companiei războiului psihologic permite tipărirea a 144.000 foi volante în 24 ore. În afară de acestea, în înzestrare există mijloace pentru pregătirea clişeelor, laboratoare foto, dispozitive de tăiere şi de împachetare a foilor volante. Pentru difuzarea foilor volante au fost introduse în înzestrare diferite tipuri de proiectile de artilerie, care au fost adaptate acestor nevoi, astfel: proiectile pentru obuzierele de 105 mm (se introduc rulouri de foi volante cu înălţimea de 16,6 cm şi cu diametrul de 7,62 cm) şi de 155 mm, mine pentru aruncătoarele de mine de 81 mm, proiectilele reactive dirijate şi nedirijate. De asemenea, se folosesc diferite tipuri de baloane de hârtie, cauciuc şi polietilenă. Un asemenea balon poate transporta la distanţa de 400-2400 km o greutate de până la 10 kg. În afară de acestea se mai folosesc aparatele de zbor fără pilot, care pot transporta greutăţi de 250-500 kg şi bombe de aviaţie a căror încărcătură poate fi de aproximativ 48 kg (30.000 de exemplare de foi volante). Foile volante pot fi difuzate şi prin intermediul aşa-numitelor „pachete de aviaţie” cu deschidere automată (5000 exemplare fiecare pachet) şi a „containerelor de aviaţie” (50kg), care sunt lansate de la înălţimea de până la 15.000 m. Pentru lansarea materialelor cu ajutorul curenţilor maritimi şi fluviali se folosesc containere plutitoare (pachete impermeabile, sfere pneumatice din cauciuc, recipiente din sticlă etc.) În ansamblu, alegerea mijlocului de transport a foilor volante este determinată de situaţia de luptă, de misiuni, de existenţa în înzestrarea trupelor a mijloacelor de întrebuinţare a acestora. Foilor volante li se acordă mare importanţă în „operaţiile psihologice”. Numai în perioada războiului din Vietnam, deasupra teritoriului acestei ţări, au fost lansate 60 milioane foi volante. Prin conţinutul lor, acestea pot fi variate: cu caracter de ameninţare, de informare, de mobilizare etc. În Vietnam, de pildă, subunităţile americane de „operaţii psihologice” au lansat, în scop de ameninţare, foi volante în care erau enumerate obiectivele bombardamentelor probabile. După bombardamente erau lansate foi volante cu fotografiile avioanelor de luptă americane şi cu rezultatele „activităţii” lor. Prin aceasta se urmărea scopul de a crea panică, a provoca dezordine şi dezorganizarea activităţii normale din zona respectivă. În conflictul din Coreea (1958), deasupra poziţiilor de luptă ale trupelor nordcoreene erau lansate foi volante în care se spunea: „Avioanele sunt deasupra voastră. Ele sunt încărcate cu rachete şi napalm. Tunurile sunt îndreptate asupra voastră. La comanda mea, ele vor aduce moartea. Veţi vedea acţiunea napalmului asupra tovarăşilor voştri. Poziţiile voastre vor fi acoperite cu cadavre arse şi mutilate. Avem suficiente avioane şi artilerie încât să vă scoatem din minţi.” Specialiştii americani includ în categoria mijloacelor de „operaţii psihologice” şi staţiile de radio şi amplificare, ca şi cinematograful şi televiziunea.
195
Principalul mijloc al reuşitei „operaţiei psihologice” este considerat radioul. Specialiştii NATO au ca îndreptar, în acest sens, „testamentul” generalului hitlerist Gehler, care afirma cu cinism: „Cu o picătură de cianură de potasiu, aruncată într-o fântână, pot fi otrăviţi toţi locuitorii unui sat; cu o minciună bine ticluită, transmisă prin radio – milioane de oameni”. În timpul războiului din Vietnam, emisiunile radio „speciale” au ocupat locul principal în activitatea organelor de „operaţii psihologice”. Emisiuni în limba vietnameză în spirit proamerican erau transmise şi de posturile de radio din Thailanda, Taiwan, Filipine, Australia, sub controlul nemijlocit al serviciilor speciale din S.U.A. Pentru întrebuinţarea condiţiilor de ascultare a acestor emisiuni, în rândul localnicilor au fost livrate receptoare radio cu tranzistori la preţuri derizorii. În timpul războiului din Golful Persic au fost lansate din avioane receptoare radio cu o singură lungime de undă pentru militarii irakieni. Sesizând pericolul ascultării emisiunilor postului de radio „Vocea Golfului”, transmise de trupele aliate, a căror influenţă asupra stării morale a militarilor irakieni era foarte mare, comandanţii acestora le-au interzis să mai deţină radioreceptoare, confiscându-le. Instalaţiile de amplificare sunt considerate, de asemenea, unul din cele mai importante mijloace de subminare a moralului trupelor şi populaţiei inamicului. Instalaţiile pot fi terestre (pe autovehicule, transportoare blindate, tancuri) şi aeriene (pe avioane, elicoptere). În Vietnam, prin retransmisie de pe avioane şi elicoptere, în special pe timp de noapte, se difuzau rugăciuni, plânsul copiilor, muzică funebră budistă şi chiar urlete ale fiarelor sălbatice. Toate acestea alternau cu apeluri privind depunerea armelor şi încetarea rezistenţei. Instalaţiile de amplificare au fost întrebuinţate şi în Grenada (1983), în special în timpul debarcării pe litoral şi în punctele populate. Corespondentul agenţiei americane United Press International relata de la faţa locului că „grupuri de militari americani cu megafoane circulau pe toată insula, îndemnându-i pe militarii din armata Grenadei să se predea”. Influenţarea psihologică a inamicului şi a populaţiei locale se poate face şi prin demonstraţiile de forţă. În timpul acţiunilor din Grenada, schimbarea unităţilor infanteriei marine cu subunităţile Diviziei 82 desant aerian din compunerea „Forţei de desfăşurare rapidă” avea loc intenţionat pe timpul zilei, la vedere, pentru a crea aparenţa „invincibilităţii” şi a provoca în conştiinţa localnicilor o stare permanentă de spaimă, neîncredere şi sentimentul pieirii inevitabile. Iată cum, aflat sub imperiul influenţării psihologice, relata corespondentul ziarului The Guardian cu privire la această operaţie: „Operaţia, desfăşurată în condiţiile unei arşiţe sufocante, mergea ca ceasul. Imediat ce un avion C-130 decola, ridicând un nor de nisip încins, de pe pista de decolare nou construită, pe bretelă rula altul. Concomitent, la fiecare jumătate de oră, deasupra mării se ridica o formaţie de avioane de transport Chinoog cu uşile deschise şi armament suspendat. Sincronismul sosirii şi plecării elicopterelor şi avioanelor exercita un fel de acţiune hipnotică”. Tocmai pe această „acţiune hipnotică” scontase, de altfel, comandamentul american. În cursul „operaţiilor psihologice” se utilizează procedeul creării aspectului exterior „impresionant” al militarului asigurat prin echipamentul său special. Unul dintre ziariştii străini aflaţi în Grenada descria astfel aspectul exterior al soldatului american din infanteria marină: „Tunsoare scurtă, uniformă largă, atârnând ca un sac, armament
196
variat şi numeros – toate acestea creau impresia unei fiinţe venită din altă lume, a unui supraom invulnerabil”. Menirea acestui procedeu este de a-l opri pe omul obişnuit, neiniţiat, de a-i provoca sentimentul propriei neputinţe în faţa forţei militare străine. Intimidarea, ca procedeu de ducere a „operaţiilor psihologice”, se împleteşte frecvent cu răspândirea de zvonuri. În Grenada, de pildă, înainte de a se pătrunde pe insulă, de pe navele americane s-au transmis comunicate în care se spunea că pe această insulă „se pregătesc să debarce ruşii”. După aceasta, au apărut avioane fără semne distinctive. Şi când atmosfera a ajuns încordată la maximum, americanii au ocupat Grenada sub pretextul „eliberării”. În primul eşalon al intervenţioniştilor acţiona un batalion de „operaţii psihologice”, al cărui personal a început imediat prelucrarea ideologică a populaţiei locale. O metodă des utilizată în cadrul „operaţiei psihologice” este cea a recompenselor. Astfel, piloţilor nord-coreeni, care reuşeau să aducă în zona controlată de S.U.A. avioane MIG-16 intacte, li se promitea suma de 50.000 de dolari SUA. În timpul războiului din Vietnam, fiecărui patriot care va fi depus armele i se promitea o importantă recompensă în bani şi o slujbă la Saigon. Ca urmare a activităţii desfăşurate, în conformitate cu planul general al Departamentului Apărării, la sfârşitul anilor ’80, unităţile şi subunităţile de „operaţii psihologice” şi-au mărit substanţial posibilităţile de asigurare psihologică a acţiunilor de luptă. Astfel, conform opiniei specialiştilor americani, succesul Forţelor Armate ale S.U.A. din Panama, în 1989, a depins în mare măsură de întrebuinţarea eficace a forţelor şi mijloacelor de „operaţii psihologice”. „Operaţiile psihologice” s-au desfăşurat cu un deosebit succes în timpul războiului din Golful Piersic, în 1991. Se consideră că, înainte de toate, datorită lor s-au predat circa 70.000 militari irakieni. Cu ajutorul aviaţiei coaliţiei antiirakiene forţele şi mijloacele de „operaţii psihologice” au difuzat în rândul militarilor şi al populaţiei Irakului peste 29 milioane foi volante, 98% din rândul prizonierilor militari irakieni au recunoscut că au văzut aceste foi volante, 88% din aceştia credeau ce era scris în ele, iar 70% au confirmat că tocmai aceste foi volante au contribuit la hotărârea lor de a dezerta sau de a se preda. Conform opiniilor Pentagonului, în timpul războiului din Golful Persic, Afganistan şi Irak s-a apreciat definitiv că „operaţiile psihologice” sunt o „armă care nu ucide, dar care afectează din punct de vedere psihologic şi care reprezintă cel mai important factor de creştere a capacităţii de luptă a trupelor, precum şi de păstrare a vieţilor soldaţilor şi ofiţerilor de ambele părţi ale frontului”. Experienţa prelucrării psihologice, acumulată în timpul eliberării Kuwaitului a fost luată în considerare şi aplicată de către Comandamentul Forţelor Armate ale S.U.A. în timpul desfăşurării operaţiilor militare umanitare „Asigurarea păcii” în Kurdistanul irakian (1991), „Redare speranţei” în Somalia (1992-1993), în Bosnia şi Herţegovina (1993), Afganistan(2002) şi în prezent în Irak. Conform opiniei experţilor americani, analiza experienţei rezultate din întrebuinţarea formaţiunilor de „operaţii psihologice” în zona Golfului Persic, Somaliei, Afganistanului, Irakului şi în alte zone de criză arată că rolul „operaţiilor psihologice”, ca factor de sporire a capacităţii de luptă a trupelor, creşte permanent.
197
O semnificaţie aparte, din perspectivă psihologică, o au conflictele armate din Afganistan şi Irak. Pentru prima dată în istorie, războiul nu a fost declarat unui stat anume sau unui grup de state, ci terorismului, ceea ce îi conferă acestuia caracter legitim. Bucurându-se de larg spijin internaţional, inclusiv al ONU, SUA şi aliaţii săi au declanşat un conflict armat nu numai în interesul propriilor naţiuni, ci al întregii omeniri. Militarii americani, ca şi aliaţii lor, care au participat la războiul din Afganistan i participă la cel din Irak, au fost profund motivaţi, luptând pentru o cauză dreaptă – eradicarea terorismului în lume. Faptul că actele sinucigaşe de terorism care au avut loc în SUA în 11 septembrie 2001 au fost condamnate şi dezavuate chiar şi de conaţionalii celor care le-au săvârşit face ca folosirea armei psihologice în acest conflict să aibă un specific aparte, populaţia băştinaşă din Afganistan şi Irak, în majoritatea ei, acceptând să colaboreze pentru prinderea şi pedepsirea teroriştilor, care pun în pericol viaţa a zeci de mii de oameni nevinovaţi. Totodată, desfăşurarea pe teatrul de operaţii de către SUA şi aliaţii săi a unor forţe militare impresionante, mult peste necesităţile conflictului în sine, a fost făcută în scopul intimidării, servindu-se o “lecţie” celor care sunt tentaţi să ameninţe în continuare omenirea cu terorismul. În ceea ce-i priveşte pe cei care au săvârşit sau săvârşesc acte de terorism, sacrificându-şi viaţa în numele unor interese meschine, statutul acestora este diferit de cel al celor care se jertfesc pe câmpul de luptă, înscriind astfel o pagină de eroism în istoria neamului lor. Aşa cum vom vedea într-un capitol dedicat psihologiei sacrificiului pe câmpul de luptă, la cei care îşi sacrifică viaţa, devenind eroi, predomină factorul conştiinţă, ei făcând-o cu luciditate, în numele unei cauze nobile – apărarea gliei strămoşeşti. Aşadar, nu sunt eroi cei care îşi pierd viaţa în luptă bravând sau comiţând greşeli capitale. Or, teroriştii, chiar dacă îşi sacrifică viaţa, acţionează din fanatism, de cele mai multe ori religios, împins la extrem, aflându-se în postura de sinucigaşi şi nicidecum de eroi, faptele lor reprobabile fiind condamnate, după cum am văzut, chiar şi de conaţionalii lor. Războaiele din Afganistan şi Irak, care marchează doar începutul luptei împotriva terorismului, vor aduce în discuţie, fără îndoială, noi elemente tactice şi strategice în folosirea armei psihologice, care vor face cu siguranţă subiectul unor analize aprofundate şi al unor dezbateri largi în rândul strategilor militari, ale căror concluzii vor fi benefice în planul teoriei şi practicii militare.
198
NATURA FENOMENELOR ŞI PROCESELOR PSIHOSOCIALE SPECIFICE GRUPULUI MILITAR Colonel (r) prof. Gabriel Dulea
Fenomenele şi procesele psihice individuale – percepţia, afectivitatea, sentimentele, gândirea, motivaţia, etc. – capătă o altă semnificaţie în context social. Este adevărat că soldatul şi gradatul voluntari vin în armată cu o anumită zestre socioculturală, care trebuie valorificată, dezvoltată şi perfecţionată într-un context nou. Se face apel la psihologia socială, psihologia luptei fiind o formă de psihologie socială, aşa cum anticipam. Psihologia socială (psiho-sociologia) are ca obiect de studiu “fenomenele spiritual-psihologice individuale, de grup, colective, care iau naştere din comunicarea şi interacţiunea dintre oameni în toate activităţile lor sociale şi se manifestă în concepţii, motivaţii, convingeri, opinii, comportamente, mentalităţi, tradiţii, stări de spirit, sentimente etc. (…), priveşte omul ca subiect activ care comunică, acţionează, se confruntă cu alţi subiecţi, stabileşte relaţii, se angajează în schimburile interpsihice influenţând şi suportând influenţe”1. Odată pătrunşi în mediul militar, soldaţii şi gradaţii voluntari nu se izolează, ei sunt încadraţi în structuri organizatorice specifice, intră în contact unii cu alţii, începe lungul şi anevoiosul proces de intercunoaştere şi apoi, cu timpul, subunitatea se sudează, acţionează ca un tot. Aceasta nu înseamnă că studiul componenţilor unui grup militar nu trebuie să aibă în vedere particularităţile individuale ale militarilor, adică aşa cum se prezintă ei la un moment dat, nu cum am dori să fie, pentru că “prezentul ne găseşte deja structuraţi întrun anume fel, prin mecanismul tradiţiei şi al culturii, al normelor şi obiceiurilor asimilate, care ne-au înzestrat în timp, cu mentalităţi, gusturi şi deprinderi şi cu anumite “grile” de percepţie şi acţiune, cărora nu ne putem sustrage”2. Conceptul cheie care trebuie, aşadar, luat în considerare, din perspectiva psihosocială, este personalitatea sa. Este evident că fiecare ins îşi are trăsături specifice de temperament, caracter, voinţă, manifestate în ultimă instanţă în comportament. Dar fenomenele psihice individuale ”percepţiile şi reprezentările, gândurile şi sentimentele nu există ca acte răzleţe: ele intră în conexiuni reciproce, se interacţionează, se combină şi totodată se integrează în sfera stărilor, atitudinilor, relaţiilor şi comportamentelor persoanei”3. Asemenea fenomene sunt studiate de psihologia generală. Rezultatele cercetării sunt benefice şi pentru psihologia socială unde conceptul de personalitate are o cu totul altă semnificaţie, mult mai complexă. Astfel personalitatea, în sens psihosocial “este efectul sintetic al efortului subiectului de corelare şi de integrare într-un tot sistemic,
1
Dicţionar de psihologie socială, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1981, p.200-201 Pantelimon Golu, Fenomene şi procese psihosociale, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti,1989, p.9 3 Pantelimon Golu, Op.cit., p.27 2
199
armonic, coerent al diversităţii subcomponentelor sale biofiziologice, psihosociale, cultural-istorice, primul mod vizibil a reţelei interacţiunilor biopsihosociale”4. Nu trebuie înţeles de aici că personalitatea individuală îşi pierde din importanţă. Apare însă fenomenul de integrare în grup, când scopurile şi intenţiile individuale sunt subordonate unui ideal comun – obţinerea performanţei în timp de pace, pe timpul instrucţiei, în vederea respingerii unui eventual agresor în timp de campanie, zădărnicirii intenţiilor sale ostile. Se creează astfel sentimentul unei personalităţi de grup, pe care militarii o conştientizează gradual, pe parcursul sudării subunităţii. Drumul parcurs până aici nu este lipsit de sinuozităţi. Elementul instrucţie pentru luptă este definitoriu: „personalitatea ostaşului presupune un complex de elemente aflate în strânsă interacţiune. Aceste elemente sunt integrate în psihicul militarului prin intermediul factorilor de luptă. Chiar şi atunci când unităţile execută doar exerciţii tactice, conceptul de luptă primează esenţial în toate obiectivele urmărite şi de aceea lui îi subordonăm întregul efort al armatei către desăvârşirea sa”5. Întrucât fenomenele de interacţiune şi comunicare le vom analiza în alt capitol, preponderente din perspectiva sociologică, dar şi cu nuanţele lor subiective (psihologice), ne vom opri în continuare asupra unui fenomen considerat chiar şi de specialişti determinant în obţinerea succeselor, performanţelor – fenomenul conştiinţă. Raţionaliştii şi intelectualiştii consideră conştiinţa elementul fundamental în definirea psihicului însuşi comparat plastic, de altfel, cu “un salon monden unde doamna Conştiinţă îndeplineşte rolul de stăpână a casei şi ale cărei invitate principale sunt doamna Inteligenţă, doamna Atenţie, doamna Voinţă, doamna Raţiune etc.” 6. Analizând conştiinţa din perspectivă psihosocială, se impune să facem o remarcă legată de conştiinţa individuală. Departe de a fi suma conştiinţelor individuale, conştiinţa socială nu este extraindividuală, după cum nici conştiinţa individului nu este asocială sau nesocială, toate fenomenele psihice umane fiind social determinate.
Ce probleme specifice implică, totuşi conştiinţa socială? În primul rând, ea se manifestă în şi prin fenomenele şi procesele psihice de grup, pentru că “întreaga psihologie umană, de la senzorial la intelectual, de la mental la afectiv, de la trăire la acţiune este, într-un fel, un efect obţinut prin condiţionări şi influenţe, a căror sursă o constituie datele socialului, adică mediul, cultura, civilizaţia, educaţia, valorile care furnizează substanţa şi instrumentul elaborării dimensiunilor psihice ale omului”7. Iată cum “deşi individuală ca mod de fiinţare, conştiinţa interpersonală şi colectivă, prin geneză şi mod de funcţionare, se constituie în procesul interrelaţionării şi comunicării cu ceilalţi, presupune întâlnirea şi comportarea psihologiilor individuale, este o rezultantă a vieţii şi relaţiilor de grup”8. Deşi nu se poate vorbi de o nivelare a conştiinţelor, şi de această dată, formarea unei înalte conştiinţe militare este legată de scopul comun care-i uneşte pe militari, îi face să acţioneze la instrucţie, trageri, în exerciţiile tactice ca un tot unitar, ca un singur om, ei trebuie să realizeze, să ajungă la conştiinţa realităţii, că succesul subunităţii depinde de 4
Ibidem, p.27-28 General-maior (r) dr. Constantin Atanasiu, Eseu despre educaţia ostăşească, Editura Militară 1979, p.46 6 Stefan Odobleja, Op.cit., p.76 7 Pantelimon Golu, Op.cit.,p.50 8 Ibidem, p.147 5
200
aportul fiecăruia, acţionând principiul “toţi pentru unul şi unul pentru toţi”. Dar aceasta se poate manifesta numai printr-o motivaţie superioară. Motivaţia este larg dezbătută în literatura de specialitate. Orice acţiune, individuală sau de grup, are în subsidiar un motiv care poate fi declarat sau nu. De cele mai multe ori, oamenii acţionează într-un anumit fel pentru a se conforma, mai ales atunci când la mijloc sunt interese de grup. Unul din motive poate fi conformarea la norme statuate prin reglementări sau acceptate tacit de majoritate. Deci conformarea poate fi motivată extern sau intern. “La nivelul grupului, motivul cel mai apropiat al influenţei pare să-l constituie conformismul, nevoia membrilor de a se subsuma normelor”9. Dar este suficient un sistem de norme pentru a se realiza motivaţia la nivelul grupului militar? Activitatea militară se desfăşoară pe bază de regulamente, instrucţiuni, dispoziţiuni, care s-ar putea crede că oferă o motivaţie suficientă pentru a mai putea interveni “din afară” să-l determinam pe militar să-şi facă, în fond, datoria. Lucrurile ar fi simple, numai că “dincolo de regulamente, care constituie documente călăuzitoare, activitatea grupului militar decurge dintr-o reţea de intercomunicări, cu implicaţii comportamentale ce pot armoniza sau prejudicia sistemul interrelaţional”10. Nici simpla conformare la normă, pe care o vom analiza în alt capitol, nu constituie întotdeauna un motiv convingător, ea îmbrăcând aspecte uneori nebănuite. “Conformitatea ca suport motivaţional al influenţei poate fi reală, când noi credem ceea ce ni se spune, acceptând judecata grupului pentru că a noastră este incertă sau greu de verificat sau poate fi aparentă, formală, ipocrită, un act de simpla supunere, făcută din constrângere sau pur şi simplu din dorinţa de a fi pe placul altora şi de a evita ostilitatea lor, caz în care putem gândi într-un anumit fel rămânând fideli adevărului opiniei personale şi spunem altceva în public, dacă vedem în aceasta un avantaj”11. Problema motivaţiei grupului militar are însă un puternic suport psihologic – sentimentul datoriei împlinite. Încă de la înrolarea în armată, soldatul şi gradatul voluntari se obligă să suporte toate privaţiunile serviciului militar pentru a deveni buni luptători, care, la nevoie, să fie în măsură să apere bunurile cele mai de preţ ale patriei – libertatea, independenţa, suveranitatea, integritatea teritorială. La această motivaţie supremă (superioară) se adaugă aceea care decurge din faptele cotidiene care o susţine şi o întreţine. Iată de ce “se poate vorbi, la români, de o firească aptitudine favorizată de robusteţea morală şi fizică, zestre adunată prin lupte necurmate duse de-a lungul vremii”12. Nu trebuie înţeles de aici că nu mai este nevoie de intervenţia comandanţilor pentru motivarea militarilor. Dacă în luptă aceştia ştiu că trebuie se deţină iniţiativa, fie iniţial din simplul instinct de autoconservare, moment pe care trebuie să-l depăşească pentru atingerea scopului final – obţinerea victoriei depline, în timp de pace obiectivele propuse la diferite categorii de instrucţie bine motivate au sorţi de izbândă. Lăsate la voia întâmplării, rămân simple deziderate, fac loc apatiei, delăsării, atmosferă dăunătoare oricărui demers generos, în astfel de cazuri, numai prin intenţionalitate. 9
Ibidem, p.77 General-maior (r) dr. Constantin Atanasiu, Umanul dimensiune în luptă, Editura Militară, Bucureşti, 1981, p.31 11 Patelimon Golu, Op cit., p.81 12 General-maior (r) dr. Constantin Atanasiu, Op. cit., p.71 10
201
Un caz aparte de motivaţie la nivelul grupului militar îl reprezintă puterea de sacrificiu13. Câmpul de luptă naşte indubitabil eroi. Dar apariţia eroului poartă amprenta actului conştient, intenţional, necesar în momente critice. Nu orice jertfă înseamnă neapărat un act de eroism, chiar dacă implică o doză de curaj. “Caracterul conştient al actului de sacrificiu pentru luptătorul adevărat are valoare incompatibil superioară faţă de întâmplările oarbe. Factorii iniţiativă, hotărâre, perseverenţă, eficienţă slujesc afirmarea personalităţi, impulsionând desfăşurarea curajului şi astfel se intră în sfera eroismului /…/. Puterea de sacrificiu aparţine intimităţii luptătorului. Forul lăuntric prin constelări (conexiuni psihice n.n.) dă imboldul în situaţii fără ieşire. Este vorba de a supravieţui riscând bunul suprem”14. În termeni puţin diferiţi se pune problema motivării sacrificiului când este vorba de a apăra viaţa comandantului cu preţul propriei vieţi. Jertfa supremă îmbracă de această dată mantia unei înalte conştiinţe sociale militare. Soldatul şi gradatul voluntari conştientizează faptul că „viaţa comandantului trebuie salvată cu orice preţ, deoarece ea reprezintă forţa de conducere, înglobând organic spiritul competent decisiv, discernământul asupra şanselor reuşitei în perspectiva acţiunilor de război, expresia valorificării potenţialului întregii mase ostăşeşti subordonate”15. Am făcut această scurtă incursiune în fapte susţinute cu argumente psihologice, ce au loc pe câmpul de luptă pentru că ele trebuie cunoscute, încă din timp de pace, trebuie să facă parte intrinsecă din instrucţia pentru luptă, astfel încât desfăşurarea acesteia în condiţiile războiului modern să nu rămână un simplu deziderat.
13
Problematica psihologiei sacrificiului pe câmpul de luptă o vom trata pe larg într-un capitol distinct. General-maior (r) dr. Constantin Atanasiu, Incursiuni în psihologia luptei, Editura Militară, Bucureşti, 1974, p.43 15 Ibidem 14
202
STRESUL PE CÂMPUL DE LUPTĂ Colonel (r) prof.Gabriel Dulea Conceptul de stres, în psihofiziologia contemporană, a fost formulat pentru prima dată de medicul canadian Hans Selve. Acesta a avut numeroase prilejuri să observe starea de stres la bolnavii săi în preajma intervenţiilor operatorii. El a constatat tulburări de metabolism ale organismului, ca şi stări emotive de mare tensiune. De fapt medicina verificase de nenumărate ori faptul că, atunci când organismul suferă o agresiune din partea unui agent patogen, el reacţionează prin fenomene de adaptare şi readaptare în vederea stabilirii homeostazei, funcţia echilibrului biologic. Caracterul legic al acestui adevăr este edificat şi de cazurile de agresiune psihică. Prin limbaj ori comportament, prin traume psihice mai grave cum ar fi acelea specifice condiţiilor de luptă se dezvoltă agresiunea asupra psihicului militarului. Bineînţeles că nu orice condiţii dificile angrenează după sine un mecanism funcţional al stării de stres. Doar factorii condiţionali, care depăşesc în timp şi intensitate rezistenţa personalităţii, produc o uzură a acesteia, generează stresul. Cunoscutul psiholog francez H. Pieron include în rândul factorilor generatori de stres zgomotele stridente şi perseverente, comoţiile electrice, cufundarea bruscă în apă rece, frustraţia vie şi în special şocurile de nelinişte, când individul se găseşte în preajma unor evenimente importante pentru existenţa sa. Stresul, ca stare de încordare psihică maximă, are două niveluri (grade) de intensitate: uşor (hipostres) şi puternic (hiperstres). Militarii percep în mod diferit factorii de stres. Astfel, un militar poate avea rezultate deosebite în activitate, iar altul este complet dezorientat, nu se poate concentra, nu poate desfăşura o activitate eficientă. Uneori, stresul produce emoţii pozitive, stare denumită eustres. Prin acţiunea distructivă a stresului, militarul se află în aşa-numita stare de distres. Dacă încordarea emoţională (psihică în general) este puternică şi acţionează asupra militarilor timp îndelungat (hiperstres în combinaţie cu distres) aceştia pot suferi o cădere psihică cu urmări uneori grave. În conflictele militare contemporane din Golf sau Bosnia-Herţegovina sau Afganistan şi Irak s-a constatat adeseori la militari că înaintea examenului hotărâtor al luptei s-a manifestat o constrângere la pasivitate în acţiunile ce le întreprindeau. De fapt, ei deveneau nerăbdători să intre în încleştarea propriu-zisă pentru a se elibera lăuntric de întreaga încărcătură psihică pe care o acumulaseră înaintea bătăliei decisive. Ideea apropiatei lupte cu inamicul le tulbura constelarea psihică. Interesant de relevat că starea aceasta, subminată de nervozitate ca de un sindrom obsesiv, înceta odată cu primele izbucniri în iureşul de foc. Varianta limită a acestei stări reflectată în manifestări grupale în unităţile de luptă, în preajma intrării lor în desfăşurarea concretă a misiunii de luptă, produce o stare colectivă de euforie indicată de terminologia populară prin beţia luptei. Oricât de ciudată ar părea alegerea expresiei pentru designarea unei stări sufleteşti în momentele decisive ale unei bătălii, ea se justifică prin încărcătura afectivă pe care o proiectează în spaţiul definirii procesului. Nu este vorba de o dezintegrare spontană şi
203
momentană şi nici de o dezadaptare, ci, dimpotrivă, de intensificarea unor dominante în constelarea psihică, menite să fie pârghie între consumul nervos şi acoperirea sa organică. Anevoie de precizat graniţele între normal şi anormal în asemenea situaţii, fiind vorba de procese intime care nu pot fi cântărite, ci doar presupuse în infinita combinaţie a voinţelor lăuntrice. Substratul euforiei de luptă este o mobilizare a energiilor până la exaltare. Înfruntarea riscurilor şi înlăturarea oricăror îndoieli are loc într-o stare de tensiune psihică neobişnuită, ce echivalează cu o încredere deosebită în propria personalitate. Starea de euforie întăreşte şi galvanizează toate forţele interioare ce participă la făurirea puterii combative. În acest domeniu – al suprasolicitării, dar nu în sensul efectului acestuia asupra organismului, ci al cauzei sale de natură psihică excepţională – psihologia marchează diferenţele de expresie optimistă a personalităţii. Optimismul este mai mult decât o stare psihică, este un climat în care personalitatea îşi desfăşoară funcţiile sale într-un scop spre a cărui devenire a optat cu toate resursele sale energetice. La rândul său, optimismul poate fi un factor precumpănitor în pozitivarea latentă a stresului, într-o mărire a capacităţii de rezistenţă luptătoare cu forţă social-combativă. Trebuie avut în vedere că militarul nu poate fi optimist de unul singur. El este parte integrantă a unui colectiv încrezător în forţa şi în idealul său. Stările de euforie nasc entuziasmul, exaltarea, încrederea în propria forţă, depăşind realul. Astfel, se poate întâmpla ca unii militari, încurajaţi şi ameţiţi de un succes facil, să se angajeze în operaţii de luptă fără discernământul necesar şi fără informaţii suficiente, presupunând că ei sunt în stare oricând şi oricum să facă faţă unei eventuale situaţii speciale. Victoria dobândită la un moment dat poate produce euforie, dar, din cauza entuziasmului, nimeni nu trebuie să întreprindă acţiuni în care neprevăzutul şi riscul pot să intervină. Această supraapreciere poate să ducă la pierderi şi uneori chiar la eşec. De aceea pe câmpul de luptă se cere militarului vigilenţă permanentă. Totdeauna avem nevoie de mobilizarea forţelor şi nu trebuie să ne lăsăm seduşi de perspectivele unei situaţii insuficient prospectate. În cursul desfăşurării luptei, stările psihice, chiar şi pentru militarii bine pregătiţi, depăşesc limitele obişnuitului. Numai simplul fapt de a învinge stările fiziologice, provenite din nesomn, oboseală, foame, înseamnă o încordare. Pe deasupra, vine să se instaureze constelarea psihică a forţelor personalităţii, adică închegarea pe linia optimă a resurselor intime pentru obţinerea succesului pe câmpul de luptă. Euforia sau beţia luptei este consecinţa ascendentă a mobilizării interioare, care bineînţeles se manifestă după temperamentul şi putinţa de concentrare a forţelor lăuntrice pe o anumită direcţie şi pentru un anumit scop de atins. La cei curajoşi, ele îmbracă forma actelor de eroism. Ambiţia şi nevoia de afirmare intră şi ele în rol. În faţa morţii, fiinţa leapădă din convenţionalul şi formalismul obişnuit şi-şi „dă drumul”. Adaptarea se adresează lăuntrului său ca acesta să se sincronizeze cu realitatea bătăliei. Militarul devine tare când are conştiinţa faptului că îndeplineşte un rol important în luptă. Tot ceea ce are comun cu ceilalţi militari se integrează „eului” său, iar „non-eul” este întregul complex de reacţii psihice survenite din partea inamicului. Tensiunea psihică din constelarea forţelor interne, la gradul maxim de potenţialitate, atinge apogeul unei supradimensionări a stărilor de conduită ca un răspuns la realitatea câmpului de luptă, cuprinzând plenar în eficienţa sa sacrificiul.
