UNIVERSITATEA MARITIMĂ CONSTANŢA Facultatea de Navigatie si Transport Transport Naval
Inginerie si Management in Domeniu Maritim si Portuar
Masterand: Popa Robert
CONSTANŢA CONSTANŢA 2010
Consideraţii generale privind analiza riscului
Economia este un joc complex, unde anticipaţiile jucătorilor influenţează evenimentele viitoare şi probabilităţile acestora. Problematica analizei riscului permite, experienţa demonstrează acest lucru, o mai bună înţelegere a contextului socio-economic, dar mai ales relevă ameninţări cărora întreprinderea trebuie să le facă faţă dacă doreşte să rămână pe piaţă. Risc zero nu există. Riscul este condiţia tuturor succeselor.
Evoluţia analizei riscului
Analiza şi managementul riscului nu elimină riscul, ci permit evaluarea efectelor expunerii la risc şi alocarea judicioasă a resurselor între diferite proiecte investiţionale, precum şi elaborarea planurilor şi prognozelor privind perspectivele afacerii. Analiza riscului este un instrument complementar necesar însă nu şi suficient în afaceri. Este instrumentul care face diferenţa între noroc sau şansă şi un management bun, sau între neşansă şi un management inadecvat. Managementul riscului şi-a dobândit aplicabilitatea în practică abia în preajma 1
anilor 70 , în special în Statele Unite ale Americii. Primele diplome de specializare în domeniul analizei şi managementul riscului au fost eliberate în Statele Unite ale Americii, în anul 1973. Cu toate acestea în anii `70 conceptul de management al riscului era un termen relativ rar utilizat în practică. În afara sectorului financiar, instituţionalizarea practicilor de analiză şi gestiune a riscului s -a făcut simţită abia două decenii mai târziu, recte deceniul nouă, cu predilecţie în sectorul bunurilor de 1
deşi primele dezbateri asupra noţiunii de risc au avut loc prin anii ’50; este adevărat că intr -o abordare mult prea matematizată pentru realitatea economică – Beurain, Pascal & Frotiée, Patrick & Tow Hill, „Nouvelles perspectives pour les entreprises”, Les Echos – L’art de la gestion des risques, avril, 2002, pp.1-4.
larg consum, infrastructurii, energiei, nuclear, transporturilor, explorărilor petroliere şi 2
spaţiale . În deceniul 8 atenţia s-a focalizat spre riscurile politice. Evenimentul catalizator a fost revoluţia din Iran, în 1979, care a generat o pierdere de 1 miliard de dolari întreprinderilor străine care operau în această ţară. De altfel, sfârşitul deceniului 8 a rămas în istoria omenirii prin căderea zidului Berlinului şi alte numeroase schimbări politice care au avut loc în lume, ceea ce a condus la necesitatea de a interpreta riscul dintr-o perspectivă oarecum mai tehnică, precum probabilitatea de realizare a unui pericol cu implicaţii asupra afacerii, riscuri care nu mai pot fi subscrise, întotdeauna, unei poliţe de asigurare, fără a fi doar de natură materială sau financiară.
