Dreptul Comertului International

UNIVERSITATEA DE STUDII POLITICE ŞI ECONOMICE EUROPENE „CONSTANTIN STERE” FACULTATEA DE DREPT CATEDRA DREPT PRIVAT

DREPTUL COMERŢULUI INTERNAŢIONAL Suport de curs

LECTOR UNIVERSITAR EUGENIU CAŢAVEICĂ

CHIŞINĂU 2014

DREPTUL COMERŢULUI INTERNAŢIONAL | Eugeniu Caţaveică

Suport de curs: Dreptul comerţului internaţional

Autor: Eugeniu Caţaveică, magistru în drept, lector universitar în cadrul Universităţii de Studii Politice şi Economice Europene „Constantin Stere”.

Suportul de curs a fost elaborat în corespundere cu Curriculum universitar la disciplina Dreptul comerţului internaţional aprobat de Catedra Drept Privat a Universităţii de Studii Politice şi Economice Europene „Constantin Stere”.

1


CUVÂNT-ÎNAINTE

Odată cu prăbuşirea regimului comunist totalitar de ocupaţie, rolul Republicii Moldova pe arena internaţională s-a amplificat considerabil. Noul stat independent, pe parcursul ultimilor douăzeci şi cinci de ani, le-a oferit lumină verde antreprenorilor moldavi întru implicarea în relaţiile comerciale care depăşeau cu mult limitele naţionale, efectuând o ascensiune pe platforma internaţională. Drept consecinţă, noi discipline s-au dovedit indispensabile întru perceperea multilaterală şi corectă a realităţilor economice moderne. Printre aceste discipline se numără şi dreptul comerţului internaţional. Tendinţa Republicii Moldova de a se integra, fie şi treptat, în Uniunea Europeană, impune celei dintâi pregătirea unor specialişti capabili să facă faţă provocărilor în procesul de adaptare la piaţa economică mondială. Nu mai puţin adevărat este şi faptul că derularea relaţiilor economice nu se poate desfăşura în afara cadrului legal naţional, comunitar şi internaţional care reglementează raporturile comerciale dintre agenţii economici din diverse state. Intenţia autorului la perfectarea prezentului suport de curs este de a oferi studenţilor minimul de informaţie necesar pentru iniţierea în esenţa dreptului comerţului internaţional. Luând în considerare faptul că prezenta disciplină urmează a fi însuşită în ultimul an de studii universitare, autorul şi-a axat expunerea pe elementele specifice dreptului comerţului internaţional, fără a releva particularităţile noţiunilor generale, studiate în cadrul altor discipline de specialitate, precum teoria generală a dreptului, dreptul civil, dreptul internaţional privat şi dreptul arbitrajului internaţional. Suportul de curs cuprinde atât partea generală, cât şi partea specială a dreptului comerţului internaţional. Partea generală începe cu o succintă definire şi descriere a componentelor esenţiale ale disciplinei curente: principiile, izvoarele, subiecţii etc. La rândul său, partea specială oferă studenţilor o viziune generală asupra contractelor speciale. Privite în parte, fiecare dintre contractele studiate în cadrul disciplinei dreptului comerţului internaţional îşi merită, indubitabil, o proprie lucrare ştiinţifică. În măsura posibilităţilor, dar şi în perimetrul limitelor prestabilite, autorul a selectat pentru expunere punctele de importanţă primară. Oferindu-le viitoriilor specialişti temelia părţii speciale a disciplinei, aceştia vor putea pătrunde, de sine stătător, în adâncul particularităţilor fiecărui contract comercial internaţional, fiind conduşi de necesităţile şi cerinţele practice. Studenţii familiarizaţi cu disciplina dreptului internaţional privat vor sesiza, cu uşurinţă, importanţa conceptelor studiate în cadrul acestei disciplini pentru perceperea mai simplă a noţiunilor specifice dreptului comerţului internaţional. Ori, aceste două discipline, fiind surori

2


de ramură, împart între sine un element major comun, – extraneitatea, - cu toate particularităţile ce reies din ea. Nu în ultimul rând, autorul mizează şi pe ambiţiile studenţilor, precum şi „setea” de cunoştinţe a acestora, trăsături care îi vor determina să continue independent studiile şi cercetările în domeniul dreptului comerţului internaţional. Eugeniu Caţaveică

3


CUPRINS PARTEA GENERALĂ………………………………………………………………………………………………………..9 Tema 1. GENERALITĂŢI PRIVIND DREPTUL COMERŢULUI INTERNAŢIONAL.......................................................................................................................................10 1. Noţiunea, caracteristicile şi importanţa dreptului comerţului internaţional................................................................................................................................................11 2. Principiile dreptului comerţului internaţional...........................................................................15 2.1. Noţiunea şi trăsăturile principiilor...........................................................................................................15 2.2. Principiul libertăţii comerţului...................................................................................................................16 2.3. Principiul concurenţei loiale........................................................................................................................17 2.4. Principiul egalităţii juridice a părţilor.....................................................................................................18 2.5. Principiul libertăţii contractuale................................................................................................................19 2.6. Pacta sunt servanda şi principiul bunei-credinţe...............................................................................20 3. Obiectul dreptului comerţului internaţional...............................................................................22 4. Raportul juridic de comerţ internaţional......................................................................................23 4.1. Noţiunea şi trăsăturile generale ale raportului juridic de comerţ internaţional..................23 4.2. Comercialitatea raportului juridic de comerţ internaţional..........................................................25 4.3. Internaţionalitatea raportului juridic de comerţ internaţional....................................................26 5. Subiecţii dreptului comerţului internaţional..............................................................................27 5.1. Noţiunea şi clasificarea subiecţilor dreptului comerţului internaţional..................................27 5.2. Subiecţii de drept internaţional..................................................................................................................28 5.3. Societăţile transnaţionale sau multinaţionale......................................................................................29 5.4. Subiecţii de drept naţional............................................................................................................................30 6. Izvoarele dreptului comerţului internaţional.............................................................................32 6.1. Noţiunea şi clasificarea izvoarelor dreptului comerţului internaţional...................................32 6.2. Izvoarele interne...............................................................................................................................................33 6.3. Izvoarele internaţionale.................................................................................................................................35 6.3.1. Tratatele internaţionale.....................................................................................................................35 6.3.2. Uzanţele comerciale uniforme internaţionale.........................................................................36 4


6.4. Practica judiciară..............................................................................................................................................38

Tema 2. NOŢIUNI GENERALE PRIVIND CONTRACTELE COMERCIALE INTERNAŢIONALE......................................................................................................................................40 1. Noţiunea, particularităţile şi clasificarea contractelor comerciale internaţionale........41 2. Condiţiile de validitate a contractelor comerciale internaţionale.......................................44 3. Forma contractului comercial internaţional...............................................................................48 4. Proba contractelor comerciale internaţionale............................................................................49 5. Nulitatea contractelor comerciale internaţionale.....................................................................51 Tema 3. LEGEA APLICABILĂ CONTRACTELOR COMERCIALE INTERNAŢIONALE......................................................................................................................................55 1. Generalităţi. Determinarea legii aplicabile contractului comercial internaţional prin acordul părţilor......................................................................................................................................... 56 2. Determinarea legii aplicabile contractului comercial internaţional de către organul de jurisdicţie......................................................................................................................................................58 3. Domeniul şi limitele legii aplicabile contractului comercial internaţional......................60 Tema 4. FORMAREA CONTRACTELOR COMERCIALE INTERNAŢIONALE.................................62 1. Aspecte terminologice……………………………………….......................................................................63 2. Acţiuni precontractuale…………………………………….......................................................................63 3. Oferta de a contracta............................................................................................................................65 4. Acceptarea ofertei.................................................................................................................................66 5. Momentul şi locul încheierii contractului comercial internaţional.....................................68 6. Particularităţile încheierii contractelor comerciale internaţionale prin mijloace electronice....................................................................................................................................................71 Tema 5. CONŢINUTUL CONTRACTELOR COMERCIALE INTERNAŢIONALE.............................75 1. Clauzele esenţiale şi accesorii...........................................................................................................76 2. Clauzele exprese şi clauzele implicite............................................................................................78 3. Clauzele contractuale standard (clauzele-tip)............................................................................79 4. Clauza de arbitraj (convenţia de arbitraj)....................................................................................80 5


5. Clauzele asiguratorii menite să contracareze riscurile............................................................82 5.1. Caracteristica generală a clauzelor asiguratorii..................................................................................82 5.2. Clauze de menţinere a valorii contractului............................................................................................83 5.3. Clauze de adaptare a contractului la noile împrejurări....................................................................86 6. Clauza penală..........................................................................................................................................92 Tema 6. EFECTELE CONTRACTELOR COMERCIALE INTERNAŢIONALE....................................94 1. Principiul forţei obligatorii a contractului comercial internaţional...................................95 2. Efectele contractului comercial internaţional faţă de terţi.....................................................95 3. Interpretarea contractului comercial internaţional.................................................................97 4. Executarea contractului comercial internaţional......................................................................98 5. Modificarea contractului comercial internaţional..................................................................101 6. Încetarea contractului comercial internaţional.......................................................................102 Tema 7. NEEXECUTAREA CONTRACTELOR COMERCIALE INTERNAŢIONALE.....................106 1. Noţiunea de neexecutare a contractului comercial internaţional.....................................107 2. Executarea silită în natură a obligaţiilor contractuale..........................................................108 3. Rezoluţinea...........................................................................................................................................110 4. Neexecutarea şi reducerea propriilor obligaţii de către creditor......................................111 5. Daunele-interese.................................................................................................................................112

PARTEA SPECIALĂ……………………………………………………………………………………………………….115 Tema 8. CONTRACTUL DE VÂNZARE-CUMPĂRARE INTERNAŢIONALĂ.................................116 1. Noţiunea şi caracteristica generală a contractului de vânzare-cumpărare internaţională...........................................................................................................................................117 2. Efectele contractului de vânzare-cumpărare internaţională de mărfuri........................118 3. Răspunderea părţilor în contractul de vânzare-cumpărare internaţională..................122 4. Forme specifice ale vânzării internaţionale de mărfuri........................................................124 4.1. Vânzarea-cumpărarea prin bursă...........................................................................................................124 4.2. Vânzarea-cumpărarea prin licitaţie.......................................................................................................126

6


Tema 9. CONTRACTUL INTERNAŢIONAL DE ASIGURARE..........................................................128 1. Noţiunea şi caracteristica generală a contractului internaţional de asigurare.............129 2. Efectele contractului de asigurare................................................................................................130 3. Contractul de asigurări mutuale....................................................................................................132 4. Contractul de reasigurare................................................................................................................133 Tema 10. CONTRACTUL DE TRANSPORT INTERNAŢIONAL......................................................135 1. Noţiuni generale privind contractul internaţional de transport de mărfuri..................136

2. Contractul internaţional de transport maritim.......................................................................136 3. Contractul internaţional de transport fluvial de mărfuri.....................................................141 4. Contractul internaţional de transport feroviar de mărfuri..................................................142 5. Contractul internaţional auto de mărfuri...................................................................................146 6. Contractul internaţional de transport aerian de mărfuri.....................................................149 7. Contractul de transport multimodal internaţional de mărfuri...........................................153 Tema 11. INTERMEDIEREA ÎN COMERŢUL INTERNAŢIONAL...................................................155 1. Caracteristici generale ale intermedierii în comerţul internaţional................................156 2. Contractul internaţional de mandat comercial........................................................................157 3. Contractul internaţional de comision..........................................................................................159 4. Contractul internaţional de curtaj................................................................................................161 5. Contractul internaţional de agent.................................................................................................162 6. Contractul internaţional de consignaţie.....................................................................................163 7. Contracte comerciale cu funcţii apropiate de intermediere................................................164 7.1. Contractul de concesiune comercială....................................................................................................164 7.2. Contractul de franchising...........................................................................................................................164 7.3. Contractul internaţional de depozit.......................................................................................................167

Tema 12. CONTRACTE MODERNE ŞI COMPLEXE...........................................................................169 1. Contractul internaţional de leasing..............................................................................................170 2. Contractul internaţional de factoring..........................................................................................174

7


3. Contractul internaţional de licenţă...............................................................................................176 4.

Contractul

internaţional

de

consulting-

engineering................................................................................................................................................178 LITERATURA RECOMANDATĂ.............................................................................................................183

8


PARTEA GENERALĂ

9


Tema 1. GENERALITĂŢI PRIVIND DREPTUL COMERŢULUI INTERNAŢIONAL

Planul 1. Noţiunea, caracteristicile şi importanţa dreptului comerţului internaţional; 2. Principiile dreptului comerţului internaţional: 2.1. Noţiunea şi trăsăturile principiilor 2.2. Principiul libertăţii comerţului 2.3. Principiul concurenţei loiale 2.4. Principiul egalităţii juridice a părţilor 2.5. Principiul libertăţii contractuale 2.6. Pacta sunt servanda şi principiul bunei-credinţe 3. Obiectul dreptului comerţului internaţional; 4. Raportul juridic de comerţ internaţional: 4.1. Noţiunea şi trăsăturile generale ale raportului juridic de comerţ internaţional 4.2. Comercialitatea raportului juridic de comerţ internaţional 4.3. Internaţionalitatea raportului juridic de comerţ internaţional 5. Subiecţii dreptului comerţului internaţional: 5.1. Noţiunea şi clasificarea subiecţilor dreptului comerţului internaţional 5.2. Subiecţii de drept internaţional 5.3. Societăţile transnaţionale sau multinaţionale 5.4. Subiecţii de drept naţional 6. Izvoarele dreptului comerţului internaţional: 6.1. Noţiunea şi clasificarea izvoarelor dreptului comerţului internaţional 6.2. Izvoarele interne 6.3. Izvoarele internaţionale 6.3.1. Tratatele internaţionale 6.3.2. Uzanţele comerciale uniforme internaţionale 6.4. Practica judiciară

10


1. Noţiunea, caracteristicile şi importanţa dreptului comerţului internaţional. Renunţarea majorităţii membrilor societăţii globale la regimurile închise, de tipul celui comunist, a contribuit, alături de alţi factori, la evoluţia colaborării dintre statele lumii. Pentru a percepe în modul corespunzător definiţia dreptului comerţului internaţional, considerăm oportun de a începe cu definirea noţiunii de „comerţ”. În opinia unor autori ruşi, comerţul reprezintă activitatea a cărei finalitate constă în intermedierea dintre producători şi consumatori în condiţii de avantaj reciproc1. Alţi autori consideră comerţul internaţional ca fiind modalitatea specifică în care şi prin care se înfăptuieşte circulaţia bunurilor şi cunoştinţelor de la o ţară la alta; aşezarea lui pe principiile noii ordini economice internaţionale face ca el să devină un factor autentic, un preţios instrument de promovare a înţelegerii şi încrederii reciproce între naţiuni şi popoare, indiferent de poziţia lor geografică sau de nivelul de dezvoltare atins2. Ambele definiţii se referă la intermedierea bunurilor şi a cunoştinţelor. În prima, aceasta rezultă din utilizarea termenului de „producători”, care pot cataliza doar bunuri, fie acestea materiale sau imateriale. În a doua definiţie autorul se referă, în mod expres, la „bunuri şi cunoştinţe”. Considerăm că, totuşi, activitatea de comerţ nu se reduce doar la intermedierea bunurilor şi a cunoştinţelor, ci şi la cea a serviciilor. Acestea sunt nu mai puţin importante pentru economia mondială şi se bucură de o vastă reglementare, atât pe plan intern, cât şi pe cel extern. Din acest considerent, suntem convinşi că o definiţie mai amplă a noţiunii de comerţ ar urma să se refere la acea activitate, prin care se înfăptuieşte circulaţia bunurilor, serviciilor şi a cunoştinţelor, de la o entitate la alta, în condiţii de avantaj reciproc. În ceea ce ţine de dreptul comerţului internaţional, Organizaţia Naţiunilor Unite îl defineşte ca fiind totalitatea normelor juridice prin care se reglementează raporturile ce se stabilesc în procesul de iniţiere, desfăşurare şi finalizare a operaţiunilor de comerţ internaţional şi de cooperare economică şi tehnico-ştiinţifică internaţională.

1 2

Вельяминов Г.М. Международное экономическое право и процесс. Moscova: “Wolters Kluwer”, 2004, p. 154. Costin M.N., Deleanu S. Dreptul Comerţului Internaţional. Partea generală. Bucureşti: “Lumina Lex”, 1994, p. 5.

11


Alte definiţii ale dreptului comerţului internaţional, care merită a fi menţionate şi care se completează una pe alta sunt: 1. Potrivit profesorului român, Dragoş-Alexandru Sitaru, dreptul comerţului internaţional reprezintă ansamblul normelor care reglementează raporturile patrimoniale, cu caracter de comercialitate şi internaţionalitate, încheiate între persoane fizice şi/sau juridice care întrunesc calitatea de subiecte ale dreptului comerţului internaţional, inclusiv între asemenea persoane şi stat, dacă statul acţionează de jure gestionis, raporturi în care părţile se află pe poziţie de egalitate juridică3. Această definiţie, spre deosebire de altele, face referinţă la o condiţie ce urmează a fi respectată obligatoriu pentru ca statul să poată figura în calitate de subiect al dreptului comerţului internaţional, şi anume, ca statul să acţioneze în scopul gestionării proprietăţii de stat. 2. În opinia autorilor Costin M.N. şi Deleanu S., dreptul comerţului internaţional este ansamblul de norme conflictuale, norme de drept civil, de drept comercial şi norme de drept material uniform, iar în anumite limite şi norme de drept internaţional public prin care se reglementează raporturile de comerţ internaţional şi de cooperare economică şi tehnico-ştiinţifică stabilite între participanţii la circuitul mondial de valori şi de cunoştinţe4. Autorii citaţi se evidenţiază prin faptul că încearcă să enumere tipurile de norme incluse în conţinutul dreptului comerţului internaţional. 3. Conform spuselor autorului rus, G.F. Şerşenevici, dreptul comerţului internaţional reprezintă dreptul ce reglementează, pe de o parte, relaţiile comerciale dintre un stat şi altul şi relaţiile fiecăruia dintre acestea faţă de cetăţenii celuilalt, iar pe de altă parte, relaţiile dintre cetăţenii diferitor state, în calitate de entităţi private5. Această opinie este foarte discutabilă, deoarece autorul pare a nu delimita clar raporturile de comerţ internaţional de raporturile de drept internaţional public. 4. Autorul V.F. Popondopulo defineşte dreptul comerţului internaţional ca fiind totalitatea normelor de drept civil generale şi speciale care reglementează relaţiile Sitaru D.A. Dreptul comerţului internaţional. Tratat. Bucureşti: “Lumina Lex”, 2004, p. 124. Costin M.N., Deleanu S. Dreptul Comerţului Internaţional. Partea generală. Bucureşti: “Lumina Lex”, 1994, p. 13. 5 Вельяминов Г.М. Международное экономическое право и процесс. Moscova: “Wolters Kluwer”, 2004, p. 155. 3 4

12


patrimoniale şi cele nepatrimoniale conexe celor patrimoniale, ce au loc între străinii care practică activitatea de comerţ şi se întemeiază pe egalitate, autonomia voinţei şi independenţa patrimonială a participanţilor la aceste relaţii6. Autorul rus, spre deosebire de ceilalţi menţionaţi, enumeră şi unele principii pe care se întemeiază raporturile de drept al comerţului internaţional. Ca urmare a definirii comerţului şi a dreptului comerţului internaţional, putem identifica, cu uşurinţă, obiectele celui dintâi. Astfel, în calitate de obiecte ale comerţului pot figura bunurile materiale (mobile şi imobile) şi imateriale (proprietatea intelectuală), inclusiv banii şi titlurile de valoare, precum şi serviciile, în toată diversitatea lor. Reieşind din specificul său şi din caracterul pluridisciplinar, dreptul comerţului internaţional se intersectează cu normele diferitor ramuri care, deşi aparent distincte, au legătură directă cu comerţul internaţional. În dreptul comerţului internaţional întâlnim trei tipuri de norme: materiale, conflictuale şi procedurale. Normele întâlnite în dreptul comerţului internaţional, au, în mare parte, un caracter material. Potrivit unor opinii, normele conflictuale din domeniul comerţului internaţional, deşi interesează dreptul comerţului internaţional, nu intră în conţinutul acestuia. Normele conflictuale intră în conţinutul dreptului internaţional privat, şi mai precis al unui domeniu special al acestuia – dreptul internaţional privat comercial7. Pe lângă normele materiale şi, într-o anumită măsură, cele conflictuale, dreptul comerţului internaţional cuprinde şi norme de drept procesual. În calitate de exemplu pot servi acele norme care reglementează procedura de arbitraj internaţional. Normelor de drept al comerţului internaţional le este caracteristică o flexibilitate mai mare în comparaţie cu alte norme de drept privat, cum ar fi cele civile, iar părţile se bucură de o libertate şi discreţie mai mare decât subiecţii altor categorii de raporturi.

Попондопуло В.Ф. Международное коммерческое право. Общая и особенная части. Учебное пособие. Moscova: “Omega-L”, 2004, p. 13. 7 Sitaru D.A. Dreptul comerţului internaţional. Tratat. Bucureşti: “Lumina Lex”, 2004, p. 125-126. 6

13


În toate cazurile, poziţia părţilor în raporturile de drept al comerţului internaţional este cea de egalitate juridică. Această afirmaţie rămâne veridică chiar şi atunci când în calitate de subiect figurează statul, ca gestionar al propriului său patrimoniu. Importanţa dreptului comerţului internaţional rezultă din următoarele circumstanţe: a) Comerţul internaţional este un motor de promovare a colaborării între state, contribuind la întărirea securităţii şi păcii pe întreaga arenă globală. Totodată, limitarea posibilităţii de a participa la anumite raporturi de comerţ internaţional poate fi folosită în calitate de sancţiune pentru încălcarea normelor dreptului internaţional public, fapt care poate crea considerabile pierderi pentru statul sancţionat. Astfel, spre exemplu, pentru a sancţiona Federaţia Rusă pentru intervenţia militară în Ucraina, în anul 2014, Germania a retras aprobarea acordată Rheinmetall de a construi un obiectiv militar în Rusia în valoare de 100 de milioane de euro8. b) Dreptul comerţului internaţional stimulează trecerea continuă de la regimele economice închise la cele de piaţă. Societatea pare a conştientiza, într-o măsură tot mai mare, faptul că practic nici un stat nu dispune de toate resursele necesare pentru a-şi permite să-şi întreţină populaţia de sine stătător, fără a fi necesare importurile. c) Dreptul comerţului internaţional contribuie la unificarea continuă a practicii comerciale. Unul dintre cele mai ilustre exemple sunt termenii de comerţ internaţional INCOTERMS, care se aplică în contractele comerciale internaţionale din întreaga lume. d) Dreptul comerţului internaţional creează premisele unui cadru educaţional pentru subiecţii ce intenţionează să se implice în activitatea de comerţ internaţional. e) Ca ramură de drept, contribuie la delimitarea relaţiilor comerciale internaţionale de cele civile. REZUMAT Comerţul reprezintă acea activitate, prin care se înfăptuieşte circulaţia bunurilor, serviciilor şi a cunoştinţelor, de la o entitate la alta, în condiţii de avantaj reciproc. Dreptul comerţului internaţional reprezintă totalitatea normelor juridice prin care se reglementează

8

Enciclopedia Electronică “Wikipedia” // http://ro.wikipedia.org/wiki/Sanc%C8%9Biuni_interna%C8%9Bionale_%C3%AEmpotriva_Rusiei_(2014) [vizitat la 23.09.2014].

14

DREPTUL COMERŢULUI INTERNAŢIONAL | Eugeniu Caţaveică raporturile ce se stabilesc în procesul de iniţiere, desfăşurare şi finalizare a operaţiunilor de comerţ internaţional şi de cooperare economică şi tehnico-ştiinţifică internaţională. În calitate de obiecte ale comerţului pot figura bunurile materiale (mobile şi imobile) şi imateriale (proprietatea intelectuală), inclusiv banii şi titlurile de valoare, precum şi serviciile, în toată diversitatea lor. În dreptul comerţului internaţional întâlnim trei tipuri de norme: materiale, conflictuale şi procedurale. Poziţia părţilor în raporturile de drept al comerţului internaţional este cea de egalitate juridică. Dreptul comerţului internaţional stimulează trecerea continuă de la regimele economice închise la cele de piaţă, contribuie la unificarea continuă a practicii comerciale, creează premisele unui cadru educaţional pentru subiecţii ce intenţionează să se implice în activitatea de comerţ internaţional şi, în calitate de ramură de drept, contribuie la delimitarea relaţiilor comerciale internaţionale de cele civile.

2. Principiile dreptului comerţului internaţional. 2.1. Noţiunea şi trăsăturile principiilor. Principiile reprezintă un set de idei călăuzitoare care stau la baza elaborării şi aplicării dreptului. Respectiv, principiile dreptului comerţului internaţional sunt acele idei fundamentale care călăuzesc crearea şi aplicarea normelor juridice în domeniul relaţiilor comerciale internaţionale. În genere, principiile pot fi generale, ramurale şi instituţionale. Principiile generale se atribuie tuturor ramurilor de drept şi sunt valabile pentru toate situaţiile. Ca exemplu poate servi principiul democraţiei. Semnificaţia lui constă în aceea că oricare regulă de drept trebuie să corespundă cerinţelor recunoscute de societate într-un stat democratic. Acest principiu se aplică tuturor ramurilor de drept, fie acesta drept public, drept privat, drept penal sau drept civil etc. Principiile ramurale, după cum rezultă din denumirea acestora, se atribuie unei anumite ramure sau unui număr limitat de ramure. Un exemplu relevant ar fi principiul concurenţei loiale, care e valabil atât în dreptul comerţului internaţional, cât şi în dreptul comerţului naţional. În fine, principiile instituţionale ţin de o anumită instituţie a unei ramuri de drept. Spre exemplu, principiul libertăţii includerii clauzei arbitrale este un principiu al instituţiei arbitrajului comercial internaţional din cadrul ramurii de drept al comerţului internaţional. 15


Principiile joacă un rol important în dreptul comerţului internaţional, deoarece: 1. Constituie temelia tuturor normelor de drept al comerţului internaţional. 2. Pot fi aplicate în cazul în care o oarecare sferă a relaţiilor nu sunt reglementate de normele dreptului comerţului internaţional. 3. Contribuie la soluţionarea conflictelor dintre diverse norme cu aceeaşi forţă juridică. 2.2. Principiul libertăţii comerţului. Comerţul a luat naştere în acel moment, în care omul a conştientizat că nu este capabil să-şi asigure singur toate cele necesare unui trai confortabil şi lipsit de griji. În acelaşi mod, principiul libertăţii comerţului a început să se contureze în conştiinţa oamenilor atunci când statele (sau pseudo-statele), la rândul lor, au început să intervină în relaţiile dintre comercianţi. Totodată, libertatea comerţului nu presupune lipsa totală a intervenţiei statului în relaţiile comerciale. Despre acest fapt vorbea şi Charles Montesquieu, care afirma că „libertatea comerţului nu este un drept acordat negustorilor de a face ceea ce vor; aceasta ar însemna într-adevăr mai degrabă robia lui”. După cum argumenta marele gânditor, „ceea ce îl stânjeneşte pe negustor nu înseamnă că stânjeneşte şi comerţul”. Tocmai „în ţările libertăţii întâmpină negustorul nenumărate piedici” şi „nicăieri nu este el mai puţin stânjenit de legi decât în ţările sclaviei”. Analizând măsurile adoptate de Anglia în domeniul comerţului, Montesquieu ajunge la concluzia că ele stânjenesc pe negustor, dar sunt „în favoarea comerţului”9. În urma celor spuse, e corect să afirmăm că libertatea comerţului presupune două aspecte esenţiale: 1. Libertatea indivizilor de a decide dacă doresc să efectueze acte de comerţ, când doresc să le efectueze, cu cine doresc să le efectueze şi în ce mod doresc să le efectueze. 2. Implicarea statului în relaţiile comerciale pentru a evita monopolul, pentru a proteja comercianţii mai vulnerabili şi pentru a-i sancţiona pe cei care creează obstacole în dezvoltarea relaţiilor de comerţ internaţional.

9

Ionescu M.F.M. Dreptul Comertului International. Bucureşti: “Universitatea ‘Hyperion’”, 2011, p. 68.

16


Pentru stat, primul aspect reprezintă o obligaţie negativă, de abţinere. În acest sens, tot ce se cere de la stat este să nu creeze dificultăţi în cadrul operaţiunilor de comerţ. În cel de-al doilea caz, statul are o obligaţie pozitivă. El trebuie să întreprindă toate măsurile necesare şi posibile pentru a evita monopolul, pentru a proteja comercianţii mai vulnerabili şi pentru a-i sancţiona pe cei care creează obstacole în dezvoltarea relaţiilor de comerţ internaţional. Statul are la dispoziţie un vast arsenal de mijloace financiar-bancare, cum ar fi cele privind impozitele şi taxele, licenţele etc., care îi permit să-şi efectueze într-un mod echilibrat şi echitabil funcţiile, asigurând libertatea comerţului. 2.3. Principiul concurenţei loiale. Concurenţa este considerată, pe bună dreptate, motorul oricărui progres economic. Lipsa concurenţei se poate solda cu formarea monopolurilor. Formarea monopolurilor poate duce la dezavantajarea consumatorilor, la scăderea calităţii producţiei şi la alte consecinţe negative pentru societate în ansamblu. Ca definiţie, concurenţa semnifică o anumită competiţie pe piaţa economică între doi sau mai mulţi subiecţi ai comerţului care exercită activităţi identice sau similare. Trebuie să facem o distincţie clară între activităţile identice şi cele similare. Poate fi identică activitatea a doi comercianţi care produc cisterne de aceeaşi capacitate şi pentru aceeaşi destinaţie. În acelaşi timp, va fi similară activitatea de comercializare a bananelor cu cea de comercializare a portocalelor. O definiţie mai complexă a concurenţei este oferită de Legea concurenţei a RM nr. 183 din 11.07.2012, care o defineşte ca fiind o „rivalitate economică, existentă sau potenţială, între două sau mai multe întreprinderi independente pe o piaţă relevantă, când acţiunile lor limitează efectiv posibilităţile fiecăreia dintre ele de a influenţa unilateral condiţiile generale de circulaţie a produselor de pe piaţa respectivă, stimulează progresul tehnicoştiinţific şi creşterea bunăstării consumatorilor”. Concurenţa se poate desfăşura nu doar la nivel de indivizi sau întreprinderi, dar şi la nivel de stat. De la originea acestora, statele au concurat şi continuă să concureze continuu

17


între ele, sub toate aspectele: de la descoperirea a noi continente, până la goana după înarmare. Totalitatea normelor juridice care reglementează concurenţa loială formează dreptul concurenţei. Concurenţa poate fi loială sau neloială. Este considerată loială acea concurenţă care corespunde cerinţelor impuse de normele legale şi uzanţele în domeniu. Viceversa, este considerată neloială acea concurenţă care contravine regulilor stipulate în normele ce reglementează concurenţa şi în uzanţele din domeniu. În rândul actelor de concurenţă neloială se includ şi: 1. orice fapte apte de a crea confuzie cu întreprinderea, produsele sau activitatea industrială sau comercială a unui concurent; 2. afirmaţiile false, în cadrul activităţii de comerţ, apte să discrediteze întreprinderea, produsele sau activitatea industrială sau comercială a unui agent concurent; 3. afirmaţiile a căror folosire, în cadrul relaţiilor comerciale, este aptă de a induce publicul în eroare, în aspectele ce ţin de natura, modul de fabricare, caracteristicile, aptitudinea pentru întrebuinţare sau cantitatea mărfurilor. Statele au obligaţia de a asigura depistarea şi sancţionarea acţiunilor de concurenţă neloială din partea comercianţilor, precum şi protejarea comercianţilor vulnerabili contra acţiunilor de concurenţă neloială din partea altor comercianţi de rea-credinţă, care fac abuz de poziţia sa pe piaţă. 2.4. Principiul egalităţii juridice a părţilor. Relaţiile comerciale ar pierde din esenţa lor dacă părţile s-ar afla pe poziţia de subordonare juridică şi nu pe cea de egalitate. Ori, cel care cumpără nu poate avea mai multe drepturi decât cel care vinde, iar cel care prestează servicii nu poate cere mai multe decât i se cuvine celui care beneficiază de ele. Chiar şi în situaţia în care statul figurează ca subiect în relaţiile comerciale, părţile oricum se află pe poziţie de egalitate juridică. Aceasta din simplul considerent că, atunci

18


când exercită acte de gestiune a propriului patrimoniu, statul figurează în calitate de subiect al dreptului privat. Doar atunci când statul îşi exercită prerogativele de suveranitate, poate figura acesta pe altă poziţie decât cea de egalitate. Însă, în asemenea caz, el nu mai figurează ca subiect al relaţiilor de drept al comerţului internaţional, ci mai curând ca subiect al raporturilor de drept internaţional public. La baza raportului de comerţ internaţional se află egalitatea juridică a părţilor. Fiecare parte, la asumarea obligaţiilor şi la executarea acestora, se supune doar propriei voinţe. Evident, fiind pe poziţie de egalitate, ambele părţi trebuie să-şi onoreze obligaţiile, în caz contrar, cealaltă parte dispune de suficiente mijloace pentru a-şi apăra propriile drepturi şi interese. Un asemenea mijloc constituie excepţia de neexecutare, potrivit căreia, partea poate să nu-şi execute obligaţiile proprii până cealaltă nu o face. Primul aspect sub care se evidenţiază egalitatea juridică este posibilitatea ambelor părţi de a-şi exprima, în mod liber, voinţa de a iniţia sau de a pune capăt raporturilor juridice de drept al comerţului internaţional. Un alt aspect care scoate în evidenţă egalitatea juridică a părţilor ţine de procedurile judiciare şi de arbitraj. Indiferent de faptul dacă partea e reclamant sau pârât, drepturile procedurale sunt egale pentru ambele. Egalitatea juridică a părţilor este unul dintre cele mai directe indicii asupra apartenenţei dreptului comerţului internaţional la domeniul privat. 2.5. Principiul libertăţii contractuale. Libertatea contractuală se rezumă la posibilitatea legală de a încheia contracte, de a le determina conţinutul şi efectele, de a le modifica şi de a le denunţa. Conform art. 667 al. (1) din Codul Civil al Republicii Moldova, părţile contractante pot încheia în mod liber, în limitele normelor imperative de drept, contracte şi pot stabili conţinutul lor. În acelaşi sens, art. 1.102 al Principiilor Dreptului European al Contractelor prevede că părţile sunt libere să încheie un contract şi să-i determine conţinutul, în limitele exigenţelor bunei-credinţe şi a regulilor imperative stabilite de respectivele Principii.

19


Clauze similare se cuprind şi în Principiile aplicabile contractelor comerciale internaţionale (Principiile UNIDROIT) care, în art. 1.1 menţionează că părţile sunt libere să încheie un contract şi să determine conţinutul acestuia. Contractele legal încheiate au putere de lege între părţile contractante. Fiecare dintre subiecţii de drept se obligă numai la ceea ce a acceptat ca fiind în interesul acestuia şi numai în măsura în care acesta doreşte. O amploare tot mai mare capătă comerţul electronic, fapt care facilitează considerabil exercitarea libertăţii contractuale de către părţile implicate. Contractele comerciale internaţionale sunt supuse legii selectate de comun acord de către părţi, iar condiţiile de formă ale acestora sunt stabilite de legea care le cârmuieşte fondul. Principiului libertăţii contractuale presupune: - încheierea tuturor contractelor prin acordul de voinţă al părţilor; - posibilitatea alegerii partenerilor contractuali şi a negocierii condiţiilor contractuale; - libertatea modificării contractelor încheiate; - libertatea de a desemna legea care să guverneze fondul contractului şi efectele acestuia; - libertatea de a opta pentru o anumită jurisdicţie. 2.6. Pacta sunt servanda şi principiul bunei-credinţe. Am decis să caracterizăm aceste două principii într-un singur punct, deoarece legătura dintre ele este nespus de strânsă. În cea mai simplă formă, principiul pacta sunt servanda semnfică obligaţia părţilor de a executa obligaţiile asumate. La rândul său, principiul bunei-credinţe cere părţilor să-şi execute obligaţiile în aşa mod încât să nu prejudicieze interesele celorlalte părţi la contract şi să faciliteze obţinerea foloaselor comune. Este în interesul oricărui comerciant să acţioneze cu bună-credinţă în cadrul raporturilor de drept al comerţului internaţional, deoarece, în cazul în care acest

20


comerciant renunţă la principiul enunţat, acelaşi lucru îl poate face şi cealaltă parte în raport cu dânsul. Buna-credinţă, cu toate că are rădăcini comune cu pacta sunt servanda, are totuşi un conţinut mai extins. Pacta sunt servanda pune accentul pe acţiunile ce trebuie să fie efectuate de către subiect, în timp ce principiul bunei credinţe accentuează calitatea acestor acţiuni. Să presupunem că doi comercianţi au încheiat un contract de vânzare-cumpărare a unui bun mobil. Contractul prevede că bunul urmează a fi livrat la depozitul cumpărătorului. În acest context, principiul pacta sunt servanda obligă vânzătorul să livreze bunul la depozitul cumpărătorului, aşa cum e prevăzut în contract. În continuare, vânzătorul livrează bunul până la uşa depozitului cumpărătorului. Cel din urmă îl roagă pe vânzător să descarce bunul în spatele clădirii depozitului, deoarece acolo se află suportul de susţinere a bunului, iar cumpărătorul nu dispune de utilaj propriu de transportare a bunului. Vânzătorul respinge solicitarea cumpărătorului, indicând faptul că în contract este stipulată obligaţia de a livra la depozit, nu şi de a transporta bunul în spatele clădirii depozitului. Exemplul dat ilustrează bine situaţia în care subiectul respectă principiul pacta sunt servanda, dar încalcă principiul bunei-credinţe. Principiul bune-credinţe se aplică atât în faza premergătoare încheierii contractului, cât şi la toate etapele ulterioare, inclusiv modificarea, executarea şi denunţarea acestuia. Asemenea fenomene precum concurenţa, invocarea clauzelor de neexecutare a obligaţiilor, formularea clauzei de arbitraj, care nu pot fi reglementate integral de actele normative, sunt subordonate principiului bunei-credinţe. REZUMAT Principiile reprezintă un set de idei călăuzitoare care stau la baza elaborării şi aplicării dreptului. Principiul libertăţii comerţului presupune libertatea indivizilor de a decide dacă doresc să efectueze acte de comerţ, când doresc să le efectueze şi cu cine doresc să le efectueze. Totodată, acesta presupune şi implicarea statului în relaţiile comerciale pentru a evita monopolul, pentru a proteja comercianţii mai vulnerabili şi pentru a-i sancţiona pe cei care creează obstacole în dezvoltarea relaţiilor de comerţ internaţional. Principiul concurenţei loiale presupune exercitarea acţiunilor de concurenţă de către părţi în conformitate cu regulile normative şi cu cele de uzanţă.

21

DREPTUL COMERŢULUI INTERNAŢIONAL | Eugeniu Caţaveică Principiul egalităţii juridice a părţilor presupune că fiecare parte, în cadrul raporturilor contractuale, dispune de acelaşi volum de drepturi şi obligaţii ca şi celelalte părţi. Principiul libertăţii contractuale se rezumă la posibilitatea legală de a încheia contracte, de a le determina conţinutul şi efectele, de a le modifica şi de a le denunţa. În cea mai simplă formă, principiul pacta sunt servanda semnfică obligaţia părţilor de a executa obligaţiile asumate. Principiul bunei-credinţe cere părţilor să-şi execute obligaţiile în aşa mod încât să nu prejudicieze interesele celorlalte părţi la contract şi să faciliteze obţinerea foloaselor comune.

3. Obiectul dreptului comerţului internaţional. Obiectul dreptului comerţului internaţional îl constituie raporturile de comerţ internaţional şi de cooperare economică şi tehnico-ştiinţifică. În acest sens, deducem două elemente ale obiectului dreptului comerţului internaţional: raporturile de comerţ internaţional, pe de o parte, şi raporturile de cooperare economică şi tehnico-ştiinţifică, pe de altă parte. Pentru a fi considerat ca raport de drept al comerţului internaţional, un raport patrimonial trebuie să întrunească două condiţii: 1. Să aibă caracter de comercialitate. 2. Să aibă caracter de internaţionalitate. Totodată, există şi anumite raporturi care nu dispun de caracterele menţionate, dar au o legătură strânsă cu raporturile de drept al comerţului internaţional. Asemenea raporturi sunt cele de determinare a statutului juridic al comerciantului, de atragere la răspundere civilă extracontractuală etc. Vom analiza mai detaliat trăsăturile raporturilor de drept al comerţului internaţional în capitolul ce urmează. Al doilea tip de raporturi care constituie obiect al dreptului comerţului internaţional îl constituie raporturile de cooperare economică şi tehnico-ştiinţifică. Aceste raporturi includ, printre altele:  elaborarea programelor comune de cercetare, producţie şi utilizare a diverselor tipuri de resurse disponibile în statele contractante;

22


 proiectarea obiectivelor economice în statele contractante;  cooperarea în scopul producerii bunurilor şi serviciilor necesare în vederea satisfacerii necesităţilor fiecăruia din statele contractante;  constituirea societăţilor mixte în scopul realizării obiectivelor comune;  colaborarea în scopul dezvoltării infrastructurii comunicaţiilor din statele contractante;  tranferul de tehnologie şi schimbul de experienţă între statele contractante;  finanţarea şi colaborarea cu statele în curs de dezvoltare în scopul atingerii obiectivelor comune;  organizarea şi desfăşurarea expoziţiilor, a târgurilor şi a seminarelor ştiinţifice comune;  efectuarea în comun a cercetărilor ştiinţifice. REZUMAT Obiectul dreptului comerţului internaţional îl constituie raporturile de comerţ internaţional şi de cooperare economică şi tehnico-ştiinţifică. Pentru a fi considerat ca raport de drept al comerţului internaţional, un raport patrimonial trebuie să aibă caracter de comercialitate şi caracter de internaţionalitate.