204
Tot în cadrul euforiei ori a beţiei luptei s-au constatat după terminarea bătăliei decisive stări sufleteşti variat exteriorizate. După perioada de încordare, urmează în mod firesc o descărcare şi o destindere în raport cu structura psihică a fiecăruia şi cu intensitatea pe care a reclamat-o locul lui în luptă. În războiul din Balcani, s-a observat la militari, după terminarea luptei, la unii verbiaj, la alţii tăceri prelungite, apoi gesturi ieşite din comun şi chiar lacrimi. Asemenea manifestări sunt greu de stăpânit, deoarece fiinţa trăieşte momentul unei descătuşări şi libertatea îşi găseşte exprimarea în acest fel. Un luptător simte puternic stările sufleteşti prin care trece, ca unele râvnite. Numai aşa ne explicăm faptul că luptătorul trăieşte un apogeu al satisfacţiei personale în cadrul colectivului. Conflictele militare contemporane atestă că sunt militari care după încetarea luptei simt în suflet o lipsă, dar fără să ajungă din pricina oboselii la o stare de deprimare. Ei posedă un prag, de care mai jos nu trec. Lor li se pare că toată trăirea luptei a fost ceva firesc. Felul particular în care au simţit lupta li se pare ceva natural şi ei nu găsesc în asta neobişnuitul. Beţia luptei le-a dat ceea ce ei au aşteptat. Personalitatea lor dinamică, dornică de activitate şi de acţiuni excepţionale, îşi canalizează propria energie prin fapte şi conduite care să îi ridice în proprii lor ochi ca şi în ochii altora. În viaţa socială, ei sunt caractere active, voluntare, care antrenează şi mobilizează şi pe alţii în acţiunile ce le desfăşoară. Stresul generează procese psihice care prin prisma omogenităţii şi omogenizării colectivului ostăşesc se subordonează scopului luptei. Dar nu numai curbele spectaculoase ale evoluţiei personalităţii indică o perturbare funcţională de domeniul stresului. Apariţia bruscă a unor „timpi morţi”, lipsiţi de importanţă şi dinamică faţă de ritmul general al luptei, declanşează, de asemenea, readaptări constelative pentru restabilirea lăuntrului psihic. Omogenizarea sufletească a militarilor este în strânsă legătură cu rezistenţa lor la fluctuaţiile biopshicului faţă de mediul extern. Se impune relevat şi faptul că în producerea stresului un rol important îl joacă neaşteptatul, neprevăzutul. Încordarea psihică dinaintea bătăliei decisive, de care aminteam mai sus, se datorează şi faptului că militarul nu ştie cu ce se va confrunta pe câmpul de luptă. Odată declanşată bătălia are loc descătuşarea energiilor lăuntrice şi stresul nu se mai poate instala. Diferenţa mare între existentul cunoscut şi acel necunoscut, sosit prin surprindere, amplifică starea de dezorganizare a activităţii lăuntrice nu numai metabolice, ci şi psihice, sufleteşti. Unitatea psihică umană, solicitată brusc, suportă un neprevăzut ce poate aduce şocul, care dă peste cap mersul normal al vieţii psihice. Nu este mai puţin adevărat că militarul aparţine unui sistem de forţe şi că datorită acestui fapt reacţiile, oricât ar depăşi normalul (prin frig, foame, oboseală etc.), sunt mai uşor suportate. Nu este vorba de situaţii limită (naufragiu, incendiu, inundaţii), ci de cea a unei colectivităţi organizate pentru a preîntâmpina pericolele ivite la tot pasul pe câmpul de luptă. Referindu-ne la stresul pe câmpul de luptă, ne interesează şi cum se răsfrânge realitatea înconjurătoare asupra lumii psihice a militarului. Nu se poate tăgădui faptul că orice manifestare a omului presupune un proces somatic, fie endocrin, fie nervos, fie biologic etc. Dar adevărul de nezdruncinat, că viaţa curge, cere să fie just apreciat tocmai în corelarea lumii interioare cu cea exterioară. Viaţa nu decurge liniar şi monoton, ci ondulatoriu, în sensul că perioadele de tensiune şi activitate sporită sunt urmate de perioade de odihnă şi destindere.
205
Ondulaţia psihică reflectă tensiune interioară în fluctuaţie. Ondulăm atât în perioadele de încordare, cât şi în cele de relaxare. Un militar, oricât ar fi de rigid printr-un exces de dogmatizare în atitudinea sa, prin trăirea luptei, el are totuşi oscilaţii. Amplitudinile ondulaţiei se înscriu într-un plan unde încordările şi relaxările se produc dirijat. Nu trebuie însă să confundăm relaxarea cu repausul, căci în timp ce prima este un reflex al autoconservării personalităţii, cea de-a doua înseamnă o directivă impusă de normele educaţionale pentru ca forţele interioare să nu-şi dezarticuleze constelarea psihică prin uzura trecerilor neasimilate organic de la o stare la alta. Nu de puţine ori punem stresul pe seama oboselii sau în extremis a traumelor psihice. Subliniem că este o deosebire radicală între consecinţele oboselii şi traumele psihice, prin aceea că în timp ce oboseala îşi are domeniul cauzal în lăuntrul sferei personalităţii, trauma apare condiţionată exterior. Dar ceea ce ne interesează pe noi este faptul că există o interacţiune „secretă” între stres–traumă–oboseală în condiţiile câmpului de luptă. Fără îndoială că stresul presupune o dereglare a funcţiilor biopsihice. Este însă în natura umană ca unitatea individului să impună revenirea la obişnuit. Revenirea, ca şi încordarea, conferă personalităţii ondulaţia psihică de la care nimeni nu se poate sustrage în contextul social-uman. Aceasta înseamnă că nu poţi fi scutit nicicând de procesul de adaptare. Înveţi să te adaptezi necontenit. Forţele psihice rămân într-o alcătuire, numai că în dinamismul lor se iveşte o „respiraţie” mai grăbită. De aici, importanţa unei elasticităţi a complexităţii psihice ostăşeşti. Se învederează necesitatea de a crea încă din timp de pace, prin antrenament, acea latitudine generală şi complexă ca forul intim să se consteleze după caz, dominantă fiind o dată raţiunea, altă dată voinţa, pasiunea, caracterul etc. Dincolo de puterea cunoscută a armamentului şi tehnicii de luptă sofisticate, tăria sufletească este bunul cel mai de preţ al militarilor. Asupra tulburărilor stresante intervine cu rol catalizator atitudinea conştientă a acestora. Mai mult ca oricând astăzi, educaţia militară trebuie să creeze din stres o modalitate de cunoaştere a reacţiilor combatanţilor la cele mai grele condiţii pe care câmpul de luptă modern le impune cu acuitate.
206
RAŢIONAL ŞI AFECTIV ÎN ACŢIUNEA MILITARĂ Colonel (r) conf. univ. dr. Alexandru Leordean
Componenta de bază a acţiunii militare o reprezintă agentul, adică luptătorul individual, subunitatea, unitatea sau marea unitate. Acţiunea militară a individului poate fi înţeleasă şi explicată ca un comportament de cooperare pozitivă şi, în acelaşi timp, de cooperare negativă. Cooperarea pozitivă este reprezentată de relaţionarea luptătorilor individuali din forţele proprii în activităţile de instruire pentru luptă şi în acţiunile de luptă desfăşurate cu grupa, plutonul, compania, batalionul, regimentul, brigada sau divizia. Acest comportament de cooperare pozitivă se evidenţiază în acţiuni identice şi simultane, sau de succesiune, complementare sau de sprijin, de acoperire sau înlocuire/substituire. Cooperarea negativă se exprimă prin diversitatea acţiunilor individuale sau colective care se raportează la adversar prin intermediul instrumentelor şi procedeelor de luptă cu scopul de a-l scoate pe acesta din luptă (a-l nimici sau neutraliza). Comportamentul luptătorului, atât în acţiunile de cooperare pozitivă cât şi în cele de cooperare negativă, este coordonat raţional şi afectiv, este determinat şi condus prin intermediul unor procese psihice complexe. În ce condiţii poate apărea un anumit comportament acţional specific luptei armate? Cum este influenţat comportamentul de consecinţele sale pe timpul desfăşurării luptei? Care pot fi efectele diferiţilor stimuli asupra comportamentului în cadrul instruirii pentru luptă şi pe timpul desfăşurării acţiunilor de luptă? Ce rol au convingerile, atitudinile şi foctorul moral în potenţarea capacităţilor de acţiune ale luptătorului? Cum sunt formulate şi rezolvate problemele în domeniul acţiunii militare? Care-i specificul psihologic al luării deciziei în vederea desfăşurării acţiunilor de luptă? Care trebuie să fie criteriile psihologice de selecţie ale agenţilor pentru cariera militară? Răspunsurile date acestor întrebări formează structura esenţială a explicării rolului factorului raţional şi a celui de natură afectivă a agenţilor angrenaţi în acţiunea militară. Luptătorul nu se prezintă doar ca un bloc de gândire raţională sau numai de trăire afectivă, ci el gândeşte pe baza principiilor luptei armate, a ştiinţei militare şi a deprinderilor consolidate pe timpul instruirii fundamentale şi a instruirii practice, dar comportamentul său în luptă este influenţat şi de trăirile afective, de sentimente, de spiritul de sacrificiu, de responsabilitate, de voinţă sau de frică.
Concluzii din psihologia diferenţială şi psihologia vârstelor Pregătirea pentru un comportament de tip militar şi pentru adaptarea la cerinţele acţiunii militare nu se potriveşte pentru orice individ uman, deoarece ea este influenţată de trăsăturile sale emotive, temperamentale, volitive, motivaţionale, intelectuale, de capacităţile sale fizice sau de starea de sănătate a organismului său. De aceea, selecţia
207
pentru cariera militară, pentru pregătirea ca agent al acţiunii de tip militar presupune o activitate de alegere şi acceptare a unor tineri care corespund unor standarde minime de trăsături afective, motivaţionale, intelectuale şi organizatorice. De regulă, s-a conturat concluzia că din 20 de tineri care doresc să urmeze cariera militară este selectat unul singur; în medie, numai unul din 20 atinge sau depăşeşte standardele minime de potenţial psihic, de capacitate fizică, medicală, intelectuală şi organizatorică (managerială). Criteriile de selecţie a tinerilor pentru o carieră militară profesionalizată sunt derivate din studierea profilului psihic al profesiei militare. Profesia militară are un set propriu de cerinţe psihice şi acestea sunt determinate de către psihologi specializaţi pe probleme militare. Operaţionalizarea acestor cerinţe este cuprinsă în mai multe profile de teste care sunt administrate aspiranţilor la profesiunea militară, în principiu, tinerilor candidaţi cuprinşi între 19 şi 26 de ani. Astfel, psihologii sunt implicaţi în selecţia personalului competent şi cu forţa de angajare adiacentă bine conturată. Alături de potenţialul fizic, de sănătate şi psihic în cadrul procesului de selecţie pentru profesiunea militară sunt testate competenţele, care trebuie să fie la un anumit nivel de performanţă, precum şi aptitudinile cerute de atribuţiile militare fundamentale. În acest fel se conturează psihograma profesiei militare. Indicele de inteligenţă este testat la fiecare candidat prin administrarea testelor de inteligenţă. Acest indice de inteligenţă trebuie să fie pentru cei admişi peste un anumit nivel considerat a fi minim, fiind considerat drept un potenţial de esenţă pentru promovarea ulterioară a celui selectat pe treptele ierarhiei gradelor şi funcţiilor din sistemul militar. Dacă sunt persoane care îndeplinesc baremele psihice cuprinse în psihograma profesiei militare, nu contează sexul persoanei, astfel că accesul în cariera militară este permis astăzi deopotrivă şi tinerilor şi tinerelor care trec testele. Profesia militară este o profesie cu solicitări ale activităţii intelectuale, ale activităţii fizice, de cele mai multe ori încadrate în bareme de timp. Aptitudinile fizice şi abilităţile de luptă faţă în faţă cu inamicul, care reprezentau esenţa potenţialului de luptă pentru profilul clasic al militarului, au trecut acum pe planul doi şi au permis trecerea în faţă a calităţilor intelectuale, a inteligenţei, a abilităţilor de a rezolva probleme practice în raporturile de cooperare negativă cu adversarii. De aici derivă concluzia că profesia militară este în etapa actuală o profesie în schimbare continuă, mult mai solicitantă în plan intelectual şi care aşteaptă contribuţia complexă a psihologilor. Gradul de periclitate şi risc pentru profesia militară este unul din cele mai ridicate la nivelul ansamblului profesiilor. Folosirea armamentului de foc şi a muniţiei reale şi de manevră în procesul pregătirii sau pe timpul exerciţiilor integrate impune concentrare, stres şi creează un mediu predispus la accidente grave, uneori mortale. Regimul de exercitare a profesiei militare impune anumite restricţii în exercitarea drepturilor şi libertăţilor individuale, renunţarea la anumite avantaje civile sau cetăţeneşti, fapt care generează o anumită stare de stres sau de frustrare. Aceste îngrădiri şi renunţări la libertăţi şi drepturi sunt acceptate în mod raţional şi ele sunt compensate în parte de unele avantaje salariale sau de pensie. Psihicul tinerilor care optează pentru cariera militară are, pe deoparte, trăsături şi potenţial cerute de profesie, iar pe de altă parte are caracteristici specifice vârstei tinere (19-26 de ani). Există o diferenţiere în plan psihic între tineri atât din punct de vedere al cerinţelor profesiei militare, cât şi din perspectiva criteriilor de evaluare şi înclinaţiei lor spre acţiune. Din acest al doilea aspect derivă necesitatea dezvoltării aptitudinilor
208
necesare profesiunii militare prin educaţie şi instrucţie. La această vârstă aptitudinile exersate şi antrenate cât mai diversificat se dezvoltă foarte mult şi ele devin deprinderi. Utilizarea şi dezvoltarea deprinderilor în profesia militară duce la creşterea randamentului muncii, la îndeplinirea atribuţiilor funcţionale individuale, la ridicarea gradului de performanţă. Aptitudinile sunt destul de diferite de la persoană la persoană, chiar dacă aceste persoane se implică în acelaşi domeniu. „Ele au grade diferite de coerenţă şi intensitate şi niveluri ierarhizate de operativitate”1. La unele specialităţi ale profesiunii militare, precum aviaţia, artileria, radiolocaţia etc. se produce o uzură timpurie a stării de sănătate, o diminuare a stării fizice, precum şi a unor analizatori. Pregătirea profesională pentru a îndeplini atribuţii cu un gred înalt de risc cu privire la sănătatea proprie, la integritatea corporală şi, la limită, chiar la viaţa proprie face din profesia militară o profesie cu un angajament moral dintre cele mai ridicate, cu un prestigiu social apreciat de societate într-un mod deosebit. Disciplina muncii, executarea ordinelor întocmai şi la timp, respectarea tuturor cerinţelor cuprinse în statutul cadrelor militare îşi pun amprenta pe întregul mod de gândire, pe atitudinea militarului în societate, pentru respectarea legilor statului. Există astfel o psihologie a profesiei militare, a persoanei umane antrenată şi exersată în a gândi şi a evalua, în a concepe şi a accepta sacrificiul, în a respecta jurământul militar şi alte angajamente cerute de specificul profesiei militare. Aspiraţia pentru a urma cariera militară este, de asemenea, expresia unei tendinţe sufleteşti spre o profesie eroică2, dedicată apărării valorilor mari ale unei comunităţi. În viaţa sufletească a unui profesionist militar se îmbină într-o realitate dinamică latura cognitivă şi cea sensibilă, aici are loc un amestec de valori de la sinceritate şi devoţiune până la muncă asiduă şi eroism, toate decantate într-un înalt simţ al datoriei. Din tradiţia ultimelor secole a rezultat opinia că cine caută adevărata bărbăţie mai găseşte încă un loc de refugiu în armată, cultul bărbăţiei militare fiind cuprins în sentinţa: „Bărbatul este pus cu adevărat la încercare abia atunci când începe să se lupte”3. Domeniul activităţilor militare oferă pentru profesionistul militar un mediu de dezvoltare şi afirmare a calităţilor de manager şi de lider, de exersare a aptitudinilor de inovare şi cercetare, precum şi locul de unde se pot „extrage unele învăţăminte” 4 pentru activităţile sociale, deoarece acest domeniu încă important pentru structurările politice actuale are resurse uriaşe de la buget, desfăşoară un enorm efort de inteligenţă şi muncă fizică într-un cadru organizat şi condus.
1 Ursula Şchiopu, Psihologia diferenţială, Editura Romania Press, Bucureşti, 2005, p.322 2 Thomas Carlyle, Cultul eroilor, Editura Institutul European, Iaşi, 1996, p.9. 3 Ute Frevert, Heinz-G. Haupt, Omul secolului XX, Editura Polirom, Iaşi, 2002, p. 316. 4 William A. Cohen. Înţelepciunea generalilor,Editura Antet, 201,p.4.
209
Psihologia sacrificiului pe câmpul de luptă Frontul impune luptătorilor o putere de sacrificiu la un nivel superior oricărei altfel de activitate. Fiecare profesie are îndatoriri şi la multe dintre ele avem de a face cu primejduirea sănătăţii sau chiar cu pericolul de moarte. Dar la nici una ca în situaţia luptătorului pe câmpul de operaţii. Sacrificiul devine aici factorul determinant în relaţiile curente ale luptei. Deci o permanenţă. Şi pentru a atinge acest nivel al desăvârşirii, puterea de sacrificiu aparţine intimităţii luptătorului. Forul lăuntric prin constelări tari dă imboldul în situaţiile fără ieşire. Este vorba de a supravieţui riscând bunul suprem. În atari momente actul de sacrificiu nu cunoaşte caracterul alternativ: să rişti sau să nu rişti. În ciuda oricăror riscuri, acţionezi ca să nu te autodesfiinţezi ca personalitate luptătoare. Caracterul conştient al actului de sacrificiu, la care ne vom referi în continuare, are pentru luptătorul adevărat valoare incomparabil superioară faţă de întâmplările oarbe. Factorii iniţiativă, hotărâre, perseverenţă, eficienţă slujesc afirmarea personalităţii, impulsionând afirmarea curajului şi astfel se intră în sfera eroismului. Pentru o mai bună înţelegere, ne vom ocupa de un caz concret, căutând să depistăm aspectele determinante ale procesului psihic pe timpul încordărilor în luptă. Vom analiza acest caz petrecut în cel de-al doilea război mondial aşa cum a fost el relatat de reputatul psiholog militar Constantin Atanasiu5. În ziua de 25 februarie 1945, pe frontul antihitlerist, când comandantul Grupului 9 Vânătoare, pentru îndeplinirea unei misiuni, i-a întrebat pe piloţii abia întorşi dintr-o misiunea de asalt care dintre ei vrea să-l însoţească într-o nouă misiune, adjutantul stagiar Traian Dârjan – fără a comenta – s-a desprins de lângă camarazii săi şi s-a repezit direct spre avion. Ce fel de legătură invizibilă există între cei doi piloţi de se putea stabili o comunicare tacită? Dârjan s-a integrat sensului de existenţă al comandantului, înscriindu-şi personalitatea în sensul unei maxime generozităţi. În acest comandant Dârjan se vedea pe sine însuşi. Când decolară, zborul celor două aparate părea condus de o singură minte. Tactica întreagă aparţinea unei singure conştiinţe. Şi într-adevăr exista o comunicare profundă între structurile lor psihice. Dar cerul nu este numai al unora, adversarul dorind şi el să stăpânească văzduhul. Iată că orizontul se întunecă de Focke-Wulff-uri. Patrusprezece numără Dârjan. Patrusprezece păsări negre ce voiau să le nimicească pe cel două albe. Ce s-a întâmplat atunci? O luptă inegală. O înălţătoare pagină de eroism şi patriotism. Comandatul începe să piardă din înălţime: era lovit. Avioanele fasciste porniră pe urmele aparatului avariat. Pericol de moarte pentru comandant. Dârjan se repezi cu avionul său şi se interpuse între avionul comandantului şi urmăritor. Îl acoperea pe comandant printr-un impetuos atac. Prăbuşi în flăcări un avion fascist. Lupta continuă. Dârjan termină muniţia. Proiectilele duşmanului pătrunseseră în avionul său. El însuşi era grav rănit. Dar nu abandonă lupta. Cu avionul în picaj se aruncă asupra unui grup de cazemate duşmane distrugând una dintre ele cu servanţi cu tot.
5 Vezi, în acest sens, General-maior (r) dr. Constantin Atanasiu, Incursiuni în psihologia luptei, Editura Militară, Bucureşti, 1974, p. 32-36
210
Jertfirea vieţii sale a avut ca urmare două fapte deosebite: acoperirea comandantului rănit, salvându-i viaţa, şi nimicirea unei cazemate. Aviatorul Dârjan şi-a dat seama în mod reflex de situaţia comandantului său şi a sa proprie. El trebuia să aleagă: sau să-şi ajute comandantul, sau să se retragă din luptă. A preferat-o pe cea dintâi. Analizând lupta aeriană a aviatorului Dârjan distingem trei momente importante din punct de vedere psihologic. Primul moment, cel în care şi-au făcut apariţia avioanele duşmane şi a avut loc surprinderea. Nu se poate vorbi de o apercepţie fără o ridicare de tensiune psihică. Este de presupus că această subită situaţie a raportului de forţe a produs asupra lui Dârjan un proces de cunoaştere, care oricât de rapid ar fi fost, a necesitat totuşi o judecare a situaţiei de luptă. Nu ştim ce a gândit el, dar foarte posibil că fulgerător şi-a dat seama de neaşteptata disproporţie de forţe pentru luptă şi putem conchide că el a suportat o cât de mică nelinişte. După acest moment, a intervenit prima interceptare lucidă. Desigur că a avut loc o mare concentrare a forţei sale psihice, adică o încordare a întregii fiinţe, căci intuiţia, inteligenţa, gândirea, simţul tactic ca şi celelalte componente ale capacităţii sale de luptător aerian au concurat la sesizarea situaţiei create. Chiar dacă a existat clipa unei nelinşti, revenirea la normal a fost foarte rapidă. Tocmai această revenire caracterizează procesul psihic de luciditate. Încordarea forţelor psihice într-o constelare la maximum de potenţialitate cu dominanta conştiinţei, a inteligenţei şi simţului tactic este mărturia lucidităţii. Al doilea moment psihic important a survenit când Focke-Wulff-urile l-au atacat. Au fost clipe de mare intensitate. Comandantul este încolţit, iar rana ce o căpătase diminua puterea lui de luptă. Acest moment a fost prins de către Dârjan în clipa hotărâtoare a luptei. Dacă Dârjan ar fi întârziat cu o secundă sesizarea situaţiei primejdioase a şefului său, atunci intervenţia sa ar fi fost de prisos. Procesele cognitive sunt aşa de rapide ca şi cum ar avea loc instantaneu. Conduita aviatorului Dârjan, în acest al doilea moment, dovedeşte că reflexul mintal amintit în primul moment s-a întregit printr-o extraordinar de rapidă gândire tactică a acţiunii ce a urmat. Al treilea moment psihologic corespunde situaţiei tactice când Dârjan nu mai are muniţie şi simte că e rănit. Care să fi fost oare starea psihică a aviatorului în atare situaţie? S-ar presupune aceea a unei disperări. Dar atunci el ar mai fi putut fi lucid? Să continuăm a urmări desfăşurarea luptei. Dârjan nu mai avea gloanţe. El se putea arunca asupra unui avion duşman ca împreună cu el să se prăbuşească. Însă Dârjan era urmărit şi nu mai avea în vizor nici un adversar. Într-o astfel de determinare şi simţind gloanţele care-i găureau avionul el trebuia totuşi să facă ceva. Atunci s-a produs extraordinarul. Datorită inspiraţiei, susţinută de luciditate luminoasă, printr-o suprasolicitare totală ce şio impusese fiinţei sale, Dârjan alege un obiectiv terestru ca de astă dată fără muniţie, prin simpla izbire să producă pierderi duşmanului. Şi astfel, Dârjan, prin picaj, se aruncă asupra unei cazemate. Efectul teribilei izbiri, însoţită de o puternică explozie, distruge cazemata şi-i omoară pe servanţi. Acest moment psihologic, ultimul din lupta aeriană a lui Dârjan, subliniază încă o dată prezenţa de spirit uimitoare, încoronând desăvârşirea pregătirii sale. Faptul preponderent etic, dar şi de previziune militară, care se impune a fi relevat în acţiunea aviatorului Dârjan, este decizia deliberată de a salva viaţa comandantului cu riscul propriei vieţi.
211
Discuţia elementară intervine asupra motivaţiei sacrificiului lui Dârjan. Ideea fundamentală în acest caz, aflată la temelia disciplinei ostăşeşti, este că viaţa comandantului trebuie salvată cu orice preţ, deoarece ea reprezintă forţa de conducere, înglobând organic spiritul competent decisiv, discernământul asupra şanselor reuşitei în perspectiva acţiunilor de război, expresia valorificării potenţialului întregii mase ostăşeşti subordonate etc. Această idee fundamentală ca normă generală obligă pe cel aflat în cauză la o unică decizie. Dar în condiţiile vitezei cu care s-a desfăşurat respectiva situaţie de luptă, această idee nu era suficientă în singularitatea ei pentru a declanşa stimulii intuiţionali mai înainte ca factorul conştiinţă să potenţeze gestul sacrificiului. Evident, Dârjan, filtrând esenţa etică a evenimentului, avea o înaltă conştiinţă, care a facilitat declanşarea unei bune constelări psihice. A existat calitatea lucidităţii sale ca şi a excepţionalelor însuşiri de luptător. Conştiinţa cere să se îndeplinească şi condiţia eficienţei maxime, pentru că tocmai încrederea ce se naşte amplifică vizibil capacitatea de luptă. Întrebarea fundamentală ce se pune este dacă spiritul de sacrificiu se învaţă. Când vorbim de jertfa supremă, presupunem ceva mai mult decât un consimţământ, întrucât avem în cauză o reacţie firească a constelării psihice în care este prezentă conştiinţa socială militară. S-ar putea întâlni situaţii când această conştiinţă intervine învingătoare în lupta intimă cu tendinţa organică de conservare a individului şi astfel ea să dea tonalitatea întregii personalităţi. Numai aşa ne explicăm corectarea unor scăderi ale potenţialului de luptă, în cazul şovăielii, încetinelii în hotărâri etc. Primejdia, care se manifestă în fiece clipă a luptei, ne determină să fim pregătiţi psihic pentru privaţiuni, chiar jertfă. Învingând primejdia te salvezi, pe lângă faptul meritoriu al izbânzii. Ne dăruim viaţa în scopul reuşitei acţiunii militare, dar nu din inconştient, nu din deliberări şi iniţiative hazardate, din nepricepere, din neglijenţe în execuţie, ci pe temeiul înţelegerii situaţiei în cadrul misiunii, ceea ce face glorios pe adevăratul luptător în planul istoric şi demn de memoria poporului.
Formularea problemelor şi rezolvarea lor în acţiunea militară Logica dezvoltată pe tărâm acţional oferă o serie de mijloace şi instrumente acţionale de tipul raţionamentul practic sau a structurilor logice ipotetice prin care propune modalităţi specifice de intervenţie raţionalizatoare la îndemâna comandantului pe timpul desfăşurării acţiunilor de luptă. În situaţiile des schimbătoare întâlnite în dinamica luptei creşte în mod considerabil rolul elaborărilor ipotetice, al situaţiilor de aşteptare construite anticipat de către comandant pentru evoluţia viitoare a acţiunilor de luptă. Ele oferă cadrul raţional care ajută la dirijarea intervenţiilor în timp şi spaţiu spre o
212
conjunctură sau spre intersecţii de condiţii favorabile, funcţionale în sensul obţinerii succesului în luptă. Arborii de decizie avuţi în vedere de comandanţi cu privire la o situaţie existentă şi în perspectiva alternativelor posibile (ca variante de acţiune) se pot construi numai prin respectarea legilor logicii, ţinând seama de posibilul fizic, posibilul acţional şi posibilul normativ. Activitatea de conducere, ca dirijare conştientă a evenimentelor în sensul cerut prin misiunea fixată de treapta ierarhică superioară, este în esenţa sa un continuu proces de gândire, materializat într-o înlănţuire de decizii care modelează acţiunea agenţilor executanţi, astfel încât aceştia să realizeze scopurile parţiale care se vor cumula în îndeplinirea misiunii primite. Soluţiile, care au inevitabil caracter de originalitate, prin adecvarea lor la situaţii şi evenimente irepetabile, nu pot fi prevăzute riguros şi într-o proporţie satisfăcătoare ca norme şi reguli în instrucţiunile şi regulamentele militare pentru descrierea dinamicii diverselor împrejurări acţionale. Planul de luptă are o altă esenţă decât planul arhitectului, care prevede construirea unei clădiri. Planul de luptă, deşi elaborat în scris sau sub formă de schemă pe hartă, rămâne valabil doar ca un reper paradigmatic, confruntarea se face între elementele esenţiale reţinute în mintea comandantului şi parametrii daţi de evoluţia evenimentelor pe câmpul de luptă. Conţinutul şi forma deciziilor succesive sunt totdeauna rezultatul unei activităţi complexe de gândire creatoare, în cadrul cărora factorii de decizie se confruntă cu probleme inedite, complicate şi deseori contradictorii, a căror rezolvare solicită o analiză de esenţă. Acţiunile care urmează să se desfăşoare în viitor nu sunt perceptibile, cum e cazul celor din prezent, ci doar inteligibile şi fundamentate prin gândire. Reflectarea anticipativă în vederea luării unei hotărâri se bazează pe surprinderea însuşirilor generale şi identice ale luptei armate în forme şi structuri de gândire logică. Întemeierea logică a unei hotărâri presupune ca gâdirea ce analizează situaţia prin prisma misiunii primite să sesizeze, să înţeleagă şi să ţină seama de structurile profunde care dirijează comportamentul elementelor de dispozitiv ale ambelor părţi angrenate în desfăşurarea conflictului, de apariţia unor evenimente perturbatoare. Pornind de la imaginea de sistem funcţional al luptei armate în care se manifestă cu pregnanţă relaţionarea perturbatoare de tipul cooperării negative, pot fi deduse logic o serie de coordonate ale etapelor viitoare căci lupta armată, ca orice sistem, se caracterizează printr-o interdependenţă ordonată şi nu una întâmplătoare. Deşi se caută în permanenţă realizarea surprinderii părţii adverse, acţiunile de luptă ca relaţii între elementele forţelor angajate în conflict, se desfăşoară după legi, principii şi procedee pe care ştiinţa le pune la dispoziţia factorilor de decizie pentru a construi scheme ale devenirii întregului funcţional. Sistematizarea acestor instrumente logico-cognitive implicate în pregătirea şi desfăşurarea acţiunilor militare reprezintă ceva mai mult decât sistematizarea algoritmică a activităţilor desfăşurate de factorii decizori, nereducându-se la conţinutul rapoartelor cu date, concluzii şi propuneri şi nici la hotărârea definitivă luată de comandant pe baza acestora. Considerând datele iniţiale (completate cu informaţiile ulterioare provenite din evoluţia parametrilor situaţiei) şi hotărârea definitivă a comandantului ca începutul şi, respectiv, încheierea etapei de pregătire în plan cognitiv a viitoarei acţiuni, vom încerca evidenţierea mecanismelor gândirii prin intermediul cărora se face trecerea de la aceste premise la prescripţii, ordine şi comenzi care să indice, să ceară sau să impună organizarea intervenţiilor
213
şi funcţionarea în timp şi spaţiu a sistemului de forţe şi mijloace avute la dispoziţie pentru îndeplinirea misiunii. Adică vom evidenţia elementele esenţiale ale procesului de formulare şi rezolvare a problemelor specifice derulării luptei armate. Această relaţionare dintre elementele acţionale existente la un moment dat şi posibilităţile de devenire a acestora în timp se realizează printr-o multitudine de raţionamente reunite în scenarii de luptă care nu sunt altceva decât” ipoteze acţionale, exerciţii de simulare dinamică a hotărârilor luate într-o situaţie conflictuală”6. Pe baza lor, comandantul are posibilitatea să prevadă unele împrejurări noi, ca relaţionări favorabile ale forţelor proprii faţă de cele adverse, să deducă noi scheme de acţiune pe care să le impună agenţilor subordonaţi prin comenzi, ordine, dispoziţii. Ele au un suport teoretic susţinut de combinaţiile relaţionale inedite deduse prin metode logice din informaţiile deţinute ca « aplicaţii »7 de diverse tipuri. În măsura în care relaţiile formale care descriu comportamentul sistemului de agenţi redau anumite aspecte de incompletitudine acţională, deficienţe de construcţie sau o insuficientă capacitate de funcţionare, se pot desluşi, prin deducţie, rolul elementului sau al relaţiei care lipseşte, proprietăţile care trebuie să rezulte din ele. Pentru unele situaţii, în conformitate cu cerinţele logicii de desfăşurare a acţiunilor de luptă, poate fi prevăzut şi introdus un eveniment cu un anumit rol, care să genereze noi funcţii şi, poate, chiar noi structuri de organizare dinamică (executarea unui bombardament, lansarea unor grupuri de paraşutişti etc.) În anumite momente grele ale luptei, pentru a destructura dispozitivul inamic, pot fi concepute, deduse acţiuni care să lovească prin surprindere punctul de comandă, un nod de transmisiuni sau poate fi executat un contraatac cu forţele de rezervă etc. Pornind de la această posibilitate, un comandant care urmăreşte derularea acţiunilor de luptă este mereu în căutarea unor noi structuri. Pe de altă parte, acestea răspund unei nevoi de mascare în raport cu inamicul (schimbarea poziţiei, a modului de acţiune, de a transmite ordinele etc.), iar, pe de altă parte, ele duc la o mai mare flexibilitate funcţională. Preocuparea prioritară vizează funcţia de îndeplinit, modul în care noul aranjament al forţelor potenţează loviturile date adversarului. Cunoscându-se structura de organizare şi acţiune a inamicului din studiul organigramelor şi chiar a înregistrărilor video, ea ajută la încadrarea în schema funcţională a unor elemente inamice descoperite, la deducerea întregului sistem al forţelor inamice şi a intenţiilor avute pentru etapa ce urmează. Dacă, prin acumulăile informaţionale şi cognitive, comandantul determină structurile specifice în care se interferează funcţional componentele forţelor adverse, atunci el poate preciza că în situaţia A inamicul va reacţiona în modalitatea x iar în situaţia B în modalitatea y. Sunt nenumărate exemplele care atestă că deciziile care au dus la victorii răsunătoare pe câmpul de luptă nu au fost alegeri întâmplătoare, ci rezultatul unor raţionamente corecte, plecând de la concluzii care exprimau esenţa situaţiei de luptă. « Oamenii de rând numesc noroc ceea ce, de fapt, este rezultatul unor calcule ale
6 Vasile Grad ş.a., Metode de fundamentare a hotărârilor, Editura Militară, Bucureşti, 1981,p.194. 7 Raţionalizare şi eficienţă în acţiunea militară, ediţia a II-a revăzută şi adăugită, coordinator ştiinţific:general-locotenent prof.univ.dr.Teodor Frunzeti, Edirura Militară, Bucureşti, 2009, p.67-77.
