Introducere Pericolele la care omul este supus sunt multiple şi variate, cauzate de forţele naturii, de folosirea tehnicii sau de anumiţi factori specialişi sociali – economici. Aceste pericole sunt generatoare de pǎgubaşi de aceea omul trebuie să le cunoască pentru a se pune la adăpost de efectele lor, pentru a putea acţiona împotriva lor. Forţele naturii declanşează calamităţi cu efecte distructive puternice, printre care se numără: seceta, îngheţul, ploile torenţiale, grindina, uraganele, inundaţiile, cutremurele de pământ, trăsnetul, incendiile, prăbuşirile şi alunecările de teren, avalanşele de zăpadă, etc. O serie (multitudine) de cauze naturale provoacă decese, bolişi îmbătrânire la oameni, afectează evoluţia plantelor ori pun în pericol viaţa animalelor. Dezvoltarea ştiinţei şi tehnicii face posibilă creşterea rapidă a producţiei, uşurarea muncii, progresul social, dar în anumite împrejurări, ea poate provoca accidente care sǎ avarieze sau sǎ distrugă complet anumite mijloace de producţie şi bunuri de consum ori sǎ afecteze capacitatea de muncă ş i chiar viaţa oamenilor. Astfel, defecţiunile ivite în funcţionarea maşinilor, instalaţiilor şi aparatelor pot provoca explozii, incendii, electrocutări, asfixieri, arsuri, etc.; dezvoltarea traficului rutier feroviar aerian şi maritim măreşte pericolele circulaţiei, etc. Anumiţi factori sociali-economici pot, de asemenea provoca fenomene cu efecte negative asupra desfăşurării normale neîntrerupte a activităţii economice. Din aceste categorii fac parte: crizele economice,şomajul şi inflaţia, conjunctura economică nefavorabilă, etc. Din simpla enumerare a cauzelor care generează pericole rezultă că unele sunt independente de voinţa omului, adică au caracter obiectiv, în timp ce altele, legate de comportarea omului, poartă un caracter subiectiv. Cauze obiective: poziţia terenului faţă de sursa de apă, ceea ce îl face să fie supus inundaţiilor sau să fie ferit de acestea; sensibilitatea unor culturi agricole la grindină, caracteristicile unor materiale de construcţii de a fi inflamabile sau neinflamabile, etc. Cauze subiective: atitudinea iresponsabilă ş i inconştientă a unor oameni, poate să provoace sau să favorizeze înregistrarea de accidente cu efecte grave umane şi materiale. Cunoaşterea împrejurărilor în care se pot produce diverse fenomene perturbatoare şi păgubitoare, permite omului să ia măsurile de rigoare pentru a evita şi preveni asemenea fenomene sau pentru a limita acţiunea lor distructivă. Calamităţile naturale cele mai păgubitoare şi cele mai de temut, dar şi cu arie largă de răspândire pe glob sunt: seceta, cicloanele (uraganele), inundaţiile cutremurele de pământ, incendiile şi accidentele. Seceta, indiferent de forma pe care o îmbracă - diminuarea umidităţii din atmosferă, uscarea progresivă a pământului, imposibilitatea plantelor de a-şi 1
asigura apa necesară, chiar dacă aceasta există în sol – afectează puternic activitatea economică şi, prin aceasta, periclitează însăşi viaţa oamenilor, pe întinse zone geografice. Pe un plan mai general, seceta influenţează negativ produsul intern brut, balanţa comercială ş i balanţa de plăţi a ţării. Pe glob există întinse zone frecvent bântuite de secetă: nordul continentului african, S.U.A. – centrul şi vestul, Asia – China, Mongolia, India, Europa – sudul continentului. În ţara noastră: Dobrogea, estul Moldovei, Muntenia şi Oltenia. Cicloanele (denumite în unele regiuni uragane, iar în altele taifunuri) sunt deplasări de mase de aer având un diametru de la câteva zeci de km până la 1500-2000 km, care se mişcă în spirale, după caz în direcţia acelor de ceasornic sau în direcţia opusă acestora, timp de 4-7 zileşi chiar mai mult. Cicloanele se formează atât în emisfera nordică, cât şi în cea sudică, în zona tropicală, ca şi în cea temperată. Cicloanele tropicale sunt însoţite de mari căderi de precipitaţii provocând inundaţii catastrofale. Inundaţiile se produc, de regulă, primăvara în regiunile temperate sau reci, ca urmare a topirii bruşte a zăpezii ori a gheţii,şi vara în regiunile cu climat tropical ori musonic.Şi acestea au provocat de-a lungul anilor, în anumite zone ale globului, importante pagube materialeşi victime. Cutremurele de pământ constituie unele din fenomenele cele mai de temut ale naturii, deoarece ele pot provoca imense pagube materiale, la suprafaţa pământului, precumşi modificări profunde ale structurii subsolului şi ale regimului de scurgere a apelor. Anual, se produc, pe glob, 100.000 de cutremure, dintre care puţine la număr sunt percepute de oameni, şi mai puţine provoacă mari pierderi materiale şi umane (sub 100). Cutremurele pot fi: de prăbuşire – sunt cele mai violente, dar nu afectează decât zone restrânse; vulcanice - însoţesc erupţiile vulcanice şi se simt pe arii relativ limitate; tectonice – cele mai importante. În general, cutremurele de mică adâncime (câteva zeci de km) sunt mult mai violente decât cele la mare adâncime (300-600 km eipcentrul). Forţa de distrugere a cutremurelor este catastrofală. În România, cele două mari cutremure cu epicentrul în munţii Vrancei au fost cele din noiembrie 1940şi 4 martie 1977. În afara forţelor oarbe ale naturii, vieţile oamenilor, integritatea lor corporala, agoniseala lor, inclusiv bunurile aparţinând colectivităţii, sunt primejduite şi de felurite alte fenomene neprevăzute, denumite generic accidente. În această categorie de fenomene aleatorii intră pericolele la care sunt expuşi oamenii: acasă, la serviciu, pe ogoare, pe stradă, în timpul deplasării cu diverse mijloace, etc. Un loc important între acestea îl ocupă accidentele de muncă, cât şi cele rutiere sau de circulaţie, acestea din urmă netrebuind să crească odată cu extinderea parcului de autovehicule. Incendiile au provocat şi continuă să provoace importante pagube materiale.
2
Declanşate de trăsnete, creşterea temperaturii peste anumite limite, explozii, scurtcircuite, neglijenţă sau acţiuni criminale, incendiile constituie un factor perturbant al vieţii economice al vieţii oamenilor, al echilibrului ecologic. Rezultă deci, că pericolele la care sunt supuşi oameniişi bunurile sunt multiple şi variate iar oamenii apar în postura de “victime” ale forţelor naturii, de “actori” conştienţi sau inconştienţi ai semenilor lor, ai naturii, ai mediului ambiant. Necesitatea constituirii unor fonduri de protecţie împotriva riscurilor Împotriva riscurilor, a pericolelor, care-i afectează viaţa, integritatea corporală sau îi prejudiciază bunurile (cum sunt calamităţile naturale ori accidentele), omul caută în permanenţă să se protejeze. De-a lungul existenţei sale, eforturile de a preveni unele evenimente nedorite, de a limita pagubele pe care acestea le generează ş i de a înlătura efectele lor au fost variate. Cu toate acestea, în faţa unor evenimente mari generatoare de pagube, omul a rămas fără apărare. Astfel, societatea umană este în permanenţă obligată să găsească metode eficiente de apărare, prevenire şi compensare a pagubelor pricinuite de riscuri. Aceste metode, chiar dacă au cunoscut o mare varietate, pot fi sistematizate în trei categorii,şi anume: - măsuri de prevenire; - măsuri de asistenţă; - măsuri de prevedere. Prevenirea este cel dintâi mijloc de protecţie, permiţând parţial suprimarea riscurilor, dar având rareori un efect radical, mai ales în cazul riscurilor de catastrofă sau de forţă majoră.Asistenţa este acţiunea întreprinsă de o organizaţie autorizată, având ca efect repararea daunelor, atunci când riscul s-a produs deja. Efectele asistenţei sunt adesea parţiale şi de scurtă durată, oferind, din acest punct de vedere, o protecţie limitată. Prevederea este proprie persoanelor ameninţate, implicând crearea în prezent a unor resurse care să fie utilizate pentru nevoi viitoare. Este cea mai eficientă formă de protecţie şi poate fi realizată în mai multe variante. Prima dintre ele are în vedere constituirea unui fond de protecţie sau asigurare la nivel individual. Acesta asigură o protecţie reală împotriva diverselor riscuri numai dacă este suficient de mare, lucru foarte greu de realizat. În plus, pentru a putea fi folosit la nevoie (riscul având un caracter imprevizibil) el trebuie să aibă un grad de lichiditate ridicat, pe care i-l poate conferi păstrarea sa în conturi de disponibilităţi băneşti la vedere. Impedimentul care apare în această situaţie este legat de costul de oportunitate ridicat, care este asociat constituiriişi utilizării fondului de autoasigurare. Fonduri de protecţie cu astfel de utilizare se pot constitui şi la nivel departamental sau la nivel centralizat prin includerea lor ca destinaţii de cheltuieli în cadrul bugetului de stat sau în cadrul bugetelor locale. Întrucât 3
aceste fonduri sunt constituite pe seama resurselor bugetare, mărimea lor nu va fi niciodată suficientă pentru realizarea unei protecţii reale împotriva riscurilor. O altă metodă de constituire a unor fonduri de protecţie împotriva unor riscuri care afectează viaţa şi bunurile persoanelor, se realizează prin participarea tuturor celor afectaţi de posibilele riscuri îşi care consimt să contribuie cu o anumită sumă, calculată în funcţie de frecvenţa şi intensitatea riscului împotriva căruia se solicită protecţie, la formarea unor fonduri de asigurare din care urmează să se indemnizeze acei membri care au fost afectaţi în vreun fel de producerea riscurilor pentru care fondul s-a constituit. Fondurile de acest fel se constituie la nivelul unor unităţi specializate, denumite asigurători, au un cost dat tocmai de mărimea sumei de bani stabilită drept contribuţie pentru fiecare membru la formarea fondurilor respective, asigură un real scut împotriva efectelor producerii riscurilor şi reprezintă fonduri de asigurare propriu-zise. Participarea persoanelor la constituirea fondurilor de asigurare propriu-zise nu se face dezinteresat. Întotdeauna există un interes al acestora legat, fie de protecţia sănătăţii şi a vieţii, fie împotriva prejudiciilor care le-ar putea afecta proprietatea, fie de răspunderea pe care persoanele interesate o poartă faţă de prejudicierea prin faptele lor, a vieţii, integrităţii corporale sau bunurilor altor persoane. Cei interesaţi de constituirea şi apoi de utilizarea fondurilor de protecţie alcătuiesc comunitatea de risc. Membrii comunităţii de risc au în comun faptul că sunt afectaţi în egală măsură de producerea unor riscurişi au un interes în a se proteja împotriva efectelor acestora. Fişa Disciplinei şi Programa analiticǎ a cursului Asiurǎri comerciale si programul de studii sunt compatibile cu planurile si programele similare din state ale Uniunii Europene si alte state, ponderea disciplinelor fiind exprimată în credite de studii ECTS. Ca referinţă au fost analizate programele de învăvăţǎmânt universitar de licenţǎ în domeniul asiurǎrilor comerciale de la mai multe universităţi: Programul MBA de la Harvard Business School (SUA), Modulul „Business, Goverment and the International Economy”; Programul MBA de la Arcadia University (SUA), Modulul „International Perspective”, Programul MBA de la Brandeis University (SUA), Modulul „International Business School” si Programul MBA de la Universitatea Schulich (Canada), Modulul „International Business Administration”. Disciplinele cuprinse în programul de licenţǎ propus se regăsesc în programele analitice ale universităţilor menţionate, selecţia făcându-se după criteriul principal al relevanţei pentru disciplina respectivǎ.
4
I.ELEMENTELE TEORETICE ALE ASIGURĂRILOR 1.1. Începuturile activităţii de asigurare în lume 1.1.1. Perioada antică a asigurărilor Omenirea, încă de la începuturi, a căutat să se protejeze împotriva acestor calamităţi, dar oricum ar fi încercat multe din aceste fenomene nu pot fi evitate. Astfel, singura forma de protecţie în faţa acestor riscuri este asigurarea. Istoria asigurărilor este destul de veche, primele forme ale acesteia datând din China anului 3000 IH. Atunci, atât negustorii chinezi cât şi investitorii lor, vroiau să obţină profit din ceea ce transportau cu navele pe apă. în cazul în care o navă dispărea pe mare sau era jefuită de piraţi, apărea în scenă pentru prima oară în istoria lumii asigurătorul, care despăgubea pe proprietarii vasului (armatori) şi ai mărfii (negustori). O altă formă incipientă a asigurării se regăseşte în Babilon. Aici negustorii şi finanţatorii au inventat un sistem de contracte în care finanţatorul unei operaţiuni comerciale se obliga să şteargă datoria negustorului dacă în timpul călătoriei acesta era jefuit. Comerciantul care împrumuta banii plătea o sumă în plus la împrumut, sumă ce era cerută pentru această formă de protecţie. Aceasta reprezenta în fapt prima de asigurare, pe care împrumutătorul o percepea de la toţi negustorii. Acesta nu pierdea din vedere faptul că nu mai primea banii împrumutaţi, pentru că suma percepută în plus de la toţi comercianţii acoperea pierderile. Forma aceasta de asigurare era legală, ea fiind scrisă în Codul lui Hammurabi. După chinezi şi babilonieni, forme ale asigurării se întâlnesc şi în Grecia Antică, Imperiul Roman, la fenicieni, hinduşi şi sunt folosite în special în comerţul pe mare. Fiecare civilizaţie avea legile sale specifice legate de aceste forme incipiente de asigurare. Romanii, de exemplu aveau o lege în care se preciza că în situaţia în care echipajul navei trebuia să arunce mărfurile transportate pentru a uşura nava, pierderile înregistrate erau suportate de către negustor şi asigurător. Tot la romani întâlnim cluburile de înmormântare, care ofereau un fel de asigurare de viaţă prin care se acopereau cheltuielile de înmormântare, mai târziu transformându-se în asigurări de supravieţuire. Odată cu dezvoltarea oraşelor şi a comerţului în Europa, îşi fac apariţia şi breslele medievale care acţionau ca un fel de asigurători pentru membrii lor. Astfel, breslele îşi protejau membrii contra incendiilor, contra pierderii navelor şi a mărfurilor transportate, plăteau răscumpărări piraţilor în cazul răpirilor, ofereau bani pentru înmormântarea decentă a membrilor, iar în caz de boală sau sărăcie îşi ajutau membrii cu diverse sume de bani. Au fost perfecţionate instrumentele şi tehnicile de lucru ale societăţilor comerciale de asigurări, prestarea serviciilor în sfera asigurărilor etc. În acest scop au fost adoptate reglementări juridice noi referitoare la constituirea, organizarea şi funcţionarea societăţilor comerciale în domeniul asigurărilor şi reasigurărilor, noi reglementări privind asigurările de persoane, de
5
bunuri şi de răspundere civilă, a fost constituit Oficiul de supraveghere a activităţii de asigurare şi de reasigurare, căruia i s-au stabilit competenţele. Prin Lege privind constituirea, organizarea şi funcţionarea societăţilor comerciale în domeniul asigurărilor s-a stabilit că activitatea de asigurărireasigurări din România se desfăşoară prin trei categorii de societăţi, şi anume: a) societăţi de asigurări, de asigurări-reasigurări şi de reasigurări; b) societăţi sau agenţi de intermediere; c) societăţi care prestează diferite servicii în sfera asigurărilor şi reasigurărilor. Prin hotărârea Guvernului României au fost stabilite atribuţiile Oficiului de Supraveghere a Activităţii de Asigurare şi Reasigurare, organ central care a funcţionat până în anul 2000 în cadrul Ministerului Finanţelor. Principalele atribuţii ale Oficiului au fost: avizarea prealabilă a constituirii societăţilor de asigurări şi reasigurări, elaborarea proiectelor de acte normative, stabilirea tarifelor de prime şi a normelor de aplicare a asigurărilor obligatorii, supravegherea aplicării dispoziţiilor cu privire la activitatea de asigurări, luarea măsurilor pentru prevenirea situaţiilor de încetare de plăţi sau de faliment al societăţilor, asigurarea stării de solvabilitate şi apărarea drepturilor asiguraţilor. În temeiul Hotărârii nr. 1279 din decembrie 1990 a Guvernului României, ADAS şi-a încetat activitatea la 31 decembrie 1990 şi au luat fiinţă trei societăţi comerciale pe acţiuni cu capital de stat în domeniul asigurărilor, şi anume: „Societatea Asigurarea Românească - ASIROM - S.A."; „Societatea de Asigurare-reasigurare -ASTRA S.A."; „Agenţia CAROM- S.A.", care au preluat în anumite cote activele şi pasivele fostei ADAS. De asemenea, la constituirea acestor societăţi s-a delimitat şi obiectul lor de activitate. „Societatea Asigurarea Românească - S.A.", ca societate de asigurări şi reasigurări se ocupa cu: asigurarea obligatorie de răspundere civilă; asigurările facultative de persoane, de bunuri şi de răspundere civilă; reasigurările în categoriile de asigurări care formează obiectul său de activitate. „Societatea de asigurări-reasigurări ASTRA - S.A." practica: asigurarea obligatorie de răspundere civilă; asigurări facultative de persoane, altele decât cele de viaţă; asigurări facultative de bunuri şi de răspundere civilă (categoriile de asigurări de bunuri cuprind: asigurări de autovehicule (casco); asigurări maritime şi de transport; asigurări de aviaţie, asigurări de incendiu şi alte pagube la bunuri: asigurări de răspundere civilă; asigurări de credite şi garanţii; asigurări de pierderi financiare din riscuri asigurate; reasigurări în toate categoriile de asigurări ce formează obiectul său de activitate). „Agenţia CAROM - S.A." presta servicii în domeniul asigurărilor pentru societăţi de asigurări din ţara noastră şi din alte ţări, atât pentru persoane juridice cât şi pentru persoane fizice, referitoare la: stabilirea, constatarea şi evaluarea pagubelor, a cauzelor şi responsabilităţilor în survenirea acestora; stabilirea drepturilor la despăgubiri cuvenite din asigurare; plata despăgubirilor şi a celorlalte drepturi ce se cuvin din asigurare; recuperarea de la societăţile de 6
asigurări a despăgubirilor şi a celorlalte sume, conform asigurărilor contractate; alte servicii. Aceste trei societăţi erau conduse de adunările generale respective, care îşi alegeau consiliul de administraţie şi comisia de cenzori. Alături de aceste trei societăţi, prin Hotărârea nr. 189 din martie 1991 a Guvernului României a fost înfiinţată Banca de Export-Import a României (EXIMBANK), care îndeplineşte atât atribuţii bancare, cât şi de asigurări. Prin legea nr. 136 din decembrie 1995 privind asigurările şi reasigurările, toate asigurările au devenit facultative, cu excepţia asigurării de răspundere civilă auto care a rămas şi este obligatorie. Se apreciază că asigurările facultative răspund mai bine voinţei şi dorinţei cetăţenilor şi agenţilor economici, care astfel sunt liberi să-şi aleagă forma de asigurare. În aprilie 2000 Parlamentul României a adoptat Legea nr. 32 privind societăţile de asigurare şi supravegherea asigurărilor, care cuprinde: normele, organizarea, funcţionarea, supravegherea, redresarea, reorganizarea şi lichidarea societăţilor de asigurări. Legea are următorul conţinut: obiectul şi definirea unor termeni şi categorii de asigurări; Comisia de Supraveghere a Asigurărilor, autorizarea asigurărilor; activitatea asigurătorilor; activitatea de asigurări de viaţă; redresarea, reorganizarea şi lichidarea societăţilor de asigurare; intermediarii în asigurări; răspunderi şi sancţiuni; dispoziţii tranzitorii şi finale. Ultima lege de importanţă majoră în domeniul asigurărilor este legea numărul 503 din 17 noiembrie 2004 privind redresarea financiară şi falimentul societăţilor de asigurări. 1.2. Necesitatea asigurărilor în economia de piaţă contemporană De-a lungul timpului, agenţii economici au căutat să descopere şi să aplice diverse mijloace de protecţie împotriva riscurilor generatoare de pagube potenţiale la care erau expuse activităţile lor de producţie şi de comercializare, precum şi persoanele care exercitau asemenea activităţi. în zilele noastre au apărut şi alte riscuri extrem de variate, datorită perfecţionării continue a tehnicii şi tehnologiilor, creării de aglomerări urbane, creşterii numărului de mijloace de transport etc. Din aceasta cauză, omul a conceput diverse mijloace de apărare împotriva pericolelor de orice natură. Asemenea mijloace au la bază prevenirea, asistenţa şi prevederea. Prevenirea - cel mai bun mijloc de protecţie; nu este eficientă atunci când riscurile sunt generate de forţe ale naturii. Prevenirea apare astfel ca cel mai bun mijloc de protecţie, dacă permite suprimarea riscurilor. în realitate s-a dovedit că are destul de rar un efect radical, îndeosebi când riscurile sunt generate de forţele naturii.
7
Asistenţa - acţiune ce vizează repararea daunelor, este incertă şi nu întotdeauna suficientă, neputând repara decât parţial şi momentan pagubele suferite. Prevederea - implică constituirea anticipată a unor resurse pentru nevoi viitoare. Asigurarea este cea mai reuşită formă a prevederii, desfăşurându-se în mod profesional, cu concursul companiilor de asigurare, într-un mediu legislativ specific, pe piaţa concurenţială a asigurărilor. Asigurarea protejează împotriva producerii acestor evenimente nedorite, care antrenează importante pagube materiale şi financiare greu de suportat şi care pot destabiliza activitatea agenţilor economici şi a populaţiei. Asigurarea are la bază principiul mutualităţii, potrivit căruia fiecare asigurat contribuie cu o sumă modestă, numită primă de asigurare, la crearea fondului de asigurare din care se compensează pagubele suferite de cei încercaţi. Plătind un procent relativ mic din acoperirea exercitată de poliţa de asigurare persoanei care îşi asumă riscul (asigurătorul), asiguratul primeşte în schimb o garanţie de despăgubire împotriva pierderii posibile şi viitoare. Asigurarea distribuie daunele produse anumitor persoane între numeroşii deţinători de poliţe, astfel încât nici o persoană (sau organizaţie) să nu suporte o daună. Asigurarea reduce temerile asiguratului, oferindu-i securitate. Aceasta oferă încredere şi eliberează deţinătorul poliţei de o potenţială dificultate financiară. În contextul economiei de piaţă, asigurările constituie o ramură de activitate, un sector al serviciilor cu caracter financiar, cu multiple valenţe. Dezvoltarea industriei asigurărilor prezintă conotaţii economice complexe, ce implică nu doar persoanele asigurate, ci întreaga societate cu toată complexitatea ei. Amploarea riscurilor, de toate categoriile, care afectează un număr tot mai mare de persoane fizice sau juridice, impune ca strict necesară sporirea activităţii de asigurare. Ponderea unor fenomene sau evenimente poate să provoace pierderi materiale, să stânjenească activitatea economică, să pună în pericol viaţa sau integritatea corporală a oamenilor. Deci, omul este supus unor pericole multiple şi variate, cauzate de forţele naturii, de folosirea tehnicii sau anumiţi factori economici sau sociali. Pericolele şi riscurile la care omul este supus sunt generatoare de pagube şi, de aceea, el trebuie să le cunoască pentru a se pune la adăpost de efectele lor, pentru a acţiona împotriva lor. De aici rezultă faptul că fiecare activitate economică pe care o desfăşurăm este supusă unui anumit risc. Consecinţele acestor riscuri şi ale altora cu care ne confruntăm zilnic în viaţa personală şi în afaceri nu dau naştere numai la suferinţă, durere sau necazuri; aceste consecinţe sunt şi de ordin financiar, deci asigurarea există pentru a înlătura pierderile financiare ale unui dezastru. În funcţie de cauzele ce stau la baza producerii pagubelor, unele dintre acestea sunt independente de voinţa omului, adică au caracter obiectiv, în timp ce altele sunt legate de comportamentul omului deci au caracter subiectiv. 8
Prevenirea apare astfel ca cel mai bun mijloc de protecţie, dacă permite suprimarea riscurilor. în realitate s-a dovedit că are destul de rar un efect radical, îndeosebi când riscurile sunt generate de forţele naturii (riscuri naturale). Asigurarea este mecanismul prin care din contribuţiile celor mulţi se plătesc despăgubiri pentru pierderi celor care au avut neşansa de a se confrunta cu riscul, deci activitatea de asigurare distribuie riscurile asupra mai multor persoane. Activitatea de asigurare apare în societate ca un proces economico-social necesar şi obiectiv, cu atât mai mult în economia de piaţă contemporană. 1.3. Conceptul de asigurare în literatura de specialitate, noţiunea de asigurare este destul de bine precizată, dar o definiţie a asigurării unanim acceptată nu s-a dat încă. Vom prezenta, în continuare, câteva opinii ale cadrelor didactice din România legate de acest subiect. Astfel, s-au emis mai multe păreri. Definiţia dată asigurării de Profesorii universitari Iulian Văcărel şi Florian Bercea de la A.S.E. - Bucureşti este: „asigurarea acţionează în strânsă legătură cu existenţa unor riscuri comune a căror producere poate provoca pagube importante economiei naţionale si populaţiei. Existenţa riscurilor comune determină la rândul ei formarea comunităţii de risc — compusă din persoane fizice şi juridice - care acceptă achitarea primelor de asigurare unei instituţii specializate în vedereu constituirii fondului de asigurare". Domnul Profesor Universitar Gheorghe D. Bistriceanu consideră că „asigurarea este un sistem de relaţii economico-sociale, proces obiectiv necesar al dezvoltării economice şi sociale izvorât din acţiunea legilor economice obiective, care constă în crearea în comun, de către persoanele fizice sau juridice ameninţate de anumite riscuri, a unui fond din care se compensează daunele şi se satisfac şi alte cerinţe economico-financiare, probabile, imprevizibile". În Dicţionarul de asigurări se menţionează că: „asigurarea este un sistem de relaţii economico-sociale, un proces obiectiv necesar dezvoltării economice şi sociale izvorât din acţiunea legilor economice obiective, care constă în crearea în comun, de către persoanele fizice sau juridice ameninţate de anumite riscuri, a unui fond din care se compensează daunele şi se satisfac şi alle cerinţe económico-financiare, probabile, imprevizibile". Deci, observăm o similitudine în definirea conceptului de asigurare. Alţi autori consideră că asigurarea este un mijloc de protecţie împotriva accidentelor neplăcute ale vieţii, acele evenimente despre care speri din toată inima să nu ţi se întâmple niciodată. Conform altui dicţionar de asigurări, „asigurarea este atât un sistem de transfer de risc, cât şi o combinare a riscurilor". Prin combinarea unui număr mare de unităţi de expunere într-un grup, asigurătorul poate estima 9
probabilitatea de daună legată de evenimentele, nesigure, cu un grad rezonabil de exactitate pentru un grup ca întreg, împărţind astfel dauna în mod egal la tot grupul. Gradul de incertitudine pentru grup este redus, însă simpla combinare a unor persoane într-un grup nu modifică în niciun fel incertitudinea pentru o persoană. Prin cunoştinţe despre probabilitatea deproducere a daunei pentru grup, asigurătorul poate oferi fiecărei persoane oportunitatea de transfer de risc. O persoană îşi poate transfera riscul unei posibile daune mari către asigurător prin plata unei prime, transformând astfel incertitudinea unei posibile daune mari într-o certitudine controlabilǎ".
Conform Legii nr. 32/10 aprilie 2000 „asigurarea este operaţiunea prin care un asigurător constituie, pe principiul mutualităţii, un fond de asigurare, prin contribuţia unui număr de asiguraţi, expuşi la producerea anumitor riscuri, şi îi indemnizează pe cei care suferă un prejudiciu pe seama fondului alcătuit din primele încasate, precum şi pe seama celorlalte venituri rezultate ca urmare a activităţii desfăşurate."
Literatura de specialitate occidentală gravitează în jurul conceptului de asigurare insistând, după caz, ori asupra elementelor juridice, ori asupra altor elemente specifice pieţelor de asigurări din ţările respective. Literatura franceză desemnează rolul asigurătorului ca subscriitor de riscuri, după ce acestea au. fost selecţionate şi evaluate. Asigurabilitatea este deci relativă, depinzând de fiecate societate de asigurare în parte.1 Astfel, domnul Gérard de La Martinière, Preşedintele Federaţiei franceze de asigurări, insistă asupra conceptului de societate de risc în strânsă legătură cu riscurile naturale şi speculative, ce caracterizează societăţile dezvoltate contemporane. Astfel, termenul a fost promovat pentru prima dată de către un profesor de sociologie german, Ulrich Beck, Risikogesellchaft (1986), care preciza importanţa pe care o prezintă riscurile în economiile de piaţă dezvoltate. Acesta insistă asupra noilor riscuri ce afectează societatea în ansamblul ei, ca de exemplu riscurile tehnologice (de exemplu catastrofa nucleară de la Three Miles Island - S.U.A., Cernobâl - U.R.S.S., accidente la platforme de foraj maritim, incendii la rafinării etc.), riscurile sociale, riscurile sanitare (epidemii la oameni şi la animale), riscurile alimentare (introducerea în alimentaţia omului a unor conservanţi artificiali, utilizarea alimentelor modificate genetic etc.), riscul de terorism (atacul din 11 sept. 2001 din S.U.A.), riscul demografic (care se comportă diferit în ţările nordice faţă de ţările slab dezvoltate din Asia, America de Sud şi Africa) etc. Riscul este considerat acum chiar ca o modalitate a existenţei raporturilor sociale în 10
ţările dezvoltate economic. într-o societate infectată de riscuri, asigurarea poate chiar să fie depăşită în timp, necesitând nu numai o nouă atitudine a statului în materie, dar şi existenţa unor noi parteneri şi atitudini. În concluzie, din aceste puncte de vedere, desprindem nu numai importanţa asigurării în cadrul economiei contemporane dar şi rolul său activ în prevenirea producerii riscurilor şi/sau acoperirea lor, pe o piaţă concurenţială legiferată. 1.3.1. Definiţia asigurării sub aspect juridic Asigurarea îmbracă o forma juridică datorită contractului de asigurare (forma vizibilă a relaţiei de asigurare) şi a legislaţiei în vigoare care o reglementează. în prezent, cadrul legislativ al asigurărilor este format în România din: • Legea nr. 32 din 10 aprilie 2000 privind societăţile de asigurare şi suprave-
gherea asigurărilor, cu modificările şi completările ulterioare; • Legea nr. 136 din 12 noiembrie 1995 privind asigurările şi reasigurările în România, cu modificările şi completările ulterioare. Contractul de asigurare - reprezintă în primul rând un act juridic, prin care asiguratul se obligă să plătească societăţii de asigurare o primă, societăţile de asigurare obligându-se să-şi asume riscul producerii unui anumit eveniment şi să plătească beneficiarului, care poate fi asiguratul sau o terţă persoană, o despăgubire, în limitele dinainte stabilite. Până la data de 10.04.2000, cadrul legislativ în domeniul asigurărilor era reprezentat, în principal, de Legea 47/1991 privind constituirea, organizarea şi funcţionarea societăţilor comerciale în domeniul asigurărilor, H.G. 574/1991 Privind atribuţiile Oficiului de supraveghere a activităţii de asigurare şi reasigurare, Legea 136/1995 privind asigurările şi reasigurările în România, precum şi alte norme prudenţiale emise de Ministerul Finanţelor Publice. Din data de 10.04.2000 a intrat în vigoare Legea nr. 32/2000 privind societăţile de asigurare şi supravegherea asigurărilor, astfel prin intrarea în vigoare a noii legi s-au abrogat Legea nr. 47/1991 şi H.G. nr. 574/1991. Prin adoptarea Legii nr. 32/2000 s-a urmărit armonizarea legislaţiei româneşti cu cea comunitară, precum şi crearea unui cadru pentru supravegherea solvabilităţii asigurătorilor şi stabilirea unor standarde recunoscute pe plan internaţional. Proiectul de lege a fost elaborat de către Oficiul de Supraveghere a Activităţii de Asigurare şi Reasigurare, cu sprijinul Fondului Britanic de Know - How. Legea nr. 32/2000 care reglementează: • organizarea şi funcţionarea societăţilor comerciale de asigurare, reasigurare, a societăţilor mutuale, precum şi a intermediarilor în asigurări; • organizarea şi funcţionarea Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor, care a preluat atribuţiile Oficiului de Supraveghere a Activităţii de Asigurare si Reasigurare; • supravegherea asigurătorilor şi reasiguratorilor care desfăşoară activitatea în sau din România; • supravegherea activităţii intermediarilor în asigurări şi reasigurări, precum şi a altor activităţi în legătură cu acestea. 11
Pentru supravegherea respectării dispoziţiilor legii s-a înfiinţat Comisia de Supraveghere a Asigurărilor, autoritate administrativă având următoarele atribuţii: • elaborarea sau avizarea proiectelor de acte normative, care privesc domeniul de asigurări sau care au implicaţii asupra acestui domeniu, precum şi avizarea actelor administrative individuale, dacă au legătură cu activitatea de asigurări; • supravegherea situaţiei financiare a asigurătorilor, în vederea protejării intereselor asiguraţilor sau a potenţialilor asiguraţi, în care scop poate dispune efectuarea de controale asupra activităţii asigurătorilor sau brokerilor de asigurare; • luarea măsurilor necesare pentru ca activitatea de asigurare să fie gestionată cu respectarea normelor prudenţiale specifice; • participarea ca membru la asociaţiile internaţionale ale autorităţilor de supraveghere în asigurări şi reprezentarea României la conferinţe şi la întâlniri internaţionale referitoare la supravegherea în asigurări; • aprobarea acţionarilor semnificativi şi a persoanelor semnificative ale asigurătorului, în conformitate cu criteriile stabilite prin norme; • aprobarea divizării sau fuzionării unui asigurător înregistrat în România; • aprobarea transferului de portofoliu; • îndeplinirea altor atribuţii prevăzute de lege; • solicitarea prezentării de informaţii şi de documente referitoare la activitatea de asigurare, atât de la asigurători cât şi de la orice altă persoană care are legătură cu activitatea acestora; • participă la elaborarea planului de conturi, a normelor şi regulamentelor contabile, după consultarea cu asociaţiile profesionale ale operatorilor din asigurări. Comisia de Supraveghere a Asigurărilor (C.S.A.) este obligată să prezinte Parlamentului, în termen de 6 luni de la expirarea fiecărui exerciţiu financiar, un raport asupra pieţei asigurărilor din România, precum şi o informare privind activităţile desfăşurate, urmând să editeze şi să publice un raport informativ anual asupra pieţei de asigurări, instituţiilor şi organismelor acesteia. Pe lângă Legea nr. 32/2000 şi hotărârile de guvern care reglementează activitatea de asigurare, au mai apărut şi norme prudenţiale emise de Comisia de Supraveghere a Asigurărilor. • Normele Nr. 1/01 ale Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor, apărute în Monitorul Oficial al României, partea 1, Nr. 394/18.VII.2001, privind cuantumul şi termenul de plată a taxei de funcţionare datorate de asigurători şi de brokerii de asigurare; • Normele Nr. 3/2001 ale Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor apărute in Monitorul Oficial al României, partea 1, Nr. 501/24. VIII.2001, se referă la clasele de asigurări care pot fi practicate de societăţile de asigurare; • Ordin nr. 15 din 27 decembrie 2001 privind punerea în aplicare a normelor privind regimul confidenţialităţii informaţiilor, publicat în M. Of. nr. 43 din 22 ianuarie 2002. 12
• Norma din 19 aprilie 2006 privind asigurările de credite, publicată în
Monitorul Oficial, Partea I nr. 370 din 28 aprilie 2006. • Norma din 6 noiembrie 2006 privind activele admise să acopere rezervele tehnice brute pentru asigurătorul care practică activitatea de asigurări generale, dispersia activelor admise să acopere rezervele tehnice brute, precum şi coeficientul de lichiditate, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 960 din 29 noiembrie 2006 (această normă va fi intens dezbătută în capitolul care tratează prudenţialitatea în asigurări şi managementul societăţilor de asigurări). • Norma din 6 noiembrie 2006 privind rezervele tehnice pentru asigurările de viaţă, activele admise să le acopere şi dispersia activelor admise să acopere rezervele tehnice brute, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 960 din 29/11/2006 (şi despre această normă vom discuta pe larg în capitolul care tratează prudenţialitatea în asigurări şi managementul societăţilor de asigurări). • Norma din 21 decembrie 2006 privind forma şi conţinutul raportărilor financiare şi tehnice pe care trebuie să le întocmească societăţile de asigurare şi/sau reasigurare, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 1.052 din 29/12/2006. • Norma din 15 martie 2007 privind legea aplicabilă contractelor de asigurare care reglementează riscuri situate în statele membre ale Uniunii Europene sau în cele aparţinând Spaţiului Economic European, publicată în Monitorul Oficial, Partea 1 nr. 200 din 23/03/2007. • Norma din 15 martie 2007 privind legea aplicabilă contractelor de
asigurare care reglementează riscuri situate în statele membre ale Uniunii Europene sau în cele aparţinând Spaţiului Economic European, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 200 din 23/03/2007. • Norma din 2 mai 2007 privind metodologia de calcul al marjei de solvabilitate de care dispune asigurătorul care practică asigurări generale, al marjei de solvabilitate minime şi al fondului de siguranţă, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 344 din 21/05/2007\ • Norma din 02 mai 2007 privind metodologia de calcul a marjei de solvabilitate de care dispune asigurătorul care practică asigurări de viaţă, a marjei de solvabilitate minime şi a fondului de siguranţă, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 331 din 16/05/2007. Contractul de asigurare este reglementat de Lege, conform căreia un contract de asigurare trebuie să se întocmească obligatoriu în formă scrisă şi să cuprindă următoarele elemente: • numele sau denumirea, domiciliul sau sediul persoanelor contractante; • obiectul asigurării: bunuri, persoane sau răspundere civilă; • riscurile ce se asigură; • momentul începerii şi cel al încetării răspunderii asigurătorului; • primele de asigurare; 13
• sumele asigurate; • alte elemente care stabilesc drepturile şi obligaţiile părţilor. Un astfel de
element este franşiza care se poate aplica, funcţie de evenimentul asigurat produs. Condiţiile de validitate ale unui contract, conform art. 948 din Codul Civil Român sunt: • părţile să aibă capacitate de a contracta; • consimţământul acestora să fie valabil; • să aibă un obiect determinat sau determinabil; • cauza contractului să fie licită. Legea este forma juridică de realizare a asigurării. Din acest punct de vedere distingem: Asigurarea ex contractul se bazează pe principiul facultativităţii, se încheie din proprie iniţiativă, de către persoanele fizice şi juridice interesate, împotriva acelor fenomene care le ameninţă bunurile, viaţa sau integritatea corporală. Asigurarea ex lege are la bază principiul obligativităţii, adică persoanele fizice şi juridice deţinătoare de bunuri care fac obiectul asigurării obligatorii (asigurarea de răspundere civila auto, construcţiilor, incepand cu 01.07.2011), sunt obligate să le asigure împotriva riscurilor prevăzute de lege, iar societăţile de asigurări care au primit autorizaţie legală de a practica asemenea asigurări sunt obligate să le realizeze. Prin schema din figura 1.1 se prezintă legătura ce există între cadrul legislativ şi asigurări: CONSTITUŢIE LEGI ■ CONTRACTE SOCIALE
ASIGURĂRI
Asig. facultative
Asig. obligatorii
ALTE TIPURI
Fig. 1.1. Legătura între cadrul legislativ şi asigurări Din definirea contractului de asigurare se poate desprinde un număr de caracteristici juridice, prezentate de noi în figura de mai jos.
14
Contractul de asigurare are următoarele caractere; Principalele aspecte juridice ale contractului de asigurare: • caracterul consensual: se încheie numai prin consimţământul părţilor; • caracterul sinalagmatic: părţile contractante îşi asumă reciproc anumite obligaţii. De exemplu asiguratul are obligaţia de a plăti primele de asigurare şi de a informa exact despre întinderea riscului (maşina este în garaj sau nu, casa are sistem de alarmă sau nu etc); • caracterul aleatoriu: părţile contractante nu cunosc în momentul încheierii contractului efectele acestuia, respectiv beneficiile sau pierderile ce vor rezulta din acesta; • caracterul oneros: fiecare parte urmăreşte obţinerea unui avantaj pentru prestaţia pe care o face sau se obligă să o facă în favoarea celeilalte părţi; • caracterul succesiv: eşalonarea în timp a prestaţiilor prevăzute în contract; • caracterul de adeziune: forma şi clauzele contractului sunt stabilite de către societatea de asigurări, potenţialul asigurat având posibilitatea de a accepta sau de a respinge acest contract. Şi în acest caz pot fi aduse în discuţie multiple aspecte. 1 Unul dintre Crişan, acesteaGh.constă posibilitatea negociere a tarifelor în fucţie de Nicolae losif, în Tănăsescu Paul şidecolectiv - Sistemul mărimea parcului auto. Să Tribuna luăm în considerare un exemplu simplu: este puţin asigurărilor în România, Editura Economică, Bucureşti, 1997. probabil să nu adopte o parte mai flexibilă, riscul fiind de a pierde o „afacere" importantă.; • caracterul de bună credinţă: presupune ca executarea acestuia să se facă cu bună credinţă de către părţi. Principiile care stau la baza contractului de asigurare sunt, în sinteză, următoarele: • principiul despăgubirii: contractele de asigurare nu oferă despăgubiri peste valoarea pierderilor suferite de asigurat. Altfel spus, acest principiu prevede faptul că o persoană nu poate profita din pagubele asigurate. Aplicând principiul despăgubirii se reduce riscul subiectiv, prin îndepărtarea interesului pentru profit al asiguratului (riscul subiectiv apare atunci când se provoacă în mod intenţionat o pagubă sau se exagerează valoarea daunelor produse); • principiul interesului asigurabil: o persoană are un interes asigurabil dacă producerea unui eveniment asigurabil poate cauza o pierdere financiară sau un prejudiciu persoanei respective; • principiul subrogaţiei: subrogaţia este o doctrină legală cu multiple posibilităţi de aplicare, chiar şi în afara domeniului asigurărilor. Acest principiu se aplică atunci când asigurătorul este obligat prin poliţa de asigurare să despăgubească o daună produsă din culpa unei terţe persoane; Elementele principale ale subrogaţiei sunt: - partea care revendică drepturile subrogaţiei trebuie să fie cea care a plătit prima despăgubirea; - partea care revendică subrogaţia nu reprezintă un simplu voluntar, ci are obligaţia legală de a plăti despăgubirea; 15
- partea care revendică subrogaţia este răspunzătoare indirect pentru plata
despăgubirii; -terţa parte este direct răspunzătoare pentru plata despăgubirii. Pentru o mai bună înţelegere a acestui principiu, gândiţi-vă la faptul că deţineţi un apartament care este asigurat pentru toate riscurile la o societate de asigurări, indiferent care ar fi aceasta. În perioada asigurată, vecinul care locuieşte în apartamentul situat la etajul superior provoacă o inundaţie care vă afectează tavanul din sufragerie şi o parte din parchetul situat în această încăpere. Din acest moment există două posibilităţi: - Vă înţelegeţi cu vecinul să acopere daunele produse din cauza lui, fapt care nu de puţine ori este greu de obţinut fie din cauza celui care a produs incidentul, fie din cauza păgubitului care supraestimează pagubele înregistrate; - Apelaţi la asigurătorul în cauză pentru a vă acoperi daunele, prejudicii care au fost înregistrate ca urmare a producerii unui risc asigurat. Asigurătorul evaluează întinderea pagubele şi vă acordă despăgubirile cuvenite. în acest moment sunt îndeplinite toate condiţiile pentru ca asigurătorul să solicite terţului direct răspunzător pentru producerea evenimentului plata despăgubirii. în definitiv, după cum am precizat în prima situaţie, vecinul este cel care ar fi trebuit să acopere prejudiciile. În această situaţie există şi avantaje şi dezavantaje. Dintre avantaje trebuie menţionat faptul că este convenabil să te adresezi companiei de asigurări, evitând astfel discuţii interminabile cu vecinul; pe de altă parte este probabil să aibă de suferit „convieţuirea" cu respectivul proprietar, vinovat de eveniment. 1.3.2. Asigurarea sub aspect economic Fondul de asigurare se formează în mod descentralizat, pe seama primelor de asigurare sau cotizaţiilor achitate de persoane fizice sau juridice, care are ca scop acoperirea pagubelor provocate de evenimente viitoare şi nesigure. Asigurarea presupune existenţa unei comunităţi de risc - persoane fizice sau juridice ameninţate de aceleaşi pericole acţionează pentru protejarea intereselor lor comune. Paguba provocată de producerea riscului se împarte între membrii comunităţii după principiul mutualităţii - la formarea fondului participă toţi asiguraţii, dar numai cei care au suferit prejudicii de pe urma producerii riscului vor beneficia de acest fond. Fondul de asigurare se utilizează în mod centralizat pentru: • Acoperirea pagubelor provocate de evenimentele asigurate, dacă este vorba de asigurările de bunuri şi răspundere civilă, respectiv plata sumelor asigurate, dacă este vorba de asigurările de persoane; • Finanţarea unor acţiuni legate de prevenirea pagubelor; • Constituirea unor fonduri de rezervă la dispoziţia societăţii de asigurare; • Acoperirea cheltuielilor administraţiv-gospodăreşti ale societăţii de asigurare. 1.3.3. Asigurarea sub aspect financiar 16
Privită într-o manieră tradiţionalistă, „asigurarea constituie un mijloc de a repartiza, asupra unui număr mare de persoane fizice şi juridice, paguba provocată de un fenomen unui număr redus dintre aceştia". De aceea, asigurarea poate fi abordată şi ca o ramură prestatoare de servicii, un intermediar financiar şi un activ financiar în economie nesigură, prin fondurile oferite pe piaţa de capital. 1.4. Funcţiile asigurării Funcţiile economice ale asigurării diferă, după cum vedem activitatea de asigurare; la nivel microeconomic - în cadrul societăţilor de asigurări - sau la nivel macroeconomic, ca industrie a asigurărilor. Indiferent de nivel, specialiştii sunt de acord că asigurările îndeplinesc următoarele funcţii: Funcţia de repartiţie: 1. Se manifestă în procesul de formare al fondului de asigurare; 2. Se manifestă în procesul de dirijare a fondului de asigurare către destinaţiile sale legale: plata indemnizaţiei de asigurare; finanţarea unor acţiuni cu caracter preventiv; 3. Constituirea unor fonduri de rezervă ale firmei de asigurare; 4. Acoperirea cheltuielilor administrativ-gospodăreşti ale organizaţiei de asigurare. Funcţia de control: urmăreşte modul în care se încasează primele de asigurare şi alte venituri ale organizaţiei de asigurare, cum se efectuează plăţile cu titlu de îndemnizaţie de asigurare, cheltuielile de prevenire a riscurilor, determinarea corectă a drepturilor cuvenite asiguraţilor etc. Funcţia de compensare a pagubelor pricinuite de calamităţi naturale şi de accidente (la asigurările de bunuri şi răspundere civilă, adică la asigurările generale) şi plata unor sume asigurate (la asigurările de viaţă). 1.5. Elementele tehnice ale asigurărilor Economia asigurărilor utilizează atât termeni comuni (utilizaţi în toată economia naţională), cât şi termeni proprii, specifici, care personalizează această ramură economică. În legătură cu termenii specifici, aceştia sunt folosiţi în relaţia curentă, de asigurare propriu-zisă; elementele tehnice ale asigurării sunt prevăzute în principal de Legea nr. 32/2000 şi anume: Asigurătorul: este persoana juridică (societatea de asigurare) care, în schimbul unei prime de asigurare încasate de la asiguraţi, îşi asumă răspunderea de a acoperi pagubele produse bunurilor asigurate de anumite calamităţi naturale sau accidente, de a plăti suma asigurată la producerea unui anumit eveniment în viaţa persoanelor asigurate sau de a plăti o despăgubire pentru prejudiciul de 17
care asiguratul răspunde -în baza legii - faţă de terţe persoane. Asigurătorul este întotdeauna persoană juridică care desfăşoară cu titlu profesional activitatea de asigurare; în anumite situaţii, asigurătorul poate desfăşura şi activităţi de reasigurare sau servicii financiare specifice economiei asigurărilor. Asiguratul: este persoana fizică sau juridică care, în schimbul primei de asigurare plătite asigurătorului, îşi asigură bunurile împotriva anumitor calamităţi naturale sau accidente, sau persoanele fizice care se asigură împotriva unor evenimente ce pot să apară în viaţa lor. în situaţia în care asiguratul este persoană fizică, acesta trebuie să aibă capacitatea de a contracta (să aibă putere de exerciţiu). Beneficiarul: este persoana care are dreptul de a încasa suma asigurată sau despăgubirea, fără să fie neapărat parte la contractul de asigurare. In practică, beneficiarul asigurării este desemnat şi prin condiţiile de asigurare, el putând fi, de exemplu, soţia, moştenitorii legali sau alte persoane. în situaţia în care există mai mulţi beneficiari desemnaţi sau moştenitori, ei au drepturi egale asupra sumelor asigurate. Există şi excepţii de la regulă, în sensul că asiguratul îşi poate impune voinţa. Contractantul asigurării: este persoana fizică/juridică care poate încheia asigurarea, fără a obţine prin aceasta calitatea de asigurat, dar există şi posibilitatea ca însuşi contractantul să fie acelaşi cu asiguratul, dar nu poate fi o persoană juridică care încheie asigurare de accidente pentru salariaţii săi. între noţiunile de contractant şi beneficiar al asigurării nu există în toate cazurile o delimitare rigidă. După ce ne-am familiarizat cu aceste elemente esenţiale este cazul să ne gândim la canalele prin care putem accede Ia această siguranţă. Societăţile de asigurări se confruntă cu un volum de activitate gigantic, iar în încercarea lor de a face faţă provocărilor privind dimensiunea însemnată a subscrierilor de poliţe apelează la intermediari de asigurări. Aceştia desfăşoară activitatea de intermediere în asigurări în schimbul unui/unei comision/remuneraţii, după ce în prealabil au fost autorizaţi sau înregistraţi în conformitate cu legislaţia. Intermediarii în asigurări sunt persoanele fizice sau juridice, denumite în continuare: - broker de asigurare; - agent de asigurare; - subagent; - agent de asigurare subordonat. Brokerul de asigurare poate fi: - persoana juridică română, care negociază pentru clienţii săi, persoane fizice sau juridice, asiguraţi ori potenţiali asiguraţi, încheierea contractelor de asigurare sau de reasigurare şi acordă asistenţă înainte şi pe durata derulării contractelor ori în legătură cu regularizarea daunelor;
18
- un
intermediar dintr-un stat membru care desfăşoară activităţi de intermediere pe teritoriul României, conform dreptului de stabilire şi libertăţii de a presta servicii. Adesea se pot întâlni situaţii în care brokerul se foloseşte de serviciile unor alte persoane care primesc o împuternicire în legătură cu un mandat de brokeraj al acestuia şi, sub acoperirea contractului de răspundere profesională a brokerului în cauză, trebuie să întreprindă anumite activităţi necesare pentru ducerea la îndeplinire a,mandatului de brokeraj. Aceştia se numesc asistenţi în brokeraj şi pot fi persoane fizice sau juridice. Agentul de asigurare este persoana fizică sau juridică împuternicită, în baza autorizării unui asigurător ori reasigurator, să încheie în numele şi în contul asigurătorului sau reasiguratorului, contracte de asigurare ori de reasigurare cu terţii, conform condiţiilor stipulate în contractul de mandat încheiat, fără să aibă calitatea de asigurător/reasigurator, broker de asigurare şi/sau de reasigurare. Subagenţii sunt persoane fizice, altele decât conducătorul agentului de asigurare persoană juridică, care au calitatea de angajaţi cu contract de muncă cu persoana juridică şi care acţionează în numele acesteia. Agentul de asigurare subordonat este persoana fizică sau juridică care, pe lângă activitatea sa profesională principală, intermediază în numele şi în contul unuia sau mai multor asigurători produse de asigurare care sunt complementare la produsele furnizate de instituţiile de credit şi instituţiile financiare nebancare care acţionează într-o piaţă reglementată. Prin intermediul acestor agenţi de asigurare subordonaţi se desfăşoară activitatea de bancassurance. Riscul asigurat este evenimentul/fenomenul care odată produs, datorită efectelor sale, îl obligă pe asigurător să plătească asiguratului sau beneficiarului despăgubirea sau suma asigurată. Nu toate fenomenele care produc pagube sunt riscuri, ci numai acelea care îndeplinesc cumulativ următoarele condiţii: a) Fenomenul să fie posibil, deci nu sigur şi frecvent; b) Fenomenul să aibă caracter întâmplător; c) Fenomenul să poată fi înregistrat corect în evidenţele statistice specifice; d) Fenomenul să nu depindă de voinţa asiguratului sau a beneficiarului asigurării. Evaluarea este o etapă necesară în procesul încheierii asigurării, deoarece stabileşte valoarea bunurilor proprietate privată, în vederea cuprinderii lor în asigurare. Valoarea bunului trebuie cunoscută cu exactitate pentru a evita subsau supraevaluările, ce influenţează negativ pe asigurat şi pe asigurător. Suma asigurată este, conform contractului de asigurare, partea din valoarea de asigurare pentru care asigurătorul îşi asumă răspunderea în cazul producerii evenimentului pentru care s-a încheiat asigurarea. Suma asigurată reprezintă limita maximă a răspunderii asigurătorului şi în funcţie de care se stabileşte prima de asigurare.
19
Norma de asigurare reprezintă suma asigurată pe unitatea de obiect asigurat. Este întâlnită în cazul asigurărilor obligatorii de bunuri în baza unui act legislativ. În acest caz se utilizează următoarea relaţie de calcul: Suma asigurată = norma de asigurare x numărul de unităţi [u.m.] Prima de asigurare reprezintă suma de bani dinainte stabilită, pe care asiguratul o plăteşte asigurătorului, pentru ca aceasta să constituie fondul de asigurare necesar plăţii indemnizaţiilor, în cazul producerii riscurilor asigurate. Prima de asigurare = suma asigurată x cota de primă [u.m.] Cotele de primă se stabilesc pe baza datelor satistice, folosind metodele şi principiile calculului actuarial. La asigurările de viaţă se stabilesc în funcţie de durata contractului şi de vârsta asiguratului, în timp ce la asigurările de bunuri ele sunt diferenţiate în funcţie de felul bunului asigurat, de ramura de asigurare etc. Prima brută = prima netă + suplimentul de primă [u.m.] Prima netă serveşte la formarea fondului necesar achitării indemnizaţiilor de asigurare. Suplimentul de primă serveşte la formarea resurselor băneşti necesare acoperirii cheltuielilor privind constituirea şi administrarea fondului de asigurare, realizării unui anumit beneficiu, constituirea rezervelor tehnice. Durata asigurării reprezintă perioada de timp cât există raporturi de asigurare între asigurat şi asigurător, aşa cum au fost ele stabilite în contractul de asigurare. Paguba sau dauna reprezintă pierderea exprimată valoric, suferită de un bun asigurat, ca urmare a producerii unui fenomen împotriva căruia s-a încheiat asigurarea. Paguba nu poate fi decât mai mică sau cel mult egală cu valoarea bunului asigurat. Despăgubirea de asigurare este suma de bani pe care asigurătorul este obligat să o plătească cu scopul de a compensa paguba produsă de riscul asigurat. Principii valabile la acordarea despăgubirii: Principiul răspunderii proporţionale: unde: d - despăgubirea de asigurare p - paguba s - suma asigurată v - valoarea bunului asigurat Principiul primului risc este mai des aplicat în cadrul economiei nord americane, mai ales la bunurile la care riscul de producere a pagubei totale este mai 20
redus. La acoperirea pagubei, după principiul primului risc, despăgubirea este egală cu paguba, fără însă a putea depăşi mărimea sumei asigurate. Conform principiului răspunderii limitate despăgubirea se acordă numai dacă paguba depăşeşte o anumită valoare prestabilită între asigurat şi reasigurator. O parte din pagubă va cădea în sarcina asiguratului şi se numeşte franşiză. Contractele de asigurare cu franşiză caracterizează asigurările mărfurilor pe timpul transportului, asigurările de bunuri imobile şi asigurările de tip CASCO. Comparativ cu asigurările de bunuri fără franşiză, cele cu franşiză sunt mai ieftine. Cu cât franşiză este mai mare, cu atât prima de asigurare este mai redusă, riscul asumat de către asigurător diminuându-se. Dacă un contract de asigurare este mai ieftin cu franşiză comparativ cu unul fără franşiză, acest lucru nu înseamnă automat că este şi mai bun; este posibil ca prin valoarea ridicată a franşizei aceasta să fie în defavoarea asiguratului. Utilizarea franşizei de către societăţile de asigurări le pune la adăpost de pagubele de valori mici, dar cu probabilitate mare de realizare. Prin aplicarea principiului răspunderii limitate se evită cheltuielile privind evaluarea, constatarea pagubelor şi stabilirea despăgubirilor de asigurare la pagubele de un volum mai redus, care nu prezintă o importanţă economică. Totodată, existenţa franşizei îl determină pe asigurat să manifeste mai multă grijă pentru prevenirea pagubelor, deoarece el ştie că dacă acestea se produc, o anumită parte din ele o va suporta singur. Literatura de specialitate prezintă franşiză ca fiind de două feluri: a) franşiză atinsă (simplă), asigurătorul acoperă în întregime paguba - până la nivelul sumei asigurate - dacă aceasta este mai mare decât franşiza; b) franşiză deductibilă (absolută) se scade în toate cazurile din pagubă, indiferent cât este volumul acesteia din urmă. Franşiza se poate exprima în mărimi absolute (de exemplu, franşiză 2.000 euro pentru toate bunurile asigurabile cu valori cuprinse între 80.000 şi 110.000 euro) sau relative (de exemplu, franşiză 5% din bunurile asigurabile cu valori cuprinse între 100.000 şi 200.000 euro). 1.6. Clasificarea asigurărilor Asigurările de bunuri, persoane şi răspundere civilă pot fi clasificate după mai multe criterii, astfel: a) După domeniul (ramura) la care se referă avem: asigurări de bunuri, asigurări de persoane şi asigurări de răspundere civilă; b) După obiectul de activitate stabilit prin contractul de societate şi statut, societăţile comerciale din domeniul asigurărilor din ţara noastră pot practica următoarele categorii de asigurări: asigurări de viaţă, asigurări de persoane altele decât cele de viaţă, asigurări de autovehicule, asigurări maritime şi de transport, asigurări de aviaţie, asigurări de incendiu şi alte 21
pagube la bunuri, asigurări de răspundere civilă, asigurări de credite şi garanţii, asigurări de pierderi financiare şi asigurări agricole; c)După forma juridică avem: asigurări obligatorii şi asigurări facultative; d) După sfera de cuprindere în profil teritorial avem: asigurări interne (părţile contractante domiciliază în aceeaşi ţară) şi asigurări externe; e) După felul raporturilor ce se stabilesc între asigurător şi asigurat avem: asigurări directe (asigurat - asigurător), asigurări indirecte sau reasigurări. În completare, legiuitorul impune clasificarea asigurărilor în asigurări generale şi asigurări de viaţă.
II.RISCUL ÎN ASIGURĂRI Noţiunea de risc în fiecare zi se pot observa, în jurul nostru, diferite evenimente care demonstrează existenţa unor riscuri de diferite tipuri, de multe ori foarte ridicat. Accidente teribile, dezastre naturale, crize economice - toate presupun grade diferite de risc şi toate aduc cu sine pierderi importante pentru cei implicaţi, de natură fizică, emoţională sau financiară. Conducătorii auto implicaţi în accidente suferă vătămări corporale sau chiar mor; proprietarii de case îşi pot pierde casele sau proprietatea personală din cauza unor evenimente cum ar fi incendii, inundaţii, furtuni sau cutremure. Unii oameni pot fi afectaţi de pierderea veniturilor din cauza unor boli cardiovasculare, cancer sau altele asemănătoare care îi împiedică să-şi continue activitatea. Din păcate, de cele mai multe ori, riscurile nu pot fi prevăzute şi de aceea au un impact important asupra vieţii, proprietăţii şi poziţiei financiare a oamenilor. In ciuda studiilor, analizelor şi a soluţiilor găsite, riscurile continuă să reprezinte un factor semnificativ şi să ameninţe siguranţa financiară a oamenilor. Nu există o singură definiţie a riscului; fiecare categorie de activitate şi-a definit propria definiţie a conceptului de risc. Totuşi, riscul a fost definit în mod tradiţional în termeni ce ţin mai ales de incertitudine. Pe baza acestui concept, riscul este definit ca incertitudinea (probabilitatea) de apariţie a unei 22
pierderi. Unii autori consideră riscul a fi o variaţie aleatorie a rezultatelor posibile în legătură cu un eveniment' sau posibilitatea ca pierderile să fie mai mari decât nivelul normal, anticipat sau obişnuit. De exemplu, riscul de a fi ucis într-un accident auto există pentru că există o incertitudine în acest sens. Riscul de îmbolnăvire de cancer la plămâni pentru fumători există pentru că există incertitudine. Deşi riscul este definit ca şi incertitudine, industria asigurărilor utilizează deseori acest termen pentru a se referi la proprietatea sau viaţa asigurată. Astfel, în industria asigurărilor, se pot auzi deseori expresii de genul "acea maşină reprezintă un risc inacceptabil" sau "acea persoană reprezintă un risc redus".
III.ASIGURĂRI GENERALE Asigurările de bunuri sunt considerate de către specialişti ca asigurări vechi. Factorii care au declanşat apariţia asigurărilor de bunuri sunt, evident, producerea unor riscuri de mare anvergură, de tip catastrofal, care au afectat în mod negativ viaţa economică din acele timpuri. Există scrieri, însemnări despre pericolele care planau asupra navelor maritime, descrieri ale unor mari incendii (cu ar fi cele din Londra, Paris etc.), producerea unor cutremure de pământ, inundaţii catastrofale (de exemplu China, India) etc. Treptat, la început sub formă incipientă, apoi din ce în ce mai organizată, apar societăţile de asigurări, piaţa de asigurări şi legislaţia privitoare la contractele de asigurare, concomitent cu definirea poziţiei statului faţă de industria asigurărilor. În secolul al XIX - lea principalele puteri coloniale dispuneau de Companii de Asigurări, actualele societăţi de asigurare. Dezvoltarea economico-socială în epoca industrială, concentrarea şi centralizarea de capital, dezvoltarea proprietăţii private şi a legislaţiei aferente, precum şi consolidarea sistemului bancar şi bursier au condus la maturizarea treptată a sistemului asigurărilor. După cel de-al Doilea Război Mondial se remarcă o modernizare a produselor de asigurări de bunuri, în sensul creşterii calităţii acestora concomitent cu apariţia de noi domenii de activitate ce pot fi asigurate, datorită în special - dezvoltării ştiinţei şi tehnicii precum şi a aparatului statisticomatematic de determinare a expunerilor la risc şi a calculului primelor de asigurare. 23
În prezent constatăm amplificarea şi diversificarea tipurilor de bunuri şi a riscurilor aferente acestora care pot produce pagube, precum tendinţa de creştere a volumului pagubelor din diverse motive (de exemplu dezvoltarea şi diversificarea bunurilor asigurabile, aglomerarea instalaţiilor şi utilajelor pe spaţiile de producţie, creşterea numărului şi structurii mijloacelor de transport pasageri şi marfă etc.). În România, se practicǎ asigurări de bunuri facultative dar şi obligatorii (asigurarea clădirilor, a animalelor şi a culturilor agricole). După anul 2000 s-a constatat o amplificare a pierderilor şi pagubelor provocate de factorii naturali şi umani asupra clădirilor şi gospodăriilor populaţiei (inundaţii, viituri, alunecări de teren, explozii ale conductelor de gaz etc.). Legiuitorul a încercat perfecţionarea cadrului legal existent în vederea prevenirii acestor calamităţi naturale şi a regimului asigurărilor de bunuri. S-a procedat la reintroducerea asigurărilor obligatorii a locuinţelor populaţiei, cu efecte benefice concretizate prin instituirea unui sistem de despăgubire imediată, eficient şi prompt.
3.1. Caracteristicile contractului de asigurări de bunuri (generale) Asigurarea joacă un rol important în protejarea bunurilor (mobile şi imobile) de care cineva dispune. Asigurarea de bunuri compensează cheltuielile impuse de repararea sau de înlocuirea acelor bunuri care sunt avariate, distruse sau pierdute. Din punct de vedere teoretic şi practic, asigurările de bunuri (generale) se pot încheia în mod obligatoriu (sau prin efectul legii) sau facultativ (contractual). în unele situaţii, asigurările facultative de bunuri se pot transforma în asigurări obligatorii; de exemplu, în cazul creditului ipotecar, banca va fi interesată ca apartamentul să fie asigurat pentru a-şi recupera banii în cazul producerii unui eveniment nedorit. Diversitatea asigurărilor de bunuri este dată de felul bunurilor şi al riscurilor asigurate; s-au conturat forme distincte ale unor clase de bunuri, cu tehnici specifice fiecărei clase, distinct pentru populaţie (persoane fizice) şi pentru firme (agenţi economici). În asigurarea de bunuri, asigurătorul se obligă ca la producerea riscului asigurat să plătească asiguratului sau beneficiarului desemnat o despăgubire. Asigurările de bunuri se referă deci la acoperirea riscurilor la care sunt expuse diferitele categorii de bunuri, de exemplu bunurile imobile (clădirile şi conţinutul acestora). O caracteristică foarte importantă în cazul acestui tip de asigurări se referă la asigurarea bunurilor dintr-o clădire, şi anume la faptul că sunt asigurabile doar bunurile asigurate în mod individual, în 24
timp ce bunurile determinate generic devin asigurabile numai în momentul în care devin individualizate. Atunci când un proprietar de locuinţă îşi asigură bunul său imobil, un apartament de exemplu, bunurile din acest apartament nu sunt asigurate automat. Asigurarea bunurilor din locuinţă trebuie prevăzută expres în contract, acestea trebuind să fie individualizate. Asiguratul trebuie să aibă un interes patrimonial cu privire la bunul asigurat. în cazul în care a fost desemnat un beneficiar al asigurării încheiate, această condiţie trebuie îndeplinită de acel beneficiar. Asigurări facultative de bunuri pot încheia persoanele fizice şi cele juridice cu domiciliul, sediul sau reşedinţa în România. Această măsură creează posibilitatea ca şi regiile autonome şi societăţile comerciale cu capital de stat, precum şi instituţiile publice să încheie contracte de asigurare a bunurilor de care dispun. Asigurarea se încheie pe o perioadă de un an, iar la cerere - şi pe perioade mai scurte în baza declaraţiei de asigurare semnată de asigurat. Asigurarea se consideră încheiată prin plata primelor de asigurare şi emiterea de către asigurător a contractului de asigurare şi este valabilă numai pentru bunurile şi riscurile specificate în contract, la adresele indicate în acesta. Contractul de asigurare nu se poate dovedi prin martori, chiar dacă există un început de dovadă scrisă. Primele de asigurare se stabilesc de asigurător, iar răspunderea acestuia începe, de regulă, după 24 de ore de la expirarea zilei în care s-au plătit acestuia primele de asigurare şi s-a întocmit contractul de asigurare. în cazul în care înainte de a începe răspunderea asigurătorului, evenimentul asigurat s-a produs şi asigurarea a rămas fără obiect, precum şi atunci când, după începerea răspunderii asigurătorului, producerea evenimentului asigurat a devenit imposibilă, contractul de asigurare se reziliază de drept, iar primele de asigurare plătite pentru perioada ulterioară rezilierii se restituie. Dacă asiguratul a dat răspunsuri inexacte sau incomplete, ori dacă nu a făcut de îndată asigurătorului comunicarea referitoare la schimbarea împrejurărilor esenţiale privind riscul, asigurătorul are dreptul, înainte de producerea evenimentului asigurat, să propună asiguratului modificarea corespunzătoare a contractului sau să-1 denunţe, în cazul în care, cunoscând exact împrejurările nu ar fi încheiat contractul. Asiguratul este obligat să întreţină bunurile asigurate în bune condiţii şi în conformitate cu dispoziţiile legale, în scopul prevenirii producerii evenimentelor asigurate. Dacă prin nerespectarea de către asigurat a acestor obligaţii s-ar putea produce pagube, asigurătorul are dreptul să denunţe asigurarea, fără restituirea primelor achitate. Despăgubirea datorată de asigurător nu poate depăşi valoarea bunului în momentul producerii riscului asigurat, cuantumul pagubei şi nici suma la care sa făcut asigurarea, dacă nu s-a prevăzut altfel în condiţiile de asigurare. După producerea evenimentului asigurat, asigurătorul achită despăgubirea cuvenită asiguratului, numai după ce acesta din urmă a probat legitimitatea sa de a încasa indemnizaţia, a declarat dacă a mai încheiat asigurări cu alte societăţi 25
pentru acelaşi risc, a predat asigurătorului întreaga documentaţie necesară subrogării acestuia pentru a exercita acţiunii de subrogare. După fiecare pagubă, suma asigurată se micşorează, cu începere de la data producerii evenimentului asigurat, pentru restul perioadei asigurării, cu suma cuvenită drept despăgubire; asigurarea continuă pentru suma rămasă, prima de asigurare pentru această perioadă rămânând neschimbată. La cererea asiguratului, suma rămasă poate fi completată printr-o asigurare suplimentară contra plăţii diferenţei de primă corespunzătoare, conform clauzelor contractuale. În continuare vom aborda câteva aspecte caracteristice asigurărilor de bunuri (generale). 3.2. Interesul asigurabil O cerinţă de bază pentru existenţa oricărui contract de asigurare este interesul asigurabil. Dacă pentru un contract de asigurare nu există interes asigurabil, acesta nu va fi valid din punct de vedere juridic. O persoană are interes asigurabil dacă producerea unui eveniment asigurabil poate cauza o pierdere financiară sau un prejudiciu persoanei respective. În cazul asigurării de bunuri, prin interes asigurabil se înţelege valoarea pecuniară a bunului, expusă pierderii sau valoarea patrimonială ce poate fi pierdută de asigurat sau beneficiar, ca urmare a producerii evenimentului asigurat. Condiţiile esenţiale pentru existenţa unui interes asigurabil sunt: 1) În cazul pierderii sau degradării bunului, asiguratul să sufere o daună, ce poate fi evaluată în bani; 2) Bunul menţionat să constituie obiectul asigurării de bunuri; 3) Asiguratul să aibă un interes patrimonial cu privire la bunul asigurat; altfel spus asiguratul să aibă o relaţie directă, recunoscută legal, cu obiectul asigurării, astfel încât să aibă de suferit în urma distrugerii acestuia. Regula generală în asigurările de bunuri este ca interesul asigurabil să existe atât în momentul încheierii asigurării, cât şi în momentul producerii riscului asigurat. în caz contrar, contractul de asigurare este nul de drept. De regulă, interesul asigurabil decurge din statutul de proprietar al persoanei care doreşte să îşi asigure bunul. însă, în afara proprietarului bunului mai există şi alte persoane care pot avea interes asigurabil, în situaţii cum ar fi: 1) Proprietate în comun: o persoană care deţine în comun cu una sau mai multe persoane un bun sau o clădire are dreptul de a asigura bunul sau clădirea respectivă la întreaga valoare. 2) Proprietate ipotecată: în cazul unui contract de ipotecă, ambele părţi au interes asigurabil, de obicei în astfel de cazuri se încheie o asigurare în numele ambelor părţi. 26
Proprietate închiriată: chiriaşul nu este obligat să încheie un contract de asigurare, dar dacă o face el o încheie în numele şi în folosul proprietarului, neputând pretinde încasarea despăgubirii în urma producerii unui risc asigurat, ci doar să pretindă proprietarului restituirea primelor de asigurare. 4) Proprietate aflată în custodie: custodele are interes asigurabil, deoarece este responsabil din punct de vedere legal pentru orice daună produsă bunului pe care îl deţine în custodie. 5) Asiguratul să facă parte din familia proprietarului: persoanele din familia proprietarului (rude) pot utiliza obiectul asigurării, ceea ce determină existenţa unui interes asigurabil al acestora faţă de bunul respectiv. 3)
3.3. Obiectul asigurării de bunuri Obiectul asigurării de bunuri îl constituie bunul respectiv, care poate fi: în cazul asigurărilor imobile bunul imobil respectiv, a asigurărilor maritime marfa sau nava maritimă, a asigurărilor culturilor agricole recolta care se preconizează a se obţine sau rodul respectivei culturi etc. De exemplu, în contractele de asigurări de bunuri şi clădiri pot fi asigurate în mod facultativ: a) Bunurile aparţinând persoanelor fizice sau juridice cu domiciliul, sediul sau reşedinţa în România; b) Bunurile primite în folosinţă sau aflate la acestea spre păstrare, reparare, prelucrare, curăţare, vopsire, vânzare sau spre a fi expuse în cadrul muzeelor, expoziţiilor; c) Bunurile care fac obiectul unor contracte de concesionare, închiriere sau locaţie de gestiune. Bunurile şi riscurile ce pot fi asigurate, precum şi situaţiile în care se acordă despăgubiri, sunt prevăzute în condiţiile speciale stabilite pentru fiecare fel de asigurare în parte. Ȋn principiu, nu se pot asigura bunurile care, din cauza degradării nu mai pot fi folosite potrivit destinaţiei iniţiale 3.4. Riscul în asigurările de bunuri Riscul constituie obiectul de studiu al asigurărilor. Atât pentru asigurat cât şi pentru asigurător gestiunea riscului este foarte importantă; se identifică cu exactitate prima de asigurare pe de-o parte şi se plăteşte asiguratului indemnizaţia de asigurare pe de altă parte. Prima de asigurare este mai redusă (mică) dacă probabilitatea producerii riscului este mică şi invers. Strategiile de dezvoltare a varietăţilor de asigurări iau în considerare modelele matematice care cuantifică riscul în asigurările de bunuri. în asigurările de bunuri se remarcă o clasificare a riscurilor în: 1. Riscuri civile, adică riscurile asociate clădirilor care servesc ca locuinţe şi birouri şi bunurile aflate în acestea; 27
Riscuri comerciale şi industriale, adică riscurile asociate clădirilor care servesc ca unităţi de producţie şi comercializare şi a bunurilor aflate în acestea. 2.
