Elementele Tehnice Ale Asigurarilor Si Contractul de Asigurare

CAPITOLUL IV

ELEMENTELE TEHNICE ALE ASIGURĂRILOR ŞI CONTRACTUL DE ASIGURARE

4.1 Elemente tehnice în asigurări În practica asigurărilor, este necesară cunoaşterea unor noţiuni specifice, denumite elemente tehnice ale asigurărilor, care intervin în raporturile de asigurare şi sunt prezente atât în formele de asigurare obligatorii, cât şi în cele facultative. 1. Părţile care intervin în asigurare. De regulă, raporturile de asigurare iau naştere între asigurător şi asigurat, legaţi prin obligaţii reciproce. În unele cazuri, pot apare ca participanţi la aceste raporturi şi contractantul, respectiv, beneficiarul. ■ Asigurătorul este persoana juridică, care, în schimbul primelor de asigurare încasate de la asigurat, îşi ia o serie de obligaţii faţă de acesta: de a acoperi pagubele provocate de producerea riscurilor, în asigurările de bunuri; de a plăti suma asigurată în cazul decesului sau pierderii capacităţii de muncă, în asigurările de persoane; de a acoperi prejudiciile provocate de asigurat terţelor persoane, în asigurările de răspundere civilă. ■ Asiguratul este persoana fizică sau juridică, îndreptăţită prin lege – la asigurările obligatorii – sau prin prevederile contractuale care, în schimbul primei plătite asigurătorului, are dreptul de a solicita acestuia acoperirea pagubei suferite sau plata sumei asigurate. În cazul asigurărilor de bunuri, asiguraţii pot fi atât persoane juridice, cât şi persoane fizice, care îşi asigură patrimoniul. La asigurările de persoane, calitatea de asigurat o poate avea orice persoană fizică, dacă îndeplineşte condiţiile din contract. La asigurările colective (de grup) de persoane, asiguraţii constituie un grup închis sau deschis de persoane, ceea ce nu împiedică individualizarea dreptului lor de a primi indemnizaţii, în cazul producerii riscului. ■ Contractantul – de regulă, aceeaşi persoană cu asiguratul – este cel care încheie contractul şi plăteşte primele de asigurare. Uneori, însă, contractantul şi asiguratul nu coincid. De exemplu, la asigurările de grup de accidente, contractantul este agentul economic, care încheie contractul şi achită primele, iar ca asiguraţi apar angajaţii acestuia. De

128

Bazele asigurărilor

asemenea, în cazul unor asigurări de persoane de tip familial, contractantul – soţul sau soţia – poate asigura prin acelaşi contract şi membrii familiei, care apar ca asiguraţi, alături de contractant, care are şi calitatea de asigurat.165 ■ Beneficiarul – în general, acelaşi cu asiguratul – este persoana care are dreptul să încaseze indemnizaţia de asigurare. Beneficiarul poate diferi de asigurat în multe cazuri. Astfel, în asigurările de persoane, asiguratul poate indica nominal una sau mai multe persoane ca beneficiari ai asigurării. Chiar dacă nu este numit expres un beneficiar, acesta totuşi apare, în calitate de succesor legal sau testamentar al asiguratului. În asigurările de mărfuri transportate, asiguratul este, de regulă, furnizorul mărfurilor, iar beneficiarul poate fi clientul său, căruia i se va plăti eventuala despăgubire. În concluzie, în raporturile de asigurare sunt prezente întotdeauna două părţi principale : asiguratul şi asigurătorul. Cu caracter de excepţie, pot apare trei părţi la asigurările de transport, iar la asigurările de persoane pot apare doi, trei sau patru participanţi. 2. Obiectul asigurării. În sinteză, obiecte ale asigurărilor pot fi bunurile, persoanele şi răspunderea civilă. Bunurile care pot face obiectul asigurării sunt de o mare diversitate, făcând parte din patrimoniul persoanelor fizice sau juridice. Asigurarea garantează, în acest caz, plata unor despăgubiri în cazul în care bunurile asigurate sunt distruse total sau parţial de producerea evenimentelor asigurate. În cazul persoanelor care constituie obiectul asigurării, contractul garantează

asiguratului

obţinerea

indemnizaţiei

convenite

în

cazul

prejudiciilor suferite ca urmare a unor riscuri specifice: boală, invaliditate, deces etc. Răspunderea civilă este obiect al asigurării deoarece asigurătorul preia asupra sa obligaţiile de reparare a prejudiciului (vătămare corporală,

165

Cistelecan , L. , Cistelecan , R. – op. cit. , p. 47.

Elementele tehnice ale asigurărilor şi contractul de asigurare

129

distrugerea unor bunuri etc.), pe care asiguratul le are faţă de o terţă persoană. 3. Interesul asigurat. O condiţie fundamentală a practicării asigurării este existenţa unui interes care să justifice asigurarea. Ca urmare, nu este posibil ca o persoană să încheie o asigurare pentru un bun aparţinând sau deţinut de o altă persoană, faţă de care nu are nici o răspundere. De aceea, asigurarea de bunuri poate fi încheiată de proprietarul acestora, ori de o altă persoană care are un interes sau o răspundere pentru conservarea lor (depozitarul, transportatorul, chiriaşul). Pierderea proprietăţii sau a deţinerii bunului, adică dispariţia interesului asigurat conduce la încetarea efectului asigurării. În general, interesul asigurat trebuie să aibă caracter economic şi să fie evaluabil în bani. În cazul asigurărilor de persoane, interesul asigurat se confundă cu persoana asiguratului, interesat în protecţia vieţii sau integrităţii corporale. Interesul apare ca o opţiune a acestuia atât pentru o măsură de prevedere în legătură cu consecinţele financiare ale unor evenimente specifice – deces, invaliditate – precum şi cu scopul unei fructificări a disponibilităţilor sale băneşti. La asigurările de răspundere civilă, interesul asigurat se referă la patrimoniul asiguratului, susceptibil a fi diminuat cu sumele datorate unui terţ, pe care l-a păgubit sau vătămat, din vina sa. Interesul asigurat este prezent şi în asigurările obligatorii. El este impus de puterea publică, având un caracter colectiv, însăşi societatea fiind interesată în practicarea anumitor forme de asigurare. 4. Riscul asigurat este evenimentul sau fenomenul a cărui producere obligă asigurătorul să plătească asiguratului despăgubirea sau suma asigurată.166 Noţiunea de risc asigurat poate avea şi alte sensuri, printre care şi: - probabilitatea producerii evenimentului contra căruia s-a încheiat asigurarea; - proporţie a răspunderii asumate de asigurător sau reasigurător. 166

