Obiective: Disciplina \u201cMoned\ u 0 1 0 3 \ u 0 1 5 fi credit\u201d
studen\u0163ilor cuno\u015ftin\u0163e temeinice despre moned\u0103
lor determinant \u00een desf\u0103\u015furarea proceselor economice circuitelor economice la nivel micro \u015fi macroeconomic, a
lichidit\u0103\u0163ii agen\u0163ilor economici, a economiei \u00een
CUPRINS 1. Moneda \u015fi rolul s\u0103u economic 1.1. Moneda \u015fi func\u0163iile sale 1.2. Evolutia monedei \u015fi clasificarea semnelor monetare 1.3. Puterea de cump\u0103rare a monedei
2. Organizarea monetar\u0103 2.1. Unitatea monetar\u0103 2.2.
Etalonul monetar. Tipuri de sisteme monetare
2.3.
Baterea \u015fi circula\u0163ia monedei cu \u015fi f\u0
integral\u0103 2.4.
Reglementarea emisiunii \u015fi punerii \u00een circula
monedei de h\u00e2rtie. Convertibilitatea monetar\u0103 2.5.
Sistemul monetar interna\u0163ional
2.5.1.
Sistemul monetar interna\u0163ional de la Bretton
Woods 2.5.1.1.
Principiile sistemul monetar
interna\u0163ional de la Bretton Woods 2.5.1.2.
Institu\u0163iile monetare create prin
Acordul de la Bretton Woods 2.5.2. 2.6.
Sistemul monetar interna\u0163ional actual
Integrarea monetar\u0103 european\u0103
2.6.1.
Uniunea Monetar\u0103 European\u0103 3
2.6.2.
Moneda Euro \u015fi utiliz\u0103rile sale
3. Indicatori \u015fi agregate monetare 3.1. Masa monetar\ u 0 1 0 3 \ u 0 1 5 fi agregate monetare
3.2. Viteza de circula\u0163ie \u015fi de rota\u0163ie a moned 3.3. Rata dob\u00e2nzii 3.4. Cererea de moned\u0103 3.5. Oferta de moned\u0103
4. Sistemul bancar contemporan 4.1. B\u0103ncile comerciale 4.1.1. Opera\u0163iunile b\u0103ncilor comerciale 4.1.2. Serviciile bancare 4.2. B\u0103ncile de afaceri
4.3. Alte b\u0103nci \u015fi institu\u0163ii de credit specia 4.4. Banca de emisiune 4.5. Orient\u0103ri \u015fi performan\u0163e bancare
5. B\u0103ncile \u015fi crea\u0163ia monetar\u0103 5.1. Crea\u0163ia de moned\u0103 scriptural\u0103 5.2. Emisiunea de moned\u0103 prin banca central\u0103 5.3. Tezaurul ca organism creator de moned\u0103 5.4. Pia\u0163a monetar\ u 0 1 0 3 \ u 0 1 5 fi rolul s\u0103
6. Politici monetare \u015fi reglement\u0103ri bancare 6.1. Politica economic\ u 0 1 0 3 \ u 0 1 5 fi politica monetar 6.2. Manevrarea taxei rescontului ca politic\u0103 monetar
\u015fi de credit 6.3. Politica opera\u0163iilor la pia\u0163a liber\u0103 6.4. Sistemul rezervelor minime obligatorii 6.5. Interven\u0163ionismul direct
7. Creditul \u015fi dob\u00e2nda 7.1. Creditul. Tr\u0103s\u0103turi caracteristice 4
7.2. Sferele creditului 7.2.1. Creditul comercial 7.2.2. Creditul bancar 7.2.3. Creditul obligatar 7.2.4. Creditul ipotecar 7.2.5. Creditul de consum 7.3. Intermediarii \u015fi pie\u0163ele creditului 7.4. Dob\u00e2nda
8. Instrumentele de credit 8.1. Titlurile de credit 8.2. Monetica modern\u0103
9. Echilibrul monetar \u015fi infla\u0163ia 9.1. Echilibrul monetar 9.2. Infla\u0163ia. Concept. Cauze 9.3. Efectele infla\u0163iei 9.4. Politicile de combatere a infla\u0163iei
5
Cap. 1 Moneda şi rolul său economic 1.1. Moneda şi funcţiile sale 1.2. Evolutia monedei şi clasificarea semnelor monetare 1.3. Puterea de cumpărare a monedei
1.1. Moneda şi funcţiile sale Apariţia monedei este rezultatul dezvoltării producţiei şi schimbului cu care a evoluat paralel şi neîntrerupt. Prin definirea monedei, majoritatea cercetătorilor au încercat şi încearcă să surprindă aspecte de esenţă, legate îndeosebi de funcţiile şi rolul său în economie. Unii cercetători fac deosebirea dintre ban şi monedă , considerând banul ca ceva abstract şi moneda ca ceva concret. Alţi cercetători consideră banul ca fiind fenomenul valorii în general, iar moneda este reprezentarea acestui fenomen. În prezentul curs fenomenul „ban” va fi considerat ca fiind echivalent cu reprezentarea sa „moneda” pentru că în esenţă au aceleaşi funcţii şi împlinesc acelaşi rol în economie. 6
La ce foloseşte moneda? În mod fundamental oamenii îşi satisfac trebuinţele prin producerea de bunuri şi servicii. Crearea de monedă nu aduce beneficii directe. Dacă se dublează producţia de bunuri şi servicii, oamenii trăiesc mai bine. Dacă se dublează cantitatea de monedă nu înseamnă că va fi mai bine. Deci, în sens restrâns, moneda este lipsită de relevanţă. În alt sens, aşa cum vom vedea în continuare, moneda şi instituţiile asociate ei sunt de o importanţă copleşitoare. Cu cât viaţa economică este mai activă şi afacerile mai intense, cu atât moneda este mai solicitată. Moneda deţine o poziţie cheie în mecanismul de funcţionare al oricărei economii naţionale şi a celei internaţionale, reflectând sintetic schimbările structurale ale acestora. Moneda a devenit indispensabil ă atât la nivel micro, cât şi macroeconomic. Economia nu poate fi despărţită de monedă, ele condiţionându-şi evoluţia
şi
dezvoltarea.
Definirea monedei •
Unii cercetători atribuie monedei două însuşiri esenţiale şi
anume: de a reprezenta şi de a măsura orice valoare şi au
tras concluzia că orice marfă poate fi monedă. Aceasta este reprezentarea monedă-marfă. •
Alţi
cercetători
neagă
calitatea
de
marfă
a
monedei,
atribuindu-i numai însuşiri subiective, definind-o ca o
convenţie socială, artificială. Aceasta este reprezentarea
monedă-semn. •
A treia categorie de cercetători prezintă moneda într-o dublă
accepţiune: atât ca marfă, cu însuşiri intrinsece deosebite
şi având o existenţă obiectivă, cât şi ca o creanţă asupr a 7
emitentului sau a economiei, un semn al monedei marfă, o expresie a voinţei oamenilor. Moneda marfă şi-a pierdut definitiv locul în mecanismele monetare doar de câteva decenii. Dezvoltarea vieţii economice a dat câştig de cauză şi rol preponderent monedei semn, aceasta
fiind astăzi forma de existenţă a monedei. Ea apare în această calitate ca un bun indirect, reprezentând un drept de creanţă. Utilitatea ei nefiind directă, ea trebuie căutată în utilitatea bunurilor şi serviciilor ce pot fi achiziţionate. Deci, făcând abstracţie de utilitatea metalului (aur, argint) din care a fost confecţionată, caz în care a funcţionat ca monedă-marfă, moneda nu reprezintă nici o utilitate în sine. Prin desprinderea sistemelor monetare de aur, etalonul marfă este eliminat de la baza mecanismelor monetare, moneda nemaifiind legată de aur nici măcar teoretic. Mai mult, faptul că în prezent moneda semn se prezintă ca singură formă vizibilă a monedei, alimentează şi mai mult părerea potrivit căreia aceasta reprezintă numai o creanţă. Deşi aurul a fost eliminat de la baza sistemelor monetare naţionale şi a celui internaţional, este departe ca el să dispară de pe scena economică. Aurul a încetat să fie etalon legal al valorii şi instrument al tranzacţiilor, dar rămâne însă un instrument de rezervă privilegiat atât pentru particulari, cât şi pentru băncile centrale. Indiferent de accepţinea dată monedei, monedă – marfă sau monedă – semn, moneda se defineşte prin funcţiile ei, cele mai importante fiind 1 : •
1
moneda, instrument al tranzacţiilor
Basno C, Dardac N, Floricel C, Monedă Credit Bănci, E.D.P., Bucureşti, 2003, pag. 8
8
• •
moneda, etalon al valorii
moneda, rezervă a valorii
1.1.1.
Moneda, instrument al tranzacţiilor
Într-o economie de schimb, moneda este instrumentul unic al tranzacţiilor. Ea serveşte drept contrapartidă între oferta şi cererea tuturor bunurilor şi serviciilor, pe toate pieţele. O tranzacţie poate avea loc şi fără monedă, dar existenţa ei uşurează realizarea schimbului de bunuri şi servicii. Trocul reprezintă schimbul bunurilor contra altor bunuri. Realizarea trocului presupune să găsim pe cineva care doreşte bunurile şi serviciile pe care noi le oferim şi care în acelaşi timp să poată oferi bunuri şi servicii pe care dorim să le obţinem în schimb, ceea ce nu se găseşte întotdeauna în timp util sau ceea ce presupune un cost suplimentar (anunţuri, căutări, publicitate, etc.). Rolul monedei ca instrument al tranzacţiilor apare foarte clar, deoarece trocul prezintă cel puţin trei dificultăţi majore: •
întâlnirea a doi agenţi economici, fiecare dorind, în acelaşi
moment, să se lipsească de un bun sau să facă un serviciu pe care celălalt vrea să le dobândească; •
posibilitatea
de
obiectul cesiunii; •
comparaţie
între
două
elemente
ce
divizibilitatea bunurilor ce se presupun a fi schimbate.
Moneda înlătură aceste inconveniente, ducând la o disociere a trocului în două operaţiuni: o operaţiune de vânzare (bun contra bani, deci flux real contra flux monetar) şi o operaţiune de
cumpărare (bani contra bun, deci flux monetar contra flux real). 9
fac
În prezent trocul redevine activ în contractele internaţionale cu schimbul de produse sau tehnologii provenind de la ţările dezvoltate, în contrapartidă cu materiile prime livrate de ţările în curs de dezvoltare. De asemenea, trocul se mai utilizează datorită inflaţiei puternice, când preţurile cresc vertiginos la intervale foarte mici de timp sau in condiţii de blocaj financiar. În cadrul funcţiei monedei de instrument unic al tranzacţiilor trebuie subliniat
rolul finanţator al monedei.
Existenţa prealabilă a unor încasări în monedă este condiţia tuturor tranzacţiilor reale. Fiecare agent economic care vrea să intre pe piaţă trebuie să dispună de o încasare prealabilă. Moneda se obţine prin transferul instrumentelor de plată de la unii agenţi din economie în favoarea altora. Astfel salariaţii primesc moneda ca plată pentru munca depusă. Cumpărând bunuri de consum, o parte din această monedă ajunge din nou la întreprinderi. Cumpărările de acţiuni şi obligaţiuni de către cei care îşi investesc economiile permit întreprinderilor să obţină monedă pentru achiziţia de bunuri de investiţii. În acest proces, un rol major revine băncilor, ele creând instrumentele de realizare a acestor tranzacţii.
1.1.2.
Moneda, etalon al valorii
În această funcţie, moneda măsoară valoarea bunurilor şi serviciilor. Valoarea se exprimă întotdeauna prin monedă, permiţând compararea bunurilor şi serviciilor. Moneda devine astfel un numitor comun între bunuri eterogene. Funcţia de etalon al valorii este prima care se manifestă, deoarece valorile 10
bunurilor se exprimă cu ajutorul monedei înainte de a avea loc tranzacţia sau chiar în lipsa tranzacţiei. O economie modernă necesită comparaţii continue ale valorii, iar cumpărătorii trebuie să compare ofertele diferiţilor vânzători. Pentru a lua o decizie raţională, trebuie cunoscute raporturile în care o marfă se schimbă pe alte mărfuri, lucru posibil utilizând moneda ca etalon. Ca orice etalon, moneda este invariabilă, doar puterea ei de cumpărare fluctuează, respectiv scade în perioada de creştere a preţurilor şi invers. În evoluţia monedei, funcţia de etalon a fost îndeplinită iniţial de bunuri obişnuite, apoi de metalele preţioase, de valute, astăzi funcţionând etalonul bazat pe puterea de cumpărare. Etalonul de valoare permite realizarea unei imense economii de efort, simplificând considerabil gestiunea agenţilor economici. Specific monedei mai este şi faptul că ea acţionează ca etalon prin care pot fi exprimate plăţile viitoare. Deoarece valoarea monedei variază în timp, cu o unitate monetară dată cu împrumut astăzi nu pot fi achiziţionate aceleaşi bunuri, când este restituită la scadenţă.
1.1.3.
Moneda, instrument de rezervă a valorii
Într-o economie de troc, schimbul a două bunuri este instantaneu. Într-o economie monetară, agentul poate disocia schimbul în două operaţii diferite, care intervin în două momente de timp diferite. Între două tranzacţii moneda serveşte ca rezervă 11
a puterii de cumpărare, fiind un instrument de tezaurizare, un instrument permanent de rezervă a valorii. Cauzele esenţiale ale constituirii rezervei monetare sunt nesincronizarea dintre încasări
şi plăţi
şi incertitudinea
viitorului. Existenţa unui stoc de monedă la dispoziţia agenţilor economici nu se explică decât prin decizia lor de a stoca, deci printr-o alegere economică raţional justificată. Moneda face parte din patrimoniul agentului economic, alături de celelate active, respectiv: -
active cvasimonetare (depozite la termen),
-
active financiare (acţiuni, obligaţiuni),
-
active reale (bunuri).
În raport cu aceste active, moneda efectivă prezintă trei diferenţe: -
un preţ al tranzacţiei mult mai redus în raport cu
lichiditatea -
un randament nul
-
o constantă a valorii sale nominale.
Avantajele şi dezavantajele deţinerii de monedă (active lichide) conduce pe fiecare agent economic să-şi stabilească preferinţa între activele care constituie patrimoniul său. Astfel putem face remarca că orice bun poate constitui o rezervă a puterii de cumpărare. Anumite bunuri conservă puterea de cumpărare pe termen lung mai bine decât moneda. Totuşi, aşa cum am menţionat mai sus, moneda se distinge de aceste
bunuri prin aceea că este imediat disponibilă, fără cost de transformare şi fără risc. Spunem că moneda are proprietatea de lichiditate care o califică a fi cel mai bun instrument de rezervă a puterii de cumpărare imediate. 12
În general lichiditatea unui activ depinde de: -
cât de uşor poate fi cumpărat sau vândut,
-
costul de cumpărare sau de vânzare al tranzacţiei,
-
previzibilitatea şi stabilitatea preţului său.
Spunem că moneda în sens restrâns are o lichiditate perfect ă. (În bilanţ se realizează o ierarhizare a activelor unui agent economic în funcţie de gradul lor de lichiditate.) Moneda conservă puterea de cumpărare pe termen scurt mai bine decât un bun sau un titlu care poate în orice moment să piardă din valoarea sa. În concluzie, putem spune că moneda constituie cel mai bun instrument de conservare a bogăţiilor pe termen scurt, calitate care face din ea un activ fără riscuri.
1.2. Evoluţia monedei şi clasificarea semnelor monetare Moneda a apărut în istoria societăţii omeneşti sub forma unor mărfuri obişnuite şi foarte variate. Exteriorizarea valorii se realiza odată cu schimbul, prin raportarea mărfurilor la marfa care îndeplinea rolul de monedă. De la sfârşitul preistoriei vitele se utilizau ca monedă. În Africa se mai utilizau ca monedă sarea
şi scoicile rare care serveau ca podoabe. În Tibet ceaiul a servit mult timp ca monedă. În timp, omul a început să folosească o marfă unică drept
intermediar în tranzacţii. Marfa aleasă permitea vânzarea şi cumpărarea
bunurilor
obişnuite,
măsurarea
valorii
şi
economisirea. Deci locul trocului este luat de o marfă care, pe 13
lângă utilizarea sa normală ca bun de consum sau ca bun de producţie, servea drept instrument de schimb. Acest bun monedă etalon trebuia
să fie durabil, pentru a conserva puterea de
cumpărare, să fie divizibil, pentru a permite efectuarea plăţilor
şi să prezinte o valoare proprie, intrinsecă, suficient de mare
şi stabilă. Astfel metalele şi aliajele se impun rapid ca bunuri monedă. Iniţial au fost folosite metalele şi aliajele comune (cupru, bronz, fier) ca monede, apoi au apărut metalele preţioase, aurul
şi argintul. Metalul cântărit şi bătut cu pecete şi în piese de monede s-a impus schimburilor ca forma cea mai comodă şi evoluată. Odată cu dezvoltarea schimbului, nevoile de monedă bun, respectiv de metal preţios,
cresc, în timp ce producerea lor
rămâne limitată. Apare deci un dezechilibru între oferta şi cererea de monedă marfă, ceea ce a condus la necesitatea găsirii altor forme ale monedei. Apare astfel moneda de hârtie sub
forma bancnotelor
(bilete de bancă) şi moneda de cont
(scripturală). Bancnotele ca monedă de hârtie se vor generaliza în sec. al XIX lea în toată Europa Occidentală. Crearea monedei de cont era făcută de băncile comerciale, care înscriau într-un cont suma de bani deţinută de un client. În a doua jumătate a secolului al XIX lea, dezvoltarea băncilor este la originea perfecţionării importante în tehnica monetară. Noile forme ale monedei scripturale sunt cecurile şi
viramentele. Emise de titulari, pe baza unui cont deschis la bancă, cecurile acceptate la plată sunt o formă a monedei scripturale. Ordinul de virament dintr-un cont în altul va reduce plăţile la un simplu joc pe hârtie. 14
Baterea monedei este un drept al puterii de stat, drept delegat unei instituţii de emisiune. Agenţii au acceptat să folosească moneda în virtutea încrederii în sistemul de emisiune. Evoluţia formelor monedei, de la marfă la semn, are trei consecinţe: -
statutul său privat se substituie din ce în ce mai mult
statutului său public şi care necesită un control adecvat al creării sale; -
costul de producţie este mult diminuat;
-
creşte încrederea agenţilor economici faţă de autorităţile
monetare centrale (pentru moneda de hârtie) şi faţă de băncile comerciale (pentru moneda scripturală). Pentru afirmarea şi impunerea ei, în funcţiile monedei s-a păstrat o bună perioadă de timp legătura cu metalul monetar aflat în rezerva băncii emitente, mecanismul realizându-se astfel: -
banca emitentă păstra în depozit, ca element de activ în
bilanţ, cantităţi importante de aur monedă, în timp ce moneda de hârtie, reprezentă în bilanţ un element de pasiv, ca o obligaţie a băncii faţă de viitori posesori şi participă la operaţiuni de schimb pe piaţă; -
utilizarea monedei de hârtie şi a celei de cont ca
instrumente monetare a fost susţinută prin mecanismul convertibilităţii; primind la cerere echivalentul în aur monedă, deţinătorii bancnotelor manifestau încredere în mecanismul monetar astfel creat. Aurul monetar păstrat în rezerva băncii continua să îndeplinească funcţia de etalon şi de rezervă, fără a fi prezent în circulaţie. 15
Mecanismul a funcţionat relativ normal atâta timp cât a existat un anume echilibru între cantitatea de aur-monedă şi necesarul de monedă hârtie cerut de schimbul de bunuri în ascensiune. În timp ce mărimea depozitului de aur-monedă era funcţie de producţia de metal preţios sau de posibilităţile fiecărei
ţări de a procura aurul monetar, cantitatea de semne monetare era dependentă de volumul tranzacţiilor. Se va naşte dezechilibrul între cererea şi oferta de monedă, fenomen care va duce la desprinderea monedei semn de metalul monetar , fapt care va imprima mecanismelor monetare caracteristici noi: -
deşi aurul monetar continuă să funcţioneze ca etalon şi
rezervă, slăbeşte considerabil legătura directă cu moneda semn; -
în structura rezervelor bancare, se vor include, alături de
metalul monetar, titlurile de creanţă; -
moneda semn, cu mici excepţii, va rămâne unica formă a
monedei în circulaţie pe pieţele naţionale, emisiunea ei bazându-se tot mai mult pe producţia de bunuri destinată schimbului, faţă de care se află într-o dependenţă directă. -
convertibilitatea bancnotelor în aur se va restrânge şi se va
suspenda definitiv din practica monetară internă după anii 1929-1933; -
pe plan extern continuă să circule metalul monetar sub
formă de monedă sau lingouri până în anul 1944, momentul creării sistemului monetar internaţional prin Acordurile Conferinţei Financiare şi Monetare de la Bretton Woods.
16
Mecanismele monetare create în 1944 se vor caracteriza prin câteva elemente noi care vor modifica raportul dintre moneda marfă şi moneda semn şi anume: -
moneda semn, sub denumirea de valută, va prelua integral
rolul de instrument al tranzacţiilor pe plan internaţional, fiind legată însă de metalul monetar prin mecanismul convertibilităţii externe. Sistemul va funcţiona pe baza etalonului aur-devize, usd devenind moneda de rezervă. Încrederea în moneda SUA se va baza pe garantarea cu aur a dolarilor aflaţi în circuit extern de către Sistemul Rezervelor Federale ale SUA. -
în 1971 se suspendă convertibilitatea externă a dolarului
SUA în metalul monetar, în favoarea etalonului puterii de cumpărare. -
un moment important îl reprezintă crearea monedei unice
europene. Principalele momente în evoluţia monedei sunt redate în tabelul nr. 1.1.
Tabelul nr. 1.1. Principalele momente în evoluţia monedei Perioada (anul)
Sec.VII î.e.n. Secolul II 1447
Momentul din evoluţia monedei Apar primele piese metalice din aur şi argint. Se stabileşte cursul de schimb între monedele metalice (Roma); aurul cota de două ori mai mult decât argintul. stabilirea la Geneva a aurului ca singurul tip de monedă având curs legal; 17
1519 sec XVI 1650 1690 1697 1720 1774 1792 1797 1800 1867 18701878 18711874 18741875 1880 1890 1897 1900 1913 1914 19201921 1922 1925
apariţia talerului, care a devenit monedă dominantă în Europa; talerul va da naştere dolarului; creşterea de şase ori a numerarului şi de trei ori a preţurilor şi efectuarea de importuri masive de metale preţioase (mai ales argint) din America; crearea unei pieţe monetare mondiale la Amsterdam; emiterea monedei hârtie în Imperiul Britanic; Banca Angliei monopolizează emisiunea bancnotelor curs forţat al biletelor emise de bancă în Franţa (John Law); curs legal acordat în exclusivitate aurului în Anglia; instituirea bimetalismului aur-argint în SUA; suspendarea convertibilităţii în aur a biletelor de bancă în Anglia şi stabilirea unui curs forţat al acestora; crearea Băncii de Emisiune în Franţa; instituirea bimetalismului în România; crearea sistemului monetar naţional; curs forţat al francului francez; abandonarea bimetalismului aur-argint şi adoptarea etalonului aur în Germania şi ţările scandinave. Crearea Uniunii Monetare Latine; debutul demonetizării argintului în SUA; instalarea efectivă a monometalismului aur în Franţa; înfiinţarea BNR ca prim institut de emisiune a statului român independent; abandonarea bimetalismului adoptarea şi monometalismului aur în România; adoptarea etalonului aur în Rusia şi Japonia; adoptarea etalonului aur în SUA; crearea unei bănci centrale federale în SUA (Sistemul Rezervelor Federale); suspendarea convertibilităţii bancnotelor în aur în toate ţările beligerante (inclusiv România) unificarea monetară în România prin schimbarea bancnotelor străine (coroane austro-ungare, ruble de Lwov, rubla Romanov şi a leilor emişi de Germania ca bani de război) cu bancnote ale BNR recunoaşterea principiilor aur-devize la Conferinţa Monetară de la Geneva restabilirea etalonului aur în Anglia; lira sterlină 18
1928 19281930 1929 1931 1933 1934
regăseşte paritatea sa dinainte de război restabilirea convertibilităţii francului francez crearea Băncii de Reglementare Internaţională (România membru fondator) reforma monetară de stabilizare din România suspendarea convertibilităţii lirei sterline în Anglia. Crearea blocurilor monetare eşecul Conferinţei de la Londra privind stabilizarea cursurilor de schimb ale monedelor fixarea parităţii usd la 35 usd uncia (1 uncie – 31,102 g aur fin). Aplicarea etalonului aur-devize care permite guvernelor străine să convertească în aur dolarii pe care-i deţin în rezervă la banca centrală
Evoluţia monedei după Bretton Woods (1944) 1944 19461958 1946 1947 1949 1958 19611968 19671971 1969 1971 1972 1973 1976-
crearea sistemului monetar internaţional şi a Fondului Monetar Internaţional punerea în funcţiune a SMI bazat pe principiile etalonului aur-devize, pe dolarul SUA ca principală monedă de rezervă reforma monetară în Germania şi crearea DM reforma monetară de stabilizare din România devalorizarea monedelor europene şi implicit a lirei sterline restabilirea convertibilităţii externe a monedelor europene între ele pool-ul aurului: 8 ţări se angajează să intervină pe piaţa aurului pentru menţinerea preţului la 35 usd/uncia revizuirea grilelor de paritate; devalorizarea lirei sterline, revalorizarea DM, devalorizarea francului francez, etc. crearea de către FMI a unui nou activ de rezervă definit prin raportare la aur şi anume DST suspendarea convertibilităţii în aur a usd şi prăbuşirea etalonului aur-devize. Prima devalorizare a usd dup ă 1934 crearea şarpelui monetar european, limitând marjele de fluctuare ale monedelor aderente a doua devalorizare a usd; generalizarea flotării monedelor şi amplificarea volatilităţii cursurilor de schimb punerea în funcţiune a acordurilor de la Jamaica privind 19
reglarea flotării monedelor şi demonetizarea aurului. Redefinirea DST pe baza unui coş de 16 monede. 1979 punerea în funcţine a Sistemului Monetar European. Crearea ECU (unitatea de cont europeană) definit pe baza unui coş de 9 monede ale ţărilor comunitare 1980 redefinirea DST pe baza unui coş de 5 monede (cele liber utilizabile) 1985 acordurile de la Plaza privind coordonarea politicilor de schimb între 5 apoi 7 mari ţări industriale 1986 punerea în funcţiune de către FMI a unui mecanism de supraveghere monetară, bazat pe un set de indicatori 1990 Conferinţa interguvernamentală a CEE privind Uniunea Economică şi Monetară Europeană UME 1992 Tratatul de la Maastricht privind integrarea economică şi monetară a celor 12 Sursa: Basno C, Dardac N, Floricel C, Monedă Credit Bănci, E.D.P., Bucureşti, 2003; Roşca T, Monedă şi credit, Casa de Editură Sarmis, Cluj-Napoca, 1996 1978
Etapele introducerii monedei unice 1 iulie 1990-1Prima etapă a formării UEM (Liberalizarea ianuarie 1994 deplina a circulatiei capitalului s-a realizat începând cu 1 iulie 1990) 1 noiembrie 1993 Este stabilita compozitia monedei cos ECU. Intra in vigoare Tratatul de la Maastricht 1 ianuarie 1994
Incepe a doua faza a UEM prin infiintarea Institutului Monetar European (IME). Sunt intarite procedurile de coordonare a politicilor economice. Statele membre actioneaza pentru combaterea deficitelor bugetare si pentru atingerea convergentei economice
31 mai 1995
Comisia adopta Cartea Verde pentru moneda unica
15, 16 Consiliul European se intruneste la Madrid si decembrie1995 adopta denumirea de "euro" pentru moneda 20
unica. Se elaboreaza scenariul pentru trecerea la moneda unica si se stabileste calendarul propriu-zis (se preconizeaza desavarsirea procesului in 2002) Incepand cu IME traseaza cadrul regulator, organizational si logistic pentru BCE (Banca Centrală 31decembrie1996 Europeană). Comisia, Consiliul si IME pregatesc legislatia pentru introducerea monedei unice. Se încheie etapa a doua a UEM 2 mai 1998
Desemnarea statelor admise sa participe la cea de-a treia faza a UEM (denumite state "in"): Austria, Belgia, Finlanda, Franta, Germania, Irlanda, Italia, Luxemburg, Olanda, Portugalia, Spania. Se anunta paritatile intre monedele nationale ale tarilor participante (paritati ce vor deveni efective doar la 1 ianuarie 1999). Se creeaza Banca Centrala Europeana, care inlocuieste Institutul Monetar European.
1 ianuarie 1999 Stabilirea definitiva a paritatilor intre monedele nationale si euro, ce include si taxa de conversie fixata in raport cu euro: noua moneda este singura cotata de acum pe pietele de schimb valutar, iar monedele vechi sunt considerate "expresii nationale ale euro". BCE stabileste o politica monetara unica in euro pentru toate statele "in". Devine posibila utilizarea euro doar ca moneda scripturala. Incepand cu ianuarie 2002
1 iulie 2002
1Introducerea monedei fiduciare euro (monede si bancnote) si disparitia treptata a vechilor monede nationale. Se prevede o perioada de tranzitie intre introducerea monedelor si bancnotelor euro si disparitia definitiva a monedelor nationale de maximum 6 luni. Data limita la care monedele nationale ies legal din circulatie.
21
Clasificarea semnelor monetare 1. după forma de existenţă a monedei: - moneda materială (moneda metalică şi moneda de hârtie) -
moneda de cont (scripturală)
Moneda metalică îşi are originea în antichitate, când era reprezentată de bunurile materiale şi apoi de metalele preţioase. Astăzi moneda metalică se rezumă la rolul de monedă divizionară.
Moneda de hârtie se prezintă sub forma
bancnotelor, iniţial convertibile în metal preţios, astăzi prezentându-se ca o monedă fiduciară, neconvertibilă în aur sau argint.
Moneda de cont a apărut şi s-a dezvoltat odată cu apariţia şi creşterea rolului băncilor. Pe baza depozitelor constituite de agenţii economici la bănci şi înregistrate, ca atare în conturile lor, acestea pot dispune de plăţi către alţi titulari de depozite. Circulaţia monedei se rezumă doar la înregistrări în conturile bancare, transferul având loc prin diminuarea depozitului dintrun cont şi majorarea depozitului în alt cont. Soldurile creditoare ale conturilor agenţilor economici reprezintă de fapt moneda scripturală temporar statică şi care devine mobilizabilă prin instrumente specifice: cecuri, ordine de plată, ordine de virament, etc. O formă a acesteia este moneda electronică.
2. după emitent: - monedă creată de agenţii economici - monedă creată de tezaur - monedă creată de bănci
Moneda creată de agenţii economici a funcţionat în cadrul sistemelor monetare bazate pe etalonul aur-monedă. Agenţii 22
economici se prezentau la monetărie cu lingouri de aur şi primeau echivalentul lor în aur-monedă.
Moneda creată de tezaur (de guvern) vizează îndeosebi moneda divizionară, dar şi rolul pe care îl exercită statul în economia modernă, atât în ceea ce priveşte creaţia monetară de ansamblu, cât şi în domeniul politicilor monetare.
Moneda creată de bănci relevă rolul decisiv pe care îl au băncile în creaţia monetară, pe de o parte prin emiterea biletelor de bancă de către banca centrală şi pe de altă parte prin crearea monedei de cont sau scripturale de către băncile comerciale.
