Cererea Si Oferta de Moneda

Capitolul 2 CEREREA ŞI OFERTA DE MONEDĂ 2.1 CEREREA DE MONEDĂ Cerer Cererea ea de mone monedă dă înde îndepl plin ineş eşte te un rol esen esenţi ţial al în anal analiz izăă mone moneta tară, ră, întrucât întrucât din confruntarea confruntarea acesteia acesteia cu oferta oferta de monedă monedă rezultă o serie de efecte, efecte, care permit mai buna înţelegere a impactului fenomenelor monetare asupra economiei.

2.1.1 Fundamentele cererii de monedă Termenul cerere de monedă exprimă atât un concept, cât şi o funcţie. Definiţia conceptului pune în evidenţă noţiunea de încasare monetară, iar funcţia asociată cererii de monedă rezultă din interpretarea modernă a ecuaţiei cantitative. Prima încercare de definire a cererii de monedă aparţine lui Leon Wallras (1874), care a formulat ideea potrivit căreia aceasta exprimă o încasare dori dorită tă.. Încas Încasar area ea mone moneta tară ră a unui unui agen agentt econ econom omic ic este este cant cantit itat atea ea de monedă pe care acesta o deţine, indiferent de motivele sale. Astfel, în concepţia autorului, cererea de monedă este una de deţinere de monedă. Deci o primă distincţie posibilă este cea dintre moneda deţinută şi moneda utilizată. Prin utilizarea monedei de care dispune, deţinătorului i se oferă în schimb bunurile, serviciile sau titlurile financiare pe care le solicită, iar dacă utilizează întreaga cantitate de monedă atunci cererea sa de monedă este „nulă”. Numai dacă conservă moneda „în casă”, atunci se manifestă cererea de monedă. monedă. În acest mod, se poate explica, explica, contrar a ceea ce se susţine în limbajul curent, că deţinătorul care îşi retrage bancnotele de la un ghişeu automat, în vederea efectuării de cumpărături, nu este un solicitant de monedă, deci nu contribuie la cererea de monedă. El transformă moneda sa scripturală (de cont) în monedă materială, materială, pentru o utili utilizare zare imediată. Situaţia Situaţia enunţată enunţată ilustrează că moneda poate fi deţinută, în scopul utilizării în viitor. Întrucât utilizatorii de monedă din economie sunt supuşi, mai mult sau mai puţin, fenomenului de iluzie monetară, cererea de monedă este exprimată în termeni reali, respectiv sub forma încasărilor deflatate de nivelul general al preţurilor. Dacă M reprezintă cantitatea de monedă şi P, nivelul general al preţurilor, atunci valoarea reală a monedei este dată de raportul M/P, ceea ce evidenţiază că preţurile constituie o variabilă explicativă a comportamentului deţinătorilor de monedă, chiar şi în absenţa „iluziei nominale”. •

1

Trusted by over 1 million members

Try Scribd FREE for 30 days to access over 125 million titles without ads or interruptions! Start Free Trial Cancel Anytime.









A doua doua dist distin incţ cţie ie posi posibi bilă lă este este cea cea dint dintre re înca încasa sarea rea instantanee şi încasarea medie. Cererea de monedă se poate aborda la un moment dat, dar, cel mai adesea, analizele se realizează pentru un interval de timp. În cadrul analizei analizei în decursul decursul unei perioade, perioade, cererea de monedă poate lua accepţiuni accepţiuni diferite: diferite: încasa încasare re dispon disponibi ibilă lă la începu începutul tul perioa perioadei dei,, încasa încasare re disponibilă la finele perioadei şi încasare medie în cadrul perioadei. Pentru un utilizator de monedă care dispune la începutul perioadei de o anumită cantitate de semne monetare, pe care le utilizează în vederea plăţilor pentru bunuri şi servicii, astfel încât îşi epuizează suma deţinută iniţial, cererea de monedă va fi dată de nivelul mediu al deţinerii sale de monedă, de-a lungul perioadei. •

Grafic, o asemenea situaţie poate fi ilustrată astfel: m A

0 t0

t1

t

În grafic, semnificaţia notaţiilor este următoarea:

OA reprezintă cantitatea iniţială de monedă, în momentul t0; t0 - t1= perioada în care utilizatorul efectuează cheltuieli continue şi regulate, de asemenea manieră ca în t1 să fi epuizat stocul iniţial de monedă. Pe ansamblul perioadei, cererea medie este egală cu OA/2. Dacă la finele perioadei cantitatea de semne monetare, m., este reînnoită, prin obţinerea salariilor, de exemplu, atunci agentul economic repetă comportamentul său de cheltuire în decursul unei perioade echivalente, raţionamentul precedent putând fi reprodus periodic. •









m

În acest caz, cererea medie de monedă este dată de

A

raportul

O

OA 2

t to

t1

t2

Un raţionament similar poate fi aplicat şi în cazul unei sporiri a cantităţii de semne monetare, în perioada t0-t1 într-un mod continuu şi repetat, cum ar fi, de exemplu, vânzarea de produse de către o întreprindere, care conduce la refacerea stocului iniţial de monedă. m