În anii ’90 se remarcă o intensificare a căutărilor şi dezbaterilor în scopul creării unor modele de măsurare şi agregare a riscului la nivel de entitate, explicată, în 3
mare măsură, prin pierderile înregistrate de unele companii şi instituţii financiare . Actualmente, practic toate obiectivele şi procesele operaţionale sunt expuse riscului, ceea ce a condus la schimbarea preocupărilor privind interesul faţă de anumite 4
5
categorii de risc . Aşa cum menţionau Bek şi Giddens „trăim în era riscului” : nu există 6
zi în care problema riscului să nu ocupe primele pagini în media. Riscul şi încrederea par a fi indisociabile. Sentimentul securităţii provine dintr -un echilibru subtil între risc
2
un studiu realizat în 1973 asupra întreprinderilor nonfinanciare releva că doar 25% dintre acestea dispuneau de resursele interne necesare analizei şi gestiunii riscului şi doar 10% utilizau consultanţi externi pentru aceasta ; o altă anchetă realizată în anul 1975, indica o oarecare îmbunătăţire a situaţiei -unele întreprinderi multinaţionale derulau, în mod sistematic, acţiuni de analiză a riscului pentru pieţele străine, iar Chase Manhattan îşi construise deja un departament de analiză a riscului de ţară. Dowd, Kevin, Beyonde value at risk – The new science of risk management , John Wiley & Sons, New York, 1998, pp. 5-7. 3
Metallgesellschaft, o pierdere de 1,3 miliarde dolari, 1993; Orange Country, 1,7 miliarde dolari, 1994; baring bank, 1,3 miliarde dolari, 1995; Sumitomo Corporation, 1,8 miliarde dolari, 1996. Dowd, Kevin,
Beyonde value at risk – The new science of risk management , John Wiley & Sons, New York, 1998, p.8. 4
un studiu realizat în 1999 de către Biennal Risk Financing & Insurance Surveys, Marea Britanie, relevă că 70% din întreprinderi aveau asigurare împotriva catastrofelor, faţă de doar 26% în 1991 ; demn de remarcat şi faptul că preocupările privind analiza şi gestiunea riscurilor nemateriale (comerciale şi operaţionale) tind să le depăşească pe cele referitoare la riscurile clasice şi asigurabile. Krell, Eric, „Consider the Alternatives” , Business Finance Magazine, august 2002, pp.28-31. 5 Ulrich Bek & Anthony Giddens, Le Monde des Débats, novembre 1999. 6 Giddens defineşte încrederea ca fiind sentimentul oferit de fiabilitatea unui sistem sau încederea într -o persoană în circumstanţe date; Anthony Giddens, Les Conséquences de la modernité, L’Harmattan, 1994, Paris, p. 18
şi încredere. Acest sentiment exprimă în fapt încrederea în probitatea altuia sau validitatea unor principii.
1.2 Obiectivele analizei riscului
Analiza şi managementul riscului, ca proces instituţionalizat la nivel de corporaţie sau organizaţie nu este încă un demers sistematic (graficul nr.1.1), iar atunci când există poate avea diferite motivaţii, după cum se poate vedea din tabelul nr .1.1. Tabelul nr . 1.1
/
Sectorul economic
Obiectivele analizei şi gestiunii riscului Identificarea factorilor de risc la care poate fi expusă firma
e r a i c n a n i f
i v r i e i S c
l u
e l a r u t a n
m u s n o c g r a l
, h c e T –
e d
s u ţ o r r p e
t s u d e n i I r
o
m u
ţ i n c i a i
a i r t s u d n I
s r u s e R e
f r c u i m e a m a e t t i l i t i ţ U ă
c
67%
58%
71%
64%
70%
67%
73%
54%
67%
43%
75%
73%
Protejare împotriva pierderilor
67%
54%
46%
71%
65%
73%
Pentru a face faţă unor riscuri extreme
56%
50%
38%
79%
45%
67%
Optimizarea alocării resurselor interne
58%
46%
63%
29%
35%
60%
Alocarea eficientă a capitalului
65%
35%
54%
43%
65%
40%
Evitarea unor riscuri
60%
39%
21%
71%
55%
47%
Identificarea riscurilor cu efect de contagiune
46%
50%
38%
21%
40%
40%
Flexibilitate organizaţională
44%
39%
29%
43%
40%
53%
Ameliorarea PER (price earning ratio)
44%
35%
42%
43%
25%
33%
Reducerea costurilor cu acoperirea riscului (asigurare, hedging etc.)
33%
42%
38%
57%
20%
53%
Dobândirea unui avantaj competitiv printr-o bună cunoaştere a factorilor de risc
ă
Sursa: Business Finance Magazine, Aprilie 2002, p.12; studiu realizat de către The Economist Intelligence Unit Ltd. Cifrele indică câţi respondenţi (procentual) consideră obiectivele enunţate ca fiind foarte importante.