3. după valoarea intrinsecă - moneda cu valoare integrală - moneda semn
Moneda cu valoare integrală este moneda care conţine o cantitate de metal preţios egală cu cantitatea de metal preţios care i se atribuie prin valoarea nominală.
Moneda semn
este reprezentată de monedele sau de alte
alcătuiri de hârtie pe care sunt imprimate valori exprimate printr-un anumit număr de unităţi monetare. Acestea sunt valori fiduciare, acceptate şi utilizate prin încrederea reciprocă, atribuindu-li-se o anumită putere de cumpărare. 4. după obligaţiile pe care şi le asumă emitentul - monede convertibile - monede neconvertibile
Monedele convertibile au fost reprezentate iniţial de bancnote care puteau fi preschimbate în metal preţios. Aceasta era o formă a convertibilităţii interne. Mai târziu şi astăzi, unica formă de convertibilitate a devenit cea externă. 23
Moneda neconvertibilă înseamnă moneda care circulă numai în cadrul graniţelor naţionale.
1.3. Puterea de cumpărare a monedei Valoarea monedei, respectiv puterea ei de cumpărare, decurge din nivelul preţurilor. Puterea de cumpărare a monedei este variabilă, deoarece valoarea bunurilor şi serviciilor care pot fi achiziţionate cu o monedă nu este constantă. Teoretic, puterea de cumpărare este reciproca unui indice de preţ.
Indicii de preţ utilizaţi sunt de trei tipuri: - indici speciali, cu referire la un anume sector economic, unde ritmul modificărilor de preţuri poate afecta nivelul general al preţurilor; -
indicele general al preţurilor, care reuneşte într-o expresie finală produsele şi serviciile cele mai reprezentative ale economiei;
-
indicii de consum, în cadrul cărora pentru exprimarea evoluţiei puterii de cumpărare, cel mai reprezentativ este
indicele costul vieţii. Tot în această categorie includem şi indicii preţurilor de consum
(cu amănuntul sau cu
ridicata).
Puterea de cumpărare a monedei în cadrul naţional se măsoară prin cantitatea dintr-un bun care poate fi cumpărată cu o unitate monetară. Dacă o unitate dintr-un bun este echivalentă cu două unităţi monetare, valoarea reală a monedei este ½ din acel bun. Preţul monedei în raport cu un bun este inversul preţului monetar al bunului respectiv. La nivelul tuturor produselor dintr-o economie naţională se calculează nivelul 24
absolut al preţurilor sau simplu nivelul preţurilor pe baza relaţiei: unde, ai – ponderea fiecărui produs în total tranzacţii pi – preţul produsului i
Puterea de cumpărare externă a monedei se calculează pentru stabilirea cursurilor reale de schimb (fundamentate economic). Deşi inoperante pe pieţele monetare, cursurile reale sunt urmărite de marile corporaţii financiar bancare. Acest curs real nu se calculează în mod curent, nefiind deci operativ în tranzacţiile comerciale şi valutar financiare. Cursul real de schimb se calculează ca medie a cursurilor de revenire a mărfurilor comercializate de o ţară în tranzacţiile cu altă ţară, utilizând relaţia: CRS = ∑ai ⋅ Cri
unde, CRS – cursul real de schimb ai – ponderea produsului i în volumul tranzacţiilor internaţionale ale unei ţări Cri – cursul de revenire realizat la produsul i în relaţiile cu ţara de referinţă iar
C ri =
PiA PiB
unde, PiA – preţul produsului i exprimat în moneda ţării A PiB - preţul produsului i exprimat în moneda ţării B
25
Abordarea problemelor actuale legate de comportamentul cursurilor de schimb este funcţie de distincţia care trebuie făcută între cursul nominal şi cursul real.
Cursul nominal este un concept monetar care măsoară preţurile relative pentru două monede naţionale şi are relevanţă pentru analiza şi rezolvarea unor probleme legate de datoria externă, de echilibrarea pieţelor pe termen scurt în regimul cursurilor flexibile.
Cursul real este un concept real care măsoară preţurile relative pentru două bunuri. Se utilizează pentru analiza evoluţiei comerţului exterior. Veniturile din export pot creşte substanţial în termeni nominali, dar dacă costurile au crescut în aceeaşi măsură, este evident că nu nu s-a schimbat competitivitatea. Utilizând cursul real se pot determina influenţele devalorizărilor interne libere sau dirijate asupra producţiei reale, cererii şi exportului.
26
Cap. 2. Organizarea monetară 2.1. Unitatea monetară 2.2. 2.3.
Etalonul monetar. Tipuri de sisteme monetare Baterea şi circulaţia monedei cu şi fără valoare
integrală 2.4.
Reglementarea emisiunii şi punerii în circulaţie a
monedei de hârtie. Convertibilitatea monetară 2.5.
Sistemul monetar european
2.1. Unitatea monetară Definirea prin lege a unităţii monetare este un atribut al instituţiilor monetare naţionale. Această definire s-a realizat diferit în funcţie de etalonul care a fost adoptat ca bază a sistemului monetar
şi implică analiza a trei elemente
caracteristice: valoarea paritară, paritatea monetară, cursul de
schimb. Valoarea paritară:
În cadrul sistemelor monetare bazate pe
aurul monedă şi ulterior pe aur devize, valoarea paritară este definită invariabil prin cantitatea de metal preţios stabilită prin lege de autoritatea monetară să îndeplinească funcţia de etalon monetar. 27
Exemplu 2: - 1 usd era definit până în 1933 printr-un conţinut de 1,50463 g aur; în 1934, în urma devalorizării se stabileşte la 0,888671 g aur, menţinut până în 1971. - leul de aur instituit prin legea din 1867 ca unitate monetară naţională, era definit prin 290 mg aur fin, pentru ca în urma stabilizării monetare din 1929, conţinutul să fie fixat la 9 mg aur fin. Odată cu trecerea la etalonul aur-devize, a existat posibilitatea definirii valorii paritare şi altfel decât printr-o cantitate de aur.
Exemplu: Prin statutul din 1944 al FMI s-a stabilit că o ţară membră îşi poate exprima valoarea paritară a monedei sale fie în aur, fie în dolari SUA, deci prin raportarea la conţinutul valoric al unei alte monede naţionale, care îndeplinea funcţia de etalon şi de rezervă în cadrul SMI. Statutul modificat al FMI prevede posibilitatea definirii valorilor paritare prin raportare la DST (Drepturi Speciale de Tragere). Definirea în DST a valorilor paritare presupune luarea în considerare a unui coş de monede. În toate aceste trei situaţii, ceea ce s-a modificat a fost
etalonul monetar, numitorul comun, respectiv modalitatea de definire a valorii paritare.
Exprimarea valorică a monedelor
naţionale consemnată în normele monetare a fost menţinută ca element constitutiv al sistemelor monetare. Modificarea valorilor paritare ca măsură oficială întreprinsă prin lege de autorităţile monetare avea loc fie prin reducerea (devalorizarea), fie prin
2
Basno C, Dardac N, Floricel C, Monedă Credit Bănci, E.D.P., Bucureşti, 2003, pag. 31
28
majorarea (revalorizarea) conţinutului în aur al monedelor naţionale. Începând cu anii 1973-1974, majoritatea ţărilor renunţă la valorile paritare. Această decizie a fost luată datorită escaladării contradicţiei care exista între rigiditatea lor, modificările intervenind la intervale mari de timp şi variaţia continuă a valorii reale a monedelor, a puterii lor de cumpărare. Înainte de a renunţa la valorile paritare fixe, unele ţări au încercat să adapteze mărimea lor în realitate, introducând în practica monetară valorile paritare variabile (glisante) şi mobile. În primul caz, s-a procedat la ajustarea periodică, la intervale scurte de timp a conţinutului valoric al monedelor în funcţie de cotaţia lor liberă pe piaţă. În al doilea caz, soluţia consta în modificarea anuală a conţinutului valoric al monedei în cauză în raport de tendinţele pieţei. În cazul mecanismului monetar actual, bazat pe etalonul putere de cumpărare, atât pe plan naţional, cât şi internaţional, aurul a fost demonetizat. În condiţiile create de noul etalon, monedele naţionale îşi îndeplinesc funcţiile monetare şi circulă prin raportarea directă a acestora la puterea de cumpărare. Etalonul monetar este puterea de cumpărare.
Paritatea monetară:
Paritatea monetară reprezintă raportul
valoric între două unităţi monetare şi se exprimă ca raport între valorile paritare. A cunoscut mai multe forme în funcţie de modul de definire a elementelor care o determinau, astfel: -
în cazul în care valorile paritare erau definite invariabil
printr-o cantitate de aur, paritatea obţinută prin raportul 29
dintre ele se numea paritate aur sau metalică şi reprezenta de fapt cursul oficial (paritar) dintre două monede. Exemplu: pornind de la valorile paritare ale lirei sterline (2,48828 g aur) şi usd (0,888671 g aur) existente în vigoare la 18.09.1949, se poate determina paritatea dintre cele două monede, astfel: 2,48828
= 2,80usd /lirasterlina
0,888671
sau
0,888671 2,48828
= 0,357143 liresterline /usd
şi care reprezenta cursul oficial dintre lira sterlina si usd. -
dacă valorile paritare ale unor monede naţionale erau
exprimate într-o valută, de regulă usd, prin raportarea lor rezultă paritatea valutară. Exemplu: Cursurile oficiale de referinţă existente la o anumită dată (1966) între usd şi alte două monede erau de: 1usd = 180 franci congolezi 1usd = 10 rupii indiene valorile paritare ale celor două monede în usd: 1 franc congolez = 0,00555 usd 1 rupie indiana = 0,10 usd paritatea valutara dintre cele doua monede: 0,10 0,00555
=18francicong olezi/ 1rupieindiana
sau
0,00555 0,10
= 0,0555rupii/ 1 franccongo lez
- în situaţia a treia şi ultima, în care monedele îşi definesc valoarea paritară în DST, paritatea dintre ele se numeşte paritate DST
30
Cursul de schimb: Compararea valorică a unităţilor monetare se realizează prin mecanismul cursului de schimb (valutar). Ca ordin de mărime, paritatea este sinonimă cu cursul oficial. În perioada etalonului aur, când valorile paritare au fost multă vreme menţinute nemodificate, parităţile erau şi ele mărimi fixe, reflectându-se în final în fixitatea cursurilor oficiale (paritare). Cursul reprezintă deci preţul unei monede exprimat într-o altă monedă, cu care se compară valoric. În perioada de aplicare a etalonului aur, comparaţia unităţilor monetare se realiza, deci, prin raportarea a două valori, fie direct prin conţinutul de aur, fie indirect, prin raportarea la o altă monedă (usd). În cadrul sistemelor monetare actuale comparaţia are în vedere puterile de cumpărare ale unităţilor monetare intrate în raportul de schimb. După renunţarea la paritatea aur, băncile de emisiune determinau aşa numitul curs central, sau paritatea la nivelul puterii de cumpărare. În prezent acest curs este numit paritatea puterilor de cumpărare şi reprezintă punctul de plecare în explicarea cursului pieţii, stabilit pe bază de cerere şi ofertă pentru o monedă sau alta.
2.2. Etalonul monetar. Tipuri de sisteme monetare În istoria monetară, funcţia de etalon a fost îndeplinită la începuturile sale de mărfuri obişnuite, pentru ca treptat, această poziţie să fie cucerită de metalele preţioase (aur şi argint), locul lor fiind luat ulterior de valute şi devize. În prezent se afirmă un nou tip de etalon, cel al puterii de cumpărare.
31
În funcţie de conţinutul etalonului monetar adoptat, practica monetară a consacrat mai multe tipuri de sisteme monetare: -
sisteme monetare având drept etalon metalul monetar, în raport de care au funcţionat sisteme monetare bimetaliste, bazate pe un dublu etalon
(aur şi argint);
sisteme monetare monometaliste, funcţia de etalon fiind îndeplinită de unul din cele două metale, aur sau argint; -
sisteme monetare bazate pe etalonul combinat (aur-
devize); - sisteme monetare
bazate
pe
etalonul
putere
de
cumpărare. Sistemul monetar bimetalist Bimetalismul a fost introdus la începutul sec. al XIX lea, în speranţa că ar putea asigura mai bine decât monometalismul argint (cel mai vechi etalon metalic), stabilitatea monedei prin procese compensatoare. În cadrul acestui sistem baterea monedelor etalon pentru ambele metale era liberă, circulaţia lor fiind paralelă şi simultană. Bimetalismul nu a fost formula monetară ideală, datorită imposibilităţii menţinerii în timp a raportului fix între valorile legale sau de piaţă ale celor două monede etalon. De asemenea, bimetalismul nu a fost adoptat ca sistem monetar decât într-un număr restrâns de ţări, ceea ce a făcut posibilă speculaţia cu monedele respective pe pieţele altor
ţări.
Sistemul monetar bazat pe etalonul aur 32
Datorită neajunsurilor sistemului monetar bimetalist, sistemele monetare s-au reorganizat pe baza etalonului aur. Conţinutul de aur al fiecărei unităţi monetare era stabilit prin lege. În cadrul acestui sistem monetar s-au conturat următoarele forme organizatorice principale: -
sistemul monetar bazat pe etalonul aur-monedă
-
sistemul monetar bazat pe etalonul aur-lingouri
-
sistemul monetar bazat pe etalonul aur-devize
Sistemul monetar bazat pe etalonul aur-monedă Forma clasică de existenţă a etalonului aur a fost până la primul război mondial cea a etalonului aur-monedă, metalul monetar circulând liber pe piaţa internă şi internaţională. Alături de aur, funcţiile monedei erau îndeplinite de moneda de argint şi îndeosebi de moneda de hârtie. Convertibilitatea bancnotelor era liberă şi nelimitată, valoarea lor nominală echivalând cu valoarea proprie a monedelor de aur. Prima ţară care a adoptat acest tip de etalon a fost Anglia în 1818, el fiind pus de către celelalte ţări europene, la baza sistemelor lor monetare, mult mai târziu, dup ă 1870, iar SUA în 1900. În România etalonul aur-monedă a fost adoptat prin legea din 1890.
Sistemul monetar bazat pe etalonul aur-lingouri Acest etalon a funcţionat o perioadă scurtă de timp, după primul război mondial, reprezentând o formă limitată a etalonului aur clasic. În cadrul acestui etalon aurul monedă este retras din circulaţie de pe piaţa internă şi internaţională şi depozitat la banca emitentă de bancnote sub formă de lingouri. Un exemplu de sistem monetar bazat pe acest etalon ni-l oferă Franţa care 33
prin legea monetară din 1918 prevedea convertirea în lingouri a bancnotelor emise de banca centrală.
Sistemul monetar bazat pe etalonul aur-devize. Etalonul aur-devize a fost pus la baza sistemelor monetare naţionale după Conferinţa Monetară din 1922 de la Geneva, pentru ca în 1944 la Conferinţa Monetară şi Financiară de la Bretton Woods să fie adoptat
şi de sistemul monetar
internaţional nou creat. Caracteristică acestei forme organizatorice este introducerea în depozitul băncii centrale, respectiv la rezerva monetară a valutelor. Valutele au devenit treptat cel mai important instrument de rezervă. Etalonul aurdevize a constituit, prin componenta sa valutară, o formulă de lărgire a circulaţiei monetare, fără o extindere corespunzătoare a bazei de aur a emisiunii. România a adoptat acest etalon în 1929 concomitent cu celelalte forme ale etalonului aur, fiind abandonate de fapt şi de drept prin reforma monetară din 1947. În perioada 1971-1974 s-a renunţat la acest etalon ca bază a sistemelor monetare naţionale
şi a celui internaţional, lucru consfinţit şi prin statutul modificat al FMI.
Sisteme monetare bazate pe etalonul putere de cumpărare În prezent aurul nu mai îndeplineşte funcţii monetare, nu se mai bat monede decât în scopuri jubiliare, metalul galben fiind cotat la bursă ca o marfă obişnuită. Locul metalului monetar în funcţia de etalon al monedei a fost luat de etalonul putere de cumpărare. Deoarece valoarea etalon cuprinsă în puterea de cumpărare este înmagazinată în dimensiunile cantitativ-calitative ale valorilor de 34
întrebuinţare corespunzătoare puterii de cumpărare, etalonul devine o noţiune abstractă, imposibil de vizualizat. Din acest punct de vedere se deosebeşte radical de etalonul aur, care era dimensionat fizic printr-o cantitate de metal. Metodele practicate pentru determinarea puterii de cumpărare a monedelor şi pe această bază a cursurilor de schimb au în vedere tocmai dimensiunile multiple ale acestui etalon şi urmărirea lui prin intermediul indicilor de preţ.
2.3. Baterea şi circulaţia monedei cu şi fără valoare integrală Baterea şi circulaţia monedei cu valoare integrală Monedele bătute din metalul monetar (aur şi argint) erau monede cu valoare integrală, adică valoarea intrinsecă a monedei corespoundea cu valoarea nominală. Dacă 1 usd avea un conţinut în 1933 de 1,5 g aur, moneda de 10 usd cântărea 15 g
şi fiind din aur, era o monedă cu valoare integrală. Pentru aceste monede era specifică baterea liberă. Aceasta însemna dreptul oricărei persoane de a prezenta la monetăria statului metalul sub formă de lingouri pentru a-l transforma în aur-monede. Statul încasa pentru serviciul prestat un comision (taxă) stabilită procentual din valoarea metalului monetar. Baterea liberă a monedelor cu valoare integrală a constituit un element important al mecanismului intern de reglare a circulaţiei monetare. Dacă cererea de monedă înregistra o tendinţă de creştere, acest fapt se manifesta prin reducerea preţului aurului lingou, fapt ce îi avantaja pe posesorii de monede şi îi stimula pe deţinătorii de lingouri să le transforme în 35
monede. Pe măsură ce recurgerea la operaţiunea de batere, realizată spontan, era în creştere, se manifesta un aflux de monedă în circulaţie, oferta depăşind nevoile acesteia. Se înregistra, drept urmare, o creştere treptată a preţului aurului lingou, până la nivelul la care dispărea din lipsă de câştig interesul pentru batere. Astfel, prin jocul cererii şi ofertei, se restabilea temporar echilibrul dintre nevoile de aur-monedă şi cantitatea de metal monetar existentă în circulaţie.
Baterea şi circulaţia monedei fără valoare integrală Satisfacerea nevoilor de monedă în circulaţie implica şi utilizarea unor monede de valoare unică, a căror batere din metale preţioase era foarte costisitoare. Statul a monopolizat acest mecanism de batere a monedelor divizionare, confecţionate din metale obişnuite (aramă, nichel, zinc, aluminiu, etc.). Aceste monede aveau o valoare intrinsecă foarte redusă în raport cu valoarea nominală cu care erau investite. Valoarea lor nominală nu era determinată de valoarea metalului din care se confecţionau, ci de valoarea aurului pe care-l reprezentau în circulaţie. Drept urmare, baterea lor era limitată strict de monetăria statului, care realiza din această operaţiune un venit egal cu diferenţa dintre valoarea lor nominală mai mare şi valoarea lor reală mai mică. Şi astăzi tezaurul acţionează în această calitate, moneda divizionară fiind considerată în momentul emiterii ei un venit al statului. Confecţionate la monetăriile statului aceste monede sunt puse la dispoziţia băncii de emisiune fiind preluate de aceasta şi reflectate în activul ei bilanţier. Concomitent, ele se evidenţiază de bancă şi în pasivul 36
bilanţului, reprezentând, din acest punct de vedere, o creanţă faţă de tezaur.
2.4. Reglementarea emisiunii şi punerii în circulaţie a monedei de hârtie. Convertibilitatea monetară Pentru impunerea monedei de hârtie în circulaţie, a fost necesar să se păstreze o perioadă legătura cu metalul monetar, în calitatea sa de etalon. Banca emitentă păstra un depozit de aur ca element de activ în bilanţ, în timp ce moneda hârtie reprezenta în bilanţul băncii un element de pasiv, ca o obligaţie a băncii faţă de viitorii posesori ai biletelor de bancă (bancnotelor) emise de ea. Moneda hârtie participa la operaţiuni de schimb pe piaţă. Utilizarea ei a fost susţinută un timp prin mecanismul convertibilităţii; primind la cerere echivalentul în aur monedă pentru moneda hârtie, publicul manifesta încredere în mecanismul monetar. În timp au apărut anumite contradicţii, astfel: În timp ce depozitul de aur-monedă era dependent de producţia de metal preţios, sau de posibilitatea economiei în cauză de procurare a aurului pentru rezerva băncii, cantitatea de monedă necesară în circulaţie depindea de volumul tranzacţiilor. Rezolvarea contradicţiei a fost posibilă prin desprinderea monedei-hârtie de moneda aur (1929-1933 pe plan naţional şi 1971 pe plan internaţional), modificându-se astfel funcţionarea sistemelor monetare bazate până atunci pe echilibrul între depozitul de aurmonedă şi cantitatea de bancnote emise şi puse în circulaţie. 37
În rezerva băncii de emisiune, alături de aur, efecte comerciale şi publice, este introdusă şi valuta care pătrunde în economia respectivă prin intermediul tranzacţiilor comerciale, necomerciale şi financiare. Deci, moneda altei ţări devine garanţie pentru emisiunea de monedă proprie.
Convertibilitatea monetară şi evoluţia ei La început convertibilitatea a constituit un mecanism intern al economiei realizând legătura şi echilibrul necesar între moneda marfă şi cantitatea de monedă de hârtie emisă şi pusă în circulaţie de sistemele monetare naţionale. Banca emitentă avea obligaţia să achite prezentatorilor de bancnote suma în aurmonedă (sau argint), corespunzător atât valorii nominale a acestora, cât şi conţinutului de metal preţios stabilit prin lege pentru unitatea monetară respectivă. Odată cu abandonarea etalonului aur şi trecerea la etalonul aur-devize, convertibilitatea se realiza în valute, de exemplu în usd. Convertibilitatea consta practic în dreptul deţinătorului de monedă naţională de a solicita băncii emitente moneda altei ţări (valută) la cursul oficial şi de a dispune liber de sumele obţinute. La rândul său, valuta respectivă putea fi convertită în aur, dar numai la nivelul băncii străine de emisiune a valutei respective. Deci acest etalon a presupus existenţa cel puţin a unei monede convertibile în aur care să servească la convertirea celorlalte monede naţionale. Convertibilitatea actuală a monedelor naţionale reprezintă capacitatea unei monede de a circula liber pe plan internaţional, 38
reprezentând posibilitatea unui deţinător de monedă naţională de a o schimba pe moneda altei ţări fără nici o restricţie.
Trăsăturile convertibilităţii actuale a monedei: - se bazează pe puterea de cumpărare cu care fiecare economie garantează emisiunea şi circulaţia monedei sale naţionale, adică gama de bunuri şi servicii care poate fi procurată în orice moment cu respectiva monedă; -
pentru ca moneda unei ţări să capete statutul de monedă
convertibilă, economia în cauză trebuie să asigure un nivel relativ stabil puterii de cumpărare a monedei sale naţionale, competitivitate calitativă
şi de preţ pentru bunurile
exportate, echilibrarea balanţei de plăţi externe, eliminarea restricţiilor în utilizarea monedei sale de către rezidenţi şi nerezidenţi în operaţiuni curente şi pe termen lung. În relaţiile de curs moneda naţională poate fi subevaluată sau supraevaluată.
Subevaluarea monedei naţionale poate fi avantajoasă, iniţial, aducând o creştere a competitivităţii mărfurilor naţionale. Ulterior, când subevaluarea creşte, situaţia este nefavorabilă net, deoarece implică vânzarea la preţuri nerecuperatorii a mărfurilor naţionale.
Supraevaluarea monedei naţionale duce la creşterea relativă a preţurilor mărfurilor naţionale pe terţe pieţe şi scade astfel competitivitatea. Devine evident că o anumită dimensionare a cursului trebuie menţinută pentru a asigura apărarea intereselor monedei naţionale. Această susţinere a cursului monedei naţionale se realizează de guverne cu sprijinul băncilor centrale. 39
2.5. Sistemul monetar internaţional Relaţiile monetare s-au derulat până în 1944, anul creării sistemului monetar internaţional, pe baze bilaterale, fără existenţa unor reglementări concrete, adoptate expres de majoritatea ţărilor. Au existat unele încercări de reglementare internaţională a acestor relaţii sub formă de uniuni şi blocuri monetare, acestea din urmă transformându-se după al doilea război mondial în zone monetare.
Conferinţa Monetară şi Financiară din 1944 de la Bretton Woods a abordat pentru întâia oară problema creării unui sistem monetar internaţional, bazat pe etalonul aur-devize
şi în cadrul acestuia pe dolar ca principală monedă de rezervă, dolarul fiind garantat cu importante rezerve de aur. Sistemul monetar internaţional din 1944 a fost conceput ca un ansamblu de norme şi tehnici, convenite şi acceptate pe baza unor reglementări instituţionalizate, menite
să
coordoneze
comportamentul monetar al ţărilor în relaţiile de plăţi şi de stingere a angajamentelor reciproce, generate de schimburile comerciale, necomerciale şi de mişcările de capital pe plan internaţional. Ansamblul acestor norme de conduită monetară internaţională au fost incluse în statutul FMI, organism creat în scopul supravegherii şi sprijinirii aplicării de către ţările membre a principiilor de funcţionare ale sistemului nou creat.
2.5.1.1. Principiile de funcţionare ale Sistemului Monetar Internaţional de la Bretton Woods 40
Scopul principal al sistemului monetar internaţional, creat în 1944, l-a constituit asigurarea prin intermediul mecanismelor sale de funcţionare a unei
largi cooperări monetare şi pe
această bază creşterea echilibrată a comerţului internaţional. Pentru îndeplinirea acestui scop, la baza mecanismelor sale de funcţionare au fost puse o serie de principii, dintre care cele mai importante vizau: -
alegerea etalonului monetar,
-
menţinerea stabilităţii parităţilor şi cursurilor de schimb ale
monedelor naţionale; -
asigurarea convertibilităţii internaţionale a monedelor;
-
crearea rezervelor monetare oficiale şi asigurarea lichidităţii
internaţionale; -
echilibrarea balanţelor de plăţi.
Etalonul monetar În cadrul sistemului monetar creat în 1944, dolarului i-a revenit rolul de etalon şi de monedă de rezervă şi de plată pe plan internaţional. Dolarul era definit prin valoarea paritară de 0,888671 grame aur, între el şi aur stabilindu-se un raport valoric de 35 usd/uncia (1 uncie = 31,105 grame), acesta devenind preţul fix, oficial al aurului. Sistemul monetar astfel instituit s-a numit etalon aur-devize (de fapt aur-dolar). În 1971 se sistează convertibilitatea dolarului în aur.
Stabilitatea cursurilor de schimb Aplicarea acestui principiu a fixat opţiunea pentru practicarea cursurilor fixe. Fiecare ţară membră a FMI era obligată să îşi 41
definească valoarea paritară a monedei în aur sau în dolari. Faţă de paritatea oficială, cursurile de piaţă ale monedelor naţionale puteau oscila în cadrul unor marje de
± 1%,
ţările emitente având
obligaţia să supravegheze strict această evoluţie. După 1971 marjele considerate normale au devenit
±
2,25%, iar după 1992
± 15%. Menţinerea cursului de piaţă în aceste limite se realiza
prin intervenţii repetate pe piaţă cu operaţiuni de vânzăricumpărări de monedă. Dacă efectele aşteptate nu se produceau, se recurgea la modificarea valorii paritare, dar numai pentru corectarea unui dezechilibru fundamental în economia unei ţări.
Convertibilitatea monetară Funcţionarea convertibilităţii viza două aspecte distincte: primul se referea la convertibilitatea dolarului, în calitatea sa de etalon, monedă de rezervă şi de plată în cadrul sistemului; al doilea avea în vedere convertibilitatea monedelor naţionale ale celorlalte ţări, membre ale FMI. În ce priveşte dolarul SUA, acesta a reprezentat singura monedă convertibilă în aur, autorităţile monetare americane angajându-se să convertească oricând la cererea băncilor centrale deţinerile lor de dolari, la preţul oficial de 35 usd/uncia. Pentru
monedele
naţionale
ale
celorlalte
ţări,
convertibilitatea era reglementată în statutul FMI, respectiv: desfiinţarea restricţiilor şi discriminărilor în domeniul plăţilor şi transferurilor internaţionale şi obligaţia băncii centrale de a cumpăra propria monedă deţinută de o bancă centrală străină, la cererea acesteia, cu condiţia ca suma respectivă să provină din tranzacţii curente sau să fie necesară pentru plăţi curente. Rezultă că efectuarea operaţiunilor propriu-zise de convertire, 42
adică de transformare oficială a unei monede în alta, era limitată la relaţiile dintre autorităţile monetare. Aceasta era convertibilitatea oficială. Toate celelalte operaţiuni de plăţi generate de nevoi comerciale sau financiare şi desfăşurate între persoane fizice şi juridice se efectuau pe piaţă fără intervenţia directă a băncilor centrale. Aceasta era convertibilitatea de piaţă. Monedele naţionale puteau fi transformate în aur indirect, prin intermediul dolarului.
Crearea unor rezerve monetare oficiale Autorităţile monetare ale ţărilor membre ale FMI aveau obligaţia să-şi constituie rezerve monetare pentru efectuarea celor două operaţiuni, respectiv: -
convertirea sumelor solicitate,
-
intervenţiile pe piaţă în scopul menţinerii stabilităţii
cursurilor de schimb.
Echilibrul balanţelor de plăţi Ţările membre aveau obligaţia să supravegheze şi să asigure menţinerea acestui echilibru. Ca soluţie extremă pentru ajustarea eventualelor deficite sau excedente exagerate, exista posibilitatea utilizării de comun acord cu FMI a tehnicii devalorizării sau revalorizării monedelor naţionale. (Prin devalorizare se scădea cantitatea de aur aferentă monedei naţionale, iar prin revalorizare se mărea cantitatea de aur cu care se definea unitatea monetară.) De la acest principiu făcea excepţie SUA, deoarece acoperirea deficitului balanţei lor de plăţi avea loc prin emisiune de monedă proprie, având în vedere statutul dolarului în cadrul sistemului. 43
2.5.1.2. Instituţiile monetare create prin Acordul de la Bretton Woods Fondul Monetar Internaţional reprezintă una din creaţiile cele mai importante ale acestui acord.
Scop:
facilitarea schimburilor
valutare
internaţionale,
echilibrarea şi armonizarea balanţelor de plăţi şi stabilitatea cursurilor valutare.
Principala funcţie: creditarea temporară a deficitelor balanţelor de plăţi pentru ţările care se obligă să aplice o politică de austeritate. Politica de austeritate se practică în scopul redresării economice şi valutare, pe termen scurt, prin mijloace de restrângere a cererii interne (consumul populaţiei, investiţiile agenţilor economici, cheltuielile statului). FMI este o importantă sursă de creditare şi sprijin economic, în special pentru ţările în curs de dezvoltare.
Resursele FMI: -
aportul ţărilor membre
-
Drepturile Speciale de Tragere (DST)
-
dobânzi încasate pentru creditele acordate şi pentru
alocările de DST -
împrumuturi de la terţe bănci în cazul în care resursele de
mai sus sunt insuficiente.
Aportul ţărilor membre constituie o sursă de bază. Contribuţia se stabileşte în cote părţi procentuale funcţie de potenţialul fiecărei ţări. În funcţie de cota parte a fiecărei ţări se stabileşte 44
numărul de voturi ale ţării în cauză privind deciziile semnificative ale FMI.