Cererea medie de monedă =

OA 2

A

O

t t0

t1

t2

În exemplele prezentate, cererea medie de-a lungul perioadei este uşor de determinat, determinat, întrucât întrucât structura structura temporală a încasărilor încasărilor şi plăţilor plăţilor este continuă continuă şi cu aceeaşi ritmicitate. Realitatea este, însă, adesea mai complexă, ceea ce antrenează unele dificultăţi în determinarea cererii de monedă. În cazul cel mai complex, în care numărul tranzacţiilor este finit, cu sume identice, dar separate printr-un interval de timp, cererea medie de monedă este OA n 1 dată de relaţia 2 ( n ) , în care n este numărul de tranzacţii. Pentru cazul a 4 tranzacţii, de exemplu, graficul se prezintă după cum −









m A O

t

t1 În acest caz cererea medie de monedă este dată de relaţia: OA

2

•

•

⋅

4 −1 4

=

3 ⋅ OA 8

O a treia distincţie necesară este cea dintre moneda activă şi moneda pas pasiv ivăă (len (lentă tă), ), într întruc ucât ât este este posi posibi bill ca deţi deţină năto torul rul de mone monedă dă să nu utilizeze întreaga cantitate de monedă în decursul unei perioade. Prin moneda activă se desemnează cantitatea de semne monetare utilizate în scopul realizării de tranzacţii generatoare de venituri. Caracterul activ al monedei prezintă un conţinut productiv, fiind excluse tranzacţiile care reprezintă un simplu schimb de bogăţie, cum ar fi, de exemplu tranzacţiile bursiere. Preluând termenii utilizaţi de Keynes în „Tratat de Monedă”, numai moneda care asigură „circulaţia industrială” face parte din moneda acti activă vă,, iar iar cea cea care care asig asigur urăă circu circula laţi ţiaa fina financ ncia iară ră este este consi conside derat ratăă ca monedă financiară. În graficul de mai jos, cantitatea iniţială de monedă (OA) se partajează între o cantitate de monedă utilizată AB şi o cantitate de monedă pasivă OB. Cererea de monedă cuprinde o încasare medie activă AB/2 şi o cantitate de monedă pasivă OB. Deci, cererea totală de monedă este egală cu: Ab/2+OB. AB AB

m A

2

= cererea de monedă activă

OB = cererea de monedă pasivă

Moneda „activă”

B Moneda „pasivă”

O

t









Ecuaţia cantitativă a cereri de monedă permite evidenţierea funcţiei pe care o îndeplineşte cererea de monedă, idee care îşi are originea în interpretarea modernă în termeni de echilibru a pieţei monetare. În prima variantă, formulată de Fisher, ecuaţia cantitativă reţine noţiunea de viteză de circulaţie, ca factor determinant al cereri de monedă. Ulterior, această ecuaţie a fost dezvoltată prin Şcoala de la Cambridge de către Alfred Marshall şi Arthur Cecil Pigou, în studiile cărora cererea de monedă a substituit raţionamentele bazate pe viteza sa de circulaţie. Ecuaţia lui Irving Fisher şi viteza de circulaţie a monedei În lucrarea „The Purchasing power of Money” Fisher a enunţat, în anul 1911, ecuaţia schimburilor, în forma: MV=PT, în care: M = cantitatea nominală de monedă; V = viteza de circulaţie a monedei, respectiv de câte ori o unitate monetară este utilizată într-o unitate de timp; P = nivelul general al preţurilor; T= volumul tranzacţiilor. Ecuaţia demonstrează că pentru ansamblul schimburilor dintr-un an, suma totală plătită este egală cu valoarea totală a bunurilor cumpărate. O asemenea idee, potrivit căreia nivelul general al preţurilor depinde de cantitatea de monedă existentă, este întâlnită din antichitate (la Aristotel şi Xenophon), apoi în secolul al XV-lea la Copernic şi scolastici, iar din secolul al XVII-lea la John Locke, David Hume, Richard Cantillon şi Adam Smith, John Stuart Mill etc., toţi aceşti autori punând accent pe rapiditatea cu care circulă moneda. Principala critică adusă ecuaţiei cantitative este aceea că formula MV=PT este o identitate, însă intenţia autorului a fost de a introduce o relaţie de cauzalitate de la M către P. Astfel, autorul explică ca viteza de circulaţie depinde de un factor factor instit instituţi uţiona onal,l, precum precum natura natura sistem sistemulu uluii de plăţi, plăţi, sincron sincroniza izarea rea încasărilor şi a plăţilor, sau de anumite cauze generale, precum densitatea populaţiei şi rapiditatea transportului. O modi modifi fica care re deci decisi sivă vă a aces aceste teii ecua ecuaţi ţiii cant cantit itat ativ ivee este este adus adusăă de reprezentaţii Şcolii de la Cambridge. Arthur Pigou a modificat ecuaţia iniţială în forma MV=PY, cu Y venit real şi cu „V” viteza de circulaţie a monedei care devine „viteză=venit”, semnificând de câte ori moneda este este tran transf sfor orma mată tă în veni venitt în decu decursu rsull unei unei peri perioa oade de date date.. Fo Formu rmula la reţinută de şcoala de la Cambridge a fost M/P=KY, în care K este numit coeficient de utilizare monetară, semnificând proporţia resurselor pe •