Tabelul nr.1.1 redă obiectivele analizei riscului, din perspectiva unor domenii economice diverse, care acoperă un spectru destul de larg de afaceri (comerciale), inclusiv comerţul cu amănuntul. Din tabel se pot deduce cu uşurinţă diferenţele motivaţionale, de la un sector la altul, în ceea ce priveşte analiza riscului. Dincolo de acestea, concluzia care se poate deduce este că o analiză sistematică a expunerii la risc conduce la o mai bună alocare a resurselor, chiar şi atunci când nu generează neapărat rezultate cantitative impresionante, scopul analizei riscului fiind acela de a sprijini decidentul în orientarea acţiunilor sale. Cu alte cuvinte, o structurare a riscurilor şi o analiză sistematică a acestora asigură o dezvoltare mult mai realistă, rezultate mai bune şi venituri mai mari.
13%
27%
19%
nu, dar intenţionăm un astfel de demers în următorii 2-5 ani nu, dar intenţionăm un astfel de demers în următorul an da nu
41%
Graficul nr.1.1 Instituţionalizarea analizei sistematice şi a managementului riscului . Sursa datelor: Business Finance Magazine, Aprilie 2002, p.12; studiu realizat de către The Economist Intelligence Unit Ltd.
Motivaţiile instituţionalizării analizei riscului rezidă în ritmul schimbărilor induse de fenomenul globalizării, de reglementările din diferite domenii, de aşteptările, în continuă creştere, ale acţionarilor, de noile tehnologii etc. Date fiind presiunile generate de aceste schimbări asupra decidenţilor, aceştia din urmă au nevoie de certitudini privind natura deciziilor lor. În acest context, analiza riscului funcţionează ca un sistem progresiv de garanţie şi control ce contribuie la succesul afacerii. Abordarea tradiţională a riscului era de natură defensivă, prin excelenţă, pledând pentru un evitarea riscului şi nu pentru asumarea lui. Într-un mediu competitiv, această abordare este
insuficientă, fiind necesară o atitudine de asumare a riscului fundamentată însă pe o 7
analiză detaliată şi structurată a interacţiunii dintre factorii cheie ai creării de valoare : riscuri, dezvoltare şi rentabilitate. Generic vorbind, pentru organizaţiile cu scop lucrativ analiza riscului este sinonimă cu maximizarea valorii firmei prin minimizarea pierderii induse de risc (costul riscului). Pentru organizaţiile nonprofit rolul analizei riscului rezidă în maximizarea utilităţii bunurilor şi serviciilor oferite clienţilor sau contribuabililor. Între cele două tipuri de organizaţii diferenţele sunt de formă şi nu de fond, fiind vorba de fapt de unul şi acelaşi lucru – minimizarea costului riscului în ambele situaţii. O economie de piaţă funcţională, bazată pe proprietatea privată, pe libertatea individuală, pe instituţii care să protejeze interesele actorilor sociali prin reguli şi norme care să asigure un echilibru al raportului de putere în societate este un mediu propice, mai bun deocamdată decât celelalte sisteme economice, realizării bunăstării economice, în plan individual şi organizaţional. Realitatea demonstrează acest lucru. Din păcate însă nu trăim într -o lume perfectă şi dorinţa de a oferi un randament sporit investitorilor poate conduce la decizii care nu minimizează în mod necesar şi costul total al societăţii, costul celorlalţi actori de pe piaţă – angajaţi, clienţi, furnizori, creditori etc. Maximizarea valorii unei afaceri, dincol o de teoria economică clasică a raţionalităţii, trebuie să aibă şi o componentă etică. Minimizarea costurilor sociale va conduce la maximizarea valorii resurselor societăţii. Conchid că pretenţiile de a stabili o listă strictă a obiectivelor analizei risc ului, ordonate după importanţa lor, care să fie valabilă pentru un întreg domeniu economic (al afacerilor comerciale, spre exemplu) trădează un raţionament lipsit de realism (pentru edificare vezi şi subcapitolul 2.3). Este un truism deja faptul că entităţ ile ce formează un sistem economic sunt extrem de eterogene. De aici şi multitudinea de diferenţe dintre ele. Există diferenţe considerabile, chiar şi în cadrul unui sector economic, cu atât mai mult de la un domeniu economic la altul, în ceea ce priveşte gradul de expunere la factorii de risc, dotarea cu resurse a entităţilor expuse la risc, strategiile de ajustare a riscului selectate etc. 7
Michael A. Hitt, Raphael Amit, Charles E. Lucier, Robert D. Nixon, Creating Value – Winners in the New Business Environment , Blackwell Publishing, First Edition, 2002, London, pp. 188 - 213.
