Forma de conducere a bisericii in primele 3 secole.docx

Forma de conducere a bisericii în  primele 3 secole Lucrare de Seminar 

Scopul   lucrării   preotului   canonist   Gheorghe   I.   Soare   este   de   a   înfățișa,   în   forma   ei   adevărată, organizarea Bisericii creștine, în epoca celor dintâi 3 veacuri. Autorul, precizează de asemenea în prefață că, deși primele 3 veacuri nu ne prezintă o organizație ajunsă la desăvârșire totuși, adevărata concepție   după   care   sfinții   apotoli   și   urmașii   lor   imediați   s­au   condus   la   stabilirea   formei   de conducere a Bisericii, au fost principiile stabilite de Însuși întemeietorul ei, Domnul nostru Iisus Hristos.

Despre autor ­ pr. Gheorghe Soare N. 2 sept. 1905, în Borcea, jud. Galaţi, decedat la   6 iun. 1971 în Bucureşti.   Seminarul teologic “Sf.  Andrei" din Galaţi (1918­1926), Facultatea de Teologie din Bucureşti (1926 ­ 1930), cu licenţa în 1930 şi doctoratul în 1938 şi ­ paralel ­ Facultatea de Drept din Bucureşti (licenţa).   Diacon (1931) şi preot (1939) la biserica “Sf. Vineri­Hereasca", până la moarte; inspector bisericesc (1943­ 1949), apoi consilier (1949 ­ 1954) la Arhiepiscopia Bucureştilor, consilier patriarhal la Sectorul învăţământ  şi  Relaţii  Externe  (1954­1968), apoi  la  Sectorul  Bunuri  şi Fondul Central  Misionar (1968­1971); iconom stavrofor (1949).  A publicat studii de Drept canonic, articole, predici etc.1 După cum se preciza mai sus, în anul 1938, la 30 noiembrie, diaconul Gheorghe I. Soare, în varstă de 33 de ani, obține titlul de Doctor în teologie (Teologie Practică) în urma susținerii tezei cu titlul Forma de conducere în Biserica creștină în primele trei secole, coordonatorul doctoratului fiind pr. prof. dr. Petre Vintilescu.2

1 http://biserica.org/WhosWho/DTR/S/GheorgheSoare.html

Fișă tehnică

Forma de conducere în Biserica creştină în primele 3 veacuri : Teză de doctorat în teologie Autor: Soare, Gh. I. Responsabilitate: Diacon Gh. I. Soare Detalii publicare: Tipografia „Carpați“ Locul publicării: Bucureşti Anul Ediției: 1938 Descriere: XXXVI, 194 p. Note:  Antetitlu: Universitatea din Bucureşti. Facultatea de Teologie Note:  Bibliogr. p. IX­XXXVI Limba: Română3 Note de subsol: 722

CUPRINS Prescurtări Prefață Bibliografie Introducere 1. Biserica în aspectul ei de societate  2. Subiectul autorității bisericești

2 http://patriarhia.ro/images/pdf_2015/Teologic_educational/UNIVERSITATEA_BUCURESTI_1919_1949_doctoriFtoub.pdf

3 http://catalog.ucv.ro/opac/bibliographic_view/50536;jsessionid=0DCD8E09E42DAA577BA16402A6866493

Cap. I Conducerea Bisericii în timpul sfinților apostoli 1

Privire asupra primelor manifestări de organizație bisericească

3. Ierarhia conducătoare în timpul sfinților apotoli 4. Caracterul formei de conducere în Biserică, în timpul sf. aposoli Cap. II Ierarhia conducătoare în scrierile de după sf. apostoli, până la sfârșitul sec III 1

Învățătura celor 12 apostoli

5. Epistola I către Corinteni a lui Clement Romanul 6. Epistolele sf. Ignite al Antiohiei 7. „Păstorul“ lui Herma 8. Justin Martial și filosoful 9. Hegesip 10. Sf. Irineu 11. Tertulian 12. Clement Alexandrinul 13. Alte mărturii Cap. III Treptele ierarhice, subiect al autorității conducătoare în Biserică, în sec II și III 1