3.5. Prima de asigurare în asigurările de bunuri Prima de asigurare este un element foarte important al unui contract de asigurare şi reprezintă suma de bani pe care o primeşte asigurătorul de Ia asigurat, în schimbul preluării în asigurare a riscului la care acesta este expus. Primele de asigurare se stabilesc de către asigurător şi se achită fie anticipat şi integral, fie în rate subanuale. Prima de asigurare se stabileşte aplicându-se cota de primă la suma asigurată şi se plăteşte integral şi anticipat sau se plăteşte în rate. Cota de primă este diferenţiată, în funcţie de felul bunului asigurat, de frecvenţa şi intensitatea producerii riscurilor asigurate. Ȋn cazul asigurărilor de bunuri, societăţile de asigurare diferenţiază bunurile asigurate pe clase de risc, iar pentru fiecare clasă se stabileşte o cotă de primă specifică. Pentru bunurile imobile se face distincţie între mediul urban sau rural în care se găsesc clădirile, precum şi materialele de construcţie din care sunt făcute casele, regimul de înălţime, măsurile de securitate de care dispun acestea (antiefracţie, anti-incendiu etc). 3.6. Relaţia dintre franşiză şi valoarea bunului Franşiza este un alt element important al contractului de asigurare de bunuri şi clădiri, reprezentând partea din valoarea fiecărei daune care este suportată de către persoana asigurată şi care, în general are următoarele funcţii: - încurajează măsurile de control al riscului: anumiţi asiguraţi nu sunt dispuşi să-şi cheltuiască timpul, efortul sau banii pentru a preveni pagubele care, dacă se vor produce, vor fi plătite de societatea de asigurări; - Reduce cheltuielile efectuate de asigurător în legătură cu despăgubirea: de
cele mai multe ori, în cazul despăgubirilor de mică valoare, cheltuielile administrative ale asigurătorului efectuate în vederea soluţionării cazului de despăgubire pot fi mai mari decât suma plătită efectiv asiguratului ca despăgubire şi existenţa franşizei reduce numărul de cereri de despăgubire pentru pagubele de mică valoare; - Reduce nivelul primei de asigurare pe care asiguratul trebuie să o plătească: deoarece franşiza reduce cheltuielile efectuate de asigurător în legătură cu despăgubirea, rezultă că primele de asigurare plătite de asigurat sunt mai reduse. 3.7. Modul de calcul al primelor de asigurare la asigurările de bunuri 28
Determinarea nivelului cotei de primă tarifară, pe baza căreia se stabileşte volumul primelor de asigurare care vor fi plătite de asiguraţi, are o importanţă deosebită în cadrul activităţii de asigurare. La asigurările de bunuri cea mai mare parte din primele încasate de asigurător sunt folosite pentru plata despăgubirilor cuvenite asiguraţilor. Astfel, elementul principal în funcţie de care se stabileşte nivelul cotei de primă tarifară este mărimea probabilă a despăgubirilor pe care asigurătorul le va plăti asiguraţilor. Partea din cota de primă tarifară destinată pentru plata despăgubirilor se numeşte primă netă sau cotă de bază, la care dacă se adaugă suplimentul destinat acoperirii cheltuielilor destinate constituirii şi administrării fondului de asigurare, finanţării unor măsuri de prevenire a pagubelor, constituirii fondurilor de rezervă şi realizării de către asigurător a unui anumit beneficiu se obţine cota de primă tarifară sau prima brută. în vederea calculării primei nete se porneşte de la indicele de despăgubire care arată cât reprezintă, în medie, despăgubirile achitate de asigurător la fiecare 100 de unităţi monetare sumă asigurată, pentru o anumită categorie de bunuri. Se calculează şi indicii de despăgubire anuali, după care se poate calcula indicele mediu de despăgubire, ca o medie aritmetică simplă. Dacă comparăm indicele mediu de despăgubire cu indicele anual de despăgubire se constată existenţa unor abateri în plus sau în minus, astfel că dacă s-ar calcula prima netă în funcţie de indicele mediu de despăgubire, încasările din primele de asigurare nu ar acoperi pagubele produse de riscurile asigurate şi pentru a elimina o astfel de posibilitate, se corectează indicele mediu de despăgubire cu un adaos de risc care se obţine calculând abaterea medie pătratică. În calculul abaterii medii pătratice, este indicat să se renunţe la indicele mediu de despăgubire, deoarece media aritmetică simplă nu este oportun a fi folosită decât în cazul în care frecvenţa despăgubirilor ar fi uniformă. Formulel de calcul se regǎsesc la disciplina „Matematici economice”. La prima netă astfel obţinută se adaugă un supliment care serveşte la: constituirea fondului de rezervă, finanţarea unor acţiuni de prevenire a pagubelor, acoperirea cheltuielilor privind administrarea şi constituirea fondului de asigurare, realizarea de către asigurător a unui beneficiu, din această însumare rezultând prima brută (P). P = p + a, unde: P - prima brută; p - prima netă; a - adaosul sau suplimentul la prima netă. Pentru determinarea nivelului cotei necesare constituirii fondului de rezervă, este necesară efectuarea unei analize statistico-matematice. în cadrul acestei analize apare necesar să stabilim în primul rând dacă fenomenele care produc pagube bunurilor au sau nu o distribuţie normală. 29
Determinarea primelor de asigurare pe baza metodelor statisticomatematice nu prezintă dificultăţi în cazul bunurilor care sunt deja cuprinse în asigurare şi deci pentru care există o bază de date privind frecvenţa şi intensitatea riscurilor pe o perioadă de mai mulţi ani; în schimb, calcularea primelor de asigurare pentru bunurile neasigurate prezintă unele dificultăţi. Este vorba de faptul că nu întotdeauna există suficiente date statistice strict necesare: mărimea pagubelor produse de anumite riscuri pe feluri de bunuri etc. înregistrarea şi cunoaşterea unor astfel de date prezintă importanţă pentru luarea deciziilor economice şi financiare la nivel macroeconomic şi pentru cuprinderea unor bunuri în asigurare. Un calcul complet al indicelui despăgubirii trebuie să ia în considerare mai multe elemente, şi anume: a) Numărul bunurilor (obiectelor) acceptate în asigurare; b) Suma asigurată a tuturor bunurilor acceptate în asigurare; c) Numărul sinistrelor înregistrate; d) Numărul bunurilor avariate sau distruse de sinistrele care s-au produs; e) Suma asigurată a bunurilor distruse sau avariate de sinistre; f) Despăgubirea de asigurare achitată sau rezervată de către asigurător în favoarea asiguraţilor. Pe baza acestor elemente se determină patru indicatori: 1. frecvenţa producerii riscurilor asigurate, ca raport între numărul sinistrelor înregistrate şi numărul bunurilor asigurate împotriva respectivelor riscuri. 2. puterea (forţa) de distrugere a sinistrelor, ca raport între numărul bunurilorasigurate distruse sau avariate de riscurile asigurate şi numărul sinistrelor înregistrate. 3. gradul de distrugere a bunurilor asigurate, ca raport între despăgubirea de asigurare şi suma asigurată a bunurilor distruse sau avariate de evenimentele produse. 4. raportul dintre suma asigurata medie a bunurilor distruse sau avariate şi suma asigurată medie a tuturor bunurilor asigurate: Astfel indicele despăgubirii, se calculează înmulţind cei patru indicatori. Acest ultim rezultat demonstrează că există o dependenţă directă între indicele despăgubirii de asigurare (rata daunei) şi suma asigurată, care concretizează toate celelalte raporturi. Înlocuirea bunului - se poate face numai în cazul obiectelor casabile, la anumite contracte de asigurări de bunuri, de exemplu înlocuirea unui geam spart în urma producerii unui eveniment asigurat. Repararea bunului sau a clădirii avariate - în locul plăţii unei indemnizaţii, asigurătorul poate să repare bunul avariat prin producerea evenimentului asigurat, prin intermediul unei firme agreate. Această metodă se utilizează mai des în cazul asigurării auto facultative (CASCO) 3.8. Mecanismul despăgubirii 30
După producerea riscului asigurat, în urma căruia asiguratul a înregistrat o pagubă, se declapşează mecanismul despăgubirii. Utilizăm termenul de mecanism pentru a sugera un proces complex, deosebit de elastic în practică, în urma căruia asigurătorul indemnizează pe asigurat. Mecanismul despăgubirii încheie de fapt fluxurile băneşti specifice asigurării. Atât în România cât şi în alte ţări europene, mecanismul asigurării este supus unui puternic proces de fraudare, atât din partea asiguratului cât şi din partea asigurătorului. Asigurătorul achită despăgubirea numai după ce asiguratul a probat legitimitatea sa de a încasa îndemnizaţia, a declarat dacă a mai încheiat asigurări cu alte societăţi pentru acelaşi risc, a predat asigurătorului întreaga documentaţie necesară subrogării acestuia pentru a exercita acţiuni de subrogare. La acoperirea pagubelor se aplică trei principii de despăgubire: principiul răspunderii limitate, principiul primului risc şi principiul răspunderii proporţionale. Despăgubirea acordată de asigurător nu poate depăşi valoarea bunului în momentul producerii riscului asigurat, cuantumul pagubei şi nici suma asigurată. Pentru a se evita situaţiile neplăcute, societăţile de asigurări desemnează anumiţi angajaţi, numiţi inspectori de daună, care verifică încadrarea daunei în acoperirea oferită pe baza poliţei şi investighează cauzele în care s-a produs dauna. Pentru aceasta, el ia declaraţii scrise sau înregistrate părţilor implicate şi martorilor, strânge dovezi materiale, de documentare şi demonstrative. Rolul inspectorului de daună la asigurările de bunuri este: • de a determina cauzele producerii riscului asigurat; • de a verifica încadrarea oferită prin poliţă; • de a estima costul operaţiilor sau preţul de înlocuire al bunului asigurat. După stabilirea valorii daunei, societatea de asigurări va decide asupra metodei de indemnizaţie. In practică, există cel puţin trei metode prin care se poate acorda despăgubirea: plata unei indemnizaţii, înlocuirea sau repararea bunului. Plata unei indemnizaţii - încasarea de către asigurat a unei sume de bani la casierie sau prin alte forme de plată, ce reprezintă contravaloarea pierderii suferite.
31
IV. ASIGURȂ RILE DE BUNURI La asigurările de bunuri, interesul asigurării este reprezentat de dauna efectivă evaluabilă în bani, pe care o poate suferi asiguratul în cazul pierderii sau degradării bunului. Contractele de asigurare de bunuri au la bază principiul despăgubirii, ca principiu fundamental al asigurării. Conform acestui principiu, prin încasarea indemnizaţiei de despăgubire, asiguratul trebuie să revină la situaţia financiară pe care a avut-o înainte de a surveni evenimentul asigurat. Ca urmare, contractul de asigurare de bunuri este un contract de despăgubire, deoarece asiguratul este îndreptăţit să încaseze îndemnizaţia de despăgubire, numai dacă a suferit o daună şi doar în măsura în care a suferit efectiv o pierdere financiară. Totuşi, nu este obligatoriu ca în baza unui contract de despăgubire, asigurătorul să plătească absolut toată suma necesară pentru refacerea situaţiei financiare a asiguratului care a suferit o daună, deoarece în contract pot să existe prevederi care limitează suma asigurată. 4.1. Concepte de bază La asigurarea bunurilor, asigurătorul are obligaţia ca în cazul producerii riscului asigurat să plătească asiguratului sau beneficiarului desemnat de către acesta, o despăgubire, cu condiţia ca asiguratul să aibă un interes patrimonial cu privire la bunul asigurat. În cadrul asigurărilor de bunuri, în afară de proprietar, pot avea interes: uzufructuarul, creditorul cu garanţii reale, depozitarul, precum şi persoanele din familia proprietarului. Bunurile asigurate, riscurile la care acestea sunt expuse, precum şi situaţiile în care se acordă despăgubiri, sunt specificate în condiţiile speciale stabilite pentru fiecare fel de asigurare. In principiu, nu pot fi asigurate bunurile care, din cauza degradării, nu mai pot fi folosite conform destinaţiei. Bunurile se asigură pentru sumele declarate de asigurat şi care nu trebuie să depăşească valoarea lor la data asigurării. Prin valoarea bunurilor la data asigurării se înţelege: a) la mijloacele fixe şi obiectele de inventar - valoarea din nou a acestora (preţul de înlocuire), din care s-a scăzut uzura în raport cu vechimea, utilizarea şi starea în care au fost întreţinute bunurile respective; b) la materiile prime, materiale, produse finite, mărfuri şi altele asemănătoare -preţul de cost al acestora; 32
c)la obiectele de muzeu, de expoziţie şi la lucrările de artă - sumele corespunzătoare valorii lor de circulaţie În cazul în care un bun aflat în proprietatea unei persoane este depozitat în baza unui contract legal, într-un spaţiu care aparţine unei alte persoane, depozitarul poate încheia un contract de asigurare, având ca obiect bunul respectiv, dar în limita interesului propriu. Asigurarea de bunuri se încheie pe o perioadă de un an sau la cerere, pe perioade mai scurte şi pe baza declaraţiei de asigurare semnate de asigurat. De regulă, răspunderea asigurătorului începe după 24 de ore de la expirarea zilei în care asiguratul a plătit prima de asigurare, respectiv a îneheiat contractul de asigurare şi încetează la ora 0 a ultimei zile din perioada pentru care s-a încheiat asigurarea. Atunci când primele de asigurare se plătesc în rate, iar asiguratul nu a achitat rata scadentă la termenul stabilit şi nici în perioada de graţie aprobată de asigurător, contractul de asigurare se reziliază fără restituirea primelor de asigurare plătite. Urmărindu-se prevenirea producerii evenimentelor asigurate, asiguratul este obligat să întreţină bunurile asigurate în bune condiţii, în caz contrar, asigurătorul are dreptul să rezilieze asigurarea, fără restituirea primelor achitate. Asigurătorul este absolvit de orice obligaţie dacă riscul asigurat a fost produs cu intenţie sau din culpa: asiguratului, contractantului, beneficiarului, a unui membru din conducerea persoanei juridice asigurate sau a persoanei fizice majore care locuieşte permanent împreună cu asiguratul, contractantul sau beneficiarul asigurării. Contractul de asigurare de bunuri, se reziliază în mod automat, în cazurile în care evenimentul s-a produs înainte de a începe răspunderea asigurătorului, iar asigurarea a rămas fără obiect. 4.2. Principiile de acoperire a pagubelor În cazul asigurărilor de bunuri, cea mai mare parte din valoarea primelor încasate de către asigurător se utilizează pentru plata despăgubirilor cuvenite asiguraţilor. De aceea, elementul principal în funcţie de care se stabileşte nivelul cotei de primă tarifară este mărimea probabilă a despăgubirilor pe care asigurătorul le va plăti asiguraţilor. Totodată, determinarea nivelului cotei de primă tarifară (pe baza căreia se stabileşte volumul primelor de asigurare care vor fi plătite de asiguraţi) dă posibilitatea asigurătorului să-şi constituie fondul de asigurare corespunzător răspunderilor asumate. Partea din cota de primă tarifară destinată plăţii despăgubirilor se numeşte primă netă sau cotă de bază. La aceasta dacă se adaugă sumele destinate să acopere cheltuielile pentru: constituirea şi administrarea fondului de asigurare, finanţarea unor măsuri de prevenire a pagubelor, constituirea fondurilor de rezervă şi realizarea de către asigurător a unui profit, se obţine cota de primă tarifară sau prima brută. La asigurările de bunuri, suma asigurată trebuie să fie mai mică sau cel mult egală cu valoarea reală a bunului asigurat. 33
Astfel, suma de bani pe care asigurătorul o datorează asiguratului pentru acoperirea pagubei produse de riscul asigurat, despăgubirea, poate fi (în limita sumei asigurate) egală sau mai mică decât paguba. În funcţie de principiul răspunderii pe care asigurătorul l-a aplicat la acoperirea pagubei, în practica asigurărilor de bunuri, la acoperirea pagubelor, se aplică trei principii şi anume: a. Principiul răspunderii proporţionale, conform căruia, despăgubirea de asigurare se stabileşte în aceeaşi proporţie faţă de pagubă ca şi cea în care se află suma asigurată faţă de valoarea bunului asigurat. Raportul dintre suma asigurată şi valoarea reală a bunului în momentul încheierii asigurării reprezintă „gradul de acoperire prin asigurare" şi are semnificaţie numai dacă se calculează separat pentru fiecare bun cuprins în asigurare. În principiu, practicarea sistemului acoperirii proporţionale este aplicabilă la asigurarea facultativă a bunurilor şi prezintă importanţă numai în caz de pierdere parţială a bunului asigurat. b. Principiul primului risc se aplică atunci când, la acoperirea pagubei, despăgubirea este egală cu paguba, însă, fără a depăşi mărimea sumei asigurate. Aplicarea acestui principiu este mai avantajoasă pentru asiguraţi decât cea a principiului anterior, deoarece pagubele sunt compensate într-o măsură mai mare. Dar această compensare presupune totodată şi perceperea unor prime de asigurare mai mari comparativ cu cele corespunzătoare altor sisteme de acoperire. La asigurările de bunuri, în caz de pierdere parţială a bunului, îndemnizaţia de asigurare se plăteşte, de regulă, după sistemul primului risc. La asigurările de bunuri, mărimea despăgubirii va fî diferită, dacă se aplică principiul acoperirii proporţionale sau al primului risc, atunci când: - paguba este parţială; - suma asigurată este mai mică decât valoarea reală a bunului în momentul producerii evenimentului. c. Principiul răspunderii limitate are în vedere faptul că despăgubirea se acordă numai dacă paguba produsă de riscul asigurat depăşeşte o anumită limită dinainte stabilită. Astfel, o parte din pagubă cade în sarcina asiguratului. Partea din pagubă care depăşeşte suma asigurată este suportată în întregime de către asigurat în cazul aplicării oricărui principiu de răspundere al asigurătorului. Partea din valoarea pagubei, dinainte stabilită, care cade în sarcina asiguratului, se numeşte franşiză. Aceasta este de două feluri: atinsă (simplă) şi deductibilă (absolută). În cazul franşizei atinse, asigurătorul acoperă în întregime pagubă (până la nivelul sumei asigurate), dacă aceasta este mai mare decât franşiza. Franşiza deductibilă se scade în toate cazurile din pagubă, indiferent de mărimea ei. Ȋn cazul franşizei deductibile, despăgubirea se acordă numai pentru partea de pagubă care depăşeşte franşiza. Astfel, în cazul în care, în contractul de asigurare se prevede o franşiza deductibilă, valoarea despăgubirii reprezintă diferenţa dintre cuantumul pagubei şi franşiza. Nici în cazul franşizei atinse şi nici în cel al franşizei deductibile nu se acordă despăgubiri pentru pagubele care se încadrează în limitele franşizei. 34
În concluzie, la asigurările cu franşiza, cota de primă tarifară este mai redusă comparativ cu cea stabilită la asigurările la care nu se aplică franşiza. Existenţa franşizei îl determină pe asigurat să manifeste mai multă grijă pentru prevenirea pagubelor.
4.3. Tipuri de poliţe 4.3.1. Asigurarea clădirilor, a altor construcţii şi a conţinutului acestora împotriva pagubelor produse de incendiu şi de alte calamităţi În poliţele de asigurare a clădirilor şi a conţinutului acestora, unele societăţi stabilesc condiţii particulare de asigurare pentru riscurile civile şi pentru riscurile comerciale şi industriale, în timp ce alte societăţi emit condiţii unice, indiferent dacă acestea se referă la bunuri cu destinaţie civilă (clădiri de locuit, anexe gospodăreşti etc.) sau bunuri cu destinaţie comercială sau industrială (unităţi de alimentaţie publică, magazine şi depozite de mărfuri, unităţi de producţie, prestări de servicii, ateliere etc.). În arabele cazuri, cotele de primă se diferenţiază în funcţie de felul şi destinaţia bunurilor respective. Unele societăţi practică poliţe de asigurare care acoperă toate riscurile ce pot afecta bunurile admise în asigurare - atât riscul de incendiu, cât şi calamităţile naturale, în cazul încheierii unei asemenea poliţe, dacă asiguratul doreşte să fie protejat doar împotriva unora dintre riscuri, se va face menţiune specială în poliţa, urmând ca prima să se reducă proporţional. Alte societăţi practică poliţe de asigurare prin care se despăgubesc doar daunele directe şi materiale produse bunurilor asigurate de incendiu. Ȋn cazul încheierii unei astfel de poliţe se acoperă şi alte riscuri decât incendiul - cum ar fi calamităţile naturale - numai dacă în poliţa de asigurare s-au prevăzut clauze speciale cu privire la asemenea riscuri şi dacă s-a plătit în prealabil o primă de asigurare suplimentară. În asigurare sunt cuprinse următoarele bunuri: - clădirile şi alte construcţii care servesc drept locuinţe, birouri, magazine, restaurante, bufete, depozite de mărfuri, ateliere, teatre, cinematografe, cluburi, muzee, expoziţii, dependinţe (se au în vedere atât clădirile şi construcţiile propriuzise, cât şi instalaţiile fixe de încălzire, electricitate, ascensoarele încorporate în acestea, instalaţiile sanitare, clădirile în curs de execuţie, dependinţele, împrejmuirile şi cotele-părţi din imobile care constituie proprietate comună); - maşinile, utilajele, instalaţiile, motoarele, uneltele, inventarul gospodăresc şi alte mijloace fixe; - obiectele de inventar; - mărfurile, materiile prime şi auxiliare, materialele, semifabricatele, produsele finite şi alte mijloace circulante; -bunurile casnice, conţinutul cabinetelor profesionale şi al birourilor (mobilier şi alte dotări, aparatura electrică şi electronică de uz casnic si de birou, cărţi, alte bunuri). Riscurile asigurate sunt: incendiu, trăsnet, explozie, ploaie torenţială, grindină, inundaţie, furtună, uragan, cutremur de pământ, prăbuşire sau 35
alunecare de teren, greutate a stratului de zăpadă, cădere de pe elădiri sau pe alte construcţii a unor corpuri etc. În cadrul poliţei încheiate numai pentru incendiu se acoperă de drept riscul de incendiu, iar suplimentar se pot acoperi riscuri ca: - stricăciuni provocate prin măsurile autorităţilor pentru împiedicarea sau oprirea incendiului; - explozie care nu a fost provocată de dispozitive explozive; - trăsnet; - căderea aparatelor de zbor şi a obiectelor transportate de acestea; - lovirea de către vehicule rutiere; - fum, gaze, vapori; - cutremur; - inundaţii şi aluviuni; - uragan, vijelie, furtună, grindină; - prăbuşirea sau alunecarea terenului; - greutatea stratului de zăpadă. O societate de asigurări poate încheia asigurări pentru clădiri şi alte construcţii, atât pentru persoane fizice, cât şi pentru persoane juridice. Poliţele încheiate pentru fiecare tip de asigurare precizează condiţiile specifice în care sunt acoperite evenimentele ce pot afecta obiectul asigurării. În general, nu pot fi asigurate următoarele categorii de clădiri: a. clădiri realizate din materiale combustibile în cea mai mare parte sau având numai acoperişul din materiale combustibile (carton asfaltat, şindrilă, stuf, paie etc); b. clădirile care prezintă instalaţii electrice sau de încălzire cu defecţiuni ce pot conduce la incendiu; c. clădiri afectate de cutremur şi la care nu s-au efectuat lucrări de consolidare care să aducă construcţia respectivă la gradul de rezistenţă iniţial; d. clădiri în care prezenţa simultană a unor materiale combustibile, uşor inflamabile şi a unor surse de iniţiere a incendiilor, creează situaţii de pericol sau în care se desfăşoară activităţi ce presupun lucrul cu substanţe uşor inflamabile (benzină, neofalină, alcool etc.) şi nu dispun de mijloacele corespunzătoare de prevenire şi stingere a incendiilor. De regulă, asigurătorul nu acordă despăgubiri pentru: a. construirea defectuoasă, cu materiale necorespunzătoare sau proiectare greşită; b. cheltuieli efectuate având ca destinaţie: transformarea sau îmbunătăţirea stării clădirii/construcţei asigurate; reparaţii curente şi periodice; repararea unor avarii sau distrugeri provocate de cauze necuprinse în asigurare; reparaţii; restaurări sau recondiţionări nereuşite. Unele poliţe de asigurare acoperă toate riscurile ce pot afecta obiectul asigurării -atât riscul de incendiu, cât şi calamităţile naturale. Dacă asiguratul preferă să fie protejat doar împotriva unora dintre aceste riscuri, se va face o menţiune specială în poliţă, urmând ca prima să se reducă proporţional. Alte poliţe menţionează doar despăgubirea daunelor directe şi materiale produse bunurilor asigurate de incendiu. Alte riscuri decât incendiul - cum ar fi calamităţile naturale - sunt acoperite numai 36
dacă în poliţa de asigurare s-au prevăzut clauze speciale cu privire la asemenea riscuri şi dacă s-a plătit în prealabil o primă de asigurare suplimentară. În general, clădirile/construcţiile se asigură la valorile declarate de asigurat şi agreate de asigurător. Sumele asigurate se stabilesc separat pentru fiecare clădire sau altă construcţie respectiv, în cazul bunurilor: - global pentru toate bunurile care se încadrează în aceeaşi grupă prevăzută în tarifele de prime; - separat pentru fiecare bun sau pentru bunuri din aceeaşi grupă prevăzute în tarifele de prime. Suma asigurată; nu trebuie să depăşească valoarea reală a clădirii/construcţiei în momentul încheierii asigurării. Valoarea reală reprezintă de fapt valoarea de înlocuire din care se scade uzura în raport cu vechimea, gradul de întrebuinţare şi starea de întreţinere a clădirii/ construcţiei asigurate. Sunt poliţe care prevăd că valoarea reală trebuie să fie de cel puţin 50% din valoarea de înlocuire. Valoarea de înlocuire reprezintă costul construirii sau achiziţionării clădirilor/ construcţiilor respective sau a unora similare din punctul de vedere al parametrilor funcţionali şi constructivi, la preţurile uzuale de pe piaţa locală. Primele datorate de asigurat la încheierea unei asigurări a clădirilor, a altor construcţii şi a conţinutului acestora împotriva pagubelor produse de incendiu şi de alte calamităţi sunt diferenţiate pe tipuri de localităţi şi pe grupe de bunuri. Asigurarea clădirilor/construcţiilor, precum şi a conţinutului acestora, se încheie pe baza cererii (declaraţiei) de asigurare, semnată de asigurat şi în urma efectuării inspecţiei de risc. Inspecţia de risc reprezintă activitatea de verificare în teren, în vederea aprecierii calitative şi cantitative a riscurilor existente în locurile în care se găsesc clădirile, precum şi a celor din împrejurimi care, în anumite condiţii, pot afecta clădirile respective, conducând la apariţia evenimentului asigurat. In cazul clădirilor, a altor construcţii, precum şi a conţinutului acestora, la constatarea daunei, asigurătorul are dreptul ca direct sau prin reprezentant, împreună cu asiguratul sau împuterniciţii acestuia, sau apelând la experţi, să verifice autenticitatea cauzelor şi mărimea daunei. Evaluarea daunei şi stabilirea despăgubirii se efectuează în raport cu starea clădirii/construcţiei din momentul producerii evenimentului asigurat. Despăgubirea plătită nu poate depăşi cuantumul pagubei, suma asigurată şi nici valoarea clădirii în momentul producerii evenimentului asigurat. Cuantumul pagubei reprezintă: a. în caz de daună totală: valoarea de înlocuire a construcţiei/clădirii distruse, la data producerii evenimentului asigurat, din care se scad uzura şi valoarea la aceeaşi dată a resturilor ce se mai pot întrebuinţa sau valorifica;
37
b. în caz de daună parţială: costul reparaţiei din care se scad uzura şi valoarea la data producerii evenimentului asigurat, a resturilor ce se mai pot întrebuinţa sau valorifica. Dauna totală reprezintă distrugerea clădirii/construcţiei asigurate, într-un asemenea grad încât refacerea, prin reparare sau restaurare, nu mai este posibilă sau cheltuielile implicate ar depăşi suma asigurată. Dauna parţială înseamnă distrugerea sau deprecierea parţială a clădirilor în aşa fel încât, prin reparare sau restaurare, aceasta poate fi adusă la starea în care se afla înainte de producerea evenimentului asigurat. Totodată, se acordă despăgubiri, în limita sumei asigurate, pentru: - cheltuieli făcute în scopul limitării daunei; - cheltuieli legate de îndepărtarea resturilor de la locul producerii evenimentului asigurat; - daune provocate clădirilor/construcţiilor în urma unor măsuri de salvare luate de asigurat pentru limitarea consecinţelor producerii riscului asigurat. Din cuantumul pagubei se scad: - franşiza prevăzuta în poliţa de asigurare; - ratele de primă datorate până la sfârşitul perioadei asigurate. Dauna produsă unei clădiri/construcţii realizată în regie proprie se evaluează la costul mediu de producţie. În cazul în care contractul de asigurare a fost încheiat pentru o sumă inferioară valorii clădirii/construcţiei, despăgubirea datorată se reduce proporţional cu raportul dintre suma asigurată şi valoarea clădirii/construcţiei respective. 4.3.2. Asigurarea lucrărilor de construcţii-montaj şi a răspunderii constructorului Acest tip de asigurare poate fi încheiat de către societăţile comerciale care au ca obiect de activitate efectuarea de lucrări de construcţii-montaj. în poliţa de asigurare poate fi inclus, la cererea asiguratului, şi beneficiarul obiectivului de construcţii, în calitate de coasigurat În general, la asigurarea lucrărilor de construcţii-montaj şi a răspunderii constructorului, sc acordă despăgubiri pentru: - dispariţia unor echipamente, materiale, unelte sau a altor bunuri, cauzate în mod direct de riscuri asigurate; - furt prin efracţie în cadrul depozitelor; - diferenţe de tarife cuprinse în contractul de asigurare. Aceasta poliţă de asigurare include două secţiuni: o asigurare de bunuri şi o asigurare de răspundere civilă. Secţiunea: Asigurarea de bunuri. Această asigurare cuprinde bunuri ca: - materiale aduse pe şantier şi care urmează să fie încorporate în lucrare sau să servească la executarea acesteia; - bunurile încorporate în obiectivul de construcţii-montaj în curs de execuţie; - maşini, instalaţii şi echipamente de lucru. Asigurarea acoperă pagubele produse în perioada de asigurare, cauzate de avarierea sau distrugerea bruscă şi neprevăzută a bunurilor asigurate şi care 38
fac necesară reparaţia sau înlocuirea acestora. Prin această poliţă de asigurare se acoperă: - pagubele materiale cauzate bunurilor de: incendiu, trăsnet, furtună, cutremur de pământ, accidente ale mijloacelor de transport în timpul transportului materialelor asigurate, furt prin efracţie din depozite; - pagubele materiale cauzate lucrării de construcţii-montaj după predarea către beneficiar, pe durata perioadei de garanţie; - cheltuieli necesare efectuate pentru conservarea bunurilor asigurate, micşorarea pagubelor, prevenirea extinderii pagubelor. Secţiunea: Asigurarea de răspundere civilă. Această asigurare cuprinde răspunderea constructorului pentru vătămări corporale suferite de terţi, precum şi pentru pagubele materiale provocate terţilor. în baza acestui contract de asigurare se acordă despăgubiri pentru prejudiciile de care asiguratul este răspunzător faţă de terţe persoane şi pentru care trebuie să plătească sume cu titlu de daune ca urmare a: -vătămării corporale accidentale sau a îmbolnăvirilor; -pierderii sau avarierii accidentale a bunurilor acestora, întâmplate în perioada de valabilitate a contractului în legătură cu construcţia asigurată. Suma asigurată în cazul asigurării lucrărilor de construcţii-montaj şi a răspunderii constructorului reprezintă: - pentru pagubele materiale - valoarea totală a contractului lucrării de construcţii-montaj, la care se adaugă valoarea maşinilor, instalaţiilor, materialelor şi a altor bunuri folosite la executarea acestuia; - pentru răspunderea civilă a asiguratului faţă de terţi - o sumă convenită de comun acord între părţi. Asigurarea se încheie pe durata executării lucrărilor de construcţii-montaj, până la predarea obiectivului pe bază de proces-verbal de recepţie, precum şi pe perioada de garanţie. 4.3.3. Asigurarea facultativă auto de avarii şi furt (CASCO) -condiţii de asigurare În cadrul circulaţiei auto, riscurile care apar cel mai frecvent sunt: avarierea autovehiculului; avarierea unui alt autovehicul în timpul accidentului cu autovehiculul propriu; avarierea sau distrugerea unor bunuri; accidentarea conducătorului auto sau a altor persoane din autovehicul; accidentarea unor persoane dintr-un vehicul implicat în accidentul de circulaţie sau a unui pieton; avarierea sau distrugerea autovehiculului pe timpul staţionării în garaj sau în parcare; -furtul autovehiculului. Sunt supuse asigurării autovehiculele înmatriculate în România care aparţin persoanelor fizice sau juridice. Despăgubiri acordate de către asigurător 39
În caz de daune parţiale: -
costul reparaţiilor, respectiv al înlocuirii pieselor avariate;
cheltuielile efectuate în vederea transportului autovehiculului avariat la cel mai apropiat atelier de reparaţii ce poate efectua reparaţia sau la locul de adăpostire; -
cheltuielile efectuate în vederea limitării pagubelor. În caz de daună totală, asigurătorul achită suma asigurată la care s-a făcut asigurarea şi care este înscrisă în poliţa de asigurare, mai puţin franşiza şi contravaloarea pieselor rămase neavariate, rezultate din dezafectarea autovehiculului care rămâne în proprietatea asiguratului. În cazul în care autovehiculul devine nedeplasabil în urma accidentului, intervine serviciul de tractare, în vederea depanării sau a transportului cu ajutorul platformei până la unul din service-urile auto cu care asigurătorul colaborează în regim de decontare directă. Decontarea directă a reparaţiilor este un alt element de confort pentru asigurat, acesta nefiind nevoit să plătească nimic în avans, pentru ca abia mai târziu să-şi recupereze banii de la compania de asigurări, toate cheltuielile corespunzătoare reparaţiilor rămânând în sarcina asigurătorului. Acoperiri standard; - ciocniri, loviri, răsturnări, zgârieri, căderi, inclusiv căderea pe autovehicul a unor corpuri; - incendiu, explozie, afirmare, pătare, carbonizare şi alte diverse distrugeri ca urmare a incendiului; - inundaţie, furtună, uragan, cutremur, prăbuşire sau alunecare de teren, acţiunea apelor curgătoare şi a obiectelor purtate de apă; - ploaie torenţială, grindină, trăsnet, avalanşă de zăpadă, greutatea stratului de zăpadă sau de gheaţă; - furtul autovehiculului sau al unor părţi componente ale acestuia; - pagubele cauzate autovehiculului sau părţilor componente ale acestuia ca urmare a furtului; - pagubele cauzate autovehiculului sau părţilor componente ale acestuia ca urmare a vandalismului (spargeri, loviri cu intenţie, acţiuni duşmănoase, etc.), tulburărilor politice, incendierii etc. Asigurarea pentru daune materiale acoperă daune ale autovehiculelor asigurate provocate prin ciocniri, loviri sau izbiri cu alte vehicule sau corpuri mobile sau imobile, căderi (căderi în prăpastie), cădere pe autovehicule a unor corpuri, derapări sau răsturnări. Asigurarea de incendiu acoperă daunele autovehiculului asigurat provenite din incendiu, trăsnet sau explozie (explozia rezervorului de combustibil, chiar dacă nu a fost urmată de incendiu). În caz de incendiu se acordă despăgubiri şi pentru pagubele suferite de autovehiculul asigurat prin pătare, carbonizare, afumare, scurtcircuit, precum şi alte daune provocate de incendiu. -
40
Asigurarea pentru furt total acoperă valoarea reală a autovehiculului asigurat în ziua în care s-a înfăptuit şi s-a declarat furtul la poliţie. Asigurarea pentru daune provocate în timpul furtului total al autovehiculului acoperă daunele suferite de autovehiculul furat şi ulterior găsit (exemplu de daune: portiere forţate, geamuri sparte etc). Asigurarea dotală, ca formă facultativă de asigurare, a fost concepută ca o modalitate de constituire treptată a dotei unui copil până ce acesta ajunge la majorat. Societatea de asigurări achită suma asigurată numai dacă beneficiarul asigurării va fi în viaţă la împlinirea majoratului întrucât la această dată asigurarea devine exigibilă. Dacă beneficiarul asigurării încetează din viaţă înaintea acestei date, societatea de asigurări este exonerată de răspunderea legată de contractul respectiv. în acest caz pentru ca societatea de asigurări să fie obligată la restituirea primelor de asigurare încasate, este necesar ca în contractul de asigurare să fie inclusă clauza „contraasiurării". Asigurarea turiştilor, în cazul insolvabilităţii sau falimentului agenţiei de turism. în România, conform legii „agenţii economici care comercializează pachete de servicii turistice au obligaţia să încheie poliţe de asigurare cu societăţi de asigurări privindfcsigurarea rambursării cheltuielilor de repatriere şi/sau a sumelor achitate de turişti, în cazul insolvabilităţii sau a falimentului agenţiei de turism". Poliţa de asigurare va fi încheiată cu o societate de asigurări agreată de Ministerul Turismului, pe o durată de un an, iar suma asigurată va fi de 50000 EUR pentru agenţiile touroperatoare şi de 10000 EUR pentru agenţiile detailiste.
41
V.ASIGURĂRILE DE RĂSPUNDERE CIVILĂ 5.1. Caracteristici Asigurarea de răspundere civilă are ca obiect acoperirea prejudiciului produs de asigurat unor terţe persoane, în condiţiile în care asiguratul este răspunzător potrivit legii. Astfel, asigurarea de răspundere civilă acoperă prejudiciile care sunt urmarea producerii unui accident pentru care asiguratul datorează, conform legilor aflate în vigoare, despăgubirea cuvenită terţelor persoane păgubite. Dacă asiguratul este şi el victima accidentului (sau acesta îi afectează bunurile sale), nu are dreptul de a încasa vreo sumă de la asigurător în cadrul asigurărilor de răspundere civilă, ci numai în cadrul asigurărilor dc persoane sau asigurărilor de bunuri. De regulă, prin asigurările de răspundere civilă sunt acoperite numai acele prejudicii produse de asigurat unor terţe persoane care sunt urmarea unui accident. Este vorba îndeosebi de prejudiciul care poate fi produs prin folosirea anumitor bunuri cum sunt: autovehicule, clădiri şi alte construcţii, exercitarea unei activităţi etc. Spre deosebire de asigurările de bunuri, în cazul producerii unui risc acoperit prin asigurarea de răspundere civilă mai intervine şi o a treia persoană, respectiv terţul păgubit. Asigurările de răspundere civilă oferă posibilitatea persoanelor care au avut de suferit de pe urma diferitelor accidente să fie despăgubite prompt şi integral de către societatea de asigurare. în acest fel, persoanele păgubite nu mai aşteaptă până când autorul faptei va fi în măsura să achite despăgubirea sau până când acesta va fi descoperit (este vorba de cazurile în care vinovaţii de producerea unor accidente de autovehicule, de exemplu nu sunt identificaţi imediat). În asigurările de răspundere civilă, în calitate de beneficiari pot apărea numai terţe persoane necunoscute în momentul încheierii asigurării. Aceste persoane, cu toate că de cele mai multe ori primesc despăgubirea sau suma asigurată direct de la societatea de asigurări, ele nu au dreptul de a acţiona în justiţie (făcând excepţie anumite situaţii) decât pe asigurat. Din contractul de asigurare încheiat în cazul asigurării de răspundere civilă nu rezultă raporturi juridice între societatea de asigurări şi terţele persoane păgubite. Asigurarea de răspundere civilă este avantajoasă pentru toate părţile implicate în contractul de asigurare: permite persoanei păgubite să primească despăgubirea cuvenită, asigurătorului să încaseze primele de asigurare, iar asiguratului să-şi protejeze patrimoniul deoarece, prin cumpărarea unei astfel de asigurări, el nu mai poate fi urmărit pe cale juridică pentru prejudiciul produs.
42
Noţiunea de prejudiciu este definită ca fiind totalitatea rezultatelor negative de natură patrimonială sau nepatrimonială, efecte ale încălcării drepturilor subiective şi intereselor legitime ale unei personae. Dacă la asigurările de bunuri şi de persoane, suma asigurată se poate plăti integral, o singură dată sau în mod eşalonat, caz în care ea se diminueză de fiecare dată cu despăgubirile şi sumele asigurate, parţial achitate cu prilejul producerii unor riscuri, la asigurările de răspundere civilă situaţia este alta: suma asigurată rămâne aceeaşi pe toată durata asigurării. Astfel, la fiecare producere a riscului asigurat, despăgubirea de asigurare poate atinge nivelul maxim a sumei asigurate, indiferent de numărul cazurilor asigurate care au avut loc în perioada de valabilitate a asigurării. Pot apărea şi situaţii în care asigurătorul plăteşte despăgubiri al căror total, pe întreaga durată a asigurării, întrece cuantumul sumei asigurate. Totodată, se are în vedere faptul ca prin plata primelor de asigurare, asiguratul este dinainte scutit de obligaţia achitării unor despăgubiri cuvenite terţelor persoane păgubite sau vătămate şi al căror volum nu se cunoaşte, ci doar se poate estima pe baza statisticilor existente şi a calculului probabilităţilor. În cadrul asigurărilor facultative, asigurarea de răspundere civilă constituie o asigurare împotriva riscului de a plăti despăgubiri către terţele persoane prejudiciate prin fapta ilicită ce atrage răspunderea civilă a asiguratului. Spre deosebire de situaţia întâlnită la asigurările de bunuri şi la cele de persoane, unde eventuala vinovăţie a asiguraţilor în producerea riscului duce, de regulă, la decăderea din drepturi a acestora, în cazul asigurărilor de răspundere civilă, culpa asiguratului este una dintre condiţiile de bază care se cere a fi îndeplinită pentru ca asigurătorul să plătească despăgubirea cuvenită terţilor păgubiţi. La asigurările de răspundere civilă, în calitate de beneficiari ai asigurării pot apărea numai terţe persoane necunoscute în momentul încheierii asigurării. De regulă, prin aceste asigurări sunt acoperite numai prejudiciile produse de asigurat unor terţe persoane şi care sunt urmarea unui accident. Obiectul acestor asigurări îl constituie prejudiciul produs unor terţe persoane de către asigurat, fiind reprezentat de valoarea patrimonială egală cu despăgubirile ce ar trebui plătite de asigurat, ca urmare a unui prejudiciu cauzat unei terţe persoane şi pentru care răspunde potrivit legii civile. Această formă de asigurare acoperă - în limita sumei asigurate stipulate în contract atât despăgubirile pentru prejudiciul de care asiguratul răspunde faţă de terţe persoane în baza legii, cât şi pentru cheltuielile efectuate de asigurat în procesul civil. Deşi asigurarea de răspundere civilă acoperă numai răspunderea civilă a asiguratului, totuşi, prin contractul de asigurare se poate cuprinde şi răspunderea civilă a altor persoane, de exemplu soţul, respectiv soţia asiguratului sau persoanele aflate în întreţinerea lui. Terţa persoană poate să fie orice persoană fizică sau juridică prejudiciată de către asigurat, având calitatea de beneficiar al asigurării. Despăgubirea se stabileşte conform condiţiilor prevăzute în contractul de asigurare, pe baza înţelegerii dintre asigurat, persoana păgubită şi asigurător. 43
Dacă această înţelegere nu se realizează, mai ales cu privire la stabilirea cuantumului pagubei, sau se invocă culpa persoanei păgubite, se recurge la soluţionarea diferendului de către instanţa de judecată. În toate cazurile asigurătorul este obligat să plătească despăgubirile datorate terţului, numai în condiţiile şi în limitele sumei asigurate prevăzute în contract. Pentru tot ceea ce nu va fi plătit de către asigurător, drepturile persoanei păgubite împotriva persoanei responsabile se menţin în totalitate. Indiferent dacă au fost stabilite pe bază de înţelegere sau prin hotărâre judecătorească, despăgubirile datorate de asigurător se plătesc nemijlocit terţului păgubit şi nu pot fi urmărite de creditorii asiguratului. Dacă asiguratul face dovada că l-a despăgubit pe terţul păgubit, asigurătorul este obligat să plătească asiguratului despăgubirea datorată. Asigurătorul poate refuza plata indemnizaţiei terţului păgubit sau asiguratului dacă se face dovada că paguba a fost cauzată intenţionat de către asigurat sau de către alte persoane cuprinse în contractul de asigurare. Prin asiurǎrile de rǎspundere civilǎ pot fi acoperite pagubele produse de asigurat unor terţe persoane, numai dacǎ sunt îndeplinite în mod cumulativ urmǎtoarele condiţii: a) trebuie să existe un raport de cauzalitate între fapta ilicită a asiguratului şi prejudiciul adus terţei persoane; b) trebuie să se poată constata culpa asiguratului care a înfăptuit fapta ilicită; c) săvârşirea unei fapte ilicite de către asigurat; d) trebuie să se poată dovedi existenţa unui prejudiciu cauzat de asigurat terţei persoane. Caracteristic asigurărilor de răspundere civilă este faptul că asigurătorul se subrogă în drepturile asiguratului plătit şi se poate întoarce cu acţiune în regres împotriva celor răspunzători de producerea pagubei. Legea asigurărilor lasă posibilitatea includerii în asigurări şi a daunelor morale pentru protecţie împotriva răspunderii pentru asemenea prejudicii care pot diminua patrimoniul asiguraţilor potenţiali. In schema de mai sus este prezentată clasificarea asigurărilor de răspundere civilă, după forma de reglementare juridică, după obiectul lor şi după categoria de asiguraţi. 5.2. Asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru pagube produse prin accidente de autovehicule (R.C.A.) 5.2.1. Trăsături specifice În cadrul asigurărilor de răspundere civilă auto, societăţile de asigurări acordă despăgubiri dacă producerea pagubei s-a datorat vinei exclusive a conducătorului autovehiculului asigurat. În caz de vătămare corporală sau deces, despăgubirile se acordă pentru persoanele aflate în afara autovehiculului care a produs accidentul, iar pentru persoanele aflate în acel autovehicul, numai dacă acestea nu erau transportate 44
în baza unui raport contractual existent cu deţinătorul autovehiculului respectiv. Pentru avarierea sau distrugerea bunurilor, despăgubirile se acordă pentru bunurile aflate în afara autovehiculului care a produs accidentul, iar pentru bunurile aflate în acel autovehicul, numai dacă acestea nu erau transportate în baza unui raport contractual existent cu deţinătorul autovehiculului respectiv, precum şi dacă nu aparţineau deţinătorului ori conducătorului autovehiculului, răspunzător de producerea accidentului. La asigurarea obligatorie de răspundere civilă, privind îndemnizaţia de asigurare se prevede: - asigurătorul acordă despăgubiri pentru pagubele cauzate terţilor, inclusiv cheltuielile făcute de asiguraţi în procesul civil; - asigurătorul nu acordă despăgubiri pentru amenzile de orice fel şi cheltuielile legate de procesul penal; - obligaţia asigurătorului se limitează prin lege, numai în cazurile pagubelor la bunuri. Despăgubirile se plătesc atunci când: - producerea pagubei s-a datorat conducătorului autovehiculului asigurat; - cel care conducea autovehiculul implicat în producerea accidentului este o altă
persoană decât asiguratul; - persoanele păgubite nu au domiciliul, reşedinţa sau sediul în România.
În caz de vătămare corporală sau deces al unei persoane ori de avariere sau distrugere de bunuri, se acordă despăgubiri dacă autovehiculul care a produs accidentul este identificat şi asigurat, chiar dacă autorul accidentului a rămas neidentificat. Asigurătorul recuperează sumele plătite drept despăgubiri de la persoana răspunzătoare de producerea pagubei, în următoarele cazuri: - aecidentul a fost produs cu intenţie; - accidentul a fost produs în timpul comiterii unor fapte incriminate de dispoziţiile legale privind circulaţia pe drumurile publice şi considerate ca infracţiuni săvârşite cu intenţie; - accidentul a fost produs în timpul când autorul infracţiunii săvârşite cu intenţie încearcă să se sustragă de la urmărire; - persoana răspunzătoare de producerea pagubei a condus autovehiculul fără consimţământul asiguratului. Asiguraţii sau reprezentanţii acestora sunt obligaţi să înştiinţeze în scris asigurătorul despre producerea evenimentului asigurat în termen de 4 zile lucrătoare de la data acestuia, exceptând cazurile de forţă majoră, în care termenul de 4 zile lucrătoare poate începe de la data încetării acestora. Legislaţia din România, referitoare la asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto, stabileşte: - asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto se practică numai de către asigurătorii autorizaţi de Comisia de Supraveghere a Asigurărilor; - încheierea acestei asigurări este obligatorie şi pentru asigurătorii autorizaţi; 45
- refuzul societăţii de asigurări autorizate de a încheia contractul de asigurare
obligatorie la cererea deţinătorului de autovehicul constituie contravenţie. Primele încasate din asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto sunt percepute numai de anumite societăţi care sunt autorizate de către Comisia de Supraveghere a Asigurărilor.
5.2.2. Criterii pentru stabilirea uzurii în cazul pagubelor produse la vehicule Pentru stabilirea valorii vehiculelor la data producerii evenimentului asigurat, din valoarea de nou a acestora se scade uzura valorică. Prin uzura valorică se înţelege acea parte din valoarea vehiculului ce se pierde prin vechime, întrebuinţare sau stare de întreţinere. Uzura valorică se calculează prin aplicarea unui coeficient de uzură asupra valorii de nou a vehiculului la data producerii evenimentului asigurat. Coeficientul de uzură se stabileşte în funcţie de gradul de întrebuinţare, kilometri parcurşi cu vehiculul, precum şi de vechimea în exploatare, exprimată în unităţi de timp: ani, diferenţiată pe categorii de vehicule. Pentru stabilirea coeficientului de uzură a unui vehicul sunt necesare: a) data introducerii în exploatare de nou a vehiculului respectiv, menţionată în documentele de identificare a acestuia: carte de identitate, certificat de înmatriculare etc. sau, în lipsă, anul de fabricaţie de pe placa de origine a vehiculului; b) parcursul în kilometri realizat de vehiculul respectiv de la data introducerii lui în exploatare de nou şi până la data producerii evenimentului asigurat. Pentru stabilirea coeficientului de uzură a vehiculului avariat se caută în tabelul coeficienţilor de uzură linia corespunzătoare vechimii în exploatare, în ani, şi coloana corespunzătoare stării de întreţinere medie, la intersecţia cărora se va găsi coeficientul de uzură respectiv. Coeficienţii de uzură sunt determinaţi pentru un parcurs mediu anual de: — 15000 km pentru vehicule cu masa totala maximă autorizată de până la 3,5 t şi pentru cele al căror număr de locuri pe scaune nu este mai mare de 9; — 20000 km pentru vehicule cu masa totală maximă autorizată mai mare de 3,5 t şi pentru cele al căror număr de loeuri pe scaune este mai mare de 9. În cazul în care există diferenţe între parcursul real şi cel rezultat utilizându-se media anuală, ooeficientul corespunzător stării de întreţinere medie se va corecta cu 0,5% pentru fiecare 1000 km, fără a se putea depăşi coeficienţii corespunzători stărilor de întreţinere bună sau satisfăcătoare. Corecţia se face prin adunare, dacă parcursul real este mai mare decât parcursurile medii sau prin scădere, dacă parcursul real este mai mic. Pentru vehiculele la care nu se cunoaşte parcursul în km realizat până la data producerii evenimentului asigurat sau acesta nu este în concordanţă cu starea tehnică a vehiculului respectiv, coeficientul de uzură a vehiculului avariat se stabileşte în funcţie de vechimea în exploatare şi de starea de întreţinere a acestuia, prevăzute în tabelele coeficienţilor de uzură. 46
Starea de întreţinere a unui vehicul se clasifică în: bună, medie şi satisfăcătoare. Stabilirea stării de întreţinere a vehiculului se face potrivit stării acestuia dinainte de produeerea evenimentului asigurat, pe baza criteriilor de mai jos: a) stare de întreţinere bună - vehiculul prezintă: integritatea elementelor caroseriei, barelor de protecţie şi capacelor de roţi; vopseaua intactă, fără exfolieri sau urme aparente de rugină a tablei; tapiţeria fără pete, urme de uzură prematură sau rupturi; cauciucuri uzate uniform, fără să prezinte uzuri accentuate pe flancuri, ca urmare a unui reglaj necorespunzător al direcţiei; motorul lasă scurgeri de ulei pe părţile laterale sau pe capotajele interioare ale spaţiului afeetat acestuia; b) stare de întreţinere medie - vehiculul prezintă: deformări ale caroseriei, barelor de protecţie sau capacelor de roţi până la 10 dm2, însumat pe întreaga suprafaţă exterioară; degradări ale vopselei în ceea ce priveşte luciul, cu urme de rugină aparentă pe o suprafaţă totală până la 10 dm2, cu exfolieri pe o suprafaţă totală până la 1 cm2; pete pe tapiţeria seaunelor; e) stare de întreţinere satisfăcătoare - vehiculul prezintă: deformări ale caroseriei, barelor de protecţie şi capacelor de roţi mai mari de 10 dm2, însumat pe întreaga suprafaţă exterioară: degradări ale vopselei, pierderea totală a uleiului, cu exfolieri pe o suprafaţă totală mai mare de 1 cm2, cu urme pronunţate de rugină aparentă şi zgârieturi; tapiţeria deteriorată şi murdară; cauciucurile uzate neuniform, cu accentuări pe unul dintre flancuri, ca urmare a unui reglaj necorespunzător al direcţiei; motorul cu urme de ulei pe părţile superioare şi laterale ca urmare a scurgerilor la capacul distribuţiei, al chiulasei sau pe lângă garniturile de etanşare; joc mare la volanul direcţiei. Cunoscându-se data introducerii în exploatare de nou şi starea sa de întreţinere justificată tehnic, pentru stabilirea coeficientului de uzură a vehiculului avariat se caută în tabelul coeficienţilor de uzură linia orizontală corespunzătoare vechimii în exploatare, în ani, a acestuia şi se stabileşte un coeficient de uzură cuprins între cei corespunzători stării de întreţinere bună şi satisfăcătoare. Pentru vehiculele care aveau executate, înainte de data producerii evenimentului asigurat, reparaţii curente, inclusiv înlocuiri ale părţilor componente sau ale pieselor originale, stabilirea coeficientului de uzură se face pe baza relaţiei indicatorilor: Ur = coeficientul de uzură recalculat al vehiculului; U = coeficientul de uzură rezultat din tabelele coeficienţilor de uzură; K = coeficientul de corecţie a uzurii: A-a în care: A = valoarea de nou a vehiculului avariat; a = costul total al reparaţiilor curente, inclusiv al înlocuirilor de părţi componente sau de piese originale executate înainte de data producerii evenimentului asigurat, exclusiv cele efectuate ca urmare a unor accidente ori a unor defecte de fabricaţie, pentru menţinerea sau îmbunătăţirea stării tehnice corespunzătoare a vehiculului, în baza documentaţiilor privind costul efectiv al acestora. 47
Nu se pot lua în calcul coeficienţi de uzură (U) inferiori coeficienţilor minimali sau superiori celor maximali, pentru vechimea în exploatare, parcursul realizat şi starea de întreţinere a vehiculului avariat, prevăzuţi în tabelele coeficienţilor de uzură nr. 1 şi 2. Tabelul coeficienţilor de uzură nr. 1 Pentru autovehicule a căror masă totală maximă autorizată nu depăşeşte 3,5 t şi pentru cele al căror număr de locuri pe scaune nu este mai mare de 9. Ani 1 2 3 4 5 6 7 S 9 10 11 12 13 14 15 pes te 15
Coeficient de uzură (%) Stare de Stare de Întreţinere întreţinere bună satisfăcătoare 4 12 15 28 24 37 32 45 41 52 48 58 53 65 58 70 61 73 63 75 65 77 67 79 69 81 71 83 73 85 73 85
Tabelul coeficienţilor de uzură nr. 2 Pentru autovehicule a căror masă totală maximă autorizată depăşeşte 3,5 t pentru cele a căror număr de locuri pe scaune este mai mare de 9. Ani 1 2 3 4 5 6
Coeficient de uzură (%) Stare de Stare de întreţinere întreţinere bună satisfăcătoare 4 13 18 25 28 35 37 45 44 52 50 58 48
7 8 9 10 11 12 13 14 15 pes te 15
55 60 65 67 69 71 73 75 77 77
64 68 71 74 76 78 81 83 85 85
5.3. Asigurarea de răspundere a transportatorului în calitate de cărăuş, pentru mărfurile transportate cu autovehicule, numai pe teritoriul României (condiţii de asigurare) Cine se poate asigura: - societăţile ce efectuează transporturi internaţionale de mărfuri sau transporturi de mărfuri numai pe teritoriul României cu autovehiculele menţionate expres în poliţa de asigurare. Riscurile pentru care se asigură: - pierderea totală sau parţială a mărfii sau pentru avarierea acesteia, care se produce din momentul primirii mărfii la transport şi până la predarea acesteia, precum şi pentru depăşirea termenului de livrare; - pagubele produse mărfurilor transportate ca urmare a unor defecţiuni tehnice ale autovehiculului sau ca urmare a vinovăţiei persoanelor de la care transportatorul a închiriat autovehiculul. La asigurarea facultativă a bunurilor pe timpul transportului terestru, societatea de asigurări nu acordă despăgubiri în următoarele situaţii: - pagubele au survenit ca urmare a alterării bunurilor asigurate; - pagubele au fost provocate de insecte şi rozătoare; - pagubele s-au produs ca urmare a conservării necorespunzătoare de către asigurat a bunurilor transportate; - pagubele au survenit din cauza însuşirilor proprii naturi a bunurilor transportate. Despăgubirile primite: În caz de pagubă totală: - la bunuri a căror cantitate se exprimă în kg, litri, bucăţi, metri liniari, pătraţi sau cubi, valoarea la data producerii evenimentului asigurat a părţii din cantitatea totală care a fost distrusă în întregime; - la celelalte bunuri, valoarea la data producerii evenimentului asigurat a bunurilor distruse, din care se scade, cu acordul asiguratului, valoarea la aceeaşi dată a resturilor ce se mai pot întrebuinţa sau valorifica. Ȋ n caz de pagubă parţială. 49
- la bunuri a căror cantitate se exprimă în kg, litri, bucăţi, metri liniari, pătraţi
sau cubi, valoarea la data producerii evenimentului asigurat a pierderii de calitate (deprecierii) a acelei părţi din cantitatea totală care a rămas după pagubă şi care diminuează valoarea bunurilor respective. Gradul de depreciere se stabileşte în procente, pe baza examinării bunurilor avariate; - la celelalte bunuri, costul reparaţiilor părţilor componente sau pieselor avariate ori costul de înlocuire sau de recondiţionare al acestora, din care se scade, cu acordul asiguratului, valoarea la data producerii evenimentului asigurat a resturilor ce se mai pot întrebuinţa sau valorifica. VI.ASIGURĂRILE DE RISCURI FINANCIARE 6.1. Generalităţi De cele mai multe ori, activitatea comercială este supusă unor riscuri variate. Sunt de notorietate cazurile în care, în fiecare an, zeci sau sute de mii de companii din toată lumea dau faliment rămânând cu mari datorii faţă de parteneri. Nu de puţine ori motivul îl reprezintă insolvabilitatea cumpărătorilor lor, fapt care face imposibilă recuperarea sumelor respective şi, prin urmare, seria problemelor continuă şi se revarsă şi asupra altora. Sunt cazuri în care comercianţii încheie şi derulează tranzacţia comerciale fără să se protejeze în faţa acestui pericol real: de a nu încasa de la cumpărători contravaloarea mărfii vândute sau a serviciilor prestate. în perioada actuală în care mai mult decât oricând vorbind despre pieţele internaţionale, ne referim la „pieţe globale", incertitudinea capătă noi valenţe şi forme de manifestare. în mediul de afaceri puternic concurenţial, succesul este în mare măsură condiţionat de solvabilitatea clienţilor, mai ales în perioadele de recesiune. Dacă în trecut se putea vorbi de afaceri iniţiate sau derulate pe banii proprii, astăzi acest lucru este de neconceput. În lumea modernă s-a trecut de la sloganul „cumpără acum şi plăteşte acum" la „cumpără acum şi plăteşte mai târziu", de asemenea, s-a trecut de la sloganul „nu cumpăra până nu îţi permiţi" la „cumpără acum dacă crezi că poţi plăti în viitor". Astfel obţinerea unor venituri în viitor contează mai mult decât siguranţa financiară prezentă. Persoanele fizice, companiile şi chiar ţările apelează la credite derulând tranzacţii sau investiţii folosind credite, fapt ce explică în mare măsură dezvoltarea economică însăşi. Deşi creditul înseamnă în primul rând încredere, este totuşi necesară o protecţie a creditorilor pentru riscul de a nu recupera sumele date cu împrumut. Aceasta se face printr-o formă de asigurare a pierderilor financiare. Asigurările legate de activitatea comercială influenţată de conjunctura economică şi de posibilitatea cumpărătorului de a-şi achita obligaţiile de plată la scadenţă sunt cunoscute sub denumirea de asigurare a riscurilor financiare şi politice. Denumirea provine de la faptul că sunt acoperite pierderile de bani şi nu daunele materiale sau răspunderea. Datorită caracteristicilor riscurilor şi metodelor specifice de evaluare, aceste tipuri de asigurări nu fac parte de obicei din obiectul de activitate al societăţii de asigurare obişnuite, ci sunt practicate de societăţi specializate pe acest segment de piaţă. 50
La baza dezvoltării asigurărilor de riscuri financiare se situează amplificarea schimburilor economice interne şi internaţionale, multe dintre acestea fiind întemeiate pe sistemul de credite. Ȋn mod firesc, intensificarea raporturilor de creditare a condus la necesitatea găsirii unei măsuri de protecţie a creditorilor, împotriva eventualelor pierderi pe care le-ar putea suferi, în urma neîndeplinirii obligaţiilor contractuale de către debitori. În general, asigurarea riscurilor financiare cuprinde: asigurarea de credite (interne, externe), asigurarea ratelor de credit şi a creditelor de investiţii; asigurarea de cauţiune şi asigurarea de fidelitate (ultimele două fiind asigurări de garanţie). Serviciile majore oferite de o poliţă de asigurare a creditelor se referă la: prevenirea riscurilor, acoperirea creditelor nerambursate, suportarea pierderilor generate de producerea riscului. Asigurarea financiară reprezintă o formă relativ nouă de asigurare apărută ca o consecinţă a procesului de îngustare a distincţiei dintre instituţiile financiare şi cele de asigurări. Este un concept nou prin care asiguratul elimină riscurile de pierderi financiare ce pot să apară în activitatea sa, transferândule unui asigurător. Creditul comercial reprezintă atât valoarea transferată cumpărătorului de către un vânzător pe încredere, cât şi intervalul de timp de dinainte de rambursarea de către cumpărător a valorii sub forma plăţii. Asigurările financiare sunt diferite de garanţiile bancare. Prin asigurarea financiară se preiau riscurile numai în anumite condiţii, în timp ce garanţiile bancare implică asumarea necondiţionată a tuturor obligaţiilor. Riscurile asigurabile pot fi grupate în două categorii: 1) Riscul comercial, care este legat de situaţia financiară a cumpărătorului şi se referă la neplata datorată: - imposibilităţii temporare sau definitive a cumpărătorului de a plăti bunurile cumpărate sau serviciile prestate; - refuzului cumpărătorului de a accepta mărfurile contractate din motive independente de vânzător; -insolvabilităţii cumpărătorului, determinată îndeosebi de faliment, 2) Riscul politic, care intervine numai la asigurarea creditelor de export, poate fi determinat, în principal, de „elemente subiective" existente în ţara importatorului. Prin producerea unuia dintre riscurile aferente ţării respective, întreaga relaţie contractuală dintre parteneri poate fi deteriorată. Riscurile politice constau în: a) dificultăţi şi întârzieri (mai mari de un anumit număr de zile, de regulă 180) în procesul de transfer al bunurilor din ţara cumpărătorului, ca urmare a unui moratoriu general, privitor la datoria externă, declarat de guvernul din ţara cumpărătorului sau de guvernul unei terţe ţări, prin intermediul căreia se efectuează plata; b) imposibilitatea transferului sumelor respective din ţara importatorului în ţara exportatorului ca urmare a unor acţiuni guvernamentale din ţara respectivă (a cumpărătorului) ce implică îndeplinirea contractului de export sau determină întârzieri în transferul banilor; 51
c) introducerea unor reglementări privind licenţele de export sau import în ţara
cumpărătorului, retragerea sau nereînnoirea licenţei de export sau impunerea unor restricţii comerciale, după data intrării în risc; d) război, război civil şi alte evenimente similare, în afara ţării exportatorului, ce fac imposibilă îndeplinirea contractului de export, dacă paguba nu este asigurabilă ca risc comercial; e) riscurile privind cumpărătorii publici (prin cumpărători publici se înţeleg acele entităţi ce nu pot fi declarate în faliment); f) pierderile rezultând din imposibilitatea de a institui proceduri legale în ţara cumpărătorului din cauza lipsei sau proastei funcţionări a sistemului legal din acea ţară. Asigurarea riscurilor politice se referă la acoperirea de care dispun societăţile comerciale dintr-o ţară pentru susţinerea activităţilor lor de export, contractare şi investiţii în străinătate. Riscurile politice sunt diferite de riscurile de credit, prin faptul că deşi ambele sunt riscuri financiare, riscurile politice implică intervenţia unui cumpărător public sau a unei puteri politice din statul cumpărătorului (în general guvernul), în timp ce riscurile de credit exclud aceste intervenţii, cauzele insolvabilităţii fiind pur comerciale. Asigurarea riscurilor politice este specifică numai pentru creditele de export şi include numai riscurile pure la care sunt expuşi exportatorii sau investitorii în străinătate (confiscare, expropiere, naţionalizare). Se asigură în mod frecvent unele evenimente cu caracter special, care pot fi afectate de situaţia politică a altei ţări, precum: rezilierea inaugurării unor expoziţii, forţă majoră şi altele. Această formă de asigurare cunoaşte o dezvoltare puternică în ultimele decenii ca urmare a complexităţii activităţii economice, a comerţului şi investiţiilor internaţionale, modificării reglementărilor naţionale, instabilităţii climatului politic general. De aceea, riscul politic este mult mai dificil de evaluat şi cunoaşte diferenţe foarte mari de la o ţară la alta. Acest lucru este determinat şi de lipsa unor statistici în domeniu, de modificările rapide de la o perioadă la alta într-o singură ţară, precum şi de varietatea sistemelor sociale sau politice. Toate acestea, alături de complexitatea evaluării riscului şi relativa noutate pe piaţa asigurărilor duc la un nivel relativ ridicat al primelor de asigurare cu aceleaşi mari diferenţe de la o ţară la alta. În general, asigurarea riscurilor politice oferă protecţie împotriva următoarelor evenimente: - neplata la termen a sumelor datorate de către debitorii publici; - refuzul admiterii pe teritoriul ţării a anumitor produse; - impunerea de restricţii la import. 6.2. Asigurările de credite 6.2.1. Caracteristici În cadrul asigurărilor financiare, asigurarea de credit reprezintă o caracteristică a lumii afacerilor contemporane, având rolul de a proteja comercianţii şi producătorii
52
faţă de riscul de neplată a celor ce cumpără sau închiriază bunuri, sau sunt beneficiari ai unor credite avantajoase. Asigurarea de credit a apărut ca o necesitate a faptului că marea majoritate a contractelor de comerţ se încheie în condiţiile în care plata se face după livrarea bunurilor. Asigurarea de credit înlătură temerea vânzătorului, la vânzarea pe credit, cu privire la neplata de către cumpărător a contravalorii mărfurilor. Astfel, ea oferă protecţie pentru riscul de neplată apărut, fie ca urmare a falimentului cumpărătorului, fie, în cazul exportului, din cauza situaţiei din ţara importatorului (război, naţionalizare etc.). Asigurarea de credit, fiind o formă de protecţie directă a vânzătorilor faţă de riscul de neîncasare, este în acelaşi timp o garanţie faţă de bancă, oferind astfel posibilitatea de acces la finanţare, Asigurarea de credit se poate face pe un singur credit sau pe cifra de afaceri. Asigurarea de credite elimină într-o măsură substanţială riscul de pierdere financiară, mai ales atunci când este vorba de tranzacţii de valori mari sau numărul partenerilor de afaceri este relativ redus; acest lucru poate determina apariţia unei situaţii dificile în cazul în care unul sau mai mulţi debitori nu îşi achită obligaţiile de plată. Totuşi, nu întotdeauna asigurările de credite sunt profitabile, în special în situaţia în care creditele individuale sunt reduse, iar riscurile sunt dispersate pe o cifră de afaceri mare. Asigurarea de credit este o asigurare de indemnizare, deoarece presupune despăgubirea plătită asiguratului pentru pierderea suferită ca urmare a insolvabilităţii sau incapacităţii de plată a clientului asiguratului şi nu producerea unui eveniment „fizic" cum este cazul celorlalte asigurări. De aceea este vorba de o asigurare pecuniară, de pierdere financiară şi nu materială. Deosebirile dintre asigurarea obişnuită, de despăgubire şi asigurarea de credit provin din natura riscului şi a părţilor interesate şi anume: - în asigurarea de credit sunt implicate trei părţi, fiecare fiind conştientă de existenţa celorlalte; - răspunderea privind rambursarea creditului revine debitorului, iar răspunderea garantului (asigurătorului) este pe planul doi, fiind răspunzător numai dacă primul nu-şi îndeplineşte obligaţia de plată din motive incluse în contractul de asigurare. Asigurătorul nu are niciun interes în contract, decât cel de garant pentru cumpărător, după cum rezultă din schema următoare: Asigurat (credit or)
Cumpărător Contract de vânzarecumpărare (debitor)
53
Asigurator Ca o variantă a asigurării de credite, s-a dezvoltat asigurarea ratelor de credite care se utilizează în prezent pentru creditele care se rambursează în plăţi eşalonate pe o perioadă determinată. Acest tip de asigurare presupune o participare a asiguratului de aproximativ 25% din valoarea creditului. Asiguratul este vânzătorul pe credit, respectiv producătorul sau comerciantul. Ȋn general se încheie asigurarea pe cifra de afaceri a asiguratului pentru a evita ca acesta să asigure mai multe credite, peste posibilităţile sale financiare. Asigurarea creditelor pentru investiţii presupune asigurarea contului de debitori pe termen mediu şi lung, practicându-se „asigurarea prin contract de asigurare general pe cifra de afaceri pe credit". Aceasta însă, nu exclude încheierea unor contracte individuale. Ea se foloseşte pentru exportul de bunuri de investiţii, împrumuturi etc., în paralel cu asigurarea în tranzacţiile de leasing. În concluzie, scopul asigurărilor de credite este acela de a oferi protecţie în cazul pierderilor financiare rezultate din neplată, din incapacitatea de plată sau din insolvabilitatea cumpărătorilor care au achiziţionat bunuri pe credit sau din insolvabilitatea beneficiarilor de credit. Astfel, prin poliţele de asigurări de credite sunt protejate încasările din activitatea comercială, prin transferarea riscurilor de neîncasare asupra asigurătorului. Ȋn consecinţă, se poate mări astfel cifra de afaceri. Fiind considerată o asigurare de lux, asigurarea creditelor este caracteristică economiilor de piaţă cu un sistem de credite stabil şi bine dezvoltat. De aceea, cele mai multe asigurări de credite se practică în ţări dezvoltate. Aceasta, deoarece, cu cât sunt implicate riscuri mai mari, în comerţul cu alte ţări, cu atât ele se asigură la nivel guvernamental, prin organisme special constituite. Ȋn unele ţări aceste organisme apar ca agenţii guvernamentale, iar în altele sunt companii de asigurare (de stat sau private), dar care colaborează îndeaproape cu autorităţile guvernamentale. Companiile de asigurări menţionate anterior au de regulă o activitate preponderentă de asigurare, la care se adaugă garantarea, în numele guvernului ţării respective, a unor credite promovând astfel, exportul comercianţilor naţionali. Necesitatea existenţei acestui tip de poliţă poate fi considerată ca o măsură de management a riscului, întrucât se previne repetarea unor situaţii asemănătoare, altor asiguraţi pentru aceeaşi clienţi. Este important de remarcat că, indiferent de dimensiunea riscurilor, se disting trei cerinţe pentru asiguraţi: - prevenirea, prin colectarea şi interpretarea informaţiilor despre clienţi, în vederea minimizării riscului de neplată; - colectarea datoriilor, respectiv abilitatea de a recupera debitele oriunde în lume, indiferent de deosebirile privind limba, cultura sau sistemul legislativ; -asigurarea, respectiv plata despăgubirii în caz de neplată a debitorului asiguratului. 54
6.2.2. Trăsăturile definitorii contractului de asigurare de credite Perioada de creditare reprezintă intervalul de timp dintre livrarea de bunuri sau prestarea de servicii şi momentul plăţii. Răspunderea asigurătorului începe în general de la data intrării în vigoare a contractului dintre asigurat şi cumpărător şi expiră la rambursarea integrală a creditului, la apariţia unei daune sau dacă asiguratul nu-şi îndeplineşte obligaţiile asumate prin contractul de asigurare. Este necesară definirea unor termeni cu care se operează în cazul creditelor de export. Perioada de prelivrare: intervalul cuprins între momentul livrării produselor şi primirii plăţii de către asigurat. Limita de credit reprezintă limita sumelor neachitate de către debitor şi asigurate într-un anumit moment. Livrările care depăşesc această limită stabilită în contractul de asigurare sunt excluse de la acoperire. Procentul asigurării reprezintă partea din risc preluată de asigurător conform prevederilor contractului de asigurare, pe baza căreia se face şi despăgubirea calculată din pierderea suferită de asigurat. Contractul este valabil pe perioada stabilită, în funcţie de obiectul tranzacţiei comerciale, livrare de mărfuri sau prestare de servicii. Momentul intrării în risc poate fi: în cazul asigurării creanţelor rezultate din livrări de bunuri la data care, potrivit prevederilor eontraetului de livrare, s-a efectuat prima livrare şi drepturile de proprietate s-au transferat de la vânzător la cumpărătorul extern; în cazul asigurării creanţelor rezultate din prestări de servicii, la data care a început prestarea, conform contractului de prestări de servicii. Evaluarea riscului de neplată se face pe baza analizei unei game variate de informaţii legate de mediul de afaceri şi de cumpărător, cum ar fi: istoricul firmei, solvabilitatea, bonitatea sa, situaţia financiară, informaţii privind relaţiile de afaceri cu diverşi parteneri, gradul de control al creditorului, procedurile de credit ale vânzătorului şi altele. Pe baza acestora se va decide acceptarea sau respingerea riscului, a limitelor de credit pentru care se acordă acoperire, a riscurilor asigurate şi a celor excluse, şi a franşizei. Evaluarea riscului este mai complexă decât în cazul altor tipuri de asigurări datorită varietăţii elementelor ce se au în vedere şi particularităţilor riscului. Se analizează activitatea cumpărătorului, a calităţii, profesionalismului şi competenţei managementului acestuia. Rolul său în ramura din care face parte, poziţia pe piaţă şi performanţele, relaţiile cu furnizorii, beneficiarii, băncile, experienţa anterioară în domeniul creditului, preponderent al rambursării creditelor integral şi la termenele scadente, capacitatea de plată, urmărirea îndeaproape a scopului pentru care se acordă creditul, achiziţionarea de active noi, investiţii şi dacă toate acestea sunt în concordanţă cu situaţia sa financiară, determinând capacitatea societăţii şi toate caracteristicile necesare pentru încadrarea într-un anumit tip de debitor. Analiza financiară completează imaginea despre cumpărător şi se bazează pe bilanţ, situaţia contului de profit şi pierdere, sursele şi utilizarea numeralului (fluxul de numerar - cash flow).