1.3 Validitatea analizei riscului
Ştiinţa, în genere, presupune o cunoaştere exactă, universală şi verificabilă, exprimată prin legi. Cu alte cuvinte, este vorba de o interpretare a realităţii prin care se caută descoperirea unor legi obiective, formulări generale care enunţă o legătură constantă între fenomene. Mai exact, enunţarea unor definiţii şi stabilirea unor ipoteze, în baza cărora, printr -un proces logic de deducţie, se stabilesc rezultatele teoretice. Teoria astfel elaborată trebuie confruntată cu faptele şi considerată fie în concordanţă cu realităţile constatate, fie infirmată de acestea din urmă. În primul caz are loc acceptarea (provizorie) a teoriei, în al doilea caz, respingerea completă sau modificarea ipotezelor, ca urmare a observaţiilor făcute. Economia însă este o reprezentare. Nu există fapte brute. Faptele constatate, prezentate sunt construite de observatori pe baza propriei subiectivităţi pornind de la convenţii. De aceea, dovada faptelor, observaţia empirică nu pot niciodată duce la confirmarea teoriei ci, în cel mai bun caz, la acceptarea ei provizorie, în aşteptarea elaborării unei teorii mai bune. Orice teorie este o abstractizare a realului, nu înseamnă însă că orice abstractizare a realului este, în mod necesar, şi utilă. Sunt de părere că o teorie este „bună” doar dacă rezumă, dacă reprezintă în mod util, în vederea înţelegerii sau a acţiunii, elemente considerate impor tante. Adevărata problemă a economiei nu constă în gradul de abstractizare, care creşte o dată cu progresul ştiinţei, ci în faptul că fiecare dintre noi are propria percepţie despre aceasta, o reprezentare intuitivă „de bun simţ”, de care se lovesc reprezentările teoretice abstracte necesare procesului gândirii. Din acest motiv, enunţul ipotezelor şi elaborarea relaţiilor funcţionale, fundamentale în orice ştiinţă, stârnesc controverse. Prin urmare, economistului îi revine ca primă sarcină, specificarea variabilelor. Însă nu trebuie omis 8
faptul că variabilele sunt de diferite tipuri , că pot descrie situaţii de moment sau 8
O variabilă poate fi endogenă sau exogenă, în funcţie de criteriul apartenenţei la fenomenul studiat, spre exemplu pot fi explicate variaţiile în rezultate ca urmare a variaţiilor în volumul investiţional, după cum pot fi explicate şi variaţiile în volumul investiţional, pornind de la profiturile întreprinderii. În multe cazuri dependenţele nu sunt univoce, situaţie în care se optează pentru reprezentări simplificate, cu consecinţele implicite: conform unei paradigme, tot ce este simplu este fals, însă tot ce nu este simplu este inutilizabil.
evenimente înregistrate într-un interval de timp, pe o perioadă dată. Datele empirice cu care economistul trebuie să lucreze sunt situate în structuri, în societăţi datate istoric, în care se produc rupturi, schimbări de „paradigme”, a căror înţelegere şi asimilare sunt progresive. În plus, majoritatea faptelor, în ştiinţele sociale, sunt compatibile cu mai multe teorii sau explicaţii concurente. Pentru a alege între acestea, pentru a măsura capacitatea explicativă a unui model, a ipotezelor teoretice care au fost formulate, ca reprezentare simplificată a unui proces sau a unui sistem, se recurge la 9
procedee statistice . Însă în această etapă intervine una dintre deosebirile esenţiale între ştiinţele sociale şi ştiinţele exacte (sau mai curând experimentale). 10
În ştiinţele sociale, experimentarea este exclusă , alternativa fiind observaţiile asupra faptelor sau evenimentelor ce au avut loc. În plus, relaţiile care pot fi exprimate numeric nu sunt de tip determinist. Există o marjă de eroare care trebuie luată în calcul, la fel ca în biologie şi în unele domenii ale fizicii sau chimiei. 11
Utilitatea demersului ştiinţific rezidă în posibilitatea trierii teoriilor sau ideilor, în funcţie de stadiul actual al cunoştinţelor noastre. O teorie este întotdeauna formulată cu 12