•









monedă, pe baza ecuaţiei: M/P=KY. Partea stângă a ecuaţiei reprezintă oferta de monedă la valoarea reală, fiind o variabilă exogenă, respectiv independentă de factorii din economie. În schimb partea dreaptă, KY, reprezintă o funcţie a cererii de monedă. Dacă cererea de monedă se notează cu Md, atunci Md=KY constituie o funcţie crescătoare a veniturilor şi se explică prin funcţia de inte interm rmed edie iere re a schi schimb mburi urilo lor, r, înde îndepl plin init ităă de mone monedă dă.. În acea aceast stăă aborda abordare re,, variabilele de care depinde cererea de monedă sunt venitul Y şi viteza de rotaţie K, al cărei nivel este influenţat de obişnuinţele utilizatorilor şi de structurile instituţionale.

2.1.2.1. Cererea patrimonială de monedă Prin studiile monetare ale lui Keynes, cererea de monedă este abordată din punct de vedere patrimonial, prin aceasta adăugându-se, la venitul din abordarea lui Marshall, variabila rata de dobândă. În concepţia lui Keynes, cererea de monedă a agenţilor agenţilor economici economici are la bază următoarele următoarele motive: motive: cel al tranzacţiilor, al precauţiilor şi al speculaţiilor. Ca urmare a acestor trei motive se manifestă preferinţa pentru lichiditate (cererea de monedă) care depinde de două variabile: venitul Y şi rata de dobândă i, astfel încât se poate scrie: Md = f(y,i). Funcţia cererii de monedă se poate prezenta şi sub formă aditivă: Md= L1(y)+L2(i), ori sub forma M(d) = K(i)Y, această din urmă variabilă prezentând avantajul sublinierii diferenţei dintre analiza lui Keynes şi cea a lui Marshall. În timp ce în formula lui Marshall coeficientul K este considerat constant, în abordarea lui Keynes factorul K depinde de rata dobânzii, ca urmare a unui arbitraj moneda-titluri pe piaţa de capital. Aportul cel mai important al analizei lui Keynes la studierea cererii de mone monedă dă este este intr introd oduc ucere ereaa ratei ratei de dobâ dobând ndă, ă, alăt alături uri de veni venit,t, ca vari variab abil ilăă explicativă. Cu acest prilej, rata de dobândă capătă noi valenţe, devenind o recompensă a renunţării la lichiditate şi care explică partajul dintre deţinerea de titluri şi deţinerea de monedă. Întrucât în cadrul abordării lui Keynes s-a insistat pe dimensiunea monetară a ratei de dobândă, preferinţa pentru lichiditate a per permi miss găsi găsirea rea unui unui inst instrum rumen entt de inte integr grar aree a fenom fenomen enel elor or reale reale cu cele cele monetare. De asemenea, trebuie subliniată contribuţia lui Keynes, prin aceea că introdu int roduce ce teoria teoria aleger alegerilo ilorr care care se realize realizează ază prin prin arbitr arbitraju ajull dintre dintre active activele le monetare şi cele financiare. Prelun Prelungir girea ea analiz analizei ei lui Keynes Keynes asup asupra ra cere cereri riii de mone monedă dă a fost fost realizată de Milton Friedman, care a extins arbitrajul între activele monetare şi cele financiare la un arbitraj între toate activele, inclusiv a celor reale care intră în comp compon onen enţa ţa patr patrim imon oniu iulu luii oric oricăru ăruii agen agentt econo economi mic. c. Pent Pentru ru Frie Friedm dman an patri patrimon moniul iul sau bogăţia bogăţia,, W, este este defini definită tă ca repreze reprezentâ ntând nd valoar valoarea ea tut tuturo uror r veniturilor care pot fi obţinute de un individ, din active monetare, financiare,











Cererea globală de monedă este o funcţie de forma: Md = f (y/i, W,R,i o, in, 1/p∙dp/dt, u), şi care evidenţiază că cererea de monedă este influenţată de: Y/i = valoarea patrimoniului (venitul permanent sau venitul actualizat); actualizat); W = productivitatea capitalului uman; R = rata de randament a activelor monetare; io, in = rata de randament a activelor financiare; 1/p∙dp/dt = randamentul activelor reale; u = gusturile sau preferinţele indivizilor După mai multe simplificări, ca urmare a studiilor efectuate în SUA, pe serii de date aferente a două secole, a rezultat că venitul real permanent Y/i este variabilă explicativă principală a cererii de monedă. Formula simplificată a devenit: Md/P = f(Y/i), în termeni reali, sau Md = f(y), f(y), în terme termeni ni nomin nominali ali.. Astfel, venitul permanent Y este reprezentativ pentru patrimoniu, fiind totodată, explicativ pentru cererea de monedă. •

