Asitenta Sociala in Primele Secole Crestine

www.referat.ro

CAPITOLUL I

IUBIREA DE SINE, IUBIREA APROAPELUI ÎN ORTODOXIE Întreg istoricul omului arata că el este fiinţă sociala, adică e creat din natură să trăiască nu ca individ izolat, ci în colectivitatea semenilor "Nu este bine să fie omul singur” - a zis Dumnezeu la crearea lui Adam „îi voi face lui un ajutor pe potriva lui” (Fac. II, 18). Iar filozoful Aristoiel l-a numit pe om „fiinţă socială”. El este cel dintâi filozof care a exprimat cel mai clar ideea despre natura socială a omului, idee dezvoltată apoi de filozofia stoică şi de creştinism, care a împregnat-o cu concepţii specifice desprinse din învăţătura revelată. Caracterul social al fiinţei umane ii probează mai intâi imboldul irezistibil după asociere cu semenii; imbold sădit din natură în firea omului şi în temeiul căruia fiecare om simte o atracţie firească faţă de semenii săi. O continuă izolare devine insuportabilă pentru om şi este negativă pentru dezvoltarea sa25. Ca mijloc de comunicare a dorinţelor şi trebuinţelor sale în vederea ajutorării din partea semenilor, îi serveşte omului graiul articulat, propriu exclusiv lui şi care de asemenea constituie o probă despre caracterul social al fiinţei umane. Premisa iubirii creştine faţă de aproapele o constituie stima credinciosului faţă de persoana umană, adică recunoaşterea demnităţii pe care fiecare o are ca om de la Dumnezeu şi Înaintea lui Dumnezeu. Căci în temeiul naturii sale raţionale, fiecare om poartă în sufletul său chipul lui Dumnezeu, iar valoarea sufletului din punct de vedere creştin sporeşte prin faptul că-i chemat la comunitatea de viaţă veşnică cu Dumnezeu. Şi adevărata valoare a sufletului omenesc poate fi cunoscută prin iubirea creştină. Concepţia creştină a dat explicaţie personalităţii umane creştine cu demnitatea ei specifică şi valoarea ei de netăgăduit (Mat. VI, 26, 30 i X, 29 ş.u.; XII, 12; XVI, 26;

25

Mladin, N., Bucevsky, O., „Teologia Morală Ortodoxă”, vol. II, Ed. Reîntregirea, Alba Iulia, 2005, p. 170.

1

Luca XV, 4; Col. III, 11). De asemenea a asimilat conştiinţei credinciosului ideea despre valoarea fiecărui om, stăruind mereu asupra ei. Iubirea faţă de aproapele este o cerinţă a legii morale naturale, dar şi a legii morale pozitive, primindu-şi în legea morală a Noului Testament desâvîrşirea cea mai înaltă. Iubirea naturală faţă de aproapele se întemeiază pe aceeaşi natură şi descendenţă fizică a tuturor oamenilor, la care se adaugă tendinţa firească pentru viaţa socială şi ajutor reciproc. Creştinismul primeşte şi desăvârşeşte această fundamentare, cerând să-1 iubim pe aproapele şi pentru faptul că toţi suntem chemaţi — prin jertfa Fiului lui Dumnezeu la aceeaşi comunitate de viaţă veşnică şi fericită cu Dumnezeu, adică să-l iubim şi pentru Dumnezeu. Prin urmare, în concepţia creştină, iubirea faţă de aproapele primeşte o fundamentare nouă (comunitatea cu Dumnezeu prin chemarea la aceeaşi viaţă fericită), şi un motiv nou (iubirea lui Dumnezeu). Deci, concepţia creştină prin harul divin „perfecţionează iubirea naturală faţă de aproapele, dându-i un motiv supranatural, iubirea lui Dumnezeu, şi fortificându-i voinţa de realizare”.26 Din caracterizările de mai sus ale iubirii creştine fată de aproapele se poate înţelege "însemnătatea ei morală şi socială”. Ea alină suferinţe, împlineşte lipsuri, sporeşte fericirea, promovează progresul, aduce pace şi bucurie. Căci iubirea este viaţă, pe când, contrastul ei, ura, aduce moarte - morală în primul rând, apoi fizică. Iubirea îmbogăţeşte şi înnobilează şi viaţa celui ce o practică, fiindcă nici o bucurie nu este mai curată, mai statornică şi mai frumoasă decât cea produsă de binefacerile determinate de iubirea creştină, pe lângă faptul că ea adună comori „în cer, roditoare de fericire veşnică”. Iubirea creştină adevărată nu rămâne o simplă dispoziţie interioară, ci se manifestă în chip necesar prin fapte. Posibilităţile de manifestare sunt multe şi variate. Expresia primă, cea mai autentic creştină şi cea mai obişnuită, este milostenia, virtutea care străbate întreaga viaţă şi sensibilitate creştină. Suferinţa trupească îndeosebi este vizibilă. Mila — ca manifestare a iubirii creştine faţă de aproapele — îşi află exprimare în milostenie. 26

O. Bucevsky, „Iubirea faţă de aproapele”, (I), 1942,; (II), 1946.

2

Desigur, forme de asistenţă socială găsim şi înainte de creştinism. Suferinţa, durerea altora afectează totdeauna inima. Mila este doar un sentiment firesc, propriu fiinţei umane, dar şi foarte fluid în conţinutul său şi foarte variabil de la om la om, ajungând uneori să fie insesizabil. În Vechiul Testament, milostenia era practicată în măsură largă, dar limitată (cu unele excepţii) la concetăţeni şi impusă oficial prin lege. „Fiindcă nu vor lipsi niciodată sărmanii din ţara ta, pentru aceasta îţi dau poruncă: deschide inima ta cu dărnicie fratelui tău, săracului şi sărmanului din pământul tău” (Deut. XV, 11). În creştinism, milostenia răsare din vibraţia inimii încălzite de dogoarea iubirii faţă de aproapele, care este fiecare om, şi este datorie pentru credincios. De împlinirea ei — prin faptele milei trupeşti şi sufleteşti — îşi va da el seama în faţa Judecătorului ceresc (Mat. XXV, 34—36,2; Cor. IX, 13; Iac. IX, 13 ş.a.). Problema pauperismului a preocupat îndeaproape creştinismul. De la început, Evanghelia se îndreaptă către cei săraci: „Milă îmi este de această mulţime că sunt trei zile de când aşteaptă lângă Mine şi n-are ce să mănânce... Daţi-le voi să mănânce” (Mat. XV, 32), spune Mântuitorul Sfinţiiar Apostoli.27 Sfinţii Apostoli, deasemenea, îndeamnă la fapte de iubire faţă de cei în suferinţă. Apostolul neamurilor laudă pe creştinii din Macedonia pentru adunarea de ajutoare şi îndeamnă pe corinteni să facă la fel. Creştinii din Ierusalim, în entuziasmul lor religios, depun la picioarele Sfinţilor Apostoli din bunurile lor spre a se împărţi celor săraci (Fapte IV, 35). Sfinţii Părinţi, urmând cuvântul şi pilda Mântuitorulul şi a Sfinţilor Apostoli stăruie mereu în îndemnul la fapte de iubire. Sfântul Efrem spune: „O casă ospitalieră, o casă în care sunt primiţi săracii şi orfanii, străinii şi călătorii, nu este lipsită niciodată de prezenţa lui Hristos”. „Să ne iubim unii pe alţii ca într-un gand să mărturisim” ne îndeamnă diaconul la sărutarea păcii, iar poporul răspunde ”Pe Tatăl, pe Fiul şi pe Sfântul Duh, Treimea cea de o fiinţă şi nedespărţită”. Nu se ştie esxact cum a evoluat această formulă liturgică, deoarece vechile manuscrse liturgice nu cuprind de obicei decât cele rostite de episcop 27

Şerban Ionescu, „Probleme de morala socială”, vol. I, Bucureşti, 1946.

3

sau preot, partea ce revine diaconulului, fiind eventualindicată de cuvintele începătoare. În orice caz, în primele secole se folosea expresia paulină: ”Îmbrăţisându-vă unul pe altul cu sărutare afântă” (I Cor. 16,20). În secolul al X-lea întâlnim îndemnul „Să ne iubim unii pe alţii”, cărora ulterior i se adaugă „ca într-un gând să mărturisim” (întâlnit în manuscrise din secolul al XII-lea), completare care lega îndemnul de mărturisire a credinţei. Iubirea creştină este o virtute teologică prin care se realizează cea mai deplină unire a omului cu Dumnezeu şi prin Dumnezeu cu întreaga creaţie. „Având în vedere iubirea creştinăs-a arătat la plinirea vremii în formă concretă, prin întruparea lui Hristos am putea spune că iubirea este dragostea divină şi trăirea lui Hristos eclesială. Iubirea teologică este trăirea şi iubirea lui Hristos plenar, revărsată asupra întregii creaturi.”28 „Numai iubirea poate să explice relaţia omului cu Dumnezeu, între Dumnezeu – persoana absolută şi om – persoana mărginită. Dumnezeu cheamă pe om spre comuniune, iar aceasta răspunde la chemare. De aici reiese că iubirea explică şi susţine relaţia omului cu Dumnezeu, Dumnezeu fiind cel care iniţiază această relaţie.”29 Sfânta Scriptură spune: ”Dumnezeu este iubie” (I Ioan – IV, 8),

28 29

Pr. Prof.Dumitru Radu, Curs de teologie Morală pentru anul IV, p. 38. Ibidem, p. 34.

4

CAPITOLUL II SLUJIREA SOCIALĂ ÎN BISERICA ORTODOXĂ ROMÂNĂ Umanitatea însăşi se dezvăluie astăzi din ce în ce mai mult ca o largă comunitate, bazată pe relaţii multiple interpersonale. Slujirea creştină adânceşte relaţiile interpersonale ale oamenilor. Slujirea creştină este cerută de caracterul comunitar al fiinţei şi vieţii umane. În vremea noastră, datorită unei mai sensibile conştiinţe sociale, slujirea a ajuns să constituie unul din capitolele principale ale teologiei creştine contemporane, cu implicaţii din ce în ce mai profunde, în principalele sectoare ale vieţii bisericeşti: în pastoratie, în misiune, în ecumenism, în relaţia dintre Biserică şi lume. Prin slujirea sa, credinciosul devine împreună-lucrător cu Dumnezeu. „Prin iubirea sa, Dumnezeu constituie suportul ontologic, mereu actual, al creaţiei. Omul îşi sprijină, pe iubirea lui Dumnezeu, setea sa de sens şi scapă de sentimentul de părăsire şi singurătate”30. Slujirea are şi funcţia de necontenită înaintare în cunoaşterea şi dezvoltarea omului. Prin slujirea reciprocă, oamenii îşi dezvoltă fiinţa lor autentica în mod continuu. De aceea, în slujire este pusă în aplicare răspunderea noastră, a unuia faţă de altul şi, în ultima instanţă, răspunderea faţă de Dumnezeu. În realitate, răspunderea faţă de om e implicată în răspunderea faţă de Dumnezeu. Slujirea lui Dumnezeu şi slujirea oamenilor, în strânsă corelaţie şi interdependenţă îşi au originea în însăşi slujirea lui Hristos. Mântuitorul Hristos reprezintă de fapt slujitorul model al lui Dumnezeu şi al oamenilor, şi izvorul de putere al slujirii noastre faţă de Dumnezeu şi faţă de oameni în slujirea lui Hristos este greu să se facă o distincţie netă între dimensiunea verticală si cea orizontală, deoarece El împlinea, prin întrupare, voia Tatălui şi prin aceasta îi servea pe oameni 31. Acelaşi lucru se întâmplă şi cu slujirea creştină. In slujirea lui Dumnezeu se cuprinde si

30

I.P.S. Dr. Antonie Plămădeală, Mitropolitul Ardealului, Biserica slujitoare, Bucureşti, 1972, p.121

31

Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Slujitori ai lui Dumnezeu, slujitori ai oamenilor, în rev. „Biserica Ortodoxă Română” LXXXVIII (1970), nr. 3-4, p.409.

5

slujirea oamenilor şi invers. Cele două slujiri sunt unite într-o unică responsabilitate umană. Potrivit Sfintei Scripturi, slujirea constituie misiunea fundamentală a Bisericii, cu care aceasta stă sau cade din rostul ei în lume, aşa cum i-a fost fixat de Dumnezeu, mai întâi prin profeţi şi apoi prin Domnul nostru lisus Hristos. Slujirea creştină promovează încrederea faţă de om şi dă o apreciere pozitivă dimensiunii sociale a existenţei umane. „Teologia slujiri? De azi trebuie să arate că viaţa creştină, deşi trăieşte din relaţia cu transcendenţa ea nu este scoasă din relaţia organică cu istoria şi societatea”32. Astfel slujirea devine componentă a mântuirii, deoarece, prin firea umană asumată la întrupare, Fiul lui Dumnezeu ne cuprinde virtual pe toţi fără a ne anula ca persoane proprii şi roadele răscumpărării se răsfrâng asupra tuturor oamenilor din toate timpurile şi locurile. În comuniunea cu Hristos şi prin El cu toate persoanele Sfintei Treimi, realizată prin Botez, Mirungere şi Euharistie creştinul trebuie să se străduiască atât ca să se menţină în această comuniune, căci „cel căruia i se pare că stă neclintit, să ia aminte să nu cadă” (I Cor. 10, 12), cât şi să crească în această comuniune, reaprinzând şi împrospătând mereu relaţia şi comuniunea lui cu Hristos şi cu Biserica, prin Tainele acesteia, şi îndeosebi prin Sfânta împărtăşanie33 luată cu vrednicie, Hristos ne cheamă mereu la Sine, dar noi nu putem urca decât prin credinţă, har şi fapte bune. Un loc aparte între acestea îl ocupă şi slujirea semenilor sub multiple aspecte luând ca model slujirea lui Hristos. Teologia slujirii are o deosebită actualitate şi de aceea poate sa aibă un cuvânt de spus în ceea ce priveşte interpretarea vieţii creştine ca act de smerenie, contribuind astfel la creşterea conştiinţei că Biserica, atâta timp cât este pe cale, este o comunitate slujitoare pentru mântuirea şi îndumnezeirea membrilor săi. Prima datorie şi cea mai mare grijă a credinciosului în viată este grija de mântuire a sufletului său. După cuvântul Mântuitorului care zice: „Ce va folosi omului

32 33

I.P.S. Dr. Antonie Plămădeală, Mitropolitul Ardealului, op. cit.,p.304. Pr. Prof. Dr. Dumitru Gh. Radu, Mântuirea în şi prin Biserică, în rev. „Mitropolia Olteniei", XXXV (1983), p.469.

6

nr.7-8,

de ar dobândi lumea toata şi-şi va pierde sufletul său? Sau ce va da omul schimb, pentru sufletul său?” (Marcu 7, 36-37)34. Mântuirea personală este un act dumnezeiesc şi omenesc; este lucrarea harului şi efortul omului arătat prin credinţă şi fapte bune. Mântuirea este mesajul central al credinţei creştine şi fundamentul neclintit al întregii vieţi şi al tuturor activităţilor Bisericii lui Hristos. Adevărul mântuirii fiind esenţa Evangheliei lui Hristos, fiecare creştin în parte şi întreaga comunitate a creştinilor, Biserica trebuie să dea mărturie despre acest adevăr, să mărturisească pe Hristos cel Unul, Dumnezeu-Omul, Iisus Hristos, şi să păzească puritatea şi integritatea adevărului mântuitor spre a fi vrednici să repete împreună cu Sfântul Apostol Pavel cuvintele: „Căci propovăduirea noastră nu se întemeiază nici pe rătăcire, nici pe necurăţie, nici pe înşelăciune” (I Tes. 2, 3).35 Adevăratul scop şi sens al vieţii creştine este unul singur: mântuirea în Hristos prin Duhul Sfânt în Biserică. Fără Hristos nu putem obţine mântuirea, deoarece, Biserica este trupul tainic al lui Hristos şi plenitudinea de viaţă a Duhului Sfânt - (Efes. 1, 23) este câmpul obişnuit în care ne realizăm mântuirea. Mijloacele prin care omul ajunge la îndreptare, adică la împroprierea sau însuşirea personală a mântuirii realizate de Iisus Hristos, pentru noi sunt credinţa şi faptele bune. Acestea constituie condiţiile subiective ale mântuirii, condiţia obiectivă fiind harul divin. Învăţătura ortodoxa spune că ceea ce trebuie să păzească creştinul ca să poată dobândi viaţa de veci, sunt credinţa dreaptă şi faptele bune. Credinţa, născută în om de har, nu este numai acceptarea adevărului mântuitor, primit prin Iisus Hristos, ci şi alipirea spirituală de persoana Mântuitorului şi de opera săvârşită de E1. Credinţa întreagă implică devotamentul întreg faţă de Hristos, înseamnă iubire faţă de El, iubire care se manifestă în chip necesar în fapte bune. Faptele bune sunt cele săvârşite după poruncile dumnezeieşti şi cu ajutorul harului divin, cu care se conlucrează liber şi conştient36. 34

***Învăţătura de credinţă Ortodoxă, Ed. I.B.M.B.O.R., Bucureşti,1952, p.3. Pr. Prof.Dr.Gh.Radu, Aspectul comunitar-sobornicesc al mântuirii, în rev. „Ortodoxia", XXVI, Bucureşti, (1974), nr.l,p.97 36 Pr. Prof. Isidor Todoran; Pr.Prof. I. Petruţă; Prof. N. Chiţescu, Teologia Dogmatică şi Simbolică, voi. II, Bucureşti, 35

7

Credinţa care mântuieşte este legată organic de faptele bune izvorâte din iubire faţă de Dumnezeu şi faţă de semeni. Aceasta este credinţa vie lucrătoare prin iubire, singura care mântuieşte. Acest adevăr al unităţii organice a credinţei şi iubirii, adică al credinţei şi faptelor bune sau al coordonării credinţei şi iubirii, în procesul de însuşire a mântuirii, se exprimă prin formele cele mai des întâlnite, că omul se mântuieşte prin credinţă, sau prin credinţă şi iubire, sau prin credinţă şi fapte bune, sau prin păzirea poruncilor dumnezeieşti sau din fapte, iar nu numai din credinţă sau prin credinţă, lucrătoare prin iubire: „Căci în Iisus Hristos, nici tăierea împrejur nu poate ceva, nici netăierea împrejur, ci credinţa care este lucrătoare prin iubire” (Gal. 5,6). Sfânta Scriptură pune mereu în strânsa legătură credinţa şi faptele bune, ca factori ai mântuirii, înfăţişând îndreptarea şi viaţa veşnică, ca urmări ale credinţei „Deci, ziceau Iudeii către cel vindecat: Este zi de sâmbătă şi nu-ţi este îngăduit să-ţi iei patul” (I Ioan 5, 10), „ Deci, fiind îndreptaţi din credinţă, avem pace cu Dumnezeu, prin Domnul nostru Iisus Hristos, prin Care am avut şi apropiere, prin credinţă, la harul acesta în care stăm şi ne lăudăm întru nădejdea slavei lui Dumnezeu” (Rom. 5, 1-2) sau ale iubirii „Căci Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat, ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică”(Ioan 3, 16) sau ale credinţei şi faptelor „Vedeţi dar că din fapte este îndreptat omul, iar nu numai din credinţă”(Iacov 2, 24), adică ale credinţei lucrătoare prin iubire, căci credinţa vie se araţi în fapte „Căci precum trupul fără suflet mort este, astfel şi credinţa fără de fapte moartă este” (Iacov 2, 26). Credinţa trebuie însoţită de fapte bune care decurg din iubire spre a fi lucrătoare şi mântuitoare. Sfântul Apostol Pavel, în epistolele sale, accentuează credinţa care îndreaptă, înţelegând totdeauna credinţa, nedespărţită de dragoste prin care e activa în fapte bune. Sfantul Apostol Pavel exclude din acţiunea de însuşire a mântuirii, faptele legii mozaice şi ale legii naturale care nu se săvârşesc în colaborare cu harul, ci sunt numai încercări umane de a se îndrepta prin puteri proprii. Sfântul Iacov scoate în relief importanţa faptelor bune ca factor de mântuire şi vorbeşte şi de credinţa care nu ajunge pentru mântuire, căci o credinţă simplă care nu 1958, p.709

8

mântuieşte o au şi demonii. O credinţă puternică ca la Sfântul Apostol Pavel care îndreaptă pe om, iar faptele despre care spune Sfântul Iacov că sunt necesare pentru mântuire, nu sunt faptele legii, ci faptele izvorâte din iubire. Rezultă că Apostolul Pavel care accentuează în chip deosebit credinţa şi Iacov, care scoate în relief importanţa faptelor bune ca factor de mântuire, nu se contrazic, ci, dimpotrivă, stau în desăvârşită armonie37. După cum hrana întreţine viaţa noastră şi prin ea trupul trăieşte, tot aşa şi dacă vom avea fapte bune, vom avea cu noi Duhul Sfant şi având cu noi Duhul Sfânt vom avea şi fapte bune. Şi dimpotrivă, dacă nu vom avea fapte bune nu vom avea nici Duhul Sfânt şi atunci - nici în fapte nu vom prisosi. Este necesar, pentru mântuire să aducem lui Dumnezeu imnul faptei, ca astfel să îndepărtăm de la noi păcatele. Faptele bune trebuie să reflecte dispoziţia lăuntrică a sufletului nostru. Ele urmează în mod necesar îndreptarea şi unde ele nu există nu este credinţă adevărată. Săvârşirea faptelor bune este o cerinţă a unei porunci dumnezeieşti; totuşi, ele nu apar ca impuse omului, căci o dată cu ele este născut om nou, este Fiu al lui Dumnezeu şi faptele bune răsar ca un act liber şi spontan. Învăţătura creştină afirmă necesitatea faptelor bune pentru mântuirea omului care crede, spre deosebire de protestantism, care susţine că omul nu e dator să contribuie decât cu credinţa la mântuirea sa (sola fide). Ortodoxia a păstrat această învăţătură importantă a creştinismului genuin despre obligaţia omului de a se sili, după primirea harului, nu numai să creadă, ci să-şi arate credinţa prin fapte bune, căci „credinţa fără fapte moartă este” (Iacob 2, 26) şi „cel ce nu păzeşte poruncile mincinos este şi întru adevăr nu se află” ( Ioan 2, 4), deci nu se mântuieşte38. Ortodoxia a rămas la învăţătura Sfintei Scripturi şi a Sfinţilor Părinţi că omul, după ce a primit credinţa, prin fapte se înnoieşte şi se preschimbă din zi în zi. Prin fapte „ne curăţim de toată spurcăciunea cărnii şi a duhului, desăvârşind sfinţenia întru frica lui Dumnezeu” (II Cor. 7, 1). Prin faptele de creştin, opuse nesimţirii şi tuturor faptelor necurăţiei, ne dezbrăcăm „de vieţuirea de mai înainte, de omul cel 37

38

Ibidem, p. 711. Pr. Prof. Isidor Todoran; Pr. Prof. I. Petruţă; Prof. N. Chiţescu, op.cit, Bucureşti, 1959, p.71.