4. Raportul juridic de comerţ internaţional. 4.1. Noţiunea şi trăsăturile generale ale raportului juridic de comerţ internaţional. După cum am constatat în paragraful precedent, unul dintre cele două tipuri de raporturi ce constituie obiect al dreptului comerţului internaţional este raportul juridic de comerţ internaţional. Raportul juridic de comerţ internaţional reprezintă o relaţie cu caracter comercial în cadrul căreia există un element de extraneitate ce conferă un caracter de internaţionalitate acesteia. Premisele necesare pentru existenţa raportului juridic de comerţ internaţional sunt: a) existenţa normei juridice de comerţ internaţional; 23


b) existenţa părţilor ce constituie participanţi la raporturile comerciale internaţionale; c) existenţa efectelor juridice produse de aplicarea normei comerţului internaţional de către participanţii la raportul comercial internaţional. Conţinutul raportului juridic de comerţ internaţional este compus din totalitatea drepturilor dobândite de subiectul activ şi din obligaţiile asumate de subiectul pasiv. Raportul juridic de comerţ internaţional are ca obiect numai prestaţii cu caracter patrimonial. Obiectul se concretizează fie în prestaţia de a da, fie în prestaţia de a face sau în cea de a nu face. Majoritatea obligaţiilor generate de faptele de comerţ internaţional sunt obligaţii de rezultat. Aceasta înseamnă că, în mare parte, părţile nu sunt interesate de modul în care partenerii îşi execută obligaţiile, atâta timp cât ele obţin rezultatul scontat. Spre exemplu, în cazul contractului de vânzare internaţională, cumpărătorul, de regulă, nu este interesat de cine anume constituie furnizorul mărfii pentru vânzător, atâta timp cât vânzătorul îi pune la dispoziţie cumpărătorului marfa contractată. În opinia autorului Ionescu M.F.M, pe care o agreăm şi noi, trăsăturile raportului juridic de comerţ internaţional sunt10: 1. Raportul juridic de comerţ internaţional este un raport voliţional. În acest sens, orice contract de comerţ internaţional se încheie doar prin acordul de voinţă al părţilor. Legea care va guverna contractul, de asemenea, poate fi optată de către părţi. Mai mult ca atât, părţile pot stabili şi instanţa judiciară sau de arbitraj care va soluţiona eventualele litigii. 2. Raportul juridic de comerţ internaţional este un raport valoric, urmărind obţinerea unui profit. 3. Raportul juridic de comerţ internaţional conţine un element de extraneitate. Elementul de extraneitate poate varia în dependenţă de contractul sau circumstanţele concrete. Astfel, acesta poate fi sediul, domiciliul, locul executării etc.

10

Ionescu M.F.M., op. cit., p. 118-120.

24


4.2. Comercialitatea raportului juridic de comerţ internaţional. Comercialitatea semnifică calitatea unui raport juridic de a fi comercial, adică de a cuprinde acte şi fapte de comerţ sau de cooperare economică şi tehnico-ştiinţifică internaţională. Calificarea noţiunii de „comercial” este la discreţia dreptului naţional al fiecărui stat şi se efectuează după criterii determinate de legislaţiile naţionale. În majoritatea cazurilor, în cadrul determinării comercialităţii, legislaţiile naţionale utilizează două criterii de distincţie:  criteriul subiecţilor de drept implicaţi în raportul juridic;  criteriul naturii actelor sau faptele juridice concret săvârşite. Dacă pornim de la criteriul subiecţilor de drept implicaţi, dreptul comerţului se va aplica doar faţă de persoanele care au calitatea de comerciant. Acest concept este numit subiectiv şi se fondează pe convingerea că dreptul comercial este un drept profesional, un drept al comercianţilor. Conceptul subiectiv persistă preponderent în dreptul german şi în sistemele care cad sub influenţa acestuia. Dacă pornim de la criteriul naturii actelor sau faptelor juridice concret săvârşite, dreptul comercial se va aplica numai actelor sau faptelor necesare activităţii comerciale. Cel mai frecvent, actele şi faptele necesare activităţii comerciale se referă la intermedierea în procesul de circulaţie a mărfurilor, lucrărilor şi serviciilor de la producător, respectiv executant sau prestator, la beneficiar, în scop de profit. Acest din urmă concept este numit obiectiv şi poate fi întânit în dreptul francez şi sistemele ce cad sub influenţa acestuia. Potrivit acestui concept, codul comercial este un cod al comerţului şi nu un cod al comercianţilor. În fine, faptul dacă un raport este sau nu comercial va fi stabilit, după caz, de către instanţa de judecată. Cea din urmă va reieşi, în fiecare caz concret, din circumstanţele cauzei.

25


4.3. Internaţionalitatea raportului juridic de comerţ internaţional. Internaţionalitatea presupune existenţa unui element de extraneitate în cadrul raportului juridic de comerţ internaţional. Cu toate astea, nu oricare element de extraneitate persistent într-un raport juridic este de natură să atribuie acestuia caracterul de internaţionalitate. Spre exemplu, cetăţenia părţilor, în calitate de element de extraneitate, se poate dovedi a fi irelevantă. Alternativ, dacă sediul părţilor se află în state diferite, oferind astfel un caracter de extraneitate, această împrejurare, de regulă, este luată în consideraţie la determinarea caracterului internaţional al contractului respectiv. Necătând la aceasta, chiar şi sediul, având caracter de extraneitate, nu întotdeauna atribuie raportului juridic atributul internaţionalităţii. Spre exemplu, în cazul în care trei persoane juridice – una cu sediul în Moldova, cealaltă cu sediul în Germania şi ultima cu sediul în Elveţia – au decis, printr-un contract de colaborare, să înfiinţeze o societate comercială cu capital mixt în Republica Moldova, acest contract nu va avea caracter internaţional, deoarece societatea cu capital mixt urmează să fie înregistrată în Republica Moldova, potrivit regulilor acestui stat, şi va fi supusă sistemului de drept naţional al Moldovei. În acest sens, pentru ca un raport juridic comercial să fie, totodată, şi internaţional, este necesară prezenţa unui alt element de extraneitate, care să-i ofere raportului trăsătura de internaţionalitate. Acest element de extraneitate suplimentar poate varia în dependenţă de natura concretă a contractului. Astfel, în situaţia unui contract de vânzare, acesta nu va fi internaţional dacă în calitate de obiect va figura un bun imobil ce nu poate fi transportat dintr-un stat în altul. Nu este suficient ca vânzătorul şi cumpărătorul să fie din state diferite, mai e nevoie şi ca bunul să poată fi transportat din statul vânzătorului în statul cumpărătorului. În cazul contractului de transport internaţional, pentru a fi recunoscut astfel, locul primirii mărfii şi locul eliberării acesteia trebuie să se afle în două state diferite. Dacă această condiţie nu este respectată, indiferent de faptul dacă părţile au sau nu au sediul în state diferite, contractul nu va fi considerat ca având caracter internaţional.

26


Concluzia la care ajungem este că orice element de internaţionalitate este un element de extraneitate, dar nu orice element de extraneitate este şi unul de internaţionalitate, necesar pentru a atribui raportului juridic caracterul de raport de comerţ internaţional. Poate fi element de internaţionalitate numai acel element de extraneitate care prezintă suficientă relevanţă pentru a oferi raportului juridic, în structura căruia se integrează, aptitudinea de a cădea sub incidenţa unor norme juridice de drept al comerţului internaţional. REZUMAT Raportul juridic de comerţ internaţional reprezintă o relaţie cu caracter comercial în cadrul căreia există un element de extraneitate ce conferă un caracter de internaţionalitate acesteia. Conţinutul raportului juridic de comerţ internaţional este compus din totalitatea drepturilor dobândite de subiectul activ şi din obligaţiile asumate de subiectul pasiv. Raportul juridic de comerţ internaţional are ca obiect numai prestaţii cu caracter patrimonial. Obiectul se concretizează fie în prestaţia de a da, fie în prestaţia de a face sau în cea de a nu face. Comercialitatea raportului se determină în baza criteriului subiecţilor de drept implicaţi în raportul juridic sau în baza criteriului naturii actelor sau faptele juridice concret săvârşite. Internaţionalitatea presupune existenţa unui element de extraneitate în cadrul raportului juridic de comerţ internaţional.

5. Subiecţii dreptului comerţului internaţional. 5.1. Noţiunea şi clasificarea subiecţilor dreptului comerţului internaţional. Subiecţi ai dreptului comerţului internaţional sunt considerate părţile care participă în cadrul raporturilor juridice cu caracter comercial şi internaţional sau la raporturile de cooperare economică şi tehnico-ştiinţifică. Simplu spus, subiecţi ai dreptului comerţului internaţional sunt comercianţii propriuzişi sau agenţii care efectuează acte sau fapte de comerţ. După criteriul ordinii juridice căreia aparţin, subiecţii raporturilor juridice de comerţ internaţional pot fi clasificaţi în următoarele categorii: - subiecţii de drept internaţional; - societăţile transnaţionale sau multinaţionale; - subiecţii de drept naţional. 27


În continuare, vom analiza mai amănunţit fiecare dintre categoriile menţionate. 5.2. Subiecţii de drept internaţional. Subiecţii de drept internaţional se clasifică în două subcategorii: (A) Statele. Statul este un subiect originar al societăţii internaţionale. În toate cazurile, statul s-a constituit prin voinţa proprie şi şi-a asumat astfel calitatea de subiect de drept, motiv pentru care nu poate fi asimilat cu nici o altă grupare de persoane juridice11. Calitatea statului, în raport cu alţi subiecţi de drept, este unică. Aceasta se explică prin faptul că el poate figura atât în calitate de deţinător al suveranităţii (în raporturile de drept internaţional public), cât şi în calitate de gestionar al propriului său patrimoniu (în raporturile de drept al comerţului internaţional). Mai mult ca atât, spre deosebire de organizaţiile internaţionale, statele sunt apte, în prezenţa voinţei, de a da naştere la alţi subiecţi, cum ar fi, prin urmare, chiar şi aceleaşi organizaţii internaţionale. Vorbind despre principalele domenii în care statul se manifestă ca subiect al dreptului comerţului internaţional, merită de menţionat următoarele12: - încheierea de acorduri de împrumut şi cooperare financiară cu bănci străine; - emiterea de garanţii pentru împrumuturi; - emiterea titlurilor de valoare ce se lansează pe pieţele externe; - acordarea de credite diferitelor societăţi comerciale, etc. (B) Organizaţiile internaţionale cu caracter interguvernamental. Organizaţiile interguvernamentale sunt create prin acordul de voinţă al statelor interesate, care se exprimă, de regulă, prin adoptarea unui act de constituire a organizaţiei respective. Capacitatea juridică a organizaţiilor interguvernamentale este determinată anume prin acest act de constituire a lor.

11 12

Costin M.N., Deleanu S. Dreptul Comerţului Internaţional. Partea generală. Bucureşti: “Lumina Lex”, 1994, p. 52. Băieşu A. Dreptul Comerţului Internaţional. Note de curs. Chişinău: “USM”, 1998, p. 53.

28


Spre deosebire de state, organizaţiile interguvernamentale sunt entităţi internaţionale lipsite de teritoriu propriu şi de populaţie asupra căreia organele de decizie ale acestora ar putea să exercite atribuţii de putere. Respectiv, spre deosebire de state, acestea sunt lipsite şi de suveranitate. Organizaţiile interguvernamentale dispun de o capacitate juridică internaţională, căreia îi revine funcţia principală, şi de o capacitate juridică de drept privat, ce are un rol complementar faţă de prima. Similar statelor, organizaţiile interguvernamentale figurează în calitate de subiecţi ai raporturilor de comerţ internaţional doar atunci când acţionează întru gestionarea patrimoniului atribuit acestora şi doar în măsura în care este necesar pentru atingerea scopurilor prevăzute în actul de constituire. 5.3. Societăţile transnaţionale sau multinaţionale. Societăţile transnaţionale sau multinaţionale sunt societăţile comerciale care se constituie pe elemente fără caracter naţional, cum ar fi, bunăoară, capitalul ce provine din mai multe state, stabilirea sediilor principale în mai multe state etc. Poate apărea următoarea întrebare: există oare vreo deosebire dintre o companie multinaţională şi una transnaţională? Răspunsul simplu e „da”. La general vorbind, o companie transnaţională întotdeauna este şi o companie multinaţională. Dar, nu toate companiile multinaţionale sunt şi companii transnaţionale. Este multinaţională compania care are reprezentanţe în mai multe state şi comercializează bunuri sau servicii în acele state. Aceste bunuri şi servicii sunt, de regulă, individualizate la tipul de cultură, societate şi uzanţe ale ţării în care sunt furnizate. Spre exemplu, compania McDonald’s, deseori, „localizează” mâncarea în dependenţă de tradiţiile şi obiceiurile ţării. În India, McDonald’s are un tip permanent şi special de hamburghere: de post. Spre deosebire de companiile transnaţionale, companiile pur multinaţionale au un sediu principal bine stabilit şi cunoscut. Spre exemplu, compania „BMW”, fiind o companie multinaţională, este cunoscută ca avându-şi sediul principal în Germania.

29


Pe de altă parte, companiile transnaţionale, cu toate că similar celor multinaţionale, vând bunuri şi prestează servicii în mai multe state, nu sunt supuse unei legislaţii unice, cum ar fi a statului unde e înregistrat sediul. O companie transnaţională, bine cunoscută, este „Scandinavian Air System”. Aceasta a fost constituită cu participarea a trei societăţi comerciale din Danemarca, Norvegia şi Suedia, cu sediile principale la Copenhaga, Oslo şi Stockholm. Actele de constituire ale „Scandinavian Air System” nu fac nici o referire la reglementările naţionale din cele trei ţări. Aceste documente conţin principii şi norme care reglementează funcţionarea ei doar sub aspect internaţional. De regulă, societăţile transnaţionale evită jurisdicţia instanţelor naţionale pentru litigiile ce ar putea apărea în legătură cu interpretarea şi aplicarea actelor de constituire ale acestora. Ele convin că asemenea litigii să fie atribuite spre soluţionare unor instanţe speciale, cum ar fi tribunalele internaţionale ad-hoc, organele internaţionale de jurisdicţie, etc. 5.4. Subiecţii de drept naţional. Participanţii de rutină, cel mai des întâlniţi în cadrul raporturilor juridice de comerţ internaţional, sunt subiecţii de drept naţional. Aceştia sunt persoanele juridice şi persoanele fizice. (A) Persoanele juridice. Principalii actori ai pieţei comerciale sunt persoanele juridice - societăţi comerciale. Termenul de „comerciant” este desemnat în legislaţia Republicii Moldova prin noţiunea de antreprenor. În Republica Moldova, activitatea de antreprenor poate fi practicată sub una din următoarele forme juridice: întreprindere individuală; societate în nume colectiv; societate în comandită; societate pe acţiuni; societate cu răspundere limitată; cooperativă de producţie; cooperativă de întreprinzător; întreprindere de arendă; întreprindere de stat şi întreprindere municipală. Respectiv, în legislaţiile altor state, formele juridice pot fi diferite. Spre exemplu, legislaţia României prevede două tipuri de societate în comandită: simplă şi pe acţiuni.

30


Oricare ar fi statutul juridic al comercianţilor în diferitele sisteme de drept, există, totuşi, trăsături comune ce descriu activitatea de comerciant, şi anume: - comercianţii practică acte de comerţ obiective prin natura sau prin forma lor; - comercianţii practică acte de comerţ în mod sistematic, cu titlu de profesiune obişnuită; - comercianţii acţionează în numele şi pe contul lor. Participarea societăţilor comerciale la activitatea de comerţ internaţional implică din partea acestora o activitate în afara ţării pe teritoriul căreia îşi au înregistrat sediul social. Aici poate surveni următoarea dificultate: recunoaşterea pe plan internaţional a personalităţii juridice a societăţii comerciale. Legislaţia Republicii Moldova recunoaşte personalitatea juridică a societăţior comerciale străine. Potrivit regulii generale, recunoscute de majoritatea statelor, recunoaşterea personalităţii juridice a societăţilor comerciale străine nu trebuie să creeze persoanei juridice respective un regim mai favorizat comparativ cu subiecţii de drept similari existenţi în ordinea juridică naţională a statului de recunoaştere respectiv. Din contra, personalităţii juridice recunoscute i se aduc unele limitări, precum: - societatea străină nu poate dobândi mai multe drepturi decât i-au fost acordate de lex societatis; - societatea străină nu poate dobândi drepturi pe care statul de recunoaştere nu le acordă societăţilor sale naţionale. De regulă, legea sediului societăţii comerciale (lex societatis) este legea care determină dacă societatea respectivă are personalitate juridică sau nu. (B) Persoanele fizice. La rândul ei, persoana fizică poate figura şi ea în calitate de comerciant. Legislaţiile din diferite state au adoptat concepţii diferite în ceea ce ţine de definirea calităţii de comerciant cu referire la peroanele fizice. Astfel, legislaţiile de influenţă germană au adoptat o concepţie subiectivă în această problemă, recunoscând calitatea de comerciant doar acelor persoane fizice care îşi înregistrează o firmă în registrul de comerţ.

31


Legislaţiile de influenţă franceză menţin o concepţie obiectivă în ce priveşte definirea calităţii de comerciant. Potrivit acestei concepţii, se recunoaşte o atare calitate persoanei fizice care îndeplineşte cumulativ două condiţii: - săvârşeşte în nume propriu şi pe cont propriu acte sau fapte de comerţ; - activitatea comercială efectuată în acest sens să fie înfăptuită cu titlu profesional, ceea ce presupune ca ea să aibă caracter de continuitate şi să vizeze ca scop final asigurarea mijloacelor de existenţă pentru cel care o realizează. Sub aspect obiectiv, este irelevant dacă cel care exercită activitatea comercială cu titlu profesional are sau nu are înregistrată o firmă comercială. Ambele concepţii impun subiectul de drept în cauză să aibă capacitatea de exerciţiu cerută de lege pentru dobândirea calităţii de comerciant. Accesul la profesiunea de comerciant este supus, din punct de vedere legal, unor condiţii care diferă sub anumite aspecte de la o legislaţie naţională la alta, sau chiar în cadrul aceleaşi legislaţii naţionale de la un domeniu al comerţului la altul. Spre exemplu, pentru activitatea de comerţ bancar şi pentru cea de asigurări se cere, de regulă, o autorizare prealabilă eliberată de autoritatea publică competentă. REZUMAT Subiecţi ai dreptului comerţului internaţional sunt considerate părţile care participă în cadrul raporturilor juridice cu caracter comercial şi internaţional sau la raporturile de cooperare economică şi tehnico-ştiinţifică. Subiecţii pot fi de drept internaţional, de drept naţional sau cu caracter multinaţional/transnaţional. Subiecţii de drept internaţional sunt statele şi organizaţiile interguvernamentale internaţionale. Subiecţii de drept naţional sunt persoanele juridice şi fizice.

6. Izvoarele dreptului comerţului internaţional. 6.1. Noţiunea şi clasificarea izvoarelor dreptului comerţului internaţional. Izvorul de drept reprezintă sursa în care sunt reflectate regulile ce reglementează raporturile juridice.

32


Respectiv, izvoarele dreptului comerţului internaţional reprezintă totalitatea actelor cu caracter normativ şi nenormativ care cuprind reguli de drept cu privire la raporturile cu caracter comercial şi internaţional stabilite între subiecţii comerţului internaţional. Izvoarele pot fi divizate în materiale şi formale. Izvoarele materiale, denumite şi reale, sunt reprezentate de realitatea exterioară, care determină acţiunea legiuitorului. În consecinţă, prin izvor de drept, în sens material, înţelegem condiţiile şi viaţa socială, economică şi culturală în toată complexitatea lor, inclusiv progresul social care determină naşterea a unor noi norme de drept. Izvorul formal al dreptului îl reprezintă regula de conduită prescrisă şi exteriorizată, cuprinsă într-o anumită haină juridică. Specificul interdisciplinar al dreptului comerţului internaţional determină ca această materie să dispună atât de izvoare internaţionale, cât şi de izvoare interne. 6.2. Izvoarele interne. Izvoarele interne sunt acele surse de drept al comerţului internaţional, care se adoptă şi se practică în cadrul unui anumit stat determinat. Printre izvoarele interne se numără: a) Legile interne (care conţin reglementări ale raporturilor comerciale):  Constituţionale: - Constituţia Republicii Moldova etc.;  Organice: - Codul Civil al Republicii Moldova; - Legea cu privire la investiţiile în activitatea de întreprinzător nr. 81 din 18.03.2004 etc.;  Ordinare: - Legea vânzării de mărfuri nr. 134 din 03.06.94; - Legea privind societăţile pe acţiuni nr. 1134 din 02.04.97; - Legea cu privire la antreprenoriat şi întreprinderi nr. 845 din 03.01.92 etc; b) Decretele preşedintelui Republicii Moldova (care conţin reglementări ale raporturilor comerciale);

33


c) Hotărârile şi ordonanţele Guvernului Republicii Moldova (care conţin reglementări ale raporturilor comerciale); d) Actele normative ale ministerelor şi departamentelor (care conţin reglementări ale raporturilor comerciale); e) Uzanţele comerciale interne. Uzanţele comerciale reprezintă o practică nescrisă, caracterizată printr-un grad de repetabilitate, durată în timp şi stabilitate, aplicată între un număr mare de parteneri comerciali, pe o anumită arie geografică sau într-un anumit domeniu de activitate. În mare parte, deosebirea dintre uzanţele comerciale interne şi uzanţele comerciale uniforme internaţionale constă în raza de aplicare a lor. Primele se aplică într-un anumit stat, în timp ce cele din urmă se aplică într-un număr mai mare de state. Uzanţele comerciale sunt incluse, de regulă, în conţinutul contractelor comerciale, forţa lor juridică fiind aceea a unei clauze contractuale. În cazul în care apar conflicte între uzanţe şi alte acte normative, acestea se soluţionează în felul următor: - conflictul între două uzanţe convenţionale se soluţionează în favoarea celei mai recente faţă de data încheierii contractului; - conflictul dintre o uzanţă convenţională şi o uzanţă normativă supletivă se soluţionează în favoarea uzanţei convenţionale, întrucât aceasta semnifică voinţa părţilor de a se abate de la uzanţa normativă în favoarea celei convenţionale; - conflictul dintre o uzanţă convenţională şi o lege imperativă se soluţionează în favoarea legii imperative, deoarece prevederile legale cu caracter imperativ nu pot fi înlăturate prin voinţa părţilor; - Conflictul dintre o uzanţă comercială şi o lege uniformă dă prioritate celei dintâi, întrucât legile uniforme din domeniul comerţului internaţional au caracter supletiv. - Conflictul între uzanţele comerciale de orice tip şi convenţia expresă a părţilor, se soluţionează în favoarea celei din urmă, întrucât părţile pot înlătura uzanţele comerciale prin stipularea expresă a clauzelor contractuale.

34


6.3. Izvoarele internaţionale. Izvoarele internaţionale sunt sursele de drept al comerţului internaţional, care se adoptă de către subiecţii dreptului internaţional public sau se practică de către comercianţii din cadrul unui număr mai mare de state. În acest sens, izvoarele internaţionale se clasifică în: a) Tratate internaţionale. b) Uzanţe comerciale uniforme internaţionale. 6.3.1. Tratatele internaţionale. Indiferent de denumirea sa, tratatul este acordul de voinţă a două sau mai multe state prin care acestea reglementează, într-un anumit mod, o anumită sferă a relaţiilor internaţionale, creând sau modificând ori abrogând pe cele existente. Atunci când obiectul de reglementare al tratatului îl reprezintă relaţiile interstatale stabilite în domeniul comerţului internaţional sau al cooperării economice şi tehnicoştiinţifice internaţionale, respectivul tratat este şi izvor al dreptului comerţului internaţional. Aceeaşi calitate o au şi alte tratate internaţionale, precum sunt cele politice, culturale şi altele care favorizează prosperarea relaţiilor economice prin stabilirea raporturilor de colaborare între statele părţi. Tratatele internaţionale pot fi bilaterale sau multilaterale. Printre tratatele internaţionale bilaterale se numără, spre exemplu, asemenea acorduri precum cele privind evitarea dublei impuneri fiscale. În lista tratatelor internaţionale multilaterale de bază putem include:  Convenţia ONU asupra contractelor de vânzare internaţională de mărfuri din 11 aprilie 1980;  Convenţia de la Roma din 1980 asupra legii aplicabile obligaţiilor contractuale;  Convenţia europeană de arbitraj comercial internaţional din 21 aprilie 1961;  Convenţia reglementând raporturile ce decurg din contractul de expediţie sau în legătură cu acesta din 1956;

35


 Convenţia pentru recunoaşterea şi executarea sentinţelor arbitrale străine din 10 iunie 1958;  Convenţia privind transportul de mărfuri pe Dunăre din 1955;  Convenţia reglementând transportul combinat de mărfuri pe calea ferată şi Dunăre din 1959;  Convenţia ce reglementează unele conflicte de legi în materie de cambie şi bilet la ordin din 7 iunie 1930;  Convenţia care reglementează unele conflicte în materia de cec din 19 martie 1931;  Convenţia asupra legii aplicabile vânzărilor cu caracter internaţional de bunuri mobile corporale din 15 iunie 1955;  Convenţia vamală de la Geneva relativă la transportul internaţional de mărfuri sub acoperirea carnetelor T.I.R. din 1956;  Convenţia de la Geneva relativă la contractul de transport internaţional al mărfurilor pe şosele (C.M.R.) din 1956;  Convenţia vamală de la Geneva relativă la importul temporar al vehiculelor rutiere comerciale din 1956;  Convenţia Naţiunilor Unite privind transportul de mărfuri pe mare din 1978;  Convenţia de la Berna cu privire la transportul de mărfuri pe cale ferată din 1961;  Convenţia de la Berna cu privire la transporturile internaţionale feroviare din 1980;  Convenţia de la Chicago de unificare a unor reguli relative la transportul aerian internaţional din 1929 etc. 6.3.2. Uzanţele comerciale uniforme internaţionale. Potrivit autorului Sitaru D.A., uzanţele comerciale internaţionale sunt practici (atitudini, comportări), în general nescrise, care prezintă un anumit grad de vechime, repetabilitate şi stabilitate, aplicate între un număr nedefinit de parteneri comerciali, de regulă pe o zonă geografică sau într-un domeniu de activitate comercială şi care, în funcţie de natura lor, pot prezenta sau nu caracter de izvor de drept13.

13

Sitaru D.A. Dreptul comerţului internaţional. Tratat. Bucureşti: “Lumina Lex”, 2004, p. 186.

36


În scopul accelerării şi sporirii eficienţei procesului de unificare a dreptului comerţului internaţional, Adunarea Generală a O.N.U. a hotărât, prin Rezouţia nr. 2205 (XXI) din 17 decembrie 1966, crearea Comisiei Naţiunilor Unite pentru Dreptul Comercial Internaţional (UNCITRAL). Principalele sarcini ale acesteia sunt de a favoriza participarea mai largă a statelor la convenţiile internaţionale deja încheiate şi de a asigura cadrul organizatoric necesar elaborării unor noi reglementări internaţionale, cu participarea ţărilor reprezentând principalele sisteme juridice şi economice ale lumii. O altă organizaţie interguvernamentală cu o îndelungată activitate în domeniul de uniformizare a dreptului comerţului internaţional este Institutul Internaţional pentru Unificarea Dreptului Privat (UNIDROIT). Dintre organismele neguvernamentale, merită a-i fi apreciat rolul esenţial în uniformizarea dreptului comerţului internaţional Camerei de Comerţ Internaţional din Paris. Principalele atribuţii ale acesteia constituie reprezentarea comunităţii oamenilor de afaceri care sunt membrii săi la nivel naţional şi internaţional, de a promova dezvoltarea comerţului internaţional şi a investiţiilor pe baza principiului liberei şi corectei concurenţe, de a uniformiza regulile şi de a codifica uzanţele aplicabile în comerţul internaţional şi de a furniza o gamă largă de servicii pentru cercurile de afaceri. Dintre aceste servicii, un rol important îi revine serviciului de arbitraj comercial internaţional oferit de Curtea Internaţională de Arbitraj a Camerei de Comerţ Internaţional din Paris. Activitatea de uniformizare a dreptului comerţului internaţional se oglindeşte în elaborarea unor reguli uniforme, contracte model, clauze-tip etc., care sunt, în fapt, cel mai adesea, codificări de uzanţe în domeniul respectiv de activitate comercială. Dintre regulile uniforme adoptate de Camera de Comerţ din Paris, merită a fi menţionate următoarele: - Regulile uniforme ale Camerei de Comerţ din Paris din 1978 privind încasările; - Regulile uniforme ale Camerei de Comerţ din Paris din 1992 privind garanţiile la cerere; - Regulile şi uzanţele uniforme ale Camerei de Comerţ din Paris din 1993 privind creditele documentare;

37


- Regulile uniforme ale Camerei de Comerţ din Paris din 1993 privind garanţiile contractuale; În continuarea gândului, evidenţiem că cele mai importante uzanţe comerciale uniforme internaţionale standardizate sub egida Camerei de Comerţ din Paris sunt cunoscute sub denumirea de INCOTERMS – International Rules for the Interpretation of Trade Terms – Reguli Internaţionale pentru Interpretarea Uzanţelor de Comerţ. Aceste uzanţe au o largă aplicare în contractele comerciale de vânzare-cumpărare în zona europeană. Analog acestor reguli, în SUA şi Canada se aplică uzanţele R.A.F.T.D. – The Revised American Foreign Trade Definitions – Definiţiile Revizuite de Comerţ Exterior American. 6.4. Practica judiciară. Un interes deoebit prezintă practica judiciară. Ca şi în dreptul comun, în dreptul comerţului internaţional practica judiciară nu constituie prin ea însăşi un izvor de drept. Totuşi, valoarea acesteia nu poate fi neglijată. Rolul primordial al acesteia constă în interpretarea şi adaptarea normelor juridice, în special atunci când acestea nu au fost elaborate cu scopul de a reglementa în mod particular raporturile de drept al comerţului internaţional. Un rol important, fie şi indirect, îl joacă practica Curţii Europene a Drepturilor Omului. Necătând la faptul că în calitate de pârât poate figura doar statul parte la Convenţie, comercianţii pot profita de această posibilitate pentru a încasa despăgubiri în cazurile în care instanţele naţionale competente ignoră principiile dreptului la un proces echitabil atunci când părţi ale acestui proces sunt subiecţi de drept al comerţului internaţional. REZUMAT Izvoarele dreptului comerţului internaţional reprezintă totalitatea actelor cu caracter normativ şi nenormativ care cuprind reguli de drept cu privire la raporturile cu caracter comercial şi internaţional stabilite între subiecţii comerţului internaţional. Izvoarele dreptului comerţului internaţional pot fi internaţionale sau interne. Izvoarele interne cuprind legile, decretele preşedintelui, hotărârile de guvern, alte acte care reglementează activitatea de comerţ, precum şi uzanţele comerciale interne.

38

DREPTUL COMERŢULUI INTERNAŢIONAL | Eugeniu Caţaveică Izvoarele internaţionale cuprind tratatele internaţionale şi uzanţele comerciale uniforme internaţionale.

39


Tema 2. NOŢIUNI GENERALE PRIVIND CONTRACTELE COMERCIALE INTERNAŢIONALE

Planul 1.

Noţiunea,

particularităţile

şi

clasificarea

contractelor

internaţionale; 2. Condiţiile de validitate a contractelor comerciale internaţionale; 3. Forma contractului comercial internaţional; 4. Proba contractelor comerciale internaţionale; 5. Nulitatea contractelor comerciale internaţionale.

40

comerciale


1.

Noţiunea,

particularităţile

şi

clasificarea

contractelor

comerciale

internaţionale. După cum a fost remarcat în lucrările mai multor autori, contractele constituie instituţia centrală a dreptului comerţului internaţional, ele fiind cel mai important instrument juridic de realizare a operaţiunilor de comerţ exterior şi cooperare economică internaţională14. Contractul comercial internaţional reprezintă acordul de voinţă realizat între doi sau mai mulţi participanţi la comerţul internaţional din state diferite prin care se creează, se modifică sau se sting raporturi juridice de comerţ internaţional. Potrivit opiniei autorului V.F. Popondopulo, contractul comercial internaţional, cunoscut şi sub denumirea de contract comercial transnaţional, reprezintă contractul încheiat între subiecţii diferitor state şi reglementat de normele dreptului comerţului internaţional şi de lex mercantoria15. Este important de făcut distincţie între noţiunea de „contract” în sens de acord de voinţă şi cea de „contract” în sens de document pe care această denumire este imprimată. Astfel, un document în care este prevăzută vânzarea-cumpărarea a cinci bunuri distincte, individualizate, reprezintă, de fapt, cinci contracte de sine stătătoare, redactate într-un singur document. Particularităţile esenţiale ale contractelor comerciale internaţionale: a) sunt contracte cu titlu oneros, ceea ce semnifică că finalitatea acestora constă în obţinerea unui profit; b) sunt contracte sinalagmatice perfecte. În acest sens, contractele de comerţ internaţional generează drepturi şi obligaţii reciproce între părţi, chiar şi în cazul mandatului, depozitului, sau a împrumutului, care în dreptul civil au caracter unilateral sub acest aspect. Acest fapt poate fi explicat prin caracterul lor oneros şi lucrativ, întrucât mandantul, deponentul şi, respectiv, împrumutatul se obligă la rândul lor să plătească serviciile respective sau dobânda curentă.

Sitaru D.A. Dreptul comerţului internaţional. Tratat. Bucureşti: “Lumina Lex”, 2004, p. 476. Попондопуло В.Ф. Международное коммерческое право. Общая и особенная части. Учебное пособие. Moscova: “Omega-L”, 2004, p. 93. 14 15

41


Existenţa caracterului sinalagmatic perfect determină interdependenţa obligaţiilor şi posibilitatea oricăreia din părţi de a invoca excepţia de neexecutare sau rezoluţiunea lui în cazul neexecutării de către partener a prestaţiei asumate; c) sunt contracte comutative, întrucât existenţa şi întinderea prestaţiilor asumate de părţi sunt certe şi determinate sau determinabile chiar din momentul încheierii contractului. Există şi excepţii de la această regulă. Astfel, în unele cazuri, contractele pot fi aleatorii. Aşa sunt, de exemplu, contractul internaţional de asigurare şi contractul internaţional de reasigurare împotriva riscurilor, în care existenţa şi întinderea prestaţiior depind de un eveniment viitor şi cert; d) sunt contracte consensuale, întrucât se încheie prin simplul consimţământ al părţilor. Pentru valabilitatea contractelor comerciale internaţionale, este suficientă prezenţa acordului de voinţă al părţilor, fără a fi imperativă o anumită formă. Necătând la aceasta, părţile, de regulă, încheie contractele în formă scrisă, pentru a evita potenţiala tentativă a oricărei dintre acestea de a se eschiva de la executarea contractului cu rea-credinţă, sau din simplul fapt că a uitat detaliile asupra cărora au convenit părţile în mod verbal. Clasificarea contractelor comerciale internaţionale poate fi efectuată după următoarele criterii: 1. După criteriul efectelor pe care le produc, întâlnim contracte constitutive de drepturi (ex: contractul de mandat, contractul de comision), translative de drepturi (ex: contractul comercial de vânzare-cumpărare internaţională) şi declarative de drepturi (ex: contractul de tranzacţie). 2. După criteriul reglementării de către lege, contractele pot fi numite, nenumite şi complexe. 3. După criteriul modului de executare, contractele pot fi cu executare instantanee (ex: contractul de vânzare-cumpărare, în situaţia în care cumpărătorul achită imediat preţul şi ridică marfa) sau cu executare succesivă (ex: contractul de leasing). 4. După criteriul corelaţiei existente între ele, contractele pot fi principale şi accesorii.

42


5. După criteriul duratei pentru care se încheie, contracele pot fi pe termen scurt (până la 1 an), pe termen mediu (1-5 ani) şi pe termen lung (peste 5 ani). Pornind de la specificul contractelor pe termen mediu şi lung, acestea prezintă anumite particularităţi sub aspectul regimului lor juridic. Astfel, luând în considerare că în momentul încheierii lor nu pot fi întotdeauna determinate cu precizie toate drepturile şi obligaţiile părţilor pentru diferite etape ulterioare ale executării, contractele de lungă şi medie durată sunt uneori consemnate într-un contract-cadru, cu conţinut generic, care apoi sunt completate cu prevederi specifice, pentru fiecare etapă de executare în parte, prin contracte complementare. 6. După criteriul obiectului obligaţiilor pe care le generează, întâlnim contracte ce dau naştere la obligaţii de a da (ex: contractul de vânzare-cumpărare), contracte ce dau naştere la obligaţii de a face (ex: contractul de antrepriză, contractul de transport) şi contracte care generează obligaţia de a nu face (ex: contractul de colaborare exclusivă). 7. După criteriul modului în care se exprimă voinţa părţilor, cunoaştem contracte negociate, contracte de adeziune, contracte forţate şi contracte autorizate. Contractele negociate sunt acele contracte, a căror clauze sunt formulate de către ambele părţi contractante, de regulă în urma unui proces de negociere. Contractele de adeziune sunt contractele a căror clauze sunt formulate doar de o parte şi prezentate celeilalte părţi spre semnare, fără posibilitatea de a modifica conţinutul acestora. Cea din urmă parte are doar două opţiuni: să accepte clauzele contractuale sau să refuze aderarea la acestea. Contractele forţate sunt contractele impuse spre încheiere prin forţa legii. Un astfel de contract poate fi contractul de asigurare. Contractele autorizate sunt acele contracte, pentru a căror valabilitate este necesară o aprobare a unei autorităţi terţe, cum ar fi, bunăoară, banca naţională a unui stat. 8. După criteriul obiectului obligaţiilor, sub aspect preponderent economic, întâlnim contracte de livrare de mărfuri (ex: contractul de vânzare-cumpărare), contracte de executare de lucrări (ex: contractul de antrepriză pentru lucrări de construcţii-montaj) şi contracte de prestare de servicii (ex: mandatul, comisionul, depozitul, transportul, consultingul, asigurarea, unele contracte de servicii bancare).

43


9. După criteriul subiecţilor de drept care participă la încheierea contractului, există contracte încheiate între subiecţii de drept aparţinând ordinii juridice naţionale din state diferite (numite contracte obişnuite), precum şi contracte încheiate între subiecţi de drept aparţinând ordinii juridice internaţionale şi subiecţi aparţinând ordinii juridice naţionale din diferite state; 10. După criteriul specificului comercial, întâlnim contracte comerciale internaţionale propriu-zise, contracte de cooperare economică şi contracte de cooperare tehnicoştiinţifică. REZUMAT Contractul comercial internaţional reprezintă acordul de voinţă realizat între doi sau mai mulţi participanţi la comerţul internaţional din state diferite prin care se creează, se modifică sau se sting raporturi juridice de comerţ internaţional. Contractele comerciale internaţionale sunt oneroase, sinalagmatice, comutative şi consensuale.

2. Condiţiile de validitate a contractelor comerciale internaţionale. Prin condiţii de validitate a unui contract comercial internaţional se înţeleg totalitatea cerinţelor stabilite de legea aplicabilă contractului sau de părţi pentru ca contractul să existe şi să producă efecte juridice. În cazul în care nu sunt întrunite aceste condiţii, contractul pur şi simplu nu poate exista, sau dacă există, este nul. Atunci când nu există reglementări speciale, condiţiile de validitate a contractelor comerciale internaţionale sunt cele utilizate şi în dreptul comun: capacitatea, consimţământul, cauza, obiectul şi forma (doar atunci când e prescrisă de lege). Capacitatea reprezintă aptitudinea subiecţilor de a încheia contracte comerciale internaţionale. Capacitatea comercianţilor persoane fizice participanţi la actele de comerţ internaţional este reglementată de lex personalis. De aici rezultă următoarele consecinţe:  dacă o persoană este capabilă după legea sa personală, ea va fi considerată capabilă în orice ţară se va duce;

44


 dacă o persoană este considerată incapabilă potrivit legii sale personale, ea va fi considerată astfel în orice alt stat. Capacitatea de a contracta a persoanelor juridice, subiecţi de drept naţional, este determinată de lex societatis. Capacitatea organizaţiilor interguvernamentale este determinată de actul de constituire a acestora. În fine, statul, dispunând de un statut juridic special, are capacitate ce cade sub impactul atât a normelor de drept naţional, cât şi a unor anumite norme de drept internaţional. Consimţământul este manifestarea de voinţă exteriorizată a persoanei de a încheia un contract. Manifestarea de voinţă poate fi expresă sau tacită. Condiţiile de valabilitate a consimţământului sunt:  să provină de la o persoană cu discernământ;  să fie exteriorizat (în formă expresă sau tacită);  să fie exprimat cu intenţia de a produce efecte juridice (naşterea, modificarea sau stingerea drepturilor şi obligaţiilor);  să fie cert (subiectul să perceapă şi să pătrundă în esenţa contractului);  să nu fie viciat. Este viciat consimţământul afectat de: a) Eroare, adică reprezentarea falsă a realităţii la încheierea contractului. Eroarea poate fi de fapt sau de drept. Pentru ca eroarea să constituie temei de anulare a contractului comercial internaţional, este necesar ca ea să fie considerabilă, în sensul că elementul asupra căruia reprezentarea este falsă să fie determinant pentru încheierea actului, astfel încât, dacă ar fi fost cunoscută realitatea, contractul nu s-ar fi încheiat. Pentru ca eroarea să fie considerabilă, este necesar ca reprezentarea falsă să se refere la natura contractului, calităţile substanţiale ale obiectului contractului (caracteristicile materiale, destinaţia, vechimea etc.) sau părţile contractului. O parte nu va putea solicita anularea contractului, dacă şi-a indus starea de eroare din propria neglijenţă gravă.