Drepturile Speciale de Tragere (DST) reprezintă o lichiditate internaţională (monedă de cont) creată de FMI. Prin alocare, acestea sunt puse la dispoziţia membrilor, proporţional cotelor părţi deţinute. Noţiunea de alocare este diferită de cea de împrumut. Pe de o parte DST reprezintă creaţia FMI şi pe de altă parte nu sunt rambursabile. DST au rolul unei valute cu care se pot efectua plăţi, se pot acorda credite, se pot achiziţiona valute efective, în principiu prin relaţii între băncile centrale ale ţărilor interesate. Deci DST se utilizează ca: etalon monetar, instrument de rezervă, mijloc de plată pentru anumite operaţiuni între FMI şi membrii săi, mijloc de procurare de monede naţionale convertibile. DST funcţionează ca o monedă de cont a FMI, deci reprezintă o monedă convenţională constituită pe principiul coşului de valute, este aşadar o monedă-coş. Iniţial a avut o valoare paritară egală cu dolarul. Din 1978 s-a stabilit un coş valutar compus din 16 monede naţionale ale unor ţări cu pondere mai mare în comerţul internaţional. Mai târziu s-a redus la 5 monede, respectiv: USD (40%), DM (21%), Yen (17%), francul francez (11%) şi lira sterlină (11%), actual fiind compus din 4 monede, respectiv USD, EURO, YEN, LIRA STERLINĂ. Dată fiind structura lor, DST se bucură de o valoare stabilă prin tendinţa de autoechilibrare prin compensarea scăderilor şi creşterilor cursurilor valutelor care formează coşul. Pentru operaţiile de credit exprimate în DST se aplică o rată specifică a dobânzii, calculată ca o medie ponderată, în funcţie de 45
ponderile de participare la DST, a dobânzilor practicate pe pieţele naţionale. Sistemul specific de acordare a creditelor este
sistemul tragerilor. Ţara care recurge la tragere procedează la cumpărarea de la FMI a unor monede ale ţărilor membre sau DST, punând la dispoziţia FMI sume echivalente în moneda lor naţională. Astfel, ţările obţin mijloacele de plată necesare pentru echilibrarea balanţei de plăţi naţionale. Aceste ţări trebuie să efectueze operaţiunea inversă de răscumpărare în decurs de 3, 5 sau în mod excepţional 7 sau 10 ani.
2.5.2.
Sistemul monetar internaţional actual
Mecanismele monetare statuate la Bretton Woods funcţionează astăzi într-o formă schimbată. Locul etalonului aurdevize a fost preluat de etalonul putere de cumpărare. S-a trecut din 1973 la tehnica cursurilor flotante, cursul de piaţă fiind lăsat să oscileze în raport direct cu poziţia economiei emitente a monedei în cauză în cadrul economiei mondiale. Problema reformei este relansată, trei direcţii fiind prioritare şi anume: -
o mai mare stabilitate a cursurilor de schimb,
-
impunerea unei discipline mai severe în politica economic ă
şi monetară dusă de ţările membre ale FMI şi
-
asigurarea unor lichidităţi corespunzătoare cantitativ şi
calitativ pentru redresarea economiilor confruntate cu dificultăţi.
2.6. Integrarea monetară europeană 46
Integrarea monetara este denumirea procesului de formare a unei zone monetare, a unui spatiu în care monedele mai multor tari sunt fie legate între ele în mod irevocabil sau fiecare moneda se leaga irevocabil de o moneda "ancora" pe baza unui anumit raport, fie monedele nationale sunt înlocuite cu o singura moneda, care va fi folosita în întreaga zona. Atât într-un caz, cât si în celalalt, ne aflam în fata unui proces de unificare monetara. O uniune monetara formata în acest mod trebuie sa corespunda unei zone monetare optime, întelegându-se prin aceasta un spatiu economic care poate urma aceeasi politica monetara: tarile respective renunta la politica monetara proprie, la folosirea instrumentelor de politica monetara, în special la instrumentul curs valutar, în favoarea unei politici monetare si de curs comune. Integrarea monetară în Europa a debutat în 1972 şi s-a desfăşurat în cadrul mai multor mecanisme succesive: -
Mecanismul „şarpelui monetar” (1972-1978)
-
Sistemul Monetar European SME (1979-1991)
-
Uniunea Monetară Europeană UME (a debutat pe baza
Tratatului de la Maastricht adoptat în decembrie 1991)
Mecanismul „şarpelui monetar” (1972-1978) În acest sistem, monedele ţărilor membre puteau evolua faţă de usd cu abateri de până la
± 2,25%.
Pentru menţinerea
cursului valutar în limitele admise se făceau intervenţii pe piaţă astfel: Atunci când cursul valutar al monedei naţionale tindea să se aprecieze cu mai mult de 2,25%, banca central ă cumpăra usd, punând în circulaţie propria monedă, sporind astfel oferta ei şi 47
invers când cursul valutar al monedei naţionale tindea să se deprecieze cu mai mult de 2.25%.
Sistemul monetar european Sistemul Monetar European, instituit în 1979, avea în centrul sau moneda scripturala ECU, calculata pe baza unui cos de monede, fata de care se stabilise o marja admisa de fluctuare de +/- 2,25%. În urma crizei din 1992-93, s-a trecut la ceea ce se numeste Noul Sistem Monetar European, în cadrul caruia marjele de fluctuare admise erau de +/-15%, ceea ce practic reprezenta o cvasiflotare. Într-un asemenea canal larg, orice moneda se poate mentine fara devalorizare sau revalorizare. SME s-a dovedit superior şarpelui monetar pentru că a prevăzut posibilitatea unor realinieri ale cursurilor atunci când situaţia o impunea.
2.6.1.
UME
Şefi de state şi de guverne ai Comunităţii Europene, reuniţi la Maastricht în Olanda, la 10.12.1991, au semnat un Tratat care a pus bazele juridice şi politice ale Uniunii Monetare Europene. Tratatul prevede evoluţia spre Uniunea Monetară în trei etape (vezi tabel nr.1.1.din cadrul paragrafului 1.2.)
Etapa I: 1 iulie 1990 - 1 ianuarie 1994; Etapa a II a: 1 ianuarie 1994 - 1 ianuarie 1999: Este un stadiu de tranzitie de la Sistemul Monetar European la Uniunea Monetara în care s-au prevazut urmatoarele: -
Politicile monetare, desi continuau sa fie nationale, urmau a
fi strâns coordonate. Deoarece în urma crizei din 1992- 93 48
s-a trecut la un sistem de cvasiflotare (+/-15%), realinierea paritatilor nu mai era necesara. În realitate, marjele de fluctuare s-au mentinut foarte aproape de vechile marje admise, care se încadrau în +/- 2,25%. -
Crearea unei institutii monetare centrale care sa devina,
ulterior, banca centrala europeana. Aceasta institutie s-a creat sub forma Institutului Monetar European, cu sediul la Frankfurt. Bancile centrale continuau sa functioneze în regim de banci nationale.
Etapa a III a: 1 ianuarie 1999 (cel mai târziu): Raportul Delors prevede orientarea spre cursuri valutare fixate irevocabil si înlocuirea în final cu o singura moneda. Administratia tarilor participante, bancile, institutiile financiare se pregatesc pentru trecerea la stadiul III; la 1 ianuarie 1999 sa înceapa efectiv uniunea monetara prin fixarea irevocabila a paritatilor, cu functionarea euro ca monedă scripturală, în paralel cu monedele naţionale. La 1.01.2002 s-a trecut la folosirea efectivă a monedei euro, iar după 6 luni, la 1.07.2002 s-a renunţat la monedele naţionale. În conditiile Uniunii Europene, urmatoarele aspecte cer si favorizeaza formarea uniunii monetare: 1. Ţarile Uniunii Europene, la fel ca celelalte economii dezvoltate, se caracterizeaza printr-o crestere a interdependentelor economice, exprimata prin cresterea ponderii schimburilor reciproce în PIB - expresie a gradului de deschidere spre exterior. Ca urmare, o strânsa cooperare în domeniul tuturor masurilor care afecteaza comertul reciproc devine obligatorie daca se doreste realizarea anumitor obiective comune. 49
2. Existenta Pietei Interne, a Pietei unice comunitare, în care functioneaza cele patru libertati de miscare: a bunurilor, serviciilor, capitalului si persoanelor. Avantajele depline, complete ale unor asemenea liberalizari pot fi atinse numai evitând costurile pe mai multe planuri ale utilizarii unor monede diferite. O uniune monetara este, în fapt, o continuare a etapelor anterioare de integrare, respectiv: liberalizarea comerciala în prima faza, apoi formarea uniunii vamale, formarea pieţei comune si a uniunii economice. Este rândul monedei ca în etapa actuala sa contribuie la progresul integrarii, sa duca la o uniune monetara cu respectivele avantaje si sa reprezinte un suport al uniunii politice. Uniunea Europeana doreste sa sporeasca forta sa competitiva în context global, utilizarea unei singure monede contribuind la amplificarea schimburilor comerciale nu numai în interiorul zonei, ci si în relatiile cu restul lumii, la sporirea volumului operatiunilor financiare. În acest mod, apare efectul favorabil al economiilor datorate dimensiunii activitatii economice, aspect de mare importanta în competitia cu marile companii americane si japoneze. La mijlocul anului 1998, au fost nominalizate statele care îndeplinesc conditiile de participare la viitoarea uniune monetara, tinându-se seama atât de gradul îndeplinirii criteriilor economice prevazute, cât si de optiunea acestora privind participarea sau neparticiparea la Uniunea Monetara. Tarile care au fost selectate pentru uniunea monetara au fost: Austria, Belgia, Finlanda, Franta, Germania, Italia, Irlanda, Luxembourg, Olanda, Spania, 50
Portugalia. Din 15 state ale UE, patru nu au fost incluse pe lista initiala fie deoarece au optat pentru a nu participa la uniunea monetara prin ceea ce se numeste opt-out (Danemarca, Suedia, Regatul Unit), fie deoarece nu îndeplineau conditiile privind performanta economiei (Grecia). De la 1 ian. 2001, Grecia a intrat în uniunea monetara. Tot în anul 1998 s-a creeat Banca Centrala Europeana, care a înlocuit Institutul Monetar European (vezi tabel 1.1., respectiv etapele introducerii monedei unice, în cadrul paragrafului 1.2.). BCE, stabilita la Frankfurt, este o institutie independenta atât fata de guvernele statelor participante la UM, cât si fata de organismele comunitare, deciziile pe care aceasta le ia urmarind exclusiv atingerea obiectivelor sale asa cum acestea au fost formulate
prin
statut.
Parlamentul
European
are
responsabilitatea de a asigura supravegherea democratica a Bancii Centrale Europene (BCE), a carei independenta este garantata prin Tratat. Capitalul social al bancii centrale europene s-a format prin contributia bancilor centrale ale celor 11 tari membre precum si a cotelor parti subscrise de catre bancile centrale ale unor tari nemembre. Calculul acestor contributii s-a facut în functie de PIB si marimea populatiei. Situatia indicatorilor de performanta, la data selectiei, se prezenta ca în tabelul nr. 2.1., astfel:
Tabelul nr. 2.1 Situatia indicatorilor de performanta, la data selectiei, a ţărilor membre ale UE 51
Rata
HICP Ţara
Belgia Danemarca Germania Grecia Spania Franta Irlanda Italia
Anii
peSurplus/Def.Datoria
termen bugetar
publica
lung
1996
1,8
6,5
-3,2
126,9
1997
1,4
5,7
-2,1
122,2
2,1
7,2
-0,7
70,6
1997
1,9
6,2
0,7
65,1
1996
1,2
6,2
-3,4
60,4
1997
1,4
5,6
-2,7
61,3
1996
7,9
14,4
-7,5
111,6
1997
5,2
9,8
-4,0
108,7
1996
3,6
8,7
-4,6
70,1
1997
1,8
6,3
-2,6
68,8
1996
2,1
6,3
-4,1
55,7
1997
1,2
5,5
-3,0
58,0
1996
2,2
7,3
-0,4
72,7
1997
1,2
6,2
0,9
66,3
1996
4,0
9,4
-6,7
124,0
1997
1,8
6,7
-2,7
121,6
1,2
6,3
2,5
6,6
1,4
5,6
1,7
6,7
1996
1,4
6,2
-2,3
77,2
1997
1,8
5,5
-1,4
72,1
1996
1,8
6,3
-4,0
69,5
1997
1,1
5,6
-2,5
66,1
1996
Luxembourg 1997
Austria
(rata inflatiei)
1996
Olanda
dob.
52
2,9
8,6
-3,2
65,0
1997
1,8
6,2
-2,5
62,0
1996
1,1
7,1
-3,3
57,6
1997
1,3
5,9
-0,9
55,8
1996
0,8
8,0
-3,5
76,7
1997
1,9
6,5
-0,8
76,6
Regatul
1996
2,5
7,9
-4,8
54,7
Unit
1997
1,8
7,0
-1,9
53,4
Portugalia Finlanda Suedia
1996
Sursa: European Monetary Institute, Convergence Report, March 1998, p. 25.
Obiectivele UEM: preturi stabile, finante publice viguroase, dezvoltare economica si cresterea gradului de ocupare a fortei de munca. UEM se bazeaza pe ideea ca preturile stabile, alaturi de finante publice puternice, constituie cea mai buna baza pentru crestera economica si crearea de locuri de munca. Stabilitatea preturilor se asigura prin echilibrul realizat intre politica monetara a Bancii Centrale Europene 3
si politicile
bugetare ale statelor membre. Tratatul Uniunii Europene a facut din aceasta stabilitate obiectivul principal al BCE, asa cum a fost acesta stabilit prin statut si se defineste ca o crestere anuala (fluctuaţie) a Indicelui Armonizat al Preturilor de Consum (HICP) pentru zona euro de sub 2% pe termen mediu. O asemenea formulare nu exclude oscilatii ale preturilor pe termen scurt, dar cu o încadrare în tendinta de stabilitate prevazuta. Actiunile de politica monetara referitoare la stabilitatea preturilor au in vedere 3
BCE http:\\www.ecb.int
53
cresterea sau diminuarea ratei dobanzii pe termen scurt. In plus, politicile BCE vizeaza sustinerea obiectivelor economice de mare importanta pentru UE, precum cresterea economica si crearea de locuri de munca, cu conditia ca acestea sa nu afecteze stabilitatea preturilor.
Mijloacele de realizare a obiectivelor propuse sunt -
supravegherea si coordonarea riguroasa,
-
actiunile preventive si
-
tehnici de schimbare a opiniei.
Actiunea de supraveghere si coordonare este necesara pentru a urmari in ce masura politicile economice ale statelor membre sustin obiectivele comune in materie de preturi si de buget, precum si in vederea preintampinarii disfunctionalitatilor UEM.
Actiunile preventive sunt necesare ca economiile nationale sa continue politicile axate pe obiectivele cresterii economice si stabilitatii.
Tehnica schimbarii de opinie
face parte din procedura de
supraveghere a statelor membre astfel incat deficitele lor bugetare sa nu depaseasca plafonul de 3% din PIB. Daca se constata ca o tara s-a detasat semnificativ de obiectivele fixate, Comisia alcatuieste un raport catre Consiliu, care poate recomanda statului respectiv adoptarea masurilor corective necesare. Un stat membru poate fi sanctionat daca dupa 6 luni nu si-a indeplinit angajamentele de disciplina bugetara. Sanctiunile, la inceput sub forma unui depozit nepurtator de dobanda, pot fi evitate in circumstante exceptionale, precum recesiunea
sau
catastrofele
54
naturale.
Beneficiile uniunii monetare Trecerea la utilizarea unei singure monede aduce în primul rând avantajul evitarii riscului valutar - al deprecierii monedei de încasat pentru exportatori sau al scumpirii monedei de plata pentru importatori - existent ori de câte ori se pune problema convertirii monedelor ale caror cursuri se pot modifica în timp într-un sens sau altul. Acoperirea riscului valutar, mai ales în cazul unei mari instabilitati a cursurilor, presupune operatiuni speciale de acoperire (hedging, gestionarea structurii detinerilor în devize prin operatiuni de swap etc.) ale caror costuri sunt ridicate. Eliminarea riscului valutar poate stimula activitatea economica, inclusiv investitiile, favorizând astfel procesul de alocare a resurselor, de creare de locuri de munca si de crestere economica. În aceeasi directie actioneaza si avantajul exprimarii preturilor în aceeasi moneda ceea ce le face usor comparabile preturilor pentru aceleasi bunuri pe diverse piete. Toate aceste avantaje arata ca un curs stabil este superior unuia flotant, fluctuant, pentru ca decurge din conditii economice care genereaza stabilitate. Importante beneficii ale uniunii monetare pot sa existe la nivel macroeconomic: mai mare stabilitate a preturilor si o sporire a credibilitatii autoritatilor monetare conditie esentiala a bunei functionari a politicii monetare. Faptul ca Banca Centrala a Uniunii Monetare (banca de emisiune a monedei euro) este independenta, este de natura a mari aceasta credibilitate.
2.6.2. Moneda Euro şi utilizările sale 55
Conform hotarârii Consiliului European (Council Regulation (EC) No. 2866/98 si luându-se în calcul ratele bilaterale centrale conform ERM (Exchange Rate Mechanism), la 31 decembrie 1998 au fost fixate irevocabil paritatile monedelor tarilor participante în raport cu noua moneda EURO, iar EURO a înlocuit ECU în raport de 1:1 (1 EURO=1 ECU), pe baza calculului ratei oficiale de schimb a ECU la 31 decembrie 1998. Ratele de conversie pentru cele 11 monede în raport cu EURO se prezinta astfel 4: 1 EURO = 40.3399 BEF
1 EURO = 1936, 26 ITL
1 EURO = 1,95583 DEM
1 EURO = 40,3399 LUF
1 EURO = 166, 386 ESP
1 EURO = 2,20371 NLG
1 EURO = 6,55957 FRF
1 EURO = 13,7603 ATS
1 EURO = 0, 787564 IEP
1 EURO = 200,482 PTE 1 EURO = 5,94573 FIM
Bancile si firmele trec la utilizarea Euro în operatiuni între ele si cu clientii lor: produse financiare în Euro, plati, depozite, preturi. Euro a înlocuit la 1 ianuarie 2002 monedele nationale. Acestea au fost retrase complet din circulatie în decurs de sase luni, respectiv între 1 ianuarie si 1 iulie 2002 si înlocuite cu bancnote Euro si subdiviziuni ale acestora. Toate operatiunile, dupa aceasta data, vor avea loc în Euro. Euro are un rol international explicabil prin locul detinut de catre zona emitenta în cadrul productiei si comertului mondial. În
4
http://europa.eu.int/eurobirth/
56
tabelul nr. 2.3. se regăsesc indicatorii principali privind pozitia comparativa a zonei euro în economia mondiala, anul 1998.
Tabelul nr. 2.3. Indicatorii principali privind pozitia comparativa a zonei euro în economia mondiala, anul 1998 Indicatori
Zona EURO
SUA
Japonia
292
270
127
7.592
3.376
22,2
29,3
13,0
PIB 17,8
10,9
11,5
în 20,0
16,3
7,6
Populatia (milioane) PIB EUR)
(miliarde 5.773
Ponderea PIB
în
mondial
Exporturi bunuri
de si
servicii: %
în
% exporturile
57
mondiale Sursa: ECB, Monthy Bulletin, August 1999, p.32 Moneda unica potenteaza avantajele comertului liberalizat cu bunuri si servicii si cele ale integrarii pietelor factorilor de productie - forta de munca si capitalul. Desigur, acest comert intra-comunitar dobândeste, o data cu înlaturarea tuturor barierelor comerciale între tarile respective, caracterul de comert intern. De aceea, statisticile evidentiaza distinct comertul extracomunitar pe care-l considera adevaratul comert exterior al zonei. Chiar si procedând astfel, UE fiind cea mai mare putere comerciala a lumii si înregistrând un grad de deschidere, în 1998, de 17%, detinând cca 20% din exporturile mondiale, va oferi noii sale monede un suport în marfuri si servicii comercializate pe plan international, pe masura acestei deschideri. Devine, în acest mod, o moneda de referinta pentru comertul international. Noile emisiuni de obligatiuni guvernamentale si de alte titluri pe piata financiara vor avea loc numai în Euro, iar piata financiara a zonei Euro a devenit una puternic integrata prin toate componentele sale. De asemenea, Euro, înlocuind francul francez şi DM intră în componenţa coşului valutar pentru calculul valorii DST alături de usd, lira sterlină şi yen. Nu toate statele membre ale UE au intrat în UME. Ca urmare, coexista mai multe regimuri valutare, dupa cum urmeaza: -
Euro - care va cota fata de dolar si fata de celelalte monede
neparticipante (yen, franc elvetian, dolar canadian etc.). 58
-
Monedele tarilor UE care nu participa la UME (Lira sterlina,
coroanele suedeza si daneza) participa, dar voluntar, la noul mecanism al cursului de schimb (NERM - New Exchange Rate Mechanism sau ERM II), care înlocuieste Sistemul Monetar European. Mecanismul consta în: - stabilirea unui curs central fata de euro, care detine astfel rolul de etalon; - cursuri bilaterale de schimb între aceste monede si o marja standard de fluctuare de +/- 15%, curs ce va fi sustinut de catre respectivele banci centrale în mod nelimitat, fiind disponibile, în acest scop, si finantari pe termen scurt; - cotarea monedelor se face având Euro ca moneda de referinta, deci în raport cu 1 Euro (cu sase zecimale), raportul fata de acesta servind si stabilirii marjelor de interventie.
Cap. 3. Indicatori şi agregate monetare 3.1. Masa monetară şi agregate monetare 3.2. Viteza de circulaţie şi de rotaţie a monedei 3.3. Rata dobânzii 3.4. Cererea de monedă 3.5. Oferta de monedă 59
3.1. Masa monetară şi agregate monetare Masa monetară în sens restrâns reprezintă totalitatea mijloacelor băneşti existente în economia unei ţări la un moment dat sau în medie pe o anumită perioadă 5 . Masa monetară este un indicator complex, statistic. Apare ca solduri monetare, iar nivelul său se stabileşte pe baza bilanţului centralizat al întregului sistem bancar dintr-o ţară, după ce în prealabil se deduc o serie de operaţii duble între diferite bănci. Partea de pasiv a bilanţului băncilor desemnează mărimea masei monetare, deci acele mijloace băneşti existente în conturile clienţilor plus numerarul în circulaţie care apare în bilanţul băncii centrale.
Masa monetară în sens larg
se prezintă ca o mărime
eterogenă constând din totalitatea activelor care pot fi utilizate pentru procurarea bunurilor şi serviciilor şi pentru plata datoriilor, respectiv 6 : -
moneda efectivă sau numerarul,
-
moneda de cont, respectiv disponibilităţi în conturi curente,
-
depunerile la termen şi în vederea economisirii,
-
alte active cu grad mai mare sau mai mic de lichiditate.
Moneda efectivă reprezintă activul cel mai lichid, fiind una din componentele cele mai importante ale masei monetare.
Moneda de cont, respectiv disponibilităţi în conturi curente, probează acelaşi grad de lichiditate, asupra lor putând fi trase 5 6
Roşca T, Monedă şi credit, Casa de Editură Sarmis, Cluj-Napoca, 1996, pag. 6 Basno C, Dardac N, Floricel C, Monedă Credit Bănci, E.D.P., Bucureşti, 2003, pag. 77
60
cecuri şi efectua plăţi. O sumă depusă în cont poate fi considerată monedă întrucât titularul depozitului respectiv poate să-şi achite datoriile sau să-şi procure bunuri şi servicii cu cecuri trase asupra sa.
Depunerile la termen şi în vederea economisirii: - asupra acestora nu pot fi trase cecuri pentru a se efectua imediat plăţi, dar pot fi retrase după un preaviz
Alte active, se referă la diferitele titluri emise şi puse în circulaţie pe piaţa financiar-monetară, având diferite grade de lichiditate. Cambiile, biletele de trezorerie, bonurile de cas ă şi de tezaur au un grad de lichiditate mai ridicat decât cele pe termen mediu şi lung, cum sunt acţiunile şi obligaţiunile. Ceea ce-l atrage pe cel care realizează economii monetare în a le plasa în aceste titluri este tocmai caracterul lor negociabil, posibilitatea de a le vinde oricând are nevoie de bani pentru efectuarea de plăţi, respectiv pentru achiziţionarea de bunuri şi servicii. Rezultă că
masa
monetară
nu
este
omogenă,
exigibilitatea
componentelor ei diferă. Aceasta impune ritmuri diferite în dinamica indicatorilor monetari şi economici ca premisă a stabilităţii monetare. Autorităţile monetare naţionale
şi
internaţionale recurg la fracţionarea masei monetare şi la studierea evoluţiei structurii ei, ca mijloc de descifrare a efectelor asupra dezvoltării economiei şi situaţiei monedei. În metodologia analizei structurale a masei monetare se utilizează gruparea în două, trei sau mai multe componente ale masei monetare, numite lichidităţi primare, secundare, terţiare 7 , etc. Ele se notează cu siglele M1, M2, M3, etc şi se mai numesc şi agregate
monetare. Agregatele monetare diferă în general de la ţară la 7
Turliuc V, Cocriş V, Monedă şi credit, Editura Ankarom, Iaşi, 1997, pag. 158
61
ţară
în funcţie de condiţiile existente, respectiv de gradul de
dezvoltare a pieţei financiare, de conceptele şi politicile monetare
şi de nevoile practice imediate şi de perspectivă 8 .
M1
include numerarul şi banii de cont, fiind partea cea mai
lichidă a masei monetare în circulaţie, susceptibilă a se transforma pe termen scurt în cerere pentru mărfuri, servicii şi efectuarea altor plăţi exigibile. Mai poartă denumirea de masă
monetară propriu-zisă sau bază monetară. M2
cuprinde disponibilităţile monetare (M1) şi depozitele la
termen din cadrul băncilor. Componenta M2 se mai numeşte
cvasimonedă şi poate fi considerată ca înglobând şi M1, dar şi distinct, doar cu referire la depozitele la termen.
M3 conţine alte active la vedere, purtătoare de dobânzi sau nu, respectiv toate depozitele şi titlurile de creanţă negociabile în devize străine şi alte titluri ale pieţei monetare emise de instituţii financiare specializate. Masa monetară reclamă contrapondere imediată în valori materiale (bunuri şi servicii), diferenţele determinând dezechilibre ale economiei, ca de exemplu inflaţie.
3.2.
Viteza de circulaţie şi de rotaţie a monedei
Prin viteză de circulaţie a monedei se înţelege numărul actelor de vânzare-cumpărare, respectiv de plată mijlocite de o unitate monetară într-o anumită perioadă. Acest indicator ridică probleme în practica monetară deoarece mişcările pe care le realizează moneda după ce iese din bancă nu pot fi cunoscute în 8
Basno C, Dardac N, Floricel C, Monedă Credit Bănci, E.D.P., Bucureşti, 2003, pag. 82
62
totalitate, ci eventual apreciate la modul general. Din aceast ă cauză, în practica monetară, un asemenea indicator a fost înlocuit cu viteza de rotaţie, care arată frecvenţa cu care moneda se reîntoarce la bancă.
Viteza de rotaţie se calculează în două moduri 9 şi anume: - sub formă de coeficient, arătând numărul de rotaţii pe care îl realizează masa monetară pentru a servi un anumit volum de încasări şi plăţi pe baza relaţiei: K =
R M
unde, K - numărul de rotaţii R - rulajul bănesc M - masa monetară medie într-o perioadă (an, trimestru...) -
ca durată în zile a unei rotaţii (dz) pe baza relaţiei: dz =
Dp K
=
M ⋅ Dp R
unde, Dp - durata în zile a perioadei (365, 90, etc)
3.3. Rata dobânzii În practica monetară din ţările dezvoltate se utilizează ca indicatori monetari rata dobânzii şi agregatele monetare 10 , predominând practica utilizării celui de-al doilea indicator, deoarece primul prezintă anumite limite, respectiv: 9 10
Roşca T, Monedă şi credit, Casa de Editură Sarmis, Cluj-Napoca, 1996, pag. 11 Basno C, Dardac N, Floricel C, Monedă Credit Bănci, E.D.P., Bucureşti, 2003, pag. 81
63
-
influenţă intensă a factorilor nemonetari asupra nivelului,
structurii şi evoluţiei ratei dobânzii; -
decalajul în timp cu care se manifestă interacţiunea dintre
rata dobânzii şi economiile şi investiţiile; -
slaba reacţie uneori a ratei dobânzii la măsurile de politică
monetară, etc. Utilizarea cu prioritate a agregatelor monetare ca indicatori monetari nu exclude însă folosirea ratei dobânzii în analizele monetare. Creşterea masei monetare are ca efect, dacă aceasta depăşeşte rata de creştere a produsului naţional brut , o reducere a nivelului dobânzii, fapt ce stimulează investiţiile, ieftinind creditul şi deci cererea totală. Ca urmare, utilizarea agregatelor monetare ca indicatori ai politicii monetare nu se poate dispensa de folosirea în acelaşi timp şi a ratei dobânzii.
3.4.
Cererea de monedă
Stabilitatea monedei este una din premisele esenţiale pentru ca ea să servească bine viaţa economică şi socială şi se exprimă în constanţa relativă a preţurilor şi tarifelor. Evoluţia masei monetare în raport cu indicatorii producţiei rămâne principala variabilă care influenţează puterea de cumpărare a banilor. Cererea şi oferta de monedă pot fi corelate direct cu cererea
şi oferta de mărfuri şi servicii. Egalitatea bani-mărfuri ar putea exprima cerinţa echilibrului monetar. dar mărimea stocurilor bani-marfă diferă datorită modului lor specific de circulaţie 11 . Mărfurile doar trec din sfera producţiei în sfera consumului 11
Turliuc V, Cocriş V, Monedă şi credit, Editura Ankarom, Iaşi, 1997, pag. 166
64
productiv şi individual, ele doar tranzitează sfera circulaţiei, în timp ce moneda staţionează în sfera circulaţiei şi în cursul unei perioade de timp, de exemplu un an, efectuează mai multe circuite. Viteza de circulaţie a banilor micşorează cantitatea de monedă necesară, dacă are loc accelerarea ei sau amplifică cantitatea de monedă necesară, dacă are loc încetinirea acesteia. Cererea de monedă, aşa cum apare ea la Irving Fisher în lucrarea Puterea de cumpărare a banilor publicată în 1907, nu depinde decât de tranzacţii. Fisher a stabilit celebra ecuaţie cantitativă a monedei: M ⋅V = P ⋅ Q ,
respectiv oferta de monedă = cererea de monedă unde, M – masa monetară V – viteza de circulaţie a monedei P – nivelul preţurilor Q - tranzacţiile Dacă se ţine seama de această particularitate a circulaţiei mărfurilor şi banilor, nu se poate pretinde drept condiţie a stabilităţii banilor egalitatea bani-mărfuri. Luând în considerare faptul că nevoia de monedă decurge nu numai din tranzacţii, ci şi din speculaţii şi precauţii, echilibrul monetar apare formulat nu pe relaţia bani-mărfuri, ci în sfera monetară propiu-zisă, în egalitatea dintre cererea şi oferta de monedă.
Cererea de monedă exprimă cantitatea de bani necesară, justificată prin proporţiile şi caracteristicile economiei. Este dată de necesităţile consumatorilor, întreprinderi şi populaţie, de a procura bunuri şi servicii pentru satisfacerea trebuinţelor lor. 65
Oferta de monedă apare ca fiind cantitatea de monedă existentă în arterele circulaţiei. Condiţie a stabilităţii monedei şi echilibrului monetar apare, deci, menţinerea stocului de monedă în circulaţie, a ofertei, la nivelul stocului justificat, exprimat prin cererea de monedă.