Episcopul

14. Preotul 15. Diagonal Cap. IV Organele de conducere în biserica locală, în sec. II și III 1

Caracterul de unitate și solidaritate al comunităților

16. Caracterul monarhic constituțional al episcopatului 17. Rolul presbiterului în conducerea bisericească

18. Atribuțiile comunității în conducerea bisericii locale Cap. V Sinodul ca organ de conducere și de păstrare a unității în Biserică 1

Necessitate sinoadelor

19. Dreptul de participare la sinoade Cap. VI Dezvoltarea mitropoliilor ca organ de conducere în Biserică, spre sfârșitul sec. III 1

Privier istorică asupraformării sistemului mitropolitan

20. Funcțiunea mitropolitului în conducerea Bisericii 21. Dispozițiuni canonice cu privire la funcționarea sinodului mitropolitan la sfârșitul sec. III a) Obligația canonică de a se întruni sinodul provincial b) Convocarea sinodului provincial c) Președinția sinodului provincial d) Numărul membrilor e) Raportul dintre membri sinodului mitropolitan Încheiere

Cap. I Făcând   o   comparație   cu   un   organism   căruia   „nu   trebuie   să­i   căutăm   de   la   început perfecțiunea formelor care se vor întâlni mai târziu, când va urma creșterea și dezvoltarea lui“4, tot „așa trebuie privită dezvoltarea organismului biserciesc care la început apare simplu, fără multe ramificații,   dar   cuprinzând   în   sine,   de   la   întemeiere,   toate   elementele   necesare   unei   dezvoltări progresive“5.  Plecând de la aceste premise, autorul ne spune că dezvoltarea funcției de conducere a Bisericii în secolul apostolic, are destul de puține dovezi precizate în Sfânta Scriptură, lucru ce i­a facut pe protestanți să conteste organizarea Bisericii Ortodoxe. Acest fapt, spun ei, lasă loc fiecărei biserici să își adapteze conducerea după cea a orașului în care funcționează. Considerăm că, de fapt, acesta a fost motivul real al unei astfel de cercetări, mai precis de a se demonstra cu mărturii, în special din Scriptură, a faptului că Domnul Hristos și apostolii au fost cei care au pus bazele ierarhiei bisericești și a formei de conducere a acesteia, scoțând în evidență nenumărate mărturii din textele Sfintei Scripturi în general, și ale Noului Testament în special. Ceea ce urmează, ­ prezentarea teoriilor protestante cu privire la originea organizării bisericii 6 ­ ne dovedește faptul că autorul este un fin cunoscător al teologiei protestante în domeniul pentru care face referire lucrarea sa.

4 pag. 15

5 pag cit.

Pornind de la aceste teorii, canonistul de mai târziu Gh I. Soare, realizează o teză de doctorat de o mare importanță  pentru teologia ortodoxă practică românească  a începutului  de secol XX(si nu numai),   cu   argumente   scripturistice   foarte   bine   găsite,   cu   argumente   patristice   din   teologia răsăriteană și apuseană, cu argumente din cărți de teologie romano­catolică și protestantă. Trebuie menționat faptul că bibliografia propusă de părintele Soare, cu exceptia Sfintei Scripturi care este în limba   română,   este   fie   în   greacă   sau   în   latină,   fie   în   limbi   moderne   ca   franceza,   engleza   sau germana. Ce spuneau teologii protestanți? „Din citirea  epistolelor  sf. ap. Pavel,  nu vedem nicio  unitate  de organizație,   și că  toate comunitățile întemeiate de el, ar fi fost fără nicio constituție, neavând nicio lege pe care s­o observe, o tradiție pe care s­o mențină, etc“7. Pentre a dovedi existența unei organizări, existența unei legi și a anumitor principii disciplinare a primelor comunități creștine, autorul începe să redea cu argumente scripturistice în acest sens, din Faptele Apostolilor și din Epistolele Sfântului Apostol Pavel. Paradigma plecării de la simplu la complex de­a lungul dezvoltării unui organism viu face ca Gheorghe Soare să poată susțină  și dezvoltarea instituției Bisericii. Dintre argumentele pe care le aduce autorul amintim: ­ Sinodul Apostolic de la Iersualim; ­ Alegerea celor 7 diaconi; ­ existența unei demintăți intermediare, a presbiterilor. Se insistă, de asemenea, asupra „locului special“ 8 pe care Sfantul Iacov îl avea la Ierusalim, de conducător al acestei comunități, funcție în care autorul ne propune recunoașterea demnității episcopale,   poate   chiar,   de   ce   nu,   de   Întâistătător   al   Bisericii   din   Ierusalim,   așa   cum   sorții   le descoperiseră   apostolilor,   făcând   referire   aici   la   propovăduirea   cuvântului   Evangheliei   de   după Cincizecime. De asemenea, ne este prezentată și comunitatea din Antiohia întemeiată de Sfântul Apostol Pavel împreună cu Barnaba în călătoriile sale misionare, comunitate condusă de presbiteri. 6 a) ipteza cf. căreia originea organizării Bisericii este în sinagoga iudaică - Vitringa; b) ipoteza cf. căreia model pt. organizarea