9

vechi care se strică prin poftele amăgitoare,.,. îmbrăcându-ne în omul cel nou, care este făcut după chipul lui Dumnezeu, în dreptatea şi sfinţenia adevărului” (Efes. 4, 22-24). Prin ele creştem după chipul lui Hristos, „la starea bărbatului desăvârşit, la măsura vârstei plinătăţii lui Hristos” (Efes. 4, 13) din puterea lui Hristos, care este în noi cu Duhul Său, fâcându-ne jertfă nouă (II Cor. 5, 17). Faptele bune au un rost ontologic asupra firii omului care crede, adică un rost de refacere a structurii ei strâmbate de păcat, dar în acelaşi timp un rost de reunire a ei cu Dumnezeu. Căci firea în stare de păcat, este totodată firea incapabilă să primească pe Dumnezeu, aşa cum omul bolnav nu poate primi lumina soarelui în sine39. Faptele bune sunt necesare pe lângă credinţă, pentru însuşirea mântuirii, fiindcă abia prin ele, adică prin activitate liberă şi conştientă în direcţia binelui, vine la expresia deplină colaborarea omului cu harul divin. Prin activitatea sa, creştinul arată că trăieşte, ca mădular viu, la trupul tainic al Mântuitorului, adică în Biserica Lui, având harul Lui, prin Duhul Sfânt fapta face să se arate fructele harului primit la botez, har care, prin activitate, pătrunde întreaga fiinţă a omului, însufleţind-o şi întărind-o tot mai mult, în bine, dându-i putinţa să ducă o viaţa de sfinţenie. Faptele bune realizează astfel unirea dintre puterea umană şi puterea divină. Mântuirea se înfăptuieşte în, om de harul divin, cu care omul colaborează prin credinţă şi fapte bune. Astfel, însuşirea de către fiecare creştin a operei mântuitoare a Domnului nostru Iisus Hristos prin credinţă şi prin fapte bune este o lucrare divinoumană. Harul naşte şi însufleţeşte credinţa în om şi tot el stimulează şi susţine fapta bună a omului, deci, şi slujirea semenilor în credinţă la rândul ei, sporeşte eficacitatea lucrării harului în om, manifestându-se în fapte bune, prin care omul înaintează, urcând pe drumul mântuirii. Prin Hristos avem deodată relaţia cu Dumnezeu şi cu semenii noştri care devin chipuri ale Fiului prin Duhul Sfânt De aceea mântuirea personală este rod ai relaţiei de iubire jerîfelmcă, slujitoare cu semenii, în acelaşi Hristos, care ne încorporează pe toţi în Sine, prin Duhul Său40.

39 40

Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, op. cit., p, 4l2. Pr.Prof. Dumitru Stăniloae, Condiţiile mântuirii, în rev. „Studii Teologice", III, Bucureşti, (1951), nr.5-6, p. 251.

10

Mântuirea adusă nouă de Hristos oferă cea mai adâncă bază pentru slujirea omului şi a lumii. Căci în Mântuitorul Hristos sunt cuprinse, multe posibilităţi:”în El încap toţi şi toţi pot fi aduşi la El, spre mântuire”41. În societatea semenilor creştinul trebuie să aibă o viaţă activă. „Pe Dumnezeu îl cunoaştem în semeni, iubindu-i şi săvârşind/aţă de ei fapte de iubire şi îl cunoaştem în universul naturii activând prin civilizarea şi înfrumuseţarea ei”42. Creştinii, prin activitatea lor, îndreptată spre bine, adevăr şi frumos, îl vădesc pe Hristos viu între ei, iar cei ce privesc la El, măresc pe Tatăl lor cel din ceruri. Omul îndreptându-se către semenul său face ca şi Hristos să se orienteze către sine. Orientarea activă, cu fapta şi cu adevărul către semeni este esenţa vieţii religioase, dusă de creştin în comuniune43. Prin activitatea şi faptele sale, creştinul îşi lucrează mântuirea sa, dar şi a semenilor săi, căci toţi trebuie să ducă o viaţă adevărată după viaţa şi învăţătura Mântuitorului. În faptele săvârşite, noi răspundem altor şi altor situaţii, altor şi altor nevoi ale semenilor noştri în faţa cărora ne pune Dumnezeu, cerăndu-ne să ne manifestăm continuu şi noi iubirea noastră, care în alt fel este iubirea neîncetată a lui Dumnezeu, faţă de oameni prin noi şi faţă de noi înşine; căci El voieşte ca noi să creştem neîncetat şi multiplu, dezvoltându-ne toate posibilităţile noastre de cunoaştere şi făptuire, dezvoltând comuniunea de iubire cu cât mai mulţi oameni şi împrospătând-o neîncetat.44 Cine ajută omului, ajută lui Hristos. Parafrazând cuvântul Mântuitorului, Sfantul Grigore de Nazians spune: „Fraţii mei şi fraţi ai lui Hristos, e vremea să cercetam pe Hristos, să-l apropiem pe Hristos, să îngrijim pe Hristos, să hrănim pe Hristos, să cinstim pe Hristos”. Omul nu e numai după chipul lui Hristos, ci e legat de Hristos, pentru faptul că Hristos s-a făcut semenul nostru şi fiecare om, e legat de toţi ceilalţi oameni, în relaţia eu-tu-el. Omul se face asemenea lui Dumnezeu prin slujire. 41

Ibidem,p.249. Ibidem, p. 253. 43 Pr. Prof. Dr. Dumitru Gh. Radu, Structura actului religios după doctrina ortodoxă, în rev. „Stuctii Teologice'', VI, Bucureşti, (1954), nr. 3-4, p.147. 44 Prof. Dumitru Stăniloaie, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol.II, Bucureşti, Ed. I.B.M.B.O.R., 1978, p.375. Ibidem ,p.378 42

11

Legătura între slujirea lui Dumnezeu şi slujirea oamenilor, sau implicarea datoriei de slujire a oamenilor în slujirea lui Dumnezeu, o arată Bisericilor în mod exemplar şi cu supremă putere obligatorie pentru conştiinţa lor, însuşi Domnul nostru Iisus Hristos. Făcându-se om, Fiul lui Dumnezeu s-a făcut atât slujitor al lui Dumnezeu-Tatăl, cât şi oamenilor. El ne-a arătat prin aceasta o altfel de mărime a omului decât cea care pretinde să i se slujească, dar consideră nedemn să slujească. Nu tot aşa va fi şi între voi, ci careîntre voi va vrea să fie mai mare, să fie slujitorul vostru” (Matei 20,26). ”După cum şi Fiul Omului n-a venit să I se slujească, ci ca să slujească El şi să-Şi dea sufletul răscumpărare pentru mulţi” (Matei 20, 28). Aceasta calitate de a sluji este esenţială Tatălui şi ţine de taina proniei, a icononriei: „Tatăl Meu, până acum lucrează; şi Eu lucrez” (loan 5, 17). Slujirea e de aceeaşi însemnătate şi esenţă cu calitatea de fiu, iar pentru credincios este una din trăsăturile chipului. A sluji e după chipul lui Dumnezeu. De aceea, slujirea e o componentă a mântuirii, a dragostei, în timp ce păcatul a fost şi este refuzul slujirii45. Slujirea Fiului Omului are ca scop general mântuirea (Marcu 10, 45). Sfinţii Părinţi învaţă că mântuirea noastră n-ar fi fost posibilă fără întreita slujire a Mântuitorului. În acest scop, Fiul lui Dumnezeu se fece fiu al omului, adică se face părtaş al firii create, luând trup şi suflet ca să le înalţe. „Smerindu-se ca Dumnezeu, El a înălţat, în trupul său, întreaga omenire la starea lui Dumnezeu, El s-a făcut om pentru om”. Mântuirea în starea finală este, după Sfântul Apostol Pavel, readunarea tuturor în Hristos. Precum păcatul constă în egoismul care desparte pe oameni de Dumnezeu şi întreolaltă, mântuirea constă în depăşirea egoismului, în iubirea tuturor întreolaltă şi în unirea cu Dumnezeu. Între Învierea lui Hristos şi învierea noastră se întinde intervalul lucrării lui Hristos de a ne aduna pe toţi la El în chip desăvârşit şi al străduinţelor noastre în această direcţie, stimulate şi susţinute de lucrarea Lui. Această lucrare a lui Hristos se îndreaptă şi se exercită într-un fel sau anul, mai mult sau mai puţin sensibil şi vădit, în toţi.

45

Pr. Prof. Constantin Galeriu, Jertfă şi răscumpărare, Ed. I.B.M.B.O.R ,Bucureşti, 1991, p.87.

12

Hristos nu ne-a adus mântuirea pentru ca noi credincioşii să continuăm să trăim în izolare, ci pentru ca să tindem împreună spre o unitate tot mai mare şi tot mai profundă, care în gradul ei final să culmineze în împărăţia veşnică a lui Dumnezeu. Mântuirea noastră personală şi a semenilor noştri are loc în Biserică. Biserica este în lume şi lucrează în lume, mântuirea celor pe care îi încorporează în Hristos, prin Duhul Sfant, slujindu-i pentru că au fost întemeiate de Hristos după Moartea şi Învierea Sa din morţi şi introdusă în istorie ca o realitate teandrică de către Duhul Sfânt la Cincizecime, pentru omul răscumpărat de Hristos din robia păcatului şi a morţii, şi redat comuniunii cu Dumnezeu. Condiţiile pe care le cere Sfânta Scriptură pentru ca cineva să fie trimis prin judecata particulară la fericire, sunt pe de o parte; credinţa (Marcu 16,16), pe de altă parte, faptele bune (II Cor. 5,10; Matei 25,34) sau păzirea poruncilor. Formularea cea mai scurtă este cea a Sfântului Apostol Pavel: „Căci în Hristos nici tăierea împrejur nu poaate ceva, nici netăierea împrejur, ci credinţa lucrătoare prin iubire” (Gal. 5,6).46 În expresia cea mai simplă, la judecată se cer atât credinţa, cât şi fapte bune. Deci, nici o credinţă teoretică, incapabilă de fapte, nici faptele care nu au izvorul în credinţă, nu mântuiesc, faptele care nu se fac pentru Hristos din dragoste faţă de El şi având conştiinţă smerită că El dă putere pentru ele, ci se fac din cine ştie ce interes sau implică în ele mândria celui ce le face, nu au putere mântuitoare.

Capitolul III Caracteristici ale Asistenţei Sociale în Biserica Ortodoxă Română 1. Manifestări filantropice în epoca precreştină

46

Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Judecata particulară după moarte, în rev. „Ortodoxia", VII, Bucureşti, (1955), nr.4, p. 556.

13

Istoria adevăratei filantropii începe îndeosebi de la apariţia creştinismului. Cu toate acestea şi la popoarele dinainte de Hristos corespund, sporadic, unele manifestări de grijă socială. Iată căteva exemple: La iudei: Cărţile Vechiului Testament cuprind menţiuni ale datei de îngrijire a celor lipsiţi, atât pentru Dumnezeu, cât şi din dragoste frăţească. Ideea aceasta a dragostei, care acordă o valoare ideală moralei Vechiului Testament, este în legătură cu ideea dezvoltată de poporul israelit despre personalitate, care se acordă lui Dumnezeu şi omului şi care se prezintă aici în calitate de creatură „după chip şi asemănare” (Facere 1, 26). Filantropia e problemă de inimă şi se leagă de familie, care are caracter patriarhal. Iubirea de străini era o îndatorire importantă, precum era şi grija pentru săraci, pentru văduve şi pentru orfani. Deuteronomul porunceşte : „Deschide mâna ta fratelui tău, săracului tău şi celui lipsit al tău din pământul tău” (15, 11). Caracteristică este dispoziţia despre zecimală (Deut. 12, 64). La cina de sărbători a familiilor iudaice, trebuia să stea alături, în afara membrilor familiei, robii şi roabele, levitul care locuia în cadrul comunităţii, străinii care locuiau alăturea, orfanii şi văduvele (Deut. 16, 11). De o foarte mare valoare în Vechiul Testament este cuprinsul social al predicii profeţilor. Isaia (58, 6) îndeamnă : „Rupeţi lanţurile nedreptăţii, dezlegaţi legăturile jugului, daţi drumul celor asupriţi şi sfărâmaţi jugul lor. Împarte pâinea ta cu cel flămând, adăposteşte în casă pe cel sărman, pe cel gol îmbracă-l şi nu te ascunde de cel de un neam cu tine”47 În Cartea Amos 9, 4 sunt condamnaţi foarte aspru cei care apasă pe cei săraci şi stăpînesc pe cei lipsiţi. Merită semnalizată şi înalta învăţătură a „cântăreţului iubirii” în Vechiul Testament, profetul Osea: „Că milă voiesc, iar nu jertfă, care este invocată şi de Mântuitorul Iisus Hristos” (Matei 9, 13).

47

Vasile Târgovişteanul, Episcop Vicar Patriarhal, „Opera caritativă a Bisericii în primele veacuri creştine”, în „Ortodoxia”, XLIII (1991), nr. 2, apr-iun., p. 145.

14

La pagini: După cum este cunoscut şi la neamuri erau seminţe ale adevărului, ca şi multe manifestări ale legii morale naturale. Prin urmare, aşa se explică de ce şi în domeniul manifestării dragostei exista la acestea şi unele acte pozitive. La vechii egipteni sunt exemple valoroase de facere de bine. În scrierea pe piatră tombală a unui principe al celei de-a patra dinastii, se notează următoarele: „Am fost plin de dragoste către fraţii mei. Am dat pâine celor ce flămânzeau, haine la cei goi, băutură celor ce erau însetaţi”, într-o carte sacră se accentuează că sufletul se va îndreptăţi, „dacă n-a apăsat pe văduvă, dacă n-a nedreptăţit pe lucrător, dacă n-a luat laptele de la prunc, dacă n-a provocat oamenilor foame şi durere”. Caracteristice sunt şi următoarele îndemnuri: „Să nu mănânci pâinea ta în faţa altuia, fără să oferi din ea aceluia”. „Să nu tratezi rău pe un inferior” etc. Poziţia robilor în familia egipteană veche a fost relativ bună, dar robii împăratului, care erau robi de război, trăiau într-o stare înfricoşătoare, lucrând la munci grele obligatorii şi la hangarale. La indieni din influenţa budismului s-a cultivat ideea iubirii ca o caracteristică de recunoaştere a oamenilor desăvârşiţi şi anume virtutea bunăvoinţei şi a blândeţei. Iubirea, totuşi, are în aceasta un caracter negativ şi pasional, folosind numai ca mijloc inteligent pentru păstrarea, liniştii sufletului. La vechii chinezi : Lao Tse (sec. 6 î.Hr.) a învăţat iubirea faţă de aproapele: „dragostea ajunsese până chiar la duşmani”, cu deosebirea că omul înţelept în sine exercită această dragoste nu diferenţiat către oameni în parte, ci privind pe toţi, în timp ce e indiferent de unul fiecare. La asirieni şi babilonieni aproape că a dominat duritatea. Robii erau orbiţi sau suportau alte chinuri. Copii erau omorâţi cu foamea sau erau sfîşiaţi de fiare. Trebuie recunoscut ca aceste popoare exercitau cu plăcere găzduirea străinilor şi purtau de grijă celor bolnavi. Ei aveau multe şcoli de medicină în strânsă legătură cu templele. Totuşi, grija pentru cei bolnavi era păgubită din cauza vrăjitoriei. În ce priveşte vechii eleni la care cetatea era împărţită în clase de cetăţeni şi robi, grija se manifesta ca semn al ajutorării celor săraci, îndeosebi din motive sociale, adică pentru evitarea tulburărilor sociale, ca îndatorire socială a cetăţenilor. Problema 15

atunci nu consta numai în întâmpinarea stării robilor, care trăiau într-o stare de continuă lipsă, ci şi pentru rezolvarea unor cerinţe serioase, care apăruseră în clasa cetăţenilor. de prunci impusă de stat pentru uşurarea societăţii de copii infirmi, sau deformaţi. La romani s-au creat mari probleme sociale din lupta acerbă dintre patricieni şi plebei şi din starea mizerabilă a clasei robilor, care „dezvoltau în toate un război cuceritor victorios şi pe drept cuvânt au cucerit Italia”. Necesitatea opririi tulburării sociale, care ar fi distrus din temelii imperiul, a creat regimul îngrijirii tuturor celor în lipsă. S-a consacrat principiul dotării şi al împărţirii la toţi cei „săraci şi fără de lucru”. La romani, în afară de aceste manifestări din necesitatea grijii sociale şi în afară de învăţătura luminata a unor filozofi, lipsea iubirea adevărată, practică. Expunerea la care erau supuşi copiii însemna o prăpastie uriaşă. Cei orbi şi invalizi nu erau ajutaţi deloc. Adeseori erau conduşi într-o insulă, ca să moară acolo de foame. Grija spitalicească era limitată numai la soldaţii, care slujeau interesele statului. 2. Asistenţa Socială în perioada neotestamentară Un uriaş avânt pentru creşterea grijii sociale s-a dat de către principiile antropologice ale crestinismului şi din “porunca cea nouă” a dragostei. Omul creat “după chipul şi asemănarea” lui Dumnezeu, cu adevărat, a fost ridicat prin lisus Hristos pe tronul impărătesc de slava şi cinste. Sufletui omului este conform cu invăţatura creştină de mai mare valoare decât toata lumea vazută şi sensibilă (Matei 16, 26). Aceasta învăţătură acordă omului cea mai mare valoare. Apoi omul “a fost răscumpărat cu preţ” (I Cor. 6, 20). N-a fost eliberat “cu argint sau aur” (I Petru 1, 18—19). În creştinism virtutea dragostei a câştigat inestimabila extindere şi adâncime, precum şi un caracter supranatural. Deosebirea caracteristică a dragostei creştine, în faţa fenomenelor oarecum -asemănătoare, în epoca dinainte de Hristos, se constituie în următoarele insuşiri

16

principle şi esenţiale: aceasta are un caracter religios: “Dumnezeu este iubire” (I Ioan, 4, 16). Astfel, iubirea este rodul credinţei fierbinţi. Prin urmare, cel ce iubeşte consideră pe cei cărora le-a făcut bine, ca fraţi în Hristos (Matei 25). “Prin iubire omul imită pe Milostivul Părinte ceresc” (Luca 6, 36). Altă insuşire a dragostei creştine, este caracterul ei personal în sensul ca obiectul ei este personalitatea omului, înţeles ca şi chip al lui Dumnezeu. Caracterul ei universal şi panuman, departe de orice diferenţieri rasiale, sau de altă natură, independent de loc şi de timp şi extinderea ei c hi ar şi pâna la duşmani, constituie insuşiri care-i arată superioritatea48. O însusire importantă a dragostei creştine este legatura ei indestructibilă, nu numai cu spontaneitatea lipsei de interes, ci şi cu jertfa de sine, după exemplul lui Iisus Hristos. “Mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are, ca viaţa lui să şi-o pună pentru prietenii săi” (Ioan 15, 13). La fel dragostea creştină nu este teorie, ci realitate vie având să prezinte milioane de eroi, care urmează pe Domnul, Care S-a jertfit pentru noi din dragoste. “Noul” în dragostea creştină îi constituie stăpânirea ei esenţială cu Hristos în grija socială. Primii creştini în Ierusalim au prezentat o unitate exemplară. “Iar inima si sufletul mulţimii celor ce au crezut era una şi nici unul nu zicea că este al său ceva din averea sa, ci toate le erau de obste. Şi cu mare putere Apostolii mărturiseau despre Învierea Domnului Iisus Hristos şi mare har era peste ei toţi. Şi nimeni nu era între ei lipsit, fiindcă toţi câti aveau ţarini sau case le vindeau şi aduceau preţul celor vândute, şi-1 puneau la picioarele aposlolilor. Şi se impărţea fiecăruia după cum avea cineva trebuinţă” (Fapte 4, 32—36). Prin urmare, comunitatea creştina ierusalimiteană avea totul în comun ca urmare a manifestării de bunavoie a dragostei. Aceasta se dovedeste din cuvintele Sfântuiui Apostol Petru către Anania: ”Nu-ţi rămânea ţie, dacă rămânea, şi vândută, nu era in stăpânirea ta ?” (Fapte 5, 4). Proprie-tatea in comun era, prin urmare, de buna voie, dar cresterea comuni'tatw a facut irruposibilla pastrarea ei. Comunitatea de la Ierusalim a fost de la început săracă, dar această stare s-a înrăutăţit din cauza foametei. Pentru aceasta, comunităţile creştine 48

Ibidem, p. 147.