55
Expirarea răspunderii asigurătorului poate avea loc în condiţiile normale de încetare a răspunderii: - la data ultimei scadenţe a creditului acordat, dacă el a fost rambursat integral; - în cazul nerambursării creditului acordat, ca urmare a unei cauze excluse din contractul de asigurare (forţă majoră); - odată cu plata despăgubirii de către asigurător; - în cazul neplăţii prelungite, la expirarea perioadei de aşteptare (la creditele pe termen scurt - 180 zile) sau odată cu plata despăgubirii de către asigurător; - în cazul denunţării sau rezilierii contractului de asigurare. Nivelul sumei asigurate reprezintă cel mult valoarea livrării de bunuri sau a prestării de servicii la care, la cererea asiguratului, se pot include şi dobânzile aferente creditului acordat. Franşiza, respectiv partea din despăgubire care se suportă de asigurat, în cazul acestor asigurări, poate avea valori cuprinse între 10-50%, în funcţie de aceleaşi elemente care stau la baza evaluării riscului: bonitatea şi solvabilitatea cumpărătorului, ramura economică, ţara în care se face exportul, durata contractului şi altele. Acest lucru este fundamentat pe două argumente: pe de o parte se elimină posibilitatea de a asigura profitul (asigurătorul răspunde numai pentru sumele facturate de asigurat cumpărătorului) şi pe de altă parte, asigurătorii vor ca interesul asiguratului, în recuperarea bunurilor, să fie cât mai mare prin participarea la acoperirea pierderii. Nivelul cotelor de primă este diferenţiat, fiind determinat în mod individual, în funcţie de ramura economică a debitorului şi a vânzătorului, pe structura clienţilor asiguratului, de termenele de plată. Prima de asigurare se calculează pe baza cifrei de afaceri sau în funcţie de nivelul creditelor neachitate lunar, avându-se în vedere şi ţara cumpărătorului, perioada, ramura economică. Ea se achită, de regulă, anticipat, dar pentru asigurările încheiate pe o durată ce depăşeşte un an se poate plăti şi eşalonat, în rate trimestriale, semestriale sau anuale, plătibile la începutul perioadei. Dacă asiguratul acordă debitorului extern un termen de rambursare a creditului sau a unei rate exigibile, asigurătorul poate accepta prelungirea perioadei de asigurare, în schimbul unei prime suplimentare pentru perioada solicitată. În perioada dinaintea încheierii contractului, obligaţiile asiguratului sunt legate de furnizarea tuturor informaţiilor necesare pentru evaluarea corectă a riscului, înainte de încheierea contractului de livrare de bunuri sau de prestare de servicii, el trebuie să obţină şi să furnizeze asigurătorului toate datele necesare şi cunoscute referitoare la solvabilitatea, bonitatea cumpărătorilor. Pe durata asigurării, asiguratul este obligat să-l informeze pe asigurător imediat ce are cunoştinţă despre situaţia de insolvabilitate a debitorului sau despre iminenţa acesteia şi în acelaşi timp să adopte toate măsurile posibile pentru încasarea datoriilor de la cumpărător sau pentru reducerea pe cât posibil a pagubei. După producerea pierderii, el este obligat să pună la dispoziţia asigurătorului toate documentele pe care le posedă pentru dovedirea stării de insolvabilitate a debitorului, precum şi pentru diminuarea pierderii. 56
6.2.3. Încheierea contractului de asigurare de credit Contractul de asigurare se încheie pe baza declaraţiei de asigurare, completată şi semnată de asigurat, care reprezintă şi o dovadă a exactităţii datelor, precum şi a informării asupra tuturor acestora considerate necesare pentru evaluarea riscului. Declaraţia conţine informaţii referitoare la vânzător sau prestator (asigurat), cumpărător (debitor), precum şi unele date privind contractul comercial, cum ar fi: - denumirea şi adresa completă a asiguratului şi a cumpărătorului; - perioada şi termenul de executare a contractului de livrare de bunuri sau
prestare de servicii; - valoarea, condiţiile şi termenele de rambursare a creditului; - modul de garantare a creditului; - date referitoare la bonitatea şi solvabilitatea debitorului;
-modul de calcul al dobânzii şi creditul acordat, dacă se solicită includerea acesteia în asigurare; -orice alte informaţii relevante pentru evaluarea corectă a riscului. Pe baza analizării acestor date, asigurătorul decide suma asigurată, riscurile pentru care este dispus să acorde protecţie, nivelul franşizei şi al primei de asigurare. 6.2.4. Constatarea, stabilirea pierderilor şi plata despăgubirilor la asigurarea de credit Prin procesul de constatare a pagubelor, stabilire şi plată a despăgubirilor care se fac de către asigurător sau împuterniciţii acestuia, asiguratul va trebui să prezinte toate actele şi documentele doveditoare ale insolvabilităţii debitorului şi cuantumul creditului neachitat şi va colabora cu asigurătorul pentru recuperarea pagubei. În comparaţie cu celelalte tipuri de asigurări, în asigurarea de credite, pentru stabilirea despăgubirilor, se scad din creditul asigurat dar nerambursat, următoarele sume: - plăţile pe care cumpărătorul le-a făcut până la declanşarea insolvabilităţii, inclusiv cele neprimite încă de asigurat, dar a căror încasare este posibilă; - plăţile în contul datoriei, efectuate în alt mod decât cel prevăzut în contractul de vânzare de bunuri sau prestare de servicii, depunerile în cont în ţara cumpărătorului, neîncasate de asigurat, dar a căror încasare este posibilă; - sumele obţinute din vânzarea bunurilor care fac obiectul vânzării pe credit sau cele obţinute prin valorificarea sau gajarea acestor bunuri sau prin încasarea unor cambii ori despăgubiri de asigurări, după scăderea datoriilor; - bonificaţiile, reducerile şi serviciile care pot fi incluse în contul acoperirii creanţei; - sumele obţinute din realizarea drepturilor de orice fel (garanţii, cauţiuni etc); - franşiza; -primele de asigurare datorate până la sfârşitul perioadei de asigurare şi neachitate până în momentul solicitării şi încasării despăgubirii.
57
În limitele despăgubirii plătite, asigurătorul se subrogă în toate drepturile asiguratului contra celor răspunzători de producerea pagubei pentru a încerca recuperarea parţială sau integrală a sumelor plătite asiguratului, având şi dreptul de regres asupra celor vinovaţi de producerea pagubei. Plata despăgubirii se efectuează pe baza documentelor stabilite în contractul de asigurare şi a celor solicitate de asigurător, conform prevederilor legale şi uzanţelor în vigoare din ţara debitorului, a insolvabilităţii acestuia sau neplăţii din motive comerciale. Despăgubirile se plătesc după: - expirarea perioadei de aşteptare; - dovedirea neplăţii prelungite; - expirarea procedurii falimentului; - începerea acţiunii de înţelegere extrajudiciară între toţi creditorii; - deschiderea acţiunii judiciare pentru înţelegere; - executarea silită în scopul încasării creanţelor, fără a se fi realizat încasarea; -încheierea de către debitor a unei înţelegeri cu toţi creditorii în faţa unei acţiuni judiciare; -intrarea sub incidenţa prevederilor referitoare la instituţii mari. Nivelul despăgubirii va fi calculat pentru întreaga sumă neîncasată afectată de insolvabilitate din care se deduc sumele prezentate anterior. În concluzie, scopul asigurărilor de credite este acela de a oferi protecţie în cazul pierderilor financiare rezultate din neplata, incapacitatea de plată sau insolvabilitatea cumpărătorilor care au achiziţionat bunuri pe credit sau din insolvabilitatea beneficiarilor de credit. Astfel, prin poliţele de asigurări de credite sunt protejate încasările din activitatea comercială, prin transferarea riscurilor de neîncasare asupra asigurătorului. în consecinţă, se poate mări astfel, cifra de afaceri. Fiind considerată o asigurare de lux, asigurarea creditelor este caracteristică economiilor de piaţă cu un sistem de credite stabil şi bine dezvoltat. De aceea, cele mai multe asigurări rde credite se practică în ţări dezvoltate. Aceasta, deoarece, cu cât sunt implicate riscuri mai mari, în comerţul cu alte ţâri, cu atât ele se asigură la nivel guvernamental, prin organisme special constituite. în unele ţări aceste organisme apar ca agenţii guvernamentale, iar în altele sunt companii de asigurare (de stat sau private), dar care colaborează îndeaproape cu autorităţile guvernamentale. Companiile de asigurări, menţionate anterior, au de regulă o activitate preponderentă de asigurare, la care se adaugă garantarea, în numele guvernului ţării respective, a unor credite, promovând astfel, exportul comercianţilor naţionali. Deşi asigurările împotriva acestor riscuri sunt disponibile pe pieţele naţionale şi internaţionale de asigurări, numai un număr relativ redus de comercianţi apelează la ele în întreaga lume. 6.2.5. Asigurarea creditelor interne Asigurarea creditelor interne reprezintă un instrument financiar ce protejează creditorul. Astfel, asiguratul se protejează împotriva riscurilor de neplată prelungită de către cumpărător sau a insolvabilităţii acestuia pe durata cuprinsă între producţie şi distribuţie, de regulă, înainte de vânzarea finală către consumator. 58
Pot exista mai multe tipuri de contracte: - pentru o singură tranzacţie; - pentru o anumită durată, pe baza cifrei de afaceri - administrarea acestor asigurări este costisitoare şi necesită un volum mare de muncă, de aceea se foloseşte pentru tranzacţii de valori mari; - pentru un număr limitat de tranzacţii; - pentru unul sau mai mulţi cumpărători, asiguratul având libertatea de a decide asupra acestora. Ea se încheie pe o perioadă determinată (12 luni); - pe cifra de afaceri pe credit - este cea mai utilizată întrucât asigură toate afacerile vânzătorului cu unul sau mai mulţi cumpărători, pe o durată determinată; - pentru mai multe conturi ale unui asigurat, atunci când acoperirea este limitată la acei clienţi care depăşesc un anumit nivel determinat al datoriilor şi a căror neplată prelungită va avea un impact mare asupra disponibilităţilor în contul de numerar al asiguratului. Aceste tipuri de asigurări presupun costuri reduse de administrare; asigurătorul poate evita antiselecţia deoarece clienţii vor solicita asigurări pentru toate contractele pe credit, nu numai pentru cele cu un risc mare şi va exista posibilitatea de verificare a solvabilităţii şi bonităţii clienţilor săi prin intermediul evaluărilor riscului şi al asigurătorului. 6.2.6. Asigurarea creditelor de export Spre deosebire de situaţia întâlnită la asigurarea creditelor interne, în cazul exporturilor pe credit, importatorul asiguratului îşi desfăşoară activitatea într-o altă ţară, motiv pentru care evaluarea riscului trebuie să aibă în vedere mai mulţi factori exteriori cumpărătorului, respectiv factori legaţi de ţara sa. Acest lucru se referă la riscul de ţară, care se evaluează printr-o analiză a factorilor economici şi a celor politici, la care adaugă reglementările legale, factorii de risc, uzanţele ţării cumpărătorului. Această analiză este foarte importantă pentru că, deşi scopul asigurării de credit este identic pentru comercianţii din orice ţară, definirea insolvabilităţii, a poliţelor de asigurare şi a procedurilor necesare plăţilor sumelor asigurate pot fi diferite de la o ţară la alta. La asigurarea creditelor de export, riscurile asigurabile sunt cele rezultate din vânzarea bunurilor sau prestarea de servicii pe credit, în afara ţării. Un risc care poate afecta situaţia financiară a asiguratului îl reprezintă neplata prelungită. Aceasta intervine atunci când debitorul sau garantul nu a plătit partea din datorie o anumită perioadă convenită, de regulă 6 luni de la scadenţa stabilită prin contract. în general, riscurile incluse şi cele excluse, rămân la latitudinea asigurătorului. în principiu, asigurătorul nu acordă despăgubiri pentru: - reclamaţii privind livrările de bunuri sau prestări de servicii necorespunzătoare; - amenzi de orice fel; - pierderi rezultate din diferenţe de curs valutar; -pierderi survenite ca urmare a evenimentelor politice, tulburărilor sociale, actelor de sabotaj sau a altor evenimente asemănătoare; -pierderi intervenite ca urmare a unor calamităţi naturale. 59
La asigurarea creditelor de export, poliţa cea mai frecvent folosită este poliţa generală pe cifra de afaceri şi se referă la importatorii care cumpără pe credit. Cu privire la asigurarea exportului pe credit, pe termen scurt, menţionăm că aceasta se efectuează pe o perioadă determinată de maximum un an. Asigurarea are în vedere îndeosebi riscuri comerciale de genul: insolvabilitatea cumpărătorului, incapacitatea de plată pe un anumit timp şi refuzul mărfurilor importate. La exportul pe termen mediu şi lung, obiectul asigurării îl reprezintă exportul de bunuri de capital de valori mari, care se livrează eşalonat şi care implică plăţi în tranşe pe perioade îndelungate de timp, ce pot fi cuprinse între 5, 10 sau chiar 20 de ani. Asigurarea oferă protecţie pentru riscul de neplată din cauze comerciale sau politice. Pot beneficia de acoperire băncile sau instituţiile financiare care creditează operaţiuni comerciale. Despăgubirea va cuprinde şi dobânda la creditul acordat debitorului. Dacă avem în vedere riscurile politice, asigurarea creditelor de export vizează îndeosebi protecţia oferită împotriva următoarelor evenimente: - impunerea de restricţii la import; - refuzul admiterii pe teritoriul ţării a anumitor produse; - neplata la termen a sumelor datorate de debitorii publici, în categoria riscurilor valutare sau economice sunt incluse: - riscul fluctuaţiei ratei dobânzii; - riscul de schimb valutar; - riscul creşterii costurilor de fabricaţie. Riscurile investiţionale mai frecvent întâlnite sunt: - riscul de devalorizare a investiţiei; - riscul de lichiditate al unei investiţii; - riscul de supraevaluare a investiţiei; - riscul dobânzilor. Nivelul primei de asigurare este stabilit în funcţie de: valoarea asigurării, perioada asigurată, natura cumpărătorului (public sau privat), ţara acestuia (riscul de ţară), modalitatea de plată şi eventuale garanţii prevăzute în contract. Odată cu încheierea poliţei de asigurare, prima se stabileşte în tranşă unică sau în tranşe periodice, după cum au convenit părţile. În ţara noastră, Banca de Export - Import a României EXIMBANK-S.A. este o instituţie specializată, prin care se derulează activităţi de susţinere a comerţului exterior românesc prin instrumente financiar-bancare şi de asigurări specifice. EXIMBANK îşi desfăşoară activitatea în nume şi pe contul statului, în calitate de agent al acestuia şi pe bază de convenţie. Nivelul primei de asigurare este diferenţiat de către EXIMBANK în funcţie de ţara cumpărătorului, statutul juridic al cumpărătorului, garanţiile disponibile etc. Contractele de asigurare se diferenţiază şi după riscurile pe care le acoperă şi care sunt diferite în funcţie de ţara cumpărătorului (importatorului). EXIMBANK utilizează diversele tipuri de contracte (poliţe) în funcţie de dimensiunea protecţiei pe care o oferă asiguratului. în condiţiile economiei de piaţă, EXIMBANK îşi desfăşoară activitatea în nume propriu şi pe cont propriu în condiţiile economiei de piaţă. 60
6.3. Asigurări de garanţii 6.3.1. Asigurările de cauţiune Asigurările de cauţiune garantează plata unor despăgubiri materiale sau îndeplinirea unor obligaţii contractuale, în condiţiile în care debitorul principal nu îşi onorează anumite obligaţii contractuale într-un anumit interval de timp. În general, asigurările de cauţiune sunt grupate în două categorii: - asigurări de cauţiune contractuale; - asigurări de cauţiune noncontractuale. Asigurările de cauţiune contractuale includ: a) garanţiile pentru licitaţii, care îl asigură pe beneficiar de faptul că cei care licitează vor încheia contractul pentru care au licitat, la preţul propus şi vor pune la dispoziţia beneficiarului garanţiile de bună execuţie a contractului şi de plată a datoriilor către subantreprenori; b) garanţiile pentru buna execuţie a contractului, care despăgubesc creditorul pentru daunele cauzate ca urmare a neîndeplinirii obligaţiilor de către debitor, conform termenilor şi condiţiilor din contractul de bază; c) garanţiile pentru efectuarea plăţilor, care se referă la plăţile pe care garantul va trebui să le efectueze unor subantreprenori sau furnizori pentru remunerarea forţei de muncă sau livrarea unor produse, în cazul în care antreprenorul principal al construcţiei refuză să efectueze aceste plăţi; d) garanţiile de restituire a avansului, ce pot fi solicitate pentru a garanta restituirea de către debitor a sumelor pe care creditorul le-a plătit sub formă de avans pentru prestarea unor servicii sau livrarea unor produse; pot fi solicitate împreună cu garanţia de livrare a produselor sau cu garanţia de bună execuţie a contractului; e) garanţiile pentru asigurarea serviciilor de întreţinere, ce pot fî solicitate în completarea proiectului de construcţie, pentru asigurarea protecţiei în cazul unei execuţii defectuoase sau al utilizării unor materiale necorespunzătoare. Asigurările de cauţiune contractuale reprezintă cea mai utilizată formă de garanţie, având însă şi cel mai mare potenţial de risc. Garanţii contractuale pentru construcţii. În domeniul construcţiilor, cauţiunea contractuală are destinaţia de a oferi protecţie beneficiarului unei lucrări, în cazul unor eventuale daune generate de antreprenori prin neîndeplinirea sau îndeplinirea necorespunzătoare a obligaţiilor contractuale. Prin acest tip de garanţie, obligaţia asumată este o obligaţie solidară, a garantului şi a antreprenorului, de a respecta obligaţiile antreprenorului, în conformitate cu termenii, condiţiile şi specificaţiile contractului, la termenul şi preţul prestabilit. în caz contrar, beneficiarul lucrării va primi despăgubiri pentru a-şi putea finaliza proiectul, însă în limita sumei asigurate de garanţie. Garanţiile contractuale pentru construcţii îi asigură pe creditori că obligaţiile contractuale vor fî îndeplinite la timp şi că vor fi plătite facturile pentru materiale şi forţă de muncă. Ȋn plus, creditorii se bazează şi pe evaluările asupra clienţilor, realizate de garant în vederea subscrierii asigurărilor de garanţii. În general, garanţiile contractuale acoperă riscul neîndeplinirii unor obligaţii ce rezultă dintr-un contract scris. De exemplu, contractele care stau la baza încheierii unei asigurări de cauţiune pot fi încheiate pentru construcţia unei clădiri, livrarea 61
corespondenţei, funcţionarea eficientă a sistemului de electricitate sau furnizarea de combustibil pentru municipalitate. Un tip de garanţie contractuală care este solicitat atât în sectorul public, cât şi în cel privat îl reprezintă garanţia de livrare a produselor sau serviciilor. Astfel, în cazul în care furnizorul nu îşi respectă obligaţiile, garantul (societatea de asigurări) îl va despăgubi pe cumpărătorul - creditor pentru dauna înregistrată. Asigurările de cauţiune noncontractuale se referă la orice altă situaţie în care se garantează îndeplinirea unor obligaţii, foarte puţine dintre acestea fiind de natură contractuală. În categoria asigurărilor de cauţiune noncontractuale sunt incluse: a) garanţiile pentru obţinerea de autorizaţii; cea mai importantă funcţie a cauţiunilor pentru autorizaţii o reprezintă protecţia oferită publicului şi organismelor guvernamentale; aceste garanţii vin în completarea reglementărilor legislative prin care este protejată sănătatea şi siguranţa publică, oferind despăgubiri în cazul abuzurilor în folosirea autorizaţiilor; de asemenea, se poate despăgubi şi neplata taxelor datorate organelor de stat sau locale de către deţinătorii autorizaţiilor; abuzurile se referă fie la executarea ilegală a unui act legal, fíe la executarea unui act ilegal; b) garanţiile judecătoreşti se împart în: - garanţii pentru părţile implicate în proces; acestea sunt solicitate părţilor implicate într-un proces şi care doresc obţinerea unor despăgubiri, în condiţiile în care legea prevede existenţa garanţiilor pentru a se putea derula procesul; aceste garanţii protejează pe deţinător împotriva unor eventuale daune suferite ca urmare a unei decizii judecătoreşti favorabile celeilalte părţi implicate în proces; în funcţie de poziţia fiecărei părţi într-un proces, garanţiile se grupează în garanţii pentru reclamant şi garanţii pentru pârât; - garanţii pentru custode; acestea sunt destinate protejării persoanelor care un interes financiar faţă de o anumită proprietate, în situaţia în care custodele acesteia produce eventuale pagube ca urmare a necinstei sau incompetenţei în administrarea bunurilor. Custodele este acea persoană de mare încredere, desemnată să administreze averea unei alte persoane care nu este în măsură să o facă. - garanţii diverse; unele dintre acestea sunt impuse prin lege, altele prin decizii ale organelor locale, iar altele sunt cerute de persoane fizice, persoane juridice asociaţii sau fundaţii. 6.3.2. Asigurările de fidelitate Reprezintă asigurarea drepturilor sau intereselor patrimoniale şi de aceea sunt încadrate în categoria asigurărilor patrimoniale. Aceste asigurări au ca scop acordarea protecţiei unei societăţi în calitate de asigurat împotriva unor prejudicii produse activelor sale ca urmare a actelor necinstite sau frauduloase ale personalului său care administrează o parte a acestora, indiferent dacă ei au acţionat singuri sau împreună cu alte persoane. Garanţia de fidelitate are ca scop compensarea unui angajator pentru pierderile cauzate de necinstea angajaţilor (casieri, vânzători etc.). Astfel, se despăgubesc sumele de bani sustrase, mărfurile distruse sau deteriorate de angajaţii asiguratului. 62
Prin această asigurare se despăgubesc numai daunele propriu-zise, nu şi pierderile de consecinţă sau costurile efectuate de asigurat pentru determinarea nivelului pierderii propriu-zise. Poliţele de asigurare se pot emite individual, pentru fiecare persoană în parte, pentru anumite posturi sau pot fi generale, adică pentru toţi angajaţii unei societăţi, de obicei cu sumele până la care se asigură fiecare dintre ei. În acest ultim caz, înlocuirea unuia dintre angajaţii incluşi în contract trebuie imediat notificată asigurătorului. Pentru încheierea asigurării, angajaţii completează cererea de asigurare, la care vor ataşa şi o cerere specială individuală, în care se solicită date personale de stare civilă, proprietăţile în posesie, salariul, locul de muncă anterior, situaţia financiară (datorii, falimente, asigurări de viaţă). Din partea angajatorului mai sunt necesare detalii privind modul de recrutare şi selecţie a personalului, referinţe folosite pentru recrutare şi verificarea acestora. Poliţele generale sunt des folosite pentru asigurarea instituţiilor financiare (bănci comerciale, intermediari financiari, uniuni de credit etc.) dar şi pentru companii din alte domenii care ar putea fi prejudiciate în acest mod. Ȋn unele instituţii financiare, garanţiile de fidelitate sunt obligatorii pentru asigurarea împotriva riscurilor de fraudă şi necinstea angajaţilor, furtului în timpul transportului, înşelăciunii, bancnotelor false sau chiar răpirilor. Ȋn ultimii ani, daunele cele mai mari plătite de asigurătorii de fidelitate au fost determinate de fraude la sistemele electronice, furtul prin computere şi Internet.
63
VII.ASIGURĂRI DE VIAŢĂ 7.1. Prezentare şi caracteristici 7.1.1. Definirea asigurărilor de viaţă Fiecare persoană fizică sau juridică are nevoie de protecţie în condiţiile unei economii incerte. Asigurările s-au născut din nevoia impetuoasă de protecţie a omului şi a averii sale împotriva forţelor distructive ale naturii, a accidentelor şi bolilor, din nevoia constituirii unor mijloace de existenţă în condiţiile pierderii sau reducerii capacităţii de muncă în urma accidentelor, bolilor sau atingerii unei anumite vârste (pierderea capacităţii de muncă). Asigurările exprimă ansamblul relaţiilor băneşti cu ajutorul cărora se întreprind măsurile corespunzătoare în vederea desfăşurării normale şi neîntrerupte a procesului de producţie şi în vederea ocrotirii persoanelor fizice în caz de pierdere a capacităţii de muncă, supravieţuire şi deces. Barton Lee, un bancher de la Morgan Stanley din Hong Kong spune „Noi vedem asigurările de viaţă ca un mare val în Korea". 0 asigurare de viaţă este o modalitate de a ne proteja financiar, pe noi sau familia noastră, în cazul producerii unui accident, a unei boli, a invalidităţi sau a decesului. Asigurările de viaţă sunt instrumente financiare care se bazează pe iubire şi grijă. Chiar dacă o asigurare de viaţă îţi oferă şi avantaje personale, cel mai important aspect este că se încheie din iubire pentru cei apropiaţi. Simultan, prin intermediul acesteia, persoana asigurată îşi poate clădi o situaţie financiară puternică încă din tinereţe, este şi un mod sigur de economisire în condiţiile unei bune capitalizări şi a protecţiei la inflaţie. Obiectivele pe care le poate atinge o asigurare de viaţă sunt: • protecţia familiei; • independenţa financiară pentru copii în perioada studiilor sau a debutului în căsnicie, în cazul anumitor produse de asigurări; • menţinerea garantată a stilului de viaţă, indiferent de situaţiile prin care asiguraţii trec într-un anumit moment nefericit al vieţii; • prosperitatea şi securitatea intereselor în afaceri, în cazul asigurărilor de viaţă pentru oamenii de afaceri; • asigurarea unui fond de compensare financiară în situaţia unei invalidităţi, spitalizări sau diagnosticării cu o boală gravă; • asigurarea unui fond de cheltuieli imediate, de valori ridicate, în cazul decesului asiguratului: cheltuieli de funeralii, taxe de succesiune; • asigurarea viitorului copiilor: un fond destinat educaţiei academice sau achiziţionării unei locuinţe pentru aceştia; • crearea unei pensii suplimentare care să-ţi ofere independenţa financiară la vârsta la care doreşti să te retragi din activitate. 64
În sinteză, o asigurare de viaţă ne-ar putea ajuta să ne plătim datoriile, costurile funerare, taxele, studiile sau alte cheltuieli neaşteptate sau anticipate. Asigurarea de viaţă poate fi privită din două perspective: cea a societăţii de asigurări şi cea a persoanei asigurate. Din punctul de vedere al societăţii de asigurări, asigurarea de viaţă poate fi definită ca o modalitate de transfer a riscului financiar asociat pierderii vieţii sau sănătăţii unui individ asupra unui grup de indivizi, confruntaţi şi ei cu acelaşi risc. De precizat că transferul se face de la individ spre grup, dar că fiecare persoană participă la constituirea fondului de despăgubiri printr-o cotă parte numită primă de asigurare. Din punct de vedere al asiguratului, asigurarea de viaţă este o modalitate de a obţine protecţie financiară. Această protecţie financiară se obţine prin intermediul unei societăţi de asigurări, în urma semnării unui contract de asigurare (poliţă) prin care sunt acoperite diverse riscuri, precum cele enumerate mai sus. Ȋn schimbul plăţii unei prime de asigurare, lunar, semestrial sau anual, firma de asigurări se obligă ca în cazul producerii evenimentului (accident, boală, deces etc.) să plătească asiguratului sau familiei acestuia o despăgubire. Asigurarea de viaţă este un contract semnat între asigurător şi asigurat în favoarea unui beneficiar sau a mai multor beneficiari. Obiectul acestui contract este suma asigurată, care se stabileşte de comun acord de ambele părţi sau la cererea asiguratului. Comparativ cu asigurările de bunuri, asigurările de viaţă sunt diferite în sensul că, la sfârşitul perioadei asigurate clientul beneficiază de toţi banii cu care a cotizat, plus o anumită „dobândă", care variază în funcţie de tipul investiţiei şi de tipul asigurării. Deşi sunt mai multe tipuri de asigurări de viaţă, ele au câteva trăsături comune: • Pentru fiecare se plăteşte o sumă numită primă de asigurare la o societate de asigurare. Se impune o deosebită seriozitate în plata primelor sub aspectul regularităţii şi perioadei de asigurare. Plata primei se poate face o singură dată (întreaga prima) sau în rate anuale, semestriale, trimestriale sau lunare); • La decesul persoanei asigurate, societatea de asigurări plăteşte o sumă beneficiarilor sau moştenitorilor, oferind astfel protecţie acestora; Anumite asigurări oferă asiguratului beneficii variabile pe parcursul duratei acestora, în sensul folosirii banilor depuşi în asigurare şi al adăugării unor clauze suplimentare în funcţie de nevoia fiecărui asigurat în parte. Astfel, în schimbul plăţii unor sume suplimentare, asiguratul beneficiază de avantaje suplimentare; • Pentru unele produse de asigurări de viaţă, au loc participări la trageri de amortizare cu întreaga sumă asigurată;
65
7.1.2.Clasificarea asigurărilor de viaţă De-a lungul timpului, asigurările au fost clasificate după mai multe criterii. Prima clasificare a acestora după anul 1990 a fost realizată de Legea nr. 136 din 1995 privind asigurările şi reasigurările în România. Această lege încadra asigurările de viaţă în categoria asigurărilor de persoane, alături de asigurările de accidente. În prezent, Legea nr. 403 din 2004 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 32 din 2000 privind Societăţile de asigurare şi supravegherea asigurărilor face o nouă clasificare a asigurărilor de viaţă, de data aceasta pe clase, astfel: Clasele de asigurări de viaţă sunt: I.Asigurări de viaţă, anuităţi şi asigurări de viaţă suplimentare, care cuprind: a)asigurări de viaţă care includ: asigurarea la termen de supravieţuire, asigurarea de deces, asigurarea la termen de supravieţuire şi de deces (mixtă de viaţă), asigurarea de viaţă cu rambursarea primelor, asigurarea de căsătorie, asigurarea de naştere; b)anuităţi (asigurări de tip rentă); c)asigurări de viaţă suplimentare: asigurări de deces din accident, asigurări de vătămări corporale, asigurări de incapacitate permanentă din boală, asigurări de incapacitate permanentă din accident, asigurări de incapacitate temporară din boală, asigurări de incapacitate temporară din accident, asigurări de spitalizare, asigurări de cheltuieli medicale, asigurări de boli grave, asigurări de şomaj, când acestea sunt subscrise suplimentar unui contract de asigurări de viaţă; II. Asigurări de căsătorie, asigurări de naştere III. Asigurări de viaţă si anuităţi care sunt legate de fonduri de investiţii – tip Unit - Linked a)asigurări de viaţă care includ: asigurarea la termen de supravieţuire, asigurarea de deces, asigurarea la termen de supravieţuire şi de deces (mixtă de viaţă), asigurarea de viaţă cu rambursarea primelor, asigurarea de căsătorie, asigurarea de naştere; b)anuităţi; IV. Asigurări permanente de sănătate 7.1.3.Riscurile acoperite de o asigurare de viaţă • riscul de deces. în cazul în care asiguratul decedează în decursul perioadei de asigurare beneficiatul sau beneficiarii vor primi suma asigurată. • riscul de supravieţuire. Dacă la expirarea contractului de asigurare asiguratul este în viaţă, el va primi banii aferenţi sumei asigurate, fie sub formă de pensie, fie într-o sumă unică. Societăţile de asigurare care oferă asigurări de viaţă acoperă riscul standard, respectiv riscul de deces. Ȋ n ţările cu tradiţie în asigurări, cea mai mare parte a populaţiei are încheiată o asigurare de viaţă. Acest lucru este necesar şi firesc datorită grijii pe care fiecare o are şi trebuie sa o aibe faţă de familie. Elementul de protecţie financiară este decisiv. Totuşi, pentru că 66
nu întotdeauna acest tip de asigurare este foarte atrăgător, societăţile de asigurare combină în produsele oferite elementul de protecţie cu cel de economisire sau de investiţie. Astfel, dacă asiguratul trăieşte la expirarea contractului suma asigurată îi va fi plătită lui. La aceste riscuri de bază se adaugă şi altele, care pot fi ataşate la contract sub forma clauzelor suplimentare. Protecţia prin asigurare începe după plata primei de asigurare. 7.1.4. Elementele asigurărilor de viaţă Legislaţia primară şi secundară care reglementează piaţa asigurărilor în general şi pe cea a asigurărilor de viaţă, în special, cuprinde o serie de noţiuni, termeni şi elemente specifice, cum ar fi: a) Asigurătorul b) Asiguratul c) Contractantul d) Beneficiarul e) Contractul de asigurare f) Obiectul asigurării g) Riscul asigurabil h)Suma asigurată i) Prima de asigurare j) Vârsta de asigurare k) Durata asigurării Asigurarea de viaţă are la bază un contract - contractul de asigurare, care mai poartă denumirea de poliţă de asigurare. Acesta se încheie între asigurat şi asigurător. a) Asigurătorul este persoana juridică română autorizată în condiţiile legii să exercite activităţi de asigurare, sucursala sau filiala unui asigurător dintr-un stat terţ, precum şi sucursala unei societăţi de asigurare sau a unei societăţi mutuale dintr-un stat membru, care a primit o autorizaţie de la autoritate competentă. Este persoana juridică care se obligă să plătească sumele asigurate în cazul producerii riscurilor asigurate. În România, activitatea asigurătorilor este desfăşurată conform prevederilor Comisiei de Supravehere a Asigurărilor (CSA). b)Asiguratul este persoana care are un contract de asigurare încheiat cu asigurătorul. Este persoana a cărei viaţă constituie obiectul contractului de asigurare. Mai este numit şi contractant şi este persoana obligată să plătească primele de asigurare pentru ca societatea de asigurări să-i preia riscurile. Asiguratul poate fi şi altă persoană decât cea care a contractat asigurarea. În cazul producerii riscului asigurat, asiguratul are obligaţia să îl înştiinţeze imediat pe asigurător, să aplice instrucţiunile date de acesta, să participe la
67
constatarea cazului asigurat produs, să furnizeze acte şi date referitoare la evenimentul asigurat. Contractantul este persoana care încheie un contract de asigurare ce priveşte o altă persoană decât persoana sa. Aici poate fi vorba atât de persoane fizice, cât şi de persoane juridice. De exemplu, soţul încheie o asigurare de viaţă pentru soţia sa. Soţul va fi contractantul, soţia va fi asiguratul. O firmă poate încheia asigurări de viaţă şi accident angajaţilor săi. Firma este contractantul, angajaţii sunt asiguraţii. c)
Beneficiarul asigurării - persoana căreia societatea de asigurări îi va plăti suma asigurată, în momentul producerii unuia dintre evenimentele împotriva căruia este făcută asigurarea. Beneficiarul poate fi atât asiguratul, în cazul asigurărilor generale, cât şi o terţă persoană, în cazul asigurărilor de viaţă spre exemplu (atunci când asiguratul a decedat). Desemnarea beneficiarului se poate face la încheierea asigurării de viaţă sau pe parcursul executării acesteia, prin declaraţie scrisă comunicată asigurătorului sau prin testament. Beneficiarul poate fi înlocuit oricând pe parcursul derulării contractului. Pot exista mai mulţi beneficiari pe un contract de asigurare. Dacă asiguratul nu a dispus altfel, aceştia au drepturi egale asupra sumei. Analiza existenţei interesului asigurabil se poate face atunci când contractantul asigurării este aceeaşi persoană cu asiguratul sau nu. Se consideră că orice individ posedă un interes asigurabil nelimitat în ceea ce priveşte propria lui viaţă, având dreptul de a-şi alege beneficiarul pe care îl doreşte. Există şi cazuri în care contractantul asigurării şi asiguratul sunt persoane diferite, situaţie în care aprecierea interesului asigurabil este mai greu de demonstrat. Contractul de asigurare poate fi încheiat dacă contractantul asigurării are un interes asigurabil pentru viaţa asiguratului şi dacă asiguratul este de acord cu încheierea contractului. De exemplu, contractantul poate fi tatăl, asiguratul poate fi copilul. De precizat că beneficiarul este tot tatăl (dacă la finalul contractului este în viaţă). Dacă acesta nu supravieţuieşte, suma asigurată va fi încasată de mamă sau tutore. d)
e)Contractul de asigurare este actul juridic ce se încheie între asigurat şi asigurător şi care reglementează relaţiile lor reciproce. Prin contractul de asigurare, asigurătorul se obligă să plătească o primă asigurătorului, iar acesta se obligă ca, la producerea riscului asigurat, să plătească asiguratului/beneficiarului asigurării suma asigurată, denumită indemnizaţie, rezultată din contractul de asigurare. Acesta mai este denumit şi poliţă de asigurare - contract, garanţie certă pentru cel care se asigură că în schimbul primei de asigurare plătite va primi de la societatea de asigurări despăgubiri sau sume asigurate în caz de producere a unui eveniment prevăzut în contract. f)Obiectul asigurării poate fi viaţa, decesul sau sănătatea unei persoane.
68
g)Riscul asigurabil. Riscul este un eveniment viitor cert sau incert, a cârei producere ar putea provoca pierderea capacităţii de muncă a oamenilor, a sănătăţii sau a vieţii. Un risc poate fi asigurabil dacă îndeplineşte anumite criterii să fie un risc: - contractual - să poată fi cuprins într-un contract care să cuprindă obligaţii pentru fiecare parte; - compensatoriu - să poată acoperi sentimentul pricinuit de pierderea unei persoane dragi; - calculabil - să poată fi calculat matematic pe baza probabilităţii; - suportabil - pentru societatea de asigurări, ca mărime şi ca frecvenţă de manifestare; - compatibil - să ia în calcul reglementările legale, morala şi profitabilitatea societăţii de asigurări. h)Suma asigurată - suma prevăzută în poliţa de asigurare, care va fi plătită de asigurător în cazul producerii evenimentului asigurat (decesul asiguratului). în funcţie de aceasta se stabileşte şi prima de asigurare. Suma asigurată nu se plăteşte dacă asiguratul s-a sinucis în primii doi ani de la încheierea contractului. h) Prima de asigurare - Suma de bani care trebuie plătită de deţinătorul
asigurării către societatea de asigurări, în conformitate cu clauzele stabilite prin contractual de asigurare, pentru ca aceasta să preia riscul. Se calculează pe baza sumei asigurate şi reprezintă preţul protecţiei oferite de asigurător pentru riscurile preluate. Nivelul primei de asigurare se stabileşte proporţional cu riscul. Primele de asigurare sunt fixate în urma evaluării riscului. Aceasta evaluare se face ţinându-se cont de mai mulţi factori: - vârsta şi sexul asiguratului; - valoarea sumei asigurate ce va fi plătită la maturitatea contractului; - tabelul de mortalitate; - rata dobânzii obţinute în urma investirii rezervei matematice; - starea de sănătate a asiguratului; - durata contractului; - tipul de contract solicitat; -cheltuieli legate de emiterea contractului de asigurare, de administrare a poliţei şi de alte cheltuieli administrative; -profitul societăţii de asigurări. Pentru evaluarea stării de sănătate se completează un chestionar medical. Ȋn urma analizării acestuia de către o echipă de specialişti, asigurătorul poate cere efectuarea unor investigaţii complexe pentru stabilirea cât mai corectă a stării de sănătate a asiguratului. Aceste cheltuieli sunt suportate de compania de asigurări sau de către asigurat, În plus, sunt necesare metode statistice de măsurare şi cuantificare a riscului. Acestea se bazează pe probabilitatea de producere a unui risc şi dispersia acestuia în cadrul unui grup. Ȋn asigurările de viaţă se foloseşte metoda 69
inductivă de estimare a probabilităţilor, care presupune că ceea ce s-a întâmplat în trecut se va întâmpla şi în viitor, cu condiţia ca circumstanţele să fie aceleaşi. Cu cât s-a înregistrat o frecvenţă mai mare de cazuri, cu atât estimările sunt mai corecte, iar diferenţele dintre realitate şi probabilitate devin neglijabile. j) Vârsta de asigurare. Aceasta este diferită în funcţie de tipul asigurării de viaţă, dar vârsta minimă de la care poate fi o persoană asigurată este de 16 ani, iar maximă până la care poate fi asigurată este de 75 ani. De precizat că primele se plătesc, de regulă, până la vârsta pensionării, adică 65 ani. k) Durata asigurării. Exprimă perioada de timp pe care este valabilă asigurarea. Este diferită şi ea în funcţie de tipul de asigurare de viaţă contractat. Durata poate varia în intervalul 5-80 ani, depinzând şi de vârsta la care decedează asiguratul. Studiu de caz privind asigurările de viaţă În literatura de specialitate perioada vârstei a treia este definită prin prisma a trei criterii: cronologic, funcţional şi ciclic. Organizaţia Mondială a Sănăţăţii (OMS) consideră că îmbătrânirea este un proces care se desfăşoară dea lungul vieţii, începând încă înainte ca noi să ne naştem. Din perspectivă biologică, îmbătrânirea este considerată un fenomen care apare aproape la toate speciile animale, o rezultantă a interacţiunii dintre factorii genetici, de mediu şi cei ai stilului de viaţă care influenţează longevitatea. Bătrâneţea este un proces biologic natural şi inevitabil care începe la naştere. Îmbătrânirea, ca fenomen al lumii vii, este un proces de regres, de deteriorare care afectează atât individul, cât şi grupurile, populaţia. La nivelul individului, în sens larg, îmbătrânirea este considerată un fenomen multidimensional care include schimbările fizice ale organismului uman după viaţa adultă, schimbările psihologice care apar în mintea şi capacităţile mentale şi schimbările sociale în modul în care persoana este văzută, în ceea ce aşteaptă şi ceea ce se aşteaptă de la ea. Ca atare, abordarea acestui fenomen trebuie să fie una pluridisciplinară şi interdisciplinară. O problemă importantă cu care se confruntă societatea modernă de astăzi este reprezentată de „încărunţirea” populaţiei Globului pusă pe seama scăderii natalităţii şi a mortalităţii ridicate în rândul persoanelor adulte. Îmbătrânirea populaţiei este un fenomen mondial iar ţara noastră se înscrie în acest tablou general, confruntându-se cu schimbări demografice îngrijorătoare care au implicaţii pe termen mediu şi lung la nivel demografic, social, economic. Interesul oamenilor, din diverse domenii, faţă de o calitate a vieţii mai bună, şi, implicit, faţă de aspectele şi consecinţele îmbătrânirii este reflectat în mulţimea de definiţii, mai mult sau mai puţin contestate, studii şi clasificări. Cea mai uzuală clasificare a perioadei bătrâneţii umane cuprinde: 1.stadiul de trecere spre bătrâneţe: de la 65 la 75 de ani; 2.stadiul bătrâneţii medii: de la 75 la 85 de ani 70
3.stadiul marii bătrâneţi: peste 85 de ani. O mulţime de cercetători au încercat să răspundă la întrebarea „De ce îmbătrânim?”. Având în vedere că îmbătrânirea aduce schimbări evidente, în primul rând din punct de vedere biologic, cele mai multe dintre teoriile îmbătrânirii sunt de natură biologică. Teoriile biologice presupun că îmbătrânirea, inclusiv cea umană, este determinată în mare măsură de un program existent în genele organismului. În funcţie de factorul incriminat în procesul de îmbătrânire, aceste teorii se grupează în mai multe clase: teorii genetice celulare, teorii non-genetice celulare, în care sunt incluse teoriile acumulării, cross-linkage-ului, a radicalilor liberi. Alte teorii care explică procesul de îmbătrânire sunt teoriile fiziologice, cum ar fi teoria sistemului imunitar, endocrin, teoriile evoluţioniste clasice, teoriile ratei de viaţă. Dar, cu toate că fiecare dintre teorii a explicat cu succes o parte a acestui fenomen, nici una dintre ele nu a fost acceptată ca fiind o explicaţie definitivvalabilă. Totuşi nu se ştie încă exact de ce înaintarea în vârstă determină pierderea unor abilităţi de funcţionare ale organismului uman. Se ştie doar că îmbătrânirea este un proces complex influenţat de o varietate de factori, printre care se numără ereditatea, nutriţia, boala, multiplele influenţe ale mediului înconjurător. Vârsta de la care o persoană începe să fie considerată bătrână diferă în funcţie de epoca istorică şi de cultură. Un rol important în experenţierea îmbătrânirii îl are cultura, aceasta influenţând percepţiile despre vârsta a treia, atitudinile faţă de rolurile, drepturile şi responsabilităţile bătrânilor, precum şi sistemele de îngrijire şi suport a acestora. Imaginea bătrâneţii care este vehiculată într-o anumită societate este extrem de importantă pentru modul în care persoanele de vârsta a treia sunt percepute de către ceilalţi, precum şi pentru imaginea lor de sine. Deşi vârstnicii formează un grup eterogen şi în ciuda dificultăţilor reale de generalizare la vârste înaintate, există cele mai multe stereotipuri. Stereotipurile legate de vârsta a treia pot fi pozitive sau negative iar o persoană poate să deţină multiple perspective despre o persoană sau un grup de bătrâni. Ele nu sunt fixe, ci se pot schimba o dată cu trecerea timpului. Cele mai comune stereotipuri asociază vârsta a treia cu o sănătate şi o funcţionare slabă, precum şi cu o regresie la vârsta copilăriei. Ageismul şi discriminarea vârstnicilor constituie factori care privează societatea de abilităţile, talentele şi contribuţia unei secţiuni maiore şi în creştere a populaţiei. Miturile despre bătrâneţe sugerează diversitatea procesului de îmbătrânire, experienţele existente în societate şi faptul că multe stereotipuri care fundamentează miturile prezentate, nu corespund întotdeauna realităţii. Există mai multe modalităţi de a combate aceste mituri şi stereotipuri, printre care se numără realizarea unor campanii de conştientizare publică prin intermediul cărora să se promoveze imagini pozitive despre vârstnici şi capacităţile acestora. Înainte de a considera adevărate stereotipurile şi miturile despre vârsta a treia este necesar să se cunoască atât nevoile cu care se confruntă persoanele de vârsta a treia, cât şi resursele de care dispun pentru a 71
satisface aceste nevoi. Există numeroase clasificări şi teoretizări ale nevoilor umane dar cele mai cunoscute sunt piramida tebuinţelor sau motivelor (Abraham Maslow, 1954) şi teoria psihologică a curgerii (Csikszentmihalyi, 1990; 1997). Aceste două abordări teoretice consideră că nevoile cu care se confruntă o persoană de-a lungul vieţii sale, pot fi grupate în cinci mari categorii nevoi axiologice de autodezvoltare (nevoia de adevăr, de frumos, de sens şi de unitate); nevoi de autorespect, de respect de sine; nevoi de apartenenţă şi dragoste; nevoi de siguranţă şi securitate; nevoi fiziologice: hrană, apă, sex, odihnă, adăpost, căldură etc. În satisfacerea majorităţii nevoilor, individul depinde de ceilalţi, acest aspect subliniind esenţa socială a fiinţei umane şi faptul că nevoile nu apar izolat şi nu sunt izolate una de cealaltă. Astfel, satisfacerea nevoilor nu este numai o problemă a individului, ci şi a societăţii care trebuie să îşi asume responsabilitatea asigurării bunăstării membrilor săi care prin resursele şi capacităţile proprii nu îşi pot satisface aceste nevoi şi, în consecinţă, nu se pot integra sistemului social. Studiile arată că există o mare variabilitate şi individualitate în ceea ce priveşte experenţierea procesului de îmbătrânire, şi, implicit, în ceea ce priveşte experenţierea diverselor nevoi şi satisfacerea acestora. Punându-se problema definirii nevoilor şi a criteriilor pe baza cărora se stabileşte nevoia de un anumit serviciu, Bradshow (1972), descrie conceptul de nevoie socială şi propune patru categorii de nevoi: normativă, resimţită, exprimată şi comparativă. În literatura de specialitate se vorbeşte tot mai mult despre nevoia de asistenţă socială ,definită prin „resursele elementare minime necesare pentru o viaţă demnă şi o funcţionare socială normală, neacoperite prin efortul persoanei/ familiei în cauză şi nici de componentele de asigurare socială ale sistemului de securitate socială” şi nevoia de asistenţă socială reziduală, care reprezintă nevoia de asistenţă socială neacoperită de sistemul de asistenţă socială, în cazul persoanelor de vârsta a treia. Evaluarea nevoilor persoanelor de vârsta a treia este reglementată de Legea Nr.17 din 6 martie 2000 privind asistenţa socială a persoanelor vârstnice şi se realizează prin intermediul anchetei sociale care se elaborează pe baza datelor cu privire la: afecţiunile care necesită îngrijire specială; capacitatea de a se gospodări şi de a împlini cerinţele fireşti ale vieţii cotidiene; condiţiile de locuit; veniturile efective sau potenţiale considerate minime pentru asigurarea satisfacerii nevoilor curente ale vieţii. Pentru a stabili măsura în care persoanele de vârsta a treia se confruntă cu aceste tipuri de nevoi este necesară înţelegerea aspectelor procesului de îmbătrânire rezultate din corelarea viziunii bio-psihosocio-culturale a procesului de îmbătrânire cu ciclurile vieţii. Procesul de îmbătrânire determină o serie de modificări în organismul uman care influenţează buna funcţionare fizică a acestuia, intensitatea acestor modificări fiind accentuată de prezenţa anumitor boli cronice. Astfel, diversele modificări pot fi evidenţiate în domeniul funcţionării senzoriale, la nivelul organelor şi sistemelor anatomice, a stării de sănătate fizice şi mentale, a funcţionării psihomotorii, precum şi la cel al personalităţii. Acest proces poate fi unul normal, numit „senescenţă”, sau unul patologic, 72
considerat o accelerare şi o exagerare a procesului normal de îmbătrânire, definit prin noţiunea de „senilitate”. Înaintarea în vârstă poate crea o situaţie de dependenţă sau de pierdere a autonomiei personale. Dependenţa poate fi provizorie sau definitivă în funcţie de potenţialul evolutiv al fiecărei afecţiuni diagnosticate. Nevoile persoanelor de vârsta a treia dependente parţial sau total, pot fi de natură medicală, socio-medicală, psiho-afectivă, iar acestea se stabilesc pe baza unei grile naţionale de evaluare a nevoilor persoanelor vârstnice, care prevede criteriile de încadrare în grade de dependenţă. Îngrijirea persoanelor dependente se poate realiza la domiciliu sau în cadrul instituţiilor abilitate. O altă categorie de nevoi cu care se confruntă persoanele de vârsta a treia sunt generate de pensionare şi situaţia economică. Pensionarea poate să fie perceputa ca retragere totală, pierdere sau recompensă. Criza pensionării este depăşită atunci când vârstnicul îi găseşte un sens, o semnificaţie sau este pregătit pentru a face faţă acestui moment. Veniturile persoanelor de vârsta a treia tind să reflecte diferenţele din perioada activă, existând şi persoane vârstnice care trăiesc în sărăcie. Sărăcia vârstnicilor se înscrie în contextul mai larg al sărăciei la nivelul întregii societăţi, cauzele date fiind atât de natură individuală, cât şi structurală. Problemele cu care se confruntă vârstnicii au mai degrabă origini structurale decât individuale. Există situaţii în care persoanele de vârsta a treia, pe lângă nevoile care sunt cauzate de procesul îmbătrânirii în sine, se confruntă cu o serie de nevoi rezultate din producerea maltratării din partea unui membru al familiei, al altor persoane din anturajul permanent al vârstnicului sau necunoscute şi chiar din partea instituţiilor care, deşi şi-au asumat responsabilitatea respectării drepturilor persoanelor vârstnice, de multe ori le ignoră sau nu le respectă. Abuzul împotriva vârstnicilor, fie că se produce în mijlocul familiei, fie că apare într-un mediu instituţionalizat, poate lua diverse forme, cum ar fi: abuzul fizic, psihologic. Teama de a nu cădea victimă, întâlnită atât în rândul persoanelor vârstnice din zone cu rată înaltă a criminalităţii, cât şi la celelalte persoane vârstnice, le poate afecta independenţa, mobilitatea, sănatatea şi bunăstarea personală. Proasta locuire, aflată în strânsă legătură cu problemele de sănătate, conduce la anxietate şi pierderea respectului de sine, ceea ce are ca efect creşterea costului asistenţei medicale şi celei sociale. Singurătatea şi izolarea persoanelor vârstnice şi nu numai, generează nevoia de apartenenţă, de a avea o viaţă caracterizată de sens şi demnitate. Toate periodizările vieţii umane consideră că moartea survine inevitabil în perioada bătrâneţii, iar înţelegerea morţii, definiţia ei şi atitudinea oamenilor faţă de ea sunt influenţate în mare măsură de cultura cărora le aparţin. Raportarea faţă de moarte depinde şi de gen, religiozitate, educaţie. Cercetările calitative arată că moartea poate fi percepută ca un mister sau ca o pedeapsă. Vârsta a treia aduce o creştere a duratei şi frecvenţei cogniţiilor pe tema vieţii şi a morţii şi 73
ridică o serie de nevoi cum ar fi cele corporale, de securitate psihologică, ataşamentul interpersonal şi energia spirituală, speranţa. Populaţia de vârsta a treia este o categorie socială vulnerabilă care se confruntă cu probleme specifice faţă de celelalte segmente sociale. Asigurarea necesităţilor populaţiei vârstnice în vederea asigurării unui trai decent, acoperă o gamă de preocupări, nu numai în plan economic, dar şi social şi psihosocial, iar elaborarea programelor şi serviciilor pentru persoanele de vârsta a treia ar trebui să ţină cont de diversitatea acestui grup vulnerabil. Satisfacerea diverselor nevoi ale persoanelor de vârsta a treia se realizează prin apelul la o serie de resurse, fie ele umane, materiale, economico-financiare, juridice etc. De multe ori, aceste resurse nu sunt la îndemâna şi accesul persoanelor vârstnice, fiind esenţială, astfel, implicarea familiei, rudelor, cunoştinţelor în buna funcţionare a celor care care au nevoie de ele. Vârstnicii au o serie de drepturi prevăzute de Declaraţia Drepturilor Omului, reglementările legislative specifice persoanelor de vârsta a treia. Persoanele vârstnice care prezintă handicapuri sau deficienţe mintale beneficiază, la nivel mondial, de o serie de drepturi prevăzute în Declaraţia cu privire la Drepturile Persoanelor Handicapate şi în Declaraţia Drepturilor Deficientului Mintal. Asistenţa socială a persoanelor vârstnice trebuie să asigure respectarea drepturilor persoanelor vârstnice aşa cum sunt ele reglementate în tratate şi convenţii internaţionale. Persoanele de vârsta a treia se pot bucura, la fel ca celelalte segmente ale populaţiei din ţara noastră de anumite drepturi şi libertăţi fundamentale oferite de statul român, dar au totodată şi unele îndatoriri faţă de acesta. Fiecare stat oferă vârstnicilor săi pensionari, în funcţie de anumite criterii, o serie de prestaţii financiare concretizate în: pensia de vârstă, invaliditate şi urmaş. Stabilirea pensiilor, indiferent de tipul lor şi a altor drepturi de asigurare socială, este reglementată de Legea nr. 19 din 27 martie 2000 privind sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale. Suportul socio-economic se face, şi trebuie să se facă, nu numai în resurse materiale (bani sau natură), ci şi în servicii de asistenţă socială şi medicală, polimorbiditatea şi deci nevoia crescută de asistenţă medicală fiind o caracteristică specifică a populaţiei vârstnice. Uneori, confruntarea cu situaţiile de dificultate ale vârstnicilor, nu depinde numai de resursele financiare, ci şi de capacităţile personale şi colective de a face faţă problemelor vieţii. O analiză a profilului sistemului de asistenţă socială pentru persoanele vârstnice realizată în 2005, cu scopul planificării Strategiei Naţionale de Dezvoltare a Sistemului de Asistenţă Socială pentru Persoanele Vârstnice arată că în România sistemul asistenţă socială pentru persoanele vârstnice se axează în principal pe: transferuri băneşti către populaţie; diverse facilităţi; servicii de îngrijire la domiciliu; personal specializat; descentralizare; finanţare judeţeană şi locală; parteneriat si solidaritate socială; participarea beneficiarilor la procesul de decizie privind înfiinţarea, organizarea, administrarea şi acordarea serviciilor sociale. 74
În ciuda acestor beneficii pe care le oferă vârstnicilor, sistemul de asistenţă socială prezintă şi o serie de puncte slabe în raport cu profilul global al sistemului, cu organizarea, finanţarea, resursele umane. În scopul sprijinirii persoanelor vârstnice prin lărgirea serviciilor de asistenţă socială prezentate mai sus şi remedierea aspectelor negative ale sistemului de asistenţă socială a vârstnicilor, în prezent, la nivel naţional, este în curs de implementare Strategia Naţională de Dezvoltare a Sistemului de Asistenţă Socială pentru Persoanele Vârstnice, adoptată prin Hotărârea de Guvern nr. 541 din 9 iunie 2005. Ceilalţi, inclusiv statul, reprezintă pentru persoanele de vârsta a treia un sistem de suport, un ansamblu de relaţii care implică a da şi a primi asistenţă şi care este văzut atât de cel care primeşte, cât şi de cel care oferă ca semnificativ în menţinerea integrităţii fizice, psihologice şi sociale a primitorului. Rezultatele cercetărilor ştiinţifice şi dezvoltarea tehnologică din diverse domenii, la care se adaugă experienţa specialiştilor, constituie o resursă valoroasă implicată în satisfacerea nevoilor persoanelor de vârsta a treia. În calitate de beneficiari ai serviciilor sociale, persoanele de vârsta a treia au o serie de drepturi şi obligaţii prevăzute de articolele 26 şi 27 ale Ordonanţei Guvernului Nr. 86 din 2004 privind modificarea Ordonanţei de Guvern Nr.68 din 2003 privind serviciile sociale. Resursele de care pot beneficia persoanele de vârsta a treia din partea sistemelor de suport formale sunt reprezentate de serviciile sociale primare şi serviciile comunitare, conform Legii Nr.17 din 6 martie 2000 privind asistenţa socială a persoanelor vârstnice, cu modificările şi completările ulterioare. În vederea satisfacerii nevoilor persoanelor vârstnice, indiferent de tipul lor, specialiştii din diverse domenii pot apela la o serie de metode, tehnici şi procedee. Este important de reţinut că pentru a satisface nevoile vârstnicilor este nevoie nu numai de intervenţii asupra vârstnicului, ci şi asupra mediului în care acesta trăieşte. Pornind de la acest context teoretic propunem următorul obiectiv general al studiului: oferirea unei imagini complexe, de ansamblu, a nevoilor şi resurselor persoanelor de vârsta a treia, a modului în care se produce structurarea sistemului de nevoi în funcţie de caracteristicile psiho-sociologice ale persoanelor vârstnice, precum şi analiza răspunsurilor sociale, atât sub formă instituţionalizată, cât şi prin intermediul microgrupurilor de apartenenţă, la sistemul de nevoi şi resurse ale acestor persoane. Mai specific, vom prezenta situaţia existentă a nevoilor şi resurselor persoanelor de vârsta a treia, vom examina relatiile de asociere dintre diferite tipuri de nevoi şi resurse ale persoanelor de vârsta a treia, construcţia unor tipologii sociologice specifice. De-asemenea, se va examina si identifica profilul grupurilor de persoane vârstnice care necesită intervenţie în ceea ce priveşte satisfacerea nevoilor cu care se confruntă. În lucrarea de faţa vor fi testate 6 ipoteze iar printre conceptele folosite se numără: calitatea locuirii, dimensiuni subiective ale calitătii vieţii, morbiditatea şi calitatea serviciilor medicale şi publice în general, 75
participarea civică şi calitatea serviciilor publice, familia şi veniturile persoanelor vârstnice. La studiul de faţă au participat 200 de persoane vârstnice (femei şi bărbaţi) din municipiul Baia Mare, judeţul Maramureş. Selecţia celor 200 de participanţi la studiu s-a făcut pe baza listelor electorale obţinute de la primăria municipiului Baia Mare. De pe lista electorală generală au fost selectate doar persoanele de vârsta a treia (cel puţin 60 de ani), constituindu-se astfel doar o listă cu persoanele care reprezentau potenţialii participanţi la studiu. A fost selectată tot a-30-a persoană. Au fost incluse în studiu 103 femei vârstnice (51.5%) şi 97 bărbaţi vârstnici (48.5%). Media de vârstă a participanţilor la studiu este de 68.61 ani. Cei mai mulţi dintre participanţi (72.5%) sunt de religie ortodoxă. Analizând nivelul de pregătire şcolară, s-a constatat că cea mai mare parte dintre participanţii are studii liceale (33%), respectiv studii gimnaziale (31.5%). Distribuţia datelor variabilei nivelului de instrucţie cuantificat arată că cei mai mulţi dintre participanţi au 12 ani (33%), respectiv 8 ani de şcoală (31.5%). În ceea ce priveşte tipul locuinţei, s-a constatat că cei mai mulţi dintre participanţii la studiu (79.5%) locuiesc la bloc. Aproximativ jumătate dintre participanţii la studiu (51%) au locuinţe alcătuite din două camere. Cele mai multe dintre locuinţele participanţilor au între 41 şi 80 de m², suprafaţa fiind caracteristică locuinţelor alcătuite din două şi trei camere. Cei mai mulţi dintre participanţii la studiu (52.5%) au suprafaţa camerei în care dorm cuprinsă între 6 şi 11 m². Fiind întrebaţi câte persoane dorm în acea cameră de dormit, participanţii au răspuns în felul următor: 29.5% dorm singuri, 37% dorm cu încă cu o persoană, iar 21% au răspuns că dorm cu încă alte două persoane. 12.5% dintre persoanele de vârsta a treia intervievate dorm cu încă alte patru persoane în aceeaşi cameră. Mai mult de jumătate dintre persoanele incluse în studiu sunt caracterizate de un indice al locuirii egal şi mai mare de 50. Cu cât numărul de persoane care locuiesc în aceeaşi cameră cu vârstnicul este mai mare, cu atât este mai mic indicele locuirii. Calcularea indicelui suprafeţei camerei de dormit pe o persoană (suprafaţa camerei de dormit împărţită la numărul de persoane care dorm în această cameră) sugerează faptul că cei mai mulţi dintre participanţii la studiu (24.5%) sunt caracterizaţi de un indice al locuirii de 10. Valoarea acestui indice creşte cu cât creşte suprafaţa camerei de dormit şi scade numărul persoanelor care dorm în această cameră. În ceea ce priveşte calitatea generală a locuirii, cei mai mulţi dintre participanţi (28%) consideră calitatea generală a locuirii ca fiind aproape medie (24.68). Majoritatea persoanelor incluse în studiu (80%) se confruntă cu diverse probleme legate de locuire, cum ar fi suprafaţa redusă a locuinţei, încălzirea, alimentarea cu apă şi gaze, dotarea generală şi starea generală a locuinţei. Intervenţiile pentru îmbunăţătirea calităţii vieţii la vârsta a treia ar trebui să ţină cont de acest aspect. Modernitatea gospodăriei a fost calculată prin analiza privind dotarea gospodăriei cu diverse obiecte care cresc calitatea vieţii unui individ. O mare parte dintre participanţi (23.5%) au gospodăria dotată cu trei sau cu cinci dintre 76
cele zece obiecte prezentate. Este important de subliniat caracterul relativ al modernităţii. Fiind întrebaţi cum apreciază viaţa personală în raport cu cea de acum un an, majoritatea dintre persoanele de vârsta a treia incluse în studiu au considerat că între cele două perioade nu există diferenţe, apreciind ca fiind la fel. Jumătate dintre participanţi (50.5%) consideră la viaţa lor va fi la fel şi peste un an. În ceea ce priveşte raportul dintre starea de sănătate actuală şi cea de anul trecut, majoritatea dintre participanţii la studiu (45.5%) consideră că starea lor de sănătate nu s-a schimbat cu nimic faţă de cea de anul trecut. Deloc surprinzător, din perspectiva unei psihologii pesimiste, 31% dintre persoanele de vârsta a treia chestionate se aşteaptă la o înrăutăţire a stării lor de sănătate peste un an, apreciind că va fi mai proastă decât cea actuală. Majoritatea vârstnicilor (37.5%) apreciază că starea lor de sănătate nu se va schimba nici peste un an. Cei mai mulţi dintre vârstnici (56%) consideră că situaţia lor financiară nu s-a îmbunătăţit cu nimic faţă de cea de anul precedent şi nici nu se va schimba în anul următor (63.5%). Deci şi la această dimensiune a cercetării se poate constata faptul că persoanele de vârsta a treia percep viaţa cotidiană mai degrabă sub aspectul stabilităţii decât al schimbării. Chiar dacă o mică parte percepe schimbarea, aceasta este în primul rând una de tip negativ. Clasificarea participanţilor la studiu sub acest aspectul utilizării capitalului informal sugerează că, pe ansamblu, mărimea capitalului informal folosit de vârstnici este semnificativă, iar de obicei formele de socialitate rezultate prin acest tip de capital constituie atât un indicator al unui comportament tradiţional, cât mai ales lipsa de performanţă a instituţiilor de tip modern, incapabile să răspundă nevoilor acestor persoane. Majoritatea vârstnicilor nu au încredere în aceste instituţii, ceea ce îi determină să nu apeleze atunci când au de rezolvat o problemă şi să încerce obţinerea soluţiei din altă parte sau, în unele cazuri, chiar să renunţe la rezolvarea problemei. O mare parte dintre vârstnici găsesc în instituţiile religioase un sprijin la vârsta bătrâneţii şi se orientează spre religie, pregătindu-se sufleteşte pentru sfârşitul vieţii. Majoritatea persoanelor vârstnice incluse în studiu se confruntă cel puţin cu o boală cronică; 79.5% afirmă că suferă de o boală cronică. Acest rezultat este în concordanţă cu cele existente în literatura de specialitate care arată că persoanele de vârsta a treia se confruntă cu o serie de boli cronice, prezentând o stare de sănătate mai proastă decât alte categorii de persoane. Bolile cronice cresc odată cu înaintarea în vârstă şi pot cauza diverse dizabilităţi. Boala cronică cea mai frecventă în rândul vârstnicilor este cea cardio-vasculară. Tratarea bolilor cronice necesită o bună parte din veniturile personale ale vârstnicilor. Uneori tratamentul medical nu poate fi acoperit în totalitate de veniturile acestor persoane. Cei mai mulţi dintre participanţii la studiu (54%) au afirmat că veniturile personale nu le permit în totalitate să beneficieze de tratamentul recomandat. Costul îngrijirii medicale este de cele mai multe ori mult mai mare decât veniturile pe care le obţin persoanele de vârsta a treia. Datele obţinute sugerează necesitatea îmbunăţăţirii serviciilor medicale 77
furnizate vârstnicilor. Astfel, trebuie acordată o atenţie mai mare aparaturii existente, îngrijirii acordate bolnavilor, condiţiilor de spitalizare, stării construcţiilor care găzduiesc instituţiile sanitare, calităţii profesionalismului medicilor specialişti, costurilor necesare consultaţiilor, analizelor şi medicamentelor. De asemenea, ar trebui îmbunăţătite relaţia pacient – medic de familie şi serviciul de ambulanţă. Datele sugerează faptul că o dată cu înaintarea în vârstă apar şi o serie de probleme la nivel senzorial, psihologic şi psihomotor. Majoritatea populaţiei din Baia Mare este de părere ca apa potabilă şi aerul au o calitate destul de proastă, în ciuda faptului că au fost luate o serie de măsuri de protejare a populaţiei. Curăţenia oraşului, diverse aspecte ale transportului în comun, curăţenia magazinelor şi politeţea vânzătorilor îi mulţumeşte la un nivel mediu pe vârstnicii din Baia Mare. La întrebarea dacă „Aţi participat ca voluntar în acţiuni folositoare comunităţii locale?”, cei mai mulţi dintre participanţii de vârsta a treia au răspuns că nu au participat la astfel de acţiuni. Această categorie de participanţi reprezintă un procent de 80.5%. Cei care s-au oferit voluntari, au contribuit la desfaşurarea acţiunilor de ajutor social (0.5%), curăţenie (7%), deratizare (1.5%), ecologice (5.5%) şi sociale (5%). Mai mult de jumătate dintre participanţi (51.5%) nu au participat la activităţile organizate de instituţii publice sau dacă au participat, sunt foarte nemulţumiţi. Acţiunile orientate spre îmbunătăţirea calităţii vieţii la vârsta a treia ar trebui să urmărească nu numai oferirea unor anumite servicii destinate persoanelor de vârsta a treia ci şi stimularea implicării populaţiei tinţă în astfel de acţiuni. Rezultatele arată că nu este suficient să existe aceste servicii pentru a îmbunăţăţii calitatea vieţii participanţilor ci trebuie să fie îndrumate spre aceste servicii atunci când se confruntă cu diverse nevoi. Cele mai multe dintre persoanele vârstnice incluse în studiu (54.5%) relatează că ele nu au apelat la personalul din instituţiile publice atunci când au avut de rezolvat o problemă. Lipsa de amabilitate şi nivelul scăzut al competenţei personalului din instuţiile care furnizează produse şi servicii persoanelor de vârsta a treia, şi nu numai, poate constitui o cauză a lipsei de implicare a vârstnicilor la acţiunile acestor instituţii. Conducerea instituţiilor publice şi cei responsabili de pregătirea şi instruirea profesională at trebui să ţină cont de feed-back-ul primit din partea clienţilor pentru a îmbunăţăţi calitatea serviciilor care le oferă prin creşterea nivelului de pregătire al personalului. Majoritatea participanţilor (49%) consideră că Primarul şi cei din Consiliul Local nu i-au în considerare, în deciziile lor privind dezvoltarea oraşului Baia Mare, opiniile cetăţenilor de vârsta a treia. Ar fi important să se cunoască cauza pentru care cei 49% dintre participanţi consideră că opinia lor nu este luată în considerare de către autorităţile locale. Astfel, în funcţie de problemele identificate, ar putea fi create şi implementate nişte acţiuni prin care autorităţile locale să aibă contacte cu electoratul, cetăţenii şi să fie stimulaţi cetăţenii să se implice în problemele comunităţii locale. Aceasta ar contribui şi mai mult eliminarea sentimentului de inutilitate al persoanelor vârstnice. 78
Doar 9% dintre persoanele vârstnice incluse în studiu au solicitat sprijinul Consiliului Naţional/ Judeţean al persoanelor vârstnice. Persoanele de vârsta a treia ar trebui informate cu privire la instituţiile care pot contribui la rezolvarea problemelor şi a nevoilor cu care se confruntă. Se pot prezenta informaţii legate de instituţiile destinate persoanelor vârstnice, produsele şi serviciile care le oferă aceste instituţii şi condiţiile în care pot obţine sau nu respectivele produse şi servicii. Cele mai multe dintre persoanele vârstice incluse în studiu (45%) consideră că se simt în siguranţă şi aparaţi de poliţia de proximitate din Baia Mare doar câteodată. Unii dintre participanţii la studiu au considerat că ONG-urile ar trebui să asigure o serie de servicii pentru persoanele de vârsta a treia, printre care se numără activităţi de recreere, asistenţă medicală, sanatorii, locuinţe, cantine sociale, servicii de consiliere, securitate şi la domiciliu. Rezultatele studiului de faţă subliniază faptul că în societate românească mai există tradiţia ca vârstnicul să locuiască cu alţi membri ai familiei, aceste situaţii fiind prevalente celor în care vârstnicul locuieşte doar cu partenerul său de viaţă sau singur. Tradiţia ca vârstnicul să locuiască cu alţi membrii ai familiei reflectă caracterul colectivist al culturii noastre în ciuda individualismului. Veniturile familiale ale participanţilor la studiu sunt, în medie, de 498 RON. Analiza mărimii pensiei din ultima lună în momentul chestionării participanţilor reflectă faptul că, în medie, un vârstnic are o pensie de 335.5 RON. Rezultatele obţinute indică faptul că veniturile persoanelor de vârsta a treia tind să se reducă şi să fie mai mici o dată cu momentul pensionării. Aceste venituri reduse de care beneficiază majoritatea vârstnicilor nu sunt suficiente pentru asigurarea unei calităţi minime a vieţii la vârsta a treia. Valoarea medie a venitului pe membru de familie este de 243.68 RON, un venit care nu permite, nici pe departe, asigurarea unui trai decent. Majoritatea persoanelor de vârsta a treia consideră şi ajung să fie sub nivelul mediu al bunăstării. Situaţia bunăstării persoanelor de vârsta a treia reflectă oarecum situaţia întregii populaţii din ţara noastră, unde calitatea nivelului de trai tinde să scadă. Rezultatele studiului au arătat că o creştere a nivelului de dotare a locuirii determină o creştere a satisfacţiei locuirii. Tipul cel mai reprezentativ pentru persoanele vârstnice este acela al unor dotări medii înspre slabe ale gospodăriei şi a unei satisfacţii medii înspre scăzute faţă de calitatea locuirii. Persoanele în vârstă, indiferent de caracteristicile gospodăriei, tind să utilizeze, în continuare reţelele capitalului informal. Cele mai multe dintre persoanele vârstnice incluse în studiu raportează o calitate a locuirii de nivel mediu şi apelează la un nivel mediu la familiile, rudele, prietenii şi vecinii lor atunci când au de rezolvat o problemă. S-a constatat că mai mult de o treime dintre persoanele din eşantion reproduc un comportament tradiţional în utilizarea capitalului informal, însă utilizarea lui nu are o mare intensitate. Rezultatele studiului arată că cu cât venitul total familial este mai mare, cu atât dotarea gospodăriei este mai bună. Relaţia dintre aceste două variabile este însă una slabă. Cea mai mare proporţie a participanţilor la studiu au locuintele 79
dotate cu aproximativ 4 obiecte moderne şi au venituri familiale totale de 540.58 RON. O persoană care apelează într-o măsură mai mare la capitalul informal nu va avea cu necesitate o încredere mică în instituţiile reprezentate de primărie, poliţie, biserica la care merge, asociaţiile de întrajutorare a persoanelor vârstnice, direcţiile judeţene care se ocupă de vârstnici, fundaţiile care se ocupă de persoanele în vârstă. Persoanele care apelează la familie, rude, prieteni şi vecini apelează şi la instituţiile abilitate atunci când se confruntă cu o problemă. Deşi încrederea în aceste organizaţii nu este foarte mare, persoanele de vârsta a treia apelează la produsele şi serviciile oferite de acestea. Vârstnicii care se confruntă cu mai multe boli cronice vor avea, de obicei, venituri personale care nu le permit în totalitatea acoperirea cheltuielilor necesare pentru obţinerea tratamentului recomandat. Acest lucru dovedeşte faptul că veniturile financiare a vârstnicilor sunt destul de mici şi nu acoperă decât o parte sau aproape deloc din satisfacerea nevoilor legate de sănătate. Cu cât persoanele de vârsta a treia prezintă mai multe boli cronice, cu atât acestea vor merge de mai multe ori pe săptămână la biserică. Nu există o relaţie destul de puternică directă între morbiditate şi mersul la biserică, lucru explicabil la o populaţie urbană. După cum am văzut, populaţia de vârsta a treia este o categorie socială vulnerabilă care se confruntă cu probleme specifice. Este important de reţinut faptul că persoanele de vârsta a treia reprezintă cel mai eterogen segment al populaţiei, caracteristicile şi nevoile acestor persoane variind foarte mult. Asigurarea necesităţilor populaţiei vârstnice în vederea asigurării unui trai decent, acoperă o gamă de preocupări, nu numai în plan economic, dar şi social şi psihosocial iar elaborarea programelor şi serviciilor pentru persoanele de vârsta a treia ar trebui să ţină cont de diversitatea acestui grup vulnerabil. Satisfacerea diverselor nevoi ale persoanelor de vârsta a treia se realizează prin apelul la o serie de resurse, fie ele umane, materiale, economico-financiare, juridice etc. De multe ori, aceste resurse nu sunt la îndemâna şi accesul persoanelor vârstnice, fiind esenţială, astfel, implicarea familiei, rudelor, cunoştinţelor în buna funcţionare a celor care care au nevoie de ele. Toate rezultatele acestui studiu indică faptul că există o mare variabilitate între persoanele de vârsta a treia în ceea ce priveşte experenţierea fenomenului complex al îmbătrânirii iar strategiile de prevenţie şi intervenţie au în vedere îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă care la această vârstă ar trebui să se adreseze atât persoanelor vârstnice, cât şi celorlalţi actori ai societăţii. 7.2. Tipuri de asigurări de viaţă existente în România Asigurarea de viaţă reprezintă o modalitate de protecţie financiară, garantare şi păstrare a nivelului de trai al unei familii. Ea este o parte integrantă a planului financiar al familiei, alături de alte planuri de investiţii. Prin intermediul 80
asigurării de viaţă se crează garanţia disponibilităţii unui fond de lichidităţi necesar în cazul unei situaţii neaşteptate, fără afectarea celorlalte forme de economisire. Asigurările de viaţă îmbracă în prezent un număr mare de forme, determinate de nevoile tot mai variate ale clienţilor, cele mai multe dintre ele apărând în ultimele decenii. Formele concrete ale asigurărilor de viaţă diferă de la o ţară la alta şi chiar de la o perioadă la alta. Ele se încheie fie în mod individual, fie în grup. Societăţile de asigurări oferă o gamă largă de produse de asigurări de viaţă, fiecare acoperind alte riscuri şi purtând denumiri comerciale diferite. Orice persoană poate încheia una sau mai multe asigurări de viaţă. Specialiştii în materie apreciază că asigurările de viaţă pot fi încadrate în următoarele categorii: 7.2.1. Produse tradiţionale Asigurările de viaţă tradiţionale sunt poliţe de asigurare care oferă celor care le deţin beneficii (materiale) considerabile şi garantate, care se pot ridica în urma decesului sau la maturitate (la sfârşitul perioadei pentru care a fost încheiată, în cazul în care există o componentă investiţionalâ a asigurării). Asigurătorul trebuie să acorde aceste garanţii indiferent de costurile pe care le implică şi să întreprindă toate măsurile potrivite pentru a rămâne solvabil, din respect pentru client şi ca cerinţă a Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor. în acest caz, asigurătorul trebuie să investească cu precauţie sporită, în special în obligaţiuni guvernamentale sau alte titluri de valoare foarte sigure. Clientul beneficiază, astfel, de produse sigure. Solvabilitatea asigurătorului (capacitatea sa de a putea plăţi despăgubirile în orice moment, indiferent de costuri) este prevăzută în contractul încheiat cu clientul, dar şi în regulile stabilite de Comisia de Supraveghere a Asigurărilor. Cele mai des întâlnite tipuri de asigurări de viaţă tradiţionale sunt: 1. Asigurarea de viaţă pe termen limitat 2. Asigurarea de viaţă pe termen nelimitat 3. Asigurarea mixtă de viaţă 4. Asigurarea mixtă redusă 5. Asigurarea de studii (tip student) 6. Asigurarea dotă (de tip zestre) 7. Asigurarea majorat 8. Asigurarea pentru ipotecă 9. Asigurarea de rentă 7.2.1.1. Asigurarea de viaţă pe termen limitat Aceasta este cea mai simplă formă de asigurare de viaţă, se încheie pe o perioadă determinată de timp şi acoperă doar riscul de deces. Asiguratul va plăti periodic prima de asigurare (care va fi stabilită în funcţie de durată şi suma asigurată), şi, în schimbul acesteia, beneficiarul asigurării va încasa suma asigurată la decesul asiguratului, conform contractului încheiat. Beneficiarul poate fi orice persoană desemnată de asigurat. 81
Dacă mediul economic avut în vedere este unul inflaţionist, suma asigurată poate fi protejată printr-o clauză specială, ceea ce implică şi adaptarea primei de asigurare. Ceea ce este caracteristic acestui tip de asigurare este faptul că suma va fi plătită beneficiarului doar dacă decesul asiguratului intervine în perioada de valabilitate stabilită prin contract. Dacă la expirarea contractului asiguratul este în viaţă, asigurătorul este exonerat de la orice obligaţie de plată. De aceea nici prima de asigurare nu este foarte mare în comparaţie cu celelalte tipuri de asigurări. După cum am menţionat anterior, acest tip de asigurare protejează asiguratul doar împotriva riscului de deces şi nu oferă posibilitatea economisirii sau capitalizării (deoarece la expirarea contractului asigurătorul nu va plăti nici o sumă asiguratului) şi de aceea primele de asigurare sunt mai mici decât la alte tipuri de asigurări de viaţă. Beneficiarii acestei asigurări pot fi: soţul supravieţuitor, copiii, fraţii, surorile, părinţii sau alte persoane desemnate de asigurat. 7.2.1.2.