bisericească au stat colegiile religioase greco-romane - G. B. de Rossi; c) ipoteza care le combină pe cele de mai sus, cf. căreia Biserica și-a împrumutat forma de organizare potrivită, atât de la organizarea iudaică, cât și de la cea greco-romană - Carl Weizsacker, R. Sohm, G.V. Lechter.

7 J. Reville - p.176

8 pag. 26

Prezentarea acestor comunități îl fac pe autor să concluzioneze că Biserica primară era formată din cler și credincioși, conducători și conduși, oferind două citări din epistolele Sfantului Apostol Pavel care vin să susțină afirmația: I Tes. 5, 12­13; Filipeni 1, 1. După această prezentare a vieții Bisericii primare, a faptului că exista o rânduială introdusă chiar de către întemeietorii primelor comunități, rânduială ce a constituit baza dezvoltării de mai târziu a Bisericii de astăzi, autorul ne propune o nouă abordare, „în chip amănunțit“ 9 a ierarhiei biserciești, așa cum reiese ea din scrierile Noului Testament.  Din scrierile Sfantului Apostol Pavel aflăm că, pe lângă și în afară de cei doisprezece, existau mulți oameni care erau aleși de apostoli pentru a ajuta la propovăduirea cuvântului evangheliei. Astfel, dupa cum aflăm din prima epistolă către Corinteni, harismaticii erau cei care erau învestiți cu slujba cuvantului și care se deosebeau prin darurile primite de la Duhul Sfânt.  Prima dovadă scripturistică,  în ceea ce privește formarea unei ierarhii mai dezvoltate decât în alte locuri o întâlnim în Filipi10, unde întâlnim conducători ai comunității care, înzestrați fiind cu o autoritate deosebită își consacrau activitatea îndrumării celorlalți credincioși. Alte locuri în care aflam despre existența unei ierarhii a bisericii sunt: Faptele Apostolilor, prima epistolă a Sfantului Petru, I Timotei, Tit, Iacov. Lipsa de precizie în întrebuințarea termenilor care definesc ierarhia bisericească a dat ocazia unora să pună la îndoială existența primei tepte, a episcopatului, susținând adepții acestei teorii faptul că, aceasta ar fi fost instituită abia mai târziu, în secolul II, prin privarea unor drepturi ale presbiterilor. Se merge mai departe cu teoria, iar susținatorii spun că episcopii ar fi fost de la început egalii presbiterilor, schimbând astfel organizarea democratică cu una monarhică.  Această lipsă de precizie, a formulării termenilor ierarhiei, a dat naștere mai multor teorii împotriva   existenței   episcopatului,   dintre   care   autorului   îi   atrag   atenția   în   mod   deosebit   două, ocupându­se atent de tratarea lor: Teoria presbiteriană și Teoria formultă de Fericitul Ieronim11. 

9 pag. 31

10 Filipeni cap. I

11 Teoria presbiteriană susținea că nu este nicio diferență șntre episcop și presbiter, întrucăt nici Mântuitorul nici Sfinții apostoli nu au stabilit o asemenea diferență; Teoria Fericitului Ieronim susține faptul că însuși colegiul presbiterilor a „ridicat“ din rândul lui un reprezentant urmare a consimțământului liber, mai ales pentru păstrarea unității de credință.