214
geniului »8, căci încrederea unui comandant ca Napoleon, de exemplu, în reuşita marilor acţiuni pleca de la premisa că ele se bazează pe combinaţii corecte şi pe o justă comparare a raportului dintre mijloace şi urmări, eforturi şi obstacole. Ar putea fi aduse spre exemplificare câteva dintre raţionamentele napoleoniene în pregătirea şi desfăşurarea bătăliei de la Austerlitz. Neavând forţe suficiente pentru a executa un atac de învăluire asupra unei coaliţii inamice în creştere, Napoleon hotărăşte că singura soluţie era aşteptarea strategică într-o poziţie centrală cu o puternică eşalonare în adâncime a forţelor, care să-i asigure libertatea de manevră şi să-i permită a face faţă neprevăzutului. Era prima concluzie care, aplicată, îi va putea oferi mai multe variante de acţiune din care să aleagă pe cea mai potrivită ca ripostă la iniţiativa adversarului. În seara premergătoare bătăliei, Napoleon spunea generalilor săi că « … în timp ce ei (inamicii) vor încerca să întoarcă aripa noastră dreaptă, îmi vor oferi flancul şi vor fi pierduţi »9. Anticipa, deci, manevra pe care o vor face inamicii săi fără să aibă cunoştinţă de planul acestora. Spre această a doua concluzie, Napoleon s-a orientat analizând calităţile intelectuale ale comandanţilor inamici între care nu s-ar fi găsit– după el – nici un general capabil de inovaţii strategice, de manevre îndrăzneţe, care să iasă din tipicul procedurilor obişnuite, convins fiind că în mod sigur ei vor face manevra clasică, aceea de a încerca să-i taie retragerea spre Viena şi, în consecinţă, îşi vor concentra efortul asupra aripii drepte a armatei franceze. Dar această analiză de anticipare determină o nouă concluzie în vederea conceperii propriilor acţiuni. În conformitate cu aceasta, Napoleon îşi schimbă linia de operaţii (acţiune planificată pentru un moment în care aliaţii inamici nu mai au posibilitatea să răspundă acţional schimbării) spre Brünn. Această mutaţie în toiul campaniei este una din marile inovaţii napoleoniene, de care iniţiatorul era conştient : »… schimbarea liniei de comunicaţie în timpul campaniei este o noutate şi ea îmi aparţine»10 scria Napoleon. În desfăşurarea acţiunilor de luptă pot interveni însă şi evenimente perturbatoare pentru forţele proprii, fie printr-o intervenţie surprinzătoare (loc, timp, intensitate, amploare), fie printr-o intensificare a folosirii unor mijloace de luptă. Asemenea situaţii perturbă puternic organizarea şi funcţionarea dispozitivului propriu dar nu reprezintă o acceptare finală. În raport de împrejurări, se poate contraveni cu un eveniment care să polarizeze situaţia şi forţele adversarului, dar care, în realitate, să permită o redresare funcţională a sistemului de forţe proprii, o readaptare la situaţia reală surpriză. Pornind de la principiul că activitatea de conducere în luptă nu poate fi una de rutină, ci de creaţie sau de adecvare, nu pot fi neglijaţi factorii de risc. Cu toate acestea, ei nu reprezintă o fatalitate care să facă din luptă o angajare hazardată în acţiune. Utilizarea elementelor de risc înseamnă priceperea de a descoperi aspectele ascunse şi esenţiale ale situaţiei precum şi descifrarea a câte ceva din desfăşurarea raţionamentelor inamicului, al devansa în iniţiativă şi a-i impune un mod de acţiune neconvenabil. În concluzie, coordonarea acţiunilor de luptă de către un comandant impune permanente reconstrucţii ale schemelor de acţiune cu scopul de a introduce perturbaţii, dereglări şi instabilitate în structurile raţionale ale inamicului, precum şi pentru a-şi 8 R.W.Emerson, Eseuri, Editura pentru Literatura Universală, Bucureşti, 1968, p.68. 9 Jean Tulard,Napoleon Bonaparte. Proclamation. Ordres du Jour. Bulletins de la Grand Armee, Union General d'Edition, Paris, 1964, p.52 10 Gaspard Gourgaud,Journal de Saint-Helene, 1815-1819, Editura Flammarion(Le Grand Memoires) Paris, 1947, vol.II, P.260.
215
asigura iniţiativa în acţiune. Pentru a fi în măsură să realizeze asemenea performanţe, comandanţii trebuie să dispună de un instrumentar logic exersat în conceperea şi coordonarea acţiunilor de luptă. Într-un sens mai larg, demersurile logice, folosite în acţiunea militară reprezintă un factor de potenţare care susţin principiul că « iscusinţa este superioară forţei »11şi, de aceea, merită toată atenţia în cultivarea lor.
Raţionamentele anticipative în luarea deciziilor Precizarea sensului atribuit conceptului de acţiune militară, conform celor prezentate până acum capitolul anterior, ne va ajuta la stabilirea unor parametri de exactitate privind obiectul supus analizei. Numai într-un sens larg, acţiunea militară poate fi asimilată cu întreaga activitate desfăşurată în armată privind instruirea pentru luptă şi participarea efectivă la desfăşurarea acţiunilor de luptă armată. După eliminarea trăsăturilor proprii şi altor specii ale acţiunii militare rămâne doar acţiunea desfăşurată pentru înfrângerea unui inamic prin folosirea armelor. Totalitatea intervenţiilor armate desfăşurate din momentul declanşării ostilităţilor până în momentul opririi lor în vederea încheierii păcii formează acţiunea militară propriuzisă (sau lupta armată). Acesta este sensul restrâns al acţiunii militare şi el va trasa limitele în interiorul cărora vom căuta să decelăm sau să introducem structuri de raţionalitate, de organizare şi reorganizare. Raţionalitatea acţiunii militare este funcţie de mai multe variabile, unele provenite din comandamente exterioare ei, iar altele din structurile şi cerinţele proprii domeniului. Înainte de a trata despre raţionalitatea variabilelor intrinseci, apare nevoia precizării cadrului paradigmatic stabilit de puterea politică în subordinea căreia este forţa militară. Aceasta pentru că « războiul nu poate fi niciodată separat de relaţiile politice » 12 , el continuă raporturile politice cu alte mijloace după ce au încetat notele diplomatice dintre popoarele şi guvernele aflate în conflict. Războiul vine doar ca « un alt fel de scriere şi vorbire a gândirii lor »13, adică a guvernelor. De aceea, în concepţia clausewitziană, războiul are « propria sa gramatică, dar nu şi propria sa logică »14. Formularea intenţionează să spună că, privind declanşarea războiului, « el nu poate asculta de propriile sale legi, ci trebuie să fie considerat ca o parte a unui ansamblu - iar acest ansamblu este politica »15. Din această perspectivă, oricât de complex s-ar manifesta, lupta armată formează o unitate conform căreia toate războaiele pot fi considerate fenomene de acelaşi fel şi numai ea dă judecăţii un punct de vedere adecvat şi precis după care trebuie elaborate şi evaluate marile planuri ale acţiunilor militare.
11 R.W.Emerson, Op.cit., p.306 12 Carl von Clausewitz,Despre război, Editura Militară, Bucureşti, 1982, p.611. 13 Ibidem, p.611. 14 Ibidem. 15 Ibidem.
216
Nu vom discuta aici raţiunile care duc la stabilirea scopului politic al războiului şi nici moralitatea lor. Menţionăm doar că factorul politic conciliază şi întruneşte în sine interesele interne ale unei naţiuni sau coaliţii (cel puţin aşa se presupune), stabilind scopul războiului, obiectivele de realizat prin lupta armată (atunci când se ajunge la aşa ceva). Conceperea unitară a multitudinii de acţiuni care să contribuie la realizarea celor stabilite de către conducerea politică determină înţelegerea războiului ca un întreg organic ale cărui diverse elemente nu pot fi desprinse de ansamblul în care fiecare activitate distinctă trebuie să decurgă din ideea acestui întreg şi să se contopească cu întregul. Aşadar, acţiunea militară reprezintă elementul esenţial, specific războiului. Războiul este o emanaţie a politicii unui stat, dar acţiunea militară reprezintă în sine un întreg dinamic ce posedă legi proprii şi poate fi cercetat ca atare. Factorul politic nu părunde în detaliile războiului . « Gramatica » acestuia stă sub incidenţa unor raporturi necesare, esenţiale, repetabile şi relativ stabile manifestate între componentele interne ale acţiunii militare. Este punctul din care părăsim analiza determinărilor exterioare ale luptei armate (asimilată sinonimic esenţei războiului şi acţiunii militare) pentru aprofundarea parametrilor de raţionalitate ce decurg din arhitectura ei internă. Dincolo de volumul forţelor şi mijloacelor, hotărâte de conducerea politică funcţie de obiectivele unui eventual război, obiective cuprinse în principiile doctrinei militare, apare multitudinea structurilor care ţin de comandamentul militar. Dacă amploarea şi conţinutul obiectivelor (scopului) unui război sunt stabilite de factorul politic, întreaga organizare a mijloacelor şi forţelor armate, planificarea şi conducerea operaţiunilor pentru realizarea obiectivelor parţiale şi coordonarea lor în vederea îndeplinirii obiectivului final - victoria - revin comandanţilor diferitelor trepte ierarhice din armată. Pentru a descifra mecanismele determinărilor obiective şi subiective care se suprapun în ţesătura complexă a acţiunii militare este benefică decuparea principalelor perspective de înţelegere şi concepere a pregătirii şi desfăşurării luptei armate. Prin specificările, clasificările şi definirile unor concepte care desemnează realităţi proprii războiului are loc o sensibilizare asupra elementelor esenţiale pe care trebuie să le aibă în vedere comandamentul în activitatea sa de concepere şi conducere a acţiunilor de luptă. În primul rând, raţionalitatea acţiunilor este privită prin raportarea lor ca mijloace la scopul urmărit. Este declanşată astfel perspectiva teleologică a întregului eşafodaj privind pregătirea principalilor agenţi individuali şi colectivi (comandanţi, unităţi şi mari unităţi de luptă, armata). Dacă scopul suprem în perspectiva căruia este concepută acţiunea militară în România îl reprezintă apărarea integrităţii teritoriale şi a independenţei naţionale, el se materializează într-unul sau mai multe planuri strategice care nu sunt altceva decât mulţimi ordonate de scopuri reciproc compatibile, consistente şi realizabile. Factorul catalizator îl reprezintă valoarea atribuită statutului României de ţară independentă şi indivizibilă. Şi în acest caz, ca şi în multe altele, valoarea este înţeleasă ca « o stare a sistemului de acţiune socială, astfel încât orice agent, în orice moment, are ca scop atingerea acelei stări»16(sau păstrarea ei dacă a fost realizată). Starea rezultat ca şi starea-scop îşi evidenţiază valoarea dacă e comparată fiecare cu o altă stare, ipotetică, în 16 C.Popa (coord.), Praxiologie şi logică, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1984, p.23.
217
care ar ajunge sistemul social naţional dacă nu ar interveni agentul de referinţă (armata)17. Comparaţia de acest tip permite, în conformitate cu teleologica sau teoria logică a scopurilor18, să apreciem amploarea deosebirilor dintre starea scop şi starea finală ipotetică în care ar ajunge naţiunea noastră în condiţiile când, fiind nevoie, armata nu ar interveni sau ar suferi un eşec în acţiunea sa. Rezultatul unei astfel de neintervenţii ar fi o stare cu totul nedorită fiindcă ea elimină o valoare care stă ca fundament pentru celelalte valori esenţiale ale naţiunii. De aceea realizarea unei stări de fapt, a unui scop, precum cel de păstrare a independenţei şi integrităţii naţionale, impune mijloace acţionale pe măsură. Acestea se referă atât la forţele materiale necesare cât şi la elementele cognitive şi psiho-morale de organizare şi folosire a potenţialului de luptă. Prin ştiinţa militară, praxiologie, logica acţiunii, ştiinţa conducerii şi alte câteva domenii ale cunoaşterii avem la dispoziţie principii şi procedee adecvate atât pentru pregătirea factorilor care au un rol hotărâtor în balanţa desfăşurării războiului, cât şi pentru organizarea lor în vederea unei valorificări conforme scopului (apărare, ofensivă). Elementele care constituie forţa de război a unui stat sunt numeroase şi variate, iar ştiinţa militară oferă instrumentele cognitive care uniformizează folosirea lor, care stabilesc aceleaşi principii, reguli şi procedee de combinare a acţiunii lor. Aceasta ar duce la concluzia că victoria într-o luptă între state este în cea mai mare parte asigurată printr-o pondere favorabilă unei părţi sub raportul unor factori de ordin material (număr de luptători, armament, organizare, teritoriu) şi alţii de ordin spiritual (moral ridicat, inteligenţă în folosirea forţelor proprii, curaj şi spirit de sacrificiu). Totuşi, în luptele armate desfăşurate conform cerinţelor ştiinţei militare uneori nu s-au obţinut victoriile scontate, iar în lupta în care s-a făcut ceva mai mult decât pretinde ştiinţa militară s-au obţinut victorii de răsunet, care au sfidat legea raportului de forţe. Din astfel de constatări s-a dedus că ştiinţa militară, neutră şi la fel de valabilă pentru orice armată, trebuie completată în tactica pregătirii şi desfăşurării luptei armate prin cultivarea deosebită a unui anumit factor de putere. A sesiza factorul care se pretează a fi exploatat cu precădere înseamnă a trece de la aplicarea teoriei generale a luptei armate la o doctrină militară. Stabilirea unei doctrine militare naţionale înseamnă, astfel, rezumarea la cultivarea în mod deosebit a unor anumite legi din ştiinţa militară şi a unor anumiţi factori din acei care constituie forţa de război pentru naţiunea respectivă19. Alegerea acestor legi şi factori nu este întâmplătoare, ci dedusă de către conducerea militară printr-o elaborare de scenarii care să combine în aşa fel elementele încât să rezulte folosul militar cel mai mare în condiţiile specifice ţării noastre. Un exemplu, credem potrivit, vine să pună în evidenţă demersurile logice privind argumentarea unor factori specifici româneşti pentru a construi pilonii centrali ai 17 G. H. von Wright introduce în logica acţiunii operatorul “I “pentru a arăta oportunitatea unei acţiuni. Acest conectiv binar intervine între descrierea unei stări actuale (p) rezultată din acţiunea unui agent, şi descrierea unei stări ipotetice (non-p) ce s-ar produce fără acţiunea agentului, în S. Vieru, D. Stoianovici (eds.), Norme, valori, acţiune, Editura Politică, Bucureşti, 1979, p.147 18 C. Popa, Teoria acţiunii şi logica formală, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1984, p. 462-469 19 Mircea Tomescu, Ştiinţa militară şi doctrina românească, Bucureşti, 1937, p. 31-43.
218
doctrinei militare. Astfel, gânditorul militar român din perioada interbelică, Mircea Tomescu pornea de la scopuri propuse spre realizare ştiinţei militare, doctrinei militare naţionale precum şi a scenariilor strategice de război pentru a deduce apoi factorii care să fie pregătiţi în mod special în vederea luptei armate şi asigurarea victoriei. Iată cum îşi structurează demersul : « Scopul. Războiul statului nostru a fost întotdeauna moral. Poporul românesc n-a luptat niciodată decât pentru apărarea moşiei sau pentru dreptate(…). De aceea, doctrina noastră n-ar greşi dacă în realizările ştiinţei şi în metoda de a rezolva diferitele probleme ar da preferinţă factorului complex pe care cu un cuvânt îl numim : patriotismul. De asemenea, în ordinea factorilor materiali, doctrina noastră ar trebui să introducă cultul « terenului ». Desigur că şi acest factor este cultivat de regulamentele pe care le aplicăm, dar el este cultivat deopotrivă cu toţi ceilalţi. Dacă în practica noastră la un moment dat terenul pledează pentru o soluţie, iar alţi factori pledează pentru o soluţie deosebită, în acest caz regulamentele şi ştiinţa noastră ne învaţă să procedăm după metoda celor mai multe avantaje. Toţi factorii având acelaşi coeficient, în calcul va învinge soluţia care are de partea ei mai mulţi factori. Doctrina ne oferă însă altă metodă : având un factor preferat, doctrina ne va impune soluţia care are de partea ei acel factor : numai să-l aibă în mod evident. Doctrina noastră ar adopta soluţiile pentru care pledează terenul (…). În concluzie, o doctrină românească ar fi aceea care ne-ar cere să punem un accent deosebit pe factorul spiritual: patriotismul şi pe factorul material, terenul. În faţa oricărei probleme militare din domeniul instrucţiei, organizării, tacticii sau strategiei, pentru care ştiinţa oferă întotdeauna mai multe soluţii, va trebui să preferăm acea soluţie în care factorul preponderent este în domeniul spiritual iubirea de ţară iar în domeniul material, terenul. O asemenea soluţie n-are nevoie de justificare, argumentul soluţiei este doctrina; iar raţiunea doctrinei este în experienţa trecutului şi în geniul naţional care a produs-o20. Încercarea expusă mai sus este una din multe alte posibile care se centrează pe găsirea, într-o modalitate raţională, a factorilor specifici şi a mijloacelor adecvate realizării unui scop formulat ca dominant între obiectivele sociale : apărarea patriei. Pe lângă sublinierea rolului ştiinţei militare de a oferi pe baza calculului soluţii obiective (prin combinarea avantajelor factorilor implicaţi), autorul deduce nevoia unui factor care să aibă o pondere (rol şi funcţii) în luptă de câteva ori mai mare decât cea luată în calcul de inamic printr-o cântărire obiectivă. Demersul raţional expus mai sus reprezintă o matrice valabilă şi azi ca un principiu al doctrinei militare naţionale. Cu cât vom determina mai corect factorii de putere militară pe care să-i potenţăm printr-o pregătire responsabilă, cu atât vom înclina balanţa raportului de forţe în lupta armată în favoarea noastră dincolo de aşteptările inamicului. Dotarea tehnică este o condiţie necesară, dar nu şi suficientă, pentru potenţarea capacităţii de luptă a armatei noastre. În al doilea rând, pornind de la înţelegerea luptei armate ca un complex de acţiuni care vizează scopuri (misiuni) de amploare diferită în spaţiu şi timp există deja o
20 Mircea Tomescu, Op.cit., p.38-39.
219
structurare raţională rezultată din ierarhizarea acestor scopuri. În acest sens, teoria acţiunii militare operează cu trei niveluri de generalitate. 1) Strategia militară, care cuprinde elaborarea principiilor şi regulilor de pregătire şi ducere a acţiunilor militare la nivelul teritoriului naţional în conformitate cu cerinţele legilor şi principiilor luptei armate şi ale factorilor naţionali de putere. La acest nivel de raţionalitate se analizează şi rezolvă probleme vizând caracterul viitorului război şi evoluţia sa pe etape şi perioade (scenariul strategic) : transformarea scopului politic în obiective militare ; coordonarea acţiunilor de luptă desfăşurate de diverse arme în vederea realizării scopului războiului ; asigurarea concordanţei între scopuri, forţe şi mijloace şi urmărirea preluării iniţiativei strategice în vederea obţinerii victoriei. 2) Arta operativă, în care agenţii acţiunii sunt de nivelul corpului de armată şi armată de arme întrunite, scopurile acţiunii lor sunt pe spaţii măsurate în câteva zeci până la o sută de kilometri, iar durata până la 10-15 zile. Rezultatele obţinute în operaţii au rol funcţional în rezolvarea obiectivului strategic. 3) Tactica studiază concepe şi organizează acţiunile de luptă desfăşurate în spaţiul terestru, aerian şi maritim de către mari unităţi, unităţi şi subunităţi de arme întrunite şi celelalte arme, oferă principiile, procedeele şi metodele de ducere a acestora21. Amploarea acţiunilor tactice este în spaţiu până la 10 km iar în timp de 1-3 zile. Pe baza celor de mai sus putem avea o imagine complementară a luptei armate în cazul unui conflict : războiul, ca întreg, poate fi format din mai multe campanii care se realizează, la rândul lor, prin lupte (bătălii). Exemple: campania din est a armatei române (1941-1944); operaţia Iaşi-Chişinău (august 1944); lupta pentru eliberarea oraşului Carei (24-25 oct.1944) din cadrul operaţiei Debreţin, campania din vest a armatei române etc. Înţelegerea acţiunii militare ca sistem în devenire este strâns legată de cunoaşterea structurilor organizaţionale, a relaţiilor funcţionale dintre elementele componente, precum şi a scopurilor parţiale (tactice şi operative) care alcătuiesc scopul strategic final - victoria asupra inamicului. În al treilea rând, acţiunea militară fiind o acţiune colectivă, agenţii ei sunt organizaţi în structuri ierarhizate, de la echipaj până la armată. Această manieră de relaţionare a lor este expresia unui alt tip de raţionalitate care reprezintă organizarea rolului şi funcţiei fiecărui agent colectiv într-un ansamblu acţional unitar. După T. Kotarbinski, organizarea raţională a acţiunilor cu agenţi colectivi exprimă « închegarea acţiunilor parţiale într-un întreg cât mai potrivit scopului»22. Pentru ca în derularea acţiunii să aibă loc o asemenea coordonare a forţelor după principiile unei « cooperări pozitive »23, agenţii colectivi din armată se supun în prealabil unei organizări ca formă de « întrupare şi obiectivare supraindividuală », precum şi ca mijloc de raţionalizare a eforturilor şi resurselor în atingerea ţelurilor. În acest sens, organizarea de structuri militare ierarhice va avea ca punct de pornire existenţa unei mulţimi stabile de agenţi în interacţiune (militarii) între care au fost instituite. 1.diferenţieri prin grade militare (corespunzătoare nivelului de pregătire profesională a fiecăruia) ; 21 Lexicon militar, Editura Militară, Bucureşti, 1980, p. 650
22 T. Kotarbinski, Tratat despre lucrul bine făcut, Editura Politică, Bucureşti, 1976, p. 255. 23 Ibidem, p.255-299.
220
2.structură formală pe orizontală şi verticală, după atribuţii, roluri şi funcţii (cuprinsă în statele de organizare) ; 3.trepte ierarhice cu precizarea subordonării simple, duble sau multiple pe anumite linii de competenţă; 4.separarea deciziei de execuţie (treapta ierarhică executivă primeşte ordine de la eşalonul superior şi emite ordine pentru subordonaţi) ; 5.un set de norme, răspunderi şi responsabilităţi ; 6.raporturi de cooperare în vederea realizării unui scop comun. Se poate uşor înţelege că armata, ca sistem structurat ierarhic, are disponibilităţi operaţionale mai sporite decât în cazul existenţei ei ca o mulţime de agenţi organizată doar pe baza funcţiilor de îndeplinit sau a repartiţiei scopurilor. Această superioritate poate fi extrasă şi din posibilitatea descrierii formale a structurilor ierarhice militare şi a raporturilor de comandă şi subordonare care intervin în cadrul acestora. Folosirea computerului în prefecţionarea activităţii de analiză şi luare a deciziilor are în aceasta un sprijin fundamental. Pornind de la existenţa în cadrul sistemului acţional ierarhizat din armată a deosebirilor de putere privind deciziile, poate fi fundamentată logica imperativelor. Prin statutul lor ierarhic, comandanţii dau ordine succesive în cadrul desfăşurării acţiunii militare. Acestea sunt propoziţii imperative, actualizări ale unor norme în situaţii concrete cu consecinţe practice pentru destinatari. Ele sunt operaţionale şi induc anumite conduite executanţilor. Raţionalitatea comenzilor (ordinelor) poate fi încercată prin captarea lor pe programe de calculator, aşa cum o găsim la N. Rescher24. În al patrulea rând, acţiunea militară îşi dobândeşte un alt tip de raţionalitate, provenit din exigenţele principiilor luptei armate. Pe baza unei experienţe îndelungate, acţiunile de luptă au scos în evidenţă că anumite modalităţi de abordare a inamicului sunt eficace în cele mai multe din cazuri. Din această constatare rezultă recomandarea de principiu că o astfel de modalitate de a angaja adversarul în luptă trebuie aplicată de fiecare dată. Ea are o fundamentare empirică şi este sprijinită de demersuri inductive ca cel din exemplul de mai jos . ▪ “Basarab I a surprins oastea maghiară la Posada şi a obţinut o victorie definitivă care a consfinţit independenţa Tării Româneşti. ▪ Atacul de noapte condus de Vlad Ţepeş în tabăra turcească de lângă Târgovişte a surprins în aşa măsură oastea otomană încât aceasta nu a mai fost capabilă să angajeze bătălia decisivă şi s-a retras în grabă la sud de Dunăre. ▪ Mihai Viteazul a câştigat toate bătăliile în care, prin apariţia lui neaşteptată în chiar nucleul luptei, a surprins pe inamic. Deci, în toate cazurile când una din părţile aflate în conflict armat reuşeşte să surprindă cealaltă parte sub un anumit aspect, ea are create condiţii aproape definitive în asigurarea victoriei. Printr-o astfel de manieră s-a consolidat treptat ca o cerinţă a luptei armate eficace surprinderea adversarului (printr-un atac neaşteptat, printr-o modalitate nouă de acţiune, prin folosirea unui prototip de armament încă necunoscut etc.). Surprinderea adversarului 24 Nicolas Rescher, Logic of Command, Routledge & Kegan Paul Ltd., London and Dover Publication, New York, 1966, cap.IV
221
în luptă se transformă astfel într-o recomandare generală, ca modalitate de angajare nefavorabilă a acestuia şi în condiţiile cele mai neaşteptate. Având o asemenea valoare operaţională, surprinderea devine principiu al luptei armate şi ocupă un loc bine definit în regulamentele militare de luptă. În manualul instruirii de luptă a infanteriei americane cerinţele acestui principiu sunt formulate astfel : « Surpriza constituie un element esenţial al reuşitei atacului. Efectele sale trebuie urmărite atât în operaţiile mici cât şi în cele de anvergură. Infanteria realizează surpriza prin ascunderea timpului şi locului atacului, mascarea dispozitivelor sale, rapiditatea în manevră prin înşelare şi evitarea procedeelor stereotipe»25.Regulamentele noastre de luptă dau o definiţie generală aceluiaşi principiu. Se pare că mijloacele moderne de luptă, realizările radio-electronicii sprijină operaţionalizarea principiului surprinderii de vreme ce s-a constatat deja folosirea unor procedee de simulare a unor obiective, de transmitere a unor informaţii false, dar receptate ca “reale” de către mijloacele tehnice adverse. Reacţia reală este împotriva unor obiective simulate. Am detaliat instituirea şi rolul practic al acestui principiu şi pentru faptul că el stimulează inteligenţa comandanţilor, procedeele euristice, invenţia, experimentele mintale din perspectiva unei funcţionalităţi, a dobândirii unor efecte prin cauze neconvenţionale etc. Gândirea militară, în încercarea ei de a construi o ştiinţă normativă cu privire la eficacitatea acţiunilor de luptă, a sintetizat următoarele principii generale: unitatea acţiunilor; economia forţelor (rezervă); concentrarea eforturilor; libertatea de acţiune; obţinerea de succese parţiale; mobilitatea şi dinamismul acţiunilor; surprinderea; cooperarea etc. Aceste principii sedimentează experienţa care a avut succes în acţiunea militară şi au o fundamentare empirico-inductivă. Ele exprimă cerinţe de îndeplinit, constituind cadrul normativ cel mai larg pentru lupta armată. Este greu să se creadă, însă, că aplicarea lor riguroasă şi concomitentă ar asigura succesul într-o confruntare militară. Situaţia de luptă cu caracteristicile ei concrete indică orientarea spre aplicarea preponderentă a unuia sau a unora din principiile luptei armate, fără să fie neglijate sau încălcate celelalte. Istoria artei militare consemnează că succesele obţinute de anumiţi comandanţi în acţiuni de luptă rămase celebre nu sunt rodul hazardului, ci al aplicării cu ingeniozitate şi consecvenţă a principiilor luptei armate. De fiecare dată, însă, în acţiune intră unul sau cel mult două principii pe operaţionalizarea cărora se mizează cu precădere. Adecvarea la parametrii şi caracteristicile situaţiei de luptă ţine de capacitatea intelectuală şi de hotărârea comandamentului dar succesul în luptă stă în strânsă legătură cu aplicarea creatoare a principiilor. Putem structura logic, pornind de la determinantele unor mari comandanţi, următorul raţionament inductiv: « Alexandru Macedon s-a folosit în bătăliile decisive de principii de luptă exersate anterior şi a obţinut victorii răsunătoare ; Cesar a aplicat ingenios principiile luptei la situaţii
25 Complete tactics, Infantry Rifle Battalion, Washington, 1940, “Infantry Jurnal”, p.20.
222
dificile şi a câştigat astfel multe războaie; Napoleon adecva principiile de ducere a luptei la situaţia concretă şi a învins armate mai puternice decât cea comandată de el. Deci, toţi marii comandanţi de oşti care au aplicat adecvat principiile luptei armate la situaţiile concrete de luptă au obţinut victorii hotărâtoare. » Adecvarea principiilor la situaţia acţională se face printr-un demers de gândire ipotetico-deductiv şi de evaluare funcţională în raport cu scopul de îndeplinit în acea situaţie. Se pare că lupta armată modernă se sprijină preponderent pe principiul dinamismului acţiunii şi al surprinderii adversarului. Dacă aceste principii sunt operaţionalizate şi permit iniţiativa în raport cu acţiunile inamicului, ele asigură şi satisfacerea cerinţelor celorlalte principii ale luptei armate.
Tipuri de raţionamente implicate în proiectarea luptei
Conform concepţiei lui T. Kotarbinski, lupta ia forma « cooperării negative »26, adică ea se instituie ca o acţiune care are cel puţin doi agenţi (indivizi sau colective) şi în care cel puţin unul dintre ei îl stânjeneşte pe celălalt, fiind conştient de incompatibilitatea scopurilor urmărite de fiecare în parte. Planul de acţiune elaborat de oricare dintre cei doi agenţi se construieşte având în vedere şi acţiunile părţii adverse. Trăsătura esenţială în elaborarea planului de luptă de către fiecare parte este încercarea de a obliga partea adversă să întâmpine cât mai multe dificultăţi şi de a-i bloca modalităţile de acţiune. Din această premisă se deduce avantajul celui care creează primul dificultăţi celuilalt, deoarece iniţiativa, la nivel egal de pregătire şi dotare tehnică, reprezintă un factor care avantajează în lupta armată. De altfel, argumentul trebuie avut în vedere pentru toate etapele luptei fiindcă el se supune celui mai general principiu al cooperării negative : «creează dificultăţi adversarului, iar un luptător priceput, sigur pe propria sa eficienţă, este dispus să creeze situaţii dificile pentru ambele părţi numai pentru a îngreuna situaţia părţii adverse »27. Pentru a concepe acţiuni operaţionale în raport cu un scop urmărit într-o acţiune militară şi a reuşi obstrucţionarea scopului urmărit de inamic, componenta cognitivinformaţională a acţiunii, precum şi prelucrarea adecvată a ei de către agentul-decizor reprezintă condiţii necesare pentru un plan de luptă eficace. Raţionamentele prin care se determină elementele principale conţinute în planul acţiunii de luptă se desfăşoară pornind de la premisele teoretico-normative provenite din teoria luptei şi a celor de natură factuală reieşite din împrejurările acţiunii în cauză. Un comandant, ca agent-decizor pentru forţele la dispoziţie, se află împreună cu elementele subordonate într-o situaţie determinată de misiunea primită de la eşalonul superior şi de raporturile sale cu trupele inamice într-un anumit context spaţio-temporal. Conţinutul informativ oferit de aceste elemente reprezintă principalul material care va fi prelucrat în vederea conceperii planului de acţiune. De asemenea, situaţia în care se ia o nouă hotărâre este un rezultat al acţiunilor desfăşurate anterior pe câmpul de luptă şi, de 26 T. Kotarbinschi, Op.cit., p.300 27 Ibidem.