2.1.2.2. Cererea tranzacţională de monedă Cu începere din anii 60, 6 0, o dată cu impunerea abordării patrimoniale a cererii de monedă a apărut o nouă orientare în concordanţă cu natura monedei de intermediar general al schimburilor. Inte Integra grarea rea mone monede deii în deciz decizii iile le indi indivi vizi zilo lorr este este expl explic icat atăă de Don Don Pati Patink nkin in (196 (1966) 6),, care care cons consid ider eraa că fiec fiecar aree cons consum umat ator or urmă urmăre reşt ştee să-ş să-şii maximizeze o funcţie de utilitate, încorporând şi moneda, în condiţiile unei cons constr trân ânge geri ri buge bugeta tare re clas clasic ice. e. Dint Dintre re auto autori riii care care au dezv dezvol olta tatt acea aceast stăă interpretare asupra cererii de monedă se remarcă R.W.Clower, care introduce şi constrângerile de finanţare (sau de lichiditate) în formularea cererii c ererii de monedă şi P. Davidson, care argumentează relaţia inversă dintre cererea de monedă în scopul tranzacţiilor şi rata de dobândă. Fundamentarea micro-economică a cererii tranzacţionale de monedă a









informare informare (timp de tranzacţio tranzacţionare) nare) sunt mai mari, cu atât creşte timpul destinat petrecerii timpului liber, şi invers. Existenţa încasărilor monetare (a cererii de monedă) reduce costurile de informare, informare, iar deţinerea deţinerea de monedă activă sporeşte dura durata ta timp timpul ului ui li libe ber, r, care care poat poatee fi cons consid idera eratt ca elem elemen entt al cons consum umul ului ui particular. Dacă funcţia de utilitate a unui individ se scrie: U = U (CI,I), în care: Ci = indicele de consum al celui de-al n lea bun; I = indicele de consum datorat datorat timpului liber, atunci individul va căuta să maximizeze această funcţie de utilitate prin două constrângeri: de venit şi de timp. Principiul determinării microeconomice a unei cereri tranzacţionale de monedă, pornind de la reducerea costurilor de tranzacţionare exprimate monetar, a fost stabilit de către autorii J. Tobin şi W. Baumol. Analiza acestora se bazează pe luarea în considerare a costurilor de tranzacţionare suportate cu ocazia schimbului monedă-titluri, fiind neglijat schimbul monedă-bunuri. Determinarea simultană a stocurilor optimale de monedă, de titluri şi de bunuri, pornind de la minimi minimizar zarea ea costuri costurilor lor de tranza tranzacţi cţiona onare re, a fost propusă de către M. Friedman (1971). Ideea principală susţinută de autor a fost aceea că minimizarea costurilor de tranzacţionare monedă-bunuri permite stabilirea numărului optimal de tranzacţii ce pot fi efectuate în decursul unei perioade, pornind de la o cerere tranzacţională optimă. Toate aceste aspecte, prezentate sumar, cu privire la cererea de monedă, semnificaţia acesteia şi factorii determinanţi, demonstrează următoarele: cererea de monedă este un concept complex, care a generat o mulţime de studii, ipoteze şi interpretări, toate având acelaşi scop, respectiv, încercarea de-a găsi o definire cât mai realistă a acesteia şi a modului de cuantificare.

2.2 OFERTA DE MONEDĂ Spre deosebire de cererea de monedă, oferta de monedă monedă este un concept simplu, care desemnează cantitatea de monedă pusă la dispoziţia indivizilor de









generale, care să furnizeze o viziune mai cuprinzătoare asupra fenomenelor. Analiza ofertei de monedă prezintă şi o dimensiune normativă, prin care se caut cautăă dete determ rmin inare areaa unor unor meca mecani nism smee de emis emisiu iune ne mai mai efic eficie ient ntee şi căror căroraa economiştii le acordă o atenţie particulară. Deşi cadrele instituţionale ale ofertei de monedă nu sunt identice, totuşi mecani mecanisme smele le şi compor comportam tament entele ele determ determina inante nte ale oferte oferteii de monedă monedă sunt sunt suficient de „tipice” pentru a da loc unei analize cu caracter general. Reflexiile asupra ofertei de monedă au deţinut înainte de secolul al XXlea locul principal în cadrul analizei monetare, după care prioritatea a fost acordată cererii cererii de monedă monedă. Doar după anii ’60, ca urmare a unor evenimente monetare majore, analiza ofertei de monedă a redobândit importanţa cuvenită, iar aspectul normativ a căpătat accente deosebite. După cum se prezintă în literatura literatura de specialita specialitate, te, oferta de monedă poate fi realizată realizată la nivel centralizat centralizat în cadrul sistemelor bancare ierarhizate, şi la nivelul băncilor libere, emitente de monedă concurenţială (după modelul Băncii libere, din secolul XVII-XVIII).