45


b) Dolul, care constă în inducerea intenţionată în eroare a unei persoane, prin mijloace viclene, pentru a o determina să încheie un contract. Elementele constitutive ale dolului sunt: elementul subiectiv şi elementul obiectiv. Elementul subiectiv costă în intenţia de a induce în eroare persoana, pentru a o determina să încheie un contract. Elementul obiectiv se exteriorizează prin utilizarea diferitelor mijloace viclene pentru realizarea intenţiei de a induce în eroare. Pentru ca dolul să fie temei de anulare a contractului, este necesar ca eroarea să fie determinantă pentru încheierea acestuia. c) Violenţa, care constă în acţiunile de constrângere sau ameninţare a persoanei cu un rău injust care îi produce o frică ce o determină să încheie contractul, pe care altfel nu l-ar fi încheiat. Elementul obiectiv al violenţei constă în ameninţarea sau aplicarea unui rău. Elementul subiectiv al violenţei constă în frica ce rezultă în urma ameninţării sau constrângerii, care afectează consimţământul. Violenţa are calitate de viciu de consimţământ doar atunci când aceasta este contrară legii. În situaţia în care ea corespunde prevederilor legale, cum ar fi cazul ameninţării cu aplicarea amenzii pentru refuzul de a încheia contractul de asigurare obligatorie, aceasta nu poate fi invocată pentru solicitarea nulităţii. d) Leziunea, care constă în prejudiciul material pe care îl suportă una din părţile contractului din cauza disproporţiei vădite de valoare existente în momentul încheierii actului între prestaţia la care s-a obligat şi prestaţia pe care ar urma să o primească în locul ei. Elementul obiectiv constă în disproporţia vădită de valoare între contraprestaţii. Elementul subiectiv constă în profitarea de starea de nevoie creată de un concurs de împrejurări dificile în care se află cealaltă parte. Pentru ca leziunea să servească temei pentru anularea contractului, este necesar ca starea de necesitate să fie determinantă pentru încheierea contractului, iar acesta sa fie încheiat în condiţii nu pur şi simplu nefavorabile, ci extrem de nefavorabile pentru una din părţi. Mai mult decât atât, disproporţia dintre contraprestaţii trebuie să existe în momentul încheierii contractului şi nu într-un moment ulterior. Obiectul contractului comercial internaţional constă din prestaţiile asumate de către părţi: de a da, de a face sau de a nu face ceva.

46


Obiectul contractului comercial internaţional trebuie să corespundă următoarelor condiţii:  să fie determinat sau determinabil;  să existe;  să fie posibil;  să fie licit. Cauza reprezintă obiectivul urmărit la încheierea contractului, fiind acel interes pe care părţile contractului urmăresc să-l satisfacă. Pentru a fi valabilă, cauza trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:  Să existe. Actul juridic încheiat fără cauză nu poate avea nici un efect.  Să fie reală. Actul juridic fondat pe o cauză falsă nu poate produce nici un efect.  Să fie licită şi morală. Este ilicită cauza care contravine legii, ordinii publice sau bunelor moravuri. Existenţa cauzei, de regulă, este prezumată de lege. În relaţiile comerciale, spre deosebire de cele civile, cauza prezintă o importanţă minoră. Aceasta se explică şi prin faptul că comercianţii se prezumă a avea, din start, scopul de a obţine foloase. Acest scop însoţeşte comerciantul pe tot parcursul activităţii acestuia. REZUMAT Prin condiţii de validitate a unui contract comercial internaţional se înţeleg totalitatea cerinţelor stabilite de legea aplicabilă contractului sau de părţi pentru ca contractul să existe şi să producă efecte juridice. Capacitatea reprezintă aptitudinea subiecţilor de a încheia contracte comerciale internaţionale. Consimţământul este manifestarea de voinţă exteriorizată a persoanei de a încheia un contract. Viciile de consimţământ sunt eroarea, dolul, violenţa şi leziunea. Obiectul contractului comercial internaţional constă din prestaţiile asumate de către părţi: de a da, de a face sau de a nu face ceva. Cauza reprezintă obiectivul urmărit la încheierea contractului, fiind acel interes pe care părţile contractului urmăresc să-l satisfacă.

47


3. Forma contractului comercial internaţional. Forma contractului comercial internaţional poate fi verbală, scrisă sau autentică. Forma verbală este destul de rar întâlnită în comerţul internaţional. Aceasta se datorează faptului că părţile, fiind comercianţi de profesie, urmăresc ambele scop de profit, ceea ce, în anumite circumstanţe, pot duce la oarecare conflicte de interese. Dacă contractul nu este perfectat într-o formă scrisă, una din părţi poate invoca precum că aceasta a convenit cu cealaltă parte asupra altor condiţii decât a fost în realitate. Unii comercianţi, urmărind scopuri meschine, pot acţiona cu rea-credinţă. Din aceste considerente, subiecţii se simt mai siguri atunci când clauzele asupra cărora au convenit sunt redate într-o formă tipărită. Părţile pot atribui forma scrisă oricărui contract, dacă legea nu cere expres o altă formă, cum ar fi, bunăoară, cea autentică. Există diferite modalităţi ale formei scrise. Contractul poate îmbrăca forma unui înscris semnat de persoanele care îl încheie sau de persoanele împuternicite pentru aceasta în modul cuvenit. De asemenea, contractul poate fi încheiat prin intermediul întocmirii mai multor documente semnate de părţile care le expediază: prin schimb de scrisori, telegrame, documente electronice etc. Forma autentică este cu mult mai rar întânită decât cea scrisă. De regulă, sunt autentificate doar acele contracte asupra cărora legea impune expres condiţia autentificării. Astfel, un contract de gaj încheiat între doi comercianţi în Republica Moldova va trebui să fie obligatoriu autentificat. Forma scrisă sau autentificată este obligatorie pentru părţi doar în cazul în care aceasta este prescrisă de către o lege imperativă ce se aplică raportului juridic respectiv. În asemenea situaţie, ignorarea cerinţelor imperative se poate solda cu declararea nulităţii contractului vizat. Formele contractelor comerciale internaţionale pot fi poziţionate în următoarea ordine ierarhică: Forma verbală --------> Forma scrisă --------> Forma autentică

48


Această ierarhie nu determină forţa juridică sau probatorie a actului. Ea determină doar gradul de restricţie privind aplicarea libertăţii de voinţă a părţilor. Acest gând poate fi expus în forma următoarelor legităţi: 1. Atunci când legea impune forma autentică a contractului, acesta poate fi încheiat doar în formă autentică, nu în formă scrisă şi, cu atât mai mult, verbală. 2. Atunci când legea impune forma scrisă a contractului, acesta poate fi încheiat în formă scrisă sau autentică, dar nu şi verbală. 3. Atunci când legea permite forma verbală a contractului, acesta poate fi încheiat, de asemenea, şi în formă scrisă sau autentică. REZUMAT Forma contractului comercial internaţional poate fi verbală, scrisă sau autentică. Părţile pot atribui forma scrisă oricărui contract, dacă legea nu cere expres o altă formă

4. Proba contractelor comerciale internaţionale. În materia comercială internaţională este valabil principiul libertăţii probelor. În acest sens, Principiile UNIDROIT stipulează, în art 1.2., faptul că „contractul poate fi dovedit prin orice mijloc de probă, inclusiv martori”. Fiecare dintre părţi are sarcina de a dovedi faptele pe care le invocă şi pe care îşi întemeiază pretenţiile. Obiectul probei îl constituie atât existenţa şi întinderea contractului propriu-zis, cât şi alte fapte juridice care produc efecte pe plan contractual. Totoată, faptele notorii, de regulă, nu fac obiectul probei. În acest sens, ca exemplu, potrivit art. 123 al. (1) din Codul de Procedură Civilă al Republicii Moldova, „Faptele pe care instanţa le-a declarat unanim cunoscute (faptele de notorietate publică) nu se cer a fi dovedite”. Potrivit dreptului comun, pentru a fi admisibile, probele trebuie să fie veridice, pertinente, concludente şi utile.

49


Cele mai frecvent utilizate mijloace de probă în litigiile comerciale internaţionale sunt: a) înscrisurile; b) facturile; c) registrele; d) documentele electronice; e) martorii; f) expertiza. Înscrisurile constituie cel mai important mijloc de probă, atât al contractelor comerciale internaţionale, cât şi al diferitor aspecte legate de executarea sau încetarea efectelor acestora. În ceea ce ţine de facturi, forţa probantă a acestora este diferită în dependenţă de faptul dacă acestea au fost sau nu acceptate. Dacă nu a fost acceptată, factura probează doar împotriva emitentului, pentru toate menţiunile din ea. În situaţia în care a fost acceptată, factura probează în favoarea emitentului. Pentru a constitui mijloc de probă privind o obligaţie ce rezultă din contract, factura trebuie să menţioneze, în cuprinsul ei, numărul contractului la care se referă. În lipsa unei asemenea menţiuni, partea interesată este obligată să facă dovada suplimentară a legăturii dintre factură şi contract. Registrele comerciale, ţinute în modul corespunzător, de asemenea pot servi în calitate de probă în instanţă. Înregistrările electronice sunt date informaţionale, care se creează, prelucrează şi stochează de echipamente electronice, se transmit în reţea şi care se caracterizează prin faptul că nu implică existenţa unor documente scrise, ci informaţia este stocată pe suporţi electronici16. Înscrisul electronic poate servi în calitate de probă doar în situaţia în care este perfectat sub semnătură electronică. Asemenea înscrisului electronic, comunicarea prin e-mail are forţă probantă doar atunci când îi este ataşată o semnătură electronică.

16


50


În materia obligaţiilor comerciale internaţionale, proba cu martori poate fi folosită în mod liber, atunci când instanţa de judecată sau arbitraj admite. Cu toate astea, proba cu martorii este mai rar întâlnită în dreptul comerţului internaţional decât în alte ramuri de drept, cum ar fi dreptul civil. Cu privire la expertiză, concluziile exprimate în cadrul raporturilor, privind operaţiunile comerciale internaţionale, au valoarea unei probe obişnuite, de care instanţa poate ţine cont în tot sau în parte, ori le poate înlătura complet şi dispune o nouă expertiză. REZUMAT În materia comercială internaţională este valabil principiul libertăţii probelor. Fiecare dintre părţi are sarcina de a dovedi faptele pe care le invocă şi pe care îşi întemeiază pretenţiile. Cele mai frecvent utilizate mijloace de probă în litigiile comerciale internaţionale sunt înscrisurile, facturile, registrele, martorii, documentele electronice şi expertiza.

5. Nulitatea contractelor comerciale internaţionale. În situaţia în care un contract comercial internaţional nu corespunde condiţiilor de validitate, acesta este nul. Caracterul nul semnifică lipsa producerii oricăror efecte: un asemenea contract nu poate crea drepturi şi obligaţii pentru părţi; el nu poate fi invocat de către părţi în instanţă pentru a solicita obligarea executării în natură etc. Nulitatea poate fi absolută sau relativă. Este absolută acea nulitate care sancţionează nerespectarea, la încheierea contractului, a unei norme care ocroteşte un interes general, public. Este relativă acea nulitate care sancţionează nerespectarea, la încheierea contractului, a unei norme ce ocroteşte un interes particular, individual, personal. De regulă, contractul afectat de nulitate absolută este numit contract nul, iar cel afectat de nulitate relativă este numit contract anulabil. Contractul nul nu este valabil nici un moment şi nu produce nici un efect. Contractul anulabil îşi exercită toate efectele sale până în momentul în care este anulat. Nulitatea absolută poate fi invocată de orice persoană interesată. 51


Trăsăturile fundamentale ale nulităţii absolute sunt:  instanţa de judecată poate invoca nulitatea absolută din oficiu;  nulitatea absolută nu poate fi acoperită prin confirmare;  acţiunea în constatarea nulităţii absolute este imprescriptibilă. Nulitatea absolută survine, de regulă, în următoarele cazuri: a) Lipseşte un element al contractului care este esenţial pentru validitatea acestuia. Asemenea elemente pot fi consimţământul sau obiectul. b) Obiectul sau cauza contractului contravin normelor imperative, ordinii publice sau bunelor moravuri. c) Contractul este fictiv sau simulat. Fictiv este considerat contractul încheiat fără intenţia de a produce efecte juridice. Simulat este acel contract care este încheiat cu intenţia de a ascunde un alt act juridic. d) Contractul este încheiat de o persoană care nu dispune de capacitate de exerciţiu. Nulitatea relativă, spre deosebire de cea absolută, poate fi invocată doar de persoana în al cărei interes este stabilită sancţiunea nulităţii relative. Totodată, creditorii chirografari ai părţii în al cărei interes este stabilită nulitatea relativă pot invoca această nulitate pe calea acţiunii oblice. În legislaţia Republicii Moldova, acţiunea oblică este definită ca acea acţiune în justiţie, care poate fi intentată în situaţia în care „creditorul a cărui creanţă este certă, lichidă şi exigibilă poate, în numele debitorului său, exercita drepturile şi acţiunile acestuia în cazul în care debitorul, în dauna creditorului, refuză sau omite să le exercite.” Trăsăturile de bază ale nulităţii relative sunt:  instanţa de judecată nu poate invoca din oficiu nulitatea relativă;  nulitatea relativă poate fi acoperită prin confirmare de cel care este îndreptăţit s-o invoce;  nulitatea relativă este prescriptibilă. Printre temeiurile nulităţii relative se numără: a) Contractul este încheiat cu încălcarea limitei împuternicirilor. Asemenea caz ar fi cel în care mandatarul încheie un contract de leasing în numele mandantului, în timp ce contractul de mandat îi permite să încheie doar contracte de vânzare-cumpărare.

52


b) Contractul este afectat de vicii de consimţământ. După cum a fost menţionat anterior, viciile de consimţământ sunt eroarea, dolul, violenţa şi leziunea. c) Contractul este încheiat cu interdicţia de a dispune de un bun. Asemenea situaţie poate avea loc în cazul în care administratorul, împuternicit prin contract să conserveze bunul, în fapt în vinde. Asemănările şi deosebirile dintre nulitatea absolută şi cea relativă pot fi redate în formă de tabel: Tabelul 1

NULITATEA ABSOLUTĂ

NULITATEA RELATIVĂ

Da

Nu

Nu

Da

Este prescriptibilă

Nu

Da

Apără un interes public

Da

Nu

Apără un interes

Nu

Da

Da

Da

Poate fi invocată de instanţă din oficiu Poate fi acoperită prin voinţa părţilor

particular Are efect retroactiv

Cât priveşte efectele nulităţii contractului, aceasta are menirea să restabilească, pe cât posibil, situaţia juridică a părţilor şi a terţilor existentă la momentul încheierii contractului. În acest sens, nulitatea are efect retroactiv. Spre exemplu, dacă un contract de vânzarecumpărare este declarat nul, atunci părţile sunt obligate să restituie una alteia bunul şi, respectiv, preţul plătit pentru acest bun. Pot servi ca excepţie contractele cu executare continuă sau succesivă. Aceste contracte pot fi desfiinţate doar pentru viitor. Astfel, în cazul rezilierii unui contract de furnizare lunară a obiectelor de birotică, cumpărătorul nu va fi obligat să restituie toate obiectele primite lunile anterioare, iar furnizorul nu va fi obligat să restituie plăţile făcute pentru acele bunuri. În schimb, pentru viitor, acest contract nu va putea servi în calitate de temei juridic pentru executarea obligaţiilor de furnizare a obiectelor menţionate. În cazul în care 53


părţile vor dori să continue relaţiile de furnizare a obiectelor de birotică, acestea vor putea încheia un contract nou de furnizare, care să respecte condiţiile prescrise de lege şi să nu contravină interesului public sau particular. Suplimentar la restabilirea situaţiei existente anterior încheierii contractului declarat nul, partea şi terţii de bună-credinţă au dreptul la repararea prejudiciului cauzat prin încheierea acestuia. REZUMAT În situaţia în care un contract comercial internaţional nu corespunde condiţiilor de validitate, el este nul. Nulitatea poate fi absolută sau relativă. Efectul principal al declarării nulităţii constă în restabilirea situaţiei existente anterior încheierii contractului nul.

54


Tema 3. LEGEA APLICABILĂ CONTRACTELOR COMERCIALE INTERNAŢIONALE

Planul 1. Generalităţi. Determinarea legii aplicabile contractului comercial internaţional prin acordul părţilor; 2. Determinarea legii aplicabile contractului comercial internaţional de către organul de jurisdicţie; 3. Domeniul şi limitele legii aplicabile contractului comercial internaţional;

55


1. Generalităţi. Determinarea legii aplicabile contractului comercial internaţional prin acordul părţilor. Internaţionalitatea contractelor comerciale dă naştere la o importantă consecinţă ce constă în faptul că raporturile juridice cărora le dau naştere aceste contracte ies de sub guvernarea unui anumit sistem de drept naţional, contractelor respective fiindu-le aplicabile mai multe izvoare de drept, precum tratatele internaţionale, uzanţele comerciale uniforme, unul din sistemul de drept naţional etc. După cum afirmă autorii Florescu D.A.P. şi Pîrvu L.-N., încă din momentul încheierii unui contract comercial internaţional, se pune problema de a şti care va fi sistemul de drept care va cârmui acest contract, din acest moment şi până la ultimul act de executare a obligaţiilor pe care le conţine. Aceasta se datorează faptului că raporturile juridice prin care se realizează comerţul internaţional, prin însăşi natura, structura şi finalitatea lor, au o aderenţă internaţională, conţin elemente de extraneitate ce pun în prezenţă şi „în conflict” mai multe sisteme de drept, care, cu titluri juridice, se pretind deopotrivă competente pentru „cârmuirea” în totalitate sau în parte a acestor raporturi juridice. O atare problemă se ridică nu numai în cazul în care se iveşte un litigiu cu privire la un contract comercial internaţional şi atunci când trebuie să se ştie după care lege în prezenţă se va soluţiona litigiul, ci ea se poate ridica, independent şi înainte de orice contencios între părţi şi tocmai în scopul de a se evita un eventual litigiu17. Din considerentele expuse, încă din momenteul încheierii contractului, părţile trebuie să ia în considerare nu numai prevederile legii ţării lor, ci şi prevederile altor state terţe. În acest sens, pentru părţi prezintă relevanţă legislaţia statelor:  care determină capacitatea părţilor;  în care urmează a fi executat contractul;  prin care va fi transportat bunul;  în care se află beneficiarul contractului; De regulă, desemnarea legii aplicabile contractului de comerţ internaţional se face de către părţi, prin acordul lor de voinţă. Totuşi, în situaţia în care acestea nu se pronunţă într-o atare problemă, revine organului de jurisdicţie competenţa de a 17

Florescu D.A.P., Pîrvu L.-N. Contractele de comerţ international. Bucureşti: “Universul Juridic”, 2007, p. 11-12.

56


soluţiona chestiunea, pornind de la statul cu care contractul are cele mai strânse legături. Legea competentă să reglementeze majoritatea problemelor privind condiţiile de fond şi efectele contractelor este cunoscută sub denumirea de lex contractus. Lex contractus poate fi determinată în două moduri: subiectiv, adică prin voinţa părţilor contractante, şi obiectiv, adică prin criterii obiective de localizare a contractului în spaţiul unui anumit sistem de drept. În acest sens, Convenţia de la Roma din 1980 asupra legii aplicabile obligaţiilor contractuale, dispune, în art. 4, că în lipsa alegerii părţilor, contractul este guvernat de legea ţării cu care el prezintă legăturile cele mai strânse. Părţile pot determina legea conflictuală sau legea materială care va reglementa contractul. Este recomandabilă cea din urmă, deoarece permite evitarea retrimiterii. În esenţă, retrimiterea are loc atunci când părţile fac trimitere la o lege conflictuală care ar urma să determine legea materială aplicabilă, însă această lege conflictuală, la rândul său, stipulează că legea materială urmează a fi determinată de legea conflictuală a altui stat. În mod obişnuit, determinarea sau alegerea dreptului aplicabil contractului se face prin însuşi contractul încheiat de către părţi, şi anume printr-o stipulaţie a acestuia, denumită pactum de lege utenda sau clauza electio juris. Totodată, părţile sunt libere să introducă în conţinutul propriu-zis al contractului prevederile normative asupra căruia au convenit. Din momentul introducerii, prevederile se transformă din normative în convenţionale. Un exemplu frecvent întâlnit este clauza forţei majore. În majoritatea contractelor, această clauză nu este redactată de către persoana care perfectează contractul, ci este transpusă din cadrul actelor normative sau, spre exemplu, din conţinutul Principiilor UNIDROIT. Părţile contractului sunt în drept să modifice oricând legea aplicabilă. Determinarea, după încheierea contractului, a legii aplicabile, are efect retroactiv şi se consideră valabilă din momentul încheierii contractului, fără a aduce atingere validităţii formei contractului sau drepturilor dobândite de către terţi în legătură cu acest contract. Lex voluntatis este norma conflictuală de drept internaţional privat, în baza căreia părţile contractante pot să aleagă ca lege competentă a guverna raporturile lor contractuale

57


(lex causae sau lex contractus) sistemul de drept al unui stat. Prin lex contractus, adică dreptul aplicabil contractului, se înţelege întregul sistem de drept al ţării respectiv, şi nu doar o anumită lege de drept material. Lex voluntatis şi lex contractus nu sunt identice. Cu toate că lex contractus poate fi determinată prin lex voluntatis, prima poate fi determinată şi de către instanţa de judecată, în cazul în care părţile nu aderă la lex voluntatis. REZUMAT De regulă, desemnarea legii aplicabile contractului de comerţ internaţional se face de către părţi, prin acordul lor de voinţă. Totuşi, în situaţia în care acestea nu se pronunţă într-o atare problemă, revine organului de jurisdicţie competenţa de a soluţiona chestiunea, pornind de la statul cu care contractul are cele mai strânse legături. Legea competentă să reglementeze majoritatea problemelor privind condiţiile de fond şi efectele contractelor este cunoscută sub denumirea de lex contractus. Lex voluntatis este norma conflictuală de drept internaţional privat, în baza căreia părţile contractante pot să aleagă ca lege competentă a guverna raporturile lor contractuale (lex causae sau lex contractus) sistemul de drept al unui stat.

2. Determinarea legii aplicabile contractului comercial internaţional de către organul de jurisdicţie. În cazul în care părţile nu au desemnat legea aplicabilă contractului comercial internaţional încheiat între acestea, în eventualitatea apariţiei unui litigiu, această sarcină îi revine instanţei de judecată sau de arbitraj. Fiecare stat îşi are propriile sale reguli conflictuale, ceea ce face incertă desemnarea legii aplicabile. Totodată, există convenţii internaţionale ce impun principii comune statelor semnatare. Unul dintre cele mai relevante exemple este Convenţia de la Roma asupra legii aplicabile obligaţiilor contractuale. Potrivit Convenţiei de la Roma, în măsura în care legea aplicabilă contractului nu a fost aleasă de părţi, contractul se va supune legii statului de care acesta este mai

58


strâns legat. În consecinţă, legea aplicabilă ar putea să difere de la o cauză la alta în aceeaşi materie, dacă prezintă particularităţi deosebite. În principiu, se prezumă că un contract are legăturile cele mai strânse cu statul unde partea care trebuie să execute prestaţia caracteristică are sediul central sau reşedinţa. Regula dată îşi pierde valabilitatea în unele cazuri, printre care şi următoarele: a) Contractul are cea mai strânsă legătură cu statul în care se găseşte bunul imobil, în cazul în care obiectul contractului este un drept real imobiliar sau dreptul de a folosi un imobil; b) Contractul are cea mai strânsă legătură cu statul în care, la momentul încheierii contractului referitor la transportul de bunuri, transportatorul îşi are sediul său principal de activitate, dacă acest stat coincide cu statul în care se află locul încărcării sau locul descărcării al expeditorului. În armonie cu prevederile Convenţiei de la Roma, Convenţia de la Haga cu privire la legea aplicabilă contractelor de vânzare internaţională de mărfuri, dispune că vânzarea este guvernată de legea aleasă de către părţi. În măsura în care părţile nu au ales legea aplicabilă, vânzarea este guvernată de legea statului în care vânzătorul îşi are sediul la momentul încheierii contractului. Ca excepţie, vânzarea este guvernată de legea statului în care cumpărătorul îşi are sediul la momentul încheierii contractului dacă:  negocierile au fost purtate şi contractul a fost încheiat între părţi prezente în acest stat;  contractul prevede expres că vânzătorul trebuie să execute obligaţia sa de livrare a mărfurilor pe teritoriul acestui stat;  vânzarea a fost încheiată în condiţiie fixate în principal de cumpărător şi ca răspuns la o invitaţie pe care acesta a adresat-o mai multor persoane concurente (tender). REZUMAT Potrivit Convenţiei de la Roma, în măsura în care legea aplicabilă contractului nu a fost aleasă de părţi, contractul se va supune legii statului de care acesta este mai strâns legat. În consecinţă, legea aplicabilă ar putea să difere de la o cauză la alta în aceeaşi materie, dacă

59

DREPTUL COMERŢULUI INTERNAŢIONAL | Eugeniu Caţaveică prezintă particularităţi deosebite.

3. Domeniul şi limitele legii aplicabile contractului comercial internaţional. În corespundere cu prevederile Convenţiei de la Roma, legea aplicabilă unui contract (lex contractus) se va referi, în special, la: a) interpretare; b) executare; c) consecinţele încălcării, tipurile de prejudiciu şi evaluarea daunelor; d) diferitele căi de stingere a obligaţiilor, inclusiv prescripţia şi limitarea unor acţiuni; e) consecinţele nulităţii contractului. De regulă, forma contractului este determinată, de asemenea, de lex contractus. Potrivit Convenţiei de la Roma, în cazul aplicării legii unui anumit stat, vor trebui aplicate dispoziţiile imperative ale legii unui alt stat de care contractul este strâns legat, dacă şi în măsura în care, conform legii ultimului stat, aceste reglementări trebuie aplicate indiferent de legea căreia i se supune contractul. Nimic din Convenţie nu poate restricţiona aplicarea dispoziţiilor legii forului, în situaţia în care acestea sunt obligatorii indiferent de legea aplicabilă contractului. În sensul celor spuse, spre exemplu, o normă imperativă din legislaţia Republicii Moldova ar fi aplicabilă contractului chiar dacă părţile special au indicat în conţinut că legea aplicabilă e cea a Germaniei. Astfel, părţile nu pot evita incidenţa normelor imperative din statele cu care contractul are legături strânse. Suplimentar, Convenţia de la Roma consacră regula privind respectarea ordinii publice a instanţei sesizate. Potrivit art. 16, aplicarea prevederilor legale din orice stat poate fi refuzată dacă o astfel de aplicare este evident incompatibilă cu ordinea publică din statul unde se află instanţa sesizată. Art. 1581 din Codul Civil al RM stipulează că norma de drept străin nu se aplică în cazul în care consecinţele aplicării ei ar contraveni ordinii publice a Republicii Moldova; în cazul înlăturării legii străine, se va aplica legea respectivă a Republicii Moldova.

60


În linii generale, ordinea publică reprezintă totalitatea dispoziţiilor imperative ale dreptului public si ale dreptului privat prin care se apără instituţiile şi valorile de bază ale societăţii, se asigură dezvoltarea economiei de piaţă şi ocrotirea socială a tuturor persoanelor. REZUMAT Legea aplicabilă contractului se referă, în special, la interpretarea, executarea, consecinţele încălcării, tipurile de prejudiciu şi evaluarea daunelor, diferitele căi de stingere a obligaţiilor, inclusiv prescripţia şi limitarea unor acţiuni, precum şi la consecinţele nulităţii contractului comercial internaţional. Părţile nu pot limita aplicarea normelor imperative din legislaţiile statelor cu care contractul are strânsă legătură. Aplicarea prevederilor legale din orice stat poate fi refuzată dacă o astfel de aplicare este evident incompatibilă cu ordinea publică din statul unde se află instanţa sesizată.

61


Tema 4. FORMAREA CONTRACTELOR COMERCIALE INTERNAŢIONALE

Planul 1. Aspecte terminologice; 2. Acţiuni precontractuale; 3. Oferta de a contracta; 4. Acceptarea ofertei; 5. Momentul şi locul încheierii contractului comercial internaţional; 6. Particularităţile încheierii contractelor comerciale internaţionale prin mijloace electronice.

62


1. Aspecte terminologice. Contractul de comerţ internaţional reprezintă una dintre cele mai importante instituţii juridice ale dreptului comercial internaţional, incluzând orice contract comercial convenit în raporturile cu străinătatea sau cu pieţele externe. Potrivit autorilor Costin M.N. şi Deleanu S., contractele de comerţ internaţional sunt principalele realităţi juridice din arealul comerţului internaţional. Ele nu reprezintă însă un dat nici în raport cu realităţile economice din acelaşi areal şi nici în raport cu participanţii la comerţ, ci constituie un rezultat al manifestărilor de voinţă concordante, exteriorizate a celor participanţi, făcute în scopul stabilirii unor legături juridice între ei care să le faciliteze afirmarea şi realizarea propriilor interese18. Procesul de formare a contractelor comerciale internaţionale mai este întâlnit în doctrina juridică şi sub denumirea de „încheiere a contractelor comerciale internaţionale”. În timp ce unii autori consideră că noţiunea de „încheiere a contractului” exprimă doar ultima fază a procesului de formare a contractului, alţii consideră că o asemenea distincţie nu este necesară, deoarece noţiunea de „încheiere” cuprinde întregul proces care are ca finalitate naşterea contractului, cele două noţiuni fiind, în esenţă, sinonime19. Ne vom alia celei din urmă opinii, utilizând termenii de „formare” şi „încheiere” a contractelor comerciale internaţionale ca fiind noţiuni cu acelaşi sens. REZUMAT Formarea contractului comercial internaţional include toate acţiunile întreprinse de către părţi întru naşterea şi executarea acestuia. Noţiunile de „formare” şi „încheiere”, privitor la contractele comerciale internaţionale, au sens identic.

2. Acţiuni precontractuale. Pentru a forma contracte comerciale internaţionale, în condiţii de maximă eficienţă, comercianţii sunt obligaţi, de legile nescrise ale pieţii, să efectueze anumite operaţiuni precontractuale. 18 19

Costin M.N., Deleanu S. Dreptul Comerţului Internaţional. Partea specială. Bucureşti: “Lumina Lex”, 1995, p. 61. Sitaru D.A. Dreptul comerţului internaţional. Tratat. Bucureşti: “Lumina Lex”, 2004, p. 494.

63


În primul rând, comercianţii trebuie să efectueze un studiu al pieţii externe, în scopul depistării cerinţelor acesteia. În al doilea rând, comercianţii trebuie să-şi organizeze publicitatea comercială, pentru a păstra un nivel competitiv pe piaţă. Negocierea nu face parte, prin natura ei, din categoria acţiunilor precontractuale, deoarece în marea majoritate a cazurilor ea are loc după emiterea ofertei de a contracta şi, uneori, chiar după emiterea acceptării, în cazul în care aceasta nu este pură şi simplă. Totodată, o parte din aspectele negocierii pot aparţine fazei precontractuale. O asemenea situaţie are loc, spre exemplu, atunci când se pregăteşte dosarul pentru negocieri, se efectuează unele studii de marketing, se declanşează companii publicitare şi se emit unele scrisori de intenţie, mai ales cele care nu conţin angajamente juridice. Principiile UNIDROIT consacră, în art. 2.1.15, faptul că „o parte este liberă să negocieze şi nu este răspunzătoare pentru neajungerea la o înţelegere. Totuşi, o parte care negociază sau întrerupe negocierile cu rea-credinţă este răspunzătoare pentru pierderile cauzate celeilalte părţi. Este rea-credinţă, în particular, din partea unei părţi, să înceapă sau să continue negocierile atunci când nu intenţionează să ajungă la o înţelegere cu cealaltă parte”. În art. 2.1.16 din Principiile UNIDROIT este stipulat că „Atunci când unele informaţii sunt oferite cu caracter de confidenţialitate de către o parte în cursul negocierilor, cealaltă parte se află sub obligaţia de a nu dezvălui acea informaţie sau de a o folosi necorespunzător pentru scopurile sale proprii, chiar dacă un contract este încheiat ulterior sau nu. Atunci când este cazul, despăgubirea pentru încălcarea acestei obligaţii poate include compensaţii bazate pe beneficiie obţinute de cealaltă parte”. REZUMAT Negocierea poate avea loc înaintea prezentării de ofertă, după prezentarea ofertei sau chiar ulterior acceptării ofertei. Negocierea nu obligă părţile la încheierea contractului. Partea care negociază cu rea-credinţă, precum şi partea care răspândeşte sau utilizează nu la destinaţie informaţia confidenţială obţinută în timpul negocierilor, poate fi obligată să despăgubească partea prejudiciată.

64


3. Oferta de a contracta. Oferta de a contracta este propunerea, adresată unei sau mai multor persoane, care conţine toate elementele esenţiale ale viitorului contract şi care reflectă voinţa ofertantului de a fi legat prin acceptarea ofertei. Cerinţele de validitate faţă de ofertă sunt: a) Oferta trebuie să fie fermă, adică să fie dată în stare de angajament juridic. În acest sens, o propunere pentru încheierea unui contract constituie o ofertă dacă este suficient de clară şi dacă indică intenţia ofertantului de a fi ţinut de aceasta în cazul acceptării. O asemenea intenţie, fiind rareori declarată expres, trebuie dedusă din circumstanţele fiecărui caz analizat în mod individual. În caz contrar, oferta este fără angajament, numită şi ofertă publicitară sau prospectivă, constituind doar o invitaţie la viitoare negocieri. Oferta fermă, mai ales sub forma comenzii ferme, este adresată, în principiu, unei persoane determinate. Oferta fără angajament se adresează, de regulă, unor persoane nedeterminate, dar poate fi adresată şi uneia sau mai multor persoane determinate. Cu cât mai detaliată este propunerea, cu atât mai mari sunt şansele ei de a fi considerată şi recunoscută ca ofertă. b) Oferta trebuie să fie precisă şi completă. În acest sens, oferta trebuie să cuprindă toate elementele necesare pentru realizarea acordului de voinţă, astfel încât contractul să fie încheiat prin simpla acceptare a ei. c) Oferta trebuie să fie univocă. Oferta nu va fi univocă atunci când este făcută cu rezerve, fie expuse expres de autorul ei, fie care rezultă din natura contractului. d) Oferta trebuie să fie adresată uneia sau mai multor persoane determinate; propunerea adresată publicului, în legislaţia a majoritatea statelor, constituie o ofertă fără angajament. Formele ofertei pot fi cele mai variate. Ea poate fi făcută în formă scrisă sau prin acţiuni ce exprimă intenţia de a încheia un contract. Asemenea acţiuni pot cuprinde publicarea unui anunţ în ziar, plasarea unei propuneri pe un site internet etc. Este considerată caducă oferta care nu mai produce efecte juridice.

65


Oferta poate deveni caducă în următoarele cazuri:  dacă nu a fost acceptată în termenul stabilit în ofertă sau, în lipsa unui asemenea termen, în timpul necesar pentru ca destinatarul să poată exprima acceptarea şi ca răspunsul să ajungă la ofertant conform circumstanţelor cazului, practicii stabilite între părţi şi a uzanţelor;  dacă oferta este respinsă, expres sau implicit. Oferta se consideră revocată (retrasă) dacă înştiinţarea despre revocare parvine persoanei căreia i-a fost adresată oferta înaintea acceptării sau concomitent cu ea. În cazul contractelor unilaterale, oferta devine irevocabilă de îndată ce a ajuns la cunoştinţa destinatarului ei. În comerţul internaţional, această dispoziţie nu prezintă interes practic, deoarece contractele unilaterale sunt extrem de rar întâlnite. REZUMAT Oferta de a contracta este propunerea, adresată unei sau mai multor persoane, care conţine toate elementele esenţiale ale viitorului contract şi care reflectă voinţa ofertantului de a fi legat prin acceptarea ofertei. Oferta trebuie să fie fermă, precisă şi completă, univocă, adresată uneia sau mai multor persoane determinate.

4. Acceptarea ofertei. Acceptarea ofertei reprezintă manifestarea de voinţă a unei persoane de a încheia un contract în condiţiile ofertei care i-a fost adresată. Forma acceptării poate fi expresă (scrisă, verbală sau print gesturi) sau tacită. Tăcerea şi inacţiunea nu echivalează cu acceptarea, doar dacă din lege, din practica stabilită între părţi sau din uzanţe nu reiese altfel. Condiţiile pe care trebuie să le întrunească acceptarea sunt: a) Acceptarea trebuie să fie conformă ofertei. În acest sens, orice modificare, limitare ori condiţionare a ofertei va fi considerată nu ca o acceptare, ci ca o nouă ofertă, care va face caducă oferta iniţială. b) Acceptarea trebuie să fie neîndoielnică.

66


c) Acceptarea trebuie să parvină de la justa persoană. Astfel, dacă oferta a fost adresată unei anumite persoane, numai această persoană o poate accepta. Dacă, însă, este cazul unei oferte publice, oferta poate proveni de la orice persoană care doreşte să încheie contractul. d) Acceptarea trebuie să fie făcută înainte ca oferta să fi devenit caducă sau să fi fost revocată. În acest sens, oferta făcută unei persoane prezente poate fi acceptată doar pe loc, dacă ofertantul nu a indicat un alt termen limită pentru acceptare. Această regulă se aplică şi atunci când oferta este făcută prin mijloace de telecomunicaţie instantanee, cum ar fi oferta prin telefon. În cazul în care oferta este făcută unei persoane absente, adică care nu se află în acelaşi loc şi este transmisă prin poştă, fax, e-mail etc. sunt posibile două situaţii:  dacă ofertantul a stabilit un termen pentru acceptarea ofertei, acceptarea poate fi făcută doar în termen;  dacă oferta nu conţine un termen pentru acceptare, ea poate fi acceptată doar până în momentul în care ofertantul se poate aştepta, în condiţii normale, având în vedere mijloacele de comunicare folosite de ofertant, la parvenirea răspunsului. Acceptarea ofertei se consideră revocată (retrasă) dacă înştiinţarea despre revocare parvine ofertantului înaintea acceptării sau concomitent cu ea. Se consideră tardivă (în afara termenului) acceptarea expresă care ajunge la ofertant ulterior expirării termenului prestabilit de el sau, în lipsa unui asemenea termen, într-o perioadă de timp rezonabilă ca durată calculată de la data expedierii ofertei. Este considerată tardivă şi acceptarea care a fost expediată de destinatarul ofertei înăuntrul termenului de acceptare dacă aceasta ajunge la cunoştinţa ofertantului ulterior expirării acelui termen, indiferent de circumstanţa care a ocazionat întârzierea sosirii comunicării: o dereglare în funcţionarea serviciului poştal cauzată de o grevă a funcţionarilor poştali, o culpă a oficiului poştal de expediere sau de destinaţie etc20.

20

Costin M.N., Deleanu S. Dreptul Comerţului Internaţional. Partea specială. Bucureşti: “Lumina Lex”, 1995, p. 82.

67


După regulile generale, acceptarea tardivă a ofertei echivalează cu o nouă ofertă. Totuşi, acceptarea tardivă poate produce efecte, dacă ofertantul comunică neîntârziat acceptantului că el consideră acceptul parvenit în termen. REZUMAT Acceptarea ofertei reprezintă manifestarea de voinţă a unei persoane de a încheia un contract în condiţiile ofertei care i-a fost adresată. Acceptarea poate fi tacită sau expresă. Acceptarea trebuie să fie conformă ofertei, neîndoielnică, să parvină de la justa persoană şi să fie făcută înainte ca oferta să fi devenit caducă sau să fi fost revocată. După regulile generale, acceptarea tardivă a ofertei echivalează cu o nouă ofertă.

5. Momentul şi locul încheierii contractului comercial internaţional. Se consideră moment al încheierii contractului acel moment în care se întâlnesc oferta şi acceptarea, fiind astfel format acordul de voinţă. Importanţa determinării momentului încheierii contractului se manifestă sub următoarele aspecte:  În funcţie de momentul încheierii contractului putem aprecia capacitatea părţilor de a contracta. Astfel, contractul încheiat de către o persoană care la momentul încheierii nu avea capacitate deplină de exerciţiu va fi considerat nul.  Permite constatarea cauzelor de nulitate a contractului, inclusiv existenţa viciilor de consimţământ.  În anumite circumstanţe, momentul încheierii contractului poate constitui criteriul de determinare a legii aplicabile.  De regulă, contractul începe să-şi producă efectele din momentul încheierii acestuia. Părţile, totuşi, sunt libere să determine un alt moment de când va începe să-şi producă efectele contractul. Ca exemplu, părţile pot semna contractul la 01.01.2015, dar în conţinutul acestuia pot indica că efectele vor începe să se producă de la 01.05.2015. Producerea efectelor poate fi legată şi de anumite evenimente viitoare.