17

din afara Palestinei au sprijinit-o prin colecte (Fapte 11, 29 ; Gal. 2, 10 ,II Cor. 8, 9). În Bisericile creştine, pe care le-a întemeiat Sfântul Apostol Pavel, nu s-a introdus comunitarismul, dar erau mesele în comun. Ele contribuiau şi acolo la nutrirea celor săraci (I Cor. 11, 20) şi pentru aceasta s-au numit “agape”. Biserica veche, comuniune a dragostei şi a milei. Biserica veche se prezenta ca o comuniune de dragoste şi milă minunată şi fără egal. Biserica n-a predicat numai teoretic legea cea nouă a dragostei, dar a şi aplicat-o în chip exemplar. La sfârşitul secolului II păgânul Lucian mărturiseşte despre creştini: “Primul lor legiuitor le-a transmis con-vingerea că sunt fraţi între ei. Ei dezvoltă o mişcare rapidă, imediat ce se întâmplă ceva privitor la interesele lor sociale”. Tertulian spunea: “Grija noastră pentru cei neajutoraţi, exercitarea de către noi a dragostei, este la duşmanii noştri caracteristica distinctă” Biserica a creat o nouă societate care nu cunoştea distincţie între elini şi barbari, bogaţi şi săraci, robi şi liberi, ci constituiau trupul cel tainic al lui Hristos în care un mădular este ajutor pentru altul şi era gata să se jertfească pentru acesta, în opoziţie cu păgânii despre care a scris Sfânful Ignatie: “Despre dragoste nu se interesează, nici de văduvă, nici de orfan, nici de cel intristat, nici de cel flămând sau însetat”. 1. Milostenia în Biserică În afară de milostenia personală care era considerată “pocăinţa păcatului”, vechea Biserică a consacrat şi organizat un sistem vrednic de admirare pentru adunare şi a dispune de bunurile de milostenie. De la început a existat pentru acest scop un fel de depozitar şi exercitarea lucrărilor de dragoste strâns legat de cultul şi slujitorii bisericeşti. În fiecare duminică (vezi I Cor. 16, 2) sau o data pe lună (cf. cu Tertulian) ori de câte ori se voia, aduceau în ceasul slujbei în biserică daruri (bani şi produse naturale) şi le predau proiestosului care le punea pe Sfânta Masa, ca să fie consacrate lui Dumnezeu şi pentru ca cei ce le vor primi, să le primească din mila lui Dumnezeu. 2. Grija pentru văduve şi orfani De la început, Biserica a avut grijă de văduve (Fapte 6, 1 u) şi de orfani (lac. i, 27). “Biserica romană hrăneşte 1500 de văduve şi săraci”. Păgânul Lucian ştia că 18

văduvele şi orfanii deţineau la creştini primul loc. În timp ce femeile păgâne nici nu lăsau să se apropie orfanul, pe papagali şi alte păsări le hrănesc, din contra creştinii faţă de orfani duc la îndeplinire obligaţiile părinţilor. Vaduvele nu erau numai primitoarele roadelor slujirii crestine si a dragostei, dar si purtatoarele si primele lucratoare ale ei. În duminici aveau grijă pentru nevoile sufleteşti ale femeilor membre ale Bisericii, asupra cărora exercitau o supraveghere permanentă. Ele aduceau orfanii şi dădeau mamelor sfaturi pentru educarea copiilor. Aveau grijă de cei din închisoare şi primeau pe străini pentru găzduire. 3. Îngrijirea celor bolnavi şi săraci. Biserica având în vedere cuvintele Domnului “bolnav am fost şi m-aţi cercetat” (Matei 25, 36) a aratat o dragoste deosebita către cei bolnavi. Au fost şi clerici doctori, ca-re îngrijeau medical pe cei bolnavi. Femeile creştine jucau rolul surorii vizitatoare, vizitând sistematic în fiecare casă pe cei săraci, îndeosebi bolnavi, aşa cum ne informează Tertulian. 4. Îngrijirea celor ce se aflau în închisoare şi în ocne. Biserica de la început a avut grijă de cei din închisori (Mt. 25, 36), pentru cei în “lanţuri” (Evr. 1, 34), pentru cei în legături. Aristide spune că “atunci când creătinii aud, că unul dintre ei este în închisoare sau este chinuit din cauza numelui lui Hristos, toţi au grijă de nevoile lui, şi când e posibil să-l elibereze, îl eliberează”. Eusebiu relatează că Origen, “fiind de 18 ani” a arătat către toţi sfinţii martiri dragoste, vizitindu-i în închisoare. La fel însoţea pe martiri, când erau conduşi spre moarte, ceea ce deseori mânia pe mulţimea idolatră. Prin aceste vizite creştinii mingâiau pe cei ce se aflau în închisoare şi le aduceau hrană şi dumnezeiasca Împărtăşanie şi în general tot ce-i uşura spiritual şi material. Creştinii au depus eforturi supraumane şi eroice pentru răscumpărarea şi eliberarea celor ce se aflau în închisoare. Emoţionantă este grija creştinilor pentru cei condamnaţi la muncă silnică în ocne. Ei depuneau eforturi pentru eliberarea lor şi se aflau în comuniune permanentă cu ei. La fel, trimiteau la acestia fraţi, ca să-i mângâie şi să-i întărească. Eusebiu relatează că în timpul persecuţiei lui Diocleţian, creştinii egipteni au mers la minele 19

îndepărtate şi au ajuns pâna în Sicilia, ca să întărească moral şi material pe cei condamnaţi la muncă silnică. 5. Grija pentru sclavi. În Biserică sclavii de la început erau consideraţi fraţi. De Rossi accentuează că în inscripţiile tombale creştine nicăieri nu se trece caracteristica “sclav”. Sclavii creştini au avut în mod deplin drepturile pe care

le avea oricare

membru al Bisericii. Puteau să fie hirotoniţi preoţi şi chiar episcopi. Episcopul Romei Calist de exemplu, a fost sclav, la fel şi episcopul Cezareei Eusebiu. Adeseori Biserica a eliberat sclavi cu bani din casa comună a clerului. În general, Biserica a pregatit terenul pentru abolirea deplină şi definitivă a sclaviei. 6. Culmea dragostei în timp de calamităţii. În epocile de ciumă, foamete şi a altor mari dezastre, dragostea creştină se manifestă în toată măreţia ei. Creştinii cu exemplară dăruire de sine şi jertfelnicie ingri-jeau pe oricine suferea, chiar şi pe dusmanii, persecutorii lor. 7. Înmormântarea celor morţi. Creştinii s-au îngrijit de înmormântarea celor decedaţi.Tertulian şi Aristide mărturisesc că îngroparea morţilor se făcea cu cheltuiala casei bisericesti. Diaconii se îngrijeau ca toţi să fie îngropaţi cu bunăcuviinţă. La fel, creştinii aveau grija pentru îngroparea şi chiar a păgânilor. 8. Grija faţă de cei lipsiţi de posibilitatea de a lucra. Biserica a oferit de lucru celor ce puteau să muncească şi a avut grijă de cei incapabili de muncă: “Oferind cu toată bucuria hrană..., lucrătorilor de muncă şi celui ce nu poate munci, milostenie”. Biserica avea datoria să ofere fiecarui membru al ei un minimum de condiţii de întreţinere fie prin muncă, fie prin grija faţă de el. 9. Iubirea de străini. Una din cele mai frumoase manifestări ale dragostei creştine, care a împodobit vechea biserică era iubirea de străini (vezi Matei 25 ; Rom. 12, 13 , Evrei 6, 10 ; 13, 2 ; Rom. 6, 1, 4 , In. 5, 8). Creştinii “în casele lor, cu plăcere primeau pe robii lui

20

Dumnezeu”. Aristide în Apologia sa scrie: “creştinii dacă văd un străin îl introduc sub acoperiş şi se bucură de el ca de un frate adevărat”. 10. Grija săracilor şi a bisericilor în pericol. Grija pentru fraţii care călătoresc şi ospitalitatea, au folosit ca punte care conduce la grija pentru îngrijirea fraţilor din depărtare şi a Bisericilor în pericol. Legătura dezvoltată cu cei găzduiţi nu putea să dispară îndată după ce aceştia păşeau peste pragul casei sau poarta cetăţii. “Ne-am ales..., popor Sfânt”: Dragostea creştinilor unii faţă de alţii, a fost, printre altele, nedumerirea faptului că aceştia, deşi erau răsfiraţi: “de la o margine la alta a lumii”, ei se simţeau ca membri ai unei familii, ai unei noi împărăţii spirituale.”Voi sunteţi neam ales...”. Conform cu epistola către Diognet, creştinii se numesc “acest neam nou sau o profesiune nouă”. Creştinii constituie un neam nou mărturisit, nu mic, nu slab, nu zidit într-un colţ al lumii, ci mai numeros decât toate neamurile şi prea cinstitor de Dumnezeu!

3. Asistenţa Socială în perioada Sfinţilor Apostoli După vechimea lor şi caracteristicile fiecăruia în Biserica veche s-au înregistrat următoarele grupări bisericeşti: gruparea văduvelor, a fecioarelor, a presviterelor, a diaconiţelor ş.a. a)

Văduvele. Cea mai veche grupare religioasă cu caracter ascetic, mai târziu şi practic, este

aceea a văduvelor. Ea s-a constituit într-un corp aparte încă din vremea Sfinţilor Apostoli. Sfântul Apostol Pavel ne spune: „Văduva să nu fie înscrisă (în gruparea respectivă), având mai puţin de şaizeci de ani, femeie a unui singur bărbat” (I Tim. 5, 9). „Cea cu adevărat văduvă şi rămasă singură şi-a pus nădejdea în Dumnezeu şi stăruie în cereri şi în rugăciuni noaptea şi ziua” (I Tim. 5, 5). De asemenea, mai dispune ca nu toate văduvele să fie întreţinute de Biserică, ci numai “cele cu adevărat văduve”49 (I Tim. 5, 16) şi care trăiesc în înfrânare (I Tim. 5, 11 ; I Cor. 7, 8). 49

Arhid. Prof. Dr. IOAN N. FLOCA, Forme instituţionale de manifestare a credinţei şi dragostei creştine, apărute în Biserica Veche, în Drept canonic Ortodox, legislaţie şi administraţie Bisericească, Vol. I, Ed. I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1990, p. 500.

21

Formând o grupare de femei care trăiau în înfrânare şi nevinovăţie, văduvele nu primeau nici un fel de consacrare specială, nici un fel de hirotesie, aşa cum reiese din Constituţiile Apostolice (8, 25). Când s-a ajuns să se organizeze de către Biserică azilurile speciale pentru văduvele sărace şi neputincioase, aşa numitele hirocomii, purtarea de grijă a acestora a fost încredinţată în primul rând femeilor încă valide din gruparea religioasă a văduvelor. De asemenea, văduvelor le-a fost încredinţată uneori şi purtarea de grijă a fecioarelor (can. 44 Cartagina), dintre văduve se recrutau şi o parte din diaconiţe (Constituţii Apostolice 6, 17) precum şi călugăriţele50. Ca stare aparte în sânul Bisericii, văduvele au fost protejate chiar şi de legile de b) Fecioarele.

Ca şi văduvele, încă din epoca apostolică, fecioarele au, constituit o stare aparte. La început ele au trăit în înfrânare şi rugăciuni în sânul iSrmKilor lor. Ca şi văduvele, luau asupra lor votul castităţii, dar nu aveau nici un fel de hirotesie. Pildă şi îndemn spre o astfel de vieţuire, le-a fost Maica Domnului, apoi şi vintele Sfântului Apostol Pavel de Ia I Corinteni 7. Cu timpul, ele s-au organizat într-o grupare religioasă, sub conducerea clerului local, în frunte cu episcopul. Intrarea în rândul lor se făcea prin depunerea votului castităţii51, în cadrul unei anumite solemnităţi. Despre aceasta Constituţiile Apostolice şi canoanele Sinoadelor Ecumenice ne relatează pe larg. Îngrijite de văduve, îndrumate şi supravegheate de cler, ele devin prin viaţa lor asc.etică, şi în special prin votul castităţii, precursoare ale monahismului propriu-zis, întocmai ca şi văduvele. Dobândind prin vieţuirea lor castă, o cinstire deosebită în sânul Bisericii şi fiind întreţinute de Biserică, fecioarele, pe lângă îndeletnicirile lor ascetice au făcut şi felurite ascultări în viaţa comunităţilor în legătură cu întreaga activitate care se desfăşoară în cadrul acestora. Dintre ele se recrutau de preferinţă diaconiţele (Novela 6, G Justinian, 535) şi monahiile (can. 126 Cartagina)52. 50

Ibidem, p.501. Ibidem, p. 503. 52 Arhid. Ioan Floca, Canoanele Bisericii Ortodoxe, note şi comentarii, 1992, Canonul 126 de la Sinodul al optulea local de la Cartagina (419), p. 296. 51

22

Reglementată legal de Biserică, recunoscută şi protejată de legile Statului, societatea fecioarelor a reprezentat unul din pilonii evlaviei creştine şi ai lucrării duhovniceşti a Bisericii vechi. c)

Presbiterele. Începând

din

epoca

apostolică,

alături

de

văduve

şi

diaconiţe

au existat ca o categorie şi grupare aparte aşa-numitele presbitere. De ele face pomenire Sfântul Apostol Pavel în epistola I către Timotei (5, 2) şi în cea către Tit (2,3). Dacă în ce priveşte locul de la I Timotei 5, 2 nu este absolut sigur că ar fi vorba chiar de presbitere, ci doar de femei mai bătrâne în general, apoi nu încape nici o îndoială că în locul de la Tit 2, 3 este vorba de presbitere ca grupare sau categorie aparte de femei care se îndeletniceau cu instruirea religioasa şi cu îndrumarea morală a tinerelor şi a oricăror femei, care se pregăteau pentru botez sau doreau să cunoască mai bine învăţăturile şi rânduielile Bisericii. d)

Diconiţele. Amintite ca şi văduvele şi fecioarele, încă din vremea Sfinţilor

Apostoli (F.A. 16,1), diaconiţele au constituit o categorie deosebită de femei pioase, care-şi puneau benevol munca lor la dispoziţia Bisericilor locale şi care s-au organizat apoi şi s-au afirmat ca cea mai importantă grupare feminină a Bisericii vechi. După cum apar din principalele documente asupra organizaţiei bisericeşti, diaconitele, ca şi fecioarele şi văduvele, puteau vieţui fie pe la casele lor în familie, fie împreună în „consortium”53, însă mereu sub chinuirea şi supravegherea clerului. Diaconiţele se recrutau dintre fecioare sau văduve, adică din categoria fecioarelor şi văduvelor afierosite, trebuind să aibă cel puţin vârsta de 40 ani. Această vârstă, prevăzută ca minimă, a fost stabilită prin canonul 15 al Sinodului IV ecumenic (an 451) care dispune acelaşi lucru ca şi canoanele 14 şi 40 Trulan.54 53

Arhid. Prof. Dr. IOAN. FLOCA, Forme instituţionale de manifestare a credinţei şi dragostei creştine, apărute în Biserica Veche, în Drept Canonic Ortodox, legislaţie şi administraţie Bisericească, Vol. I., Ed. I.B.M. B.O.R., Bucureşti, 1990,p.502 54 Arhid. Pr. Dr. IOAN N. FLOCA, Cnoanale Bisericii Ortodoxe, note şi comentarii, 1992, Canonul 14 si 40 Trulan sau Sinodul 5-6 ecumenic de la Constantinopol (692),p. 113

23

Ceremonia de primire a lor consta într-o hirotesie, cu ocazia căreia ele depuneau votul castităţii într-o formă mai solemnă decât aceea în care l-au depus ca văduve sau ca fecioare (can. 19,1 ec.; 14,40 Trulan; Novele 6,6). Hirotesia diaconiţelor o săvârşeau numai episcopii, nu şi preoţii (Constit.Ap. 3, 11) după o rânduială care este arătată în Constituţiile Apostolice, cartea VIII, capitolul 19, 20, unde citim: ”Despre diaconiţe rânduiesc eu, Bartolomeu episcop, puneţi mâinile asupra ei, de faţă fiind preoţimea, diaconii şi diaconiţele şi să zici: ...” (urmează rugăciunea). În cadrul acestei ceremonii, episcopul „unge capul diaconiţei, aşa cum preoţii şi împăraţii se ungeau în vechime” (Conslit. A.p. 3, 10). Ca şi văduvele si fecioarele, diaconiţele au făcut parte în mod legal din cler, adică au figurat în canonul sau lista slujitorilor Bisericii şi, de fapt, atât legile bisericeşti, cât şi cele ale Statulului, le enumera după diaconi şi le conferă privilegiile clerului. Atât pentru ducerea la îndeplinire a îndatoririlor lor, cât şi pentru buna rânduială în ce priveşte vieţuirea lor, diaconiţele erau supuse clerului, iar în mănăstiri, stateţelor, în muncile sau ascultările pe care le prestau, aveau ca îndrumători şi cârmuitori pe diaconi, care pot chiar să excomunice, adică să oprească de la Sfânta Împărtăşanie, pe diaconiţe „dacă se cere aşa ceva şi nu este de faţă preotul” (Const. Apost. 8, 28). Dedicate mai ales operei de asistenţă socială a Bisericii, diaconiţelor li s-au conferit o seamă de privilegii şi din partea Statului şi li s-a asigurat, ca întregului cler de altfel, o protecţie specială prin legi. Astfel, ele nu puteau fi urmărite şi judecate direct de legile Statului, decât dacă nu izbutea episcopul să lămurească lucrurile (Nov. 123, 21); răpirea sau violarea lor era pedepsită foarte aspru, cu noartea şi confiscarea averii (Cod. 1, 3, 54 , Nov. 6, 6). Această pedeapsă se aplică însă nu numai infractorilor, ci şi diaconiţelor, dacă consimteau să-si calce votul (Nov. G 6). Prin votul solemn al castităţii, un vot reînnoit, şi prin ascultarea riguroasă faţă de cler, diaconiţele constituiau de fapt o grupare patamonastică55. 55

Ibidem, p. 117.

24

Prin structura şi activitatea ei, această grupare ca şi aceea a văduvelor şi a fecioarelor, au alimentat spiritul ascetic propriu monahismului şi a contribuit la închegarea şi extinderea monahismului. Diaconiţele excelând însă şi prin activitate practică de asistenţă socială în special. e)

Parabolanii. Un corp sau o grupare religioasă aparte, ivită mai târziu în Biserică, sau cel

puţin atestată mai târziu decât cele trei de care enumerate până aici, este gruparea cunoscută sub numele de parabolani. Asupra ei nu există, sau mai bine zis, nu ni s-au păstrat documente sigure decât din Biserica Alexandriei. Cu toate acestea, cunoscând intensa acţiune de asistenţă socială pe care Biserica a destaşurat-o, trebuie să presupunem, că un corp sau o grupare atât de importantă prin activitatea ei practică în cadrul asistenţei sociale, cum a fost aceea a parabolanilor, nu va fi apărut mult mai târziu decât cele cu caracter religios-moral, şi că, de asemenea, o astfel de grupare n-a putut să fie organizată doar într-o singură Biserică locală, într-un singur centru bisericesc. Parabolanii formau un corp de sanitari creştini laici, organizaţi atât după rânduielile unei astfel de profesiuni, cât şi după acelea ale unei alese vieţuiri morale. Cu privire la înţelesul numelui lor nu s-a ajuns la o lămurire precisă şi general admisă, deşi cercetătorii şi-au dat toată osteneala să o facă. Această comportare a creştinilor faţă de toţi semenii lor în cazuri de nenorociri a fost generală şi a stârnit pretutindeni, deopotrivă, admiraţia, dar şi invidia păgânilor. Este mai mult decât probabil că organizarea asistenţei sociale de către Biserica în timpul gravelor epidemii din veacul III a dus la crearea corpului de parabolani, adică de oameni care înfruntau primejdii pentru a le veni în ajutor celor loviţi de soartă. Se prea poate ca în Alexandria să fi luat naştere prima formaţiune de parabolani, primul grup sau prima societate de sanitari creştini, întrucât Alexandria era cel mai mare oraş comercial al imperiului, şi prin imensul trafic portuar, cel mai expus la epidemii.

25

Un corp asemănător cu al parabolanilor sau chiar acelaşi corp se găsea şi in serviciul Vasiliadei, numiţi „trimişi” care adunau pe bolnavi şi-i aduceau la spitale.56 Parabolanii nu sunt numai aleşi de episcopi, ci sunt puşi şi sub conducerea sau sub jurisdicţia acestora, întocmai ca şi clericii, episcopii având dreptul de a-i disciplina sau pedepsi, iar ei obligaţia ascultării canonice faţă de episcopi.57 Despre parabolani nu se face nici o menţiune că ar fi fost legaţi de vreun spitale sau de vreo altă instituţie de asistenţă socială din vechea Biserică, ceea ce ne obligă să nu-i socotim în rând cu sanitarii spitalelor şi cu atât mai puţin ca formând acelaşi corp cu aceştia. f) Corporaţii sau colegii funerare. În afară de grupările amintite până aici, istoria Bisericii creştine mai consemnează şi existenţa unor corporaţii sau colegii funerare, cum au fost: decanii, iecticarii, copiaţi — fossores, acoluţii — funerari, ascetriile şi canonicele. Aceştia, fie că făceau parte şi formal din cler, cum a fost situaţia prin secolele IV - V, fie că erau asimilaţi cu clerul, s-au bucurat mereu de privilegiile clericilor, precum şi de unele avantaje speciale, determinate de funcţiile pe care le îndeplineau. Despre cele mai multe dintre aceste grupări avem numeroase indicii că erau chiar organizate prin lege de stat, încă din vremea împăratului Constantin cel Mare. g) Frăţiile. Între grupările religioase din Biserica veche, asupra cărora nu ni s-au păstrat decât puţine indicii, dintre care unele nesigure sau neconcludente, au fost şi „frăţiile creştine”, organizate local, în cadrul comunităţilor. Acestea sunt pomenite în veacul IV în Egipt şi în alte părţi ale Imperiului, în categoria aceasta de creştini îşi are începutul organizarea frăţiilor creştine, numite în Biserica veche si „adelfata”, iar în străvechile frăţii îşi au prototipul „frăţiile ortodoxe” — din mileniul al doilea al erei noastre.58 Frăţiile religioase sau bisericeşti sunt pomenite în Bizanţ şi până la schisma cea mare (1054) şi mai ales după aceea.