2.2.1.Oferta de monedă centralizată „Cum se explică determinarea ofertei de monedă în cadrul sistemelor bancare controlate de Banca Centrală?” şi „De ce sunt adoptate sistemele principalele aspecte ce se circumscriu circumscriu centralizate ale ofertei de monedă” sunt principalele

unei oferte de monedă centralizată. Analizele Analizele monetare monetare au oferit răspunsuri răspunsuri diferite diferite acestor întrebări, întrebări, ceea ce a condus la perceperea ofertei de monedă atât ca variabilă exogenă, cât şi endogenă. Pent Pentru ru a înţe înţele lege ge aspe aspect ctel elee cele cele mai mai reprez reprezen enta tati tive ve ale ale ofer oferte teii de monedă, este necesară stabilirea unor distincţii între noţiunile moneda de bază şi moneda de bancă, oferta exogenă şi oferta endogenă. Moneda emisă de autorităţile monetare dintr-o ţară (bănci centrale sau monedă instituţii de emisiune) este desemnată cu termenii: monedă centrală, monedă cu înaltă putere, monedă fiduciară sau monedă de bază . Dreptul de batere a monedei monedei de către către seniori senioriii feudal feudalii şi, ult ulteri erior, or, de către către instit instituţi uţiile ile moneta monetare re









consideră că Banca Centrală deţine sau nu controlul asupra cantităţii de monedă. Astfel, oferta este exogenă, în măsura în care Banca Centrală deţine puterea puterea de a regla nivelul cantităţii de monedă, injectând, într-o manieră discreţionară, moneda de bază. Corelaţia dintre moneda de bază şi moneda de bancă este posibil de realizat prin multiplicatorul creditului, care asigură trecerea de la nivel dat al monedei de bază la cantitatea totală de monedă. Caracterul exogen al ofertei de monedă este frecvent în analizele de tip monetarist. Dacă se consideră că Banca Centrală nu poate acţiona de manieră discreţionară, atunci oferta de monedă este considerată endogenă, respectiv este determinată de comportamentul economic al diverşilor agenţi economici şi al băncilor. Autorii care au dezvoltat această abordare nu pot fi regrupaţi într-un curent la fel de omogen ca monetarismul. După cum oferta de monedă este considerată ca o variabilă exogenă sau endoge endogenă, nă, mij mijloa loacel celee uti utiliz lizate ate şi rezult rezultate atele le sconta scontate te în domeni domeniul ul politi politicii cii monetare sunt şi ele diferite.

2.2.1.1 Oferta exogenă de monedă Cazul cel mai simplu al ofertei exogene de monedă este acela în care moneda de bancă este integral acoperită de monedă de bază (rata a rezervei obligatorii 100%). Un asemenea sistem cu rezervă 100% nu a existat niciodată, dar este preconizat de anumiţi autori, chiar în cadrul unui sistem centralizat. Pentru Fisher (1935) sau pentru Maurice Allais (1993) obiectivul unei monede de bancă (100%) este de a asigura un control total al autorităţii monetare asupra ofertei de monedă, cu scopul scopu l eliminării instabilităţii datorate băncilor din sistem. Astfel, inflaţia şi deflaţia, ciclurile economice şi riscurile de panică bancară bancar ă ar fi, în opinia autorilor, mai bine gestionate gestionate şi chiar eliminate. eliminate. Un sistem sistem de rezerve 100% 100% este este o conc concep epţi ţiee „ang „angel elic ică” ă” asup asupra ra bănc băncii ii cent centra rale le care care,, însă însă,, nu garantează calitatea acţiunilor sale. În varianta unei rezerve diferite de 100%, rezultă că băncile pot crea, pornind de la moneda de bancă, potrivit principiului „loans makes deposists”









conserva sub formă de numerar coeficientul α din depozitele constituite şi se va acorda un împrumut la nivelul (1-α) D. Astf Astfel el,, dacă dacă urmă urmări rim m depo depozi zitu tull iniţ iniţia iall D pe secv secven enţe ţe,, vom obţi obţine ne următoarele exprimări: D

αD = sumă reţinută sub formă de numerar (1-α)D = sumă acordată sub formă de împrumut α (1-α)D= sumă reţinută sub formă de numerar (1-α)2D = sumă acordată sub formă de împrumut α(1-α)2D = sumă reţinută sub formă de numerar 3

(1-α) D= sumă acordată sub formă de împrumut

Secvenţa I Secvenţa II

Secvenţa III

Cantitatea totală de monedă creată, numită şi monedă de bancă, rezultă din însumarea depozitelor succesive şi a celui iniţial, astfel. M b