68


 Permite posibilitatea determinării preţului în contractele în care este stipulat că acesta este cel curent din ziua încheierii contractului.  Din acest moment începe curgerea termenilor legali, cum ar fi cel de prescripţie.  După momentul încheierii contractului, revocarea (renunţarea) ofertei sau acceptării nu produc efecte juridice.  Momentul încheierii contractului determină şi locul încheierii acestuia. Determinarea momentului încheierii contractului se face în funcţie de de două ipoteze: (A) Încheierea contractului între prezenţi. În acest caz, momentul încheierii contractului va fi acela în care ofertantul şi acceptantul, aflându-se faţă în faţă, convin asupra încheierii contractului, operaţiune care deseori se materializează prin semnătura aplicată de către părţi, dar nu întotdeauna se limitează la ea. În mod similar se determină momentul încheierii contractului prin telefon, deoarece părţile îşi percep, direct şi nemijlocit, declaraţiile de voinţă. (B) Încheierea contractului între absenţi. Dificultatea stabilirii momentului încheierii contractului constă în faptul că momentul manifestării acceptării de către destinatarul ofertei nu coincide cu cel al cunoaşterii acceptării de către ofertant. În legislaţiile diferitelor ţări s-au conturat patru sisteme: sistemul emisiunii acceptării, sistemul expedierii acceptării, sistemul recepţiei acceptării şi sistemul informării. Sistemul emisiunii acceptării este consacrat în special în sistemele de common law. Potrivit acestui sistem, contractul se consideră încheiat în momentul acceptării ofertei de către destinatar, chiar dacă nu a comunicat această acceptare. Sistemul expedierii acceptării presupune încheiat contractul în momentul în care acceptantul a expediat răspunsul său pozitiv. Sistemul recepţiei acceptării consideră încheiat contractul în momentul în care acceptarea parvine ofertantului, indiferent dacă acesta a luat cunoştinţă de conţinutul ei. Sistemul informării consideră încheiat contractul în momentul în care ofertantul a luat efectiv cunoştinţă de acceptare. Sistemul caracteristic Republicii Moldova este sistemul recepţiei acceptării.

69


Locul încheierii contractului este locul unde s-a realizat acordul de voinţă al părţilor. Determinarea locului încheierii contractului prezintă importanţă din următoarele considerente:  Este un criteriu pentru determinarea legii aplicabile contractului comercial internaţional.  Contribuie

la

determinarea

uzanţelor

aplicabile

contractului

comercial

internaţional.  Este un criteriu de determinare a competenţei teritoriale a instanţelor judecătoreşti în litigiile survenite. Determinarea locului încheierii contractului se face în corelaţie cu sistemul de stabilire a momentului încheierii lui. În acest sens, locul încheierii contractului între prezenţi este locul unde se află părţile. În cazul contractului încheiat prin telefon se consideră că locul încheierii este acela unde se află ofertantul. În cazul contractelor încheiate între absenţi, în sistemul recepţiei acceptării şi cel al informării, contractul se consideră încheiat la domiciliul sau la sediul ofertantului, dacă în contract nu este indicat un alt loc. Pe de altă parte, potrivit sistemului emisiunii şi cel al expedierii acceptării, contractul se consideră încheiat la locul aflării domiciliului sau sediului acceptantului. Descrierea comparativă a modalităţilor de determinare a momentului şi locului încheierii contractului poate fi redată în formă de tabel. Tabelul 2

Sistemul

Sistemul

Sistemul

Sistemul

emisiunii

expedierii

recepţiei

informării

acceptării

acceptării

acceptării

Momentul

contractul

se

contractul

încheierii

consideră încheiat

consideră

în

încheiat

în

încheiat

în

încheiat

în

momentul

în

momentul

în

momentul

în

momentul

acceptării ofertei

70

se

contractul

se

consideră

contractul

se

consideră

DREPTUL COMERŢULUI INTERNAŢIONAL | Eugeniu Caţaveică de

către

care acceptantul

care acceptarea

care ofertantul a

destinatar,

chiar

a

parvine

luat

ofertantului,

cunoştinţă

indiferent dacă

acceptare

dacă

nu

a

comunicat această

expediat

răspunsul

său

pozitiv

acceptare

acesta

a

luat

cunoştinţă

de

efectiv de

conţinutul ei

Locul încheierii Sistemele

sediul

sau

sediul

sau

sediul

sau

sediul

domiciliul

domiciliul

domiciliul

domiciliul

acceptantului

acceptantului

ofertantului

ofertantului

common law

common law

dreptul

dreptul

continental

continental

de drept

sau

care practică

REZUMAT Se consideră moment al încheierii contractului acel moment în care se întâlnesc oferta şi acceptarea, fiind astfel format acordul de voinţă. În legislaţiile diferitelor ţări s-au conturat patru sisteme de determinare a momentului încheierii contractului între absenţi: sistemul emisiunii acceptării, sistemul expedierii acceptării, sistemul recepţiei acceptării şi sistemul informării. În cazul contractelor încheiate între absenţi, în sistemul recepţiei acceptării şi cel al informării, contractul se consideră încheiat la domiciliul sau la sediul ofertantului, dacă în contract nu este indicat un alt loc. Pe de altă parte, potrivit sistemului emisiunii şi cel al expedierii acceptării, contractul se consideră încheiat la locul aflării domiciliului sau sediului acceptantului.

6. Particularităţile încheierii contractelor comerciale internaţionale prin mijloace electronice. Comerţul electronic reprezintă activitatea de întreprinzător a persoanelor fizice şi juridice de vânzare a bunurilor, executare a lucrărilor sau prestare a serviciilor, efectuată cu utilizarea comunicărilor electronice şi/sau a contractelor electronice.

71


Contractul electronic reprezintă totalitatea documentelor electronice ce constituie contractul de drept civil, urmărind stabilirea, modificarea sau sistarea unor drepturi şi obligaţii civile, al căror obiect îl pot constitui bunurile, lucrările sau serviciile. De regulă, orice contract comercial internaţional, care nu necesită a fi autentificat pentru a fi valid, poate fi încheiat şi în formă electronică. Totodată, în majoritatea legislaţiilor, inclusiv în cea a Republicii Moldova, există un şir de contracte comerciale care nu pot fi încheiate în formă electronică. Printre acestea se numără: a) Contractele în baza cărora apar sau se transmit drepturile asupra bunurilor imobile, cu excepţia contractelor de locaţiune sau arendă. b) Contractele a căror încheiere necesită, conform legislaţiei, participarea instanţelor de judecată, autorităţilor publice sau a demnitarilor publici. Asemenea contracte pot fi cele încheiate de băncile comerciale şi care necesită aprobarea băncilor naţionale, care pot fi numite diferit, de la stat la stat (în Republica Moldova, autoritatea bancară centrală este Banca Naţională a Moldovei). Subiecţi ai contractului electronic pot fi persoane fizice şi juridice, inclusiv străine, indiferent de tipul de proprietate şi forma de organizare juridică, precum şi statul ca subiect de drept, care participă la comerţul electronic. Părţile contractului electronic sunt agentul comerţului electronic, pe de o parte, şi cumpărătorul sau beneficiarul, pe de altă parte. Obiecte ale contractului electronic pot fi: a) bunurile ce pot fi înstrăinate conform prevederior legale; b) lucrările; c) serviciile. Cât priveşte forma, după puterea juridică şi cea probatoare, contractul electronic se echivalează cu contractul întocmit în formă scrisă şi semnat de părţi, inclusiv autentificat cu ştampilele părţilor. Condiţia este ca acestuia să-i fie aplicată semnătura electronică. În legislaţia Republicii Moldova sunt prevăzute următoarele clauze obligatorii pe care trebuie să le cuprindă contractul electronic: a) modul şi etapele de încheiere a contractului;

72


b) modul de aplicare a semnăturii electronice; c) limba în care se întocmeşte contractul; d) modul de prezentare şi retragere a ofertei şi acceptării; e) principalele drepturi şi obligaţii ale părţilor; f) natura, caracteristicile şi preţul bunului, tariful lucrării sau serviciului; g) modul de efectuare a achitărilor între părţi; h) condiţiile de renunţare la actul juridic; i) modul şi termenele de executare a obligaţiilor; j) modul de modificare a clauzelor contractuale; k) clauzele ce se includ în contract cu referinţă la documentele electronice şi comunicările electronice şi modul de acces la asemenea referinţe; l) clauzele de încetare a contractului; m) adresele juridice şi electronice şi elementele de identificare bancare ale părţilor; n) alte clauze coordonate între părţi. Mecanismul încheierii contractului electronic constă din îmbinarea celor două elemente esenţiale: oferta şi acceptarea. Oferta şi acceptarea se consideră primite din momentul expedierii de către destinatar a înştiinţării, în formă de comunicare electronică, despre primirea lor, dacă părţile nu au convenit altfel. Momentul încheierii contractului electronic se consideră momentul primirii de către ofertant a acceptării expediate de către destinatar, dacă contractul electronic nu prevede altfel. Locul încheierii se consideră locul unde se află agentul comerţului electronic, ofertant, dacă contractul nu prevede altfel. REZUMAT Comerţul electronic reprezintă activitatea de întreprinzător a persoanelor fizice şi juridice de vânzare a bunurilor, executare a lucrărilor sau prestare a serviciilor, efectuată cu utilizarea comunicărilor electronice şi/sau a contractelor electronice. Contractul electronic reprezintă totalitatea documentelor electronice ce constituie contractul de drept civil,

73

DREPTUL COMERŢULUI INTERNAŢIONAL | Eugeniu Caţaveică urmărind stabilirea, modificarea sau sistarea unor drepturi şi obligaţii civile, al căror obiect îl pot constitui bunurile, lucrările sau serviciile. Părţile contractului electronic sunt agentul comerţului electronic, pe de o parte, şi cumpărătorul sau beneficiarul, pe de altă parte. Obiecte ale contractului electronic pot fi bunurile, lucrările şi serviciile. Momentul încheierii contractului electronic se consideră momentul primirii de către ofertant a acceptării expediate de către destinatar, dacă contractul electronic nu prevede altfel. Locul încheierii se consideră locul unde se află agentul comerţului electronic, ofertant, dacă contractul nu prevede altfel.

74


Tema 5. CONŢINUTUL CONTRACTELOR COMERCIALE INTERNAŢIONALE

Planul 1. Clauzele esenţiale şi accesorii; 2. Clauzele exprese şi clauzele implicite; 3. Clauzele contractuale standard (clauzele-tip); 4. Clauza de arbitraj (convenţia de arbitraj); 5. Clauzele asiguratorii menite să contracareze riscurile: 5.1. Caracteristica generală a clauzelor asiguratorii 5.2. Clauze de menţinere a valorii contractului 5.3. Clauze de adaptare a contractului la noile împrejurări 6. Clauza penală.

75


1. Clauzele esenţiale şi accesorii. Clauzele esenţiale sunt acele prevederi, a căror existenţă este obligatorie şi determinantă pentru oricare contract şi de a căror prezenţă în contract depinde însăşi valabilitatea lui. Clauzele accesorii nu sunt absolut indispensabile pentru ca contractul să fie valabil. Este la discreţia părţilor să le includă în contract sau să le omită. Potrivit legislaţiei Republicii Moldova, sunt esenţiale clauzele care sunt stabilite ca atare prin lege, care reies din natura contractului sau asupra cărora, la cererea uneia din părţi, trebuie realizat un acord. În cazul în care apar dubii în privinţa caracterului esenţial al unei clauze, instanţa de judecată va determina dacă aceasta este esenţială sau accesorie reieşind din natura contractului concret, circumstanţele în care acesta a fost încheiat, interpretarea care este dată acestuia de către părţi sau care poate fi dedusă din comportamentul lor, precum şi de uzanţele aplicabile. Clauza esenţială, comună tuturor contractelor, este obiectul contractului. Fără obiect nu este valid nici un contract. Orice contract are în calitate de obiect crearea de obligaţii, al căror obiect, la rândul său, este întotdeauna o prestaţie. Prestaţia va consta în a da, a face ori a nu face. Toate clauzele contractuale care nu sunt calificate ca esenţiale sunt clauze accesorii.

Clauzele

accesorii

prezente

în

majoritatea

contractelor

comerciale

internaţionale sunt: a) Clauza cu privire la calitatea prestaţiei. În cazul în care calitatea prestaţiei nu este expres determinată de contract, debitorul este obligat să execute prestaţie de cel puţin o calitate medie. Principiile UNIDROIT reglementează cerinţa includerii în contract a clauzelor de calitate şi modalitatea de determinare a calităţii prestaţiilor în cazul în care aceasta nu este stabilită prin contract, în art. 5.1.6. b) Clauza ce vizează ambalarea şi marcarea. Cu privire la ambalaj, părţile trebuie să stipuleze o clauză din care să rezulte felul acestuia, dacă el trece în proprietatea cumpărătorului sau rămâne în proprietatea vânzătorului, iar pentru cea din urmă ipoteză să se arate termenul de returnare şi în sarcina cui se află cheltuielile ocazionate de o

76


asemenea operaţiune. Totodată, clauza în discuţie va cuprinde menţiuni şi cu referire la preţul ambalajului, precum şi măsurile de protecţie a mărfii care se livrează neambalată. c) Clauza cu privire la cantitate. Părţile trebuie să indice cantitatea de marfă care face obiectul contractului, precizând unitatea de măsură, locul, momentul şi modul de determinare a cantităţii, precum şi actul care atestă cantitatea. Ţinând cont de particularităţile mărfii şi ale mijloacelor de transport, părţile pot insera în contracte clauze de toleranţă cantitativă sau perisabilităţi. d) Clauza cu privire la termenul contractului. Această clauză poate prevedea o dată concretă, un semestru, un trimestru sau o altă fracţiune de timp. Dacă contractul nu conţine nici o prevedere cu privire la termenul de executare a obligaţiilor părţilor, atunci se consideră că acestea trebuie să-şi onoreze obligaţiile într-un termen rezonabil. e) Clauza cu privire la preţ. Acesta poate fi determinat sau determinabil. Atunci când un contract nu fixează sau nu conţine prevederi pentru determinarea preţului, se consideră că părţile, în absenţa oricărei indicaţii contrare, s-au referit la preţul general stabilit la momentul încheierii contractului pentru prestaţii executate în circumstanţe comparabile în sectorul comercial în cauză, sau, dacă un asemenea preţ nu există, la un preţ rezonabil. f) Clauza prin care se stabilesc obligaţia de livrare a mărfii şi termenele de livrare. Dacă livrarea urmează a se face în tranşe, vor fi arătate termenele intermediare, ca şi termenul final de livrare. Totodată, trebuie precizate condiţiile în prezenţa cărora devine posibilă modificarea termenelor de livrare convenite precum şi documentele prin care se confirmă efectuarea livrării şi data la care aceata a avut loc. Vor fi menţionate condiţiile în care livrarea poate fi refuzată de către cumpărător. g) Clauza privind actele ce urmează să însoţească obiectul contractului. În lista acestor acte sunt incluse scrisorile de trăsură, facturile etc. REZUMAT Clauzele esenţiale sunt acele prevederi, a căror existenţă este obligatorie şi determinantă pentru oricare contract şi de a căror prezenţă în contract depinde însăşi valabilitatea lui. Clauzele accesorii nu sunt absolut indispensabile pentru ca contractul să fie valabil. Este la discreţia părţilor să le includă în contract sau să le omită.

77

DREPTUL COMERŢULUI INTERNAŢIONAL | Eugeniu Caţaveică Clauza esenţială şi obligatorie pentru toate contractele este obiectul contractului. Printre clauzele accesorii se numără clauza cu privire la calitate, clauza cu privire la cantitate, clauza cu privire la ambalare, clauza cu privire la termen, clauza cu privire la preţ, clauza prin care se stabilesc obligaţia de livrare a mărfii şi termenele de livrare etc.

2. Clauzele exprese şi clauzele implicite. Contractul încheiat legal obligă părţile nu numai la ceea ce au stipulat expres în cadrul acestuia, dar şi la tot ceea ce rezultă din natura lui în conformitate cu legea, cu uzanţele sau cu principiile echităţii. În acest sens, spre exemplu, nu este obligatoriu de a prevedea într-un contract de vânzare-cumpărare faptul că produsele alimentare care constituie obiectul vânzării trebuie să fie inofensive pentru sănătatea oamenilor, deoarece o asemenea cerinţă este clară de la sine şi, în plus, mai e şi prevăzută de legislaţiile tuturor statelor. Astfel spus, sunt implicite acele clauze care sunt foarte evidente, reies din lege sau din uzanţele şi principiile comerciale. Sursele obligaţiilor implicite sunt:  natura şi scopul contractului;  practicile stabilite între părţi şi uzanţele;  buna-credinţă;  ceea ce este considerat rezonabil. Clauzele implicite se clasifică, la rândul lor, în: a) clauze implicite de fapt: acele prevederi care nu au fost expres stipulate de către părţi din motivul că sunt atât de evidente, reieşind din natura sau scopul contractului, precum şi din principiile echităţii şi bunei-credinţe, încât părţile le consideră în vigoare fără a le menţiona. b) clauze implicite în puterea legii; c) clauze implicite în virtutea uzanţelor. REZUMAT

78

DREPTUL COMERŢULUI INTERNAŢIONAL | Eugeniu Caţaveică Contractul încheiat legal obligă părţile nu numai la ceea ce au stipulat expres în cadrul acestuia, dar şi la tot ceea ce rezultă din natura lui în conformitate cu legea, cu uzanţele sau cu principiile echităţii.

3. Clauzele contractuale standard (clauzele-tip). Clauzele standard reprezintă acele prevederi care sunt pregătite în avans pentru uzul general şi repetat de către o parte şi care sunt folosite fără negociere cu cealaltă parte. Caracterele esenţiale ale clauzei standard sunt următoarele:  clauza este formulată anticipat;  clauza este destinată pentru utilizare repetată;  clauza este prezentată aderentului fără a fi negociată. Nici o prevedere conţinută într-o clauză standard, care este de aşa natură încât cealaltă parte nu s-ar fi aşteptat în mod rezonabil la aceasta, nu este valabilă decât dacă a fost acceptată în mod expres de acea parte. Drept criteriu pentru determinarea caracterului neobişnuit al clauzei vor constitui aşteptările unui aderent cu discernământ şi diligenţă medie, aflat în raporturi contractuale similare. Protecţia contra clauzelor neobişnuite nu poate fi invocată dacă dispoziţia în cauză a fost acceptată de aderent în mod expres. În caz de conflict între o clauză standard şi o clauză care nu este standard, ultima prevalează. O clauză standard este lipsită de efect dacă prejudiciază disproporţionat, contrar principiilor bunei-credinţe, cealaltă parte a contractului. În cazul în care clauzele contractuale standard nu au devenit parte integrantă a contractului ori sunt nule în tot sau în parte, contractul este valabil în partea rămasă. Totodată, merită a fi evidenţiată şi importanţa pe care o prezintă pentru comerţul internaţional clauzele standard: a) permit o economie de timp, datorită faptului că se omite etapa negocierii şi perfectării conţinutului clauzei;

79


b) clauzele standard sunt redate, de regulă, într-o formă completă şi clară, fiind rezultatul efortului şi muncii unor specialişti în materie şi, de aceea, sunt de natură a reduce riscul unor omisiuni esenţiale sau al unor formulări inadecvate şi, implicit, al apariţiei unor litigii ulterioare între părţi privind interpretarea şi aplicarea acestor clauze; c) fiind, de regulă, tipărite, documentele conţinând clauze standard pot fi utilizate ca atare într-un număr nelimitat de contracte, asigurând, în felul acesta, o uniformizare a practicii contractuale internaţionale şi, prin aceasta, a înuşi dreptului comerţului internaţional. REZUMAT Clauzele standard reprezintă acele prevederi care sunt pregătite în avans pentru uzul general şi repetat de către o parte şi care sunt folosite de fapt fără negociere cu cealaltă parte. Nici o prevedere conţinută într-o clauză standard, care este de aşa natură încât cealaltă parte nu s-ar fi aşteptat în mod rezonabil la aceasta, nu este valabilă decât dacă a fost acceptată în mod expres de acea parte. În caz de conflict între o clauză standard şi o clauză care nu este standard, ultima prevalează.

4. Clauza de arbitraj (convenţia de abitraj). Convenţia de arbitraj este un acord al părţilor de a supune arbitrajului toate sau unele litigii care apar sau care vor apărea între ele în legătură cu relaţiile lor comerciale. Convenţia de arbitraj poate fi exprimată în forma unei clauze în contract sau în forma unui acord separat. Clauza de arbitraj mai e cunoscută şi sub denumirea de „clauză compromisorie”. Arbitrajul poate fi instituţionalizat sau ad-hoc. Noţiunea de arbitraj comercial internaţional consacrată atât în legislaţiile naţionale cât şi de convenţiile internaţionale, presupune unele precizări privind elementele sale definitorii. Caracterul arbitral este determinat de faptul că părţile convin să supună litigiul dintre ele unor persoane particulare pe care le desemnează în acest scop, acceptând hotărârea pe care acestea o vor pronunţa. Având puterea de a soluţiona litigiul, arbitrajul se deosebeşte 80


atât de expertiză, care se finalizează doar prin emiterea unui raport, cât şi de conciliere sau tranzacţia părţilor, care constituie metode de reglementare amiabilă a litigiului. Caracterul comercial internaţional rezultă din faptul că litigiile supuse acestui arbitraj se nasc în legătură cu operaţii de comerţ internaţional, având totdeauna un element de extraneitate, astfel implicând legătura cu un sistem de drept străin. Deşi, cel mai adesea, soluţionarea litigiilor decurgând din operaţii de comerţ internaţional se realizează de arbitraje naţionale, caracterul internaţional al arbitrajului persitsă, fiind determinat de caracterul „internaţional” al litigiilor marcate de prezenţa unui element străin, internaţional. Trăsăturile esenţiale ale convenţiei de arbitraj cuprind:  existenţa, validitatea sau menţinerea în vigoare a convenţiei de arbitraj nu depind de soarta contractului principal la care această convenţie se referă;  legea aplicabilă convenţiei de arbitraj poate fi diferită decât legea aplicabilă contractului principal. Convenţia de arbitraj, indiferent de forma ei, este ea însăşi un contract comercial internaţional supus principiului lex voluntatis. Convenţia de arbitraj trebuie să fie perfectată, obligatoriu, în formă scrisă. Efectele convenţiei de arbitraj sunt: a) obligaţia părţilor de a supune arbitrilor soluţionarea litigiilor; b) contestarea existenţei sau validităţii convenţiei de arbitraj nu împiedică tribunalul arbitral să continue procedura, să se pronunţe asupra competenţei sale şi, în cazul afirmării competenţei sale, să se pronunţe asupra fondului litigiului fără a aştepta soarta unei eventuale acţiuni în anulare în faţa jurisdicţiilor statale competente; c) incompetenţa jurisdicţiior statale de a soluţiona litigiile vizate de o convenţie de arbitraj. În convenţia de arbitraj, părţile urmează să se refere la: 1. litigiile care urmează a fi soluţionate de instanţa de arbitraj; 2. structura instanţei de arbitraj; 3. locul arbitrajului; 4. limba procedurii arbitrale;

81


5. dreptul aplicabil. Recunoaşterea şi executarea hotărârii de arbitraj poate fi refuzată de instanţa de judecată în cazul în care nu a fost respectată procedura de arbitraj sau în cazul în care hotărârea contravine ordinii publice sau bunelor moravuri ale statului respectiv. REZUMAT Convenţia de arbitraj este un acord al părţilor de a supune arbitrajului toate sau unele litigii care apar sau care vor apărea îmtre ele în legătură cu relaţiile lor comerciale. Convenţia de arbitraj poate fi exprimată în forma unei clauze în contract sau în forma unui acord separat. Arbitrajul poate fi instituţionalizat sau ad-hoc. Recunoaşterea şi executarea hotărârii de arbitraj poate fi refuzată de instanţa de judecată în cazul în care nu a fost respectată procedura de arbitraj sau în cazul în care hotărârea contravine ordinii publice sau bunelor moravuri ale statului respectiv.

5. Clauzele asiguratorii menite să contracareze riscurile. 5.1. Caracteristica generală a clauzelor asiguratorii. Incertitudinea pertinentă pe unele pieţe şi alte condiţii specifice în care se desfăşoară operaţiunile comerciale internaţionale impun părţile să stipuleze în contracte clauze asigurătorii împotriva riscurilor valutare şi nevalutare, riscuri care, în cazul când se realizează, pot afecta obligaţia cel puţin a uneia dintre părţi, perturbând echilibrul stabilit la încheierea contractului. Clauzele asigurătorii au menirea de a minimaliza riscurile: 1. social-politice (ex: războaie); 2. politico-administrative (ex: instituirea embargourilor); 3. economice (ex: fluctuaţiile cursurilor de schimb ale valutelor naţionale); 4. evenimente naturale (ex: inundaţii, cutremure şi alte calamităţi). Trăsăturile riscurilor în contractele comerciale internaţionale sunt:  riscul este un eveniment, adică un fapt material, în momentul în care se produce;  riscul este un eveniment posibil de a se realiza. În acest sens, realizarea riscului este o probabilitate, nu şi o certitudine;

82


 producerea ricului este semnificativă din punct de vedere juridic dacă are loc între momentul încheierii şi cel al finisării executării contractului;  producerea riscului trebuie să fie independentă de culpa vreuneia dintre părţi, adică să se producă din cauză străină. Dacă evenimentul s-a produs din culpa vreuneia dintre părţi, este exclusă ideea riscului şi intervine răspunderea contractuală a părţii în culpă;  în cazul în care se produce, riscul are drept consecinţă imposibilitatea executării contractului sau un prejudiciu pentru una sau chiar pentru ambele părţi contractante. Clauzele asigurătorii au drept scop: a) menţinerea valorii contractului; b) adaptarea contractului la noile condiţii. Clauzele asigurătorii sunt caracteristice preponderent contractelor pe termen mediu sau lung, dar pot apărea şi în contractele încheiate pe termen scurt, atunci când împrejurările o impun. REZUMAT Clauzele asigurătorii au menirea de a minimaliza riscurile ce pot surveni pe parcursul executării contractului comercial internaţional. Scopul clauzelor asigurătorii poate fi de a menţine valoarea contractului, sau de a adapta contrul la noile condiţii.

5.2. Clauze de menţinere a valorii contractului. Clauzele de menţinere a valorii contractului includ: a) Clauzele de consolidare valutară. Acestea sunt stipulaţiile contractuale care urmăresc ca scop protejarea părţilor contractului comercial internaţional împotriva riscului aferent devalorizării monedei de plată. Clauzele vizate presupun stabilirea de către părţi a două monede – una de plată, iar alta de cont. Moneda de cont, considerată mai stabilă, este cea în care se exprimă preţul, adică cea în care se măsoară valoarea prestaţiei pecuniare pe care debitorul o datorează creditorului.

83


Aceasta constituie etalonul pentru stabilirea cantităţii de monedă de plată necesară pentru stingerea datoriei. Moneda de plată, fiind mai puţin stabilă, este cea care indică natura semnelor monetare în care se emite factura şi se efectuează plata. Părţile pot conveni, la propria discreţie, asupra oricărei monede de cont şi de plată pentru a se aplica în contractul lor. O situaţie generică în acest sens ar suna în felul următor: un vânzător cu sediul în Republica Moldova vinde unui cumpărător german un bun, al cărui preţ este evaluat în Euro, pe baza unei parităţi determinate astfel: 1 Euro = 18 lei. La momentul executării contractului, însă, valoarea monedei Euro s-a diminuat până la 16 lei. În acest caz, vânzătorul are o pierdere de schimb de 2 lei pentru fiecare Euro. În scopul de a evita asemenea situaţie, părţile contractante au posibilitatea să se refere la o paritate fixă, prevăzută în contract: „Preţul este de ... lei. Părţile aleg ca monedă de cont Euro. La momentul încheierii contractului paritatea dintre Euro şi leu este, potrivit cursului oficial, stabilit de BNM, de 1 Euro = 18 lei. În cazul în care paritatea 1 Euro = 18 lei va suferi modificări mai mari de 15%, preţul se va schimba în aceeaşi proporţie.” Condiţia esenţială pentru ca clauza de consolidare valutară să fie eficientă, ca modalitate de menţinere a valorii contractului, este ca moneda de calcul, pe cât posibil, să fie stabilă. b) Clauza de revizuire a preţului, care poate fi, la rândul său, de două feluri:  clauza de revizuire cu indexare unică: presupune ataşarea sumelor prevăzute în contracte de produse de primă necesitate, exprimate prin unităţi de măsură (1kw pe oră, 1 tonă de cărbune). În baza clauzei de indexare unică, variaţia de preţuri se calculează automat, fără intervenţia părţilor ori a instanţei. Pentru a repartiza între părţile contractante riscurile ce derivă din fluctuaţiile preţurilor, primele au posibilitatea de a stabili o legătură de unitate de valoare cu unul dintre elementele ce urmează: 1. dolarul SUA (în asemenea caz, există riscul că fiecare parte să-şi vadă moneda naţională fluctuând în raport cu dolarul, precum şi valoarea dolarului variind în raport cu aurul);

84


2. moneda unei ţări terţe (în asemenea caz, ambele părţi suportă riscul provocat prin variaţia cursului, atât a monedei fiecăreia din părţile contractante, cât şi a monedei ţării terţe); 3. aurul monetar (în asemenea caz, există riscul pentru fiecare dintre părţile contractante de a vedea moneda sa naţională variind în raport cu aurul). Această clauză mai este cunoscută în doctrină şi sub titlul de „clauza aur”21. Conform clauzei aur, preţul contractual, exprimat într-o valută care are o paritate oficială în aur la momentul încheierii contractului, se va modifica în mod corespunzător dacă această paritate va creşte sau va scade până la data plăţii preţului. Spre exemplu, părţile pot prevedea că preţul mărfii e stabilit în dolari SUA, indicându-se în miligrame de aur fin paritatea oficială în aur a unui dolar la data încheierii contractului. În continuare, părţile stipulează că, dacă până la momentul plăţii acest conţinut în aur al doarului se va modifica, preţul se va rectifica în mod corespunzător, astfel încât echivalentul în aur al preţului să rămână neschimbat. 4. moneda creditorului (în asemenea caz, creditorul nu este supus riscului de schimb); 5. moneda debitorului (în asemenea caz, debitorul nu este supus la nici un risc de schimb; el se află în situaţia în care ar fi încheiat un contract cu vreun resortisant din ţara sa fără clauză de menţinere a valorii contractului).  clauza de revizuire cu indexare cumulativă. Clauza dată este binevenită în situaţia în care preţul contractual depinde de valoarea unei multitudini de elemente, precum: forţa de muncă, materia primă etc; indexarea cumulativă presupune existenţa unei formule de calcul indicată de părţile contractante. c) Clauza de opţiune a monedei liberatorii. În acest caz, părţile care au exprimat preţul contractual în două sau mai multe monede de plată, având în vedere cursul de schimb dintre aceste monede la data contractării, prevăd că, la scadenţă, creditorul sau, mai rar, debitorul, are dreptul de a alege în care anume dintre monedele respective i se va face plata.

21


85


Această clauză este cunoscută în literatura de specialitate şi sub denumirea de clauză de monede multiple22. Funcţia clauzei date este de a menţine valoarea contractului deoarece, dacă la momentul plăţii a intervenit o schimbare a cursului de schimb dintre monedele de plată, una din ele suferind o devalorizare, creditorul va opta, desigur, pentru plata preţului în cealaltă monedă, al cărei curs s-a menţinut cât mai aproape de cel din momentul contractării, raportul preţ-marfă rămânând aşadar relativ acelaşi. Şansele ca ambele monede să se devalorizeze concomitent sunt mai mici decât cele că o singură monedă se va devaloriza. Clauza de opţiune a monedei liberatorii poate fi formulată în modul următor: „Debitorul se obligă să plătească, la scadenţă, 100000 Euro sau 125000 dolari SUA.” d) Clauza de opţiune a locului de plată. Prezenta clauză presupune o stipulare în conţinutul contractului, potrivit căreia preţul va fi plătit în unul sau în altul din locurile de plată menţionate în contract. Clauza de opţiune a locului de plată poate fi formulată în modul următor23: „Debitorul se angajează să plătească, la scadenţă, 10000 lire sterline la Londra, Dublin sau Cairo.” În acest sens, moneda de cont este lira sterlină. Plata, însă, se va putea face în lire sterline engleze, irlandeze sau egiptene, valoarea creanţei rămânând nemodificată. REZUMAT Clauzele de menţinere a valorii contractului includ clauza de consolidare valutară, clauza de revizuire a preţului, clauza de opţiune a monedei liberatorii şi clauza de opţiune a locului de plată.

5.3. Clauze de adaptare a contractului la noile împrejurări. Clauzele de adaptare a contractului la noile împrejurări includ: a) Clauza ofertei concurente.

22 23

Sitaru D.A, op. cit., p. 623. Băieşu A. Dreptul Comerţului Internaţional. Note de curs. Chişinău: “USM”, 1998, p. 129.

86


Prin această clauză, o parte contractantă (beneficiarul clauzei) dobândeşte dreptul ca, în cazul în care pe parcursul executării contractului un terţ îi face o ofertă de contractare în condiţii mai favorabile decât cele din contractul în curs de executare, să obţină adaptarea acestui contract în spiritul ofertei terţului sau, dacă cealaltă parte (promitentul) nu acceptă, contractul să se suspende sau să fie reziliat, direct sau în temeiul unei hotărâri judecătoreşti. Clauza ofertei concurente poate fi formulată în modul următor24: „Dacă, în cursul executării respectivului contract, cumpărătorul îi comunică vânzătorului despre primirea unei oferte concurente ce emanează de la un furnizor cunoscut şi în ofertă se conţine un preţ mai mic decât cel din contract, vânzătorul trebuie în termen de ... să se alinieze la condiţiile ofertei concurente. În caz contrar, cumpărătorul este liber să încheie contract cu terţul furnizor, iar contractul în cauză încetează să producă efecte juridice după expirarea termenului sus-menţionat.” Clauza ofertei concurente poate fi stipulată, mai rar, şi în favoarea vânzătorului. În aceste cazuri, vânzătorul este în drept să ceară de la cumpărător ca acesta să plătească preţul pe care primul l-ar putea obţine pentru aceeaşi marfă de la cumpărătorii terţi. Mecanismul implementării clauzei ofertei concurente implică stabilirea unei proceduri de notificare conform căreia părţile urmează să-şi comunice în scris, în anumite termene, existenţa ofertei concurente, hotărârea de a accepta sau nu condiţiile din ofertă, intenţia de a rezilia sau suspenda contractul. Întrucât clauza ofertei concurente poate duce la încetarea raporturilor contractuale iniţiale, în practică i-au fost stabilite unele condiţii, precum stabilirea unui interval de la încheierea contractului în cadrul căruia nu poate fi invocată, sau a frecvenţei cu care poate fi invocată, precum şi un minim de avantaje pe care trebuie să le cuprindă oferta eventuală a terţului pentru a negocia adaptarea contractului. b) Clauza clientului celui mai favorizat. Prin această clauză, o parte contractantă (promitentul) se obligă ca, în situaţia în care pe parcursul executării contractului pe termen lung va încheia cu un terţ un contract similar prin care va acorda acestuia condiţii mai favorabile decât cele prezente în

24

Băieşu A. Dreptul Comerţului Internaţional. Note de curs. Chişinău: “USM”, 1998, p. 130.

87


contractul în curs de executare, să aplice aceste condiţii şi în favoarea celeilalte părţi contractante (beneficiarul clauzei), contractul fiind astfel adaptat în mod corespunzător. Clauza clientului celui mai favorizat poate fi formulată în felul următor25: „În cazul în care furnizorul va consimţi la alţi clienţi condiţii care, în ansamblul lor, ar fi mai favorabile decât cele prevăzute în prezentul contract, pentru o cantitate şi o calitate comparabilă, furnizorul se obligă să le consimtă şi clientului, din ziua în care se vor aplica terţului.” Clauza clientului cel mai favorizat are o aplicaţiune automată cât priveşte pe cocontractantul în favoarea căruia se stipulează; din momentul în care au fost acordate unui terţ – printr-un contract similar – condiţii mai favorabile (preţ sau termene de livrare mai avantajoase, calitate sau cantitate superioară), aceste condiţii urmează să se aplice, din acelaşi moment, şi partenerului din contractul iniţial. Procedura de punere în aplicare a clauzei clientului cel mai favorizat impune stabilirea modului de notificare către beneficiarul clauzei, a modului de control asupra momentului şi condiţiilor de încheiere cu terţul a contractului nou cu condiţii mai avantajoase, precum şi a modului de soluţionare a eventualelor divergenţe dintre părţi în legătură cu aprecierea condiţiilor considerate mai favorabile. În practică, părţile pot aduce corective clauzei clientului cel mai favorizat precizând, ca exemplu, minimul de diferenţe ce trebuie să existe între condiţiile comparate, ori spaţiul teritorial de provenienţă al clienţilor terţi ce pot fi luaţi în considerare. c) Clauza „hardship” (impreviziune). Clauza dată este definită în Principiile UNIDROIT. Potrivit acestora, există hardship atunci când apariţia unor evenimente alterează fundamental echilibrul contractului fie datorită faptului că cheltuielile executării obligaţiilor unei părţi au crescut, fie datorită faptului că valoarea contraprestaţiei pe care o parte o primeşte s-a diminuat, astfel: a) evenimentele apar sau au devenit cunoscute părţii dezavantajate după încheierea contractului; b) evenimentele nu ar fi putut fi luate în considerare în mod rezonabil de către partea dezavantajată la momentul încheierii contractului; c) evenimentele

25

Băieşu A., op. cit., p. 131.

88


sunt în afara controlului părţii dezavantajate; d) riscul evenimentelor nu a fost asumat de partea dezavantajată. Potrivit art. 623 din Codul Civil al Republicii Moldova, dacă împrejurările care au stat la baza încheierii contractului s-au schimbat în mod considerabil după încheierea acestuia, iar părţile, prevăzând această schimbare, nu ar fi încheiat contractul sau l-ar fi încheiat în alte condiţii, se poate cere ajustarea contractului în măsura în care nu se poate pretinde unei părţi, luând în considerare toate împrejurările acelui caz, în special repartizarea contractuală sau legală a riscurilor, menţinerea neschimbată a contractului. Pentru ca o situaţie să poată fi calificată ca hardship şi, prin urmare, să poată servi ca temei pentru ca una din părţile contractului să fie îndreptăţită să ceară ajustarea contractului, trebuie să fie îndeplinite următoarele condiţii: 1. Împrejurările care au stat la baza încheierii contractului trebuie să se schimbe în mod considerabil ulterior încheierii contractului. Contează nu atât gravitatea evenimentului, ci impactul acestuia asupra raporturilor contractuale. 2. Împrejurările s-au schimbat sau au devenit conuscute după încheierea contractului. 3. Schimbarea împrejurărilor era imprevizibilă la momentul încheierii contractului. 4. Partea afectată nu şi-a asumat expres riscul modificării împrejurărilor. 5. Trebuie să fie inechitabil ca efectele situaţiei în cauză să fie suportate exclusiv de către partea afectată. Situaţia de hardship se aseamănă cu cea de forţă majoră. Elementul lor comun este imprevizibilitatea. Totodată, între instituţia de hardship şi cea de forţă majoră există următoarele deosebiri: a) insurmontabilitatea: în timp ce evenimentul de hardship face doar mult mai oneroasă executarea obligaţiei de către una din părţi, evenimentul de forţă majoră atrage, de regulă, imposibilitatea executării contractului; b) scopul urmărit de părţi: invocarea situaţiei de hardship are ca scop ajustarea contractului la noile împrejurări, pe când în cazul de forţă majoră scopul este de a reglementa suspendarea sau încetarea efectelor contractului şi a exonera de răspundere partea aflată în imposibilitate de executare.

89


Cât priveşte mecanismul ajustării contractului la noile împrejurări, părţile sunt obligate, în primul rând, de a proceda la renegocierea contractului. Procedura renegocierii începe cu depunerea de către partea îndreptăţită a cererii de ajustare a contractului. Cererea în cauză trebuie să fie făcută fără întârziere şi să fie motivată. În rezultatul renegocierii contractului se pot crea situaţii diferite:  părţile izbutesc să găsească soluţiile ajustării contractului la noile împrejurări şi perfectează modificările respective la contract;  negocierile eşuează din cauza că cealaltă parte neagă existenţa situaţiei de hardship sau nu răspunde la cererea de ajustare, fie din orice alt motiv. Instanţa de judecată care constată existenţa unui caz de hardship poate adapta contractul în vederea restabilirii echilibrului şi echităţii prestaţiilor. Dacă ajustarea contractului la noie împrejurări este imposibilă sau nu se poate impune uneia dintre părţi, partea dezavantajată poate cere rezoluţiunea sau, după caz, rezilierea lui. d) Clauza primului refuz (de preemţiune). Prin această clauză, o parte, numită promitent, se obligă ca, în ipoteza în care decide să încheie în viitor un anumit contract, să acorde preferinţă celeilalte părţi, numită beneficiar, în condiţii egale cu cele oferite de terţe persoane aflate într-o situaţie comparabilă, şi numai dacă beneficiarul refuză să încheie contractul, promitentul poate să-l încheie cu un terţ. Promisiunea este afactată de o condiţie suspensivă, deoarece promitentul se obligă să acorde preferinţă beneficiarului numai dacă, în viitor, se decide să încheie acel contract. Decizia lui trebuie să intervină în termenul convenit de părţi sau, în lipsa acestuia, într-un termen rezonabil. Această caracteristică a promisiunii pe care o conţine clauza primului refuz o deosebeşte esenţial de promisiunea unilaterală de a contracta. Aplicarea clauzei primului refuz presupune, printre altele, convenirea între partenerii la contractul iniţial a unei proceduri de comunicare a intenţiei de a contracta o nouă operaţiune, a deciziei beneficiarului clauzei de a accepta sau nu oferta de contractare, ca şi a criteriilor de comparare a condiţiilor negociate cu un terţ. În cazul în care, ignorând clauza primului refuz, ofertantul ar contracta operaţia comercială nouă cu un terţ, beneficiarul clauzei care nu a fost consultat are dreptul la despăgubiri egale cu venitul ratat din cauza neîncheierii cu el a noului contract.