3.5.
Oferta de monedă
Se ştie că principala contrapartidă a monedei în circulaţie o reprezintă creditele. Acordând credite, băncile creează monedă 12 , transformând în împrumuturi o parte din depunerile clienţilor. Cea de-a doua modalitate tehnică de realizare a ofertei de monedă apare în strânsă legătură cu operaţiunile de comerţ exterior, atunci când balanţa comercială şi de plăţi este activă (exporturi mai mari decât importurile). Devizele obţinute de exportatori sunt vândute băncilor, care le dau în schimb monedă naţională, monedă creată cu acest prilej, în plus faţă de moneda existentă înainte în circulaţie 13 . O parte din această ofertă de monedă se reduce cu ocazia vânzării devizelor importatorilor contra monedei naţionale deţinute de aceştia. Deci rămâne un sold al creaţiei monetare ca urmare a exportului mai mare decât importul, sold care reflectă o ofertă de monedă. Moneda nu este pusă în circulaţie doar de către autorităţile monetare. La crearea ei participă toate unităţile economice. Oricine prezintă pe piaţă lichidităţi, în schimbul activelor nelichide, oferă monedă 14. Este cazul cumpărătorului de bunuri 12 13 14
Turliuc V, Cocriş V, Monedă şi credit, Editura Ankarom, Iaşi, 1997, pag. 170 Roşca T, Monedă şi credit, Casa de Editură Sarmis, Cluj-Napoca, 1996, pag. 44 Turliuc V, Cocriş V, Monedă şi credit, Editura Ankarom, Iaşi, 1997, pag. 175
66
de consum, al investitorului de capital, al celui care achiziţionează titluride creanţă şi al cumpărătorului de devize. Fenomenul de a nu stoca moneda este echivalent cu fenomenul de sporire a ofertei de monedă. Excedentul de ofertă de monedă în raport cu cererea generează inflaţie. Excedentul de monedă poate să apară prin folosirea ei excesivăpentru achiziţionarea bunurilor de consum, atunci când prin detezaurizarea monedei creditorii permit debitorilor să investească mai mult, când are loc transformarea monedei pasive în monedă activă, când are loc o renunţare la lichidităţi, etc. Problema ofertei de monedă rămâne foarte complexă întrucât între ofertanţii şi solicitatorii de monedă se află intermediarii, băncile, care pot pune în circulaţie o cantitate de monedă mai mare decât disponibilităţile pe care le deţin. Oferta de monedă este variabilă şi depinde de rata dobânzii. În general creşterea ratei dobânzii frânează achiziţiile, diminuează oferta globală de monedă, iar scăderea ratei dobânzii încurajează achiziţiile, măreşte oferta globală de monedă. Dacă şansele de a obţine profit sunt mari, investitorii vor accepta să plătească şi dobânzi mai ridicate, deci nu se vor conforma indicaţiilor băncilor de emisiune de a restrânge oferta de monedă. Fenomenele cu acţiune negativă, constând într-o ofertă exagerată de monedă, pot fi generate atât de gestiunea ineficientă a agenţilor economici, cât şi de deficitul finanţelor publice (cheltuieli publice mai mari decât resursele).
67
Cap. 4. Sistemul bancar contemporan 4.1. Băncile comerciale 4.1.1. Operaţiunile băncilor comerciale 4.1.2. Serviciile bancare 4.2. Băncile de afaceri 4.3. Alte bănci şi instituţii de credit specializate 4.4. Banca de emisiune 4.5. Orientări şi performanţe bancare
Sistemul
bancar
reprezintă totalitatea băncilor care
funcţionează în economie într-o anumită perioadă. Aceste bănci sunt privite ca fiind întreprinderi specializate în circulaţia capitalului de împrumut şi care au drept mobil al activităţii obţinerea unui profit. Este alcătuit din două subsisteme: sistemul băncii centrale şi sistemul băncilor de credit. Calitatea de sistem decurge din legăturile care se nasc între cele două subsisteme. Aceste relaţii îmbracă forma relaţiilor de cont corespondent, înţelese în dublu sens 15 : 1. în condiţiile în care resursele de creditare ale băncilor de credit prisosesc nevoilor lor de credite, surplusul respectiv este luat de banca centrală; 2. în condiţiile în care nevoile de credite ale băncilor de credit sunt superioare resurselor pe care acestea le au, banca centrală completează aceste resurse, acordând împrumuturi băncilor de credit.
15
Roşca T, Monedă şi credit, Casa de Editură Sarmis, Cluj-Napoca, 1996, pag. 188
68
Banca se identifică în primul rând şi în cea mai mare măsură, cu activitatea de creditare. Acumularea resurselor de creditare şi plasarea lor este esenţa activităţii unei bănci. Deşi sistemele bancare ale diferitelor ţări s-au dezvoltat paralel, iar formele pe care le-au îmbrăcat prezintă sensibile particularităţi de la o ţară la alta, trăsăturile lor comune sunt predominante. Astfel, băncile îndeplinesc, în esenţă, acelaşi rol în viaţa economică, constând în 16 : -
atragerea de capitaluri băneşti disponibile şi acordarea de
împrumuturi întreprinzătorilor şi statului; -
mobilizarea unei părţi însemnate din veniturile băneşti şi
economiile diferitelor categorii ale
populaţiei
şi
transformarea acestora în capital de împrumut; -
emiterea titlurilor de credit şi a bancnotelor;
-
efectuarea operaţiunilor de viramente şi prestări de servicii
financiare pentru întreprinzători
şi stat (favorizează
tranzacţiile comerciale în interiorul şi exteriorul unei ţări, asigură efectuarea plăţilor şi schimbul valutar); -
permit realizarea investiţiilor, fie participând direct la
finanţarea acestora, fie prin plasamentul şi gestiunea economiilor băneşti; -
rol principal pe piaţa capitalului.
În cadrul sistemelor bancare, funcţie de natura activităţii, băncile se structurează în 17 :
16 17
-
bănci comerciale (de depozit)
-
bănci de emisiune,
-
bănci de afaceri,
-
bănci specializate şi organisme de credit nebancare.
Turliuc V, Cocriş V, Monedă şi credit, Editura Ankarom, Iaşi, 1997, pag. 102 Turliuc V, Cocriş V, Monedă şi credit, Editura Ankarom, Iaşi, 1997, pag. 102
69
4.1. Băncile comerciale Băncile comerciale au apărut odată cu dezvoltarea comerţului şi cu acumulările de capitaluri băneşti, expresie a dezvoltării producţiei şi expansiunii economiei. Participând la dezvoltarea operaţiunilor comerciale prin intermediul titlurilor cambiale, în mod firesc aceste bănci au primit apelativul de „bănci comerciale”. În diferite ţări, asemenea bănci poartă denumirea de bănci de depozite. Băncile comerciale sunt organizate ca societăţi comerciale pe acţiuni şi urmăresc obţinerea unui profit. Băncile comerciale constituie
veriga de bază (primară) a sistemului bancar,
calitate dată de faptul că ele iniţiază marea majoritate a operaţiilor bancare. Operaţiile de bază sunt reprezentate de constituirea de depozite şi utilizarea lor în scopul acordării de credite agenţilor economici.
4.1.1. Operaţiunile băncilor comerciale Băncile comerciale efectuează următoarele operaţiuni 18 : -
operaţiuni pasive,
-
operaţiuni active,
-
operaţiuni comerciale, de comision şi de mandat.
Operaţiunile pasive sunt acele operaţii prin care aceste bănci îşi procură mijloace de lucru şi constau în: 1. formarea şi completarea capitalului propriu, 2. atragerea depunerilor şi 18
Turliuc V, Cocriş V, Monedă şi credit, Editura Ankarom, Iaşi, 1997, pag. 110
70
3. reescontul sau refinanţarea. 1. Băncile comerciale, ca societăţi pe acţiuni, îşi constituie
capitalul propriu pe seama capitalului social, a fondului de rezervă şi a provizioanelor. Completarea capitalului propriu se face prin capitalizarea unei părţi din profit. Principala caracteristică a băncilor comerciale este aceea că, în cadrul resurselor de creditare, capitalurile proprii deţin o pondere redusă, astfel că este puţin semnificativă valorificarea capitalurilor băneşti sub forma capitalizării profitului bancar obţinut (5-6% din operaţiile pasive 19 ).
Capitalul social se formează prin emisiunea şi subscrierea de acţiuni.
Fondul de rezervă se constituie în vederea acoperirii unor pierderi generate în principal de insolvabilitatea unor debitori. Prin capitalizare, de regulă, resursele proprii constituite sub forma fondului de rezervă ating o mărime egală cu cea a capitalului social, justificată prin varietatea riscurilor care apar în operaţiunile bancare.
Provizioanele
sunt constituite în vederea menţinerii unui
anumit plafon de lichidităţi, corelat cu o stare prudenţială. Acestea pot fi provizioane reglementate sau provizioane de
risc. Provizioanele reglementate sunt constituite în baza unor acte normative în scopul amplificării capitalurilor bancare proprii.
Provizioanele de risc
sunt constituite în vederea acoperirii
anumitor pierderi manifestate în activitatea bancară, pierderi a căror natură poate fi prevăzută, fără a se şti exact mărimea şi momentul producerii lor. 19
Roşca T, Monedă şi credit, Casa de Editură Sarmis, Cluj-Napoca, 1996, pag. 191
71
2. Atragerea depunerilor şi formarea depozitelor bancare reprezintă principala operaţiune a băncilor comerciale. În general, băncile comerciale constituie trei categorii de depozite 20 : -
la vedere,
-
la termen,
-
prin cont curent.
Depozitele la vedere
se caracterizează printr-o stare de
flexibilitate, în sensul că depunătorii pot dispune oricând utilizarea lor sub forma plăţilor sau retragerilor din cont. Utilizarea acestora de către bănci impune o anumită prudenţă deoarece ar putea genera dificultăţi privind starea de lichiditate, mai ales atunci când clienţii ar supralicita retragerile.
Depozitele la termen se pot retrage după trecerea unei anumite perioade, constituind o modalitate sigură de justificare în procesul de creditare. Presupun încheierea unei convenţii între deponent şi bancă privind durata, condiţiile de depunere şi nivelul dobânzilor bonificate. Constituirea depozitelor prin cont curent constituie o parte însemnată a depunerilor bancare. Conturile curente se deschid persoanelor fizice şi juridice şi se caracterizează prin aceea că prin intermediul lor se evidenţiază o multitudine de operaţiuni de încasări şi plăţi, folosindu-se diverse instrumente de decontare, cum ar fi: cecurile, ordinele de plată, foile de vărsământ, etc. Prestarea serviciilor de cont curent, prin amploarea lor, solicită un efort deosebit din partea băncii, motiv pentru care unele bănci nu bonifică dobânzi pentru disponibilităţile din cont, altele bonifică o dobândă redusă. 20
Turliuc V, Cocriş V, Monedă şi credit, Editura Ankarom, Iaşi, 1997, pag. 110
72
Pentru bănci, separarea operaţiunilor de depuneri în funcţie de caracterul lor, are semnificaţii deosebite atunci când se pune problema lichidităţii lor. Aceasta este asigurată în condiţiile în care există o concordanţă între caracterul depunerilor (caracter temporar sau de durată) şi caracterul plasamentului în credite pe termen scurt, mediu sau lung. 3.
Reescontul sau rescontul constituie o modalitate de
procurare a unor noi resurse de creditare prin cedarea portofoliului de efecte comerciale unei alte bănci comerciale, băncilor de scont, dar de regulă băncii de emisiune. Prin reescontare, banca comercială obţine un profit chiar în aceeaşi zi în care s-a efectuat scontarea, ca diferenţă între dobânda la care se scontează efectul (taxa scontului privat) şi taxa oficială a scontului practicată de banca de emisiune. Alături de rescont, băncile comerciale practică şi operaţiuni
de lombardare, acele operaţiuni de împrumut garantate cu efecte publice (obligaţiuni, bonuri de tezaur), operaţiuni prin care banca comercială obţine de la banca de emisiune resurse pe termen scurt. Reescontul
şi lombardarea sunt operaţiuni specifice
recreditării sau refinanţării, activităţi în continuă evoluţie în economia modernă. Aceste operaţiuni sunt utilizate din necesitatea echilibrării bancare a resurselor cu angajamentele, pentru asigurarea operativă a acoperirii necesităţilor de credite prin atragerea disponibilităţilor dispersate în economie.
Operaţiunile active ale băncilor comerciale sunt operaţii prin care acestea îşi îndrumă mijloacele lor de lucru procurate anterior şi constau în operaţiuni de creditare şi de plasament pe 73
baza depozitelor bancare constituite. Se grupeaz ă în principal în următoarele categorii distincte: 1. credite acordate trezoreriei publice prin achiziţionarea de titluri de stat, 2. creditarea agenţilor economici, 3. creditarea persoanelor fizice, 4. plasamente în titluri pe termen lung, 5. operaţiuni de creditare specifice.
1. Credite acordate trezoreriei publice prin achiziţionarea de titluri de stat: În România postcomunistă, Trezoreria publică a emis, iniţial, exclusiv titluri în cont, dematerializate, destinate exclusiv băncilor 21 . Începând din anul 1997, au fost emise şi titluri de stat concretizate în înscrisuri; fiind negociabile, o parte din aceste titluri au fost achiziţionate de băncile comerciale, fie în momentul iniţial, cu ocazia lansării împrumuturilor de stat respective, fie ulterior pe piaţa secundară a titlurilor de stat.
2. Creditarea agenţilor economici: Creditele bancare acordate întreprinderilor sunt de trei feluri: -
credite pe termen scurt (pe o perioadă de până la un an),
-
credite pe termen mediu (1-5 ani),
-
credite pe termen lung (peste 5 ani).
Creditul pe termen scurt este cel mai adesea un credit de trezorerie, pe când creditul pe termen lung este un credit pentru investiţii.
21
Cerna, S, Moneda şi teoria monetară, vol. 1 şi 2, Ed. Mirton, Timişoara, 2000, pag. 136
74
Creditul pe termen mediu are o natură mixtă 22; în unele cazuri el poate servi pentru finanţarea operaţiilor de producţie şi de comercializare care nu-şi dovedesc rentabilitatea decât după un interval de timp mai mare decât cel normal (de exemplu, pentru a putea exporta, întreprinderile trebuie adesea să accepte termene de plată mai mari decât în interiorul ţării); în alte cazuri, creditele pe termen mediu pot servi pentru finanţarea investiţiilor care se amortizează rapid (mici echipamente, tehnică de calcul), etc. Creditele pe termen scurt şi pe termen mediu acordate întreprinderilor sunt destul de frecvent credite de portofoliu, adică acordate prin achiziţionarea de efecte comerciale: trate, bilete la ordin, facturi confirmate, etc. Această operaţiune se numeşte scontare, iar dobânda aferentă se numeşte taxă de
scont. Creditarea creanţelor comerciale sau scontarea înseamnă pentru bănci a prelua, contra monedă, creanţele comerciale pe care întreprinderile furnizoare le au asupra clienţilor lor. Aceste titluri pe termen scurt sau mediu pot fi revândute de bănci pe piaţa monetară, în cazul în care sunt la purtător, sau pot fi tranzacţionate pe alte căi, în cazul în care sunt nominative. În primul caz, titlurile respective pot fi vândute ferm sau puse în gaj pentru împrumuturile luate de la alte bănci în vederea procurării de lichidităţi. Creditarea de portofoliu sau
creditarea creanţelor include
următoarele operaţiuni specifice 23 :
22 23
-
operaţiuni cambiale,
-
împrumutul pe gaj de acţiuni şi efecte publice,
Cerna, S, Moneda şi teoria monetară, vol. 1 şi 2, Ed. Mirton, Timişoara, 2000, pag. 137 Turliuc V, Cocriş V, Monedă şi credit, Editura Ankarom, Iaşi, 1997, pag. 114
75
-
operaţiuni de report.
Scontarea titlurilor de credit comercial şi operaţiunile de împrumut pe gaj de mărfuri şi efecte comerciale poartă denumirea de operaţiuni cambiale.
Scontarea cambiilor
reprezintă cedarea titlurilor de creanţă
către o bancă comercială în schimbul obţinerii valorii actuale, valoarea nominală – scontul. Necesitatea scontării decurge din nevoia urgentă de capital bănesc a posesorului titlului de credit comercial. Scontul este o operaţiune de credit, pentru că banca avansează întreprinzătorului, în schimbul titlului scontat, o sumă de bani până la scadenţă. Există riscul ca debitorul să nu achite la scadenţă suma prevăzută în cambie. Asemenea situaţii fac ca băncile comerciale să fie prudente, în primul rând prin agrearea la scontare a cambiilor care au o bază reală, adică au fost emise printr-o relaţie de credit comercial şi poartă mai multe semnături. În al doilea rând sunt acceptate la scontare efectele întreprinderilor solvabile. Scontarea este actul prin care creditul comercial consacrat de cambie se transformă în credit bancar. Prin urmare beneficiarul iese din raportul de credit anterior, obligaţia trasului de a plăti fiind înlocuită prin banii efectivi pe care banca îi avansează. pe de altă parte, trasul, angajat iniţial într-o operaţie comercială, de vânzare a mărfurilor pe credit, devine ca urmare a scontării, debitor al băncii comerciale. Beneficiarul cambiei primeşte de la bancă în urma scontării valoarea actuală a cambiei, respectiv: Va = Vn – S, unde, Va – valoarea actuală Vn - valoarea nominală 76
S – scontul, respectiv dobânzile pentru perioada de la scontare până la scadenţă
Împrumutul pe gaj de mărfuri şi efecte comerciale are loc atunci când banca îşi creează o imagine pozitivă privind solvabilitatea beneficiarului de cambii sau m ărfurile respective sunt garantate. Documentul care atestă prezenţa mărfurilor în depozite este warantul. Acesta poate fi utilizat ca un efect de comerţ. Prin menţiunea făcută pe warant se transmite creanţa constituită prin gajarea mărfii respective şi dreptul de a dispune ca atare asupra mărfurilor gajate. Banca avansează solicitantului o sumă reprezentând, de regulă, 50-60% din valoarea efectului comercial sau a mărfurilor. În caz de nerambursare a creditului respectiv, băncile vor recupera creanţele valorificând efectele comerciale sau mărfurile care servesc ca garanţie.
Împrumuturile pe gaj de efecte publice şi acţiuni, denumite şi operaţiuni de lombard au o pondere mare în unele
ţări dezvoltate, cum ar fi Anglia, Germania, SUA, etc. Se practică acolo unde există o abundenţă de titluri de împrumut, a bonurilor de tezaur şi unde acestea se constituie ca o parte însemnată a patrimoniului întreprinderilor şi persoanelor. Atunci când se manifestă nevoi temporare de bani, deţinătorii acestor titluri de împrumut ale statului, preferând să le menţină în proprietate şi să obţină în continuare dobânzi, recurg la împrumuturi pe gaj şi renunţă astfel numai parţial la venitul realizat, prin plata dobânzilor pntru creditul de care beneficiază. Cu titluri ale pieţei financiare se efectuează şi operaţiuni de
report, în sensul că banca achiziţionează efectele publice de la posesorii acestora, cu obligaţia răscumpărării lor de către vânzător la acelaşi curs, peste un termen scurt, de regulă 15 zile. 77
Reportul este pentru client o cale de procurare a fondurilor lichide, iar pentru bancă o modalitate de plasament a resurselor în schimbul unor dobânzi mai mari faţă de cele practicate la operaţiunile cambiale curente. În majoritatea ţărilor occidentale, legislaţia bancară insituie obligaţia băncilor comerciale de a deţine la banca centrală active uşor lichidabile, cum ar fi titlurile de rentă şi bonurile de tezaur. Prin cumpărarea acestora, băncile comerciale îşi reduc posibilitatea de a acorda credite sectorului economic. Dimpotrivă, vânzând aceste titluri, băncile îşi procură resurse financiare şi pot satisface într-o mai mare măsură cererea de credite a economiei. Totodată, banca îşi îmbunătăţeşte starea de lichiditate. Vânzarea-cumpărarea de către băncile comerciale de titluri ale împrumuturilor de stat constituie un procedeu clasic de influenţare a politicii monetare şi de credit, cunoscut sub denumirea de operaţiuni pe piaţa liberă (OPEN MARKET). O formă specifică a operaţiunii de report este pensiunea 24 . În această situaţie titlurile pieţei financiare sunt înlocuite cu cambii pe care banca comercială le cumpără, cu condiţia ca posesorul acestora să le răscumpere la un termen fixat. Asemenea operaţii sunt frecvente, în general, în relaţiile băncilor cu firmele mari şi îndeosebi între bănci. Titlurile de credit care fac obiectul pensiunii rămân de regulă la beneficiar, banca cumpărătoare primind doar angajamentul de răscumpărare emis de beneficiar şi borderoul efectelor respective. Banca centrală poate echiziţiona titluri fie direct de la banca deţinătoare (rescont), fie în cadrul intervenţiilor sale pe piaţa 24
Turliuc V, Cocriş V, Monedă şi credit, Editura Ankarom, Iaşi, 1997, pag. 116
78
monetară (open market). În cazul acesta, banca centrală furnizează băncilor în cauză monedă primară. În afară de creditele de portofoliu, în cadrul creditelor pe termen scurt acordate de bancă întreprinderilor, o pondere însemnată o deţine avansul în cont curent sau creditul de
cont. Banca acceptă pur şi simplu ca clientul să dispună plăţi din contul său, fără ca acest cont să fi fost alimentat în prealabil, ceea ce face ca acest cont să devină cu sold debitor la bancă; soldul acesta nu poate depăşi o anumită limită cunoscută sub denumirea de linie de credit sau plafon de creditare. 3. Creditele bancare acordate persoanelor fizice sunt credite personale, credite de consum şi credite pentru construirea sau cumpărarea unei locuinţe. În unele ţări, creditele respective, mai ales cele pentru cumpărarea sau construirea de locuinţe, se acordă de instituţii specializate, aflate sub tutela statului şi beneficiind de sprijinul financiar al acestuia. 4. Plasamentele în titluri pe termen lung reprezintă achiziţionarea de către băncile comerciale de acţiuni, obligaţiuni, participaţii, etc. În trecut, această activitate era rezervată unei categorii aparte de bănci, numite bănci de afaceri sau bănci de investiţii. În prezent, în majoritatea
ţărilor, operaţiunile de plasament pe piaţa financiară au devenit un element forte al activităţii tuturor băncilor. 5. Operaţiunile de creditare specifice se referă la leasing, credite ipotecare, etc. Pe
lângă
operaţiunile
pasive
şi
cele
active,
băncile
comerciale mai efectuează operaţiuni comerciale, de comision şi
de mandat.
79
Operaţiunile comerciale privesc tranzacţiile de vânzarecumpărare de devize efectuate cu prilejul mijlocirii de plăţi internaţionale. Cu această ocazie, băncile urmăresc realizarea unor profituri, ca diferenţă între cursul de vânzare şi cel de cumpărare al devizelor. În mod curent, băncile nu fac tranzacţii cu mărfuri, dar pot apărea situaţii când băncile tranzacţionează acele bunuri care au servit drept gaj pentru creditele care nu au fost onorate la scadenţă. În cadrul operaţiunilor de comision, banca acţionează în numele şi în contul clientului său. Cele mai frecvente operaţiuni de acest gen sunt cele care privesc efectuarea pl ăţilor, îndeosebi operaţiuni de remiteri, acreditive, incasso, etc.
Remiterile
sunt operaţiuni de transfer, la solicitarea
clienţilor băncii, a unor documente, titluri, sume de bani, etc. către terţi aflaţi în aceeaşi localitate sau în alte localităţi.
Acreditivul
este o operaţiune de plată condiţionată
efectuată de bancă în baza documentelor de încărcare şi expediere a mărfurilor. Acreditivul înseamnă totodată un transfer de sumă, urmare a unei investiri de încredere pe care clientul o acordă unei bănci.
Incassoul presupune efectuarea serviciului de încasare de către o bancă a diverselor creanţe aparţinând clienţilor săi, creanţe sub formă de cambii, facturi şi alte hârtii de valoare.
Operaţiunile de mandat
sunt operaţiuni efectuate în
numele băncii, dar în contul clientului. Aceste operaţiuni se referă la administrarea hârtiilor de valoare
şi chiar la
administrarea unor patrimonii, cum ar fi: executori testamentari, gestionarea fondurilor de tutelă sau a diverselor fundaţii, etc. Pentru aceste operaţiuni băncile percep comisioane care servesc 80
pentru acoperirea cheltuielilor ocazionate de aceste operaţiuni, reprezentând şi o sursă de profit pentru bancă. Având în vedere cele arătate cu privire la operaţiunile băncilor, rezultă că bilanţul unei bănci comerciale arată în principiu, astfel 25 :
ACTIV
PASIV
Credite acordate altor bănci Împrumuturi primite de la alte (Active interbancare)
bănci (pasive interbancare)
1. în cont
5. în cont
2. contra efecte
6. contra efecte
Titluri publice şi asimilatele Depozite ale clienţilor (conturi acestora
creditoare):
Certificate de depozit emise de7. conturi curente creditoare alte bănci
8. conturi de disponibilităţi
Credite acordate clienţilor
la vedere 9. conturi de disponibilităţi
3. de portofoliu 4. conturi curente debitoare
la termen
Obligaţiuni de leasing, credite 10. bancare, etc
conturi de economii
Certificate de depozit (emise de bancă) Obligaţiuni (emise de bancă) Provizioane Fonduri proprii
4.1.2. Serviciile bancare 26 25 26
Cerna, S, Moneda şi teoria monetară, vol. 1 şi 2, Ed. Mirton, Timişoara, 2000, pag. 138 Cerna, S, Moneda şi teoria monetară, vol. 1 şi 2, Ed. Mirton, Timişoara, 2000, pag. 140
81
Serviciile bancare constau, în esenţă, în preluarea de către bănci a diverselor genuri de riscuri cu care se confruntă clienţii lor. Sursa principală a acestor operaţiuni de preluare a riscurilor este reprezentată de inovaţiile financiare apărute începând cu anii 80 şi care au dus la apariţia pieţelor riscurilor: piaţa valutară, piaţa garanţiilor bancare, piaţa asigurărilor, inclusiv a asigurărilor de credite, piaţa opţiunilor, piaţa contractelor la termen, etc. Operaţiunile respective se finalizează într-un moment viitor, constituind, deci, pentru bănci, un pasiv eventual 27 . Acest pasiv poate proveni fie dintr-un angajament asumat de bancă, fie din realizarea unei anumite condiţii incerte prin natura sa şi independente de voinţa băncii. Ca urmare, băncile înregistrează aceste operaţiuni în conturi în afara bilanţului; ele vor include automat în bilanţ operaţiunile respective în cazul şi în momentul în care condiţia lor specifică se realizează. De aceea se consideră că operaţiunile de acest gen creează un risc important pentru bănci. Cele mai frecvente riscuri cu care se confruntă băncile şi ceilalţi agenţi economici sunt: -
riscul de lipsă de lichiditate, care constă în imposibilitatea
de a face faţă plăţilor exigibile; în cazul unei bănci, acest risc este în primul rând un risc de refinanţare în condiţii dezavantajoase, în sensul că banca respectivă va fi obligată să-şi procure fonduri de pe piaţa interbancară la un preţ ridicat; -
riscul de nerambursare a creditului, pe care banca şi-l
asumă prin faptul că acordă un credit unui client care poate deveni insolvabil; 27
Cerna, S, Moneda şi teoria monetară, vol. 1 şi 2, Ed. Mirton, Timişoara, 2000, pag. 138
82
-
riscul valutar, cu care se confruntă orice agent economic
care deţine sume în valută; în cazul în care cursul valutei respective scade pe piaţa valutară, agentul va suferi o pierdere; -
riscul variaţiilor dobânzilor, care provine din faptul că preţul
(cursul) unui activ financiar este invers proporţional cu dobânda pieţei; ca urmare, în cazul în care rata dobânzii creşte în intervalul de timp dintre momentul cumpărării până în momentul vânzării unui activ financiar, acest activ va fi vândut la un preţ mai mic decât preţul cu care a fost cumpărat. Aceste patru tipuri de riscuri grevează în mod normal activitatea oricărei bănci comerciale, care acordă credite şi efectuează operaţiuni cu valute şi cu titluri. Se consideră totuşi că următoarele trei tiouri de operaţiuni, înregistrate în conturi în afara bilanţului, sunt generatoare de riscuri deosebit de mari pentru bănci: 1. acordarea de garanţii, 2. asumarea de angajamente propiu-zise, 3. operaţiunile legate de variaţia dobânzilor şi cursurilor valutare.
1. Acordarea de garanţii constă în efectuarea de acte prin care banca se obligă să-şi asume angajamentele terţilor. Cele mai cunoscute garanţii bancare sunt: cauţiunea, acceptarea, avalizarea
şi andosarea (girarea) tratelor, deschiderea de
acreditive documetare, etc.
Cauţiunea este angajamentul băncii ca, în caz de faliment al clientului său (întreprindere, altă bancă, etc.), să realizeze operaţiunile la care s-a angajat aceasta din urmă. 83
Acceptarea, avalizarea şi andosarea (girarea) tratelor sunt formalităţi specifice dreptului cambial, prin care banca se angajează să achite la scadenţă cambiile (poliţele) care nu au fost onorate de clientul său.
Acreditivul documentar
este o modalitate de plată folosită
îndeosebi în comerţul internaţional; banca se obligă să plătească exportatorului care prezintă documentele cerute, în caz că importatorul nu va plăti. În toate aceste cazuri, băncile nu se angajează decât în cazul de faliment al clientului lor. Ele îşi asumă, deci, un risc condiţionat şi anume un risc care este în acelaşi timp un risc de lichiditate şi un risc de nerambursare a creditului. În schimbul preluării acestui risc, băncile pretind un anumit comision. 2.
Asumarea de angajamente propiu-zise
constă
în
deschiderea de linii de credit confirmate, acordarea de facilităţi de emisiune a titlurilor, etc.
Deschiderea de linii de credit confirmate reprezintă angajamentul luat de o bancă de a acorda clientului său, în anumite condiţii, un credit de o valoare determinată. Creditul va fi inclus în bilanţul băncii în momentul în care clientul îl va utiliza efectiv.
Facilităţile de emisiune a titlurilor sunt tehnici mai recente, concepute să însoţească emisiunea de titluri pe termen scurt (bonuri de casă, certificate de depozit, etc.), efectuată de un client. Banca se angajează ca, în cazul în care titlurile emise nu vor fi subscrise, fie să cumpere ea însăşi titlurile rămase neplasate, fie să deschidă clientului respectiv o linie de credit, care să înlocuiască operaţiunea de emisiune de titluri. 84
Sunt considerate, de asemenea, ca fiind angajamente ferme vânzările şi cumpărările la termen de active financiare, de exemplu vânzări sau cumpărări la termen de acţiuni la bursă. Riscul pe care şi-l asumă banca în acest caz este acela de a plăti un preţ mai mare pentru titlurile al căror curs a scăzut între timp. 3.