Teoriile sunt combătute în cuprinsul lucrării, iar concluzia autorului este foarte clară:  identitatea numelor (presiter vs. episcop) nu înseamnă și identitatea puterii sau a funcțiunii.  Concluzia autorului în ceea ce privește treptele ierarhiei superioare este trasă la sfârsit de capitol toate treptele ierarhiei sunt de origine divină de la ânceput, cu atribuții specifice în conducerea bisericii iar ipoteza identității atribuțiilor episcopilor și ale presbiterilor, ipoteza susținută mai ales de protestanți, nu are niciun temei. În ceea ce privește forma de conducere a Bisericii în perioada apostolică, concluzia este foarte   clară.   Chiar   dacă   o   biserică   întemeiată   de   apostoli   avea   conducere   proprie   care   dădea dispoziții clare, care judeca si pedepsea (când era cazul) pe cei care se abăteau de la disciplină, hirotonea preoți, etc., atunci când și unde se simțea necesitatea unei autorități mai mari, hotărârile erau luate îndeobște, împreună, în  sinod: alegerea lui Matia, aplanarea conflictului dintre iudei și eleniști, alegerea celor 7 diaconi, ridicarea lui Timotei la treapta de episcop, cearta iudeo­creștinilor cu   elino­creștinii   din   Antiohia,   etc.,   toate   aceste   acțiuni   au   ca   rezolvare   sinodul   drept   ultima instanță.  Poporul era la rândul său implicat în actul de conducere din Biserică, numai că, sfinții apostoli au acordat poporului dreptul de a propune fără a le da dreptul de a dispune.

Cap. II

Pentru a face o expunere sistematică a participării celor 3 trepte ierarhice: diacon, preot și episcop la exercitarea autorității conducătoare în Biserică12, autorul consideră de cuviință că nu poate face această trecere fără ca să nu se facă o privire cronologică în scrierile primelor trei secole ale Sfinților Părinți ai Bisericii. Astfel, capitolul II al tezei sale de doctorat este dedicat în întregime scrierilor sfinților părinți, mai precis acelor pasaje din scrierile acestora care fac referire la ierarhia conducătoare, pentru a vedea cum s­au clarificat si precizat rolul fiecărei trepte. Autorii și scrierile pe care le propune sunt: ­ Învățătura celor 12 Apostoli; ­ Clement Romanul ­ Epistola I către Corinteni; ­ Sf. Ignatie al Antiohiei ­ Epistolele; ­ Herma ­ Păstorul; ­ Sf. Iustin Martirul si Filosoful ­  Apologia I ­ Hegesip ­ prin Eusebiu de Cezareea; ­ Sf. Irineu ­ Adversus Haereses; ­ Tertulian ­ Despre botez, De praescriptione haereteciorum; ­ Clement Alexandrinul ­ Pedagogul, Stromate ­ Origen ­ Despre rugaciune ­ Sf. Ciprian ­ epistole ­ Constituțiile apostolice ­ Canoanele apostolice.  Alti sfinți părinți ai bisericii precum Sf. Athanasie cel Mare, Sf. Chiril al Ierusalimului, Sf. Vasile cel Mare, Sf. Grigore de Nazians, Sf. Grigore de Nissa, Sf. Ioan Gura de Aur, sfinții Epifanie și Ambrozie,   Fericiții   Ieronim   și   Augustin,   chiar   daca   au   scrieri   ulterioare   secolului   III,   oferă   în acestea  nenumărate  informații  cu privire  la forma de conducere a Bisericii  in perioada imediat urmatoare perioadei apostolice.