223
aceea, baza sau punctul de plecare pentru activităţile ce vor duce la realizarea unei stări calitativ distincte, adică la îndeplinirea misiunii de luptă primite. Deci, în cadrul acţiunilor de luptă desfăşurate cu o anumită continuitate, se delimitează anumite cicluri repetabile cum ar fi cele cuprinse între momentul primirii misiunii şi cel al îndeplinirii ei într-o situaţie concretă. Îndeplinirea unei misiuni de către o unitate creează o nouă situaţie acţională în cadrul căreia respectivul aşalon poate primi o altă misiune, intervenind astfel elementul care va declanşa un nou ciclu acţional finalizat în îndeplinirea noii misiuni. Un nou plan va intra în acţiune. Vom încerca să sistematizăm câteva aspecte ale raţionalizării acţiunii în cadrul unui ciclu, pentru îndeplinirea unei misiuni de luptă, pornind de la achiziţiile cristalizate în explicaţii determinist-cauzale şi al conduitelor în conformitate cu un scop. Pentru orice comandant, misiunea de luptă vine de la aşalonul superior şi ea reprezintă un element clarificator pentru formularea într-un timp relativ scurt a scopului acţiunii ce urmează a fi întreprinsă. Comandantul-decizor (care este destinatarul misiunii) îşi însuşeşte noua sarcină fără să modifice ceva din conţinutul ei. Aceasta pentru că, privită în contextul mai larg al concepţiei eşalonului superior, misiunea primită reprezintă şi este apreciată ca mijloc în raport cu scopul acţiunii treptei ierarhice imediat superioare. Construcţia logico-raţionalizatoare de planificare şi organizare a luptei de către comandant porneşte de la scopul final identificat cu îndeplinirea misiunii primite şi – printr-un proces analitic recursiv – identifică un şir de trepte sau verigi intermediare care leagă starea finală (îndeplinirea misiunii) de starea iniţială a sistemului acţional. Astfel, în funcţie de conţinutul misiunii, comandantul concepe o cronologie inversă, în cadrul căreia determină succesiv condiţiile ipotetice şi parametrii stărilor intermediare iar pe baza acestora stabileşte variantele de intervenţie în fiecare treaptă a acţiunii. Tot în conformitate cu scopul, factorul organizator al acţiunii caută să construiască un sistem de mijloace suficiente şi un mod de conduită ce conduce la realizarea acestuia . Din motivul că situaţiile acţionale de luptă sunt unice, activitatea de organizare a forţelor şi mijloacelor va aprţine unei clase de performanţe încă nerealizată până atunci de către comandantul respectiv, dar realizabile în noua situaţie. De aceea, comandantul nu poate recurge doar la algoritmi de rezolvare, ci caută în experienţa proprie, în gândirea teoretică şi în experienţa altor comandanţi, mijloacele cognitiv–acţionale şi regulile adecvate folosirii lor în vederea îndeplinirii misiunii. Putem susţine însă că, în astfel de situaţii, intră în acţiune un anumit algoritm logic: comandantul are fixat scopul prin însuşirea misiunii şi are sarcina să operaţionalizeze acest obiectiv prin descoperirea, inventarea, găsirea, deducerea celor mai adecvate structuri organizatorice ale dispozitivului de luptă în conformitate cu posibilităţile cele mai mari de surprindere prin lovire a inamicului sau de contracarare a acţiunii acestuia în cazul când a ratat iniţiativa. Prin conţinutul lor, informaţiile provenite din situaţia acţională, pe de o parte, şi operaţionalizarea scopului, pe de altă parte, au o valoare euristico-metodologică şi acţională pentru comandant prin faptul că ele scot în evidenţă specificul şi aspectele unice ale situaţiei de luptă şi, strâns legat de aceasta, impun ca actul de decizie (hotărârea comandantului pentru îndeplinirii misiunii primite) să se constituie ca o filtrare a celor mai adecvate posibilităţi ale sistemului acţional în corelaţie cu misiunea şi capacitatea de ripostă a inamicului (uneori cercetată, alteori doar presupusă). Apare evidentă concluzia că, după ce şi-a însuşit misiunea (premisă fundamnetală), trecând la analiza situaţiei, comandantul formulează o serie de premise
224
secundare, iar din toate aceste premise îşi conturează deja unul sau câteva modele (scenarii) incipiente pentru viitoarele acţiuni de luptă. Ele sunt « verificate », reformulate, completate şi definitivate ca plan de luptă pe timpul unor recunoaşteri în teren (dacă ele sunt posibile) şi în raport cu cele mai recente informaţii despre inamic. Astfel, analiza informaţiilor cu privire la constituirea dispozitivului inamic (în curs de realizare) se poate corobora cu numărul şi starea drumurilor şi a altor căi de comunicaţie, cu caracteristicile terenului şi starea vremii, iar prin raţionamente practice pot fi deduse direcţiile probabile de acţiune ale inamicului, care să devină direcţii prioritare de contracarare (într-o situaţie de apărare). Un astfel de raţionament practic pentru fundamentarea măsurilor practice, în acest caz, s-ar putea explicita astfel : « Inamicul aduce forţe din adâncime (semn că se pregăteşte pentru ofensivă). Nu va putea ataca decât pornind din dreapta dispozitivului său (fiindcă din acea zonă vine spre trupele noastre singura comunicaţie existentă în zona acţiunilor de luptă). Deci, voi concentra forţele pentru a interzice în principal comunicaţia din stânga raionului propriu de apărare. Voi menţine o rezervă pentru manevră în cazul când inamicul încearcă vreo acţiune surprinzătoare. » În acest mod apar primii indici în legătură cu grupările de forţe ce trebuie constituite pe direcţii, cu manevrele probabile, cu variantele şi direcţiile contraatacurilor în caz de pătrundere a inamicului pe o direcţie etc. Printr-o astfel de analiză ce vizează perspectiva dinamică a luptei şi folosirea de procedee practic-operaţionale se realizează pregătirea luptei, materializată în componentele hotărârii comandantului şi măsurile acţionale necesare îndeplinirii ei. Asemenea operaţii transformă situaţia acţională existentă iniţial într-o situaţie acţională favorabilă realizării scopului. Din obiect al analizei ea devine un mijloc ce contribuie operativ la orientare acţiunilor în favoarea scopului. Oricât de importantă şi oricât de bine s-ar fi desfăşurat această fază de pregătire a luptei finalizată prin hotărâre, ea nu este acţiune de luptă propriu-zisă, ci doar planificare, un act provizional impregnat de incertitudine. Prima structurare necesară evidenţierii de conţinut a procesului de luare a deciziilor în vederea îndeplinirii unor misiuni o reprezintă precizarea celor două mari etape care se conturează în perioada pregătirii oricărei acţiuni : 1) sinteza creatoare a principalelor idei şi concluzii provenite din însuşirea misiunii şi din analiza situaţiei de luptă care se încheie cu scenarii sau prognoze - cadru privind transformarea posibilităţilor în realitate (variante ipotetice de acţiune) şi 2) argumentarea în favoarea acelei variante care pare să anticipeze cu mai mare probabilitate realizarea scopului, etapă care se încheie cu adoptarea hotărârii - moment crucial al pregătirii acţiunii şi care deschide perspectiva realizării scopului propus (îndeplinirea misiunii). Aprofundarea structurilor logice ale procesului de luare a hotărârilor în luptă nu poate fi decât benefică pentru comandanţi, deoarece « realitatea câmpului de bătaie este că pe el nu se studiază : se face ce se poate pentru a se aplica ceea ce se ştie. De aici rezultă că pentru a se putea face puţin, trebuie să se cunoască mult şi bine»28. Inteligenţa celui care analizează în vederea luării unei hotărâri are nevoie să fie fortificată cu structuri de gândire fundamentate praxiologic. Opţiunea pentru o variantă de acţiune - pornind de la scenariile elaborate într-o situaţie de luptă - se face astfel 28 F.Foch, Principiile războiului. Coducerea războiului, Editura Militară, Bucureşti, 1975, p.31.
225
printr-o ţesătură de argumente care o justifică logico-ştiinţific. Evidenţierea etapelor parcurse în întemeierea unei hotărâri are ca scop conturarea reţetelor de gândire şi a unor modalităţi de punere în rezolvare a problemelor dintr-o situaţie de luptă. Pe această bază ele se pot sintetiza şi simplifica (pentru a fi mai eficiente) prin exerciţiu şi acumulare de experienţă. Raţionalul structurează realul şi-l dirijează spre coordonatele acţionale anticipate (în condiţiile unui raport plauzubil între forţe şi scop).
Raţionamentele afective sau emoţionale Viaţa afectivă a militarului cuprinde instinctele, dorinţele, aversiunile, frica, mânia, pasiunile29. Acestea se manifestă ca o influenţă a sensibilităţii asupra inteligenţei şi iau forma uneori a actelor de voinţă, iar alteori se manifestă ca stăpânire de sine în situaţii stresante, periculoase, sau limită (privind conservarea vieţii, în situaţii de pericol extrem). Esenţa motivaţiei comportamentului profesionistului militar este preponderent afectivă şi de aceea o pregătire psihologică eficientă în formarea militarilor trebuie fundamentată ştiinţific pentru ca ea să pătrundă adânc în convingerile celor care urmează cariera militară. Domeniul acţiunii militare, apreciat de unii gânditori că se derulează fără nici o logică, are întodeauna o logică, însă nu neapărat raţională, obiectivă şi în concordanţă cu o experienţă anterioară şi validată de practică. Aceasta se întâmplă deoarece « logica raţională nu se poate extinde la întregul domeniu al cunoaşterii şi acţiunii »30. Dar omul, ca subiect cunoscător sau ca agent al unei transformări acţionale (cum, de altfel, este şi profesionistul militar) are o trebuinţă esenţială de a cunoaşte lucruri şi determinări pentru a putea acţiona asupra anumitor persoane şi stări reale, care nu sunt accesibile raţiunii obiective. Aceasta din urmă nu îi furnizează omului mijloace în acest scop. Logica sentimentelor, conexiunea determinărilor afective îi serveşte omului în acele cazuri în care el are de promovat un interes practic, de promovat o valoare sau de justificat o decizie, o concluzie şi nu poate sau nu vrea să utilizeze procedeele consfinţite în mod raţional. Stările de conştiinţă ale profesionistului militar sunt impregnate de valori, de evaluări, de ierarhizări şi stabiliri de priorităţi (prioritizări). Datorită existenţei acestora în modul de gândire a militarului, în luarea deciziilor pentru acţiunile sale, se poate susţine că proiecţia şi desfăşurarea acţiunilor militare conţin elemente valorice care se supun 29 Theodule Ribot, Logica sentimentelor, Editura IRI, Bucureşti, 1996, p. 52. 29 Ibidem, p.58.
226
raţionalităţii afective, raţionamentului practic de tip sentimental. Aceste stări de conştiinţă interferate cu aprecieri (valori) îl pun pe luptător în corelaţie cu aspecte morale, cu adversarul pe care militarul se pregăteşte să-l învingă, cu convingeri religioase sau patriotice, cu un ideal de libertate sau dreptate socială. Ele acţionează ca stimuli, determină reacţii afective şi apetitive (« Pohta ce-am pohtit: Ţara Românească, Ardealul şi Moldova ! », Mihai Viteazul, dând concluzia într-un raţionament practic în care valoarea supremă era unirea tuturor românilor). Evaluările militarului profesionist nu sunt altceva decât produsul calităţilor specifice ale unui popor, ale unei epoci şi încredinţate celor mai devotaţi reprezentanţi care se angajează prin jurământ să conserve valorile supreme chiar prin sacrificarea valorilor individuale fundamentale. « Firea românilor » se conturează şi se consolidează « între pasiuni şi raţiune »31, între gândirea raţională obiectivă şi evaluări afective specifice şi toate aceste trăsături sufleteşti dominante se regăsesc şi în mentalitatea şi comportamentul militarului profesionist.
30 Daniel Barbu (coord.), Firea românilor, Editura NEMIRA, Bucureşti, 2000, p.131.
227
TRAUMELE PSIHICE ÎN CONTEXTUL LUPTEI Colonel (r) prof. Gabriel Dulea
Generarea traumelor psihice este favorizată de situaţiile neprevăzute, ele fiind în concordanţă cu stresul, însă reprezintă un cu totul alt aspect de categorie psihologică. Aşa cum bătălia este o permanentă încleştare de fulgere şi trăsnete, şi sufletul ostaşilor se află într-o teribilă dispută de forţe lăuntrice, marcate cu perseverenţă de mediul luptei. Din aceste ciocniri se nasc perioadele de izbucnire conştientă a lăuntrului sub acţiunea unui agent cu valoare traumatizantă. Nu e vorba de rolul unui agent stresant cu valoare de stimul, ci de o intervenţie dură asupra straturilor psihice ale personalităţii ostăşeşti, surprinse într-un moment în care rezistenţa acestuia îşi exercită inhibiţia. De altfel, este probabil ca în anumite momente din cursul luptelor să se producă o dereglare bruscă a conştiinţei, care să lezeze prezenţa de spirit, capacităţile de conducere şi stăpânirea de sine a luptătorului. Traumele psihice nu sunt stări, ci fenomene de eclipsă momentană ale personalităţii. Cum bătălia mai poate fi concepută şi ca un complex de şocuri psihice şi de altă natură din punctul de vedere al forţei combatante, trauma psihică apare ca unitate de măsură în evaluarea gradului de dificultate a bătăliei în raport cu condiţia morală a masei combatante. Îşi păstrează, însă, neatinsă calitatea în acest caz stăpânirea de sine. Ea este o calitate comportamentală, educabilă şi de dorit în clipele de declanşare a traumelor psihice. Dacă una din proprietăţile fundamentale ale organismului este tendinţa de a restabili echilibrul psihic, stăpânirea de sine arată valoarea raţională şi de autocontrol a constelării energetice ostăşeşti. Educaţia rezistenţei ostaşilor la traumele psihice nu trebuie săvârşită decât sub aspectul unor norme clar definite. Traumele psihice nu pot fi evitate întotdeauna. În schimb, dacă straturile de conştiinţă şi sensibilitate ale personalităţii şi-au păstrat intacte însuşirile lor, valoarea traumei este, în ultimă instanţă, cu sprijinul climatului colectiv, îndreptată spre sensul general de luptă şi nu poate apărea ca o disfuncţionalitate cu amprente severe în acţiunea masei ostăşeşti. Şi de această dată, pentru a facilita înţelegerea producerii traumelor psihice pe câmpul de luptă vom opera pe un caz concret, petrecut în războiul din Golf. Michael Robb şi John Maltron, piloţi ai Escadrilei 14, porniră dis-de-dimineaţă într-un zbor de rutină. La urcarea în elicopter se arătaseră bine dispuşi, puşi pe glume, fără să ştie, bineînţeles, ce avea să-i aştepte. Totul mergea conform graficului, aşa încât nu le rămânea decât să se întoarcă la bază şi să raporteze: misiune îndeplinită. O rafală de mitralieră zgudui carlinga elicopterului Cobra. “Bine că n-am păţit nimic” se linişti John. În schimb, Mike nu spuse nimic. “Mike, Mike, spune ceva… Mike, ce e cu tine?” se impacientă John în momentul când observă pata de sânge de pe gulerul camaradului său care stătea nemişcat. Următorul moment îl găsi pe John încercând cu disperare să afle ce se întâmplă cu colegul lui. Îşi scoase casca şi încercă să facă acelaşi lucru şi cu Mike. Dar, stupoare!… rămase cu capul acestuia în mâini. Rafala de mitralieră îi retezase, pur şi simplu, gâtul.
228
Urmarea nu e greu de imaginat. După întoarcerea la bază, John a cerut să fie trimis acasă unde, nu după mult timp, a căzut pradă alcoolului, fiind ulterior internat în diverse clinici de dezalcolizare şi boli psihice. Ce s-a întâmplat cu John? Se produsese, oare, o scădere a potenţialului său psihic profesional de pilot? Să fi măcinat teama de moarte conexiunile sale interne? Să fi fost un fel de duplicitate între emoţia şoc şi lipsa autoreglării ce atingea echilibrul comportamental, distrugându-i proiectarea sa externă?
Din însăşi esenţa acestor întrebări se traduce valoarea accidentală a cazului enunţat. Dar accidentul psihic intern este sine qua non fără a fi şi suficient concretizării traumei. Abia în clipa în care comportarea ostaşului, prin corelare cu acţiunile celorlalţi membri ai colectivului, denotă un gol în funcţionalitatea personalităţii, efectul traumatic se dovedeşte. Şi trauma nu se edifică pe deplin decât odată cu finalitatea ei. Stresul este stres din prima clipă, aşa cum rana e roşie de la prima picătură de sânge. Dar trauma se relevă ca atare în clipa în care îşi descoperă în întregime caracterul momentan, adică odată cu încetarea ei. De aceea trauma nu este o stare, ci un fenomen, un proces. Elementele lăuntrice constructive intervin ca factor adiţional în eliminarea traumei din spaţiul structural al personalităţii. Dinamismul psihic al ostaşului dăinuie ca sistem de potenţe mai presus de dificultăţile pe care acesta le întâmpină din punct de vedere lăuntric. Autoreglarea constelării psihice grăbeşte finalizarea procesului traumatic şi în raport cu particularitatea împrejurărilor propulsează conduita ostăşească în “normalul” incandescent al bătăliei. Anxietăţile, ca formă a traumei psihice, se produc de cele mai multe ori în urma perturbării funcţionale asupra organismului. Există o participare de natură biologică şi fiziologică, ca de pildă a sistemului nervos sau a glandelor interne, care au repercusiuni asupra conştiinţei şi a întregii vieţi. În luptă, ne întâlnim uneori cu situaţii ce nasc unele stări de o rară violenţă şi câteodată catastrofale, stări fără echivocuri. Ştiut este că organismul reacţionează la orice contact cu mediul, numai că amploarea reacţiei depinde de la individ la individ şi de factorul relativ al situaţiei de luptă. Bineînţeles, sunt date generale ce se desprind ca indicaţii ori contradicţii ale simptomelor respective de natură traumatică. Este posibil ca perturbarea echilibrului organismului să ne creeze în viaţă stări neplăcute. Amploarea şi intensitatea acestor stări neobişnuite ridică probleme delicate pentru psihologie. Dezechilibrările psihofiziologice, în strânsă dependenţă de constituţia biopsihică a fiecăruia, trebuie cunoscute pentru a putea fi contracarate şi anihilate. Psihologia şi medicina vor căuta să le explice, iar în ceea ce priveşte preîntâmpinarea lor, o anumită terapeutică de ordin pedagogic–educativ, cât şi medical urmează să-l deprindă pe subiect să nu se sperie de aceste stări şi să le întâmpine cu curaj, în ideea că ele se pot învinge prin reacţii de adaptare. Ostaşii sunt predestinaţi să lupte cu primejdiile pe timpul războiului unde “neaşteptatul” este capabil a produce traume psihice. Deci nu sunt excluse împrejurările când organismul este supus unei situaţii critice. Perturbări fiziologice se pot produce până ce procesul de adaptare dă roade. Totuşi, nu este vorba numai de apariţia bruscă a unui “neaşteptat”, ci şi de pregătirea ostaşilor pentru a preîntâmpina greutăţile inerente luptei, de capacitatea de aclimatizare cu privaţiunile vieţii militare, cu situaţiile deosebite, încordate, complexe.
229
Observaţiile multiple asupra stărilor psihice individuale şi colective provocate de împrejurările luptei ne înditruiesc să ne gândim la imensele rezerve de forţe ale organismului uman când este pus în situaţii critice. Drumul pe care-l parcurge personalitatea ostăşească spre declanşarea acestor forţe şi menţinerea lor potrivit cerinţelor luptei nu este lin. Existenţa traumelor psihice confirmă acest lucru şi învederează necesitatea studierii în amănunţime a modului în care complexul energetic al ostaşului se poate ridica la înălţimea impusă de evenimentul încleştării armate. Problema traumelor psihice pe câmpul de luptă rămâne deschisă. Reţetele nu şi-ar avea decât o eficienţă redusă. Opiniem, însă, că luptătorul conştient de posibilitatea ivirii unor accidente în interacţiunea psihică ostăşească este cel mai în măsură să-şi canalizeze el însuşi capacitatea spre un prag de rezistenţă şi adaptare psihică superior depresiunii impuse de grelele încercări ale războiului.
Recuperarea psihologică posttraumatică şi consolidarea psihologică Abordăm în acest capitol împreună recuperarea psihologică posttraumatică şi consolidarea psihologică întrucât acestea interferează, fiind componente ale procesului unitar de restabilire a echilibrului psihic prin constelări şi reconstelări pozitive. Încă de la început se impun câteva precizări. Întrucât s-ar crede că recuperarea psihologică posttraumatică şi consolidarea psihologică sunt apanajul medicinei şi deci tratarea lor într-o carte de psihologia luptei ar fi superfluă, menţionăm că noi ne vom referi preponderent la fenomenele dezadaptative, premergătoare tulburărilor psihiatrice clasice de suferinţă, fenomene adoptate de psihologi şi abordabile de comandanţi încă de la început. Scopul nostru este acela de a informa comandanţii asupra semnelor şi simptomelor, a “diagnosticului” corect şi a “tratamentului” în condiţiile specifice situaţiilor complexe ale misiunilor actuale ale armatei. Comandantul trebuie să-şi însuşească şi/sau trebuie să-l învăţăm să fie şi psihoterapeut, circumspect, precaut, ferm sau blând, dar niciodată indiferent. Când situaţia îl depăşeşte, militarul trebuie condus la specialist sau chemat specialistul (medic, psihiatru, psiholog) pentru intervenţie la alt nivel de competenţă. Pentru îndeplinirea misiunii de luptă a unităţii – fie în situaţii tensionate, fie în situaţii calme – subordonaţii trebuie ajutaţi să facă faţă stresului extrem pe care îl reprezintă situaţia de luptă. O abordare realistă a situaţiei poate fi de mare ajutor, dar nu trebuie pierdute din vedere particularităţile misiunii, faptul că inamicul va încerca să ucidă sau să te ţină sub tensiune până cedezi. Există cel puţin două situaţii în care depistarea şi tratarea o pot face psihologii şi comandanţii înarmaţi cu un minimum de cunoştinţe de psihologia luptei. Este vorba de tulburările de stres şi oboseala de luptă, care nedepistate în timp util şi netratarea lor pot degenera în tulburări psihice majore pentru tratarea cărora este indispensabilă intervenţia medicilor de specialitate. Pentru început ne vom referi la tulburările de stres. Stresul a făcut obiectul unui capitol distinct în această lucrare. Aici ne interesează tulburarea de stres posttraumatic, diagnosticarea şi recuperarea psihologică, respectiv consolidarea psihologică.
230
Tulburarea de stres posttraumatic1 este o afecţiune frecventă, cu potenţial invalidant, care afectează toate grupele de vârstă. Odată instalat, stresul posttraumatic netratat evoluează toată viaţa în pusee, întrerupte în perioadele de remisiune, mai mult sau mai puţin complete. Specialiştii apreciază că aproape 40% din populaţie suferă, la un moment dat, din cauza unor evenimente traumatizante, suficient de severe pentru a fi încadrate în primul grup de criterii diagnostice pentru tulburarea de stres posttraumatic. Studiile arată că 12% din populaţie suferă de stres posttraumatic instituit – manifestat clinic, 5-15% evoluând ca forme subclinice. În grupele de populaţie cu risc înalt (militari, persoane care lucrează în servicii de urgenţă, echipe de ajutor), incidenţa tulburării de stres posttraumatic este de aproape 75%. În jur de 30% dintre veteranii războiului din Vietnam au prezentat tulburări de stres posttraumatic constituite cu tablou clinic complet, iar alţi 25% au prezentat forme incomplete. De asemenea, cei care lucrează în echipele de ajutor după calamităţi sau după încetarea luptei sunt la fel de expuşi la apariţia stresului posttraumatic. Manipularea şi identificarea rămăşiţelor omeneşti se asociază cu morbiditatea psihică subsecventă – aceasta fiind un factor stresant recunoscut care poate face victime printre salvatori. Acest aspect este important pentru profilaxia şi prevenirea apariţiei tulburărilor la personalul militar angrenat în situaţii critice (conflicte armate, calamităţi etc.) Apariţia tulburărilor de stres este precedată de un factor cauzator, stresor – eveniment limită (acţiuni de luptă, agresiuni, catastrofe, incendii etc.) Deşi elementul este necesar, el nu este şi suficient ca să inducă boala. Cercetările recente plasează în centru răspunsul subiectiv al persoanei la traumă în raport cu severitatea evenimentului. Se consideră că nu evenimentul în sine este factorul esenţial, ci sensul subiectiv acordat acestuia de către individ. Factorii de vulnerabilitate predispozanţi par să joace rolul primar în dezvoltarea acestei tulburări şi include: a) prezenţa unei psihotraume din copilărie; b) personalităţi cu trăsături de tip borderline (paranoid, antisocial); c) suport socio-familial neadecvat; d) vulnerabilitate genetică la boli psihice; e) schimbare recentă stresantă în existenţă; f) persoane dependente de anturaj; g) consum excesiv de alcool; h) prag personal de culpabilitate preexistent scăzut care antrenează fenomenul de culpabilitate al supravieţuitorului. Sindromul stresului posttraumatic se complică de obicei cu alte tulburări afective, în special depresia majoră, anxietate generalizată, atacuri de panică, abuz de alcool, de medicamente, de droguri. Tulburările de comportament sunt frecvente şi pot reprezenta elemente de debut ale stresului posttraumatic subiacent. Apar frecvent: instabilitatea emoţională, comportamente antisociale, disruperea relaţiilor stabilite anterior. De obicei stresul 1
Ca entitate nosologică, tulburarea de stres posttraumatic a fost prezentată pentru prima dată în 1980, în DSM III, când a fost utilizată pentru a descrie simptomele observate la veteranii combatanţi în Vietnam
231
posttraumatic se dezvoltă la puţin timp după traumă, dar sunt cazuri când simptomele pot apărea la mai mult de 30 de ani de la evenimentul limită. Pentru subiectul la care apariţia simptomelor se produce în intervalul de o lună de la evenimentul traumatizant – diagnosticul este de tulburare acută de stres (Acute Stress Disorder). În sprijinul diagnosticării de către comandanţi a tulburărilor de stres specialiştii pun la dispoziţie un set de criterii de diagnosticare2, care cuprind două mari categorii: criterii de diagnostic a tulburării acute de stres şi criterii de diagnosticare a tulburării de stres posttraumatic. În ceea ce priveşte criteriile de diagnosticare a tulburării acute de stres, comandanţii trebuie să aibă în vedere următoarele aspecte: 1. Sunt diagnosticate cazurile în care militarii au fost expuşi la evenimente traumatizante, ca de exemplu: a)militari care au experimentat, au fost martori, ori s-au confruntat cu evenimente care reprezentau un potenţial pericol vital; b)ameninţarea cu moartea sau rănirea, atentate la integritatea lor psihică sau a altor militari; c)implicarea sau participarea la acţiuni marcate de trăiri extreme, temeri intense, neajutorare; 2. După experimentarea unui asemenea eveniment se descrie prezenţa a cel puţin trei din următoarele simptome: a)senzaţie subiectivă de “împietrire”, detaşare, absenţa responsivităţii emoţionale; b)derealizare; c)depersonalizare; d)amnezie disociativă (dificultăţi în a rememora aspecte importante ale traumei); 3. Evenimentul traumatizant este în mod persistent reactualizat în: imagini recurente, gândiri intruzive, vise, iluzii, flash-back-uri, distres la expunerea la situaţii ce reamintesc de conjunctura traumei; 4. Comportament de evitare a stimulilor ce gravitează în jurul evenimentului traumatizant (gânduri, sentimente, conversaţii, locuri, colegi); 5. Anxietate marcată de creşterea excitabilităţii psihice cu dificultăţi de adormire, instabilitate, scăderea capacităţii de concentrare, răspunsuri exagerate la stimuli neaşteptaţi, nelinişte psihomotorie; 6. Modificări în comportamentul social, profesional, familial, ori în alte domenii importante de funcţionare, îndeplinirea cu dificultate a sarcinilor încredinţate; 7. Tulburările să dureze minimum două zile şi maximum patru săptămâni şi să se manifeste în cursul a patru săptămâni de la evenimentul traumatizant; 8. Perturbările nu sunt consecinţa unor condiţii medicale generale. În general, militarii care au factori de vulnerabilitate şi predispozanţi la tulburarea acută de stres pot evolua spre tulburare de stres posttraumatic. Aceasta din urmă este o reacţie prelungită de răspuns la un eveniment traumatic – în care durata tulburărilor este mai mare de o lună –, evoluând în pusee, urmate de perioade de remisiune.