Operaţiunile legate de variaţia dobânzilor şi cursurilor
valutare sunt operaţiunile pe care băncile, la fel ca ceilalţi agenţi economici le efectuează pe baza anticipaţiilor cu privire la evoluţia viitoare a ratelor dobânzii, a cursurilor valutare, a indicilor bursieri, etc. Ele pot fi operaţiuni de acoperire (protejare împotriva riscului) sau operaţiuni speculative (obţinerea de câştig): operaţiuni swap cu dobânzile, operaţiuni cu contractele la termen, operaţiuni cu opţiuni, etc. Toate aceste tipuri de operaţiuni, deşi deosebit de riscante, sunt foarte remuneratoare pentru bănci, de unde şi dezvoltarea lor în ultimii ani. Pentru toate activităţile lor, băncile percep remuneraţii. Astfel, creditele acordate altor bănci sunt remunerate cu dobânda existentă pe piaţa monetară. Creditele acordate clienţilor sunt remunerate cu marje de profit, care cuprind dobânzile, comisioanele de risc şi spezele bancare percepute pentru efectuarea operaţiunii. Serviciile bancare sunt remunerate prin comisioane, dar pot genera şi alte profituri (sau pierderi) suplimentare.
Activitatea monetară a băncilor trebuie să aibă drept suport dobândirea de active lichide de către acestea, în timp ce investiţiile (plasamentele) băncilor trebuie finanţate prin resurse stabile. Majoritatea crizelor financiare au izbucnit din cauza nerespectării acestei cerinţe elementare. 85
4.2. Băncile de afaceri Băncile de afaceri sunt bănci de depozit care s-au specializat în operaţiuni de finanţare a investiţiilor. Finanţarea se realizează pe baza depozitelor constituite pe termen lung şi pe baza atragerii de capitaluri prin emisiuni de valori mobiliare. Ele oferă clienţilor sprijin financiar direct, prin participaţii de capital (cumpărări de acţiuni) sau indirect, prin preluarea datoriilor acestora sub formă obligatară. Băncile de afaceri îndeplinesc şi rolul de consilieri în managementul financiar al firmelor, încasând comisioane importante 28 .
4.3. Alte bănci şi instituţii de credit specializate Acestea se structurează în următoarele categorii 29 : bănci ipotecare, bănci agricole, companii sau trusturi de investiţii, bănci de comerţ exterior, societăţi de asigurări, societăţi financiare, cooperative de credit, case de economii, etc.
Băncile ipotecare
sunt acele bănci specializate care îşi
mobilizează resursele prin emiterea unor hârtii de valoare 28 29
Turliuc V, Cocriş V, Monedă şi credit, Editura Ankarom, Iaşi, 1997, pag. 118 Turliuc V, Cocriş V, Monedă şi credit, Editura Ankarom, Iaşi, 1997, pag. 120
86
specifice numite
înscrisuri funciare. Garanţia acestora o
reprezintă valorile imobiliare ipotecate. Creditele acordate de către băncile agricole au ca destinaţie efectuarea unor cheltuieli cu inventarul agricol, cu amenajarea de irigaţii, cumpărarea de animale, îngrăşăminte, etc. Principala trăsătură a acestor credite este caracterul productiv.
Companiile sau trusturile de investiţii sunt organisme de credit care mobilizează capitaluri băneşti prin emisiunea titlurilor de valori mobiliare proprii (acţiuni, obligaţiuni), pe care le investesc în sectoare productive, precum industrie, construcţii, transporturi, etc. Funcţia principală a acestora este de a acumula capitalurile rentierilor şi economiile populaţiei în vederea efectuării de plasamente pe termen mediu şi lung în sfera investiţiilor.
Băncile de comerţ exterior s-au afirmat în sfera bancară ca urmare a expansiunii activităţii de export şi a implicării din ce în ce mai mult a statului în activitatea bancară. Principalele operaţiuni ale băncilor de comerţ exterior sunt 30 : -
procurarea unor resurse specifice, în principal prin
rescontarea portofoliului de titluri de credit prin băncile de emisiune şi alte instituţii de credit; -
atragerea resurselor bugetare prin emisiunea de obligaţiuni
pe pieţele interne şi externe; -
acordarea de credite prin intermediul acceptării, scontului,
acreditivului şi scrisorii de garanţie sau acordarea de credite direct cumpărătorilor;
30
Turliuc V, Cocriş V, Monedă şi credit, Editura Ankarom, Iaşi, 1997, pag. 121
87
-
efectuarea de servicii bancare decurgând din schimburile
internaţionale, în special sub forma plăţilor şi încasărilor în contul întreprinderilor din străinătate; -
participarea la crearea de societăţi comerciale, bancare şi
financiare privind comerţul exterior; -
facilitarea unor operaţiuni valutare, de garantare
şi
asigurare a creditelor comerciale, de mandat şi comision care au ca obiectiv dezvoltarea activităţii de comerţ exterior
şi amplificarea exportului.
Societăţile
de
asigurări,
ca
instituţii
nebancare,
mobilizează însemnate capitaluri băneşti prin încasarea şi gestionarea primelor de asigurare. O bună parte din disponibilităţile astfel mobilizate au ca formă de plasament acordarea de împrumuturi.
Societăţile financiare, ca societăţi de credit, prezintă o importanţă aparte în cadrul sistemelor bancare din ţările occidentale. Acestea sunt instituţii de credit care desfăşoară o activitate specifică stabilită prin lege sau convenţie. Principalele operaţiuni pe care le efectuează societăţile financiare sunt leasingul, factoringul, acordarea şi garantarea de credite pe termen mijlociu
şi lung pentru întreprinderi, creditarea
mărfurilor cu plata în rate, garantarea locuinţelor pe bază de ipotecă, gestiunea mijloacelor de plată 31 , etc.
Operaţiunile de leasing au fost introduse în 1952 în SUA, cunoscând de atunci o rată a creşterii de la an la an de peste 30%, ceea ce reprezintă o dinamică extrem de accentuată în economia şi finanţele lumii. Leasingul este o operaţiune de închiriere de utilaje, imobile sau mijloace de transport, care 31
Turliuc V, Cocriş V, Monedă şi credit, Editura Ankarom, Iaşi, 1997, pag. 122
88
aparţin unei bănci sau unei societăţi financiare. Părţile convin închirierea ca o etapă intermediară, scopul final fiind achiziţia de către chiriaş a bunurilor respective, cu luarea în considerarea a plăţilor efectuate cu titlu de chirie. Leasingul reprezintă astfel o formă specială a relaţiilor de credit. Operaţiunea se referă la plasamentul capitalului disponibil al unităţilor specializate pentru aceste operaţiuni. Angrenarea capitalului se face pe termen mijlociu şi uneori lung, iar profitul băncii decurge din nivelul dobânzii practicate. Instituţiile specializate în
factoring reprezintă, de
asemenea, verigi noi ale sistemului de credit care s-au extins rapid în ţările dezvoltate. Operaţiunile de factoring implică apariţia în raporturile de credit, respectiv între vânzătorul creditor şi cumpărătorul debitor a unui personaj nou, factorul. Cuvântul factor provine din limba engleză, având semnificaţia de agent, unul care acţionează pentru altul 32 . Factorul preia asupra sa, de la creditor, titlurile de creanţă asupra debitorilor săi, devenind faţă de aceştia, beneficiarul creanţelor respective. Prin aceasta factorul preia întregul risc legat de eventuala neplată a creanţelor de către debitori. Pentru creanţele preluate, factorul plăteşte vânzătorului creditor valoarea actuală a creanţelor, diminuată cu comisionul său. Astfel, factorului îi revine: -
dobânda aferentă perioadei până la scadenţa fiecărei
creanţe, -
comisionul aferent efectuării operaţiunilor propriu-zise de
încasare a titlurilor de creanţă, inclusiv o cotă care să acopere riscurile şi cheltuielile suplimentare legate de urmărirea debitorilor rău platnici. 32
Basno C, Dardac N, Floricel C, Monedă Credit Bănci, E.D.P., Bucureşti, 2003, pag. 262
89
Acest sistem este favorabil furnizorilor care efectuează numeroase livrări în loturi relativ mari, care au o activitate sezonieră sau clientelă disperastă şi care întâmpină greutăţi de încasare a creanţelor, fapt ce a permis extinderea factoringului prin unităţi specializate, sau ca operaţiune componentă în activitatea unor bănci care tind să se universalizeze. Alte instituţii financiare cu o pondere importantă în cadrul operaţiunilor
nebancare
sunt
casele de economii
şi
cooperativele de credit. Casele
de
economii
sunt instituţii care efectuează
operaţiuni asemănătoare cu cele ale băncilor (deschiderea de conturi, acordarea de credite, etc.), dar sunt specializate în relaţiile cu populaţia. Principala activitate a acestor organisme este colectarea economiilor băneşti ale populaţiei prin tehnica depunerilor pe librete de economii. În România, instituţia de acest gen este Casa de Economii şi Consemnaţiuni, CEC, înfiinţată încă din 1864.
Cooperativele de credit
sunt în general instituţii care
efectuează acelaşi gen de operaţiuni ca şi băncile, însă cu respectarea anumitor limite prevăzute în legislaţie şi în statut. La fel ca întregul sector cooperatist, cooperativele de credit se bazează pe principiul mutualităţii. Ele au apărut în Germania 33 , spre sfârşitul sec. al XIX lea pentru a oferi un debuşeu micilor economii ale populaţiei. În România au apărut în perioada interbelică. Au existat şi în perioada economiei planificate, când au avut mai ales atribuţiuni de efectuare a plăţilor către producătorii agricoli. În general, scopul acestei instituţii este ajutorarea membrilor şi nu realizarea de profit. Acest principiu a 33
Cerna, S, Moneda şi teoria monetară, vol. 1 şi 2, Ed. Mirton, Timişoara, 2000, pag. 141
90
pus instituţia de multe ori în dificultate, fiind salvată de intervenţia statului. Resursele sale provin de la membrii cooperatori şi pot fi folosite numai pentru anumite destinaţii.
4.4. Banca de emisiune În cadrul sistemului bancar, banca de emisiune are un rol major, motiv pentru care se mai numeşte bancă centrală. Banca de emisiune deţine o poziţie prioritară în cadrul oricărui sistem bancar. Prin funcţiile pe care le îndeplineşte, prin multiplele legături stabilite cu celelalte bănci şi prin acestea cu întreaga economie, banca de emisiune reprezintă placa turnantă a sistemului bancar. Poziţia pe care o deţine şi rolul său major în cadrul sistemului bancar justifică pe deplin atribuirea denumirii de bancă centrală sau bancă a băncilor. Dacă în trecut băncile centrale erau doar bănci de emisiune, în prezent acestea realizează şi alte laturi ale politicii economice a statului 34 . Ele prezintă anumite caracteristici: -
sunt, de regulă, bănci ale statului;
-
au calitatea de bănci ale băncilor, calitate decurgând din
faptul că toate celelalte bănci din economie îşi păstrează resursele disponibile la banca centrală; -
organizează şi reglementează circulaţia monetară a ţării
respective (sunt cele care emit moneda şi cele care realizează reglarea operativă a mişcării numerarului); -
promovează în numele statului diferite politici monetare şi
de credit. 34
Roşca T, Monedă şi credit, Casa de Editură Sarmis, Cluj-Napoca, 1996, pag. 198
91
În economiile moderne, emisiunea monetară este rezultatul activităţii tuturor băncilor, respectiv băncile comerciale şi banca centrală. Însă moneda creată de banca centrală, moneda
legală sau moneda primară, este o formă specială de monedă, caracterizată prin faptul că are o putere liberatorie (adică serveşte cu adevărat ca mijloc de plată) nelimitată pe teritoriul
naţional. Celelate forme de monedă sunt forme private, care au putere liberatorie doar prin clauza de conversiune, care le leagă de moneda primară 35. Orice bancă comercială trebuie să fie în permanenţă capabilă să transforme moneda pe care o creează (moneda de cont) în monedă primară.
Sistemul monetar al unei ţări este acea formă de organizare a utilizării monedei care asigură conversia imediată a diverselor forme de monedă una în alta, la raportul de o unitate monetară naţională pe unitate monetară naţională, precum
şi
realizarea echilibrului
instituţiilor bancare 36. Elementul esenţial în acest proces de conversie este banca centrală care organizează compensarea transferurilor între băncile comerciale, producând în măsura necesară moneda primară prin care se finanţează soldurile deficitare ale diferitelor circuite de plăţi. Orice bancă comercială trebuie să fie în permanenţă lichidă pentru a face faţă cererilor de numerar şi ordinelor de virament dispuse de propria clientelă în favoarea clienţilor altor bănci comerciale. Existenţa unor rezerve suficiente de monedă primară, adică, în mod practic, existenţa unor disponibilităţi suficiente în conturile băncilor comerciale deschise la banca centrală, este esenţială nu numai pentru existenţa şi creaţia monetară a băncilor comerciale, ci şi pentru 35 36
Cerna, S, Moneda şi teoria monetară, vol. 1 şi 2, Ed. Mirton, Timişoara, 2000, pag. 143 Cerna, S, Moneda şi teoria monetară, vol. 1 şi 2, Ed. Mirton, Timişoara, 2000, pag. 143
92
buna funcţionare a sistemului naţional de plăţi, cu şi fără numerar. Banca centrală are un rol unificator deoarece garantează în faţa publicului credibilitatea băncilor comerciale, cărora le deschide conturi, în care le păstrează disponibilităţile, le acordă credite şi le operează plăţile reciproce. Rezultă că emisiunea de bancnote (monezi)
şi gestionrea monedei primare, adică
gestionarea lichidităţilor bancare, constituie esenţa serviciului public prestat colectivităţii de către banca centrală. Într-o economie de piaţă, băncile de emisiune îndeplinesc următoarele funcţii 37 : 1. emisiunea de monedă necesară circulaţiei, 2. creditarea băncilor comerciale şi a altor bănci, 3. realizează execuţia de casă a bugetului de stat şi sunt bănci ale guvernelor, 4. păstrează rezervele de aur şi valute ale ţării şi influenţează formarea cursului de schimb al monedei naţionale. Fiecare din aceste funcţii se individualizează, au sfere de acţiune diferite, dar totodată, prin natura lor aceste funcţii se găsesc într-un sistem relaţional de interdependenţe
şi
intercorelări, manifestându-se organic.
1. Emisiunea de monedă necesară circulaţiei: Etapa hotărâtoare în dezvoltarea băncilor de emisiune a fost reglementarea de către stat a sistemului de emisiune şi mai ales instituirea monopolului asupra emisiunii, prin atribuirea acestui privilegiu unor bănci şi în final unei singure bănci sau unor bănci încadrate într-un sistem federal. În acest sens banca de emisiune apelează la o serie de pârghii monetare şi de credit 37
Cerna, S, Moneda şi teoria monetară, vol. 1, Ed. Mirton, Timişoara, 2000, pag. 104
93
specifice, urmărind transpunerea în practică a obiectivelor unei politici monetare adecvate.
2. Creditarea băncilor comerciale şi a altor bănci: Banca
centrală
refinanţează
băncile
comerciale
în
trei
modalităţi 38 : -
rescont,
-
operaţiuni pe piaţa monetară (open market),
-
credite în cont.
Rescontul este modalitatea tradiţională de refinanţare. Titlurile de creanţă pe termen scurt, uneori şi pe termen mediu, prevăzute în lista oficială întocmită în acest scop de banca centrală, pot fi vândute acesteia din urmă, suportând o taxă de rescont stabilită cu anticipaţie. În procesul scontării şi al rescontării se creează o legătură între creditul comercial, creditul bancar şi emisiunea monetară. Caracteristicile principale ale rescontului sunt: -
iniţiativa băncilor comerciale şi
-
fixitatea dobânzii de refinanţare.
Operaţiunile pe piaţa monetară (open market) s-au dezvoltat mai ales în anii 70, paralel cu diminuarea ponderii operaţiunilor de rescont. Înlocuirea rescontului prin achiziţionarea de titluri publice şi private de pe piaţa monetară are avantajul că permite
băncii centrale să iniţieze ea aceste operaţiuni de refinanţare a sectorului bancar comercial. Un alt avantaj este că dobânda de
refinanţare poate fi modulată în funcţie de condiţiile pieţei. Creditele în cont acordate de banca centrală băncilor comerciale se realizează fie sub forma tehnică a liniilor de credit (limita maximă stabilită de banca centrală pentru soldul debitor al 38
Cerna, S, Moneda şi teoria monetară, vol. 1 şi 2, Ed. Mirton, Timişoara, 2000, pag. 163
94
contului curent al unei bănci comerciale), fie sub forma tehnică a
avansurilor în cont
(banca centrală creditează cu suma
respectivă contul băncii comerciale beneficiare). În România, de exemplu, BNR acordă la ora actuală următoarele categorii de credite de refinanţare 39 : -
creditul special,
-
creditul lombard (overdraft).
Creditul special constituie o formă excepţională de refinanţare a băncilor comerciale aflate în criza de lichiditate. El se acord ă pentru o perioadă de maximum 30 de zile calendaristice şi se garantează cu titluri de stat şi cu alte genuri de titluri acceptate de BNR. În mod excepţional, acest credit poate fi garantat şi cu active reale aflate în patrimoniul băncilor comerciale. Acordarea acestui credit este condiţionată de prezentarea unui program de redresare financiară, agreat de BNR şi care să prevadă un termen precis de finalizare. În cazul neprezentării programului de redresare la termenul stabilit, precum şi al neîndeplinirii măsurilor cuprinse în acest program, creditul poate fi retras fără preaviz. Rata dobânzii pentru creditele speciale se stabile şte de către BNR.
Creditul lombard (overdraft)
constituie o formă absolut
excepţională de refinanţare, menită să asigure de azi pe mâine (day to day) efectuarea plăţilor exigibile ale unei bănci comerciale aflate în criză de lichiditate. Acest credit este reprezentat de soldul debitor înregistrat la sfârşitul zilei operative de contul curent al unei bănci comerciale deschis la BN. În cazul în care a fost aprobat un credit lombard, acest sold se transferă automat în contul în care se ţine evidenţa creditului respectiv. Creditul 39
Cerna, S, Moneda şi teoria monetară, vol. 1 şi 2, Ed. Mirton, Timişoara, 2000, pag. 164
95
lombard se acordă în cadrul unui plafon stabilit de BN în limita a 75% din fondurile proprii ale băncii comerciale beneficiare. Băncile comerciale creditate trebuie să constituie garanţii într-un volum acoperitor, formate din titluri de stat şi alte categorii de titluri acceptate de BN. În situaţia în care la sfârşitul zilei banca comercială în cauză are de făcut plăţi mai mari decât încasările plus creditul lombard acordat de BN (soldul debitor al contului curent al băncii comerciale beneficiare depăşeşte plafonul creditului lombard), aceasta trece la executarea silită a garanţiilor depuse de societatea bancară pentru creditul lombard sau pentru alte categorii de credite de refinanţare aflate în derulare. De asemenea, dacă situaţia o cere, BN trece la aplicarea unor măsuri speciale de supraveghere şi de restabilire a lichidităţii băncii comerciale respective sau a altor măsuri punitive, cum ar fi: retragerea autorizaţiei de funcţionare, declanşarea procedurii falimentului, etc. 3.
Băncile de emisiune
realizează execuţia de casă a
bugetului de stat şi sunt bănci ale guvernelor. Ele sunt casierul statului, în conturile lor reflectându-se execuţia bugetului de stat. Totodată, statul este pentru banca de emisiune unul din principalii beneficiari de credite. Titlurile de credit emise de către stat în postura sa de debitor (bonuri de tezaur, titluri de rentă, obligaţiuni) ocupă un loc important printre activele băncilor de emisiune. Constituirea de active reprezentând titluri de stat permite băncii de emisiune să intervină pe piaţa liberă (open market), influenţând în special asupra datoriei publice şi în general asupra politicii de credit şi monetare. În România, datoria publică este relativ redusă, iar până în anul 1998 nu a îmbrăcat forma emisiunii de titluri de stat 96
destinate publicului larg. Cu toate acestea, recursul Trezoreriei publice la BN constituie şi în România unul din principalele mijloace de gestionare a disponibilităţilor statului. Astfel, BN administrează Contul general al trezoreriei statului, al cărui sold creditor figurează în pasivul bilanţului BNR; creditele acordate de BNR statului prin contul amintit figurează în activul bilanţului acesteia. Conform legii, acest cont deschis la BN nu poate înregistra solduri debitoare mai mari decât dublul capitalului băncii plus fondul său de rezervă şi respectiv echivalentul a 7% din veniturile bugetului de stat realizate în anul precedent 40 . 4. Băncile de emisiune păstrează rezervele de aur şi valute ale
ţării şi
influenţează formarea cursului de schimb al monedei
naţionale. Abandonarea etalonului aur clasic, a convertibilităţii nestânjenite a bancnotelor în metaulul monetar, ca şi a circulaţiei libere a aurului între ţări, a blocat mecanismele de autoreglare a masei monetare în circulaţie, ca şi tendinţele de echilibrare automată a balanţei de plăţi cu străinătatea. Banca de emisiune este depozitara aurului monetar şi a rezervelor valutare ale statului, bază de susţinere a stabilităţii monetare la intern ca şi a cursului de schimb în raport de alte valute. Prin intervenţia directă pe piaţă sau printr-o acţiune indirectă, banca de emisiune influenţează cererea şi oferta de valută în funcţie de conjunctura şi exigenţele politicii valutare. Furnizând valuta pe piaţa valutară, banca centrală evită o depreciere prea mare a monedei naţionale, iar cumpărând valuta de pe piaţă, ea evită orepreciere excesivă. Pentru a juca acest rol
40
Cerna, S, Moneda şi teoria monetară, vol. 1 şi 2, Ed. Mirton, Timişoara, 2000, pag. 162
97
stabilizator, banca centrală trebuie să dispună de rezerve valutare suficiente. Pentru băncile comerciale, posibilitatea de a vinde valută băncii centrale este o sursă de lichiditate în monedă primară. În activitatea pe care o desfăşoară, băncile de emisiune efectuează două tipuri de operaţiuni clasice: operaţiuni pasive şi operaţiuni active.
Operaţiunile pasive ale băncii de emisiune constau în: -
constituirea şi completarea capitalului propriu,
-
depunerile,
-
emisiunea bănească
Operaţiunile active ale băncii de emisiune constau în: -
operaţiuni de creditare,
-
decontările intra şi interbancare,
-
operaţiuni de vânzare-cumpărare de aur, titluri şi devize
Capitalul propriu
constituit la dispoziţia băncii de emisiune
înregistrează o dimensiune mai redusă decât la băncile comerciale. Constituirea acestuia se face prin mijloace bugetare, iar completarea, prin capitalizarea unei părţi din profit. Reputaţia
şi rolul băncii de emisiune se datorează sprijinului statului şi locului central ocupat de aceasta în ansamblul sistemului bancar.
Depunerile în conturi la banca de emisiune sunt făcute de către celelalte bănci, de către trezoreria publică şi uneori de marile întreprinderi. În conturi la banca de emisiune statul îşi păstrează rezervele financiare. Băncile de emisiune ale ţărilor dezvoltate atrag depuneri prin participarea băncilor străine. 98
Dar cea mai puternică sursă de lucru a băncii de emisiune o reprezintă emisiunea bănească, adică atât punerea în circulaţie a banilor de credit prioritar sub forma monedei scripturale, cât şi asigurarea masei de numerar corespunzător structurii monetare. Principala grupă de operaţiuni active a băncii de emisiune o reprezintă acordarea de credite atât celorlalte bănci prin rescontare sau refinanţare, cât şi statului, sub forma creditelor guvernamentale. Creditarea de către banca de emisiune a băncilor comerciale şi a statului se realizează prin următoarele forme 41 : -
rescontul de cambii,
-
creditul pe gaj de efecte comerciale,
-
creditul pe gaj de efecte publice,
-
creditul guvernamental.
Prin specificul activităţii sale de bancă centrală, banca de emisiune efectuează şi
operaţiuni de decontare inter şi
intrabancare. Pe de o parte, prin compensarea multilaterală a plăţilor care au loc între celelalte unităţi bancare, banca de emisiune se găseşte în postura de a gestiona fluxurile băneşti interbancare. Pe de altă parte, unităţile din reţeaua băncii de emisiune, ca sedii bancare, sunt implicate în desfăşurarea decontărilor interbancare. Banca de emisiune mai efectuează şi
operaţiuni de
vânzare-cumpărare de aur şi devize prin intermediul cărora îşi consolidează rezerva valutară şi influenţează cursul monedei naţionale faţă de valutele de referinţă. În esenţă, operaţiunile pasive şi active ale băncii de emisiune se regăsesc ca posturi distincte în cadrul bilanţului şi 41
Turliuc V, Cocriş V, Monedă şi credit, Editura Ankarom, Iaşi, 1997, pag. 107
99
sunt structurate, de regulă, pe două nivele: active, respectiv pasive externe şi active, respectiv pasive interne, funcţie de originea resurselor şi destinaţia plasamentelor. Bilanţul unei bănci centrale se prezintă în general astfel 42 :
ACTIV
PASIV
ACTIVE EXTERNE PASIVE EXTERNE 1. aur pe termen scurt 2. valute convertibile 1. depozite atrase 3. bonuri de tezaur SUA 2. împrumuturi de la bănci străine 4. disponibilităţi în DST la FMI 3. cumpărări de DST de la 5. valute neconvertibile FMI ACIVE INTERNE 4. depozite ale BIRD 1. casa pe termen mediu şi lung 2. participaţii externe 1. împrumuturi de la bănci străine (subscripţii) la: PASIVE INTERNE - FMI 1. emisiunea bănească - BIRD, etc (numerar în circulaţie) 3. credite guvernamentale (creanţe asupra statului) 2. fonduri pentru participaţii externe la: 4. active interbancare (creanţe provenite din - FMI operaţiuni de refinanţare a - BIRD băncilor comerciale) - etc 5. alte active 3. depozite ale organizaţiilor internaţionale: - FMI - BIRD etc 4. depozite publice (disponibilităţi ale Trezoreriei publice, asigurărilor sociale de stat, din reevaluarea stocului de aur şi argint, etc) 5. pasive interbancare (solduri creditoare ale băncilor comerciale) 6. fond statutar 42
Cerna, S, Moneda şi teoria monetară, vol. 1, Ed. Mirton, Timişoara, 2000, pag. 166
100
7. fond de rezervă 8. alte pasive Structura bilanţului BNR se prezintă astfel, la 31.12.2003:
ACTIV
PASIV
ACTIVE EXTERNE DATORII EXTERNE 1. conturi curente şi depozite 1. depozite în aur la alte atrase de la bănci şi alte bănci instituţii financiare 2. numerar şi echivalente de numerar 2. fonduri pentru participaţii 3. plasamente la bănci la instituţiile 4. active financiare deţinute internaţionale pentru tranzacţionare 3. FMI 5. valori mobiliare externe 4. alte datorii disponibile pentru vânzare NUMERAR ÎN CIRCULAŢIE 6. FMI DATORII INTERNE 5. conturi curente şi depozite 7. alte participaţii externe atrase de la bănci şi alte ACTIVE INTERNE instituţii financiare 8. aur şi alte metale preţioase 6. conturi curente ale 9. valori mobiliare trezoreriei Statului disponibile pentru vânzare 7. alte datorii 10. credite acordate CAPITALURI PROPRII băncilor şi altor instituţii 8. capital social financiare 9. rezerve imobilizări 11. rezultatul reportat 10. 12. alte active Sursa: www.bnro.ro
4.5.
Orientări şi performanţe bancare
În scopul declarat al protejării intereselor deponenţilor şi sigurării funcţionării nestânjenite a comerţului de bancă s-au stabilit treptat în întreaga lume norme legale sau reglement ări consimţite de către bănci, în ansambul lor, cre supun activitatea bancară unor îngrădiri ferme. Normele de funcţionare bancare privesc criterii, condiţii care trebuiesc îndeplinite de bănci pentru 101
a fi acreditate să funcţioneze în condiţiile de organizare şi specializare declarate.
Capitalul minim
este o condiţie implicită a unei bune
funcţionări, deşi banca este prin natura ei un intermediar.
Forma juridică în care se organizează băncile trebuie să satisfacă cerinţele specifice.
Întocmirea şi publicarea bilanţurilor şi a conturilor de rezultate
este considerată o cerinţă obligatorie pentru bănci,
fiind de interes pentru clientelă, care se poate orienta astfel asupra solidităţii financiare a băncii, prin prisma structurii activelor, componentelor pasivelor şi dimensiunilor rezultatelor. De o deosebită însemnătate în funcţionarea băncilor şi în special în influenţarea activităţii economice sunt măsurile de politică
monetară şi reglementările operaţiilor bancare prin care sunt direcţionate şi dimensionate fluxurile de capital în economie.
Performanţe bancare: Profitul bancar este în final scopul întreprinzătorului bancar. Pentru analiza acestuia se folosesc următorii indicatori: -
profitul brut şi profitul net, ca expresie absolută a profitului
-
în expresie relativă se folosesc următorii indicatori:
rata rentabilităţii financiare sau profitul la capital care este cea mai semnificativă expresie a profitului, care măsoară rezultatele managementului bancar, în ansamblul său şi arată pentru acţionari efectul angajării lor în activitatea băncii. Se profitnet
determină prin raportul
. Profitul net este considerat după
capital
deducerea tuturor cheltuielilor şi taxelor, iar capitalul
102
este
considerat
ca
sumă
a
capitalului
nominal,
a
profitului
nerepartizat şi a fondurilor de rezervă.
Rata rentabilităţii economice
sau profitul la active reflectă
efectul capacităţii manageriale de a utiliza resursele financiare şi reale ale băncii pentru a genera profit. Se apreciază că rata rentabilităţii economice este cea mai bună măsură a eficienţei bancare 43 , întrucât exprimă direct rezultatul, funcţie de modul de management specific intermedierii bancare, de optimizare a operaţiilor ective, funcţie de un volum de resurse date. Rre =
profitnet active
Efectul de pârghie arată gradul în care utilizarea unor resurse suplimentare serveşte creşterii rentabilităţii capitalului propriu (al rentabilităţii financiare). efectul de pârghie acţionează atunci când angajarea unor resurse noi este avantajoasă, respectiv când când costul resurselor este mai mic sau cel puţin egal cu rentabilitatea economică. ratarentab financiare
= efectul de pârghie
ratarentab economice
Determinarea profitului şi performanţelor bancare Indicatorii de rentabilitate rezultă din datele contabile. În exprimarea rezultatelor activităţii un rol important are situaţia veniturilor: Total venituri – cheltuieli pentru dobânzi = venituri nete Venituri nete – alte cheltuieli = profit brut Profit brut – impozite = profit net
43
Basno C, Dardac N, Floricel C, Monedă Credit Bănci, E.D.P., Bucureşti, 2003, pag. 283
103
Şi în domeniul bancar se poate determina rata profitului ca expresie a raportului între profit net şi venituri: rataprofitului =
profitnet venituri
Aceasta se asociază cu indicatorul rata utilizării activelor, expresie a raportului între venituri şi active:utilizarea activelor= venituri active
Rezultă: rata profitului x rata utilizării activelor = rata rentabilităţii economice Indicatorii de performanţă bancară se regăsesc în tabelul nr. 4.1.