56

Ibidem, p. 120. Nicolae Vătămanu, 1600 de ani de la înfiinţarea Vasiliadei, cel dintâi aşezământ de asistenţă socială şi sanitară, în rev. “Biserica Ortodoxă Română”, nr. 3-4, Bucureşti, 1969, p. 308. 58 Ibiden, p. 310. 57

26

Cele mai multe şi mai bine organizate frăţii ortodoxe au existat în Rusia şi în Polonia, începând din veacul XII ele sunt amintite la Poloţk (1159) şi la Kiev, mai numeroase în veacurile XIV—XV, ele au devenit în veacurile XVI şi XVII adevărate bastioane ale Ortodoxiei împotriva agresiunii catolice, care-şi avea cartierul de operaţii în Polonia catolică. h) Monahismul. Tot ca o societate bisericească de natură mai mult mistico-religioasă, dar şi cu rosturi de asistenţă socială, a apărut monahismul, care a depăşit cu timpul importanţa celorlalte, supravieţuindu-le până azi. Cu privire la biserică în totalitatea ei, ca unitate a tuturor credincioşilor şi păstorilor, se subliniază că temeiurile acestei unităţi se găsesc în învăţătura creştină despre unirea cu Hristos a tuturor credincioşilor si despre unitatea neamului omenesc întemeiată pe egalitatea tuturor oamenilor înaintea lui Dumnezeu. Se scoate în evidenţă, în această privinţă, textul: „Ştiţi că domnii păgânilor îi stăpânesc pe ei şi cei mari îi supun (îi fac sclavi) pe ei, iar între voi nu va fi aşa, ci care dintre voi va vrea să fie mai mare, să fie vouă slugă” (Mt. 20 25-26; Mc. 10, 4145;Le. 22, 25).59 În acest chip înfăţişează autorul organizaţia Bisericii, ca ceva nou, „deosebit de stat, de orice altă societate şi de orice altă organizaţie religioasă”, organizaţie al cărei specific religios nu s-a impus decât prin felul în care el s-a răsfrânt asupra problemelor sociale ale vremii. Ca mod de viaţă, determinat de atitudinea creştinilor faţă de bunurile materiale, a apărut comunitatea acestor bunuri în sânul Bisericii din Ierusalim. Vânzându-şi toţi averile, aduceau preţul lor la picioarele Sfinţilor Apostoli, care se îngrijeau de toate cele trebuitoare fiecăruia, şi nimeni nu ducea lipsă pentru că toate bunurile le aveau în comun. Vieţuirea monastică fie în sens de jertfa substitutorie pentru alţii, pentru izbăvirea obştei de suferinţe, fie în sens de căutare a desăvârşirii proprii este un fenomen general bine reprezentat în aproape toate religiile într-o formă sau alta. Deci, monahismul nu este o creaţie a creştinismului

59

Ibidem, p. 311.

27

Monahismul s-a dezvoltat încetul cu încetul. În timpurile cele mai vechi ale Bisericii, mulţi creştini pioşi, pentru a sluji lui Dumnezeu şi pentru a dobândi fericirea veşnică, s-au obligat la deplina înfrânare de la plăcerile comune ale vieţii. Ei se abţineau de la tot ceea ce putea să îndepărteze spiritul şi năzuinţa lor spre bunuri spirituale, însă n-au părăsit societatea omenească şi n-au refuzat să-şi îndeplinească îndatoririle pe care le impune Biserica şi societatea. Cu acest caracter de grupare religioasă, monahismul a intrat în subordinea ierarhiei bisericeşti de la anul 451 (sinodul IV ecumenic) pe care nu şi 1-a pierdut nici azi, indiferent că este vorba de cenobiţi sau de anahoreţi, sau de idioritmici (de cei ce vieţuiesc în obşti, sau de cei ce trăiesc singuratici). Anahoreţii existau şi înainte de Pahomie şi au vieţuit şi după introducerea vieţii monahale în comun. Ei îşi petreceau viaţa în rugăciuni, retraşi în pustie şi se exercitau după voinţa lor în înfrânări şi în aspră vieţuire creştină. Reguli speciale nu existau în această privinţă şi era exclusă şi posibilitatea de a se înscrie pentru ei anumite reguli, deoarece erau în afară de orice supraveghere.60 Regulile monahale ale lui Vasile cel Mare serveau ca bază pentru statutele mănăstireşti ale mănăstirilor orientale mai însemnate. Cele mai importante statute de acest fel sunt acelea din Ierusalim, statutele mănăstirii Studion şi ale mănăstirilor din Muntele Athos. Statutul din Ierusalim a fost redactat în anul 561 de Sava Sfinţitul, pentru mănăstirile Palestinei, statutul mănăstirii Studion a fost redactat de Teodor Suditul, egumenul acelei mănăstiri, în anul 789; iar statutul mănăstirilor din Athos a fost redactat pe la anul 970 de Sfântul Athanasie Athonitul, fondatorul Lavrei din Athos.

CAPITOLUL IV

Asistenţa Socială în perioada patristică 60

Ibidem, p. 313.

28

Potrivit informaţiilor ce le avem, din documentele istorice bisericeşti şi juridice, precum şi din mărturiile cuprinse in acestea, rezultă că in Bisericii veche existau următoarele aşezăminte de asistenţă socială ; Ghirocomiile, azilurile pentru văduve, în care văduvele mai vârstnice trăiau in înfrânare şi se dedicau slujirii Bisericii, cum se arată de Sfanţul Apostol Pavel în scrisorile către Thnotei (I Tim. 5, 3—16) şi Corinteni (I Cor. 7, 7). Partenocomiile, aşa cum le numea Sfanţul Grigore de Nazianz, erau casele de adăpost pentru fecioare, organizate în strânsă legătură cu aziluri pentru văduve. Ele au fiinţat în Biserica veche aşa cum rezultă din canoanele 33, - 44, 120 Cartagina, şi au fost administrate şi conduse de episcopi şi ceilalţi clerici din subordinea lor. Partenocomiile au durat cel mai puţin, afiliindu-se cu vremea, mănăstirilor de călugăriţe şi contopindu-se cu acestea.61 Brefotroflile, sau leagănele de copii mici părăsiţi sau găsiţi, au existat încă înainte de epoca lui Constantin cel Mare şi erau deservite mai ales de văduve şi ferioare. Ele erau conduse de brefotrofi, principalii cârmuitori ai leagănelor, ajutaţi de administratori sau intendenţi şi de alt personal. Orfanotrofiile, orfelinatele sunt instituţii de asistenţă socială ale Bisericii vechi care au rămas până astăzi o pildă de dragoste faţă de aproapele. În case speciale erau adunaţi orfanii creştinilor şi împreună cu ei şi orfani dintre necreştini. Îngrijirea lor era încredinţată văduvelor, fecioarelor, diaconiţelor şi altor clerici, care toţi lucrau sub îndrumarea şi controlul episcopilor şi presbiterilor. Numeroase menţiuni se găsesc în documente istorice şi în legislaţia bizantină şi postbizantină de stat şi biserică, până în veacul XIX, în legătură cu orfanotrofii şi, fireşte, şi cu orfanotrofiile împreună cu celelalte aşezăminte sociale create e Biserică62. 61

Arhid. Prof. Dr. IOAN N. FLOCA, Forme instituţionale de manifestare a credinţei si dragostei creştine, apărute în Biserica Veche, în Drept Canonic Ortodox, legislaţie şi administraţie Bisericească, Voi. I, Ed. LB.M. B.O.R, Bucureşti, 1990, p.505 62 Demnitatea de orfanotrof este pomenită atât în acte bisericeşti, cât şi în cele împărăteşti, relevându-se importanţa care I se dădea în viaţa publică a Bizanţului.

29

Xenodohiile, casele de oaspeţi pentru primirea străinilor, după orfelinate, s-au numărat printre cele mai răspândite şi mai importante dintre aşezămintele de asistenţă socială ale Bisericii vechi. Create şi conduse de Biserică, xenodohiile asigurau găzduirea şi hrana minimă trecătorilor şi călătorilor aflaţi cu treburi printr-o cetate sau alta împăratul Justinian a sporit foarte mult numărul xenodohiilor, creând unele speciale şi pentru femei. Ptohiile sau Ptohotroflile, azilurile pentru săraci, răspundeau obligaţiei evanghelice (Matei 25, 34—40) de a ajuta şi îngriji pe săraci, Sfântul Ioan Hrisostom chibzuind asupra felului celui mai potrivit de a-i ajuta pe săraci, preconiza şi propunea hrănirea lor în comun, din averea Bisericii, care după părerea lui, trebuie să fie destinată in primul rând întreţinerii acestora. Diferite canoane (11 IV ea; 75 Cartagina; 14 Neocezarea, 5, 1-11 Constantinopol) au impus obligaţia îngrijirii săracilor înainte de toate. Nosocomiile spitalele organizate în case destinate adăpostim şi îngrijirii bolnavilor au apărut, mai ales după anul 313. Din veacul IV avem mărturii importante despre existenţa şi dezvoltarea nosocomiilor. Amintim aici doar nemuritoarea operă a Sfântului Vasile cel Mare, „Vasiliada” sa din Cezareea Capadociei, precum şi grija deosebită pentru aceste aşezăminte, acordată de Sfântul Ioan Hrisostom care a şi înfiinţat câteva nosocomii in Constantinopol, înzestrându-le cu medici şi cu alt personal necesar. Mărturii numeroase despre existenţa nosocomiilor se întâlnesc în toată epoca bizantină şi postbizantină, până aproape de zilele noastre. Gherontocomiile - azilurile de bătrâni, au luat fiinţă alături de celelalte aşezăminte amintite mai înainte, pentru a oferi adăpost şi îngrijire bătrânilor abandonaţi şi expuşi morţii prin foamete şi boli.63 Numite gherontocomii sau gherontrofii, aceste azilurile sunt contemporane cu toate celelalte instituţii de asistenţă socială a Bisericii, atât la început cât şi ca durată. Născute din necesitatea alinării suferinţelor sociale ale lumii vechi, afirmânduşi utilitatea lor de netăgăduit, sprijinind întreaga acţiune misionară şi înnoitoare de 63

Ibidem, p. 507.

30

lume pe care a desfaşurat-o Biserica, ele apar ca odrăslite din dragostea creştină şi reprezintă diadema cea mai de preţ dintre cele care împodobesc edificiul măreţ al Bisericii, îndeplinind un îndoit rol, religios şi social, opera de asistenţă socială a Bisericii s-a bucurat de întregul sprijin al Statului, ca şi de jertfelnicia fără seamăn a credincioşilor, care nu au precupeţit nimic pentru a veni în ajutorul aproapelui. Cea mai nobilă, mai potrivită misiune a Bisericii şi aceea în care Biserica a lucrat mai statornic pe tărâm social şi cu cele mai bune rezultate şi pentru ea si pentru Stat, a fost asistenţa socială pe care Biserica a deţinut-o şi a îndeplinit-o din mandatul Statului, nu numai din propriul ei comandament, deşi ei singure îi revine meritul de a o fi iniţiat si de a o fi creat. GHIROCOMIILE - aziluri pentru văduve Înainte de a se putea organiza fiecare comunitate creştină, după rânduiala dat de către Sfinţii Apostoli, trebuia ca văduvele (Tim. 5,9) mai vârstnice, care trăiau în înfrânare şi care se dedicau slujirii Bisericii (I Tim.5,11; 5,16; I Cor.7,8) să fie ajutat şi chiar întreţinute de obşte . Fireşte însă, că datorită situaţiei grele de fiinţe abandonate la voia întâmplării, în care ajungeau cele mai multe dintre văduve, s impunea ajutorarea tuturora. La început însă, cu mijloacele de care dispunea grupările sau comunităţile mici de credincioşi, acest lucru nu era cu putinţă. Cel dedicate slujirii Bisericii s-au constituit în gruparea sau societatea religioasă văduvelor pusă sub îndrumarea şi cârmuirea clerului. Casele în care erau adăpostite acestea, în cazul că duceau viaţă de obşte, s-au numit case ale văduvelor sau aziluri pentru văduve. Dar adevăratele aziluri pentru văduve, sau ghirocomiile, ca aziluri speciale pentru adăpostirea şi întreţinere văduvelor, nu sunt cestea, ci cele create pentru văduve sărace, care nu se găsea direct în slujba Bisericii ca cele din societatea văduvelor.64 Deci, avem două categorii de văduve. Unele pentru care exista obligaţie necondiţionată de a fi întreţinute de comunitate pentru serviciile pe care le prestau in 64

Pr. Prof. Dr. Liviu Stan, op. cit., p. 99.

31

slujba Bisericii, şi altele a căror întreţinere nu constituia o obligaţie specială şi care, sub acest raport, intrau în categoria comună a credincioşilor lipsiţi de mijloace. Atâta timp cât a fost posibilă întreţinerea acestora din bunurile comunităţilor destinate să asigure cele necesare tuturor membrilor lor (Fapte 11,44-45; 4, 32-35 ), nu a apărut necesitatea organizării unei asistenţe sociale, ci s-a impus doar îngrijirea lor mai deosebită faţă de ceilalţi nevoiaşi, aşa cum arată însăşi Sfânta Scriptură (Fapte 6,16). Cei şapte diaconi creaţi pentru chivernisirea bunurilor de obşte ale comunităţii din Ierusalim, în legătură cu distribuirea cărora se născuseră discuţii din pricina văduvelor (Fapte 6,1), arată cu prisosinţă grija deosebită pentru văduvele din a doua categorie. După ce n-a mai fost cu putinţă să li se asigure şi văduvelor din a doua categorie întreţinerea în chipul arătat, a devenit necesară găsirea altei forme pentru a le veni în ajutor. Cea mai indicată s-a părut şi s-a dovedit a fi crearea azilurilor sau caselor de adăpost pentru văduve. Aceasta îşi au originea în casele comune ale văduvelor aflate în slujba Bisericii şi care duceau viaţă de obşte. Existenţa unor astfel de aziluri pentru văduve (ghirocomii) este atestată în rând cu celelalte categorii de aşezăminte de asistenţă socială în Biserica veche, deşi pomenirea lor directă este rară în comparaţie cu a celorlalte. Din vremea lui Constantin cel Mare se pomeneşte un ghirocomion întemeiat de maica sa Elena, la Constantinopol, precum şi că în complexul de aşezăminte de asistenţă socială creat de Sfântul Zotic, tot în zilele lui Constantin şi cunoscut sub numele de Zoticon, erau îngrijite şi văduvele sărace, adică exista şi un azil pentru văduve65. De altfel, însuşi împăratul Constantin cel Mare a purtat o grijă deosebită celor nevoiaşi, punând la dispoziţia Bisericilor de prin cetăţi mari cantităţi de alimente spre a fi folosite pentru întreţinerea văduvelor, orfanilor, străinilor şi a săracilor.66 65

S. Dobolsky: Zilele de slujbă divină ale Bisericii răsăritene ortodoxe soborniceşti, S. Petersburg 1901, vol. I, p. 554, apud, Pr. Prof. Dr. Liviu Stan, op. cit., p. 267. 66 Theophanes Cinfessor, în “Cronica” sa citată la migne, P. G. 138, 1108, Nota 61, ( ContitutionEcclesiaticarum Collectio-Th Balsamonis-titl. Hop. 19), apud. Pr. Prof. Dr. Liviu Stan, op. cit., p. 271.

32

Dar grija acestora era dată prin canoane chiar în seama episcopilor, cărora se impune în mod expres, obligaţia de a le acorda văduvelor asistenţa cuvenită (Can. Sard.; 11 Teofil Alex., 3.IV. ecum.) Existenţa ghirocomiilor este atestată şi în vremea lui Iulian Apostatul, iar în mărturii din veacul al V-lea se aminteşte că Evdochia, soţia împăratului Teodosie (408-450), a făcut un pelerinaj la Ierusalim şi a întemeiat acolo un ghirocomion. Ghirocomiiile, ca toate aşezămintele de asistenţă socială ale Bisericii din vremurile vechi, au beneficiat de diverse privilegii, scutiri etc. În veacul al IX-lea însă, împăratul Nichifor I (802-811) dispune printr-o nuvelă din anul 810, ca de atunci înainte să fie supuse la unele impozite şi anumite bunuri ale ghirocomiilor, în rând cu ale altor instituţii similare. Ghirocomiile sunt amintite în mod deosebit de către Zonara şi Balsamon, comentariile la canonul 8 al sinodului al IV-lea ecumenic,67 apoi Balsamon, comentariul la canonul I al sinodului I-II Constantinopol, unde arată că împăratul Nichifor II Focas a interzis printr-o nuvelă a sa (nov. 19 din anul 964) să se mai creeze noi mănăstiri şi aşezăminte bisericeşti de asistenţă socială, între care şi ghirocomii, precum şi să li se mai sporească averile acestora. Această nuvelă însă a fost scoasă din vigoare printr-o altă nuvelă a împăratului Vasile II Macedoneanul din anul 988. Administrarea acestor aziluri ca şi a tuturor aşezămintelor de asistenţă ale Bisericii, o avea episcopul sau clerul local, ajutat de diaconi şi de alţi clerici inferiori şi mai ales de economii bisericilor.68 Pentru evitarea oricărei bănuieli ce putea să cadă pe clericii inferiori, inclusiv pe economii care, în îndeplinirea rolurilor de administratori sau supraveghetori ai ghirocomiilor, trebuiau să viziteze aceste aşezăminte, sau casele văduvelor dedicate slujirii Bisericii, prin canonul 38 Cartagina se interzice acestora să le viziteze singuri, obligându-i să-şi ia însoţitori pe care-i rânduiesc episcopii şi

67

Garalli şi M. Potli, Sintagma dumezeieştilor şi Sfintelor Canoane (Sintagma Ateniană), Atena 1852, vol. II, apud, Pr. Prof. Dr. Liviu Stan, op. cit., p. 275. 68 Sintagma Ateniană, II, 652; V, 261-265; 270; Zepos, op. cit., I, 249-252; Dolger; Regeste, 699, apud, Pr. Prof. Dr. Liviu Stan, op. cit., p. 277.

33

prezbiterii. Din textul aceluiaşi canon mai rezultă că nici episcopii, nici prezbiterii nu au voie să viziteze singuri pe văduve, adică aşezămintele pentru ocrotirea acestora. Iar pentru ca episcopii să fie ajutaţi îndeajuns în administrarea aşezămintelor de asistenţă ale Bisericii, inclusiv a celor pentru văduve, canonul 3 al sinodului al IVlea ecumenic, dispune ca nici un cleric să nu se angajeze pentru câştig urât la administrarea altor case profane, ci să fie la dispoziţia episcopilor, pentru administrarea caselor bisericeşti pentru văduve, fecioare, adică a aşezămintelor destinate acestora. Ca îngrijitoare ale văduvelor din aziluri, au fost folosite văduvele dedicate slujirii Bisericii, fecioarele, diaconiţele şi apoi călugăriţele, mai ales după ce o parte dintre ghirocomii au trecut sub îngrijirea mănăstirilor de maici, care au înlocuit cu timpul şi societatea văduvelor şi pe aceea a fecioarelor şi pe a diaconiţelor în cea mai mare parte.69 Ele au durat atâta timp cât nu s-a găsit o altă formă de organizare a asistenţei văduvelor şi sunt pomenite până târziu în Bizanţ, chiar şi în epoca postbizantină, contopite însă cu alte aşezăminte şi afirmând mai multe aziluri de femei bătrâne.

PARTENOCOMIILE - case de adăpost pentru fecioare Organizarea şi opera de asistenţă a fecioarelor a fost în strânsă legătură cu organizarea şi asistenţa văduvelor. Se cunoaşte că, în Biserica veche, a existat o societate religioasă a fecioarelor, organizată după rânduieli quasimonastice. Ca şi cele

69

Chastel, op.cit, p. 248-249, nota 40, apud, Pr. Prof. Dr. Liviu Stan, op. ccit., .p.275

34

din societatea văduvelor, acestea erau dedicate slujirii Bisericii. Ele puteau vieţui pe la casele lor fie în familie, fie sub îngrijirea văduvelor, sau în obşti supravegheate şi îndrumate chiar de către văduvele afierosite Bisericii. Curând însă, pentru mai buna organizare, supraveghere şi îndrumare a vieţii lor, s-au creat case de adăpost pentru obştiile de fecioare, numite Partenone. Acestea sunt amintite încă din vremea Sfântului Antonie şi în vremea lui Constantin cel Mare.70 De asemenea şi în vremea lui Iulian Apostatul (361-363). Canonul 44 Cartagina impune respectarea rânduielii de a se organiza partenone, pentru ca prin ele să fie ferite şi fecioarele şi Biserica de defăimare, şi dispune ca îngrijirea fecioarelor să fie încredinţată de către episcopi şi prezbiteri, unor femei cinstite, adică văduvelor afîerosite. Aşezămintele pentru adăpostirea fecioarelor s-au numit şi partenone şi partenocomii, aşa cum le zice Sf. Grigore de Nazians. Ele s-au bucurat în toată vremea de cinstea care se dădea stării însăşi a celor care vieţuiau în acestea, beneficiind de numeroase privilegii bisericeşti şi de stat, menite să le asigure cele mai prielnice condiţii pentru misiunea lor morală şi socială. Dar casele de adăpost pentru fecioare nu erau destinate exclusiv pentru fecioarele afîerosite, ci în ele se primeau şi altele, care fie că se găseau în primejdie din diferite pricini, cum arată canonul 126 Cartagina, fie că rămâneau orfane şi fără mijloace de trai sau fără ocrotire. Rolul cel mai important pentru viaţa creştină l-au îndeplinit Partenocomiile, prin adăpostirea acestor categorii de fecioare şi în deosebi a celor orfane, expuse tuturor primejdiilor şi mizeriilor într-o societate ca aceea în care şi-a desfăşurat Biserica veche lucrarea ei timp de atâtea veacuri. De aceea orfelinatele pentru fete, îngrijite de fecioare sau văduve afîerosite şi de diaconiţe, s-au numit multă vreme Partenocomii, iar mai pe urmă numele acesta a dispărut rămânând în întrebuinţare numai acela de Orfanotrofîi - orfelinate,

70

Zhishman: Dreptul matrimonial al Bisericii ortodoxe răsăritene (traducere greacă), Atena 1913, vol. II, p. 223; cf. Atanasie cel Mare: Viaţa Sfântului Antonie şi Socrate, H. E.,1,17. apud, Pr. Prof. Dr. LIVIU STAN, op. cit. p.277

35

fără a se specifica dacă este vorba de un orfelinat pentru fete sau pentru băieţi sau eventual de o singură instituţie, având două ramuri sau secţii, una pentru fete şi alta pentru băieţi. Conducerea şi administrarea partenocomiilor o aveau episcopii şi ceilalţi clerici din subordinea lor, aşa cum rezultă şi din canonul 38 Cartagina, care impune aceleaşi măsuri de prudenţă în legătură cu vizitarea partenocomiilor de către clericii de orice grad, ca şi în legătură cu vizitarea ghirocomiilor Dintre toate aşezămintele de asistenţă socială ale Bisericii, se pare că partenocomiile - în cazul când nu erau şi orfelinate - au durat mai puţin, alipindu-se cu vremea mănăstirilor de călugăriţe şi contopindu-se cu acestea. BREFOTROFIILE - leagăne de copii mici părăsiţi sau găsiţi Cea mai neajutorată şi în acelaşi timp cea mai nevinovată dintre fiinţe este fătul sau nou-născut. Nici o altă făptură nu are nevoie de îngrijire mai mare şi mai constantă decât el, şi cu toate acestea păcatele, deznădejdea şi mizeria au determinat şi continuă să împingă şi astăzi atâtea mame la gestul funest de a-şi părăsi copii nounăscuţi, la voia întâmplării, aşezându-i, în cel mai bun caz într-un loc ferit şi oarecum în ochii oamenilor, spre a se milostivi cineva de ei. În lumea veche, aceştia erau aşezaţi pe la uşile templelor şi ale clădirilor publice, la porţile cetăţilor, prin foruri şi prin portice. Milostivirea creştinilor i-a făcut să-şi îndrepte purtarea de grijă şi lucrarea dragostei şi către aceste fiinţe osândite fără nici o vină. De aceea, cu bună vreme, pe lângă îngrijirea individuală a unora ca aceştia şi alături de cea asigurată de comunităţi prin întreţinerea lor, la oricine s-ar fî găsit spre a fi crescuţi, s-a trecut la îngrijirea lor mai organizată, prin case sau aşezăminte bisericeşti destinate exclusiv adăpostirii şi creşterii copiilor găsiţi şi anumite Brefotrofii sau Brefocomii (Codex 1,2,19; 1,2,22 etc).