A se vedea şi Berr, C-J., Groutel, H. – Droit des assurances, 7-e éd., Dalloz, Paris, 1995, p. 14.

130


Riscurile pot fi provocate de forţele naturii (îngheţ, inundaţii, uragan, etc.) sau de factorul uman (neglijenţă şi alte aspecte ale comportamentului uman). Din punct de vedere al modului de cuprindere în contractele de asigurare, riscurile pot fi grupate în :167 ♦ riscuri generale, ca: incendiu, explozie, cutremur de pământ, erupţie vulcanică, diferite fenomene meteorologice cauzatoare de pagube etc. Aceste riscuri sunt cuprinse în aşa-numitele condiţii generale de asigurare; ♦ riscuri speciale, care apar datorită acţiunii oamenilor (război, grevă, revoltă, revoluţie, răscoală) sau ţin de natura bunului asigurat (alterare, mucegăire, ruginire ş.a.). De regulă, asemenea riscuri se asigură separat, la solicitarea asiguraţilor, cu o primă suplimentară, nefiind incluse în condiţiile generale, ci în condiţiile speciale de asigurare. Riscurile asigurate sunt grupate şi oferite de asigurători sub forma condiţiilor de asigurare, sub diferite denumiri, în funcţie de obiectul asigurării şi riscurile incluse. Riscul poate fi definit şi ca un eveniment viitor, posibil, dar incert, aflat în afara influenţei părţilor şi contra căruia asiguratul se protejează prin încheierea asigurării. Ca urmare, nu pot fi asigurate evenimentele petrecute în trecut sau a căror apariţie este imposibilă ori sigură. 168 Există însă o excepţie, cazul riscului de deces la asigurările de viaţă, eveniment care este sigur, dar a cărui apariţie, la fiecare asigurat, este incertă în cadrul duratei contractului de asigurare. Riscul deja produs este denumit în asigurări caz asigurat sau sinistru, iar totalitatea riscurilor cuprinse în asigurare formează volumul răspunderii asigurătorului. În legătură cu riscul asigurat, apar în teoria şi practica asigurărilor şi noţiunile de selecţie,

respectiv, antiselecţie a riscurilor, legate de

asigurabilitatea riscurilor. 167 Ciurel, V. – Asigurări şi reasigurări : abordări teoretice şi practici internaţionale , Ed. All Beck, Bucureşti, 2000, p. 35. 168

a se vedea şi subcap. 2.4.2.


131

Selecţia riscurilor este o opţiune a asigurătorului, conform căreia riscurile deosebit de grele, de defavorabile, sau cele care afectează doar o parte din masa asigurabilă, sunt excluse din asigurare, sau dacă sunt cuprinse, condiţiile tarifare diferă de cele obişnuite. Lipsa selecţiei riscurilor ar conduce la o serie de consecinţe nefavorabile în activitatea de asigurare : ◊ s-ar

crea

o

puternică

antiselecţie

(contraselecţie)

din

partea

asiguraţilor, adică o cerere mare de asigurare tocmai pentru riscurile defavorabile asigurătorului, cu consecinţe negative asupra echilibrului său financiar, deoarece el şi-a stabilit primele tarifare pe baza riscului mediu, nu a riscurilor grele; ◊ persoanele fizice ar fi stimulate să încheie asigurări de viaţă sau de sănătate numai când au ajuns în situaţii dificile (îmbătrânire, îmbolnăvire), fiind astfel încurajate în renunţarea la spiritul de prevedere ; ◊ ar implica practicarea de tarife de primă ridicate, care nu ar fi accesibile pentru mulţi dintre cei interesaţi. Totuşi, selecţia are anumite limite. Un exemplu de selecţie exagerată a riscului ar fi situaţia în care s-ar primi în asigurare contra incendiului numai clădirile din beton armat şi prevăzute cu sisteme automate de avertizare şi stingere a incendiilor şi s-ar refuza primirea în asigurare a altor tipuri de clădiri, la care riscul de incendiu este sensibil mai mare. Procedând astfel, asigurarea ar cuprinde numai un număr mic de clădiri şi ar fi neinteresantă pentru majoritatea posesorilor de clădiri. Selecţia riscurilor este indicată nu numai din punct de vedere al asigurătorului, care, teoretic, poate acoperi riscuri oricât de grele, prin stabilirea unor prime ridicate, corespunzătoare cu riscul acoperit, însă, prin prisma intereselor asiguratului, ele nu ar fi accesibile marii mase a celor asigurabili. Pe de altă parte, excluderea unor riscuri prin selecţie poate avea şi alte efecte pozitive – în cazul analizat, orientarea spre a construi clădiri din materiale greu inflamabile, pentru a corespunde cerinţelor asigurătorilor.