Tabel nr. 4.1. Indicatorii de performanţă bancară Indicator
Exprimare (%)
Rata veniturilor din dobânzi
dobanziinc asate− dobanzipla tite
Rata profitului
profitnet
Rata utilizării activelor
venituri
rata rentabilitatii economice
profitnet
efectul de pârghie
active
rata rentabilităţii financiare
activevalorificate venituri active active
capital profitnet capital
Sursa: Basno C, Dardac N, Floricel C, Monedă Credit Bănci, E.D.P., Bucureşti, 2003, pag. 286 104
Cap. 5. Băncile şi creaţia monetară 5.1. Creaţia de monedă scripturală 5.2. Emisiunea de monedă prin banca centrală 5.3. Tezaurul ca organism creator de monedă 5.4. Piaţa monetară şi rolul său în creaţia monetară
5.1. Creaţia de monedă scripturală Moneda este creată de trei categorii de agenţi economici: băncile comerciale, banca centrală şi în unele ţări Trezoreria publică 44 . Creaţia monetară constă în transformarea în
44
Cerna, S, Moneda şi teoria monetară, vol. 1 şi 2, Ed. Mirton, Timişoara, 2000, pag. 39
105
instrumente de plată a unor creanţe fără putere circulatorie; aceste creanţe constituie „contraposturile monedei”. Termenul de contraposturi (contrapartide) are în primul rând o semnificaţie contabilă. Bilanţul unei bănci trebuie să fie echilibrat. Prin primirea unei depuneri, banca îşi măreşte pasivul, trebuind sa îşi mărească şi activul cu o sumă egală. Principala activitate a băncilor este acordarea de credite, operaţiune din care se nasc creanţe ale băncii asupra clienţilor care beneficiază de creditele respective. De fiecare dată când acordă un credit, sporindu-şi astfel creanţele asupra economiei, activul băncii creşte, băncile trebuind să îşi mărească şi pasivul. În pasiv sunt reflectate disponibilităţile în conturile beneficiarilor alimentate prin creditele acordate. Astfel ele creează monedă scripturală. De asemenea, băncile creează monedă scripturală şi prin transformarea activelor nemonetare (prin scontarea unei cambii, prin cumpărarea de devize sau de bonuri de tezaur) în instrumente de plată printr-o simplă inscripţie în contul vânzătorului. Se produce astfel o monetizare specifică creaţiei monetare. În al doilea rând, termenul de contraposturi are semnificaţie monetară. Creanţele fără putere circulatorie, transformate în instrumente de plată şi figurând în activul bilanţului băncilor, constituie sursele creaţiei monetare. Rezultă că orice credit acordat de băncile comerciale duce la creşterea masei monetare (scripturale); altfel spus, orice credit creează un nou depozit (la vedere). Un credit bancar implică, deci, întotdeauna o creaţie monetară, fără ca această creaţie să presupună desfiinţarea altei cantităţi de monedă, ori desfiinţarea 106
altor active lichide. Banca realizează deci o finanţare monetară a economiei. Odată cu rambursarea creditelor are loc, la nivelul agenţilor economici, aşa cum se reflectă în contabilitatea băncii, diminuarea soldurilor creditoare ale conturilor curente, ceea ce echivalează cu retragerea de monedă din circulaţie, cu distrucţia de monedă. Într-o economie dinamică, masa creditelor nou acordate excede masa creditelor care ajung la scadenţă. Se consideră că asemenea condiţii de emisiune a monedei scripturale contribuie la asigurarea unei proporţii necesare între volumul monedei în circulaţie şi volumul tranzacţiilor. Această creare de monedă nu este posibilă decât cu concursul agenţilor economici, care manifestă cerere pentru credite. Nevoia, deci cererea de monedă se va mări de exemplu, atunci când producţia naţională sporeşte, dacă preţurile cresc, dacă exporturile se dezvoltă, sau intrările de valută cresc. În aceste împrejurări există o cerere mai mare de credite bancare, crescând astfel şi masa monetară scripturală. Se poate aprecia că se produce o adaptare automată a monedei la nevoile economiei, care în condiţiile monedei materiale (metalice sau din hârtie) era mai greu de realizat. Trebuie totuşi precizat că banca nu joacă acest rol în cazul în care finanţează economia cu ajutorul capitalului propriu sau al capitalului împrumutat de pe piaţa financiară. Trebuie să se facă distincţie între activitatea monetară a unei bănci şi activitatea sa de simplu intermediar financiar. Banca este un simplu intermediar financiar în cazul în care colectează resurse disponibile pe termen lung de la anumiţi agenţi ai economiei pentru a le împrumuta altor agenţi ai economiei. 107
La fiecare constituire a unui depozit, banca depozitară este conştientă că o parte din depozite va fi atrasă de către titulari sub formă de numerar sau pentru efectuarea de plăţi către alte bănci, ceea ce afectează posibilităţile fiecărei bănci de creare a monedei scripturale. În consecinţă, banca se preocupă de a avea suficiente deţineri de monedă în formă materială (bancnote sau monede) sau sub forma soldurilor în conturile de la banca centrală. Pentru aceasta băncile urmăresc să asigure un anumit coeficient de trezorerie, respectiv un raport optim între deţinerile de monedă materială şi în conturi la banca centrală şi creditele distribuite. Acest coeficient de trezorerie este stabilit şi urmărit de autorităţile bancare, venind în contradicţie cu interesele băncilor, limitând posibilităţile acestora de a obţine venit prin acordarea de credite. Distribuirea creditului, prin volumul şi destinaţiile sale, alimentează şi majorează cererea şi poate fi sursa unor dezechilibre inflaţioniste. De aici necesitatea exercitării unui control de către autorităţile monetare prin politicile monetare şi de credit. Băncile nu acordă credite decât în condiţiile obţinerii unui profit, iar acest profit depinde de costul depozitelor şi cel al refinanţării de la banca centrală. Cu cât rentabilitatea va fi mai mică, cu atât băncile vor fi mai puţin motivate să sporească volumul creditelor. Acordarea de credite, deci crearea de monedă este legată şi de securitatea plasamentului. Un credit are toate
şansele să devină nerentabil dacă nu este rambursat la scadenţă.
5.2. Emisiunea de monedă prin banca centrală 108
Banca centrală creează monedă primară (centrală) în cele două forme ale sale, numerar şi de cont (scripturală), existentă sub forma depozitelor în conturile deschise la banca centrală pe numele băncilor comerciale. O parte din moneda scripturală existentă în aceste conturi, adică o fracţiune din soldurile creditoare ale conturilor respective, reprezintă rezervele băncilor comerciale. Banca centrală poate emite monedă primară fără legătură directă cu nevoile de trezorerie ale băncilor comerciale, aceasta fiind o creaţie monetară exogenă, dând naştere la aşa numita
monedă primară neîmprumutată. De asemenea, banca centrală poate emite monedă primară în funcţie de nevoile băncilor comerciale, aceasta fiind o creaţie monetară endogenă, dând naştere la aşa numita monedă primară împrumutată 45 . Se poate considera în mod convenţional 46 că acele intervenţii ale băncii centrale care constau în cumpărări de efecte publice pe piaţa monetară sunt la originea unei emisiuni de monedă primară neîmprumutată, iar acele intervenţii care constau în cumpărări de efecte private sunt la originea monedei primare împrumutate. Moneda băncii centrale poate fi creată în trei moduri 47 : -
prin intrarea de capitaluri din exterior, în condiţiile în care
banca centrală intervine pe piaţa schimburilor. Ea stochează în activul său devize şi creează, în contrapartidă, monedă centrală; -
prin achiziţionarea de pe piaţă a unor creanţe ale agenţilor
economici., de regulă titluri ale datoriei publice; 45 46 47
Cerna, S, Moneda şi teoria monetară, vol. 1, Ed. Mirton, Timişoara, 2000, pag. 61 Cerna, S, Moneda şi teoria monetară, vol. 1, Ed. Mirton, Timişoara, 2000, pag. 67 Turliuc V, Cocriş V, Monedă şi credit, Editura Ankarom, Iaşi, 1997, pag. 171
109
-
prin împrumuturile pe care banca centrală le acordă
băncilor comerciale sub forma rescontului sau primirea în pensiune a efectelor reprezentative ale creanţelor. Băncile de emisiune trebuie să furnizeze celorlalte bănci o cantitate de monedă centrală. Ele o pot face în trei moduri: -
fie împrumutând băncile prin rescont,
-
fie prin credite de refinanţare,
-
fie intervenind pe piaţa capitalurilor de la care se
aprovizionează băncile şi alţi agenţi economici, prin vânzarea-cumpărarea pe piaţă a titlurilor de creanţă, mai ales a titlurilor datoriei publice. Cumpărând titluri, banca centrală emite monedă centrală, vânzând titluri, banca centrală retrage moneda centrală. În primul caz, băncile comerciale pot vinde băncii centrale o parte din portofoliul lor de titluri emise de întreprinderi. Dobânda practicată în aceste operaţiuni este fixată unilateral de banca centrală şi se numeşte taxă de rescont. Operaţiunea se numeşte rescont pentru că titlurile au mai fost scontate o dată de bancă în beneficiul întreprinderii cliente. În al doilea caz băncile comerciale împrumută în mod direct de la banca centrală resursele lichide de care au nevoie, sub formă de credite de cont. Sunt alimentate conturile deţinute de băncile comerciale la banca centrală. În al treilea caz, cumpărând titluri de la băncile comerciale, banca centrală alimentează sistemul bancar comercial cu lichidităţi suplimentare. Dobânda practicată în aceste operaţiuni este variabilă, în funcţie de piaţă.
110
5.3. Tezaurul ca organism creator de monedă În orice economie există doi mari poli cu influenţă în domeniul monetar: banca centrală şi trezoreria statului, iar acţiunea acestora poate fi de sens contrar. Politica restrictivă a băncii centrale trebuie să fie dubşată de o gestiune echilibrată a trezoreriei, ceea ce presupune limitarea cheltuielilor publice la nivelul posibiliăţilor de a obţine resurse publice. În cazul în care bugetul consolidat al statului înregistrează un deficit, banca centrală este adesea obligată să intervină, fie prin
credite directe acordate Trezoreriei publice, fie prin
cumpărarea de titluri publice. Creditele directe acordate Trezoreriei publice de către banca centrală determină alimentarea contului Trezoreriei publice deschis la banca centrală. Ca urmare, trezoreria publică va efectua un volum sporit de plăţi, care vor majora încasările agenţilor economici (întreprinderi, bănci, populaţie) în numerar sau monedă scripturală. În felul acesta, creaţia monetară a băncii centrale în folosul Trezoreriei publice creează depozite la băncile comerciale, ceea ce duce la ameliorarea lichidităţii acestora din urmă 48 . Aceasta este creaţia monetară endogenă. dând naştere la moneda primară împrumutată.
Cumpărările de titluri publice de pe piaţa monetară de către banca centrală constituie a doua modalitatea prin care banca centrală poate ajuta Trezoreria publică. În economiile moderne, banca centrală nu cumpără de regulă titluri publice în mod direct de la Trezoreria publică, ci de la băncile comerciale. 48
Cerna, S, Moneda şi teoria monetară, vol. 1 şi 2, Ed. Mirton, Timişoara, 2000, pag. 62
111
Această practică, dezvoltată mai ales în ţările anglo-saxone, este numită „open market”. Vânzând titluri băncii centrale, băncile comerciale îşi procură moneda primară necesară pentru alimentarea rezervelor. Lichidităţile astfel obţinute vor fi folosite de către băncile comerciale pentru a acorda noi credite întreprinderilor şi pentru a achiziţiona noi titluri de la trezoreria publică. Pe de altă parte, creditele acordate de băncile comerciale întreprinderilor sau Trezoreriei publice vor permite beneficiarilor să efectueze diferite plăţi, ceea ce face ca moneda nou creată de banca centrală şă ajungă în final în posesia agenţilor economici. Creşterea volumului creditelor acordate de băncile comerciale economiei echivalează cu creşterea propriei creaţii monetare, care se dovedeşte a fi astfel prelungirea creaţiei monetare a băncii centrale.
Excedentul balanţei de plăţi cu străinătatea influenţează creaţia monetară a băncii centrale în mod asemănător. astfel, în cazul în care operaţiunile comerciale şi financiare efectuate cu străinătatea dau naştere unui excedent al balanţei de plăţi externe, băncile comerciale beneficiază de un aport de valută provenită din exterior. Băncile comerciale pot să păstreze această valută, ori pot să o vândă pe piaţa valutară altor bănci sau băncii centrale, care cumpără valută în cadrul operaţiunilor sale de susţinere a cursului monedei naţionale şi al operaţiunilor de gestionare a rezervei valutare oficiale. În situaţia în care banca centrală cumpără valută, ea cedează în schimb monedă naţională, care alimentează rezervele băncilor comerciale. Ca urmare, la fel ca în cazul anterior, băncile comerciale vor fi incitate să acorde noi credite, ceea ce va face ca în final s ă beneficieze de noi depozite (resurse). 112
Creaţia monetară iniţiată de banca centrală în cele două cazuri de mai sus este calificată ca fiind exogenă, neavând legătură directă cu necesarul de monedă şi de credite al economiei.
5.4. Piaţa monetară şi rolul său în creaţia monetară Una din problemele cele mai controversate ale analizei creaţiei monetare este cea a iniţiativei acestui proces. Problema care se pune este de a şti dacă oferta de monedă este declanşată de o nevoie a economiei, pe care băncile comerciale o sesizează şi la care ele reacţionează, ceea ce le obligă să recurgă, la rândul lor la banca centrală, pentru a-şi asigura lichiditatea, ori oferta de monedă este exogenă şi deci controlată în întregime de banca centrală, care furnizând lichidităţi băncilor comerciale , determină accelerarea sau încetinirea întregii creaţii monetare. În realitate, crearea monedei presupune conlucrarea între băncile comerciale şi banca centrală: primele acceptă să acorde credite economiei, iar cea din urmă acceptă să emită monedă primară în folosul băncilor comerciale sau al trezoreriei publice.
Moneda scripturală creată de băncile comerciale şi moneda primară creată de banca centrală sunt, aşadar, forme monetare strâns legate. Piaţa monetară este aşadar o piaţă a capitalurilor disponibile pe termen scurt şi foarte scurt, fiind în esenţă 49 locul în care băncile comerciale, care creează monedă scripturală pot să-şi procure lichidităţile care le sunt necesare sub formă de monedă centrală (primară) pentru a face faţă ieşirilor de fonduri 49
Cerna, S, Moneda şi teoria monetară, vol. 1 şi 2, Ed. Mirton, Timişoara, 2000, pag. 206
113
implicate de procesul de creaţie monetară. În ultimii ani, piaţa monetară a devenit accesibilă şi pentru insituţii financiare nebancare şi chiar pentru agenţi nefinanciari care doresc să plaseze sau să împrumute lichidităţi. Mecanismele pieţei monetare sunt asemănătoare cu cele ale tuturor celorlalte pieţe de capitaluri. În mod practic, prin atragerea sau plasarea de lichidităţi, o bancă încearcă să obţină un câştig maxim din diferenţele de dobânzi. Câştigul unei bănci depinde de dobânzile, comisioanele şi spezele bancare încasate, din care se scad costurile de funcţionare şi de refinanţare. Întreaga activitate a operatorilor pe piaţa monetară constă în folosirea pieţei respective pentru a maximiza randamentul global al portofoliului lor de titluri, ceea ce se realizează oferind titluri în schimbul lichidităţilor sau dimpotrivă, achiziţionând titluri cu lichidităţile disponibile, după caz. La fel ca pe alte pieţe, importanţa şi forma intervenţiilor diverşilor participanţi depind de preţul existent şi de anticipaţiile cu privire la evoluţia viitoare a acestui preţ. Aici este vorba de un preţ specific şi anume preţul lichidităţilor, dobânda. Pentru a fi rentabil, un titlu trebuie cumpărat mai ieftin decât va fi vândut. Cumpărarea iniţială a titlului de către o anumită bancă semnifică acordarea unui credit de către această bancă clientului prezentator la scont. Astfel, un titlu cu scadenţa de un an şi cu valoarea nominală de 10 mil. lei, care corespunde unui credit cu o dobândă de 10%, va fi achiziţionat de bancă la preţul (cursul) de 9 mil. lei. Dacă banca creditoare păstrează titlul până la scadenţă, câştigul său va fi de 1 mil. lei, adică egal cu diferenţa dintre suma care îi va fi rambursată de emitentul titlului (mai mare) şi preţul de cumpărare al titlului (mai mic). dacă banca 114
creditoare este nevoită să se refinanţeze pe piaţa monetară, câştigul sau pierderea sa depind de perioada de timp r ămasă până la scadenţa titlului care urmează să fie vândut precum şi de rata dobânzii în vigoare. De exemplu, dacă titlul este revândut de bancă în momemtul în care rata dobânzii pe piaţa monetară a scăzut la 8%, costul de refinanţare aferent unui titlu până la a cărui scadenţă au mai rămas 6 luni, va fi: 10.000.000⋅
8
⋅
6
100 12
= 400.000lei
Preţul de vânzare al titlului va fi, deci, de 9,6 mil. lei, ceea ce înseamnă că profitul băncii care a acordat iniţial creditul va fi de 600 mii lei. Influenţa ratei dobânzii este deosebit de intensă în cazul plasamentelor internaţionale de capitaluri. Opţiunea pe care o are o bancă comercială care înregistrează disponibilităţi lichide importante este fie plasarea lichidităţilor respective pe piaţa monetară autohtonă, fie plasarea lor pe piaţa monetară a altei
ţări. Similar, o bancă comercială autohtonă se poate împrumuta fie de pe piaţa monetară autohtonă, fie de pe o piaţă monetară străină. Operaţiunea cea mai des folosită în practică este operaţiunea de swap, care este un schimb de monedă naţională contra monedă străină, în scopul efectuării unui plasament pe termen scurt şi cu angajamentul dea se proceda la un schimb invers la o anumită dată şi cu un anumit curs valutar convenit anticipat. Intervenţiile băncii centrale pe piaţa monetară constau în efectuarea de operaţiuni de open market. Scopul acestor operaţiuni este reglarea şi controlul lichidităţii bancare şi, deci, reglarea şi controlul creaţiei monetare. Totuşi, în multe ţări, din 115
cauza absenţei unei pieţe monetare suficient de largi şi a lipsei de instrumente adecvate, banca centrală este constrânsă să recurgă la practici care ţin seama de specificitatea sistemului bancar naţional. În România, de exemplu, acţiunea BNR asupra pieţei monatare a constat până foarte recent mai mult în reglementarea acestei pieţe, supravegherea prudenţială a societăţilor bancare participante şi publicarea zilnică a nivelului de referinţă al ratei dobânzii pentru depozitele atrase şi pentru cele plasate.
Cap. 6. Politici monetare şi reglementări bancare 6.1. Politica economică şi politica monetară 6.2. Manevrarea taxei rescontului ca politică monetară
şi de credit 6.3. Politica operaţiilor la piaţa liberă 6.4. Sistemul rezervelor minime obligatorii 6.5. Intervenţionismul direct
6.1. Politica economică şi politica monetară Prin politica economică statul îşi propune să constrângă subiectele economice private să accepte orientările şi deciziile 116
subordonate interesului public, supunând sub control principalele variabile economice şi sociale. Pentru a realiza obiectivele politicii economice se folosesc numeroase instrumente de intervenţie: -
control direct (preţuri, salarii, comerţ exterior),
-
politicile financiare, bugetare, fiscale, a veniturilor, a
echilibrului bănesc. Între acestea din urmă,
politica monetară este unul din
instrumentele cel mai frecvent utilizate, exprimată esenţial ca ansamblul măsurilor luate prin banca centrală sau autorităţi monetare, pentru a exercita o anumită influenţă asupra dezvoltării economiei sau pentru a asigura stabilitatea preţurilor
şi a cursurilor valutare 50. În derularea ei, politica monetară trebuie să ţină cont de acţiunea sistemului bancar, care reprezintă
şi exprimă nevoile economiei
şi de acţiunea
Tezaurului, care exprimă şi exteriorizează cerinţele statului.
6.2. Manevrarea taxei rescontului ca politică monetară şi de credit Prin rescont băncile comerciale împrumută direct lichidităţi de la banca centrală, căreia îi cedează în schimb titlurile private (trate, bilete la ordin) pe care le deţin în portofoliul lor şi pe care le-au obţinut prin operaţiuni de scont efectuate anterior cu 50
Basno C, Dardac N, Floricel C, Monedă Credit Bănci, E.D.P., Bucureşti, 2003, pag. 322
117
clienţii lor, de unde şi denumirea de rescont. Titlurile respective reprezintă credite cu dobânda pieţei (taxa de scont) acordate de băncile comerciale economiei. Rata dobânzii la care banca comercială, care a acordat deja credite economiei, se refinanţează se numeşte taxă de rescont şi este stabilită cu anticipaţie şi în mod unilateral de către banca centrală, care devine prin rescontarea titlurilor, finanţatorul final al creditelor respective.
Taxa oficială a scontului sau taxa rescontului este deci dobânda cu care banca centrală reescontează cambiile băncilor comerciale
şi dobânda cu care banca centrală acordă
împrumuturi celorlate bănci. Are nivelul cel mai scăzut din economie. În manevrarea acestei politici se pleacă de la influenţele pe care le are nivelul acestei taxe, pe piaţa capitalurilor, în sfera creditului şi influenţele asupra ritmului dezvoltării economice din fiecare ţară. Influenţele acestei politici pot fi atât interne cât şi externe. Nivelul taxei oficiale a scontului în economia internă se manifestă astfel: -
scăderea taxei
determină reducerea nivelului celorlate
categorii de dobânzi care se practică în economia ţării respective şi o eficienţă a utilizării creditului. Efectele care apar în acest proces se referă la faptul că atragerea în economie a unor capitaluri importante ca urmare a scăderii dobânzilor se va intensifica şi va avea efecte favorabile asupra ritmului creşterii economice, care este stimulată prin sporirea cererii de capital de împrumut. Această sporire a cererii se va materializa în noi obiective economice şi deci va genera, în final, o creştere a factorilor de producţie; 118
-
creşterea taxei
oficiale a scontului pe plan intern
determină o sporire a tuturor celorlate categorii de dobânzi din economie, o înrăutăţire a condiţiilor de acordare a creditelor şi ca atare determină o reducere a cererii de capital de împrumut, concretizată într-o abţinere a agenţilor economici în angrenarea în activitatea lor a unor capitaluri provenind din împrumuturi. Modificarea mărimii taxei oficiale a scontului are influenţă
şi asupra capitalurilor străine existente în ţara respectivă, în sensul că o reducere a acestei taxe va determina o emigrare a acestor capitaluri din ţara respectivă către alte ţări în care vor fi mai bine remunerate. O creştere a nivelului taxei oficiale a scontului determină o afluenţă a capitalurilor străine printr-o dobândă mai mare la depozite.
6.3. Politica operaţiilor la piaţa liberă (open market) Este însoţitoarea frecventă a politicii de reescont. În prezent ea constă în intervenţia băncii centrale pe piaţa monetară, folosind ca instrumente de lucru titlurile împrumutului de stat, în special bonurile de tezaur. Spre deosebire de rescont, care pune în relaţie directă băncile comerciale cu banca centrală, la iniţiativa celor dintâi, operaţiunile de open market permit băncii centrale să ia iniţiativa şi să intervină pe piaţa monetară de pe care băncile comerciale se aprovizionează cu lichidităţi. Politica de open market este folosită pe larg în economia SUA. Amploarea deosebită pe care a cunoscut-o în ultimii ani poate fi pusă pe seama sporirii volumului titlurilor 119
împrumuturilor de stat, determinată de deficitele bugetare mari înregistrate de SUA. Titlurile împrumuturilor de stat, în special cele pe termen scurt, se bucură de un nivel de dobândă competitiv, astfel că inspiră preferinţa pentru plasament. Statul este cel mai sigur debitor, care plăteşte cu regularitate dobânzile, iar pe de altă parte transformarea în bani la nevoie a acestor titluri este uşoară
şi imediată. În aceste condiţii, băncile sunt interesate să îşi plaseze disponibilităţile în asemenea titluri. Intervenţia băncii de emisiune prin cumpărare sau vânzare de asemenea titluri are ca efect scăderea şi respectiv creşterea plasamentelor de hârtii de valoare ale băncilor. Astfel cumpărarea titlurilor de către banca de emisiune ocazionează creşterea emisiunii şi creează o eliberare egală a plasamentelor băncilor, ceea ce poate conduce la sporirea creditelor acordate economiei. Vânzarea titlurilor de către banca de emisiune implică retragerea din circulaţie a banilor şi determină restrângerea posibilităţii băncilor de a acorda credite economiei, prin faptul că au crescut plasamentele în hârtii de valoare. De asemenea, orice intervenţie a băncii centrale asupra cererii sau ofertei de titluri de pe piaţa monetară determină imediat o modificare a ratei dobânzii de pe piaţa respectivă. Modificând rentabilitatea monedei primare pe care o furnizeaz ă sistemului bancar comercial, banca centrală modifică rentabilitatea globală a portofoliului de active al băncilor comerciale, ceea ce le determină să-şi reconsidere politica de creditare. Băncile comerciale nu pot să-şi modifice dobânda de bază pe care o aplică în relaţiile cu clienţii de fiecare dată când are loc creşterea dobânzii de pe piaţa monetară, fiind obligate să suporte ele însele presiunile care se exercită asupra ratei 120
dobânzii, ceea ce le poate determina să reducă volumul creditelor pe care le acordă economiei. Prin operaţiunile de open market se urmăreşte adesea facilitatea emisiunii de noi titluri publice. Astfel, banca central ă propune băncilor comerciale să cumpere de la ele titlurile vechi pe care le deţin în portofoliu, furnizându-le în modul acesta lichidităţi, pe care băncile comerciale le utilizează pentru a cumpăra titluri noi. Titlurile folosite şi operaţiunile efectuate cu acestea sunt foarte diverse: bonuri de tezaur, certificate de datorie, obliga ţiuni de stat, vânzări sau cumpărări la termen (o lună, trei luni) sau la vedere, etc. Uneori se folosesc şi titluri private.
6.4. Sistemul rezervelor minime obligatorii Această politică cuprinde următoarele variante 51 : -
norma rezervelor de casă, constând în stabilirea unui anumit procent al rezervelor de casă,
51
Roşca T, Monedă şi credit, Casa de Editură Sarmis, Cluj-Napoca, 1996, pag. 213
121
-
norma lichidităţii, constând în stabilirea unui raport corespunzător între numerar, soldul contului curent al băncii deschis la banca centrală, hârtii comerciale şi de stat pe termen scurt deţinute de bancă, pe de o parte şi depozitele băncii pe de altă parte;
-
coeficientul de trezorerie, adică obligaţia fiecărei bănci de a păstra în rezervă o anumită cantitate de hârtii de valoare ale statului;
-
norma rezervelor minime obligatorii, care are cea mai răspândită utilizare, fiind cea mai actuală. Rezerva minimă obligatorie reprezintă obligaţia stabilită de
banca centrală dintr-o ţară pentru băncile comerciale din acea
ţară de a păstra în conturi deschise la banca centrală a unei părţi din depunerile pe care clienţii le-au realizat la băncile comerciale. Caracteristic pentru această politică este faptul că ea este manevrată cu operativitate şi elasticitate, cotele stabilite de banca centrală modificându-se frecvent, în funcţie de condiţiile noi care apar în economie. Efectele acestei politici sunt concretizate în modificarea volumului emisiunii monetare a băncii centrale şi în modificarea posibilităţilor de creditare pe care le au băncile comerciale. Reducând cota privind rezerva minimă obligatorie, băncile comerciale vor dispune de posibilităţi mai mari de creditare, ceea ce echivalează cu creşterea emisiunii monetare şi invers.
6.5. Intervenţionismul direct
122
Intervenţia directă a băncii centrale în activitatea de creditare a băncilor comerciale se realizează cu ajutorul a două instrumente de politică monetară: -
selectivitatea (dirijarea) creditelor,
-
controlul (plafonarea) creditelor.
Selectivitatea (dirijarea) creditelor
urmăreşte controlul
orientării creditelor în direcţia dorită de stat. În România, dirijarea creditelor s-a folosit pe scară largă şi după reforma sistemului bancar din anul 1991. Începând din anul 1997 s-a renunţat la această practică. Pentru a încuraja băncile şi celelalte instituţii financiare să finanţeze sectoarele şi ramurile economice considerate prioritare, statul utilizează diverse formule: avantaje fiscale, dobânzi bonificate, facilităţi de refinanţare, garantarea creditelor de către organismele oficiale, etc. Dobânzile bonificate sunt dobânzi mai mici decât dobânzile pieţei. Băncile care acordă credite cu dobânzi bonificate primesc o alocaţie din partea statului de agală valoare cu diferenţa dintre dobânda pe care o percep de la clientela lor privilegiată şi dobânda curentă practicată la operţiunile comparabile. În România, această metodă s-a folosit pe scară largă în anul 1996 pentru creditarea agriculturii.
Controlul
(plafonarea)
creditelor
se realizează prin
stabilirea pe cale reglementativă a unei limite maxime pentru rata de creştere a volumului creditelor acordate de bănci în funcţie de rata de creştere programată pentru soldul bugetului de stat, pentru soldul balanţei de plăţi externe, etc. Această politică este foarte eficientă când se urmăreşte încetinirea ratei de creştere a masei monetare. Plafonarea creditului permite de asemenea evitarea unei creşteri prea puternice a ratelor dobânzii. 123
Dezavantajul major al acestei politici este că afectează ansamblul economiei denaturând concurenţa dintre băncile comerciale, împiedicând băncile bine conduse să-şi sporească segmentul de piaţă care le revine, volumul creditelor astfel plafonat fiind un parametru artificial, impus, care nu ţine seama nici de nevoile financiare ale economiei şi nici de potenţialul de creditare al băncilor.
Cap. 7. Creditul şi dobânda 7.1. Creditul. Trăsături caracteristice 7.2. Sferele creditului 7.2.1. Creditul comercial 7.2.2. Creditul bancar 7.2.3. Creditul obligatar 7.2.4. Creditul ipotecar 7.2.5. Creditul de consum 7.3. Intermediarii şi pieţele creditului 7.4. Dobânda
7.1. Creditul. Trăsături caracteristice Înlocuirea unei plăţi imediate printr-o promisiune de plată la o dată ulterioară, numită scadenţă, constituie caracteristica esenţială a creditului. Deoarece plata se realizează până la urmă tot cu ajutorul monedei, creditul presupune existenţa monedei. Deşi moneda nu este prezentă chiar în momentul efectuării actului de creditare, atât datoria, cât şi promisiunea se plată se exprimă în monedă, iar rambursarea se face de asemenea, tot în monedă. Creditul 124
este deci aşteptarea unei anumite cantităţi de monedă. Aceasta înseamnă că actul de creditare este un act care se desfăşoară în timp. Se
pot
structura
trei
concepţii
privind
elementul
fundamental în definirea creditului: -
creditul ca încredere,
-
creditul ca formă a relaţiilor de schimb,
-
creditul ca expresie a relaţiilor de distribuire.
Creditul ca încredere: Unii economişti apreciază că ideea de încredere ar reprezenta principalul conţinut al creditului. Potrivit acestei
concepţii,
creditul
este
o categorie
subiectivă,
psihologică. Noţiunea de credit îşi are originea în latinescul
credito (a avea încredere). Încrederea este necesară în relaţiile de împrumut, fără ea nici vânzarea mărfii cu plata amânată nu ar avea loc. Pentru ca relaţia de credit să se manifeste, creditorul trebuie să aibă încredere în calităţile morale ale debitorului, să fie convins de bonitatea sa, de capacitatea sa financiar ă de a face plata la scadenţă, de solvabilitatea acestuia.
Creditul ca schimb: Unii autori consideră creditul ca fiind o formă particulară a schimbului. Conform economistului francez Jean Marchal, operţiunile de credit sunt operaţiuni de schimb care prezintă acea particularitate că un interval de timp apreciabil separă efectuarea prestaţiei de efectuarea contraprestaţiei. În aceeaşi accepţiune, creditul este definit ca 52 : -
un schimb care începe în prezent şi se termină în viitor;
-
un acord prin care forme ale valorii (bunuri, servicii sau
monedă) sunt cedate în schimbul unei promisiuni de plată viitoare. 52
Turliuc V, Cocriş V, Monedă şi credit, Editura Ankarom, Iaşi, 1997, pag. 64
125
Dar creditul nu este o formă a schimbului deoarece nu modifică conţinutul material al valorii; ci este legat de schimb, deoarece împrumuturile sunt de obicei contractate cu scopul de a face plăţi pentru livrări de mărfuri şi servicii, pentru plăţi de salarii, etc.