90


e) Clauza de forţă majoră. În practica internaţională se confruntă trei tipuri de definiţii ale cazurilor de forţă majoră26: a) O definiţie sintetică, potrivit căreia prin caz de forţă majoră se înţeleg împrejurările imprevizibile şi insurmontabile care au împiedicat partea să execute contractul. b) O definiţie analitică, cuprinzând toate situaţiile imaginabile care ar putea constitui cazuri de forţă majoră, fapte exoneratoare de răspundere sau scuze. Această definiţie, caracteristică practicii anglo-saxone, se regăseşte şi în unele din condiţiile generale elaborate sub egida Comisiei Economice pentru Europa a Naţiunilor Unite, ca de pildă în „Condiţiile generale nr. 188 A” privind furnizarea şi montajul materialelor de echipament la import şi la export după care „sunt considerate cauze de exonerare, dacă intervin după încheierea contractului şi împiedică executarea acestuia, conflictele de muncă şi orice altă împrejurare, ca: incendiu, mobilizare, rechiziţie, embargo, interdicţia transferului de devize, insurecţie, lipsa mijloacelor de transport, lipsa generală de aprovizionare, restricţia utilizării energiei, când aceste împrejurări sunt independente de voinţa părţilor”. c) O definiţie mixtă, care cuprinde atât o formulare sintetică, cât şi o enumerare. Această definiţie este expresia unei prudenţe mărite şi de aceea demnă de consacrat în contracte. Bineînţeles că împrejurările care pot constitui cazuri de forţă majoră diferă în raport cu obiectul contractului. Clauza de forţă majoră poate fi considerată o clauză de adaptare în măsura în care în ea se prevede că, în caz de forţă majoră, contractul va fi suspendat, urmând ca în perioada de suspendare el să continue în noile condiţii care vor fi negociate între timp. O formulare a clauzei de forţă majoră poate fi efectuată în modul următor27: „...în caz de forţă majoră, contractul se suspendă şi urmează să continue în noile condiţii, care vor fi negociate în sau după perioada de suspendare.” Indiferent de specificul contractului, împrejurările ce constituie forţă majoră se caracterizează prin următoarele particularităţi comune: 26 27

Florescu D.A.P., Pîrvu L.-N. Contractele de comerţ international. Bucureşti: “Universul Juridic”, 2007, p. 124. Băieşu A. Dreptul Comerţului Internaţional. Note de curs. Chişinău: “USM”, 1998, p. 136.

91


 prezintă caracter imprevizibil şi insurmontabil;  prezintă caracter exterior celui care o invocă;  intervine ulterior încheierii contractului;  împiedică ori face imposibilă executarea contractului;  se produce fără culpă din partea debitorului. Clauza referitoare la forţa majoră trebuie să prevadă şi mijloacele prin care se va face dovada acestei împrejurări. Dovada poate fi certificată de un organ al statului respectiv. Împiedicarea cauzată de forţa majoră poate fi totală sau parţială. În cazul în care împiedicarea este totală, debitorul se exonerează integral de la plata unor daune sau penalităţi. Atunci, însă, când împiedicarea este parţială, exonerarea de răspundere a debitorului este direct proporţională cu efectele specifice ale împiedicării. Se cere ca debitorul să aibă o comportare activă faţă de evenimentele invocate, nu doar în sensul de a-l aviza pe creditor, dar chiar ca, în virtutea principiului colaborării dintre părţile contractante, să depună eforturi spre a readuce relaţiile contractuale la situaţia normală ori cel puţin să se mai salveze ceva. REZUMAT Clauzele de adaptare a contractului la noile împrejurări includ clauza ofertei concurente, clauza clientului celui mai favorizat, clauza „hardship”, clauza primului refuz şi clauza de forţă majoră.

6. Clauza penală. În contractele comerciale internaţionale, părţile sunt libere să convină asupra mărimii despăgubirilor datorate de debitorul care nu şi-a onorat obligaţiile contractuale faţă de creditor. În cazul în care părţile stipulează o clauză contractuală sau încheie un acord suplimentar ulterior perfectării contractului, dar înainte ca prejudiciul să se fi produs, prin care se determină anticipat cuantumul acestor prejudicii, este vorba de clauza penală. Obiectul clauzei penale îl constituie, de regulă, o sumă de bani, determinată sau determinabilă, numită penalitate. Clauza penală poate fi stipulată în mărime fixă sau sub

92


forma unei cote din valoarea obligaţiei garantate prin clauza penală sau a părţii neexecutate. Forma clauzei penale trebuie întotdeauna să fie scrisă. Fucţiile clauzei penale sunt de garanţie, de evaluare, de compensare, de sancţionare şi de stimulare. Principalele caractere ale clauzei penale includ:  caracterul accesoriu, astfel încât validitatea obligaţiei principale constituie o condiţie esenţială pentru existenţa clauzei penale;  parvine doar atunci când neexecutarea poate fi imputabilă vinei debitorului;  are forţă obligatorie între părţile contractului; Tipurile de clauze penale sunt: a) clauza penală inclusivă: creditorul poate pretinde repararea prejudiciului în partea neacoperită prin clauza penală; b) clauza penală alternativă: creditorul poate pretinde sau despăgubiri, sau penalitate; c) clauza penală punitivă : creditorul poate pretinde repararea prejudiciului peste penalitate; d) clauza penală exclusivă: creditorul poate pretinde doar penalitatea. În cazuri excepţionale, luându-se în consideraţie toate împrejurările, instanţa de judecată poate dispune reducerea clauzei penale disproporţionat de mari. REZUMAT În cazul în care părţile stipulează o clauză contractuală sau încheie un acord suplimentar ulterior perfectării contractului, dar înainte ca prejudiciul să se fi produs, prin care se determină anticipat cuantumul acestor prejudicii, este vorba de clauza penală. Forma clauzei penale trebuie întotdeauna să fie scrisă. Clauza penală poate fi inclusivă, alternativă, punitivă şi exclusivă.

93


Tema 6. EFECTELE CONTRACTELOR COMERCIALE INTERNAŢIONALE

Planul 1. Principiul forţei obligatorii a contractului comercial internaţional; 2. Efectele contractului comercial internaţional faţă de terţi; 3. Interpretarea contractului comercial internaţional; 4. Executarea contractului comercial internaţional; 5. Modificarea contractului comercial internaţional; 6. Încetarea contractului comercial internaţional;

94


1. Principiul forţei obligatorii a contractului comercial internaţional. Principiul forţei obligatorii semnifică, după cum rezultă şi din denumirea sa, obligaţia părţilor unui contract comercial internaţional de a-şi onora obligaţiile asumate, fără posibilitatea de a denunţa unilateral, în mod arbitrar, acest contract. Principiul dat mai este cunoscut şi sub denumirea latină de „pacta sunt servanda”. În esenţă, principiul forţei obligatoriu semnifică, pe de o parte, necesitatea respectării obligaţiilor asumate de părţi, iar, pe de altă parte, inadmisibilitatea denunţării unilaterale şi arbitrare a contractului comercial internaţional. În sensul celor afirmate, consecinţele forţei obligatorii a contractului comercial internaţional sunt:  părţile contractante sunt obligate să execute prestaţiile la care s-au obligat;  obligaţiile contractuale trebuie să fie executate cu bună-credinţă;  contractul nu poate fi modificat sau desfiinţat prin voinţa arbitrară a uneia din părţi. REZUMAT Principiul forţei obligatorii semnifică obligaţia părţilor unui contract comercial internaţional de a-şi onora obligaţiile asumate, fără posibilitatea de a denunţa unilateral, în mod arbitrar, acest contract.

2. Efectele contractului comercial internaţional faţă de terţi. În principiu, contractul comercial internaţional nu poate produce efecte decât între părţile contractului. Aceasta înseamnă că un contract încheiat între subiectul A şi subiectul B nu poate impune obligaţii în sarcina lui C. Excepţie de la regula menţionată constituie contractul în folosul terţei persoane. În dreptul comerţului internaţional, printre contractele care pot fi încheiate în folosul unui terţ se numără şi contractul internaţional de transport, precum şi contractul internaţional de asigurare. În raporturile în care participă şi persoana terţă, părţile sunt numite stipulant, promitent şi beneficiar. Stipulantul este partea care indică obligaţia promitentului în favoarea beneficiarului.

95


Promitentul, la rândul său, este partea care îşi asumă obligaţii în favoarea beneficiarului. Beneficiarul este partea care urmează să profite de obligaţiile indicate de stipulant promitentului. Suplimentar la condiţiile generale de validitate, contractul comercial internaţional în folosul unui terţ trebuie să corespundă şi unor condiţii specifice:  voinţa de a stipula în favoarea unei terţe persoane trebuie să fie certă şi neîndoielnică;  persoana beneficiarului trebuie să fie determinată sau, cel puţin, determinabilă. Beneficiarul este oricând în drept să renunţe la un drept care i-a fost conferit. Revocarea sau modificarea stipulaţiei poate fi făcută numai de stipulantul însuşi. Succesorii sau creditorii stipulantului nu au dreptul de revocare sau de modificare a stipulaţiei. Revocarea sau modificarea drepturilor conferite beneficiarului pot fi făcute doar atâta timp cât beneficiarul nu le-a acceptat sau nu a acţionat în baza acestora în mod rezonabil. În cazul în care promitentul nu-şi execută obligaţiile faţă de beneficiar, stipulantul este îndreptăţit la următoarele:  să acţioneze în justiţie promitentul pentru a fi obligat să execute prestaţia pe care o datorează beneficiarului;  să invoce excepţia de neexecutare a contractului;  să efectueze rezoluţiunea sau rezilierea contractului;  să pretindă despăgubiri, în măsura în care va dovedi producerea în patrimoniul propriu a unui prejudiciu datorat neexecutării de către promitent a obligaţiei către beneficiar. Beneficiarul nu suportă eventuala insolvabilitate a stipulantului, deoarece dreptul nu face parte din patrimoniul stipulantului. Dacă beneficiarul decedează înainte de a fi acceptat dreptul, acesta se transmite moştenitorilor săi, deoarece dreptul făcea parte din patrimoniul său. Din contractul încheiat în folosul terţului, între acesta şi promitent se naşte un raport obligaţional. Terţul beneficiar are calitatea de creditor, iar promitentul are calitatea de

96


debitor. Prin urmare, în realizarea dreptului său, el se poate folosi de toate mijloacele juridice pe care le are orice creditor. Contractul în folosul unui terţ nu creează, prin el însuşi, raporturi între stipulant şi beneficiar, scopurile urmărite de stipulant fiind exterioare contractului. REZUMAT Contractul comercial internaţional nu poate produce efecte decât între părţile contractului. Excepţie de la regula menţionată constituie contractul în folosul terţei persoane. În raporturile în care participă şi persoana terţă, părţile sunt numite stipulant, promitent şi beneficiar.

3. Interpretarea contractului comercial internaţional. Interpretarea contractului este operaţia logico-juridică prin care se determină conţinutul exact al contractului, existenţa, sensul şi întinderea exactă a obligaţiilor contractuale, prin cercetarea manifestării de voinţă a părţilor. Regulile de bază ale interpretării sunt: a) Interpretarea contractelor este supusă legii care guvernează contractul (lex contractus). b) Interpretarea este guvernată de principiul bunei-credinţe. c) Voinţa reală a părţilor are prioritate. Până la proba contrarie, se prezumă că voinţa declarată în contract reflectă voinţa reală a părţilor. Dacă nu poate fi stabilită intenţia părţilor, contractul va fi interpretat conform înţelesului dat acestuia de orice persoană rezonabilă din aceeaşi categorie ca şi părţile, în circumstanţe identice. d) Existenţa efectelor nestipulate (implicite). În acest sens, interpretarea contractului comercial internaţional se face pornindu-se de la consideraţia că acesta produce nu numai efecte stipulate expres de părţi, dar şi efecte care, conform naturii contractului, rezultă din lege, din uzanţe sau din principiul echităţii. e) Clauzele trebuie să fie interpretate în mod coordonat. În acest sens, clauzele oricărui contract alcătuiesc un întreg. De aceea, clauzele şi expresiile utilizate de părţi nu trebuie să fie privite izolat, ci făcând parte integrantă din contextul general.

97


f) Interpretarea trebuie să fie utilă. Astfel, clauzele contractului se interpretează în sensul în care pot produce efecte, dar nu în sensul în care nu ar produce nici un efect, deoarece nu se poate concepe că părţile au stipulat o clauză, fără să fi urmărit să producă efecte. g) Interpretarea contractului se efectuează în folosul părţii defavorizate. În acest sens, în caz de dubii sau neclaritate, clauzele unui contract se interpretează, de regulă, împotriva părţii care le-a propus. h) Termenii polisemantici se interpretează în înţelesul care se potriveşte mai mult naturii contractului. i) Atunci când un contract este redactat în două sau mai multe versiuni de limbă care au forţă egală, se va prefera, în caz de discrepanţă între versiuni, interpretarea conformă versiunii în care a fost redactat iniţial contractul. REZUMAT Interpretarea contractului este operaţia logico-juridică prin care se determină conţinutul exact al contractului, existenţa, sensul şi întinderea exactă a obligaţiilor contractuale, prin cercetarea manifestării de voinţă a părţilor.

4. Executarea contractului comercial internaţional. Regula generală spune că orice obligaţie pură şi simplă, adică neafectată de un termen sau o condiţie, trebuie executată la momentul naşterii raportului juridic obligaţional. Principiile ce ghidează executarea contractelor comerciale internaţionale sunt:  principiul executării corespunzătoare;  principiul executării în natură;  principiul inadmisibilităţii renunţării unilaterale la executarea contractului. Executarea corespunzătoare presupune că debitorul va respecta criteriile necesare în raport cu subiectul executării, obiectul executării, locul executării, termenul executării şi modul executării. În cazul în care executarea nu corespunde criteriilor menţionate, dar creditorul o acceptă, aceasta se consideră corespunzătoare.

98


Executarea în natură prezumă executarea obligaţiilor în modul în care acestea sunt prevăzute în contract. În acest sens, oferirea echivalentului bănesc se admite doar în cazul în care executarea devine irealizabilă. Ca exemplu, debitorul care şi-a asumat obligaţia de a depozita o cisternă, este obligată să-i întoarcă creditorului aceeaşi cisternă. Nu se admite ca debitorul să-i returneze creditorului echivalentul bănesc al acestei cisterne, decât în cazul în care însăşi cisterna nu mai poate fi returnată din diferite cauze, cum ar fi deteriorarea acesteia. Nu este falsă afirmaţia că principiul executării în natură rezultă din principiul executării corespunzătoare a obligaţiilor. În fine, ultimul principiu interzice renunţarea unilaterală la executarea obligaţiilor. Aplicarea acestui principiu este imperativă pentru a asigura o certitudine a raporturilor obligaţionale. În caz contrar, comercianţii ar fi mult mai reticenţi la asumarea obligaţiilor. Principiul dat porneşte de la conceptul că „contractul încheiat între părţi are valoare de lege pentru acestea”. Exigibilitatea obligaţiilor este condiţionată de modalităţile acestora. În acest sens, obligaţiile cu termen devin exigibile numai la expirarea termenului. La rândul lor, obligaţiile afectate de o condiţie suspensivă devin exigibile doar la realizarea acesteia. În oricare alte situaţii, obligaţiile urmează a fi executate în cadrul unei perioade rezonabile de timp după încheierea contractului. Perioada rezonabilă se determină în bază de specificul contractului vizat. În cazul în care termenul de executare a obligaţiei este determinat, se consideră că creditorul nu poate solicita executarea înainte de termen. Pe de altă parte, debitorul poate executa obligaţia înainte de termen, dacă creditorul nu are nici un motiv temeinic pentru a refuza executarea. În ceea ce ţine de locul executării obligaţiei, dacă acesta nu este fixat şi nu este determinabil din contract, executarea obligaţiei se face în modul următor: a) obligaţia de a plăti o sumă de bani se execută la sediul creditorului; b) orice altă obligaţie se execută la sediul debitorului. Potrivit principiului indivizibilităţii executării, creditorul poate să respingă o ofertă de executare parţială a contractului la momentul scadenţei, indiferent de faptul dacă această

99


ofertă este însoţită ori nu de asigurarea executării integrale a obligaţiilor, cu excepţia situaţiei în care creditorul nu justifică nici un interes legitim pentru aceasta. Ordinea de executare depinde de tipul contractului. În contractele sinalagmatice obligaţiile părţilor trebuie executate, de regulă, simultan, sau într-un răgaz scurt de timp. Costurile executării vor fi suportate de fiecare parte în măsura în care acestea sunt necesare pentru executarea propriilor obligaţii. Cu referinţă la imputaţia plăţilor, un debitor care datorează mai multe sume de bani aceluiaşi creditor paote specifica, în momentul plăţii, datoria la care se referă plata. Totuşi, plata se impută mai întâi asupra cheltuielilor, apoi asupra dobânzii datorate şi, la sfârşit, asupra debitului principal. Dacă debitorul nu face nici o specificare, creditorul poate, într-o perioadă de timp rezonabilă după plată, să indice debitorului obligaţia asupra căreia se impută plata, cu condiţia ca obligaţia să fie scadentă şi să nu facă obiectul unui litigiu. Particularităţile executării obligaţiei pecuniare:  Plata poate fi făcută prin orice modalitate folosită în mod obişnuit în relaţiile comerciale, la locul plăţii.  Părţile contractului comercial internaţional sunt libere să decidă asupra monedei în care se efectuează plata. Plata în moneda locului plăţii trebuie efectuată conform cursului de schimb care prevalează acolo, în vigoare la data scadenţei. Cu toate acestea, dacă debitorul nu a achitat la data la care obligaţia devine scadentă, creditorul poate cere achitarea conform cursului de schimb care prevalează la data scadenţei plăţii sau la data plăţii efective;  dacă plata este efectuată prin decontare bancară, atunci momentul executării, care îl liberează pe debitor de obligaţia sa, constituie momentul când transferul către instituţia financiară a creditorului este efectuat.  dacă modalitatea de plată este incasso-ul documentar, termenul de plată stabilit prin contractul de vânzare-cumpărare începe să curgă de la data când factura şi documentele de expediţie şi transport au fost remise cumpărătorului, prin banca de la sediul lui.

100


 în cazul în care plata se face prin acreditiv documentar, obligaţia de a-l deschide într-un anumit termen se consideră îndeplinită, de regulă, la data înscrisă ca atare pe acreditiv de către banca emitentă. REZUMAT Orice obligaţie pură şi simplă, adică neafectată de un termen sau o condiţie, trebuie executată la momentul naşterii raportului juridic obligaţional. Plata se impută mai întâi asupra cheltuielilor, apoi asupra dobânzii datorate şi, la sfârşit, asupra debitului principal.

5. Modificarea contractului comercial internaţional. Nu sunt excluse situaţiile în care unele clauze ale contractului comercial internaţional se impun a fi modificate. Aceasta se poate datora sau schimbării situaţiei, sau intervenţiei unor noi factori. Modificarea contractului comercial internaţional poate fi legală sau convenţională. În ceea ce priveşte modificarea legală, legislaţiile naţionale reglementează diferite situaţii în care una din părţile contractului este îndreptăţită să ceară modificarea unui contract în curs de desfăşurare. Asemenea situaţii pot sfi circumstanţa de „hardship” sau situaţia ce rezultă din clauza clientului celui mai favorizat. Cel mai frecvent, contractul comercial internaţional este modificat prin acordul de voinţă privind modificarea contractului iniţial. Modificarea convenţională poate avea loc în următoarele moduri: 1. prin manifestarea expresă a voinţei de către ambele părţi (încheierea unui acord adiţional la contract); 2. printr-o clauză inserată în cuprinsul contractului (clauză de revizuire), prin care părţile se obligă ca, la survenirea anumitor împrejurări, sau la anumite intervale de timp, să reexamineze contractul şi să procedeze la ajustarea lui; 3. printr-o clauză inserată în cuprinsul contractului, care oferă uneia din părţi dreptul de a modifica în mod unilateral, în sensul şi în limitele convenite, anumite clauze ale contractului. 101


Modificările produc efecte, de regulă, pentru viitor. Însă, nu este exclus ca, în unele situaţii, modificarea să aibă şi putere retroactivă. În contractele cu executare succesivă, conform regulii generale, părţile nu sunt în drept să ceară restituirea prestaţiilor deja executate. Cât priveşte contractele cu executare instantanee, retroactivitatea efectelor modificării contractului depinde de faptul dacă contractul a fost sau nu executat. Astfel, nu poate fi modificat un contract cu executare instantanee care a fost deja executat. Aceasta reiese din faptul că, în acest caz, contractul, asemenea obligaţiilor ce rezultă din el, încetează prin executare. Din aceste considerente, nu se poate modifica ceea ce nu mai există. De regulă, modificarea contractelor comerciale internaţionale se realizează prin noi acorduri adiţionale semnate de părţi sau prin corespondenţă. Semnarea acestor instrumente juridice trebuie făcută de acele persoane care au competenţa să încheie contractele respective. Cu alte cuvinte, un contract care este supus aprobării organului colegial din societate nu poate fi modificat fără aprobarea acestuia. REZUMAT Modificarea contractului comercial internaţional poate fi legală sau convenţională. Modificările produc efecte, de regulă, pentru viitor. Însă, nu este exclus ca, în unele situaţii, modificarea să aibă şi putere retroactivă. De regulă, modificarea contractelor comerciale internaţionale se realizează prin noi acorduri adiţionale semnate de părţi sau prin corespondenţă.

6. Încetarea contractului comercial internaţional. Modalităţile prin care încetează efectele contractului

comercial internaţional sunt

rezoluţiunea şi rezilierea. Rezoluţiunea reprezintă desfiinţarea cu caracter retroactiv a contractului cu executare instantanee şi repunerea părţilor în situaţia existentă anterior încheierii lui. Rezilierea constă în desfiinţarea contractului cu executare succesivă, având efecte numai pe viitor.

102


În acţiunile de comerţ internaţional, rezoluţiunea este mult mai rar întâlnită decât rezilierea, din considerentul că majoritatea contractelor comerciale internaţionale sunt pe termen mediu sau lung şi, în acest mod, se execută prin prestaţii succesive. În genere, în raporturile civile, rezoluţiunea, spre deosebire de reziliere, figurează mai mult ca o sancţiune faţă de partea contractului care, cu rea-credinţă se abate de la executarea obligaţiilor asumate prin contract. Spre exemplu, dacă o parte a primit bunul dar încă nu a achitat pentru dânsul, rezoluţiunea va avea ca efect obligarea acestuia de a restitui bunul primit în posesiune. Rezoluţiunea şi rezilierea pot avea loc în două moduri: legal şi convenţional. Legea reglementează unele situaţii în care un contract cu executare succesivă poate fi reziliat printr-o manifestare unilaterală de voinţă, fără existenţa unei neexecutări a contractului:  în materia contractului de locaţiune, rezilierea contractului în care nu este indicat un termen poate avea loc la cererea oricărei părţi;  în materia contractelor de antrepriză şi de prestări servicii, beneficiarul este în drept să rezilieze contractul oricând, până la realizarea completă a lucrării sau a prestaţiei;  în materia contractului de transport, pasagerul este în drept să rezilieze contractul în orice moment;  în materia contractului de mandat, părţile sunt în drept să rezilieze unilateral mandatul în orice moment;  în materia contractului de comision, comitentul este în drept să rezilieze contractul în orice moment;  în materia contractului de franchising, dacă durata nu este determinată sau depăşeşte 10 ani, oricare din părţi are dreptul să rezilieze contractul cu respectarea unui termen de preaviz de un an;  în materia contractului de intermediere, oricare din părţi este în drept să rezilieze contractul încheiat pe termen nedeterminat;  în materia contractului de cont curent bancar, contractul încheiat pe un termen nedeterminat poate fi reziliat în orice moment de titularul contului, cu condiţia unui preaviz;

103


 în materia contractului de credit bancar, debitorul este în drept de a rezilia în orice moment un contract de credit cu dobândă fluctuantă;  în materia contractului de asigurare, în cazul contractelor încheiate pe un termen nelimitat, ambele părţi sunt îndreptăţite să rezilieze contractul, respectând un termen de preaviz de cel puţin o lună şi de cel mult 3 luni. Un caz particular de rezoluţiune (reziliere) a contractului este situaţia de hardship. Dacă ajustarea la noile împrejurări este imposibilă sau nu se poate impune uneia din părţi, partea dezavantajată poate cere rezoluţiunea lui. În cazul contractelor cu executare succesivă în timp, în locul rezoluţiunii se recurge, din motive temeinice, la rezilierea contractului. În ceea ce ţine de rezoluţiunea şi rezilierea convenţională a contractului, menţionăm că acordul de rezoluţiune sau reziliere poate fi realizat printr-un act juridic separat, intervenit într-un moment ulterior încheierii contractului sau poate fi încorporat nemijlocit în contract. Este important de a face deosebire între clauza rezolutorie şi condiţia rezolutorie. În cazul condiţiei rezolutorii, desfiinţarea contractului depinde de un eveniment viitor şi incert, exterior comportamentului părţilor. În cazul clauzei rezolutorii, rezoluţiunea se datorează comportamentului culpabil al debitorului. Rezoluţiunea contractului comportă următoarele efecte:  contractul este desfiinţat şi părţile sunt eliberate de obligaţia de a presta în viitor;  părţile sunt repuse în situaţia anterioară încheierii contractului, restituind una alteia prestaţiile executate şi veniturie realizate în temeiul contractului desfiinţat – restitutio in integrum. Există cazuri în care restituirea prestaţiei în natură, din diferite motive, nu este posibilă. Atunci, repunerea părţilor în situaţia anterioară are loc prin oferirea compensaţiei în bani. Legislaţia naţională enumeră cazurile când se procedează la asemenea înlocuire: a) în funcţie de caracterul prestaţiei, restituirea în natură este imposibilă; b) obiectul primit este consumat, înstrăinat, grevat, prelucrat sau transformat; c) obiectul primit este deteriorat sau a pierit; uzura bunului rezultată din folosinţa lui conformă destinaţiei nu se ia în considerare.

104


Obligaţia compensării în bani în locul restituirii prestaţiei în natură se exclude în următoarele cazuri: a) atunci când viciul care dă drept la rezoluţiune iese la iveală doar în timpul prelucrării sau transformării bunului; b) în măsura în care creditorul răspunde de deteriorarea sau pieirea bunului; c) atunci când deteriorarea sau pieirea s-ar fi produs chiar şi în cazul în care bunul s-ar fi aflat la creditor; d) dacă, în cazul unui drept de rezoluţiune conferit de lege, deteriorarea sau pierderea s-a produs la cel îndreptăţit să ceară rezoluţiunea, deşi acesta a dovedit dilgenţa unui bun proprietar, îmbogăţirea urmând să fie restituită. Pe lângă restituirea în natură sau prin echivalent bănesc a prestaţiilor primite, debitorul este obligat să restituie şi veniturile realizate din fructificarea bunului care constituie obiect al prestaţiei. În cazul în care, contrar regulilor bunei administrări, debitorul nu obţine beneficii de pe urma bunului, deşi acest lucru i-ar fi fost posibil, el este obligat faţă de creditor la compensarea valorii veniturilor ratate. Totodată, debitorul este îndreptăţit la restituirea cheltuielilor necesare făcute în legătură cu bunul. REZUMAT Contractul comercial internaţional încetează să producă efecte în urma rezoluţiunii şi rezilierii. Rezoluţiunea reprezintă desfiinţarea cu caracter retroactiv a contractului cu executare instantanee şi repunerea părţilor în situaţia existentă anterior încheierii lui. Rezilierea constă în desfiinţarea contractului cu executare succesivă, având efecte numai pe viitor. Rezoluţiunea şi rezilierea pot avea loc în două moduri: legal şi convenţional.

105


Tema 7. NEEXECUTAREA CONTRACTELOR COMERCIALE INTERNAŢIONALE

Planul 1. Noţiunea de neexecutare a contractului comercial internaţional; 2. Executarea silită în natură a obligaţiilor contractuale; 3. Rezoluţinea; 4. Neexecutarea şi reducerea propriilor obligaţii de către creditor; 5. Daunele-interese.

106


1. Noţiunea de neexecutare a contractului comercial internaţional. În dreptul francez, noţiunea de neexecutare a contractului, în sens larg, desemnează faptul de a nu onora, în orice mod, o obligaţie născută din contract. Neexecutarea presupune nu doar lipsa totală sau parţială a executării, dar şi executarea defectuoasă, atât sub aspectul calităţii, cât şi al termenului. De asemenea, neexecutarea include atât nerespectarea unei obligaţii principale, cât şi a unei obligaţii accesorii. Neexecutare poate fi culpabilă (din vina debitorului) sau se poate datora unei anumite imposibilităţi (neimputabilă debitorului). Neexecutarea neimputabilă debitorului se poate datora uneia dintre următoarele cauze: a) forţa majoră; b) fapta unui terţ; c) fapta creditorului. În common law, neexecutarea contractului este definită ca fiind situaţia când o parte, fără a beneficia de o exonerare legitimă, nu este în stare sau refuză să execute ceea ce datorează în baza unui contract, execută defectuos sau se lipseşte pe sine însăşi de capacitatea de a executa. În Convenţia de la Viena, exercitarea drepturilor părţilor în cazul neexecutării obligaţiilor contractuale de către contractant este legată de o noţiune de bază – „încălcarea contractului”. Această încălcare a contractului are loc atunci când debitorul contractului nu execută un act la care s-a obligat, atunci când el comite un act sau contribuie la un rezultat pe care el a convenit să-l omită sau să-l evite, culpa lui neavând în această privinţă nici o importanţă. Convenţia de la Viena nu face distincţie între executarea imperfectă, întârziere, defectele bunului sau evicţiune. Totodată, Convenţia menţionată a instituit o gradaţie în ceea ce priveşte recurgerea la diferite mijloace acordate părţilor pentru cazurile de încălcare a contractului, în funcţie de gravitatea încălcării în cauză. Astfel, unele mijloace pot fi utilizate în orice împrejurări, pe când recurgerea la altele (spre exemplu - rezoluţiunea) poate avea loc doar în ipoteza unor

107


încălcări mai grave. Acest sistem se bazează pe deosebirea dintre „încălcarea esenţială” (essential breach) şi încălcarea neesenţială. Încălcarea esenţială conţine două elemente de bază: 1. Prejudicierea substanţială a creditorului. Pentru ca încălcarea să fie considerată „esenţială” este necesar ca ea să afecteze conţinutul esenţial al contractului. Aceste circumstanţe trebuie să ducă la faptul că partea lezată să nu mai aibă nici un interes faţă de executare, întrucât încălcarea diminuează substanţial valoarea contractului. 2. Previzibilitatea prejudiciului. În acest sens, prejudiciul trebuie să fie previzibil pentru partea care a comis încălcarea sau pentru orice persoană rezonabilă plasată în aceeaşi situaţie. La rândul lor, Principiile UNIDROIT, în art. 7.1.1, definesc neexecutarea obligaţiilor din contractele comerciale internaţionale ca fiind încălcarea din partea unei părţi a oricăreia dintre obligaţiile sale contractuale, inclusiv executarea defectuoasă sau executarea cu întârziere. REZUMAT În dreptul francez, noţiunea de neexecutare a contractului, în sens larg, desemnează faptul de a nu onora, în orice mod, o obligaţie născută din contract. În common law, neexecutarea contractului este definită ca fiind situaţia când o parte, fără a beneficia de o exonerare legitimă, nu este în stare sau refuză să execute ceea ce datorează în baza unui contract, execută defectuos sau se lipseşte pe sine însăşi de capacitatea de a executa. În Convenţia de la Viena, exercitarea drepturilor părţilor în cazul neexecutării obligaţiilor contractuale de către contractant este legată de o noţiune de bază – „încălcarea contractului”. Principiile UNIDROIT, în art. 7.1.1, definesc neexecutarea obligaţiilor din contractele comerciale internaţionale ca fiind încălcarea din partea unei părţi a oricăreia dintre obligaţiile sale contractuale, inclusiv executarea defectuoasă sau executarea cu întârziere.

2. Executarea silită în natură a obligaţiilor contractuale. În legislaţia franceză, dreptul la executarea în natură a obligaţiilor contractuale constituie efectul direct al principiului forţei obligatorii a contractului enunţat în art. 1134 al. (1) din Codul Civil francez. 108


În common law, în cazul încălcării obligaţiei de către cocontractant, partea prejudiciată poate cere instanţei de judecată să oblige partea în culpă la una din următoarele acţiuni: a) Executarea silită în natură. Conform concepţiei tradiţionale, executarea silită în natură nu va fi ordonată de judecătorul englez atunci când, în opinia acestuia, daunele interese reprezintă în speţă un remediu adecvat. Sarcina probei faptului că acordarea daunelor-interese nu reprezintă un remediu adecvat îi revine reclamantului. b) Interdicţia. Acest remediu se aplică în cazul încălcării unor obligaţii negative, ca, de exemplu, a celor cuprinse în clauzele de neconcurenţă sau în clauzele de confidenţialitate. În Convenţia de la Viena, dreptul de a cere executarea obligaţiilor cocontractantului este situat pe primul loc în lista remediilor prevăzute pentru fiecare din părţi. Art. 7.2.2 al Principiilor UNIDROIT acordă creditorului unei obligaţii, alta decât plata unei sume de bani, dreptul de a cere executarea în natură, inclusiv corectarea unei executări defectuoase. Din cele expuse, concluzionăm că în sistemele de drept de tradiţie romanistă, executarea în natură se consideră, tradiţional, cel mai adecvat remediu, întrucât permite, finalmente, de a asigura realizarea obiectivelor pe care le urmăreau părţile atunci când au contractat, în timp ce, în sistemele de tip common law, acest remediu este pronunţat de instanţele de judecată doar cu titlu excepţional. REZUMAT În legislaţia franceză, dreptul la executarea în natură a obligaţiilor contractuale constituie efectul direct al principiului forţei obligatorii a contractului. În common law, în cazul încălcării obligaţiei de către cocontractant, partea prejudiciată poate cere instanţei de judecată fie să oblige partea la executarea silită în natură, fie la aplicarea interdicţiei. Art. 7.2.2 al Principiilor UNIDROIT acordă creditorului unei obligaţii, alta decât plata unei sume de bani, dreptul de a cere executarea în natură, inclusiv corectarea unei executări defectuoase.

109


3. Rezoluţinea. Rezoluţiunea reprezintă încetarea contractului cu restabilirea situaţiei existente între părţi înainte de încheierea acestuia. Potrivit legislaţiei Republicii Moldova, pentru exercitarea rezoluţiunii, trebuie îndeplinite următoarele condiţii: 1. Una din părţi să nu fi executat obligaţiile sale. Nu orice neexecutare a obligaţiilor dă temei pentru rezoluţiunea contractului. Pentru rezoluţiune, neexecutarea trebuie să fie esenţială. Cu referire la contractele sinalagmatice, legea precizează că atunci când neexecutarea obligaţiei se limitează la o parte din prestaţie, creditorul poate rezolvi contractul integral doar în cazul în care nu are nici un interes în executarea parţială a prestaţiei. Dacă, însă, executarea parţială prezintă interes pentru creditor, el poate s-o accepte, iar în ce priveşte partea neexecutată, el are dreptul de opţiune: fie să ceară executarea silită a părţii neexecutate, fie să rezoluţioneze parţial contractul. Potrivit legislaţiei naţionale, criteriile în baza cărora se determină dacă neexecutarea este esenţială sunt următoarele: a) neexecutarea privează substanţial creditorul de ceea ce se aştepta de la executarea contractului; b) executarea întocmai a obligaţiilor ţine de esenţa contractului; c) neexecutarea este intenţionată sau din culă gravă; d) neexecutarea dă temei creditorului să presupună că nu poate conta pe executarea în viitor a contractului. 2. Neexecutarea să fie imputabilă părţii care nu şi-a îndeplinit obligaţia. În ceea ce priveşte particularităţile rezoluţiunii contractelor sinalagmatice, Codul Civil al Republicii Moldova, în art. 709 al. (1), prevede că dacă una din părţi nu execută sau execută în mod necorespunzător o prestaţie scadentă, decurgând dintr-un contract sinalagmatic, cealaltă parte poate, după expirarea fără rezultat a unui termen rezonabil pe care l-a stabiit pentru prestaţie sau remediere, să rezoluţioneze contractul dacă debitorul trebuia să-şi dea seama, în baza termenului de graţie, de iminenţa rezoluţiunii.

110


Art. 710 din Codul Civil al Republicii Moldova enumeră cazurile în care nu este necesară stabilirea unui termen de graţie sau somaţie: a. debitorul a respins în mod cert şi definitiv executarea; b. încălcarea obligaţiei constă în faptul că prestaţia nu a avut loc într-un anumit termen stabilit prin contract şi creditorul a legat prin contract interesul său pentru prestaţie de executarea ei în termen; c. datorită unor împrejurări speciale, luându-se în considerare interesele ambelor părţi, rezilierea imediată este justificată etc. Creditorul este îndreptăţit să rezoluţioneze contractul chiar şi înainte de scadenţă dacă este evident că premisele dreptului de rezoluţiune se vor realiza. Notificarea debitorului cu privire la rezoluţiunea contractului trebuie făcută fără întârziere. Dacă prestaţia este oferită cu întârziere sau nu corespunde în alt fel prevederilor contractului, creditorul pierde dreptul de rezoluţiune dacă nu notifică cealaltă parte într-un termen rezonabil de la data la care a aflat sau trebuia să afle despre executarea necorespunzătoare. REZUMAT Rezoluţiunea reprezintă încetarea contractului cu restabilirea situaţiei existente între părţi înainte de încheierea acestuia. Pentru exercitarea rezoluţiunii, este necesar ca una din părţi să nu fi executat obligaţiile sale şi ca neexecutarea să fie imputabilă părţii care nu şi-a îndeplinit obligaţia

4. Neexecutarea şi reducerea propriilor obligaţii de către creditor. La general, în cazul în care debitorul nu execută obligaţia asumată, creditorul este îndreptăţit: a) să refuze executarea propriei sale obligaţii, atâta timp cât debitorul nu o execută pe a sa (excepţia de neexecutare); b) să reducă proporţional obligaţia sa corelativă. În dreptul francez, excepţia de neexecutare este definită ca fiind regula, potrivit căreia într-un raport sinalagmatic fiecare din părţi nu poate cere de la cealaltă parte executarea angajamentelor sale, dacă din partea sa ea nu execută sau nu oferă executarea propriilor sale angajamente. 111


În Convenţia de la Viena, remediile pentru neexecutare se manifestă prin două modalităţi:  excepţia de neexecutare;  reducerea preţului. Principiile UNIDROIT prevăd că excepţia de neexecutare este dreptul unei părţi de a suspenda executarea propriei obligaţii până când cealaltă parte nu îşi va executa obligaţia ce îi incubă. REZUMAT În cazul în care debitorul nu execută obligaţia sa, creditorul este îndreptăţit fie să refuze executarea propriei sale obligaţii, atâta timp cât debitorul nu o execută pe a sa, fie să reducă proporţional obligaţia sa corelativă.

5. Daunele-interese. Legislaţia Republicii Moldova consacră regula potrivit căreia în cazul în care nu execută obligaţia, debitorul este ţinut să-l despăgubească pe creditor pentru prejudiciul cauzat astfel dacă nu dovedeşte că neexecutarea obligaţiei nu-i este imputabilă. În dreptul francez, regula generală privind daunele-interese dispune că debitorul care a cauzat, prin neexecutarea contractului, un prejudiciu cocontractantului său, este ţinut să-i repare pierderile suportate şi beneficiile de care acesta a fost lipsit. Daunele-interese pot fie să înlocuiască cu titlu principal prestaţia neexecutată, fie să completeze alte sancţiuni: rezoluţiunea, excepţia de neexecutare, executarea silită în natură. În common law, acordarea daunelor-interese este remediul obişnuit în cazul încălcării contractului. Convenţia de la Viena şi Principiile UNIDROIT stabilesc ca principiu general faptul că creditorul trebuie să fie pus, pe cât este posibil, în situaţia în care el s-ar fi aflat dacă contractul ar fi fost executat în modul cuvenit. Această condiţie presupune că creditorul are dreptul la repararea integrală a prejudiciului pe care l-a suportat din cauza neexecutării. Acest prejudiciu cuprinde pierderea pe care a suferit-o şi beneficiul de care a fost lipsit.