132


La asigurările facultative, există din partea asiguraţilor o anumită tendinţă de antiselecţie şi anume de a asigura riscuri mai puţin favorabile, cu toată respectarea prevederilor din condiţiile de asigurare. O persoană fizică va asigura mai uşor un bun, de exemplu, o clădire, care are anumite deficienţe cunoscute numai de el, sau propria persoană, în condiţiile unei sănătăţi precare. La

această

tendinţă,

care

îi

poate

afecta

situaţia

financiară,

asigurătorul poate răspunde prin măsuri ca : ◊ stabilirea unor tarife de primă mai mari decât cele medii, rezultate din calculele statistice, ceea ce nu elimină antiselecţia, dar îi compensează efectele nefavorabile; ◊ preocuparea pentru a reduce tendinţa de antiselecţie prin prevederile din condiţiile de asigurare şi prin perfecţionarea pregătirii profesionale a personalului din asigurări, inclusiv creşterea preocupării acestuia în direcţia depistării cazurilor în care riscurile nu corespund condiţiilor din contracte. 5. Suma asigurată (acoperirea de asigurare) este limita valorică până la care asigurătorul îşi asumă răspunderea faţă de asigurat.169 La asigurările de bunuri, stabilirea sumei asigurate implică evaluarea acestora, prin care se stabileşte valoarea de asigurare. Valoarea de asigurare se determină în corelaţie cu valoarea reală a bunurilor, subevaluarea sau supraevaluarea influenţând negativ derularea normală a raporturilor de asigurare. Astfel, supraevaluarea ar putea duce la obţinerea unei despăgubiri mai mari decât valoarea bunului şi la slăbirea preocupării asiguratului

pentru

păstrarea

bunului,

iar

subevaluarea

are

drept

consecinţă compensarea necorespunzătoare a pagubei pentru asigurat şi, implicit, diminuarea interesului său în încheierea asigurării. În consecinţă, valoarea de asigurare este mai mică sau cel mult egală cu valoarea bunului, care este stabilită în funcţie de preţul de vânzare – cumpărare sau după

169 În legătură cu raţiunile şi modalităţile de limitare a sumei asigurate, a se vedea Constantinescu, D.A. ş.a. – Asigurări şi reasigurări, Ed. Tehnică, Bucureşti, 1998, pp. 118-128.


133

valoarea din contabilitate. La rândul său, suma asigurată poate fi mai mică sau egală cu valoarea de asigurare, conform relaţiei: Sas ≤ Vas ≤ Vb

(1)

în care : Sas = suma asigurată; Vas = valoarea de asigurare; Vb = valoarea reală a bunului. 6. Prima de asigurare este suma pe care asiguratul o plăteşte asigurătorului în schimbul garantării de către acesta a acoperirii pagubei sau a plăţii sumei asigurate, dacă se produce riscul asigurat. Prima apare deci ca preţ al protecţiei oferite de asigurător. Prima de asigurare, ca venit tehnic (din activitatea propriu-zisă de asigurare) are mai multe destinaţii: a. constituirea fondului de asigurare din care se plătesc despăgubirile şi sumele asigurate; b. formarea fondurilor de rezervă ale asigurătorului, constituite în scopuri specifice; c. acoperirea cheltuielilor societăţii de asigurare şi obţinerea profitului tehnic, din activitatea de asigurare desfăşurată; d. alimentarea unor fonduri de protecţie a asiguraţilor, constituite în mod centralizat.170 Cota tarifară de primă este baza de calcul a primei datorate de fiecare asigurat şi este stabilită în unităţi monetare: ● pe o unitate de calcul, adică: ● pentru o fracţiune de sumă asigurată (în lei la 100 sau la 1000 lei sumă asigurată); ● pe o unitate de bun asigurat (lei pe hectar; lei pe cap de animal asigurat). ● pe o anumită perioadă de timp, de obicei, un an.

170

În ţara noastră: fondul de garantare, fondul de protecţie a victimelor străzii.

134


Sistemul de cote tarifare formează tariful de asigurare,

stabilit de

fiecare asigurător (la asigurările facultative) sau aprobat de organul de supraveghere a asigurărilor (pentru asigurările obligatorii). Cota de primă tarifară are două componente, corespunzătoare destinaţiilor primei expuse mai sus: ● prima netă (prima tehnică) care alimentează fondul de asigurare pentru plata despăgubirilor sau sumelor asigurate; ● adaosul de primă, destinat acoperirii celorlalte destinaţii menţionate ale primei de asigurare. Cotele tarifare de primă practicate de un asigurător sunt, de regulă, constante (egale) pe întreaga perioadă de asigurare şi sunt unice pe întregul teritoriu al ţării sau ţărilor în care operează asigurătorul. Fac excepţie unele tipuri de asigurări (de culturi agricole, de animale), unde cotele pot fi diferite în plan teritorial, în funcţie de manifestarea diferită a riscurilor. Existenţa răspunderii asigurătorului este legată de plata primelor.171 Dacă primele nu sunt plătite în cuantumul şi la datele stabilite, asigurătorul nu mai are nici o răspundere. 7. Durata asigurării (perioada de asigurare) este perioada în care sunt valabile raporturile între asigurat şi asigurător sau pentru care se încheie contractul de asigurare. Pentru asigurările de bunuri, durata asigurării este, de regulă, un an, dar poate fi şi mai mică, de trei sau şase luni. La asigurările de persoane, durata asigurării este plurianuală, putând atinge chiar 25-35 de ani, în cazul unor asigurări de viaţă. Mărimea duratei asigurării influenţează direct proporţional suma totală a primelor plătite de asigurat. 8. Paguba şi despăgubirea de asigurare Paguba (dauna) este pierderea apărută la un bun asigurat ca urmare a producerii evenimentului asigurat. La rândul său, despăgubirea de asigurare (desdăunarea) este suma pe care asigurătorul o plăteşte asiguratului în vederea compensării pagubei. 171

Inclusiv, conform reglementărilor actuale, la asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto.