Creditul ca expresie a relaţiilor de distribuire:
Ceea ce
deosebeşte esenţial creditul de schimbul de mărfuri este mobilul creditării, care înseamnă redistribuirea valorii. Conţinutul economic specific al creditului 53 este transferul unei părţi din produsul social de la unii participanţi la circuitul economic către alţi participanţi la acest circuit, un transfer cu caracter temporar. Cele trei grupuri de concepţii asupra creditului se corelează între ele şi numai împreună configurează relaţiile de credit în ansamblul lor. În principal, creditul este expresia relaţiilor de
redistribuire a disponibilităţilor băneşti latente existente în economie atât la agenţii nefinanciari, cât şi la cei financiari, prin înlocuirea monedei temporar pasive cu monedă activă, ca şi prin consolidarea şi amplificarea disponibilităţilor de capital bănesc şi creşterea masei monetare în circulaţie 54. Trăsăturile caracteristice ale creditului sunt: 1. subiectele raportului de credit sunt debitorul creditorul, care prezintă o mare diversitate în ce priveşte apartenenţa la structurile social-economice, motivele angajării în raportul de credit şi durata angajării sale.În general se constituie ca subiecte ale raportului de credit întreprinderile, statul şi populaţia.
53 54
Turliuc V, Cocriş V, Monedă şi credit, Editura Ankarom, Iaşi, 1997, pag. 65 Turliuc V, Cocriş V, Monedă şi credit, Editura Ankarom, Iaşi, 1997, pag. 66
126
şi
2. promisiunea de rambursare, element esenţial al raportului de credit, presupune riscuri şi necesită adesea angajarea unei garanţii. Garanţiile 55 pot fi personale sau reale.
Garanţia personală este angajamentul luat de o terţă persoană de a plăti, în cazul în care debitorul este în incapacitate. În cazul garanţiei simple, garantul are dreptul de a discuta asupra îndeplinirii obligaţiei sale, de a cere executarea primordială a debitorului şi, în cazul în care există mai mulţi garanţi, să răspundă numai pentru partea sa. În cazul garanţiei
solidare
garantul poate fi tras la răspundere pentru a plăti,
concomitent, sau chiar înaintea debitorului, dacă aparent prezintă condiţii preferabile de solvabilitate.
Garanţiile reale
cuprind reţinerea, gajul, ipoteca
şi
privilegiul.
Dreptul de reţinere asigură creditorului posibilitatea de a reţine un bun corporal, proprietate a debitorului atât timp cât el n-a fost achitat integral. Pentru aceasta bunul corporal deţinut de creditor trebuie să aibă legătură cu creanţa, iar creanţa trebuie să fie certă şi exigibilă.
Gajarea este actul prin care debitorul remite creditorului un bun în garanţia creditului, gajul. Gajarea poate avea loc cu sau fără deposedare.
Ipoteca este actul prin care debitorul acordă creditorului dreptul asupra unui imobil în cazul neachitării datoriei de către debitor.
Privilegiul este dreptul conferit prin lege unor creditori de a avea prioritate în a fi plătiţi atunci când dispun de o garanţie asupra 55
unei
părţi,
sau
asupra
totalităţii
Basno C, Dardac N, Floricel C, Monedă Credit Bănci, E.D.P., Bucureşti, 2003, pag. 128
127
patrimoniului
debitorului.
Creditorul
privilegiat
dispune
de
dreptul
de
preferinţă şi de dreptul de urmărire. Trebuie subliniat că, în caz de necesitate, transformarea garanţiilor în bani presupune pentru creditor eforturi şi cheltuieli suplimentare şi implică imobilizări îndelungate ale fondurilor.
3. Termenul de rambursare ca trăsătură specifică a creditului are o mare varietate, de la termene foarte scurte de 24 ore, până la termene de peste 50 ani pentru construcţiile de locuinţe.
Creditul pe termen scurt este considerat în general creditul cu o scadenţă mai mică de un an. Pentru creditele pe termen scurt este caracteristică rambursarea integrală la scadenţă. Creditul pe termen mediu are scadenţa între 3 şi 5 ani, iar creditul pe termen lung – peste 5 ani. Creditele pe termen mijlociu şi lung implică adesea rambursarea eşalonată.
4. Dobânda este o caracteristică esenţială a creditului. 5. Consemnarea şi transferabilitatea
sunt de asemenea
caracteristici ale creditului. Acordurile de credit sunt consemnate, în marea lor majoritate în înscrisuri numite
instrumente de credit cunoscând o mare varietate (cecuri, bilete la ordin, bonuri de tezaur, obligaţiuni, etc.). Esenţială în aceste înscrisuri este înscrierea obligaţiei ferme a debitorului privind rambursarea împrumutului, respectiv dreptul creditorului de a i se plăti suma angajată. Prin transferul instrumentului de credit se realizeaz ă cesiunea creanţei, respectiv a dreptului de a încasa suma înscrisă în instrumentul de credit, precum şi veniturile accesorii.
128
7.2. Sferele creditului Raporturile de credit s-au cristalizat de-a lungul vremii în cinci sfere principale 56 : -
creditul comercial,
-
creditul bancar,
-
creditul obligatar,
-
creditul ipotecar şi
-
creditul de consum.
7.2.1. Creditul comercial Creditul comercial este acea formă de credit de la care pleacă celelalte relaţii de credit în economia de piaţă. caracteristicile principale ale creditului comercial sunt 57 : -
obiectul îl constituie transmiterea de capital de împrumut
sub formă de marfă, respectiv vânzarea pe datorie a mărfurilor, fără ca în acel moment să le fie transmisă suma echivalentă de la cumpărător la vânzător;
56 57
Basno C, Dardac N, Floricel C, Monedă Credit Bănci, E.D.P., Bucureşti, 2003, pag. 131 Roşca T, Monedă şi credit, Casa de Editură Sarmis, Cluj-Napoca, 1996, pag. 124
129
-
subiectele (participanţii) sunt întreprinzători activi din
diferite ramuri ale economiei, care se împrumută reciproc; -
mişcarea creditului comercial este paralelă cu mişcarea
capitalului industrial, în sensul că dacă creşte volumul capitalului industrial cresc şi posibilităţile de acordare a creditului şi invers. Creditul comercial acţionează în economia beneficiarului ca o sursă suplimentară de capital circulant, scutindu-l pe acesta de a recurge în acest scop la alte resurse, de pildă la credit bancar, scutindu-l implicit şi de costurile de procurare a lichidităţii respective. Beneficiarul, la rândul său producător de mărfuri, este implicat în legături de afaceri cu clienţii săi şi livrează mărfuri pe credit. În această situaţie creditul comercial primit de la furnizorii săi, prin materiile prime pe care le aprovizionează, permite acestuia, la rândul său, să ofere credite distribuitorului mărfii sale, respectiv comercianţi cu ridicata sau amănuntul, fără să angajeze resurse proprii sau din credite bancare. O parte importantă a creditelor comerciale sunt acordate prin înscrisuri de credit specializate: cambii şi alte efecte, ceea ce perimte transferabilitatea creanţelor, cedarea lor unui alt beneficiar, de regulă bănci sau societăţi financiare. Transferul creanţei către bancă înseamnă modificarea calitativă a creditului, creditul comercial se transformă în credit bancar. Deşi reprezintă baza creditului în economia de piaţă, creditul comercial are anumite limite şi anume: -
are un volum limitat la cel mult capitalul disponibil sub
formă de marfă; 130
-
are proporţii limitate influenţate de frecvenţa revenirii
sumelor împrumutate în mâna creditorului; -
se mişcă numai în anumite direcţii; de exemplu, un agent
economic din industria textilă poate beneficia de credit comercial acordat de un agent economic din industria constructoare de maşini şi mai rar invers. Aceste limite impun apelarea şi la alte forme ale creditului, în mod deosebit la cel bancar.
7.2.2. Creditul bancar Creditul bancar prezintă următoarele caracteristici: -
obiectul îl constituie transmiterea de capital de împrumut
sub formă bănească; -
subiectele sunt pe de o parte băncile, iar pe de altă parte
întreprinderile, populaţia şi statul; -
poate servi la redistribuirea capitalului în orice direcţie;
-
poate fi privit în două sensuri: ducând la sporirea
capitalului real (dacă vizează obiective de investiţii) sau numai servind mişcarea capitalului (dacă vizează consumul). Raporturile de credit ale întreprinderilor cu băncile sunt de regulă reciproce. Pe de o parte, întreprinderile având conturi deschise la bănci formează depozite care pot fi folosite de către acestea, ca resurse. Pe de altă parte, băncile acordă credite întreprinderilor pentru nevoile lor de producţie curente sau cu recuperare ulterioară, pentru investiţii. 131
Esenţial este faptul că banca acţionează în cadrul acestui raport în vederea obţinerii de profit, în special sub formă de dobânzi, prin valorificarea capitalurilor disponibile. Principalele credite acordate de bănci sunt 58 : - avansurile în cont curent sau creditele de cas ă (de
trezorerie): reprezintă raporturile de credite întemeiate pe o deplină cunoaştere a activităţii întreprinderii, fără a fi consemnate prin înscrisuri la fiecare angajament. Aceste credite nu sunt garantate formal. Ele urmăresc să satisfacă necesităţile curente privind acoperirea cheltuielilor de producţie cu caracter imprevizibil. Aceste credite nu au stabilite termene de rambursare. De regulă ele au la bază depozite compensatorii; întreprinderea îşi păstrează toate disponibilităţile în conturile de la bancă, ceea ce permite băncii să acopere necesităţile unor întreprinderi prin redistribuirea depozitelor în cont curent create de alte întreprinderi. O altă caracteristică a acestor credite este şi faptul că acestea, neavând la bază înscrisuri, nu au posibilitatea de recreditare, bazându-se pe principalele resurse ale băncii. De aici
şi nivelul mai ridicat al dobânzii, dar stabilit în corelaţie cu dobânda pieţei şi utilizarea suplimentară pentru remunerarea băncii a unui comision. Sistemul de acordare general este
linia de credit, în
condiţiile căreia se stabileşte limita maximă a creditului acordat în acest cadru. Linia de credit conferă întreprinderii un credit provizoriu, întrucât banca poate cere oricând acoperirea debitului. 58
Basno C, Dardac N, Floricel C, Monedă Credit Bănci, E.D.P., Bucureşti, 2003, pag. 134
132
O formă mai favorabilă întreprinderii este linia de credit
confirmată, pe baza unui acord scris, în care posibilitatea de acordare a creditului se menţine pentru o perioadă înscrisă în contract. Rambursările efectuate reduc nivelul creditului, permiţând obţinerea unor noi credite în etape ulterioare, în limitele stabilite, deoarece, potrivit condiţiilor acestui acord, posibilitatea de creditare se reînnoieşte. Creditarea de portofoliu sau
creditarea creanţelor include
următoarele operaţiuni specifice: -
operaţiuni cambiale,
-
împrumutul pe gaj de acţiuni şi efecte publice,
-
operaţiuni de report.
Toate aceste tipuri de credite au fost prezentate pe larg în cadrul paragrafului 4.1.1. Operaţiunile băncilor comerciale.
7.2.3. Creditul obligatar Creditul obligatar reprezintă operatiile de credit in care partenerii sunt institutiile statului sau intreprinderile economice in calitate de debitori, care, in aceasta calitate emit obligatiunile, pe de o parte, si creditorii, subscriitori si detinatori ai acestor obligatiuni, care-si angajeaza capitalurile in scopul obtinerii unui venit sigur sub forma de dobanzi. O mare parte a obligatiunilor sunt emise de catre stat. Emisiunea de obligatiuni este o sursa preferata de capital pentru intreprinderi. In primul rand creditorul este remunerat prin dobanzi care presupun o prestatie mai mica decat dividendul, in conditiile in care subscriitorii ar avea calitatea de 133
actionari. Pe de alta parte, creditorul nu poate interveni in activitatea intreprinderii. Obligatiile societatilor constau in raporturi de credit obligatar, in care intreprinderile emitente sunt debitori. Din momentul incheierii subscrierii, obligatiunile fac obiectul negocierii la bursa. Obligatiunile sunt oferite de catre detinatorii care au nevoie de lichiditati, reprezentand unul din activele financiare usor lichidabile.Între sursele împrumutate, sumele obţinute din emisiunea de obligaşiuni sunt utilizate cu pioritate pntru majorarea capitalului fix (investiţii în clădiri, utilaje, noi tehnologii sau chiar preluări
şi achiziţii de
întreprinderi). Numai societăţile importante şi puternice din punct de vedere financiar pot emite obligaţiuni. Dezvoltarea pe scară largă a creditului obligatar a extins activitatea instituţiilor de rating. Ratingul este un proces de evaluare a standingului financiar al unui titlu de împrumut, în scopul de a exprima o apreciere a riscurilor legate de rambursarea sau plata dobânzilor. Obligaţiunile se vând în mod curent între întreprinderi şi bănci şi între bănci şi banca centrală. De asemenea activele in obligatiuni creeaza temei unor operatii de imprumut declansate de catre detinatorii care primesc credite prin gajarea obligatiunilor. Prin aceasta, pe de o parte, detinatorii obtin usor disponibilitati lichide, in conditii avantajoase, iar pe de alta parte pastreaza in continuare calitatea de proprietar al acestor obligatiuni, deci dreptul de a incasa la termenele stabilite dobanzi. Desfăşurarea largă a operaţiilor de împrumut pe gaj de efecte publice, denumite şi operaţii de lombard (prezentate pe parcursul capitolului 4) a desemnat dobânda specifică acestor 134
operaţini, taxa de lombard, ca un instrument important al reglării creditului, similar cu taxa scontului.
7.2.4. Creditul ipotecar Creditul ipotecar este destinat activitatii imobiliare si reprezinta una din cele mai importante categorii de credit din sistemul national in economia de piata. Creditul ipotecar presupune o conventie intre creditor si imprumutat, in care se prevede, in general: - proprietatea ce serveste ca garantie a rambursarii imprumutului; -
conditiile
de
remunerare
si
scadentele
de
rambursare; - penalitatile in caz de rambursare anticipata, partiala sau completa a imprumutului; - circumstantele in care prin nerespectarea conditiilor de imprumut, debitorul poate pierde proprietatea. Intrucat creditul ipotecar are un rol deosebit in expansiunea si propasirea proprietatii, sprijinul statului se manifesta pe scara larga pe multiple planuri: supraveghere, asigurare, impozitare.
7.2.5. Creditul de consum Creditul de consum este creditul pe termen scurt sau mijlociu, acordat persoanelor individuale, destinat a acoperi costul bunurilor si serviciilor de care beneficiaza prin reteaua de 135
comercializare si servicii sau pentru recreditarea creantelor contractate in acest scop. Elementele caracteristice acestui credit sunt : -
se acorda in cadrul unei conventii stabilite intre parti;
-
permite consumatorului sa efectueze cumparaturile sau sa
obtina imprumuturi fie direct, asupra creditorului, fie indirect prin cartile de credit; -
consumatorul are posibilitatea sa efectueze plata fie in
totalitate pentru creditul in curs, fie prin plati partiale periodice. Creditul de consum permite accesul cumparatorilor cu venituri mici la bunurile de folosinta indelungata de valoare mare. Pe plan general creditul de consum a contribuit direct la cresterea nivelului de trai a unei parti importante a populatiei. Datorita importantei sale economico-sociale creditul de consum reprezinta sfera cu cea mai mare implicare a reglementarilor si controlului de stat.
7.3. Intermediarii şi pieţele creditului Totalitatea
relaţiilor
dintre
diferitele
subiecte
economice, întreprinderi şi persoane, între acestea şi intermediarii bancari, precum şi a raporturilor dintre bănci şi alte instituţii de credit privind trasferul de disponibilităţi monetare ca formă specifică de circulaţie şi fructificare a capitalului, formează pieţele creditului. Aceste
pieţe
sunt
segmentate
în
funcţie
de
natura
participanţilor şi scopurile urmărite de aceştia. Astfel distingem: -
piaţa capitalurilor sau piaţa financiară,
-
piaţa monetară, 136
-
piaţa valutară.
Piaţa capitalurilor are drept obiect investiţiile pe termen lung, respectiv tranzacţii asupra acţiunilor şi obligaţiunilor sau a altor titluri derivate, fie în momentul emisiunii lor, prin subscriere, fie prin operaţii ulterioare la piaţa secundară, bursa de valori. Emisiunea titlurilor noi se realizează pe piaţa primară, iar tranzacţionarea titlurilor se efectuează pe piaţa secundară. Operaţiunile de însoţire se fac pe pieţele derivate. Delimitarea acestor compartimente ale pieţei financiare este necesară deoarece scopul operaţiunilor efectuate pe ele este diferit. Astfel, emisiunile de titluri noi au ca scop transferul resurselor de la deţinătorii de fonduri spre utilizatorii finali ai acestor fonduri; tranzacţiile efectuate cu titluri emise anterior au ca scop asigurarea lichidităţii plasamentelor efectuate anterior de către creditori. Cu alte cuvinte, piaţa primară foloseşte debitorilor, în timp ce piaţa secundară este în serviciul creditorilor. În ceea ce priveşte piaţa derivată, aceasta permite atât debitorilor, cât şi creditorilor să se protejeze împotriva riscurilor şi să efectueze speculaţii.
Piaţa monetară sau piaţa creditului are drept obiect capitalurile disponibile pe termen scurt şi foarte scurt; este în esenţă locul în care băncile comerciale, care creează monedă scripturală, pot să-şi procure lichidităţile care le sunt necesare sub formă de monedă primară pentru a face faţă ieşirilor de fonduri implicate de procesul de creaţie monetară. În ultimii ani piaţa monetară a devenit accesibilă şi pentru instituţii nebancare financiare şi chiar pentru agenţii nefinanciari care doresc să plaseze sau să împrumute lichidităţi. 137
În cadrul pieţei monetare se disting 59 : -
piaţa monetară în sens strict sau piaţa interbancară şi
-
piaţa monetară în sens larg sau piaţa monetară deschisă.
Piaţa monetară în sens strict sau piaţa interbancară este o piaţă a instituţiilor care pot schimba între ele în mod rapid excedentele şi deficitele lor de trezorerie. Funcţia esenţială este refinanţarea, având în vedere că băncile comerciale, care creează monedă, pot avea oricând nevoie de lichidităţi. Băncile care sunt în căutare de resurse lichide oferă anumite active băncilor care sunt în căutare de utilizări pentru disponibilităţile lor. Unele operaţiuni se efectuaeză şi fără suport. Astfel, în cele mai multe cazuri, operaţiunile de pe piaţa monetară au ca suport efectele private. Aceste efecte pot face obiectul unei cesiuni ferme, caz în care sunt cumpărate în mod definitiv de către banca creditoare, sau pot fi puse în gaj, caz în care sunt cedate doar pe perioada împrumutului. Pe lângă efectele private, drept suport al operaţiunilor de pe piaţa monetară mai pot servi bonurile de tezaur şi alte tipuri de titluri publice, precum şi biletele la ordin emise de băncile debitoare înseşi, etc. Operaţiunile fără suport (în alb) se caracterizează prin faptul că remiterea de lichidităţi se face fără contrapartidă şi fără garanţie; ele se bazează exclusiv pe încredere. Mecanismele pieţei monetare sunt asemănătoare cu cele ale celorlalte pieţe de capitaluri. Prin atragerea sau plasarea de lichidităţi, o bancă încearcă să obţină un câştig maxim din diferenţele de dobânzi. Câştigul depinde de dobânzile, comisioanele şi spezele bancare încasate, din care se scad 59
Cerna, S, Moneda şi teoria monetară, vol. 1 şi 2, Ed. Mirton, Timişoara, 2000, pag. 207
138
costurile de funcţionare şi de refinanţare. La fel ca pe alte pieţe, importanţa şi forma intervenţiilor diverşilor participanţi depind de preţul existent şi de anticipaţiile cu privire la evoluţia viitoare a acestui preţ. Este vorba de un preţ specific şi anume preţul lichidităţilor, dobânda.
Piaţa monetară în sens larg sau piaţa monetară deschisă este o piaţă pe care toţi agenţii economici, care dispun de capitaluri pe termen scurt, pot să ofere aceste capitaluri tuturor celorlalţi agenţi, care au nevoie de lichidităţi pentru perioade scurte de timp. Are loc astfel pe această piaţă o finanţare directă, nemediată. Pentru întreprinderi s-a creat posibilitatea să se împrumute sau să-şi plaseze capitalurile fără să recurgă la bănci
şi fără să
suporte condiţiile de finanţare impuse de acestea.
Întreprinderea poate să emită bilete de trezorerie şi să le plaseze direct pe piaţa monetară. Din cauza caracterului direct al finanţărilor realizate pe această piaţă, ea este o piaţă a capitalurilor disponibile pe termen scurt, spre deosebire de piaţa financiară, care este o piaţă a capitalurilor disponibile pe termen lung. Ca urmare, gestionarea riscurilor generate de modificarea ratei dobânzii se realizează inclusiv prin recursul agenţilor nebancari la piaţa monetară. Plăţile la termen convenite între întreprinderi constituie o formă de credite, creditele comerciale, care economiseşte creditele bancare. Deschiderea pieţei monetare generalizează această practică, extinzând-o şi la acei agenţi nebancari şi nefinanciari care nu au în mod neapărat legături de afaceri între ei. Principalele modalităţi de deschidere a pieţei monetare sunt extinderea cercului
participanţilor şi
instrumentelor utilizate. 139
lărgirea
gamei
În ţările industrializate, piaţa monetară este accesibilă întreprinderilor, trezoreriei publice, societăţilor de investiţii, fondurilor comune de plasament, companiilor de asigurări, caselor de pensii, investitorilor străini, etc. Noile instrumente utilizate drept suport pentru operaţiile efectuate sunt în principal următoarele: certificatele de depozit, bonurile de casă, bonurile de tezaur, bonurile negociabile emise de instituţiile financiare şi casele de titluri, etc. Întreprinderile care au nevoie de lichidităţi pot împrumuta lichidităţile respective de pe piaţa monetară, cu o dobândă în principiu mai avantajoasă decât cea pretinsă de bănci. Cu toate acestea, variabilitatea ratelor dobânzii practicate pe piaţa monetară incumbă un risc împotriva căruia întreprinderile trebuie să încerce să se protejeze. Protecţia contra acestui risc este furnizată de regulă tot de către bănci, care folosesc în acest scop diverse metode: efectuarea de operaţiuni swap cu datoriile, efectuarea de operaţiuni swap cu valutele, modificarea caracteristicilor instrumentelor financiare, recursul la piaţa la termen a instrumentelor financiare, etc.
Piaţa valutară este un compartiment obligatoriu pentru fluxurile de capital din şi către exterior. Graniţele dintre aceste pieţe (financiară, monetară, valutară) nu pot fi precis delimitate, iar legăturile dintre aceste pieţe sunt foarte strânse. Astfel, evenimentele şi tendinţele dintr-o piaţă pot influenţa desfăşurarea evenimentelor şi tendinţelor de pe alte pieţe, cu atât mai mult cu cât mulţi participanţi operează pe mai multe pieţe şi implicit pot transfera participarea lor pe alte pieţe. Între cele două extreme posibile, respectiv angajarea pe termen lung a capitalului prin achiziţii de acţiuni şi obligaţiuni şi 140
împrumuturile de la zi la zi, există o gamă diferenţiată de modalităţi de plasare a capitalurilor pe pieţele de capital şi ale creditului, deosebite, dar apropiate gradual, una de alta.
7.4. Dobânda Dobânda
este remuneraţia pentru capitalul pus la
dispoziţie. Rata dobânzii este dobânda anuală exprimată în procente, adică: i=
D C
100,
unde:
i – rata dobânzii, D – dobânda anuală, C – capitalul. Dacă se cunoaşte rata dobânzii, dobânda cuvenită se calculează după formula: D=
C ⋅i ⋅t
360 ⋅100
,
care poate fi adusă în forma: D =C ⋅t ⋅
i
36.000
=
C ⋅t , 36.000
unde:
i
t – perioada de timp pentru care este acordat creditul (în luni), 36.000 i
- divizor fix, care de obicei este tabelat.
Rata reală a dobânzii este rata nominală a dobânzii minus rata inflaţiei. Factorii care determină rata reală a dobânzii pot fi grupaţi în două mari categorii: 1. factorii care ţin de comportamentul cererii şi ofertei de capital; 141
2. factorii care ţin de politica economică a statului.
1. Factorii care ţin de comportamentul cererii şi ofertei de capital: Oferta de capital de împrumut depinde de următorii factori: -
volumul producţiei şi circulaţiei mărfurilor: cu cât acesta
este mai mare, cu atât şi volumul ofertei de capital de împrumut este mai mare, deoarece producţia şi circulaţia mărfurilor degajează din circuit un volum sporit de capitaluri disponibile; -
mărimea economiilor populaţiei: cu cât acestea sunt mai
mari, cu atât şi oferta este mai mare. Cererea de capital de împrumut depinde de următorii factori: -
volumul producţiei şi circulaţiei mărfurilor: cu cât acesta
creşte, cu atât creşte şi cererea de împrumut, deoarece cresc nevoile care trebuie acoperite; -
caracterul sezonier al unor activităţi: cererea este mai mare
în fazele de întrerupere a procesului de producţie, când apar nevoi mai mari de capitaluri şi mai mică în fazele de obţinere şi valorificare a producţiei; -
mărimea nevoilor statului privind acoperirea unor deficite
bugetare prin împrumuturi: dacă aceste nevoi cresc, creşte
şi cererea de capital de împrumut şi invers. Rata dobânzii se formează pe piaţa capitalurilor, dar ea oscilează între anumite limite minime şi maxime, diferenţa dintre aceste limite purtând denumirea de marja dobânzii. 2. Factorii care ţin de politica economică a statului au fost detaliaţi în capitolul 6, “Politici monetare şi reglementări bancare”. 142
Principalele tipuri de dobânzi întâlnite în economia de piaţă sunt 60 : - taxa oficială a scontului sau taxa rescontului: dobânda cu care banca centrală rescontează cambiile prezentate de băncile comerciale şi acordă împrumuturi celorlate bănci. Are nivelul cel mai mic din economie; -
taxa privată a scontului: dobânda cu care băncile comerciale scontează cambiile prezentate de întreprinzători
şi cu care acestea acordă alte credite întreprinzătorilor;
-
dobânda practicată între întreprinzători: are nivelul cel
mai mare din economie (ex., dobânda practicată la vânzarea mărfurilor pe datorie); -
dobânda bonificată la depunerile (depozitele bancare), al cărei nivel este inferior dobânzii percepute la creditele bancare;
-
dobânda practicată de diferite institute speciale de credit în
scopul creării anumitor avantaje pentru anumite sectoare, activităţi şi al cărei nivel este inferior dobânzii practicate la creditele acordate de celelalte bănci; -
dobânda practicată la efectele guvernamentale şi la alte
efecte emise de societăţi comerciale pe termen scurt; -
dobânda la efectele guvernamentale şi la cele emise de
societăţi comerciale, pe termen mijlociu şi lung (obligaţiuni).
Cap. 8. Instrumentele de credit 8.1. Titlurile de credit 60
Roşca T, Monedă şi credit, Casa de Editură Sarmis, Cluj-Napoca, 1996, pag. 120
143
8.2. Monetica modernă
8.1. Titlurile de credit Titlurile de credit sunt înscrisuri care nu au valoare proprie, expresie a relaţiilor de credit, respectiv relaţii între debitor şi creditor. Sunt acte prin ele însele, adică atât conţinutul cât şi întinderea obligaţiei debitorului sunt determinate de cuprinsul textului înscrisului. În economia de piaţă există mai multe tipuri de titluri de credit care se pot delimita, din punct de vedere al conţinutului lor patrimonial, în patru grupe 61 : În prima grupă intră titlurile de credit care dau dreptul la o prestaţie în bani sau în alte bunuri fungibile, drept al cărui cuantum este de la început determinat prin înscris. Acestea sunt: -
cambia,
-
biletul la ordin,
-
cecul (cele trei fiind denumite efecte de comerţ),
-
obligaţiunile,
-
bonurile de casă,
-
bonurile de tezaur,
-
cărţile de credit,
-
certificatele de investitor.
În a doua grupă sunt cuprinse titlurile de credit care au valoare de monedă liberatorie, emise de stat prin instituţiile sale sau de bănci cu drept de monopol în acest sens: 61
moneda de hârtie (emisă de stat),
Roşca T, Monedă şi credit, Casa de Editură Sarmis, Cluj-Napoca, 1996, pag. 134
144
-
bancnota sau biletul de bancă.
În a treia grupă intră titlurile de credit care conferă posesorilor lor un drept real asupra unor mărfuri depozitate în anumite locuri sau asupra unor mărfuri aflate în curs de transport: -
warantul,
-
scrisoarea de trăsură,
-
conosamentul.
Ultimele două dobândesc calitatea de titlu de credit în măsura în care sunt depuse la o bancă, în vederea obţinerii unui credit. În a patra grupă se cuprind acele titluri de credit care constată un drept personal de natură corporativă: -
acţiunile,
-
certificatele provizorii ale acţiunilor.
Efectele de comerţ (cambia, biletul la ordin şi cecul), privite la modul general, prezintă următoarele caracteristici: -
sunt cele mai eficiente titluri de credit, calitate care decurge
din rezultatele multiple obţinute din folosirea lor; -
au o dublă calitate: cea de titlu de credit şi cea de
instrument de plată, atât pe plan naţional, cât şi pe plan internaţional; -
sunt instrumente de creare şi mişcare a creditului sub
diferite forme; -
au valoare de titluri executorii.
145
Elementele care definesc cambia şi biletul la ordin se regăsesc în tabelul nr. 8.1.
Tabelul nr. 8.1. Elementele care definesc cambia şi biletul la ordin Elementele
care
definesc Elementele
cambia
care
definesc
biletul la ordin
1. denumirea expresă de
1. denumirea expresă de
cambie înscrisă în însuşi
bilet la ordin înscrisă în
textul titlului,
însuşi textul titlului,
2. ordinul necondiţionat de a
2. promisiunea
plăti o sumă determinată
necondiţionată de a plăti o
de bani,
sumă
3. numele urmează
celui să
care
de
bani,
efectueze 3. numele
beneficiarului
plăţii,
plata (trasul), 4. scadenţa cambiei,
4. scadenţa
5. locul unde trebuie făcută plata
determinată
biletului
la
ordin,
(domicilierea 5. locul unde se face plata, 6. locul şi data emiterii,
cambiei),
6. numele aceluia în contul 7. semnătura sau la ordinul căruia se 146
(trasului).
emitentului
face plata (beneficiarul), 7. locul şi data emiterii, 8. semnătura
emitentului
(trăgătorului). Sursa: Roşca T, Monedă şi credit, Casa de Editură Sarmis, ClujNapoca, 1996, pag. 136 Din redarea acestor elemente rezultă anumite deosebiri între cambie şi biletul la ordin şi anume: -
din punctul de vedere al numărului participanţilor la relaţia
de credit, cambia cuprinde trei participanţi, trasul (cel care achită), trăgătorul (cel care o emite) şi beneficiarul (cel care primeşte banii), iar biletul la ordin cuprinde doi participanţi (trasul sau emitentul şi beneficiarul); Prin poliţă sau trată sau cambie, creditorul dă ordin debitorului să plătească la scadenţă suma datorată unei persoane specificate în cambie. Acest ordin se întemeiază pe relaţii de vânzare pe credit (vezi fig. nr. 8.1. şi 8.2.). cumpărător............marfă...................................furnizor debitor
obligaţia de plată
beneficiar
Fig. 8.1. Biletul la ordin: relaţii economice şi de credit
comerciant cu ridicata .................................furnizor trăgător
beneficiar 147
comerciant cu amănuntul tras Fig. 8.2. Cambia: relaţii economice şi de credit (Cu linie punctată s-a reprezentat circuitul mărfii vândute pe credit şi cu linie continuă s-a reprezentat relaţia de credit.) Alte deosebiri între cambie şi bilet la ordin: -
cambia va avea formularea “plătiţi”, iar biletul la ordin
formularea “voi plăti”; -
biletul la ordin nu cuprinde operaţia de acceptare, în timp
ce cambia o cuprinde. Privite din punctul de vedere al calităţii participanţilor, operaţiunile pe bază de cambie şi pe bază de bilet la ordin, denumite operaţiuni cambiale, se împart în două grupe mari: -
operaţiuni nebancare,
-
operaţiuni bancare.