36

Astfel de case existau încă înainte de epoca lui Constantin cel Mare şi ele erau deservite mai ales de văduve şi fecioare.71 Ele au luat apoi o dezvoltare paralelă cu a celorlalte aşezăminte de asistenţă socială ale Bisericii, mai ales că în două edicte speciale (din anii 315 şi 322) însuşi Constantin cel Mare a luat măsuri de ajutorare a părinţilor care nu ar fi avut cu ce să-şi crească copiii, ca astfel să se înlăture uciderea sau părăsirea acestora (Cod.Theod. 11,27,1,1; 11,27,1,2). Dar cu toate că şi înainte de Constantin cel Mare şi după el, ba chiar el însuşi a mai încercat şi prin alte legi sau rânduieli să evite uciderea sau abandonarea copiilor mici, totuşi astfel de măsuri şi-au dobândit eficacitatea abia după organizarea Brefotrofîilor în localităţile mai mari ale imperiului. Nu era necesar ca Brefotrofîile să fie atât de numeroase ca alte aşezăminte similare. De aceea, acolo unde nu era cazul să se organizeze aparte, au fost încadrate în Orfanotrofii, cu care de altfel s-au găsit mereu în strânsă legătură, întrucât copiii crescuţi în Brefotrofii treceau în mod firesc, după câţiva ani, în orfelinate. Utilitatea lor a fost apreciată de către stăpânirea imperială bizantină care le-a arătat o atenţie şi o purtare de grijă deosebită, de altfel ca şi celorlalte aşezăminte de asistenţă socială ale Bisericii.72 Amintite des în vremea împăratului Justinian (Cod.1,2,19; Cod. 1,2, 22; 1,2,23; Cod. 1,3,42 (41),6,9; -,3,46 (45), 6, 9; Cod. 1,3,57; Nov. 7, Prolog; Nov. 7,1; Nov. 43,1), se pare că de la o vreme ele s-au contopit în cea mai mare parte cu orfanotrofîile şi s-au păstrat numai ca secţii ale acestora. Legislaţia lui Justinian le asigură o seamă de drepturi şi de privilegii, ocupându-se în deaproape şi de organizarea lor. Astfel, li se asigură dreptul de proprietate, dreptul de a primi donaţii nelimitate (Cod. l.,2,19) şi scutire de taxe (Cod. 1,2,22), dreptul de a primi rente care nu se prescriu niciodată, dreptul de a avea ateliere meşteşugăreşti şi de a-şi asigura venituri din ele. Totodată li se aplică regimul de favoare ale prescripţiilor la termen

71

L. Chastel, Studii istorice asupra influenţei carităţii creştine în primele şase veacuri ale Bisericii (trad. Din franceză), Hamburg, 1854, p. 138; Gh. I. Soare, Biserica şi asistenţa socială, Bucureşti, 1948, p. 86-87. 72 Ibidem, p. 287.

37

de 100 şi 40 ani, iar bunurile lor sunt apărate de înstrăinare prin dispoziţii legale, conferinduli-se în genere toate privilegiile Bisericii. Din toate aceste drepturi şi privilegii conferite în mod expres Brefotrofiilor, se vede limpede că şi ele, ca şi celelalte aşezăminte de asistenţă socială ale Bisericii, se bucurau de personalitate juridică de drept public, ca unităţi distincte de restul unităţilor bisericeşti. Acest caracter al lor se evidenţiază şi mai bine prin administraţia autonomă de care dispuneau, având conducători speciali, numiţi Brefotrofi.

Se

înţelege însă că aceştia erau subordonaţi episcopilor şi economilor eparhiali, în sarcina cărora cădea în primul rând responsabilitatea pentru buna chivernisire a întregului patrimoniu bisericesc, inclusiv a celui aparţinător Brefotrofiilor. De asemenea, episcopii aveau şi alte atribuţii în conducerea Brefotrofiilor, ca alegerea sau aprobarea alegerii Brefotrofilor sau chiar numirea lor directă şi a altui personal din administraţia acestor aşezăminte. Brefotrofîi erau opriţi, sub pedeapsă, să înstrăineze bunurile Brefotrofiilor. Ei erau principalii cârmitori ai Brefotrofiilor, ajutaţi fiind de administratori sau intendenţi şi alt personal după nevoie. Cel mai potrivit personal ajutător pentru Brefotrofî, l-au format văduvele, diaconiţele şi fecioarele. ORFANOTROFIILE - orfelinate Între acele instituţii de asistenţă socială ale Bisericii vechi, care au durat până astăzi, satisfăcând o nevoie socială care continua să se menţină, se numără la loc de frunte Orfelinatele.73 Necunoscute lumii vechi păgâne, orfelinatele, aşa cum au fost organizate în Biserică, au fost şi au rămas o pildă de dragoste de aproapele, şi au reprezentat unul din titlurile de glorie ale Bisericii vechi şi de totdeauna. În casele speciale pentru adăpostirea lor, erau adunaţi orfanii creştinilor şi împreună cu ei şi orfani de-ai necreştinilor. Îngrijirea acestora era încredinţată

73

Pr. Prof. Liviu Stan, op. cit., p. 276.

38

văduvelor şi fecioarelor afierosite, apoi diaconiţelor, diaconilor şi altor clerici, care toţi lucrau sub îndrumarea controlului episcopilor şi al prezbiterilor. La început comune, adăpostind şi băieţi şi fete, orfelinatele s-au diferenţiat în mod firesc în două categorii, unele pentru fete şi altele pentru băieţi. Grija de copii orfani a constituit o îndatorire obştească pentru creştini în genere şi una specială pentru cler.74 Cel mai vestit orfelinat făcând însă parte dintr-un complex de instituţii de asistenţă socială, pare a fi orfelinatul Sfântului Zotic, întemeiat în vremea lui Constantin cel Mare, la Constantinopol, de către Zoticus, unul din cei doisprezece senatori romani, care l-au urmat pe împărat în noua capitală a imperiului, după anul 330. Acest preamilostiv bărbat, după ce a ajuns în Bizanţ, a intrat în cler şi, ca prezbiter, cu ajutorul primit de la Constantin cel Mare şi de la Biserică, s-a dedicat ajutorării celor lipsiţi, organizând un Orfelinat, un spital (Nosocomion), un aşezământ pentru săraci (Ptohocomion), altul pentru primirea străinilor (Xenodohion) şi probabil şi unul pentru văduve (Ghirocomion). Pentru evlavia lui, pentru marea şi jertfelnica lui dărnicie în slujba celor lipsiţi sau loviţi de soartă, ca şi pentru alte virtuţi, Zoticus a fost aşezat în rândul sfinţilor, după moartea sa martirică suferită sub Constanţiu, dăruindu-i-se numele caracteristic pentru vrednicia sa şi anume cel de ocrotitor al orfanilor.75 Se pare că în Constantinopol, multă vreme a existat numai Orfelinatul Sfântului Zotic, care avea desigur proporţiile corespunzătoare nevoilor cărora era menit să le facă faţă. Cel puţin aşa rezultă dintr-o serie de legi ale împăraţilor bizantini. Astfel, dintr-o lege a împăratului Leon I, de la anul 468 şi din alta de la nul 469, apoi din Novela 131 din anul 545 ale lui Justinian, precum şi din altele, ca de exemplu o nuvelă a împăratului Heracliu din anul 638.76 Cu toate acestea, pe lângă Orfelinatul Sfântului Zotic, la Constantinopol mai apare, în veacul al Vl-lea, şi Orfelinatul Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel, căruia, la nul

74

Can. 3, sin. IV ecum., şi comentar la Sint. At., II, 222-223, 225, apud, Pr. Prof. Liviu Stan, op. cit., p. 275. Codex, 1,3,35 (34), Leon I, an 469, Debolsky, op. cit.,I, 544, Dicţionar de Arheologie creştină, Paris, 1925, vol. II, p. II, col. 2750, apud, Pr. Prof. Liviu Stan, op. cit., p. 276. 76 Sint At., V, 240; Zepos: op. cit., I, 33-36; Dölger, Regeste, nr. 212; Zhisman; “Sinoadele”, 165, 3. 75

39

578, împăratul Justin II, printr-o Nuvelă îi asigură anual câte 443 monede de aur din tezaurul imperial, iar în acelaşi an, printr-un hrisov confirmă această danie. După trei veacuri şi mai bine, daniei lui Justin al doilea din 578, i se dă caracter de lege de stat, cu aplicare constantă, printr-o nuvelă din anul 909 a împăratului Leon al IV-lea Filozoful. Este foarte probabil ca în Constantinopol să fi existat mai multe orfanotrofîi, ele aveau însă o conducere unitară asigurată prin patriarhie, care desemna în fruntea orfanotrofului principal al Sfântului Zotic, un mare orfanotrof, cu atribuţii de administrator suprem al tuturor orfelinatelor din capitală. În restul imperiului şi în întreg cuprinsul Bisericii, rânduiala era ca în fiecare cetate mai mare să existe câte un orfelinat sau chiar mai multe, după nevoi, căci desigur în cetăţi ca Roma, Alexandria, Antiohia, Tesalonic, etc, cu greu ar fi ajuns numai câte unul. Împăratul Constantin cel Mare, pe lângă faptul că favorizase crearea aşezămintelor de asistenţă socială de către Zoticus, a dăruit în mod special Bisericilor de prin cetăţi (episcopiilor) mijloace în scopul ajutorării celor lipsiţi, a văduvelor, orfanilor, etc, pe care desigur episcopii le-au folosit pentru orfelinate şi alte instituţii similare77. Existenţa unui mare număr de orfelinate este atestată de cele mai multe legi ale împăraţilor bizantini, referitoare la aşezămintele de asistenţă socială ale Bisericii, în care se face menţiune aparte de orfelinatul sau orfelinatele din capitala imperiului şi de cele din restul cetăţilor, în legătură cu drepturile, privilegiile, organizarea, alegerea administratorilor acestora. Prin aceste legi, li s-au asigurat orfelinatelor o mulţime de drepturi şi de privilegii care consacră pe de o parte personalitatea lor juridică, iar pe de altă parte, le situează în rândul aşezămintelor bisericeşti şi chiar pe o poziţie de egalitate sub raportul dreptului, cu episcopiile care totuşi le tutelează. Li se recunoaşte şi li se garantează orfelinatelor personalitatea juridică, recunoscându-li-se un drept al lor de proprietate independent de al altor unităţi 77

Theophanes Confessor († 817), în „Chronica” sa, citată la Migne, P.G., 138, 1108, nota 61.

40

bisericeşti, un anume regim juridic al prescripţiei acestui drept, apoi un altul al achiziţiei, al schimbului şi al înstrăinării proprietăţii, apoi al taxelor şi impozitelor, al construcţiilor de imobile şi al administrării şi gestiunii lor, cu alte cuvinte li se recunoaşte un patrimoniu şi o administraţie independentă78. Dreptul de proprietate al orfelinatelor ca instituţie aparte, ca unităţi bisericeşti independente sau autonome, este recunoscut şi asigurat prin toate legile împăraţilor bizantini care se referă la dobândirea şi administrarea bunurilor, ca şi la orice fel de privilegii ale acestor aşezăminte considerate sacra collegia, consortium (codex 1,2,22). Prin Novela 7 a lui Justinian (an. 535 ) se interzice ca aşezămintele de asistenţă socială ale Bisericii, în calitate de sacra colleggia, între care şi orfelinatele, să achiziţioneze bunuri în mod implicit pentru patrimoniul lor. Printr-o altă lege din anul 545, Justinian prevede obligaţia expresă pentru urmaşi, de a zidi în termen de un an orfelinatul pentru care s-a lăsat moştenirea şi prelungeşte până la cinci ani această obligaţie dacă moştenirea a fost destinată zidirii unei biserici (Nov. 131,10). De aici se vede cât interes deosebit a pus împăratul în zidirea orfelinatelor, preferându-le bisericilor şi mănăstirilor şi grăbind la maxim ridicarea lor. Justmian mai asigurase posibilitatea zidirii de orfelinate şi din unele moşteniri incerte, în cazul cărora puteau să intre şi orfelinatele în concurenţă cu alte aşezăminte de asistenţă socială, spre a-şi ridica edificii din moştenirile respective, însă numai dacă orfelinatele erau mai lipsite decât celelalte aşezăminte din categoria celor de asistenţă. Mai târziu, anul 534 Justinian interzice orice înstrăinare a bunurilor lăsate de către cineva orfelinatelor şi prevede anularea actelor de înstrăinare şi restituire a bunurilor, în cazul în care s-a încercat totuşi înstrăinarea unor astfel de bunuri printr-o meşteşugită eludare a legii (Cod. 1,3,57). în următorul an Justinian interzice din nou, dar de data aceasta sub severe sancţiuni, înstrăinarea sub orice titlu a vreunui bun

78

41

aparţinând orfelinatelor. Totuşi în cazuri bine determinate, înstrăinarea interzisă în principiu şi de orice fel, se admite prin schimb cu bunuri ale casei imperiale. În afară de episcop, dreptul de a-i numi pe orce fel de administratori ai orfelinatelor ca şi ai altor instituţii de asistenţă socială îl aveau şi ctitorii lor prin testament, sau urmaşii acestora, dacă li se prevedea dreptul acestora prin testamentul I ctitorilor.115 Conducătorii, administratorii şi orce fel de slujitori ai orfelinatelor ca şi ai oricăror aşezăminte de asistenţă ale Bisericii, erau obligaţi să dea socoteală episcopilor de activitatea lor şi erau supuşi judecăţii acestuia neputând fi judecaţi de altă instanţă. In ordinea importanţei pentru administrarea orfelinatelor, după episcopi şi iconomi sau şi după ecdici uneori, urmează cârmitorii sau proestoşii propriu zişi ai orfelinatelor, cunoscuţi sub numele de orfanotrofi (Cod.1,3,32) în împrejurările în care din veacul VI încoace, ctitoritul a luat un mare avânt evoluând chiar spre patronat, atât în Răsărit cât şi în Apus, înşişi împăraţii au tins si i devină ctitori şi apoi patroni ai unor mănăstiri, biserici şi aşezăminte de asistenţi 1 socială. Din scrisorile lui Fotie, una este adresată (nr.65) către orfanotroful capitalei Gheorghe, iar rivalul său Ignatie, chemase la demnitatea de orfanotrof al capitalei, pi Nichifor, mitropolitul de Niceea, dar acesta nu se îndupleca. Numeroase menţiuni găsim în documentele istorice şi în legislaţia bizantină postbizantină de stat şi bisericească, până în veacul al XlX-lea, în legătură c | orfanotrofii şi cu orfanorrofiile şi cu celelalte aşezăminte de asistenţă socială creat de Biserică. Administratorii propriu zişi ai orfelinatelor (Cod. 1,3,42 (41), 6) erau economi sau gestionarii acestor aşezăminte, putând să fie clerici sau laici. Uneori şi înşi; orfanotrofii sunt numiţi administratori, după cum alte ori sunt numiţi economi. Şi administratorii ca şi orfanotrofii erau numiţi de episcopi.116 Ei puteau fi numiţi însă şi de către ctitorii orfelinatelor sau de către urmaşii acestora, dacă exista dispoziţii testamentare în această privinţă (Cod.l, 3, 40 (41), 6, 9; Cod. 1, 3, 46 (4' ; 42

1, 3; Novela 120, 6, 2; 131, 10; Vasil. 55 3, 11). Cum însă aceste slujbe erau bir retribuite şi reclamau onestitate deosebită, s-au luat măsuri pentru a se evita simon la alegerea celor destinaţi să le ocupe (Cod. 1, 3,40 (41), 9; Novela 123, 16) pentru nu le da prilej să-şi însuşească în nici o formă bunurile instituţiilor pe care le serve; (Cod. 1, 3, 40 (41) 6), interzicându-se ca ei sau rudele sau prietenii lor să cumpere, i ia în emfiteoză sau să schimbe bunurile orfelinatelor (Novela 120, 7 ;1; Vasil. 5, 10; Novela 131, 13; Vasil. 5, 3, 15).În administraţia orfelinatelor ca şi a celorlate instituţii de asistenţă socială Bisericii, pe lângă slujbaşii amintiţi mai erau şi alţii mai mici, îndeplinind diver funcţii în cadrul admnistraţiei şi gospodăriei. Pentru acestea erau angajaţi sau trim la ascultare diaconi, diaconiţe, văduve, fecioare, diverşi monahi, monahii, cler inferiori şi laici. Existenţa unui orfanotrof deosebit de administratorul propriu zis, ca şi existei acestora şi a altor slujbaşi ai unor astfel de instituţii, era determinată de propor instituţiilor, nefiind în toate cazurile necesar acelaşi număr de funcţionari. Uneori, economul Bisericii, împreună cu hartularii şi alte ajutoare, ajungeau. Toţi cei angajaţi în administraţia orfelinatelor puteau fi clerici sau laici, ca de exemplu economii, administratorii sau hartularii, se bucurau totuşi de privilegiile clerului, întrucât însăşi acestor aşezăminte li se conferiseră privilegiile de care se bucura Biserica.

43

XENODOHIILE - Case de oaspeţi pentru primirea străinilor (gostiniţele) În rândul instituţiilor de asistenţa sociala ale Bisericii, ca raspindire şi importanţă, după orfelinate se numără xenodohiile. «Străin am fost şi m-aţi primit» zice Domnul (Matei 25, 35) şi «Fiţi primitori de străini», adaogă si. Apostol Pavel (Romani 12, 13; 1 Tim. 3, 2; Tit. I, 9), iar Biserica de la început a dat urmare acestor îndrumări, găzduind pe creştinii călători sau fugari, căci ei se socoteau «străini şi nemernici pe acest pământ» (Evr.11,13). Goniţi de nevoi, de asupriri, de sărăcie sau de persecuţie sau minaţi de sfînta răvnă a propovăduirii «cuvântului»,fie că erau simpli creştini, fie că erau clerici sau harismatici, toţi primeau adăpost şi cele necesare traiului de la fraţii lor, dar erau obligaţi să muncească dacă stăteau mai mult, ca să nu fie spre greutate nimănui, precum făcea insuşi Sf. Apostol Pavel (II Tes. 3, 8). Adăpostiţi în casele creştinilor simpli, apoi în casa episcopului şi în casele celorlalţi clerici, de la o vreme, comunităţile locale au pus la dispoziţia călătorilor creştini şi necreştini, anume case de adăpost, numite Xenones sau Xenodohia, casele străinilor sau pentru primirea străinilor. Acestora li s-au dat apoi şi alte nume, ca Xenotrofli, Receptacole, Diversorii (Teronim), Catagoghii (Grigorie de Nazianz) . Dar şi pentru designarea lor s-au iolosit toate numirile aşezămintelor de asistenţă socială in genere. In cetăţile mai mari, desigur că era prea puţin cite un singur Xeno-dohion, şi astfel s-a ajuns ca în Constantinopol de exemplu să fie destul de multe (Nov. 120. 7 introd.) şi Qa numărul lor să treacă de 30).118 Create şi conduse de Biserică, Xenodohiile asigurau găzduirea şi hrana minimă trecătorilor sau călătorilor, precum şi misionarilor şi altor oameni ai Bisericii aflaţi cu treburi printr-o cetate sau alta. Din vremuri vechi se amintesc în diverse scrieri astfel de aşezăminte, apoi de ele se ocupă legislaţia bisericească şi de stat, oglindind organizarea, drepturile, privilegiile şi rosturile lor. De epoca lui Constantin cel Mare se leagă, crearea de către sfanţul Zoticus a celui mai mare orfelinat in capitala cea nouă a imperiului. Deşi aşezământul principal al lui Zoticus a fost orfelinatul, totuşi el a cuprins şi opera de adăpostire a străinilor, a bolnavilor şi a săracilor, aşa că orfanotroful lui ne apare ca un complex de aşezăminte de asistenţă socială119, având şi un