12 pag. 77

Cap. III - Cap. IV În capitolul III al lucrării sale, Gheorghe Soare ne vorbește despre „treptele ierarhice“ ca subiect al autorității bisericești în secolele II­III. Bazându­se pe scrierile Noului Testament și ale Sfinților Părinți ai Bisericii primelor trei veacuri,   autorul   ia   pe   rand   treptele   ierarhiei   bisericești   superioare   pentru   a   demonstra   originea divină a fiecăreia, existența ei chiar din timpul sfinților apostoli precum și rolul ei bine determinat în conducerea și funcționarea bisericii primelor 3 veacuri crestine. Astfel concluzionând asupra originii si funcției celor 3 trepte ale ierarhiei, se afirma foarte clar, cu argumente că: ­ episcopii  au   existat   din   timpul   sfinților   apostoli,   formând   o   treaptă   ierarhică   deosebită   de presbiteri si diaconi, cărora le erau superiori; ei au primit prin succesiune apostolică puterea de a conduce Biserica pentru totdeauna; în fiecare comunitate exista un singur episcop care conducea Biserica, împreună cu presbiterii si diaconii, conform învățăturii Sfintei Scripturi și în limitele fixate de autoritatea superioară lui, sinodul tuturor episcopilor13. ­ Preoții sau presbiterii  De la  începutul sec. II, cea de­a doua treaptă a ierarhiei superioare bisericești apare precizată și fixată   în   mod   clar,   astfel   încât,   pentru   conducătorul   monarhic   suprem   al   comunității   apare denumirea de έπίσκοπος, în timp ce cu denumirea de πρεσβύτεροι erau desemnați colaboratorii lui, cei care formau  πρεσβιτέριον, consiliul episcopului  în conducerea bisericii. Conform epistolelor Sfântului  Ignatie  din   sec.  II,  presbiterii  reprezintă  „adunarea  de   sfat   a  lui   Dumnezeu“,   adică   a episcopului.   Sfantul   Ciprian   scriindu­i   lui   Corneliu,   episcopul   Romei,   îi   numește   pe   presbiteri „împreună șezători“ și „împreună conducători ai Bisericii“. Comunitatea si autoritatea presbiterilor devine mai simțită după jumătatea secolului III odată cu creșterea numărului credincioșilor și cu numărul comunităților. (catedrală) ­ diaconii Treapta  diaconilor  este singura menționată explicit  în Noul Testament. Pe lângă Faptele Apostolilor, unde se menționează clar modul și scopul alegerii celor 7 diaconi, mai gasim mențiuni

13 pag. 92-93

pe parcursul Noului Testament la Filipeni14, în formula de adresare și la epistola I către Timotei 15. Erau sfințiți prin rugăciune și prin punerea mâinilor, deci prin hirotonie. Se cereau aceleasi calități ca și episcopilor. Diaconii serveau episcopului atât la aducerea sfintei jertfe la sfânta liturghie cât și la împărțirea milosteniei. Făceau la rândul lor parte din consiliul de conducere al bisericii. Organele de conducere în Biserică sec. II-III

Din   epistolele   Sf.   Ignatie   adresate   smirnenilor  și   filadelfienilor,   observăm   că   aceștia   formau   o comunitae, având conducători pe episcopi, împreună cu preoții și diaconii. Numai așa erau săvârșite actele liturgice, în special Sf. Euharistie. Sf. Ignatie, inspirându­se probabil de la sf. ap. Pavel, care insista pe ideea de corp a comunității religioase (I Cor X, 17; XII, 27), insistă la rându­i pe ideea de unitate, cerând creștinilor să nu activeze decât în adunările comunității respective, comunitate ce s­a numit mai tarziu παροκα ??. Pentre  înțelegerea mai clară a formei de conducere, autorul face o comparație/analogie cu monarhia constituțională. Trebuie precizat că la momentul în care a fost scrisă lucrarea (1938), an în care   forma   de   conducere   a   României   era   aceea   de   monarhie   constituțională,   exemplul   era   la îndemâna oricui, mai ales că studierea Constituției era o disciplină la clasele de gimanziu/liceu. Considerăm că în acest moment, acest capitol doar îngreunează înțelegerea formei de conducere a bisericii primelor 3 secole, o eventuală revizuire a lucrării părintelui Soare, trebuie să ia în seamă scoaterea acestor pagini, mai ales că exemplele și analogiile pe care autorul le face sunt cu Legea Fundamentală pe care România o avea la momentul scrierii tezei sale de doctorat.   Reverend   la   scrierile   Sfantului   Ignatie,   acesta  îi   îndeamnă   pe   credincioși   să   fie   supuși conducătorilor lor, să stea  în unire cu episcopul 16. Tot Sfântul Ignatie, atunci când vorbește de slujitorii bisericii, pentru episcop folosește întotdeauna singularul, spre deosebire de pluralul folosit adesea, atunci când denumește celelalte trepte ale ierarhiei superioare. Sfinții Părinți, în redactarea canoanelor, au ținut seama și au stabilit ca să nu se modifice forma de conducere, nepermițând existența șntr­o cetate a mai mult de un episcop. 14 „Pavel și Timotei, robi ai lui Hristos Visus, tuturor celor care sunt în Filipi, împreună cu episcopii și diaconii“ Filipeni 1,1.