2
Locotenent-colonel dr. Sliviu Isacu, Tulburările de stres în mediul militar în Spirit Militar Modern nr.1/2000
232
Diagnosticarea tulburării de stres posttraumatic se suprapune în mare parte cu diagnosticarea tulburării acute de stres, dar, datorită persistenţei în timp a tulburărilor de stres, se mai adaugă şi alte elemente, semnificativ de menţionat fiind: 1.scăderea marcantă a interesului sau participării la activităţi anterior semnificative; 2.restrângerea gamei expresiei emoţionale, fiind incapabil de a mai iubi; 3.renunţă de a-şi mai planifica existenţa, chiar într-un viitor apropiat, renunţă la dorinţe fireşti de a-şi face o carieră, o familie, de a duce o viaţă normală; 4. persistenţa exagerată în timp a semnelor de hipertonicitate, tulburări de somn, iratibilitate, hipervigilenţă, răspuns exagerat la stimuli neaşteptaţi ce invalidează individul, influenţând şi destabilizând existenţa persoanelor din anturaj sau din familie. Un diagnostic favorabil este anticipat de: a) un debut acut al simptomelor; b)persistenţa simptomelor pe o durată mai mică de şase luni; c)funcţionarea premorbidă bună; d)absenţa altor afecţiuni psihice, medicale sau legate de abuzul de substanţe; e)prezenţa unui suport social adecvat. La 30% din militarii care au suferit o rănire majoră în timpul luptei, simptomele persistă peste un an. Având în vedere că tulburarea de stres posttraumatic scoate militarul afectat din circuitul existenţei normale socio-profesionale şi familiale, rezultă importanţa recuperării psihologice posttraumatice şi consolidării psihologice prin asistenţă psihologică şi după caz psihiatrice profilactice şi terapeutice. Şi de această dată, specialiştii3 pun la dispoziţia comandanţilor metode şi procedee de recuperare psihologică. O primă idee care se degajă este aceea privind pregătirea comandanţilor subunităţilor mici (echipaj, grupă, pluton, companie) în vederea gestionării la nivel individual şi colectiv a inevitabilelor traume psihologice şi emoţionale de luptă ce pot apărea, şi anume: 1. şocul de luptă sau reacţia acută de luptă (“battle shock”, “acut combat reaction, le shock de combat”); 2. oboseala sau epuizarea de luptă (“battle fatigue”, “cambat fatigue”). O metodă de psihoterapie cu bune rezultate în practică, folosită de comandanţii de subunităţi mici din armata SUA este bilanţul psihologic, la care ne vom referi în continuare. Conform doctrinei Departamentului Medical al Armatei Americane, după o misiune, comandantul, în funcţie de complexitatea acesteia şi urmările ei, execută: 1. Bilanţul acţiunii (“After Action Review” – AAR), completat apoi cu: 2. Bilanţul psihologic (obţinerea confortului psihologic (“After Action Debriefing” – ADD); 3. Obţinerea confortului psihic după stresul unei situaţii critice (“Critical Incident Stress Debriefing” – CISD). Bilanţul psihologic are ca scop, obţinerea confortului psihic, trecerea în revistă, de către comandanţii de subunităţi mici, a reacţiilor emoţionale faţă de evenimentele 3
Colonel dr. Ion Pascu, Combaterea stresului de luptă, în Spirit Militar Modern, nr.5-6/1997, p.56-57
233
membrilor subunităţii. Acesta este un mijloc de întreţinere preventiv şi de recuperare a militarilor. După acţiuni deosebit de stresante, unitatea şi eşalonul superior aplică o procedură de obţinere a confortului psihic (eliberare, după stresul situaţiei critice – CISD). Aceasta se face de o echipă specializată, care se ocupă de igiena mintală: medic psihiatru, psiholog terapeut, asistenţi medicali specializaţi în coterapeuţi, ofiţeri cu pregătirea psihologică, preot militar. La nivelul subunităţilor mici se face bilanţul psihologic (ADD), care are următoarele funcţii: a)reconstituirea (“retrăirea” evenimentelor împreună, în condiţii de siguranţă); b)risipirea percepţiilor eronate şi înţelegerilor greşite; c)identificarea, împărtăşirea şi validarea emoţiilor avute în timpul şi după desfăşurarea evenimentului; d)demistificarea şi reducerea simptomelor stresului fizic normal; e)pregătirea tuturor pentru recunoaşterea şi soluţionarea pozitivă a unor situaţii similare ulterioare; f)mărirea capacităţii individului de a se ajuta pe sine însuşi şi pe camarazii săi; g)îmbunătăţirea comunicării în cadrul subunităţii şi întărirea coeziunii grupului de militari; h)pregătirea subunităţii pentru a face faţă oricărei alte misiuni similare. Este interesant modul de desfăşurare a bilanţului, sintetizat în răspunsul la câteva întrebări: · Cine? Participanţi: militarii subunităţii direct implicaţi, iar ca ascultători: eşalonul superior, numai dacă a fost prezent la eveniment; forţele de înlocuire; persoane de încredere (medic, preot), chiar dacă nu au fost prezenţi la incident. Nu este permisă prezenţa mass-media sau a outsider-ilor. Bilanţul este condus de comandantul subunităţii, în mod relaxat, specificând: “lăsaţi gradele deoparte” şi încurajându-i pe subordonaţi să spună tot ce au de spus. · Când? Cel mai bine la 24-72 ore de la eveniment, după ce toţi participanţii sau odihnit şi şi-au revenit suficient. În timpul unei pauze sau după încheierea acţiunii; durata: 1-3 ore. · Unde? Un loc sigur, apărat împotriva acţiunilor inamicului sau intemperiilor, cu suficientă lumină, pentru a vedea pe toţi participanţii. · Cum? Obiective şi reguli de bază: a)toţi participanţii sunt trataţi egal (la fel); b)fiecare participant acceptă ce spun alţii despre el şi-şi prezintă, la rândul său, propriul său punct de vedere; c)fiecare vorbeşte în numele său; d)nimănui nu i se impune să vorbească, dar toţi sunt încurajaţi să o facă. Bilanţul este o critică operaţională, răspunzând satisfăcător la întrebări, cum sunt: “Ce am făcut noi bine?”; “Ce nu am făcut noi bine?”; “Ce putem face, ca totul să meargă bine data viitoare?”. · Desfăşurarea efectivă a bilanţului: a)se urmăreşte descoperirea faptelor şi nu a greşelilor; b)sentimentele exprimate în timpul debriefingului nu vor fi folosite împotriva vorbitorului sau oricui altcuiva (un “pact” al tăcerii). Aceasta nu înseamnă absolvirea
234
soldaţilor de responsabilitatea morală sau juridică de a raporta orice încălcare penală a legii; c)grupul reconstituie acţiunea (operaţiunea): reconstituirea evenimentului în cele mai mici amănunte, în ordine cronologică, vizualizat din toate unghiurile, prin îmbinarea relatărilor şi observaţiilor tuturor participanţilor; d)prima persoană implicată; se cere să relateze cum a început acţiunea, care a fost rolul ei, ce a văzut, auzit, mirosit, atins; e)alţii relatează pe măsură ce se ajunge la momentul implicării în acţiune; f)dacă există dezacorduri cu ce s-a întâmplat, comandantul încurajează pe alţii să spună ce au observat; g)toţi participanţii să încheie bilanţul cu cea mai bună imagine posibilă; h)pe măsură ce sentimentele sunt exprimate prin cuvinte, expresia feţei, lacrimi, tonul vocii sau poziţia corpului, comandantul şi ceilalţi le recunosc şi le identifică; i)comandantul subliniază faptul că sentimentele merită să fie exprimate şi îi încurajează pe cei din jur, care au aceeaşi părere, să şi le împărtăşească (la momentul potrivit, comandantul îşi poate împărtăşi sentimentele proprii); j)discuţiile confirmă normalitatea sentimentelor: ▪şi alţii împărtăşesc aceleaşi sentimente de vinovăţie; ▪întrebările logice despre fapte restabilesc perspectiva aspra responsabilităţii reale şi libertăţii de acţiune; ▪pentru orice greşeală reală se pot cere scuze; ▪discuţiile pot contribui la schimbarea semnificaţiei negative a unui eveniment într-unul care, deşi dureros, sporeşte coeziunea grupului şi devotamentul cu care este dusă misiunea la îndeplinire. · Pe timpul desfăşurării bilanţului, comandantul: a)împiedică procesul de creare a unui “ţap ispăşitor” şi folosirea unui vocabular dur; b)asigură că extenuarea şi neînţelegerile nu sunt ignorate, accentuate sau lăsate la voia întâmplării; c)readuce discuţia pe făgaşul său, eventual la istoricul subunităţii; d)evidenţiază simptome comune la nivelul grupului - tulburări digestive, urinare, bătăi ale inimii, respiraţie grea, dureri musculare, tremurături, tresăriri, insomnii, coşmaruri, amintiri nedorite, iritabilitate. La încheierea bilanţului, comandantul subliniază că toate aceste sentimente şi simptome sunt reacţii normale la condiţii anormale, că unele vor persista o vreme, dar vor dispărea în mod obişnuit. Totuşi, comandantul trebuie să-i sfătuiască pe subordonaţi că în cazul în care suferinţa durează să se adreseze unei persoane potrivite - medic specialist în igiena mintală, psiholog, preot. După un eveniment deosebit de extenuant, poate solicita intervenţia echipei specializate în debriefingul situaţiilor critice. Bilanţul psihologic desfăşurat corespunzător de către comandanţii subunităţilor poate soluţiona toate problemele, cu excepţia celor foarte grave, ce impun intervenţia specialiştilor. Statisticile arată că în urma recuperării psihologice a militarilor cu tulburări de stres posttraumatic instituit la 30% dintre aceştia s-a constatat remisie completă; 40% continuă să prezinte simptome uşoare cu inadecvare psiho-socio-profesională, iar 10% au
235
evoluţie neschimbată în timp sau chiar nefavorabilă. Adesea militarii afectaţi suferă în tăcere sau au o viaţă socială disfuncţională, precum şi alte dificultăţi aparent izolate. Cea de-a doua situaţie în care recuperarea psihologică poate şi trebuie să fie făcută de comandanţi este oboseala de luptă4. Pentru a câştiga lupta, unitatea trebuie să forţeze continuu, în condiţii foarte grele, până la limite pe care nimeni nu le-a mai încercat vreodată. Alteori trebuie făcut faţă doar tensiunii, aşteptării înnebunitoare, singurătăţii şi plictiselii. Indiferent dacă unitatea participă la luptă, sprijină lupta sau are o misiune auxiliară, militarii (şi comandantul) pot suferi de oboseala de luptă (“battle fatigue”, “choc du combat”), întâlnită în literatura de specialitate sub denumiri diferite: nevroza psihotraumatică de război, nevroza “bătrânului segent”, dorul de ţară, nostalgia, “psihozele nostalgice”, “cafard”, “sudanite” (“neurastenia tropicală”). Oboseala de luptă se poate instala chiar dacă nu se ia efectiv parte la luptă. De aceea comandantul trebuie să-i instruiască pe subordonaţi asupra prevenirii şi tratării oboselii de luptă. Pentru aceasta, comandantul trebuie să ştie care sunt simptomele mai severe şi ce are de făcut în diverse situaţii. Oboseala de luptă este un rezultat firesc al unei activităţi mentale şi emoţionale dificile, cum ar fi înfruntarea pericolului în condiţii grele. Ca şi oboseala fizică, oboseala de luptă depinde de nivelul de instruire, de experienţă, de cât de potrivită este o persoană cu misiunea. Ea poate apărea lent, dar se poate instala şi rapid. Militarul poate fi recuperat prin odihnă şi revigorare. Lipsa de somn, disconfortul, oboseala fizică pot fi elemente prezente, dar nu obligatorii. Trebuie să folosim o denumire simplă, firească, o denumire care să ne reamintească că nu este vorba de o boală şi în nici un caz de una psihică. Aceste fenomene nu exclud elementele premergătoare unei suferinţe psihiatrice reale şi de aceea sarcina comandantului este să ţină sfaturi de taină cu specialistul. Care este simptomatologia instalării oboselii de luptă? Iată o întrebare la care comandantul trebuie să răspundă semnificativ pentru a interveni oportun în combaterea acesteia. 1. Semnele obişnuite ale oboselii de luptă: · Semnele fizice sunt: senzaţia de tensiune în cap, dureri de spate, dureri în răni deja vindecate, pe care militarul le avea înaintea luptei, inima bate mai repede, respiraţia poate fi accelerată. Stomacul poate fi deranjat, pot apărea stări de vomă, diaree sau urinare frecventă. La acestea se adaugă oboseala, privirea pare pierdută undeva în zare. · Semnele mentale şi emoţionale pot fi: anxietate, îngrijorare, iritabilitate, irascibilitate, lamentaţie. Apar dificultăţi de concentrare, tulburări de memorie şi de comunicare. Militarul este epuizat de vise urâte, coşmaruri, are sentimente de vinovăţie, tânjeşte. Pe de altă parte, el îşi poate pierde încrederea în propria echipă, în sine, poate deveni mânios din senin. Deşi prezintă aceste semne, majoritatea militarilor este capabilă de a-şi îndeplini îndatoririle esenţiale şi poate lua parte la activităţi normale. 2. Semne mai serioase ale oboselii de luptă
4
Colonel dr. Ion Pascu, Combaterea oboselii de luptă, în Spirit Militar Modern, nr.1/1999, p.28-31
236
Acestea sunt semne care avertizează asupra necesităţii unei intervenţii deosebite, dar nu neapărat evacuarea celui în cauză. Chiar şi semnele fireşti pot deveni mai serioase dacă persistă, deşi s-au luat măsuri, dacă nu dispar după o odihnă bună, dacă militarul se comportă semnificativ diferit faţă de felul său obişnuit. · Semne fizice mai serioase: a)persoana nu poate sta locului, se mişcă în continuu; b)tresare sau sughite la sunete sau mişcări bruşte în preajmă; c)îi tremură braţele sau corpul, se simte terorizat; d)o parte a corpului nu funcţionează cum trebuie fără un motiv fizic precizat (nuşi poate folosi palmele, braţele sau picioarele; nu vede sau nu aude; nu simte parţial sau total); a)se simte îngheţat, chiar dacă se află în apropierea focului; b)poate prezenta imobilitate totală prelungită; c)este extenuat fizic. Stă întins pe jos, în picioare sau aşezat şi nu se poate mişca; d)are privirea pierdută, goală, se leagănă când stă în picioare, este ameţit. · Simptome mentale şi emoţionale mai semnificative: a)militarul vorbeşte repede, gesticulând; b)se ceartă cu colegii, se lansează în acţiuni nechibzuite; c)este neatent cu propria persoană, neîngrijit, murdar; d)se arată indiferent la pericol; e)are serioase tulburări de memorie. Acestea pot privi atât ordinele militare, cât şi evenimentele neplăcute. Poate uita locul, timpul, ce se întâmplă. Poate uita chiar totul; f)poate avea tulburări serioase de vorbire, mormăie, eventual nu mai poate vorbi deloc; g)se teme să doarmă din cauza unor vise urâte, a unor eventuale pericole. Nu poate dormi nici în zone de securitate protejate; h)vede sau aude lucruri care nu există (halucinaţii vizuale sau auditive); i)trece rapid de la o stare emoţională la alta, are dorinţe ciudate, autolitice, ori vrea să fie mort; j)este retras din punct de vedere social, tăcut sau bosumflat, manifestă tristeţi prelungite; k)este apatic, nu pare interesat de nimic, nici chiar de mâncare; l)are izbucniri isterice, comportament ciudat; m)în timpul luptei fuge panicat. Recuperarea psihologică în cazul oboselii de luptă este mult mai simplă decât în cazul tulburărilor de stres posttraumatic. Este vorba mai mult de nişte sfaturi (reguli ce trebuie respectate) pentru comandanţii de pe toate treptele ierarhice, astfel: 1. Pentru relaxarea rapidă: a)oferiţi exemplul unui calm desăvârşit, chiar dacă resimţiţi o teamă; b)însuşi-ţi-vă bine misiunea şi menţionaţi atenţia echipei concentrată pe obiectivul propus. Convingeţi-i pe toţi militarii să vorbească şi să gândească despre succesul acesteia; c)militarilor cuprinşi de oboseala de luptă daţi-le totuşi sarcini uşoare; d)reamintiţi militarilor pe care îi simţiţi sub tensiune să folosească tehnicile de relaxare rapidă învăţate;
237
e)reamintiţi tuturor că oboseala de luptă este normală, că şi alţii o resimt, chiar şi dumneavoastră. Încurajaţi-i prietenos glumind pe seama ei; f)comunicaţi permanent cu membrii echipei, nu-i lăsaţi să cadă în muţenie, faceţii să vorbească; g)rămâneţi în contact cu ceilalţi comandanţi; h)informaţi-vă continuu subalternii. Explicaţi-le situaţia reală şi obiectivele de atins. Nu ascundeţi posibilităţile neplăcute, dar prezentaţi-le în perspectiva în care echipa se va descurca; i)explicaţi-le despre ajutoarele pe care urmează să le primiţi, dar pregătiţi-i şi pentru neprevăzut. Explicaţi pozitiv neconcordanţele în asigurarea sprijinului, întârzierile; j)ţineţi zvonurile sub control, obţineţi date veridice de la comandanţii dumneavoastră; k)rotiţi militarii la muncile pe care trebuie să le efectueze, pentru ca toţi să aibă parte, pe rând, de munci de toate gradele de dificultate, în mod corect; l)asiguraţi cel mai bun ajutor (colegial, sanitar, medical), evacuarea răniţilor şi respect pentru victime; m)când siguranţa tactică a misiunii o permite, oferiţi echipei posibilitatea de a avea în meniu băuturi reci sau fierbinţi, după caz. Oferiţi gustări, pregătiţi şi împărţiţi hrana. Uscaţi-o, răciţi-o sau încălziţi-o după caz. Asiguraţi curăţenia personală – spălat, bărbierit, schimbarea hainelor –, dar şi a echipamentelor de luptă; n)folosiţi tehnicile de relaxare rapidă; o)preveniţi abuzul de alcool şi de medicamente, folosirea drogurilor; p)dacă echipa nu se află în misiune sau la odihnă, asiguraţi-i activităţi; q)nu rataţi şansele care vi se oferă pentru a dormi, inclusiv dumneavoastră. Ideal, 6-10 ore sau cel puţin patru. Uneori ajută şi un pui de somn de 15-30 minute, dar militarul poate să se trezească ameţit; r)ajutaţi detensionarea echipei după misiunile dificile: lăsaţi-i pe toţi să povestească ce au făcut sau au văzut; încercaţi să refaceţi firul evenimentelor; rezolvaţi neînţelegerile; lăsaţi-i pe militari să-şi exprime liber sentimentele, acceptaţi-le ca normale; s)puneţi-i pe soldaţii cu probleme să vorbească despre experienţele trăite; t)urmăriţi reacţiile la aflarea unor veşti de acasă, la primirea corespondenţei şi oferiţi sprijin. 2. În situaţia când apar semne mai serioase de oboseală de luptă: a)în cazul în care comportamentul militarului pune în pericol misiunea sa ori pe a altuia, căutaţi, prin orice metodă, să controlaţi situaţia; b)dacă un militar este supărat (nu este în apele lui), încercaţi să staţi de vorbă cu el cu calm, analizând situaţia; dacă nu reuşiţi apelaţi la ajutoare. · Dacă nu aveţi încredere în discernământul militarului: a)descărcaţi-i arma; b)luaţi-i arma numai în cazul în care situaţia vi se pare gravă; c)aplicaţi restricţii fizice numai în situaţia în care starea militarului impune acest lucru, în cazul transportului sau din motive de securitate; d)pentru a nu afecta moralul celorlalţi militari, daţi-le asigurări că nu este vorba decât despre oboseală de luptă şi că respectivul se va reface repede. · Dacă semnele de oboseală se menţin:
238
a)deplasaţi militarul într-un loc sigur; b)nu-l lăsaţi singur, ci în compania unei persoane pe care o cunoaşte şi care prezintă încredere; c)anunţaţi-vă superiorii; d)prezentaţi militarul unui medic, mai ales dacă aveţi impresia că pentru simptomele pe care le prezintă poate exista o cauză fizică. · Ce este de făcut dacă superiorul dumneavoastră sau medicul decide că militarul nu trebuie (sau nu poate fi) trimis în altă parte: a)trataţi cazul ca pe unul obişnuit (dacă este posibil); b)asiguraţi-vă că militarului nu îi este frig, dacă vremea este rece sau doar răcoroasă ori umedă; c)feriţi-l de căldură dacă este caniculă; d)asiguraţi-vă că mănâncă normal şi doarme 4-12 ore, de asemenea că bea lichidele necesare; e)încurajaţi-l să vorbească atunci când organizaţi discuţii de grup; f)daţi-i sarcini pe care le poate îndeplini, astfel încât să se poată simţi util; g)redaţi-i responsabilităţile pe care le avea înainte, dacă este recuperat; supuneţi-l unui nou control medical, dacă nu constataţi îmbunătăţirea stării lui. · Dacă superiorul dumneavoastră decide că militarul trebuie mutat într-o unitate de sprijin pentru odihnă sau îngrijiri medicale: a)spuneţi-i militarului că îl aşteptaţi repede înapoi refăcut, că vă bizuiţi pe revenirea lui după o perioadă de odihnă; b)încurajaţi-i colegii să-şi exprime încrederea şi bunăvoinţa. · Dacă în cazuri de gravitate moderată de oboseală de luptă militarul este trimis pentru odihnă în unitatea dumneavoastră: a)trataţi-l pe nou venitul ca pe unul dintre militarii unităţii dumneavoastră; b)prezentaţi-l celorlalţi, îndrumaţi-l; c)asiguraţi-i compania – de preferat dintre cei care ştiu să asculte; d)asiguraţi-i confortul, împărtăşiţi cu el modul de viaţă al unităţii; e)trataţi-l la fel ca pe cei care suferă de oboseală de luptă din unitatea dumneavoastră; a)asiguraţi-i hrană, condiţii de viaţă, igienă, odihnă; b)cereţi-i disciplină şi respectarea ierarhiei militare; c)puneţi-l la treabă, includeţi-l în programele de recreere; d)oferiţi-i posibilitatea de a vorbi cu alţii despre experienţele similare cu a sa; e)menţineţi-i dorinţa şi încrederea că se va întoarce la unitatea sa; f)dacă starea nu se ameliorează sau chiar dacă se agravează, anunţaţi-vă superiorii şi eventual trimiteţi-l pentru o evaluare medicală. · Pentru a asigura readaptarea militarilor întorşi în activitate: a)dacă puteţi, vizitaţi-l în spaţiile de odihnă; b)asiguraţi-l că vă bucuraţi că s-a întors şi daţi-i de lucru; c)atribuiţi-i responsabilităţi crescânde; d)discutaţi deschis despre ce s-a întâmplat; e)arătaţi-vă încrederea în el şi în unitate. · Alte sarcini pentru prevenirea oboselii de luptă:
239
a)asiguraţi integrarea rapidă a nou veniţilor, astfel încât să îşi facă repede prieteni, cunoaşteţi-i personal, asiguraţi-vă că şi colectivul îi cunoaşte; b)asiguraţi-i condiţia fizică (agilitate, rezistenţă etc.); c)conduceţi ferm, cu autoritate, întrucât pregătirea militarului trebuie să fie realistă şi precisă; d)încercaţi să amplificaţi mândria unităţii. Stresul luptei, oboseala, tulburările psihiatrice sunt comune câmpului de luptă, dar şi cu mari posibilităţi de prevenire. Acesta este rostul recuperării psihologice posttraumatice şi consolidării psihologice, care vine în prelungirea celei dintâi, ca o definitivare a acţiunilor întreprinse de comandanţi pentru restabilirea echilibrului psihic, atât de necesar obţinerii succesului în luptă. Consolidarea psihologică este susţinută prin aceleaşi tehnici, metode şi procedee – pe care le-am descris la recuperarea psihologică posttraumatică, urmărind de această dată în mod special redarea încrederii militarului în forţele sale şi mai ales a sentimentului utilităţii. Cu riscul de a ne repeta, mai remarcăm încă odată că cele două etape ale procesului de restabilire a echilibrului psihic se corelaţionează reciproc, recuperarea psihologică posttraumatică fiind doar începutul unui proces lung şi anevoios în care stările emoţionale ale militarului alternează de la agonie la extaz. Este de domeniul evidenţei, ne facem totuşi datoria să subliniem, necesitatea consolidării psihologice, ca etapă obligatorie pentru recuperarea psihologică integrală şi de durată. Comandanţii au la dispoziţie un set complex de metode, procedee, tehnici de recuperare şi consolidare psihologică, prin care vin în întâmpinarea instalării bolilor psihice, care scot practic militarul din luptă, recuperarea fiind dificilă, dacă nu chiar imposibilă. Conflictele militare contemporane au demonstrat că un număr impresionant de luptători au suferit traume care, uneori, i-au urmărit toată viaţa. Tocmai de aceea este necesară intervenţia oportună a comandanţilor atunci când se mai poate face ceva pentru recuperarea psihologică, fără urmări negative în plan psihologic şi social.
240
INSTITUŢIA PSIHOLOGICĂ ÎN ARMATĂ ŞI STATUTUL PSIHOLOGULUI MILITAR General-maior (r) drd. Ioan Grecu Deşi psihologia ca disciplină ştiinţifică a luat naştere în ultimul sfert al secolului al XIX-lea, se menţin încă multiple reticenţe asupra independenţei şi necesităţii existenţei sale, ca urmare a dezvoltării altor ramuri ale ştiinţei, creşterii numărului absolvenţilor de facultate şi uşurinţei în aplicarea şi interpretarea rezultatelor sale. Deficienţe la care se adaugă faptul că, din contră, mulţi îşi pun în ea speranţa soluţionării celor mai multe din problemele de comportament generate de stilul de viaţă al societăţii actuale. Cu toate că psihologia militară ştiinţifică a apărut cu mai bine de opt decenii în 1 urmă ; „certificatul de naştere” a instituţiei psihologice în armată datează din anul 1939, când în armata SUA se creează Secţia de Testări Psihologice care elaborează Army General Classification Test (AGCT), instrument psihologic cu care au fost examinate, în perioada celui de-al doilea război mondial, peste 12 milioane de persoane în vederea repartizării lor pe arme şi specialităţi militare. Biroul Serviciilor Strategice (OSS), în SUA şi Secţia Operaţiilor Speciale (SOE), în Marea Britanie, au elaborat metodologii specifice şi numeroase baterii de teste pentru selecţia personalului, punând bazele a ceea ce mai târziu au devenit Centrele de Evaluare (Assessment Centers). Activitatea psihologilor militari nu s-a redus însă la selecţie. În egală măsură ei sau implicat în proiectarea unor programe de instruire, în investigarea şi evaluarea atitudinilor, a motivaţiei şi moralului mai ales în luptă, în identificarea şi prevenirea/atenuarea efectelor câmpului de luptă, ale operaţiilor militare asupra personalului, în optimizarea conducerii militare etc. Dacă la început psihologii militari şi-au desfăşurat activitatea în institute de cercetare şi în laboratoare specializate, cu timpul ei au devenit, în unele armate, o prezenţă obişnuită în ambientul militar şi chiar pe câmpul de luptă. O etapă importantă în evoluţia instituţiei psihologice în armată o reprezintă perioada anilor ’70 - ’80, când în majoritatea armatelor occidentale au luat fiinţă structuri organizaţionale cu sarcini specifice în domeniul psihologiei. Astfel, de exemplu, în armata germană au fost înfiinţate, în 1970, Centrul de Pregătire Morală Psihologică şi Institutul de Ştiinţe Sociale al Bundeswehrului, iar în anul 1981 a fost creată Asociaţia pentru Pregătirea Moral-Psihologică a Militarilor şi Centrul de Psihologie Militară a Bundeswehrului, care aveau ca sarcini, printre altele, cunoaşterea situaţiilor conflictuale din colectivele militare şi modul de soluţionare a acestora, motivaţia în exersarea profesiei în Bundeswehr, orientarea şi selecţia profesională, elaborarea de teste pentru verificarea psihologică în scopul stabilirii aptitudinilor pentru serviciul militar a recruţilor etc.
1
Cf. Prof. univ. dr. Horia Pitaru, comandor Filaret Sântion, Psihologia militară. Orientări şi tendinţe la început de mileniu, în Teoretic şi aplicativ în psihologia militară, Colecţia Spirit Militar Modern, Editura Academiei de Înalte Studii Militare, Bucureşti, 2002, p.7 şi urm.
241
Structuri asemănătoare, cu sarcini similare, au fost create şi în alte armate occidentale: Serviciul de Psihologie al Armatei, în Austria, Centrul Socio-Psihologic, în Italia, Serviciul de Psihologie Militară, în Spania etc. Pentru efectuarea cercetărilor în domeniul psihologiei militare, care au ca scop găsirea unor forme şi metode eficiente de indicare a capacităţii combative a armatei SUA, a fost creată o reţea largă de instituţii şi organisme specializate. Din cele peste 130 de institute, centre şi organe existente în SUA, 80 sunt incluse în sistemul forţelor armate. Printre temele de cercetare cele mai frecvente, aflate pe agenda psihologilor militari, se pot menţiona: rolul factorului moral în război, motivaţia soldaţilor americani în războaiele limitate viitoare, psihologia microgrupurilor, factorul stres, starea moralpolitică a forţelor armate etc. În majoritatea ţărilor dezvoltate, activitatea psihologică se desfăşoară astăzi întrun context social şi organizaţional nou, total diferit de cel specific anilor ’70 şi chiar ’80: reducerea bugetelor militare, „declinul” accentuat al armatei de masă, schimbarea tipului de misiuni încredinţate Forţelor Armate, creşterea timpului de desfăşurare a unor misiuni, apariţia unor probleme supra-adăugate, în special a celor legate de familiile militarilor şi, în fine, existenţa unor incertitudini privind implicaţiile şi consecinţele schimbărilor din sfera progresului tehnologic, a structurilor forţelor şi a geopoliticii. În ceea ce priveşte armata română, aceasta s-a confruntat cu o serie de evenimente – aşa numitele evenimente deosebite – care, statistic, îşi găsesc explicaţii, iar fenomenul poate fi regăsit în toate armatele din lume şi în foarte multe organizaţii civile. Problema este însă depistarea cauzelor evenimentelor respective şi cum se pot reduce aceste evenimente deosebite. Să nu uităm, în acelaşi timp, că pe măsură ce instituţia militară se perfecţionează, atât în ceea ce priveşte tactica şi strategia, dar mai ales tehnica de luptă, cerinţele faţă de personalul militar cresc. Apoi, problemele ce derivă din constituirea forţelor militare multinaţionale, fenomen în plină dezvoltare, pretind crearea unor unităţi de luptă compatibile sub aspectul pregătirii, dotării tehnice şi, mai ales, sub aspectele referitoare la rolul şi locul factorului uman în instituţia militară, astfel încât interferenţa culturilor organizaţionale să nu producă disfuncţiuni. Aici se poate manifesta decisiv rolul psihologilor militari, după cum componenta psihologică şi organizaţională a comandanţilor, indiferent de nivelul ierarhic, devine un determinant major al eficienţei acţiunii militare. În acest context, a fost înfiinţată instituţia psihologică, care, potrivit Concepţiei privind activitatea de selecţie, cunoaştere şi asistenţă psihologică în Armata României, are ca scop principal asigurarea unei resurse umane corespunzătoare obiectivelor, sarcinilor şi cerinţelor specifice muncii în mediul militar. Potrivit aceleaşi concepţii, în armată au fost create structuri cu rol de selecţie, cunoaştere şi asistenţă psihologică la nivel de organizaţii militare astfel: la nivelul unor structuri centrale, birouri, cabinete şi catedre de psihologie, la nivelul unor structuri de subordonare centrală, birouri sau laboratoare de psihologie, la statele majore ale categoriilor de forţe ale armatei, birouri de psihologie, la corpurile de armată teritoriale, compartimente de psihologie, la unităţile de tip similar, brigadă, regiment, bază de instrucţie, instituţii militare de învăţământ şi şcoli de aplicaţie ale armelor, cabinete de psihologie, la centrele militare judeţene/de sectoare, cabinete de psihologie, la centrele
242
zonale de selecţie şi orientare, birouri de psihologie, în secţiile clinice de psihiatrie ale spitalelor militare, cabinete de psihologie clinică şi medicală (vezi anexele 1-7) Diagrama de relaţii se prezintă astfel:
SECŢIA DE PSIHOLOGIE la Statul Major General Birouri de psihologie la categoriile de forţe ale armatei şi la centrele zonale de selecţie şi orientare Compartimente de psihologie
Corpuri de armată teritoriale
Cabinete de psihologie
Baze de instrucţie
Brigăzi operaţionale
Batalioane operaţionale
Instituţii militare de învăţământ (colegii militare liceale, şcoli de maiştri şi subofiţeri, academii, şcoli de aplicaţie)
Aceste structuri au ca sarcini specifice: selecţia resursei umane, sub aspectul examinării şi măsurării acelor capacităţi psihofizice, cognitiv-intelectuale, afectivmotivaţionale, atitudinal-voliţionale şi comportamentale, care să corespundă cerinţelor şi exigenţelor activităţii în armată; cunoaşterea şi monitorizarea resursei umane pe traseul carierei militare sau al activităţii în mediul militar, pentru dezvoltarea şi perfecţionarea potenţialului psihologic necesar maximizării performanţelor în procesul de instrucţie şi educaţie; asigurarea asistenţei psihologice pe timp de pace, în situaţii de criză şi război pentru întregul personal şi membrii de familie ai acestuia; cercetarea solicitărilor psihofizice ale câmpului de luptă modern, în scopul determinării unui comportament individual (impregnat de fenomene de identificare, de participare etc.), dar şi al unui comportament de grup, colectiv (fragil la fenomenul mulţimii, al emoţiilor colective, în situaţii de panică şi excese agresive), cât mai adecvate realităţii luptei armate şi altele. Schimbări structurale importante s-au produs şi în ceea ce priveşte statutul psihologului militar în context cu noile sarcini şi misiuni ale acestuia2.
2
Prof. univ. Dr. Horia Pitaru, Lector univ. Filaret Sântion, Selecţia psihologică a militarilor: puncte de vedere, în Spirit Militar Modern, nr.2/2002, p.8
243
Prezenţa psihologilor în mediul militar nu mai este pentru nimeni o noutate. Ei au fost şi vor rămâne utili pentru că psihologia este necesară în toate activităţile în care acţionează, într-o formă sau alta, fiinţa umană. Psihologii militari joacă un rol deosebit în structurile moderne ale armatei, paleta lor de intervenţii fiind foarte largă. O caracteristică importantă a psihologului militar este, considerăm noi, flexibilitatea psihocomportamentală în acţiunile impuse de situaţiile, uneori critice, cu care se confruntă societatea. Vom apela şi de această dată, aşa cum am mai făcut-o în câteva rânduri pe parcursul lucrării, la o succintă analiză cu rol de exemplu semnificativ. După atacul terorist din 11 septembrie 2001 asupra Americii, specialiştii în psihologie militară au fost printre puţinii care au răspuns cu promptitudine provocărilor lansate de terorişti. Ei au fost cei care au apreciat că terorismul este o formă psihologică de conflict. Intervenţia psihologilor americani a fost centrată, în consecinţă, pe acordarea unor servicii directe victimelor şi familiilor lor, pe instruirea trupelor privitor la managementul stresului şi proiectarea unor noi direcţii de pregătire a personalului militar în lupta cu terorismul şi teroriştii. Pe scurt, rolul psihologilor militari în situaţia cu care sau confruntat a fost să ajute oamenii să-şi menţină capacităţile de concentrare pe munca pe care o desfăşoară, astfel încât aceasta să fie executată la parametrii indicaţi. În acest sens, au fost orientate şi cele 22.000 de persoane care activează în Pentagon şi cărora li s-a explicat clar că reacţiilor lor după atac sunt răspunsuri normale la situaţii anormale. Unităţile de aviaţie au intrat în atenţia psihologilor militari, care şi-au extins activitatea de la asistenţa psihologică cotidiană a piloţilor la familiile acestora. Pentru comandanţii militari au fost elaborate instrucţiuni precise de comportament în situaţii speciale de „criză de comandă”, în contextul interacţiunii situaţiilor critice cu misiunea militară. Locotenent-colonelul Paul Bartone, directorul Leader Development Research Center al U.S. Military Academy din West Point, New York, consideră că o cunoaştere reală a incidentului critic şi a misiunii militare este cheia eficientizării ultimei. În evenimentele genul celor întâmplate la 11 septembrie sunt importante menţinerea pe termen lung a stării de sănătate fizică şi mentală, precum şi capacitatea de adaptare a celor implicaţi în misiuni post-atac, în pofida unui posibil/eventual şoc afectiv. Ceea ce s-a remarcat în acele zile şi după a fost că psihologii civili şi militari şi-au unit forţele, descoperind astfel noi direcţii de intervenţie în lupta contra terorismului. În realitate, psihologul este persoana calificată şi abilitată legal, care: efectuează cercetări asupra proceselor mentale; studiază comportamentele umane, individuale şi colective; aplică cunoştinţele dobândite la promovarea adaptării fiinţelor umane pe plan profesional, social, educativ; testează şi determină aptitudinile mentale; oferă consultaţii; analizează influenţa eredităţii, precum şi a factorilor sociali şi profesionali asupra mentalităţii şi comportamentului indivizilor. Nu ne putem pronunţa dacă sintagma „psiholog militar” reprezintă o nouă profesie sau doar o ocupaţie specifică. Cert este însă faptul că specializarea în domeniu trebuie să fie mai accentuată, mai profundă, poate chiar prin forme instituţionalizate. Numai în acest fel psihologii militari pot (pentru că trebuie) să fie o forţă pozitivă şi foarte consistentă.