Xenodohion120, cum vor fi şi acelea de mai târziu a sfîntului Vasile cel Mare şi aL sfântului Samson de la Constantinopol. Din nici una dintre acestea nu a lipsit cite un Xenodohion. Din veacul al patrulea sunt amintite numeroase Xenodohii şi anume Xenodohiul ridicat de sfinta Elena la Ierusalim sau Constantinopol, altul ridicat la Sevasta121, altul in Edesa, de către sfmtul Efrem Şirul122, altul de către sfântul Vasile cel Mare, in cuprinsul Vasiliadei, de lingă Cezareea Capadociei, altul de către senatorul roman Pammachius, la Ostia (Porto), altul de Placilla, soţia lui Teodosie I cel Mare, altul de Fer. leronim, la Bethleem, a cărui stăruinţă, tragere de inimă şi lucrare pentru ajutorarea celor lipsiţi şi mai ales a străinilor ne-o mărturisesc în afară de Xenodohiul de la Bethleem încă numeroase fapte şi rostiri minunate ale lui. Sfântul Vasile cel Mare arată că unii monahi lucrează in Xenodohion , iar despre Sfântul Ioan Gură de Aur, biograful său Palladius, arată că-i primea pe străini intr-un Xenon) 124, despre care însuşi Sf. Ioan Gură de Aur spune ca era adăpostul' comun al Bisericii şi, că mulţi se ostenesc in Xenodohion125. De altfel, din veacul IV, mărturia cea mai elocventă asupra operei de asistenţă socială a Bisericii în genere şi asupra mulţimii Xenodohiilor in special, .este aceea a lui Iulian Apostatul, care spre a nu rămâne prin nimic in urma creştinilor, a hotărât şi a dispus să se construiască de către cultul păgân cate un Xenodohion în fiecare cetate, spre a-i concura pe creştini. Spre finele veacului IV şi începutul veacului V se mai amintesc Xenodohii de către Lpilanie al Ciprului, de către Palladius, biograful Sf. Ioan Gură de Aur. Dar cel mai vestit Xenodohion în lumea bizantină, este Xenodohionu! St. Şamson din Constantinopol, deşi nu a fost un simplu Xenodohion, ci un complex de Xenodohii şi de alte instituţii de asistenţă socială, ca odimoară V'asiliada Sf. Vasile cel Mare si apoi Orfanotrofîonul sfântului Zoticus. Xenodohionul lui Samson s-a întemeiat de către acest ales ostenitor în slujba dragostei de aproapele, în jumătatea a doua a veacului V, la Constantinopol Samson era un roman bogat, doctor de meserie, care s-a aşezat la Constantinopol, părăsind Roma ca şi Zoticus odimoară. Aci a devenit preot şi s-a dedicat lucrării de asistenţă socială, ridicând marele Xenodohion, care i-a purtat numele in decursul întregii istorii bizantine. El a fost reconstruit de către împăratul Justinian, fiindcă fusese ars într-o răscoală. De altfel, împăratul Justinian a sporit foarte mult numărul Xenodohiilor, creând unele speciale şi pentru femei, în care erau adăpostite femei pierdute, căzute in desfrâu.126

Din veacul V şi VI, există numeroase mărturii şi asupra creării de Xonodohii mănăstireşti pentru adăpostirea pelerinilor şi a călătorilor in general. Astfel de Xenodohii aveau mai ales marile aşezări monastice din Palestina, ca de exemplu lavra sfântului Sava, al cărei Xenodoh a fost o vreme Ioan Isihastul. Aceeaşi lavră mai avea un Xenodohion in lerihon si altul in Ierusalim. De asemenea, este pomenit şi Xenodohionul mănăstirii Sf. Eftimie din lerihon. în marea cetate a Alexandriei, unde mizeria cea mai neagră făcea umbră strălucitoarei bune-stări, Biserica a desfăşurat o intensă acţiune de asistenţă socială, care a fost dusă la cea mai înaltă expresie prin Ioan cel Milostiv, fost patriarh al Alexandriei, care pentru curăţia vieţii lui şi pentru jertfelnicia cu care şi-a ajutat semenii căzuţi în nenorocire, a fost aşezat în rândurile sfinţilor. Prăznuirea lui se face a 12 noiembrie şi el reprezintă pentru opera de asistenţă socială din Alexandria, cea ce a reprezentat sfanţul Vasile celMare pentru Cezareea Capadociei şi sfinţii Zotic si Samson pentru Constantinopol. El a înfiinţat două Xenodohii şi mai mult de zece alte aşezăminte de asistenţă socială in Alexandria si Cipru , fapt pentru care, in multe părţi ale Orientului, Xenodohiilor li s-a dat numele acestui sfânt. In Alexandria el a înfiinţat şi cele dintâi maternităţi — şapte la număr. Dovezile despre existenţa Xenodohiilor în Orient, se continuă apoi până in zilele noastre. Astfel de dovezi nu lipsesc nici din viaţa Bisericii apusene, unde cea mai mare dezvoltare li s-a dat aşezămintelor de asistenţă socială in Galia, tradiţia lor durând şi astăzi. Adesea ori insă, in textele relative In Xenodohiile din Galia, prin cuvântul Xenodohion se înţeleg şi alte aşezăminte ca de exemplu Ptohia sau Nosocomia . Cel mai vestit Xenodohion din Galia este cel de la Lyon, ridicat la anul 520, de către regele Childebert I. Acesta avea caracterul unui Xenodohion regal, şi de păstrarea lui s-a ocupat sinodul V de la Orleans din anul 549. Numeroase altele sint amintite in veacurile următoare. în Italia se amintesc două Xenodoliii, întemeiate de generalul lui Justinin, Belisar, la Roma; apoi de Xenodohii se ocupă în special Sfântul Grigorie cel Mare, care ne-a lăsat ştiri importante ,cu privire la aceste aşezăminte. Atât in Răsărit, cât şi în Apus, Xenodohiile au avut de multe ori caracterul unor aziluri complexe, în care se primeau tot felul de nenorociţi, nu numai călători sau pelerini. Şi iarăşi, aceste aziluri au fost, ca şi orfelinatele, unele pentru bărbaţi şi altele pentru femei.

Demn de relevat mai este apoi faptul că şi în Răsărit si in Apus, mănăstirile şi-au creat Xenodohii proprii, şi acela că unele Xenodohii au fost ataşate mănăstirilor, ori au fost puse sub îngrijirea stareţilor sau a unor călugări. Un astfel de aşezământ, chiar mai complex, pentru că includea pe lingă Xenodohion încă şi un Ptohotrofîon si un Gerontocomion, a creat la Constantinopol împăratul Constantin IX Momomahul (1042—1055) in cuprinsul unei mănăstiri ctitorite de el. Tot în vremea aceea cuviosul Pavel Everghetinul, care ctitorise mănăstirea lui vestită de lingă Constantinopol, intre anii 1049—1054 sub numele de Everghetisa (Maica Domnului Binefăcătoarea) a rânduit, iar urmaşul său Timotei a ridicat, in cadrul mănăstirii, un asemenea complex de aşezăminte cuprinzând un Xenodohion şi un Nosocomion. Şi alte asemenea mănăstiri au mai existat şi in Răsărit şi in Apus, dedicându-se operei de asistenţa socială sau «Binefacerii», aşa cum îşi pusese în gând la întemeierea mănăstirii sale însuşi cuviosul Pavel Everghetinul

Dar nişte aşezăminte de importanţa Xenodohiilor nu puteau fi trecute cu vederea de legislaţia bisericească şi de stat, aşa incit dea-lungul erei noastre, întâlnim numeroase texte de cuprins canonic şi juridic referitoare la Xenodohii. Astfel, într-o versiune etiopiana a canoanelor sfinţilor Apostoli se prevede îndatorirea pentru episcopi de a-i primi pe străinii are ii vizitează şi de a le da cele necesare . Într-o versiune etiopiana din veacul IV a unor canoane prezentate ca fiind ale sinodului I ecumenic, se prevede obligaţia pentru episcop de a organiza in fiecare cetate adăposturi aparte pentru călătorii străini (Xenodohii), precum şi pentru săraci şi bolnavi (Ptohia, Nosocomia) . De asemenea şi într-una din versiunile arabe a canoanelor sinodului I ecumenic se prevede obligaţia creării de Xnnodohii

.

Reprezentind aceeaşi bună rânduială a Bisericii vechi, canonul 11 al lui Teofil al Alexandriei , prevede obligaţia de a li se da toată îngrijirea văduvelor, orfanilor şi călătorilor străini, iar canonul 10 al sinodului IV ecumenic, pomeneşte direct de Xenodohii şi de Ptohii ca aşezăminte ale Bisericii, dispunând ca in treburile acestora să nu se mai amestece clericii transferaţi de la Biserica de care ţin ele, la altă biserica134. Versiunea nestoriană siro-arabă a canoanelor sinodului IV ecumenic, relevă importanţa Xenodohiilor pentru primirea oaspeţilor şi a călătorilor săraci. In Apus, canonul 15 al sinodului V de la Orleans (an. 459) dispune să se păstreze Xenodohionul de la Lyon al regelui Childebert şi sa fie pedepsit ca «ucigaş al săracilor», oricine îl va primejdui. Ceva mai târziu, un sinod al Bisericii caldeene (an. 576, can. 25) dispune ca averea Xenodohiilor să nu se administreze decit cu consimţământul şi aprobarea comunităţilor bisericeşti de care ţin . In fine un sinod al Bisericii Armene din veacul VIII (Partav an. 771, can. 17) dispune să fîe reconstruite Xenodohiile distruse, iar canonul 21 al sinodului VII ecumenic (787) se referă la obligaţia de a-i primi în Xenodohii pe călugării plecaţi din mănăstirile lor136. Mult mai numeroase sunt însă dispoziţiile relative la Xenodohii cuprinse în legile bizantine de stat. Aslfel, împăratul Justinian, prin Novela 59 din anul 537, conferă unele drepturi Xenodohionului lui Samson (Nov. 59, 3), iar la anul 545. prin Novela 131, îi

asigură aceluiaşi Xenodohion toate privilegiile Bisericii din Constantinopol şi constată că Xenodohionul Iui Samson reprezintă un complex de aşezăminte de asistenţă socială, între care mai multe Xenodohii subordonate, apoi că are si capele sau biserici (Nov. 131, 15). O serie de alte legi mai vechi din veacul V, altele din vremea lui Justinian, altele de mai târziu, până la sfârşitul epocii bizantine, precum şi legi posterioare, până în epoca modernă, au asigurat Xenodohiilor drepturi si privilegii, ocupându-se de buna lor organizare şi administrare. Astfel, li s-a recunoscut că şi Orfanotrofîilor şi tuturor celorlalte a-sezăminte de asistenţă socială ale Bisericii, personalitatea juridică distinctă de a Bisericii, asigurânduli-se dreptul de proprietate, de achiziţie, de schimb, de vânzare, de cumpărare, de moştenire, dreptul de a primi donaţii, legale particulare, de a încheia contracte, în măsura si în felul în care li s-au asigurat aceste drepturi şi Orfanofrofîilor. De mai multe ori se menţionează Xenodohionul lui Samson, căruia i se conferă şi i se confirmă privilegii în vremea lui Justinian (Nov. 59, 3; Nov. 131, 15), apoi în vremea lui Heracliu, printr-o novelă a acestuia din anul 63 8,137 , apoi prin Vasilicale (5, 3, 17) şi prin Sinopsa Vasilicalelor din veacul X (lit. X cp. 1). Tot in veacul X (an. 950—960) împăratul Constantin VII Porfirogenetul conferă şi i se conferă printr-o hotărâre imperială o seamă de privilegii Xenodohionului Petrion din Constintinopol, ctitorit atunci recent de împărăteasa Elena,i s-a dat numele «Xenodohionul Elenei, i se asigură unele danii anterioare si se înzestrează cu terenuri şi venituri In veacul X, la Constantinopol mai sint amintite unele Xenodohii ale Bisericii celor patruzeci de mucenici, dintre care cel puţin unul pare că mai exista şi in veacul* XII în vremea lut Isac Anghel (1185—95. Xenodohiiie mai sunt amintite, reglementânduli-se situaţia legală, in principalele colecţii ale dreptului bizantin de după Justinian. In legătură cu xenodohiiie, mai trebuie precizat că din pricina caracterului lor de adăposturi menite să găzduiască nu numai pe călătorii propriu zişi, ci şi pe orice sărman sau nenorocit fără adăpost, ca şi pe bolnavi măcar în mod provizoriu, atunci când Xenodohiiie nu formau adevărate complexe de aşezăminte de asistenţă, li s-a mai zis si Pandohion si katagoghion adică adăpost general pentru toţi (adăpost obştesc, «han», sau simplu adăpost)

Numele de Pandohion i se dă xenodohionului şi în canonul 54 apostolic si in canonul 22 al sinodului VII ecumenic aşa precum se vede din text şi precum rezultă din comentariul Iul Valsamon la acest canon75. Menţionăm însă că termenii Pandohion seintrebuinţează şi in sens de ospătărie sau cârciumă (can. 54 apost), din care pricină folosirea lui în înţelesul de Xenodohion este mai rară. 3.2.6. PTOHIA SAU PTOHOTROFIA - Aziluri pentru săraci Ajutorarea .şi îngrijirea săracilor este una dintre principalele obligaţii evanghelice (.Matei XXV, 34—40)140, care s-a respectat cu o râvnă deosebită prin organizarea sub diverse chipuri a operei de asistenţă a lor. Toate scrierile bisericeşti incepind cu sfânta Scriptură, cu monumentele literare ale epocii apostolice si post- apostolice şi continuând cu canoanele şi cu operele «Sfinţilor Părinţi, stăruiesc asupra acestor obligaţii a cărei neîndepîinire este adeseori numită ucidere de frate141. Sfântul Ioan Gură de Aur, chibzuind asupra felului celui mai potrivit de a-i ajuta pe săraci, preconizează şi propune hrănirea lor în comun şi anume pentru două motive: întâi că aşa au făcut primii creştini şi apoi pentru că este mult mai uşor să se procedeze astfel, pentru că se fac economii şi li se asigură hrana în condiţii mai bune. Atât de multă grijă li s-a purtat săracilor neputincioşi, încât averea Bisericii a fost destinată in primul rând întreţinerii acestora, iar nu întreţinerii clerului, care era obligat să-şi câştige traiul muncind (2 Tesal. 111,8). De aceea averea Bisericii este numită şi «averea săracilor», iar banii Bisericii se numesc şi «banii săracilor». Prin canoane si prin legi de stat s-a impus obligaţia îngrijirii săracilor înainte de toate (II, IV Ec. Pe săraci trebuiau să-i apere ecdicii (can. 75 Cartag;), să-i îngrijească horepiscopii (can. 14 Neocezareea) şi să-i ajute mănăstirile (can. 6,1—II C-poI).142 Dar principalii purtători de grijă ai săracilor sunt episcopii, care dacă nu-i ajută pe săraci, iar ei trăiesc în îmbuibare, sunt asemănaţi cu Iuda, numindu-i Iude noi pe unii ca aceştia. Chiar şi legea de sfat le precizează episcopilor îndatorirea principală de a-i ajuta pe săraci şi pe cei lipsiţii. Adăposlirea, hrănirea şi îngrijirea în comun a săracilor era o realitate şi pe vremea sfântului Ioan Gură de Aur, iar el ocupându-se de acest lucru, cere ca opera de ajutorare a săracilor să depăşească limitele în care o închid Ptohiile sau Ptohotrofiile şi să se orpanizeze hrănirea în comun a tuturor săracilor, in fiecare cetate, pentru că aceştia sunt

mulţi si nu-i pot cuprinde Xenodohiile, căci numai in Tonsfantinopol numărul lor se ridică la 50.000. Se înţelege de altfel că nu toţi săracii aveau în egală măsură nevoie de adăpost şi de îmbrăcăminte, ci in primul rind duceau lipsă de hrană, ceea ce evident că li se putea asigura mai uşor în comun decât individual sau pe grupuri izolate in Ptohii cu gospodării aparte. împrejurările din vremea în care a trăit Sf. Ioan Gură de Aur, au făcut să nu se poată schimba rânduiala de ajutorare organizată a săracilor prin Ptohii sau Ptohotrofii aşa precum o preconiza el şi a rămas tof vechea rânduiala după care in cetăţi şi în alta localităţi mai mari, comunităţile bisericeşti creau adăposturi sau aziluri pentru săraci, numite Ptohia sau Ptohotrofia Existenţa unor astfel de aşezăminte este atestată pretutindeni in Biserica veche si ele au făcut si obiectul a numeroase legi bisericeşti si de stat care s-au ocupat fie de organizarea, fîe de reglementarea funcţionării lor. In genere, toate instituţiile de asistenţă socială create de Biserică au urmărit ajutorarea săracilor in primul rând şi apoi a altor categorii de fiinţe lovite de nenorociri, ca orfanii, văduvele, bolnavii. Obligaţia pentru episcopi si in genere pentru Biserică de a înfiinţa aziluri pentru săraci este cuprinsă in obligaţia generală de a crea astfel de aşezăminte pentru toate categoriile de oameni loviţi de soartă. Obligaţia specială a episcopilor de a crea «aziluri; pentru săraci este prevăzută in versiunea etiopiana a colecţiei de rânduieli ale Bisericii vechi, cunoscută. Sfântul Vasile cel Mare a cuprins în Vasiliada sa si un adăpost pentru săraci, un azil, pentru săraci) sau un «ptoliotrofion», cum îi numeşte el (Epistola 392). Tot «ptohotrofion» numeşte şi sfântul Grigorie de Nazianz azilul pentru săraci. Ptohotrofîon mai sunt apoi numite astfel şi de către Epifaniu din Cipru143, iar între cei care au înfiinţat astfel de aziluri sint pomeniţi Sulpiciu Sever şi alţi oameni pioşi, între care mai ales sf. Ioan cel Milostiv, fost patriarh al Alexandriei şi creator poate al celui mai mare complex de aşezăminte de asistenţă socială in Biserica veche144.Astfel, în canonul 8 IV ecum. sub numele de Ptohia sint înţelese toate aşezămintele de asistenţă socială a diverselor categorii de săraci, precum observă acest lucru atât Zonara cât şi Valsamon, în comentariile canonului145. In acelaşi înţeles general este folosit cuvântul ptohion şi in canonul 10 al sinodului IV ecumenic.Amintite în felurite texte canonice şi documente istorice, ptohiile au făcut şi obiectul unui însemnat număr de hotărâri canonice ale Bisericii apusene146, apoi in special a legislaţiei bizantine. Astfel încă la anul 469, împăratul Leon 1

opreşte printr-o lege specială ca ptohiilor sau administratorilor lor să li se impună vreo sarcină publică extraordinară, de asemenea nici personalului clerical al acestor aşezăminte, prevăzând pedepsirea celor ce i-ar pâri pe nedrept pe aceştia. (Cod. 1, 3, 38 ). Împăratul Zeno (474—91) permite construirea din legate a ptohiilor, cu condiţia ca aceasta să se facă cu aprobarea episcopului, iar în administrarea lor să se urmeze cele hotărâte de cel care a lăsat legatul147. Ceva mai târziu împăratul Anastasie (491—518) conferi şi el ptohiilor toate privilegiile Bisericii din Constantinopol si interzice orice înstrăinare toate privilegiile Bisericii din Constantinopol si interzice orice înstrăinare a bunurilor acestora. Totuşi dacă ar fî necesară înstrăinarea, se dispune ca ea să nu se facă altfel decât dacă la acest lucru consimt: episcopul locului, ptohotroful sau administratorul ptohiei, apoi săracii adăpostiţi in ptohie şi în fine slujitorii clerici şi laici ai ptohiei. (Cod.1,2,17). Dispunând de un patrimoniu distinct şi de autonomie faţă de unităţile bisericeşti superioare sau coordonate, ptohiile şi-au afirmat această poziţie printr-un întreg personal administrativ propriu, chiar dacă unii din membrii lui făceau parte din ierarhia bisericească şi se găseau in subordine ierarhică faţă de conducătorii Bisericii. Un rost important în apărarea drepturilor săracilor şi pentru apărarea aşezămintelor in care erau adăpostiţi aceştia avea ecdicul sau defensorul Bisericii (Can. 75, 97 Cartag.; 2, 23, IV ecum.). Că episcopul era cârmuitorul suprem al ptohiilor din eparhia lui, rezultă din poziţia lui de cârmuitor al eparhiei şi din obligaţiile pe care am văzut că i se impuseseră de a înfiinţa aziluri pentru săraci. Ei erau de altfel primii economi ai eparhiilor (can. 41 apost.) . Ptohotrofii erau cârmuitorii direcţi şi speciali ai azilurilor pentru săraci, luânduşi numele de la însuşi numele săracilor. Atribuţiunile lor sunt acelea de diriguitori principali ai ptohiilor. (Cod. 1, 3, 33 (32) § 7-8; Nov. 120, 6§ 1; Vasil. 5, 2, 6; Nov. 131. În fine, pe lingă alt personal administrativ şi de îngrijire, mai mărunt, în ptohii mai erau prezenfi cu diverse ascultări, mai ales duhovniceştii şi de supraveghere, o seamă de presbiteri şi alţi clerici, aşa cum se spune precis in canonul 8 al sinodului IV ecumenic şi în legile bizantine (Cod. 1, 3, 33 (32) § 6—8 «Sacerdotes aut clericos cujusque gradus sunt; cod 1, 2, 17 §1—2).

Şi preoţii, dar cu deosebire diaconii erau,folosiţi pentru căutarea şi îngrijirea săracilor ca si pentru a altor categorii de oameni aflaţi in suferinţă . In acelaşi scop erau Insă folosiţi şi monahii . Cu asemenea drepturi şi privilegii şi cu o asemenea organizare, ptohiile sau azilurile de săraci din Biserica veche au desfăşurat o lucrare samariteană de cea mai mare însemnătate şi cu o maximă eficacitate sociala şi religioasă, pe care au continuat-o in toată vremea imperiului bizantin1 şi după aceea până în zilele noastre,după zel, împrejurări şi posibilităţi150.

3.2.7. NOSOCOMIILE - Spitale După cum s-a organizat asistenţa altor categorii de creştini şi străini aflaţi in suferinţă, tot astfel s-a organizat şi asistenţa bolnavilor in case destinate adăpostirii si îngrijirii lor, numite Nosocomii — spitale. Acestea s-au mai numit şi Lobotrofia. Obligaţie firească izvorâtă din aceeaşi dragoste de aproapele ca şi orice altă ajutorare a celor căzuţi în nevoi, adăpostirea şi îngrijirea bolnavilor a luat formă organizată din primele veacuri .şi s-a păstrat până în zilele noastre cu schimbări determinate de condiţiile obiective in care Biserica şi-a putut desfăşura activitatea. Ca şi în cazul celorlalte aşezăminte de asistenţă socială din Biserica veche, documentele mat lămurite, relative la nosocomii, datează mai ales de după anul 313, începând cu epoca lui Constantin cel Mare. Chiar in vremea acestui împărat, in cadrul complexului de aşezăminte de asistenţă socială, reprezentat de orfanotrofionul Sfântului Zotic, a existat şi un Nosocomion sau Lobotrofion153: Dar printre cele mai vechi dovezi care atestă existenţa unei asistenţe organizate a bolnavilor, se numără canoanele lui Ipolit din veacul III şi două versiuni, sau mai bine zis două parafraze etiopiene ale canoanelor sinodului I ecumenic. In acestea din urmă se prevede chiar obligaţia de a se asigura locaşuri sau adăposturi aparte in fiecare cetate sau chiar şi in alte localităţi, pentru bolnavi. Din

veacul

IV,

pentru

existenţa

Nosocomiilor

avem

mărturia

operei

nemuritoare a Sfântului Vasile cel Mare, care in Vasiliada sa din Cezareea

53

Capadociei crease si un Nosocomion , apoi, sfântul loan Gură de Aur, nu numai că a îngrijit nosocomiile existente în Constantinopol, ci a şi înfiinţat el însuşi câteva pe care le-a înzestrat cu doctori şi cu alt personal necesar . De la Constantinopol ni s-a păstrat şi ştirea că împărăteasa Placilla,sotia lui Teodosie cel Mare, a îngrijit bolnavii în Nasocomiile Bisericii. Desigur că în veacul IV aceste aşezăminte erau organizate în toate părţile Bisericii, şi în Răsărit si in Apus. Cu toate acestea, leronim spune că la Roma, cel dintâi Nosocomion ar fî fost organizat abia la finele veacului IV, de către vestita Fabiola. Existenţa mai multor Nosocomii in Alexandria este atestată în veacurile IV — V—VI prin prezenţa in număr mare (500—600) a membrilor corpului de sanitari cunoscut sub numele de Parabolani. Mai târziu la începutul veacului VII, patriarhul Alexandriei, loan cel Milostiv a creat apoi şi Nosocomii, printre alte aşezăminte, de asistenfa socială, care formau complexul ctitorit da el. De asemenea şi la Constantinopol in cadrul complexului de aşezăminte de acest fel,creat de sfântul Samson in veacul V—VI şî păstrat sub numele de Xenodohionul lui Samson, exista şi un Nosocomion . Mărturii numeroase asupra existenţei Nosocomiilor se găsesc apoi în toată epoca bizantină si postbizantină, până aproape de zilele noastre. Nosocomii vor fî fost desigur aleşi de preferinţă dintre clerici ca şi conducătorii celorlalte aşezăminte de asistenţă socială ale Bisericii, dar nu vor fi lipsit dintre ei mai ales doctorii.