15 I Tim 3, 8-18 „Diaconii, de asemnea, trebuie să fie cucernici, nu vorbind în două feluri…“

16 Epistola către Smirneni VIII, 2

Scriindu­le   Tralienilor,   Sfântul   Ignatie   Teoforul   insistă   asupra   rolului   treptelor   ierarhiei, recomandându­le tuturor să respecte pe diaconi ca pe Iisus Hristos, pe episcop ca cel ce este chipul Tatălui, iar pe presbiteri (preoți) ca pe Sinedriul lui Dumnezeu. Tot Sfântul Ignatie, reușește să înfățișeze  cel   mai  bine  raportul   armonios   care  trebuie   să existe   între   cele  trei   trepte:   preoții   și doaconii sunt cei dimpreună cu episcopul. Între cele trei trepte există o unire organică, o unire mistică a sufletelor; pentru înțelegerea și mai clară, Sf. Ignatie spune că unirea mistică trebuie să fie asemenea cu unirea ce se produce în armonia corzilor cu corpul unei chitări.

Cap. V În primele două secole nu întâlnim un sinod al preoților (presbiterial) cu caracter permanent pe lângă episcopi. Acest lucru se va întâmpla abia în sec. III și doar pe lângă anumite comunități. Un  Sfat  pe lângă episcop șo aflat sub ascultarea acestuia întâlnim chiar de la sfârșitul veacului apostolic, informație care ne este oferită de Constituțiile Apostolice. Același sfânt Igantie îi felicită pe magnesieni că sunt supuși episcopului și presbiteriului, îndeamnă pe tralieni să cinstească pe presbiteri iar filadelfienilor le cere să facă totul în unire cu presbiteriul si diaconii. Și  diaconii  făceau parte din presbiteriu, iar mărturii în acest sens avem la Sf. Ciprian, în Didahia celor 12 Apostoli, Constituțiile Apostolice.  Comunitatea participa și ea la conducerea bisericii prin confirmarea vieții morale pe care o avea unul dintre cei pe care episcopul îi rânduia ca preot sau diacon. Participarea comunității era mai mare, în special la sinodul ce alegea episcopul unei cetăți, sau la alegerea clerului. De asemnea, și excomunicarea și absoluțiunea se făcea tot cu consultarea comunității. Dreptul de excomunicare aparținea   episcopului,   dar   pentru   a   fi   o   judecată   fără   prihană,   episcopul   ținea   să­și   întemeieze sentința și pe consimțământul comunității. (Sf. Ciprian) Chiar dacă absoluțiunea este atribuția specifică puterii episcopului, la care comunitatea nu are niciun drept, se întâlnesc cazuri de absoluțiune dată de episcop cu consimțământul comunității. Sf. Ciprian îl mustră pe Therapius în timpul desfășurării lucrărilor Sinodului de la Cartagina pentru că acordase comuniunea înainte și fără consimțământul comunității. Iertarea celor căzuți (lapsi), conform sf. Ciprian, trebuie hotărâtă cu consultarea comunității. În acest sens, Sf. Ciprian, dă o marturie   în   scrierile   sale,   spunand   că,   „nu   a   făcut   nimic   niciodată   fără   acordul   sinodului   și consultarea comunității“.