Asigurarea de viaţă pe termen nelimitat
Acest tip de asigurare acoperă riscul de deces al asiguratului până la o vârstă înaintată a acestuia (95-100 ani). De obicei se impune în contract ca asiguratul să plătească primele de asigurare până la data (momentul) pensionării. Riscul de deces este acoperit pe toată perioada cuprinsă între momentul încheierii asigurării şi atingerea vârstei respective. In cazul decesului, prima de care va beneficia persoana trecută în contractul de asigurare este mult mai mare decât în cazul poliţei de asigurare de viaţă pe termen limitat. Diferenţa faţă de asigurarea pe termen limitat constă în mărimea primei de asigurare şi în faptul că, dacă asiguratul împlineşte vârsta precizată în contract, va primi suma asigurată actualizată (se ia în calcul şi rata inflaţiei). 7.2.1.3.
Asigurarea mixtă de viaţă
Este una dintre formele asigurărilor de viaţă cele mai solicitate de persoanele fizice. Acest tip de asigurare de viaţă este o asigurare cu capitalizare şi se deosebeşte de cele anterioare prin gradul de cuprindere. Deosebirea principală faţă de asigurarea de viaţă tipică constă în faptul că acoperă şi riscul de supravieţuire, în afara riscului de deces. Astfel, asigurătorul va plăti asiguratului sau beneficiarului suma asigurată în orice condiţii. Dacă asiguratul decedează în perioada de asigurare, suma asigurată revine beneficiarului menţionat în poliţă; dacă asiguratul este în viaţă la data expirării contractului, atunci el primeşte personal suma asigurată. Aşadar, orice s-ar întâmpla, asigurătorul efectuează o plată. Astfel se acordă o protecţie dublă (în cazul decesului şi al supravieţuirii), iar primele de asigurare plătite de contractant sau de asigurat reprezintă o formă de economisire care poate fi valorificată la data expirării contractului.
82
Contractul de asigurare se încheie pe o perioadă cuprinsă între anumite limite (5-20 de ani), cu condiţia ca asiguratul sa nu depăşească o anumită vârstă (de obicei 75 de ani) la expirarea contractului. Prima de asigurare se stabileşte ţinând cont de anumiţi factori: durata pe care se încheie contractul, starea de sănătate a asiguratului, vârsta şi sexul asiguratului, clauzele suplimentare ataşate contractului. Principalul avantaj al asigurării mixte este faptul că primele reprezintă o formă de economisire care poate fi valorificată nu numai la expirarea perioadei. Accesul la fond există şi în perioada asigurată, iar în cazul în care contractantul doreşte retragerea banilor, el renunţă la poliţă (reziliază contractul). în această situaţie, asiguratul va primi o sumă denumită valoare de răscumpărare. Valoarea de răscumpărare creşte odată cu trecerea timpului şi cu apropierea termenului de expirare a contractului. Dezavantajul acesteia este că în cazul în care asiguratul vrea să retragă banii economisi înainte de expirarea poliţei, va trebui sa renunţe la ea. Cu cât perioada de asigurare este mai mare, cu atât este mai avantajos pentru ambele părţi. Asiguratul primeşte mai mulţi bani, iar asigurătorul foloseşte o suma mare de bani pe o perioadă îndelungată. Primele de asigurare se stabilesc în funcţie de suma asigurată, care este, în general, nelimitată pentru acest tip de poliţă. Prima de asigurare este mai mare pentru că sunt acoperite două riscuri. 7.2.1.4. Asigurarea mixtă redusă Acest tip de asigurare presupune posibilitatea de rambursare a primelor aferente riscului de supravieţuire, rămânând la asigurător doar prima aferentă riscului de deces. în cazul în care, la expirarea perioadei de asigurare, asiguratul este în viaţă, el beneficiază de suma asigurată; dacă el decedează, asigurătorul va plăti suma primelor de asigurare înregistrate până la momentul decesului la care, de regulă, se adaugă şi cota corespunzătoare participării la profit pentru partea din rezervele matematice investite de asigurător. Ca şi în cazul asigurării mixte de viaţă, şi aici suma asigurată este nelimitată, cel care îi decide nivelul fiind contractantul. 7.2.1.5. Asigurarea de tip student (asigurare de studii) Acest produs are drept scop economisirea unor fonduri pentru perioada de studii a copiilor, chiar în condiţiile în care plătitorul (contractantul) nu supravieţuieşte până la momentul începerii acestora. Contractantul poate fi părintele sau tutorele beneficiarului. Primele de asigurare vor fi plătite de asigurat (părintele sau tutorele copilului) până la începerea studiilor, urmând ca beneficiarul (copilul) să intre în posesia rentelor la vârsta specificată în contract (vârsta studiilor universitare). Durata de plată a rentelor poate fi de 4 sau 5 ani. La opţiunea asiguratului se poate plăti suma integrală la împlinirea vârstei de începere a studiilor, dar într-o proporţie de 90 - 95% din suma totală a rentelor, pentru că asigurătorul nu mai poate capitaliza sumele respective pe perioada de 4-5 ani stabilită în contract. Asigurătorul va plăti chiar dacă una dintre părţi (asigurat sau beneficiar) va 83
deceda, asumându-şi obligaţiile de plată a rentelor în cazul decesului asiguratului pe parcursul perioadei de asigurare sau transformând poliţa într-o asigurare mixtă de viaţă în cazul decesului beneficiarului. Dacă decesul beneficiarului are loc în perioada de plată a rentelor, acestea vor fi încasate de către asigurat ca o sumă forfetară sau tot periodic. O astfel de asigurare se poate încheia pe o perioadă stabilită de asigurător (minimum 9 sau 10 ani), în funcţie de numărul de ani ales pentru plata rentelor, iar primele trebuie plătite, indiferent de nivelul sumei asigurate, într-un interval de cel puţin cinci ani. 7.2.1.6.
Asigurarea de tip zestre (asigurarea dotă)
Această asigurare oferă protecţie faţă de riscul de deces al persoanei asigurate (părintele sau tutorele copilului), beneficiarul (copilul) primind suma asigurată la împlinirea unei anumite vârste (20-25 ani) sau atunci când se căsătoreşte. Este un produs asemănător asigurării de tip student, deosebirea constând în faptul că suma asigurată se plăteşte integral şi nu eşalonat. Ȋn cazul decesului contractantului, copilul va beneficia de această sumă la termenul convenit, iar în cazul decesului beneficiarului, poliţa devine asigurare mixtă de viaţă. 7.2.1.7.
Asigurarea de tip majorat
Pentru a asigura copilului un viitor pe măsura aspiraţiilor sale, se poate încheia o asigurare de viaţă tip „majorat". Această asigurare este atât un program de economii cât şi de protecţie şi se aseamănă întrucâtva celor două anterioare. Ȋn cadrul acestui program, asiguratul poate fi tatăl, mama sau o rudă a copilului beneficiar. Asigurarea acoperă atât cazurile în care asiguratul este în viaţă la data la care copilul împlineşte vârsta de 18 ani, cât şi cazurile în care acesta decedează înainte de această dată. La data la care copilul beneficiar împlineşte vârsta majoratului, asiguratul poate opta pentru plata indemnizaţiei de asigurare sau pentru prelungirea anuală a contractului până când copilul va împlini 25 de ani, va începe studiile superioare sau se va căsători. Plata indemnizaţiei se poate face şi sub formă de rentă, în cazul în care asiguratul deeedează înainte de majoratul copilului, asigurarea rămâne în vigoare, fiind scutită de plata primelor de asigurare. 7.2.1.8.
Asigurarea de rentă (anuitatea)
Anuitatea: este o asigurare de tip rentă, se plăteşte periodic pe timpul vieţii asiguratului în schimbul unei sume plătite o singură dată sau în forma unei serii de prime. Anuitatea este un contract ce asigură o sumă fixă încasată pe parcursul întregii vieţi. Printr-o asigurare de rentă, asigurătorul plăteşte o indemnizaţie periodică. în funcţie de perioada de plată a acesteia se disting: • Renta cu rată fixă - caz în care indemnizaţia de asigurare se plăteşte indiferent dacă asiguratul mai trăieşte sau nu. Ȋn momentul în care începe plata 84
acestei rate fixe, este important dacă asiguratul mai este sau nu în viaţă (în caz negativ, se plăteşte suma asigurată beneficiarului); ea se plăteşte pe o anumită perioadă (un număr stabilit de ani). • Renta viageră - caz în care, pentru primirea unei indemnizaţii de rentă viageră, asiguratul (sau, în cazul în care avem de-a face cu mai mulţi asiguraţi, cel puţin unul dintre aceştia) trebuie sa fie în viaţă. Asigurarea este încheiată pe „viaţa" asiguratului. O asigurare de rentă viageră poate fi încheiată şi în favoarea mai multor persoane. în astfel de situaţii, la moartea unuia dintre asiguraţi, renta viageră se transferă asupra vieţii celuilalt. Îndemnizaţia de rentă viageră se acordă trimestrial, mai rar lunar. Asigurătorul preferă însă să o acorde, dacă se poate, semestrial sau chiar anual, pentru a beneficia mai mult timp de sume mari pentru investiţii şi pentru că astfel se reduc cheltuielile de administrare a contractului. În cazul asigurării de rentă viageră există următoarele situaţii speciale: - asigurarea de rentă viageră cu rambursare - în cazul decesului asiguratului se rambursează primele de asigurare deja plătite. Primele plătite pentru o rentă cu rambursare sunt mai mari decât cele plătite pentru o rentă fără rambursare; - asigurarea de rentă viageră fără rambursare - în cazul decesului asiguratului nu se rambursează primele de asigurare deja plătite, avantajul fiind plătirea unor prime mai reduse decât în cazul rambursării. Plata rentei se poate face în două moduri: imediat după semnarea contractului de asigurare sau la o dată ulterioară (la împlinirea unei anumite vârste, după ieşirea la pensie). În cazul asigurării pe bază de rente viagere există şi posibilitatea cuprinderii a doua persoane asigurate. Prin asigurarea de rentă viageră pentru două persoane se acordă o indemnizaţie periodică în condiţii de supravieţuire sau de deces al primului asigurat. Ea poate fi comparată cu asigurările mixte de viaţă. Se foloseşte în special pentru alocaţie pentru pensia de bătrâneţe, respectiv pentru pensia de urmaş, pentru soţ sau soţie. Prima de asigurare poate fi unică sau pot fi achitate prime periodice (lunare, trimestriale, semestriale, anuale) pe perioada de valabilitate a contractului de asigurare. 7.2.1.9. Asigurarea pentru ipotecă (exemplu de asigurare specială) Este o poliţă încheiată la cererea creditorului (banca, spre exemplu) în cazurile în care debitorul (asiguratul, în acest caz) doreşte să achiziţioneze un teren sau o locuinţă. Prima de asigurare va fi încasată de către bancă în cazul decesului asiguratului, pentru a-şi putea recupera sumele restante neplătite de către asigurat (debitor). Este produsul prin care un creditor (de obicei o bancă) se asigură că, în cazul în care debitorul decedează, va încasa sumele restante neplătite. Există mai multe forme de ipotecă în funcţie de modul de rambursare a creditelor, dintre care cele mai frecvent întâlnite sunt următoarele:
85
a) Ipoteca liniară. în situaţia în care ipoteca este liniară, debitorul şi creditorul stabilesc rambursarea creditului într-un anumit număr de ani, pe baza achitării anuale a unei rate fixe. De aceea se încheie o asigurare de deces, care garantează achitarea sumei rămase în cazul în care debitorul decedează înainte de rambursarea integrală a creditului. Debitul global (rata + dobânda) scade anual, pentru că la rata plătită nu se mai percepe dobândă (dobândă per sold). Asigurarea de capital pentru caz de deces care se încheie va modela această evoluţie a creditului, capitalul său fiind de asemenea în descreştere liniară. b) Ipoteca pe bază de anuitate se caracterizează prin plata dobânzii şi a ratei printr-o sumă fixă anuală, denumită anuitate. Spre deosebire de ipoteca liniară, suma plătită periodic nu se micşorează. Şi în acest caz capitalul asigurat suferă o descreştere paralelă cu cea a debitului. Ipoteca pe bază de asigurare mixtă se practică în contractul de credit şi în contractul de asigurare de deces. c)
Ipoteca pe baza unei asigurări de viaţă cu amortizare sub forma unei prime de economisire are la bază o asigurare de viaţă prin care asigurarea se divide într-o asigurare de risc (cu capital egal cu suma împrumutată) şi o asigurare de economisire. Creditorul acordă pentru primele de asigurare de economisire o compensaţie la dobândă egală cu dobânda ipotecii. Premisa în cazul de faţă o constituie suma împrumutată, care .trebuie rambursată la termenul scadent. în funcţie de această sumă şi de valoarea dobânzii ipotecii, este stabilită valoarea primei de asigurare de economisire şi chiar pentru perioada pe care a fost stabilită dobânda ipotecii (de regulă, 10-15 ani). în caz de prelungire ulterioară, prima de economisire este recalculată pe baza noii dobânzi de ipotecă contractate. Dacă aceasta este mai mare decât dobânda iniţială, prima de economisire scade pentru perioada următoare. Dacă dobânda pe ipotecă este mai mică, atunci prima de economisire creşte. Prin această formă de asigurare, pe perioada derulării contractului pot să existe mai multe sau mai puţine datorii anuale fixe şi, în acelaşi timp, asiguratul poate obţine o sumă egală cu creditul în caz de deces sau de supravieţuire, atât pe perioada derulării contractului, cât şi după expirarea acestuia. Ea este mai avantajoasă decât ipoteca combinată cu o asigurare mixtă. în cazul unei asigurări mixte, asigurătorul lucrează cu o dobândă calculată fixă. Dobânda ipotecii este întotdeauna mai mare, astfel încât, în cazul ipotecii pe baza unei asigurări de viaţă cu amortizare sub forma unei prime de economisire, asigurătorul ia în calcul un profit mai mare şi, de aceea, prima poate fi mai mică. Dezavantajul acestei ipoteci este acela că, la sfârşitul perioadei stabilite, valoarea capitalului va fi egală cu cea a creditului acoperit, în timp ce, în cazul asigurării mixte, capitalul poate să crească prin împărţirea profitului, astfel încât după rambursarea datoriei se mai poate acorda o suma în plus. d)
7.2.2. Produse Unit-linked
86
Dacă în cazul asigurărilor de viată tradiţionale riscul investiţiei aparţine companiei de asigurări (în consecinţă asigurătorul va investi banii cu mare prudenţa, de obicei în depozite bancare şi obligaţiuni de stat, care deşi nu aduc profituri mari, sunt sigure), la asigurările unit-linked riscul investiţiei aparţine contractantului, beneficiile obţinute din investiţii depinzând de performanţa fondurilor de investiţie create şi puse la dispoziţie de asigurător. Aceste produse pot avea în structura lor următoarele componente: Componenta de protecţie , care este reprezentată de o asigurare de viaţă pe termen nelimitat, pentru care plata primelor eşalonate se face până la împlinirea vârstei de pensionare, iar pe perioada protecţiei suma asigurată (aleasă de client) este garantată de asigurător. Ȋn cazul decesului asiguratului, beneficiarul va încasa valoarea maximă dintre suma asigurată şi valoarea contului său la momentul respectiv. Suma asigurată este stabilită de către client între o valoare maximă şi una minimă, în funcţie de vârsta sa şi de prima plătită, iar valoarea contului este reprezentată de echivalentul valoric al unit-urilor deţinute în fondurile financiare ale asigurătorului. Componenta investiţională constă în cumpărarea de unităţi de cont (unit-uri) în fondurile financiare constituite de asigurător. Aceste fonduri sunt fonduri interne, închise, reprezentând un portofoliu de diverse tipuri de active financiare administrate de asigurător exclusiv în scopul asigurării. Ȋn mod normal, asigurătorul creează mai multe fonduri din care asiguratul are posibilitatea să aleagă. Contractantul asigurării va avea acces la aceste fonduri doar prin intermediul asigurărilor unit-linked, iar prima de asigurare plătită va fi destinată în întregime achiziţionării de unit-uri în fondurile financiare. Un unit reprezintă o diviziune a fondurilor financiare, asigurând clientului dreptul de a participa la performanţa acestora. Valoarea unui unit se stabileşte săptămânal, la momentul evaluării fondurilor, regăsindu-se în preţul de vânzare. Acest preţ este folosit pentru evaluarea costului asigurării de viaţă în momentul în care clientul optează pentru retragerea de lichidităţi sau atunci când întrerupe contractul şi doreşte să obţină echivalentul valoric al conţinutului său. Plata primelor se poate face anual, semestrial, trimestrial, lunar, dar şi în orice moment atunci când se doreşte mărirea părţii de investiţie. Contractantul poate alege procentul în care prima se va aloca între diferitele fonduri şi poate în orice moment să schimbe gratuit aceste procente (cote) de alocare. Preţul de cumpărare reprezintă preţul la care clientul poate cumpăra unit-uri în fondurile finaciare menţionate. Cu alte cuvinte, banii plătiţi de client sub forma primelor de asigurare sunt transformaţi în unit-uri în funcţie de acest preţ. Componenţa rentelor apare doar în cazul asigurărilor unit-linked la care există posibilitatea transformării valorii contului la expirarea contractului. Ea 87
constă în transformarea, la sfârşitul perioadei de plată a primelor (la vârsta pensionării), a valorii contului contractantului în rente lunare. Trăsături ale produselor unit-linked • prima de asigurare nu este fixă, clientul poate modifica oricând mărimea primelor de asigurare mai multor despăgubiri. Pentru asigurările suplimentare este independentă de valoarea asigurării de bază. De asemenea, pentru oricare dintre clauzele suplimentare primele de asigurare se plătesc cu aceeaşi frecvenţă ca şi primele pentru poliţa de asigurare de bază. La fiecare produs de asigurări de viaţă pot fi adăugate clauze suplimentare contra unor prime suplimentare foarte mici. Este foarte important de ştiut că pentru nici una din clauze nu se acordă valori de răscumpărare sau profit suplimentar. De asemenea, clauzele suplimentare nu sunt disponibile pentru asigurările de bază cu plată unică a primelor de asigurare. Studiu de caz privind asigurările de tip Unit – linked Produsul de asigurare prezintǎ tehnici actuale bazate pe rezultatele cercetǎrii de obţinere a unui randament superior la banii economisiţi. Avantajele constau în minimizarea tendinţei de consum în favoarea economisirii şi accesibilitate care constǎ în avantajul oferit de tehnicile identificate astfel încȃt clientul nu trebuie sǎ dispunǎ de sume mari pentru economisire în scopul menţinerii nivelului actual al veniturilor dupǎ pensionare. Ȋ n plus în cazul Unit Linked existǎ urmǎtoarele avantaje: -flexibilitate în accesarea fondului dupǎ primii doi ani; -componenta de protecţie-asigurare cu acumulare şi beneficiar al sumei în cazul în care intervine decesul în perioada de economisire; -se poate opta la momentul pensionǎrii / accesǎrii banilor pe mai multe variante de folosire. Trebuie sǎ fim conştienţi cǎ dupǎ o perioadǎ de timp vom intra în cel mai lung concediu, respectiv pensia. A gȃ ndi la aceastǎ perioadǎ şi la cȃ t se poate obţine utilizȃ nd numai sistemul pensiilor oferit de stat reprezintǎ o prioritate în condiţiile actuale în care fondurile au devenit insuficiente dar existǎ şi alte opotunitǎţi pentru menţinerea venitului actual, deci şi al standardului de viaţǎ obţinut cu atȃ t de multǎ muncǎ. Solutia = Pensii Pilon II, Pilon III si Unit Linked.Potrivit rezultatelor studiilor efectuate a rezultat cǎ o societate financiarǎ oferǎ posibilitatea de a menţin veniturile într-o perioadǎ viitoare comparabile cu cele actuale. Prezentǎm în continuare unele din tehnicile adecvate rezultate din cercetǎrile efectuate cu aplicabilitate pentru Romȃnia. 2.MODEL DE VANZARE In ce priveṣ te Clientul universal, o societate financiarǎ poate oferi clientului, persoanǎ fizicǎ sau juridicǎ urmǎtoarele categorii de produse: a)
88
•
Pachet cont curent (PCC)
•
Pensii Pilon II, Pensii Pilon III + Unit Linked
•
Card de Credit
•
BpL ( Banca pentru locuinṭ e).
Avantajele pentru client privind apelarea la Pachetul cont curent de produse (PCC) constau în: administrarea fondurior fǎrǎ a veni la instituţia de credit, utilizȃ nd telefonul sau calculatorul; evitarea aglomeraţiei de la ghişeele bǎncii şi, totodata, efectuarea operaţiuilor în condiṭ ii de maximǎ siguranţǎ;Ȋ n condiṭ iile actuale se înregistreazǎ frecvente cazuri de fraudǎ utilizând internetul precum ṣ i alte mijloace de realizare a operaṭ iunilor dispuse de client; soluţia pachetului este mai ieftinǎ decȃ t achiziţionarea individualǎ a fiecarui produs/serviciu în parte întrucât produsele complexe sunt mai atractive ṣ i mai uṣ or de administritat de cǎtre instituṭ ia financiarǎ, fapt care conduce la înregistrarea de economii de cǎtre cei doi parteneri; clientul poate obṭ ine resurse suplimentare ṣ i poate realize o mai bunǎ administrare a cheltuielilorsale. Ȋ n condiṭ iile actuale de crizǎ economicǎ reducerea cheltuielilor reprezintǎ elemental cheie în menṣ inerea ṣ i chiar dezvoltarea afacerii; prin achiziṭ ionarea unui astfel de pachete de produse ṣ i servicii existǎ posibilitatea de a obṭ ine un control mult mai riguros asupra economiilor şi se poate realiza transferul automat a fondurilor în contul de economii, care funcṭ ioneazǎ ca un cont curent ce poate fi accesat în orice moment fǎrǎ a pierde din procentul de dobândǎ oferit de instituṭ ia financiarǎ; existǎ avantajul de a nu mai plǎti comisionul anual pentru cardul de credit inclus în pachet; istoricul tranzacṭ iilor se primeṣ te trimestrial - prin poştǎ astfel încât devine operaṭ ional controlul dual ce eliminǎ posibilitatea fraudǎrii operaṭ iunilor de cǎtre un funcṭ ionar al instituṭ iei sau o terṭ ǎ persoanǎ.
Apelarea la sistemul de Pensii pilon II, pilon III + Unit Linked vine în completarea ofertei adresate Clientului universal, prezentând unele condiṭii stabilite prin lege ṣi care constau în: • pentru vârste cuprinse între 18 – 45 ani soluṭ ia menṭ inerii nivelului veniturilor constǎ în: Pilon I- Pensia de stat 33%; Pilon II 20%; PilonIII 20% ṣ i Unit Linked 27%.
89
• pentru vârste cuprinse între 45-55 ani: Pilon I – Pensia de stat 33%; Pilon III 20%; Unit Linked 47%. • pentru vârste de peste 55 ani: Pilon I – Pensia de stat 33%; Unit Linked 67%. Argumentele utilizǎrii sistemului de pensii pilon I, pilon II la care se adaugǎ Unit Linked în vederea atingerii obiectivului de menṭinere a nivelului actual de venituri sunt, în principal urmǎtoarele: A instituţiile de credit oferǎ clienţilor o combinaţie de produse şi servicii frecvent utilizate, pentru care se plǎteşte un singur preţ. comisionul lunar pentru pachet oferǎ o alternativǎ mai ieftinǎ decȃt preţul produselor şi serviciilor achiziţionate separat (discount de aproximativ 40% în cazul în care utilizeazǎ produsele şi serviciile din pachet). fiecare platǎ prin direct debit sau standing order este efectuatǎ automat (cu asigurarea fondurilor necesare). pentru operaţiunile prin Contact Center este nevoie doar sǎ formeze un numǎr de telefon. cardul de debit permite clientului acces oricȃnd şi de oriunde la fondurile proprii. În plus, clientul poate stabili o valoare a soldului în cont, peste care fondurile pot fi automat transferate într-un cont de economii. PCC oferǎ o soluţie fiabilǎ clienţilor în cazul creşterii cheltuielilor şi anume descoperitul de cont cu o dobandǎ anualǎ preferenţialǎ şi finanţarea prin cardul de credit. dobȃnda anualǎ la descoperitul de cont în cadrul pachetului este mai micǎ decȃt în cazul în care clientul ar achiziţiona acest produs ca un produs individual. Cardul de credit oferǎ clientului posibilitǎṭ i clientului, persoanǎ fizicǎ sau juridicǎ, în ce priveṣ te: posibilitatea de a achiziṭiona produse ṣi servicii fǎrǎ a plǎti dobȃnda la banii cheltuiţi pentru o perioadǎ de graṭie. Existǎ pe piaţa romȃneascǎ un card inteligent şi o soluţie în acest sens. clientul poate avea la dispoziṭie o sumǎ de bani de rezervǎ, pentru siguranţa financiarǎ în condiṭiile în care a gǎsit produsul cǎutat dar nu dispune la momentul respectiv de suma necesarǎ pentru efectuarea plǎṭii contravalorii acestuia. cardul de credit are o largǎ utilizare în ṭǎrile dezvoltate ṣi reprezintǎ cel mai select şi avantajos instrument financiar, caracteristic persoanelor cu un statut de elitǎ.
90
Avantajele Cardului de credit constau, în principal în: perioada de graţie îndelungatǎ: puteţi utiliza cardul în mod inteligent
pȃnǎ la 40 - 50 zile farǎ sǎ platiţi dobȃndǎ. dobȃnda este zero în caz de neutilizare a liniei de credit. program loialitate ( se apicǎ puncte în funcţie de gradul de utilizare al pachetului ce include şi cardul de credit). comision zero prin utilizarea la comerciant. mǎsuri suplimentare de protecţie (CIP). asigurare de protecţie la cumpǎrǎturi. asigurare de cǎlǎtorie. prelungire automatǎ dupǎ 3 ani . utilizatori autorizaţi (maxim 3-5 persoane, rude de gradul I).
Ca o concluzie a utilizǎrii produselor în cadrul Pachetului prezentat mai sus aduce beneficii, dintre care menṭionez : 1. Primeşte salariul în contul curent cu card de debit ataşat; Avantaj: pǎstreazǎ banii într-un mediu sigur 2. Foloseşte Cardul de Credit doar pentru tranzacţii la comercianţi - nu mai mult de valoarea salariului; Avantaj: 0% dobandǎ pentru maxim 40 - 50 zile + 0 lei comision de plata la comercianţi + punct de loialitate cȃştigat pentru fiecare leu utilizat la POS / internet 3. Acceseazǎ 24 Banking înainte de data scadentǎ a cardului de credit şi ramburseazǎ integral suma utilizatǎ. Avantaj: 0% dobandǎ pentru tranzacţiile efectuate la comercianţi Apelarea la produsul BpL ( Banca pentru locuinṭ e) este un produs de economisire – creditare cu urmǎtoarele caracteristici: clientul beneficiazǎ de Prima de la Stat al cǎrui cuantum se stabileṣte prin negociere între instituṭia financiarǎ ṣi Ministerul Finanṭelor. economisirea-credtarea este larg utilizatǎ, îndeosebi în cadrul programului “Prima casǎ” ṣi pentru cei tineri reprezintǎ un avantaj material determinat de sprijinul oferit de stat. prima de la Stat este de 25% pentru economiile realizate în cursul anului calendaristic. In situaṭia în care se economiseṣte mai mult iar dorinṭa de a avea cât mai curând propria casǎ pentru ca familia sǎ dispunǎ cât mai curând de propria locuinṭǎ este o tendinṭǎ de mare actualitate iar prima este cu atât mai mare cu cât economiile sunt mai mari în cadrul anului calendaristic. Prin apelarea la acest produs de economisire – creditare se poate obţine o primǎ de la stat în valoare de 250 de euro si o dobandǎ de 3% din partea instituţiei financiare. 91
Instituṭia financiarǎ poate pune la dispoziṭia celor interesaṭi un model de plan financiar eficient care sǎ asigure încrederea celui care cumpǎrǎ acest produs cǎ investiṭia este sigurǎ dar mai ales, eficientǎ. Dintre argumentele privind achiziṭ ionarea produsului BpL precizez: Economiseşti: primeşti dobandǎ şi prima de la stat. Sumele economisite anual sunt relativ mici (1000 Euro- echivalentul în lei) care sunt necesare pentru a beneficia de valoarea maximǎ a primei de la stat (250 Euro). Economiile clientului sunt permanent la dispoziţia acestuia. Fiecare membru al familiei poate beneficia de prima de la stat. Sumele economisite sunt garantate de către Fondul de Garantare a Depozitelor în sistemul bancar, în limita a 50.000 Euro.In prezent se lucrează la garantarea până la suma de 100.00 Euro. Deductibilitate fiscal. b)In ce priveṣ te Clientul cu depozite, o societate financiarǎ poate oferi clientului, persoanǎ fizicǎ sau juridicǎ urmǎtoarele categorii de produse: •
Depozite + BpL
•
Asset
•
Index Linked
•
Card Credit cu Cash Colateral
Pentru produsul Depozite, instituṭ ia financiarǎ oferǎ urmǎtoarele posibilitǎṭ i: cunoaṣterea portofoliul de produse de economisire.Existǎ posibilitatea de descoperi un produs şi mai atractiv decȃt cele deţinute pȃnǎ acum, cu randamente superioare ṣi care corespund mult mai bine cerinṭelor de economisire. banii clienṭilor trebuie „sǎ lucreze în favoarea clientului”, respectiv sǎ aducǎ venituri suplimentare care sǎ ofere posibilitatea de a obṭine bunuri ṣi servicii suplimentare. Existǎ ṣi posibilitatea ca o parte din dobânda obṭinutǎ sǎ fie reinvestitǎ iar o altǎ parte sǎ fie utilizatǎ în alte scopuri, conform cerinṭelor clienṭilor. Ȋn susṭinerea apelǎrii la produsul Depozit de la o instituṭie de credit aduc urmǎtoarele argumente: 92
fructificarea economiilor: creşterea sumelor economisite prin dobânda plătită de bancă, atât pentru depozitul constituit cât şi pentru sumele cu care acesta a fost alimentat ulterior. siguranţǎ şi confort. acces la sumele economisite: aveţi posibilitatea ridicării sumelor şi de la altă unitate decât cea la care ati deschis contul. Ȋn prezent, instituṭiile financiare dispun de soluṭii informatice care permit efectuarea operaṭiunilor dispuse de client din orice localitate în care funcṭioneazǎ o unitate din reṭeaua sa. Este un mare avantaj pentru cǎ se câṣtigǎ timp ṣi bani. garantarea disponibilităţilor din cont prin Fondul de Garantare a Depozitelor, în limita nivelului stabilit periodic de către acesta. independenţǎ şi libertate de mişcare: Se pot constitui şi prin serviciul de internet banking sau phone banking Pot fi utilizate ca obiect al garanţiei pentru creditele, scrisorile de garanţie bancară solicitate la instituţia de credit. Pentru produsul Asset, oferit pe piaṭa româneascǎ de un numǎr în creṣtere de instituṭii financiare se oferǎ urmǎtoarele posibilitǎṭi, ce-i drept cu un grad mai ridicat de risc, dar cu posibilitǎṭi mai mari în obṭinerea de câṣtiguri: Dupǎ cum am mai afirmat, în situaṭia actualǎ de crizǎ economicǎ, tendinṭa actualǎ o reprezintǎ reducerea cheltuielilor ṣi economisirea.Un astfel de produs oferǎ un randament superior produselor considerate „tradiṭionale”. Produsul oferǎ avantajul cǎ se pot investi sume mult mai mici cu randament superior depozitului bancar. De obicei produsul se adreseazǎ clienṭilor care investesc bani pe o perioadǎ mai lungǎ de timp, în unitǎţi de fond, care asigurǎ fructificarea mult mai avantajoasǎ a plasamentelor. Desigur, toṭi dorim un câṣtig mare ṣi pe termen cât mai scurt. A trecut, în oinia mea aceastǎ perioadǎ întrucât politica monetarǎ a cunoscut în ultima perioadǎ serioase îmbunǎtǎṭiri. Nu te mai poṭi îmbogǎṭi “peste noapte” prin acṭiuni speculative pe piaṭa monetarǎ sau valutarǎ. Inflaṭia este sub control iar cursul de schimb valutar este flotant numai în anumite limite determinate de piaṭǎ. O diversificare a portofoliului de economii cu randamente diferite este mai prudentǎ decât una bazatǎ pe un singur produs de economisire. Dintre argumentele pe care le consider necesare în apelarea la acest produs de economisire amintesc: Fructificarea economiilor prin investitiţii cu un randament superior, comparativ cu plasamentele în depozite, în condiţii minime de fluctuaţii. 93
Comparativ cu depozitul: suma minimǎ investitǎ este micǎ. perioada de investiţie este mai îndelungatǎ dar oferǎ randamente superioare la economiile investite. lichiditate foarte mare. Management profesionist şi un portofoliu diversificat care asigurǎ dispersia riscului. Metoda simplǎ de a investi, investitorul utilizȃnd un singur instrument investiţional - unitatea de fond - a cǎrei valoare este datǎ de instrumente financiare variate şi plasamente diversificate, investitorul avȃnd acces pe piaţa financiarǎ, cu un efort minim de analizǎ a informaţiilor. Lichiditate mare a investiţiei, retragerea parţialǎ sau totalǎ din fond (rǎscumpǎrarea unitǎţilor de fond) poate fi facutǎ oricȃnd, fǎrǎ comision de rǎscumparare, iar investitorul primeşte creşterea realizatǎ pȃnǎ în acel moment. Pentru produsul Index Linked ce este oferit într-o mǎsurǎ micǎ din punctul meu de vedere pe piaṭ a româneascǎ se oferǎ urmǎtoarele oportunitǎṭ i: clientul trbuie sǎ deṭinǎ bune cunoṣtinṭe de trezorerie pentru a fructifica la maxim veniturile obţinute. o asigurare de viaţǎ reprezintǎ pentru cei mai mulṭi dintre noi o noutate ṣi cel care apeleazǎ la aceasta trebuie sǎ ṣtie dar sǎ fie ṣi convins ca Index Linked oferǎ, pe lȃngǎ protecţie, un randament minim garantat la scadenţǎ şi o componentǎ de investiţie care aduce un cȃştig suplimentar. Produsul oferit cu timiditate, deocamdatǎ pe piaţa romȃneascǎ oferǎ o asigurare cu un randament excelent al sumelor investite, ceea ce presupune ṣi siguranţa cǎştigul.Apreciez cǎ nu este promovat suficient acest produs în România iar bǎncile vor trebui “sǎ iasǎ puternic pe piaṭǎ”pentru promovare prin campanii specifice. în condiţiile actuale în care dobȃnzile la depozitele bancare sunt în scǎdere, consider cǎ achiziṭionarea Index Linked va fi în mǎsurǎ sǎ ofere un randament garantat superior dobȃnzilor existente. Dintre argumentele pe care le aduc în susṭ inerea Index Linked, menṭ ionez: Acumularea unui fond de pensii care sǎ ofere venituri lunare superioare
veniturilor actuale. Obţinerea unui randament superior la banii economisiţi. Minimizarea tendinţei de consum în favoarea economisirii (statistic un depozit are perioada de viaţǎ medie de trei ani). Accesibilitate - clientul nu trebuie sǎ dispunǎ de sume mari pentru 94
protecţie / economisire. În plus în cazul clienţilor cu istoric în economisire clientul beneficiazǎ de: randament minim garantat (euro = circa134 % in 7 ani), superior faţǎ de nivelurile actuale din piaţǎ. acces la sumele economisite dupǎ primul an. componenta de protecţie / asigurare de viaţǎ. neimpozitarea venitului obţinut (include asigurare). Pentru Cardul de credit cu depozit colateral prezint în continuare câteva caracteristici esenṭ iale, astfel: clientului i se oferǎ posibilitatea de a cumpǎra produsul sau serviciul
dorit fǎrǎ sǎ diminueze banii din depozit, fǎrǎ sǎ piardǎ banii din dobȃndǎ şi fǎrǎ sǎ plǎteascǎ dobȃnda la banii cheltuiţi. Instituṭia financiarǎ oferǎ un card special, care se potriveşte statutului de persoanǎ importantǎ ṣi care are o prestanṭǎ de apreciat în relaṭia de afaceri cu partenerii sǎi. Suma este o rezervǎ în situaṭia înregistrǎrii unui eveniment ṣi permite ca depozitul constituit deja sǎ nu fie afectat, respectiv pierderea veniturilor din dobânda aferentǎ la data constituirii. Ȋ n susṭ inerea produsului aduc urmǎtoarele argumente:
perioada de graţie îndelungatǎ . dobȃnda zero în caz de neutilizare a liniei de credit. program loialitate prin acordarea de puncte. comision zero prin utilizarea la comercianţi. mǎsuri suplimentare de protecţie (CIP). asigurare de protecţie la cumpǎrǎturi. asigurare de cǎlǎtorie. prelungire automatǎ dupǎ 3 ani. utilizatori autorizaţi (maxim 3 - 5 persoane, rude de gradul I).
c)In ce priveṣ te Clientul cu credite, o societate financiarǎ poate oferi clientului, persoanǎ fizicǎ sau juridicǎ urmǎtoarele categorii de produse: •
Credite Negarantate
•
Credite Garantate
•
Asigurari
•
BpL – Nevoi Creditare
95
Pentru produsul Credite negarantate fac urmǎtoarele comentarii: fiind un credit negarantat instituṭia financiarǎ solicitǎ clientului o
asigurare complexǎ care sǎ protejeze cei doi parteneri de riscuri pe tot parcursul creditului. împrumuul este insoṭit de un plan de protecţie în caz de şomaj, îmbolnǎviri/deces. împreunǎ cu creditul de nevoi personale instituṭia financiarǎ oferǎ gratuit certificatul de asigurare (de viaţǎ. suma de bani se obṭin rapid şi uşor şi se pot utiliza conform cerinṭelor clientului. suma de bani ce se acordǎ este, de regulǎ de pȃnǎ la 20.000 EUR dar protecṭia prin asigurare este garantatǎt pe toatǎ perioada creditǎrii. Dacǎ avantajele oferite de o instituṭie financiarǎ sunt superioare celor oferite de o alta se poate obṭine o refinanţare a creditelor de la alte instituţii de credit, inclusiv suplimentarea lor la costuri mai atractive şi o asigurare complexǎ ataşatǎ. Având în vedere cele prezentate fac urmǎtoarele recomandǎri considerate ca argumente în achiziṭ ionarea acestui produs: asigurarea complexǎ – plan de protecţie a venitului (inclusiv asigurare
în caz de şomaj). se oferǎ gratuit asigurare de viaţǎ. se acceptǎ o gamǎ largǎ de venituri (salarii, pensii, cedarea folosinţei bunurilor, dividende, venituri din strǎinǎtate, din activitǎţi independente, din depozite şi dobȃnzi, din contracte de mandat/comision, din alte surse). Pentru produsul Credite garantate am urmǎtoarele comentarii: oferta de crediteeste din categoria celor cu ipotecǎ, cu comision de acordare redus cu 20% şi fǎrǎ comision de rambursare anticipata. soluţiile de finanţare sunt adaptate oricărui tip de investiţie imobiliară: achiziţie, construcţie, amenajare, modernizare. se oferǎ, în mod gratuit şi un certificat de asigurare de viaţǎ. oferta de credite ipotecare permite găsirea imobilului ulterior aprobării creditului.
Ȋ n susṭ inerea produsului aduc urmǎtoarele argumente: Se acceptǎ o gamǎ largǎ de venituri (din salarii, pensii, cedarea folosinţei bunurilor, dividende, venituri din strǎinǎtate, activitǎţi independente, depozite+ dobȃnzi, contracte de mandat/comision, alte 96
surse). Avans zero farǎ obligativitate coplǎtitor; se acceptǎ coplǎtitor extern. Executarea lucrǎrilor de construcţii se poate realiza şi în regie proprie. În plus se acordǎ, la cerere, perioada de graţie de max.12 luni. Aprobare flux opţional – aprobare finaciarǎ, termen 120 zile pentru gǎsirea imobilului, aprobare garanţii. Se oferǎ gratuit asigurare de viaţǎ. Concluzii: Indiferent de categoria de vârstǎ clientul poate beneficia de produse adecvate stǎrii sale financiare care sǎ-i permitǎ menṭinerea veniturilor la nivelul actual sau chiar superior. Produsele se adreseazǎ atât clienṭilor universali cât ṣi celor cu depozite sau credite bancare. In această carte mi-am permis sǎ prezint argumentat de ce este necesarǎ diversificarea riscului prin apelarea la diverse forme de economisire – creditare, astfel încât modelul sǎ prezinte în mod sintetic tehnicile de asigurare a veniturilor în dezvoltarea durabilȃ. Totodatǎ am încercat sǎ conving pe cei interesaṭi despre posibilitǎṭile oferite de fiecare produs sau serviciu în funcṭie de categoria clientului, persoanǎ fizicǎ sau juridicǎ, asupra avantajelor oferite, îndeosebi de cei care apeleazǎ la pachete de produse care sunt cu mult inferioare din punct de vedere al costurilor comparativ cu situaṭia în care se achiziṭioneazǎ separat produse sau servicii financiare. Ȋn plus am susṭinut necesitatea implementǎrii Unit Linked, mai puṭin cunoscut pe piaṭǎ dar care are urmǎtoarele avantaje: -flexibilitate în accesarea fondului dupǎ primii doi ani; -componenta de protecṭie-asigurare cu acumulare ṣi beneficiar al sumei în cazul în care intervine decesul în perioada de economisire; -se poate opta la momentul pensionǎrii / accesǎrii banilor pe mai multe variante de folosire.
7.3. Clauze suplimentare 7.3.1.Protecţia împotriva inflaţiei Poate reprezenta o opţiune în ţările în care rata inflaţiei este ridicată. Ea se aplică numai în cazul în care primele sunt plătite eşalonat şi are ca scop protejarea sumei asigurate prin ajustarea permanentă cu influenţa ratei inflaţiei. Corectarea se face periodic, cu condiţia ca până la expirare să mai fie cel puţin un număr de 3-5 ani. Suplimentul de primă de asigurare se va utiliza pentru adăugarea unei sume asigurate adiţionale, calculate pe baza vârstei asiguratului în anul respectiv şi a perioadei rămase până la expirarea poliţei. 97
Ajustarea primei de asigurare se extinde şi asupra primelor corespunzătoare clauzelor adiţionale, suma asigurată crescând corespunzător. 7.3.2.Clauza de creştere garantată a sumei asigurate Această clauză permite ca la un anumit interval de timp, la expirarea contractului, asiguraţii care au optat pentru plata eşalonată a primelor să îşi poată creşte prima totală (cea aferentă asigurării de bază plus cea corespunzătoare clauzelor adiţionale) cu un procent determinat, cu condiţia să rămână cel puţin un număr de ani până la expirarea asigurării. Această opţiune se poate face fără un control medical prealabil. Suplimentul de primă va fi folosit pentru achiziţionarea unei sume asigurate adiţionale ce are la bază rata de primă aferentă vârstei curente a asiguratului şi perioadei rămase până la expirarea asigurării. Această clauză este valabilă până la vârsta de 65 de ani. Perioada de asigurare şi cea corespunzătoare plăţii primelor pentru această clauză trebuie să fie egală cu perioada corespunzătoare plăţii primelor asigurării de bază. 7.3.3.Clauza temporară flexibilă Permite flexibilitate maximă în alegerea unei combinaţii a beneficiilor de deces şi supravieţuire. Este permisă creşterea sumei corespunzătoare în caz de deces, indiferent de modalitatea aleasă pentru plata primelor (unică sau eşalonată). Ca excepţie faţă de alte clauze, pentru aceasta este permis ca perioada de asigurare să fie mai scurtă decât cea corespunzătoare poliţei de bază. Suma asigurată va fi plătită beneficiarului dacă asiguratul va deceda în timpul perioadei de valabilitate a clauzei. Clauza poate fi ataşată celor mai multe tipuri de asigurări de viaţă, cu excepţia celei pe termen limitat şi este valabilă doar până la vârsta de 75 de ani. 7.3.4.Clauza de scutire de la plata primelor Presupune posibilitatea de încetare a plăţii primelor, în situaţia în care plătitorul suferă o invaliditate sau un accident după data intrării în vigoare a poliţei. Clauza nu se acordă persoanelor casnice, şomerilor sau pensionarilor. Perioada de asigurare trebuie să fie egală cu cea corespunzătoare plăţii primelor. Această clauză este acceptată numai dacă asiguratul nu mai poate munci pentru a obţine venituri din care să plătească primele de asigurare. Clauza este valabilă doar până la vârsta pensionării. 7.3.5.Asigurarea suplimentară de deces din accident Ȋn baza acestei clauze, suma asigurată va fi plătită dacă asiguratul decedează ca urmare a unui accident survenit în perioada de valabilitate a acesteia, cu condiţia ca decesul să fi survenit nu mai târziu de un an de la data producerii accidentului. De regulă, suma iniţială asigurată aferentă acestei clauze nu poate 98
depăşi suma asigurată aferentă asigurării de bază. Clauza este valabilă doar până la vârsta pensionării. 7.3.6.Asigurarea suplimentară de invaliditate permanentă din accident Dacă în urma unui accident rezultă o invaliditate permanentă, asigurătorul va achita o sumă forfetară, în funcţie de gradul de invaliditate. Suma forfetară este acordată procentual (până la 200%) din suma asigurată pentru invaliditate permanentă totală. Suma iniţială asigurată corespunzătoare acestei clauze nu poate depăşi suma asigurată aferentă poliţei de bază. Ca regulă, durata de valabilitate a clauzei trebuie să fie egală cu cea a poliţei de bază, dar nu poate depăşi vârsta pensionării.
7.3.7.Asigurarea suplimentară de invaliditate permanentă şi deces din accident Această clauză fiind o combinaţie a celor două prezentate anterior, suma asigurată reprezintă totalul sumelor asigurate pentru clauzele anterioare. Pentru achitarea sumei asigurate sau a sumei forfetare, trebuie îndeplinite condiţiile menţionate mai sus. Suma asigurată va fi plătită dacă asiguratul decedează ca urmare a unui accident survenit pe perioada de valabilitate a clauzei. O situaţie specială apare atunci când asiguratul decedează ca urmare a unui accident pentru care a încasat deja suma forfetară aferentă invalidităţii permanente; atunci, se va plăti doar diferenţa dintre suma asigurată şi suma forfetară deja rambursată. Suma iniţială asigurată aferentă acestei clauze nu poate depăşi suma asigurată aferentă asigurării de bază. Clauza este valabilă doar până la vârsta pensionării. 7.3.8. Asigurarea suplimentară de intervenţie chirurgicală în caz de îmbolnăvire şi accident Suma asigurată va fi plătită de Societatea de Asigurări dacă asiguratul suportă o intervenţie chirurgicală în caz de îmbolnăvire sau accident. Intervenţia chirurgicală trebuie să fie recomandată de către medicul specialist şi să fie realizată în spital de către un medic chirurg. Această clauză poate fi ataşată oricărui contract de asigurare pe termen lung, cu plata eşalonată a primelor, iar mărimea indemnizaţiei primite de asigurat depinde de complexitatea intervenţiei chirurgicale. 7.3.9. Asigurarea suplimentară de intervenţie chirurgicală în caz de accident Suma asigurată va fi plătită de Societatea de Asigurări dacă asiguratul suportă o intervenţie chirurgicală în caz de accident. Intervenţia chirurgicală trebuie să fie recomandată de,către medicul specialist şi să fie realizată în spital de către un medic chirurg. Aceastǎ clauză poate fi ataşată oricărui contract de asigurare 99
pe termen lung, cu plata eşalonată a primelor, iar mărimea indemnizaţiei primite de asigurat depinde de complexitatea intervenţiei chirurgicale. 7.3.10. Asigurarea suplimentară de spitalizare în caz de îmbolnăvire şi accident Riscul acoperit de această clauză este îmbolnăvirea şi accidentul asiguratului, survenit pe perioada de valabilitate a clauzei şi care a fost urmat de spitalizarea acestuia. Indemnizaţia primită de asigurat depinde de durata perioadei de spitalizare (minim 3 zile). Suma asigurată pentru spitalizare pentru fiecare asigurat este cel mult egală cu suma asigurată în caz de deces a asigurării de bază, la care această clauză este anexată şi este aferentă indemnizaţiei zilnice pentru perioada maximă de spitalizare, ca urmare a îmbolnăvirii şi a unui accident de 90 de zile pe an de poliţă. Beneficiar al indemnizaţiei de spitalizare acordate în baza clauzei, ca urmare a unui accident este asiguratul care a fost spitalizat. 7.3.11.
Asigurarea suplimentară de spitalizare în caz de accident
Riscul acoperit de această clauză este accidentul asiguratului survenit pe perioada de valabilitate a clauzei şi care a fost urmat de spitalizarea acestuia. Protecţia poate fi extinsă şi asupra familiei asiguratului. Pe lângă asiguratul din poliţa de asigurare de bază, pot fi cuprinse în asigurare şi următoarele persoane: - Soţul/soţia asiguratului din poliţa de asigurare de bază; - Copiii. Suma asigurată pentru spitalizare pentru fiecare asigurat este cel mult egală cu suma asigurată în caz de deces a asigurării de bază la care această clauză este anexată şi este aferentă indemnizaţiei zilnice pentru perioada maximă de spitalizare, ca urmare a unui accident de 90 de zile pe an de poliţă. Beneficiar al indemnizaţiei de spitalizare acordate în baza clauzei, ca urmare a unui accident, este asiguratul care a fost spitalizat. 7.3.12. Asigurarea suplimentară de afecţiuni medicale grave Riscurile acoperite de această clauză sunt decesul asiguratului sau diagnosticarea acestuia cu una dintre următoarele afecţiuni: cancer, accident vascular cerebral, infarct miocardic, scleroză multiplă, insuficienţă renală, pierderea vederii, paralizia completă, encefalita acută. De asemenea, sunt acoperite următoarele intervenţii: intervenţie chirurgicală de tip by-pass, intervenţie chirurgicală care implică grefa de aortă, intervenţie chirurgicală pe cord deschis, transplantul de organe, angioplastie coronariană, aşa cum sunt definite în cuprinsul clauzei. În cazul în care asiguratul este diagnosticat, pe perioada de valabilitate a clauzei cu una dintre afecţiunile prezentate, asigurătorul are obligaţia de a plăti 100
indemnizaţia aferentă evenimentului indemnizaţiilor este asiguratul.
asigurat
produs.
Beneficiarul
7.4. Asigurări de persoane, altele decât cele de viaţă Aceste asigurări sunt clasificate drept non-viaţă, deoarece principalele riscuri nu se referă la deces, ci la suferinţe fizice sau de altă natură. Aici sunt incluse trei mari categorii: • asigurările de sănătate; • asigurările de accidente; 7.4.1. Asigurarea de sănătate Această formă de asigurare este destinată: - acoperirii totale sau parţiale a costurilor de spitalizare, dacă spitalizarea depăşeşte un număr de zile consecutive (3 sau 5); - acoperirii costurilor tratamentului medical ca rezultat al unei boli sau vătămări corporale în perioada asigurată; -compensării veniturilor pe perioada de boală. Riscul de deces nu este asigurat. Primele de asigurare sunt diferite pentru bărbaţi şi femei şi între diferite categorii ocupaţionale. Ca şi în celelalte tipuri de contracte de asigurări de sănătate, acoperirea începe să funcţioneze numai după o anumită perioadă de aşteptare (3-6 luni). Costurile acoperite pot fi: • de spitalizare; • de convalescenţă; • de tratament la domiciliu după externare; • indemnizaţie pentru maternitate; • consultaţii la medicul de familie; • consultaţii, diagnostic şi/sau taxe la specialişti; • intervenţii chirurgicale; • servicii private de ambulanţă; • costuri de repatriere; • închirierea unui scaun cu rotile etc. Sumele asigurate plătite pot fi fie sume forfetare (fixe) - reprezentând o îndemnizaţie pe zi de spitalizare sau pentru intervenţii chirurgicale, fie sub forma de compensaţii. a) Asigurarea de sănătate pentru boli incurabile Această formă de asigurare poate reprezenta o acoperire principala sau o clauză adiţională. Suma asigurată se va plăti asiguratului la momentul diagnosticării uneia dintre bolile incurabile incluse pe listă. Scopul acestei plăţi este de a compensa cheltuielile cu tratamentul medical sau de a trăi mai bine. Suma asigurată poate fi: 101
• o sumă plătită la momentul diagnosticării bolii. Sumele pot fi egale sau
diferite, în funcţie de diagnostic; • o sumă plătită parţial la diagnosticarea bolii, restul fiind plătit la momentul decesului. Pentru' o astfel de clauză în contractul de viaţă unii asigurători nu percep nici o taxă, considerând că pot absorbi costurile plăţii în avans a unei părţi din beneficiul de deces. • o sumă plătită separat şi în plus faţă de orice altă sumă. Prin această clauză se oferă asiguraţilor protecţie pentru: cancer, infarct miocardic, accident vascular cerebral, insuficienţă renală cu dializă, by-pass arterial coronarian, transplant de organe vitale, invaliditate totală. Protecţia este oferită în funcţie de ocupaţie, până la vârsta de pensionare. Factorii determinanţi în calculul primei de asigurare sunt: • frecvenţa apariţiei bolilor respective, care este diferită între bărbaţi şi femei; • vârsta maximă de intrare în şi ieşire din risc; • dacă persoana este fumătoare sau nu; • date statistice privind cauzele decesului; • sistemul internaţional de clasificare a bolilor şi incidenţa principalelor boli, conform OMS; • criteriile privind definirea bolilor acoperite. b) Asigurarea de sănătate pentru intervenţii chirurgicale Asigurarea se încheie pentru orice intervenţie chirurgicală efectuată de asigurat, inclusiv de către copiii acestuia, ca rezultat al unui accident sau al unei boli survenite în perioada de valabilitate a asigurării. Această formă de asigurare poate apărea ca produs distinct sau ca o clauză adiţională a unui alt produs. Prima de asigurare ia în calcul: date privind starea de sănătate a populaţiei, indicatori de mortalitate, numărul de intervenţii chirurgicale pe tipuri, vârsta şi uneori sex ale asiguratului. Suma asigurată, plătită în situaţia în care asiguratul suferă o intervenţie chirurgicală, este fixă şi depinde de tipul intervenţiei. Clientul poate alege nivelul sumei între o limită maximă (suma asigurată pentru acoperirea principală) şi o limită minimă (stabilită de asigurător). Intervenţia trebuie justificată de către un medic specialist şi trebuie efectuată tot de un medic specialist, în spital. c) Asigurarea de sănătate permanentă Această asigurare urmăreşte să protejeze persoana fizică împotriva incapacităţii de muncă provenită din accident sau boală. Pentru a putea fi încheiată, asiguratului i se face o investigare medicală prealabilă. Are valabilitate un anumit număr de ani şi nu poate fi reziliată de societate, chiar dacă asiguratul se îmbolnăveşte. Primele de asigurare sunt fixe. Dacă asiguratul devine incapabil de muncă, el va primi periodic o indemnizaţie pe parcursul menţinerii incapacităţii de muncă sau până la moartea acestuia. 7.4.2. Asigurarea de accidente 102
Aceasta are ca scop protejarea persoanelor fizice împotriva unor evenimente care pot afecta sănătatea corporală, capacitatea de muncă sau viaţa asiguratului. Această asigurare se poate încheia de către persoane cu vârsta cuprinsă între 16 şi 70 de ani. în categoria accidentelor sunt incluse: alunecarea, lovirea, arsura, acţiunea curentului electric, trăsnetul, cutremurul, prăbuşirile de teren, înecul etc. Primele de asigurare sunt stabilite în funcţie de suma asigurată, vârsta asiguratului şi se plătesc periodic. Concluzii Ȋn Europa s-a observat, în ultimii ani, o creştere a primelor de asigurare de viaţă, mai ales pe produsele de tip unit-link, de la 22,2% (în anul 2004) la 24,2% (în anul 2009), fenomen explicat de creşterea pieţei bursiere pe parcursul ultimilor 3 ani. Cea mai mare creştere a primelor de asigurare a avut loc în Estonia, cu 18% faţă de anul 2008, în Belgia, cu 11 % faţă de anul 2004 şi în Portugalia, cu 7% faţă de anul 2007. Conform analizelor Companiei Swiss Re, în anul 2009 asigurările de viaţă au generat prime de 1.999.000 milioane de euro în întreaga lume, în creştere cu 5,1% faţă de anul 2008. Piaţa europeană este prima în lume în ceea ce priveşte încasările şi creşterea înregistrată, cu mai mult de 40% din primele încasate şi o rată de creştere de peste 10%. Pe locul doi se situează piaţa americană cu 28% din primele încasate, dar cu o descreştere de 3,3% în termeni reali faţă de anul 2008 datorată scăderii vânzărilor la asigurările de viaţă şi anuităţi. S-a observat că în SUA durata asigurărilor de viaţă a început să crească, iar rezultate mai bune se obţin cu cât durata asigurării este mai mare. Structura internă a unei asigurări a început să se modifice şi ea datorită scăderii dobânzii pe piaţa bancară. Această scădere a determinat micşorarea ratei interne de creditare a poliţei şi creşterea ratei externe de creditare a poliţei, deci creşterea primei de asigurare. Ȋn SUA, societăţile de asigurări sunt preocupate din ce în ce mai mult de managementul activelor şi pasivelor deoarece prin intermediul acestuia societăţile de asigurări pot maximiza suma finală primită de asigurat prin folosirea unei teorii de control optimal. Pentru a exemplifica prezentările anterioare, este ataşat în continuare un model de contract de la o Companie de asigurări existentă pe piaţa românească. Studiu de caz Contractul de asigurare de viaţă Contractul de asigurare este forma juridică pe care o îmbracă asigurarea de viaţă. O asemenea formă i-o conferă contractul şi legea propriu-zisă, care conţin drepturile şi obligaţiile în ceea ce priveşte asigurarea. Potrivit legii „prin contractul de asigurare asiguratul se obligă să plătească o primă asigurătorului, iar acesta se obligă ca la producerea unui anume risc să plătească asiguratului sau beneficiarului despăgubirea sau suma asigurată, denumită în continuare indemnizaţie, în limitele şi la termenele convenite". 103
Părţile unui Contract de asigurare de viaţă sunt Compania de Asigurări şi Contractantul, iar prevederile incluse sunt diferite în funcţie de trei categorii de elemente: Pe timpul vieţii asiguratului 1) Clauza „contractului ca întreg" - stipulează documentele care constituie un contract, privit ca întreg. Acest lucru se referă la poliţa de asigurare, toate clauzele suplimentare şi copia formularului confidenţial. Doar preşedintele sau vice-preşedintele Consiliului de Administraţie al societăţii de asigurări poate schimba stipulatul contractului numai în scris şi nici o schimbare nu poate fi făcută fără acordul scris al contractantului. 2) Clauza contractantului asigurării - acesta poate cesiona sau transfera poliţa, poate schimba beneficiarul şi poate exercita orice opţiune şi drept stipulat. 3) Clauza de plată a primelor - stabileşte care este volumul primelor care trebuie plătite şi modul în care se va face acest lucru (suma întreagă, anual, semestrial, trimestrial, lunar). 4) Clauza de răscumpărare parţială cu rambursare - contractantul poate să primească o sumă de bani cu titlu de împrumut a cărei valoare nu poate depăşi valoarea contului acestuia la un moment dat datele şi suma de rambursare diferă de la o societate de asigurări la alta; există o perioadă de graţie în care plata primelor se poate face fără dobânzi, iar asiguratul este acoperit prin asigurare în timpul perioadei de graţie. 5) împrumut automat pe baza poliţei pentru anumite produse - asiguratul poate primi un împrumut din partea asigurătorului pentru a acoperi primele rămase neplătite, cu condiţia ca plata primei să nu se facă după expirarea perioadei de graţie. 6) Cesiunea - este o clauză care permite transferarea drepturilor conferite de asigurare. Această clauză poate prevedea o cesiune absolută atunci când se transferă toate drepturile sau o cesiune colaterală atunci când se transferă câteva drepturi, de regulă o parte a indemnizaţiei. 7) Dividende - această cauză dă posibilitatea deţinătorilor de poliţe participative să primească dividende din surplusul de venituri. în cazul decesului asiguratului 1) Clauza de suicid - dacă acest eveniment a avut loc în timpul primilor doi (trei) ani de existenţă a poliţei sau de Ia data primei reînnoiri se va acorda o rambursare a primelor; dacă evenimentul are loc după expirarea perioadei de plată a primelor se va acorda beneficiarului întreaga sumă. 2) Beneficiarul - în contract trebuie prevăzut pe lângă beneficiarul primar (cel care va primi suma în cazul producerii evenimentului asigurat) şi beneficiarul secundar, care va încasa suma în cazul în care beneficiarul primar decedează înaintea asiguratului. 3) Opţiuni contractuale - pot fi prevăzute în contract şi dau posibilitatea beneficiarului să primească beneficiile sub altă formă decât ca sumă forfetară. în cazul întreruperii contractului de către asigurat - există posibilitatea de repunere în vigoare a contractului în anumite condiţii. 104
într-un contract de asigurare pot fi incluse pe lângă clauzele de bază şi anumite clauze suplimentare, care sunt „addendum-uri" Ia contractul de bază. Aceste clauze adiţionale sunt adăugate contractului de bază, având ca scop oferirea unor avantaje în plus asiguraţilor contra plăţii unor sume foarte mici. Aceste clauze sunt valabile pentru oricare dintre asigurările de viaţă şi se adaugă contractului principal ţinându-se cont de vârsta asiguratului la data contractării şi pe durata de plată a primelor
VIII.PENSII PRIVATE Introducere Ȋmbătrânirea populaţiei şi dificultăţile pe care le implică aceasta pentru sistemele de protecţie socială par să fie o caracteristică a tuturor ţărilor dezvoltate. Procesele socio-demografice şi economice (îmbătrânirea populaţiei, reducerea populaţiei active, problemele macroeconomice, în principal ale ţărilor în tranziţie), care se vor accentua în deceniile următoare transformă problema protecţiei sociale a persoanelor vârstnice şi în special problema administrării mai eficiente a sistemelor de pensii într-o provocare fundamentală atât pentru ţările dezvoltate, cât şi pentru cele aflate în tranziţie. Ȋn România, problemele referitoare la sistemele de pensii au fost agravate de deciziile greşite, de lipsa de viziune şi strategii coerente în domeniu, de ezitările politicului, care au condus la amânarea reformelor. Fenomene întâlnite şi în alte ţări în tranziţie (ba chiar şi în ţări dezvoltate occidentale în ultimele decenii), precum pensionările anticipate şi scăderea vârstei medii reale de pensionare sau susţinerea pilonului I cu fonduri bugetare au fost la noi mult mai accentuate şi au condus la o creştere exagerată a numărului de pensionari şi la o reducere alarmantă a vârstei medii reale de pensionare, ceea ce a creat dezechilibre serioase în pilonul I şi îngrijorări mari referitoare la pilonul II, aflat în pragul implementării. Nivelul contribuţiilor de asigurări sociale de pensii este printre cele mai mari din UE. Chiar după reduceri succesive la 30% a contribuţiilor din salarii la pensii, România se diferenţiază net faţă de ţări precum Germania, Suedia, Olanda, în care valoarea contribuţiilor la pensiile publice se situează între 18% şi 20% din salariu. Cheltuielile cu pensiile sunt însă mai mari decât veniturile colectate, deficitul (acoperit prin subvenţie) fiind în ultimii ani de aproximativ 0,7% din PIB, cu o scădere la 0,2 % din PIB în 2009 sau între 400 milioane EURO 105
în 2008 şi 150 milioane în 2009, după trecerea agricultorilor la bugetul de Stat. în 2009 bugetul a avut un surplus de 0,5% PIB, ceea ce poate reflecta începutul „curăţării" sistemului. Cheltuielile publice cu pensiile au reprezentat aproximativ 7% din PIB în ultimii 10 ani, valoarea lor scăzând uşor în ultimii ani, odată cu creşterea PIB. Suma cheltuielilor cu pensiile poate fi estimată astfel la aproximativ 190.000 (sau 1,9 miliarde RON) adică peste 5 miliarde EURO, reprezentând aproximativ o cincime din totalul cheltuielilor publice. Această sumă este similară, ca raport în total cheltuieli, cu cele ale altor state OECD, care variază între 14-15% din PIB pentru Marea Britanie şi Portugalia şi 23-24% pentru statele nordice, numai că în România ponderea cheltuielilor publice în PIB este mult mai mică, fiind necesară o creştere a volumului global al cheltuielilor publice. Din raportarea nivelului contribuţiilor la nivelul pensiilor rezultă o situaţie aparent paradoxală: contribuţiilor mari le corespund pensii mici. Explicaţia constă în numărul mic de contributori la sistemul de asigurări sociale de pensii. În condiţiile preluării la bugetul de stat a pensionarilor din agricultură şi alte prestaţii precum concediile de boală, aproape întreaga povară a plăţii pensiilor pentru ceilalţi asiguraţi va reveni fondului public de pensii alimentat de salariaţi şi de angajatori. În prezent, mai puţin de jumătate din populaţia activă este asigurată pentru pensii (sub 5 milioane din cele 10,5 milioane cât numără populaţia activă), fapt ce va genera probleme pe termen lung. Peste 25-35 de ani cei care lucrează „la negru" sau nu lucrează deloc (semnificativi ca număr) vor atinge vârsta de pensionare fără să fie asiguraţi, iar o parte dintre ei vor împovăra sistemul de asistenţă socială (solicitând din bani publici venitul minim garantat sau alte forme de ajutor social). Proiecţiile profilului populaţiei pe grupe de vârstă tind să sugereze o scădere a natalităţii şi o reducere a populaţiei tinere în anii ce vin (cel puţin până în anul 2040). În aceste condiţii, rata de înlocuire este de aşteptat să crească. Pe termen mediu şi lung raportul dintre pensionari şi salariaţi se va menţine ridicat, structura populaţiei României fiind una atipică, cu generaţii foarte numeroase la vârsta de 17-39 de ani (rezultat al politicilor pro-nataliste agresive din perioada Ceauşescu) şi foarte mici la vârstele de 0-16 ani (generaţiile tranziţiei). Ca urmare, pe piaţa muncii vor intra în viitor generaţii puţin numeroase, iar numărul de salariaţi nu va creşte foarte mult chiar în eventualitatea unei creşteri economice constante. Numărul de pensionari, pe de altă parte, se va menţine constant un timp pentru pensionarii ne-agricultori şi va scădea la categoria pensionari agricultori, care va deveni nesemnificativă numeric în următorii 15 ani. Spre deosebire de alte segmente ale pieţei financiare, în general piaţa fondurilor private de pensii este de dată relativ recentă. Ȋn cazul României, bazele sistemului multi-pilon au fost de curând puse, urmând ca şi ţara noastră să intre în rândul lumii civilizate, deoarece este singura din Uniunea Europeana în care asigurările de pensii se rezumă la sistemul public, de tip redistributiv . 106
Fundamentul moral al reformei are în vedere faptul că şi îmbătrânirea este o experienţă de viaţă, pe care cei mai mulţi dintre noi o vom trăi cu o probabilitate destul de mare şi, ca atare, securitatea socială a bătrâneţii poate fi asumată atât personal, prin economii făcute în timpul vieţii active, cât şi prin solidaritatea între generaţii, manifestată în sisteme de pensii în care resursele se redistribuie. Faptul că unii oameni, independent de voinţa lor, se îmbolnăvesc şi se pensionnează anticipat, că alţii mor tineri lăsând în urmă moştenitori sau trăiesc mai mult decât media, impune existenţa unui sistem bazat pe solidaritate, care să preia şi să susţină riscurile involuntare. Acesta este motivul pentru care securitatea vârstnicilor este bine să fie asigurată printr-o combinaţie dintre o autoasigurare obligatorie şi o asigurare între indivizi într-un sistem multi-pilon, cu o pondere importantă pe economisire, cu finanţare şi mecanisme manageriale separate pentru redistribuire şi economisire (investire) şi care împarte responsabilităţile între sectoarele public şi privat. Obiectivele principale ale sistemelor de pensii din fiecare ţară sunt: a) redistribuţia resurselor financiare; b) asigurarea. Componentele redistributive ale unui sistem de pensii sunt concepute să asigure pensionarilor obţinerea unui venit care să le asigure un standard de viaţă decent. Componentele de asigurare au ca scop obţinerea unui venit la pensionare, în comparaţie cu venitul anterior pensionării sau în unele sisteme comparativ cu venitul lor în toată perioada de activitate. Toate statele au „plase" de siguranţă pentru a preveni sărăcia la bătrâneţe. Această plasă de siguranţă este numită pilonul 1 şi are la bază scheme redistributive. Putem observa trei tipuri de plase de siguranţă: a) asistenţa socială ca plasă de siguranţă pentru întreaga populaţie; b) programe separate pentru venituri la pensionare; c) scheme de pensii clasice. Principalele probleme cu care se confruntă sistemul public de pensii sunt: îmbătrânirea rapidă a populaţiei; scăderea numărului de contribuabili; creşterea semnificativă a numărului pensionarilor, inflaţia care erodează nivelul real al pensiilor; creşterea evaziunii fiscale datorită nivelului mare al contribuţiei la asigurările sociale şi care provoacă deficit bugetului asigurărilor sociale de stat. Principiul fundamental care stă la baza sistemului de pensii multi-pilon este acela al diversificării surselor de finanţare a veniturilor din pensii, prin suportarea acestora atât de către sectorul de stat, cât şi de cel privat. Se combină astfel un gen de prestaţii definite, de tip redistributiv, cu beneficii stabilite bazat pe solidaritatea între generaţii, cu scheme diverse de pensii bazate pe capitalizare, care au la bază contribuţii definite şi sunt administrate privat.