135

Noţiunea de despăgubire este specifică asigurărilor de bunuri şi în parte celor de răspundere civilă. La asigurările de persoane – unde noţiunile de daună şi despăgubire se consideră că nu au sens – achitarea sumei convenite la producerea riscului asigurat este denumită plata sumei asigurate. Considerăm că, în ambele cazuri, poate fi utilizat termenul de indemnizaţie cuvenită asiguratului care acoperă atât prejudiciile materiale, cât şi pe cele corporale suferite de asiguraţi. Paguba poate fi totală sau parţială, dacă este egală, respectiv mai mică decât valoarea bunului asigurat. La rândul ei, despăgubirea poate fi egală sau mai mică decât paguba, şi nu poate depăşi nici suma asigurată, ca în relaţiile: D ≤ P;

(2)

D ≤ Sas;

(3)

în care D = despăgubirea Sas = suma asigurată şi deci, conform relaţiei (1), despăgubirea este mai mică sau egală cu suma asigurată, valoarea de asigurare şi valoarea reală a bunurilor dăunate. Pentru stabilirea mărimii despăgubirii în raport cu paguba, se folosesc trei sisteme de acoperire: sistemul acoperirii (răspunderii) proporţionale, sistemul răspunderii pe baza primului risc şi sistemul răspunderii limitate. a. În sistemul răspunderii proporţionale, despăgubirea se stabileşte în acelaşi raport cu paguba, în care se află suma asigurată faţă de valoarea bunului asigurat, conform relaţiei de mai jos, cu notaţiile din formulele anterioare:

D S as = P Vb

(4)

Despăgubirea se stabileşte deci cu formula: D = P × S as

V

(5)

b

Rezultă că în acest sistem de acoperire, mărimea despăgubirii este influenţată de mărimea pagubei şi de raportul între suma asigurată şi

136


valoarea reală a bunului asigurat. Ca urmare, despăgubirea va fi egală cu paguba numai când suma asigurată este egală cu valoarea bunului. b. În sistemul acoperirii pe baza primului risc, despăgubirea este egală cu paguba, fără însă a depăşi suma asigurată. În acest sistem, mărimea despăgubirii depinde deci numai de cea a pagubei, respectiv a sumei asigurate, fără a fi influenţată de raportul între suma asigurată şi valoarea bunului. c. În sistemul acoperirii limitate, asiguratul suportă o parte din pagubă. Asigurătorul acoperă numai acea parte din daună care depăşeşte o limită dinainte stabilită şi înscrisă în contract. Franşiza este tocmai partea din valoarea pagubei – exprimată în sumă absolută sau în mărime relativă – care rămâne în sarcina asiguratului. Practicarea pe scară largă a acestui mod de acoperire se datorează avantajelor sale: ■ reduce numărul dosarelor de daună şi al despăgubirilor plătite, prin eliminarea

cazurilor

de

despăgubiri

numeroase

şi

mărunte,

neimportante pentru fiecare asigurat în parte, dar care, pentru asigurător, reprezintă un volum total de despăgubiri semnificativ. Concomitent cu suma despăgubirilor plătite, se reduce şi personalul necesar pentru lichidarea daunelor. În final, se diminuează costul asigurării, ceea ce permite practicarea unor prime mai mici decât dacă asigurarea ar avea acoperire integrală. ■ cointeresează asiguraţii în prevenirea evenimentelor asigurate, aceştia ştiind că vor suporta şi ei o parte din pagubă. Practicarea acoperirii limitate are în vedere mai multe modalităţi tehnice: ◊ prin participarea asiguratului cu o sumă fixă maximă stabilită în contract (franşiză) care poate fi: a. franşiză deductibilă sau absolută, caz în care franşiza este scăzută din orice pagubă, indiferent de mărimea ei; b. franşiză simplă sau atinsă, care acţionează numai pentru pagubele până la nivelul ei. Pagubele mai mari decât franşiza sunt acoperite integral;


137

◊ prin participarea asiguratului cu o cotă procentuală fixă (5 %; 10 % etc.) din cuantumul total al pagubei; ◊ prin combinarea celor două tipuri de franşize, de exemplu, franşiză de 5%, dar minimum 5000 RON.

4.2 Contractul de asigurare

4.2.1 Trăsături ale contractului de asigurare Contractul de asigurare este actul încheiat între asigurător şi asigurat, la asigurările facultative, care prevede obligaţia asiguratului de a plăti o primă asigurătorului şi obligaţia acestuia din urmă de a prelua asupra sa riscul producerii unui eveniment, plătind asiguratului sau beneficiarului indemnizaţia prevăzută în acest caz. Contractul cuprinde şi alte obligaţii ale asigurătorului şi asiguratului. După cum apreciază unii autori, contractul de asigurare are două funcţii172: ! introducerea riscului într-o mutualitate, în sensul că, deşi rămâne individual, riscul este contopit într-un ansamblu, în simbioză cu celelalte riscuri admise; ! stabilirea unei legături individuale între societatea de asigurare şi purtătorul riscului, prin acordul de voinţă dintre ei. Contractul de asigurare are o serie de particularităţi faţă de contractele ce vizează alte domenii de activitate. 1. Contractul de asigurare are caracter sinalagmatic, adică dă naştere unor obligaţii reciproce între părţi, încă de la încheierea sa. 2. Este un contract cu titlu oneros, deoarece ambele părţi urmăresc realizarea anumitor scopuri, obţinerea unor contraprestaţii exprimate în bani. 3. Contractul de asigurare este un contract cu executare succesivă, deoarece prestaţiile prevăzute în contract din partea participanţilor nu se 172

Groutel, H. – Le contrat d’assurance, 2-e éd., Dalloz, Paris, 1997, p. 2.