Dezvoltându­se   numărul   comunităților,   s­a   dezvoltat   și   numărul   episcopilor.   În   raportul dintre ele și ale reprezentanților lor, ­episcopii­, comunitățile aveau aceeași însemnătate și putere. Aveau, una față de cealaltă, aceeași însemnătate și putere, aceleași drepturi și datorii. Niciuna nu putea să vorbească în numele întregii Biserici, niciun episcop nu avea superioritate față de altul.  La un moment dat s­a simțit nevoia uni accentuări a unității prin șmpreuna sfătuire a episcopilor și prin luarea de hotărâri de comun acordasupra unor chestiuni mai importante cum ar fi dogmele, sfintele taine, sau asupra chestiunilor legate de cult. Colaborarea  episcopilor pentru afirmarea  unității  Bisericii  este observată cel mai bine in  sinod. Originea sinoadelor o întâlnim la sinodul apostolic de la Ierusalim 50­52.  Persecuțiile,   în   principal,   dar   și   alți   factori   nu   îngăduiau   conducătorilor   comunităților creștine să se întâlnească în mod regulat pentru a lua decizii. Până la jumătatea secolului II nu avem informații cu privire la desfășurarea altor sinoade de dupa Ierusalim. Eusebiu de Cezareea ne oferă informații despre desfășurarea a două sinoade în anii 120 și 156 sau 157 cu privire la erezia lui Montanus, iar cel de­al doilea având ca subiect principal de dezbatere Data Paștelui. Începând cu secolul III se observă o regularitate a sinoadelor, după cum urmează: Sinodal din Cartagina, sub conducerea lui Agripinus, ce a avut ca temă de dezbatere botezul ereticilor; sinodul ținut în Africa, amintit de Sf. Ciprian, sinod ce a hotărât că preotul nu poate fi pus tutore; tot in secolul III ne sunt amintite alte două sinoade ținute în Alexandria în care s­a discutat despre Origen care fusese sfințit preot de un alt episcop, de care Origen nu apartinea; 236 avem un sinod la Iconium ce a dezbatut botezul ereticilor; 244, la Bostra în Arabia, sinod ținut cu referire la ereziile   lui   Beril,   episcop   de   Bostra.   Urmeaza   alte   doua   sinoade   în   Asia   la   Noet;   au   tratat antitrinitarismul   și   patripasianismul;   249   Africa,   alt   sinod   de   care   ne   vorbește   Sf.   Ciprian.   La jumătatea sec. III se tin alte două sinoade la Cartagina si Roma care dezbat schisma novatiană și botezul celor căzuți(lapsi) în timpul persecuțiilor lui Decius. În 252 la Cartagina se ține un nou sinod, amintit și acesta de Sf. Ciprian. Ni se spune ca la acest sinod au participat 66 de episcopi. Între 255­256 se țin alte 3 sinoade în Africa(Arsinoe), cu scopul declarat de a dezbate problema botezului   săvârșit   de   eretici.   Între   255­256   se   desfășoară   un   sinod   la   Narbona,   convocat   de episcopul   acestei   localități,   Paul,   cu   scopul   de   a   se   dezinovății   în   fața   colegilor   de   faptele   de imoralitate pe care i le reproșaseră doi diaconi de­ai lui. Ultimele sinoade de care știm ca s­au mai desfășurat în secolul III, sunt cele 3 sinoade ținute în Antiohia (Siria), 264­269, cu privire la Paul de Samosata. Episcopii adunați în sinod, deliberau și hotărau sub inspirațiaa Duhului Sfânt, iar Sf. Ciprian ne   spune   în   Epistola   57,   1,   că,   prin   înțelepciunea   cu   care   se   lua   o   hotărâre   se   ridica   cinstea