244
PSIHOLOGIA POLITICĂ ŞI SERVICIUL MILITAR Colonel (r) dr. Andrei Covrig
Schimbările democratice din ultimul deceniu al sec. XX au impus o nouă viziune asupra rolului şi locului profesiei militare în sistemul social-politic. ,,Ofiţerul, nu mai este om politic, ofiţerul nu face politică, armata este apolitică”. Aceste aprecieri reies din dorinţa de a uita trecutul, de a începe o nouă cale. Dorinţa însă nu relevă întotdeauna abordarea ştiinţifico-practică şi reală a situaţiei. Dar să vedem care este situaţia reală şi nu cea propusă sau râvnită de comanda socială. Aristotel pretinde că omul este un "animal politic", încercând să arate că se deosebeşte de celelalte fiinţe, în primul rând, prin dimensiunea socială, adică prin faptul că este membru al comunităţii politice. Deci participând la viaţa politică, nu numai ca executant, ci şi ca făuritor al organizării societăţii. Platon defineşte „omul politic” ca acel om „care are în grijă o cetate şi adunând la un loc vieţile oamenilor curajoşi şi chibzuiţi, prin armonie şi prietenie desăvârşesc, astfel, cea mai măreaţă şi mai bună ţesătură; şi învelind cu ea pe toţi ceilalţi din cetăţi, sclavi şi oameni liberi, îi cuprinde în această împletitură şi, fără să lipsească vreodată cetatea de ceva, îi asigură toată fericirea care i se cuvine, o conduce şi o îndrumă”. Max Weber distinge nuanţele cuvântului politician: - "politician profesionist" este omul aflat în serviciul sistemului politic; el îşi cîştigă existenţa de pe urma activităţii de îndrumare a politicii sistemului; - "politician de ocazie" este orice om care îşi manifestă voinţa politică fie ca elector, fie ca participant, activ sau pasiv, la o adunare politică în mod oficial sau neoficial; - "politician ca ocupaţie secundară" este omul care atunci când este solicitat de gruparea politică, îşi pune competenţa în serviciul ei. Toate aceste categorii fac politică în sensul bun al cuvântului. Dar o distincţie principială este aceea că toţi se împart în două categorii, cei care trăiesc "pentru politică" şi cei care trăiesc "din politică". Politicianul care trăieşte "pentru politică", poate să-şi asigure existenţă din alte surse. Cel care trăieşte "din politică" îşi câştigă existenţa pe seama ei. Într-un fel sau altul gânditorii nominalizaţi leagă cetăţeanul de politică, justificând ideea că lumea de astăzi este o lume politică şi în această lume s-a reuşit politizarea tuturor laturilor vieţii sociale. Existenţa politicului în viaţa socială naşte, deci, problematica raportului dintre cetăţean şi drepturile şi obligaţiile lui politice. Trebuie cunoscut că principalele drepturi şi libertăţi sînt de natură constituţională, adică sunt stipulate în Constituţie, iar unele sunt prezente în alte legi ale ţării. Comportamentul politic al cetăţeanului este, în dimensiunile sale esenţiale, într-un regim democratic, reglementat, deci, prin lege. Ofiţerul aparţine unei instituţii, armatei, componentă a statului, deci o instituţie din structura politicului.
245
Ofiţerul este, prin urmare, deopotrivă, cetăţean al statului, dar şi membru al unei instituţii "supusă din principiu" puterii politice, inspirată în funcţionalitatea sa din principiile generale ale dreptului, pe care le conciliază cu propriile sale exigenţe. Exigenţele specifice instituţiei militare, sub raport politic, sunt înscrise în Constituţie, în care se arată: Devotamentul faţă de ţară. (1) Devotamentul faţă de ţară este sacru. (2) Cetăţenii, cărora le sunt încredinţate funcţii publice, precum şi militarii, răspund de îndeplinirea cu credinţă a obligaţiilor ce le revin şi, în cazurile prevăzute de lege, depun jurământul cerut de ea. Restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi. (1) Exerciţiul unor drepturi sau al unor libertăţi poate fi restrâns numai prin lege şi numai dacă se impune după caz, pentru: apărarea siguranţei naţionale, a ordinii, a sănătăţii ori a moralei publice, a drepturilor şi a libertăţilor cetăţenilor; desfăşurarea anchetei penale; prevenirea consecinţelor unei calamităţi naturale ori avarii. (2) Restrângerea trebuie să fie proporţională cu situaţia care a determinat-o şi nu poate atinge existenţa dreptului sau a libertăţii. Funcţionarul public trebuie să nu răspundă, în exercitarea atribuţiunilor, unor anumite interese politice, de grup. Ofiţerul este asimilat funcţionarului public, toate limitările de ordin politic ale acestuia fiind valabile şi pentru ofiţer. Pe de altă parte, statutul special al armatei în ansamblul vieţii sociale întăreşte această limitare. Se interzice cadrelor militare să facă parte din partide şi formaţiuni politice. Li se interzice, de asemenea, să participe la mitinguri, demonstraţii, procesiuni sau întâlniri cu caracter politic sau sindical. Acum apar, probabil, mult mai clare, în ceea ce priveşte conţinutul lor, expresiile drept vehiculate "ofiţerul nu face politică" şi "în armată nu se face politică". Deci, ofiţerul face parte dintr-o instituţie politică, care limitează acţiunea sa politică, în comparaţie cu alte categorii de cetăţeni, dar nu o suprimă. Ofiţerul este liber să participe la alegeri, este elector, deci "politician de ocazie" ca şi oricare cetăţean, manifestându-şi astfel opinia politică, libertatea cuvântului, opiniilor, libertatea de creaţie, de a-şi forma o cultură politică ─ drepturi ce aparţin şi ofiţerului. Ofiţerul nu este om apolitic, dar "fiinţă politică" în cel mai larg sens, pe care îl întîlnim la Aristotel, pentru că este inclus în zona politicului sub mai multe aspecte: instituţional, spiritual şi acţional (face parte din instituţia politică sau cultura politică, participă la alegeri etc.). Limitările care determină ca ofiţerul să nu fie "om politic deplin" le întîlnim în zonele relaţiilor politice şi ale acţiunii politice. Formarea culturii politice a ofiţerului devine o necesitate în structurarea dimensiunii "om politic" a profesiunii de ofiţer, astfel ca această cultură să nu fie formată ocazional sub influenţa "bombardamentului" informaţional şi astfel să fie înţeles adevăratul său rost în spaţiul politic intern, fără pericolul de a cădea pradă "fricii de politică", a cărei sursă se află în ignoranţă şi analfabetism politic. Ofiţerul fiind un om politic, nu neagă existenţa politicului şi prin aceasta se extrage voit-nevoit din politică. a) Aceasta impune necesitatea posedării unor abilităţi teoretice: - să stăpînească noţiunile principale ale politicii; - să interpreteze corect contextul politic actual, naţional şi internaţional;
246
- să conştientizeze poziţia ofiţerului şi a armatei în desfăşurarea vieţii politice. b) practice: - să se manifeste ca un cetăţean liber sub raport politic, utilizând drepturi şi libertăţi constituţionale, dar respectând obligaţiile funcţionale şi privaţiunile prevăzute de Constituţie; - să utilizeze cunoştinţele acumulate în desfăşurarea activităţii profesionale şi educaţionale cotidiene. Putem vorbi de un model psiho-social al ofiţerului: a) să fie: - ataşat valorilor naţionale şi militare; - deschis către apărarea valorilor universale. b) să ştie: - tendinţele de bază ale proceselor mondiale; - mecanismele politice şi economice, care determină starea naţiunii; - necesitatea şi componentele strategiei de securitate şi doctrina militară naţională; - locul armatei în statul de drept; - principiile şi formele de activitate ale armatei. c) să facă: - corelaţii optime între interesele personale proprii şi normele organismului militar faţă de apărarea ţării; - să-şi asume răspunderea socială; - să ia decizii conform Regulamentelor militare şi Jurămîntului militar. După cum am stabilit, actuala interpretare simplistă a ofiţerului ca "om apolitic" nu are bază ştiinţifică. Întreg spaţiul militar este perforat de strategii şi doctrine militare cu o nuanţată culoare politică sau sistemică, fie globalistă sau regionalistă. De aceea o interpretare ştiinţifică a fenomenului politic în armată este nu numai de folos, dar şi necesară. Dar nici politizarea deciziilor militare pe parcursul anilor 1989-2009 nu au adus performante institutiei militare. Prin instruire corectă în materii politice ofiţerul şi instituţia militară sunt feriţi de erorile incompetenţei şi capătă justa valoare în societate şi opinia publică. Concluzie: drept cetăţean de rând, ofiţerul este "om politic", iar drept funcţionar public, îmbrăcat în uniformă militară, este "om apolitic" – stare de lucruri ce corespunde atât abordării ştiinţifice, cât şi contextului social-politic democratic.
247
PSIHOLOGIA RELIGIEI Locotenent-colonel (r) Nicolae Parcevschii Constituţia României pledează pentru dreptul la libera conştiinţă. Dar trebuie să fim realişti şi pragmatici în determinarea rolului psiho-social al religiei. Politica spirituală militară trebuie să fie mozaică şi să includă prezenţa tuturor religiilor vechi, dacă acestea nu provoacă efecte psihologice negative. Sondajele sociologice reflectă o credibilitate majoră faţă de Biserica Ortodoxă. Armata României în conlucrare cu Biserica are numai sorţi de izbândă în spaţiul psiho-moral militar. Relaţiile reciproc avantajoase în domeniul educaţiei spirituale şi civice rămân a fi o prioritate, formînd o nouă stratagemă informaţional-psihologică, menită să apere spaţiul informaţional- psihologic militar de agresiunile informaţional-spirituale externe. Să definim aspectele psiho-sociale ale religiei în societăţile contemporane. O noţiune comună a religiei până în prezent nu există. Sociologul german M. Weber pledează pentru următoarele - religia ca un fenomen social se manifestă prin comportament religios, care se bazează pe o anumită motivaţie. La D. Iyngren noţiunea este mai definită şi mai populară - religia reprezintă un sistem de credinţe şi activităţi practice, cu ajutorul cărora un grup de oameni se isprăveşte cu problemele existenţei omeneşti. Religia este un "ambalaj" pentru multipli factori psihologici şi este produsul maselor de oameni. Masele au creat mecanisme de sugestie şi au căzut apoi sub influenţa acestor mecanisme. Adică religia nu este numai un "ambalaj" psihologic pentru masele de oameni, dar şi un mecanism de formare a acestor mase. a) Bazele sociale ale religiei – într-o anumită etapă a evoluţiei civilizaţiei omeneşti religia deţine un efect anesteziologic pronunţat asupra problemelor sociale în societate, cât şi la nivel individual. Această funcţie s-a păstrat până în prezent sub aspect psiho-social. b)Bazele gnoseologice ale religiei – omul primitiv neavând explicaţii privitor la fenomenele naturale, întrutotul depindea de forţele naturii şi obţinea o explicaţie iluzorie despre fenomenul respectiv şi anume prin reprezentări religioase. c) Bazele psihologice ale religiei cuprind patru factori: - capacitatea omului de a forma imagini abstracte; - prezenţa elemntelor neconştientizate de gândire; - prezenţa emoţiilor; - dihotomia psihologică eu - noi ca bază a relaţiilor interpersonale. Funcţiile socio-psihologice ale religiei: 1. integrală – religia uneşte indivizii în mase religioase şi stimulează apariţia factorului coeziv - noi-conştiinţă; 2. compensatorie – compensarea incapacităţii omului la o anumită etapă de a regla relaţiile sale sociale şi evită marginalizarea individului; 3. conceptuală – religia este baza sistemului de valori în societate şi la individ, produsul mentalului social;
248
4. reglatorie – religia reglează relaţiile oamenilor în societate, formează şi menţine un sistem al relaţiilor sociale. Dogmele religioase au devenit totodată şi axiome politice, iar decalogul biblic a fost legiferat de jure. Aceste aspecte psiho-sociale stau la baza relaţiilor armată-biserică şi ingnorarea lor înseamnă a pierde din arsenalul influenţei. Militarii prin contract, chiar dacă nu manifestă atitudini spirituale concrete, nu în ultimul rând trebuie să fie familiarizaţi cu psihologia religiei şi să-i cunoască reperele. În timpul acţiunilor militare şi lipsa preotului militar, psihologul militar va fi obligat să acorde ultima asistenţă spirituală, pentru militarii ieşiţi din luptă.
249
ANEXA 1
250
ANEXA 2
251
ANEXA 3
252
ANEXA 4
253
ANEXA 5
254
ANEXA 6
255
ANEXA 7
256
TESTE UTILE CÂT DE EMOTIV EŞTI?
Emoţiile te stimulează? Te paralizează? Eşti foarte pasional, entuziast sau un pic prea tandru, prea sensibil? Bifează de fiecare dată când te recunoşti în afirmaţiile următoare: ♦ Când e vorba să-ţi fie recunoscute drepturile sau să revendici ceea ce ţi se cuvine, nu eziţi o secundă. ○ Eşti mult mai sensibil la formă decât la fond (de exemplu: la sunetul vocii mai mult decât la înţelesul cuvintelor, la culoarea unui obiect mai mult decât la utilitatea lui). ■ Competiţia, lupta, rivalitatea nu îţi provoacă teamă. ○ La o masă, îţi face mult mai multă plăcere când mâncarea este frumos prezentată. ●Ţi se face milă uşor de ceea ce li se întâmplă altora (uneori mult prea uşor, de altfel). ♦ Ai tendinţa să fii gelos, atât în relaţia de cuplu, cât şi cu prietenii. ● Judeci mai mult oamenii din punctul de vedere al intenţiilor, nu al acţiunilor lor. ○ Îţi place să atingi lucrurile(ţesături, obiecte....). ■ Îţi place doar de sentimentele celor la care ţii. ♦ Succesul (al tău sau al altora) este esenţial pentru tine, eşti foarte atent la performanţele tale şi le compari cu ale altora. ■ Îţi place să-ţi fie teamă uneori, să simţi adrenalina. ● Părerea ta este că animalele sunt aproape umane (au sentimente, personalitate). ○ Eşti foarte atent mereu la propriile atitudini, gesturi, mimică, tonul vocii; mai mult, te studiezi, uneori, într-o oglindă. ♦ Împrumuţi foarte uşor lucrurile personale(haine, cărţi, CD-uri etc). ○ Îţi place luxul de dragul luxului (indiferent de senzaţia de orgoliu pe care ţi-o poate oferi). ♦ Deseori ţi se reproşează că vrei întotdeauna mai mult (bani, putere, stimă etc).
257
■ Practici sau doreşti să practici sporturi violente (box, paraşutism, paintball etc). ○ Te porţi foarte frumos cu copiii mici (chiar dacă nu sunt ai tăi) şi cu animalele. ● Te ataşezi de cineva şi începi o relaţie chiar dacă aceasta îţi face rău. ♦ Dacă dai peste o ocazie nemaipomenită, nu-i rezişti, chiar dacă nu voiai neapărat acel lucru. ○ Te influenţează foarte mult locul în care trăieşti sau munceşti (de exemplu, felul în care este amenajat). ■ Deteşti să se înduioşeze lumea de soarta ta, să-ţi plângă de milă sau să încerce să te consoleze. ● Iubeşti copiii (chiar şi ai altora) şi îţi place să-ţi petreci timpul cu ei, să te joci cu ei. ● Îţi exprimi uşor afecţiunea (prin cuvinte calde, mângâieri). ■ La Roma, nu te porţi ca romanii, ci îţi păstrezi obiceiurile. ♦ Ai tendinţa de a fi bănuitor. ■Îţi place să faci pe şeful, să te impui în faţa altora, chiar dacă asta te obligă să fii dur. ♦ Preţul lucrurilor contează mult pentru tine (îţi aminteşti uneori de preţul unor nimicuri pe care le-ai cumpărat). ● Simţi nevoia de a te vedea des cu prietenii. ■ Eşti foarte independent, suporţi greu să ţi se spună ce să faci. ● Îţi este greu să lucrezi într-un mediu indiferent sau ostil.
CÂT DE EMOTIV EŞTI? Calculează punctele obţinute la ♦,○,●,■ şi vezi în ce categorie te încadrezi. Majoritate ♦ Eşti pătimaş Foarte încăpăţânat, foarte „concentrat”, eşti o persoană care se iplică trup şi suflet în tot ceea ce face (uneori eşti puţin maniac sau chiar obsedat) şi nu suporţi ca ceilalţi să nu fie la fel. Deteşti persoanele slabe, blegi, încete, lipsite de voinţă, leneşe, resemnate, care renunţă uşor. Foarte rar intense, emoţiile pe care le trăieşti sunt durabile, acţionează în profunzime şi te afectează uneori mai mult decât îţi imaginezi, deşi nu o arăţi ( ai tendinţa de a te controla, te enervezi rar). Majoritatea timpului, emotivitatea este mai mult
258
pozitivă, îţi hrăneşte pasiunile (pentru un lucru, un proiect, o idee, o persoană), dar uneori te blochează (ai tendinţa de a te încăpăţâna să nu faci un lucru, în loc să te adaptezi). Majoritatea ○ Eşti sensibil Intense, contradictorii, emoţiile tale rămân destul de superficiale. Te afectează rar în profunzime. Emotivitatea transpare dintr-un fel de instabilitate, dintr-o nervozitate a gesturilor şi mişcărilor, din schimbări bruşte de dispoziţie. Nu te afectează însă negativ. Dimpotrivă, eşti o persoană foarte sensibilă, te adaptezi foarte uşor la toate mediile. Reversul medaliei: ai tendinţa să fii împrăştiat sau, uneori, foarte distrat (de cei din jur, de un lucru nou etc.), nu eşti foarte constant în ideile şi afecţiunile tale. De fapt, eşti destul de imprevizibil: îţi este greu să te organizezi, să urmezi o rutină, un program. Însă toate aceste lucruri îţi dau prospeţime şi farmec. Majoritate ● Eşti tandru Foarte sensibil la evenimentele exterioare (eşti mai mult un introvertit, un timid), eşti uşor influenţat în ceea ce priveşte starea ta de spirit, sensibilitatea şi sentimentele tale. Pe de o parte, eşti foarte atent cu ceilalţi (dovedeşti foarte multă empatie, îţi place să cunoşti lume nouă), însă, pe de altă parte, emotivitatea te blochează, îţi inhibă toate activităţile şi relaţiile. Îţi lipseşte siguranţa (nu vorbeşti cu uşurinţă), încrederea în tine (te temi de propriile reacţii, de faptul că ai putea să roşeşti, să te bâlbâi), nu te simţi în largul tău în societate. De fapt, ai tendinţa de a te eschiva: ceilalţi te percep, uneori, ca pe o persoană distantă, chiar rece. Nu este deloc aşa, căci în intimitate devii tu însuţi şi înfloreşti. Majoritate ■ Eşti entuziast Mereu în mişcare, ai nevoie de un climat de tensiune pentru a te simţi viu, pentru a da ce e mai bun în tine. Reacţii emoţionale frecvente, foarte intense (faci crize de nervi pentru nimic), însă puţin durabile. Deşi eşti plin de optimism, de bună dispoziţie, uneori îţi lipseşte moderaţia (eşti prea ostentativ, exuberant, entuziast, exagerat, curajos, ai tendinţa să ridici rapid vocea, să te ambalezi pentru nimic, să reacţionezi mai mult decât e cazul), dar emotivitatea ta este mai mult simulantă. Nu ai nici o problemă în a te afirma (eşti foarte pregătit pentru a intra în competiţia socială şi amoroasă), iar buna ta dispoziţie este molipsitoare şi te face plăcut în societate.
COEFICIENTUL TĂU EMOŢIONAL Eşti stângaci (răstorni, spargi lucrurile...). □ Da □ Mai degrabă da □ Mai degrabă nu
□ Nu
Oamenii te dezamăgesc adesea. □ Da □ Mai degrabă da
□ Nu
□ Mai degrabă nu
Ţi s-a reproşat deseori că eşti pre impulsiv.
259
□ Da
□ Mai degrabă da
□ Mai degrabă nu
□ Nu
De fiecare dată când trebuie să vorbeşti în faţa a mai mult de două persoane, ai trac. □ Da □ Mai degrabă da □ Mai degrabă nu □ Nu Te enervezi uşor. □ Da □ Mai degrabă da
□ Mai degrabă nu
□ Nu
Nu poţi privi pe cineva în ochi mai mult de trei secunde. □ Da □ Mai degrabă da □ Mai degrabă nu □ Nu Dacă trebuie să-l cunoşti pe fostul prieten al iubitei tale, refuzi invitaţia (la cină, să petreceţi o seară împreună). □ Da □ Mai degrabă da □ Mai degrabă nu □ Nu Eşti surprins uneori de reacţiile celor din anturajul tău. □ Da □ Mai degrabă da □ Mai degrabă nu □ Nu Când crezi că jumătatea ta nu are dreptate, nu spui nimic. □ Da □ Mai degrabă da □ Mai degrabă nu □ Nu Te îndoieşti mult de tine. □ Da □ Mai degrabă da
□ Mai degrabă nu
□ Nu
Nu te interesează aproape deloc viaţa personală a oamenilor cu care lucrezi. □ Da □ Mai degrabă da □ Mai degrabă nu □ Nu Nu-ţi place să fii criticat (chiar dacă este o critică justificată). □ Da □ Mai degrabă da □ Mai degrabă nu □ Nu Te simţi singur sau neînţeles. □ Da □ Mai degrabă da
□ Mai degrabă nu
□ Nu
Când cineva te studiază, nu te simţi în largul tău. □ Da □ Mai degrabă da □ Mai degrabă nu
□ Nu
Ai uneori mâinile un pic umede sau foarte reci. □ Da □ Mai degrabă da □ Mai degrabă nu
□ Nu
Îi întrerupi des pe ceilalţi în timp ce vorbesc. □ Da □ Mai degrabă da □ Mai degrabă nu
□ Nu
La birou, nu vorbeşti niciodată de viaţa ta privată. □ Da □ Mai degrabă da □ Mai degrabă nu
□ Nu
260
Îţi este greu să ierţi greşelile celorlalţi; eşti destul de ranchiunos. □ Da □ Mai degrabă da □ Mai degrabă nu □ Nu Ţi se reproşează adesea că ai un aer sarcastic (şi/ sau dispreţuitor). □ Da □ Mai degrabă da □ Mai degrabă nu □ Nu Te cerţi adesea în cuplu. □ Da □ Mai degrabă da
□ Mai degrabă nu
□ Nu
În copilărie, ai avut crize de somnambulism. □ Da □ Mai degrabă da □ Mai degrabă nu
□ Nu
Rămâi în colţul tău la petrecerile unde nu cunoşti pe nimeni. □ Da □ Mai degrabă da □ Mai degrabă nu □ Nu Oamenii se eschivează des atunci când le ceri ajutorul. □ Da □ Mai degrabă da □ Mai degrabă nu □ Nu Iei antidepresive sau anxiolitice. □ Da □ Mai degrabă da □ Mai degrabă nu
□ Nu
Când şeful tău se îmbufnează, te întrebi dacă se ia de tine. □ Da □ Mai degrabă da □ Mai degrabă nu □ Nu Ţi se reproşează adesea că eşti cu gândul în altă parte. □ Da □ Mai degrabă da □ Mai degrabă nu □ Nu Nu te cerţi niciodată cu nimeni. □ Da □ Mai degrabă da □ Mai degrabă nu
□ Nu
Atunci când ţi se pun întrebări personale foarte directe, ai tendinţa să te bâlbâi. □ Da □ Mai degrabă da □ Mai degrabă nu □ Nu Ai adesea un nod în stomac sau în gât. □ Da □ Mai degrabă da □ Mai degrabă nu
□ Nu
COEFICIENTUL TĂU EMOŢIONAL Calculează 2puncte pentru un răspuns „Da”, 1punct pentru „Mai degrabă da”, 0,5puncte pentru „Mai degrabă nu”, 0puncte pentru „Nu”, fă totalul şi vezi în ce categorie te încadrezi. Sub 23 de puncte
261
Eşti un pic prea raţional Mai mult logic decât intuitiv, eşti o persoană cu capul pe umeri, cu picioarele pe pământ. Foarte pragmatic, încerci înainte de toate să fii eficace. Centri tăi de interes sunt stabili şi eşti perseverent în afecţiunile, ideile şi proiectele tale. Cu ceilalţi Îţi vine greu să admiţi (şi să suporţi) că ei pot gândi sau acţiona într-un mod total diferit. Nu reuşeşti să te pui în locul lor, iar în cazul unei dispute, tinzi să devii intransigent (ai dificultăţi în a face concesii, în a accepta compromisuri). Însă se poate conta pe tine; te simţi în largul tău când nu ieşi din rutină. Ai nevoie ca rolurile şi sarcinile unora şi altora să fie bine definite. Deteşti lucrurile aproximative, evenimentele neprevăzute. Foarte exigent, eşti foarte puţin indulgent; îţi vine greu să închizi ochii la erori, eşecuri. Cum să-ţi măreşti QE-ul? Fii mai atent la cei care te înconjoară, încearcă să înţelegi mai mult şi sentimentele lor. Nu toată lumea poate fi ca tine. Nu te angaja în discuţii inutile. Acceptă diferitele puncte de vedere. Între 23 şi 37 de puncte Eşti mai degrabă echilibrat Pentru tine, elementul afectiv este preponderent, însă, chiar şi când ai capul în nori, îţi păstrezi picioarele pe pământ. Sociabil, atent şi apropiat de ceilalţi, rămâi raţional aproape întotdeauna. Cu ceilalţi Intuitiv, deschis, eşti foarte rar prins pe picior greşit de reacţiile celorlalţi. Cu toate acestea, îţi vine greu uneori să te împarţi între raţiune şi sentimente. Eziţi asupra conduitei pe care trebuie s-o adopţi. Uneori ai prea multă încredere şi apoi eşti decepţionat. După lovitura primită, ai adesea remuşcări sau regrete. Ai nevoie de compania celor dragi pentru a da ce e mai bun din tine. Funcţionezi foarte bine în echipă. Te adaptezi uşor la schimbări. Însă, fiind uneori prea înţelegător, prea răbdător, îi încurajezi pe ceilalţi în propriile lor slăbiciuni. Cum să-ţi măreşti QE-ul? Nu încerca mereu să împaci capra cu varza. Acceptă că nu funcţionează totul perfect, aşa cum ţi-ai dori. O alegere, o decizie implică întotdeauna avantaje şi dezavantaje. Învaţă să hotărăşti.
Peste 37 de puncte Eşti un pic prea emotiv Pentru tine, afectivitatea este adesea cotropitoare. Eşti foarte sensibil la evenimente, care îţi pot afecta dispoziţia şi emoţiile.
262
Eşti capabil să te entuziasmezi pentru o idee, un proiect, însă emotivitatea ta adesea te paralizează, îţi frânează acţiunile, îţi blochează relaţiile sociale. Cu ceilalţi Hipersensibil, adesea timid, foarte impresionabil, ai tendinţa să nu ai încredere în tine însuţi. Îţi vine greu să spui „nu”. Amabil, gata întotdeauna să dai o mână de ajutor, eşti adesea prea înţelegător cu ceilalţi şi aceştia sunt mereu tentaţi să abuzeze de gentileţea ta. Ai tendinţa să pui prea mult orice lucru la inimă. Cauţi prea mult să le faci bine. Pe de altă parte, te gândeşti prea puţin când vine vorba de o chestiune personală. În situaţii conflictuale te simţi prost, însă preferi adesea să cedezi decât să înfrunţi (să rezolvi) problemele. Cum să-ţi măreşti QE-ul Învaţă să-ţi stăpâneşti emoţiile: ele te dau de gol! Nu încerca să te faci iubit de toată lumea sau tot timpul. Nu mai fi drăguţ cu toţi. Atunci când nu eşti de acord, spune! Mare lucru dacă va crea probleme!
TU AI O PĂRERE BUNĂ DESPRE TINE ? O părere bună despre tine este esenţială pentru a te simţi bine în pielea ta şi a lega relaţii armonioase. Atunci când nu avem destulă încredere în noi, nu îndeajuns sau deloc, iubim în derivă, muncim prost. Cât de mult te respecţi pe tine? Ce imagine de sine oferi celorlalţi? Alege răspunsul care ţi se potriveşte cel mai bine. La restaurant : a. Spui adesea că ai rezervat o masă, când de fapt nu este deloc adevărat. b. Întârzii întotdeauna. c. Ceri detalii ospătarului asupra tuturor felurilor de mâncare înainte de a alege. d. Nu comanzi decât felurile pe care le cunoşti. e. Faci biluţe din pâine. f. Alegi aceleaşi feluri de mâncare ca la masa alăturată. g. Mănânci nestingherit. Ai o întâlnire cu un patron pentru un job şi te roagă să-l aştepţi. a. Întrebi din 5 în 5 minute dacă mai durează, deoarece mai ai altceva mai bun de făcut. b. Profiţi pentru a da telefoane de pe mobil. c. Pleci după 20 minute, pretextând o altă întâlnire urgentă.
263
d. Îţi spui: „E un nenorocit, a dat postul celui pe care l-a primit înaintea mea”. e. După o oră, întrebi secretara acestuia dacă nu a uitat de întâlnirea programată. f. După o jumătate de oră, îi propui să reprogrameze întâlnirea. Cel mai bun prieten organizează o cină pentru a-ţi prezenta o femeie „făcută pentru tine”. a. Îi arunci numai remarci ironice pe durata mesei. b. Te iei de ea cu orice ocazie. c. Îi povesteşti cu lux de amănunte ultima ta poveste de dragoste. d. Nu spui o vorbă sau aproape nici o vorbă toată seara. e. Îi verşi în poală paharul de vin roşu (fără s-o faci intenţionat). f. Îi propui să o ajuţi să se documenteze pentru următoarea sa carte. g. Găseşti că vecina din stânga ta nu arată deloc rău. Într-o va fi: a. b. c. d. e. f. g.
cafenea, două individe râd în hohote, privind în direcţia ta. Prima ta reacţie Să le arunci paharul în faţă. Să încerci o conversaţie. Să te îmbujorezi. Să te ascunzi în tăcere. Să-ţi scoţi oglinda ca să verifici dacă nu ţi-a rămas salată între dinţi. Să stai cu capul plecat. Să te întorci ca să vezi dacă te privesc.
Îţi vezi prietena pe stradă în compania unui alt bărbat superb: a. Agăţi o individă pe stradă pentru ca prietena ta să te observe. b. Îi faci gesturi vizibile ca să-i atragi atenţia. c. Te ascunzi într-un magazin ca să nu te vadă. d. Îi urmăreşti discret. e. Inviţi creatura să cineze acasă la tine în aceeaşi seară. f. Îi dai de înţeles subtil că ai văzut-o. La întoarcerea acasă, în seara aniversării voastre, surpriză...iubita ta a invitat toţi prietenii. Te simţi : a. Furios, deoarece au venit toţi, doar e viaţa ta privată. b. Încântat, pentru că sunt toţi foarte simpatici şi urmează să petreci o seară minunată. c. Triumfător pentru că te aşteptai un pic la acest lucru. d. Jenat, deoarece sunt şi persoane care nu se plac reciproc. e. Îngrijorat, pentru că acest lucru nu poate să se termine decât rău. f. Liniştit, căci vezi că ea s-a gândit să-i invite pentru tine. g. Mişcat de faptul că ea s-a gândit să-i invite pentru tine. De trei sferturi de oră, stai la coadă pentru bilete la film. O femeie trece în faţa ta : a. O îmbrânceşti fără nici un menajament pentru a-ţi relua locul. b. Te împrieteneşti cu ea.
264
c. d. e. f. g.
Nu-i nimic, o laşi să treacă; ţi s-a întâmplat şi ţie să faci la fel. Te faci că n-ai văzut-o. Te gândeşti: „Cu norocul pe care-l am, va lua ultimele locuri bune!” Îl laşi să treacă în faţa ta pe tipul care bombăne în spatele tău, pentru a-l calma. Nu faci nimic, oricum nu eşti nici măcar la 5 minute aproape de ghişeu.
Deşi nu erai foarte slab, te-ai mai îngrăşat cu 3-4 kilograme de sărbători: a. O pui pe prietena ta la regim ca să nu mai fii tentat. b. Te îmbraci cu haine mai largi ca să ascunzi kilogramele în plus, în speranţa că le vei pierde în scurt timp. c. Nu mai flirtezi decât cu femei cărora le plac bărbaţii graşi. d. Nu mai ieşi din casă deloc timp de o săptămână şi ţii regim. e. Îţi provoci vărsături după fiecare masă. f. Îţi programezi imediat o şedinţă la nutriţionis. g. Eviţi să faci excese timp de o lună.
CE FEL DE OM EŞTI ? Calculează punctele adunate la a,b,c,d,e,f,şi g şi vezi în ce categorie te încadrezi. Te situezi între două categorii dacă diferenţa dintre ele este mai mică de două puncte.
Majoritate a Eşti un luptător Laşi impresia de multă siguranţă de sine, de curaj, de hotărâre. Nu vezi nici un obstacol în calea ta. Îndrăzneşti acolo unde alţii nici nu se gândesc să încerce. Nu ţi-e frică să priveşti oamenii direct în ochi, nici să spui cu voce tare ce gândeşti, ce doreşti. Despre tine se spune:„E o persoană sigură pe el.” Obţii mult având curaj, punându-te sistematic pe primul loc.
Pentru un plus de armonie Începe prin a te relaxa. Renunţă la excitanţi (cafea, alcool...) şi apucăte de yoga, de tai chi sau adoptă o pisică, un câine. Compania unui animal afectuos reduce mult nivelul de stres. Evită sporturile violente (tenis, squash) şi fă mai mult sport de rezistenţă (nataţie, canotaj). Apoi, stabileşte-ţi o serie de obiective realiste. Când îţi impui obiectivele prea înalte (atât de înalte încât devin imposibile), devii un nesatisfăcut cronic şi îţi doreşti să nu le atingi (nici tu, nici alţii). Acordă mai multă atenţie celor din jur în loc să te sacrifici în numele performanţei şi al rezultatelor, în detrimentul comunicării şi al bunelor relaţii cu ceilalţi.
Majoritate b Eşti sociabil.