4

* Nu este îndeajuns de lămurită situaţia aşa numiţilor «paranosocomi».. care probabil să fi fost întotdeauna doctori sau cel puţin ajutători ai lor ca infirmieri cu o calificare mai înaltă decât ai simplilor sanitari155. Pe lângă alt personal clerical şi laic, administrativ şi de serviciu, după caz, Nosocomiile au mai avut şi un personal de strictă specialitate pentru îngrijirea bolnavilor, şi anume doctori şi sanitari. Aceştia din urmă sunt vestiţii parabolani, amintiţi in număr de cinci sute şi şase sute numai in oraşul Alexandria şi organizaţi într-un corp aparte după norme stabilite prin legi imperiale în veacul V156. 54

Existând ca aşezăminte aparte sau în cadrul unor complexe de instituţii de asistenţă socială, Nosocomiile au contribuit într-o măsură de nebănuit atât la alinarea suferinţelor celor bolnavi şi la vindecarea lor posibilă, cât şi la propagarea şi afirmarea creştinismului. De asemenea ele au adus şi o contribuţie însemnată la dezvoltarea^ştiinţei medicale. GHERONTOCOMIILE - Aziluri de bătrâni. După cum Brefotrofîile si Orfanotrofiile culegeau, adăposteau şi îngrijeau pe copiii rămaşi in lume singuri si neputincioşi să-şi asigure traiul, tot astfel Gherontocomiile îi adunau şi-i întreţineau pe bătrinii ajunşi in aceeaşi situaţie ca şi copiii neputincioşi şi singuri. Pe traectoria vieţii, surprizele triste sunt fără de număr, dar la cele două capete ale ei pândesc cele mai multe primejdii, de parcă pământul sau stihiile vrăjmaşe ar sta să înghită fără de vreme şi pe noii născuţi şi pe cei plecaţi pe povârnişul din urmă al vieţii. De aceea, în afară de alte categorii de oameni nenorociţi, cei rămaşi fără stâlp la bătrâneţe au stârnit mila intr-un fel asemănător cu orfanii şi cu pruncii părăsiţi, iar credincioşii şi clerul n-au pregetat să le vie în ajutor cu tot ce puteau să le ofere in numele lui Hristos. Abandonaţi şi expuşi morţii prin foamete, bătrânii au găsit in aziilurile create pentru ei o inimă de frate si o poartă deschisă către cer, chiar şi atunci cind neputinţele lor sau lipsurile creştinilor nu le mai făceau posibilă vreo altă mîngiiere. Numite Gherontocomii sau Gherotrofîi aceste aziluri sunt contemporane cu toate celelalte instituţii de asistenţă socială ale Bisericii, atât ca început cât şi ca durată. Amintite mai puţin decit unele din celelalte,ele vor fî fost mai puţine la număr, cum de altfel e şi firesc, dar n-au lipsit nici decum, chiar şi atunci când nu se face menţiune de ele in rând cu altele. Cuprinse uneori în Ptohii, în Xenodohii şi în complexele de aşezăminte de asistenţă socială, ele au existat şi ca instituţii aparte şi sunt pomenite ca atare în : numeroase legi bizantine din vremea lui Justinian. (Cod. 1, 2, 19; Cod 1, 2, 22; Cod. 1, 2, 23; Cod. 1, 3, 46 (45) Proemion § 1; Cod. 1, 3, 57; No. 7, 1; Nov. 31, 13) 55

şi de mai tirziu din veacul IX sub împăratul Nichifor I (802—811) şi sub Vasile Macedoneanul (867— 886) , Epanagoga titl. 9 cap. VII), apoi din veacul (Vasilicale 5, 3, 15; Epitome Vasilicorum lit. E,cap. 37 6

57

şi din veacurile

următoare.). Fără a se fi impus ca rînduială generală, adeseori azilurile de bătrîni vor fî fost adăpostite în mănăstiri sau trecute sub îngrijirea acestora158 ceea ce era prea firesc întrucit nicăeri parcă nu se potriveşte mai bine atmosfera si toate condiţiile de viaţă pentru cei din astfel de aziluri, ca în mănăstiri.

56

CAPITOLUL V

Sistemul de Asistenţă Socială în Biserica Ortodoxă Română

Cu toate că statul se implică din ce în ce mai mult în acest domeniu, Biserica Ortodoxă îşi menţine încă poziţia sa privilegiată în câmpul asistenţei sociale, majoritatea instituţiilor de profil având până în 1948 caracter bisericesc. Odată cu instalarea regimului comunist la putere în România, toate instituţiile de asistenţă socială care funcţionau în cadrul Bisericii, au fost desfiinţate sau trecute în coordonarea exclusivă a statului. Au fost confiscate, de asemenea, averile Bisericii care constituiau baza materială pentru întreţinerea acestor instituţii. În aceste condiţii problematica ocrotirii sociale a fost abordată concret de Biserică doar prin intermediul comitetelor parohiale din cadrul celor aproximativ 8.000 de parohii ortodoxe de pe cuprinsul ţării. Comitetele parohiale, formate din 12-20 persoane din fiecare parohie, aveau responsabilitatea ajutorării săracilor, bolnavilor, bătrânilor şi copiilor orfani de pe raza parohiei respective. In acelaşi timp, acolo unde era posibil, comitetele parohiale organizau acţiuni de binefacere periodic la instituţiile de ocrotire din apropiere. După anul 1990, activităţile tradiţionale cu caracter social s-au amplificat şi diversificat, adresându-se unui număr mai mare de persoane şi de politici sociale, generate de transformările profunde ce au avut loc în societatea românească actuală. Sfantul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a adoptat, prin hotărârea nr.3336, din mai 1997 „Regulamentul de organizare şi funcţionare a sistemtdui de asistenţă socială al Bisericii Ortodoxe Române", prin care activitatea socialcaritativă se structurează într-un cadru organizat şi coerent, fiind realizat de:

57

- asistenţi sociali teologi profesionişti, pregătiţi în cadrul secţiilor de Asistenţă socială din cadrul Facultăţilor de Teologie Ortodoxă, înfiinţate la iniţiativa Sântului Sinod în centrele universitare din ţară; - asistenţi medicali, pregătiţi, atât prin reţeaua Şcolilor Postliceale teologico-sanitare ale Patriarhiei Române şi în cadrul şcolilor cu acelaşi profil, care funcţionează sub egida asociaţiei „Christiana".

Biserica Ortodoxă Română şi colaborarea cu instituţiile statului Activitatea de excepţie a Bisericii Ortodoxe Române a fost conturată, mai ales, în momentele de criza, când la îndemnul autorităţii superioare au fost canalizate toate eforturile pentru diminuarea suferinţei, cu rezultate notabile. Biserica s-a implicat foarte mult în viaţa socială, iar după 1990 şi-a reluat activitatea sa de care a fost privată in regimul ateist. In şedinţa din 4 aprilie 1997, la propunerea Prea Fericitului Părinte Patriarh Teoctist, Consiliul Naţional Bisericesc a hotărât, în cadrul Administraţiei Patriarhale a Sectorului "Biserica şi Societatea", înfiinţarea a patru birouri: Biroul de presă şi comunicaţii, Biroul de Asistenţă Socială, Biroul de Asistenţă Religioasă în Unităţile Bugetare şi Biroul de Misiune şi Cultură79. La nivel central şi eparhial Biserica Ortodoxă Română, prin intermediul acestora, doreşte să-şi facă simţită prezenţa în societatea românească, oferind asistenţă spirituală şi socială tuturor categoriilor de oameni, mai ales celor aflaţi în dificultate. În conformitate cu atribuţiile sale, sectorul "Biserica şi Societatea" al Administraţiei Patriarhale, a continuat dialogul cu instituţii şi organisme de stat şi private cu responsabilităţi în domeniul social şi s-a implicat în soluţionarea problemelor sociale ce afectează diversele categorii de persoane defavorizate; a intensificat contractele şi intervenţiile pe lângă organismele abilitate pentru 79

“Organizarea sistemului de asistenţă săcială în Biserica Ortodoxă Română”, în “Regulament de organizare şi funcţionare a sistemului de asistenţă socială în Biserica Ortodoxă Română”, capitolul III.

58

extinderea prezenţei preoţimii în cât mai multe segmente ale vieţii sociale - armată, poliţie, spitale, penitenciare, aşezăminte de ocrotire socială - împlinind o latură fundamentala a misiunii Bisericii în societatea contemporană. Activitatea desfăşurată de Biroul de Asistenţă Social al Patriarhiei Române În conformitate cu "Regulamentul de organizare funcţionare a sistemului de asistenţă socială al Bisericii Ortodoxe Române" (temei nr.3336/1997), în cadrul Sectorului "Biserica şi Societatea" de la nivelul Administraţiei Patriarhale, funcţionează Biroul de Asistenţă Socială al Patriarhiei Române. Regulamentul prevede că acest Birou să desfăşoare următoarele activităţi: a. 1. activităţii teoretice şi de consultanţă Biroul a monitorizat legislaţia din domeniul asistenţei sociale şi a informat birourile eparhiale asupra modificărilor şi completărilor intervenite • la solicitarea inspectorilor eparhiali responsabili pentru activitatea de

asistenţă socială, a acordat consultanţă privind modalitatea de înfiinţare, organizare şi funcţionare a unor aşezăminte de protecţie socială (centre de zi. adăposturi de noapte pentru persoane fără locuinţa, cantine sociale) • a pus la dispoziţia coordonatorilor eparhiali ai activităţilor de asistenţă

socială formularele pentru cereri de finanţare PHARE a programelor sociale derulate în cuprinsul eparhiei.a acordat le solicitarea unor eparhii, asistenţă ia elaborarea de proiecte sociale, pentru a corespunde criteriilor prevăzute în cererile de finanţare aie Programului PHARE, Băncii Mondiale, Fundaţiei pentru Dezvoltarea Societăţii Civile precum şi ale altor instituţii implicate. a.2. Activităţii practice: • a elaborat şi publicat un material de prezentare (o broşură) a activităţii

de asistenţă socială desfăşurată în Biserica Ortodoxă Română, în care sunt descrise aşezâmintele medico-sociale destinate copiilor aflaţi în dificultate, bătrânilor singuri, persoanelor bolnave şi familiilor sărace, aşezăminte înfiinţate şi administrate de unităţi bisericeşti sau asociaţii care funcţionează sub patronajul Bisericii. 59

• cu binecuvântarea Prea Fericitului Părinte Teoctist, Biroul a organizat "întrunirea anuală a coordonatorilor eparhiali ai activităţii de asistenţă socială", la Mănăstirea Bistriţa, judeţul Vâlcea, în colaborare cu Episcopia Râmnicului. •

a elaborat proiectul de înfiinţare şi organizare a Aşezământului social

pentru mamă şi copii aflaţi în dificultate, din Parohia Podeanu, cartierul Pajura. •

a amenajat centrul de plasament de tip familial din comuna Domneşti,

în colaborare cu Fundaţia CHAD. •

a elaborat programul privind înfiinţarea şi amenajarea centrului

comunitarpentru tineret. în oraşul Bistriţa, în colaborare cu Organizaţia internaţională pentru caritate creştină ortodoxă din S.U.A. •

a elaborat programul de ajutorare a copiilor din centrul de zi "Sfântul

Stelian" din Bucureşti, în parteneriat cu Asociaţia "Sf. Stelian". având ca obiective

prevenirea institulionalizării copiilor din familii sărace aflate în

imposibilitatea de a asigura copiilor îngrijire şi educaţie corespunzătoare. • în anul 2002. a organizat programul de 1 iunie. în colaborare cu

primăria sectorului 2, desfăşurat la Teatrul de vară "Lia Manoliu", prilej cu care s-au oferit daruri şi premii în bani unui număr de 300 copii cu rezultate bune ia învăţătură, din şcolile de pe raza sectorului. • programul de ajutoare a unor copii orfani, majoritatea trăind sub nivelul

de sărăcie şi fiind în pragul abandonului şcolar. Beneficiarii au fost 13 copii din Arhiepiscopia Bucureştilor, Clujului, Tomisului şi Episcopia Alexandriei şi Teleormanului, recomandaţi de preot, care a avut responsabilitatea achiziţionării alimentelor şi bunurilor necesare întreţinerii corespunzătoare copiilor. • programul "Crăciunul copiilor" destinat ajutorării copiilor aflaţi în

dificultate, desfăşurat cu ocazia sărbătorilor Naşterii Domnului, în colaborare cu Secretariatul de Stat pentru Culte, la Palatul Patriarhiei în data de 20 decembrie 2002. în cadrul acestui program au fost ajutaţi 650 copii proveniţi din familii sărace, dar cu rezultate bune !a învăţătură, care au primii daruri constând în articole de îmbrăcăminte, produse cosmetice, dulciuri şi fructe. • programul de sprijinire a minorilor din penitenciarului Rahova.

60

desfăşurat cu ocazia sărbătorii Naşterii Domnului, prilej cu care 150 de copii aflaţi în detenţie au primit daruri. • programul de sprijinire financiară a persoanelor aflate în situaţii de

criză, care a constat în oferirea unor sume de bani la 47 de persoane, în scopul desfăşurării situaţiei vulnerabile în care se aflau (prevenirea evacuării din locuinţă, a debranşării de la utilităţi, preocuparea de medicamente). • programul "Sănătate si Credinţă" - organizat în colaborare cu unul

dintre cei mai mari producători de medicamente din ţară , S.C. Sicomed. având ca obiectiv distribuirea gratuită de medicamente, în valoare de 100.000.000 lei. Ia fiecare dintre aşezâmintele medico-farmaceutice bisericeşti. • programul de amenajare si dotare a dispensarului din comuna Zimbru,

judeţul Arad. ce a fost dat în folosinţă în luna martie 2003. • programul de ajutorare a victimelor holocaustului, în parteneriat cu

Organizaţia Internaţională pentru Migraţie de la Geneva, care s-a desfăşurat în perioada 19.09.2002-19.09.2003, în baza protocolului de colaborare încheiat ale persoanelor victime ale traficului80. b) Modalităţile de colaborare între unităţile asistenţă socială ale Bisericii şi unităţile similare de stal sau private • Au fost făcute câteva propuneri în acest sens: intensificarea colaborării

între Birourile eparhiale ale aceleiaşi mitropolii, precum şi între eparhiile învecinate de problematică socială; • această colaborare se poate concretiza în dezvoltarea de programe interj ud eţene, în parteneriat de 2-3 eparhii. • informarea periodica asupra cazurilor sociale aflate în lucru care pot fi preluate în aşezâmintele de asistenţă socială din alta eparhie. • se vor face întâlniri semestriale între preoţii şi asistenţii sociali teologi din cadrul aceleiaşi mitropolii implicaţi în activităţile de asistenţa socială.

80

Protocolul Sfântului Sinod, nr. 495S/2001.

61

• intensificarea colaborării între parohiile învecinate în vederea desfăşurării unor programe comune în scopul rezolvării problemelor sociale specifice zonei. • prezentarea pe plan local (oraş. judeţ) a activităţilor în domeniu desfăşurate în cadrul diferitelor parohii pentru cunoaşterea preocupărilor Bisericii în acest plan şi deschiderea unor oportunităţii de susţinere a programelor din partea celor care doresc şi dispun de resurse. In acest sens, pot fi organizate şedinţe speciale ale Consiliilor parohiale destinate discutării problematicii sociale din cadrul parohiei şi a modalităţilor de implicare în soluţionarea lor, la care să fie invitate personalităţi marcante şi reprezentanţi ai autorităţilor publice locaie. • derolarea în parteneriat cu şcolile a unor programe parohiale de asistenţă pentru copiii care provin din familii sărace sau cu risc social în vederea prevenirii sau soluţionării disfiincţiilor legate de activitatea şcolară şi de abandonul şcolar. c) Activitatea de asistenţă socială desfăşurată în cadrul eparhiilor l. Activitatea de asistenţă socială desfăşurată în cadrul eparhiilor este asigurată de

41 de birouri eparhiale, după cum urmează: 16 birouri de asistenţă socială la nivel de centru eparhial, 16 birouri în cadrul protopopiatelor şi 9 birouri la nivel de parohie. Personalul este alcătuit din 21 consilieri eparhiali, 20 inspectori eparhiali, 92 de asistenţi sociali teologi, 62 asistenţi sociali cu studii de specialitate, altele decât teologice, 115 preoţi misionari şi 73 de lucrători sociali şi voluntari. În cadrul Birourilor de Asistenţa Socială (în număr de 37) îşi desfăşoară activitatea un personal alcătuit din 188 de asistenţi sociali teologi, 65 preoţi misionari şi 12 lucratori sociali. Activitatea de asistenţa socială desfăşurată de aceste structuri specializate ale Bisericii a fost implicata şi diversificată, iar programele sociale au avut ca obiective: •

organizarea şi dezvoltarea de servicii de asistenţă socială. în special la

62

nivelul parohiei, pentru categorii de persoane aflate în situaţii de risc social; asistenţă socială şi medicală persoanelor aflate în aşezămintele sociale ale Bisericii şi în instituţiile de ocrotire ale statului; • derularea de programe sociale cu caracter preventiv şi de suport până la depăşirea situaţiei de criză şi evitarea instituţionalizârii; • programe sociale de urgenţă în sprijinul persoanelor afectate de pe urma calamităţilor naturale; • înfiinţarea de noi instituţii de asistenţă socială ca alternative la instituţiile clasice de tip rezidenţial aie statului. La inundaţiile puternice din anul 2000, luna aprilie, Patriarhia Română a iniţiat un Program social de urgenţă "Împreună cu sinistraţii de Sfintele Paşti", în scopul ajutorării unui număr cât mai mare din cele aproximativ 5.000 familii afectate81. S-a organizat o colectă în bunuri şi bani, la apelul Prea Fericitului Părinte Patriarh Teoctist, care a avut un ecou puternic în sufletul credincioşilor, atât persoane fizice, cât şi juridice, care au susţinut după posibilităţi această iniţiativă. A fost colectată o sumă impresionanta de bani şi numeroase bunuri materiale constând în mobilier, articole electrocasnice, produse de panificaţie şi îmbrăcăminte. Acest program s-a bucurat şi de sprijinul şi susţinerea Ministerului de Finanţe, care în baza unui ordin emis în anul 200082, a transmis gratuit instituţiilor de cult. bunuri aflate la Direcţiile regionale vamale şi Direcţiile generale ale finanţelor publice şi controlul financiar de stat judeţene, spre a fi distribuite persoanelor care au avut de suferit în urma calamităţilor naturale. Din suma colectată s-au procurat alimente şi produse de igienă pentru 250 de familii din Caransebeş şi 250 de familii din Timiş, fiecare dintre acestea primind suma de 1.000.000 lei. În cadrul birourilor de asistenţă socială, identificarea, evaluarea şi 81

Regulament de organizare şi funcţionare a sistemului de asistenţă socială în Biserica Ortodoxă Română”, capitolul III. 82 Ordinul Ministerului de Finanţe, nr. 596/2000.