episcopatului. Dreptul de participare la sinod nu era contestat nici clerului nici credincioșilor. Tot Sf. Ciprian ne dă mărturie de prezența la sinodul ținut de el cu privire la botezul ereticilor, au mai participat în afară de cei 87 de episcopi, preoți, diaconi și mare parte de popor. Același sfânt părinte, în epistola 71, 4, mai face o precizare foarte importantă cu privire la membrii sinodului, și anume ca „numai episcopii sunt membri ai sinodului“, concluzionând ca episcopii au luat sfatul și avizul clerului și chiar al laicilor, dar aceștia din urmă nu au avut niciodată vot deliberativ în sinod. Din Istoria Bisericii a lui Eusebiu de Cezareea aflăm, referitor la sinoadele ținute la Antiohia cu privire la Paul de Samosata (264­269), că epistola sinodală dată ca urmare a hotărârilor luate, este scrisă atât în numele episcopilor, dar și în numele preoților, diaconilor și al comunității, fiind semnată și de un preot (Malchion) care prin dialectica lui a reușit să să îl facă pe Paul de Samosata să își recunoască   greșeala.   Aceasta   însă,   a   vrut   să   demonstreze   doar   unanimitatea   comunității   în condamnarea lui Paul de Samosata și nicidecum vreun drept de participare cu vot deliberativ al preotilor, diaconilor și a comunității.  Rolul comunității în conducerea bisericii îl aflăm tot din scrierile sfinților părinți, dar și din scrierile Noului Testament. În principal, rolul comunității era acela de a asista episcopii în luarea deciziilor. Sf. Ciprian, în epistola 67, 5, ne oferă o importantă mărturie cu privire la importantul rol al comunității în alegerea episcopului. Alegerea unui nou episcop se făcea de către episcopii cei mai apropiați   din   același   ținut,   în   prezența   poporului.   Comunitatea,   bineînțeles   că   nu   avea   rol deliberativ, dar aceasta cunostea perfect viața candidaților la această înaltă demnitate. 

Cap. VI Ultimul capitol al lucrării, autorul îl dedică instituției Mitropoliei, ca formă de conducere ce apare tot acum, spre sfârșitul primelor trei secole. Capitolul merită doar amintit, pentru că instituția Mitropoliei va face obiectul unui alt studiu al parintelui Gheorghe Soare.  Amintim totuși despre faptul că încă din primele trei secole, unele scaune episcopale încep să fie mai privilegiate (neînțelegându­se prin aceasta un privilegiu din punct de vedere al harului primit de către reprezentanții acestor scaune episcopale), asta datorită faptului că sediul lor era în orașele   importante   ale   imperiului.   Astfel,   pe   lângă   Roma,   Antiohia   si   Alexandria,   mai   avem Cartagina, Numidia si Mauritania, Lugdunul, Tarsul, Cezareea pentru Capadocia, Bostra.

La dezvoltarea sistemului mitropolitan a contribuit necesitatea unei autorități care să asigure unitatea de învățătură și disciplină. Un alt motiv pentru înființarea mitropoliilor a fost necesitatea dreptului de apel, asta în condițiile în care cineva era pedepsit de episcopul locului.  Toate acestea, dar și mai multe informații, sunt tratate mai pe larg în lucrarea intitulată Mitropolia în dreptul canonic ortodox, a aceluiași autor. 

Concluzii Importnața   lucrării   părintelui   Soare   trebuie   privită   sub   două   aspecte.   Astfel,   pentru momentul în care a fost scrisă lucrarea a reprezentat un important izvor de informații excelent cu privire la forma de conducere a bisericii în primele trei secole. Bibliografia, analogiile făcute pentru o mai bună înțelegere a fenomenului, exemplele pe care le oferă, etc. Informația este prezentată logic, obiectiv.  Pentru momentul  actual  însă, lucrarea  ar trebui revizuită,  ținându­se seama de faptul  că majoritatea surselor citate(scrierile Sfinților Părinți) au fost traduse începând cu 1986 în colecția Părinți   și   Scriitori   Bisercești,   a   Editurii   Institutului   Biblic   și   de   Misiune   al   Bisericii   Ortodoxe Române, iar contestatarii ierarhiei si a formei de conducere a Bisericii s­au înmulțit, luând naștere mult mai multe erezii care fac acest lucru, culte neoprotestante nou apărute momentului 1938. De asemenea scrierile teologiei apusene s­au dezvoltat în acest sens. Lucrarea pr. prof. Gheorghe Soare, rămâne pentru teologie ortodoxă actuală doar o sursă istorică cu privire la modul în care biserica era condusă în primele trei secole.