112


Pentru aplicarea sancţiunii sub formă de daune-interese, este necesară prezenţa următoarelor circumstanţe: (A) Neexecutarea obligaţiilor contractuale. În toate sistemele naţionale de drept şi în instrumentele de drept uniform neexecutarea contractului este condiţia de bază a aplicării daunelor-interese, ca sancţiune pusă la dispoziţia creditorului prejudiciat. În dreptul Republicii Moldova, precum şi în dreptul francez, culpa debitorului este o condiţie necesară pentru survenirea răspunderii prin plata daunelor-interese. În common law, precum şi potrivit Principiilor UNIDROIT, culpa nu este cerută ca condiţie pentru survenirea răspunderii contractuale. (B) Prejudiciul. Una dintre trăsăturile comune ale sistemelor juridice naţionale şi ale instrumentelor de drept uniform este faptul că daunele-interese se acordă numai atunci când, şi în măsura în care, creditorul a suferit un prejudiciu în rezultatul neexecutării contractului. Scopul daunelor-interese este repararea integrală a prejudiciului. O manifestare a caracterului reparator al daunelor-interese este regula general acceptată în toate sistemele, potrivit căreia creditorul nu trebuie să se îmbogăţească fără just cauză din contul daunelorinterese. Pentru a fi reparabil, prejudiciul trebuie să prezinte un grad suficient de certitudine. Este cert prejudiciul care s-a produs deja sau care se va realiza cu siguranţă. Acesta se contrapune prejudiciului pur eventual, ipotetic. Totodată, majoritatea sistemelor juridice şi instrumentelor de drept uniform prevăd posibilitatea acordării daunelor-interese pentru pierderea unui beneficiu viitor, care nu întotdeauna este absolut cert, sau pentru pierderea unei şanse. Totuşi, prejudiciul viitor, chiar dacă este cert, nu poate fi reparat înaintea survenirii sale, decât dacă el poate fi deja evaluat. În caz contrar, se va aştepta ca evaluarea să fie posibilă înainte ca să fie ordonată repararea. Potrivit Convenţiei de la Viena şi Principiilor UNIDROIT, poate fi reparat numai prejudiciul pe care partea care a încălcat contractul „l-a prevăzut sau trebuia să-l prevadă la momentul încheierii contractului, luând în considerare faptele pe care ea le cunoştea sau trebuia să le cunoască, ca fiind consecinţele posibile ale încălcării contractului”.

113


Prejudiciul poate fi patrimonial sau nepatrimonial. (C) Legătura de cauzalitate între neexecutarea contractului şi prejudiciu. Potrivit legislaţiei Republicii Moldova, cât şi dreptului francez, este reparabil numai prejudiciul care reprezintă efectul nemijlocit al neexecutării. În Convenţia de la Viena şi în Principiile UNIDROIT necesitatea existenţei legăturii de cauzalitate rezultă din formulările potrivit cărora este reparabil prejudiciul care constituie „rezultatul”, „consecinţa” neexecutării contractului. Potrivit sistemului common law şi a Convenţiei de la Viena, partea care invocă încălcarea contractului trebuie să ia măsurile rezonabile, ţinând cont de împrejurări, pentru a limita pierderea, inclusiv câştigul ratat rezultând din încălcare. Dacă ea neglijează s-o facă, partea care a comis încălcarea poate cere o reducere a daunelor-interese egală cu suma pierderii care trebuia să fie evitată. REZUMAT Pentru aplicarea sancţiunii sub formă de daune-interese, este necesară prezenţa neexecutării obligaţiilor contractuale, existenţa prejudiciului şi legătura de cauzalitate între neexecutarea contractului şi prejudiciu.

114


PARTEA SPECIALĂ

115


Tema 8. CONTRACTUL DE VÂNZARE-CUMPĂRARE INTERNAŢIONALĂ

Planul 1. Noţiunea şi caracteristica generală a contractului de vânzare-cumpărare internaţională; 2. Efectele contractului de vânzare-cumpărare internaţională de mărfuri; 3. Răspunderea părţilor în contractul de vânzare-cumpărare internaţională; 4. Forme specifice ale vânzării internaţionale de mărfuri: 4.1. Vânzarea-cumpărarea prin bursă 4.2. Vânzarea-cumpărarea prin licitaţie

116


1. Noţiunea şi caracteristica generală a contractului de

Trăsăturile contractului de vânzare-cumpărare internaţională

vânzare-cumpărare internaţională.

Părţile: vânzătorul

vânzare-cumpărare încheiate într-un anumit spaţiu geografic.

(exportatorul) şi cumpărătorul (importatorul).

Determinant pentru caracterizarea unei anumite pieţe de mărfuri

Caracterele juridice: - sinalagmatic; - oneros; - consensual; - comutativ; - translativ de proprietate.

Clauze frecvent întâlnite: - modul de livrare; - locul livrării; - preţul; - ambalajul; - calitatea; - cantitatea.

Izvoarele de bază: - Convenţia Naţiunilor Unite asupra contractelor de vânzare internaţională de mărfuri de la Viena din 11 aprilie 1980; - Convenţia asupra legii aplicabile vânzărilor cu caracter internaţional de bunuri mobile corporale din 15 iunie 1955.

28

Unul dintre cele mai frecvent întâlnite contracte în comerţul internaţional este contractul de vânzare-cumpărare internaţională. Piaţa de mărfuri constituie expresia totalităţii tranzacţiilor de

este modul de producţie, forma de proprietate asupra mijloacelor de producţie, elemente care fac să se manifeste cu o intensitate deosebită funcţia ei principală: corelarea producţiei cu consumul, prin intermediul cerererii şi a ofertei, finalizate prin contracte de vânzare-cumpărare28. Contractul comercial de vânzare-cumpărare internaţională reprezintă un contract în temeiul căruia vânzătorul se obligă să predea mărfurile, să transfere proprietatea acestora şi, după caz, să remită documentele referitoare la marfă cumpărătorului, iar cel din urmă se obligă la plata preţului şi preluarea mărfii predate. Părţile contractante trebuie să aibă sediul în state diferite. Contractului de vânzare-cumpărare îi sunt specifice caracterul comercial şi caracterul internaţional. În ceea ce ţine de caracterul comercial al contractului, Convenţia Naţiunilor Unite asupra contractelor de vânzare internaţională de mărfuri de la Viena din 11 aprilie 1980 prevede în art. 1 al. (3) că „Nici naţionalitatea părţilor, nici caracterul civil sau comercial al părţilor, sau al contractului nu sunt luate în considerare pentru aplicarea prezentei convenţii”. În privinţa caracterului internaţional al vânzării, Convenţia de la Viena din 1980, în art. 1 al. (1) prevede că „Prezenta convenţie se

Florescu D.A.P., Pîrvu L.-N. Contractele de comerţ international. Bucureşti: “Universul Juridic”, 2007, p. 63.

117


aplică contractelor de vânzare de mărfuri între părţi, care îşi au sediul în state diferite: - când aceste state sunt contractante, sau - când normele de drept internaţional privat conduc la aplicarea legii unui stat contractant”. Prin urmare, singurul criteriu care determină caracterul internaţional al contractului îl constituie stabilimentul părţilor în state diferite. În Republica Moldova, contractul de vânzare-cumpărare este reglementat de Codul Civil şi de Legea vânzării de mărfuri nr. 134-XIII din 3 iunie 1994. Potrivit art. 11 din Convenţia de la Viena, „Contractul de vânzare nu trebuie să fie încheiat nici constatat în scris şi nu este supus nici unei alte condiţii de formă. El poate fi probat prin orice mijloace, inclusiv prin martori”. Obiectul material al contractului îl constituie bunurile, de regulă mobile, care urmează a fi transmise cumpărătorului în schimbul achitării preţului. 2. Efectele contractului de vânzare-cumpărare internaţională de mărfuri. Drepturile şi obligaţiile părţilor contractului de vânzare-cumpărare internaţională pot fi fi redate în formă de tabel, după cum urmează în continuare: Tabelul 3

DREPTURI VÂNZĂTOR

-

să

încaseze

OBLIGAŢII preţul

- să predea mărfurile;

bunului;

- să respecte termenele

- să fie despăgubit în

prevăzute în contract;

situaţia în care, din culpa

- să transfere

debitorului, este nevoit să

proprietatea acestora;

depoziteze

o

- să remită documentele

perioadă mai îndelungată

referitoare la marfă, dacă

decât cea prevăzută în

este cazul;

contract.

- să se asigure de faptul că

bunurile

marfa predată corespunde

118


stipulaţiilor contractuale; - să predea mărfurile libere de orice drept sau pretenţie a unui terţ. CUMPĂRĂTOR

- să ceară livrarea şi

- să primească şi să preia

transmiterea dreptului de

mărfurile în termenul

proprietate asupra mărfii

stabilit în contract;

cumpărate.

- să examineze mărfurile într-un termen cât se poate de scurt; - să plătească preţul.

Predarea mărfii constituie transmiterea materială a mărfii, adică punerea acesteia la dispoziţia cumpărătorului la locul convenit în contract. Conform prevederior Convenţiei de la Viena din 1980, art. 31, dacă vânzătorul nu este ţinut să predea mărfurile într-un loc special, obligaţia de predare constă: a) când contractul de vânzare implică transportul mărfurilor – în remiterea mărfurilor primului transportator pentru a le transmite cumpărătorului; b) când, în cazurile nevizate de precedentul alineat, contractul se referă la un bun individual determinat sau la un bun determinat prin caractere generice, care trebuie prelevat dintr-o masă determinată sau care trebuie fabricat ori produs şi când, în momentul încheierii contractului, părţile ştiau că mărfurile se găseau, sau trebuiau fabricate ori produse într-un loc special – în punerea mărfurior la dispoziţia cumpărătorului în acel loc; c) în celelalte cazuri – în punerea mărfurilor la dispoziţia cumpărătorului în locul în care vânzătorul avea sediul său la momentul încheierii contractului. Dacă vânzătorul este obligat să ia măsuri pentru transportul mărfurilor, el trebuie să încheie contractele necesare pentru ca transportul să fie efectuat până la locul prevăzut cu mijloacele de transport adecvate împrejurărilor şi în condiţiile obişnuite pentru un astfel de transport. Dacă vânzătorul nu este obligat să subscrie el însuşi o asigurare pe timpul

119


transportului, el trebuie să furnizeze cumpărătorului, la cererea acestuia, toate informaţiile de care dispune şi care-i sunt necesare încheierii acestei asigurări. Vânzătorul este obligat să predea mărfurile la data prevăzută în contract. Dacă este fixată o perioadă de timp ori aceasta este determinată prin referire la contract, vânzătorul poate să predea marfa la orice moment în cursul acelei perioade, cu excepţia cazului în care din împrejurări nu rezultă că alegerea datei revine cumpărătorului. În toate celelalte cazuri, vânzătorul trebuie să predea mărfurile într-un termen rezonabil, calculat de la încheierea contractului. În situaţia în care obligaţia de predare a vânzătorului depinde de o faptă a cumpărătorului, termenul predării începe să curgă din momentul când cumpărătorul şi-a îndeplinit această obligaţie. Pe lângă documentele de plată pe care trebuie să le prezinte pentru încasarea preţului, vânzătorul trebuie să remită cumpărătorului documentaţia tehnică, astfel încât să se asigure folosirea normală a maşinilor sau utilajelor livrate, punerea lor în funcţiune, reparaţii curente etc. Vânzătorul trebuie să predea mărfuri a căror cantitate, calitate şi tip corespund celor prevăzute în contract şi al căror ambalaj sau condiţionare corespunde celui prevăzut în contract. De regulă, modalităţile de determinare a calităţii mărfii sunt: a) determinarea calităţii prin documentaţii tehnice, caiete de sarcini sau descrieri; b) determinarea calităţii prin mostre; c) determinarea calităţii prin indicarea tipului de marfă. Această modalitate se utilizează doar pentru determinarea calităţii bunurilor fungibile; d) determinarea calităţii prin clauze uzuale internaţionale; e) vânzarea după catalog; f) alte modalităţi de determinare a calităţii mărfurilor (ex: prin gustare). Modalitatea de determinare a cantităţii se stabileşte prin înscriere în contract a unităţii de măsură şi cu menţionarea care urmează să ateste cantitatea efectiv livrată. Convenţia de la Viena din 1980 prevede că în lipsă de dispoziţie contrară, mărfurile sunt conforme contractului dacă:

120


a) sunt adecvate folosinţei cărora servesc în mod obişnuit mărfuri de acelaşi tip; b) sunt adecvate oricărei folosinţe speciale, care a fost adusă expres sau tacit la cunoştinţa vânzătorului la momentul încheierii contractului, în afară de cazul în care rezultă din împrejurări că cumpărătorul le-a lăsat la competenţa ori aprecierea vânzătorului, sau că era rezonabil din partea lui s-o facă; c) posedă calităţile unei mărfi pe care vânzătorul a prezentat-o cumpărătorului ca eşantion sau model; d) sunt ambalate sau condiţionate în modul obişnuit pentru mărfurile de acelaşi tip sau, în lipsa unui mod obişnuit, într-o manieră adecvată pentru a le conserva şi proteja. În toate cazurile menţionate, vânzătorul nu este răspunzător pentru o lipsă de conformitate pe care cumpărătorul o cunoştea sau nu o putea ignora în momentul încheierii contractului. Vânzătorul este răspunzător de orice lipsă de conformitate care există la momentul transmiterii riscurilor către cumpărător, chiar dacă acest defect apare ulterior. Cumpărătorul trebuie să examineze mărfurile într-un termen cât se poate de scurt, ţinând seama de împrejurări, iar dacă contractul implică transportul mărfurilor, examenul poate fi amânat până la sosirea lor la destinaţie. Cumpărătorul este decăzut din dreptul de a se prevala de o lipsă de conformitate, dacă nu o denunţă vânzătorului într-un termen rezonabil, calculat din momentul în care l-a constatat sau ar fi trebuit să-l constate şi în cel mult doi ani de la data când mărfurile i-au fost efectiv predate, cu excepţia cazului când acest termen ar fi incompatibil cu durata unei garanţii contractuale. Preţul constituie suma de bani pe care cumpărătorul se obligă să o plătească vânzătorului, în schimbul bunului cumpărat. Potrivit Convenţiei de la Viena din 1980, dacă vânzarea este valabil încheiată fără ca preţul mărfurilor vândute să fi fost determinat în contract în mod expres sau implicit, sau printr-o dispoziţie care permite să fie determinat, se consideră, cu excepţia indicaţiei contrare, că părţile s-au referit la preţul practicat în mod obişnuit la momentul încheierii contractului în ramura comercială respectivă pentru aceleaşi mărfuri vândute în împrejurări comparabile.

121


Dacă preţul este stabilit în raport de greutatea mărfurilor, în caz de îndoială, se ia în considerare greutatea netă. De regulă, părţile prevăd în contract locul unde se va efectua plata preţului. În situaţia în care locul plăţii nu este prevăzut în contract, el este cel de la sediul vânzătorului, iar dacă plata trebuie să se efectueze contra remiterii mărfurilor sau documentelor, ea se va efectua la locul acestei remiteri. În cazul în care vânzătorul îşi schimbă sediul după încheierea contractului, el trebuie să suporte orice sporire a cheltuielilor accesorii plăţii. Dacă în contract nu este fixată data plăţii, cumpărătorul trebuie să plătească preţul în momentul în care, conform contractului şi convenţiei vânzătorul pune la dispoziţia sa fie mărfurile, fie documentele reprezentative ale mărfurilor. Vânzătorul poate face din plată o condiţie a remiterii mărfurilor sau a documentelor. Cumpărătorul trebuie să plătească preţul la data stabilită prin contract sau care rezultă din contract şi din convenţie fără a fi necesară o cerere sau altă formalitate din partea vânzătorului. Obligaţia cumpărătorului de a prelua predarea mărfii constă în îndeplinirea oricărui act, care poate fi cerut în mod rezonabil cumpărătorului şi care să permită vânzătorului să efectueze livrarea. 3. Răspunderea părţilor în contractul de vânzare-cumpărare internaţională. Dacă vânzătorul nu a executat oricare din obligaţiile care-i revin din contractul de vânzare-cumpărare sau din convenţie, cumpărătorul are dreptul: a) să ceară vânzătorului executarea obligaţiilor sale, cu excepţia cazului în care s-a prevalat de un mijloc incompatibil cu această cerere; b) dacă mărfurile nu sunt conforme cu contractul, cumpărătorul poate cere vânzătorului să repare lipsa de conformitate, în afară de cazul în care aceasta ar fi nerezonabil, luând în considerare toate împrejurările; c) cumpărătorul poate acorda vânzătorului un termen suplimentar, de o durată rezonabilă, pentru executarea obligaţiei sale; d) să declare contractul rezolvit;

122


e) în caz de lipsă de conformitate a mărfurilor cu contractul, chiar dacă preţul a fost sau nu plătit, cumpărătorul poate reduce preţul proporţional cu diferenţa între valoarea pe care mărfurile efectiv predate o aveau în momentul predării şi valoarea pe care mărfurile conforme ar fi avut-o în acel moment; f) dacă vânzătorul predă mărfurile înainte de data stabilită, cumpărătorul are facultatea de a le prelua sau de a le refuza; g) dacă vânzătorul predă o cantitate superioară celei prevăzute în contract, cumpărătorul poate accepta sau refuza preluarea cantităţii predate excedentar; h) să ceară daune-interese. În cazul în care cumpărătorul nu a executat oricare din obligaţiile care-i revin din contractul de vânzare-cumpărare, vânzătorul este îndreptăţit: a) să ceară cumpărătorului plata preţului, preluarea mărfii predate sau executarea altor obligaţii ale cumpărătorului în afară de cazul în care nu s-a prevalat de un mijloc incompatibil cu aceste cereri; b) să acorde cumpărătorului un termen suplimentar, de durată rezonabilă, pentru executarea obligaţiei sale; c) să declare contractul rezolvit; d) dacă contractul prevede că cumpărătorul trebuie să specifice forma, măsura sau alte caracteristici ale mărfurilor şi nu face această specificare la data convenită sau într-un termen rezonabil calculat de la primirea unei cereri din partea vânzătorului, acesta poate, fără a prejudicia asupra tuturor celorlalte drepturi pe care la poate avea, să efectueze singur această specificare, potrivit cu nevoile cumpărătorului, care i-ar putea fi cunoscute; e) să ceară daune-interese. Potrivit regulii generale, riscurile se transmit de la vânzător la cumpărător în momentul predării mărfii, când aceasta a intrat în câmpul de acţionare al cumpărătorului. Drept consecinţă, pierderea sau deteriorarea mărfii, care a survenit după transmiterea riscurilor către cumpărător nu-l scuteşte pe acesta de obligaţia de a plăti preţul, cu excepţia cazului când acestea sunt imputabile vânzătorului. Dacă contractul de vânzare-cumpărare implică transportul mărfurilor, iar vânzătorul nu este obligat să le remită într-un loc determinat, riscurile sunt transferate

123


cumpărătorului de la remiterea primului transportator pentru a le transmite cumpărătorului în conformitate cu contractul de vânzare. În toate cazurile, riscurile nu sunt transmise cumpărătorului atâta timp cât mărfurile n-au fost în mod clar identificate, prin aplicarea pe marfă a unui semn distinctiv, prin documente de transport, printr-un aviz dat cumpărătorului sau prin orice alt mijloc. Convenţia de la Viena din 11 aprilie 1980, în art. 79, prevede că o parte este exonerată de răspundere pentru neexecutarea oricărei dintre obligaţiile sale contractuale dacă dovedeşte că această neexecutare este determinată de o piedică, care îndeplineşte următoarele caracteristici cumulative: a) este independentă de voinţa acestei părţi; b) este fortuită, adică partea nu se putea aştepta în mod rezonabil, din partea ei, să o ia în considerare la momentul încheierii contractului; c) este imprevizibilă şi insurmontabilă în sensul că partea nu putea să o prevină sau să o depăşească, nici să-i prevină ori depăşească consecinţele. Exonerarea de răspundere produce efecte numai în timpul duratei împiedicării. Partea care nu a executat trebuie să avertizeze cealaltă parte despre piedică şi efectele acesteia asupra capacităţii sale de executare. Dacă avertismentul nu soseşte la destinaţie într-un termen rezonabil, calculat din momentul în care partea care nu a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască piedica, aceasta este obligată să plătească celeilalte părţi dauneinterese. Cuantumul acestora se reduce la prejudiciile cauzate de neprimirea avertismentului. 4. Forme specifice ale vânzării internaţionale de mărfuri. 4.1. Vânzarea-cumpărarea prin bursă. Bursa este o piață publică, organizată și specializată, unde se tranzacționează valori mobiliare, mărfuri și valute. De regulă, la bursă pot fi vândute şi cumpărate: - mărfuri fungibile standardizate; - valute selecţionate; - aur şi alte metale preţioase, pietre preţioase;

124


- acţiuni, obligaţiuni şi alte hârtii de valoare selecţionate; - produse bursiere derivate. Bursele pot fi clasificate după următoarele criterii: I. Din punct de vedere juridic: a) burse publice; b) burse private. II. Din punct de vedere al numărului de membri: a) burse închise (limitate la numărul de membri fondatori); b) burse deschise (în care numărul membrilor fondatori poate fi suplimentat într-o anumită proporţie). III. Din punct de vedere al obiectului lor: a) burse de mărfuri; b) burse de valori; c) burse maritime; d) burse de asigurări; e) burse mixte. Trăsăturile esenţiale ale burselor sunt:  bursa este o piaţă selectivă;  bursa este o piaţă simbolică;  bursa este o piaţă reprezentativă de referinţă în proces continuu. Ea beneficiază de o structură organizatorică şi de un organism funcţional special. La bursă se formează preţurile naţionale sau internaţionale de referinţă;  bursa este o piaţă liberă;  la baza stabilirii obiectului de negociere şi a procedurii negocierilor stau legislaţiile naţionale;  piaţa bursieră funcţionează în paralel cu piaţa fizică;  la baza negocierii tranzacţiior stă metoda licitaţiilor;  pentru operaţiuni la termen, pe piaţa fizică se încheie contracte denumite forward, ferme, cu scadenţe şi preţuri fixe sau precis determinate. La bursă se încheie contracte

125


speciale, denumite futures, cu un mare grad de elasticitate şi de adaptare la evoluţia pieţei cu o diversitate de scopuri: de acoperire, speculative etc. Actul fundamental de organizare şi de funcţionare al oricărei burse este statutul. Regulamentul bursei este actul prin care se dezvoltă principiile stabilite în statut. Administraţia bursei diferă de la ţară la ţară în funcţie de legislaţia naţională în materie, de obiectul bursei, de forma sa juridică şi de statutul elaborat de membrii asociaţi. Agenţii pieţii bursiere sunt persoanele care activează în cadrul bursei fie ca mandatari sau în nume şi pe cont propriu. 4.2. Vânzarea-cumpărarea prin licitaţie. Licitaţia este o piaţă de mărfuri sau servicii care concentrează cererea şi oferta în timp şi spaţiu, cu specificul că oferta se concentrează într-un timp foarte scurt fie ca o ofertă efectivă de mărfuri, fie scriptic, sub formă de documentaţie29. Licitaţiile pot fi clasificate după următoarele criterii: I. După criteriul ariei geografice: a) licitaţii locale; b) licitaţii internaţionale. II. După criteriul obiectului lor: a) licitaţii de mărfuri; b) licitaţii de investiţii; c) licitaţii de servicii. III. După criteriul numărului participanţilor: a) licitaţii deschise; b) licitaţii închise. IV. După criteriul modului de organizare: a) licitaţii periodice b) licitaţii ocazionale. V. După criteriul naturii operaţiunii: a) licitaţii organizate de vânzător; 29

Gribincea L. Dreptul comerţului internaţional. Chişinău: “Reclama”, 1999, p. 212.

126


b) licitaţii organizate de cumpărător. Licitaţiile pentru vânzarea mărfurilor pot fi organizate direct de către producător, de către vânzător sau de către organizaţii specializate în comerţ, iar în unele cazuri, organizarea se poate realiza cu participarea băncilor. Cumpărătorii, odată cu înscrierea de participare la licitaţie, sunt obligaţi să depună o sumă determinată în numerar. Cauţiunea are ca scop asigurarea participării la licitaţie a persoanelor înscrise, precum şi să-l determine pe cel care câştigă licitaţia să preia marfa. Renunţarea la participare şi refuzul de a prelua marfa se soldează cu pierderea cauţiunii. Cauţiunea se restituie celor care nu au câştigat licitaţia. Etapele licitaţiei sunt următoarele: 1. Publicitatea. 2. Pregătirea ofertelor. 3. Plata de către ofertant a garanţiei de participare. 4. Ţinerea licitaţiei în ziua şi la ora precisă, la locul anunţat. Este important de a conştientiza faptul că în cadrul licitaţiei, până în momentul în care licitaţia se finisează (fie prin lovirea ciocanului de masă, fie prin alte acţiuni convenţionale), suma propusă de către cumpărător este doar o ofertă. Respectiv, până nu a fost încheiată licitaţia în modul convenit, potenţialul cumpărător îşi poate retrage oferta respectivă. În aceeaşi ordine de idei, anunţul public în legătură cu desfăşurarea licitaţie la o anumită dată, nu reprezintă o obligaţie asumată de vindere a bunului, ci constituie doar o invitaţie la negocieri a potenţialilor cumpărători.

127


Tema 9. CONTRACTUL INTERNAŢIONAL DE ASIGURARE

Planul 1. Noţiunea şi caracteristica generală a contractului internaţional de asigurare; 2. Efectele contractului de asigurare; 3. Contractul de asigurări mutuale; 4. Contractul de reasigurare.

128


1. Noţiunea şi caracteristica generală a contractului

Trăsăturile contractului de asigurare internaţională

internaţional de asigurare.

Părţile: asigurătorul şi

acopere asiguratului contravaloarea daunelor în caz de

asiguratul.

producere a acestor riscuri, în schimbul plăţii de către

Caracterele juridice: - sinalagmatic; - oneros; - consensual; - aleatoriu; - de adeziune; - cu executare succesivă.

Clauze frecvent întâlnite: - riscul asigurat; - beneficiarul asigurării; - modul de reziliere a contractului; - costul poliţei.

Asigurarea reprezintă o convenţie între asigurător şi asigurat, prin care asigurătorul oferă asiguratului anumite garanţii pentru riscurile ce şi le-a asumat, obligându-se să

asigurat a primei de asigurare. Formele de asigurare pot fi clasificate după următoarele criterii: I. După modul de realizare a raporturilor juridice de asigurare: a) asigurarea obligatorie; b) asigurarea facultativă. II. După domeniul asigurării: a) asigurările de bunuri; b) asigurările de persoane; c) asigurările de răspundere civilă. III. După obiectul asigurat: a) asigurări de mijloace de producţie fixe (clădiri, maşini, mijloace de transport etc.); b) asigurări ale fondurilor de producţie circulante (materii prime, combustibili); c) asigurări ale obiectelor de uz casnic ale cetăţenilor; d) asigurări ale culturilor agricole şi animalelor; e) asigurări de persoane etc. IV. După teritoriul pe care se acordă acoperirea prin asigurare: a) asigurări interne; b) asigurări externe.

129


V. După natura raporturilor care se stabilesc între asigurat şi asigurător: a) asigurări directe; b) reasigurări. Contractul de asigurare reprezintă un act juridic prin care asiguratul se obligă să plătească o primă asigurătorului, iar acesta să ia asupra sa riscul producerii unui anumit eveniment, obligându-se ca la producerea evenimentului să plătească asiguratului sau unei terţe persoane, denumită beneficiar, o indemnizaţie în limitele convenite. Contractul de asigurare are caracter internaţional dacă se încheie între asigurat şi asigurător, care au sediul ori reşedinţa în ţări diferite. În comerţul internaţional sunt utilizate următoarele categorii de asigurări: - asigurarea încărcăturii aflate în transport (CARGO); - asigurarea corpului mijloacelor de transport (CASCO); - asigurarea de răspundere civilă. 2. Efectele contractului de asigurare. Vom rezuma drepturile şi obligaţiile părţilor la contractul de asigurare internaţională în tabelul ce urmează: DREPTURI

ASIGURĂTOR

OBLIGAŢII

Înaintea

După

Înaintea

După

survenirii

survenirea

survenirii

survenirea

evenimentului

evenimentului

evenimentului

evenimentului

asigurat

asigurat

asigurat

asigurat

- de a verifica

- evaluarea

- de a elibera, la

existenţa bunului

pagubelor şi a

cererea asiguratului,

asigurat şi modul

prejudiciului

certificate de

de întreţinere a

cauzat de către

confirmare a

acestuia;

acestea;

asigurării, în cazul

- de a aplica

- plata

asigurării de

sancţiuni legale

indemnizaţiei către

răspundere a

când asiguratul

asigurat.

cărăuşului faţă de

încalcă obligaţiile

pasageri pentru

130

DREPTUL COMERŢULUI INTERNAŢIONAL | Eugeniu Caţaveică privind

bagajele şi mărfurile

întreţinerea,

transportate,

folosirea şi paza

precum şi faţă de

bunurilor

terţi, cu indicarea

asigurate.

sumelor asigurate; - obligaţia de a elibera, la cerere, duplicatul documentului de asigurare, dacă asiguratul l-a pierdut pe cel original.

ASIGURAT

- să modifice

- să beneficieze de

- să plătească

- combaterea

contractul;

plata

primele de asigurare; calamităţilor pentru

- să încheie

indemnizaţiei.

- să întreţină bunul

limitarea şi

asigurări

asigurat în bune

diminuarea pagubei

suplimentare;

condiţii;

şi salvarea

- să obţină

- să ia măsurile

bunurilor asigurate,

împrumuturi

necesare pentru

păstrarea şi paza

asupra poliţelor de

prevenirea pagubelor; bunurilor asigurate,

asigurare până la

- să comunice

păstrarea şi paza

75% din suma de

asigurătorului

bunurilor rămase

răscumpărare,

împrejurările care

pentru prevenirea

calculată în raport

apar în cursul

degradărilor

de timpul în care s-

executării

ulterioare;

au plătit primele şi,

contractului şi care

- notificarea

cel mult până la

modifică avizarea

asigurătorului în

data cererii

iniţială a riscului de

termenele

împrumutului.

către asigurat.

prevăzute în condiţiile de asigurare, cu privire la producerea evenimentului asigurat; - participarea la

131

DREPTUL COMERŢULUI INTERNAŢIONAL | Eugeniu Caţaveică constatarea cazului asigurat produs şi a pagubei rezultate; - furnizarea de date şi acte referitoare la evenimentul asigurat.

Un efect important al contractului de asigurare este subrogarea asigurătorului în drepturile asiguratului. Prin subrogare, asigurătorul exercită acţiunea în nume propriu, ca titular al creanţei, respectiv acţiunea pe care asigurătorul ar fi intentat-o împotriva autorului pagubei. Sarcina probei culpei terţului în producerea pagubei o are asigurătorul subrogat în drepturile asiguratului. Terţul poate invoca faţă de asigurător apărările pe care le putea opune persoanei păgubite, dar acesta se poate apăra doar în măsura calităţii sale juridice şi a interesului său legitim. Încetarea contractului de asigurare poate avea loc prin:  ajungerea la termen;  producerea evenimentului asigurat;  denunţare;  reziliere;  anularea contractului. 3. Contractul de asigurări mutuale. În practica internaţională se utilizează şi asigurările mutuale, cunoscute sub denumirea de Protecţie şi Indemnizaţie (P and I). Ele au drept scop acoperirea pagubelor suportate de asigurat în temeiul răspunderii civile, antrenate de prejudicii cauzate de navă terţilor. Capitolul Protecţie acoperă riscurile legate de răspunderea armatorului ca proprietar al navei, iar capitolul Indemnizaţie – pe cele legate de răspunderea pentru exploatarea navei. Protecţia se referă la:

132


- avarierea unei alte nave sau obiecte fixe, în măsura în care nu a fost inclusă în asigurarea CASCO, ori a încărcăturii aflate pe acestea ca urmare a coliziunii; - avarierea unei alte nave sau a obiectelor fixe prin coliziune (în lanţ), fără contact direct; - cheltuielile legate de ridicarea navei scufundate într-un loc ce pune în pericol navigaţia; - răspunderi pentru pierderea vieţii, rănirea sau îmbolnăvirea persoanelor aflate la bordul navei etc. Indemnizaţia acoperă: - pagubele provocate din culpa sau neglijenţa cărăuşului în legătură cu mărfurile transportate; - devierea nepermisă a navei; - amenzi şi penalizări stabilite de autorităţi sau taxe vamale privind transportul mărfurilor; - contrabandă, încălcarea regulilor de navigaţie sau orice neglijenţă sau greşeală a echipajului pentru care ar putea fi răspunzător armatorul în calitate de comitent; - contribuţia la avaria comună, dacă este depăşită valoarea asigurată în poliţa CASCO. Asigurările mutuale se realizează prin intermediul cluburilor de armatori, în cadrul cărora aceştia participă la acoperirea tuturor pagubelor proporţional cu flota proprie înscrisă în club, plătind, de regulă, cotizaţii variabile în avans pentru acoperirea daunelor obişnuite şi cotizaţii suplimentare pentru acoperirea daunelor excepţionale şi doar cu titlu excepţional – cotizaţii fixe, raportate la fiecare tonă înregistrată pe categorii de nave. 4. Contractul de reasigurare. Reasigurarea reprezintă un acord încheiat între două părţi: compania cedentă şi reasigurător, prin care prima consimte să cedeze, iar cea de-a doua acceptă să preia o anumită parte a riscurilor, sau întregul risc, conform condiţiilor stabilite în acord, în schimbul plăţii de către compania cedentă reasigurătorului a unei anumite sume, denumită primă de asigurare, care reprezintă o cotă din prima originară de asigurare.

133


Contractul de reasigurare reprezintă un acord între două companii dintre care una acceptă să cedeze, iar alta acceptă să preia o afacere de reasigurare în conformitate cu prevederile stipulate în contract. Părţile în contractul de reasigurare sunt compania cedentă şi reasigurătorul. Compania cedentă este asigurător în contractul de asigurare iniţial, care acceptă riscul de la asiguratul său şi cedează o parte din acest risc unei alte companii de asigurare sau reasigurare. Reasigurătorul este cel care acceptă o reasigurare de la un asigurător direct. El poate fi o companie de asigurări sau o companie specializată de reasigurări. În esenţă, diferenţa dintre reasigurare şi asigurare directă constă în următoarele: a) Părţile. Un asigurător direct poate încheia un contract de asigurare cu o persoană fizică sau juridică în calitate de asigurat. Un contract de reasigurare poate fi încheiat numai între companii de asigurare şi reasigurare. b) Obiectul. Acesta poate fi o proprietate, o persoană sau un profit expuse pierderilor sau avariilor pe care le poate suporta asiguratul în afara activităţii întreprinse de el însuşi sau de agenţii ori funcţionarii săi, pe când reasigurătorul este indirect interesat în pierderile suportate de asiguratul originar, el compensând parţial sumele plătite de reasiguratul său. c) Forma. Contractul de asigurare îmbracă forma unei poliţe de asigurare, în timp ce contractul de reasigurare îmbracă forme diferite, în funcţie de tipul reasigurării, rareori apărând în forma unei poliţe de asigurare. d) Teritorialitatea. Majoritatea asigurărilor directe, cu excepţia celor maritime şi aeriene, sunt, în principal, interne, în timp ce reasigurarea este prin natura sa o activitate internaţională.

134


Tema 10. CONTRACTUL DE TRANSPORT INTERNAŢIONAL Planul 1. Noţiuni generale privind contractul internaţional de transport de mărfuri;

2. Contractul internaţional de transport maritim; 3. Contractul internaţional de transport fluvial de mărfuri; 4. Contractul internaţional de transport feroviar de mărfuri; 5. Contractul internaţional auto de mărfuri; 6. Contractul internaţional de transport aerian de mărfuri; 7. Contractul de transport multimodal internaţional de mărfuri.

135


Trăsăturile contractului de transport internaţional

transport de mărfuri.

Părţile: transportatorul,

transportatorul se obligă să deplaseze un bun sau bunuri

expeditorul şi destinatarul (după caz).

individualizate ca încărcătură într-un anumit termen,

1. Noţiuni generale privind contractul internaţional de Contractul de transport este acordul de voinţă încheiat între transportator (cărăuş) şi expeditor prin care

luându-le în primire de la locul de plecare şi predându-le la Caracterele juridice: - sinalagmatic; - oneros; - consensual; - comutativ; - real.

locul de destinaţie în schimbul unui preţ (taxa de transport sau tarif)30. Printre actele ce probează încheierea contractului de transport internaţional se numără: a) în cazul transportului maritim - conosamentul (bill of

Clauze frecvent întâlnite: - preţul serviciilor de transport; - beneficiarul; - termenul de livrare; - ambalarea mărfii expediate (după caz).

Izvoarele de bază: - Convenţia din 1961 referitoare la contractul internaţional de mărfuri pe şosele (CMR); - Convenţia vamală din 1959 referitoare la transportul internaţional al mărfurilor sub acoperirea T.I.R.; - Convenţia vamală din 1961 relativă al carnetului A.T.A. pentru admiterea temporară a mărfurilor; - Convenţia din 1968 asupra circulaţiei rutiere. 30

landing); b) în cazul transportului fluvial - scrisoarea de transport fluvial (Inland Waterway Transport Document); c) în cazul transportului aerian - scrisoarea de transport aerian (airway bill); d) în cazul transportului auto - scrisoarea de trăsură (road transport document); e) în cazul transportului feroviar - scrisoarea de trăsură (rail transport document); f) în cazul transportului multimodal - scrisoarea de trăsură (multimodal transport document).