138


efectuează dintr-o dată, ci în mod treptat şi în timp, până la expirarea valabilităţii sale. 4. Este un contract cu caracter aleatoriu, deoarece efectele sale depind de un eveniment incert, producerea riscului. Existenţa sau mărimea obligaţiei de plată a asigurătorului nu se cunosc dinainte, ele depinzând de producerea şi de amploarea efectelor riscului. Este totuşi de remarcat că, dacă evenimentul acoperit prin el conferă contractului caracter aleatoriu, garanţia protecţiei oferită prin contract asiguratului este sigură şi, în acelaşi timp, permanentă, pe întreaga durată a contractului. 5. Contractul de asigurare este un contract de adeziune, deoarece clauzele

contractului

sunt

stabilite

de

asigurător,

cealaltă

parte

(asiguratul) putând numai să le accepte, sau să nu contracteze. 6. Este un contract de bună credinţă. Încrederea între părţi stă la baza relaţiilor dintre diferite instituţii financiare (bănci, fonduri, de investiţii etc.) şi clienţii lor. Raporturile contractuale din asigurări sunt fundamentate pe principiul denumit al celei mai mari bune credinţe.173 În literatura de specialitate, sunt menţionate şi alte trăsături ale contractului de asigurare: caracterul consensual; caracterul personal; caracterul unic pe întreaga sa durată.174

4.2.2 Încheierea contractului de asigurare

4.2.2.1. Condiţiile care stau la baza validităţii contractului de asigurare Contractul de asigurare este valid dacă sunt îndeplinite o serie de condiţii.

173 Uberrimae fidei (lb. lat.) sau utmost good faith (lb. engl.) este definită ca o datorie pozitivă de a informa voluntar, precis şi complet asupra tuturor faptelor materiale privind riscul propus spre asigurare, chiar dacă asigurătorul întreabă sau nu – a se vedea Ciurel, V. – op. cit., p. 186. 174 A se vedea Alexa, C. ş.a. – Asigurări şi reasigurări în comerţul internaţional, Ed. All, Bucureşti, 1992, p. 31; Ciurel, V. – op. cit., p. 178.


139

a. Părţile să aibă capacitatea de a contracta. Orice persoană poate contracta, dacă nu este declarată necapabilă de lege 175 . Problema este legată de existenţa capacităţii de exerciţiu, la persoanele fizice, respectiv, juridice. Persoanele juridice dobândesc capacitatea de exerciţiu din momentul înfiinţării şi alegerii organelor lor de conducere. Persoanele fizice au capacitate de exerciţiu dacă au împlinit 14 ani şi nu sunt puse sub interdicţie. În asigurările de persoane, vârsta minimă necesară pentru încheierea asigurării este, de regulă, de 16 ani, cu excepţia unor asigurări de accidente, unde asiguraţii trebuie să aibă cel puţin 14 ani, dacă realizează venituri din munca proprie. b. Existenţa consimţământului

părţilor. Consimţământul este

valabil dacă nu a fost dat prin eroare, obţinut prin violenţă sau prin dol. Spre exemplu, un caz de eroare apare în situaţia în care se încheie un contract de asigurare, ca o condiţie a acordării unui împrumut de către o bancă. Dacă banca refuză acordarea împrumutului, contractul de asigurare se anulează, datorită erorii referitoare la persoana care a contractat. De asemenea, dacă uneia dintre părţi consimţământul i-a fost smuls prin violenţă – situaţie rar întâlnită în asigurări – contractul de asigurare este nul. Dolul este folosirea, de către una dintre părţi, a unor mijloace viclene, pentru a determina cealaltă parte de a contracta, astfel încât să fie evident că în absenţa acestei practici, cealaltă parte nu ar fi contractat; în această situaţie, contractul se anulează. c.

Existenţa

unui

obiect

determinat

sau

determinabil

al

contractului de asigurare. Obiectul asigurării este specific fiecărei ramuri de asigurare: de bunuri, de persoane, de răspundere civilă.176 În asigurările de daune, pe lângă bunurile propriu-zise pot face obiect al asigurării şi lucrurile care deşi nu sunt distruse sau avariate, sunt susceptibile de micşorare sau nerealizare, reprezentând o pierdere pentru asigurat. Astfel, la asigurarea mărfurilor transportate poate constitui obiect al asigurării şi beneficiul sperat, care s-ar fi obţinut dacă marfa nu ar fi fost 175

Alexa, C. ş.a. – op. cit., p. 38.

176

A se vedea subcap. 4.1.

140


distrusă sau avariată; de asemenea, poate fi cuprinsă în asigurare pierderea de venituri datorată nefolosirii bunului distrus total sau parţial. d. Cauza contractului trebuie să fie licită şi morală. Un contract de asigurare este valid dacă s-a încheiat fără încălcarea legii sau a bunelor moravuri. De aceea, nu se asigură activitatea de contrabandă sau nu se încheie contracte pentru bunurile rezultate din săvârşirea unor infracţiuni.