= D + D

(1 − α ) + D (1 − α ) 2

+

... + D (1 − α ) n

expresie care este o progresie geometrică cu raţia (1-α), ceea ce permite scrierea 1 D următoarei relaţii: M D 1 (1 α ) α , cu α <1 multiplicatorului torului creditului creditului este egală cu 1/α şi Formula finală a multiplica corespunde cu inversul ratei de acoperire. Pentru un coeficient α = 1(100%) se regă regăse seşt ştee prin princi cipi piul ul mone monede deii 100% 100%,, iar iar pent pentru ru α care care ti tind ndee cătr cătree zero zero,, posibilitatea de creaţie a monedei de bancă tinde către infinit. Puterea de creaţie monetară a băncilor este limitată de coeficientul de reţinere sub formă de numerar α, dar şi de un al doilea factor numit coeficient de „fugă”, rezultat din comportamentul publicului, care reţine o parte din averea sa sub formă de bancnote şi piese. Coeficientul de fugă, notat β, determină ca împrumuturile acordate să nu se regăsească în totalitate sub formă de depozite. b =

•

=

−

−











(1-α-β)2D = sumă acordată α(1-α-β)2D = numerar

Secvenţa III

3

(1-α-β) D= credite acordate

Cantitatea totală de monedă creată de bănci devine: M b

= D +

(1 − α − β ) D + (1 − α − β ) 2 D + ... + ...(1 − α − β ) n D

şi se poate scrie următoarea relaţie: M b

= D

1

D

1 − (1 − α − β )

=

α + β

, 1

În aceste condiţii, multiplicatorul creditului este dat de relaţia α β , exprimând caracterul limitat al puterii monetare a băncilor. Atunci când α şi β sunt constante, constante, cantitatea cantitatea de monedă produsă de bănci va depinde de cantitatea cantitatea de monedă de bază, şi deci, de comportamentul băncilor centrale. Core Corela laţi ţiaa dint dintre re ofer oferta ta tota totală lă de mone monedă dă crea creată tă de bănc bănci, i, poat poatee fi evidenţiată prin scrierea ofertei de monedă ca sumă a monedei de bază (care este proporţia β din moneda de bază) şi a monedei de bancă. M = M b + β x M b M = M b(1+ β) D D(1 β ) 1 β Întrucât M α β M α β sau M KxD , in care K α β +

•

+

b =

→

+

=

+

=

+

=

+

Relaţia ofertei de monedă, sub această formă, arată că nivelul ofertei de









pentru bancnote era stabilă, în decursul unei perioade scurte, iar multiplicatorul era variabil, pe termen scurt, ca urmare a instabilităţii parametrilor care intră în formula de calcul. Referitor la gestionarea bazei monetare, dificultăţile pot proveni din relaţiile cu exteriorul sau din conflictele care se manifestă între obiectivele formulate de autorităţile monetare. Sursele de creaţie ale monedei de bază, care sunt sunt repr reprez ezen enta tate te de cont contra rapa part rtid idel elee mase maseii mone moneta tare re,, sunt sunt,, în mod mod ineg inegal al,, gestionate de banca centrală. Abordarea monetară a balanţei de plăţi externe şi a cursului de schimb antrenează dificultăţi ale băncii centrale în ceea ce priveşte controlul masei monetare, de unde rezultă ca numai un sistem de rate flotante permite absorbirea fluctuaţiilor din relaţiile cu străinătatea. În condiţiile unei oferte de monedă exogenă, problemele monetare par a se rezolva mai uşor, iar analiza monetară este simplificată, întrucât poate fi identificată cererea de monedă. De asemenea, caracterul exogen al ofertei de monedă valorizează valorizează politica monetară în raport cu alte instrumente instrumente ale politicii politicii economice. Astfel, politica monetară dispune, prin controlul monedei, de un instrument important, care asigură eficacitate sporită prin combinarea ofertei de monedă exogenă cu o cerere de monedă stabilă.

2.2.1 Oferta endogenă de monedă Oferta centralizată de monedă este endogenă atunci când se consideră că autorităţile monetare nu decid, la modul discreţionar, asupra cantităţii de monedă existentă. O asemenea situaţie este posibilă atunci când, datorită unor









- rolul rolul ratei ratei de dobâ dobândă ndă în comp compara araţie ţie cu baza baza moneta monetară. ră. Ideile ce pot fi reţinute în cadrul acestei analize sunt următoarele: - sistem sistemul ul bancar bancar nu nu poate poate crea crea monedă monedă decât decât dacă dacă publ publicu icull doreşt doreştee să o deţină; - ca şi publicul, instituţiile financiare şi bancare prezintă comportamente de „alegere a portofoliilor”, care condiţionează oferta lor de credite sau de depozite; - arbit arbitra raju jull într întree activ activel elee fina financi nciare are şi cele cele moneta monetare re se real realiz izea ează ză în funcţie de rata dobânzii; - mult multip ipli lica cato toru rull cred credit itul ului ui depi depind ndee de nive nivelu lull rate rateii de dobâ dobând ndă, ă, dar dar acesta, chiar flexibil, nu permite luarea în considerare a comportamentului tuturor instituţiilor financiare; - aut autori orităţi tăţile le monet onetar aree ar trebu rebuii să acţi acţion onez eze, e, mai degr degrab abă, ă, asup asupra ra nivelului ratei de dobândă, decât asupra monedei de bază, ceea ce ar permite controlul asupra ansamblului instituţiilor financiare.