265
Te simţi bine peste tot şi te adaptezi cu (prea) multă uşurinţă. Nu eşti blocat de convenienţe sau de ce o să zică ceilalţi. Cu tine, nu există probleme. Nu provoci valuri în jur. Obţii mult pentru că eşti simpatic şi fără complexe. Pentru un plus de armonie Mai întâi, eliberează-ţi sentimentele. Data viitoare când mergi la ţară, urlă câteva minute pentru a te elibera de furia strânsă. Lasă gimnastica şi apucă-te de sporturi mai violente (tenis, squash) pentru a elimina surplusul de adrenalină. În acelaşi timp, fii mai atent la nevoile celorlalţi. Evită să te năpusteşti peste ei, să îi urmăreşti peste tot. O sensibilitate rănită poate crea probleme. În toate mediile există coduri de bune maniere, respectă-le! Bate la porţi să intri, nu întrerupe conversaţiile. Obişnuieşte-te să îţi ţii cuvântul. Cineva care spune ceva şi face altceva este enervant.
Majoritate c Eşti orgolios Ai o siguranţă ce îi atrage pe toţi de partea ta. Obţii mult deoarece eşti conştient de valoarea ta şi îţi doreşti cu adevărat să ai succes. Nu te temi să intri în competiţie. Chiar dacă nu câştigi, nu e atât de grav. Încrederea în persoana ta rămâne neschimbată. O iei de la capăt fără nici o problemă. Pentru un plus de armonie În cazul tău, este nevoie mai întâi de tratament psihologic (şi preventiv, ca să nu ai nevoie mai târziu de Prozac). Va trebui să înveţi să iei lucrurile mai uşor. Nu ai nevoie să fii „excepţional” pentru a fi iubit. Pentru acest lucru, este mai bine să acorzi mai multă atenţie activităţilor de grup. Poţi, de exemplu, să practici în mod regulat un sport de echipă sau să faci voluntariat într-o asociaţie umanitară. Încetează, de asemenea, să vorbeşti tot timpul de tine. Trebuie să înveţi să-i asculţi pe ceilalţi, să-i încurajezi să vorbească despre ei. Data viitoare când vei întâlni pe cineva, încearcă, de exemplu, să-l întrebi cinci lucruri despre el însuşi.
Majoritatea d Eşti timid Se vede că nu te simţi în largul tău, eşti stângaci, vulnerabil. Acest lucru are şi partea lui drăguţă şi în general, inspiră bunăvoinţă. Oamenii îţi zic: „Din partea lui nu o să am niciodată surprize neplăcute, nu o să-mi ia niciodată locul (şi nici prietena)”. Obţii mult pentru că eşti rezervat şi nu-i faci pe ceilalţi să se teamă de tine. Pentu un plus de armonie Ca toţi timizii, ai nevoie de socializare pentru a-ţi găsi siguranţa. Acordă atenţie activităţilor de grup (de exemplu, cursuri de teatru) sau sporturi de echipă (spre exemplu, softball). La început, nu te vei simţi în largul tău cu ceilalţi. Dar, foarte repede, îţi vei da seama că înveţi mai mult acceptând faptul că cei din jur oricum te judecă, fie că le placi, fie că nu. Te vei simţi solidar, susţinut, sprijinit de grup (într-un grup, performanţele individuale sunt ameliorate în medie cu 40%). Te vei simţi, de asemenea, într-o formă
266
fizică bună. Începe cu sporturi mecanice. Învaţă să conduci maşina sau, de ce nu, motocicleta. Încearcă să te înscrii la un sport de luptă uşoară precum judo sau aikido. Acest tip de sport te va ajuta să ai mai multă încredere în tine.
Majoritatea e Eşti anxios Ţi-ai format o imagine ideală asupra persoanei tale şi încerci mereu să corespunzi acestei imagini. Eşti hiperconştiincios şi perfecţionist. Încerci să te gândeşti la tot şi să nu laşi nimic la voia întâmplării. Obţii mult pentru că eşti harnic, organizat şi corect. Pentru un plus de armonie Va trebui, mai întâi, să înveţi să te relaxezi. Tratamentele medicale mai uşoare pot să te ajute, spre exemplu, homeopatia (însă tratamente de lungă durată) sau acupunctura (rezultatele se văd imediat). Va trebui să-ţi schimbi, de asemenea, stilul de viaţă. Renunţă la toţi excitanţii ─ cafea, tutun, alcool şi altele; încearcă să ajungi la spa sau la saună o dată pe săptămână. Seara, când te întorci acasă, fă un duş ca să scapi de problemele adunate peste zi, apoi destinde-te într-o baie caldă. Căldura eliberează endorfine care te liniştesc şi care favorizează sentimentul de bine. Înainte de a te băga în pat, bea un pahar de lapte cald, este cel mai bun remediu contra insomniei.
Majoritatea f Eşti adaptabil Nu-ţi iroseşti timpul stresându-te. Te integrezi bine într-un grup, într-o echipă. Obţii mult fiind docil, puţin sau deloc plictisitor. Nu eziţi să-ţi oferi ajutorul. Nu fugi din faţa greutăţilor. Laşi mult de la tine. Deseori te oferi voluntar pentru lucruri mai puţin plăcute. Pentru un plus de armonie Va trebui să înveţi să fii mai independent. Începe cu lucrurile simple. Obligă-te să spui „nu” o dată pe zi („NU, nu am chef de...” sau „NU, nu sunt de acord, cred că te înşeli...”). Fă efortul să mergi singur la cinematograf şi/sau la restaurant cel puţin o dată pe săptămână. Încearcă să petreci o duminică pe lună singur seara, fără să pui mâna pe telefon. La început va fi greu. Uneori îţi va fi frică să dormi singur sau să fii lăsat singur. Însă vei învăţa rapid să faci propriile tale alegeri şi chiar propriile greşeli (oricum, mai bine greşeşti tu decât să se înşele alţii în ceea ce te priveşte).
Majoritatea g Eşti moderat Îţi cunoşti valoarea şi limitele. Întotdeauna faci cât trebuie, nici mai mult, nici mai puţin. Ştii până unde poţi merge, riscurile pe care ţi le poţi asuma, momentul când te poţi desprinde. Vei obţine mult pentru că nu te minţi (cu fel de fel de prostii) şi pentru că eşti sincer cu ceilalţii.
267
Pentru un plus de armonie Nu subestima invidioşii. Nu încerca să fii înţelegător cu toată lumea. Dacă un prieten sau o prietenă îţi face prea multe probleme, nu îl ajuţi fiind prea simpatic. Forţează lucrurile! Obligă-l să dea piept cu situaţiile neplăcute, va fi mai bine pentru el. Nu fi prea bun cu cei care nu merită, vor crede că eşti slab. Tratează-i mai bine cu duritate dacă eşti obligat să-i suporţi. Este singurul mijloc de a întreţine o relaţie prea puţin suportabilă.
CARE ESTE VÂRSTA TA REALĂ ?
Avem cu adevărat vârsta noastră biologică? S-ar părea că nu. Vârsta este, în primul rând, o stare de spirit. De altfel, toate studiile demonstrează acest lucru: de exemplu, francezii au, în medie, cu nouă ani mai puţin în gândire decât pe cartea de identitate! Dar tu? Încercuieşte fiecare răspuns care crezi că ţi se potriveşte.
Cel mai adesea visez că: a. O să cazi în gol. b. Pereţii se strâng în jurul tău. c. Eşti dezbrăcat complet sau pe jumătate în public. d. Zbori ca o pasăre. Pe copiii tăi i-ai învăţa: a. Să se descurce singuri în viaţă. b. Să-şi asume responsabilităţile. c. Să facă ce le place. d. Să respecte anumite valori. Un „prieten” îţi spune că a văzut-o pe soţia ta dansând lipită de alt bărbat. Ce îi răspunzi: a. „Nemernica, nu o să se schimbe niciodată!” b. „Vezi răul peste tot...El o săruta pe gură?” c. „Stai aşa, îl cunosc, e fratele ei mai mic.” d. „Fii drăguţ şi şterge-mă din agenda ta.” Ce crezi despre marea dragoste: a. De obicei, sunt doar poveşti. b. Se întâmplă doar o dată în viaţă. c. Este doar o relaţie între doi oameni. d. Se clădeşte în doi, zi de zi.
268
Îi telefonezi mamei tale: a. Nu mai mult decât o dată pe lună. b. Cel puţin o dată pe săptămână. c. Aproape în fiecare zi. d. Câteodată.
Într-un cuplu, gelozia este mai degrabă: a. Un condiment. b. O otravă. c. Un joc. d. Inevitabilă. Faci sport (sau vei face) mai ales : a. De performanţă. b. Pentru sănătate. c. Pentru că îţi face plăcere. d. Ca să te menţii în formă. Se întâmplă să te rogi : a. Niciodată sau aproape niciodată. b. Destul de frecvent. c. Doar când doreşti ceva. d. Din când în când. Dacă sunt alegeri, pe cine votezi : a. Pe cel mai „puţin rău” dintre candidaţi. b. Aceeaşi persoană; eşti fidel unui singur om, unui partid. c. Pe cel care ţi se pare cel mai simpatic/ă. d. Pe cine întruchipează idealul tău (ori nu votezi deloc, ori votezi în alb). În opinia ta, cel mai mult contează pe lume: a. Banii (v. Marx). b. Legea morală (v. Moise). c. Sexul (v. Freud). d. Totul este relativ (v. Einstein). Pentru tine soţia ideală este aceea care, în momentele dificile, rămâne fidelă în primul rând: a. Ţie. b. Angajamentelor sale. c. Sentimentelor sale. d. Ei însăţi. Pentru tine, un prieten adevărat înseamnă mai ales: a. Persoana care este alături de tine atunci când ai nevoie de el. b. Persoana pe care poţi conta când ai primit o lovitură grea.
269
c. Persoana care este gata oricând de distracţie. d. Persoana care nu te judecă niciodată. Un prieten îţi propune să-ţi înlesnească obţinerea unui apartament într-un cartier elegant: a. Nu eziţi, de ce să nu profiţi tu decât altcineva care nu-l merită mai mult decât tine. b. Eziţi; pe de o parte, este împotriva tuturor principiilor tale. c. Nu eziţi; la urma urmei, îl meriţi din plin. d. Eziţi; există oameni care au mai mare nevoie decât tine. În relaţiile tale, în general: a. Te îndoieşti adesea de sinceritatea celorlalţi. b. Te gândeşti că majoritatea oamenilor sunt sinceri pe moment, apoi.... c. Ai tendinţa să crezi tot ce ţi se spune. d. Ai încredere a priori până la proba contrarie. Când faci bilanţul ultimilor 10/20 de ani, te gândeşti că: a. Ai devenit o persoană mai dură. b. Te-ai maturizat mult. c. Nu te-ai schimbat prea mult. d. Ai învăţat multe.
VÂRSTA TA INTERIOARĂ Calculează punctele obţinute la a,b,c,d şi urmăreşte în ce categorie te încadrezi pentru a vedea câţi ani ai în plus sau în minus faţă de cartea de identitate.
Majoritate a +7 ani Ai avut vise măreţe (să ieşi din carapace, să schimbi stilul de viaţă, lumea), dar realitatea ţi-a pus plumb în aripi. Aşteptările ţi-au fost înşelate şi ai suferit decepţii (din partea altora şi, uneori, chiar din partea ta). Dintr-odată nu mai crezi în idealuri înalte şi preferi să fii considerat mai degrabă un cinic decât un naiv. Oricum, ai câţiva ani în plus faţă de vârsta ta biologică. Nu e grav dacă în felul ăsta te apropii de vârsta de 20 de ani, dar e ingrijorător dacă ai mai mult de 50 de ani. Cum să întinereşti Începe prin a elimina din jurul tău persoanele negative (pesimiştii, negativiştii, smiorcăiţii, cinicii de tot felul, criticii, persoanele care cobesc...) şi vei vedea viaţa într-o manieră mult mai optimistă, lucru care va face loc unor noi întâlniri. Apoi schimbă strategia, pentru că atitudinea pe care o ai (cinismul, ironia, chiar şi autoironia, oportunismul...) este defensivă. Îţi este teamă să nu suferi din nou. Încearcă să-ţi regăseşti naivitatea. Asta nu înseamnă că trebuie să înghiţi toate mizeriile celorlalţi, dar învaţă să ai încredere în tine şi în ceilalţi. Nu vei avea decât de câştigat. Şi, chiar dacă, din naivitate, vei face prostii sau greşeli, eşti destul de mare încât să treci cu bine peste probleme.
270
Majoritatea b +13 ani Poate că ai fost cresut de persoane nu foarte tinere (părinţi, bunici) sau într-o manieră foarte strictă. Ori, pur şi simplu, a trebuit să înfrunţi viaţa prea devreme (părinţi absenţi) sau obligat să-ţi câştigi traiul (greutăţi în familie). Oricum, te-ai maturizat mult prea precoce, cu câţiva ani mai devreme. Nu este atât de grav dacă ai mai puţin de 40 de ani, în schimb este îngrijorător dacă ai trecut de vârsta a doua, fiindcă îţi va fi mai greu să te schimbi. Cum să regăseşti tinereţea spiritului Începe prin a acorda prioritate propriilor dorinţe. Nu-ţi mai spune „E prea greu, nu voi reuşi!”, „E ridicol, o să-mi fie ruşine!”sau „E deja prea târziu, sunt prea bătrân!”. Toate astea nu sunt decât pretexte pe care le inventăm pentru noi înşine, pentru că e mult mai simplu să rămâi fixat în vechile obiceiuri decât să le schimbi. Aşa că ia-ţi inima în dinţi şi schimbă-te. Nu-ţi refuza plăceri egoiste şi nu te gândi la consecinţe. Copiii, când au chef să construiască o cabană, să facă un om de zăpadă, să se suie în pomi, fac pur şi simplu toate lucrurile astea fără să se gândească la riscuri, la aşchiile din degete, la mâinile îngheţate, la cât de înalt e copacul. Urmează-le exemplul şi uită de constrângerile pe care ţi le impui zilnic; vei lupta mai bine (şi mai durabil) împotriva „îmbătrânirii”morale. Majoritatea c - 15 ani Ai încă 18 ani? Trăieşti o adolescenţă tardivă? O să te îndrăgosteşti iar? Nu e cazul. Atunci, bravo! Mai ales dacă ai trecut de 40. Ai ştiut să-ţi păstrezi tinereţea spiritului, în ciuda experienţelor, responsabilităţilor, vicisitudinilor vieţii. Tu nu ai putea spune „nu mai e de vârsta mea” sau „viaţa mea s-a terminat!”: necunoscutul, noutatea nuţi provoacă teama. Bineînţeles, simţi adesea greutatea trecutului, însă, în general, senzaţia aceasta nu durează în general mult timp. Cum să rămâi tânăr În mod paradoxal, „îmbătrânind”. Astăzi, spontaneitatea ta este deseori făcută mecanic, elanurile de încredere înseamnă, de fapt, credulitate. Eşti capabil să te şi uimeşti pe tine însuţi, eşti primul atunci când e vorba de plăceri sau de noi experienţe, însă ai şi tendinţa de a fi împrăştiat: nu eşti foarte stabil în viaţa privată, socială, profesională. Este o modalitate, mai mult sau mai puţin inconştientă, de a fugi. Ca şi cum ţi-ar fi frică să îmbătrâneşti prematur. Însă putem fi maturi şi, în acelaşi timp, tineri în spirit. Astfel, fixează-ţi o prioritate, un obiectiv şi mergi până la capăt.
Majoritate d - 9 ani Nu e rău, mai ales dacă ai 40 de ani sau chiar mai mult în cartea de identitate: te poţi lăuda cu adevărat că ai spiritul tânăr. Cu tine, nimic nu se simte învechit. Eşti capabil să experimentezi plăceri noi sau să faci totul ca prima oară. Chiar şi atunci când eşti întro relaţie de mult timp stabilă (de cuplu sau socială), eşti în pas cu noul. Idei, oameni, proiecte, viitorul...,eşti permanent deschis.
271
Cum să rămâi tânăr Cum să priveşti în continuare viaţa şi pe cei din jur ca pe cel mai frumos şi interesant lucru, în ciuda timpului care trece şi a imaginilor din oglindă? Împlinindu-ţi o dorinţă, chiar dacă este neînsemnată, în fiecare zi (cel puţin o dată). De fiecare dată când îţi place un lucru, creierul secretă endorfine în organism. Ne putem bucura de acest „drog” fără nici un fel de risc. Este ceea ce te face să pluteşti (sau să simţi că-ţi cresc aripi) atunci când, de exemplu, te îndrăgosteşti. Aşa că fă-ţi mici planuri în fiecare zi pentru a alunga plictiseala şi pentru ca timpul să treacă într-un mod plăcut („o să mă duc la cinematograf, o să fac o baie cu aburi, o să plec în weekend”...). Altfel, rişti să devii blazat.
CE TE STIMULEAZĂ ÎN VIAŢĂ?
Ce lucruri te motivează, ce te face să te scoli în fiecare dimineaţă şi să dai piept cu viaţa? Dragostea, ambiţia, dorinţa de succes....Răspunde simplu la următoarele întrebări. Să trăieşti o dragoste adevărată: a) Îţi cere prea mult timp. b) Este un lucru miraculos. c) Nu crezi în dragostea adevărată. d) Este foarte complicat, un pic riscant. Ce îţi provoacă teamă: a) Să eşuezi în realizarea ambiţiilor tale. b) Să fii abandonat. c) Să nu intereseze pe nimeni de tine. d) Să-ţi pierzi serviciul. Ce te împiedică să fii fericit: a) Oamenii care îţi pun beţe în roate. b) Egoismul celorlalţi. c) Nedreptatea. d) Agresivitatea din viaţa zilnică. Eşti dispus să cumperi un produs atunci când: a) Eşti sigur de calităţile lui. b) Produsul susţine financiar o cauză umanitară. c) Marca produsului îţi inspiră încredere. d) Prezintă garanţii ecologice. Fericirea înseamnă mai ales:
272
a) b) c) d)
O chestie de voinţă. Să ai puţin noroc. Să ai succes. Să nu întâlneşti nefericirea.
Chiar dacă ai iubi pe cineva, nu ai fi pregătit: a) Să îţi sacrifici cariera. b) Să rupi relaţia cu familia ta. c) Să renunţi la prieteni. d) Să laşi totul pentru a-ţi reface viaţa şi să pleci în străinătate. Ţi-ai ales meseria actuală: a) Pentru reuşită socială. b) Pentru a le face pe plac părinţilor. c) Din întâmplare, în funcţie de întâlniri. d) Pentru siguranţa pe care mi-o oferă.
CUM SĂ INTERPRETEZI RĂSPUNSURILE? Calculează rezultatele de la a, b, c, d şi vezi în ce categorie te încadrezi. Dacă ai mai puţin de două puncte diferenţă între diversele valori (a,b,c,d), te situezi în două categorii.
Majoritatea a Furia de a învinge Dai dovadă de o dorinţă insaţiabilă de succes. Deseori, acest lucru este foarte stimulant: din punct de vedere social, nu te îndoieşti de nimic în slujba ta, nu vezi nicăeieri obstacole. Tocmai de aceea reuşeşti adesea acolo unde alţii nici măcar nu îndrăznesc. Obţii uşor lucruri cu ajutorul îndrăznelii şi aspectului tău. Pentru tine, esenţial este să ai încredere în tine. Însă te închizi în vise de succese extraordinare sau de iubiri ideale, în loc să treci cu adevărat la fapte, să faci totul pentru a reuşi în afacerile tale sau în cuplu. Sfatul nostru Trebuie să mai şi gândeşti înainte să acţionezi: învaţă să fii răbdător (în loc să acţionezi întotdeauna imediat pentru că nu ai răbdare) şi asumă-ţi riscurile doar când asta este cea mai bună soluţie (în loc să joci riscant pentru că nu ştii să fii prudent).
Majoritatea b Nevoia de iubire De vină să fie, oare, nişte părinţi un pic indiferenţi, o copilărie singuratică, un mare eşec sentimental? În tot cazul, astăzi, dragostea este cea care te conduce în acţiunile tale. Ai nevoie să fii iubit şi să iubeşti pentru a te simţi plin de viaţă, pentru a fi motivat. Pentru iubire eşti capabil de orice: să-ţi schimbi lookul, modul de viaţă, să renunţi la tot
273
pentru a urma persoana iubită până la capătul lumii. Reversul medaliei: ai nevoie de dragoste încât, chiar şi atunci când eşti iubit, nu este de ajuns. Sfatul nostru Relaxează-te! Nu aştepta totul de la sufletul tău pereche. Viaţa ta afectivă poate, de asemenea, să implice familia ta, prietenii, o acţiune umanitară. Încearcă să dai mai mult decât ceri (cum faci de obicei, enervându-ţi partenerul). Când iubim fără să aşteptăm nimic în schimb, nu putem avea parte decât de surprize frumoase.
Majoritatea c Setea de recunoştinţă Oare este vorba de timiditate sau, din contră, de siguranţă de sine? În tot cazul, faci totul pentru a ieşi în evidenţă. Avantaje: eşti foarte sociabil, ai carismă, ştii să te faci plăcut, să seduci (nu numai fizic). Dezavantaje: îţi este greu când te simţi izolat (ai nevoie să trăieşti în grup), atunci când meritele tale nu sunt recunoscute la justa valoare. În fond, trăieşti prea mult în funcţie de părerile celorlalţi, eşti prea sensibil la ceea ce se spune despre tine. Sfatul nostru Toţi avem nevoie ca meritele să ne fie recunoscute şi apreciate. Însă ceilalţi nu-şi pierd timpul să ne observe pe noi, dacă am făcut bine sau nu. Obişnuieşte-te să faci lucrurile pentru tine şi nu în funcţie de ceea ce gândec ceilalţi despre tine.
Majoritatea d Nevoia de siguranţă Ai renunţat la aproape toate visele tale de copil şi la primele tale ambiţii.În prezent, ai o anumită experienţă dobândită, de viaţă sau profesională. Te mulţumeşti să o păstrezi, forţându-te să nu te lauzi prea tare. Asta prezintă, evident, avantaje. Neieşind din lumea ta bine trasată, îţi limitezi automat posibilităţile de eşec, ca şi riscurile de a suferi. Rar ai surprize neplăcute, dar, în aceeaşi măsură, nu ai nici mari bucurii. Treci pe lângă multe lucruri din lipsă de curiozitate (de fapt, din prudenţă excesivă).
274
POŢI CONVIEŢUI FERICIT CU CEI DIN JUR ?
Atunci când nu avem parte de plăceri şi fericire personală (sau avem prea puţin), atunci ne simţim prost, ne spun psihologii. Pentru R. Kahler, un psihanalist american, aptitudinea noastră de „bien vivre” (convieţuire) cu ceilalţi depinde în primul rând de interdicţiile din copilărie, de mustrările pe care le-am primit. Care sunt ale tale ? Încercuieşte afirmaţiile care ţi se potrivesc. ● Nu ai luat mai mult de 15 zile de concediu una după alta (de când munceşti). ◙ Ai deseori migrenă când te trezeşti. ● Când pleci cu prietenii, te angajezi să rezervi locuri pentru toată lumea. ■ Când un apropiat îţi face o scenă, îţi este teamă să nu vă certaţi de tot. ◙ Ai visat (de cel puţin două ori) că erai dezbrăcat în public. ■ Într-un grup de prieteni, faci deseori şi treburile celorlalţi (iar acasă eşti la fel). ◙ Nu-ţi place când ţi se mulţumeşte. ■ Consideri că, atunci când persoane se iubesc, trebuie să facă totul împreună (să iasă, să mănânce, să doarmă...). ◙ Te enervezi atunci când soacra îţi oferă sugestii în anumite privinţe (copii, cumpărături, viaţa în general). ■ Ai pierdut numărul CD-urilor, cărţilor, hainelor pe care le-ai împrumutat şi care nu ţi s-au dat înapoi. ♦ Îţi este greu să faci complimente (soţiei tale, prietenilor, oamenilor care muncesc pentru tine sau cu tine). ● Îţi este teamă uneori să nu fii considerat interesat. ♦ Eşti foarte rigid atunci când vine vorba de morală, de etică sau de valori. ● Ai nevoie să te simţi indispensabil. ◙ Consideri că ceilalţi cer mult de la tine (soţie, copii, prieteni,şef...).
275
● Îţi rozi unghiile dintotdeauna. ♦ Crezi că e mai uşor să rezolvi tu anumite lucruri decât să le explici altuia. ■ Intri des în biroul şefului tău doar ca să-i spui bună ziua. □ Atunci când te imaginezi peste doi , trei ani, nu ai o idee precisă asupra a ceea ce o să faci. ♦ Ajungi de obicei târziu la serviciu (la birou, acasă). □ Îţi pierzi adesea lucrurile (agenda, stiloul, ochelarii, dosarele...). ♦ Treci în urma celorlalţi după ce fac anumite treburi (soţ, copii, femeia de serviciu, colegi) pentru a le reface după cum îţi place. □ Nu ştii când trebuie să-ţi faci revizia la maşină. ● Ai deseori rău de maşină. ◙ Ţi s-a reproşat adesea că eşti suspicios. ● Lucrezi deseori seara, acasă, sau în weekend. ■ Nu îndrăzneşti să spui „nu” când şeful tău îţi aruncă încă un dosar, deşi eşti ocupat până peste cap. □ Întârzii des la întâlniri deoarece ţi-a luat trei ore ca să parchezi. ■ Atunci când consideri că eşti victima unei nedreptăţi, ai tendinţa să te îmbufnezi. □ Copii tăi îţi pun aproape în fiecare weekend întrebarea (neplăcută):„Ce facem azi?” ◙ Bănuieşti câteodată că vecinii tăi fac zgomot numai pentru a te enerva pe tine. ♦ Nu faci decât să munceşti, nu ai deloc sau aproape deloc viaţă personală. □ Prietenii tăi îţi reproşează adesea că nu eşti de găsit la telefon. ♦ La birou, nu vorbeşti deloc de subiecte în afara seviciului (shopping, timp liber, politică, viaţă privată). □ Ai obiceiul de a nota absolut totul (nume, numere de telefon, liste de cumpărături, de ieşiri etc.) pe prima hărtiuţă pe care o găseşti.
276
♦ Nu îţi place să arunci vechituri (reviste, cataloage, agende vechi de doi ani, stilouri folosite...). ■ Nu ştii cum să scapi repede de cei care se întind cu vorba la telefon. □ La cel mai mic eveniment neprevăzut, tot programul zilei tale este dat peste cap. ◙ Deteşti să stai la coadă (la cinema, la restaurant, la doctor...). ● În caz de eşec te aduni cu greu.
CUM SĂ INTERPRETEZI REZULTATELE? Calculează numărul pătratelor care le-ai bifat, apoi împartele la doi: vei obţine o notă a aptitudinii pe care o ai (cuprinsă între 0 şi 20). Sub 11,5/20 Eşti foarte echilibrat Fără nici o îndoială, ai simţul organizării şi al plăcerii. Eşti capabil să conciliezi munca, viaţa de cuplu, viaţa de familie şi să petreci un timp plăcut cu ceilalţi sau singur. Chiar şi atunci când duci o viaţă agitată, ştii să îmbini momentele de linişte cu cele de fericire. Chiar şi aşa, în viaţă apar uneori evenimente care dau peste cap şi cele mai bune mecanisme. Ce fel de probleme poţi să ai în cazul unor evenimente neplăcute? Calculează simbolurile pe care le-ai adunat şi vezi în ce categorie te încadrezi. Sub 11,5/20 şi mai mult Nu eşti echilibrat Trăieşti în aşa fel încât îţi este greu să respiri (ai puţine momente de „bien vivre”). Cum să faci faţă problemelor? Calculează simbolurile şi vezi în ce categorie te încadrezi. Majoritate ◙ Scenariul tău:„Fii puternic” Sentiment asociat: orgoliul Pari uneori un pic distant şi nu îţi arăţi uşor sentimentele. Consideri că nu eşti apreciat la adevărata ta valoare. Nu petreci clipe plăcute alături de ceilalţi pentru că îţi este teamă să nu te trezeşti în situaţia de a fi respins. Cum să rescrii scenariul? Învaţă să te opreşti, să te destinzi, să te odihneşti. Cum? Primul lucru pe care trebuie să-l faci: să ai încredere. Eşti mult prea temător (inconştient), îţi iei mereu prea multe măsuri de siguranţă. Nu încerca să controlezi totul. Lasă-i pe ceilalţi, care te iubesc, s-o facă. Majoritate □ Scenariul tău:„Grăbeşte-te”
277
Sentiment asociat:angoasa Trăieşti aproape mereu într-o stare de criză, forţându-te să faci cât mai multe lucruri posibile într-un timp record. Nu ai parte de „bien vivre”, deoarece eviţi să-ţi acorzi timp ţie însuţi. A te rupe ar implica riscul să îţi pui întrebări asupra multor lucruri din viaţa ta. Cum să rescrii scenariul? Învaţă să îţi planifici timpul (în ajunul zilei pentru a doua zi seara, marţea pentru weekend, în februarie pentru concediul din vară), respectă scadenţele şi păstrează-ţi timp şi pentru tine. Cea mai bună ecuaţie:rezervă 25% din timpul liber pentru a face faţă neprevăzutului sau pentru a profita de plăceri neaşteptate. Majoritatea ♦ Scenariul tău:„Fii perfect” Sentiment asociat: ruşinea Nu te simţi cu adevărat la înălţime, te îndoieşti de tine, de capacităţile tale. Eşti neînduplecat cu tine însuţi, ţi-e greu să te adaptezi în societate. Te refugiezi în muncă (în detrimentul recreerii şi al prietenilor) pentru a nu fi obligat să-ţi pui pe tavă criteriile proprii de judecată, opiniile şi valorile tale. Cum să rescrii scenariul? Nu încerca să fii perfect, mulţumeşte-te să faci lucrurile bine (este deja prea mult) şi păstrează-ţi timp şi pentru tine (eventual, organizndu-l mai eficient). Cum? Impune-ţi termene limită, pentru a nu te îneca în detalii inutile şi a pierde timpul degeaba). Majoritate ■ Scenariul tău:„Te rog” Sentiment asociat: frica, timiditatea Pentru a fi cât mai plăcut, spui „da” la orice şi oricui, chiar când nu ai chef sau nu ai timp. Nu ştii să trăieşti plăcut deoarece preferi să te laşi copleşit de ceilalţi decât să-ţi asumi riscul unei confruntări, unui conflict, chiar şi a unei despărţiri. Cum să rescrii scenariul? Încearcă să-ţi reînsuşeşti propria existenţă, timpul, arătându-te mai egoist faţă de ceilalţi. Prima persoană căreia trebuie să înveţi să-i spui „nu” eşti chiar TU. De fiecare dată când spui:„Trebuie să fac asta sau aia...”, gândeşte-te „Oare trebuie într-adevăr să fac asta...”, apoi încetează să mai faci şi treaba altora la birou sau toate corvezile casei. Majoritate ● Scenariul tău:„Fă un efort” Sentiment asociat: vinovăţia Laşi mereu pe mai târziu ocaziile de „bien vivre” deoarece consideri că nu le meriţi (inconştient). Nu îndrăzneşti să-ţi faci o plăcere deoarece ţi-e teamă de sancţiuni dacă lucrurile iau o întorsătură rea („O să am o dezamăgire pe urmă”. „O să mi se reproşeze”, „Voi suferi” etc.) Cum să rescrii scenariul? Stabileşte-ţi adevăratele nevoi şi priorităţi pentru a înceta să te mai dispensezi şi să faci mai mult decât trebuie. Mai lasă de lucru la birou, acasă, mai stai cu prietenii
278
(învaţă să te relaxezi). Fă-ţi partea ta de treabă şi nimic altceva mai mult pentru a-ţi găsi timp pentru tine.
CUNOŞTI BUNELE MANIERE ?
Să ai bune maniere este indispensabil pentru a întreţine relaţii plăcute cu ceilalţi. Eşti un model de delicateţe sau nu prea îţi pasă de bunele maniere? Încercuiţi răspunsul pe care îl consideraţi corect. Afli că o prietenă urmează să aibă un copil: a. Îi telefonezi pentru a o felicita. b. Îi trimiţi un mail. c. Îi scrii o mică scrisoare. Scrii funcţionarului de la impozite, însă doar o singură formulă de politeţe este cea corectă, adică: a. Cele mai bune urări. b. Cu cele mai alese sentimente. c. Cu respect. Pentru a saluta portăreasa de la imobilul în care locuieşti, spui: a.„Bună ziua!” b.„Bună ziua doamnă Popescu!” c.„Bună ziua doamnă!” Un bărbat, o femeie, o scară; care sunt bunele maniere în acest caz: a. Bărbatul merge în spatele femeii şi la urcare şi la coborâre. b. Bărbatul merge în spate le urcare şi în faţă la coborâre. c. Bărbatul merge în faţă şi la urcare şi la coborâre. Care din următoarele reguli nu este corectă atunci când facem prezentări: a. Se prezintă bărbaţii femeilor. b. Se prezintă tinerii persoanelor în vârstă. c. Se prezintă cei mai puţin cunoscuţi celor cunoscuţi. Pe stradă un bărbat trebuie să meargă alături de o femeie: a. La dreapta sa. b. La stânga sa. c. Pe partea de lângă stradă. Ce spui când faci cunoştiinţă cu cineva: a. „Încântat să vă cunosc.”
279
b. „Îmi pare bine.” c. „Îmi pare bine să vă cunosc.”