4.2.2.2 Cererea (declaraţia) de asigurare şi analiza acesteia Declaraţia (cererea) de asigurare este un document special elaborat de asigurător, prin completarea şi semnarea căruia asiguratul îşi manifestă voinţa de a încheia contractul. Conţinutul său este în aşa fel conceput încât permite asigurătorului să-şi facă o imagine asupra manifestării riscului şi astfel să decidă dacă acceptă sau nu încheierea contractului, iar în caz afirmativ, ce primă să solicite asiguratului. Declaraţia de asigurare conţine informaţii referitoare la : ◊ identificarea asiguratului: nume, domiciliu, sediu legal; ◊ obiectul de activitate; ◊ durata de asigurare solicitată; ◊ bunul sau persoana asigurată, cum sunt: - localizarea bunului şi alte date specifice fiecărui tip de contract (felul construcţiei şi materialele de construcţie utilizate; date privind marfa transportată sau depozitată; traseul de transport şi transportatorul; date privind identificarea autovehiculului asigurat: marca, tipul, anul fabricaţiei, capacitatea cilindrică, numărul de locuri etc.); - vârsta, starea de sănătate, antecedente medicale, iar pentru asigurări de accidente: mediul de lucru, profesia şi ocupaţia. ◊ suma asigurată solicitată de asigurat; ◊ beneficiarul asigurării. Analiza declaraţiei de asigurare are ca finalitate acceptarea sau nu a asigurării şi stabilirea mărimii primei de asigurare. În unele cazuri,


141

acceptarea asigurării implică şi verificarea pe teren a datelor cuprinse în ea precum şi culegerea de date suplimentare, prin inspecţia de risc. Conform principiului bunei credinţei, asiguratul potenţial trebuie să facă în cerere declaraţii complete şi sincere, inclusiv privind manifestarea riscului. De asemenea, pe parcursul derulării contractului, asiguratul are obligaţia de a informa societatea de asigurare cu privire la modificarea, faţă de declaraţia de asigurare, a unor date esenţiale privind riscul cum ar fi cele din care rezultă agravarea riscului. Astfel, asigurătorul va putea modifica, în mod corespunzător, contractul.

4.2.2.3 Momentul încheierii şi conţinutul contractului de asigurare Contractul de asigurare cuprinde drepturile şi obligaţiile părţilor, este emis de asigurător şi constată acordul de voinţă al asiguratului şi asigurătorului. Contractul are formă scrisă, deoarece consimţământul trebuie exprimat în scris, neputând fi dovedit cu martori. Forma scrisă se adoptă deoarece: - dovedeşte existenţa contractului; - face posibilă stabilirea certă a unor elemente ca momentele încheierii,

intrării

în

vigoare,

începerii

şi

încetării

răspunderii

asigurătorului etc., constituind o garanţie a îndeplinirii obligaţiilor părţilor şi evitând neînţelegerile ulterioare. Contractul de asigurare are două părţi principale. Prima conţine clauzele tipărite, reglementând raporturile între asigurat şi asigurător, sub forma unui extras din condiţiile generale de asigurare. A două reprezintă părţile neimprimate, care vor fi completate, după caz cu indicarea exactă a asiguratului, denumirea unor riscuri, suma asigurată, prima de asigurare, durata contractului cu menţionarea datei intrării în vigoare a contractului, alte elemente specifice fiecărei tip de contract. De regulă, contractul se întocmeşte în două exemplare.

142


4.2.3 Derularea contractului de asigurare 4.2.3.1 Drepturile şi obligaţiile părţilor până la apariţia evenimentului asigurat Contractul de asigurare cuprinde drepturi şi obligaţii corelative între asigurător şi asigurat care, pe parcursul derulării contractului pot fi delimitate în drepturi şi obligaţi până la respectiv după producerea riscului. În perioada de până la apariţia riscului asigurat, asiguratul şi asigurătorul au drepturi şi obligaţii distincte. a) Obligaţiile asiguratului. Asiguratul este obligat în acest interval de timp să achite primele, să utilizeze şi să întreţină în bune condiţii bunul asigurat şi să comunice împrejurările care duc la agravarea riscului. a1. Asiguratul are obligaţia de a plăti primele datorate, la termenul şi în cuantumul prevăzute în contract, cu unele precizări. Astfel, dacă în contract este înscris un beneficiar, obligaţia de plată a primelor revine tot asiguratului. În cazul în care titularul contractului decedează, iar bunul asigurat face parte din masa succesorală, moştenitorii preiau obligaţia de plată a primelor. Dacă bunul asigurat este înstrăinat, cel care dobândeşte bunul are obligaţia de a achita ratele de primă scadente după înstrăinare. Plata primelor se face în sistem portabil, deci de către asigurat la sediul asigurătorului. Plata se poate face : în numerar; prin compensare cu indemnizaţia datorată asiguratului, dacă riscul s-a produs şi mai sunt rate de primă neachitate; prin dispoziţie de plată; prin dispoziţie de încasare. În cazul plăţii prin virament, ziua plăţii este considerată ziua în care suma a intrat în contul asigurătorului. a2. În situaţia nerespectării obligaţiei de bună întreţinere a bunurilor asigurate şi de luare a unor măsuri de prevenire a riscului, asigurătorul poate denunţa asigurarea. La apariţia riscului, poate refuza plata despăgubirii, dacă, datorită nerespectării acestei obligaţii, nu au fost posibile determinarea cauzelor şi a mărimii pagubelor, ori poate reduce despăgubirea, dacă din acest motiv, dauna s-a mărit.