2. Curentul „Oferta de monedă şi de credit” În cadrul acestui curent se susţine că oferta de monedă este endogenă, întrucât depinde de o ofertă de credit decisă de băncile din sistem, ceea ce semnifică faptul că moneda de bancă nu poate fi determinată mecanic prin baza monetară, ci prin intermediul creditelor distribuite. Dacă C este nivelul creditelor şi reprezintă diferenţa dintre moneda de bancă şi moneda de bază, atunci se poate scrie: C

(1 α ) M respectiv M

C









D

=

(α + β ) M b

băncii centrale poate avea ca explicaţie dimensiunea redusă a pieţei pieţei monetare, fără a se exclude exclude posibilitat posibilitatea ea unor acţiuni prin refinanţare sau prin mecanismul rezervei minime obligatorii. Analiza monetară propune două modalităţi de explicare a ofertei de credit, ambe ambele le fond fondat atee pe comp compor orta tame ment ntul ul mi micro croec econ onom omic ic al bănc băncil ilor: or: „firma bancară” şi „raţionalizarea creditului”. Referitor la „firma bancară”, ideea de bază este aceea că oferta de credit a unei bănci rezultă dintr-un comportament de maximizare a profitului bancar, acesta fiind definit ca diferenţă între randamentul creditului şi costurile de funcţionare ale băncii, incluzând costul rezervelor (R) şi costurile fixe. Apli Aplica care reaa anal analiz izei ei trad tradiţ iţio iona nale le a mono monopol polul ului ui în dome domeni niul ul banc bancar ar evidenţiază că băncile se grupează pentru pentr u formarea unui oligopol coordonat şi că maximizarea profitului determină un preţ al creditului, astfel încât veniturile marginale să fie egale cu costul marginal. Prin introducerea unei funcţii de constrângere a cererii de credite, elastică în funcţie de nivelul preţului, se poate determina cantitatea optimală de credit şi oferta de monedă. Oferta Oferta de monedă este, este, de asemen asemenea, ea, variabi variabilă lă în funcţi funcţiee de struct structura ura băncilor de rang secundar, astfel: este cu atât mai abundentă, cu cât creditele sunt mai ieftine, în situaţie de monopol, comparativ cu situaţia de oligopol coordonat. Însă, existenţa riscului de faliment, respectiv a riscului de nerambursare a cred credit itel elor or expl explic icăă de ce în dom domeni eniul banc bancar ar se mani maniffestă estă un monopol Pasivitatea









este Efe Efect ctul ul de haza hazard rd mora moral l este

rezu rezult ltat atul ul unei unei stim stimul ulăr ării pute putern rnic icee a solicitanţilor de credit, în scopul realizării de proiecte cu randamente ridicate, dar puţin riscante. Acest comportament are ca efect reducerea ratei de randament scontat al băncilor, ceea ce antrenează existenţa unei rate optimale a dobânzii pentru bănci, care maximizează randamentul şi dincolo de care oferta de credit se diminuează. Dacă şi pentru nivelul optim al ratei de dobândă cererea de credite depăşeşte oferta, atunci, ajustarea ratei de dobândă nu se va produce, dar va exista o raţionalizare a creditului. c. în conformitate cu opiniile altor autori (Clower), băncile nu ajustează înto întotd tdea eaun unaa cond condiţ iţii iile le de acord acordar aree a cred credit itel elor or (rat (rataa de dobâ dobând ndă) ă),, dato datori rită tă existenţei unor costuri antrenate de necesitatea informării personalului şi a clientelei cu privire la schimbarea de politică în domeniul creditării. Expl Explic icar area ea ofer oferte teii de mone monedă dă prin prin ofer oferta ta de cred credit it îşi îşi dove dovede deşt ştee valabilitatea în contextul unei economii bazate pe îndatorare, care în perioada actuală nu mai constituie cea mai potrivită referinţă. 3. Curentul „Public Choise” care promovează analiza economică a deci decizi ziil ilor or publ public icee expl explic icăă modu modull în care care Banc Bancaa Cent Centra rală lă îşi îşi mani manife fest stăă comportamentul birocratic. Cu ocazia unui studiu realizat asupra Băncii Centrale a Canadei, s-a demonstrat în ce mod băncile centrale, ca instituţii birocratice, urmăresc să-şi maximizeze bugetul discreţionar (diferenţa dintre venituri şi costurile minime de funcţionare). O bancă centrală, care trebuie să vireze profitul său la bugetul statului, va avea tendinţa să-şi reducă profitul aparent, pentru a beneficia de profituri efective. Un asemenea buget discreţionar permite îndeplinirea unor