2. Contractul internaţional de transport maritim. În

materia

transporturilor

maritime

organizate,

reglementarea de bază este Convenţia Naţiunilor unite privind


136


transportul de mărfuri pe mare, adoptată la Hamburg, la 31 martie 1978, care cuprinde, în mare parte, reguli uniforme de drept material aplicabile contractului de transport maritim. Convenţia de la Hamburg se aplică transportului internaţional de mărfuri pe mare, fiind incluse toate contractele de transport de mărfuri pe mare între state diferite. Condiţiile de aplicare a regulilor instituite prin Convenţia de la Haga sunt: - portul de încărcare, portul de descărcare sau portul facultativ de descărcare, care este portul efectiv de descărcare să fie situat pe teritoriul unui stat contractant; - conosamentul sau alt document care face dovada contractului de transport pe mare să fie emis într-un stat contractant; - conosamentul sau un alt document care face dovada contractului de transport pe mare prevede că stipulaţiile contractuale să fie guvernate de Convenţia de la Hamburg sau de legislaţia unui stat contractant. Aceste dispoziţii se aplică independent de naţionalitatea navei, a cărăuşului, a cărăuşului efectiv, a încărcătorului, a destinatarului sau a oricărei persoane interesate. Transportul de mărfuri pe mare se realizează, preponderent, pe baza contractului de navlosire. Contractul de transport maritim este un contract prin care cărăuşul se obligă faţă de încărcător, contra unei sume de bani numită navlu să transporte mărfuri pe mare de la un port maritim la altul. Contractul de navlosire este contractul prin care armatorul, numit navlosant, se obligă ca, în schimbul unei chirii numită navlu, să pună la dispoziţia celeilalte părţi, navlositorul, nava aptă pentru transport sau o anumită capacitate a acesteia, în vederea deplasării mărfii pe mare până la destinaţie. Contractul de navlosire se poate exprima în una din două forme:  contractul de charter-party, care se utilizează mai ales atunci când efectuarea transportului se face cu nave tramp şi are ca obiect mărfuri de masă;  conosamentul, precedat sau nu de charter-party, care se utilizează, de regulă, la transportul cu nave de linie a unor mărfuri ambalate în colete, containere. Navlosirea propriu-zisă poate să îmbrace următoarele forme:

137


a) Contractul de navlosire voyage charter. Acest contract se încheie între armator şi navlositor pentru transportul de mărfuri pentru o călătorie sau anumite călătorii succesive, contra unui navlu, calculat, de regulă, în raport cu cantitatea încărcăturii. b) Contractul de navlosire time-charter. Prin acest contract, navlositorul închiriază nava de la armator pentru o perioadă de timp determinată contra unui navlu, numit hire şi calculat la capacitatea de încărcare de vară a navei, şi stabilit, de regulă, la bursele de navlu. c) Contractul de navlosire demise charter. În baza acestui contract, armatorul se obligă, în schimbul unui navlu mai ridicat ca valoare (hire), să pună la dispoziţia navlositorului întreaga navă pentru un anumit timp. În acest caz, navlositorul devine armator chiriaş, dobândind posesia şi controlul deplin asupra vasului respectiv. Conţinutul contractului charter-party este exprimat prin clauzele exprese stipulate de părţi, dar şi prin clauze subînţelese, care sunt luate în considerare ori de câte ori părţile nu stabilesc altfel prin convenţia lor. Clauzele şi obligaţiile subînţelese sunt stabilite pe cale cutumiară şi sunt angajante pentru armator şi navlositor deopotrivă. Dacă, prin încălcarea obligaţiilor subînţelese scopul comercial este prejudiciat, navlositorul poate cere rezilierea contractului şi îl poate obliga pe navlosant la plata daunelor. Clauzele subînţelese în contract au în vedere atât obligaţii ale navlositorului, cât şi ale armatorului. Astfel, obligaţiile subînţelese ale armatorului sunt:  Să garanteze buna stare de navigabilitate a navei (seaworthiness), asigurându-i calităţile tehnice necesare voiajului, precum şi echipajul reglementar, aparatele şi documentaţia de navigaţie specifice, aprovizionarea cu combustibil, lubrifianţi, provizii şi alte furnituri necesare întâmpinării riscurilor obişnuite de navigaţie. Această obligaţie decurge din calitatea armatorului de proprietar al navei, el răspunzând ca un armator obişnuit şi prudent de o diligenţă cuvenită. Pentru neexecutarea acestei obligaţii, armatorul răspunde cu toată averea sa de pe apă şi de pe uscat.  Să manifeste „sârguinţa potrivită” pentru ca nava să înceapă şi să continue transportul cu grija cuvenită, astfel încât marfa să ajungă la destinaţie în stare bună.  Să execute transportul fără abateri nejustificate de la traseu. Transportul trebuie realizat pe ruta cea mai scurtă, cu cea mai mare viteză rezonabil posibilă, abaterile de la

138


rută fiind permise numai în cazuri de necesitate, în caz de pericol pentru navă sau pentru încărcătură, pentru viaţa celor de pe bord sau pentru salvarea altor vieţi umane. Atunci când locul de încărcare şi cel de descărcare a navei se află pe teritorii statale diferite, contractul de navlosire charter-party are caracter internaţional. În asemenea situaţii, părţile contractante au libertatea să desemneze de comun acord legea aplicabilă contractului. Dacă părţile nu au ales legea aplicabilă, practica judiciară relevă trei soluţii în ce priveşte determinarea legii incidente şi anume: a) contractul de charter-party este supus legii locului încheierii contractului, care coincide şi cu legea începutului executării şi uneori chiar cu legea statului pe teritoriul căruia îşi are sediul una din părţi. Această soluţie este utilizată, de exemplu, în practica judecătorească franceză, belgiană, portugeză; b) contractul de charter-party este supus locului de descărcare, ca fiind legat de legea locului executării principale a contractului. Această soluţie şi-a găsit aplicarea în practica judecătorească din Brazilia, Chile, Argentina, Grecia; c) contractul de charter-party este supus legii pavilionului. Această soluţie este consacrată în art. 2 al Codului italian al navigaţiei din 1942, care prevede că „Contractul de locaţie, de navlosire, de transport sunt reglementate de legea naţională a navei sau a aeronavei, cu excepţia cazului când părţile dispun altfel”; d) contractul de charter-party este supus legii în vigoare la sediul cărăuşului, acesta fiind partea cu obligaţia caracteristică. Această soluţie este relativ recentă şi pare să câştige teren, fiind consacrată expres şi în dreptul internaţional privat al mai multor state. La rândul său, conosamentul este documentul care face dovada unui contract de transport de mărfuri pe mare şi constată preluarea şi încărcarea mărfurilor de către cărăuş, precum şi obligaţia acestuia de a livra mărfurile contra prezentării documentului. Conosamentul se întocmenşte în mai multe exemplare originale, cu un conţinut absolut identic, care formează un set sau un joc. Atunci când un exemplar este executat, celelalte exemplare devin nule şi fără valoare. Conosamentul se elibirează de comandantul navei care transportă marfa şi îndeplineşte o funcţie dublă, şi anume:

139


a) face dovada încheierii contractului de transport între cărăuş şi încărcător, atestând ambarcarea mărfii la bord; b) totodată încorporează această marfă, fiind un titlu reprezentativ al ei. Dacă nu s-a încheiat mai întâi un charter-party între armator şi încărcător, conosamentul întocmit de căpitan ţine loc şi de contract. Conosamentul se redactează în formă scrisă, pe documente imprimate, uneori tipizate, în raport cu practica anumitor armatori cu servicii de linie. El trebuie să cuprindă următoarele menţiuni:  numele şi sediul cărăuşului;  denumirea navei;  numele şi sediul proprietarului încărcător al mărfii;  numele şi sediul destinatarului, dacă este nominalizat de încărcător;  denumirea şi natura generală a mărfurilor şi starea lor aparentă;  parametrii calitativi esenţiali;  cantitatea exprimată în unităţi de măsură specifice naturii mărfurilor (tone, metri cubi, bucăţi, colete etc.);  modul de ambalare a mărfii, marcarea ambalajului;  portul de încărcare, portul de descărcare şi, după caz, portul sau porturile de transbordare;  locul şi data emiterii conosamentului;  menţionarea navlului;  perioada sau data livrării mărfurilor în portul de descărcare, dacă acest lucru s-a convenit între părţi;  numărul de exemplare negociabile, semnate de comandantul navei (de regulă, trei exemplare originale);  principalele clauze şi condiţii de transport;  declaraţia încărcătorului, după caz, că mărfurile pot fi încărcate pe punte;  data încărcării mărfurior pe navă, însoţită de expresia „shipped on board”;  denumirea convenţiilor internaţionale care guvernează conosamentul;

140


 limita răspunderii cărăuşului, dacă părţile au convenit ca aceasta să fie mai mare decât cea prevăzută în convenţie. 3. Contractul internaţional de transport fluvial de mărfuri. Transportul fluvial reprezintă, după transportul maritim, cea mai ieftină modalitate de transport. Principalul act care reglementează transportul de mărfuri pe Dunăre este Convenţia de la Bratislava din 1955. Aceasta este aplicabilă transportului internaţional de mărfuri între porturile dunărene de încărcare şi descărcare. Convenţia nu include prevederi şi nu se aplică cu privire la transportul de persoane şi nici transportul intern de mărfuri pe Dunăre. Nu sunt primite la transport:  mărfurile care necesită expedierea obligatorie prin poştă;  armele, cu excepţia celor sportive şi de vânătoare ş.a. Transportul mărfurilor explozive, otrăvitoare, toxice, inflamabile, cu autoaprindere şi a altor mărfuri periculoase, cât şi al animalelor, se efectuează numai în baza înţelegerii între navlositor şi cărăuş. Contractul de transport fluvial se încheie între cărăuş şi expeditor. El se manifestă sub forma scrisorii de transport fluvial (Inland Waterway Transport Document). Scrisoarea de transport fluvial este un document prin care cărăuşul se obligă să preia mărfurile expeditorului, în cantitatea şi calitatea descrise, pentru a fi transportate până într-un port numit şi să le predea destinatarului. De regulă, conosamentul se întocmeşte de organizaţia de transport în temeiul ordinului de încărcare, semnat de expeditor şi atestă primirea mărfii pentru transport. Scrisoarea de trăsură fluvială se întocmeşte de către expeditorul mărfii şi confirmă existenţa contractului de transport, însoţind marfa până la destinaţie. Ambele documente se întocmesc pe formulare tipizate şi cuprind anumite menţiuni obligatorii referitoare la condiţiile de transport şi se redactează în limba cărăuşului, precum şi în limbile rusă sau franceză. Expeditorului navlositor îi revine obligaţia privind predarea-primirea mărfurilor pentru transport. Acesta trebuie să asigure cantitatea de mărfuri convenită sub sancţiunea

141


achitării către navlosant a unei penalităţi de 50% din tariful de transport aferent cantităţii de marfă nepredată. Dacă navlosantul nu pune nava la încărcare sau refuză marfa, suportă aceeaşi penalitate. Obligaţia de încărcare şi descărcare a mărfurilor se efectuează de către navlosant în contul expeditorului sau destinatarului. Notice-ul se înmânează de către organizaţia de transport la orice oră din zi şi noapte, iar operaţiile de încărcare şi descărcare se fac zilnic, fără întrerupere, inclusiv în zilele nelucrătoare. Cărăuşul răspunde pentru aducerea mărfurilor în bune condiţii până la destinaţie. De asemenea, el este obligat la o bună stivuire a mărfii şi la încărcarea spaţiilor goale, făcând el încărcarea sau să-l supravegheze pe expeditor atunci când operaţiile de încărcare sunt efectuate de către acesta. Potrivit Convenţiei de la Bratislava, transportatorul răspunde pentru pierderea sau avarierea mărfurilor primite pentru transport. Cuantumul pagubei se stabileşte după costul real al mărfurilor, pornindu-se de la pierderile oficial angros de la locul de destinaţie în ziua predării mărfurilor. Transportatorul este exonerat de răspundere dacă se dovedeşte că pierderea, avarierea sau scurgerea mărfurilor s-a produs în urma unor situaţii pe care nu le-a putut evita. De asemenea, el nu va răspunde în situaţia când avarierea mărfurilor este datorată stării ambalajului al cărui caracter necorespunzător n-a putut fi descoperit cu ocazia primirii mărfurilor. Destinatarul este obligat să primească mărfurile transportate, reclamând imediat transportatorului pierderea parţială sau avarierea acestora. Convenţia de la Bratislava prevede termenele în care se pot formula reclamaţiile, actele necesare, termenul de prescripţie al acestor reclamaţii sau acţiuni. De regulă, răspunderea cărăuşului pentru executarea transportului încetează în momentul avizării prin notice a destinatarului de sosirea mărfii. 4. Contractul internaţional de transport feroviar de mărfuri. Transportul feroviar internaţional se realizează cu vagoane, locomotive şi utilaje pentru încărcare, descărcare, manipulare care aparţin, preponderent, administraţiilor de cale ferată din diferite ţări şi, în unele cazuri, unor firme particulare specializate.

142


Contractul internaţional de transport feroviar de mărfuri este reglementat, în principal, de norme uniforme. Din această categorie face parte, în primul rând, Convenţia referitoare la transporturile internaţionale feroviare COTIF (Convention Relativ Aux Transports Internationaux Feroviares), încheiată la Berna în 1896 şi revizuită în 1961. Convenţia cuprinde două părţi: A. Reguli uniforme privind contractul de transport feroviar internaţional al călătorilor şi bagajelor – CIF (Convention Internationale Relative Aux Transports des Voyageurs). B. Reguli uniforme privind contractul de transport internaţional feroviar al mărfurilor – CIM (Convention Internationale Relative Aux Transports des Marchandises). În forma sa actuală, CIM a fost convenită în anul 1980 şi a intrat în vigoare la 01 mai 1985. Ea cuprinde mai multe anexe, şi anume:  Condiţiile speciale privind transportul mărfurilor periculoase în transportul feroviar internaţional;  Regulamentul privind transportul mărfurilor în containere;  Regulamentul privind încărcarea şi fixarea încărcăturilor pe vagoane descoperite;  Regulamentul pentru transportul mărfurilor perisabile;  Regulamentul pentru transportul mărfurilor pe palete;  Regulamentul de transport al vagoanelor particulare;  Regulamentele privind transportul feroviar al mesageriilor. Contractul internaţional de transport feroviar de mărfuri se încheie între predătorul mărfurilor şi întreprinderea de cale ferată din staţia de încărcare, care acţionează atât în nume propriu, cât şi în numele căilor ferate, care participă la realizarea transportului internaţional respectiv. Contractul de transport se consideră încheiat din momentul în care staţia a preluat marfa şi a confirmat primirea prin aplicarea ştampilei pe scrisoarea de trăsură. Contractul de transport internaţional feroviar de mărfuri se încheie sub forma unui document tipizat, numit scrisoare de trăsură feroviară (Rail Waybill). Ea trebuie redactată în limba oficială a ţării de predare şi se traduce în limba franceză, germană, engleză sau italiană, potrivit CIM. Scrisoarea de trăsură se întocmeşte în mai multe exemplare, şi anume:

143


a) originalul, care însoţeşte transportul pe tot parcursul împreună cu documentele comerciale anexate şi se eliberează destinatarului odată cu marfa şi cu documentele comerciale; b) foaia de expediţie, care este oprită de staţia de destinaţie şi care serveşte la decontarea cheltuielilor de transport între căile ferate; c) avizul şi adeverinţa de primire, care însoţesc marfa până la destinatar, pentru notificarea destinatarului şi confirmarea primirii mărfii de către acesta; d) duplicatul, care rămâne în posesia predătorului după aplicarea ştampilei staţiei de expediţie, care atestă predarea mărfii şi constituie dovada preluării taxelor de transport total sau parţial. Duplicatul se foloseşte de predător la încasarea contravalorii mărfii expediate; e) matca scrisorii de trăsură, care rămâne în staţia de frontieră a ţării de expediţie; f) certificatul scrisorii de trăsură, care însoţeşte transportul până la frontiera ţării de expediţie. Se foloseşte pentru antecalcularea taxelor de transport şi pentru reclamarea reducerilor indirecte la căie ferate de tranzit; g) copia scrisorii de trăsură, care rămâne la staţia de expediere. Scrisoarea de trăsură internaţională conţine menţiuni obligatorii, dar poate cuprinde şi menţiuni facultative. Menţiunile obligatorii sunt:  numele şi adresa predătorului;  denumirea staţiei şi a căii ferate de primire a mărfii;  locul şi data întocmirii scrisorii de trăsură;  nota de transport;  denumirea staţiei de destinaţie;  numele şi adresa destinatarului;  denumirea şi cantitatea mărfii;  felul ambalajului în vederea unei identificări a mărfii;  numărul coletelor;  felul vagonului, numărul şi marca de proprietate a acestuia;  enumerarea

documentelor

anexe

obligatorii,

precum

certificatele veterinare, buletinul de analiză, listele specificative.

144

documentele

vamale,


Menţiunile facultative se referă la:  francarea şi aplicarea tarifelor;  localitatea de vămuire;  transportul mărfurilor până la domiciliul destinatarului;  indicaţii speciale de expediere a mărfii sau de reexpediere. Obligaţiile predătorului sunt: a) să predea marfa pentru transport; b) să plătească taxele de transport; Obligaţiile cărăuşului sunt: a) să transporte toată marfa încredinţată de predător la destinaţia indicată de acesta; b) să elibereze marfa destinatarului indicat de expeditor. Această oligaţie presupune atât predarea mărfii, cât şi eliberarea scrisorii de trăsură. Expeditorul

şi

cărăuşul

răspunde

pentru

neexecutarea

sau

executarea

necorespunzătoare a obligaţiior asumate. Astfel, expeditorul poartă răspundere pentru exactitatea menţiunilor înscrise în scrisoarea de trăsură internaţională, precum şi pentru pagubele create de starea mărfurilor şi ambalajelor, de insuficienţa marcajului, de fapta culpabilă a însoţitorilor mărfurilor. Prin urmare, predătorul este obligat să suporte toate consecinţele care decurg din înscrierea în scrisoarea de trăsură a unor menţiuni incomplete, inexacte ori din înscrierea menţiunilor în alte rubrici ale documentului de transport decât în cele special rezervate. Calea ferată care a primit marfa pentru transport răspunde de executarea transportului pe întregul parcurs până la eliberare. Căile ferate din parcurs răspund solidar pentru neexecutarea sau executarea necorespunzătoare a obligaţiilor ce le revin. Astfel, cărăuşul răspunde pentru pierderea totală sau parţială a mărfii aflate în transport, pentru avarierea acesteia, pentru întârziere în executarea transportului sau pentru pierderea documentelor specificate în scrisoarea de trăsură şi anexate acesteia. În caz de pierdere totală sau parţială a mărfurilor, cărăuşul este obligat să restituie taxele de transport, taxele vamale şi alte cheltuieli, dacă acestea nu au fost incluse în preţul mărfii.

145


Pentru întârziere în executarea contractului de transport, calea ferată plăteşte despăgubiri, calculate în raport cu taxele de transport aferente căii ferate care a provocat întârzierea. Cărăuşul poate fi exonerat de răspundere pentru întârziere în transport, pentru pierderea totală sau parţială a mărfii în următoarele cazuri:  forţa majoră;  natura mărfurilor tranportate;  dispoziţii greşite ale expeditorului sau destinatarului;  încărcare sau descărcare necorespunzătoare efectuate de expeditor sau destinatar;  transportul în vagoane descoperite;  ambalarea incorectă;  calamităţi naturale;  disoziţii ale guvernelor statelor de parcurs. 5. Contractul internaţional auto de mărfuri. Transportul rutier se realizează direct şi rapid, din poartă în poartă (door to door). Contractul internaţional de transport auto de mărfuri este un contract încheiat între expeditor şi cărăuş, prin care cărăuşul se obligă faţă de expeditor ca în schimbul unei taxe de transport să transporte anumite mărfuri şi să le elibereze la destinaţia stabilită. Aceste contract poartă denumirea de scrisoare de trăsură internaţională (International Consigment Note)31. Contractul de transport auto de mărfuri se consideră încheiat când marfa a fost încărcată în autocamion, iar conducătorul auto a semnat scrisoarea de trăsură, de preluare a mărfii. Primul exemplar se remite expeditorului, al doilea însoţeşte marfa până la destinaţie, iar al treilea rămâne la cărăuş. Scrisoarea de trăsură se întocmeşte pentru fiecare autocamion în parte, chiar dacă lotul de marfă expediat este mai mare şi se încarcă pe mai multe autocamioane, aparţinând aceluiaşi cărăuş.

31


146


Principalul act care reglementează contractul internaţional auto de mărfuri este Convenţia referitoare la Transportul Internaţional Rutier – C.M.R. (Convention Relative aux Contrat de Transport Internationale de Marchandise par Route), adoptată la Geneva, la 19.05.1956 şi modificată prin Protocolul încheiat la Geneva la 05.07.1978. Această convenţie se aplică pe întreg lanţul de transport, chiar dacă pe parcurs apar porţiuni când autocamioanele sunt încărcate în vagoane sau pe nave. Marfa rămâne în răspunderea cărăuşului rutier. Scrisoarea de trăsură internaţională atestă, până la proba contrară, încheierea contractului de transport în condiţiile menţionate în documentul respectiv, precum şi primirea mărfurilor de către transportator. La încheierea contractului de transport auto în trafic internaţional, expeditorul şi transportatorul completează şi carnetul T.I.R., valabil pentru un singur transport şi un singur vehicul. În carnetul T.I.R. se înscriu date referitoare la transport, precum denumirea mărfii, cantitatea, valoarea, numărul coletelor, numele şi adresa expeditorului şi destinatarului, ţara de plecare şi de destinaţie, numărul de înmatriculare a vehiculului. Carnetele T.I.R. se verifică, împreună cu marfa, la birourile vamale şi se aplică sigiliile vamale. Efectuarea transportului auto presupune existenţa şi a unei autorizaţii de transport necesară vehiculului. Aceste autorizaţii pot fi date pentru un voiaj tur-retur, care trebuie să se realizeze într-un anumit interval de timp, precizat în acordurile bilaterale sau pot fi date pentru un număr nelimitat de călătorii, fiind vorba de autorizaţii de timp, cuprinzând perioade de valabilitate. Aceste autorizaţii de transport sunt valabile pentru un singur autovehicul şi nu sunt transmisibile. Scrisoarea de trăsură trebuie să cuprindă:  numele şi adresa expeditorului şi a cărăuşului;  locul şi data întocmirii scrisorii de trăsură;  locul şi data primirii mărfii pentru transport;  locul prevăzut pentru eliberarea mărfii;  numele şi adresa destinatarului;  denumirea mărfii şi felul ambalajului;

147


 numărul coletelor, menţionându-se şi marcajele respective;  cantitatea exprimată în kg, precum şi în alte unităţi, după caz (metri liniari, metri cubi, bucăţi, perechi etc.);  instrucţiunile privind formalităţile vamale;  menţiunea că transportul respectiv este supus regimului stabilit prin C.M.R.;  menţiuni privind modul de plată a taxelor de transport;  termenul în care transportul trebuie efectuat;  valoarea declarată a mărfii;  instrucţiunile expeditorului cu privire la conservarea calităţii mărfii în timpul transportului şi manipulărilor;  lista documentelor remise cărăuşului pentru ca acesta să răspundă în caz de rătăcire sau deteriorare a lor;  menţionarea expresă de interzicere a transbordării mărfii în situaţia în care în contractul de vânzare-cumpărare se stipulează acest lucru. Expeditorul este obligat să completeze corect scrisoarea de trăsură internaţională, precum şi de a prezenta la transport mărfurile în stare bună şi ambalate corespunzător. El răspunde faţă de transportator de toate preudiciile pe care acesta le-ar suporta din cauza înscrierii incomplete sau incorecte a menţiunilor obligatorii în scrisoarea de trăsură. Expeditorul răspunde şi pentru întocmirea corectă şi procurarea tuturor documentelor care trebuie să însoţească marfa până la eliberarea ei. Tot expeditorului îi revine obligaţia de încărcare a mărfurilor în autovehicul. El trebuie să se încadreze în termenul de încărcare / descărcare stabilit de normele interne ale ţării de încărcare. Cărăuşul are obligaţia de a verifica exactitatea menţiunilor înscrise în scrisoarea de trăsură referitorare la starea aparentă a mărfii şi ambalajelor, la numărul coletelor, marcajele şi numerele acestora. De asemenea, cărăuşul este obligat să execute transportul în bune condiţii şi în timpul convenit. El poartă răspundere pentru pierderea totală sau parţială a mărfurilor, avarierea lor sau întârzierea în executarea transportului. O marfă poate fi considerată pierdută în cazul în care au trecut 30 de zile de la termenul de eliberare prevăzut în contract sau, în lipsa unui astfel de termen, dacă au trecut 60 de

148


zile de la data predării mărfii de către expeditor cărăuşului. Persoana în drept poate pretinde despăgubirea ce se cuvine pentru marfa pierdută. Cărăuşul poate înscrie diferite menţiuni pe scrisoarea de trăsură, menţiuni care pot conduce la refuzul de plată a mărfii de către destinatar sau la reclamaţii faţă de încărcător. Dacă încasarea mărfii se face prin acreditiv, băncile pot, în cazul unor menţiuni pe scrisoarea de trăsură, să refuze plata. Dacă în scrisoarea de trăsură nu s-a făcut nici o remarcă cu privire la calitatea sau cantitatea mărfii sau ambalajului, există prezumţia că preluarea mărfii de către cărăuş s-a făcut în stare aparent bună. 6. Contractul internaţional de transport aerian de mărfuri. Cea mai dinamică modalitate de transport, fără dubii, este cea aeriană. Contractul internaţional aerian de mărfuri este un contract în baza căruia o parte, numită cărăuş, se obligă faţă de cealaltă parte, numită expeditor ca, în schimbul unei taxe de transport, să transporte pe calea aerului anumite mărfuri la destinaţia convenită şi să le elibereze la acea destinaţie. Contractul internaţional aerian de mărfuri este un contract sinalagmatic, cu titlu oneros şi, conform reglementărilor uniforme în materie, are caracter internaţional dacă punctul de plecare şi punctul de destinaţie a mărfii sunt situate pe teritoriile a două state sau dacă cele două puncte fiind situate pe acelaşi teritoriu, aeronava survolează teritoriul unui astat terţ unde face o escală. Actele internaţionale care reglementează transportul internaţional aerian de mărfuri sunt: a) Convenţia de la Varşovia din 1929; b) Convenţia sanitară internaţională de la Haga din 1933; c) Convenţia de la Chicago din 1944; d) Protocolul de la Haga din 1955; e) Convenţia de la Haga din 1970; f) Convenţia de la Montreal din 1971.

149


Între companiile de navigaţie aeriană există o cooperare internaţională, deoarece numai astfel ele pot acorda servicii de calitate. Cooperarea îmbracă forme de contracte dintr-un domeniu sau altul, care permit fiecărei societăţi să acorde servicii prompte şi să realizeze încasări din cesionări reciproce de servicii sau să le partajeze în mod avantajos. Aceste forme de cooperare au la bază recomandările IATA. Contractul INTERLINE este o formă de cooperare prin care doi transportatori aerieni convin să-şi recunoască reciproc documentele de transport în baza cărora companiile pot îmbarca. În acest scop IATA a elaborat un contract-cadru, care constituie un model în acest sens. Contractul-cadru INTERLINE cuprinde trei părţi: a) În prima parte se prezintă partenerii şi se înscriu angajamentele acestora de a-şi recunoaşte reciproc documentele de transport, precum şi modul de soluţionare a reclamaţiilor, procedurile de arbitraj şi jurisdicţie. b) În partea a doua sunt cuprinse comisioanele pe care cărăuşul le acordă companiei care realizează vânzarea prestaţiilor de transport şi emiterea documentelor (bilete de călătorie, scrisori de transport). Nivelul acestor comisioane este mai mare pentru vânzările către Europa, Asia şi America de Nord. c) Partea a treia cuprinde termenele de înaintare a facturilor pentru transporturile executate în baza documentelor de transport emise de cele două părţi contractante, modul de deconectare reciprocă a soldurilor, moneda de plată şi procedura de corectare a diferenţelor de curs valutar. Contractul de reprezentanţă pentru vânzări generale se încheie între două companii aeriene, care se angajează să se reprezinte reciproc pe piaţa celeialte părţi, ca reprezentant general de vânzări, de legătură cu autorităţile de stat, de efectuare de reclamă în condiţiile respectării instrucţiunior şi regulilor care reglementează tarifele privind prestaţiile efectuate. Se deosebeşte de contractul INTERLINE prin aceea că agentul general poate transfera total sau parţial obligaţiile sale, inclusiv dreptul de vânzare de prestaţii la alte companii sau persoane, care devin un fel de subagenţi.

150


Contractul de operare în pool. În scopul evitării concurenţei, partenerii care operează pe aceeaşi rută încheie contracte „de operare în pool” (operare în comun, în cartel), prin care se stabilesc: partajarea echitabilă a traficului şi un sistem unic de lucru, preţuri sau reduceri de la tarifele publicate similare, precum şi capacitatea navelor care urmează să fie folosite. În acest fel, traficul existent între două ţări este dirijat către sursele partenerilor în pool. Contractul de handling este un tip de contract prin care companiile aeriene îşi asigură serviciile necesare la sol. În contract se prevăd serviciile ce urmează să le presteze, tarifele utilizate şi răspunderea între cărăuş şi agentul de handling. Contractul de handling este reciproc, în sensul că fiecare companie figurează reciproc ca agent de handling. În situaţia în care n-ar exista acest contract, plata serviciilor necesare ar urma să fie efectuată în numerar, imediat după prestarea serviciilor sau chiar în avans. Contractul internaţional de transport aerian se încheie, de regulă, sub forma scrisorii de transport aerian internaţional, cunoscută sub denumirea de Air Waybill sau Air Consigment note. Potrivit Convenţiei de la Varşovia, scrisoarea de transport aerian poate fi întocmită şi sub forma unui titlu reprezentativ al mărfurilor, ipoteză în care va urma regimul general al titlurilor de valoare. Scrisoarea de transport aerian trebuie să conţină următoarele menţiuni de bază: a) punctul de plecare şi de destinaţie; b) menţiunea că transportul este supus Convenţiei de la Varşovia; c) greutatea, volumul, numărul şi dimensiunea coletelor, felul ambalajului, marcajul şi starea mărfii predate la transport; d) documentele anexate la scrisoarea de trăsură necesare îndeplinirii formalităţilor vamale, fiscale, fito-sanitare şi de altă natură; e) numele şi adresa destinatarului, eventual numele şi adresa agentului acestuia, care urmează să preia marfa pe aeroportul de destinaţie; f) menţiuni în legătură cu modul de plată a taxelor de transport şi a celor accesorii; g) numele şi adresa expeditorului.

151


Expeditorul este obligat să întocmească corect scrisoarea de transport internaţional, să procure cărăuşului toate celelalte documente necesare pentru marfă în vederea îndeplinirii formalităţilor vamale sau de poliţie, să aducă marfa la aeronavă în stare bună şi ambalată corespunzător. Expeditorul răspunde faţă de cărăuş pentru orice daună suportată de acesta sau de orice altă persoană angajată de acesta din cauza declaraţiilor insuficiente. Expeditorul răspunde şi pentru faptul că la preluarea mărfii nu a trimis instrucţiunile cu privire la operaţiunile tehnice sau comerciale, pentru a pune pe cărăuş în situaţia de a acţiona în cunoştinţă de cauză. Cărăuşul are obligaţia să încarce marfa pe aeronavă la primire şi să o descarce la destinaţie, să comunice destinatarului sosirea mărfurilor şi să i le elibereze. Eliberarea mărfurilor se face după ce destinatarul achită creanţele care grevează marfa în favoarea cărăuşului, care are un drept de retenţie asupra mărfurilor aflate la bordul mijlocului de transport până la achitarea de către beneficiarii transportului a tuturor sumelor datorate transportatorului. Cărăuşul este obligat să execute transportul în bune condiţii. El este răspunzător de daunele cauzate prin întârziere în executarea transportului, putându-se exonera numai dacă dovedeşte că a luat toate măsurile necesare pentru evitarea pagubelor sau că s-a aflat în imposibilitate de a lua măsurile necesare. Cărăuşul este exonerat de răspundere limitat, dacă atestă că paguba provine din culpa reclamantului sau că este vorba de o culpă comună, ori că pierderea provine din natura sau viciul mărfii. Limitarea răspunderii transportatorului nu operează dacă cel interesat dovedeşte că paguba este rezultatul faptei cărăuşului sau a prepusului său, care au acţionat cu culpă sau dol. Dacă marfa primită de destinatar a fost avariată, acesta trebuie să întocmească un protest imediat ce a descoperit acest lucru, dar nu mai târziu de 7 zile pentru bagaje şi 14 zile pentru mărfuri. Pentru cazurile de întârziere protestul poate fi înaintat, în cel mult, 21 de zile de la data primirii mărfii de către destinatar. La transporturile succesive, efectuate de mai multe companii de transport, răspunderea este solidară, a tuturor companiilor aeriene participante.

152


Dacă transportul se execută combinat, prin utilizarea mai multor modalităţi de transport, dispoziţiile Convenţiei de la Varşovia se aplică numai pentru transportul aerian. 7. Contractul de transport multimodal internaţional de mărfuri. Sub egida UNCITRAL au fost organizate succesiv, la Geneva, între 12-30 noiembrie 1979 şi între 8-24 mai 1980 două conferinţe O.N.U., care s-au finalizat prin elaborarea şi adoptarea Convenţiei Naţiunilor Unite asupra transportului multimodal internaţional de mărfuri. Scopul acestei Convenţii este asigurarea dezvoltării ordonate a transportului multimodal internaţional în interesul tuturor statelor, cu respectarea „problemelor particulare ale ţărilor de tranzit şi facilitarea formalităţilor vamale în acord cu acestea”. Transportul multimodal este transportul de mărfuri efectuat cu, cel puţin, două moduri de transport diferite, în temeiul unui contract de transport multimodal, pornind de la un loc situat în statul unde mărfurile sunt preluate de către antreprenorul de transport multimodal până la locul desemnat pentru livrare într-un stat diferit. Contractul de transport multimodal este contractul în baza căruia un antreprenor de transport multimodal se obligă, în schimbul plăţii unui navlu, să execute sau să facă să se execute un transport multimodal. Contractul de transport multimodal se încheie între expeditor şi antreprenorul de transport multimodal care acţionează în numele şi pe contul său, asumându-şi răspunderea executării contractului. Un contract de transport multimodal va fi supus reglementării Convenţiei de la Geneva, dacă locul de preluare a mărfii de către antreprenorul de transport sau locul de predare a mărfii de către acesta, stabilite conform acordului părţilor, sunt situate într-un stat parte la Convenţie. Antreprenorul de transport multimodal este obligat să livreze marfa preluată de la expeditor la locul stabilit şi destinatarului indicat în contract. El poartă răspundere pentru prejudiciul ce rezultă din pierderea sau avarierea mărfii, precum şi din întârzierea în livrare. Precizând condiţiile în care marfa se poate considera pierdută, avariată sau se poate vorbi de întârziere în livrare, Convenţia stabileşte şi limitele minime ale răspunderii

153


antreprenorului, prevăzând că părţile contractante pot stabili şi limite mai ridicate ale acesteia.

154


Tema 11. INTERMEDIEREA ÎN COMERŢUL INTERNAŢIONAL

Planul 1. Caracteristici generale ale intermedierii în comerţul internaţional; 2. Contractul internaţional de mandat comercial; 3. Contractul internaţional de comision; 4. Contractul internaţional de curtaj; 5. Contractul internaţional de agent; 6. Contractul internaţional de consignaţie; 7. Contractul de concesiune comercială: 7.1. Contractul de concesiune comercială 7.2. Contractul de franchising 7.3. Contractul internaţional de depozit

155


1. Caracteristici generale ale intermedierii în comerţul

Trăsăturile contractelor de intermediere Părţile: intermediarul (mandatarul, comisionarul etc.) şi reprezentatul (mandantul, comitentul etc.)

internaţional. Intermediarul în activitatea comercială internaţională este o prezenţă obişnuită, uneori chiar indispensabilă. A contribuit la această situaţie extinderea ariei geografice a comerţului internaţional şi frecvenţa operaţiunilor pe diferite pieţe, care neputând fi cuprinsă de producătorii sau comercianţii din ţara de origine a mărfii, i-a obligat pe aceştia să recurgă la agenţi locali pentru a fi prezenţi pe respectivele pieţe; au contribuit, de

Caracterele juridice*: - sinalagmatic; - oneros; - consensual.

Izvoarele de bază: - Convenţia de la Geneva din 1983 privind reprezentarea în vânzarea internaţională de mărfuri; - Convenţia de la Haga privind legea aplicabilă contractului de intermediere şi reprezentării; - Principiile UNIDROIT 2004; - Contractele model întocmite de Camera de Comerţ Internaţională de la Paris.

asemenea, complexitatea şi necesitatea eficientizării activităţii comerciale, care a impus deseori recurgerea la profesioniştii, specializaţi în diferite tipuri de operaţii comerciale sau cunoscători ai anumitor pieţe. Din aceleaşi motive s-au înmulţit şi diversificat şi tipurile de intermediari, de la mandatarii şi concesionarii tradiţionali, la curtieri, agenţi sau reprezentanţi comerciali32. Prin intermediere subînţelegem activitatea efectuată de o persoană pe seama şi în interesul unei alte persoane. Regimul juridic al intermedierilor în comerţul internaţional este determinat de conţinutul concret al contractului de mijlocire. Activitatea de intermediere implică în majoritatea cazurilor reprezentarea de către intermediar a persoanei pentru care acţionează. Reprezentarea este convenţia în virtutea căreia o persoană, numită reprezentant, încheie acte juridice cu terţe persoane în numele şi contul altei persoane, numită

* caracterele juridice pot varia, în dependenţă de tipul contractului.

32

reprezentat. Reprezentarea clasică perfectă implică cu necesitate:

Babiuc V. Dreptul Comerţului Internaţional. Bucureşti: “Sylvi”, 2002, p. 101.

156


a) existenţa a trei persoane – reprezentat, reprezentant şi terţa persoană, parte în contractul perfectat; b) reprezentantul să acţioneze în numele şi pe contul reprezentatului. În situaţia în care reprezentantul nu a acţionat în numele altuia, dar în nume propriu, însă în toate cazurile în contul lui dominus negotti, reprezentarea este imperfectă. Pentru ca reprezentarea să-şi producă efectele juridice, trebuie să îndeplinească următoarele condiţii esenţiale: a) existenţa împuternicirii date de reprezentat anterior îndeplinirii actului juridic, în cursul negocierii sau ulterior perfectării raportului juridic; b) raportul de reprezentare să fie adus la cunoştinţa terţilor interesaţi, pe calea declaraţiei exprese a reprezentatului, fie din alte împrejurări neechivoce; c) reprezentantul să activeze doar în limitele împuternicirii primite; d) reprezentantul să manifeste voinţa de a reprezenta pe reprezentat. În ceea ce ţine de volumul şi tipul împuternicirilor, reprezentarea poate fi generală sau specială. 2. Contractul internaţional de mandat comercial. Contractul de mandat comercial este acel contract prin care o persoană, numită mandatar, se obligă, în schimbul unei sume de bani, să trateze pe seama altei persoane, numită mandant, o afacere determinată ce reprezintă un act de comerţ33. Contractul de mandat se încheie între mandant şi mandatar. Mandantul trebuie să aibă capacitatea comercială, actele fiind încheiate întotdeauna în contul său şi pentru el. Mandatarul, de regulă, nu e obligat să aibă capacitate comercială. Elementele proprii care individualizează configuraţia mandatului comercial sunt următoarele:  mandatul comercial poate fi numai convenţional;  reprezentarea este de natura contractului şi nu de esenţa lui;  mandatul comercial este întodeauna cu titlul oneros;

33


157


 mandatarul este împuternicit de a face actele necesare executării operaţiunii cu care a fost însărcinat, chiar dacă nu au fost prevăzute în contract;  mandatul comercial se revocă numai pentru motive întemeiate. Contractul de mandat comercial este folosit în activitatea de intermediere a agenţilor comerciali. Ei au calitatea de comerciant, exercitând activitatea intermediară în mod independent şi cu titlu profesional. Mandatarul este obligat să execute mandatul în conformitate cu împuternicirea dată şi cu instrucţiunile mandantului, îndepărtându-se de la ele sau depăşindu-le numai dacă nu poate obţine indicaţii suplimentare în timp util şi dacă această depăşire este în interesul mandantului. Mandatarul trebuie să execute personal mandatul încredinţat, cu excepţia cazului când prin contract s-a prevăzut posibilitatea substituirii mandatarului cu o altă persoană. Mandatarul este obligat să informeze terţul cu care încheie contractul despre împuternicirea în temeiul căreia acţionează. Mandantul este obligat să pună la dispoziţia mandatarului mijloacele necesare pentru executarea mandatului. Astfel, mandantul trebuie să pună la dispoziţia mandatarului toate informaţiile şi documentaţiile deţinute de el, care ar fi utile mandatarului pentru îndeplinirea împuternicirii sale. Dacă pentru executarea mandatului sunt necesare unele cheltuieli, mandantul trebuie să avanseze sumele de bani în cauză, neputându-le lăsa pe seama mandatarului. Mandantul are obligaţia să plătească mandatarului remuneraţia datorată pentru executarea mandatului. Remuneraţia datorată este prevăzută în contract. De asemenea, mandatarul este obligat să restituie cheltuielile efectuate de mandatar pentru executarea mandatului. Contractul de mandat comercial încetează fie prin expirarea termenului eventual fixat pentru executarea sa, fie prin executarea totală a împuternicirii, fie prin moartea mandatarului, deoarece este un contract intuitu persoane, fie prin renunţarea mandatarului. Conţinutul unui contract de mandat comercial, pe lângă drepturile şi obligaţiile părţilor, trebuie să mai conţină:

158


 numele şi adresa celor două părţi;  definirea obiectului de activitate;  definirea procedurii şi modului de conlucrare între cele două părţi, sistemul de comunicaţii şi de informare;  delimitarea teritoriului în care mandatarul poate să-şi desfăşoare activitatea;  durata de valabilitate a mandatului şi situaţiile în care să fie retras;  penalităţi şi daune-interese pentru abateri de la onorarea obligaţiilor asumate;  reglementarea modului de soluţionare a litigiilor, inclusiv pe calea arbitrajului internaţional. Capacitatea părţilor în contractul internaţional de mandat comercial se determină potrivit prevederilor lui lex personalis, respectiv de legea naţională. Fondul şi efectele contractului internaţional de mandat comercial sunt guvernate de lex voluntatis. În situaţia în care părţile nu desemnează lex contractus, se admite, în general, că legea locului de executare, care, de obicei, este legea sediului mandatarului, primeşte incidenţă cu referire la contract. Această soluţie adoptată pe scară largă de practica internaţională, asigură un regim juridic unitar contractului internaţional de mandat comercial, implicând aplicarea lui lex loci executionis atât fondului şi efectelor raportului contractual dintre mandant şi mandatar, cât şi deseori actului încheiat de mandatar cu terţul. 3. Contractul internaţional de comision. Contractul de comision este contractul prin care o parte, numită comisionar, se obligă faţă de cealaltă parte, numită comitent, să încheie acte juridice în nume propriu, dar în contul comitentului, în schimbul unei remuneraţii, calculată procentual la cifra de afaceri şi numită comision34. Caracteristic contractului de comision este, înainte de toate, faptul că, spre deosebire de mandatar, comisionarul încheie acte juridice cu terţul din nume propriu, dar în contul comitentului, care nu este cunoscut terţului ca, de altfel, nici relaţia de intermediere dintre comitent şi comisionar.

34


159


Contractul de comision este un contract sinalagmatic, consensual, cu titlu oneros şi nu poate fi revocat pe cale unilaterală. Comitentul trebuie să aibă capacitate comercială, deoarece comisionarul încheie acte de comerţ cu terţul din împuternicirea sa şi pe contul său. Acţionând faţă de terţ în nume propriu, comisionarul este un comerciant şi trebuie să justifice capacitatea necesară încheierii de acte de comerţ. De regulă, comisionarul îşi face o profesie din operaţiile de intermediere, adesea foarte rentabile prin comisionul pe care îl produc. În baza contractului de comision, comitentul are un drept la acţiune numai împotriva comisionarului, nu şi contra terţilor cu care acesta din urmă a contractat. Aceasta îl deosebeşte de contractul de mandat, care conferă mandantului un drept la acţiune atât împotriva terţilor cu care a contractat mandatarul, cât şi contra mandatarului, când acesta a garantat îndeplinirea obligaţiilor asumate de către terţii contractanţi. Comisionarul răspunde faţă de comitent de încheierea operaţiei cu terţul, dar nu şi de îndeplinirea obligaţiilor asumate de acesta, cu excepţia cazului când s-a stipulat clauza del credere, prin care comisionarul se angajează să garanteze comitentului executarea prestaţiei de către contractant. Pentru activitatea sa, comisionarul este plătit de către comitent prin comision. Comitentul, de asemenea, este obligat să-i restituie comisionarului şi cheltuielile suportate cu ocazia executării împuternicirii şi să-l despăgubească de pierderile suportate. În contractul internaţional de comision, capacitatea părţilor va fi stabilită de legea personală, respectiv de legea naţională. Fondul şi efectele contractului primesc incidenţa legii desemnate de părţi prin acordul lor comun. Dacă părţile omit să aplice principiul lex voluntatis, sarcina determinării lui lex causae revine judecătorului. Soluţia asupra căreia s-a oprit majoritatea practicii şi doctrinei dă preferinţă legii locului de executare. Deseori, locul de executare coincide cu sediul comisionarului.