107
În sistemul de pensii administrat privat statul nu contribuie direct cu sume băneşti, ci se implică prin: a) reglementarea sistemului; b) acordarea de deductibilităţi fiscale în anumite limite prestabilite. 8.1. Caracterizarea sistemului privat de pensii în România 8.1.1. Necesitatea completării sistemului public de pensii cu un sistem privat de pensii Rata de înlocuire a venitului prin pensie reprezintă raportul dintre venitul mediu şi pensia medie. Rata de înlocuire a veniturilor individuale reprezintă raportul dintre prima pensie primită de participantul la un fond de pensii (formată din pensie publică şi pensie privată) şi ultimul salariu (venit) obţinut de acesta anterior îndeplinirii condiţiilor de eligibilitate pentru pensionare. Se previzionează faptul că, după anul 2032 (când generaţiile născute după 1967 vor atinge 65 de ani), un val suplimentar de pensionari va intra din zona de contributori în zona de beneficiari, afectând grav rata de înlocuire pentru următorii 22 de ani. Îmbunătăţirea acestei situaţii se poate face numai prin implementarea următoarelor măsuri: 1) Atragerea de noi asiguraţi. Deoarece în prezent participarea la sistem este de numai 50% din populaţia ocupată şi de 40% din populaţia în vârstă de muncă. Ȋnsuşi gradul de ocupare a populaţiei în vârstă de muncă este de numai 58%, iar obiectivul UE pentru anul 2010 este de minim 70% grad de ocupare. Avantajele acestei măsuri constau în sporirea nivelului resurselor pentru pensii şi asigurarea de venituri după retragerea din activitate. 2) Descurajarea pensionării anticipate. Acest lucru se poate realiza prin stabilirea de cuantumuri mici ale pensiilor, astfel încât cei care pot lucra să nu apeleze foarte uşor la această facilitate de pensionare timpurie. în aceste condiţii se pot obţine surse suplimentare pentru pensii mai mari şi se îmbunătăţeşte rata de înlocuire. 3) Egalizarea într-o perioadă de timp a vârstei de pensionare între bărbaţi şi femei. Femeile, în prezent cu o speranţă medie de viaţă cu peste 6 ani mai mare decât a bărbaţilor, vor continua să reprezinte o pondere foarte mare între persoanele vârstnice şi între pensionari. Fiind pensionate mai devreme şi trăind mai mult, femeile, deşi au niveluri mai mici ale pensiilor, beneficiază de pensii mult mai mulţi ani decât bărbaţii, la ele raportul dintre anii de contribuţie şi cei de pensie fiind mult mai mic decât la bărbaţi. Egalizarea vârstei de pensionare între bărbaţi şi femei ar elimina efectele negative ale acestei situaţii. Eventual se poate accepta o vârstă mai mică pentru pensionarea anticipată a femeilor comparativ cu bărbaţii, dar cu reducerea nivelului pensiei. În România rata de înlocuire a venitului are valoare scăzută (35% determinată ca raport între venitul mediu şi pensia medie). Situaţia este critică, pentru că 108
în viitorii 20 de ani pensiile persoanelor în vârstă vor proveni doar din sistemul public. În UE se recomandă o rată de înlocuire de 50%, atât raportată la nivelul de trai, cât şi la cel al salariului mediu. în prezent, pensia medie are un potenţial de creştere. Creşterea ratei de înlocuire se poate realiza prin mai multe mijloace, cum ar fi: • Creşterea bazei de impozitare. Acest lucru se poate realiza prin creşterea numărului de contribuabili. Avantajul acestei măsuri constă în obţinerea de fonduri suplimentare. • Creşterea salariului mediu. Această creştere trebuie să ţină cont de limitele impuse de productivitatea muncii, în prezent raportul dintre productivitate şi salariu permiţând o creştere a acestuia din urmă, cel puţin în anumite ramuri ale economiei. Datele ne arată că până în prezent în România, în majoritatea sectoarelor economice, evoluţia costului salarial nu a fost neapărat fundamentată pe dinamica productivităţii muncii, producându-se o ruptură între cei doi indicatori, astfel încât fiecare evoluează după propriile reguli. Ȋ n unele ramuri, în care creşterile de productivitate ar fi justificat salarii mai mari, remunerarea forţei de muncă a fost inferioară creşterii productivităţii. Este de aşteptat ca o creştere a salariului să se concretizeze gradual, pe parcursul a mai mulţi ani. Această măsură poate conduce la creşterea veniturilor şi la motivarea forţei de muncă de a se angaja şi de a rămâne să lucreze în ţară. Un dezavantaj al acestei propuneri este acela că acesta ar putea fi greu de implementat din cauza neînţelegerii dintre partenerii sociali şi ar putea genera o creştere a inflaţiei. • Folosirea fondurilor obţinute din privatizare pentru creşterea pensiilor. Această măsură s-ar concretiza în creşterea gradului de incluziune socială. Dezavantajul constă în faptul că din punct de vedere al eficienţei economice este o măsură ineficientă, pentru că ar canaliza sume alocate potenţial pentru investiţii şi crearea de noi locuri de munca în direcţia consumului. • Emiterea de obligaţiuni guvernamentale pe termen foarte lung. Avantajul acestei măsuri constă în eşalonarea costurilor tranziţiei reformei sistemului de pensii pe termen lung. Acest lucru ar fi dezavantajos din două motive: creşterea marginală a datoriei publice şi transferarea costurilor la generaţia următoare, ceea ce în final conduce la creşterea riscurilor din sistem pe termen lung. În România vârstele de pensionare standard sunt încă deosebit de scăzute şi diferenţiate pe cele două sexe (63 ani pentru femei şi 65 ani pentru bărbaţi). De fapt vârstele reale de pensionare sunt extrem de mici. Un număr important de pensionari pentru limită de vârstă au sub 50 de ani. Pensionările anticipate şi pensionările pentru invaliditate au condus la o vârstă medie reală de pensionare de aproximativ 52-53 de ani în anii 20012009, alcătuită din media vârstelor medii reale de pensionare de 50-51 de ani la femei şi 54 de ani la bărbaţi. Numărul de pensionări de invaliditate a crescut de 4 ori în 15 ani, iar procentul din total pensionări a crescut de peste 2 ori. în prezent, 860.000 109
persoane (14% din total pensionari) sunt pensionate pentru invaliditate. Deşi este greu de dovedit că unii dintre pensionarii de invaliditate sunt pensionaţi fraudulos, statisticile care relevă totuşi diferenţe suspect de mari între judeţe vecine în privinţa numărului de pensionnari de invaliditate îndreptăţesc opinia potrivit căreia pensia de invaliditate este una dintre soluţiile alternative la şomaj. Pentru rezolvarea acestor probleme, propun următoarele măsuri: 1) Reducerea pensionărilor anticipate şi a celor frauduloase pe caz de boală; Prin această măsură se reduc cheltuielile sistemului de pensii, se încetineşte creşterea numărului de pensionari şi se crează premise pentru mărirea pensiilor pentru pensionarii legitimi. Dezavantajul este dat de costurile pe care le implică verificarea şi controlul sistemului. 2) Egalizarea treptată a vârstei de pensionare între femei şi bărbaţi; În România, în 2011, avem o vârstă de pensionare de 65 ani pentru bărbaţi şi 63 ani pentru femei. Este nevoie de decizii strategice pentru creşterea vârstei de pensionare la femei într-un mod echitabil, dar cu un impact negativ cât mai redus pentru femei. Discriminarea pozitivă a femeilor ar putea fi efectuată prin acordarea unor facilităţi speciale de pensionare anticipată. Acest lucru va avea şi alte efecte secundare pozitive: va creşte şi accesul femeilor la funcţii de conducere şi va creşte nivelul veniturilor acestora (şi implicit al viitoarei pensii), întrucât se ştie că spre sfârşitul carierei se ajunge la vârful ierarhiei în organizaţii şi salariile sunt mai mari. 3) Scurtarea cu 5 ani a termenului până la care se ajunge la limitele de vârstă maxime prevăzute de Legea nr. 19/2000, modificată şi actualizată anume de 63 de ani pentru femei şi de 65 de ani pentru bărbaţi. Deoarece prin sistemul public de pensii nu se pot asigura decât pensii care pentru majoritatea pensionarilor au un nivel redus, a apărut ca o problemă stringentă completarea acestuia cu sisteme private de pensii. Planul de pensii tip DB (beneficii definite) este acela în care administratorul are obligaţia de a oferi beneficiile stabilite în schema de pensii, indiferent de nivelul contributiilor, iar riscul investiţiei aparţine administratorului. Planul de pensii tip DC (contribuţii definite) este acela în care contribuţiile la o schemă de pensii sunt stabilite, nu se cunoaşte nivelul beneficiilor la pensionare, iar riscul investiţiei aparţine participantului la o schemă de pensii. Sistemele de pensii publice sunt de tipul DB cu caracter redistributiv. Beneficiile sunt definite - de către guvernarea politică - iar finanţarea este de tipul PAYG „pay-as-you-go", statul colectează resurse financiare prin contribuţii şi impozite, asupra populaţiei active aflate în câmpul muncii, pentru a le redistribui ca pensii şi sub alte forme populaţiei inactive din punct de vedere economic: bătrânii/pensionarii, invalizii, copiii, şomerii, familiile ale căror venituri sunt sub pragul sărăciei.
110
Ȋ n ultimele două decenii s-au accentuat presiunile financiare şi demografice asupra bugetelor financiare ale sistemelor publice, ameninţând falimentarea sistemului public de pensii. Datorită presiunilor exercitate în special de aceşti factori, sistemul public de pensii a fost nevoit să reducă indemnizaţiile acordate, micşorând rata de înlocuire dintre sumele alocate din sistem şi veniturile medii ale populaţiei active. Presiunea rezultată din îmbătrânirea populaţiei, amplificată de stimulentele negative din sistemul public, cum ar fi pensionarea anticipată, conduc la o criză acută a sistemului public în mai toată lumea. În Europa presiunile sunt mai mari comparativ cu alte continente, deoarece populaţia Europei este deja mai bătrână decât populaţia Asiei sau Americii. Ȋ mbătrânirea populaţiei este rezultanta a două cauze: a)reducerea natalităţii; b)creşterea longevităţii, în special datorită îmbunătăţirii condiţiilor de viaţă şi a progresului în tehnologia medicală. Reducerea natalităţii afectează posibilitatea de a acumula resurse financiare pentru un sistem PAYG, în special în state în care taxele şi impozitele pentru finanţarea sistemului sunt deja mari şi afectează economia reală. Creşterea longevităţii trebuie să prelungească viaţa economică activă şi să crească vârsta de pensionare. Presiunile politice diminuează în multe cazuri ritmul creşterii vârstei de pensionare, cu toate că majoritatea ţărilor au intrat pe acest trend. Probleme economice, cum este şomajul, împiedică rămânerea în câmpul muncii a populaţiei active vârstnice. Datorită presiunilor politice reducerea pensiilor şi ajutoarelor nu s-a făcut în mod explicit: a) s-au folosit inflaţia, pensiile şi ajutoarele sociale, care au fost păstrate la nivelul lor nominal sau au fost indexate cu un procent mult mai mic decât rata inflaţiei; b) s-a început un proces foarte lent de creştere a vârstei de pensionare; c) s-au înăsprit condiţiile de eligibilitate la anumite indemnizaţii (şomaj, ajutor pentru copii handicapaţi, ajutor pentru creşterea copiilor, alocaţii, burse etc Datele scot în relief faptul că în toate ţările menţionate a avut loc creşterea speranţei de viaţă, ceea ce poate crea presiuni asupra bugetului din care se plătesc pensiile publice. Studiile efectuate în diferite ţări au demonstrat faptul că menţinerea programelor de pensii tip DB din sistemul public de pensii necesită alocarea unei părţi în creştere continuă din bugetul naţional. Decizia implicită este de a trece la un sistem bazat pe scheme de pensii tip DC, care este mai avantajos pentru participant din următoarele motive: a) planurile DC se bazează pe contribuţii individuale plătite de angajat şi/sau angajator; b) cheltuielile statului sunt fixe şi reprezintă o parte bine definită din buget; c) presupun contribuţii predeterminate în perioada de acumulare; 111
administrare complexă, necesită profesionişti în administrarea investiţiilor, costuri de administrare mai mari; e) se micşorează până la minim riscurile in vesti ţionale şi demografice ale statului provenite din sistemul public de pensii; f) în caz de deces valoarea contului se plăteşte moştenitorului; g)presupun cunoştinţe financiare pentru decizia investiţională şi sunt mai dificil de înţeles. Menţinerea unui sistem de pensii publice de tip redistributiv este o necesitate legată de: politica socială, redistribuirea venitului naţional, securitatea socială a populaţiei. Având în vedere problemele prezentate mai sus, sistemul public poate fi completat cu programe de pensii de tip DC, lucru ce ar conduce la implicarea statului (politicului) în administrarea resurselor financiare ale populaţiei provenite din economisirea pe termen lung. în statele democratice aceste funcţii sunt atribuite sectorului privat, statul exercitând numai funcţii de reglementare şi supraveghere. Factorii subiectivi sunt legaţi de nemulţumirea şi neîncrederea populaţiei, datorată administrării sistemului de pensii public de către politic, în continuare sunt enumerate câteva dintre aceste motive: a) conflictul dintre generaţii. Un sistem tip DB presupune ca fiecare generaţie activă să susţină economic generaţia care i-a precedat. Populaţia activă este martoră la presiunile continue din partea pensionarilor pentru mărirea îndemnizaţiilor din sistemul public de pensii, fără nici o legătură directă cu contribuţiile la sistem din trecut. Populaţia activă se teme că ajungând la vârsta pensionării, sistemul public nu le va putea acorda acelaşi suport pe care îl acordă actualei generaţii de pensionari. Aceasta este nevoită să se confrunte şi cu presiuni economice datorate procesului de globalizare, care afectează majoritatea ţărilor, precum şi alte presiuni şi tensiuni economice (procesul de tranziţie din centrul şi estul Europei) şi nu mai este de acord să continue să aloce părţi tot mai mari din venitul personal pentru a susţine generaţia anterioară, aceasta preferând să investească în nivelul actual de trai sau în educaţia generaţiei viitoare; b) riscul administrării neeficiente sau în alte scopuri a banilor de către sistemul politic. Soluţia găsită a fost implementarea unui sistem de pensii administrat privat tip DC, care să asigure populaţiei o pensie decentă după pensionare (la bătrâneţe, în caz de invaliditate şi deces). Acest sistem de pensii administrat privat trebuie să fie complementar sistemului public de pensii, împreună asigurând o rată de înlocuire rezonabilă (peste pragul sărăciei). Dacă ne referim numai la Uniunea Europeană, schimbările demografice vor remodela întreaga economie şi societate. Tendinţele rezultate din scăderea natalităţii, creşterea duratei medii de viaţă şi a speranţei de viaţă la naştere contribuie la fenomenul de îmbătrânire a populaţiei. în aceste ţări se estimează că între anii 2005-2050 se va modifica fundamental structura populaţiei pe grupe de vârstă. Cei cu vârste de peste 65 de ani vor reprezenta în anul 2050 d)
112
peste 30% din totalul populaţiei, faţă de 17% în prezent, în timp ce ponderea populaţiei de 24 de ani se va reduce în acelaşi interval de timp, de la 30% la 23%. 8.2. Stadiul introducerii pensiilor private în România Această lucrare îşi propune să facă o prezentare şi o analiză a sistemului de pensii private din România (pilonul II şi pilonul III) şi să ofere nişte estimări ale impactului macroeconomic. Odată cu intrarea în vigoare, la 1 aprilie 2001, a Legii nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale, a fost demarată reforma complexă a sistemului de pensii multi-pilon. În România sistemul de pensii multi-pilon cuprinde: • Pilonul I „pay-as-you-go" - are caracter obligatoriu, se bazează pe redistribuire şi este administrat de sectorul public, cadrul juridic fiind constituit de Legea nr. 19/2000 privind Sistemul Public de Pensii şi alte Drepturi de Asigurări Sociale, modificată şi completată; • Pilonul II este o componentă cu caracter obligatoriu, bazată pe capitalizare, este administrat privat iar cadrul juridic este asigurat de Legea 411/2004, care a fost modificată şi completată de Legea 23/2007; • Pilonul III este o componentă cu caracter facultativ, bazat pe capitalizare şi administrat privat, cadrul juridic este constituit de legea 204/2006; acesta a devenit operaţional în luna mai 2007. Sistemul de pensii din România încă se bazează aproape în exclusivitate pe sistemul de pensii administrat de stat (pilonul I). Populaţia a fost educată să se bazeze aproape în exclusivitate pe un sistem de pensii garantat de stat, care asigura la vremea respectivă o rată de înlocuire acceptabilă (rata de înlocuire în 1989 a fost de aproximativ 60%). în perioada de tranziţie la economia de piaţă, acest sistem a fost erodat. în forma sa actuală, acest sistem nu poate susţine o astfel de ţintă ambiţioasă cu o rată de înlocuire de 70%. Pilonul III a devenit operaţional la data de 15 mai 2007, odată cu autorizarea primelor trei fonduri de pensii facultative: Aviva, ING, Allintz-Ţiriac. Sistemul pensiilor facultative (pilonul III) are rolul de a oferi la bătrâneţe o pensie suplimentară şi distinctă celei oferite de sistemul public de pensii. Pilonul II se află încă în stadiul de implementare. Depăşirea acestei discrepanţe în timp util se poate face, aşa cum s-a întâmplat în Polonia şi Ungaria, numai prin dezvoltarea pilonului II, care presupune o asigurare obligatorie pentru întreaga populaţie activă. Pregătirea stadiului legal pentru acest pilon este o condiţie necesară dar nu suficientă. Pilonul II trebuie să asigure o rată de înlocuire brută de cel puţin 40%. O reglementare corespunzătoare a sistemului de pensii private (pilonul II şi pilonul III) asigură o funcţionare eficientă a sistemului de pensii şi atingerea scopului de acumulare de resurse financiare pentru perioada de bătrâneţe. Din analiza comparativă efectuată reiese faptul că legislaţia română în domeniu completată şi modificată, împreună cu normele de reglementare ale 113
sistemului emise de către Comisia de Supraveghere a Sistemului de Pensii Private) se apropie foarte mult de legislaţia ţărilor membre UE precum şi de legislaţia ţărilor membre OECD. Implementarea sistemului de pensii administrat privat presupune un transfer de 2 miliarde de euro de la bugetul de stat către administratorii privaţi. Pilonul II înseamnă, de fapt, un transfer al contribuţiilor sociale încasate în sistemul public de pensii către fonduri private. Pentru început, cuantumul contribuţiei va fi de 2% din salariul brut al contribuabilului. Valoarea aceasta va creşte cu 0,5 puncte procentuale în fiecare an, până când se va atinge valoarea de 6%. Cifra de 2% se va extrage din cele 9,5%, cât reprezintă acum contribuţiile către sistemul public de pensii. Până în acest moment Guvernul nu a identificat sursele de finanţare ale deficitului. O altă problemă pe care o implică implementarea pilonului II este rentabilitatea sistemului privat de pensii. în prezent există o deosebire considerabilă între sistemul privat de pensii obligatorii administrate privat din Europa de Vest şi cel implementat în Europa centrala şi de Est. Ţările nou intrate în UE au aplicat un sistem construit după modelul Băncii Mondiale. De exemplu în Ungaria sunt 7 ani de la implementarea sistemului, iar în primii 6 ani rentabilitatea a fost negativă. Acest lucru este posibil să se întâmple şi în România, pentru că economiile participanţilor nu vor fi investite în principal în acţiuni, deoarece piaţa financiară românească nu este suficient dezvoltată, ci ele vor fi investite în titluri de stat cu riscuri foarte mici dar şi cu profit mai mic. Fondurile de pensii private plătesc sume mari celor care le administrează, iar acest lucru contribuie, deasemenea, la diminuarea rentabilităţii. Începând din luna august salariaţii cu vârste cuprinse între 18 şi 35 de ani vor avea la dispoziţie 4 luni pentru a alege una dintre companiile care vor administra fonduri de pensii administrate privat. în lipsa unei campanii de informare publică, oamenii se vor trezi nu numai că nu ştiu ce fond să aleagă, dar nici ce înseamnă aceste fonduri de pensii private. Datorită faptului că procentul cu care se contribuie la pensiile administrate privat este foarte mic, respectiv 2% din venitul brut, sistemul nu va colecta o pensie care să răspundă necesităţii principale de a ajuta cetăţenii să realizeze o alocare echilibrată a resurselor financiare şi care să le asigure consumul şi nevoile pe întreaga durată a vieţii. Legea din România transferă cele mai mici procente, comparativ cu alte ţări din Europa Centrală, cum ar fi: Polonia, unde se transferă 7,3%, Ungaria 7%, Slovacia 9%. Problema deosebii de gravă cu care se confruntă Pilonul II este aceea a sistemului de colectare a contribuţiilor. Astfel, la nivelul celor doi colectori din pilonul II -Agenţia Naţională de Administrare Fiscală (ANAF) şi Casa Naţională de Pensii şi alte Drepturi de Asigurări Sociale (CNPAS), nu există un sistem IT care să poată defalca contribuţiile pe fiecare individ. Suma maximă reprezentând contribuţia lunară Ia pensia facultativă reprezintă maxim 15% din salariul brut lunar sau venitul asimilat. Se estimează pentru anul 2007 că numărul participanţilor Ia pilonul III va fi de 300.000, urmând ca acest număr să ajungă în 5 ani la 600.000 şi Ia un volum al activelor administrate de peste 600 milioane euro. Ca aceste previziuni să se poată întâmpla trebuie ca 114
nivelul de trai al populaţiei să crească şi să aibă loc o schimbare de mentalitate a oamenilor faţă de metodele de economisire pe termen lung pentru bătrâneţe. O pensie privată poate reprezenta o sursă suplimentară de venituri Ia bătrâneţe. în cazul pilonului III, al pensiilor private facultative, se pot înscrie şi persoane trecute de a doua tinereţe, dar care nu au depăşii 52 de ani; acestea pot alege singure suma de bani cu care vor cotiza, dar nu mai mult de 15% din salariul brut sau venitul asimilat. Aceştia pot beneficia de pensia facultativă după ce împlinesc 60 de ani. 8.3. Trăsături distinctive ale sistemului de pensii privat comparativ cu sistemul public de pensii Administrarea şi gestionarea sistemului public de pensii este încredinţată Casei Naţionale de Pensii care se află în subordinea Ministerului Muncii, iar administrarea şi gestionarea sistemului privat de pensii se face de către un administrator autorizat de CSSPP, care este o persoană sau o entitate responsabilă cu activitatea şi controlul fondurilor de pensii private. Supravegherea şi reglementarea sistemelor private de pensii se face de către CSSPP, care este o autoritate independentă subordonată Parlamentului. Organismul de conducere at fondului este extern. Fondul de pensii nu are personalitate juridică, acesta deleagă administratorului activităţile operaţionale,incluzând aici administrarea activelor şi furnizorii de servicii externe cum sunt consultanţii, aciuării şi auditorii. Comparativ cu sistemul public de pensii, unde participanţii pot fi toate persoanele care realizează venituri legale, în cazul fondurilor de pensii private participanţii pot fi împărţiţi în două categorii: • în cazul fodurilor de pensii administrate privat, participanţii sunt definiţi în legea 411/2004 completată şi modificată de legea nr. 23/2007; • în cazul fondurilor de pensii facultative, participanţii sunt definiţi în legea nr. 204/2006. Una dintre marile deosebiri faţă de sistemul public de pensii de stat este aceea că banii investiţi în sistemul privat de pensii rămân moştenire în cazul în care membrul la o schemă de pensii private decedează. Sistemul public de pensii se bazează pe redistribuire, pe când cel privat are Ia bază administrarea .de conturi individuale. In cazul sistemului public de pensii de stat se garantează dreptul la pensie, în cazul celor private nu se garantează nici o sumă drept pensie. O altă diferenţă este aceea că, în cazul contribuţiilor definite, formula de calcul se adaptează automat schimbărilor demografice, pe când în cazul beneficiilor definite este necesară introducerea unui coeficient special de corecţie care, de obicei, se stabileşte în funcţie de deciziile politice şi cu întârziere.. O diferenţă esenţială între cele două sisteme priveşte modul creşterii, de-a lungul timpului, a valorii drepturilor de pensie, altfel spus a beneficiului cuvenit. în sistemul public de pensii drepturile viitoare de pensie sporesc într-o măsură 115
care ţine seama de creşterea veniturilor medii pe economie, în timp ce în cadrul sistemelor private de pensii drepturile de pensie cresc în relaţie directă cu randamentul pieţei de capital. Avantajul creşterii pe măsura creşterii veniturilor medii este că, la plata pensiilor, se au în vedere tendinţele ce se manifestă în standardul de viaţă al populaţiei. Avantajul corelării drepturilor la pensie cu randamentul înregistrat pe piaţa de capital este acela câ beneficiul individual prezintă o rată de creştere mai ridicată. Dezavantajul se referă la furnizarea unui beneficiu mai puţin predictibil în comparaţie cu standardul de viaţă existent la momentul pensionării. 8.4. Pensii private obligatorii (administrate privat) 8.4.1. Caracteristicile sistemului pensiilor administrate privat 8.4.1.1. Fondurile de pensii administrate privat Fondul de pensii administrat privat este fondul constituit prin contract de societate civilă, încheiat între participanţi, în conformitate cu prevederile Codului civil. Un fond de pensii administrat privat se înfiinţează în scopul punerii în practică a unei scheme de pensii private, al cărei prospect a fost autorizat de Comisie. Fondurile de pensii administrate privat pot funcţiona pe teritoriul României numai pe baza deciziei de autorizare emisă de Comisia de Supraveghere a Sistemului Privat de Pensii, Iniţiativa constituirii unui fond de pensii administrat privat aparţine fondatorilor acestuia, care trebuie să aibă calitatea de participanţi. Numărul fondatorilor necesar constituirii unui fond de pensii administrat privat este de minimum 5 (cinci) persoane fizice, care vor semna în acest sens un contract de societate civilă. Membrii fondatori vor semna un contract de administrare cu un administrator de fond de pensii administrat privat, prin care fondul îşi însuşeşte schema de pensii private al cărei prospect a fost autorizat de Comisie. Pentru a avea calitatea de participanţi, membrii fondatori trebuie să îndeplinească toate condiţiile prevăzute în Lege şi în normele emise în aplicarea acesteia. Prin contractul de administrare, membrii fondatori ai fondului de pensii împuternicesc admnistratorul să reprezinte fondul de pensii administrat privat în raporturile cu terţii, inclusiv în faţa instanţelor judecătoreşti. Denumirea fondului de pensii conţine sintagma fond de pensii administrat privat. Un fond de pensii nu poate fi declarat în stare de faliment. Sediul fondului de pensii va fi acelaşi cu cel al administratorului. Contractul de societate civilă conţine elemente precum: 1) părţile contractante; 2) denumirea fondului de pensii administrat privat; 3) fundamentarea legală a constituirii fondului de pensii administrat privat; 4) durata fondului de pensii administrat privat; 5) obiectivele fondului de pensii administrat privat; 116
drepturile şi obligaţiile părţilor; limitele mandatului acordat fondatorilor; unitatea de fond - definiţia, descrierea, valoarea iniţială; forţa majoră - definire; 10) clauze privind încetarea contractului; 11) dispoziţii din care să rezulte că participanţii devin parte contractuală prin semnarea actului individual de aderare. În vederea autorizării fondului de pensii administrat privat, acesta trebuie să îndeplinească, cumulativ, la momentul depunerii cererii de autorizare, următoarele condiţii: a) să fie constituit prin contract de societate civilă; b)administratorul să fie autorizat de Comisie sau de autorităţi similare dintr-un stat membru al Uniunii Europene sau aparţinând Spaţiului Economic European; c) administratorul să aibă prospectul schemei de pensii private autorizat de Comisie; d) depozitarul activelor fondului de pensii administrat privat să fie avizat de Comisie; e) auditorul financiar al fondului de pensii administrat privat să fie avizat de Comisie; f) membrii fondatori ai fondului de pensii administrat privat să îndeplinească condiţiile prevăzute de Lege şi de normele emise în aplicarea acesteia pentru a fi participanţi. Decizia de autorizare a fondului de pensii administrat privat se eliberează în baza unei cereri pentru autorizarea fondului de pensii administrat privat. Fondul de pensii trebuie autorizat de Comisie, după autorizarea administratorilor şi a prospectului schemei de pensii private. Autorizaţia se eliberează pe baza unei cereri formulate de administrator. Resursele financiare ale fondului de pensii se constituie din: a) contribuţiile nete convertite în unităţi de fond; b) drepturile cuvenite beneficiarilor şi nerevendicate în termenul general de prescripţie; c) dobânzile şi penalităţile de întârziere aferente contribuţiilor nevirate în termen; d) sumele provenite din investirea contribuţiilor. În cazul fondului de pensii administrat privat, cheltuielile de administrare sunt suportate de administrator. în cazul fondului de pensii facultative, cheltuielile de administrare sunt suportate de fond şi conţin: comisionul de administrare; comisionul de depozitare; comisioanele de tranzacţionare; comisioanele bancare; taxe de auditare a fondului de pensii' facultative. Un fond de pensii facultative nu poate fi declarat în stare de faliment. Un fond de pensii facultative poate fi administrat şi reprezentat în raporturile cu terţii, inclusiv în faţa instanţelor judecătoreşti, numai de către administratorul care are autorizaţie de administrare pentru acel fond. Toate informaţiile privind fondurile de pensii facultative sunt furnizate de către administrator. Un fond de pensii trebuie să aibă minimum 50.000 de participanţi. Numărul minim de participanţi 6) 7) 8) 9)
117
prevăzut trebuie realizat în perioada primilor 3 ani de la data constituirii fondului de pensii. Nu i se poate refuza nici unei persoane calitatea de participant la sistemul de pensii private, dacă aceasta este eligibilă. Toţi participanţii şi beneficiarii la un fond de pensii au aceleaşi drepturi şi obligaţii şi li se aplică un tratament nediscriminatoriu. Participanţii şi beneficiarii la un fond de pensii (pilon II şi III) au dreptul la egalitate de tratament şi în cazul schimbării locului de muncă, domiciliului sau reşedinţei într-o altă ţară, stat membru al Uniunii Europene ori stat aparţinând Spaţiului Economic European. În această situaţie, aceştia optează între a plăti în continuare contribuţiile la un fond de pensii din România sau a plăti contribuţii la un alt fond de pensii aflat pe teritoriul ţării respective, dacă aceasta nu contravine legislaţiei acestei ţări. În cazul în care se constată scăderea numărului de participanţi şi menţinerea acestuia sub minimul legal, timp de un trimestru, Comisia retrage, prin decizie, autorizaţia unui fond de pensii, aplicând prevederile referitoare la administrarea specială. Administratorul este obligat să înceteze orice activitate aferentă fondului de pensii, de la data luării la cunoştinţă despre retragerea autorizaţiei. 8.4.1.2. Administrarea fondurilor de pensii administrate privat Poate administra un fond de pensii administrat privat societatea comercială pe acţiuni denumită societate de pensii, care are ca obiect exclusiv de activitate Administrarea fondurilor de pensii private. Un administrator poate administra în România un singur fond de pensii. Poate fi administrator de pensii private orice entitate autorizată pentru această activitate într-un alt stat membru al Uniunii Europene sau aparţinând Spaţiului Economic European. Administratorii care au fost autorizaţi, avizaţi ori supuşi unei proceduri similare în vederea funcţionării ca administrator de scheme de pensii private într-un stat membru al Uniunii Europene sau aparţinând Spaţiului Economic European sunt exceptaţi de la cerinţa autorizării de către Comisie." Administratorii autorizaţi în România pot primi contribuţii de la participanţi şi angajatori dintr-un alt stat membru al Uniunii Europene sau aparţinând Spaţiului Economic European. Persoanele care îndeplinesc condiţiile pentru a deveni participanţi la scheme de pensii private şi angajatorii din România pot vira contribuţii către fonduri de pensii administrate de administratori autorizaţi într-un alt stat membru al Uniunii Europene sau aparţinând Spaţiului Economic European, Comisia supraveghează permanent administratorul dintr-un stat membru al Uniunii Europene sau aparţinând Spaţiului Economic European care administrează o schemă de pensii private cu participanţi din România. Activitatea de administrare a unui fond de pensii cuprinde următoarele operaţiuni: colectarea contribuţiilor, transformarea acestora în unităţi de fond şi actualizarea informaţiilor privind conturile participanţilor; administrarea şi 118
investirea activelor fondului de pensii; convertirea contribuţiilor în unităţi de fond; plata drepturilor cuvenite participanţilor şi beneficiarilor; calculul zilnic al activului net al fondului de pensii şi al unităţii de fond; evidenţa conturilor individuale şi actualizarea acestora, precum şi furnizarea documentelor privind participarea, notificarea, informarea periodică sau transferul; gestionarea operaţiunilor zilnice ale fondului de pensii; dispunerea efectuării plăţilor datorate entităţilor implicate şi Comisiei; mandatarea şi monitorizarea agenţilor de marketing ai fondului de pensii; gestionarea relaţiilor cu instituţiile implicate; elaborarea, prezentarea, depunerea, publicarea şi distribuirea către Comisie şi participanţi a situaţiilor financiare şi rapoartelor solicitate; gestionarea, păstrarea şi arhivarea documentelor privind fondul de pensii, participanţii şi beneficiarii săi. Activele şi pasivele fiecărui fond de pensii administrai privat sunt organizate, evidenţiate şi administrate distinct, separat de celelalte fonduri de pensii facultative pe care le gestionează acelaşi administrator şi de contabilitatea proprie a administratorului, fără posibilitatea transferului între fonduri sau între fonduri şi administrator. Atât în cazul pensiilor administrate privat cât şi în cazul pensiilor facultative, administratorul nu poate delega răspunderea privind administrarea fondului de pensii, iar încredinţarea executării anumitor obligaţii către un terţ nu îl exonerează de răspundere pe administrator. Capitalul social minim necesar pentru administrarea unui fond de pensii este echivalentul în lei, calculat la cursul de schimb al Băncii Naţionale a României la data constituirii, al sumei de 4 milioane euro. Capitalul social al administratorului este subscris şi vărsat integral, exclusiv în numerar, la momentul constituirii acestuia; acesta nu poate proveni din împrumuturi sau credite şi nu poate fi grevat de sarcini. Administratorul este obligat să notifice Comisiei, fără întârziere, orice reducere a capitalului social sub valoarea minimă. Capitalul social nu are voie să scadă cu mai mult de 20% din valoarea minimă, în această situaţie administratorul fiind obligat la reîntregirea capitalului social în termenul precizat de Comisie, care nu poate fi mai mic de 3 luni, nici mai mare de 6 luni. O persoană fizică sau juridică poate fi acţionar la un singur administrator atât în pilonul II cât şi în pilonul III. Participaţia cumulată a persoanelor fizice nu poate depăşi 5% din capitalul social al administratorului. Acţionarii administratorului trebuie să îndeplinească cel puţin următoarele condiţii: a) să dispună de o situaţie financiară stabilă, aptă să susţină entitatea în caz de necesitate; b) să justifice în mod satisfăcător provenienţa fondurilor destinate participaţiei la capitalul social; c) să furnizeze toate informaţiile necesare pentru identificarea relaţiilor de afiliere cu alte persoane;
119
Membrii consiliului de administraţie şi ai comitetului de direcţie (atât în cazul pilonului II cât şi în cazul pilonului III), trebuie să îndeplinească condiţiile cerute de legislaţia privind societăţile comerciale, dar şi următoarele condiţii: a)să fie absolvenţi ai unei instituţii de învăţământ superior; b) să aibă experienţă profesională de cel puţin 3 ani în domeniul financiar, bancar sau de asigurări; c) să aibă onorabilitatea necesară pentru funcţia pe care urmează să o îndeplinească; d) să nu fi fost sancţionaţi de către autorităţi române sau străine din domeniul financiar cu interdicţia de a desfăşura activităţi în sistemul financiar sau, la data depunerii cererii de autorizare, cu interdicţia temporară de a desfăşura astfel de activităţi; e) să nu fi deţinut funcţia de administrator al unei societăţi comerciale române sau străine, aflată în curs de reorganizare judiciară sau declarată în stare de faliment, în ultimii 2 ani anteriori declanşării procedurii falimentului; f) să nu fi făcut parte din conducerea unei societăţi care nu şi-a respectat oblige-ţiile materiale şi financiare faţă de terţi la momentul încetării activităţii societăţii respective; g) să nu fie membri în consiliul de administraţie sau conducători ai unui alt administrator ori al instituţiei de credit care îndeplineşte funcţia de depozitar pentru fondul de pensii administrat privat sau persoanelor afiliate acestuia din urmă; h)să nu fie membri în consiliul de administraţie sau conducători ai societăţii de servicii de investiţii financiare cu care societatea de pensii a încheiat contract; i)să nu aibă cazier judiciar şi fiscal. Membrii propuşi pentru consiliul de administraţie şi comitetul de direcţie/conducători, trebuie să nu fi contribuit, direct sau indirect, la falimentul unor persoane juridice şi să nu fi fost implicaţi în niciun fel de scandaluri financiare. Atribuţiile Consiliului de Administraţie sunt următoarele: a) stabilirea direcţiilor principale de activitate şi de dezvoltare ale societăţii; b)stabilirea sistemului contabil şi de control financiar şi aprobarea planificării financiare; b) numirea şi revocarea directorilor şi stabilirea remuneraţiei lor; c) supravegherea activităţii directorilor; e) pregătirea raportului anual, organizarea adunării generale a acţionarilor şi implementarea hotărârilor acesteia; Administratorul are în structura sa organizatorică o direcţie de audit intern şi o direcţie responsabilă cu analiza oportunităţilor investiţionale şi plasarea activelor în conformitate cu strategia stabilită de consiliul de administraţie. Administratorul este obligat să păstreze documentele şi evidenţele referitoare la fondurile de pensii. Activele financiare proprii ale administratorului nu pot fi utilizate pentru: acordarea de împrumuturi sau garanţii; garantarea de împrumuturi sau credite, inclusiv emiterea de obligaţiuni care depăşesc cumulat 10% din valoarea capitalului social. 120
Administratorul de pensii private (societatea de pensii) nu poate fi înmatriculat la registrul comerţului fără autorizaţia de constituire emisă de Comisie. După înmatriculare (autorizarea constituirii societăţii de pensii), administratorul trebuie să obţină o autorizaţie de administrare a unui fond de pensii administrat privat, eliberată de Comisie. Administratorul adresează Comisiei cereri pentru: autorizare de constituire societate de pensii şi autorizare de administrare. Cererea de autorizare de constituire a societăţii de pensii se depune la Comisie împreună cu documentele precizate în lege şt normele Comisiei. Comisia aprobă cererea pentru autorizare de constituire dacă constată că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute în lege, precum şi următoarele condiţii: • proiectul actului constitutiv şi planul organizatoric şi financiar pentru următorii 5 ani garantează gestiunea corectă şi prudentă a fondului de pensii, acesta va conţine obligatoriu o direcţie de audit intern şi o direcţie distinctă, responsabilă cu analiza oportunităţilor investiţionale şi plasarea activelor; • fondatorii nu au datorii către bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat, bugetele locale şi bugetele fondurilor speciale; • fondatorii, membrii propuşi pentru consiliul de administraţie şi comitetul de direcţie nu sunt în procedură de reorganizare judiciară sau de faliment şi nu au contribuit, direct sau indirect, la falimentul unor persoane juridice şi nu au fost implicaţi în niciun fel de scandaluri financiare; • fondatorii fac dovada vărsării integrale şi în formă bănească a capitalului social; • se face dovada achitării taxei pentru cererea de autorizare de constituire. Comisia respinge cererea pentru autorizare de constituire în următoarele situaţii: a) documentaţia prezentată rămâne incompletă sau nu este întocmită în conformitate cu dispoziţiile legale în vigoare; b) există posibilitatea ca administrarea să nu respecte principiile prudenţiale prevăzute în lege şi în normele Comisiei. Autorizaţia de constituire a unei societăţi de pensii nu garantează şi obţinerea autorizaţiei de administrare. Administratorul trebuie să obţină autorizaţie de administrare afondurilor de pensii administrate privat de la Comisie. Acesta depune la Comisie o cerereînsofităde următoarele documente: a) certificatul de înmatriculare la Oficiul Naţional al Registrului Comerţului; b) dovada vărsării sau a reîntregirii capitalului social, după caz; c) proiectul contractului de depozitare; d) proiectul de contract de societate civilă; e) declaraţia privind politica de investiţii; f) planul de afaceri pe 3 ani; g) proiectul prospectului schemei de pensii; h)dovada plăţii taxei pentru cererea de autorizare de administrare; i)orice alte documente şi informaţii suplimentare prevăzute în normele Comisiei. Veniturile administratorului se constituie din: comision de administrare, 121
penalităţi de transfer, tarife pentru servicii la cerere. Comisionul de adminístrale se plăteşte de către participantul la fondul de pensii administrat privat şi se constituie prin: a) deducerea unui cuantum din contribuţiile plătite, dar nu mai mult de 2,5%, cu condiţia ca această deducere să fie făcută înainte de convertirea contribuţiilor în unităţi de fond; b) deducerea unui procent din activul net total al fondului de pensii administrat privat, dar nu mai mult de 0,05% pe lună, stabilit prin prospectul schemei de pensii private. Penalitatea de transfer reprezintă suma suportată de participant în cazul în caie transferul la alt administrator se realizează mai devreme de 2 ani de la aderarea Ia fondul de pensii precedent, limita maximă a acesteia fiind stabilită prin normele Comisiei. Administratorul utilizează aceeaşi metodă de calcul şi de percepere a comisioanelor pentru toţi participanţii la acelaşi fond de pensii. Comisionul de administrare stabilit în contractul de administrare poate fi redus prin decizia administratorului. Administratorul fondurilor de pensii administrate privat cât şi cel al fondurilor de pensii facultative elaborează o declaraţie privind politica de investiţii, în formă scrisă, în funcţie de care investeşte activele fondului de pensii. Declaraţia privind politica de investiţii conţine: a) strategia de investire a activelor, în raport cu natura şi durata obligaţiilor; b) metodele de evaluare a riscurilor investiţionale; c) procedurile de management al riscului; d) metoda de revizuire a principiilor de investiţii; e)persoanele responsabile de luarea deciziilor şi realizarea investiţiilor, precum şi procedurile pentru luarea deciziilor. Administratorul revizuieşte şi completează declaraţia privind politica de investiţii ori de câte ori intervine o schimbare importantă în politica de investiţii sau cei puţin o dată la 3 ani, cu acordul Comisiei, informând participanţii cu privire la noua politică investiţională. Administratorul investeşte în: a) instrumente ale pieţei monetare, inclusiv conturi şi depozite în lei la o bancă, persoană juridică română sau la o sucursală a unei instituţii de credit străine autorizate să funcţioneze pe teritoriul României şi care nu se află în procedura de supraveghere specială ori administrare specială, fără să depăşească un procent mai mare de 20% din valoarea totală a activelor fondului de pensii; b) titluri de stat emise de Ministerul Finanţelor Publice din România, de state membre ale Uniunii Europene sau aparţinând Spaţiului Economic European, în procent de până la 70% din valoarea totală a activelor fondului de pensii; c) obligaţiuni şi alte valori mobiliare emise de autorităţile administraţiei publice locale din România sau din statele membre ale Uniunii Europene ori 122
aparţinând Spaţiului Economic European, în procent de până Ia 30% din valoarea totală a activelor fondului de pensii; d) valori mobiliare tranzacţionate pe pieţe reglementate şi supravegheate din România, statele membre ale Uniunii Europene sau aparţinând Spaţiului Economic European, îh procent de până la 50% din valoarea totală a activelor fondului de pensii; e) titluri de stat şi alte valori mobiliare, emise de state terţe, în procent de până Ia 15% din valoarea totală a activelor fondului de pensii; f) obligaţiuni şi alte valori mobiliare, tranzacţionate pe pieţe reglementate şi supravegheate, emise de autorităţile administraţiei publice locale din state terţe, în procent de până la 10% din valoarea totală a activelor fondului de pensii; g) obligaţiuni şi alte valori mobiliare ale organismelor străine neguvernamentale, dacă aceste instrumente sunt cotate la burse de valori autorizate şi dacă îndeplinesc cerinţele de rating, în procent de până la 5% din valoarea totală a activelor fondului de pensii; h)titluri de participare, emise de organisme de plasament colectiv în valori mobiliare din România sau din alte ţări, în procent de până la 5% din valoarea totală a activelor fondului de pensii; În funcţie de natura emitentului de instrumente financiare în care administratorul poate investi activele fondului, procentele maxime admise sunt: a) 5% din activele unui fond de pensii pot fi investite într-o singură societate comercială sau în fiecare categorie de active ale acesteia, fără a depăşi în total 5%; b) 10% din activele unui fond de pensii pot fi investite în activele unui grup de emitenţi şi persoanele afiliate lor. Investiţiile activelor fondurilor de pensii administrate privat şi rezultate/e investirii sunt scutite de impozit. Administratorul exercită, în numele participanţilor, dreptul de vot în adunările generale ale acţionarilor societăţilor comerciale în al căror capital social au fost investite activele fondului de pensii. Votul este exercitat exclusiv în interesul participanţilor şi beneficiarilor la fondul de pensii. Activele fondului de pensii nu pot fi investite în: active care nu pot fi înstrăinate, active a căror evaluare este incertă (antichităţi, lucrări de artă), autovehicule, bunuri imobiliare, acţiuni, obligaţiuni şi alte valori mobiliare emise de administrator. Activele fondului de pensii nu pot fi înstrăinate: administratorului sau auditorului, depozitarului, administratorului special, membrilor Consiliului Comisiei şi personalului Comisiei, persoanelor afiliate administratorului, depozitarului şi auditorului. Activele fondului de pensii nu pot constitui garanţii şi nu pot fi utilizate pentru acordarea de credite. Comisia verifică îndeplinirea obligaţiei administratorilor de investire prudenţială a activelor fondurilor de pensii administrate privat, cu respectarea următoarelor reguli: a)investirea în interesul participanţilor şi beneficiarilor; 123
investirea într-un mod care să asigure securitatea, calitatea, lichiditatea şi profitabilitatea lor, iar cele deţinute pentru acoperirea fondului de garantare şi a provizioanelor tehnice se investesc, de asemenea, într-un mod adecvat naturii şi duratei drepturilor cuvenite participanţilor şi beneficiarilor; c) investirea să se efectueze preponderent în instrumente tranzacţionate pe o piaţă reglementată, aşa cum este definită în Legea nr. 297/2004 privind piaţa de capital, cu modificările şi completările ulterioare; investiţiile în instrumente care nu sunt tranzacţionate pe o piaţă reglementată trebuie să nu depăşească niveluri prudenţiale; d) investiţiile în instrumente financiare derivate sunt permise doar în măsura în care contribuie la scăderea riscurilor investiţiei sau facilitează gestionarea eficientă a portofoliului; e) activele se diversifică în mod corespunzător, astfel încât să se evite dependenţa excesivă de uri anumit activ, emitent sau grup de societăţi comerciale şi concentrări de riscuri pe ansamblul activelor. Comisia poate decide să nu aplice cerinţele prevăzute mai sus la lit. c) şi e) pentru investiţiile în titluri de stat. b)
8.4.1.3. Depozitarul şi auditorul financiar al fondurilor de pensii administrate privat 8.4.1.3.1. Depozitarul fondurilor de pensii administrate privat Activitatea de depozitare atât în cazul pilonului II cât şi în pilonul III, se desfăşoară în baza unui contract de depozitare care se încheie între administrator, ca reprezentant al fondului de pensii în relaţiile cu terţii şi depozitar. Administratorul desemnează un singur depozitar, căruia îi încredinţează păstrarea activelor fondului de pensii. Poate fi depozitar al activelor fondurilor de pensii administrate privat orice entitate autorizată în această calitate pe teritoriul unui stat membru al Uniunii Europene sau aparţinând Spaţiului Economic European. Depozitarii care au fost autorizaţi, avizaţi ori supuşi unei proceduri similare în vederea funcţionării ca depozitar al activelor fondurilor de pensii într-un stat membru al Uniunii Europene sau aparţinând Spaţiului Economic European sunt exceptaţi de la cerinţa avizării de către Comisie. Depozitarul poate încheia contracte de depozitare cu mai mulţi administratori, cu condiţia de a păstra activele, operaţiunile şi înregistrările fiecărui fond de pensii facultative, separat pentru fiecare fond, precum şi separat de propriile active. Depozitarul nu trebuie să fie persoană afiliată administratorului. Avizul pentru un depozitar de fonduri de pensii administrate privat sau fonduri de pensii facultative se eliberează în baza unei cereri care este însoţită de următoarele documente, în copie: a) autorizaţia de funcţionare emisă de Banca Naţională a României/autoritatea similară din statul aparţinând Uniunii Europene sau Spaţiului Economic European, după caz, din care să reiasă că instituţia de credit 124
a fost autorizată să desfăşoare activităţile de depozitare a activelor fondurilor de pensii; b) certificatul de înscriere a menţiunilor cu privire la modificarea obiectului de activitate în conformitate cu lit. a), dacă este cazul; c) organigrama solicitantului şi limitele de competenţă stabilite la nivelul structurii organizatorice care desfăşoară operaţiuni legate de activitatea de depozitare, personalul alocat acesteia, modalitatea de luare şi de transmitere a deciziilor şi modalităţile interne de control, procedurile de securitate, de control şi cele aplicabile în cazul apariţiei unor cazuri de forţă majoră, care să permită păstrarea în siguranţă a tuturor activelor fondurilor de pensii pe care le depozitează, o descriere a capacităţilor tehnice şi a echipamentelor de care dispune; d) procedurile scrise privind separarea activelor proprii de cele ale fondurilor de pensii pentru care desfăşoară activitatea de depozitare şi între acestea, aprobate de către consiliul de administraţie/persoanele împuternicite în acest sens; e) lista cuprinzând specimenele de semnături pentru persoanele care reprezintă depozitarul în relaţia cu Comisia; f) declaraţie din care să rezulte că asupra solicitantului nu este instituită măsura supravegherii sau administrării speciale, dată pe propria răspundere de cel puţin două persoane având competenţa de a angaja instituţia de credit, sau de cel puţin doi salariaţi împuterniciţi de conducerea acesteia; g) dovada că desfăşoară activitate de custodie a instrumentelor financiare tranzacţionate pe o piaţă reglementată; h)ultima situaţie a formularului de calcul şi raportare a fondurilor proprii la nivel individual (depozitarul trebuie sa deţină capitaluri proprii mai mari de 100 milioane euro); i)dovada achitării taxei de avizare. Comisia poate obliga administratorul să înlocuiască depozitarul dacă structura financiară şi organizatorică a acestuia s-a deteriorat substanţial şi activele fondului de pensii sunt puse în pericol. În situaţia rezilierii contractului de depozitare, administratorul notifică imediat Comisia şi desemnează un nou depozitar. înlocuirea depozitarului se face astfel încât să fie asigurată continuitatea activităţii de depozitare. Fostul depozitar transmite noului depozitar, în termen de 30 de zile calendaristice de la desemnarea acestuia, activele fondului de pensii şi copii de pe documentele privind activitatea sa în legătură cu acesta. în exercitarea atribuţiilor sale, depozitarul este obligat: a) să primească şi să păstreze în siguranţă înregistrările referitoare la toate activele fondului de pensii separat de activele sale şi ale altor entităţi; să deschidă conturi pe numele fondului, în care va păstra instrumentele financiare aflate în custodie. b)să deschidă un cont colector pentru colectarea contribuţiilor şi derularea operaţiunilor Fondului, precum şi un cont bancar pentru decontare, aferent tranzacţiilor cu instrumente financiare. 125
Aceste conturi vor fi debitate/creditate de către depozitar numai în baza funcţiilor sale de depozitare şi în strictă conformitate cu instrucţiunile corespunzătoare ale administratorului; c)să se asigure că, în tranzacţiile având ca obiect activele Fondului, orice obligaţie de plată este executată în termenul stabilit; d) să păstreze înregistrările referitoare la valorile mobiliare în forma dematerializată care constituie activele fondului de pensii; e) să calculeze valoarea activului net, valoarea unitară a activului net şi numărul de unităţi de fond şi să le transmită către administrator şi către Comisie în termenele prevăzute de legislaţia în vigoare; f) să informeze £h scris administratorul despre orice act sau fapt relevant pentru activitatea Fonduliji;' h)să actualizeze înregistrările în conturi; i)să transmită administratorului informaţii privind activele fondurilor de pensii administrate privat; j) să îndeplinească instrucţiunile administratorului, cu excepţia cazului în care acestea sunt contrare legislaţiei în vigoare, ori actelor constitutive ale acestuia; k) să transmită Comisiei informaţiile şi raportările privind activele fondului de pensii, în condiţiile şi la termenele stabilite în normele acesteia. Este interzis depozitarului să acorde credite, sub orice formă, administratorului fondului de pensii.
Comisia retrage avizul depozitarului în una dintre următoarele situaţii: a) pentru aceleaşi motive pentru care respinge cererea de avizare; b) avizul a fost obţinut pe baza unor declaraţii false sau prin orice alt mijloc ilegal; c) neexercitarea activităţii de depozitare pe o perioadă de un an; d) la cererea depozitarului respectiv; e) acţionarii au decis lichidarea, fuziunea sau divizarea depozitarului; f) depozitarea unui fond de pensii neautorizat; g)neexecutarea sau executarea necorespunzătoare a obligaţiilor care rezultă din lege, din normele Comisiei sau din contractul de depozitare; h)situaţii care prejudiciază grav interesele participanţilor; i) în care nu mai sunt îndeplinite condiţiile avute în vedere la obţinerea avizului; j) la iniţierea procedurilor de supraveghere sau de administrare specială de către Banca Naţională a României/autoritatea similară din statul aparţinând Uniunii Europene sau Spaţiului Economic European, după caz, ori la deschiderea procedurii falimentului de către judecătorul-sindic; k) la retragerea autorizaţiei de funcţionare de către Banca Naţională a României. Comisia informează depozitarul, administratorul şi Banca Naţională a României despre retragerea motivată a avizului, în termen de 5 zile lucrătoare de la luarea deciziei.