63

selectarea beneficiarilor programelor de asistenţă şi consiliere s-au realizat pe baza datelor obţinute în Ordinul Ministerului de Finanţe, nr. 596/2000 în urma anchetelor sociale efectuate de către asistenţii sociali teologi, numărul acestora crescând de la an la an. Principalii beneficiari ai programelor de asistenţă socială derulate în cuprinsul eparhiilor au fost copii aflaţi în dificultate: - copii din familiile cu risc social care nu pot asigura condiţii corespunzătoare dezvoltării armonioase fizice şi psihice - copii orfani sau abandonaţi de părinţi în instituţiile de protecţie ale statului - copii care au devenit vagabonzi şi au abandonat şcoala - copii delicvenţi care executa o pedeapsă privativă de libertate - copii bolnavi şi copii cu handicap - copii rromi - copii infectaţi cu HIV sau seropozîtivi c.2. Serviciile sociale acordate Serviciile sociale acordate copiilor defavorizaţi au fost: - în cadrul instituţiilor de protecţie socială înfiinţate şi administrate în cadrul unor parohii, s-a acordat întreţinere şi îngrijire zilnică unui numâr foarte mare de copii; - în cuprinsul Patriarhiei funcţionează centre sociale copiii străzii şi centre de tranzit, ce acordă întreţinere şi îngrijire temporară pentru un număr de copii, nelimitat; - a fost asigurată zilnic, masa la cantina socială;

- au fost acordate ajutoare materiale şi financiare unui număr de copii (anul 2000-28.525 copii; 2002-42.988 copii); - prin cabinetele medicale şi punctele farmaceutice înfiinţate şi administrate de Biserică, au fost acordate consultaţii medicale gratuite şi medicamente;

64

- un număr nelimitat de copii au beneficiat de meditaţii gratuite, la principalele obiecte de studiu, oferite de profesori voluntari proveniţi dintre credincioşii diferitelor parohii; -

s-

au organizat tabere sociale, excursii, pelerinaj, ateliere de pictură; -consiliere spirituală, precum şi consiliere în vederea reintegrării şcolare şsociale, acordate unui număr de copii cu dificultăţi de adaptare şi tulburări de comportament. Prin hotărârea nr. 2277I/199883, Sfanţul Sinod a scos în evidenţă preocuparea principală a Bisericii, care este grija pentru copii, iar modul în care a fost pusă în aplicare această hotărâre diferă de la o eparhie la alta, în funcţie de resursele financiare existente în fiecare dintre acestea. La nivelul Arhiepiscopiei Iaşilor a fost desfăşurata o amplă acţiune de informare a credincioşilor despre acest program, în fiecare parohie. In cadrul a patru protopopiate au fost realizate trei campanii de recrutare a asistenţilor matemali, patru sesiuni de informare şi orientare. Au fost evaluate un număr mare de persoane, dar numai câteva au primit atestatul de asistent maternal profesionist şi s-a constituit un grup de suport pentru asistenţii matemali activi. În Arhiepiscopia Sibiului şi Arhiepiscopia Tomisului implicarea Bisericii în protecţia copilului aflat în dificultate s-a realizat prin participarea preoţilor în identificarea, evaluarea şi selectarea persoanelor care doresc să primească copii în plasament familial, precum şi prin prezenţa consilierului social eparhial în Comisia pentru Protecţia Copilului, din cadrul Consiliului Judeţean, care are un rol decisiv în eliberarea deciziei de plasament familial în favoarea unei familii de credincioşi. Preoţii din cuprinsul Arhiepiscopiei Vadului, Feleacului şi Clujului au reprezentat exemple demne de urmat pentru credincioşii lor, preotul paroh din localitatea Câianu (jud. Cluj) a luat sub tutelă 9 copii orfani de ambii părinţi, preotul paroh din localitatea Panticeu (jud. Cluj) a înfiinţat în cadrul parohiei sale 83

„Programul Naţional de implicare a Bisericii Ortodoxe Române în protecţia copilului aflat în dificultate”, hotărârea Sfântului Sinod, nr. 227/1998.

65

un Centru de Plasament de tip familial "Sf. Ana", unde copiii proveniţi din centre de plasament ale statului şi familiile acestora sunt pregătiţi şi sprijijiţi în vederea reintegrării micuţilor în familia naturală. Arhiepiscopia Craiovei a derulat programul "O viaţă normala pentru copiii seropozitivi", în cadrul căruia li s-a acordat consiliere şi sprijin material copiilor infectaţi cu HIV/SIDA din judeţul Dolj. Biserica a mai acordat asistenţă socială şi persoanelor vârstnice lipsite de venituri, iară susţinători legali, bolnave sau greu deplasabile care nu se pot autoîntreţine. S-au acordat servicii sociale atât vârstnicilor aflaţi în îngrijirea instituţiilor de protecţie ale statului sau în aşezâmintele sociale bisericeşti, cât mai ales celor aflaţi în propriul domiciliu care locuiesc singuri sau sunt abandonaţi de familie. De asemenea, programele sociale s-au adresat şi familiilor sărace unde un număr mare de familii au beneficiat de ajutoare materiale, multe familii au fost consiliate, s-au acordat consultaţii medicale gratuite, iar pentru aproximativ 94% din familiile ajutate. Biserica le-a asigurat gratuit şi medicamentele necesare unui tratament adecvat suferinţei fiecăruia dintre membrii bolnavi din familie; altora li s-a distribuit hrana la domiciliu, iar alte familii au avut zilnic o masă asigurată la cantina socială. Programe de asistenţa socială desfăşurate în cuprinsul eparhiilor84 Programele de asistenţă sociala, de-a lungul anilor şi-au extins mult aria de desfăşurare, astfel încât în susţinerea programelor sociale, alături de Biserică sau implicat şi instituţiile de stat şi private cu responsabilităţi în domeniu: direcţiile pentru protecţia copilului, direcţiile de muncă şi protecţie socială, inspectoratele şcolare, primarii, asociaţii şi fundaţii, firme economice. Printre activităţile de asistenţă sociala, ia nivelul eparhiilor, se pot enumera: •

programul "Lăsaţi copiii să vină Ia mine", de asistenţa şi consiliere a copiilor

instituţionalizaţi şi programul de sprijinire a persoanelor fără adăpost, cu 84

Întrunirea anuală a coordonatorilor Eparhiali ai activităţii de asistenţă socială în perioada 19-20 septembrie.

66

afecţiuni pulmonare, derulate de protopopiatul II Iaşi în colaborare cu Centrul "Sf. Nicolae" Golâeşti al Fundaţiei Samarineanul Milostiv; •

programul "Pentru voi" de înfiinţare a centrului de pregătire profesională a

adolescenţilor din

centrele de plasament ale statului, derulat de mitropolia

banatului în parteneriat cu Direcţia Judeţeană pentru Protecţia Copilului din Timişoara; •

programul de sprijinire a copiilor cu nevoi speciale din "Centrul de zi pentru

copii cu Sindrom Down" înfiinţat de centrul eparhial Iaşi în colaborare cu Asociaţia "Renaşterea speranţei" şi inspectoratul judeţean pentru persoane cu handicap; •

programul "Fără absenţe! Stop deviaţiei" în scopul prevenirii abandonului

şcolar şi a delicventei în rândul elevilor săraci, desfăşurat în protopopiatul Neamţ; •

programul de asistenţă la domiciliu a persoanelor vârstnice tară susţinători şi

cu probleme medicale, derulat în Centrul eparhial Iaşi; •

programul "Igiena copiilor rromi, între ignorare şi îngrijorare" derulat

de Asociaţia "Vasiliada" a Arhiepiscopiei Crai ovei în parteneriat cu Asociaţia Romană-Euro-Drom. în scopul acordării de asistenţă şi consiliere copiilor rromi cu vârste între 7 şi 14 ani proveniţi din familii sărace; •

programul "O masa calda şi la patul tău" - desfăşurat dee Asociaţia

"Vasiliada" a Arhiepiscopiei Craiovei în sprijinul persoanelor sărace, imobilizate la pal, aliate în imposibilitatea de a se autoîntretine; •

programul "Mama şi copilul" de consiliere a victimelor violenţei domestice

derulat de Birou] de Asistenţă Socială al Episcopiei Aradului;

programul

"Dreptul Iov" ce a constat în acordarea de asistenţă socială şi spirituală copiilor cu handicap neuro-psiho-motor din centrele de neuropsihiatric infantilă din Galaţi, derulat de Biroul de asistenţă socială din protoieria Galaţi; •

programul "Alter ego" derulat de Biroul eparhial de asistenţa socială

al Arhiepiscopiei Alba luliei destinat ajutorării la domiciliu a persoanelor vârstnice iară venituri, fără susţinători legali;

67

•

programul de sprijinire şi consiliere a copiilor infectaţi cu HIV şi familiilor

acestora, derulat de Mitropolia Banatului în cadrul Centrului Comunitar HIV. Vest: •

programul de asistenţă şi ajutor pentru copii străzii desfăşurat de parohia

Arad - centru şi Asociaţia "Oastea Domnului"; •

programul socio-educaţional derulat în cadrul Centrului social organizat

de parohia "Sf. Varvara", din Petroşani, care a avut ca beneficiari 700 de persoane din familii sărace, ai căror membri au fost disponibîlizaţi de unităţile miniere; •

programul de asistenţă spirituală aşi consultanţă de specialitate la

domiciliul persoanelor paraplegice din parohiile protoieriei Brăila; •

programul "Telefonul copilului", derulat de Asociaţia Filantropia

Ortodoxă Alba Iulia, fiind un serviciu telefonic de sesizare, informare, şi consiliere în problematica copiilor aflaţi în dificultate.

e) Activitatea de asistentă socială reflectata în mass-media Principalele aspecte privind activitate de asistenţă socială desfăşurată în cadrul structurilor de specialitate ale Bisericii Ortodoxe Române erau oglindite în presa bisericească, dar începând cu anul 2000, aceasta a fost prezentata şi de câtre celelalte segmente mass-media: cotidienele de marc tiraj, posturi T.V. şi de radio naţionale şi locale. Au fost publicate articole în revistele eparhiale "Vestitorul Ortodoxiei", "Călăuza Ortodoxa" (periodic al Episcopiei Dunării de Jos). "Candela Moldovei" (periodic al Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei). "Renaşterea" (periodic al Arhiepiscopiei Vadului. Feleacului si Clujului), precum şi multe articole în presa scrisa şi multe reportaje la posturile de radio şi televiziune. Activitatea Bisericii în domeniul slujirii sociale a fost bine prezentata în marile cotidiene şi presa locală, demonstrând capacitatea de dezvoltare a acestor activităţi în cadrul structurilor organizate bisericeşti.

68

Mediatizarea a avut efecte pozitive la nivelul opiniei publice şi mai ales ia nivelul modului de receptare pe eare-1 au instituţiile statului faţă de implicarea sociala a Bisericii Ortodoxe Române. Cu toataă aceasta mediatizare, au rămas nesoluţionate numeroase probleme sociale, în special cele ale copiilor instituţionalizaţi, iar din partea Bisericii, societatea românească doreşte o implicare coerentă şi unitară, în toate zonele ţării. În anul 2000, primul ministru al ţării a solicitat Prea Fericitului Părinte Patriarh Teoctist sprijinul Bisericii în rezolvarea situaţiei deosebit de dificile în care se aflau cei peste 100.000 de copii din centrele de plasament ale statului, promiţând sprijin financiar şi material (apartamente) pentru persoanele care vor dori să susţină aceasta acţiune. Doamna Emma Nicolson, vicepreşedinte al Comisiei pentru afaceri externe a Parlamentului European şi raportor pentru Români, în urma întrevederii, cu Prea Fericitul Părinte Teoctist, din luna noiembrie 2000 şi-a exprimat intenţia de a include Biserica Ortodoxă Română ca principal partener al Guvernului pentru punerea în aplicare a strategiei naţionale privind protecţia copilului aliat în dificultate, manifestându-şi dorinţa de a susţine programele Bisericii. Până la data de 31.03.2001 au fost aşteptate proiecte pentru programe în favoarea copiilor. In prezent există o sursa importantă de finanţare pentru problemele sociale, fiind deschis Programul PHARE intitulat "Copiii mai întâi". Sectorul "Biserica şi Societatea" a propus în cel mai scurt timp, elaborarea unui program de reinstituţionalizare a copiilor prin crearea unei reţele proprii de asistenţi maternali care să primească, Ia domiciliu, copii din centrele de plasament pentru a-i îngriji şi educa, program care sa se deruleze la nivelul parohiilor, în special ai celor din mediul rural, din zonele defavorizate, afectate puternic de şomaj, precum şi din unele zone depopulate din Transilvania, ca urmare a plecării în stră inătate a populaţiei de origine germană între Patriarhia Română şi Organizaţia menţionată. în scopul derulării unor programe de ajutorare .

69

ARGUMENTARE

Activitatea de asistenţă socială nu este o preocupare nouă în orizontul grijii faţă de aproapele nostru, întrucât Biserica şi-a făcut din aceasta, vocaţia sa în istorie, ea organizând şi primele instituţii de asistenţă socială încă din perioada apostolică. Astfel, biserica devine spaţiul în care acel om oarecare, din pilda samarineanului milostiv, primeşte alinare şi vindecare, atât trupeasca cât şi sufletească. Cu timpul, aceasta formă de ajutorare a aproapelui a trecut în grija statului. Serviciul de asistenţă sociala apare ca un serviciu public ce funcţionează pe baza utilizării resurselor financiare ale statului în scopul ajutorării categoriilor defavorizate ale populaţiei, promovând un sistem efectiv care să asigure resurse şi servicii menite sa întărească oamenilor capacitatea de a rezolva şi a face faţă împrejurărilor vieţii. Lucrarea „Asistenţa socială în perioada patristică” pune în evidenţă legătura strânsă dintre asistenţa socială şi Biserică, se bazează pe susţinerea scripturistică şi pe învăţătura, dar mai ales, pe modelul viu care l-am avut în Mântuitorul Hristos. Daca motivul bolilor este păcatul, atunci şi izbăvirea de suferinţe este condiţionata de iertarea si ispăşirea sufletului de greutatea păcatului. Nu este alta cale de a dobândi iertarea păcatelor in afara de cea a pocăinţei. Prin mărturisirea păcatului, a părerii de rău si a hotărârii de a nu păcătui, cu lacrimi de pocăinţa vărsate înaintea lui Dumnezeu la Sfânta Taina a Spovedaniei, penitentul obţine iertarea păcatelor şi primeşte harul divin care-1 întăreşte şi-1 ajută să nu mai cadă iar în greşeală; cu atât mai mult, cu cât se învredniceşte să primească Trupul şi Sângele Domnului în urma Spovedaniei. Opera mântuitoare a lui Iisus Hristos a început odată cu momentul în care „Cuvântul trup S-a făcut şi S-a sălăşluit între noi" (Ioan 1, 14), a culminat cu dramaticele evenimente legate de Jertfa şi Învierea Sa de-a dreapta Tatălui, din toate 70

veacurile, Trupul tainic al Domnului, Biserica, le mijloceşte fiilor ei roadele activităţii mântuitorului. Iisus Hristos şi-a îndeplinit opera Sa mântuitoare sub întreit aspect: ca profet sau învăţător, ca arhiereu şi împărat, continuându-şi această operă şi după înălţarea Sa la cer, în Biserică, prin Duhul Sfant, căci El le-a spus Apostolilor: „Şi Eu voi ruga pe Tatăl şi alt Mângâietor vă va da, ca să rămână cu voi" (Ioan 14,16,18) Biserica, pe lângă lucrarea sfinţitoare pe care a realizat-o începând cu Cincizecimea nu a neglijat niciodată activitatea didactico-pastorală, prin care a realizat condiţiile propice actului sacramental şi în final mântuirea credincioşilor, după exemplul lui Hristos. Primele comunităţi creştine s-au organizat astfel încât să poată satisfacetrebuinţele spiritual religioase ale membrilor ei, şi de asemenea a încercat să-i integreze în viaţa Bisericii pe cei defavorizaţi. In timpul persecuţiilor creştine, când foarte mulţi creştini şi-au pierdut bunurile materiale, rămânând fără mijloacele elementare de subzistenţă, grija comunităţilor creştine a fost mult mai justificată. Ca semn de mulţumire lui Dumnezeu, marele Constantin sfătuit de mama sa, a dat un act împărătesc în anul 313, cunoscut sub numele de "Edictul de la Milan", privind libertatea creştinismului în Imperiul Roman, caritatea creştină dobândind, în scurtă vreme, un caracter public, fiind organizată după principii statuate prin canoane sinodale sau ale unor părinţii ai Bisericii. Cel mai elocvent exemplu, îl reprezintă Sfântul Vasile cel Mare care, este pionierul asistenţei sociale, înfiinţând azile de bătrâni, orfelinate de copii, de săraci, şi mai ales spitale pentru bolnavi de tot felul, numite „Vasiliade", chiar dacă el este departe de a fi singurul. Odată cu primele structurii bisericeşti creştine pe actualul teritoriu al României, apare şi activitatea în domeniul carităţii, efectuată în numele credinţei creştine. De la început, în ţara noastră, asistenţa socială a avut un caracter religios, desfaşurându-se secole de-a rândul în jurul mănăstirilor şi al bisericilor.

71

BIBLIOGRAFIE Texte biblice: *** Biblia sau Sfânta Scriptura, tipărită sub îndrumarea şi cu purtarea de grijă a Prea Fericitului Părinte Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, cu aprobarea Sfântului Sinod, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1995. *** Noul Testament, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2002 . Acte normative: 1.

“Organizarea sistemului de asistenţă săcială în Biserica Ortodoxă Română”, în “Regulament de organizare şi funcţionare a sistemului de asistenţă socială în Biserica Ortodoxă Română”, capitolul III.

2.

„Programul Naţional de implicare a Bisericii Ortodoxe Române în protecţia copilului aflat în dificultate”, hotărârea Sfântului Sinod, nr. 227/1998.

3. Hotărârea Sinodală nr. 3336/ mai 1997 4. Protocolul Sfântului Sinod, nr. 495S/2001. 5.

Protocolul Sfântului Sinod, nr. 495S/2001 Regulament de organizare şi funcţionare a sistemului de asistenţă socială în Biserica Ortodoxă Română”, capitolul III.

6. Întrunirea anuală a coordonatorilor Eparhiali ai activităţii de asistenţă socială în perioada 19-20 septembrie 7. Ordinul Ministerului de Finanţe, nr. 596/2000. 8.

Regulament de organizare şi funcţionare a sistemului de asistenţă socială în Biserica Ortodoxă Română”, capitolul III.

72

Studii şi articole: 1.

Vătămanu Nicolae, 1600 de ani de la înfiinţarea Vasiliadei, cel

dintâi aşezământ de asistenţă socială şi sanitară, în rev. “Biserica Ortodoxă Română”, nr. 3-4, Bucureşti, 1969. 2.

Dură, Pr. Prof. Dr. Nicolae, Biserica creştină în primele patru secole,

organizarea şi bazele ei canonice, în rev. “Ortodoxia”, anul XXXIV, NR. 3, iulieseptembrie, Bucureşti. 3.

Norea, Pr. Constantin, Asistenţa socială prin Biserică, în rev.

„Biserica Ortodoxă Română", nr. 3-6, martie - iunie, 1951, Ed. Instituţii Biblice şi de Mişcare Ortodoxă, Bucureşti, 4.

Radu, Pr. Prof. Dr. Dumitru Gh., Structura actului religios după

doctrina ortodoxă, în rev. „Stuctii Teologice'', VI, Bucureşti, (1954), nr. 3-4. 5.

Stăniloae, Pr. Prof. Dumitru, Judecata particulară după moarte, în

rev. „Ortodoxia", VII, Bucureşti, (1955), nr.4. 6.

Stăniloae, Pr. Prof. Dumitru, Slujitori ai lui Dumnezeu, slujitori ai

oamenilor, în rev. „Biserica Ortodoxă Română” LXXXVIII (1970), nr. 3-4. 7.

Branişte, Pr. Prof. Ene, Idei, principii şi preocupări sociale în

circuitul Bisericii Ortodoxe, în „Studii Teologice”, an IV (1952), nr. 7-8. 8.

Radu, Pr. Prof. Dr. Dumitru Gh., Mântuirea în şi prin Biserică, în

rev. „Mitropolia Olteniei", XXXV (1983), 9.

nr.7-8

Stan, Pr. Prof. Liviu, Instituţii de asistenţă socială în Biserica

primitivă, în rev. „Ortodoxia”, nr. 1. 10.

Vasile Târgovişteanul, Episcop Vicar Patriarhal, Opera caritativă a

Bisericii în primele veacuri creştine, în „Ortodoxia”, XLIII (1991), nr. 2, apr-iun. 11.

Stan, Pr. Prof. Liviu, Instituţii de asistenţă socială în Biserica veche,

în rev. “Ortodoxia”, anul IX, aprilie-iunie, Bucureşti, 1957, nr. 2.

73

12.

Radu, Pr. Prof. Dr. Dumitru Gh., Aspectul comunitar-sobornicesc al

mântuirii, în rev. „Ortodoxia", XXVI, Bucureşti, (1974), nr.l. 13.

Stăniloae, Pr. Prof. Dumitru, Condiţiile mântuirii, în rev. „Studii

Teologice", III, Bucureşti, (1951), nr.5-6.

Lucrări de specialitate: 1.

***Învăţătura de credinţă Ortodoxă, Ed. I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1952.

2.

Philipsborn, Al., Societatea de sanitari, din rev. „Byzastion”, Bruxelles, 1950.

3.

, Canoanele Bisericii Ortodoxe, note şi comentarii, 1992, Canonul 126 de la Sinodul al optulea local de la Cartagina (419)

4.

Floca, Arhid. Ioan, Canoanale Bisericii Ortodoxe, note şi comentarii, 1992, Canonul 14 si 40 Trulan sau Sinodul 5-6 ecumenic de la Constantinopol (692).

5.

Floca, Arhid. Ioan, Forme instituţionale de manifestare a credinţei şi dragostei creştine, apărute în Biserica Veche, în Drept canonic Ortodox, legislaţie şi administraţie Bisericească, Vol. I, Ed. I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1990

6.

Dumitru Belu, Despre iubire, Ed. Omniscop, Craiova, 1997

7.

I.P.S. Dr. Antonie Plămădeală, Mitropolitul Ardealului, Biserica slujitoare, Bucureşti, 1972

8.

Iorgu D. Ivan, Bunurile bisericeşti în primele şase secole, Bucureşti, 1937.

9.

L. Chastel, Studii istorice asupra influenţei carităţii creştine în primele şase veacuri ale Bisericii (trad. Din franceză), Hamburg, 1854.

10.

Gh. I. Soare, Biserica şi asistenţa socială, Bucureşti, 1948.

11.

Mladin, N., Bucevsky, O., Teologia Morală Ortodoxă, vol. II, Ed. Reîntregirea, Alba Iulia, 2005.

12.

O. Bucevsky, Iubirea faţă de aproapele, (I), 1942,; (II), 1946.

74

13.

Istodor, Pr. Lect. Univ. Dr. Gheorghe, Misiunea creştină ca activitate permanentă şi practică a Bisericii, Ed. Sigma, Bucureşti, 2006.

14.

Galeriu, Pr. Prof. Constantin, Jertfă şi răscumpărare, Ed. I.B.M.B.O.R Bucureşti, 1991.

15.

Todoran, Pr. Prof. Isidor; Pr.Prof. I. Petruţă; Prof. N. Chiţescu, Teologia Dogmatică şi Simbolică, vol. II, Bucureşti,1958.

16.

Stăniloae, Prof. Dumitru, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol.II, Bucureşti, Ed. I.B.M.B.O.R., 1978.

17.

Dumitru, Prof. Radu, Curs de teologie Morală pentru anul IV..

18.

Şerban Ionescu, Probleme de morala socială, vol. I, Bucureşti, 1946.

19.

Thomassin, O. C. II, Dicţionar de Arheologie creştină, Bucureşti, 1949.

20.

Zhishman: Dreptul matrimonial al Bisericii ortodoxe răsăritene (traducere greacă), Atena 1913, vol. II.

Powered by http://www.e-referate.ro/ Adevaratul tau prieten

75