Atunci când un cuplu merge la restaurant: a. Bărbatul lasă femeia să treacă înainte. b. Îi ţine uşa şi ea intră prima. c. El intră întotdeauna primul. La restaurant, cine dă semnalul de plecare: a. Bărbatul, după ce a plătit nota de plată. b. Amândoi de comun acord. c. Femeia, ridicându-se. Ce nu trebuie făcut când se organizează o masă: a. Să plasezi invitatul de onoare la dreapta stăpânei casei. b. Să aşezi doi logodnici unul lângă altul. c. Să plasezi soţii unul în faţa celuilalt. În timpul unei mese: a. O femeie poate să-şi toarne singură vin în pahar. b. Ea trebuie să ceară unui bărbat s-o facă. c. Un bărbat poate să servească apă unei femei fără să o întrebe dacă doreşte. Atunci când ai terminat de mâncat, îţi aşezi tacâmurile: a. De o parte şi de alta a marginii farfuriei. b. În farfurie, cuţit peste furculiţă. c. În farfurie, în paralel, cuţitul spre tine. Înainte de masă: a. Trebuie să urăm celorlalţi „Poftă bună!” b. Doar persoana care primeşte trebuie să spună „Poftă bună!” c. Nimeni nu trebuie să spună „Poftă bună!”
La masă, este permis: a. Să te ridici pentru a merge la toaletă. b. Să te joci cu câinele. c. Să rupi pâinea cu mâinile. Care este forma corectă: a. Osă mă scuz puţin. b. Mă scuzaţi. c. Scuzaţi-mă.
280
CUNOŞTI BUNELE MANIERE SAU NU? Calculează câte 1 punct pentru fiecare răspuns (corect) şi vezi în ce categorie te încadrezi. Sub 5 puncte Îţi cam lipsesc bunele maniere Există două explicaţii: sau provii dintr-un mediu (nu neapărat defavorizat) unde nu se acordă prea mare importanţă bunelor maniere. Nici părinţii, nici profesorii nu ţi-au dat nici o educaţie, ai crescut singur, cum ai vrut. Sau, a doua explicaţie, încă nu ai tăiat cordonul ombilical; continui (la vârsta ta!) să o faci pe adolescentul rebel, să fii prost crescut din principiu. În tot cazul, astăzi eşti departe de a fi un model de bună creştere şi delicateţe. Degeaba te-ar bate cineva la cap cu regulile elementare ale politeţii, n-ar funcţiona deloc. Bineînţeles, din când în când sau cu anumite persoane, faci fără îndoială un efort. Dar, majoritatea timpului, eşti grosolan. Cum am putea să te civilizăm un pic? Începe cu lucrurile simple: învaţă să spui „bună ziua”, „bună seara!”, „te rog”, „mulţumesc”, cuvinte simple, care fac viaţa mai plăcută. Restul va veni de la sine. Între 5 şi 9 puncte Cunoşti acceptabil bunele maniere Chiar dacă nu ai primit o educaţie foarte aleasă, cunoşti bunele maniere de bază, indispensabile în societate şi în viaţa de cuplu şi ai mai curând reflexe bune. Spui „bună ziua”, „mulţumesc” atunci când trebuie, nu uiţi să urezi la aniversări cele cuvenite, să speli cada după ce ai făcut duş sau să duci gunoiul. Bineînţeles, laşi câteodată telefonul deschis la restaurant, cauţi în farfuria soţiei tale sau nu cedezi locul persoanelor în vârstă în metrou sau autobuz. Însă, într-o lume în care politeţea şi bunul simţ sunt pe cale de dispariţie, eşti aproape o excepţie. În plus, să-ţi lauzi soţia când aceasta a stat 3 ore făcând mâncare (cu toate că rezultatul nu este unul fericit) şi că trebuie să-ţi previi soţia când vrei să-ţi inviţi prietenii acasă să vă uitaţi la serialul preferat.
Peste 9 puncte Eşti foarte civilizat Eşti o perlă, unul dintre ultimii reprezentanţi ai unei specii pe cale de dispariţie. Ai primit o educaţie de modă veche (în familie, şcoală etc.)? Sau cunoşti la perfecţie bunele maniere datorită experienţei? Oricum, eşti foarte politicos, foarte delicat, lucru rar în ziua de azi. La tine, curtoazia şi bunul simţ nu sunt de faţadă, ci au devenit o a doua natură. Bineînţeles, mai ai şi tu lipsuri. Ţi se întâmplă să-ţi mai întrerupi interlocutorii, să spui „servici” în loc de „serviciu” sau să întârzii la o întâlnire. Dar, în general, dai dovadă de multă atenţie şi consideraţie, încât nu i se poate reproşa nimic. Aşa încât, chiar dacă politeţea ta are câteodată şi ceva ipocrit (ţi se reproşează că duci lipsă de spontaneitate, de francheţe) sau agasant(mai ales pentru acei care sunt mai prejos de tine) continuă să fii aşa.
281
ŞTII SĂ FACI ŞANSA SĂ-ŢI SURÂDĂ?
„Pentru norocoşi, chiar şi cocoşul face ouă”, spune un proverb grec. Eşti dintre cei care ştiu să facă şansa să le surâdă? Sau, dimpotrivă, dai cu piciorul tuturor oportunităţilor? Chiar dacă e aşa, nu-ţi face probleme: poţi să prinzi norocul şi să-l faci să te iubească.
Iată două serii de afirmaţii contradictorii. Alege din fiecare coloană pe cea care se potriveşte cu personalitatea ta.
COLOANA 1 a. Majoritatea femeilor din viaţa ta te-au părăsit. b. În general, tu eşti cel care pleacă primul. a.
b.
Ai întotdeauna un look foarte adolescentin(sau un pic asexuat). Întotdeuna arăţi a „bărbat bine”.
a. Poţi sta ore întregi în casă fără să ieşi. b. Devii repede un pic claustrofob atunci când te simţi înghesuit. a. Când vrei să spui lucruri nu tocmai plăcute cuiva, te porţi întotdeauna diplomat. b. Preferi să fii direct şi sincer. a. Ai uitat robinetul deschis la cadă şi s-a inundat totul(cel puţin o dată). b. Ai găsit bani pe stradă nu o singură dată (şi bancnote). a. Dimineaţa, îţi place să stai în pat (mai ales când ştii că o să ai o zi încărcată).
a.
1 b.
a. 2
b.
a. 3
4
5
6
282
b.
COLOANA 2 Când o femeie te priveşte fix, te gândeşti că ai cravata strâmbă (sau că ai salată între dinţi). Când o femeie te priveşte fix, te gândeşti că te place. Ai cotrobăit în poşeta soţiei tale (în agenda ei, extrasele de cont, telefonul mobil). Niciodată nu te-ai îndoit de fidelitatea ei (sau nu foarte mult timp), Nu ţi s-a furat nimic (aproape) niciodată. Ţi-ai pierdut lucrurile cel puţin o dată.
a. Crezi că nu ai parte de noroc. b. Crezi că eşti norocos.
a. Dacă brutarul se înşeală când îţi dă înapoi restul, te gândeşti că a făcut-o intenţionat. b. Brutarul nu se înşeală niciodată. a. Vorbeşti foarte puţin despre tine; ţi-e întotdeauna teamă că tot ce spui va fi folosit împotriva ta.
b. De îndată ce deschizi ochii, te arunci sub duş. a. Atunci când te simţi un pic deprimat, te închizi în casă cu o carte bună (şi/sau un pahar mare de vin). b. Îţi chemi trei prieteni şi organizezi o ieşire în oraş.
a. De ziua ta, ai vrea să fii invitat la un restaurant scump. b. Ai prefera să ţi se ofere un salt cu paraşuta (sau un tur în elicopter). a. La petreceri, dacă o femeie îţi face avansuri, simţi nevoia să scapi de ea. b. O faci să înţeleagă repede că nu trebuie să insiste. a. Ai tendinţa să te fofilezi când se adună prea multe de făcut. b. Îţi faci partea ta de muncă chiar dacă nu te întreabă nimeni.
b. Ai tendinţa să-ţi povesteşti viaţa oamenilor pe care abia îi cunoşti
7
8
9
10
a. Atunci când o vânzătoare este simpatică cu tine într-un magazin, crezi că vrea să-ţi vândă nişte vechituri de anul trecut. b. Vânzătoarele te plac pentru că eşti drăguţ cu ele. a. Te nelinişteşti când te gândeşti (destul de des) la viitor (al tău, al celorlalţi...). b. Crezi că o dată cu timpul o mare parte a lucrurilor se aranjează sau se ameliorează. a. Te-ai răzbunat (nu o singură dată), pe o fostă iubită, pe un fost rival etc. b. Nu eşti ranchiunos (sau, în tot cazul, nu prea mult timp.). a. Îţi este greu să dormi (şi/sau te trezeşti de multe ori). b. Dormi adânc ca un bebeluş.
AI VREO ŞANSĂ CU CEILALŢI SAU NU? Calculează numerele obţinute la a şi b în fiecare coloană şi vezi ce profil îţi corespunde folosind tabelul următor.
Coloana 2
Coloana 1 Majoritatea a Majoritatea b Reactiv - Pesimist Proactiv - Pesimist Reactiv - Optimist Proactiv - Optimist
Majoritatea a Majoritatea b
Profilul tău. Proaciv – Optimist Coeficientul de noroc.80% Oare ursitoarele s-au aplecat peste leagănul tău? Ai un noroc excepţional de la o vârstă fragedă şi asta îţi sporeşte ocaziile. Sau este vorba doar de o cunoaştere foarte bună a oportunităţilor (ştii să le evaluezi şi să profiţi de ele). În tot cazul, stăpâneşti arta de a fi în locul potrivit la momentul potrivit (şi cu persoanele de care ai nevoie). Eşti făcut pentru a prinde şansa atunci când aceasta trece pe lângă tine. Însă eşti făcut şi pentru a o provoca.
283
Sfatul nostru Continuă să iei aminte la crezul lui Beau marchais: „Nu ai nevoie de speranţă pentru a face ceva, nici de reuşită pentru a persevera.” Şi arată-te cât mai optimist: luând toate problemele ca pe nişte oportunităţi, îţi multiplici şansele.
Profilul tău: Proactiv – Pesimist Coeficientul de noroc:60% Bineînţeles, norocul există şi pentru tine (ca pentru toată lumea) şi deseori îl prinzi (în aproape jumătate din cazuri). Ratezi uneori ocazia şi marea şansă care ţi se oferă deoarece nu ai destulă încredere în tine („E prea frumos pentru mine”, „Mi-e teamă să nu dau greş” etc.) sau în ceilalţi (ţi-e teamă să te înşeli, să ai încredere în cineva). Păcat, pentru că faci dovada unei voinţe puternice (nu dai înapoi din faţa unei sarcini, eşti descurcăreţ). Sfatul nostru Dacă doreşti să faci lucrurile mai bine, va trebui să înveţi să îndrăzneşti şi să crezi în asta cu adevărat. Şansa este ca şi fericirea, iubirea şi reuşita, are nevoie de speranţă şi mai ales de optimism. Astfel încât, odată ce lucrurile se petrec altfel decât ai sperat, adaptează-te situaţiei cu bună dispoziţie în loc să-ţi plângi de milă („Chiar nu am deloc noroc”). Profilul tău: Reactiv – Optimist Coeficientul şansei:40% De şanse, nu te poţi plânge (la fel ca toţi ceilalţi, de altfel). Însă nu întotdeauna ştii să profiţi de ele. Ce-ţi lipseşte pentru a fi mai iubit de noroc? Fără îndoială, un pic mai mult entuziasm. Te mulţumeşti prea uşor să aştepţi să-ţi vină totul pe tavă în loc să faci tu ceva pentru asta (atunci când trebuie). Ai o viziune mult prea magică a lucrurilor (crezi în talismane) sau o viziune providenţială (ajunge doar să faci bine rugăciunile seara). Sfatul nostru Fii mai activ: nu poţi avea succese excepţionale fără să faci nimic pentru acest lucru. Arată-te mai întreprinzător şi mai spontan (norocul nu surâde decât pentru tine şi uneori nu aşteaptă).
Profilul tău: Reactiv – Pesimist Coeficientul tău de noroc:20% Astrele nu ţi-au zâmbit la naştere? Soarta te copleşeşte? Este vorba de o lipsă de încredere? Speri foarte puţin, eşti incurabil de realist (şi nu obţii astfel mare lucru). Eşti atât de preocupat să te fereşti de ghinion încât nu vezi norocul când trece pe lângă tine. Sau este vorba de lenevie? Nu faci ceea ce trebuie să faci (să alergi după şansă, să-ţi atragi norocul de partea ta), îţi lipsesc reflexele. Uneori pari să faci (neintenţionet) exact ceea ce nu este bine pentru tine. În tot cazul, şansa nu este prietena ta cea mai bună. Sfatul nostru Cum să întâlneşti norocul mai des? 1.„Ajută-te singur şi Dumnezeu te va ajuta!”. 2.„Începe să crezi în Dumnezeu!”. Altfel spus, va trebui să-ţi sufleci mânecile şi să-ţi
284
ridici moralul, pentru a face parte din clubul micilor norocoşi. Dacă vrei ca şansa să te iubeasă, începe prin a o iubi (trebuie să crezi în ea, să îţi doreşti să o prinzi).
285
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ
1. ***Dicţionar de psihologie socială, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1981. 2. ***Mic dicţionar enciclopedic, ediţia a ll-a, revăzută şi adăugită, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1978. 3. ***Psihologie şi pedagogie militară, Editura Militară, Bucureşti,1992. 4. ***Raţionalizare şi eficienţă în acţiunea militară, Editura Militară, Bucureşti, 1988. 5. ***Sociologie militară, studii, Editura Militară, Bucureşti, 1975. 6. ***Teoretic şi aplicativ în psihologia militară, Colecţia Spirit Militar Modern, Editura Academiei de Înalte Studii Militare, Bucureşti, 2002. 7. ALTERMATH, Pierre, L'aptitude au combat, în: Revue militaire suissse, Elveţia, nr.9/1992, nr.11/1992, nr.12/1992 8. ASANDEI, Simion, Agresiuni naziste din Europa în anii 1938-1939, Editura Eminescu, Bucureşti, 1983 9. ATANASIU, Constantin, Incursiuni în psihologia luptei, Editura Militară, Bucureşti, 1979. 10. ATANASIU, Constantin, Psihologia şi pedagogia ordinului, ediţia a ll-a, cu adăugiri, Bucureşti, 1942. 11. CANTEMIR, Dimitrie, Descrierea Moldovei, Editura pentru Literatură şi Artă, Chişinău,1982. 12. CATHALA, Henri-Pierre, Epoca dezinformării, Editura militară, Bucureşti, 1991. 13. CHELCEA, Septimiu, Lungul drum spre tine însuţi, Editura Militară, Bucureşti, 1988. 14. CONSTANTIN, Dulcan, Dumitru, Inteligenţa materiei, Editura Teora, Bucureşti, 1992. 15. CRISTEA, Dumitru, Structurile psihosociale ale grupului şi eficienţei acţiunii, Editura Academiei Române, Bucureşti,1984. 16. DULEA, Gabriel, Componenta energetică a psihicului uman, Editura Universităţii Naţionale de Apărare, Bucureşti, 2005. 17. DULEA, Gabriel, Fundamente psihologice ale luptei armate, ediţia a ll-a, revăzută şi adăugită, Editura Universităţii Naţionale de Apărare „Carol l”, Bucureşti, 2007. 18. DULEA, Gabriel, Sociodinamica grupului militar, ediţia a ll-a, revăzută şi adăugită, Bucureşti,2008. 19. EIZENBERG, Jon, Iudaismul, Editura Humanitas, Bucureşti,1995. 20. FICEAC, Bogdan, Tehnici de manipulare, Editura Nemira, Bucureşti, 1998. 21. FREUD, Sigmund, Psihoanaliza, Ecsomo-Press, Moscova, Folio, Harkov,2002.
286
22. GLICMAN, Rosalene, Gândirea optimă, Editura Humanitas, Bucureşti,2003. 23. GOLU, Pantelimon, Fenomene şi procese psihosociale, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1989. 24. GOLU, Pantelimon, Psihologia socială, Editura Didactică Pedagogică, Bucureşti, 1971. 25. HARCIU, Constantin, Protecţia împotriva agresiunii psihologice, Editura Militară, Bucureşti, 1994. 26. HELSING,van Jan, Organizaţiile secrete şi puterea lor în secolul al XXlea, Editura Alma, Bucureşti, 1996. 27. HITLER, Adolf, Mein Kampf, Editura Beladi 28. ISACU, Silviu, Tulburări de stres în mediul militar, Spirit Militar Modern, nr.1/200. 29. KITAGAWA, Josef Mitsuo, În căutarea unităţii. Istoria religioasă a omenirii, Editura Humanitas, Bucureşti, 1994. 30. LE BON, Gustav, Psihologia mulţimilor, Editura Anima, Bucreşti, 1995. 31. MAHOMAMMAFIRAD, Ghalamali, Omul şi psihanaliza, Pan Europe, Iaşi, 2002. 32. MOSCOVICI, Serge, Psihologia socială sau maşina de fabricat zei, Editura Polirom, Iaşi, 2001. 33. ODOBLEJA, Ştefan, Psihologia consonantistă, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti,1982. 34. OLIŞANSCHI,D., Psihologia maselor, Sankt-Petersburg, 2001. 35. PARCEVSCHII, Nicolae, Strategiile informaţionale şi locul lor în sistemul de securitate al Republicii Moldova, Editura Academiei de Înalte Studii Militare, Bucureşti, 2001. 36. PASCU, Ion, Combaterea oboselii de luptă, Spirit Militar Modern, nr.1/1999. 37. PASCU, Ion, Combaterea stresului militar, Spirit Militar Modern,nr.56/1997. 38. PETRESCU,Aureş, Comunicarea în organizaţii, Centrul de Pregătire Management Resurse Umane, Academia de Înalte Studii Militare, Bucureşti, 2001. 39. PETRI, Aurel, Concepţii doctrinar strategice occidentale,Editura Militară, Bucureşti, 1986. 40. PITARU, Horia, Sântion, Filaret, Selecţia psihologică a militarilor: puncte de vedere, Spirit Militar Modern, nr.2/2002. 41. RĂDULESU-MOTRU, Constantin, Personalismul energetic şi alte scrieri, Editura Eminescu, Bucureşti, 1981. 42. RUBINSTEIN, S., Psihologia generală, Editura Piter, 2002. 43. SELICENOC, C., Psihologia agresivităţii umane, Harvest, Minsk,2001. 44. SOARE, Corneliu, Recitindu-l pe Clausewitz, Editura Militară, Bucureşti, 1993. 45. STOIANOVICI. Ionel, Moralul militarilor, Spirit Militar Modern, nr.2/2002.
287
46. STOLEARENKO, L., Bazele psihologiei.Practicum pentru studenţi, Fenix, Rostov pe Don, 2000. 47. SZCEPANSCKI, Jan, Noţiuni elementare de sociologie, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1972. 48. ŞARMENCO, A., Aspectele psihologice în conducerea trupelor, Editura Militară, Moscova,1973. 49. ŞCEBATÂH, Iu., Arta minciunii, Editura Ecsmo,2002. 50. ŞCERBATÂH, Iu., Psihologia fricii, Editura Ecsmo,2001. 51. TARAŞ, A., Psihologia situaţiilor extreme, Harvest, Minsk,2001. 52. TOFFLER, Alvin, Al treilea val, Editura Politică, Bucureşti,1983. 53. UNGERER, Dietrich, Menschenführung im Frieden und im Gefecht(Conducerea oamenilor în timp de pace şi în luptă), Truppenpraxis/Wehrausbildung, Germania, an 40, nr.11/1996. 54. VASILIEV, V.,., Psihologia juridică, Sankt-Petersburg,2002. 55. von CLAUSEWITZ, Carl, Despre război, Editura Militară, Bucureşti, 1982. 56. WILHELM, Ostwald, Die Uberwindung des Wisseschaftlichen Materialismus, (Biruinţa materialismului ştiinţific)1895; Vorlesungen uber Naturphilosophie,(Conferinţa despre filosofia naturii)1901; Energetische Grundlagen der Kultur Wissenschaft, (Bazele energetice ale culturii dreptei)1912
288
RÉSUMÉ Les états représentant les plus grands pouvoirs contemporains ont développé et possèdent aujourd'hui des stratégies informationelpsychologiques1; ils ont ainsi depassé les autres états, en résultant artificiellement - un décalage théorique et pratique qui place les grands pouvoirs sur des positions favorisées par rapport aux autres états. Ce décalage sera perpétué, afin de conserver la supériorité et d'influencer les états, les nations avec leurs économies, leurs religions, leus valeurs etnoculturelles spécifiques. Bien qu'il évolue en temps comme forme et méthode, l'essentiel des agressions reste le même - de soumettre "l'adversaire" à l'agression - de manière que ça passe inobservé par celui-ci et le que "vainqueur" bénéficie des résultats du travail des nations asservies jusqu'au point òu ces peuples parviendront à remercier au dominateur pour le "bénéfice" qu'il leur accorde. Les tendances de globalisation et l'évolution des stratégies informationelles d'agression sont parmi les impératifs de notre moment. La stratégie de globalisation qu'on propose au monde contemporain creuse l'esprit des politiciens depuis des siècles et a poussé l'humanité vers des guerres et conflits sanglants. Les tendances de globalisation ne sont point de simples suppositions; elles représentent des stratégies qu'on utilise au niveau de communication pour établir un "nouvel ordre" mondial. Le trait essentiel de ces stratégies est l'agressivité. L'agressivité caractérise la nature humaine, qu'il s'agit soit d'individus, soit de nations, groups, peuples, religions, états etc..Ce phénomène est le propre de l'homme jusqu'à ce qu'il reste le seul être sur la Terre qui agresse même son milieu ambiant, milieu ambiant - d'ailleurs - de tous les autres espèces. Le comportement agressif de l'homme a défini son évolution de ses origines jusqu'au présent, l'agressivité du chasseur évoluant vers les agressions de nature géo -climatique ou psychologiques et doctrinairestratégiques.
1
Stratégie informationelle - forme de communication entre macrostructures: cultures, sociétés, religions, armées, états etc.. Le but de ces stratégies est de produire des effects profonds et amples au niveau des récepteurs, soit qu'il s'agit de classes sociales, structures militaires, sociétés, soit de pays entiers. Les formes de la stratégie infomationelle sont: visions, conceptions, doctrines, stratégies à proprement parler.
289
Ce comportement a toujours surmonté les bornes de la raison ou la limite minimale indispensable à l'existence, loi strictement respectée par les autres espèces et assurant, en fait, l'équilibre de leur cohabitation. L'homme non seulement qu'agresse la lithosphère, il tente faire de même dans l'espace cosmique, avec les énergies interplanétaires, incapable d'apprécier correctement, en ce moment, à cause des limites de sa raison, les conséquences désastrueuse de ces activités. Dans son évolution, l'histoire soutient la science qu'étudie le développement de la société, parce que la civilisation n'a pas hâte de revior son passé. L'homme est, en fait, l'être qui a pratiqué la destruction de ses semblables tout le long de son existence. Les chiffres ci-dessous sont vraiment affreux: au cours de 5500 ans, par 14000 guerres, l'homme a anéanti et éliminé de son système écologique, en grosses tranches, plus de 4 milliards de ses semblables. Plus de 50000 hommes sont morts seulement pendant les deux guerres mondiales. Entre 1945-2000 se sont déroulés environ 100 conflits armés. D'après les documents de l'ONU, ça signifie plus de 20millions de victimes.(Par exemple, la guerre de Chypre de 1974, avec ses trois jours de batailles, a eu comme conséquences, au cours de 30 années suivantes, la mort de 20000 gens! Le plus sanglant est considéré le conflit de Corée. Les pertes des forces armées des états impliqués ont été: 1,3 millions de combattants pour la Corée du Sud, 0,520 millions pour la Corée du Nord, 0,9 millions pour la Chine, 57000 pour les États Unis, 3,1 millions pour les autres pays et plus de 1,9 millions de victimes civiles.) Quel que soit l’interprétation de l’agressivité, le phénomène est bien complexe. L’évolution historique de l’humanité a transformé le cannibalisme primitif en formes d’agression de plus en plus sophistiquées de la chasse des têtes couramment pratiquée entre les tribus voisins jusqu’aux guerres des cités helléniques, des monarchies sacrées, religieuses,, révolutionnaires, nationales, coloniales, économiques etc.. En présent, les aggressions connaissent de nouvelles formes, telles que: la destruction en masse, psychotropes, psychogènes, météorologiques, économiques, virtuelles, infomationelles.Par conséquence, chaque état cherche assurer lui-même, par ses propres forces, sa sécurité militaire, tant sur le plan interne qu’externe. Ce sont les Forces Armées l’élément essentiel de la sécurité nationale. De même, chaque armée assure, par elle-même et par ses propres efforts, l’affermissement psychique de ses guerriers. Le succès ou l’insuccès de ces efforts dependent de la performance des stratégies, doctrines et conceptions propres par rapport aux celles des armées ennemies. Le décalage entre ces performances détermine la vulnérabilité psychologique de 290
l’armée insuffisamment entraînée de ce point à vue. Quant à l’absence de ses stratégies, doctrines et conceptions psychologiques, elle expose cette armée aux perils les plus inattendus. Le phénomène psychologique militaire national est extrêmement complexe; il se présent en formes diverses et reflète l’esprit de suite et les efforts multiséculaires du peuple roumain pour survivre et pour conserver sa religion, ses traditions et son état intacts, malgré les hostilités de son histoire et malgré les hordes des migrateurs qui ont balayé ces territories. Trois domaines de perspective – la psychologie antropologique2 militaire, la psychologie asymétrique3 militaire et la polémologie4 vont enrichir l’horizon des connaissances sur la réalité socio-militaire. À leur intersection se trouve l’explication et la valeur réelle du phénomène militaire national. La morphopsychologie5 représente un domaine d’intérêt à part pour les recherches de l’avenir dans la psychologie militaire et surtout dans celle du terrorisme.Les investigations et les commandes individuelles déroulées jusqu’à nos jours indiquent l’efficacité des méthodes morphopsychologiques dans l’étude de la personnalité. À partir6 des aspects de la psychologie de la personnalité, on arrive au sommet du domaine – la psychologie asymétrique militaire, ce que souligne l’importance de la psychologie dans le système des sciences militaries modernes. Coordonnées de la psychologie militaire appliquée représente la première édition de psychologie militaire et se propose éliminer les lacunes de l’activité de préparation psychologique des combattants. Les auteurs ont voulu faire de cet œuvre un guide pour commandants, psychologues militaires, officiers, étudiants – même civils – entraînés dans un noble effort de connaître et comprendre la personnalité du militaire et les processus psychiques qu’ont lieu au sein du groupe de militaires. Il est bien différent d’autres livres similaires par son contenu etnopsychologique accentué, en corrélation avec les phénomènes psychosociaux contemporains. 2
Domaine de la psychologie militaire étudiant la psychologie de l’homme guerrier (homo bellicus) dans le cadre de son évolution biologique et historique. 3 Domaine de la psychologie militaire étudiant les aspects psychologiques vulnérables des systèmes militaires et les routes d’accès. 4 Science militaire don’t l’objet d’étude est le phénomène de la guerre et ses différents aspects. 5 Morphopsychologie – domaine de la psychologie qu’étudie et établit les liaisons entre l’aspect morphologique et celui psychologique de l’homme. 6 Tous les aspects exposés dans cet ouvrage sont le résultat d’une rigoureuse documentation basée sur les sources mentionnées dans la bibliographie.
291
L’accent est mis sur l’origine psychosociale de l’agressivité, sur le rôle des phobies dans la vie des guerriers volontaires. On accorde une attention particulière à l’influence négative de la conception défensive, de résignation, caractéristique à l’esprit du peuple roumain (conception inégalablement exprimée dans la ballade populaire “Mioritza”), sur le mental social et militaire. En fin, l’intention de cette édition est de contribuer au développement de la culture psychologique et de constituer un catalyseur des conceptions militaires contemporaines pour l’action, sous le signe de la connaissance scientifique.
292
ABSTRACT The states representing the greatest contemporary developed capabilities and have today informational-psychological32 strategies; they thus exceeded the other states, by resulting - artificially - a theoretical and practical shift which places the great capacities on positions supported compared to the other states. This shift will be perpetuated, in order to preserve the superiority and to influence the states, the nations with their economies, their religions, their own ethnic and cultural values. Although, it is evolving/moving in time as profile and method, main part of the aggressions remains the same one - to subject "opponent" with aggression - so that passes unobserved by him and that "vainqueur" profit from the results of the work of the controlled nations to the point òu these people will manage to thank with the dominator for the " benefit" it grants to them. The globaliste trend and the evolution of the informational strategies of aggression are among the requirements of our moment. Strategy of globalisation one proposes in the contemporary world digs spirit of the politicians since centuries and pushed the humanity towards wars and bloody conflicts. The tendencies of globalisation are not simple assumptions; they represent strategies one uses on the level of communication to establish a "new ordre" in the world. The essential feature of these strategies is aggressiveness. The aggressiveness characterizes the human nature: it acts through individuals, through nations, groups, people, religions, states etc. This behavior is a characteristic of the mankind, risking to remain the alone being on the Earth which attacks even its ambient conditions, ambient conditions of all the other species. The aggressive behavior of man defined his evolution since beginings to our times, the aggressiveness of the hunter evolving to the aggressions of nature géo - climatic or psychological, doctrinary-strategic.
32
Information strategy - a kind of communication mean between macrostructures: cultures, companies, religions, armies, states etc. The goal of these strategies is to produce deep and full effects on listeners, even being a matter of social classes, military structures, companies, or whole countries. Strictly speaking, the infomation strategy manifolds could be: views, designs, doctrines, strategies.
293
This behavior has always surmounted the reason endings or the minimal limit essential to the existence, law strictly respected by the other species and ensuring, in fact, the equilibrium of their co-habitation. The man is attacking not only the lithosphere, it tries to do the same in the cosmic space, with interplanetary energies, unable to appreciate correctly, in this very moment, due to its limited reason, the disastrous consequences of these actions. During humanity evolution, the history remains and supports science which studies the society development, because the civilization don't hurry to review its past. The man is, in fact, the being which practised the destruction of its similar all along its existence. The figures below are really dreadful: during 5500 years by 14000 wars, man destroyed and eliminated from his ecological system, in large sections, more than 4 billion of his similar. More than 50000 men died only during the two world wars. Between 1945-2000 were held approximately 100 armed conflicts. UNO documents count more 20 millions of victims. (For example, the war of Cyprus of 1974, with its three days of battles, had like consequences, during 30 years following, the death of 20000 people! But the Koreean conflict is considered the bloodiest. The losses of the armed forces of the implied states were: 1,3 million combatants for South Korea, 0,520 million for the North Korea, 0,9 million for China, 57000 for the United States, 3,1 million for the other countries and more than 1,9 million civilian victims.) Whatever the interpretation of aggressiveness, the phenomenon is quite complex. The historical evolution of humanity transformed the primitive cannibalism into increasingly sophisticated forms of aggression hunting of the heads usually practised between the tribes neighbors to the wars of the Hellenic cities, monarchies crowned, religious, revolutionary, national, colonial, economic etc... Today, the aggressions know new forms, such as: destruction in mass, psychotropic, psychogenic, weather, economic, virtual, infomation. By consequence, each state seeks to ensure itself, by its own forces, its military security, as well on its own inner affairs as abroad. These are the Armed forces, the essential component of the national security. In the same way, each joint armed forces ensures, by themselves and based on their own efforts, the psychic strengthening of its warriors. The success or the failure of these efforts depends on the performance on the strategies, doctrines and designs compared to those of the enemy armed forces. The shift between these performances determines psychological 294
vulnerabilities insufficiently trained troops from this point of view. As for the absence of its strategies, doctrines and psychological designs, it exposes these armed forces to the most unexpected dangers. The military national psychological phenomenon is very complex in its own nature; it is present in various forms and reflects the spirit of continuity and the Romanian people efforts durins hundreds of years to survive and preserve its religion, its traditions and its state intact, in spite of the hostilities of its history and the migrators who swept these territories. Three prospective areas - military antropological psychology33, military asymmetrical psychology 34 and the polemology35 will enrich the horizon by knowledge on reality socio-soldier. At their crossing is the explanation and the actual value of the national military phenomenon. The morphopsychology36 represents an area of concern sharing for research the future in military psychology and especially in that of terrorism. The investigations and the independent drives unrolled till today indicate the effectiveness of the morphopsychological methods in the study of the personality. Starting37 with the personality psychology, one arrives in the area main point - the military asymmetrical psychology, underlying the importance of psychology in the modern science military system. Applied Military Psychology Coordinates represents the first military edition of psychology and proposes to fill-in some of combatant psychological reinforcement gaps. The authors wanted to make this work a guide for commanders, military psychologists, officers, students - even civilians - trained in a noble effort to know and include/understand the soldier personality and the soldier group psychic processes. It is quite different from other similar books by its strongly focused contents etno-psychological, correlated with the contemporary psychosocial phenomena. The stress is laid on the psychosocial origin of aggressiveness, on the role of the phobias in the life 33
Military psychology area of concern studying the psychology of the warlike man (homo bellicus) within the framework of its biological and historical evolution. 34 Military psychology area of concern studying the vulnerable psychological aspects of the military systems and the adequate approaches. 35 Military science studying the war phenomenon and its various aspects. 36 Morphopsychology - psychology area studying and establishing the man morphology and psychological connections. 37 All the aspects expressed in this work are as result of a rigorous documentation based on the sources mentioned in the bibliography.
295
of the enlisted warriors. It is given a special attention to the negative influence of the defensive design, of resignation, characteristic to the spirit of the Romanian people (design well expressed in the popular ballade “Mioritza”), on mental social and military one. Finally, this edition intent is to contribute to the development of the psychological culture and to constitute a contemporary military design catalyst for action, based on a strong scientific knowledge.
296