143

a3. Asiguratul este obligat să notifice asigurătorului împrejurările care modifică

manifestarea

riscului,

faţă

de

cea

iniţială,

luată

în

considerarea la încheierea contractului. Agravarea riscului poate duce la adaptarea contractului, prin creşterea corespunzătoare a primei stabilite iniţial sau în caz extrem, la anularea contractului. Această obligaţie ridică o serie de probleme în practică, deoarece agravarea riscului poate apare: ■ din vina asiguratului, de exemplu prin deplasarea bunului asigurat, în alte locaţii, mai expuse riscului, ori prin nerespectarea obligaţiei anterioare de a le întreţine corespunzător şi de a lua măsuri de prevenire a riscului; ■ datorită activităţii unui terţ, de exemplu prin apariţia la locul unde este situat bunul, a unor activităţi generatoare de pericole (incendiu, explozie); ■ datorită unor cauze independente de voinţa persoanelor, cum ar fi unele fenomene sociale şi politice (grevă, război, război civil etc.). De fapt, asiguratul nu poate anunţa decât împrejurări pe care le cunoaşte. Acestea pot însă să apară prin fapta sa, ori fără fapta sa. În primul caz, nu se poate invoca necunoaşterea modificării riscului, iar în a doua situaţie, asiguratul este obligat să comunice schimbarea, imediat ce a luat cunoştinţă de ea. b) Drepturile asiguratului Până la producerea riscului, asiguratul are şi o serie de drepturi: b1. Dreptul de a modifica unele prevederi ale contractului, cum ar fi schimbarea numelui beneficiarului contractului, ori modul de plată al ratelor de primă. Unele tipuri moderne de contracte – de exemplu, asigurările de viaţă unit–linked – au o flexibilitate mare, permiţând abaterea de la o gamă largă de prevederi iniţiale ale contractului. b2. Dreptul de a încheia asigurări suplimentare, care, conform normelor asigurătorului, pot fi ataşate contractului iniţial, de exemplu,

144


pentru a include şi alte bunuri faţă de cele prevăzute în contract, sau pentru a ataşa asigurări din altă subramură (ex. asigurare de viaţă şi suplimentară de accidente). b3. Dreptul de răscumpărare; dreptul de a obţine împrumuturi asupra poliţelor de asigurare; dreptul de a participa la tragerile de amortizare, care sunt specifice unor contracte tradiţionale de asigurări de viaţă. c) Drepturile şi obligaţiile asigurătorului Până la producerea riscului asigurat, asigurătorul are cu deosebire, drepturi, corelative cu obligaţiile asiguratului din aceeaşi perioadă. Asftel, asigurătorul are ca drepturi: ■ dreptul de a verifica existenţa şi felul în care este întreţinut bunul asigurat; ■ dreptul de a aplica sancţiuni atunci când asiguratul nu a respectat obligaţiile de întreţinere, folosire şi pază a bunurilor asigurate. Concomitent, asigurătorul are şi obligaţii, ca: ♦ obligaţia de a elibera, la cerere, un duplicat al contractului, dacă asiguratul a pierdut originalul; ♦ obligaţia de a elibera, în cazul unor tipuri de contracte, certificate care confirmă încheierea asigurării.

4.2.3.2 Obligaţiile părţilor după producerea evenimentului asigurat 1. Obligaţiile asiguratului după producerea riscului au în vedere: a. luarea măsurilor necesare pentru limitarea daunelor, salvarea, păstrarea şi paza bunurilor rămase, pentru a nu mări cuantumul pagubei peste cel determinat de producerea riscului; b.

anunţarea

în

scris

a

asigurătorului

despre

producerea

evenimentului asigurat, în termenul prevăzut în contract; c. participarea, alături de reprezentanţii asigurătorului, la constatarea producerii sinistrului şi la stabilirea pagubei rezultate;


145

d. furnizarea de informaţii şi documente în legătură cu producerea riscului asigurat. 2. Obligaţiile asigurătorului După producerea evenimentului asigurat, principala obligaţie a asigurătorului este plata indemnizaţiei cuvenită asiguratului, ceea ce face necesar ca, pe baza situaţiei concrete, să fie stabilit dreptul asiguratului de a primi indemnizaţia şi obligaţia corelativă a asigurătorului de a o plăti. Operaţiunile legate de această obligaţie ţin de tehnica lichidării daunelor, care implică, în succesiune, următoarele operaţiuni: constatarea producerii evenimentului asigurat; evaluarea daunelor; stabilirea şi plata despăgubirilor. În

primul

rând,

asigurătorul

stabileşte

cauzele

pagubelor

şi

împrejurările în care s-au produs, în vederea determinării obligaţiei sale de plată. Pentru aceasta el verifică: ◊ dacă asigurarea era în vigoare în momentul producerii riscului; ◊ dacă primele au fost achitate şi perioada de timp pentru care au fost plătite; ◊ dacă evenimentul ce a produs dauna este un risc asigurat prin contract; ◊ dacă bunul dăunat este un bun cuprins în asigurare; ◊ dacă există un raport de cauzabilitate între un eveniment produs şi un anumit risc asigurat; ◊ dacă asiguratul a luat măsurile de prevenire, limitare a daunelor, păstrare şi pază a bunurilor rămase în urma producerii riscului. În numeroase cazuri, poate exista o multitudine de cauze care au concurat

la

producerea

pagubei,

constituind

un

adevărat

lanţ

de

evenimente.177 Asigurătorul acoperă pagubele doar pentru riscurile prevăzute în contract, nu şi pentru cele excluse, deci el va acorda despăgubirea numai dacă ea rezultă dintr-un risc asigurat sau dintr-un flux de evenimente

177

A se vedea şi subcap. 2.2 – originea riscului.

146


produse ca urmare a unui risc asigurat. O importanţă deosebită, în acest sens, o are determinarea a ceea ce este denumită proximata causa.178 Evaluarea pagubei se face ţinând cont de valoarea de piaţă a bunurilor (în variante diferite) şi de gradul de uzură al bunurilor din momentul producerii riscului. Cuantumul despăgubirii este limitat de cel al sumei asigurate şi de mărimea pagubei.