126
În situaţia retragerii avizului depozitarului, acesta este obligat să prezinte Comisiei raportul privind activele fondului de pensii care i-au fost încredinţate, auditat de un auditor financiar, pe cheltuiala depozitarului. Administratorul are obligaţia ca, în termen de 15 zile lucrătoare de la data notificării, respectiv de la data primirii deciziei de retragere a avizului depozitarului, să încheie un nou contract de depozitare cu o altă instituţie de credit avizată de Comisie pentru desfăşurarea activităţii de depozitare a activelor fondurilor de pensii administrate privat. Fostul depozitar transmite noului depozitar, în termen de 30 de zile calendaristice de la desemnarea acestuia, activele fondului de pensii şi copii de pe documentele privind activitatea sa în legătură cu acesta. Noul contract de depozitare este transmis Comisiei, în vederea avizării, în maximum 3 zile lucrătoare de la data încheierii acestuia. Depozitarul căruia i-a fost retras avizul începe transferul complet al activelor deţinute pentru fondurile de pensii administrate privat către noul depozitar care a încheiat contract cu administratorul, în termen de maximum două zile lucrătoare de la avizarea de către Comisie a noului contract de depozitare. Răspunderea pentru prejudiciile produse cu ocazia transferului revine instituţiei de credit din culpa căreia s-a produs prejudiciul respectiv. în termen de 3 zile lucrătoare de la încheierea procesului de transfer al activelor fondurilor de pensii administrate privat, depozitarul căruia i-a fost retras avizul întocmeşte un raport pentru fiecare fond de pensii, care conţine descrierea detaliată a modului în care a operat transferul activelor, valoarea activului net şi a activului net unitar, numărul de unităţi de fond, la data la care a fost efectuată ultima operaţiune de transfer. Raportul este înaintat administratorului fondului de pensii administrat privat şi Comisiei. În exercitarea atribuţiilor sale, administratorul este obligat: a) să transfere în custodia depozitarului activele Fondului în conturi deschise pe numele acestuia; b) să solicite depozitarului să deschidă un cont colector şi un cont bancar pentru decontarea tranzacţiilor cu instrumente financiare; c) să comunice în timp util toate informaţiile necesare pentru îndeplinirea corespunzătoare a obligaţiilor depozitarului, precum şi alte informaţii solicitate de acesta pentru buna desfăşurare a obligaţiilor sale şi monitorizarea activităţii Fondului; d)să achite depozitarului comisionul de depozitare; e)să informeze în scris depozitarul cu privire la orice schimbare în administrarea Fondului, atunci când pierderile ori pagubele au fost cauzate de îndeplinirea necorespunzătoare sau neîndeplinirea obligaţiilor asumate prin contract. Auditorul şi depozitarul îşi plătesc fiecare taxa de avizare, 8.4.1.3.2 Auditorul financiar al fondurilor de pensii administrate privat 127
Atât în cazul fondurilor de pensii administrate privat cât şi în cazul celor facultative, situaţiile financiar-contabile ale oricărei entităţi supuse autorizării, supravegherii şi controlului Comisiei vor fi auditate de persoane fizice sau juridice, persoane active, membre ale Camerei Auditorilor Financiari din România. Sunt exceptaţi de la cerinţa deţinerii calităţii de membru al Camerei Auditorilor Financiari din Români Auditorii care sunt stabiliţi într-un stat membru al Uniunii Europene sau aparţinând Spaţiului Economic European şi care îşi exercită activităţile profesionale în România în contextul prestării de servicii. Auditorii care au fost autorizaţi, avizaţi ori supuşi unei proceduri similare în vederea funcţionării ca auditor pe piaţa pensiilor într-un stat membru al Uniunii Europene sau aparţinând Spaţiului Economic European sunt exceptaţi de la cerinţa avizării de către Comisie. Valoarea activelor nete şi valoarea unităţii de fond ale unui fond de pensii private sunt supuse, anual, auditarii de către un auditor financiar, membru al Camerei Auditorilor Financiari din România, avizat de Comisie. Acesta nu poate fi persoană afiliată angajatorului, administratorului sau depozitarului. Auditorul financiar întocmeşte un raport anual de audit financiar, în conformitate cu standardele de audit adoptate de Camera Auditorilor Financiari din România. Raportul anual al auditorului financiar se depune la Comisie, de către administrator, odată cu depunerea situaţiilor financiare anuale. Cheltuielile privind activitatea de audit financiar a administratorului se suportă de către acesta. Cheltuielile privind activitatea de audit financiar a fondului de pensii sunt cheltuieli de exploatare, care se suportă din fondul respectiv. Raportul de audit financiar al fondului de pensii nu poate fi întocmit de acelaşi auditor financiar mai mult de 5 ani consecutiv. Auditorul financiar nu poate delega răspunderea privind activitatea specifică, iar încredinţarea executării anumitor obligaţii către un terţ nu exonerează de răspundere auditorul financiar. Pentru a fi avizat în vederea auditarii situaţiilor financiare ale fondurilor de pensii administrate privat şi aie fondurilor de pensii facultative şi ale administratorilor acestora, auditorul financiar trebuie să îndeplinească, cumulativ, condiţiile prevăzute de Lege, precum şi următoarele: a) să aibă calitatea de auditor financiar, membru activ al Camerei Auditorilor Financiari din România; b) să fi obţinut în ultimii 3 ani calificativul A conform Normelor privind controlul calităţii activităţii de audit financiar şi a serviciilor conexe, elaborate de Camera Auditorilor Financiari din România; c) să aibă încheiat un contract de asigurare de răspundere civilă profesională cu o societate de asigurări autorizata de Comisia de Supraveghere a Asigurărilor ori de o instituţie similară dintr-un stat membru al Uniunii Europene sau aparţinând Spaţiului Economic European, suma asigurată trebuind 128
să fie la nivelul maxim, în funcţie de riscul asumat pentru activitatea desfăşurată; d) să facă dovada posibilităţii utilizării serviciilor unui expert în activităţi de calcul actuarial şi auditarea sistemelor informatice, conform Standardului Internaţional de Audit 620; e)să nu fi fost sancţionat de către autorităţi române sau străine din domeniul financiar cu interdicţia de a desfăşura activităţi în sistemul financiar-bancar sau cu interdicţia temporară de a desfăşura astfel de activităţi; f) să nu aibă menţiuni în cazierul fiscal şi cazierul judiciar; g)să nu aibă datorii către bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat,bugetele locale şi bugetele fondurilor speciale; h)să îndeplinească cerinţele legale şi profesionale referitoare la activitatea de audit; i)să nu se afle într-o situaţie de incompatibilitate sau de conflict de interese prevăzută de legislaţia în vigoare; j) să fi achitat taxa pentru avizare. Auditorul financiar, la solicitarea scrisă a Comisiei, are obligaţia să furnizeze orice detalii, clarificări şi explicaţii referitoare la datele cuprinse în situaţiile financiare ale fondurilor de pensii administrate privat şi facultative, la care a avut acces în timpul misiunilor sale, fără să încalce secretul profesional. În cazul constatării nerespectării prevederilor Legii sau ale normei, Comisia informează Camera Auditorilor Financiari din România. Comisia retrage avizul auditorului financiar al fondurilor de pensii administrate privat şi facultative în următoarele condiţii: a)dacă acesta a fost obţinut pe baza unor informaţii sau documente false, eronate şi care au indus în eroare; b)dacă auditorului financiar i-a fost retras certificatul/autorizaţia de către Camera Auditorilor Financiari din România; c)la solicitarea auditorului financiar; d)în situaţia în care nu se mai îndeplinesc condiţiile care au fost avute în vedere la avizarea auditorului financiar. Auditorul financiar întocmeşte un raport de audit financiar, în conformitate cu standardele de audit emise de Camera Auditorilor Financiari din România, care va conţine cel puţin următoarele: a) auditarea anuală a valorii activului net şi a valorii unităţii de fond, auditorul financiar având obligaţia de a-şi exprima opinia în ceea ce priveşte respectarea metodologiei de calcul a indicatorilor financiari specifici fondurilor de pensii administrate privat şi facultative; b) identificarea situaţiilor financiare anuale care fac obiectul auditului financiar, împreună cu cadrul de raportare financiară care a fost aplicat la întocmirea acestora; c) descrierea ariei auditului financiar, cu respectarea standardelor internaţionale de audit conform cărora a fost efectuat auditul; opinia auditorului financiar care să exprime în mod clar punctul de vedere potrivit căruia situaţiile financiare anuale oferă o imagine fidelă a activităţii 129
fondului de pensii administrat privat şi facultative şi care este conformă cadrului relevant de raportare financiară, cu respectarea cerinţelor legale d)o opinie privind gradul de conformitate a raportului administratorului cu situaţiile financiare anuale pentru acelaşi exerciţiu financiar; e)o opinie cu privire la respectarea prevederilor legale privind metodologia de calcul şi evidenţă a rezervelor tehnice ale fondului de pensii facultative, precum şi a categoriilor de active admise să acopere rezervele tehnice şi regulile de dispersie a plasamentelor; f)o opinie privind practicile şi procedurile controlului şi auditului intern al administratorului, precum şi eventualele deficienţe constatate şi recomandările făcute pentru remedierea acestora. Această opinie, cuprinsă în raportul de audit, trebuie înaintată administratorului printr-un document separat de opinia de audit, denumit „Scrisoare către conducerea societăţii". Raportul de audit se semnează de către auditorii financiari persoane fizice sau de către reprezentanţii legali ai societăţilor de audit, persoane fizice şi se datează. Auditorul financiar poate furniza servicii suplimentare, inclusiv rapoartele solicitate de Comisie, în condiţiile respectării principiului independenţei. 8.4.1.4. Marketingul prospectului schemei de pensii pentru fondurile de pensii administrate privat Activitatea de marketing a fondului de pensii este condusă de administrator. Obţinerea acordului de aderare se face de către administrator sau agenţi de marketing. Administratorul este răspunzător pentru recrutarea, instruirea, monitorizarea şi plata agenţilor de marketing. Agenţii de marketing pot fi atât persoane fizice cât şi persoane juridice. Agentul de marketing persoană juridică se numeşte broker de pensii private şi este o societate comercială nou înfiinţată şi autorizată de Comisie pentru a desfăşura activitatea de marketing a fondurilor de pensii administrate privat. Agentul de marketing îşi desfăşoară activitatea în temeiul contractului de mandat încheiat cu administratorul. El are următoarele atribuţii: a) prezintă potenţialului participant aspectele relevante ale fondului de pensii; b)obţine acordul de aderare a participantului la fondul de pensii; c)transmite administratorului actul de aderare semnat de participant, în original, în termen de 5 zile calendaristice de la semnarea acestuia. Activitatea agentului de marketing se desfăşoară pe bază de comision suportat de administrator. Un broker de pensii private poate desfăşura activitatea de marketing a unui fond de pensii administrat privat dacă are un contract de mandat încheiat cu un administrator şi dacă a fost autorizat de Comisie şi înscris în Registrul agenţilor de marketing al fondului de pensii şi care este postat şi pe site-ul Comisiei şi poate fi vizualizat la rubrica "Persoane Juridice". Un agent de marketing al fondului de pensii administrat privat trebuie să aibe un contract valabil încheiat cu un administrator sau cu un broker de pensii private şi să fie avizat de către Comisie şi înregistrat în
130
Registrul de marketing la rubrica „Persoane fizice". Agenţii vor putea desfăşura activitatea de marketing al fondului de pensii administrat privat numai pentru un singur administrator sau pentru un singur broker de pensii private. Agenţii unui broker de pensii private care desfăşoară activitatea de marketing al fondului de pensii administrat privat vor putea desfăşura această activitate numai pentru administratorii cu care brokerul de pensii private are încheiate contracte de mandat. Atât în cazul pilonului II cât şi în cazul pilonului III, administratorului, agenţilor de marketing şi persoanelor afiliate acestora le este interzis: a) să transmită informaţii false, înşelătoare sau care pot crea o impresie falsă despre fondul de pensii şi administratorul acestuia; b) să facă afirmaţii sau previziuni despre evoluţia unui fond de pensii altfel decât în forma şi modul prevăzute în normele Comisiei; c) să ofere beneficii colaterale în scopul de a convinge o persoană să adere la un fond de pensii sau să rămână participant la acesta; d)să acorde foloase pentru facilitarea aderării potenţialilor participanţi. În situaţia în care materialele publicitare sunt susceptibile să inducă în eroare, Comisia poate interzice publicarea şi distribuirea acestora şi obligă la publicarea rectificării în termen de 7 zile lucrătoare de la notificare. Informaţiile vor fi clare, corecte, şi conforme cu prospectul schemei de pensii private. Administratorul este răspunzător pentru recrutarea, instruirea şi monitorizarea agenţilor de marketing al fondului de pensii, astfel încât aceştia să aibă o bună pregătire profesională în vederea îndeplinirii corespunzătoare a atribuţiilor care le revin. Administratorul are obligaţia sa verifice actele individuale de aderare încheiate de către agenţii de marketing ai fondului de pensii, acestea vor conţine obligatoriu următoarele informaţii: denumirea brokerului de pensii private, codul de înscriere în Registru al brokerului de pensii private, numele şi prenumele agentului, codul de înscriere în Registru al agentului. Administratorul are obligaţia pregătirii agenţilor de marketing atât pentru vânzarea pensiilor administrate privat cât şi a celor facultative. Cursurile de agent de marketing al fondului de pensii şi examenele sunt organizate pe baza unei tematici avizate de Comisie, care este publicată pe pagina de web a acesteia. Certificatul de absolvire a cursului de agent pentru fondurile de pensii administrate privat şi facultative este eliberat de către administrator sau de către persoanele juridice specializate numai după ce viitorul agent a urmat cursul şi a promovat examenul de absolvire a cursului de agent pentru marketingul fondurilor de pensii. În vederea obţinerii avizului de agent de marketing, persoana fizica trebuie sa îndeplinească următoarele condiţii: • să nu fi fost sancţionat de către autorităţi române sau străine pentru activităţi desfăşurate în sistemul financiar-bancar, al pieţei de capital, juridic sau al asigurărilor; • să fi obţinut certificatul de absolvire a cursului de agent de marketing; 131
• să aibă un contract încheiat cu un administrator sau cu un broker de pensii
private; • să fi achitat taxa pentru obţinerea avizului de agent de marketing. Comisia, după adoptarea deciziei de autorizare sau de avizare a unui agent de marketing, are obligaţia de a o transmite administratorului sau brokerului de pensii private în termen de 5 zile calendaristice de Ia data adoptării acesteia şi va conţine codul de înscriere în Registru al agentului de marketing. Comisia are dreptul să retragă autorizaţia sau avizul agentului de marketing al fondului în următoarele condiţii: • dacă autorizaţia sau avizul s-au obţinut pe baza unor informaţii sau documente false; • în situaţia în care nu mai sunt îndeplinite condiţiile avute în vedere la autorizare/avizare; • la solicitarea agentului de marketing; • în cazul încălcării dispoziţiilor legale în vigoare, ca sancţiune; • în cazul în care nu desfăşoară activitate pe o perioadă de un an. Administratorul are obligaţia să transmită Comisiei date referitoare la agenţii de marketing cu careta încheiat colaborarea, în termen de 5 zile lucrătoare de la data la care a intervenit'încetarea contractului. Comisia radiază din Registru agentul şi brokerul de pensii private care încalcă prevederile legale. 8.5. Sfera de cuprindere 8.5.1. Participanţii la fondurile de pensii administrate privat Instituţia de evidenţă este instituţia care are ca atribuţie legală evidenţa asiguraţilor din sistemul public de pensii. Instituţie de colectare este instituţia care are ca atribuţie legală colectarea contribuţiilor individuale de asigurări sociale. Sunt consideraţi. participanţi la fondurile de pensii administrate privat, toate persoanele în vârstă de până la 35 de ani care sunt asigurate potrivit prevederilor din Legea nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale, cu modificările şi completările ulterioare, şi care contribuie la sistemul public de pensii. în această categorie sunt cuprinse: • persoanele care desfăşoară activităţi pe bază de contract individual de muncă şi funcţionarii publici; • persoanele care îşi desfăşoară activitatea în funcţii elective sau care sunt numite în cadrul autorităţii executive, legislative ori judecătoreşti, pe durata mandatului, precum şi membrii cooperatori dintr-o organizaţie a cooperaţiei meşteşugăreşti, ale căror drepturi şi obligaţii sunt asimilate, în sistemul public de pensii, cu cele ale angajaţilor cu contract individual de muncă/funcţionarii publici; •şomerii; •persoanele care realizează un venit brut pe an calendaristic, echivalent cu cel puţin 3 salarii medii brute şi care se regăsesc într-una dintre următoarele situaţii, 132
precum şi persoanele care realizează prin cumul venituri brute pe an calendaristic, echivalente cu cel puţin 3 salarii medii brute şi care se regăsesc în două sau mai multe dintre următoarele situaţii: asociat unic, asociaţi, comanditari sau acţionari, administratori sau manageri care au încheiat contract de administrare sau de management, membri ai asociaţiei familiale, persoane autorizate să desfăşoare activităţi independente, persoane angajate în instituţii internaţionale, dacă nu sunt asiguraţii acestora, alte persoane care realizează venituri din activităţi profesionale. Persoanele, altele decât cele prevăzute mai sus, în vârstă de până la 45 de ani, care sunt deja asigurate şi contribuie la sistemul public de pensii, pot adera la un fond de pensii administrat privat. O persoană nu poate fi participant, în acelaşi timp, Ia mai multe fonduri de pensii administrate privat şi poate avea un singur cont la fondul de pensii al cărui participant este. O persoană devine participant la un fond de pensii prin semnarea unui act de aderare individual, din proprie iniţiativă sau în urma repartizării sale de către instituţia de evidenţă. La semnarea actului de aderare participanţii sunt informaţi asupra condiţiilor schemei de pensii private, mai ales în ceea ce priveşte: drepturile şi obligaţiile părţilor implicate în schema de pensii private, riscurile financiare, tehnice şi de altă natură, precum şi despre natura şi distribuţia acestor riscuri. Este interzisă delegarea sau reprezentarea pentru semnare a actului de aderare. Administratorul transmite instituţiei de evidenţă copii de pe actele individuale de aderare, în vederea actualizării Registrului participanţilor. Persoana care nu a aderat la un fond de pensii în termen de 4 luni de la data la care este obligată prin efectul legii, respectiv 1 august 2007, este repartizată aleatoriu la un fond de pensii de către instituţia de evidenţă. Repartizarea aleatorie a persoanelor se efectuează direct proporţional cu numărul participanţilor unui fond de pensii la data efectuării repartizării. Instituţia de evidenţă notifică fiecărei persoane care nu a aderat la un fond de pensii pe parcursul celor 4 luni că urmează a fi repartizată la un fond de pensii ales aleatoriu, în termen de 30 de zile calendaristice de la notificare. Registrul participanţilor se constituie şi se actualizează de către instituţia de evidenţă. După aderare sau repartizare, participanţii sunt obligaţi să contribuie la un fond de pensii şi nu se pot retrage din sistemul fondurilor de pensii administrate privat pe toată perioada pentru care datorează contribuţia de asigurări sociale la sistemul public de pensii, până la deschiderea dreptului la pensia privată. Fac excepţie de la această regulă perioadele pentru care nu există obligaţia de plată a contribuţiei de asigurări sociale în sistemul public. În situaţia în care un participant doreşte să adere la alt fond de pensii, acesta este obligat să îi notifice în scris administratorului fondului de pensii de la care se transferă, cu 30 de zile calendaristice înainte de aderarea efectivă la noul fond de pensii şi să îi trimită acestuia o copie de pe noul act de aderare. 133
Calitatea de participant la vechiul fond de pensii încetează la data la care se realizează transferul de disponibilităţi, iar calitatea de participant la noul fond de pensii începe la aceeaşi dată. Transferul de disponibilităţi are loc în prima zi lucrătoare după expirarea termenului prevăzut de 30 de zile şi cuprinde activul personal net existent în contul participantului la acea dată, diminuat cu penalitatea de transfer, după caz. Dacătransferul activului personal al participantului se efectuează mai devreme de 2 ani de la data aderării la fond, se. plătesc penalităţi de transfer. în cazul în care transferul activelor participantului se efectuează după 2 ani de la data aderării, aceştia nu plătesc penalităţi de transfer. Administratorul vechiului fond de pensii informează noul administrator despre contribuţiile participantului, despre transferurile de disponibilităţi efectuate în numele său, precum şi despre contribuţiile acestuia la fondurile de pensii al căror participant a fost anterior, existente la data informării. Contribuţia la fondul de pensii este parte din contribuţia individuală de asigurări sociale datorată la sistemul public de pensii. Contribuţia la fondul de pensii se evidenţiază distinct, se deduce din venitul brut realizat de asigurat, în mod similar cu contribuţia obligatorie datorată conform Legii. Contribuţia la fondul de pensii se constituie şi se virează în aceleaşi condiţii cu cele stabilite pentru contribuţia de asigurări sociale. Baza de calcţil, reţinerea şi termenele de plată a contribuţiei la fondul de pensii sunt aceleaşi cu" cele stabilite pentru contribuţia de asigurări sociale. La momentul începerii activităţii de colectare, cuantumul contribuţiei este de 2% din baza de calcul. în termen de 8 ani de la începerea colectării, cota de contribuţie se majorează la 6%, cu o creştere de 0,5 puncte procentuale pe an, începând cu data de 1 ianuarie a fiecărui an. Virarea contribuţiilor la fondurile de pensii se realizează de către instituţia de colectare, în termen de 3 zile lucrătoare de la primirea lor, pe baza informaţiilor furnizate de instituţia de evidenţă. Nerespectarea de către instituţia de colectare sau de către instituţia de evidenţă a termenului prevăzut atrage plata de către aceasta a dobânzilor sau penalităţilor de întârziere, în acelaşi cuantum cu al celor stabilite pentru neplata obligaţiilor bugetare. Plătitorul transmite instituţiei de colectare şi instituţiei de evidenţă informaţii despre suma virată, codul numeric personal al participantului, perioada pentru care este plătită contribuţia respectivă şi baza de calcul a acesteia. Dacă administratorul nu a primit contribuţiile în termenul legal, acesta informează imediat, în scris, instituţia de evidenţă. în cazul neachitării la termen a contribuţiei datorate fondului de pensii. a) se plătesc dobânzi şi penalităţi de întârziere de către persoana răspunzătoare de neplata la termen, în acelaşi cuantum cu al celor stabilite pentru neplata obligaţiilor bugetare; b) instituţia de colectare procedează la aplicarea modalităţilor de executare silită şi a celorlalte modalităţi de stingere a debitelor, conform dispoziţiilor legale privind colectarea creanţelor bugetare; 134
dobânzile şi penalităţile aferente se virează în contul individual al participantului, în termen de două zile lucrătoare de la data achitării lor, şi asupra lor nu se datorează comisionul de administrare. Fiecare participant are un cont individual. Contribuţiile şi transferurile de disponibilităţi ale participantului, precum şi accesoriile aferente acestora se virează în contul său individual. Participantul este proprietarul activului personal din contul său. Activul personal nu poate face obiectul unei executări silite sau al unei tranzacţii, sub sancţiunea nulităţii actelor respective. Activul personal nu poate fi cesionat sau gajat, sub sancţiunea nulităţii actelor respective. Contribuţiile şi transferul de lichidităţi băneşti la un fond de pensii se convertesc în unităţi de fond în maximum două zile lucrătoare de la data încasării acestora. Pentru început valoarea unităţii de fond este de 10 lei. Valoarea activelor nete şi valoarea unităţii de fond ale unui fond de pensii se calculează atât de către administrator, cât şi de către depozitar în fiecare zi lucrătoare şi se comunică Comisiei în aceeaşi zi. Participantul alege furnizorul pensiei private. Furnizorul de pensii nu poate refuza o cerere de pensie privată dacă persoana îndeplineşte condiţiile legale. Furnizorul de pensii stabileşte cuantumul pensiei private pe baza calculului actuarial şi a activului personal net aflat în contul participantului. Penalitatea de transfer nu se aplică în situaţia transferului de disponibilităţi dintre administrator şi furnizorul de pensii. Participantul are dreptul la o pensie privată de la data îndeplinirii condiţiilor de pensionare pentru limită de vârstă în sistemul public. Suma totală cuvenită pentru pensia privată nu poate fi mai mică decât valoarea contribuţiilor plătite, diminuate cu penalităţile de transfer şi comisioanele legale. Activul personal net este folosit exclusiv pentru achiziţionarea unei pensii private. Fac excepţie următoarele categorii: beneficiarii care nu au calitatea de participant; persoanele pensionate de invaliditate pentru afecţiuni care nu mai permit reluarea activităţii, definite prin prevederile Legii nr. 19/2000, cu modificările şi completările ulterioare şi al căror activ personal net la data retragerii este prea mic pentru a putea primi o pensie privată; persoanele al căror activ personal net la data retragerii este prea mic pentru a putea primi o pensie. Pensia privată se plăteşte participantului, mandatarului desemnat de acesta prin procură specială sau reprezentantului legal al acestuia. Cheltuielile ocazionate de plata pensiilor private se suportă de către participant. în cazul schimbării locului de muncă, domiciliului sau reşedinţei în altă ţară, stat membru al Uniunii Europene sau aparţinând Spaţiului Economic European, participantul şi beneficiarul păstrează dreptul la pensia privată câştigată în cadrul schemelor de pensii private din România şi aceasta se plăteşte în acel stat, în cuantumul rămas după scăderea tuturor taxelor şi cheltuielilor aferente plăţii. c)
8.5.2. Prospectul schemei de pensii administrate privat Prospectul schemei de pensii private este elaborat şi propus de administrator şi se adresează participanţilor la un fond de pensii administrat privat. Fiecare 135
prospect al schemei de pensii private propus de administrator trebuie să obţină autorizarea Comisiei. Prospectul schemei de pensii private poate fi modificat numai cu avizul prealabil al Comisiei. Pentru a obţine autorizarea primului prospect al schemei depensii private, societatea de pensii depune la Comisie o cerere, odată cu cererea de autorizare de administrare, prospectul schemei de pensii private, inclusiv proiectul contractului de depozitare şi proiectul de contract de societate civilă. Autorizarea primului prospect al schemei de pensii private se realizează odată cu autorizarea de administrare a fondului de pensii. Administratorul procedează la publicitatea prospectului schemei de pensii private numai după autorizarea acestuia, sub sancţiunea retragerii autorizaţiei de administrare. Conţinutul prospectului schemei de pensii private cuprinde în mod obligatoriu cel puţin următoarele elemente: a) numele fondului de pensii; b) denumirea şi sediul administratorului; c) codul unic de înregistrare al administratorului; d)numărul de înregistrare la Oficiul Naţional al Registrului Comerţului al administratorului) e) numărul şi data deciziei de autorizare ca administrator; f) numărul şi data de înscriere în Registrul Comisiei, după obţinerea deciziei de autorizare ca administrator; g) numărul deciziei de autorizare a prospectului; h) numărul deciziei de autorizare a fondului de pensii; i) gradul de risc al fondului de pensii: ridicat/mediu/scăzut; j) obiectivele fondului de pensii; k) condiţiile de eligibilitate a participanţilor pentru aderarea la schema de pensii private; 1) modalitatea de împărţire între participanţi a sumelor rezultate din investirea activelor; m)principiile investiţionale ale schemei de pensii private (politica de investiţii şi modalitatea de schimbare a acesteia, pieţele financiare pe care investeşte administratorul, structura portofoliului); n) riscurile financiare, tehnice şi de altă natură implicate de schema de pensii private, natura şi distribuţia acestor riscuri; o) dreptul exclusiv de proprietate al participanţilor la schema de pensii private asupra sumei existente în conturile individuale; p) procedura de calcul a valorii activului net şi a valorii unităţii de fond şi modalitatea publicării acestor valori; q) procedura de calcul a ratei anuale a rentabilităţii fondului de pensii; r) modalităţile de transfer la un alt fond de pensii şi valoarea penalităţilor; s) condiţiile începerii şi plăţii prestaţiilor private; t) condiţiile de acordare a prestaţiilor private în caz de invaliditate; u) nivelurile maxime ale comisioanelor suportate de fondul de pensii, defalcate pe categorii de comisioane, respectiv comisioanele şi taxele suportate din contribuţii şi din activul fondului de pensii; 136
v) date despre administrator (informaţii referitoare la membrii consiliului de administraţie, comitetului de direcţie/conducători, departamentele de investiţii, analiză şi risc din structura organizatorică a administratorului); w) periodicitatea şi procedura de raportare a informaţiilor către participanţi (gratuite şi contra cost); x) procedura de modificare a prospectului; y) informaţii despre depozitar şi auditorul extern. Modificarea prospectului schemei de pensii private se face de către administrator cu avizul Comisiei şi cu informarea ulterioară a participanţilor. Decizia de avizare a modificării prospectului se eliberează în baza unei cereri pentru avizarea modificării prospectului, al cărui model este prevăzut în norma Comisiei. Cererea însoţită de documentaţia completă se depune la Comisie de către administrator. Comisia retrage autorizaţia administratorului de administrare a fondului de pensii dacă se dovedeşte că au fost încălcate regulile unui prospect al schemei de pensii private, dispoziţiile legi sau ale normelor Comisiei. De la data retragerii autorizaţiei de administrare se aplică prevederile privind administrarea specială. Modul de constituire a provizioanelor tehnice pentru acoperirea riscului de invaliditate este în funcţie de principiile actuariale, datele statistice, lege şi normele Comisiei. În vederea protejării interesului participanţilor şi beneficiarilor Ia fondurile de pensii administrate privat şi facultative, administratorii şi furnizorii de pensii, după caz, contribuie la Fondul de garantare a pensiilor reglementate şi supravegheate de Comisie. Constituirea şi utilizarea fondului de garantare pentru administrarea fondurilor de pensii administrate privat se fac distinct faţă de fondul de garantare constituit pentru administrarea fondurilor de pensii facultative. Fondul de garantare se calculează şi se certifică de către un actuar sau de un alt specialist în acest domeniu, inclusiv un auditor financiar, în conformitate cu legislaţia naţională, pe baza metodelor actuariale stabilite prin normele adoptate de Comisie. Administrarea şi gestionarea Fondului de garantare se efectuează sub controlul şi monitorizarea Comisiei. Disponibilităţile Fondului de garantare astfel constituit vor fi plasate în instrumente financiare ale Trezoreriei Statului sau derulate prin aceasta, titluri de stat, depozite purtătoare de dobândă şi orice alte instrumente financiare stabilite de Comisie prin norme. Sumele depuse la Fondul de garantare nu pot fi urmărite silit. 8.6. Pensii private facultative 8.6.1. Caracteristicile sistemului pensiilor facultative 8.6.1.1. Administrarea fondurilor de pensii facultative
137
Fondul de pensii facultative se înfiinţează conform aceloraşi reguli şi condiţii ca în cazul fondurilor de pensii administrate privat. Pot administra fonduri de pensii facultative societăţile de pensii, societăţile de administrare a investiţiilor şi societăţile de asigurare, care sunt înfiinţate şi autorizatepotrivit legislaţiei ce reglementează domeniul lor de activitate, autorizate de Comisie în acest scop. Societatea de pensii se constituie sub forma unei societăţi pe acţiuni, iar persoanele care intenţionează să înfiinţeze o societate de pensii depun la Comisie cererea pentru autorizarea de constituire, Cererea pentru autorizarea de constituire a societăţii de pensii este însoţită de aceleaşi documente prevăzute în cazul autorizării societăţii de pensii din pilonul II. Comisia aprobă cererea pentru autorizarea de constituire, dacă sunt îndeplinite condiţii prevăzute pentru autorizarea de constituire a societăţii de pensii din pilonul II. Comisia respinge cererea pentru autorizarea de constituire în aceleaşi situaţii ca şi cele prevăzute în cazul societăţii de pensii din pilonul II. Autorizaţia de constituire a unei societăţi de pensii, care administrează fonduri de pensii facultative, nu garantează şi obţinerea autorizaţiei de administrare. Administratorul' trebuie să obţină autorizaţie de administrare a fondurilor de pensii facultative, de la Comisie. în vederea obţinerii autorizaţiei de administrare, societatea de pensii, societatea de administrare a investiţiilor sau societatea de asigurare depune la Comisie o cerere însoţită de aceleaşi documente care sunt solicitate şi în cazul autorizaţiei de administrare pentru societatea de pensii din pilonul II. Comisia întocmeşte şi ţine evidenţa Registrului fondurilor de pensii private şi al administratorilor. Registrul are rolul de a înregistra şi de a actualiza evidenţa fondurilor de pensii facultative şi a administratorilor acestora. La data acordării autorizaţiei de administrare, Comisia înscrie administratorul în Registru. Orice modificare privind suspendarea sau retragerea autorizaţiei administratorului se consemnează în Registru. Activitatea unui administrator de pensii facultative cuprinde, în principal, următoarele: a) colectarea contribuţiilor participanţilor, transformarea lor în unităţi de fond şi actualizarea informaţiilor privind conturile acestora; b) transferul de lichidităţi băneşti şi decontarea cheltuielilor privind operaţiunile fondului de pensii facultative; c)evidenţa, administrarea şi investirea activelor fondului de pensii facultative; d) calculul sumei din contul fiecărui participant la sfârşitul perioadei de acumulare, conform legii; e) calculul valorii nete a activelor fondului de pensii facultative şi al unităţii de fond, în fiecare zi lucrătoare; f) convertirea contribuţiilor şi a transferurilor de lichidităţi băneşti în unităţi de fond; g) evidenţa conturilor individuale, precum şi furnizarea documentelor privind participarea, notificarea, informarea periodică sau transferul participanţilor; 138
h)gestionarea operaţiunilor zilnice ale fondului de pensii facultative; i) efectuarea plăţilor datorate entităţilor implicate; j) gestionarea relaţiilor cu entităţile implicate; k) elaborarea, prezentarea, depunerea, publicarea şi distribuirea rapoartelor, potrivit legii; 1) gestionarea, păstrarea şi arhivarea documentelor privind fondul de pensii facultative, activitatea proprie, participanţii şi beneficiarii săi. Activele unui fond de pensii facultative reprezintă instrumentele financiare, inclusiv instrumentele financiare derivate, precum şi numerarul, rezultate ca urmare a investirii activelor personale ale participanţilor. Activul personal reprezintă suma acumulată în contul unui participant, egală cu numărul de unităţi de fond deţinute de acesta, înmulţite cu valoarea la zi a unei unităţi de fond. Un administrator poate administra unul sau mai multe fonduri de pensii facultative, pentru fiecare fond având un prospect al schemei de pensii facultative distinct şi autorizat. Acţiunile administratorului sunt nominative, nu pot fi transformate în acţiuni la purtător, nu pot fi acţiuni preferenţiale şi pot fi denominate. Actul constitutiv al administratorilor trebuie să prevadă că acţionarii nu pot beneficia de drepturi preferenţiale sau de alte privilegii şi că este interzisă limitarea drepturilor sau impunerea de obligaţii suplimentare. Administratorul poate dobândi o parte sau tot capitalul social al altui administrator numai cu aprobarea prealabilă a Comisiei şi cu respectarea legislaţiei din domeniul concurenţei. Capitalul social al administratorului nu poate proveni din împrumuturi sau credite şi nu poale fi grevat de sarcini. Capitalul social minim necesar pentru administrarea de fonduri de pensii facultative este echivalentul în lei, calculat la cursul de schimb al Băncii Naţionale a României la data constituirii, al sumei de 1,5 milioane euro. Capitalul social minim al administratorului reprezentat de o societate de administrare a investiţiilor sau de o societate de asigurări se completează, dacă este cazul, prin subscriere şi vărsare integrală, exclusiv în numerar, la momentul autorizării de administrare, într-un cont deschis la o bancă, persoană juridică română sau la o sucursală a unei bănci străine autorizate să funcţioneze pe teritoriul României. Capitalul social al administratorului va fi majorat cu 0,2% pentru echivalentul în lei al fiecărui milion de euro care depăşeşte echivalentul în lei a 200 milioane euro active totale nete ale fondurilor de pensii facultative, aflate în administrare. Orice deţinere mai mare de 5% din capitalul social al administratorului va fi avizată de Comisie. Calitatea acţionarilor trebuie să răspundă nevoii garantării unei gestiuni prudente şi sănătoase a fondului de pensii facultative şi să permită realizarea unei supravegheri eficiente, în scopul protejării intereselor participanţilor şi ale beneficiarilor. 139
Acţionarii administratorului trebuie să îndeplinească cel puţin condiţiile prevăzute în cazul pensiilor administrate privat şi trebuie să fi funcţionat, în cazul acţionarilor persoane juridice, minimum 3 ani, cu excepţia celor rezultaţi în urma fuziunii sau divizării unei alte persoane juridice care, înainte de fuziune sau de divizare, a funcţionat minimum 3 ani. Consiliu) de administraţie al administratorului decide asupra politicii de investiţii şi asupra politicii financiare a fondului de pensii facultative, precum şi asupra oricăror alte atribuţii prevăzute în regulamentul de organizare şi funcţionare avizat de Comisie. Membrii consiliului de administraţie şi ai comitetului de direcţie, după caz, al unui administrator nu pot fi membri în organele de conducere ale: a)altor administratori de fonduri de pensii facultative sau ale persoanelor afiliate acestora; b) depozitarului fondului de pensii facultative sau persoanelor afiliate acestuia; c) organizaţiilor sindicale şi patronale. Administratorul trebuie să acţioneze în interesul participanţilor şi să aplice principii prudenţiale în activitatea sa. Administratorul nu poate fi o persoană afiliată angajatorului sau depozitarului. Activele financiare proprii ale administratorului nu pot fi utilizate pentru: a) acordarea de "împrumuturi”; b) garantarea de împrumuturi sau de credite. Tranzacţiile în nume propriu efectuate de un administrator respectă obligaţiile de investire prudenţială a activelor fondurilor de pensii facultative prevăzute de prezenta lege. Pentru administrarea unui fond de pensii facultative, administratorul va încasa de la participanţi şi beneficiari un comision de administrare. Cuantumul maxim al comisioanelor este acelaşi pentru toţi participanţii şi beneficiarii la schema respectivă şi se stabileşte în prospectul schemei de pensii facultative cu respectarea limitelor legale. Modificarea comisioanelor se comunică participanţilor cu cel puţin 6 luni înainte de aplicarea lor, cu avizul Comisiei. Administratorul achită Comisiei, de la momentul autorizării primului fond de pensii facultative administrat, pe durata valabilităţii acesteia o taxă lunară de administrare. Taxele de autorizare, avizare şi administrare se stabilesc prin normele adopate de Comisie. Nivelul taxelor sunt suportate de solicitant, respectiv de administrator, în cazul respingerii cererii de autorizare sau de avizare, taxa percepută nu se restituie. Anual, Comisia poate modifica nivelul taxelor. Veniturile administratorului rezultate din administrarea fondurilor de pensii facultative se constituie din: comision de administrare; penalităţi de transfer; tarife pentru servicii de informare suplimentare, la cerere. Comisionul de administrare se constituie prin: a) deducerea unui cuantum din contribuţiile plătite, dar nu mai mult de 5%, cu condiţia ca această deducere să fie făcută înainte de convertirea contribuţiilor în unităţi de fond; 140
deducerea unui procent din activul net total al fondului de pensii facultative, dar nu mai mult de 0,2% pe lună, stabilit prin prospectul schemei de pensii facultative. Penalitatea de transfer reprezintă suma suportată de participant în cazul în care transferul la alt administrator se realizează mai devreme de 2 ani de la aderarea la fondul de pensii facultative precedent, limita maximă a acesteia fiind de 5% din activul net al participantului. Administratorul utilizează aceeaşi metodă de calcul şi de percepere a comisioanelor de administrare pentru toţi participanţii la acelaşi fond de pensii facultative. b)
8.6.1.2. Marketingul prospectului schemei de pensii pentru fondurile de pensii facultative Agentul de marketing este persoana fizică sau juridică care are un contract valabil încheiat cu un administrator sau cu un agent persoană juridică, în vederea obţinerii acordului de aderare al participanţilor, care este autorizată sau avizată de către Comisie. Activitatea de marketing al prospectului schemei de pensii facultative se poate desfăşura numai prin intermediul unui agent de marketing autorizat sau avizat de către Comisie. Un agent poate desfăşura activitatea de marketing al prospectului unei scheme de pensii facultative dacă îndeplineşte cumulativ următoarele condiţii: a) are un contract valabil încheiat cu un administrator sau, după caz, cu un agent persoană juridică; b) a fost autorizat sau, după caz, avizat de către Comisie şi înscris în Registrul agenţilor de marketing, denumit în continuare Registru. Agenţii persoane fizice vor putea desfăşura activitatea de marketing al prospectelor unor scheme de pensii facultative numai pentru un singur administrator sau pentru un singur agent persoană juridică. Agenţii persoane fizice ai unui agent persoană juridică ce desfăşoară activitatea de marketing al prospectelor unor scheme de pensii facultative vor putea desfăşura această activitate numai pentru administratorii cu care agentul persoană juridică are contracte valabil încheiate. Pot fi agenţi persoane juridice societăţile comerciale constituite şi autorizate de Comisie, având ca obiect de activitate numai marketingul prospectului schemelor de pensii facultative şi societăţile comerciale constituite şi autorizate conform legilor speciale de Banca Naţională a României, Comisia de Supraveghere a Asigurărilor sau Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare şi care sunt avizate de Comisie pentru activitatea de marketing al fondurilor de pensii facultative. Toate documentele de aderare individuală încheiate de către agent vor conţine numele şi prenumele acestuia în clar, numărul deciziei de autorizare sau de avizare, precum şi codul de înscriere în Registrul agenţilor de marketing pentru fonduri de pensii facultative. In cazul agenţilor persoane fizice care fac parte din reţeaua de vânzări a entităţilor specificate, pe documentele de aderare vor fi 141
înscrise şi denumirea, numărul deciziei de autorizare sau de avizare, precum şi codul de înscriere în Registru ale agentului persoană juridică. Administratorii, agenţii precum şi persoanelor afiliate acestora au aceleaşi interdicţii ca în cazul pilonului II. În vederea obţinerii autorizaţiei de funcţionare ca agent persoană juridică, solicitantul trebuie să îndeplinească cumulativ următoarele condiţii: obligatoriu sintagma „agent de marketing pentru fonduri de pensii facultative"; b) să aibă un capital social subscris şi vărsat în formă bănească de minimum 25.000 lei; c) să aibă ca obiect de activitate numai marketingul prospectelor schemelor de pensii facultative; d) să aibă un sediu permanent unde se va transmite sau se va primi corespondenţa de la Comisie şi de la alte instituţii sau autorităţi; e) să nu fie persoană afiliată unui administrator; f) fondatorii, persoane fizice: (i)să nu aibă menţiuni în cazierul judiciar şi în cel fiscal; (ii)să nu fi contribuit, direct sau indirect, la falimentul unor persoane juridice şi să nu fi fost implicaţi,în niciun fel de scandaluri financiare; g)fondatorii, persoane juridice: (i)să nu fie în procedură de reorganizare judiciară sau faliment; (ii)să nu aibă datorii către bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat, bugetele locale şi bugetele fondurilor speciale; h)onducătorii să îndeplinească condiţiile prevăzute la autorizarea entităţilor i)supravegheate de Comisie; j))să fi achitat taxa de autorizare prevăzută pentru agenţi, conform Normei nr. 9/2006 privind taxele de autorizare, avizare şi administrare în sistemul pensiilor facultative. Comisia avizează ca agenţi persoane juridice numai entităţile care îndeplinesc cumulativ următoarele condiţii: a) au fost autorizate în condiţiile legislaţiei aplicabile domeniului lor de activitate; b) nu au menţiuni în cazierul fiscal; c) au achitat taxa de avizare prevăzută pentru agenţi, conform Normei nr. 9/2006. 8.6.2. Sfera de cuprindere a)
8.6.2.1. Participanţii la fondurile de pensii facultative Participantul la un fond de pensii facultative este angajatul, funcţionarul public sau persoana autorizată să desfăşoare o activitate independentă, potrivit legii, persoana care îşi desfăşoară activitatea în funcţii elective sau care este numită în cadrul autorităţii executive, legislative ori judecătoreşti, pe durata mandatului, membrul unei societăţi cooperative potrivit Legii privind 142
organizarea şi funcţionarea cooperaţiei, precum şi altă persoană care realizează venituri din activităţi profesionale sau agricole, care aderă la un fond de pensii facultative şi care contribuie sau/şi în numele căreia s-au plătit contribuţii la un fond de pensii facultative şi are un drept viitor la o pensie facultativă. Aderarea la un fond de pensii facultative este o opţiune individuală. La semnarea actului de aderare, viitori participanţii sunt informaţi asupra condiţiilor schemei de pensii facultative, mai ales în ceea ce priveşte drepturile şi oblige-ţiile părţilor implicate în schema de pensii facultative, riscurile financiare, tehnice şi de altă natură, precum şi despre natura şi distribuţia acestor riscuri.1 Actul individual de aderare este un contract scris, încheiat între persoana fizică şi administrator şi conţine acordul persoanei la contractul de societate civilă şi la prospectul schemei de pensii facultative, precum şi faptul că a primit o copie a acestor documente şi a acceptat conţinutul acestora. Administratorul nu poate refuza semnarea actului individual de aderare nici unei persoane care are dreptul de a participa la această schemă de pensii facultative. Forma actului de aderare este aceeaşi pentru toţi participanţii la acel fond de pensii facultative şi este stabilită de Comisie prin norme. Actul individual de aderare se semnează în trei exemplare originale şi se distribuie astfel: un exemplar va fi păstrat de participant; un exemplar va fi păstrat de către administrator; un exemplar va fi păstrat de către angajator. La semnarea actului individual de aderare, participantul primeşte o copie de pe contractul de societate civilă şi de pe prospectul schemei de pensii facultative. Contribuţiile la un fond de pensii facultative se stabilesc conform regulilor acelei scheme de pensii facultative, se reţin şi se virează de către angajator sau de către participant, odată cu contribuţiile de asigurări sociale obligatorii, în contul fondului de pensii specificat în actul individual de aderare. Contribuţia la un fond de pensii facultative poate fi de pană la 15% din salariul brut lunar sau din venitul asimilat acestuia al persoanei care aderă la un fond de pensii facultative. Contribuţia poate fi împărţită între angajat şi angajator potrivit prevederilor stabilite prin contractul colectiv de muncă. Pentru nevirarea la termen a contribuţiilor se plătesc penalităţi de întârziere calculate de administrator conform reglementarilor Comisiei. Administratorul este obligat să notifice angajatorului, Comisiei şi participantului neîndeplinirea obligaţiei faţă de fondul de pensii facultative. Suma reprezentând contribuţiile la fondurile de pensii facultative este deductibilă pentru fiecare participant din venitul salarial brut lunar sau din venitul asimilat acestuia, în limita unei sume reprezentând echivalentul în lei a 200 euro, într-un an fiscal. Suma reprezentând contribuţiile la fondurile de pensii facultative ale unui angajator proporţional cu cota acestuia de participare este deductibilă, la calculul profitului impozabil, în limita unei sume 143
reprezentând, pentru fiecare participant, echivalentul în lei a 200 euro, intr-un an fiscal. Dacă un participant încetează plata contribuţiei, acesta îşi păstrează drepturile, conform regulilor schemei de pensii facultative, cu excepţia cazului în care a solicitat un transfer de lichidităţi băneşti către alt fond de pensii facultative. Participantul la un fond de pensii facultative din România, care a fost detaşat într-o altă ţară, are dreptul la continuarea plăţii contribuţiilor la acel fond pe durata detaşării sale Dacă un participant devine incapabil de a presta o muncă ca urmare a invalidităţii, acesta va avea dreptul să folosească activul personal în conformitate cu normele adoptate de Comisie. Dacă un participant decedează înainte de pensionare, activele personale evaluate la acea dată se distribuie beneficiarilor conform actului de succesiune şi normelor Comisiei. Participantul este proprietarul activului personal din contul său. Activul personal nu poate fi gajat sau cesionat şi nu poate fi folosit pentru acordarea de credite sau pentru a garanta credite. Contribuţiile se colectează pe baza codului numeric personal în conturile individuale ale participanţilor. Contribupile la un fond de pensii facultativ şi transferurile de lichidităţi băneşti se convertesc în unităţi de fond şi diviziuni ale acestora, calculate cu 6 zecimale. Valoarea totală a unităţilor de fond ale unui fond de pensii facultative este întotdeauna egală cu valoarea totală a activelor fondului. Contribuţiile şi transferul de lichidităţi băneşti la un fond de pensii facultative se convertesc în unităţi de fond în maximum două zile lucrătoare de Ia data încasării acestora. Valoarea iniţială a unei unităţi de fond va fi de 10 lei (RON). Prospectul schemei de pensii facultative conţine reguli privind transferul la alt fond de pensii facultative. Dacă participantul doreşte sâ-şi transfere activul personal la un alt fond de pensii facultative este obligat să înştiinţeze administratorul fondului anterior de pensii facultative şi să îi transmită o copie a actului de aderare la noul fond. În termen de maximum două zile lucrătoare de la data depunerii cererii de transfer, administratorul fondului de pensii facultative de la care s-a solicitat transferul pune la dispoziţia participantului raportul privind situaţia activului personal, care va cuprinde cel puţin următoarele informaţii: a) numărul unităţilor de fond la data cererii de transfer; b) valoarea unităţii de fond la data cererii de transfer; c) valoarea deducerilor legale aplicate; d) valoarea activului personal ce urmează a fi transferat. În cazul transferului activului personal al participantului la un alt fond de pensii facultativ, se percep penalităţi de transfer în aceeaşi limită şi condiţii prevăzute în cazul transferurilor între fonduri de pensii administrate privat. Activul personal este folosit numai pentru obţinerea unei pensii facultative. Dreptul la pensia facultativă se deschide, la cererea participantului, cu îndeplinirea următoarelor condiţii cumulative: participantul a împlinit vârsta de 144
60 de ani; au fost plătite minimum 90 de contribuţii lunare; activul personal este cel puţin egal cu suma necesară obţinerii pensiei facultative minime. Se exceptează situaţiile în care: a) participantul nu a plătit minimum 90 de contribuţii şi atunci când activul personal este mai mic decât suma necesară obţinerii unei pensii facultative, caz în care primeşte suma existentă în contul său ca plată unică sau plăţi eşalonate în rate pe o durată de maximum 5 ani, la alegerea sa; b) participantul beneficiază de pensie de invaliditate pentru afecţiuni care nu mai permit reluarea activităţii, definite potrivit Legii privind sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale, cu modificările şi completările ulterioare. În acest caz în care poate obţine: 1) suma existentă în contul său ca plată unică sau plăţi eşalonate în rate pe o durată de maximum 5 ani, dacă activul personal este mai mic decât suma necesara obţinerii unei pensii facultative; 2) o pensie facultativă ale cărei condiţii şi termene sunt stabilite prin lege specială privind organizarea şi funcţionarea sistemului de plată a pensiilor dacă activul personal este mai mare sau egal cu suma necesară obţinerii unei pensii facultative. c) decesul participantului a survenit înainte de depunerea cererii pentru obţinerea unei pensii facultative, caz în care suma din cont se plăteşte beneficiarilor, în condiţiile şi în cuantumul stabilite prin actul individual de aderare şi prin actul de succesiune; d) decesul participantului a survenit după deschiderea dreptului la pensia facultativă, caz în care sumele aferente se plătesc către persoana nominalizată; e) decesul participantului a survenit după deschiderea dreptului la pensia facultativă dacă acesta nu a ales un tip de pensie facultativa cu componentă de supravieţuitor, caz în care sumele aferente se plătesc beneficiarilor. Pensia facultativă se supune reglementărilor legale privind impozitarea pensiilor. 8.6.2.2. Prospectul schemei de pensii facultative Prospectul schemei de pensii facultative are acelaşi rol şi conţinut ca şi cel al schemei de pensii administrate privat. Pentru a obţine autorizarea primului prospect al schemei de pensii facultative, societatea de pensii, societatea de administrare a investiţiilor sau societatea de asigurări depune Ia Comisie o cerere, odată cu cererea pentru autorizarea de administrare, prospectul schemei de pensii facultative, inclusiv proiectul contractului de depozitare şi proiectul contractului de societate civilă. Autorizarea primului prospect al schemei de pensii facultative se emite odată cu autorizarea de administrare a fondului de pensii. Schema de pensii facultative conţine aceleaşi elemente ca în cazul schemei de pensii administrate privat. Comisia retrage autorizaţia de administrare a administratorului în una dintre următoarele situaţii: a) rentabilitatea fondului de pensii facultative s-a situat sub rentabilitatea minimă timp de 4 trimestre consecutive; 145
neexecutarea sau executarea necoiespunzătoare a obligaţiilor care rezultă din lege, din normele adoptate de Comisie sau din prospectul schemei de pensii facultative; c) administratorul nu a început operaţiunile pentru care a fost autorizat, în termen de un an de la primirea autorizaţiei sau nu şi-a exercitat mai mult de 6 luni activitatea de administrare; d) acţionarii au decis lichidarea, fuziunea sau divizarea administratorului; e) administratorul se află în incapacitate de plată; f) administratorul nu mai îndeplineşte condiţiile de funcţionare; g)administratorul nu asigură apărarea corespunzătoare a intereselor participantţilor şi ale beneficiarilor; h)administratorul nu a stabilit provizioane tehnice suficiente privind întreaga activitate sau nu are suficiente active pentru a acoperi provizioanele tehnice; i)atunci când administratorul nu respectă cerinţele stabilite de legislaţia din domeniul muncii şi protecţiei sociale relevantă în domeniul schemelor de pensii facultative din statul membru gazdă. b)
8.7. Tendinţe privind evoluţia sistemului pensiilor private în România Dezvoltarea unei strategii pentru reforma sistemului de pensii trebuie să ţină seama de mai multe aspecte. Obiectivul principal al acestora îl constituie crearea condiţiilor necesare pentru a permite fondurilor de pensii să-şi evalueze riscurile în procesul de investiţie al contribuţiilor la pensii. Printre ele, cele mai relevante ar fi: • Un cadru macroeconomic stabil care să asigure o rată a inflaţiei scăzută. Un mediu inflaţionist volatil crează incertitudini pe pieţele financiare şi erodează valoarea reală a beneficiilor viitoare; • Stabilirea unei infrastructuri pentru o piaţă financiară eficientă. Aceasta constă în existenţa unui sistem legal, financiar şi de contabilitate care să creeze transparenţa necesară funcţionării optime a întregii pieţe financiare; • Garantarea siguranţei financiare a fondurilor de pensii. Acest aspect este important deoarece ajută la menţinerea încrederii beneficiarilor şi a publicului larg în întregul sistem de pensii. îndeplinirea acestei cerinţe necesită o suma de alte precon-diţji. Prima dintre ele ar fi separarea activelor. A doua precondiţie este respectarea cerinţelor de capital minim sau a procedurilor de solvabilitate precum şi stabilirea unor sume minime de plată de către fondurile de pensii. Este necesar ca fondurile de pensii să dispună de provizioane tehnice, necesare în eventualitatea în care participantul devine invalid parţial sau total. Un alt aspect aici ar fi cel legat de procesul de supraveghere al activităţii fondurilor de pensii care trebuie, însă, strâns corelat cu cel al supravegherii sistemului financiar în general, a pieţei de capital şi a sistemului bancar în particular: • încurajarea ratei economisirii de către populaţie. Acesta se poate face în primul rând prin introducerea unor posibile facilităţi de natură fiscală. însă nu trebuie uitat că pensiile reprezintă numai o modalitate de economisire, astfel 146
încât elaborarea acestor facilităţi nu trebuie să distorsioneze fundamental produsele de economisire şi investiţii; • taxarea activelor fondurilor de pensii poate fi făcută în principiu în trei momente: la plata contribuţiei, în momentul în care fondul realizează venitul din investiţia făcută sau în momentul în care pensia este virată beneficiarului. Varianta preferată din punct de vedere al încurajării ratei de formare a capitalului este ultima. Aceasta este de fapt şi varianta ce va fi utilizată în România, conform legii, investiţiile activelor fondurilor de pensii facultative şi a celor administrate privat sunt scutite de impozit până la momentul plăţii dreptului cuvenit participanţilor şi beneficiarilor. În funcţie de ponderea investiţiilor după tipurile de active, un fond de pensii poate prezenta un grad de risc redus, mediu sau ridicat. Această diferenţiere nu reflectă altceva decât raportul câştig/risc din punct de vedere al investitorului. Un fond de pensii cu grad de risc redus este de aşteptat să ofere şi o rată a investiţiei mai mică, pe când unul cu grad de risc ridicat oferă un câştig mai mare. În România această evaluare a gradului de risc asociat unui fond de pensii se va face de către Comisia de Supraveghere a Sistemului de Pensii Private (CSSPP) după prezentarea, pentru a fi autorizate, a prospectului schemei de pensii şi a strategiei de investiţii a fondului de pensii. Cheltuielile legate de administrarea unui fond de pensii facultativ constă în comisioanele de administrare, depozitare, tranzacţionare, bancare precum şi taxele legate de auditare. Acestea sunt suportate de fond în cazul pilonului III de pensii. Dintre acestea, cea mai mare pondere o au comisioanele de administrare. în cazul pilonului II de pensii cheltuielile de administrare sunt suportate de administrator din comisionul de administrare. Costuri ridicate sunt cele legate de activitatea de promoţie şi marketing. Există două variante de aplicare a comisioanelor de administrare şi anume, ca procent din contribuţii (caz în care există o corelare a acestora cu costul de colectare a contribuţiilor) şi ca procent din active. În acest moment este dificil de spus la cât se vor ridica aceste costuri în cazul României. Experienţa altor ţări tinde să sugereze că nivelul cheltuielilor administrative vor fi semnificative în primii ani. Presiunea exercitată de aceste costuri asupra fondurilor de pensii a rezultat, în general, în tendinţa ulterioară de consolidare a acestora, în scopul reducerii costurilor prin creşterea economiilor de scală. Un indicator util în ceea ce priveşte costurile de administrare poate fi dat de istoria recentă a privatizării fondurilor de pensii în Ungaria şi Polonia. În Ungaria de exemplu, la începutul procesului de privatizare costurile operaţionale au fost înjur de 8% din valoarea contribuţiilor, de patru ori mai mari decât costurile administrative ale sistemului public de pensii. Această conjunctură a făcut ca fondurile de pensii să primească sprijin financiar de la companiile care le-au finanţat. În Polonia, costurile de administrare au fluctuat destul de mult, dacă iniţial ele au fost de 13-15% 147
din contribuţii, ulterior au scăzut la 6,5-10%, ca urmare a creşterii numărului de contribuabili. În ambele ţări se observă apariţia unui proces de consolidare pe piaţa fondurilor de pensii. 8.7.1. Tendinţe privind evoluţia pensiilor administrate privat în România 8.7.1.1. Probleme legate de implementarea pensiilor administrate privat Lansarea pilonului II de pensii în absenţa unui sistem IT performant, care să asigure colectarea, validarea şi evidenţierea contribuţiilor participanţilor, poate avea un efect negativ asupra evoluţiei viitoare a acestuia. Potrivit legislaţiei Agenţiei Naţionale de Administraţie Fiscală şi Casa Naţională de Pensii şi alte Drepturi de Asigurări Sociale, au rolul de a colecta contribuţiile de la angajator şi de a le vira în conturile administratorilor de fonduri de pensii obligatorii administrate privat, CNPAS deţine evidenţa persoanelor asigurate conform codului numeric personal şi lista cu contribuţiile la asigurările sociale de stat, partea angajatorului şi cea a angajatului, respectiv 9,5% din salariul brut. Legislaţia prevede că ANAF are rolul de a colecta contribuţiile venite de la angajaţi. Randamentele fondurilor de pensii private ar putea fi afectate de faptul că nu există un sistem de colectare pentru pilonul II şi nici un sistem de validare a persoanelor înscrise. Există riscul ca o persoană să figureze la mai multe fonduri şi astfel să se creeze aceeaşi experienţă negativă în ceea ce priveşte randamentele, repetându-se fenomenul din Polonia. Infrastructura economică este importantă deoarece facilitează transferul contribuţiilor pensiilor administrate privat (pilon II), de la participanţi către administratorii fondurilor de pensii. Fiecare individ va avea un cont unic — asociat CNP-ului - iar procentul corespunzător din plata contribuţiei pentru pensii va fi virat - via ANAF (Instituţia de Colectare) - în conturile individuale ale fondurilor de pensii administrate privat. Aceste sume vor fi convertite ulterior în unităţi de fond. însă, în acest moment, în România acest sistem informatic nu este operaţional. În primul rând este de aşteptat să existe întârzieri între momentul plăţii transferrurilor de contribuţii şi cel al creditării fondului de pensii private. Pe lângă faptul că aceste întârzieri .creează o imagine negativă pentru întregul sistem de pensii privat, inevitabil ele vor afecta şi timingul investiţiilor fondurilor de pensii. În al doilea rând, şi cel mai important, există premizele ca anumite companii - în special cele de stat - să plătească numai o parte din contribuţiile pentru pensii angajatorilor ei. Problema care apare în această situaţie este majoră deoarece, deşi la nivel individual aceste contribuţii pot apărea ca fiind făcute conform procentului din salariu stipulat de lege, în realitate sumele pot fi mai mici datorită deciziei companiei de a vira o sumă mai mică decât cea declarată. Această practică de neplată a contribuţiilor sociale la stat de către diverse firme 148
a fost - şi încă mai este, deşi într-o măsură mai mică - larg răspândită. Astfel, poate exista o neconcordanţă între sumele pe care un individ crede că le plăteşte şi valoarea care întră efectiv în contul individual al acestuia la fondul de pensii administrat privat. Evident, aceasta va afecta atât randamentul investiţiei cât şi valoarea fluxurilor financiare viitoare ale fiecărui individ care se află în această situaţie. 8.7.1.2. Estimări ale impactului macroeconomic al introducerii fondurilor de pensii administrate privat Sistemul de pensii administrat privat ar putea atrage între 6 şi 12 administratori de fonduri de pensii. Pentru evaluarea impactului macroeconomic al introducerii pilonului II de pensii este necesară în primul rând o estimare a numărului de contribuabili care vor cotiza la pilonul II, Analizele guvernului estimează că în 2010 numărul de contribuabili la pensiile administrate privat va fi în jur de 2,9 milioane -aproximativ 61% din totalul forţei de muncă. Această cifră ar fi comparabilă cu evoluţia observată în Ungaria şi Polonia (în Polonia guvernul a estimat că aproximativ 50% din forţa de munca va cotiza la sistemul de pensii privat, în realitate acest procent fiind de 63%; în Ungaria, estimările guvernului au fost de 800 de mii iar în realitate 1,4 milioane au decis să contribuie la sistemul de pensii administrat privat). Pe lângă estimarea numărului de contribuabili este necesară şi proiecţia contribuţiilor la fondul de pensii şi a comisioanelor aferente administrării fondului de pensii. în primul an de funcţionare a pilonului II al sistemului de pensii, către aceste fonduri vor fi transferate 2 procente din contribuţia la asigurările sociale de stat, contribuţia transferată urmând să fie majorată cu 0,5% pe an, pana la 6% în opt ani. Nu în ultimul rând este necesară o proiecţie a ratei de rentabilitate a fondului. Aceasta va depinde atât de rata de rentabilitate a fiecărui tip de instrument în care s-a investit cât şi de ponderea pe care aceste instrumente o au în portofoliul fondului de investiţii. Din punct de vedere al costului bugetar, acesta va avea două componente. Prima va fi dată de reducerea contribuţiilor la fondul public de pensii, echivalentă cu valoarea contribuţiilor la fondul de pensii administrat privat. A doua componentă va fi dată de deducerea de 400 de euro/an pentru fiecare salariat ce va dori să încheie asigurare pentru pensie privată facultativă (200 de euro - deducerea din impozitul pe salariu, plus 200 de euro deducerea din impozitul pe venit al firmei la care salariatul lucrează, dacă patronul este de acord să contribuie la pensia sa privată). Pentru estimarea impactului macroeconomic dat de introducerea pilonului II este necesară în primul rând o proiecţie a numărului contribuabililor. Angajaţii cu vârstă mai mică de 35 de ani vor contribui obligatoriu la pilonul II, în timp ce pentru cei cu vârste cuprinse între 35 şi 45 de ani contribuţia este opţională. Ponderea angajaţilor cu vârstă mai mică de 35 de ani în total angajaţi este estimată la 30,7% în 2008, în timp ce ponderea celor cu vârste cuprinse între 35
149
şi 45 de ani este de 32%. Presupunând că din această ultimă categorie jumătate vor decide să participe la pilonul II. Luând ca bază anul 2009 şi presupunând că vârsta de pensionare este de 65 de ani, înseamnă că în anul 2037 toţi angajaţii vor fi asiguraţi în sistemul privat.
RON
1000 -l o l ....................................................................-2008 2018 2028 2038 2048 An ---------------------- Totad contributori ----------------------Totnl angnjaţi Total asiguraţi sistem pensii administrat privat Ţinând cont că în 2006 salariul mediu brut nominal a fost de 1.481 lei şi presupunând o rată de creştere a acestuia comparabilă cu creşterea economică, o prognoză a acestuia pe 2011 ar putea fi în jurul valorii de 2.015 lei. Astfel, consideră trei scenarii alternative bazate pe diferite prezumţii ale creşterii salariale, de 2, 3 şi respectiv 4%, luând ca bază de pornire valoarea salariului din 2009. Proiecţia este făcută pe o perioadă de 47 de ani, până în anul 2054. După cum se observă, valoarea finală a salariului diferă semnificativ, corespunzător ratelor de creştere. creştere 4% pe an
2008
2016
2024
2032
2040
2048
An
Proiecţia profilului salariilor medii brute Presupunând că rata de contribuţii la pilonul II de pensii a fost de 2,5% în 2009 iar apoi va creşte gradual, cu 0,5% pe an până la 6%, se poate calcula valoarea capitalizată a contribuţiilor pentru diferite perioade de timp şi 150
corespunzător diferitelor rate de rentabilitate a investiţiei. Astfel, această valoare poate depăşi cifra de un milion lei, la o rată de rentabilitate (nominală) - rr - de 8,5% în cazul în care perioada de contribuţie este de 47 de ani. RON 1000000] 800000 600000 400000 200000 ol— 2008 -------------------rr = 4,5% -------------------IT = 6.5% -------------------rr - 8,5% Ceea ce este important de remarcat este că durata de contribuţie joacă un rol important în valoarea capitalizată finală a pensiei. Aceasta deoarece pentru fiecare an în plus de cotizaţie se adaugă atât suma cotizată cât şi venitul din capitalizarea soldului existent la acea dată. Graficul de mai jos arată ce înseamnă fiecare an în plus de cotizaţie, presupunând că deja s-a cotizat la fondul de pensii pentru 30 de ani, ca procent din salariul mediu brut în acel an.
Tabelele descriu valorile estimate ale pensiei în două scenarii alternative, în cazul în care pensia este plătită pentru 20 şi respectiv 30 de ani. După cum se observă există diferenţe destul de mari între valorile finale ale pensiilor, în funcţie de rata de creştere a salariilor, rata de rentabilitate şi durata perioadelor de cotizaţie la fondul de pensii şi cea de plată efectivă a pensiei. Astfel, valoarea finală a pensiei va fi cu atât mai mare cu cât perioada de contribuţie şi rata de rentabilitate sunt mai mari. De exemplu, în cazul în care pensia este plătibilâ pentru 20 de ani, în cazul în care numărul de ani cotizaţi a fost de 47 cu o creştere salarialâ medie de 3% şi o rată de rentabilitate medie de 6,5%, valoarea pensiei ar reprezenta 1.902,9 lei, ceea ce ar fi echivalentul a 29% din salariul la acea dată. Trebuie remarcat faptul că această valoare reprezintă strict contribuţia la pilonul 11 de pensii dată de valoarea capitalizată a celor 6 procente din salariul brut, plătibile anual. La această valoare însă, se mai pot adăuga atât contribuţiile angajatorului, cât şi 151
eventualele contribuţii ale angajatului La pilonul III, precum şi retribuţiile rezultate în urma cotizării la pilonul I de pensii, este superor celui de stat. Valoarea medie a pensiei plătite, 2.603,1 Iei, este obţinută prin indexarea cu 3% a primei pensii, pe perioada de plata, în cazul de faţă, 20 ani.
D u p ă
rr ra ta de re nt ab ili ta te R O N
3 0
Creştere salariala medie de 2% r r r r = 8 6 , , 5 5 % %
Creştere salariala medie de 3% r rr r = 8, = 5 6 % , 5 %
Creştere salariala medie de 4%
4 5 6 , 8
6 0 9 , 6
5 0 4 , 3
66 6, 1
5 3 5 , 7
702,1
6 2 4 , 9
8 3 3 , 6
6 8 9 , 8
91 1, 2
7 3 2 , 8
960,4
1
1
1
16
1
14,6
r r
rr = 8,5%
= 6 , 5 %
d e a n i V al oa re m ed ie, R O N %
152
D u p ă
di n va lo ar ea ul ti m ul ui sa la ri u R O N
4 , 8
9 , 8
2 , 7
,8
1 , 1
1 . 6 4 2 , 4
2 . 8 0 6 , 9
1 . 9 0 2 , 9
3. 17 7, 0
2 . 1 3 0 , 6
3.478,9
V al oa re m ed ie, R O N % di n va lo ar
2 . 2 4 6 , 7
3 . 8 3 9 , 7
2 . 6 0 3 , 1
4. 34 5, 8
2 . 9 1 4 , 4
4.758,8
3 8 , 1
6 5 , 0
2 9 , 0
48 ,4
2 2 , 7
37,1
4 7 d e a n i
153
ea ul ti m ul ui sa la ri u O rată de creştere a salariului mai ridicată nu înseamnă şi o pondere mai ridicată a pensiei în venit. Insă valoarea absolută a pensiei este în mod necesar mai mare.
Valoarea lunară estimată a pensiei (plătibilă pentru 30 ani)
D u p ă 3
rr ra ta d e re nt a bi li ta te R O N
Creştere salariala medie de 2% r r r r ■ 8 , ■ 5 6 % , 5 %
Creştere salariala medie de 3% r rr r = 8, = 5 6 % , 5 %
Creştere salariala medie de 4% r rr = r 8,5%
2 5 7 , 4
2 8 4 , 1
3 0 1 , 8
3 4 3 , 3
3 7 5, 3
154
= 6 , 5 %
395,6
0 d e a n i
D u p ă 4 7
V al o ar e m e di e, R O N % d in v al o ar e a ul ti m ul ui s al ar iu R O N
4 1 6 , 6
5 5 5 , 7
4 5 9 , 9
6 0 7, 5
4 8 8 , 5
640,3
8 , 4
1 1 , 1
7 , 2
9, 5
6 , 3
8,2
9 2 5 , 3
1 . 5 8 1 , 4
1 . 0 7 2 , 1
1. 7 8 9, 8
1 . 2 0 0 , 3
1.959, 9
155
d e a n i V al o ar e m e di e, R O N % d in v al o ar e a ul ti m ul ui s al ar iu
1 . 4 8 7 , 8
2 . 5 5 9 , 8
1 . 7 3 5 , 4
2. 8 9 7, 2
1 . 9 4 2 , 9
3.172, 6
2 1 , 4
3 6 , 6
1 6 , 3
2 7, 3
1 2 , 8
20,9
în mod similar, rata de rentabilitate afectează în mod decisiv valoarea capitalizată a fondurilor de pensii. Aceasta poate atinge peste 50% din PIB în 2054 dacă rata de rentabilitate medie anuală se situează la 8,5%
"
156
¿0
,t/
40 Niimiir de ani
n- = d,5% _-. 11= 4 ,5%
Dacă aceste investiţii sunt realizate într-un procent ridicat în România, ele vor afecta în mod direct creşterea economică. Impactul acestor fonduri asupra creşterii economice, chiar dacă pozitiv, este însă dificil de estimat deoarece depinde în primul rând de volumul adiţional potenţial al fondurilor, canalizate pe piaţa românească în ideea de realizări de investiţii. Din punct de vedere al impactului reformei sistemului de pensii asupra deficitului bugetar, acesta ar trebui evaluat din perspectiva unui model dinamic de echilibru general. Reducerea veniturilor asigurărilor la bugetul de stat cu echivalentul contribuţiilor la pilonul II ar putea urma tendinţa prezentată în raficul de mai jos.
Deficitul bugetar estimat prin transferul contribuţiilor asigurărilor sociale la fondurile de pensii administrate privat. Astfel, aceasta va creşte gradual, concomitent cu reducerea treptată a veniturilor asigurărilor sociale de stat, de la 0,28% din PIB în 2008 până la aproximativ 1% din PIB în 2037, anul în care, teoretic, tranziţia procesului de reformă a sistemului de pensii ar trebui sa se fi încheiat. 8.7.2. Tendinţe privind evoluţia pensiilor private facultative în România Aspectele legate de pilonul III sunt similare pilonului II. Un avantaj aici ar fi existenţa clauzei din legea pensiilor private, care permite deductibilitatea unor sume. Contribuţiile de până la 15% din salariul brut sau venitul asimilat sunt plătite de către asigurat şi/sau de către angajator, cu deductibilitate fiscală de până la echivalentul a 200 Euro/an. Contribuţia angajatorului face ca acest pilon să devină unul de pensii ocupaţionale. Nivelul actual de deducere a contribuţiei la pensiile private opţionale din impozit, 200 Euro/an este unul insuficient pentru asigurarea unor pensii decente. Pentru dezvoltarea pilonului III de pensii propun introducerea obligativităţii ca instituţiile publice să contribuie pentru salariaţii lor, dacă nu organizează un alt sistem de pensii ocupaţionale. Avantajele oferite sunt asigurarea de venituri după retragerea din activitate şi motivarea muncii. Dezavantajul este dat de creşterea volumului cheltuielilor publice generate de acordarea de deductibilităţi fiscale, atât participanţilor cât şi angajatorilor care contribuie la pensii facultative. Concluzii 157
Consecinţele unui sistem de pensii echilibrat dintr-o ţară se regăsesc atât la nivel macroeconomic cât şi la nivel microeconomic, dar dintre acestea enumerăm: • diminuarea presiunii asupra bugetului asigurărilor sociale de stat; • stimularea creşterii economice, prin investirea sumelor acumulate în economie, crearea de noi locuri de muncă, reducerea şomajului; • economiile populaţiei ajută la dezvoltarea pieţelor de capital - activele imobilizate cresc şi sprijină dezvoltarea unor proiecte mari şi pe termen lung la nivel macroeconomic; • reforma pensiilor ajută la o reformare a pieţei muncii. Multe reforme au început în unele ţări la sfârşitul anilor 1980. Aceste reforme au adoptat cel puţin un subsistem sau pilon bazat pe contribuţii definite, administrat de fonduri de pensii private care încurajează angajarea şi funcţionarea pieţei muncii, dezvoltarea pieţei de capital şi creşterea producţiei interne. Stabilitatea fiscală în combinaţie cu reforma pensiilor contribuie la creşterea economisirii şi nivelului investiţiilor. Reforma pensiilor contribuie la creşterea bunăstării populaţiei. Îmbătrânirea rapidă a populaţiei UE a forţat guvernele la o reformă naţională a pensiilor şi la reducerea valorii pensiilor oferite de stat. Se presupune că populaţia activă va scădea în următorii 50 de ani, iar pensiile de stat vor scădea până la 30% ca procent din veniturile medii. În consecinţă, în absenţa unei impozitări mai mari, dacă pensionarii de mâine doresc să obţină aceleaşi niveluri ale veniturilor la pensionare în termeni relativi ca în prezent, ei au nevoie să lucreze mai mult sau să economisească mai mult. Comparând sistemele de pensii din diferite ţări observăm următoarele: • în majoritatea ţărilor lumii, vârsta de pensionare este 65 de ani, sunt ţări unde pensionarea se poate face şi mai devreme: Franţa, Canada. Beneficiile oferite de sistem se referă la pensia privată, pensia de invaliditate şi pensia de urmaş. Plăţile unice nu sunt considerate beneficii în cadrul unui sistem de pensii. • în majoritatea ţărilor pensia se impozitează, contribuţiile şi câştigurile din investiţii nu se impozitează. Conform studiilor făcute, numai 10% din veniturile la pensionare corespund economisirii făcute de aceştia la pilonul III. întâlnim fond de garantare a pensiilor în Polonia, SUA, Canada, Anglia. Fondurile de pensii private asigură de regulă numai lucrătorii rezidenţi din acel stat. Numai în UE a început un proces de asigurare interstatal care este la început, s-au înfiinţat comisii care lucrează la implementarea normelor consiliului UE în acest domeniu numai în interiorul UE. Problemele principale cu care se va confrunta sistemul românesc privat de pensii în viitori ani sunt: a) venitul mediu redus al populaţiei comparativ cu venitul mediu al populaţiei din statele UE care au fost membre înainte de mai 2004 şi majoritatea statelor membre OECD. Populaţia preferă să aloce veniturile mari pentru traiul cotidian - sacrificând astfel nivelul de trai în viitor - în loc să aloce o 158
parte din venituri pentru susţinerea unui standard de viaţă decent după pensionare (de exemplu un venit după pensionare de aproximativ 70% din ultimul venit înainte de pensionare). b) Conform legii pensiilor private (pilon II), obligativitatea asigurării la un fond de pensii va fi numai pentru salariaţii cu vârstă mai mică de 35 de ani, iar cei care au între 35 şi 45 de ani pot contribui voluntar. Din experienţa acumulată de Polonia şi Ungaria - state care au introdus legi similare cu legea română pentru pilonul II -putem anticipa cu un grad ridicat de siguranţă faptul că procesul de alăturare al vârstnicilor la fondurile de pensii din pilonul II va fi minor, cel puţin în primii ani. c) Cu cât timpul va trece se vor dezvolta două tendinţe care vor influenţa negativ intrarea voluntară a vârstnicilor în sistem: potenţialii vârstnici care se vor participa la sistem vor ajunge Ia următoarea concluzie „contribuţiile în numărul mic de ani care le va rămâne până la pensionare nu le va putea asigura o pensie substanţială"; 2) în contractele de muncă - în special cele colective - angajatorii vor reuşi să se sustragă de la contribuţii la fondul de pensii privat pentru angajaţii vârstnici (în multe cazuri poate chiar în schimbul plăţii altor remuneraţii). Din acest motiv este importantă încurajarea vârstnicilor de la început pentru a contribui la fondurile de pensii administrate privat, preferabil din pilonul II. Această încurajare se completează cu necesitatea educării populaţiei de a economisi pentru pensionare chiar voluntar printr-un fond de pensii administrat privat din pilonul III. Succesul reformei sistemului de pensii depinde de pregătirea, experienţa şi profesionalismul oamenilor care o implementează. Pentru a avea succes pilonul II şi III de pensii, este nevoie de reformarea pilonului I. Pentru întărirea stabilităţii financiare, pentru a avea bani pentru actualii şi viitorii pensionari, statul trebuie să modifice legea şi criteriile de invaliditate prin expertiza medicală. în prezent numărul celor pensionaţi pe caz de boală creşte de la an la an, circa 900.000 de persoane fiind pensionate astfel, din cei 4,5 milioane de pensionari. O altă problemă cu care se confruntă ţara noastră este pensionarea anticipată (cu maxim 5 ani mai devreme decât vârsta legală), fenomen care a luat amploare, în fiecare an triplându-se numărul acestora. Probabil că, până în 2014, vârsta de pensionare va creşte până la 64 - 65 de ani la bărbaţi şi 60 de ani la femei. O altă directivă europeană cere refacerea modului de calcul al pensiilor pentru femei şi bărbaţi prin utilizarea de tabele de mortalitate în funcţie de sex şi speranţa de viaţă. 1)
IX.REASIGURAREA 159
9.1. Introducere Asemenea persoanelor fizice sau juridice care încheie asigurări pentru a se proteja financiar, şi societăţile de asigurări se asigură Ia rândul lor împotriva pierderilor pe care le-ar putea înregistra datorită preluării riscurilor terţelor persoane. Cu toate că obiectul de activitate al asigurătorilor este preluarea riscurilor terţelor persoane, societăţile de asigurări, indiferent de mărimea lor, din motive prudenţiale, cedează o parte din aceste riscuri. Pentru constituirea fondurilor de asigurare, societăţile de asigurări îşi previzionează daunele şi îşi estimează volumul de prime necesar acoperirii daunelor potenţiale şi cheltuielilor de funcţionare, precum şi obţinerii unui profit. întrucât previziunile elaborate implică şi o marjă de eroare, asigurătorii trebuie să încheie reasigurări pentru acoperirea daunelor neprevăzute a căror frecvenţă şi ale căror dimensiuni ar putea depăşi capacitatea financiară a companiei de asigurări. Dezvoltarea pieţelor de asigurări la nivel local produce implicit o dispersie a riscului la nivel internaţional de la societăţile de asigurări către societăţile de reasigurări. Dispersia riscului la nivel internaţional este exprimată prin cedarea unor obligaţii de plată ale asigurătorului către reasigurator. Fluxurile financiare provenite din activitatea de reasigurare, în context internaţional, pot influenţa balanţa de plăţi externe a unui stat atunci când riscurile acceptate de către societăţile de asigurări sunt foarte mari şi se impune transferul lor în reasigurare. Societăţile de asigurări apelează la reasigurare pentru a proteja asiguraţii, atunci când riscurile preluate sunt prea mari. Prin reasigurare, o societate de asigurări poate obţine o stabilitate financiară mult mai mare şi în plus creşte capacitatea de acceptare a noilor riscuri. Astfel, reasigurarea intervine atunci când suma asigurată pentru un risc sau pentru un grup de riscuri depăşeşte limita pe care o societate de asigurări o poate suporta, fără a afecta protecţia celorlalţi asiguraţi. Reasigurarea este impusă de către instituţiile de supraveghere şi control a pieţei de asigurări din fiecare ţară, prin gradul de solvabilitate. Acesta este calculat de către fiecare societate de asigurări şi reprezintă raportul dintre capitalul societăţii şi încasările din prime. Reasigurarea reprezintă o asigurare a asigurătorului direct la o altă societate de asigurare mai puternică din punct de vedere financiar. In schimbul primei de reasigurare primite, reasiguratorul contribuie corespunzător cu riscurile preluate, la suportarea indemnizaţiilor de asigurare pe care reasiguratul le plăteşte la producerea evenimentelor care au făcut obiectul reasigurării. în acest mod, reasigurarea contribuie la o dispersie mai mare a riscurilor, asemănându-se din acest punct de vedere cu coasigurarea. însă, cele două forme de asigurare nu trebuie confundate. Coasigurarea presupune consimţământul asiguratului la divizarea riscurilor între mai mulţi asigurători direcţi, iar reasigurarea se realizează independent de voinţa asiguratului. De regulă, un contract de reasigurare cuprinde: - obiectul reasigurării; 160
răspunderea asumată de reasigurator; răspunderea ce revine asiguratului; condiţiile în care se face reasigurarea (costul reasigurării); modul de decontare a primelor şi respectiv al daunelor; durata contractului; clauze „ad-hoc" privind raporturile dintre părţi. Acea parte din suma asigurată, din riscul asumat sau din dauna produsă de un sinistru, pe care o societate de asigurări consimte să o păstreze în contul său, constituie reţinerea sa proprie. Aceasta, fiind numită şi plin de conservare, franşiză sau prioritate, poate fi exprimată fie sub forma unui procent din suma asigurată, fie sub forma unui cuantum fix din suma asigurată, din volumul riscului acceptat, sau din dauna înregistrată. Dimensionarea reţinerii se poate efectua fie prin calcule matematice, fie pe baza experienţei practice dobândite de-a lungul anilor de către societăţile de asigurări. De asemenea, la dimensionarea reţinerii se vor lua în considerare: - condiţiile în care societatea de asigurări suferă un proces de decapitalizare din cauza inflaţiei; - mărimea rezervelor special constituite pentru acoperirea riscurilor catastrofale. Mărimea reţinerilor variază în funcţie de natura riscurilor cuprinse în asigurare. Astfel, la unele riscuri există o probabilitate de producere mai scăzută, respectiv o frecvenţă redusă şi o forţă de distrugere mai mică, iar la altele, dimpotrivă, creşte probabilitatea de a se solda cu pagube foarte mari. Sunt generate de cedările în reasigurare, operaţiunile: a)încasări cu titlul de despăgubiri primite de la reasiguratori, în caz de sinistru; b) plăţi cu titlu de dobânzi aferente rezervelor tehnice, constituite de societăţile de asigurări cedente, cuvenite reasiguratorilor; c) încasări cu titlu de participări la beneficiile reasiguratorilor când decontul final al contractului de reasigurare indică un rezultat net favorabil pentru reasiguratori; d) plăţi de comisioane în favoarea partenerilor externi, pentru acoperirea cheltuielilor efectuate de aceştia cu achiziţionarea şi gestionarea riscurilor ce fac obiectul reasigurării. Societăţile de asigurări care practică cedările în reasigurare obişnuiesc să elaboreze tablouri de plinuri, pe ramuri de asigurare (de exemplu, ramura asigurărilor de incendii). Reţinerea proprie se diminuează pe măsură ce creşte nivelul cotei de primă, deoarece cota respectivă, la rândul său, evoluează în acelaşi sens cu gradul de risc. Astfel, cu cât riscul este mai mic, cu atât cota de primă este mai redusă, iar reţinerea va fi mai mare. Invers, cu cât riscul este mai mare, cu atât cota de primă este mai ridicată, iar reţinerea este mai mică. Pentru cedarea riscurilor de către o societate de asigurări către o societate de reasigurări şi plata primelor de reasigurare se apelează la brokeri de reasigurare. Brokerul de reasigurare pentru serviciile efectuate este plătit de către reasigurator cu un comision din primele de reasigurare plătite de asigurător. Într-un contract de reasigurare, comisionul de bazǎ este: - influenţat de raportul dintre cererea şi oferta pe piaţa reasigurărilor; -
161
- destinat acoperirii: impozitelor, cheltuielilor de achiziţie şi de gestionare a asigurărilor cedate în reasigurare, precum şi a altor servicii; - datorat de către reasigurator asigurătorului. Un aspect deosebit ce apare în contractele de reasigurare este exprimat prin neutilizarea unei forme standardizate a contractului de reasigurare, acesta având o formă concepută în funcţie de riscurile acceptate şi daunele plătite de către societatea de reasigurări. Ca urmare, reasigurarea este o formă de asigurare pentru asigurători, denumită şi „asigurarea asigurării". Repartizarea primelor între reasigurat şi reasigurator se efectuează în mod diferenţiat, în funcţie de metoda de reasigurare (proporţională sau neproporţională) utilizată. 9.2. Reasigurarea proporţională Reasigurarea proporţională reprezintă, pentru societatea de reasigurări, o răspundere stabilită ca proporţie din suma asigurată acceptată prin contractul de asigurare încheiat de către societatea de asigurări. Despăgubirile în cazul unei daune se repartizează în mod proporţional între societatea de asigurări şi societatea de reasigurări. Această formă de reasigurare se caracterizează prin faptul că răspunderile reasiguratului şi reasiguratorului sunt stabilite proporţional cu suma asigurată, prima de asigurare şi participarea la plata despăgubirilor: a) Reasigurarea cotă-parte. Atât participarea reasiguratului, cât şi cea a reasiguratorului se stabilesc sub forma unor cote procentuale din suma asigurată trecută în contractul de asigurare. Asigurătorul, devenit reasigurat, reţine pentru sine un anumit procent din sumele asigurate şi stabilite în cadrul unei anumite limite pe un risc. Totodată, societatea de asigurare se angajează să cedeze societăţii reasiguratoare un anumit procent din suma asigurată. De exemplu, reasiguratul reţine pentru sine 25% din suma asigurată, urmând ca diferenţa de până la 100% să o cedeze în reasigurare. Reasigurarea cotă-parte se practică mai ales de către societăţile noi înfiinţate care nu sunt dispuse încă să reţină din riscurile subscrise sume importante, obiectivul fiind reducerea volumului răspunderilor asumate de asigurător, până la nivelul capacităţii sale financiare. b) Reasigurarea excedent de sumă asigurată. Reasiguratul, stabileşte anticipat o sumă fîxă care reprezintă reţinerea sa proprie (plin de conservare). Tot ceea ce depăşeşte această reţinere, adică excedentul, până la limita maximă a sumei asigurate, este cedat reasiguratorului. Plinul de conservare variază ca mărime de la o ramură de asigurare la alta, iar în cadrul aceleiaşi ramuri, de la o categorie de risc la alta, de la un obiect asigurat, la altul. Reasigurarea excedent de sumă asigurată se aplică de obicei la asigurările de bunuri (clădiri, construcţii, echipamente industriale) deoarece, în acest caz, suma asigurată poate fi determinată cu precizie, iar reţinerea proprie a reasiguratului poate fi diferenţiată în funeţie de natura şi frecvenţa riscului asigurat (incendiu, explozie, 162
avarie, furt etc). Luăm ca exemplu, cazul unei asigurări de bunuri industriale în care reasiguratul stabileşte reţinerea sa proprie (plinul de conservare) la suma de 100000 u.m. pentru toate asigurările care acoperă riscul de avarii la maşinile cu condiţii apropiate de exploatare, indiferent de suma asigurată a acestora. De exemplu, la o sumă asigurată de 500000 u.m., excedentul de sumă asigurată va fi de 400000 u.m., la 1000000 u.m. excedentul de sumă asigurată va fi de 900000 u.m,, etc. Dacă un reasigurator a acceptat sa preia 10% din excedent, atunci el va prelua în reasigurare 40000 u.m. din primul contract, 90000 u.m. din cel de-al doilea etc. Reţinerea proprie a reasiguratului este diferită de la un domeniu la altul, chiar dacă acoperă acelaşi risc, fiind invers proporţională cu gradul de rise reflectat în nivelul primei de asigurare. Cu cât frecvenţa riscului asigurat este mai mare şi cota de primă este mai mare, cu atât reţinerea proprie va fi mai mică. Dacă suma asigurată este mai mică deeât reţinerea proprie a reasiguratului, atunci el nu va face nicio cesiune în reasigurare. Reasigurarea excedent de sumă asigurată se utilizează la reasigurările la care răspunderea maximă a tuturor reasiguratorilor este exprimată într-un multiplu de plin. De exemplu, în cazul unui contract în valoare de 2050000 u.m., la care plinul de conservare este de 50000 u.m., excedentul de sumă asigurată care se cedează în reasigurare este de 2000000 u.m., ceea ce echivalează cu 40 de plinuri de conservare. Excedentul de sumă asigurată poate fi stabilit şi în scară: excedent I, II sau III. Excedentul n reprezintă suma care depăşeşte excedentul I, iar excedentul III, suma care depăşeşte excedentul anterior. De exemplu, la o sumă asigurată de 6200000 u.m., la care plinul de conservare este de 200000 u.m., excedentul de 6000000 u.m., poate fi împărţit în: excedent 1=1000000 u.m., excedent II=2000000 u.m. şi excedent III=3000000 u.m. însă, un contract excedent II sau III nu este agreat de reasiguratori deoarece, printr-un asemenea contract se acoperă numai partea de vârf a riscurilor cu sume asigurate mari, care nu au o frecvenţă mare şi nu asigură echilibrul ce trebuie să existe între volumul de prime şi răspunderea maximă. c) Reasigurarea mixtă pe bază de pool trebuie privită în strânsă legătură cu: - necesitatea acoperirii unor riscuri de proporţii foarte mari şi a căror frecvenţă şi intensitate sunt necunoscute fiindcă lipsesc datele statistice (de exemplu, riscurile atomice şi nucleare); - existenţa unor riscuri care prin cumul ar putea provoca daune catastrofale (de exemplu, riscul de război). La baza activităţii pool-urilor de reasigurări se situează principiul subscrierii independente si răspunderii comune. Pool-ul de reasigurare este administrat de un oficiu. Membrii pool-ului cedează oficiului riscurile ce intră sub incidenţa sa. Oficiul centralizează afaeerile şi apoi repartizează participările pe fiecare membru pe baza cotei de subscriere fixată de acesta sau proporţional cu volumul afacerilor cedate (volumul de prime). Dacă limita maximă de acoperire a pool-ului este depăşită, se recurge la plasarea surplusului unor reasiguratori din afara pool-ului. Toţi membrii pool-ului depun toată prima sau numai o parte a ei, într-un fond 163
comun şi împart daunele totale în aceeaşi proporţie. De asemenea, cheltuielile şi profiturile se împart în acelaşi mod. La această formă de reasigurare, întrucât operaţiunile de reasigurare se efectuează în mod centralizat, se diminuează cheltuielile de administraţie. în schimb, pool-urile determină restrângerea sau chiar înlăturarea concurenţei, cu efecte negative asupra costului reasigurării. Reasigurarea proporţională mixtă constituie o combinaţie între reasigurarea cotă-parte şi reasigurarea excedent de sumă asigurată şi se caracterizează prin aceea că reasiguratul subscrie în reasigurare riscuri individuale din care reţine pe cont propriu o anumită cotă, restul cedându-1 în reasigurare în cadrul secţiunii cotă-parte. Urmează ca partea care depăşeşte limita maximă a secţiunii cotă-parte să fie tratată în cadrul secţiunii excedent de sumă asigurată. Reasigurarea mixtă îi avantajează pe reasiguratorii care participă la secţiunea cotă-parte, deoarece aceştia vor avea un portofoliu dispersat, la fel ca şi cel al reasiguratului, şi îi dezavantajează pe reasiguratorii participanţi la secţiunea excedent de sumă asigurată. Astfel, la contractul mixt reasiguratorii participă atât la secţiunea cotă-parte, cât şi la secţiunea excedent. Reasigurarea mixtă este mai puţin utilizată pe piaţa internaţională de reasigurări. 9.3. Reasigurarea neproporţională Reasigurarea neproporţională nu are în alcătuirea ei o legătură directă între riscurile asigurate acceptate de societatea de asigurări şi cele transferate unei societăţi de reasigurări. Acelaşi fapt se poate spune şi despre despăgubirile suportate de asigurător şi cele suportate de către reasigurator care intervine în plată numai atunci când sunt depăşite anumite sume stabilite în contract. Reasigurarea neproporţională prezintă următoarele caracteristici: - repartizarea răspunderii între asigurător (devenit reasigurat sau cedent) şi reasigurator se face în funcţie de volumul probabil al daunei şi nu proporţional cu suma asigurată; - răspunderea reasiguratului este limitată pentru fiecare daună, iar în sarcina reasiguratorului cade partea de daună care depăşeşte răspunderea reasiguratului; - prima cedată reasiguratorului nu se calculează pe fieeare poliţă în parte, ci pe ansamblul portofoliului asigurătorului; prima cedată în reasigurare se determină cu anticipaţie; asigurătorul nu participă la beneficiile reasiguratorului; gestionarea contractelor reclamă cheltuieli reduse; operaţiunile contabile sunt reduse la minimum, însă fiind mai laborioase. a. Reasigurarea excedent de daună. În acest caz, răspunderea reasiguratului este limitată pentru fiecare daună la un anumit plafon (prioritate, franşiză sau prag). Răspunderea reasiguratorului vizează partea de daună care depăşeşte prioritatea. Ca urmare, răspunderea reasiguratului se limitează la o sumă fixă din dauna probabilă. De exemplu, o societate de asigurări s-a angajat să protejeze printr-un contract de -
164
reasigurare excedent de daună, mai multe fabrici, împotriva riscului de incendiu, în limita a 200000 u.m., din care 50000 u.m. reprezintă dauna reţinută în contul său (prioritatea), iar 150000 u.m. care este excedentul de daună, fiind cedat în reasigurare. De pildă, în cazul unei daune de 100000 u.m., reasiguratul suportă cele 50000 u.m. încadrate în limita priorităţii, iar reasiguratorul, diferenţa de 50000 u.m., care se încadrează în excedentul de daună acceptat în reasigurare, de 150000 u.m. în eventualitatea în care, la una din fabrici se produce o daună de 220000 u.m., reasiguratul acoperă suma de 70000 u.m. (50000 u.m. constituind prioritatea, iar 20000 u.m. fiind dauna neprotejată prin reasigurare, urmând ca reasiguratorul să acopere suma de 150000 u.m.(dauna maximă acceptată în reasigurare). b) Reasigurarea oprire de daună constă în aceea că reasiguratul se angajează să acopere din daunele produse în cursul anului, o sumă echivalentă cu un anumit procent din volumul primelor încasate, iar reasiguratorii să suporte tot ceea ce depăşeşte acest nivel. La reasigurarea oprire de daună, participarea reasiguratorilor la acoperirea daunei este dependentă de raportul dintre daune şi primele de asigurare, adică de rata daunei înregistrate. Societatea de asigurări, pe lângă despăgubirile acordate, suportă şi cheltuielile de administrare. La întocmirea contraetului de reasigurare oprire de daună, sarcina principală a reasiguratului constă în limitarea cuantumului daunei pe care consimte să o suporte, pornind de la rata acesteia. Dauna care rămâne în sarcina reasiguratului se stabileşte ca procent din dauna produsă raportată la primele încasate. De exemplu, reasiguratul se angajează să acopere daunele produse în cursul anului considerat, în limita a 70% din primele încasate în perioada de referinţă, iar reasiguratorii să suporte daunele care depăşesc prioritatea. Dacă daunele înregistrate în anul de asigurare reprezintă de exemplu, 125% din totalul primelor încasate, reasiguratorii vor acoperii diferenţa de 55%, dar nu mai mult decât o anumită sumă convenită (de exemplu, 150000 u.m.). Ceea ce depăşeşte această limită rămâne în sarcina reasiguratului. Reasigurarea oprire de daună permite societăţii de asigurări directe să nu-şi asume răspunderi excesive, care i-ar putea afecta grav echilibrul financiar. La reasigurările neproporţionale, prima de reasigurare pe care reasiguratul o cedează reasiguratorilor, nefiind proporţională cu angajamentele asumate de aceştia (cu volumul daunelor de acoperit), este mult mai mică. Aceasta deoarece, posibilitatea producerii daunei maxime (limita prevăzută în contract) sau a daunei medii (care se situează peste nivelul priorităţii) este mult mai redusă decât posibilitatea producerii de daune mărunte, care se încadrează în prioritate şi rămân în totalitate în sarcina reasiguratului. Fomulele de calcul se fac la discplina “Matematici economice”.