clauza „caeteris paribus” . Or în sistemele economice mediul înconjurător nu este stabil. Evenimentele sociale se desfăşoară cu participanţi conştienţi – gândirea acestora face parte integrantă din realitatea la care se raportează; raţionamentul este atât o oglindire pasivă a realităţii pe care oamenii încearcă să o înţeleagă, cât şi un element activ în conturarea 13
evenimentelor la care ei participă. Prin urmare, clauza „caeteris paribus” nu se verifică . În consecinţă, verificarea practică pune probleme, din moment ce economistul nu poate face experienţe, ci trebuie să se mulţumească cu observaţii. Mai mult, observaţia (divulgarea ei) poate antrena probleme suplimentare prin reacţiile operatorilor de pe piaţă, agravând situaţia sau amplificând impactul fenomenului sau
9
Care operează cu „intervale de încredere” cărora le este asociată o probabilitate dată de a conţine adevărata valoare, necunoscută, a parametrului; din acest motiv, o ipoteză nu este niciodată verificată 100% - este doar o estimare, cu o incertitudine mai mică sau mai mare; incertitudinea reprezintă regula. 10 nu se măreşte cantitatea de monedă din economie pentru a testa veridicitatea teoriei monetariste, după cum nu se falimentează o entitate economică pentru a verifica o oarecare aserţiune despre comportamentul economic în societate. 11 ceea ce nu echivalează cu etichetări de genul adevărat sau fals. 12 celelalte condiţii rămân neschimbate. 13 de altfel, situaţia este aceeaşi şi în meteorologie şi astronomie.
14
evenimentului . Din acest motiv este extrem de dificil, pentru decidenţi, în general, pentru cei care răspund de politica economică, în particular, să prevadă şi să anunţe viitorul. „Progresul cunoaşterii ştiinţifice nu se îndreaptă în nici un caz în sensul unei certitudini mai mari. Nu este o acumulare de adevăruri autentice, ci un câmp unde se confruntă teoriile, principiile explicative, viziunile asupra lumii şi postulatele metafizice. Însă această luptă are şi îşi menţine propriile ei reguli de joc: respectarea datelor, pe de o parte, şi supunerea faţă de nişte reguli de coerenţă, pe de altă parte. Acceptarea, fără echivoc, a acestei reguli de către „combatanţii aflaţi în dezbatere” conferă ştiinţei superioritatea asupra oricărei alte forme de cunoaştere. Ar fi o eroare grosolană să pretindem ca în ştiinţă trebuie să domine o singură viziune asupra lumii, teoretic „adevărată”. Pluralitatea conflictuală în cadrul unui joc supus unor reguli empirico-logice este ceea ce trebuie absolut salvat, ca o condiţie fundamentală a existenţei ştiinţei însăşi”.
15
În opinia mea, credinţa că, prin analiza riscului, nesiguranţa se va transforma în siguranţă sau că o perspectivă de afaceri incertă se va transforma într -una certă este o utopie. Certitudinile nu sunt apanajul economiei, în genere. Prin natura lor, afacerile sunt un pariu cu viitorul iar o analiză a riscului validă nu poate ignora faptul că anticipările joacă un rol extrem de important în economie. Participanţii de pe piaţă îşi bazează deciziile pe aşteptări, iar viitorul pe care îl anticipează este dependent de deciziile pe care le iau în prezent. Operatorii de pe piaţă evaluează în general rezultatele ca reprezentând câştiguri sau pierderi prin raportarea la o oarecare referinţă. Variaţiile sistemelor de referinţă utilizate pot avea impact major asupra deciziilor ce se iau. Decizii diferite dau naştere unui viitor diferit. Prin urmare, deciziile nu se raportează la ceva stabilit în mod independent, ceea ce dă naştere unui sentiment de incertitudine, atât în ceea ce priveşte deciziile, cât şi în ceea ce priveşte consecinţele acestora. Cunoaşterea perfectă este imposibil de atins, iar incertitudinea este inevitabilă.
14 15
iminenţa creşterii preţului unui produs sau cea a apariţiei unei crize… Gilbert Abraham Frois, Economie Politică, Humanitas, 1998, Bucureşti, p. 22.