4.2.3.2 Limitarea garanţiei de asigurare şi subrogarea asigurătorului în drepturile asiguratului Limitarea garanţiei de asigurare apare în situaţia în care producerea evenimentului se datorează asiguratului. Eventuala limitare este legată de stabilirea proporţiei în care o pagubă produsă din vina asiguratului obligă pe asigurător la plata despăgubirii. Asigurătorul nu datorează despăgubiri dacă evenimentul a fost produs cu intenţie de către: ● asigurat, beneficiar, un membru din conducere sau de un prepus al asiguratului, în cazul persoanelor juridice; ● asigurat, beneficiar, persoanele majore care, în mod statornic, locuiesc şi gospodăresc împreună cu asiguratul, ori de prepuşii asiguratului sau beneficiarului. De exemplu, în asigurarea contra incendiului, se consideră caz de culpă a asiguratului ori al celorlalte persoane menţionate, folosirea focului deschis în încăperile în care sunt manipulate sau depozitate produse inflamabile sau uşor inflamabile. Asigurătorul nu datorează despăgubirea nici atunci când deşi fapta asiguratului a fost săvârşită fără intenţie, se constată că acesta putea şi trebuia să prevadă consecinţele conduitei sale.

178

Proximata (lb. lat.) are aici sensul de cel mai apropiat. Este cauza determinantă, efectivă şi activă în realizarea pagubei. Dacă au fost prezente mai multe cauze, cauza proxima este cauza dominantă care a contribuit la producerea pagubei.


147

Subrogarea asigurătorului în drepturile asiguratului apare în situaţia în care există terţe persoane răspunzătoare de producerea daunei. În acest caz, cel păgubit (asiguratul) are dreptul de a cere acoperirea daunei de către cei vinovaţi de producerea ei. În virtutea existenţei contractului de asigurare, asigurătorul plăteşte despăgubirea,

dar

se

poate

subroga

în

dreptul

asiguratului

sau

beneficiarului de a recupera paguba, în limita despăgubirii deja plătite. Subrogarea se poate realiza cu îndeplinirea unor condiţii: ● indemnizaţia să fi fost plătită de asigurător; ● existenţa unei acţiuni în justiţie (acţiune în răspundere sau în regres)

aparţinând

asiguratului,

contra

terţilor

responsabili

în

producerea daunei. Prin subrogare, asigurătorul exercită în nume propriu, acţiunea pe care asiguratul ar fi intentat-o contra autorului pagubei. Pentru aceasta, asiguratul este obligat să conserve realizarea dreptului de subrogare, abţinându-se de la orice acte care ar atinge sau micşora dreptul de regres al asigurătorului.

4.2.4. Modalităţi de încetare a contractului de asigurare Se pot distinge modalităţi obişnuite, respectiv, neobişnuite (neuzuale) de încetare a contractului de asigurare. a) Moduri uzuale de încetare a contractului a1. Principalul mod obişnuit de încetare a contractului de asigurare cu durată determinată (majoritatea tipurilor de contracte din toate ramurile de asigurare) este ajungerea la termen, adică expirarea perioadei de timp pentru care a fost încheiat. a2. Un alt mod uzual de încetare a contractului este producerea evenimentului asigurat. Această modalitate este specifică asigurărilor de viaţă şi de accidente de persoane. După plata indemnizaţiei faţă de

148


asigurat, obligaţiile asigurătorului se sting, ceea ce înseamnă o încetare automată a contractului. În cazul asigurărilor de bunuri, contractul încetează numai dacă a avut loc distrugerea totală a bunului asigurat. Dacă bunul a fost distrus doar parţial, contractul poate continua, dar pentru o sumă asigurată mai mică, suma iniţială fiind diminuată cu suma plătită ca despăgubire. b) Moduri neuzuale de încetare a contractului Modurile neuzuale sunt denunţarea, rezilierea, respectiv, anularea contractului. b1. Denunţarea se exercită în mod unilateral, din cauze autorizate de lege. Asigurătorul poate denunţa contractul: - Dacă asiguratul nu a comunicat în scris modificările apărute în datele înscrise în contract, pe parcursul derulării sale, modificări care exclud menţinerea contractului; - Dacă se constată neîndeplinirea obligaţiei asiguratului de a întreţine în mod corespunzător bunurile sau de a lua măsuri de prevenire a riscului. Deoarece contractul de asigurare este un contract cu executare succesivă, denunţarea nu produce efecte retroactive. De aceea, are loc reţinerea de asigurător a primelor încasate pentru timpul cât contractul a fost în vigoare, dar nu se mai solicită şi încasează prime după denunţarea contractului. b2. Rezilierea contractului reprezintă desfacerea sa pentru viitor, datorită neexecutării obligaţiilor uneia dintre părţi, din cauze care i se pot imputa. În momentul rezilierii, partea care se află pe poziţie de creditor: ● poate cere executarea silită a tuturor obligaţiilor scadente la data rezilierii şi care nu au fost executate; ● poate solicita despăgubiri pentru prejudiciile cauzate ca urmare a neexecutării respectivelor prestaţii. b3. Anularea contractului apare din normele dreptului comun şi din conţinutul condiţiilor de asigurare. Nulitatea contractului poate apare, de


149

exemplu, datorită declaraţiilor neexacte şi necomplete făcute de asigurat la încheierea asigurării, sau datorită lipsei interesului asigurat. În comparaţie cu rezilierea şi denunţarea, nulitatea contractului are efecte şi pentru trecut. Deoarece nulitatea readuce părţile la situaţia juridică dinaintea prestaţiilor

încheierii efectuate:

asigurării,

ea

asigurătorul

determină va

restituirea

înapoia

asiguratul, indemnizaţia, dacă aceasta a fost plătită.

primele

reciprocă încasate,

a iar

Elementele Tehnice Ale Asigurarilor Si Contractul de Asigurare

Recommend Documents