165
X.MANAGEMENTUL ÎN ASIGURĂRI Şl REASIGURĂRI În asigurări, ca de altfel în toate domeniile de activitate, managementul urmăreşte crearea unor condiţii optime pentru desfăşurarea activităţii şi eficientizarea acesteia. Pe lângă factorii comuni tuturor domeniilor de activitate, în asigurări intervin factori specifici, care determină modul de organizare şi de conducere a activităţii de asigurare. Managementul în asigurări trebuie să asigure condiţii optime pentru constituirea la timp şi în cuantumul prevăzut a fondului de asigurare şi pentru adaptarea continuă a formelor şi tipurilor de asigurări, de bunuri, de persoane şi de răspundere civilă, la cerinţele care apar pe piaţa de asigurări şi reasigurări, naţională şi internaţională. în cazul asigurărilor de bunuri este necesară o grupare a activităţilor pe feluri de bunuri, întrucât există activităţi specifice fiecărei categorii, în ceea ce priveşte constatarea, evaluarea daunelor şi stabilirea despăgubirilor. Societăţile de asigurări care practică şi asigurări de viaţă trebuie să dispună de un sistem eficient de înregistrare a datelor privind situaţia fiecărui asigurat. 10.1. Managementul asigurărilor Managementul activităţii de asigurare are particularităţile sale specifice ce derivă din faptul că această activitate economică apare, pe de o parte, ca o relaţie de repartiţie în formă bănească, iar pe de altă parte ca o prestare de servicii de un gen deosebit care se efectuează în baza contractului de asigurare. În asigurări managementul este influenţat de următorii factori: - caracterul aleatoriu al daunelor; - forma juridică a asigurării (obligatorie sau facultativă); - ramura de asigurare (asigurări de bunuri, de persoane sau de răspundere civilă); - aria de cuprindere în profil teritorial a asigurării (asigurări interne sau externe); - dimensiunea fondurilor pe care le poate constitui o societate de asigurări. Caracterul aleatoriu al daunelor este dat de faptul că volumul daunelor nu se poate cunoaşte cu precizie, ci se poate doar aproxima prin calcule bazate pe teoria probabilităţilor. Astfel, sistemul informaţional de care dispune o societate de asigurări trebuie să euprindă date privind frecvenţa şi intensitatea riscurilor pe perioade de timp cât mai îndelungate. Pe baza acestor date se pot efectua calcule privind evoluţia în perspectivă a plăţii despăgubirilor şi a sumelor asigurate, se poate stabili nivelul primelor de asigurare şi se pot adopta decizii privind lansarea pe piaţă a unor noi poliţe de asigurare. Un management eficient trebuie să urmărească realizarea unui grad de cuprindere în asigurare cât mai ridicat. De aceea, este necesar ca societatea de asigurări să întreprindă unele măsuri care constau în: - studierea şi analiza minuţioasă a condiţiilor economice, financiare şi sociale existente pe plan intern şi internaţional; - adoptarea unei strategii de marketing adecvate; 166
- încheierea contractului de asigurare în funcţie de situaţia concretă a fiecărei
persoane; pentru aceasta este necesară cunoaşterea cât mai amănunţită a situaţiei economice şi a specificului activităţii fiecărei persoane asigurate; - perfecţionarea tehnicilor de vânzare a poliţelor de asigurare; - studierea evoluţiei şi intensităţii riscurilor. Evident, activitatea societăţilor de asigurări din România trebuie să se desfăşoare corespunzător cerinţelor armonizării cu reglementările internaţionale în domeniu şi în conformitate cu funcţionarea mecanismului economiei de piaţă. în acest scop, Comisia de Supraveghere a Asigurărilor (autoritate administrativă autonomă de specialitate, având personalitate juridică) a elaborat o serie de norme obligatorii în baza cărora societăţile de asigurări şi reasigurări din România acţionează. Printre altele, Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor îi revin următoarele atribuţii: - analizarea bilanţurilor anuale ale societăţilor de asigurări; - avizarea constituirii societăţilor comerciale din domeniul asigurărilor; - stabilirea tarifelor de prime şi emiterea normelor tehnice privind aplicarea acestora; - stabilirea termenelor de vărsare a capitalului până la nivelul subscris. În cazul în care o persoană fizică este aleasă, respectiv numită administrator sau director general al unui asigurător, aceasta trebuie să îndeplinească următoarele condiţii: - să manifeste onestitate şi probitate morală şi să nu fi fost condamnată pentru gestiune frauduloasă, abuz de încredere, fals, uz de fals, înşelăciune în dauna avutului particular sau public, delapidare, mărturie mincinoasă, dare sau luare de mită, primire de foloase necuvenite, trafic de influenţă; - să nu aibă sau să nu fi avut interdicţie să lucreze în bănci sau în alte instituţii financiare; - să nu fi condus la încetarea sub orice formă a activităţii societăţilor comerciale gestionate sau la nerespectarea vădită a unor obligaţii faţă de terţi- în acest sens, vor fi prezentate Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor, copii de pe bilanţurile încheiate pentru cel puţin două exerciţii financiare ale societăţii pe care le-a administrat; - să aibă o experienţă de cel puţin trei ani în activitatea de management a societăţilor comerciale, cu precădere a celor din domeniul asigurărilor sau financiarbancar; -să nu fie acţionar semnificativ al unui broker de asigurare 10.2. Eficienţa activităţii de asigurare Ca scop şi rezultat al asigurărilor, eficienţa activităţii de asigurare trebuie privită atât din punctul de vedere al asigurătorului, cât şi al asiguratului. Privită prin prisma asigurătorului, activitatea de asigurare este cu atât mai eficientă, cu cât cheltuielile efectuate cu plata indemnizaţiilor (sume asigurate şi despăgubiri), precum şi cele legate de formarea şi gestionarea fondului de asigurare sunt mai reduse. În cadrul unei societăţi de asigurări, fluxurile fmanciare sunt influenţate în mare măsură de faptul că evenimentele generatoare de pagube se produc aleator. De 167
aceea, este indicat ca analiza eficienţei să se efectueze pe o perioadă de minimum 5 ani, deoarece numai în acest mod concluziile desprinse vor fi corecte. Din perspectiva asiguratului, eficienţa asigurărilor este cu atât mai mare, cu cât despăgubirile primite la producerea riscului asigurat sunt mai mari, iar primele de asigurare mai mici. De asemenea, cu cât timpul scurs de la intrarea în vigoare a contractului de asigurare şi până la plata despăgubirii este mai scurt, cu atât activitatea de asigurare este mai eficientă. Aprecierea activităţii de asigurare se face folosindu-se anumiţi indicatori care să reflecte atât rezultatele obţinute de asigurători, cât şi eficienţa din punctul de vedere al asiguratului. Prezentăm în continuare cei mai utilizaţi indicatori: a. Rata daunei se exprimă ca raport între despăgubirile sau sumele asigurate plătite de asigurător şi primele de asigurare încasate . b. Costul relativ al activităţii de asigurare (Ca) arată cât reprezintă cheltuielile de asigurare faţă de veniturile realizate din acestea şi se obţine ca raport între (C) totalul cheltuielilor efectuate de asigurător (pentru: plata despăgubirilor şi sumelor asigurate, constituirea şi administrarea fondului de asigurare) şi (P) totalul primelor de asigurare şi al altor venituri încasate de asigurător, conform relaţiei: C =-*100 °
P
Astfel, indicatorul „Costul relativ al activităţii de asigurare" se calculează raportând totalul cheltuielilor ocazionate de activitatea de asigurare la totalul încasărilor obţinute din primele de asigurare şi din alte surse. c. Rata venitului net este un alt indicator des utilizat în aprecierea eficienţei unei societăţi de asigurări. Acest indicator se calculează ca raport între diferenţa dintre totalul veniturilor şi totalul cheltuielilor înregistrate într-o anumită perioadă (de obicei un an) la totalul veniturilor. Rata venitului net arată, în procente, cât îi revine asigurătorului din fiecare 100 u.m. prime încasate. d. Cheltuieli la 1 u.m. venit net se calculează ca raport între diferenţa dintre totalul cheltuielilor şi totalul despăgubirilor sau sumelor asigurate, plătite de asigurător pe parcursul unui an şi diferenţa dintre totalul veniturilor şi cheltuielilor. Cu cât valoarea acestui indicator este mai mică, cu atât situaţia este mai favorabilă pentru asigurător. e. Gradul de cuprindere în asigurare este utilizat pentru aprecierea nivelului de dezvoltare al asigurărilor facultative şi reprezintă raportul între totalul bunurilor (persoanelor) asigurate şi totalul bunurilor (persoanelor) asigurabile, respectiv care pot face obiectul asigurării. Cu cât gradul de cuprindere în asigurare este mai mare, cu atât există mai multă certitudine că se va înregistra un raport mai favorabil între despăgubirile plătite şi primele încasate, dispersia riscului fiind optimizată pe măsură ce numărul de asigurări facultative încheiate creşte, conform acţiunii legii numerelor mari. f. Gradul de acoperire prin asigurare arată în ce raport se află suma asigurată faţă de valoarea reală a bunului asigurat. Acest indicator se calculează pentru fiecare bun cuprins în asigurare. 168
g. Gradul de acoperire a daunei este dat ca fiind raportul între despăgubirea acordată şi valoarea pagubei produse la bunul asigurat
XI.PRUDENŢIALITATEA ÎN ASIGURĂRI 11.1 Cateorii de rezerve Mărimea rezervelor tehnice :(a) rezerva de prime; b) rezerva de daune
169
c) rezerva de daune neavizate; d) rezerva de catastrofă; e) rezerva pentru riscuri neexpirate; f) rezerva de egalizare trebuie să permită asigurătorului, în orice moment, să îşi onoreze angajamentele ce rezultă din contractele de asigurare. În cazul anulării, rezilierii, denunţării sau încetării valabilităţii unui contract de asigurare asigurătorul va efectuaşi operaţiunile contabile de eliberare a rezervelor tehnice aferente contractelor respective. Mărimea fiecărui tip de rezerve tehnice constituiteşi menţinute de către asigurători pentru activitatea de asigurări generale nu poate fi mai mică decât mărimea obţinută prin calculul acestor rezerve, potrivit metodologiei pe care o vom prezenta în cele ce urmează. Rezerva de prime Rezerva de prime se calculează lunar, prin însumarea cotelor- părţi din primele nete subscrise, aferente perioadelor neexpirate ale contractelor de asigurare, astfel încât diferenţa dintre volumul primelor nete subscriseşi această rezervă să reflecte primele nete alocate părţii din riscurile expirate la data calculării. Această rezervă se calculează separat pentru fiecare contract, iar suma rezultatelor astfel obţinute reprezintă rezerva de prime totală. Totuşi rezerva de prime poate fi calculată, cu avizul prealabil al Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor,şi pe baza metodelor statisticeşi, în special, a metodelor proporţionale sau forfetare, atunci când va rezulta aproximativ aceeaşi valoare caşi în cazul calculelor individuale. Calculul rezervei de prime se va efectua în valuta în care s-a încasat prima. Rezerva de daune Rezerva de daune se creează şi se actualizează lunar, în baza estimărilor pentru avizările de daune primite de asigurător, astfel încât fondul creat să fie suficient pentru acoperirea plăţii acestor daune. Rezerva de daune se constituie pentru daunele raportateşi în curs de lichidareşi se calculează pentru fiecare contract de asigurare la care s-a notificat producerea evenimentului asigurat, pornindu-se de la cheltuielile previzibile care vor fi efectuate în viitor pentru lichidarea acestor daune. Rezerva de daune care trebuie constituită va fi obţinută prin însumarea valorilor calculate pentru fiecare contract. În calculul rezervelor de daune se includ: 1. sumele estimate pentru daune 2. costurile de lichidare aferente serviciilor prestate în acest scop de către terţe persoane, cum ar fi: cheltuielile cu expertizele tehnice cheltuielile de judecată ş i altele de acest tip. Toate aceste cheltuieli sunt luate în calcul după deducerea părţii ce urmează să fie recuperată de la reasigurător. În vederea calculării acestei rezerve asiguratorii au obligaţia de a întocmi o evidenţă a daunelor raportate. În cazul pretenţiilor de despăgubiri care fac obiectul unei acţiuni în instanţă, rezerva de daune se va constituişi se va menţine la nivelul pretenţiilor solicitate în instanţă. 170
În cazul daunelor refuzate la plată de asigurători, dacă acestea fac sau devin obiectul unei acţiuni în instanţă, rezerva de daune se va constituişi se va menţine, până la pronunţarea hotărârii definitiveşi irevocabile, la nivelul pretenţiilor solicitate de asigurat în instanţă, completându-se cu valoarea estimată a cheltuielilor totale de judecată după ce hotărârea instanţei de judecată devine definitivă şi irevocabilă. Asigurătorii au obligaţia întocmiriişi menţinerii unei evidenţe distincte a daunelor avizate, care să permită Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor să controleze în orice moment cuantumulşi modalitatea de constituire a rezervei de daune. Calculul rezervei de daune se va efectua în valuta în care urmează să se plătească despăgubirea. Rezerva de daune neavizate Rezerva de daune neavizate se creează ş i se ajustează cel puţin la încheierea exerciţiului financiar, dacă reglementările asiguratorului nu prevăd altfel, în baza estimărilor acestuia, a datelor statistice sau a calculelor actuariale pentru daunele întâmplate, dar neavizate. Pentru calcularea rezervei de daune neavizate asigurătorii pot utiliza orice metodă statistică ce va avea la bază fie date din evidenţele proprii, fie date statistice publicate de Comisia de Supraveghere a Asigurărilor. În practică, această rezervă mai este cunoscută ş i sub denumirea de rezerva IBNR - incurred but not reported. Rezerva pentru riscuri neexpirate Rezerva pentru riscuri neexpirate se calculează pe baza estimării daunelor ce vor apărea după închiderea exerciţiului financiar, în cazul în care se constată că daunele estimate în viitor depăşesc rezervele de prime constituite pentru un anumit tip de contract de asigurareşi, drept urmare, în perioadele viitoare rezerva de primă calculată după modelul prezentat mai sus, nu va fi suficientă pentru acoperirea daunelor ce vor aparea în perioadele următoare. Rp- rezerva de prime. Rezerva de egalizare nu poate depăşi valoarea calculată prin aplicarea unui procent de 3,5% asupra volumului de prime nete subscrise, în anul pentru care se face calculul. Rezerva de catastrofă Rezerva de catastrofă se crează prin aplicarea lunară a unui procent de minimum 5% asupra volumului de prime brute subscrise, aferente contractelor care acoperă riscuri catastrofale, până când fondul de rezervă atinge cel puţin nivelul reţinerii proprii sau 10% din acumularea răspunderilor asumate prin contractele ce acoperă riscuri catastrofale; această rezervă este destinată acoperirii despăgubirilor aferente daunelor de natură catastrofală. Pentru urmărirea modului de calcul al acestei rezerve, asigurătorii vorţine o evidenţă separată a contractelor care acoperă riscuri de catastrofă. 171
Rezerva de egalizare se crează în anii cu rezultate tehnice favorabile pentru constituirea surselor de acoperire a daunelor în anii în care rezultatele tehnice vor fi nefavorabile. Rezerva de egalizare are ca scop dispersia în următorii ani a rezultatelor favorabile obţinute în anul financiar curent. În ţările cu o piaţă a asigurărilor dezvoltată, rezerva de catastrofă, spre deosebire de alte rezerve de prime cum sunt de exemplu rezerva de primeşi rezerva de daune, nu trebuie constituită pentru ca firma să fie în legalitate, ea neconstituind decât o măsură de prevedere a asigurătorului împotriva perioadelor în care datorită evenimentelor asigurate daunelor pot înregistra niveluri foarte ridicate A. Evaluarea activelor admise să reprezinte rezervele tehnice Categoriile de active admise să reprezinte rezervele tehnice ale asigurătorului sunt: 1. Titluri de statşi titluri emise de autorităţile administraţiei publice locale; Titlurile de stat şi titlurile emise de autorităţile administraţiei publice locale se evaluează la valoarea nominală, la care se adaugă dobândă calculată pentru perioada scursă de la data emiterii titlurilor până la data evaluarii. Valoarea acceptată a activelor din aceasta categorie este de 100% din valoarea acestora. 2. Terenurişi construcţii; Terenurileşi constructiile sunt acceptate la valoarea actuală. Valoarea actuală este considerată valoarea rezultată în urma unei evaluări efectuate de un evaluator persoană juridică autorizată, agreat în prealabil de Comisia de Supraveghere a Asigurărilor, potrivit metodelor de evaluare, separat pentru fiecare terenşi construcţie. Se va accepta valoarea cea mai mică obţinută prin cel puţin două dintre cele trei metode de evaluare (cost, randament, comparaţie de piaţă). Construcţiile aflate în situaţiile de mai sus vor fi asigurate împotriva tuturor riscurilor la care sunt expuse cel puţin la nivelul valorii actuale, pe baza unei asigurări distincte încheiate cu un alt asigurator sau autoasigurate, cu condiţia cedării riscului în reasigurare în proporţie de cel puţin 70%, unor societăţi de reasigurare de prim-rang. 3. Conturi curente la băncişi depozite bancare; Depozitele bancare în lei se evaluează pe baza valorii nominale, care reprezintă valoarea depozitului fără dobânda aferentă. Disponibilităţile în devize, constituite ca depozit la termen conform contractelor încheiate cu băncileşi disponibilităţile în devize constituite în conturi curente se evaluează la cursul pieţei valutare comunicat de Banca Naţională a României la sfârşitul exerciţiului financiar. 4. Fonduri de investiţiişi valori mobiliare (acţiuni, obligaţiunişi alte titluri de participare): a) Plasamentele la fondurile de investiţii, cotate la o bursă oficială de valori mobiliare, se evaluează la valoarea de piaţă, care este valoarea stabilită la sfârşitul exerciţiului financiar, iar atunci când sfârşitul exerciţiului financiar 172
nu este o zi de negociere la bursă se ia în considerare ultima zi de negociere care precede această dată. b) În cazul acţiunilor cotate la o bursă oficială de valori mobiliare valoarea actuală o reprezintă valoarea de piaţă, care este valoarea stabilită la sfârşitul exerciţiului financiar, iar atunci când sfârşitul exerciţiului financiar nu este o zi de negociere la bursă se ia în considerare ultima zi de negociere care precede această dată. c) Obligaţiunileşi alte titluri cu venit fix, cotate la o bursă oficială, sunt evaluate la valoarea nominală. 5. Alte active. Alte active vor fi admise să reprezinte rezervele tehnice numai cu aprobarea Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor, la o valoare determinată pe baza unei analize caz cu caz. B. Regulile de dispersare a plasamentelor La efectuarea plasamentelor activelor admise să reprezinte rezervele tehnice asigurătorul va respecta următoarele reguli de dispersare: a) titlurile de stat pot reprezenta 100% din totalul rezerverezervelor tehnice, iar titlurile emise de autorităţile administraţiei publice locale pot reprezenta 25% din totalul rezervelor tehnice; b) investiţia într-un teren sau într-o construcţie ori într-un număr mai mare de construcţiişi de terenuri care formează un întregşi care pot fi considerate ca o singură investiţie nu va putea depăşi 10% din totalul rezervelor tehnice; investiţia efectuată în mai multe terenuri sau construcţii nu va putea depăşi 40% din totalul rezervelor tehnice; c) depozitele bancare nu vor putea depăşi 60% din totalul rezervelor tehnice; d) acţiunile cotate, obligaţiunileşi alte titluri cu venit fix nu vor putea depăşi 20% din totalul rezervelor tehnice; e) la categoria "Alte active" nu se va putea depăşi 20% din totalul rezervelor tehnice, cu excepţia creanţelor de la reasigurători confirmate de aceştia, în măsura în care aceste creanţe sunt restante de mai puţin de 3 luni. Coeficientul de lichiditate reprezintă raportul dintre activele lichideşi obligaţiile certe pe termen scurt ale asigurătorului faţă de asiguraţi. În categoria activelor lichide se includ: titlurile de stat; depozitele bancare al căror plasament nu depăseşte 50% într-o singură bancă, dar nu mai mult de 20% într-o bancă aparţinând aceluiaşi grup financiar sau care este acţionar semnificativ la asigurătorul respectiv; disponibilităţile în conturi curenteşi în casierie. În categoria obligaţiilor certe pe termen scurt ale asigurătorului faţă de asiguraţi se includ rezerva de dauneşi rezerva de daune neavizate. Cerinţa minimă privind coeficientul de lichiditate este îndeplinită dacă activele lichide ale asigurătorului vor reprezenta cel puţin 50% din obligaţiile certe pe termen scurt pe care le are faţă de asiguraţi. 173
Alegerea instrumentelor de investire pentru activele admise să reprezinte rezervele tehnice aferente asigurărilor de viaţă se va efectuaţinându-se seama de natura obligaţiilor asumate pentru fiecare tip de produs de asigurare de viaţă, astfel încât să existe concordanţa între durata contractului de asigurareşi termenele pentru care se optează la investire. La investirea activelor admise să reprezinte rezervele tehnice aferente asigurărilor de viaţă asigurătorul va respecta următoarele reguli de dispersare: a) titlurile de stat pot reprezenta 100% din totalul rezervelor tehnice aferente asigurărilor de viaţă, iar titlurile emise de autorităţi ale administraţiei publice locale pot reprezenta 25% din totalul rezervelor tehnice aferente asigurărilor de viaţă; b) investiţia într-un teren sau o construcţie ori într-un număr mai mare de construcţiişi terenuri care formează un întreg şi care pot fi considerate ca o singurăinvestiţie nu va putea depăşi 10% din totalul rezervelor tehnice aferente asigurărilor de viaţă; investiţia efectuată în mai multe terenuri sau construcţii nu va putea depăşi 40% din totalul rezervelor tehnice aferente asigurărilor de viaţă; c) depozitele bancare nu vor putea depăşi 60% din tototalul rezervelor tehnice aferente asigurărilor de viaţă; d) acţiunile cotate, obligaţiunileşi alte titluri cu venit fix nu vor putea depăşi 20% din totalul rezervelor tehnice aferente asigurărilor de viaţă, cu excepţia celor aferente produselor de asigurare prevăzute de lege; e) privind clasele de asigurări care pot fi practicate de societăţile de asigurare, emise de Comisia de Supraveghere a Asigurărilor, pentru care investiţiile în titlurile aceluiaşi emitent nu pot depăşi 5% din totalul plasamentelor în acţiuni cotate, obligaţiunişi alte titluri cu venit fix; e) categoria alte active nu va putea depăşi 20% din totalul rezervelor tehnice aferente asigurărilor de viaţă, cu excepţia creanţelor de la agenţi de asigurare sau de la asiguraţi, în măsura în care aceste creanţe sunt restante de mai puţin de 3 luni şi sunt aferente produselor de asigurare prevăzute de lege, iar ponderea lor în totalul primelor încasate nu este mai mare de 25%. Asigurătorii trebuie să dispună în orice moment de suficiente active lichide pentru a putea acoperi cel puţin 10% din sumele de răscumpărare pentru contractele la care este garantată o valoare de răscumpărareşi de 0,5% din sumele asigurate pentru asigurările de deces. În categoria activelor lichide se includ: a) Titlurile de stat, a căror tranzacţionare se poate realiza numai prin bănci comerciale autorizateşi supravegheate de către Banca Naţională a României, având un capital social subscrisşi vărsat echivalent a cel puţin 10 milioane euro. b) Depozitele bancare al căror plasament nu depăşeşte 25% într-o singură bancă, dar nu mai mult de 20% într-o bancă aparţinând aceluiaşi grup financiar sau care este acţionar semnificativ al asigurătorului respectiv. Depozitele se vor constitui numai în bănci comerciale al căror capital social subscrisşi vărsat este echivalentul a cel puţin 10 milioane de euro, iar în cazul sucursalelor băncilor străine capitalul de dotare va fi echivalentul a cel puţin 4 milioane euro. Constituirea depozitelor colaterale în vederea garantării unor instrumente bancare (scrisori de 174
garanţie, credite, avalizarea unor efecte de comerţ ş i alte instrumente de credit) se va efectua numai cu avizul prealabil al Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor. c) Disponibilităţile în conturi curenteşi casierie. Plasamentele financiare de orice natură în străinătate se vor efectua numai cu avizul prealabil al Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor. Rezerva matematică reprezintă valoarea actuarială a obligaţiilor financiare ale asigurătorului după deducerea valorii actuariale a obligaţiilor financiare ale asiguratului. Pentru contractele de asigurare de viaţă la care se prevede dreptul asiguratului de a participa la beneficiile obţinute din fructificarea rezervei matematice asigurătorii vor constitui rezerva pentru beneficiişi risturnuri, conform obligaţiilor asumate. Asigurătorii vor pune la dispoziţie deţinătorilor poliţelor de asigurări de viaţă, la cerere, valorile sumelor de răscumpărare, inclusiv valorile aferente rezervelor pentru beneficiişi risturnuri. În cazul anulării, rezilierii, denunţării sau încetării valabilităţii unui contract de asigurare asigurătorul va efectuaşi operaţiuni contabile de eliberare a rezervelor tehnice aferente contractelor respective. Nu vor fi acceptate ca acoperire pentru rezervele tehnice aferente asigurărilor de viaţă plasamentele în bănci sau în alte societăţi de investiţii care nu mai derulează operaţiuni curente în legătură cu obiectul lor de activitateşi/sau care sub orice formă ş i-au încetat activitateaşi nuşi-au respectat obligaţiile faţă de terţi. Evaluarea activelorşi obligaţiilor asigurătorului, care sunt luate în considerare la stabilirea marjei de solvabilitate, are la bază valorile acestora evidenţiate în bilanţul contabil. Diferenţa dintre activeleşi obligaţiile luate în considerare la stabilirea marjei de solvabilitate reprezintă activul net al asigurătoruluişi exprimă capacitatea acestuia de a-şi acoperi obligaţiile fără a apela la capitaluri proprii. La stabilirea marjei de solvabilitate a asigurătorului se va lua în considerare totalul activelor din bilanţul contabil din care se va scădea valoarea activelor necorporale, a acţiunilor necotate, a activelor corespunzătoare părţii din rezervele tehnice aferente contractelor cedate în reasigurareşi a activelor asupra cărora s-au creat sarcini (gaj, ipoteca etc.). Obligaţiile care se iau în considerare la stabilirea marjei de solvabilitate a asigurătorului sunt: a) datoriile subordonate, într-o proporţie de până la 50% din valoarea lor; b) rezervele tehnice nete care trebuie constituite conform prevederilor lege şi Normelor Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor privind metodologia de calculşi de evidenţă a rezervelor tehnice minimale pentru activitatea de asigurări generale, cu excepţia rezervei de egalizare şi a rezervei de catastrofă; c) provizioanele pentru riscurişi cheltuieli; d) depozite primite de la reasigurători; e) datorii, cu excepţia împrumuturilor din emisiuni de obligaţiuni. 175
Diferenţa dintre activeleşi obligaţiile care urmează să fie luate în considerare potrivit prevederilor de mai sus reprezintă marja de solvabilitate de care dispune asigurătorul. Pentru o mai bună înţelegere vom explica pe scurt noţiunile esenţiale pe care le vom folosi la determinarea marjei de solvabilitate: • prime brute încasate - totalul primelor încasate, inclusiv primele de reasigurare încasate în perioada de referinţă, înainte de deducerea oricăror sume din acestea; • prime nete încasate - primele brute încasate din care se deduc sumele plătite drept prime de reasigurare; • prime subscrise brute - primele încasateşi de încasat, inclusiv primele de reasigurare încasateşi de încasat, aferente tuturor contractelor de asigurareşi contractelor de reasigurare, care intră în vigoare în perioada de referintţă, înainte de deducerea oricăror sume din acestea; prime subscrise nete - primele brute subscrise din care se deduc sumele plătiteşi de plătit drept prime de reasigurare. În vederea determinării marjei de solvabilitate minime pentru activitatea de asigurări generale se vor lua în considerare următoarele elemente, fundamentate pe baza a două rezultate: Primul rezultat primele brute subscrise de către asigurător, aferente activităţii de asigurări directe (PBS (ad)) primele brute subscrise de către asigurător, aferente acceptărilor în reasigurare (PBS (r)) primele anulate (PA) Rezultatul 1 = PBS(ad) + PBS(r) - PA În plus, rezultatului astfel obţinut i se aplică un coeficient de 18% pentru sumele a căror valoare este de până la echivalentul a 5.000.000 euro, respectiv de 16% pentru sumele a căror valoare depăşeşte echivalentul a 5.000.000 euro, la cursul de referinţă al Băncii Naţionale a României din ultima zi lucrătoare a perioadei de raportare. Rezultatul se ponderează cu un coeficient obţinut din raportarea daunelor nete (DN), la care se adaugă variaţia rezervei de daune [∆ RD(n)], aferentă ultimului an financiar, la daunele brute (DB), la care se adaugă variaţia rezervei de daune [∆ RD(b)], aferentă ultimului an financiar, coeficient care nu trebuie să fie mai mic de 50%; Al doilea rezultat Media daunelor plătite în ultimii 3 ani financiari, aferente asigurărilor directe [DP(ad)], la care se adaugă media daunelor plătite în ultimii 3 ani financiari, aferente acceptărilor în reasigurare [DP(r)],şi totalul rezervei brute de daune la sfârşitul ultimului an financiar din perioada de 3 ani [RD(sf)]. Din acest total se scade media pe ultimii 3 ani financiari a daunelor recuperate de la terţi prin subrogarea în drepturile asiguraţilor (DR)şi rezerva de daune la începutul primului an financiar din perioada de 3 ani [RD(i)], iar la rezultatul astfel obţinut se aplică un coeficient de 26% pentru sumele a căror valoare nu depăşeşte echivalentul a 176
3.000.000 euro, respectiv de 23% pentru sumele a căror valoare depăşeşte echivalentul a 3.000.000 euro, la cursul de referinţă al Băncii Naţionale a României din ultima zi lucrătoare a perioadei de raportare. Rezultatul se ponderează cu un coeficient obţinut din raportarea daunelor nete (DN), la care se adaugă variaţia rezervei de daune [∆ RD(n)], aferentă ultimului an financiar, la daunele brute (DB), la care se adaugă variaţia rezervei de daune [∆RD(b)], aferentă ultimului an financiar, coeficient care nu trebuie să fie mai mic de 50%. Marja de solvabilitate minimă va fi considerată cea mai mare dintre valorile obţinute prin calculele prevăzute mai sus. Pentru determinarea solvabilităţii asigurătorului se va face raportul dintre marja de solvabilitate de care dispune asigurătorul, aşa cum aceasta a fost definită ş i marja de solvabilitate minimă. Asigurătorul este obligat să îşi determine anual marja de solvabilitate pe baza datelor din bilanţul contabilşi să transmită Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor, împreună cu bilanţul contabil încheiat la sfârşitul fiecărui exerciţiu financiar, un formular de raportare privind marja de solvabilitate, conform modelului prezentat în cele ce urmează pentru activitatea de asigurări generale: ACTIVITATEA DE ASIGURĂRI GENERALE RAPORTAREprivind marja de solvabilitate X = activul net sau marja de solvabilitate de care dispune asigurătorul = C - D A = total active, potrivit bilanţului contabil B = active care nu se iau în considerare = B1 + B2 + B3 + B4 B1 = active necorporale B2 = acţiuni necotate B3= partea din rezervele tehnice aferentă contractelor cedate în reasigurare B4 = activele asupra cărora s-au creat sarcini (gaj sau ipotecă) C = activele care se iau în considerare la stabilirea marjei de solvabilitate = A - B D = total obligaţii care se iau in considerare la stabilirea marjei de solvabilitate = D1 + D2 + D3 + D4 + D5 D1 = 0,5 x valoarea datoriilor subordonate D2 = rezerve tehnice nete D3 = provizioane pentru riscuri si cheltuieli D4 = depozite primite de la reasiguratori D5 = datorii, cu excepţia împrumuturilor din emisiuni de obligaţiuni Y = marja de solvabilitate minimă = max (H; J) PBS(ad) = prime brute subscrise de către asigurător, aferente activităţii de asigurare directă PBS(r) = prime brute subscrise de către asigurător, aferente acceptărilor în reasigurare PA = prime anulate M = PBS(ad) + PBS(r) – PA t1 = echivalentul în lei a 5 milioane euro, la cursul de referinţă al Băncii Naţionale a României din ultima zi lucrătoare a perioadei de raportare 177
a1 = raportul dintre daunele nete platite, la care se adaugă variaţia rezervei de dauneşi daunele brute platite, la care se adaugă variaţia rezervei de daune a = max (a1; 0,5) H = a x [min(t1; M) x 0,18 + max(M - t1; 0) x 0,16] DP(ad) = media daunelor plătite în ultimii 3 ani financiari, aferente asigurărilor directe DP(r) = media daunelor plătite în ultimii 3 ani financiari, aferente acceptărilor în reasigurare RD(sf) = totalul rezervei brute de daune la sfârşitul ultimului an financiar DR = media pe ultimii 3 ani financiari a daunelor recuperate de la terţi prin subrogarea în drepturile asiguraţilor RD(i) = rezerva de daune la începutul primului an financiar N = DP(ad) + DP(r) + RD(sf) - DR - RD(i) t2 = echivalentul în lei a 3 milioane euro, la cursul de referinţă al Băncii Naţionale a României din ultima zi lucratoare a perioadei de raportare J = a x [min(t2; N) x 0,26 + max(N - t2; 0) x 0,23 Gradul de solvabilitate = X/Y În vederea prevenirii insolvabilităţii unui asigurător, precumşi a redresării acestuia, Comisia de Supraveghere a Asigurărilor va efectua, cel puţin o dată pe an, un control referitor la situaţia financiară a asigurătorilor, pentru a verifica respectarea dispoziţiilor legale cu privire la marja de solvabilitateşi la menţinerea nivelului capitalului social. După cum am observat, marja de solvabilitate reprezintă suma cu care valoarea activelor depăşeşte valoarea obligaţiilor, care trebuie să fie mai mare decât valoarea stabilită prin normele privind limita minimă a marjei de solvabilitate a asigurătorilor. În funcţie de rezultatul raportului dintre marja de solvabilitate de care dispune asigurătorulşi marja de solvabilitate minimă, se determină gradul de solvabilitate al asigurătorului, respectiv: a) asigurători insolvabili, în cazul în care rezultatul acestui raport este subunitar; b) asigurători aflaţi în pragul de insolvabilitate, în cazul în care rezultatul acestui raport este egal cu 1; c) asigurători pentru care există un risc ridicat de insolvabilitate, în cazul în care rezultatul raportului este cuprins între 1şi 1,5; d) asigurători pentru care există un risc scăzut de insolvabilitate, în cazul în care rezultatul raportului este cuprins între 1,5şi 2; e) asigurători pentru care nu există un risc de insolvabilitate, În cazul în care raportul este mai mare de 2. Dacă în urma analizei rapoartelor financiareşi a controalelor efectuate Comisia de Supraveghere a Asigurărilor constată că asigurătorul se află în pragul de 178
insolvabilitate sau are un risc ridicat de insolvabilitate, care pune în pericol onoarea obligaţiilor asumate faţă de asiguraţi, aceasta va solicita consiliului de administratie al asigurătorului întocmireaşi aplicarea unui plan de redresare financiară, care să prevadă, în principal: a) limitarea volumului de prime brute sau nete subscrise pe o anumită perioadă, astfel încât acestea să nu depăşească anumite valori; b) interzicerea vânzării sau reînnoirii contractelor de asigurare de un anumit tip; c) interzicerea efectuării anumitor investiţii; d) majorarea capitalului social vărsat sau a fondului de rezervă liber vărsat; e) orice măsuri pe care le consideră necesare în vederea redresării. Un asigurător este obligat să îşi determine anual gradul de solvabilitateşi să transmită raportări anuale Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor în conformitate cu Normele privind formaşi conţinutul rapoartelor financiare, inclusiv ale raportului privind asigurările de viaţă, precumşi informaţiile, documenteleşi certificările necesare pentru întocmirea acestor rapoarte. Dacă asigurătorul, ca urmare a determinării gradului de solvabilitate, constată că se află la pragul de insolvabilitate sau că prezintă un risc ridicat de insolvabilitate, este obligat să întocmească şi s ădepună imediat la Comisia de Supraveghere a Asigurărilor un plan de redresare financiară. Planul de redresare financiară, avizat de Comisia de Supraveghere a Asigurărilor, va cuprinde în mod obligatoriu termene de realizare, care nu pot fi, de regulă, mai mari de două luni. Până la redresarea completă a asigurătorului, precumşi în cazul în care Comisia de Supraveghere a Asigurărilor consideră că situaţia financiară a asigurătorului se va deteriora în continuare, aceasta poate restrânge sau interzice acestuia să dispună liber de o parte sau de toate activele saleşi poate lua orice alte măsuri prin care să apere interesele asiguraţilor. Comisia de Supraveghere a Asigurărilor poate retrage autorizaţia pentru o parte sau pentru toate clasele de asigurări practicate de către un asigurător, dacă acesta nu reuşeşte să se redreseze în termenul acordat. În cazul în care constată că măsurile de redresare financiară prevăzute în Lege nu a avut efectul scontat, Comisia de Supraveghere a Asigurărilor poate, în vederea prevenirii insolvabilităţii unui asigurător, să solicite Curţii de Apel Bucureşti numirea unui administrator special pentru acel asigurător. Dacă Curtea de Apel Bucureşti constată că asigurătorul nu îşi poate îndeplini obligaţiile de plată sau că activităţile sale nu sunt gestionate cu respectarea normelor prudenţiale specifice, aceasta poate dispune ca afacerileşi bunurile asigurătorului să fie administrate de un administrator special. Curtea de Apel Bucureti se va pronunţa în mod obligatoriu în termen de cel mult 7 zile de la solicitare. Decizia Curţii de Apel Bucuresti este definitivă, iar citarea părţilor nu este obligatorie. 179
Sarcinile, răspunderile, limitele împuterniciriişi salariul administratorului special, precumşi orice alte probleme legate direct sau indirect de prevederile susmenţionate vor fi stabilite, de la caz la caz, de către Comisia de Supraveghere a Asigurărilor, având ca punct de referinţă sarcinile, răspunderile, limitele împuterniciriişi salariul avute de către persoanele semnificative ale asigurătorului supus administrării speciale. După numirea unui administrator special, în condiţiile Legii: a) toate atribuţiile legale ale acţionarilor semnificativişi ale persoanelor semnificative ale asigurătorului vor fi suspendateşi vor fi transferate administratorului special pe durata numirii sale; b) atribuţiile, îndatoririleşi responsabilităţile acţionarilor semnificativişi ale persoanelor semnificative ale asigurătorului se stabilesc, de la caz la caz, de către Comisia de Supraveghere a Asigurărilor. Pe perioada numirii administratorului special se suspendă dreptul de vot în privinţa numiriişi revocării administratorilorşi dreptul la dividende al acţionarilor, activitatea consiliului de administraţieşi a cenzorilor, precumşi dreptul la remuneraţie al consiliului de administraţieşi al cenzorilor. Administratorul special înştiinţează de îndată compartimentele din cadrul asigurătorului, precumşi sediile secundare ale acestuia cu privire la măsurile de administrare specială. Administratorul special gestionează şi administrează activitatea asigurătorului, stabilind condiţiile optime pentru conservarea activelorşi încasare creanţelor în interesul asiguraţilor şi al altor creditori. Administratorul special prezintă lunar sau ori de câte ori va solicita Comisia de Supraveghere a Asigurărilor evaluarea situaţiei financiare a asigurătorului. Dacă Comisia de Supraveghere a Asigurărilor consideră, pe baza informărilor administratorului special, că asigurătorul s-a redresat din punct de vedere financiarşi se încadrează în parametrii de supraveghere prudenţială stabiliţi prin legeşi prin normele Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor, aceasta va solicita Curţii de Apel Bucureşti revocarea dispoziţiei date, dacă se constată că măsura nu mai este necesară. Transferul de portofoliu Asigurătorii autorizaţi în condiţiile legii să practice activitatea de asigurare pot să îşi transfere portofoliul de contracte de asigurări către una sau mai multe societăţi de asigurare stabilite în România, în baza unui acord aprobat de Comisia de Supraveghere a Asigurărilorşi publicat în Monitorul Oficial al României. Transferul parţial de portofoliu poate să includă o întreagă clasă de asigurări sau cel puţin un risc asigurat inclus într-o clasă. Cu acordul persoanelor asigurate se poate efectuaşi un transfer parţial, poliţă cu poliţă. Transferul de portofoliu va cuprinde în mod obligatoriu atât transferul de datoriişi drepturi, câtşi transferul de obligaţii sau proprietăţi. Transferul de portofoliu includeşi transferul activelor simultan cu rezervele tehnice corespunzătoare poliţelor de asigurare transferate.
180
Transferul este complet după încheierea acordului de predare-primire a portofoliului transferat, acord ce trebuie să cuprindă totalul rezervelor tehnice existente la data semnării. În cazul în care transferul de portofoliu includeşi poliţe de viaţă, protocolul trebuie verificatşi confirmat de către un actuar numit de Comisia de Supraveghere a Asigurărilor. Transferul nu este valabil fără aprobarea Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor. Transferul de portofoliu se aprobă de către Comisia de Supraveghere a Asigurărilorşi pentru un asigurător care intră în procedura de lichidare. Transferul de portofoliu poate fi efectuat, în condiţiile menţionate mai sus,şi de către filiale sau sucursale ale unor asigurători străini, autorizate de Comisia de Supraveghere a Asigurărilor. Comisia de Supraveghere a Asigurărilor aprobă transferul de portofoliu, realizat cu respectarea prevederilor de mai sus, pe baza analizei uneidocumentaţii care va cuprinde: a) raportările asigurătorului care preia portofoliul privind marja de solvabilitate, rezervele tehnice de care dispuneşi modul de investire a acestor rezerve; b) raportările asigurătorului care cedează portofoliul privind contribuţia la Fondul special de protejare a asiguraţilorşi taxa de funcţionare datorată; c) proiectul acordului care urmează să fie încheiat între asigurătorul care cedează portofoliulşi asigurătorul care acceptă portofoliul va conţine data la care intră în vigoare transferul de portofoliu, precumşi o serie de informaţii prevăzute în anexa care face parte integrantă din norme. În vederea aprobării transferului de portofoliu asigurătorul care acceptă o parte sau întregul portofoliu al unui alt asigurătorva face dovada că îndeplineşte următoarele condiţii: a) dispune de marja de solvabilitate minimă prevăzută de lege şi în Normele privind limita minimă a marjei de solvabilitate a asigurătorilor care practică asigurări generaleşi metodologia de calcul al acesteia, puse în aplicare prin Ordinul preşedintelui Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor; b) prezintă un studiu de fezabilitate din care să rezulte că va dispune de marja de solvabilitate minimă ş i după preluarea portofoliului; c) nu prejudiciază interesele asiguraţilor sau ale oricăror alte persoane care au drepturişi obligaţii provenite direct din contractele preluate; d) are rezervele tehnice necesare pentru a acoperi obligaţiile care decurg din poliţe. Nici un creditor care nu este parte implicată în transferul de portofoliu nu are dreptul să ridice obiecţii privind efectuarea acestuia. După publicarea în Monitorul Oficial al României, Partea a IV-a, a deciziei prin care se aprobă transferul de portofoliu, nici o obiecţie nu mai poate fi ridicată împotriva acestei decizii. Asigurătorii care îşi încetează activitatea ca urmare a aplicării prevederilor Legii şi nu au procedat la efectuarea transferului de portofoliu în condiţiile prevăzute din lege rămân răspunzători pentru obligaţiile asumate. 11.2. Marja de solvabilitate şi fondul de siguranţă 181
Respectarea cadrului legal stabilit prin legi, norme, ordine este premisa unui mediu de afaceri stabil, care să atragă investitorii interesaţi de potenţialul României. Pe această linie se încadrează şi piaţa asigurărilor din,ţara noastră, care se confruntă cu o creştere semnificativă a primelor brute subscrise, a importanţei intermediarilor în asigurări. Stabilitatea financiară, care după cum am stabilit şi în alte rânduri conferă şi asiguraţilor certitudinea indemnizării în caz de producere a evenimentului asigurat, evoluează din punct de vedere al comensurării, ultima modificare în acest sens fiind norma din 17/06/2005 privind metodologia de calcul a marjei de solvabilitate de care dispune asigurătorul care practică asigurări generale şi de viaţă, a marjei de solvabilitate minime şi al fondului de siguranţă. Conform acesteia, asigurătorul este obligat să îşi determine permanent marja de solvabilitate disponibilă, marja de solvabilitate minimă, precum şi fondul de siguranţă pe baza datelor din raportările financiare şi să transmită Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor, la sfârşitul fiecărui exerciţiu financiar, un formular de raportare privind marja de solvabilitate disponibilă, marja de solvabilitate minimă şi fondul de siguranţă. Prima raportare privind marja de solvabilitate disponibilă, marja de solvabilitate minimă şi fondul de siguranţă se transmite Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor pentru exerciţiul financiar corespunzător anului aderării României la Uniunea Europeană. De asemenea trebuie să se acorde o atenţie deosebită utilizării terminologiei corecte, în sensul în care rezervele tehnice vor fi delimitate în brute (calculate înainte de cedările în reasigurare) şi nete (calculate după cedările în reasigurare). 11.2.1. Asigurătorii care practică asigurări generale Fondul de siguranţă se constituie la nivelul unei treimi din marja de solvabilitate minimă a asigurătorului. Acest fond este compus din: • capitalul social subscris şi vărsat sau, după caz, dacă este vorba de societăţi mutuale, fondul de rezervă liber vărsat la care se adaugă toate conturile membrilor săi, care întrunesc următoarele criterii: - statutul trebuie să prevadă că din aceste conturi se pot face plăţi membrilor doar în situaţia în care acestea nu au drept rezultat diminuarea marjei de solvabilitate disponibile sub nivelul minim sau, în cazul dizolvării societăţii, dacă au fost plătite toate celelalte datorii; - statutul trebuie să prevadă că pentru orice plăţi menţionate mai sus efectuate în alte scopuri decât retragerea individuală din societatea mutuală, Comisia de Supravegherea Asigurărilor trebuie să fie informată cu cel puţin o lună înainte de efectuarea plăţii, astfel încât aceasta să poată interzice, dacă este cazul, operaţiunea de plată în cadrul acestei perioade; • toate rezervele societăţii, altele decât rezervele tehnice, şi anume: rezerve de prime de capital, din reevaluare, legale, statutare, de conversie, alte rezerve; • profitul net rezultat după deducerea dividendelor care trebuie plătite sau, după caz, pierderea înregistrată de asigurător. Marja de solvabilitate disponibilă este diminuată cu valoarea acţiunilor proprii deţinute direct de asigurător; 182
• rezultatul reportat; • acţiunile preferenţiale cumulative şi/sau datoriile subordonate în proporţie
de până la 50% din cea mai mică valoare obţinută prin compararea marjei de solvabilitate disponibile şi a marjei de solvabilitate minime. Dintre acestea, maximum 25% trebuie să fie constituite din datorii subordonate cu scadenţă fixă şi/sau acţiuni preferenţiale cumulative cu durată determinată. Trebuie să existe acorduri în temeiul cărora, în caz def faliment sau lichidare a asigurătorului, obligaţiile de plată generate de capitalul subordonat împrumutat şi/sau acţiunile preferenţiale cumulative vor fi onorate după ce au fost plătite obligaţiile faţă de toţi ceilalţi creditori sau orice alte obligaţii de plată existente la momentul respectiv. Datoriile subordonate trebuie să îndeplinească următoarele condiţii: - sumele aferente datoriilor subordonate sunt vărsate integral; - pentru împrumuturile cu scadenţă fixă, scadenţa iniţială este stabilită la cel puţin 5 ani. Cu cel puţin un an înainte de scadenţă, asigurătorul va supune Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor spre aprobare un plan din care să rezulte modul în care marja de solvabilitate disponibilă va fi menţinută sau adusă peste nivelul marjei minime la scadenţă, exceptând cazul în care valoarea împrumutului care intră în componenţa marjei de solvabilitate disponibile a fost redusă treptat în decursul celor 5 ani care au precedat scadenţa. Rambursarea anticipată a acestor sume se poate aproba dacă asigurătorul a solicitat acest lucru Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor, cu condiţia ca marja sa de solvabilitate disponibilă să nu scadă sub nivelul minim; - împrumuturile a căror scadenţă nu este fixată trebuie rambursate doar cu respectarea unui preaviz de cel puţin 5 ani, exceptând cazurile în care aceste împrumuturi nu mai sunt considerate componentă a marjei de solvabilitate disponibile sau când, după caz, s-a obţinui acordul prealabil al Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor privind rambursarea lor anticipată. în acest ultim caz, asigurătorul trebuie să informeze Comisia de Supraveghere a Asigurărilor cu cel puţin 6 luni înainte de data stabilită pentru rambursare, indicându-se valoarea marjei de solvabilitate disponibile şi valoarea marjei de solvabilitate minime atât înainte, cât şi după această rambursare. Comisia de Supraveghere a Asigurărilor poate aproba rambursarea doar în condiţiile în care valoarea marjei de solvabilitate disponibile a asigurătorului nu scade sub nivelul valorii marjei de solvabilitate minime; - contractul de împrumut nu poate conţine nici o clauză care să prevadă că, în anumite circumstanţe, altele decât lichidarea asigurătorului, împrumutul poate fi rambursat înainte de scadenţa convenită; - contractul de împrumut nu poate fi modificat decât cu acordul prealabil al Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor; • titlurile de valoare cu durată nedeterminată şi alte titluri de valoare, inclusiv acţiunile preferenţiale cumulative, altele decât cele menţionate mai sus, până la un nivel care să nu poată depăşi 50% din valoarea cea mai mică obţinută prin compararea marjei de solvabilitate disponibile şi a marjei de solvabilitate minime, dacă se îndeplinesc următoarele condiţii: 183
- titlurile nu se pot rambursa fără acordul prealabil al Comisiei de
Supraveghere a Asigurărilor; - contractul de emisiune îi permite asigurătorului posibilitatea de a amâna plata dobânzilor aferente împrumutului; - creanţele creditorului faţă de asigurător ocupă un nivel inferior raportat la creanţele tuturor creditorilor nesubordonaţi; - documentele care stau la baza emisiunii de titluri de valoare trebuie să prevadă capacitatea societăţii de a acoperi datoria şi dobânda aferentă, astfel încât să permită asigurătorului să îşi continue activitatea; - se vor lua în calcul numai sumele vărsate integral. • orice rezerve nete ascunse provenind din evaluarea activelor, în măsura în care aceste rezerve nu au o natură excepţională. La cererea asigurătorului, Comisia de Supraveghere a Asigurărilor poate aproba, în temeiul unor documente doveditoare, includerea în calculul marjei de solvabilitate disponibile şi a următoarelor componente, după caz: • jumătate din capitalul social nevărsat sau, după caz, din fondul de rezervă liber nevărsat, atunci când capitalul social vărsat ori fondul de rezervă liber vărsat reprezintă cel puţin 25% din capitalul social sau din fondul de rezervă liber, până la un nivel care să nu depăşească 50% din valoarea cea mai mică obţinută prin compararea marjei de solvabilitate disponibile şi a marjei de solvabilitate minime; • în cazul societăţilor de asigurare mutuale sau de tip mutual cu contribuţii variabile, orice creanţă pe care societatea o poate avea asupra membrilor săi prin solicitarea unor contribuţii suplimentare, într-un exerciţiu financiar, dar nu mai mult de 50% din diferenţa dintre contribuţiile maxime şi contribuţiile totale de plată şi până la 50% din valoarea cea mai mică dintre valoarea marjei de solvabilitate disponibile şi a marjei de solvabilitate minime; • orice rezerve nete ascunse provenind din evaluarea activelor, în măsura în care aceste rezerve nu au o natură excepţională. Valoarea minimă a fondului de siguranţă este de: • 2 milioane euro pentru asigurătorii care subscriu riscuri aferente asigurărilor generale şi de viaţă; • 3 milioane euro pentru asigurătorii care subscriu riscuri încadrate în clasele 10, 11, 12, 13, 14 sau 15; Clasele sunt următoarele: Clasa 10 - Asigurări de răspundere civilă pentru autovehicule, care acoperă: - daune care rezultă din folosirea autovehiculelor terestre (inclusiv răspunderea transportatorului); Clasa 11 - Asigurări de răspundere civilă pentru mijloace de transport aerian, care acoperă: - daune care rezultă din folosirea mijloacelor de transport aerian (inclusiv răspunderea transportatorului); 184
Clasa 12 - Asigurări de răspundere civilă pentru mijloace de transport maritim, lacustru şi fluvial, care acoperă: - daune care rezultă din folosirea mijloacelor de transport maritim, lacustru şi fluvial (inclusiv răspunderea transportatorului); Clasa 13 - Asigurări de răspundere civilă generală, care acoperă: - daune din prejudicii produse terţilor, altele decât cele pentru autovehicule şi pentru mijloacele de transport aerian, maritime, fluvial, lacustru; Clasa 14 - Asigurări de credite care acoperă următoarele riscuri: - insolvabilitate; - credit de export; - vânzare în rate; - credit ipotecar; - credit agricol. Clasa 15 - Asigurări de garanţi pentru: - garanţii directe; - garanţii indirecte. • 75% din valorile precizate mai sus în situaţia societăţilor mutuale; • 50% din valorile precizate mai sus în cazul agenţiilor şiAau sucursalelor înfiinţate în România şi aparţinând unor societăţi de asigurare cu sediul central în afara Comunităţii; • 25% din valoarea minimă a fondului de siguranţă va fi depusă sub forma unei garanţii de către agenţiile şi sucursalele înfiinţate în România şi aparţinând unor societăţi de asigurare cu sediul central în afara Comunităţii, garanţie care va fi luată în calculul fondului de siguranţă. Observaţie. Echivalentul în lei pentru valoarea minimă a fondului de siguranţă ţine cont de cursul valutar înregistrat la data raportării. Valoarea în euro a fondului de siguranţă va fi revizuită anual în funcţie de schimbările în indicele european al preţurilor de consum cuprinzând statele membre, publicat de Eurostat. Valoarea va fi adaptată automat, crescând cu procentul dat de modificarea indicelui în perioada cuprinsă între 20 martie 2002 şi data revizuirii, iar valoarea obţinută se va rotunji la multipli de 100 mii euro. Dacă procentul de modificare a indicelui la ultima adaptare este mai mic de 5%, nu va avea loc nici o adaptare a valorii minime a fondului de siguranţă. Stabilirea marjei de solvabilitate minime încă dinainte de aderarea României la Uniunea Europeană, marjele de solvabilitate disponibilă, respectiv minimă jucau un rol important în ceea ce însemna gradul de solvabilitate. Astfel, în funcţie de rezultatul raportului dintre marja de solvabilitate de care dispune asigurătorul şi marja de solvabilitate minimă, se determina gradul de solvabilitate al asigurătorului, respectiv: a) asigurători insolvabili, în cazul în care rezultatul acestui raport este subunitar; b) asigurători aflaţi în pragul de insolvabilitate, în cazul în care rezultatul acestui raport este egal cu 1; 185
asigurători pentru care există un risc ridicat de insolvabilitate, în cazul în care rezultatul raportului este cuprins între 1 şi 1,5; d) asigurători pentru care există un risc scăzut de insolvabilitate, în cazul în care rezultatul raportului este cuprins între 1,5 şi 2; e) asigurători pentru care nu există un risc de insolvabilitate, în cazul în care raportul este mai mare de 2. Dacă în urma analizei rapoartelor financiare şi a controalelor efectuate Comisia de Supraveghere a Asigurărilor constată că asigurătorul se află în prag de insolvabilitate sau are un risc ridicat de insolvabilitate, care pune în pericol onoarea obligaţiilor asumate faţă de asiguraţi, acesta solicită consiliului de administraţie al asigurătorului întocmirea şi aplicarea unui plan de redresare financiară. Cu excepţia acestui element, similitudinile sunt destul de multe între legislaţiile aplicabile la cele două momente. Astfel, actualmente, marja de solvabilitate minimă se determină prin două metode: • raportarea la valoarea primelor brute subscrise în ultimele 12 luni calendaristice anterioare datei raportării sau la valoarea contribuţiilor din ultimele 12 luni calendaristice anterioare datei raportării (rezultatul funcţie de prime); • raportarea la media anuală a daunelor brute plătite în ultimele 36 de luni calendaristice anterioare datei raportării. Dacă o societate de asigurări preia în asigurare unul sau mai multe riscuri: de credit, furtună, grindină sau îngheţ, perioada de referinţă pentru calculul mediei anuale a daunelor brute plătite va corespunde ultimelor 84 de luni calendaristice anterioare datei raportării (rezultatul funcţie de daune). c)
Pe baza acestor două elemente anterioare se stabileşte marja de solvabilitate minimă; aceasta este egală cu valoarea cea mai mare dintre cele două rezultate. Mai departe, pentru clasele 11, 12 şi 13 (aşa cum le-am precizat anterior) primele sau contribuţiile luate în calcul se majorează cu 50%. La valoarea primelor brute subscrise sau a contribuţiilor din asigurări directe se adaugă totalul primelor brute subscrise aferente acceptărilor în reasigurare pe durata ultimelor 12 luni calendaristice anterioare datei raportării, iar rezultatul se diminuează cu valoarea totală a primelor brute subscrise anulate sau a contribuţiilor anulate corespunzătoare aceleiaşi perioade, precum şi cu valoarea totală a impozitelor şi taxelor aferente primelor şi contribuţiilor luate în calcul. Ulterior, la valoarea astfel obţinută se aplică un procent de 18% pentru sumele a căror valoare este de până la echivalentul a 53,1 milioane euro şi, respectiv, de 16% pentru sumele reprezentând excedentele peste echivalentul a 53,1 milioane euro, la cursul de referinţă al Băncii Naţionale a României din ultima zi lucrătoare a perioadei de raportare, iar rezultatele astfel obţinute se adună. Rezultatul obţinut se înmulţeşte cu maximul dintre 50% şi valoarea obţinută ca raport între suma rezervelor nete de daune la sfârşitul ultimelor 3 exerciţii 186
financiare şi suma rezervelor brute de daune la sfârşitul ultimelor 3 exerciţii financiare. În cazul rezultatului pe baza daunelor, determinarea marjei de solvabilitate minime se face prin însumarea valorii daunelor brute plătite, aferente activităţii de asigurări directe, cu valoarea daunelor brute plătite în aceeaşi perioadă, aferente acceptărilor în reasigurare, precum şi cu valoarea rezervelor brute de daune constituite la sfârşitul perioadei de raportare, atât pentru activităţile directe, cât şi pentru acceptările în reasigurare. Din această sumă se scade valoarea daunelor recuperate de la terţi prin subrogarea în drepturile asiguraţilor pentru aceeaşi perioadă de raportare şi valoarea rezervelor brute de daune constituite la începutul celei de-a treizeci şi cincea luni calendaristice anterioare lunii de raportare, atât pentru asigurările directe, cât şi pentru acceptările în reasigurare. Dacă perioada de referinţă este de 84 de luni calendaristice, se scade valoarea rezervelor brute de daune constituite la începutul celei de-a optzeci şi treia luni calendaristice anterioare lunii de raportare. Şi în acest caz, pentru tipurile de asigurări încadrate în clasele 11, 12 şi 13, valorile se majorează cu 50%. Conform perioadei de referinţă, la o treime din valoarea obţinută în cazul perioadei de referinţă de 36 de luni sau la o şeptime din valoarea obţinută în cazul perioadei de referinţă de 84 de luni, după caz, se aplică un procent de 26% pentru sumele a căror valoare este de până ia echivalentul a 37,2 milioane euro şi, respectiv, de 23% pentru sumele reprezentând excedentele peste echivalentul a 37,2 milioane euro, la cursul de referinţă al Băncii Naţionale a României din ultima zi lucrătoare a perioadei de raportare, iar rezultatele astfel obţinute se adună. Rezultatul obţinut se înmulţeşte cu maximul dintre 50% şi valoarea obţinută ca raport între suma rezervelor nete de daune la sfârşitul ultimelor 3 exerciţii financiare şi suma rezervelor brute de daune la sfârşitul ultimelor 3 exerciţii financiare. Procentele utilizate sunt fiecare reduse la o treime în cazul asigurării de sănătate practicate pe o bază tehnică similară celei pentru asigurarea de deces, dacă: • primele plătite se calculează pe baza tabelelor de îmbolnăvire conform metodei matematice aplicate în asigurări; • se calculează o rezervă pentru îmbătrânire; • se încasează o primă suplimentară în vederea stabilirii unei marje prudente; • asigurătorul poate anula contractul cel mai târziu înaintea sfârşitului celui de-al treilea an de asigurare; • în contract se prevede posibilitatea majorării primelor sau a diminuării plăţilor, chiar şi în cazul contractelor în vigoare. Totodată, ca urmare a aderării României Ia Uniunea Europeană se pune problema agenţiilor şi sucursalele înfiinţate în România şi aparţinând unor societăţi de asigurare cu sediul central în afara Comunităţii, situaţie în care acestea vor trebui să depună o pătrime din valoarea minimă a fondului de 187
siguranţă sub forma unei garanţii, care va fi luată în calculul fondului de siguranţă. Studiu de caz: Metodologia determinării fondului de siguranţă Metoda 1 B1 = Valoarea totală a primelor brute subscrise sau a contribuţiilor din asigurări directe pentru tipurile de asigurări încadrate în clasele 11, 12, 13, aşa cum sunt ele menţionate mai sus B2 = Valoarea totală a primelor brute subscrise sau a contribuţiilor din asigurări directe pentru alte tipuri de asigurări decât cele din clasele 11, 12, 13 aşa cum sunt ele menţionate mai sus B3 = Valoarea primelor subscrise aferente acceptărilor în reasigurare, pentru tipurile de asigurări încadrate în clasele 11, 12, 13, aşa cum sunt ele menţionate mai sus B4 = Valoarea primelor subscrise aferente acceptărilor în reasigurare, pentru alte tipuri de asigurări decât cele din clasele 11, 12, 13, aşa cum sunt ele menţionate mai sus B5 = Valoarea primelor brute sau contribuţiilor anulate pentru tipurile de asigurări încadrate în clasele 11, 12, 13 B6 = Valoarea primelor brute sau contribuţiilor anulate pentru alte tipuri de asigurări decât cele din clasele 11, 12, 13 B7 = Valoarea totală a impozitelor şi taxelor aferente primelor brute subscrise pentru tipurile de asigurări încadrate în clasele 11, 12, 13 Bg = Valoarea totală a impozitelor şi taxelor aferente primelor brute subscrise pentru alte tipuri de asigurări decât cele din clasele 11, 12, 13 Bc = Variaţia rezervei de prime brute pentru tipurile de asigurări încadrate în clasele 11, 12, 13 Metoda 2 Ci = Valoarea daunelor brute plătite aferente activităţii de asigurări directe din perioada de referinţă pentru tipurile de asigurări încadrate în clasele 11, 12, 13 C2 = Valoarea daunelor brute plătite aferente activităţii de asigurări directe din perioada de referinţă pentru alte tipuri de asigurări decât cele din clasele 11, 12, 13 C3 = Valoarea daunelor brute plătite aferente acceptărilor în reasigurate din perioada de referinţă pentru tipurile de asigurări încadrate în clasele 11, 12, 13 C4 = Valoarea daunelor brute plătite aferente acceptărilor în reasigurare din perioada de referinţă pentru alte tipuri de asigurări decât cele din clasele 11, 12, 13 C; = Valoarea rezervelor brute de daune constituite la sfârşitul perioadei de raportare, atât pentru activităţile directe, cât şi pentru acceptările în reasigurare pentru tipurile de asigurări încadrate în clasele 11, 12, 13
188
Q = Valoarea rezervelor brute de daune constituite la sfârşitul perioadei de raportare, atât pentru activităţile directe, cât şi pentru acceptările în reasigurare pentru alte tipuri de asigurări decât cele din clasele 11, 12, 13 C7 = Valoarea daunelor recuperate de la terţi prin subrogarea în drepturile asiguraţilor din perioada de referinţă pentru tipurile de asigurări încadrate în clasele 11, 12, 13 Cs = Valoarea daunelor recuperate de la terţi prin subrogarea în drepturile asiguraţilor din perioada de referinţă pentru alte tipuri de asigurări decât cele din clasele 11, 12, 13 C9 = Valoarea rezervelor brute de daune constituite la începutul celei de-a treizeci şi cincea luni calendaristice anterioare lunii de raportare, atât pentru asigurările directe cât şi pentru acceptările în reasigurare, în cazul în care perioada de referinţă este de 36 de luni pentru tipurile de asigurări încadrate în clasele 11, 12, 13 C10 = Valoarea rezervelor brute de daune constituite la începutul celei de-a treizeci şi cincea luni calendaristice anterioare lunii de raportare, atât pentru asigurările directe cât şi pentru acceptările în reasigurare, în cazul în care perioada de referinţă este de 36 de luni pentru alte tipuri de asigurări decât cele din clasele 11, 12, 13. c = Coeficient variabil a cărui valoare este 1/3 în cazul în care perioada de referinţă este de 36 de luni, respectiv 1/7 în cazul în care perioada de referinţă este de 84 de luni 11.2.2. Asigurătorii care practică asigurări de viaţă în afara de termenii pe care deja i-am mai întâlnit, este bine de ştiut ce reprezintă în asigurările de viaţă suma la risc. Astfel, în cazul contractelor de asigurare, suma la risc reprezintă diferenţa dintre indemnizaţia de asigurare şi rezerva matematică, calculată pentru contractele de asigurare care acoperă riscul de deces. Şi în acest caz trebuie făcută diferenţierea între brut şi net, astfel: • suma la risc brută reprezintă suma la risc calculată înainte de cedările în reasigurare; • suma la risc netă reprezintă suma la risc calculată după cedările în reasigurare. Determinarea marjei de solvabilitate disponibile Elemente componente: În plus faţă de asigurătorii care practică asigurări generale, la cererea asigurătorului, Comisia de Supraveghere a Asigurărilor poate aproba, în temeiul unor documente doveditoare, includerea în calculul marjei de solvabilitate disponibile şi a următoarelor componente, după caz: • o sumă egală cu 50% din profiturile viitoare ale societăţii, dar care să fie mai mică sau egală cu 25% din valoarea cea mai mică obţinută prin compararea marjei de solvabilitate disponibile şi a marjei de solvabilitate minime. Valoarea profiturilor viitoare se obţine prin înmulţirea profitului anual estimat cu un factor care reprezintă perioada medie rămasă din derularea contractelor de asigurare. Factorul utilizat poate fi maximum 6. Profitul anual estimat poate fi 189
mai mic sau egal cu media aritmetică a profiturilor obţinute în ultimele 5 exerciţii financiare. Aceste prevederi sunt valabile până la data de 31 decembrie 2009. Comisia de Supraveghere a Asigurărilor poate accepta includerea unei astfel de sume în calculul marjei de solvabilitate disponibile numai dacă: i se prezintă un raport actuarial care dovedeşte posibilitatea şi probabilitatea obţinerii acestor profituri în viitor; cota-parte din profiturile viitoare provenind din rezervele nete ascunse nu a fost deja luată în considerare la determinarea marjei de solvabilitate; • valoarea reprezentând diferenţa dintre rezerva matematică nediminuată sau diminuată parţial prirr procedeul Zillmer şi rezerva matematică diminuată prin acest procedeu cu procentul aferent costurilor de achiziţie incluse în primă, dacă nu se practică procedeul.sau când, dacă se practică, în diminuarea rezervei matematice se utilizează un procent mai mic decât cel aferent costurilor de achiziţie incluse în primă. Diferenţa se va reduce cu valoarea tuturor costurilor de achiziţie reportate înregistrate ca active. Determinarea marjei de solvabilitate minime 1) Pentru tipurile de asigurări de viaţă care includ: • asigurarea la termen de supravieţuire; • asigurarea de deces; • asigurarea la termen de supravieţuire şi de deces (mixtă de viaţă); • asigurarea de viaţă cu rambursarea primelor; • asigurarea de căsătorie; • asigurarea de naştere; • anuităţi; Marja de solvabilitate minimă este egală cu suma valorilor: produsul dintre 4% din rezervele matematice brute privind activitatea directă şi acceptările din reasigurări şi raportul, calculat la sfârşitul ultimului exerciţiu financiar, dintre rezervele matematice după deducerea cedărilor în reasigurare şi rezervele matematice brute. Raportul menţionat mai sus nu poate fi mai mic de 85%; produsul dintre 0,3% din suma la risc brută şi raportul, calculat la sfârşitul ultimului exerciţiu financiar, dintre suma la risc reţinută ca obligaţie a societăţii după cedările în reasigurare şi suma la risc brută. Raportul menţionat mai sus nu poate fi mai mic de 50%. Calculul priveşte doar poliţele pentru care suma la risc este pozitivă. Pentru asigurarea temporară de deces cu un termen de maximum 3 ani, în cadrul metodologiei anterioare, procentul de 0,3% va fi înlocuit cu 0,1%. 3) Pentru asigurarea temporară de deces cu un tgrmen mai mare de 3 ani şi de maximum 5 ani, în cadrul metodologiei anterioare, procentul în cauză este de 0,15%. 2)
190
Pentru asigurări de viaţă suplimentare: asigurări de deces din accident, asigurări de vătămări corporale, asigurări de incapacitate permanentă din boală, asigurări de incapacitate permanentă din accident, asigurări de incapacitate temporară din boală, asigurări de incapacitate temporară din accident, asigurări de spitalizare, asigurări de cheltuieli medicale, asigurări de boli grave, asigurări de şomaj, când acestea sunt subscrise suplimentar unui contract de asigurări de viaţă metodologia este aceea aferentă asigurătorilor care pratică asigurări generale. 5) Pentru asigurările permanente de sănătate, marja de solvabilitate minimă este egală cu 4% din rezervele matematice. 6) Pentru tipurile de asigurări de viaţă legate de fonduri de investiţii, marja de solvabilitate minimă este egală cu suma următoarelor valori: 4)
4% din rezervele tehnice, dacă asigurătorul îşi asumă riscul de investiţii; • 1% din rezervele tehnice, dacă asigurătorul nu îşi asumă riscul de investiţii, dar alocaţia pentru acoperirea cheltuielilor de administrare este fixată pentru o perioadă mai mare de 5 ani; • 25% din cheltuielile de administrare nete corespunzătoare activităţii în cauză din ultimul exerciţiu financiar, dacă asigurătorul nu îşi asumă riscul de investiţii şi alocaţia pentru acoperirea cheltuielilor de administrare nu este fixată pentru o perioadă mai mare de 5 ani; • 0,3% din suma la risc, în măsura în care asigurătorul acoperă riscul de deces. •
Determinarea fondului de siguranţă Valoarea minimă a fondului de siguranţă pentru asigurările de viaţă este echivalentul în lei a 3,2 milioane euro la data raportării. în cazul societăţilor mutuale, valoarea minimă a fondului de siguranţă se reduce cu o pătrime. • Asigurări de accidente (inclusiv accidentele de muncă şi bolile profesionale), pentru care se acordă - despăgubiri financiare; - despăgubiri în natură; - despăgubiri mixte (financiare şi în natură); - despăgubiri pentru vătămări corporale suferite de persoane în timpul transportului. • Asigurări de sănătate, pentru care se acordă: - despăgubiri financiare; - despăgubiri în natură; - despăgubiri mixte (financiare şi în natură). Studiu de caz Un asigurător prezintă următoarea situaţie: 191
• Prime brute subscrise pentru poliţe încadrate în clasa 3 „Asigurări de
mijloace de transport terestru (altele decât feroviare)" - 110.000.000 RON; • Rezerva de prime brute înregistrată la începutul anului pentru poliţe încadrate în clasa 3 „Asigurări de mijloace de transport terestru (altele decât feroviare)" -1.000.000 RON; • Raportul între suma rezervelor de daună nete şi suma rezervelor de daună brute din ultimele 3 exerciţii'financiare - 0,84; • Raportul între rezerva de daună netă înregistrată la sfârşitul ultimului exerciţiu financiar şi rezerva de daună netă înregistrată la începutul ultimului exerciţiu financiar - 1,24; • Marja de solvabilitate minimă obţinută în exerciţiul financiar precedent este de 33.000.000 RON; • Valoarea daunelor brute plătite aferente activităţii de asigurări directe din perioada de referinţă pentru clasa 3 „Asigurări de mijloace de transport terestru (allele decât feroviare)" - 13.000.000 RON; • Rezerva de prime brute înregistrată la începutul anului pentru poliţe încadrate în clasa 11 „Asigurări dc răspundere civilă pentru mijloace de transport aerian" -500.000 RON; • Prime subscrise aferente acceptărilor în reasigurare pentru poliţe încadrate în clasa 14 „Asigurări de credite" - 12.000.000 RON; • Taxe aferente primelor brute subscrise pentru tipurile de asigurări încadrate în clasa 3 „Asigurări de mijloace de transport terestru (altele decât feroviare)" -600.000 RON; • Valoarea daunelor brute plătite aferente activităţii de asigurări directe din perioada de referinţă pentru clasa 11 „Asigurări de răspundere civilă pentru mijloace de transport aerian" - 5.000.000 RON; • Prime brute subscrise pentru tipurile de asigurări îneadrate în clasa 11 „Asigurări de răspundere civilă pentru mijloace de transport aerian" - 53.500.000 RON; • Rezerva de prime brute înregistrată la sfârşitul anului pentru poliţe încadrate în clasa 3 „Asigurări de mijloace de transport terestru (altele decât feroviare)" -1.500.000 RON; • Valoarea rezervelor brute de daune recuperate de la terţi prin subrogarea în drepturile asiguraţilor din perioada de referinţă pentru clasa 11 „Asigurări de răspundere civilă pentru mijloace de transport aerian" -450.000 RON; • Valoarea rezervelor brute de daune recuperate de la terţi prin subrogarea în drepturile asiguraţilor din perioada de referinţă pentru clasa 3 „Asigurări de mijloace de transport terestru (altele decât feroviare)" - 1.000.000 RON; • Rezerva de prime brute înregistrată la sfârşitul anului pentru poliţe încadrate
în clasa 11 „Asigurări de răspundere civilă pentru mijloace de transport aerian" -2.000.000 RON; • Valoarea rezervelor brute de daune constituite la sfârşitul ultimului exerciţiu financiar, atât pentru activităţile directe, cât şi pentru acceptările în reasigurare 192
pentru clasa 11 „Asigurări de răspundere civilă pentru mijloace de transport aerian" -350.000 RON; • Valoarea rezervelor brute de daune constituite Ia sfârşitul ultimului exerciţiu financiar, atât pentru activităţile directe, cât şi pentru acceptările în reasigurare pentru clasa 3 „Asigurări de mijloace de transport terestru (altele decât feroviare)" .200.000 RON; • Valoarea rezervelor brute de daune constituite la începutul celui de-al doilea exerciţiu financiar care precede ultimul exerciţiu financiar inventariat, atât pentru asigurările directe cât şi pentru acceptările în reasigurare, în cazul în care perioada de referinţă este de 3 ani pentru clasa 11 „Asigurări de răspundere civilă pentru mijloace de transport aerian" - 250.000 RON; • Valoarea rezervelor brute de daune constituite la începutul celui de-al doilea exerciţiu financiar care precede ultimul exerciţiu financiar inventariat, atât pentru asigurările directe cât şi pentru acceptările în reasigurare, în cazul în care perioada de referinţă este de 3 ani pentru clasa 3 „Asigurări de mijloace de transport terestru (altele decât feroviare)" - 400.000 RON; • Prime brute anulate pentru tipurile de asigurări încadrate în clasa 11 „Asigurări de răspundere civilă pentru mijloace de transport aerian" - 250.000 RON; Cursul de schimb este 1 euro = 3,5 RON (curs de referinţă al BNR din ultima zi lucrătoare a perioadei de raportare). Cursul mediu de schimb pentru întregul an a fost 3,44 RON. Să se determine fondul de siguranţă al acestui asigurător. Rezolvare. Pentru o corectă determinare a fondului de siguranţă pentru compania de asigurări analizată este obligatoriu să calculăm marja de solvabilitate minimă. Marja de solvabilitate minimă se determină pe baza maximizării rezultatelor obţinute prin două metode: • raportarea la valoarea anuală a primelor brute subscrise sau a contribuţiilor; • raportarea la media daunelor brute plătite în ultimele 3 exerciţii financiare. Dacă o societate de asigurări preia în asigurare unul sau mai multe riscuri: de credit, furtună, grindină sau îngheţ, perioada de referinţă pentru calculul mediei daunelor brute plătite va corespunde ultimelor 7 exerciţii finaneiare. Într-o primă etapă identificăm fiecare din elementele furnizate de asigurător cu cele care se regăsesc în formularele de raportare care vor fi utilizate în ţara noastră. Aceste elemente se vor regăsi fie în cadml primei metode (funcţie de prime), fie vor aparţine celei de-a doua metode (funcţie de daune).