160


4. Contractul internaţional de curtaj. Contractul internaţional de curtaj este un contract prin care o persoană, numită curtier, se obligă ca în schimbul unei sume de bani, numită curtaj, să procure celeilalte părţi, numită client, un cocontractant35. În toate cazurile curtierul este un comerciant independent, care acţionează în nume propriu şi al cărui comerţ constă din intermedierea ce o execută cu titlu de profesie. Rolul său este de a pune în legătură pe client cu un partener de comerţ în scopul încheierii unui contract. Curtierul înlesneşte afaceri fără a interveni în contract şi nu poartă nici o răspundere referitor la executarea sau neexecutarea contractului a cărui încheiere a intermediat-o. Pentru serviciile acordate clientului, curtierul primeşte o indemnizaţie numită curtaj. Conform practicii comerciale, curtajul se datorează, în principiu, din momentul încheierii contractului respectiv. În practica comercială internaţională, în majoritatea cazurilor, curtierul dobândeşte dreptul de a fi remunerat numai prin încheierea contractului între client şi terţ, chiar dacă acesta nu a fost executat. Împrejurarea că clientul şi curtierul au sediul în state diferite conferă contractului de curtaj caracter internaţional. În cazul contractului internaţional de curtaj, capacitatea clientului şi a curtierului este guvernată de lex personalis sau legea naţională. Fondul şi efectele acestui contract cad sub incidenţa legii determinate de părţi potrivit principiului lex voluntatis. În situaţia în care părţile nu au desemnat legea aplicabilă, practica jurisdicţională oscilează între a aplica legea în vigoare la sediul curtierului, care adesea este legea în vigoare în statul unde a fost încheiat ori se va încheia contractul intermediat, sau legea în vigoare la sediul reprezentatului. Doctrina opinează pentru aplicarea legii ţării în care curtierul îşi exercită activitatea. Această soluţie vizează ipoteza în care curtajul este practicat de un curtier profesionist. Atunci când curtajul este realizat de un curtier întâmplător, doctrina opinează în sensul

35


161


supunerii contractului internaţional de curtaj legii statului pe teritoriul căruia a fost încheiat sau urmează a fi încheiat contractul intermediat de curtier. 5. Contractul internaţional de agent. Contractul de agent (agency) este un contract încheiat între o parte, numită agent, care se obligă, în schimbul unui comision, să trateze afaceri în numele şi pe seama altei părţi, numită principal36. Agentul comercial este intermediarul care, cu titlu de profesie obişnuită, negociază şi încheie vânzări, cumpărări, închirieri, prestări de servicii în numele şi pe contul producătorilor sau comercianţilor. Pentru serviciile de intermediere, agentul este plătit printr-o sumă procentuală, calculată la cifra de afaceri, realizată în contul reprezentatului. Contractul de agent se încheie, de regulă, în formă scrisă şi pentru o perioadă determinată. Dacă contractul a fost încheiat pe o durată nedeterminată, oricare dintre părţi îl poate denunţa în scris. Agentul are obligaţia să îndeplinească împuternicirea dată de principal şi să vegheze asupra intereselor acestuia ca un bun comerciant. Agentul răspunde numai pentru încheierea contractelor cu terţii, dar nu şi pentru executarea obligaţiilor acestora, cu excepţia cazului când a intervenit în plus o convenţie del credere cu mandantul. El este, de asemenea, obligat să păstreze secretul asupra afacerilor reprezentatului (principal), chiar şi după expirarea contractului. Agentul se comportă ca un mandatar cu reprezentare, având nevoie pentru încheierea afacerilor cu terţii în numele şi pe seama reprezentatului, de o împuternicire scrisă din partea acestuia. Principalul este obligat să coopereze cu agentul pentru realizarea mandatului acestuia, punându-i la dispoziţie toate documentele necesare. De asemenea, el este obligat să plătească agentului comisionul cuvenit, precum şi eventuala compensaţie suplimentară pentru clientela dobândită.

36


162


6. Contractul internaţional de consignaţie. Contractul de consignaţie este un contract în baza căruia o persoană numită consignant, încredinţează altei persoane, numită consignatar, anumite bunuri mobile pentru a fi vândute la un anumit preţ, într-un termen determinat, plătindu-i pentru această activitate o sumă stabilită sub formă de cotă procentuală din preţul vânzării, numită comision37. Consignaţia se analizează ca o specie a contractului de comision, unde consignantul, prin analogie, deţine poziţia de comitent, iar consignatarul pe cea a unui comisionar. Spre deosebire, însă, de acesta, consignatarul are atribuţii mai limitate, în sensul că încheie numai acte de vânzare nu şi de cumpărare. Pe de altă parte, el îşi asumă o serie de obligaţii, decurgând din faptul că devine şi depozitar al mărfurilor pe care se angajează să le desfacă propriilor săi clienţi. Vinderea bunurilor se face la un preţ stabilit anticipat de consignant. Consignantul trebuie să aibă capacitatea de a încheia acte de comerţ, deoarece actele juridice de vânzare se încheie pe seama sa. Consignatarul trebuie să aibă capacitate deplină de exerciţiu, deoarece el încheie contractele în nume propriu. De regulă, consignatarul este un comerciant, care încheie asemenea acte juridice cu caracter profesional. Contractul de consignaţie este un contract sinalagmatic, consensual şi cu titlu oneros. Consignantul are următoarele obligaţii:  să predea consignatarului mărfurile la termenele de livrare şi în condiţiile convenite. El răspunde pentru cantitatea şi calitatea produselor;  să plătească remuneraţia cuvenită consignatarului;  să restituie cheltuielile făcute de consignatar în legătură cu îndeplinirea sarcinilor primite. Consignatarul este obligat:  să ia măsurile necesare pentru păstrarea şi conservarea mărfurilor primite;  să execute mandatul dat de consignant;  să prezinte darea de seamă consignantului asupra îndeplinirii mandatului său.

37


163


Consignatarul este obligat să restituie consignantului bunul încredinţat în consignaţie, dacă acesta nu a fost vândut în termenul convenit. În caz de faliment al consignatarului, consignantul va putea revendica bunurile încredinţate sau preţul lor neachitat. 7. Contracte comerciale cu funcţii apropiate de intermediere. 7.1. Contractul de concesiune comercială. Prin contractul de concesiune comercială exclusivă, un comerciant independent, numit concesionar, primeşte dreptul de a fi aprovizionat cu anumite mărfuri ale unui producător, numit concedent, pe care le comercializează în nume şi în cont propriu 38. Trăsăturile specifice ale contractului de concesiune comercială sunt: a) Concesiunea are ca obiect mărfuri determinate, pe care concedentul se obligă să le vândă numai concesionarului, care activează pe un teritoriu determinat prin contract. Concesionarul se obligă să comercializeze mărfurile respective pe raza teritoriului stabilit în contract şi să nu cumpere mărfuri similare de la un alt producător. b) Concesionarul activează în calitate de comerciant independent, în nume şi pe cont propriu, cumpărând mărfurile şi revânzându-le clientelei locale pe care şi-o formează. c) Beneficiul concesionarului se realizează din diferenţa de preţ dintre cel de cumpărare şi cel de vânzare şi încasarea unui comision, aşa cum se practică în cadrul celorlalte forme de intermediere. d) În practica comercială, durata contractului de concesiune este scurtă, de regulă un an, şi în funcţie de rezultate poate fi reînnoit. 7.2. Contractul de franchising. Contractul de franchising este operaţiunea prin care o persoană, franchisor, acordă unei alte persoane, franchisee, concesiunea unei mărci de fabrică sau de serviciu, precum şi ansamblul de metode şi mijloace de comercializare, care să asigure exploatarea şi gestiunea în condiţii de rentabilitate. Contractul de franciză este un contract bilateral, consensual, intuitu personae, comutativ şi cu titlu oneros. Acesta se caracterizează prin următoarele trăsături: 38


164


 colaborarea continuă dintre părţi pe toată durata contractului;  partenerii nu se află în raporturi de subordonare; activitatea franchisee-ului se desfăşoară în mod independent, pentru el şi în contul său;  folosirea numelui comercial şi a mărcii franchisor-ului pentru mărfurile produse şi comercializate sau serviciile prestate;  plata unei remuneraţii de către franchisor. Clauzele esenţiale ale contractului de franchising sunt:  drepturile franchiser-ului;  drepturile franchisee-ului;  bunurile şi / sau serviciile care urmează a fi transmise (prestate) franchisee-ului;  obligaţiile franchiser-ului;  obligaţiile franchisee-ului;  condiţiile efectuării plăţilor de către franchisee;  durata contractului, care trebuie să fie suficient de lungă pentru a permite franchiseeului să-şi amortizeze investiţiile iniţiale, efectuate în condiţiile franchisei;  temeiurile pentru orice modificare sau prelungire ulterioară a contractului;  condiţiile în care franchisee-ul poate să înstrăineze afacerea constituită în condiţiile franchisei şi drepturile preferenţiale ale franchiser-ului în vederea procurării acestei afaceri;  regulile de utilizare a semnelor distinctive, denumirii de firmă, mărcii comerciale, mărcii de serviciu, logotipului sau altor drepturi ale franchiser-ului de către franchisee;  drepturile franchiser-ului în ceea ce priveşte adaptarea franchisei la unele metode şi condiţii noi sau modificate;  condiţiile de desfacere a contractului;  dispoziţiile cu privire la transmiterea promptă a bunurilor tangibile şi intangibile ale franchiser-ului sau ale altui proprietar, după expirarea contractului de franchising. În contractul de franchising, cele două părţi au interese convergente. Franchiser-ul este interesat să pătrundă pe pieţele internaţionale, franchisee-ul are interesul să beneficieze de mijloacele concedentului în derularea afacerii.

165


Avantajul franchiser-ului este că fără cheltuieli de investiţii poate acţiona pe o piaţă externă. În acelaşi timp, franchiser-ul poate să-şi diversifice activitatea, operând acţiuni de extindere şi amplificare a afacerii prin reinvestiţii. Valorificând cu dibăcie mijloacele puse la dispoziţie de concedent, franchisee-ul îşi poate asigura o clientelă stabilă şi îşi poate extinde operaţiunile comerciale. Contractul de franchising are ca obiect acordarea de către un comerciant-producător, numit franchiser, a dreptului de a vinde anumite bunuri sau de a presta anumite servicii şi de a beneficia de un sistem de relaţii care conţine marca, renumele, know-how-ul şi asistenţă unui comerciant persoană fizică sau juridică, numit franchisee, în schimbul unui preţ constând într-o sumă de bani iniţială şi o redevenţă periodică, numită franchise fee39. Obligaţiile şi drepturile franchiser-ului asumate prin contract sunt: a) să pună la dispoziţia franchisee-ului o marcă de fabrică, de comerţ sau de servicii, după caz; b) să pună la dispoziţia franchisee-ului licenţa şi know-how-ul, sau a unui proces deja existent de fabricaţie şi de distribuţie; c) să acorde partenerului asistenţă tehnică în domeniile pregătirii profesionale, instalării, conducerii etc.; d) să se ocupe de publicitatea produsului sau serviciului respectiv, scutind pe franchisee de cheltuieli de publicitate; e) să stabilească şi să asigure sortimentul mărfurilor sau serviciilor, să asigure aprovizionarea ritmică, constituirea stocurilor, completarea colecţiilor, modelelor; f) pentru acordarea dreptului de comercializare şi asistenţei primeşte de la franchisee: - taxa de intrare; - o redevenţă stabilită în procente sau c o cotă fixă din desfacerile realizate de franchisee. Franchisee-ul are următoarele obligaţii: a) să se conformeze unor politici şi unor reguli stabilite de franchiser, renunţând, într-o anumită măsură, la independenţa sa;

39


166


b) să desfacă produsele sau să presteze serviciile în cauză, cu respectarea strictă a condiţiilor contractuale; c) să respecte zona teritorială în care activează, potrivit contractului; d) să investească mijloacele materiale şi băneşti pentru a putea pune în aplicare formula de lucru a franchiser-ului; e) să acorde dreptul de control franchiser-ului, privind respectarea strictă a metodelor, tehnicilor de comercializare sau de prestare de servicii şi privitor la calitatea publicităţii efectuată pe plan local; f) să realizeze o anumită cifră de afaceri, în caz contrar suportând unele penalizări. 7.3. Contractul internaţional de depozit. Contractul internaţional de depozit este contractul în baza căruia o persoană, numită deponent, încredinţează spre păstrare altei persoane, numită depozitar, unul sau mai multe bunuri, depozitarul obligându-se ca, în schimbul unei sume de bani (taxa de depozit) să le conserve, să le păzească şi să le restituie la prima cerere40. Contractul de depozit are caracter real, deoarece se formează ca urmare a predării efective a bunurilor în posesia depozitarului. Depozitarul se obligă să conserveze bunul, iar încălcarea acestei obligaţii atrage răspunderea contractuală. De asemenea, depozitarul se obligă să nu folosească bunurile, să păstreze secretul operaţiei şi să le restituie la cerere. Contractul internaţional de depozit se încheie în formă scrisă, comportând întocmirea a trei înscrisuri diferite, dar cu conţinut identic, şi anume: talonul, recipisa de depozit şi warrant-ul. Talonul rămâne în registrul administraţiei depozitului şi are valoare probatorie, constituind dovada existenţei contractului de depozit. Recipisa de depozit şi warant-ul sunt titluri de credit nominative, la purtător sau la ordin, în care se încorporează marfa depozitată şi care se remit deponentului. Pentru ca recipisa de depozit şi warrant-ul să poată fi negociate ca titlu de credit, ele trebuie să conţină o serie de menţiuni obligatorii:  denumirea şi sediul depozitului general; 40


167


 numărul curent din registrul în care au fost înscrise mărfurile depozitate şi data emiterii documentelor;  numele şi sediul deponentului;  natura, calitatea şi valoarea mărfii predate;  plata taxelor de import ori export şi poliţa de asigurare;  termenul de păstrare a bunurilor depozitate. Transmiterea acestor titluri se face prin gir. Orice depozit este supus legislaţiei naţionale a statului pe teritoriul căruia funcţionează.

168


Tema 12. CONTRACTE MODERNE ŞI COMPLEXE

Planul 1. Contractul internaţional de leasing; 2. Contractul internaţional de factoring; 3. Contractul internaţional de licenţă; 4. Contractul internaţional de consulting-engineering.

169


1. Contractul internaţional de leasing.

Trăsăturile contractului international de leasing

Tranzacţiile de leasing, fiind o sursă importantă de finanţare comercială, s-au dezvoltat în mod spectaculos pe parcursul ultimelor decenii. Există mai mulţi factori care au determinat această evoluţie: o creştere a flexibilităţii în finanţarea

Părţile: producătorul (vânzătorul), finanţatorul şi utilizatorul.

comercială, necesitatea de a dota agenţii economici cu

Caracterele juridice:

ce decurg din transferul dreptului de proprietate, precum şi

- sinalagmatic; - oneros; - consensual.

riscul incapacităţii echipamentelor de a atinge parametrii

Izvoarele de bază: - Convenţia UNIDROIT privind leasingul financiar de la Ottawa din 28 mai 1988.

echipamente şi alte mijloace de producţie moderne etc. Achiziţionarea de echipamente necesită un efort financiar considerabil. În plus, cumpărătorii trebuie să suporte şi riscurile

economici şi tehnici planificaţi. Leasingul a fost soluţia pentru problemele legate de obţinerea de facilităţi creditare, precum şi pentru

preocuparea

băncilor

de

a

obţine

garanţii

corespunzătoare pentru creditele acordate. Potrivit unor opinii, leasing-ul este o operaţiune juridică prin care o persoană cumpără un bun spre a-l închiria unei alte persoane41. Autorul Tudor R. Popescu susţine că prin leasing se subînţelege, în genere, acea operaţiune juridică prin care o persoană (de obieci, o societate specializată în acest scop) cumpără un bun spre a-l închiria unei alte persoane, numită utilizator (care, în mod obişnuit, este tot o întreprindere), care la sfârşitul contractului de locaţiune are un drept de opţiune între trei posibilităţi, şi anume: de a continua contractul de locaţiune, de a-l rezilia ori de a cumpăra bunul respectiv contra unui preţ convenit, în aşa fel încât să ţină seama, cel puţin în parte, de vărsămintele efectuate cu titlu de chirie (adică de

41

Mazilu D. Dreptul comerţului internaţional. Partea Specială. Bucureşti: “Lumina Lex”, 2000, p. 296.

170


amortizarea bunului pe această cale şi deci de valoarea lui reziduală)42. Obiectul contractului de leasing îl constituie închirierea temporară a bunurilor, cel mai frecvente fiind maşinile şi utilajele. Pe plan internaţional, leasing-ul este reglementat de Convenţia UNIDROIT privind leasingul financiar internaţional de la Ottawa din 28 mai 1988. Potrivit art. 1 al. (2) al Convenţiei UNIDROIT privind leasingul financiar internaţional, operaţiunea în cauză are următoarele caracteristici43: a) utilizatorul alege echipamentul şi furnizorul, fără a face apel, de o manieră determinantă, la competenţa finanţatorului; b) achiziţia echipamentului revine finanţatorului în virtutea unui contract de leasing încheiat sau ce urmează să se încheie între finanţator şi utilizator, de care furnizorul are cunoştinţă; c) chiriile prevăzute în contractul de leasing sunt calculate ţinând cont, mai ales, de armonizarea totalităţii sau a unei părţi din consumul echipamentului. În Republica Moldova, leasing-ul este reglementat de Legea cu privire la leasing din 28.04.2005. Principalele elemente ale leasing-ului sunt: a) cumpărarea unor bunuri de către o societate specializată, numită societate de leasing, care devine proprietara acestor bunuri, dobândite numai cu scopul închirierii lor imediate; b) punerea bunurilor, prin intermediul unui contract de locaţie, la dispoziţia unei persoane, care le va utiliza contra unei chirii; c) facultatea acordată utilizatorului de a cumpăra la sfârşitul contractului, toate sau numai o parte din bunurile închiriate contra unui preţ convenit în aşa fel, încât se ţine seama, cel puţin în parte, de vărsămintele efectuate cu titlu de chirie. Potrivit legislaţiei naţionale, clauzele pe care trebuie să le cuprindă contractul de leasing sunt: Mămăligă I., Leasingul – contract modern în dreptul comerţului internaţional, în Revista Naţională de Drept, 2014, nr. 5, p. 42. 43 Mămăligă I., Leasingul – contract modern în dreptul comerţului internaţional, în Revista Naţională de Drept, 2014, nr. 5, p. 43. 42

171


 părţile contractante;  destinaţia şi denumirea echipamentului, caracteristica lui, termenul furnizării şi locul de aflare la locatar;  partea căreia i se acordă dreptul de a alege echipamentul şi furnizorul acestuia;  drepturile şi obligaţiile părţilor privind transportarea, recepţia, păstrarea, montarea şi exploatarea echipamentului;  durata contractului care corespunde cu termenul de amortizare a echipamentului sau este aproximativ egală cu acest termen;  cuantumul chiriei pentru întreaga perioadă a leasingului, care include costul integral al echipamentului la preţurile valabile la data încheierii tranzacţiei, ordinea, modul forma şi termenul plăţii ei, sancţiunile pentru neefectuarea sau efectuarea tardivă a acestei plăţi;  posibilitatea de cesiune către terţ a drepturilor de folosinţă a echipamentului;  modul de folosire a echipamentului la expirarea contractului;  răspunderea părţilor pentru neexecutarea sau executarea neadecvată a contractului, modul de soluţionare a litigiilor;  condiţiile de modificare sau de reziliere a contractului;  sediul, datele referitoare la băncile părţilor şi semnăturile părţilor;  alte clauze convenite de părţi, ce nu contravin legislaţiei. Contractul de leasing cuprinde o sumă de acte juridice, marcate de interdependenţa dintre ele. Această sumă nu este o juxtapunere, ci un tot unitar, de sine stătător, în care se contopesc o vânzare, un mandat, o locaţie şi o promisiune unilaterală de vânzare. În acest sens, contractul de vânzare-cumpărare se încheie între vânzător şi finanţatorulcumpărător. Obiectul acestui contract este ales de utilizator, care tratează cu vânzătorul toate elementele vânzării. Finanţatorul va plăti preţul pe baza procesului verbal de predare, încheiat între vânzător şi utilizator. Contractul de mandat se încheie între finanţator ca mandant şi utilizator ca mandatar. Utilizatorul acţionează în numele finanţatorului, dar nu primeşte indicaţii de la acesta. Contractul de locaţiune intervine între creditorul locator (finanţator) şi utilizatorul locatar. Acest contract este precedat de o promisiune de locaţie sinalagmatică, în sensul că

172


finanţatorul promite că bunul pe care îl cumpără acesta îl va da în locaţie, iar utilizatorul promite că-l va lua în calitate de locatar. Promisiunea unilaterală de vânzare aparţine finanţatorului şi operează la finele contractului de leasing. Obligaţia de livrare şi instalare a materialului comandat, care în cadrul locaţiei ar cădea în seama locatorului finanţator, în cazul leasing-ului se execută către utilizator de către vânzător, care este terţ faţă de contractul de locaţie. Prin urmare, răspunderea pentru întârzierea în livrare cât şi prin orice defect care ar putea tulbura folosirea echipamentului închiriat, cade în sarcina vânzătorului şi operează direct faţă de utilizator. De asemenea, obligaţia de a asigura materialul livrat, garanţia pentru viciile ascunse, precum şi obligaţia de a asigura utilizatorului locator o posesie liniştită i se atribuie tot vânzătorului. Creditorul finanţator este obligat să plătească preţul vânzătorului, precum şi să fixeze durata primară a locaţiunii, denumită şi perioadă irevocabilă. Utilizatorul are în contractul de leasing obligaţiuni multiple, obligaţia principală fiind aceea de plată a chiriei. Ratele de chirie se plătesc, de regulă, lunar şi se calculează prin acordul locatorului cu locatarul. Chiria de leasing se poate calcula astfel: a) se determină preţul real al bunului; b) se stabileşte comisionul care revine societăţii de leasing; c) se calculează cotele de amortizare a bunului; d) se determină profitul; e) pe baza acestor elemente se stabileşte rata de leasing (chiria).

173


Un exemplu de contract internaţional de leasing, de

Trăsăturile contractului internaţional de factoring

proporţii, este cel încheiat în martie 2010 între compania de stat

Părţile: aderentul, factorii şi clienţii.

aceeaşi modificaţie. Valoarea tranzacţiei este de 35,5 milioane


a fost achitată de AIR MOLDOVA, restul fiind acoperit prin

- sinalagmatic; - oneros; - consensual; - de adeziune; - cu executare succesivă; - intuitu personae (în ce ţine de aderent).

consorţiul a 4 bănci locale44.

AIR MOLDOVA şi compania braziliană EMPRESA BRASILIERA DE AERONAUTICA privind procurarea în leasing a unei aeronave de tip Embraer 190 LR, cu livrarea ulterioară a unui avion cu

euro, iar termenul de leasing este de 10 ani. Doar 10% din sumă

2. Contractul internaţional de factoring. Factoring-ul a apărut în practica engleză, încă în secolul al XVIII-lea, dar a dobândit amploare deosebită în S.U.A. în condiţiile comerţului cu coloniile, iar mai apoi a intervenit o

Izvoarele de bază: - Convenţia UNIDROIT cu privire la factoring-ul internaţional din 28 mai 1988 de la Ottawa.

reglementare legală, „The Factoring Act” din 1889 şi mai recent o lege din 1923. În sfârşit „The Uniform Commercial Code” cuprinde dispoziţiile menite să faciliteze operaţiile efectuate prin intermediul factoring-ului45. Factoring-ul este tot mai mult utilizat în diferite ţări europene, chiar în pofida legislaţiilor care nu sunt de natură să-i faciliteze dezvoltarea. Amploarea impresionantă pe care a luat-o această instituţie, deşi nu şi-a atins încă maturitatea juridică, este suficientă să demonstreze măsura în care instituţia factoring-ului corespunde exigenţelor unui comerţ internaţional modern. Mari societăţi comerciale, institute financiare şi de credit s-au specializat în operaţii de factoring pe plan intern şi internaţional, constituind chiar grupuri de societăţi în acest scop.

Mămăligă I., Leasingul – contract modern în dreptul comerţului internaţional, în Revista Naţională de Drept, 2014, nr. 5, p. 40. 45 Florescu D.A.P., Pîrvu L.-N. Contractele de comerţ international. Bucureşti: “Universul Juridic”, 2007, p. 168. 44

174


Factoring-ul este un contract complex prin care o parte, numită aderent, transferă în proprietate o anumită categorie a creanţelor sale unei alte părţi, numită factor care, în schimbul unui comision, se obligă să achite aderentului valoarea lor, subrogându-se în drepturile acestuia faţă de debitorii creanţelor cedate şi pe care urmează să le încaseze46. Potrivit altor opinii, contractul de factoring este acela care intervine între două persoane dintre care una, numită factor, îşi asumă obligaţia ca în contra unui comision să realizeze toate creanţele pe care partea contractantă, numită aderent, se obligă să i le transmită contra plată, subrogându-l pe factor în toate drepturile sale47. Actul internaţional care reglementează factoring-ul este Convenţia UNIDROIT cu privire la factoring-ul internaţional din 28 mai 1988 de la Ottawa. În cadrul factoring-ului, vânzătorul, după ce a vândut mărfurile, mai vinde şi creanţele pe care le are împotriva cumpărătorilor de mărfuri. De fapt, lucrurile se petrec în felul următor: aderentul, printr-un contract încheiat cu factorul, îi cedează acestuia toate creanţele sale, contra plăţii valorii acestora, pe care factorul urmează să le încaseze la scadenţă. Riscul insolvabilităţii debitorilor cât şi a neplăţii la termen de către aceştia revine factorului, fără posibilitatea pentru acesta de a se întoarce cu recurs împotriva aderentului. La operaţia de factoring participă trei persoane, şi mai cu seamă: aderentul (vânzător sau furnizor), factorul (cesionar al creanţelor) şi clientul (cumpărătorul mărfii sau beneficiarul serviciilor). Dacă operaţia de factoring se realizează pe plan internaţional, intervine şi a patra persoană – factorul la import, adică factorul din altă ţară, căruia factorul iniţial (factor la export) i-a recedat creanţele ce-i fuseseră vândute de către aderent. Factorul este obligat să plătească aderentului toate facturile pe care le-a aprobat în prealabil, neacceptând facturile acelor clienţi, care pe plan comercial prezintă prea puţină garanţie. Plata creanţelor se face pe data cedării acestora pe măsura prezentării facturilor. De regulă, facturile sau copiile lor legalizate se prezintă la anumite intervale convenite cu un borderou, pe care sunt înscrise toate facturile din perioada considerată, cu toate garanţiile lor şi documentele justificatoare. 46 47

Gribincea L. Dreptul comerţului internaţional. Chişinău: “Reclama”, 1999, p. 307. Florescu D.A.P., Pîrvu L.-N., op. cit., p. 168.

175


Pentru a-l plăti pe aderent, factorul îi deschide un cont curent, în care prevede şi un credit de un anumit plafon pentru fiecare client agreat. La primirea facturilor cu actele justificative şi chitanţa subrogatorie, valoarea nominală a acestora se înscrie de către factor la credit, iar comisionul şi eventualul agio (sumă reţinută în situaţia în care aderentul utilizează creditul înainte de exigibilitatea creanţelor transmise) sunt înscrise la debit. Factorul subrogat aderentului are şi unele drepturi împotriva debitorilor cedaţi, cărora le poate opune toate excepţiile creanţei sau le poate intenta acţiune în plată. Aderentul are obligaţia de a plăti comisionul convenit, precum şi de a înscrie pe factură invitaţia adresată debitorului de a plăti direct factorului, menţiunea de subrogare pe facutră fiind obligatorie. De asemenea, aderentul este obligat să garanteze factorului existenţa creanţei, scop în care este dator să coopereze cu acesta, informând-ul despre toate cauzele care ar putea afecta creanţa. În plus, el trebuie să notifice debitorului existenţa subrogaţiei şi îndatorirea de a plăti factorului. 3. Contractul internaţional de licenţă. Prin contractul de licenţă, titularul unui brevet, numit licenţiator, transmite unui beneficiar, numit licenţiat, dreptul de folosinţă asupra unei invenţii. Conţinutul şi efectele licenţei sunt reglementate de legea contractului, care se determină de către părţi în conformitate cu principiul autonomiei de voinţă. Libertatea contractuală a părţilor este limitată de actele administrative care condiţionează încheierea contractelor de comerţ internaţional, de interdicţia stipulării clauzelor abuzive şi de incidenţa legislaţiei antitrust. Potrivit art. 26 alin. (6) al Legii RM nr. 50/2008, prin contractul de licenţă, solicitantul sau titularul de brevet (licenţiar) transmite dreptul de exploatare a cererii de brevet sau a brevetului oricărei alte persoane (licenţiat), rezervându-şi dreptul de proprietate asupra lui48.

48

Chibac G. Drept Civil. Contracte şi succesiuni. Ediţia a III-a revăzută şi completată. Chişinău: “Cartier”, 2010, p.434.

176


În absenţa unor reglementări speciale, raporturile

Trăsăturile contractului internaţional de licenţă Părţile: licenţiatorul şi licenţiatul. Caracterele juridice: - sinalagmatic; - oneros; - consensual; - comutativ; - cu executare succesivă; - intuitu personae.

contractului dintre părţi sunt supuse dispoziţiilor dreptului comun. Licenţa convenţională are valoarea unui contract de locaţiune sau a unui contract de vânzare. Obiectul contractului îl formează autorizarea sau acordarea dreptului ca o invenţie brevetată să fie folosită de partener. Contractul de licenţă nu implică un act de dispoziţie asupra dreptului exclusiv de exploatare. Titularul transmite doar folosinţa dreptului său de exploatare, care poate fi totală sau parţială. Clasificarea licenţelor: a) În funcţie de întinderea drepturilor care se atribuie prin

contract,

licenţa

poate

poate

fi

exclusivă

şi

neexclusivă. b) După caracterul lor, licenţele se impart în două categorii: nelimitate şi limitate. c) După izvorul lor, acestea pot fi voluntare şi obligatorii. Licenţiatorul are următoarele obligaţii:  de a remite obiectul contractului;  obligaţia de garanţie;  plata taxelor legale;  asigurarea exploatării optime a invenţiei;  acordarea asistenţei tehnice. Obligaţiile licenţiatului sunt:  obligaţia de exploatare a licenţei;  obligaţia de plată a preţului.

177


În cazul contractului pe o perioadă determinată, acesta

Trăsăturile contractului internaţional de consultingengineering

încetează la termenul convenit de către părţi. Dacă este pe

Părţile: prestatorul (furnizorul) şi beneficiarul.

4. Contractul internaţional de consulting-engineering.

perioadă nedeterminată, contractul încetează la expirarea perioadei de valabilitate a brevetului, invenţia trecând în domeniul liberei concurenţe.

Revoluţia tehnico-ştiinţifică contemporană a influenţat puternic evoluţia comerţului mondial, atât sub aspectul creşterii


spectaculoase a volumului acestuia cât şi sub cel al diversificării

- sinalagmatic; - oneros; - consensual; - comutativ; - cu executare succesivă;

sale. Sub acest din urmă aspect, este semnificativă nu numai lărgirea gamei mărfurilor, îndeosebi a celor ale industriei prelucrătoare, sau a instrumentelor juridice cu ajutorul cărora se realizează schimburile comerciale, ci şi ponderea tot mai mare pe care o are comerţul cu „inteligenţă”, fie că este vorba de comerţul cu brevete sau know-how ori de prestare a unor servicii inginereşti49. Contractul internaţional de consulting-engineering este definit ca un contract prin care o parte, întreprindere de consulting-engineering, se obligă ca în schimbul unei sume de bani (preţ), să presteze în profitul celeilalte părţi, beneficiar, diferite servicii de natură intelectuală, precum studii

de

fundamentare

tehnico-economică,

studii

preliminarii de amplasare în raport de sursele energetice, proiectare, planuri de execuţii, întocmirea caietelor de sarcini şi a listelor pentru furnizarea de materiale şi echipamente,

opţiuni

asupra

efectelor

celor

mai

avantajoase, coordonarea, conducerea şi supravegherea

49

Babiuc V. Dreptul Comerţului Internaţional. Bucureşti: “Sylvi”, 2002, p. 141.

178


lucrătorilor de construcţii-montaj, punere în funcţiune, recepţii de lucrări, toate urmărind realizarea în condiţii de maximă eficienţă a obiectivului avut în vedere de beneficiar. Contractul de consulting-engineering poate fi definit şi ca o înţelegere prin care furnizorul, de regulă, o societate specializată, prestează o gamă largă de operaţiuni de consulting-engineering unui beneficiar, la comanda şi în folosul acestuia. Activitatea de consulting-engineering este indispensabilă realizării marilor ansambluri industriale, montajului de echipament sau livrărilor la cheie. Pe parcursul întregii activităţi de engineering, de la conturarea concepţiei şi până la punerea în funcţiune a unei instalaţii industriale, se deosebesc mai multe serii de prestaţii şi anume50:  studii pentru fundamentarea tehnico-economică, aprecierea oportunităţii şi posibilităţilor de realizare, stabilirea amplasamentelor, resurse energetice şi de materii prime, căi de comunicaţii şi căi de acces, forţa de muncă, alegerea procesului tehnologic, studii de piaţă, organizarea obiectivului industrial sub toate aspectele sale etc.;  studiul de lucrări de proiectare preliminare, proiecte generale, proiecte şi desene de execuţie a planurilor şi proiectelor etc.;  întocmirea caietelor de sarcini şi a listelor pentru furnizarea materialelor şi echipamentelor, analiza ofertelor primite şi lansarea comenzilor, încheierea contractelor cu furnizori antreprenori etc.;  coordonarea, conducerea şi supravegherea lucrărilor de construcţie-montaj, a furnizărilor de ehipamente, instruirea personalului, încercări, recepţii etc. Operaţiile menţionate se realizează în două etape: a) etapa de studiu, care cuprinde studii preliminare sau prestudii, concepţia şi realizarea planurilor şi a schiţelor amănunţite ale unei instalaţii industriale, deci cercetări în temeiul cărora se întocmeşte un proiect; b) etapa de executare şi anume lansarea comenzilor, procurarea materialelor, montaj, construcţii, recepţii, punerea în funcţiune etc.

50


179


De obicei, activitatea de consulting-engineering acoperă prestaţiile cu caracter intelectual, care constau în transmiterea de idei, de concepţii şi de indicaţii, întemeiate pe un studiu general şi un studiu detaliat al unui proiect. Ca activitate de acordare a consultaţiilor, consulting-ul constă în studierea şi cercetarea pentru un beneficiar a posibilităţilor tehnice şi comerciale – în temeiul rezultatelor ştiinţei şi a experienţei – într-un domeniu determinat şi acordarea asistenţei tehnice corespunzătoare51. Consulting-ul este prestat de ingineri şi tehnicieni specialişti, individual sau asociaţi în organizaţii specializate. Engineering-ul reprezintă ansamblul de operaţii, în special, cu caracter intelectual care urmăresc realizarea de investiţii în condiţii de eficienţă maximă şi care reprezintă totalul activităţilor anterioare, concomitente şi ulterioare, ce însoţesc realizarea unui proiect dat. Activitatea de engineering cuprinde:  culegerea de date de pe teren şi efectuarea pe baza lor a calculelor tehnice şi stabilirea fluxurilor tehnologice;  elaborarea planurilor de ansamblu şi de detaliu ale instalaţiilor şi echipamentelor şi amplasarea optimă a acestora;  stabilirea posturilor de lucru şi a personalului eficient necesar;  modernizarea şi optimizarea funcţionării unor capacităţi de producţie existente. Engineering-ul poate fi de următoarele tipuri: a) engineering economic, care cuprinde soluţiile ştiinţifice optime pentru finalizarea obiectivului proiectat; b) engineering de proiectare, care cuprinde lucrări inginereşti care definitivează proiectul; c) engineering industrial, care cuprinde lucrările de organizare şi coordonare pentru aplicarea proiectului. Contractul de consulting-engineering poate avea mai multe forme:

51

Mazilu D. Dreptul comerţului internaţional. Partea Specială. Bucureşti: “Lumina Lex”, 2000, p. 286.

180


a) Contractul în regie: acel contract în care cheltuielile societăţii de consultingengineering se află sub controlul beneficiarului, fiind retribuite în sistemul cost plus onorar. b) Contractul la cheie: acel contract prin care furnizorul îi livrează beneficiarului întreaga instalaţie contractată în stare de funcţionare, fiind retribuit de către beneficiar printr-o sumă globală, forfetară. c) Contractul pentru servicii. Acest contract se încheie pentru fiecare operaţie în parte (de antrepriză, de execuţie a unor lucrări civile, de furnizare a unor utilaje etc.). În acest contract retribuţia se face printr-o sumă fixă procentuală. d) Contracte mixte sau combinate: acele contracte în care un furnizor general îşi asumă răspunderea instalaţiei, mai puţin construcţiile civile, care cad în sarcina beneficiarului. Totodată, clientul va mai putea livra o parte din utilajele efectuate după desenele oferite de furnizor. În acest caz, furnizorul general – livrând şi utilajele şi tehnologia – obţine un câştig mai mare. Adesea, în acest tip de raporturi contractuale, clientul întâmpină dificultăţi în efectuarea controlului asupra preţului. Obligaţiile societăţii de engineering sunt foarte variate: prestări de servicii, executarea de lucrări, furnizări de materiale, de licenţe, brevete, know-how, obligaţia de a păstra secretul asupra obligaţiilor realizate şi a rezultatelor obţinute, asupra informaţiilor primite de la beneficiar etc. Organizaţia de consulting-engineering are obligaţia de a îndeplini prestaţiile conform prevederilor contractuale şi indicaţiilor clientului, cu care este ţinută să colaboreze permanent în executarea contractului. Principala obligaţie a beneficiarului este plata preţului în modul convenit de către părţi. Beneficiarul este obligat să furnizeze datele primare, cerute de organizaţia prestatoare, verificându-le, precizându-le sau completându-le la cererea acesteia. De obicei, în contractul de consulting-engineering se stipulează şi răspunderea părţilor pentru executarea necorespunzătoare sau pentru neexecutarea contractului. Practica comercială a relevat că, organizaţia de consulting-engineering răspunde numai dacă a săvârşit o greşeală în raport cu regulile obişnuite ale profesiei, cauzând în mod

181


culpabil o pagubă beneficiarului. Aceasta va fi obligată să repare numai daunele directe, mărimea lor neputând depăşi onorariul la care era îndreptăţită conform contractului.

182


LITERATURA RECOMANDATĂ 1. Babiuc V. Dreptul Comerţului Internaţional. Bucureşti: “Sylvi”, 2002. 2. Băieşu A. Contractele Comerciale Internaţionale. Suport de curs. Chişinău: “CEP USM”, 2007. 3. Băieşu A. Dreptul Comerţului Internaţional. Note de curs. Chişinău: “USM”, 1998. 4. Chibac G. Drept Civil. Contracte şi succesiuni. Ediţia a III-a revăzută şi completată. Chişinău: “Cartier”, 2010.

5. Costin M.N., Deleanu S. Dreptul Comerţului Internaţional. Partea generală. Bucureşti: “Lumina Lex”, 1994.

6. Costin M.N., Deleanu S. Dreptul Comerţului Internaţional. Partea specială. Bucureşti: “Lumina Lex”, 1995.

7. Florescu D.A.P., Pîrvu L.-N. Contractele de comerţ international. Bucureşti: “Universul Juridic”, 2007.

8. Gribincea L. Dreptul comerţului internaţional. Chişinău: “Reclama”, 1999. 9. Ionescu M.F.M. Dreptul Comertului International. Bucureşti: “Universitatea ‘Hyperion’”, 2011. 10. Mazilu D. Dreptul comerţului internaţional. Partea Specială. Bucureşti: “Lumina Lex”, 2000. 11. Sitaru D.A. Dreptul comerţului internaţional. Tratat. Bucureşti: “Lumina Lex”, 2004. 12. Вельяминов Г.М. Международное экономическое право и процесс. Moscova: “Wolters Kluwer”, 2004.

13. Попондопуло В.Ф. Международное коммерческое право. Общая и особенная части. Учебное пособие. Moscova: “Omega-L”, 2004.

183

DREPTUL COMERŢULUI INTERNAŢIONAL | Eugeniu Caţaveică Eugeniu Caţaveică, magistru în drept, lector universitar la Catedra Drept Privat a Universităţii de Studii Politice şi Economice Europene „Constantin Stere”. Absolvent al Facultăţii de Drept a Universităţii de Stat din Moldova (2010). Începând cu anul 2010 – membru al Asociaţiei Obşteşti „Amnesty International Moldova”. Începând cu anul 2014 – jurisconsult în cadrul companiei cu activitate de comerţ internaţional SC „BERHORD” SRL. Începând cu anul 2012 – administrator al portalului juridic Adevar.MD, care include următoarele site-uri: www.adevar.md, www.just.md, www.businessmoldova.md şi www.eugeniu.info. Este autor a diverse lucrări ştiinţifice şi metodico-didactice, inclusiv a suporturilor de curs la disciplinele „Dreptul Comerţului Internaţional” şi „Arbitrajul Comercial Internaţional”.

184

Dreptul Comertului International

Recommend Documents