2.2.2. Oferta concurenţială de monedă În favoarea unui sistem al ofertei de monedă controlat de Banca Centrală, care care deţi deţine ne mono monopo polu lull asup asupra ra prod produc ucţi ţiei ei de mone monedă dă,, stau stau urmă următo toar arel elee argumente: producţia de monedă nu poate fi lăsată în grija pieţei, întrucât aceasta nu are capacitatea de a furniza un sistem stabil al ofertei de monedă; sistemul concurenţial de monedă, existent în perioada sec. XVIII-XIX, cunoscut sub denumirea Bancă Liberă, nu mai poate fi adoptat în prezent, datorită următoarelor cauze: moneda emisă este rezultatul unui monopol natu natural ral;; bănci băncile le sunt sunt gene genera rato toar aree perma permane nent ntee ale ale risc riscul ului ui li lips psei ei de lichidităţi; piaţa nu poate face faţă panicilor bancare. bancar e. a. Conceptul de monopol natural explică situaţia în care costurile marginale de producţie sunt descrescătoare atunci când producţia creşte. În plan mone moneta tar, r, acea aceast stăă abor aborda dare re semn semnif ific icăă două două aspe aspect cte: e: nive nivelu lull scăz scăzut ut al costurilor de producţie a monedei şi costurile de gestionare a rezervelor. •

•









b. În contextul unei instabilităţi accentuate a sistemului bancar, Banca Centrală trebuie să îndeplinească rolul de supraveghere şi control, asigurând refinanţarea băncilor. Un aport esenţial în analiza riscurilor cu care se confruntă băncile, drept cauză a monopolului monopolului Băncii Băncii Centrale Centrale asupra monedei, monedei, îl au analizele analizele din cadrul noii teorii financiare. Potrivit acesteia, asimetria informaţiei pe piaţa financiară antrenează o serie de efecte asupra creditorilor, cât şi asupra debitorilor. Asimetria Asimetria informaţie informaţieii este inerentă inerentă activelor activelor financiare, financiare, întrucât preţurile preţurile pe piaţa financiară nu reflectă totalitatea informaţiilor şi îl vizează în special pe creditor, care nu deţine toate informaţiile asupra atitudinii viitoare a debitorului. Astfel, asimetria îi conduce pe agenţii economici să acţioneze, fie pentru a ben benef efic icia ia prin prin comp compor orta tame ment ntee oport oportuni unist ste, e, fie fie pent pentru ru li limi mita tare reaa efec efecte telo lor r neaşteptate. Aceste reacţii sunt luate în considerare de teoria de agent şi teoria semnalelor. Potr Po triv ivit it prim primei ei teor teorii ii,, relaţ relaţii iile le „prin „princi cipa pall-ag agen ent” t” perm permit it reduc reducere ereaa •









iar autorităţile monetare nu deţin decât un singur mijloc pentru majorarea cotei lor de piaţă şi anume: practicarea unei rate a inflaţiei mai scăzută decât în alte ţări. Concurenţa dintre emitenţii de monedă declanşează o deflaţie cumulativă, motiv pentru care o altă teorie, cea a substituţiei monetare, propune coordonarea politicilor monetare. Teoria libertăţii bancare sau teoria Băncii Libere abordează aspectele cele mai semnificative ale instituţiilor, care sunt necesare unei bune funcţionări a ofertei concurenţiale de monedă. O idee puternic susţinută, în cadrul acestei teorii, este aceea că Băncile Centrale nu au apărut ca urmare a instabilităţilor sistemului concurenţial al ofertei de monedă, ci ca urmare a voinţei politice de capturare a puterii monetare. Istoria băncilor centrale din Europa Occidentală (Franţa, Germania, Italia, Sania, Elveţia) şi din SUA demonstrează că trecerea de la sistemul de bănci private concurenţiale la instituţiile de emisiune centrale s-a realizat din motive politice. Mai relevante au fost cazurile Africii de Sud, Australiei, Noii Zeelande şi Columbiei, ţări al căror mecanism de emisiune monetară se bazează pe









Garantarea cu aur bunuri i roduse Acceptarea de către public a monedei A Nu

Dispariţia băncii A

Plăteşte în moneda A, rime rime te mone moneda da B

Plăteşte în moneda B, rime rime te mone moneda da A

Cererea de conversie a monedei B în A

Cererea de conversie a monedei A în B

Da

Interven Interven ia băncilor băncilor

Activitate bancară

Piaţa monetară Oferta de monedă B în schimbul monedei A

Oferta de monedă A în schimbul monedei B

Determinarea cursului de schimb A/B

Cererea Si Oferta de Moneda

Recommend Documents