Metoda 1 • Prime brute subscrise pentru poliţe încadrate în clasa 3 „Asigurări de mijloace de transport terestru (altele decât feroviare)" - B3; • Prime subscrise aferente acceptărilor în reasigurare pentru poliţe încadrate în clasa 14 „Asigurări de credite" - B3; 193
• Taxe aferente primelor brute subscrise pentru tipurile de asigurări încadrate
în clasa 3 „Asigurări de mijloace de transport terestru (altele decât feroviare)" Bg; • Prime brute subscrise pentru tipurile de asigurări încadrate în clasa 11 „Asigurări de răspundere civilă pentru mijloace de transport aerian" - Bi; • Prime brute anulate pentru tipurile de asigurări încadrate în clasa 11 „Asigurări de răspundere civilă pentru mijloace de transport aerian" - B5; • Variaţia rezervei de prime brute pentru tipurile de asigurări încadrate în clasele 11, 12, 13 se va determina ca diferenţă între rezerva de prime brute înregistrată la sfârşitul anului pentru poliţe încadrate în clasa 11 „Asigurări de răspundere civilă pentru mijloace de transport aerian", respectiv rezerva de prime brute înregistrată la începutul anului pentru poliţe încadrate în clasa 11 „Asigurări de răspundere civilă pentru mijloace de trarisport aerian". • Variaţia rezervei de prime brute pentru alte tipuri de asigurări decât cele din clasele 11, 12, 13 se va determina ca diferenţă între rezerva de prime brute înregistrată la sfârşitul anului pentru poliţe încadrate în clasa 3 „Asigurări de mijloace de transport terestru (altele decât feroviare)", respectiv rezerva de prime brute înregistrată la începutul anului pentru poliţe încadrate în clasa 3 „Asigurări de mijloace de transport terestru (altele decât feroviare)" Metoda 2 • Valoarea daunelor brute plătite aferente activităţii de asigurări directe din perioada de referinţă pentru clasa 3 „Asigurări de mijloace de transport terestru (altele decât feroviare)"; • Valoarea daunelor brute plătite aferente activităţii de asigurări directe din perioada de referinţă pentru clasa 11 „Asigurări de răspundere civilă pentru mijloace de transport aerian"; • Valoarea rezervelor brute de daune constituite la sfârşitul ultimului exerciţiu financiar, atât pentru activităţile directe, cât şi pentru acceptările în reasigurare pentru tipurile de asigurări încadrate în clasele 11, 12, 13; • Valoarea rezervelor brute de daune constituite la sfârşitul ultimului exerciţiu financiar, atât pentru activităţile directe, cât şi pentru acceptările în reasigurare pentru alte tipuri de asigurări decât cele din clasele 11, 12, 13 ; • Valoarea rezervelor brute de daune recuperate de la terţi prin subrogarea în drepturile asiguraţilor din perioada de referinţă pentru tipurile de asigurări încadrate în clasele 11, 12, 13; • Valoarea rezervelor brute de daune recuperate de la terţi prin subrogarea în drepturile asiguraţilor din perioada de referinţă pentru alte tipuri de asigurări decât cele din clasele 11, 12, 13; • Valoarea rezervelor brute de daune constituite la începutul celui de-al doilea exerciţiu financiar care precede ultimul exerciţiu financiar inventariat, atât pentru asigurările directe cât şi pentru acceptările în reasigurare, în cazul în care perioada de referinţă este de 3 ani pentru tipurile de asigurări încadrate în clasele 11, 12, 13;
194
• Valoarea rezervelor brute de daune constituite la începutul celui de-al doilea
exerciţiu financiar care precede ultimul exerciţiu financiar inventariat, atât pentru asigurările directe cât şi pentru acceptările în reasigurare, în cazul în care perioada de referinţă este de 3 ani pentru alte tipuri de asigurări decât cele din clasele 11, 12, 13; 11.3. Activele admise pentru acoperirea rezervelor tehnice Categoriile de active admise să acopere rezervele tehnice brute sunt: A.Investiţii: • titluri de stat şi bonuri de tezaur emise "de statele membre; • titluri emise de autorităţi ale administraţiei publice locale; • obligaţiuni şi alte instrumente ale pieţei monetare şi de capital, asimilate acestora, tranzacţionate pe o piaţă supravegheată; • acţiuni şi alte participaţii cu randament variabil, asimilate acestora, tranzacţionate pe o piaţă supravegheată; • unităţi în organisme de plasament colectiv în valori mobiliare şi alte fonduri de investiţii; • depozite şi conturi curente la instituţii de credit; • terenuri, construcţii în proprietatea societăţilor; • împrumuturi. B.Creanţe: • creanţe de la asiguraţi şi intermediari rezultând din operaţiuni de asigurare directe şi acceptări în reasigurare; • partea din rezervele tehnice aferente contractelor cedate în reasigurare; • dobânzi de încasat aferente activelor admise să acopere rezervele tehnice brute. C.Altele: • active corporale, altele decât terenuri şi construcţii; • cheltuieli de achiziţie reportate; • disponibilităţi în casierie. Limitele maxime de plasare în activele mai sus menţionate sunt: 1) 50% din rezervele tehnice brute în acţiuni, obligaţiuni şi alte instrumente ale pieţei de capital tranzacţionate pe o piaţă reglementată şi supravegheată, precum şi titluri de participare la organisme de plasament colectiv în valori mobiliare; 2) 5% din rezervele tehnice brute în acţiuni şi alte titluri negociabile tratate ca acţiuni, obligaţiuni, titluri de credit şi alte instrumente ale pieţei monetare sau de capital, precum şi titluri de participare la organisme de plasament colectiv în valori mobiliare emise de aceeaşi entitate; 3) 40% din rezervele tehnice brute în terenuri şi construcţii. Suplimentar mai trebuie îndeplinite două condiţii:
195
• terenurile şi construcţiile pot fi acceptate ca acoperire pentru rezervele
tehnice brute numai în măsura în care asigurătorul face dovada proprietăţii acestora şi sunt libere de sarcini. Actul doveditor al proprietăţii va fi transmis odată cu situaţiile financiare aferente exerciţiului financiar 2006, urmând ca la fiecare raportare ulterioară asigurătorul să declare pe propria răspundere dacă au intervenit sau nu modificări în ceea ce priveşte situaţia proprietăţii; • construcţiile admise să acopere rezervele tehnice brute de reasigurare vor fi asigurate împotriva tuturor riscurilor la care sunt expuse, cel puţin la nivelul valorii luate în considerare la acoperirea rezervelor tehnice brute, în baza unei asigurări. Anularea contractului de asigurare intervine atunei când contractul a fost încheiat fără respectarea condiţiilor esenţiale de valabilitate. Spre deosebire de denunţare şi de reziliere, anularea contractului de asigurare operează şi pentru trecut, nu numai pentru viitor, readucând contractanţii la situaţia juridică avută la data încheierii asigurării. Recurgându-se la restituirea reciprocă a datoriilor, asigurătorul va restitui primele de asigurare încasate, iar asiguratul, indemnizaţia, dacă a fost plătită.
XII STUDII DE CAZ ŞI TESTE GRILȂ . Studiu de caz 1.Să se determineşi să se interpreteze coeficientul de lichiditate 196
în cazul în care un asigurător prezintă următoarele informaţii referitoare la situaţia financiară ş i plasamentele pe care le-a efectuat: titluri de stat – 300.000.000 depozite bancare – 400.000.000 din care 250.000.000 la banca X disponibilităţi în casierie – 30.000.000 rezerva de daune – 690.000.000 rezerva de daune neavizate – 157.000.000 . Varianta corectă este: a) 77,5% - situaţia favorabilă b) 80,28% - situaţie favorabilă c) 73,3% - insuficiente active lichide d) 49,3% - situaţie favorabilăe) 124,3% - situaţie excepţională Rezolvare Coeficientul de lichiditate reprezintă raportul dintre activele lichide şi obligaţiile certe pe termen scurt ale asigurătorului faţă de asiguraţi. În categoria activelor lichide se includ: titlurile de stat – 300.000.000 depozitele bancare – 200.000.000 (restul de 50.000.000 nu se acceptă întrucât este depăşită limita maxim acceptată de 50% într-o singură bancă) Totuşi trebuie avut în vedere că restul depozitelor de 150.000.000 vor fi considerate active lichide în totalitate pentru că, chiar dacă ar fi deţinute de o singură bancă, respectiva tot nu ar atinge cota de 50%. disponibilităţile în conturi curenteşi în casierie – 30.000.000. Active lichide = 680.000.000 În categoria obligaţiilor certe pe termen scurt ale asigurătorului faţă de asiguraţi se includ: rezerva de daune – 690.000.000 rezerva de daune neavizate – 157.000.000 Obligaţii certe pe termen scurt = 847.000.000 Cerinţa minimă privind coeficientul de lichiditate este îndeplinită dacă activele lichide ale asigurătorului vor reprezenta cel puţin 50% din obligaţiile certe pe termen scurt pe care le are faţă de asiguraţi.
Studiu de caz Să se determine coeficientul de lichiditate în cazul în care un asigurător prezintă următoarele informaţii referitoare la situaţia financiară ş i plasamentele pe care le-a realizat: titluri de stat – 200.000.000 lei 197
depozite bancare – 300.000.000 lei din care 50.000.000 lei la banca X disponibilităţi în casierie – 30.000.000 lei rezerva de daune – 690.000.000 lei rezerva de daune neavizate – 157.000.000 lei rezerva de egalizare – 450.000.000 lei Varianta corectă este: a) 0,4086; b) 0,6257; c) 0,1927; d) 0,2158; e) 0,3955. Studiu de caz În ce condiţii, în cazul unui transfer de portofoliu, protocolul de predare-primire trebuie să fie verificatşi confirmat de un actuar numit de Comisia de Supraveghere a Asigurărilor ? Variantele corecte sunt: a) transferul de portofoliu includeşi contracte de asigurare a bunurilor b) transferul de portofoliu include poliţe mixte de viaţăc) transferul de portofoliu includeşi poliţe de viaţă d) transferul de portofoliu are girul Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor e) transferul de portofoliu includeşi contacte de malpraxis. Studiu de caz 4 De cine va fi aprobat transferul de portofoliu pentru un asigurător care intră în procedura de lichidare? a) Asigurătorul care va achiziţiona respectivul portofoliu b) Ministerul Finanţelor c) Comisia de Supraveghere a Asigurărilor d) Oficiul de Supraveghere a Activităţii de AsigurareReasigurare e) Guvernul României.
Studiu de caz În vederea aprobării transferului de portofoliu, asigurătorul care acceptă o parte sau întregul portofoliu al unui alt asigurător va face dovada ca îndeplineşte următoarele condiţii: 198
a) dispune de marja de solvabilitate minimă prevăzută în Legea nr. 32/2000şi în Normele privind limita minimă a marjei de solvabilitate a asigurătorilor care practică asigurări generaleşi metodologia de calcul al acesteia, puse în aplicare prin Ordinul preşedintelui Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nr. 10/2001 b) prezintă un studiu de fezabilitate din care să rezulte că va dispune de marja de solvabilitate minimă ş i după prepreluarea portofoliului c) nu a preluat în ultimeleşase luni un alt portofoliu de poliţe de asigurare de la o altă companie de asigurări d) nu prejudiciază interesele asiguraţilor sau ale oricăror alte persoane care au drepturişi obligaţii provenite direct din contractele preluate e) are rezervele tehnice necesare pentru a acoperi obligaţiile care decurg din poliţe. Varianta corectă este: a) a + b + c + d; b) a + b + c + e; c) a + c + d + e; d) a + d + e; e) a + b + d + e. Studiu de caz La stabilirea marjei de solvabilitate a asigurătorului nu se vor lua în considerare din totalul activelor: 1. activele necorporale 2. acţiunile necotate 3. datoriile subordonate 4. obligaţiunile municipale deţinute 5. active asupra carora s-au creat sarcini (gaj, ipoteca etc Varianta corectă este: a) 1 + 2 + 3 + 5; b) 1 + 2 + 5; c) 2 + 3 + 4 + 5; d) 2 + 3 + 4; e) 1 + 2 + 4 + 5. Studiu de caz Fondul de rezervă liber vărsat reprezintă: a) echivalentul în lei al marjei de sovabilitate b) totalul sumelor cu care membrii societăţii mutuale au contribuit la fondurile acesteia c) rezerva tehnică pentru riscuri catastroficed) capitalul social al oricărei companii de asigurări e) 1/3 din marja de solvabilitate Studiu de caz 199
Care din următoarele relaţii este corectă: a) Prime încasate brute = Prime încasate nete + Sumele plătiteşi de plătit drept prime de asigurare b) Prime subscrise brute = Prime încasate brute + Prime de încasat brute c) Prime subscrise brute = Prime încasate + Prime de încasat (inclusiv primele de asigurare încasateşi de încasat). d) Prime nete încasate = Prime brute încasate – Sumele plătite drept prime de reasigurare e) Prime nete încasate = Prime brute subscrise – Prime de încasat Studiu de caz Fiecare asigurător trebuie să menţină cumulativ: a) capitalul social vărsatşi marja de solvabilitate b) capitalul social vărsatşi fondul de garanţie c) marja de solvabilitateşi fondul de garanţie d) fondul de rezervă liberă vărsatşi marja de solvabilitate e) fondul de rezervă liberă vărsatşi fondul de garanţie Studiu de caz Rezervele obligatorii ale unui asigurător care practică asigurări generale sunt: a) rezerva de catastrofă b) rezerva matematică c) rezerva de daune d) rezerva pentru riscuri neexpirate e) rezerva de prime Varianta corectă este: 1. a + b + c + e; 2. b + c + d + e; 3. a + c + d + e; 4. c + e; 5. b + c + e. Studiu de caz Transferul unui portofoliu de asigurări va cuprinde: a) transferul datoriilor, obligaţiilorşi proprietăţilor b) transferul datoriilor, drepturilorşi proprietăţilor c) transferul datoriilor, drepturilor, obligaţiilorşi proprietăţilor d) transferul datoriilor, drepturilor, proprietăţilorşi personalului e) transferul obligaţiilor, drepturilor, proprietăţilorşi personalului. 200
Studiu de caz Care din următoarele dispersări ale plasamantelor în cazul rezervelor tehnice este conformă cu reglementările legale în asigurări? a) rezerve tehnice 50 mld. plasate astfel: • 40 mld. în depozite bancare • 10 mld. în acţiuni cotate b) rezerve tehnice 24 mld.: • 4 mld investiţie într-un teren sau într-o construcţie ori într-un număr mai mare de construcţiişi de terenuri care formează un întregşi care pot fi considerate ca o singură investiţie • 15 mld titluri de stat • 5 mld titlurile emise de autorităţile administraţiei publice locale c) rezerve tehnice 50 mld. plasate astfel: • 10 mld. în depozite bancare • 40 mld. în titluri emise de autorităţile administraţiei publice locale d) rezerve tehnice 100 mld. plasate astfel: • 10 mld. creanţe de la reasigurători confirmate de aceştia, restante de mai puţin de 3 luni • 70 mld. titluri de stat • 20 mld. titluri emise de autorităţile administraţiei publice locale e) rezerve tehnice 80 mld. plasate astfel: • 40 mld. în titluri emise de autorităţile administraţiei publice locale • 40 mld. titluri de stat. Rezolvare la Studiul de caz Conform legislaţiei depozitele bancare nu vor putea depăşi 60% din totalul rezervelor tehnice, în concluzie varianta a) este incorectă (40/50=80%) Întrucât titlurile emise de autorităţile administraţiei publice locale pot reprezenta maxim 25% din totalul rezervelor tehnice:
varianta b) este incorectă (5/24=20,83%)
varianta c) este incorectă (40/50=80%)
varianta e) este incorectă (40/80=50%)
Mai rămâne varianta d) pe care o vom demonstra ca fiind corectă. În primul rând în cadrul “Alte active” din care fac parteşi creanţele de la reasigurători confirmate de aceştia se precizează clar că acestea nu pot depăşi 20% din totalul rezervelor tehnice cu excepţia acestor creanţe cu condiţiile: • să fie confirmate de aceştia 201
• să fie restante de mai puţin de 3 luni În concluzie acest plasament este acceptat. În al doilea rând plasamentele în titluri de stat sunt acceptate În proporţie de 100% din rezervele tehnice, iar mai sus am arătat că şi plasamentul în titlurile autorităţilor publice respectă cadrul legislativ. Studiu de caz Să se determine rezerva pentru riscuri neexpirate dacă:
daune estimate 200
daune plătite 270
prime subscrise 390
prime încasate 300 Varianta corectă este: a) 180; b) 235; c) 90; d) 290; e) 110. Teste grilǎ I. Politica socială a statului reprezintă: un ansamblu de scopuri şi instrumente de analiză prin care puterea publică realizează afectarea normativă a resurselor publice şi a distribuirii veniturilor în perspectiva umanistă a dreptăţii sociale. b) un instrument financiar care organizează transformarea sumelor colectate în servicii medicale în aşa fel încât toate persoanele asigurate să-şi permită aceste servicii c) îmbunătăţirea standardului de viaţă pentru persoanele vârstnice prin reaşezarea pe baze echitabile a sistemului de asigurări sociale. d) o formă de susţinere materială şi protecţie socială a celor rămaşi temporar fără loc de muncă şi constă într-o sumă de bani fixa. e) interzicerea oferirii de beneficii colaterale unui angajator, sau sindicat sau unor persoane afiliate lor, cu scopul de a-l recompensa sau de a-l determina să convingă sau să solicite angajaţilor săi să adere la un anumit fon 1. a)
2. Serviciile medicale ambulatorii cuprind: a) tratament medical şi/sau tratament chirurgical, îngrijire, medicamente, materiale sanitare, cazare şi masă. b) stabilirea diagnosticului, tratament medical, îngrijiri medicale, recuperare, medicamente şi materiale sanitare. 202
c)
d) e)
asistenţa medicală de specialitate tratament medical,ingrijiri medicale ingrijire,tratament chirurgical
3. Tratamentele stomatologice se suportă de către Casa de Asigurări de Sănătate în proporţie de : a) b) c) d) e)
20-30% 40-50% 40-60% 5-10% 50%
4. Asigurarea calităţii serviciilor medicale nu se realizează prin acceptarea de către Casele de Asigurări pentru Sănătate a: a) serviciilor medicale şi stomatologice recunoscute de către Casa Naţională de Asigurări pentru Sănătate şi de Colegiul Medicilor din România; b) medicilor, asistenţilor medicali şi a celuilalt personal acreditat; c) unui sistem informaţional corespunzător asigurării unei evidenţe primare privind diagnosticul şi terapia aplicată; d) respectării criteriilor de evaluare a calităţii asistenţei medicale şi stomatologice, elaborate de către Colegiul Medicilor din România. e) asistenţilor medicali de specialitate. R-S: e. 5. Principalele ramuri ale securităţii sociale acoperite de strategia de convergenţă sunt : a) prestaţiile pentru caz de boală, maternitate, şomaj, incapacitate de muncă, bătrâneţe şi cele care răspund unor nevoi familiale. b) sistemele de pensii c) dezvoltarea şi extinderea economiei de piaţă într-o manieră globală d) stabilirea diagnosticului, tratament medical, îngrijiri medicale, recuperare, medicamente şi materiale sanitare. e) libera circulaţie a bunurilor, serviciilor, persoanelor şi capitalului. 6.Reconversia profesională: a) combaterea sărăciei b) acoperirea cheltuielilor pentru calificare, recalificare sau perfecţionare c) elaborarea nomenclatoarelor de meserii şi profesii d) elaborarea de programe de ocupare – formare e) modificare a obiectului activităţii anumitor agenţi economici şi a unor ramuri ale economiei naţionale R-S: e 7.Care din urmatoarele actiuni practice nu se deruleaza la nivel teritorial pentru realizarea reconversiei profesionale : 203
f) pregătirea sau recalificarea tinerilor în meserii specifice judeţului, zonei sau localităţii g) programe vizând activităţi sezoniere în care să se specifice pregătirea necesară, zona, sarcinile, retribuirea h) sprijinirea tinerilor în crearea de mici întreprinderi individuale sau colective în domenii specifice zonei - localităţii respective, inclusiv în meserii tradiţionale a căror produse sunt cerut pe piaţa internă şi/sau externă i) organizarea de activităţi publice la nivel local care să utilizeze forţa de muncă disponibilizată j) legiferarea prelungirii concediului de maternitate şi de acordare a unui concediu plătit de 3 ani pentru creşterea copilului R-S : e 8.Rolul deosebit al asigurărilor sociale constă în: k) ocrotirea cetăţenilor în toate cazurile de pierdere a capacităţii de muncă l) aplicarea unor cote procentuale asupra fondurilor de salarii m) activităţile de cercetare, explorare, exploatare sau prelucrare a materiilor prime nucleare, zonele I şi II de expunere la radiaţie n) unităţi miniere, pentru personalul care îşi desfăşoară activitatea în subteran cel puţin 50% din timpul normal de muncă în luna respectivă o) aviaţia civilă, pentru personalul navigant prevăzut în anexa la legea privind sistemul public de pensii R-S: a 9.Vârsta standard de pensionare este de : p) 60 de ani pentru femei şi 65 de ani pentru bărbaţi q) 65 de ani pentru femei şi 60 de ani pentru bărbaţi r) 55 de ani pentru femei şi 60 de ani pentru bărbaţi s) 60 de ani pentru femei şi 55 de ani pentru bărbaţi t) 55 de ani pentru femei si 65 de ani pentru barbati R-S: a II 1. a) b) c) d) e)
2. a) b) c) d)
Care este scopul reducerii fiscalitatii pe munca,ca politica a veniturilor? creşterea gradului de ocupare sporirea venitului net diminuarea muncii la negru raspunsurile a,b,c nici un raspuns corect Functiile reconversiei profesionale sint: echilibrarea ofertei cu cererea de muncă echilibrarea excedentelor cu deficitele de forţă de muncă reducerea şi combaterea şomajului, combaterea sărăciei, raspunsurile a,b,c 204
nici un raspuns corect Functiile indexarii sunt: un mijloc de a primi o calificare profesionala inalta prevenirea micsorarii Indecelui General al Preturilor prevenirea micsorarii puterii de cumparare si corelarea cresterii salariale cu inflatia d) raspunsurile a si b e) nici un raspuns corect 4. Care sint conditiile in care un salariat beneficiaza de asigurarea sociala? a) accidentele si bolile b) bolile si maternitatea c) invaliditatea ,atingerea unei anumite limite de vârstă si incapacitatea de lucru din motive personale d) invaliditatea ,atingerea unei anumite limite de vârstă e) raspunsurile a,b,d 5. Principiile de organizare şi funcţionare a sistemului public naţional de asigurări sociale sunt următoarele: a) unicitatea si obligativitatea b) unicitatea,garantarea de catre stat a drepturilor de asigurari sociale,dar lipsa de obligativitate c) garantarea de catre stat a drepturilor de asigurari sociale, cetăţenii sunt ocrotiţi în toate cazurile şi pentru toată perioada de pierdere a capacităţii lor de muncă d) Autonomia şi descentralizarea, pensiile şi indemnizaţiile de asigurări sociale nu pot fi cedate nici total, nici parţial e) unicitatea si obligativitatea,autonomia şi descentralizarea, garantarea de catre stat a drepturilor de asigurari sociale, cetăţenii sunt ocrotiţi în toate cazurile şi pentru toată perioada de pierdere a capacităţii lor de muncă 6. Sursele de constituire a fondurilor asigurarilor sociale sint: a) Angajatorii b) angajatorii si asiguraţii care datorează contribuţii individuale de asigurări sociale c) invalizii si pensionarii d) persoanele juridice asimilate angajatorilor la care îşi desfăşoară activitatea e) angajatorii, asiguraţii care datorează contribuţii individuale de asigurări sociale,persoanele juridice asimilate angajatorilor la care îşi desfăşoară activitatea 7. Formula cu care se calculeaza Cuantumul pensiei este: a) e) 3. a) b) c)
b)
c) d) e)
8. a)
Structura sistemului de asigurari sociale de sanatate este: pacientul si furnizorul care acordă serviciile medicale 205
b) pacientul si angajatorul si casele de asigurări sociale c) pacientul, furnizorul care acordă serviciile medicale, casele de asigurări sociale d) angajatotul si casele de asigurări sociale e) pacientul , angajatorul, furnizorul care acordă serviciile medicale si casele de asigurări sociale 9. Sursa de constituire a bugetului asigurarilor pentru somaj , contributia angajatorului este de: a) 2.5% b) 3% c) 3,5 % d) 5% e) 0 10. Care dintre urmatoarele persoane nu beneficiaza de ajutor de somaj? a) persoana a carei contract de muncă a fost desfăcut din iniţiativa unităţii economice pentru motive prevăzute în Codul Muncii b) persoanele care deţin, împreună cu membrii familiei, terenuri agricole de cel puţin 20.000 m2 c) persoanelor care îndeplinesc condiţiile de pensionare d) Raspunsurile a si b e) raspunsurile b si c III Care din urmǎtoarele principii nu fac parte din principiile sistemului public naţional al asigurǎrilor: 1.
a)
Unicitatea şi obligativitatea;
b)
Garantarea de cǎtre stat a drepturilor de asigurǎri sociale;
c)
Dinamismul;
d)
Egalitate şi imprestibilitatea;
e)
a, b, d.
2.
Nu sunt contribuabili în sistemul public al asigurǎrilor sociale:
a)
Asiguraţii;
b)
Statul;
c)
Persoanele juridice asimilate angajatorului;
d)
Angajatorii;
e)
Toate variantele de mai sus. 206
3.
Cȃ te categorii de pensii existǎ în sistemul public al Romȃ niei:
a)
1;
b)
3;
c)
5;
d)
2;
e)
4.
4.
Pensia se defineste astfel:
Se acordǎ salariatilor ce şi-au pierdut total sau cel puţin jumǎtate din capacitatea de a)
muncǎ din cauza unui accident ce nu are legaturǎ cu munca sau bolile profesionale; b) Se acordǎ persoanelor ce au depǎşit varsta de 60 ani (femei) sau 65 ani (bǎrbaţi ); Drept bǎnesc lunar ce se acordǎ tot timpul de pensionare din viaţǎ persoanelor ce îşi înceteazǎ activitatea de muncǎ datoritǎ atingerii unei anumite limite de vȃ rstǎ sau datoritǎ invaliditǎţii; c)
d)
Se acordǎ asiguraţilor ce au depǎşit stagiul complet de cotizare cu 10 ani;
e)
Variantele a, b, d.
Ce reprezintă conceptul Coeziunii Sociale? Vizează mobilitate pe piaţa muncii; Forme de echilibru pentru combaterea sărăciei şi îmbunătăţirea calităţii vieţii tuturor membrilor societăţii; c) Persistenţa unui nivel ridicat al şomajului; d) Identificarea problemelor economice cu implicaţii sociale; e) Strategia naţionala privind protecţia speciala şi încadrarea în munca a persoanelor cu handicap. a) b)
Pentru creşterea si îngrijirea copilului pana la 1-2 ani, cuantumul îndemnizaţiei este de: f) 85 % din media veniturilor din ultimele 6 luni; g) 85 % din media veniturilor din ultimele 12 luni; h) 75 % din media veniturilor din ultimele 6 luni; i) 75 % din media veniturilor din ultimele 12 luni; j) 85 % din media veniturilor din ultimele 10 luni. 207
Fondurile asigurărilor sociale pentru sănătate se utilizează pentru: k) Construirea a noi spitale; l) Subvenţii acordate unor anumite grupuri de asiguraţi care nu pot sa plătească contribuţii; m) Plata medicamentelor şi a serviciilor medicale acordate; n) Reparaţii în spitale; o) Achiziţionarea unei apăraturi performante. Ce asigura funcţia sociala a reconversiei profesionale? p) Sprijinirea tinerilor în crearea de mici întreprinderi; q) Reducerea dispariţiilor de copii; r) Reducerea şi combaterea şomajului; s) Salariile acordate personalului de predare şi instruire; t) Reducerea violenţei în familie. Nu beneficiază de ajutor de şomaj persoanele deţinătoare de terenuri agricole de cel puţin : u) 25.000 mp; v) 15.000 mp; w) 30.000 mp; x) 20.000 mp; y) 10.000 mp. Care din acestea este forma principala de protecţie a cetăţenilor prin asigurarea sociala de stat? z) Pensia anticipată parţial; aa) Protecţia populaţiei salariate; bb) Pensiile anticipate; cc) Biletele de odihnă şi tratament; dd) Protecţia întregii colectivităţi; Indexarea reprezintǎ: a) o modalitate de a transmite presiunile inflaţioniste asupra costurilor, asupra ocupării, preţului şi rentabilităţii, asupra investiţiilor şi cererii globale b) o modalitate de conectare a unor variabile economice, precum salariile, impozitele, pensiile, cu creşterea nivelului general al preţurilor; c) procesul prin care are loc o schimbare a condiţiilor economice şi sociale anterioare; d) o modalitate de conectare a unor variabile economice, precum salariile, impozitele, pensile, cu creşterea nivelului PIB; e) procesul prin care are loc o schimbare a condiţiilor economice, financiare şi sociale anterioare.
208
În vederea îmbunătăţirii actualului sistem de protecţie socială din România, măsurile Guvernului României au în vedere atingerea următoarelor ţinte strategice: a) reducerea sărăciei şi a marginalizării sociale; b) îmbunătăţirea standardului de viaţă pentru persoanele vârstnice c) asigurarea accesului la sistemul de asigurări sociale proporţional cu nivelul contribuţiilor la sistem d) reducerea progresivă a numărului persoanelor asistate şi încurajarea acestora pentru identificarea de surse alternative de securitate socială; e) toate variantele de mai sus Incercuiti varianta incorectǎ.Dreptul la pensie de urmaş se acordǎ: a) Copiilor pȃ nă la vârsta de 18 ani,iar dacă îşi continuă studiile, până la terminarea acestora fără a depăşi vârsta de 26 de ani; b) Soţului supravieţuitor dacă durata căsătoriei a fost de cel puţin 15 ani si care a implinit durata standard de pensionare; c) copiilor si sotului supravietuitor, daca la momentul decesului persoana respectiva era pensionar sau intrunea conditiile pentru obtinerea unei pensii d) copiilor,pe toata durata invaliditatii de orice grad,daca aceasta s-a ivit pina la virsta de 16 ani,sau pina la terminarea studiilor; e) soţului supravieţuitor care are în îngrijire în urma decesului susţinătorului unul sau mai mulţi copii în vârstă de până la 7 ani, până la data împlinirii de către ultimul copil a vârstei de 7 ani Contributia angajatului la asigurarile sociale se calculeaza avȃ nd ca bazǎ lunarǎ: a) Salariile individuale nete; b)
Salariile individuale brute;
c)
Salariile colective brute inclusiv sporurile si adaosurile;
Salariile individuale brute inclusiv sporurile şi adaosurile, reglementate prin lege sau prin contractul colectiv de munca ; d)
Salariile individuale nete inclusiv sporurile şi adaosurile, reglementate prin lege sau prin contractul colectiv de munca; e)
Unul din principii dupa care asigurările sociale pentru sănătate din România sunt organizate şi funcţionează este: a)cuprinderea obligatorie a tuturor cetăţenilor în cadrul sistemului medico-sanitar coerent de protecţie socială; b)conducerea neautonomă a asigurărilor sociale pentru sănătate; c)prestarea în favoarea asiguraţilor a unui pachet definit de servicii medico-sanitare; d)solidaritate sociala intre casa de asigurari sociale si asigurat; e)’a’ şi ’c’ 209
Ajutorul de şomaj se acordă următoarelor persoane: a) persoanelor al căror contract de muncă a fost desfăcut din iniţiativa unităţii economice pentru motive neprevăzute în Codul Muncii; b) persoanelor care nu au fost încadrate în muncă pe o perioadă determinată; c) absolvenţilor de învăţământ care în termen de 6 luni s-au angajat şi/sau au beneficiat integral de ajutor de integrare profesională, d) persoanele fizice autorizate să presteze o activitate individuală şi membrii asociaţiilor familiale în situaţia în care ţi-au încetat activitatea renunţând la autorizaţia de funcţionare, dacă au contribuit la constituirea fondului pentru plata ajutorului de şomaj pe o perioadă de 12 luni în ultimii 2 ani; e) persoanele care deţin, împreună cu membrii familiei, terenuri agricole de cel mult 20.000 m2. Persoanele asigurate beneficiaza de urmatoarele servicii medicale: a) În caz de boală, asiguraţii au dreptul la servicii medicale pentru vindecarea bolii, pentru prevenirea complicaţiilor ei b) Asiguraţii în vârstă de peste 40 de ani au dreptul la un control în fiecare an, pentru prevenirea bolilor cu consecinţe majore în morbiditate şi mortalitate; c) Tratamentele stomatologice suportate de către Casa de Asigurări de Sănătate în proporţie de 80-90%; d) Copiilor în vârstă de până la 18 ani, tratamente suportate in totalitate de către Casa de Asigurări pentru Sănătate; e) asiguraţii au dreptul să primească asistenţă medicală la domiciliu şi o îngrijire din partea unui cadru medico-sanitar,dacǎ preferǎ acest lucru; Plata ajutorului de şomaj încetează: a) la data acceptarii de a urma un curs sau o altă formă de pregătire profesional; b) cu 30 zile inaintea îndeplinirii termenelor legale; c) la încadrarea în muncă a titularului; d) în cazul refuzului nejustificat de a se încadra într-o unitate cu contract de muncă; după 15 de zile de la obţinerea de către titular a autorizaţiei de executare a unei activităţi pe cont propriu; e) toate variantele de mai sus. Persoanele beneficiare ale ajutorului de şomaj se obliga să comunice oficiului forţei de muncă(incercuiti varianta incorecta): a) încadrarea cu contract de muncă pe durată determinată sau nedeterminată; b) identificarea de surse proprii de venituri sau realizarea unui venit mediu lunar pe membru de familie, de maxim 60% din salariul de bază mediu brut pe ţară impozitat; c) îndeplinirea condiţiilor de înscriere la pensia pentru munca depusă şi limită de vârstă sau, după caz, stabilirea pensiei de invaliditate; d) îndeplinirea stagiului militar sau stabilirea domiciliului în străinătate, etc. e) ”a” si ”c” 210
Contractul-cadru reglementează, în principal condiţiile acordării asistenţei medicale, referitoare la: a) asistenţa medicală primară; b) necesitatea şi durata spitalizării; c) asigurarea tratamentului spitalicesc cu măsuri de îngrijire sau recuperare; d) condiţiile şi plata serviciilor de tehnică dentară; e) toate variantele de mai sus Care este una din responsabilitǎţile principale ale CNPAS? a) plata ajutoarelor de orice fel în limita prevederilor bugetare b)contribuţia angajatorului la asigurǎrile sociale c) furnizarea datelor necesare pentru fundamentarea şi elaborarea bugetelor asigurǎrilor sociale de stat d)administrarea şi gestionarea sistemului public de pensii e) refacerea şi întǎrirea sǎnǎtǎţii Persoanele asigurate beneficiazǎ de aceleaşi drepturi şi obligaţii.Aceasta afirmaţie face parte din principiul: f) unicitatea g) obligativitatea h)garantarea de cǎtre stat a drepturilor de asigurǎri sociale i) egalitatea j) autonomia şi descentralizarea Sistemul de asigurari e destinat sǎ: k)finanţeze îngrijirea medicalǎ pentru populaţia asiguratǎ l) acorde bilete în tabere de odihnǎ şi tratament m) îmbunǎtaţeascǎ actualul sistem de protecţie n)reducǎ şi sǎ combatǎ şomajul o) sǎ creeze un cadru unitar de aplicare a legislaţiei Fondurile asigurarilor sociale de sanatate se utilizeaza pentru: p)persoanele care au fost încadrate în muncǎ q)plata medicamentelor şi a serviciilor medicale acordate r) persoanele care îndeplinesc condiţiile de pensionare s) copii pȃnǎ la vȃrsta de 16 ani t) elaborarea de standarde de calitate în domeniul serviciilor de îngrijire la domiciliu
Unul din principiile asigurǎrilor sociale de sǎnǎtate este: u)reducerea fenomenului violenţei în familie v) îmbunǎtǎţirea standardului de viaţǎ pentru persoanele vȃrstnice w) consolidarea finalǎ a sistemului public x) promovarea unor servicii publice 211
y) prestarea în favoarea asiguraţilor a unui pachet definit de servicii medico-sanitare
Cine nu beneficiaza de ajutorul de somaj: z)persoane care au surse de venit proprii aa) persoanele cu vȃrsta înaintatǎ bb) persoanele care încheie contract de asigurǎri pentru şomaj cc) familiile cu mulţi copii dd) tinerii cu calificare redusǎ Plata ajutorului de şomaj încetezǎ în urmǎtoarele situaţii: ee) îmbunǎtǎţirea echilibrului socio-economic al familiei ff) la contribuţia la fondul unic de asigurǎri sociale gg) la împlinirea termenelor legale hh) la persoanele care îndeplinesc condiţiile de pensionare ii)la încadrarea în muncǎ a titularului Principala funcţie a indexǎrii este: jj) monitorizarea reexaminarilor medicale şi recuperare a capacitǎţii de muncǎ kk) prestarea în favoarea asiguraţilor a unui pachet definit de servicii ll)reducerea sǎrǎciei şi marginalitǎţii sociale mm) prevenirea eroziunii puterii de cumparare nn) organizarea şi implementarea unor sisteme automate de calcul şi evidenţǎ Functia socialǎ a reconversiei profesionale asigurǎ: oo) reducerea somajului pp) creşterea gradului de colectare a contribuţiilor qq) specializarea personalului rr) protecţia populaţiei salariate ss) protecţia întregii colectivitǎţi Contribuţia angajatului la asigurǎrile sociale se calculeazǎ avȃ nd ca bazǎ lunarǎ: tt) Salariile individuale brute uu) Salariile individuale nete inclusiv sporurile şi adaosurile,reglementate prin lege sau prin contractul colectiv de munca vv) Salariile colective brute inclusiv sporurile şi adaosurile ww) Salariile individuale brute inclusiv sporurile şi adaosurile,reglementate prin lege sau prin contractul colectiv de munca xx) Salariile individuale nete.
212
Una din mǎsurile active pe care le va promova Guvernul Romȃ niei în vederea creşterii gradului de ocupare şi scǎderea realǎ a ratei şomajului este: a) absolvenţii de învǎţȃamȃnt preuniversitar şi universitar vor fi stimulaţi pentru inserţia pe piaţa muncii b)medierea locurilor de munca şi crediterea în condiţii avantajoase c) modificarea cuantumului îndemnizaţiei de somaj d)lǎrgirea ofertei de locuri de muncǎ în strǎinǎtate prin promovarea competiţiei între agenţiile acreditate sǎ plaseze forta de muncǎ e) vor fi remodelate criteriile de performanţǎ în vederea asigurǎrii unei corelǎri reale între eficienţa economicǎ,productivitatea muncii si veniturile salariale. Reconversia profesinalǎ reprezintǎ: f) un ansamblu de scopuri şi instrumente de analiz[ prin care puterea publicǎ realizeazǎ afectarea normativǎ a resurselor publice şi a distribuirii veniturilor g) îmbunǎtǎţirea standardului de viaţǎ pentru persoanele vȃrstnice prin reaşezarea pe baze echitabile a sistemului de asigurǎri sociale h)un sistem proiectat pentru stabilirea unor noi forme de echilibru pentru combaterea sǎrǎciei,a excluderii sociale ;i pentru îmbunǎtǎţirea calitǎţii vieţii tuturor membrilor societǎţii i) procesul prin care are loc o schimbare a condiţiilor economice anterioare,o modificare a obiectivului activitǎţii anumitor agenţi economici şi chiar a unor ramuri a economiei naţionale j) terapii miraculoase care solutioneazǎ sigur,de la sine,problemele majore ale pieţii muncii. Una din mǎsurile prin care Guvernul Romaniei va urmǎri îmbunǎtǎţirea situaţiei în ceea ce priveşte persoanele cu dezabilitǎţi este: k)elaborarea unui nomenclator al serviciilor şi instituţiilor rezidenţiale care vor fi concesionate l) construcţia de noi cǎmine precum şi modernizarea celor existente pentru crearea unor condiţii decente de trai acestor persoane m) reanalizarea statutului instituţiilor de asistenţǎ socialǎ pentru persoanele cu handicap şi a cǎminelor de îngrijire a persoanelor vȃ rstnice n)stimularea dezvoltǎrii activitǎţilor economice care sǎ ofere locuri de muncǎ cu cerinţe de calificare superioarǎ o) contribuirea la facilitarea integrǎrii sociale şi a integrǎrii pe piaţa muncii a tuturor celor care sunt apţi sǎ exercite o activitate salarialǎ. Asigurǎrile sociale constituie : p)ansamblul de scopuri şi instrumente de analizǎ prin care puterea publicǎ realizeazǎ afectarea normativǎ a resurselor publice q)acea parte a relaţiilor social-economice bǎneşti cu ajutorul cǎrora în procesul repartiţiei produsului national brut se formeazǎ,se repartizeazǎ,se gestioneazǎ şi se utilizeazǎ fondurile bǎneşti necesare ocrotirii obligatorii a salariaţilor şi pensionarilor 213
contribuţiile ce se plǎtesc de cǎtre agen’ii economici şi salariaţi calculate prin aplicarea unor cote procentuale asupra fondurilor de salarii în cazul angajaţilor s) un mijloc de organizare asupra formǎrii,repartizǎrii şi utilizǎrii produsului intern brut,cȃnd se alimenteazǎ,se repartizeazǎ şi se utilizeazǎ fondurile t) garantarea de cȃtre stat a drepturilor de asigurǎri sociale r)
În asigurǎrile sociale pentru sǎnǎtate sunt cuprinse în mod obligatoriu urmǎtoarele categorii de persoane: a) cetǎţenii romȃni cu domiciliul în ţarǎ sau aflaţi temporar în strǎinǎtate b) cetǎţenii strǎini veniţi în vizitǎ pentru o anumitǎ perioadǎ c) cetǎţenii romȃni cu domiciliul în strǎinǎtate d) cetǎţenii strǎini şi apatrizii care au reşedinţa în Romȃnia e) a +d Unul din principiile asigurǎrilor sociale de sǎnatate din Romȃ nia este: u) prestarea în favoarea populaţiei a unui pachet definit de servicii medico-sanitare v) contribuţia angajaţilor şi a persoanelor asigurate w) asigurǎrile sociale pentru sǎnǎtate îşi constituie fondurile de la stat x) cuprinderea obligatorie a tuturor cetǎţenilor în cadrul sistemului medico-sanitar coerent pentru protecţie socialǎ y) alocarea de la bugetul de stat pentru programe de sanatate îndreptate în special spre partea preventivǎ a asistenţei medicale Una din formele prin care statul poate participa la finanţarea asigurǎrii obligatorii de sǎnǎtate este : z) subvenţii acordate unor anumite grupuri de persoane care nu pot sǎ plǎteascǎ contribuţiile aa) plata medicamentelor şi a serviciilor medicale bb) alocaţii de la bugetul de stat pentru programe de odihnǎ cc) finanţarea infrastructurii sanitare dd) prevederea anumitor cheltuieli pentru investiţii şi construcţii de odihnǎ Îndemnizaţia de şomaj reprezintǎ: ee) o formǎ de susţinere a persoanelor în îndeplinirea termenelor legale ff) o formǎ de susţinere materialǎ şi protecţie socialǎ a celor rǎmaşi temporar fǎrǎ loc de muncǎ gg) susţinere materialǎ pentru cei ce refuzǎ nejustificat de a urma o formǎ de pregǎtire profesionalǎ hh) constituirea fondurilor în principal din contribuţiile în pǎrţi egale ale persoanelor fizice şi a celor juridice ii)procesul prin care are loc o schimbare a condiţiilor economice anterioare,o modificare a obiectivului activitǎţii anumitor agenţi economici şi chiar a unor ramuri a economiei naţionale
214
Ajutorul de somaj se plǎteşte la cererea persoanelor îndreptǎţite de la data dobȃ ndirii drepturilor pe o perioadǎ: jj) de 120 de zile calendaristice kk) de cel puţin 270 de zile calendaristice ll) de cel mult 3 luni mm) de cel mult 270 de zile calendaristice nn) de cel puţin 30 de zile calendaristice Care din urmǎtoarele nu constituie o sursǎ a bugetului de asigurǎri pentru şomaj? a) contribuţiile angajatorilor. b) contribuţiile individuale ale persoanelor salariate în fiecare lună c) salariul mediu brut d) venituri din alte surse e) contribuţiile datorate de persoanele care încheie contract de asigurare pentru şomaj Asigurǎrile sociale cuprind sisteme de: a) protecţie şi de ajutorare a cetăţenilor activi, a pensionarilor şi a membrilor lor de familie; b) acordarea de către stat sau anumite organizaţii de indemnizaţii, c) ajutoare, pensii, trimiteri la odihnă; d) a,b si c e) nici un rǎspuns corect; Care din urmǎtoarele afirmaţii nu sunt corecte: a) invaliditatea de gradul I este atunci când se pierde complet capacitatea de muncă şi este necesară supravegherea permanentă şi îngrijirea invalidului de către o altă persoană; b) invaliditatea de gradul II este atunci când se pierde complet sau în cea mai mare parte capacitatea de muncă, la fel este necesara îngrijirea din partea altei persoane; c) invaliditatea de gradul III când se pierde cel puţin jumătate din capacitatea de muncă şi invalidul poate presta aceeaşi muncă, însă cu un program redus sau o altă muncă mai uşoară. d) a si c; e) toate sunt corecte; Ajutorul în caz de deces se acordă în termen de 24 ore de la solicitare de către: a) Angajator, în cazul decesului persoanelor care desfăşoară activităţi pe bază de contract individual de muncă; b) Instituţia care gestionează bugetul fondului pentru plata indemnizaţiilor de şomaj, în cazul decesului şomerului, respectiv al unui membru din familia acestuia; c) Casa Teritorială de Pensii şi Asigurări Sociale, în cazul decesului pensionarului sau a asiguratului care realizează un venit brut pe an calendaristic echivalent cu cel 215
puţin cinci salarii medii brute pe economie şi care sunt: asociat unic; asociaţi; comanditari sau acţionari; d) a si c e) toate raspunsurile sunt corecte; Principiile şi rolul sistemului public naţional de asigurări sociale sunt: a) Unicitatea şi Obligativitatea; Garantarea de către stat a drepturilor de asigurări sociale, Cetăţenii sunt ocrotiţi în toate cazurile şi pentru toată perioada de pierdere a capacităţii lor de muncă; b)
Imprescriptibilitatea dreptului la pensie şi la îndemnizaţiile de asigurări sociale si Egalitatea; c)
Pensiile şi îndemnizaţiile de asigurări sociale nu pot fi cedate nici total, nici parţial.Autonomia şi descentralizarea; d)
e)
Toate variantele sunt corecte.
Sunt supuşi revizuirii medicale pensionarii de invaliditate care: f)
prezintă invalidităţi care afectează ireversibil capacitatea de muncă; g) au împlinit vârstele prevăzute de lege pentru obţinerea pensiei pentru munca depusă şi limită de vârstă; h) au vârsta mai mică cu până la cinci ani faţă de vârsta standard de pensionare şi au realizat stagiile complete de cotizare; i) prezinta invaliditati care afecteaza reversibil capacitatea de muncǎ; j) nici un raspuns corect. Fondurile de pensii se constituie din contribuţiile plătite periodic de catre: k) Societǎţile bancare; l) Societǎţile de asigurare; m) Angajat şi angajator; n) Societǎţile de administrare a investiţiilor; o) Toate variantele corecte. În indeplinirea responsabilitǎţilor Casei Naţionale de Pensii şi Asigurări Sociale rolul principal îl are: a) Asiguratul; b) Parlamentul; c) Instituţia financiar-bancarǎ; 216
d) e)
Ministerul Muncii; Nicio variantǎ corectǎ.
Indemnizaţia în caz de pierdere temporară a capacităţii de muncă se suportă de către: p) angajator şi/sau de către bugetul asigurărilor sociale de stat; q) Angajaţii cu durata determinată sau nedeterminată a contractului de muncă, în caz de incapacitate temporară de muncă; r) Institutiile Financiar-bancare; s) Ministerul Muncii; t) Toate raspunsurile sunt corecte. Ajutorul social acordat elevilor şi studenţilor sunt: u) ajutorul pentru îmbrăcăminte şi încălţăminte acordat studenţilor şi elevilor orfani; v) acordarea de bilete în tabere de odihnă şi tratament; w) acordare de reducere de 50% din costul transportului urban şi interurban; x) ajutorul în caz de deces al unui membru al familiei studentului; y) Toate variantele sunt corecte. Principalele pǎrţi ale sistemului asigurǎrilor sociale de sǎnǎtate sunt: z) pacientul care plăteşte contribuţia pentru asigurarea propriei sănătăţi; aa) pacientul care plăteşte contribuţia pentru asigurarea propriei sănătăţi, furnizorul care acordă serviciile (spitalele şi cabinetele medicale), casele de asigurări sociale care gestionează sumele colectate pentru plata serviciilor necesare persoanelor asigurate; bb) casele de asigurări sociale care gestionează sumele colectate pentru plata serviciilor necesare persoanelor asigurate; cc) a+c; dd) Nici un raspuns corect. Principalele surse de venituri ale sistemului de asigurări sociale de sănătate sunt: a) contribuţiile angajatorilor; b) contribuţiile persoanelor asigurate,subvenţiile de la stat; c) alte venituri (coplăţi); d) a+b+c; e) a+b;
Aplicaţii rezolvate Aplicaţia 1 217
1) La data de 17.01.2010, o societate comercială încheie o asigurare a bunurilor dintr-un magazin pentru cazurile de furt prin efracţie, pentru o perioadă de un an. Suma asigurată este de 20.000 u.m. Cota de primă în vigoare la data asigurării este de 3%. Sistemul de acoperire a pagubei practicat este cel al răspunderii proporţionale. La data de 8.02. 2002, are loc un furt în urma căruia se stabileşte o pagubă de 2.000 lei. . Bunurile aflate în magazin la data producerii evenimentului sunt evaluate la 25.000u.m. Prima de asigurare plătită şi despăgubirea la care are dreptul asiguratul sunt de: a) 750 u.m.; 1.600 u.m.; b) 600 u.m.; nu se acordă despăgubire; c) 750 u.m.; nu se acordă despăgubire; d) 600 u.m.; 1.600 u.m.; e) 600 u.m.; 2.000 u.m. Rezolvare Prima de asigurare = 20.000- u.m. x 3%= 600 u.m. Pentru a stabili despăgubirea, asigurătorul trebuie să stabilească: evenimentul generator al pagubei; este riscul asigurat prin contract? riscul asigurat s-a produs pe durata perioadei în care acţionează răspunderea asigurătorului? mărimea pagubei - prejudiciul efectiv. Mărimea despăgubirii, cu respectarea condiţiilor generale, depinde de sistemul de acoperire a pagubei practicat de asigurător. În acest caz, despăgubirea nu se acordă, deoarece riscul asigurat este furt prin efracţie, nu furt. Aplicaţia 2 La data de 3.03.2010 un agent economic încheie o asigurare de bunuri pentru un magazin pentru cazul de furt prin efracţie cu durata de o lunǎ. Suma asigurată este de 20.000 u.m., cota de primă este de 2%. La data de 15.06.2010 are loc un furt înregistrându-se o pagubă de 30.000 u.m. La evaluarea pagubei s-a stabilit că bunurile din inventar aveau o valoare de 40.000 u.m. Se cere: prima de asigurare; despăgubirea plătită de asigurător. Pa = % Pa - Sa = 2% • 20.000 = 400 u.m. Deoarece evenimentul nu s-a produs în cursul perioadei de valabilitate a contractului nu se acordă despăgubire.
218
Un bun evaluat la 1.000 u.m. este asigurat la două societăţi de asigurare A şi B pentru suma de 500 u.m. la asigurătorul A, respectiv 300 u.m. la asigurătorul B. Riscul asigurat este acelaşi pentru ambele contracte de asigurare. Ivirea cazului asigurat generează o pagubă totală. Se cere; a) despăgubirea plătită de societatea A, despăgubirea plătită de societatea B Folosirea informaţiei din trecutul statistic al asigurării este necesară şi utilă în ipoteza păstrării tendinţei de evoluţie şi pentru perioada următoare. Indicele anual de despăgubire - IK şi indicele mediu de despăgubire - i constituie, fiecare dintre ei, un estimator al probabilităţii de apariţie a sinistrului (pagubei). Deoarece există abateri faţă de tendinţa manifestată în perioada de referinţă, prima netă unitară nu poate coincide cu indicele de despăgubire al perioadei fiind necesar luarea în calcul a unui adaos de risc. Cu cât valorile indicilor anuali de despăgubire sunt mai dispersate faţă de indicele mediu de despăgubire, cu atât adaosul de risc este mai mare.
Concluzii În viaţa de zi cu zi, oamenii înţeleg diferit şi la intensităţi diferite nevoile lor (fiziologice, de securitate, apartenenţă de grup, de satisfacere a nevoilor spirituale). De aceea, ei luptă să-şi transforme dorinţele în trebuinţe efective conform personalităţii fiecărui. Această luptă se duce nu numai împotriva rarităţii resurselor, IC şi pentru eficientizarea folosirii lor. Indiferent de alegerea raţională făcută, pentru a aloca resurse în vederea satisfacerii unei utilităţi trebuie să alocăm mai puţine resurse pentru o alta. Economiştii numesc această alegere cost de oportunitate. Sigur că psihologii pot să ne spună mai multe despre cum fiecare om îşi ierarhizează, în ordinea importanţei, nevoile. Ernest Becker considera, într-o carte cu care a câştigat premiul Pullitzer (The denial of Death -Negarea morţii-), că groaza de moarte (instinctul de conservare) prevalează asupra fiecărui aspect al vieţii noastre. Putem atunci să ne întrebăm care este costul de oportunitate pentru a ne asigura (ca persoane fizice şi juridice) viaţa şi bunurile materiale împotriva efectelor 219
dezastrelor. Este necesar şi oportun? În ce măsură? Şi mai ales cum se negociază şi încheie o poliţă de asigurare? Mulţi oameni, mai ales din ţările industrializate, nu mai vor să accepte că dezastrele sunt inevitabile. Ei consideră, în mod eronat, că dezvoltarea tehnologică trebuie să rezolve orice problemă, inclusiv să-i protejeze de efectele dezastrelor. Ori tocmai dezvoltarea tehnologică, dacă nu respectă legile imuabile ale naturii, devine o sursă generatoare de probleme din ce în ce mai complexe, inclusiv în domeniul apărării împotrivă dezastrelor. Conform Naţiunilor Unite, pagubele cauzate de efectele generate de dezastre au crescut de la 50 bilioane dolari în 1960 la 120 bilioane dolari în 1980. Pentru primii 6 ani după 1990, pagubele au atins deja cifra de 420 bilioane. Pentru a răspunde mai eficient acestei cereri s-au creat, ca instituţii pe piaţa monetar-financiară, societăţile de asigurare. Scopul acestora este de a garanta asiguratului, în schimbul unei sume de bani (primă de asigurare), despăgubirea integrală sau parţială, în cazul producerii unui eveniment pentru care acesta s-a asigurat (cutremur, incendiu, inundaţie, furt sau un eveniment important din viaţa personală etc.). Pagubele au crescut şi datorită faptului că în ultimele decade, atât populaţia cât şi mijloacele materiale au crescut considerabil. Deşi pagubele în 1995 au fost de 8,1 ori mai mari decât în 1960, Compania de reasigurări Munich (lider mondial privind asigurările industriale) a reuşit să-şi diminueze riscurile legate de asigurările la accidente industriale în ultimi 2 ani (consolidându-şi rata de profit). Sistemul de asigurări diferă mult de la o ţară la alta. În Japonia, sunt asigurate la cutremur doar 7,2% din totalul clădirile oraşelor (asigurările sunt de maximum 100000 dolari pentru clădiri şi 50000 dolari pentru casele particulare şi sunt impuse numai în zonele cu risc seismic major). Un caz similar este şi Noua Zeelandă. În S.U.A., rata de returnare a asigurării este corelată direct cu mărimea pagubelor cauzate de dezastrele naturale. De multe ori însă, evaluarea pagubelor nu se conformează unor criterii universale, depinzând de conjunctură (aceasta poate să nu includă pagube directe sau indirecte). În California este asigurat, în medie, 25% din fondul construit, ajungându-se la 40% în Los Angeles şi San Francisco. În Franţa, conform legii, orice asigurare a proprietăţii sau a maşinii trebuie să ia în calcul şi pagubele cauzate de dezastrele naturale (în mod ciudat tipurile de dezastre nu sunt definite printr-o lege, astfel că decizia în ce situaţie se pot acorda compensaţii este luată de un comitet interministerial). În Germania nu există acest sistem de asigurări de stat (toate datele corespund anului 2010). În schimb este obligatorie asigurarea locuinţelor sociale şi a celor 220
folosite drept garanţii colaterale pentru credite (ca şi în Italia). Aici te poţi asigura în mod individual împotriva fenomenelor meteorologice periculoase şi a incendiilor, dar nu şi împotriva inundaţiilor, cutremurului, alunecărilor de teren şi avalanşelor. Şi aceasta deoarece cererea pieţii pentru asigurări la ultima categorie de hazarde este foarte redusă, deci profitul estimat al companiilor de asigurare ar fi insignifiant. După cutremurul din aprilie 1992 însă, în zona Roermond cererile de asigurare au crescut semnificativ. Deasemenea, Autoritatea Federală pentru asigurări în industrie nu a putut introduce asigurările obligatorii, deoarece s-a considerat că astfel se încalcă principiul constituţional al libertăţii de acţiune. În aceeaşi idee, se consideră că asigurarea obligatorie nu este echitabilă. De exemplu, inundaţiile provocate de Rin lovesc anual, generând distrugeri ,în medie, de 15000-20000 mărci pentru fiecare clădire. Cu privire la pierderile compensate prin asigurări, s-a constatat că în perioada 1960-1994, pagubele compensate prin asigurări au crescut de 135 ori ( evaluare în preţuri 2003, Munich Reinsurance, Germania).Cauzele escaladării pierderilor compensate prin asigurări pot fi identificate în creşterea numărului de asiguraţi şi a valorii portofoliilor expuse la risc, precum şi prin subevaluări ale riscurilor. Un caz interesant este Danemarca, unde este obligatorie (dar şi aici nu prin stat) asigurarea împotriva incendiilor pentru clădirile de locuinţe ridicate în zone agricole. S-a format opinia generală că efectele generate de furtuni sau cutremure pot depăşi capacităţile de plată ale asigurărilor şi reasigurărilor. De aceea, s-a căutat atragerea şi altor resurse ale pieţelor financiare. O primă tentativă de acest fel s-a făcut în 1992 de către Camera de Comerţ din Chicago. Există ţări unde, din cauza politicii de taxe adoptate de stat nu este permisă companiilor de asigurare cererea unor fonduri de rezervă prea mari pentru unele pagube estimate. Evaluarea pagubelor numai din perspectivă financiară poate însă să nu dea o imagine clară asupra impactului pe care l-a avut un dezastru asupra unei comunităţi umane. De exemplu, o secetă în Africa sau nordul Braziliei, care poate ruina agricultura de subzistenţă a milioane de oameni, apare în bilanţurile financiare doar cu câteva milioane de dolari (dacă apar şi acestea). Pe de altă parte, un uragan în Florida care cauzează pagube de bilioane de dolari, afectează viaţă a puţini oameni. Ca urmare, s-au căutat şi alte forme de măsurare a pagubelor, cum ar fi cel denumit “ Indexul Dezvoltării Umane”. Se caută astfel să se aprecieze coeficientul de pierdere a “potenţialului de dezvoltare” sau de “pierdere a prosperităţii” (se încearcă de fapt identificarea consecinţelor sociale). În orice caz, analiza impactului generat de dezastre numai din punct de vedere monetar, nu mai este relevant. 221
Este interesant de semnalat faptul că, în noiembrie 1995, reprezentanţii a 17 companii de asigurare au elaborat “ Declaraţia de protejare a mediului prin asigurările din domeniul industrial”. Această declaraţie (care a fost inclusă în programul Naţiunilor Unite de protecţie a mediului şi a fost semnată de circa 60 companii de asigurare din 14 ţări) cheamă la luarea unor masuri de prevenire a schimbărilor climatice şi o folosire ecologică a materiilor prime. Atitudinea acestor companii se explică şi prin faptul că pagubele generate de furtunile având drept cauză schimbarea climei au determinat plata unor asigurări de 50 bilioane dolari în 1987. Pentru a traduce în practică intenţiile enunţate mai sus, “Rhineland Insurance” a oferit o reducere cu 10% a costurilor de asigurare pentru vehiculele personale ale clienţilor care cumpăra un abonament la transportul public local. Deoarece circa 85% din abonaţi şi-au redus deplasările cu maşinile personale sub 9000 km pe an, compania a reuşit să împuşte doi iepuri deodată (a redus emisia de gaze, implicit poluarea, cât şi probabilitatea de producere a accidentelor deoarece s-a circulat mai puţin). Trebuie ţinut cont, în cele relatate mai sus că totuşi companiile de asigurări îşi desfăşoară activitatea într-o economie de piaţă, unde există conflicte de interese. Din acest motiv, chiar unele firme care au semnat declaraţia amintită mai sus, au declarat că nu-şi vor diminua investiţiile în industria petrolului. De aceea, nu de puţine ori apar discrepanţe între declaraţiile de intenţii şi măsurile concrete care se iau. După 1990, s-au făcut şi în România eforturi de a organiza un cadru nou privind asigurărilor de viaţă şi bunuri materiale, conform cerinţelor unei economii de piaţă. Pe lângă apariţia mai multor societăţi de asigurări private a fost creată Comisia de Supraveghere a Asigurărilor, cât şi Fondul Naţional al Societăţilor de Asigurare (inclusiv Uniunea Naţională a Societăţilor de Asigurare şi Reasigurare). Din punct de vedere legislativ, un pas important l-a avut Legea nr. 32/2000 privind societăţile de asigurare şi supravegherea asigurărilor, care defineşte metodologia de lucru în acest domeniu. Sigur că unele lucruri rămân încă ambigui în lege (de exemplu dacă primele de asigurare şi reasigurare sunt sau nu cheltuieli deductibile). Dar care este situaţia privind asigurarea împotriva efectelor dezastrelor? Să luăm, ca exemplu, o societate de asigurări privată care operează în România începând cu 1995. Aceasta oferă asigurări la următoarele tipuri de hazarde: avarii la instalaţiile de apă, furtună, grindină, inundaţii, cutremur, incendiu, trăsnet, explozie, prăbuşire sau alunecare de teren, presiunea zăpezii, avalanşe, izbirea de către sau căderea unui aparat de zbor. Se poate observa că aceste hazarde acoperă pe majoritatea celor definite prin Ordonanţa nr.47/1995 (Legea nr.124/1996) privind apărarea împotriva dezastrelor. Nu toate însă dintre bunurile dumneavoastră pot fi asigurate. Astfel, nu se asigură animalele de curte.
222
Acum (sau chiar mai devreme) un cititor ar putea comenta că a înţeles teoria dar vrea şi un exemplu practic. Cât m-ar costa o poliţă de asigurare? Să alegem societate de asigurări menţionată mai sus. Apartamentul meu de la bloc are 70 mp. Din catalogul firmei rezultă că preţul pentru 1 mp. este de 245 dolari iar valoarea poliţei de asigurare (pentru toate tipurile de hazarde menţionate mai sus) se reduce cu 20%(blocul are o vechime de 20 ani). Rezultă: 70×245×0,8 =13720 dolari (valoarea evaluată a apartamentului). Rezultă pe an că trebuie plătit : 13720×0,23%= 32dolari /an. Acesta înseamnă că, pentru un contribuabil având un venit lunar de 200 dolari, o astfel de poliţă de asigurare este accesibilă. Din exemplul de mai sus se poate observa că societatea de asigurări încheie o poliţă de asigurare pe baza unei expertize, pentru că doreşte să plătească o sumă clară, în condiţii clare. Deja, la nivelul anului 2002, sondajele de piaţă relevă că mai mult de unul din zece români are de gând să-şi facă o poliţă de asigurare( de la 6,7% în 2001 la 31,7% în 2010). Date care reprezintă o evoluţie lentă, dar crescătoare. Din experienţa celor care lucrează în domeniu, iată câteva sfaturi utile atunci când vreţi să încheiaţi o asigurare de viaţă (şi nu numai): Ø Solicitaţi informaţii de la Comisia de Supraveghere a Asigurărilor despre solvabilitatea şi poziţia pe piaţă a companiei la care vreţi să încheiaţi asigurarea. Ø În calitate de client puneţi cât mai multe întrebări consultantului pentru a şti exact ce semnaţi. Ø Analizaţi beneficiile asigurării cum ar fi: nivelul sumei asigurate; clauzele suplimentare; momentul de intrare în vigoare a asigurării şi cel de încetare a acesteia; demersurile necesare în caz de despăgubire, timpul de efectuare a despăgubirii. Ø La poliţele la care compania de asigurări solicită examinare medicală, stabiliţi exact suma asigurată şi nivelul primelor numai după obţinerea rezultatelor examinării. Ø La contractele cu acumulare de capital solicitaţi companiei să vă calculeze anual şi valoarea excedentului rezultat din investirea rezervelor de prime. Ø Pentru a vă proteja împotriva inflaţiei este bine să vă indexaţi anual suma asigurată cu rata inflaţiei.
223
Ø Poliţa de asigurare nu este un instrument investiţional la fel de profitabil ca un depozit bancar sau alt instrument financiar. Ø Dacă posibilităţile financiare nu vă permit, folosiţi franciza (asigurarea incompletă a bunurilor). Conform celor expuse mai sus, acum putem trage unele concluzii cu caracter general: Ø În România, există un sistem social de asigurare privat care încorporează pagubele provocate de efectele dezastrelor, în conformitate cu art. 3/33 din cel de-al treilea ghid de coordonare al activităţilor Uniunii Europene; Ø instituirea unei asigurări obligatorii la un anumit tip de hazard, într-o zonă de risc şi pentru o clasă de risc clar determinate este utilă, dar lăsând pe fiecare să se asigure la societatea de asigurări private pe care o doreşte( spre deosebire de răspunderea civilă pentru autovehiculele care este obligatorie prin lege, dar unde guvernul stabileşte preţurile). Statul poate cel mult să stimuleze financiar, prin unele măsuri fiscale, persoanele care nu se pot asigura (deşi locuiesc în zone de risc major ) deoarece veniturile acestora sunt sub sau la nivelul salariului minim pe economia naţională; Ø dacă nu se face o propagandă metodică şi permanentă prin mass-media (sau alte mijloace) a utilităţii asigurării vieţii şi bunurilor împotriva efectelor dezastrelor, multe persoane vor rămâne cu o imagine deformată asupra problematicii în discuţie faţă de realitate; Ø promovarea sistemului privat de asigurare împotriva efectelor dezastrelor ar micşora presiunea care apare asupra bugetului de stat după ce a avut loc un dezastru. S-ar evita astfel discuţiile privind modul în care sunt distribuite ajutoarele umanitare guvernamentale la nivel local ( dacă asigurarea privată asigură o metodologie clară privind acordarea despăgubirilor, la nivelul autorităţilor centrale şi locale ale administraţiei publice o astfel de metodologie încă lipseşte); Instituţiile statului, abilitate în domeniu, trebuie să realizeze următoarele funcţii la nivel macrosocial: Ø autorizarea şi supravegherea agenţilor de asigurare şi reasigurare care operează pe această piaţă; Ø prevenirea dereglărilor profunde în funcţionarea pieţei asigurărilor şi reasigurărilor pentru dezastre; Ø să promoveze acte legislative în domeniu care să excludă caracterul formal şi ambiguu al unora dintre articolele acestora
224
Bibliografie 1.Alexandru Felicia, Armeanu Daniel – „Asigurări de bunurişi persoane”, Editura Economică, Bucureşti 2003. 2.Bistriceanu Gh., Bercea F. – “Lexicon de protecţie socială, asigurări şi reasigurări”, Editura Karat, Bucureşti 1997. 3.Ciurel Violeta – „Asigurărişi reasigurări: abordări teoreticeşi practice internaţionale, Editura All Beck, Bucureşti, 2000 4.Constantinescu Dan Anghel – “Asigurărişi reasigurări”, Editura Tehnică, Bucureşti 1998. 5.Constantinescu Dan Anghel – „Practica asigurărilor”, Editura Semne, Bucureşti, 1999 6.Constantinescu Dan Anghel – „Asigurări personale”, Editura Semne, Bucureşti, 1999 7.Iosif Gh., Gherasim Al. – “Sistemul asigurărilor în România”, Editura Tribuna Economică, Bucureşti 1997. 225
8. Titel Negru, “Asigurǎrile şi reasigurǎrile în economie”, Editura C.H. Beck, Bucureşti 2008. 9. Petru Popescu, “Asigurǎri comerciale”, editura BREN, Bucure;ti, 2010. 10.Paul Tǎnǎsescu (coordonator), “Asigurǎri comerciale moderne”, Editura C.H. Beck, Bucureşti 2007. 11.Şeulean Victoria (coordonator) – „Asigurări comerciale: teorieşi practică”, Editura Mirton, Timişoara, 2001 12.Văcărel I., Bercea F. – “Asigurări şi reasigurări”, Editura Expert, Bucureşti 1998. 13. * * * - “Legea nr. 32/2000 privind societăţile de asigurareşi supravegherea asigurărilor” 14. * * * - “Legea nr. 136/1995 privind asigurărileşi reasigurările în România”
226