Operaţiunile cambiale nebancare băncilor şi includ: -
emiterea,
-
girarea,
-
avalizarea,
-
acceptarea,
-
scadenţarea,
-
plata, 148
sunt efectuate în afara
-
protestul,
-
regresul,
-
stipulaţii speciale.
Emiterea cambiei se realizează la valoarea nominală, care rezultă din suma împrumutată la care se adaugă dobânda practicată între participanţii la relaţia de credit, aferentă perioadei cuprinse între momentul emiterii
şi momentul
scadenţei.
Girarea cambiei sau girul este acea operaţie prin care titlul de credit se transmite unei terţe persoane. Transmiterea poate fi făcută chiar dacă cambia nu a fost trasă la ordin (a fost trasă în alb); poate fi făcută în folosul trasului, trăgătorului sau oricărui alt obligat. Din punct de vedere juridic girul poate fi asimilat cu o nouă obligaţie care se grefează pe cea dinainte, obligaţie asumată de trăgător sau emitent, prin care girantul ordonă din nou trasului să plătească la scadenţă beneficiarului, sau se obligă întocmai ca şi emitentul (în cazul biletului la ordin) că va plăti personal o anumită sumă de bani. Girul trebuie să fie ferm şi necondiţionat; nu poate fi parţial din valoarea cambiei, ci numai integral. El trebuie înscris pe cambie şi semnat de girant, pe verso cambiei, motiv pentru care mai poartă denumirea de
andosare. Girul transmite toate drepturile izvorând din cambie, producând două efecte: un efect translativ de drepturi, adică transferă dreptul giratarului (celui căruia i s-a transmis titlul) de a cere plata de la debitor precum şi dreptul de a transmite titlul mai departe şi unefect de garanţie, adică din momemtul transmiterii prin gir, girantul devine un debitor de regres, solidar cu ceilalţi semnatari pentru plata cambiei. 149
Avalizarea: denumirea acestei operaţii rezultă din faptul că ea se face în partea de jos a titlului de credit (în aval de semnătura trasului). Are caracterul unei operaţii de garantare parţială sau integrală a cambiei de către un terţ. Are caracteristici şi de mijloc de garantare a plăţii, în sensul că dacă trasul nu va avea posibilitatea de plată la scadenţă, aceasta se va face de către avalist (dătătorul de aval). Operaţiunea de avalizare generează două raporturi: -
unul între avalist şi avalizat (cel pentru care se dă avalul) şi
-
unul între avalist şi posesorul cambiei, raport care este pur
cambial.
Acceptarea
este acea operaţie prin care debitorul îşi
însuşeşte obligaţia de plată şi stabileşte momentul plăţii. Această operaţie este specifică numai cambiei, deoarece în cazul biletului la ordin debitorul a promis şi a acceptat plata când a emis titlul de credit. Acceptarea se poate realiza în toată perioada dinanintea scadenţei şi prezintă următoarele caracteristici: -
nu are caracter obligatoriu, ci facultativ;
-
se face la domicilul trasului;
-
operaţia o face trasul, dar prezentarea la acceptare o face
trăgătorul
sau
oricare
dintre
giranţi
(ultimul
dintre
beneficiari); -
se înscrie pe cambie;
-
trebuie să fie necondiţionată, dar trasul o poate restrânge la
o anumită sumă; -
generează două efecte: unul este legat de faptul că în urma
ei trasul devine obligatul principal, iar altul este legat de faptul că obligaţia de a plăti a trasului nu mai operează la scadenţă, ci la data menţionată pentru acceptare. 150
Scadenţarea este operaţia prin care se stabileşte momentul la care debitorul se obligă să efectueze plata. Privită din punctul de vedere al modului de scadenţare, o cambie poate fi trasă în mai multe feluri: -
la vedere: este plătită la prezentarea de către deţinător trasului, prezentare care trebuie făcută în termen de cel mult un an de la emitere;
-
la un anumit timp de la vedere, caz în care scadenţa este determinată fie de data acceptării, fie de data facerii protestului;
-
la o dată fixă sau certă este cel mai frecvent caz şi care convine cel mai mult debitorului, deoarece el are posibilitatea să-şi organizeze de aşa manieră fluxurile băneşti, încât să aibă la scadenţă disponibilităţile necesare efectuării plăţii.
Plata cambială este o operaţiune complexă care prezintă următoarele caracteristici: -
este raţiunea de a fi a cambiei, deoarece cambia a fost
creată în vedrea realizării plăţii; -
are caracterul de stingere a unei obligaţii pecuniare;
-
comportă o exactitate şi regularitate în efectuarea ei;
-
plata nu stinge definitiv debitul dacă nu se restituie cu
această ocazie şi titlul de credit purtând pe el adeverirea primirii sumei; -
încheie procesul cambial şi perioada de circulaţie a cambiei,
perioadă în care titlul de credit a conţinut fie doar promisiunea de a plăti, fie doar încrederea în efectuarea plăţii; 151
-
plata îi eliberează pe toţi ceilalţi obligaţi înscrişi în cambie
(trăgător, avalist, giranţi). Plata cambială cuprinde următoarele elemente: -
prezentarea anticipată la plată, având caracterul unei
înştiinţări; -
prezentarea propriu-zisă la plată, având caracterul unei
acţiuni de înfăţişare de către deţinător al titlului însuşi. Termenul prezentării propriu-zise la plată este, de regulă, ziua scadenţei sau primele două zile după scadenţă. Prezentarea la plată se face la domiciliul trasului sau al avalistului. În procesul cambial sunt frecvente operaţiunile de prelungire a scadenţei şi de înlocuire a mai multor cambii cu una singură, cu o altă scadenţă, cambiile putând de asemenea să fie scontate şi rescontate.
Protestul cambial
poate fi asimilat cu o reacţie de
nemulţumire din partea deţinătorului cambiei privind un anumit mod de a proceda din partea trasului, fie că n-a acceptat cambia, fie că n-a efectuat plata. Are următoarele caracteristici: -
este un act cu caracter solemn, prin aceea că validitatea lui
este în funcţie de îndeplinirea anumitor condiţii pentru păstrarea dreptului la acţiunea de regres; -
este un act constatator al lipsei sau refuzului de acceptare,
a lipsei sau refuzului de plată din partea trasului şi a neîndeplinirii condiţiilor legale privind regresul; -
este un act de conservare a dreptului de regres şi nici într-
un caz un act constitutiv sau creator al acestui drept de regres, deoarece dreptul de protest decurge din structura şi natura juridică a obligaţiilor cambiale, deci dreptul de protest preexistă dreptului de regres; 152
-
este obligatoriu pentru executarea dreptului de regres.
Regresul cambial este o acţiune de întoarcere a posesorului cambiei împotriva giranţilor şi a trăgătorului. Poate fi exercitat astfel: -
la scadenţă, dacă plata n-a avut loc, caz în care este
necesară constatarea neplăţii pentru a exercita dreptul de regres; -
înainte de scadenţă, dacă acceptarea a fost refuzată integral
sau parţial, în cazul falimentului trasului, indiferent dacă a acceptat sau nu plata şi în cazul falimentului trăgătorului unei cambii în condiţiile existenţei stipulaţiei “neacceptabil”.
Stipulaţiile speciale: Trăgătorul, girantul şi avalistul pot face o serie de stipulaţii speciale de genul: “fără protest” sau “fără cheltuieli”. Efectele acestor stipulaţii sunt legate în principal de faptul că ele scutesc posesorul cambiei de facerea protestului pentru neacceptare sau pentru neplată, protest de altfel necesar pentru exercitarea dreptului de regres. Avantajat este deţinătorul cambiei.
Operaţiunile cambiale bancare presupun ca cel puţin un partener să fie o bancă.
Scontarea sau scontul este operaţiunea prin care cambiile deţinute de o persoană particulară sau o societate comercială sunt transmise unei bănci comerciale în vederea achitării lor. Prezintă următoarele caracteristici: -
se realizează la valoarea actuală a cambiei, calculată ca
diferenţă între valoarea nominală a acesteia şi dobânda care se cuvine băncii pe perioada cuprinsă între momentul scontării şi momentul scadenţei; 153
-
este o operaţiune de credit deoarece banca îi avansează
prezentatorului cambiei o sumă sub formă de împrumut, după toate regulile creditului; -
reprezintă momentul transformării creditului comercial în
credit bancar, dacă cambia prezentată la scont a fost emisă cu ocazia vânzării unei mărfi pe datorie; -
odată scontate, cambiile intră în posesia băncii, urmând ca
aceasta să le încaseze la scadenţă de la debitori. Astfel banca intră în procesul cambial, însuşindu-şi toate riscurile care decurg din aceasta, riscuri legate în principal de neplata cambiilor la scadenţă de către debitor. Cambiile avalizate sunt mai sigure din acest punct de vedere. Totalitatea cambiilor prezentate la scont într-o anumită perioadă formează portofoliul de scont al băncii, iar în măsura în care cambiile nu se achită la scadenţă de către debitor, portofoliul se cheamă imobilizat sau putred 62 .
Rescontarea sau rescontul
este operaţiunea prin care
băncile comerciale prezintă cambiile pentru achitare băncii centrale. Aceasta se realizează tot la valoarea actuală a rescontului, obţinută ca diferenţă dintre valoarea nomonală a cambiei şi dobânda pe care banca centrală şi-o reţine şi care este aferentă perioadei cuprinse între momentul rescontării şi momentul scadenţei. Totalitatea cambiilor prezentate la rescont formează portofoliul de rescont al băncii centrale respective.
Operaţiunile cambiale asiguratorii sunt acele operaţii prin care băncile încearcă să evite riscurile care decurg din scont şi
62
Roşca T, Monedă şi credit, Casa de Editură Sarmis, Cluj-Napoca, 1996, pag. 143
154
rescont. Ele nu vor sconta sau resconta cambiile mai puţin sigure, ci le vor primi în pensiune sau gaj.
Pensiunea cambiilor prezintă următoarele caracteristici: - se realizează între firme mari şi bănci şi între diferite categorii de bănci; -
este o operaţiune de credit, deoarece băncile avansează
prezentatorilor, sub formă de împrumut, sume reprezentând valoarea actuală a cambiilor, cu condiţia răscumpărării lor de prezentatori la termene convenite; -
cambiile rămân în posesia prezentatorilor, aceştia dând
băncii doar un angajament de răscumpărare şi un borderou de inventariere; -
banca evită participarea la procesul cambial şi la riscurile
care decurg din acesta; -
pensiunea are efecte benefice atât pentru prezentator cât şi
pentru bancă. Pentru prezentator acestea constau în faptul că el primeşte prompt valoarea actuală a cambiilor şi îşi poate continua activitatea; pentru bancă avantajele constau în faptul că îşi plasează resursele şi percepe dobânzi care duc la acoperirea cheltuielilor de funcţionare şi la obţinerea unui profit.
Gajarea sau gajul cambiilor reprezintă acea operaţiune în care cambiile sunt prezentate băncii drept garanţie mobiliară pentru împrumut. Mărimea împrumutului este inferioară mărimii cambiilor gajate, iar termenul de rambursare a acestuia precede scadenţa cambiei. La rambursare i se restituie debitorului cambiile gajate, urmând să le încaseze el de la tras. Cambiile gajate rămân în seifurile băncii pe toată perioada împrumutului, iar o eventuală nerambursare duce la deposedarea de garanţie. 155
Toate operaţiile bancare se înscriu pe verso cambiei.
Cecul este ordinul de plată dat de titularul unui cont curent către banca la care-şi ţine depozitul, de a elibera o anumită sumă de bani persoanei înscrise în cec sau prezentatorului acestuia. Cecul are două calităţi: -
de titlu de credit,
-
de instrument de plată.
Calitatea de titlu de credit poate fi pusă pe seama următoarelor considerente: -
emiterea cecului precede operaţia de acordare a creditului
atunci când creditul acordat se foloseşte ulterior pentru efectuarea unor plăţi pe bază de cec; -
cecul se foloseste în procesul de rambursare a creditului,
deci serveşte unei operaţii propriu-zise de creditare; -
a apărut şi s-a dezvoltat odată cu apariţia şi dezvoltarea
sistemului bancar, îndeosebi cu apariţia şi dezvoltarea bancnotei, ca şi titlul de credit emis de bănci; -
înlocuieşte bancnota, îndeplinind funcţiile monetare ale
acesteia de mijloc de circulaţie şi de plată. Elementele pe care trebuie să le conţină cecul sunt: -
denumirea expresă de cec cuprinsă în textul înscrisului, ordinul necondiţionat de a plăti o sumă determinată de
bani, -
numele celui care trebuie să plătească (trasul),
-
numele beneficiarului sumei înscrise pe cec,
-
locul unde se face plata,
-
data şi locul emiterii,
-
semnătura emitentului (trăgătorului). 156
Spre deosebire de cambie, cecul este un titlu de credit cu trei calităţi 63 : -
este formal, deoarece legiuitorul i-a fixat o anumită formă
(este tipărit, confecţionat din hârtie specială); -
este
complet,
cuprinzând
toate
elementele
necesare
valorificării drepturilor care decurg din el, drepturi care nu sunt subordonate vreunei contraprestaţii; -
este abstract, în sensul că nu cuprinde cauza sa, adică
faptul juridic din care se naşte obligaţia. Cecul poate fi emis numai asupra unei bănci. Emiterea o realizează doar titularul unui cont deschis la o bancă, către banca sa şi numai dacă trăgătorul are disponibilităţi în contul său. Cecul este transmisibil prin gir. Este plătibil la vedere, dar într-un termen expres prevăzut de lege. După existenţa sau inexistenţa numelui beneficiarului cecului, cecul poate fi nominal sau la purtător. După existenţa anumitor condiţii privind modul de folosire a cecurilor, cecul poate fi ordinar, barat, circular, de virament, de călătorie, documentar, poştal. La cecul ordinar nu apar stabilite restricţii privind folosirea lui. Este cel mai folosit cec.
Cecul barat: Bararea cecurilor se face prin două linii paralele dispuse în filigran sau cu cerneală tipografică, în diagonală, longitudinal sau transversal, între linii urmând să se facă unele menţiuni. Cecul barat presupune existenţa a două bănci: prima care face plata, a doua care primeşte suma.
63
Roşca T, Monedă şi credit, Casa de Editură Sarmis, Cluj-Napoca, 1996, pag. 145
157
Cecul circular
este un titlu de credit emis de o bancă
autorizată în acest sens pentru sume disponibile de la primitorii cecurilor în momentul emiterii şi care este plătibil la vedere în locul arătat de emitent. Primitorul cecului circular va găsi în locurile arătate de emitent disponibilităţile respective, în timp ce la cecul ordinar se poate întâmpla ca trasul să nu plătească dacă trăgătorul nu are disponibilităţi în cont.
Cecul de virament serveşte pentru efectuarea plăţilor între conturile a doi titulari.
Cecul de călătorie
este emis în moneda ţării străine,
urmând a fi încasat la o bancă din ţara respectivă.
Cecul documentar
este acel cec la care emitentul
condiţionează plata de prezentare din partea beneficiarului a nuor documente.
Cecul poştal este folosit pentru transmiterea de sume de la poştă spre persoane fizice sau juridice sau invers.
Alte titluri de credit: Bancnota sau biletul de bancă reprezintă o poliţă asupra băncii plătită în orice moment şi pe care banca o substituie poliţelor private. Prezintă următoarele caracteristici: -
este emisă de bănci, faţă de cambie care este emisă de pers
fizice sau juridice; -
este divizată, în timp ce cambia este emisă pentru o
anumită sumă; -
are valabilitate generală şi este la purtător;
-
nu are termene de plată, în timp ce la cambie acestea sunt
obligatorii; -
nu este purtătoare de dobândă; 158
-
este imprescriptibilă, în sensul că rămâne în circulaţie timp
nelimitat, pe când cambia se prescrie după o anumită perioadă de la scadenţă; -
momentul emiterii bancnotei constituie momentul principal
al acordării creditului de către bănci, iar momentul revenirii ei la emitent este acela al rambursării creditului.
Warantul este un titlu de credit întâlnit în ţări cu o economie de piaţă în care funcţionează sistemul de antrepozite, care sunt locuri de depozitare a mărfurilor pe perioada cuprinsă între momentul producerii lor şi momentul livrării către beneficiari. Este format din două părţi: -
recipisa, care atestă faptul că deţinătorul documentului are
depozitate mărfuri de o anumită valoare şi -
warantul propriu-zis, care se completează în măsura în care
documentul este prezentat unei bănci comerciale pentru acordarea unui împrumut, pentru care mărfurile depozitate stau drept garanţie. În toate cazurile mărimea împrumutului este inferioară valorii mărfurilor înscrise în recipisă. Titlul de credit se transmite prin gir altei persoane. Antrepozitul eliberează mărfurile numai dacă se prezintă concomitent cele două părţi ale instrumentului. În condiţiile nerambursării creditului, creditorul intră în posesia mărfurilor gajate.
Bonurile
de
casă
sunt
titluri
de
credit
care
constată
împrumuturi acordate de un particular unei bănci sau unei companii, precum
şi obligaţia debitorilor de a restitui
împrumutul la scadenţă. În condiţiile în care emitenţii sunt băncile, ele poartă denumirea de certificate de depozit. Sunt emise de întreprinderi şi bănci în vederea acoperirii unor goluri 159
temporare de casă, asemănându-se cu obligaţiunile pe termen scurt. Recompensa care revine celor care subscriu împrumuturi în aceste bonuri de casă este exprimată sub forma ratei nominale aparente, asemănătoare ratei dobânzii.
Bonurile de tezaur sunt cambii financiare emise de stat prin trezoreria publică pentru acoperirea unor deficite bugetare. Ele se aseamănă cu bonurile de casă. Împreună cu dobânda aferentă atestă datoria flotantă a statului.
Cărţile de credit
simplifică şi reduc operaţiunile de plată,
asigură securitatea beneficiarilor, etc. Folosirea lor presupune încheierea unui contract de bancă între client şi bancher. Calitatea lor de titlu de credit decurge din faptul că ele servesc la creditarea eventualelor cumpărări de bunuri şi servicii, pe o anumită perioadă, plata acestora urmând să se facă ulterior pe baza documentelor de plată obişnuite. Bunurile sunt eliberate cumpărătorului în baza numărului de carte de credit, plata efectuându-se ulterior de către banca emitentă a cardului pe baza facturii prezentate băncii de către vânzător..
Obligaţiunile
reprezintă titluri de credit care dau dreptul
posesorului lor la un venit anual fix sub forma dobânzii. În funcţie de emitenţi se întâlnesc obligaţiuni ale întreprinderilor şi băncilor, ale statului (rente), ale municipalităţilor, obligaţiuni ipotecare sau înscrisuri funciare. Comun tuturor acestor categorii de obligaţiuni este faptul că sunt emise pentru mobilizarea de capital suplimentar, sunt purtătoare de dobândă
şi
răscumpărarea
lor
la
scadenţă
reprezintă
restituirea
împrumutului. Obligaţiunile ipotecare sunt emise de băncile ipotecare pe baza contractelor de ipotecă asupra pământurilor, imobilelor, încheiate între debitor şi banca ipotecară. Aceste 160
obligaţiuni sunt cedate debitorilor. Pentru a intra în posesia sumelor împrumutate, debitorii vând aceste titluri pe piaţa valorilor mobiliare. La rambursare debitorii cumpără de pe aceeaşi piaţă înscrisuri funciare de o mărime egală cu mărimea ratelor de rambursare, cedându-le băncii ipotecare. Posesorilor de asemenea înscrisuri băncile ipotecare le bonifică dobânzi, iar de la debitori percep dobânzi mai mari.
Obligaţiunile cauţionale au calitatea de bilete la ordin subscrise de persoane impozabile şi care avalizate de un terţ pot servi pentru plata impozitelor către stat. Ele sunt emise în favoarea trezoreriei publice, pe o durată de 1-4 luni. Raţiunea utilizării lor decurge din faptul că în economia de piaţă se vând frecvent mărfuri pe datorie, mărfuri care sunt supuse impozitării, preţul lor incluzând şi impozitul. Statul nu poate aştepta până la încasarea acestora, având nevoie de resurse bugetare.
Acţiunile au o dublă calitate, atât de titlu de proprietate, cât şi de titlu de credit. În calitatea de titlu de credit acţiunile conferă deţinătorilor dreptul de a obţine un venit sub forma dividendului şi dreptul de vot proporţional cu numărul de acţiuni deţinute. Calitatea de titlu de credit se bazează pe următoarele considerente: -
societatea pe acţiuni emite aceste titluri în vederea atragerii
de capital, atribuind acţionarului un venit; -
acţionarii recurg la vânzarea ulterioară a acţiunilor,
reconstituindu-şi
capitalul
avansat
iniţial
în
acţiuni,
procedeu folosit în orice relaţie de credit.
Certificatele de investitor au apărut în ultimul timp, atestând faptul că deţinătorul lor este participant cu un anumit capital la 161
un fond mutual. Valoarea acestora creşte pe măsură ce fondul amintit se investeşte şi aduce profit. Administratorul acestui fond răscumpără certificatele de investitor la valoarea la zi a acestora. Dezvoltarea băncilor, în principal ca bănci de depozit, a mărit gama instrumentelor de credit, prin documente legate de operarea sumelor în conturile bancare. Titularii de depozite îşi exercită dreptul de proprietate prin dispoziţii de retragere a sumelor sau al plăţii în favoarea unor agenţi economici. Au luat naştere astfel instrumente specifice cu caracteristici proprii definite diferit în fiecare ţară. Se întâlnesc astfel denumiri ca
ordine de plată, ordine de virament, viramente. La rândul lor furnizorii solicită uneori sumele care li se datorează prin aviz de
plată, dispoziţie de plată, aviz de prelevare, etc. cărora plătitorul, titular de cont, le încuviinţează plata. Toate aceste înscrisuri sunt titluri de credit prin faptul că sunt legate de relaţia de credit decurgând din constituirea şi utilizarea depozitelor la bănci.
8.2. Monetica modernă Monetica este partea specifică a relaţiilor monetare privind instrumentele şi tehnicile de plată. Calea principală de dezvoltare a moneticii moderne o reprezintă sistemul electronic de transfer al fondurilor, care transformă substanţial şi reorientează radical operaţiile bancare privind conturile titularilor, reaşezând pe temelii noi relaţia bancă-client. Sistemul electronic de transfer al fondurilor este un conglomerat de variate metode de plată prin care titularul de cont 162
(client al băncii) este implicat în transferul computerizat al banilor, fie direct (în cazul recurgerii la maşinile automate de operare), fie indirect (ca beneficiar al plăţilor şi altor servicii suplimentare ordonate prin bănci în cadrul sistemului) 64 . Sistemul electronic de transfer al fondurilor este constituit din trei verigi de bază: maşinile automate de operare, terminalele de la punctele de vânzare şi banca la domiciliu.
Maşina automată de operare (Automated Teller Machine ATM) este instrumentul electromecanic care serveşte titularului de cont pentru eliberarea de numerar şi pentru accesul la alte variante de servicii: informaţii asupra soldului, transfer de sume sau alte angajări ale depozitului din cont.
Terminalele de la punctele de vânzare sunt instalate în reţeaua comercială, fiind utilizate pentru a reda şi a transmite informaţii privind plăţile prin mijloace electronice. Realizează automat validarea plăţii şi transferul către centrele de plăţi.
Banca la domiciliu măreşte gama serviciilor din domeniul transferului de fonduri. Este un serviciu prin care un client al băncii poate avea acces, folosind telefonul şi televizorul sau un terminal, ca mijloc de comunicaţie cu centrul de calcul al băncii. Se pot remite băncii operaţiile de debitare-creditare şi primi de la bănci extrase de cont, detalii sau rezumate ale operaţiilor, toate acestea sub un control reciproc şi cu asigurare împotriva fenomenelor de bruiaj şi intrare în circuit, printr-un cod specific, cu ajutorul cărţilor cu memorie, personalizate.
64
Basno C, Dardac N, Floricel C, Monedă Credit Bănci, E.D.P., Bucureşti, 2003, pag. 185
163
Cap. 9. Echilibrul monetar şi inflaţia 9.1. Echilibrul monetar 9.2. Inflaţia. Concept. Cauze 9.3. Efectele inflaţiei 9.4. Politicile de combatere a inflaţiei
9.1. Echilibrul monetar Echilibrul monetar este acea stare în care oferta şi cererea de monedă sunt egale 65 . Oferta de monedă are sens de masă monetară existentă în circulaţie. Cererea de monedă este masa monetară justificată a se găsi în circulaţie, prin proporţiile şi particularităţile dezvoltării economice. Echilibrul monetar este acea stare în care nu există nici exces de bani, nici penurie de bani în circulaţie, în care nu există nici inflaţie, nici deflaţie. Echilibrul monetar este punctul neutru între inflaţie şi deflaţie. Echilibrul monetar presupune un nivel corespunzător cerinţelor pentru bani activi şi bani temporar inactivi. În literatura economică s-au formulat mai multe expresii ale echilibrului monetar, una dintre ele fiind bani = mărfuri. Această egalitate nu corespunde realităţii pentru că nu ţine seama de specificul circulaţiei banilor, faţă de cel al mărfurilor. 65
Turliuc V, Cocriş V, Monedă şi credit, Editura Ankarom, Iaşi, 1997, pag. 349
164
În timp ce mărfurile care afluează din sfera producţiei doar tranzitează circulaţia, pentru a ajunge în sfera consumului, banii rămân permanent în circulaţie, ca bani activi (cei care mijlocesc tranzacţiile) sau pasivi (cei care îndeplinesc funcţia de mijloc de tezaurizare). În circulaţie banii efectuează mai multe rotaţii. Cu cât viteza lor de rotaţie este mai mare, cu atât valoarea mărfurilor tranzitate prin sfera circulaţiei va fi şi ea comparativ mai mare faţă de masa de bani aflată în circulaţie. Rezultă inegalitatea dintre bani şi mărfuri. Cea mai corectă definiţie a echilibrului monetar 66 este sub aspectul relaţiei dintre cantitatea de bani existentă în circulaţie şi cantitatea de bani obiectiv necesară în circulaţie. Condiţia echilibrului monetar este egalitatea între oferta şi cererea de bani a economiei. O expresie formalizată a echilibrului monetar a realizat-o economistul olandez Johann Koopmans 67 : C + S + ∆M = C + I + ∆L, unde: C + S + ∆M – oferta de bani, cantitatea de bani aflată în circulaţie C + I + ∆L – cererea de bani, cantitatea de bani obiectiv necesar ă a se afla în circulaţie în condiţiile date C – masa de bani destinată/utilizată pentru procurarea bunurilor de consum S – economiile
∆M – fluxul suplimentar de monedă I – masa monetară folosită pentru investiţii
∆L – masa monetară pasi vă (lichidităţi aflate la particulari)
66 67
Turliuc V, Cocriş V, Monedă şi credit, Editura Ankarom, Iaşi, 1997, pag. 350 Turliuc V, Cocriş V, Monedă şi credit, Editura Ankarom, Iaşi, 1997, pag. 350
165
Ecuaţia lui Koopmans exprimă o stare ideală în economie, când cererea şi oferta de monedă sunt egale. În starea economică reală intervin mutaţii. O mutaţie are loc în condiţiile unei emisiuni suplimentare de monedă. ∆M exprimă o creştere de monedă, care transformă egalitatea iniţială în inegalitate, pentru că oferta de monedă devine mai mare decât cererea de monedă,
∆M fiind superior faţă de ∆L. Ecuaţia S = I reprezintă o relaţie analizată atât la Keynes, cât şi la alţi economişti. Dezechilibrul este determinat de inegalitatea S ≠ I. Amploarea investiţiilor este insuficientă şi reechilibrarea are în vedere acţionarea asupra termenilor ecuaţiei astfel: -
emisiunea suplimentară de monedă să se transforme în
cerere suplimentară pentru bunuri şi investiţii C+I, să nu se tezaurizeze; -
emisiunea suplimentară de monedă să se transforme
înmonedă inactivă, prin creşterea lichidităţilor la particulari
∆L. Tensiunile inflaţioniste se produc însă şi fără emisiune suplimentară, când are loc o comprimare a lui ∆L, când tezaurizarea se restrânge şi moneda pasivă se transformă în monedă activă, devenind cerere suplimentară pentru bunuri de consum şi bunuri de investiţii. Situaţia monedei este influenţată şi de comportamentul subiectiv al întreprinzătorilor şi populaţiei faţă de monedă, de încrederea sau neîncrederea în capacitatea banilor de a conserva valoarea. Acest comportament psihologic influenţează deciziile agenţilor economici de a păstra banii şi de a-i cheltui în viitor sau, în condiţiile anticipărilor inflaţioniste de a-i cheltui imediat. 166
În ultima variantă cheltuirea banilor duce la creşterea cererii de mărfuri şi dacă societatea nu satisface cererea, procesul inflaţionist devine posibil şi chiar real. Echilibrul monetar este prin natura sa instabil. Odat ă ce sau produs anumite dezechilibre monetare, ele pot deveni propria lor cauză, se pot amplifica. Odată ştirbită încrederea în bani, ea poate deveni cauza inflaţiei, a creşterii preţurilor. În sfera monetară se declanşează fenomene de autoîntreţinere ale dezechilibrelor, de autoagravare. Aici acţionează fenomene cumulative. Echilibrul monetar nu cere ca masa monetară în circulaţie să rămână constantă, ci să se adapteze la necesităţile economiei. Echilibrul monetar este legat de echilibrul economic general.
9.2. Inflaţia. Concept. Cauze Inflaţia reprezintă principala formă de manifestare a dezechilibrului monetar în prezent.
Inflaţia
este procesul de creştere disproporţionată a masei
monetare în circulaţie, în raport cu masa obiectiv necesară cerută de dimensiunea activităţii economice, care determină o creştere autoîntreţinută a preţurilor, reducerea puterii de cumpărare a banilor şi redistribuirea venitului naţional ca efect al disparităţilor dintre preţuri, dintre acestea şi venituri 68 . Rezultă din definiţie că eventualul dezechilibru monetar va avea caracter inflaţionist doar atunci când perturbaţiile din sfera monetară au o anumită intensitate, o durată relativ mare şi 68
Turliuc V, Cocriş V, Monedă şi credit, Editura Ankarom, Iaşi, 1997, pag. 353
167
atunci când creşterea preţurilor antrenează noi creşteri de preţuri; când inflaţia devine propria sa cauză, când se întreţine şi se autoagravează. Fenomenele inflaţioniste, atunci când sunt minore şi parţiale, se denumesc tensiuni. Tensiunile inflaţioniste din unele sectoare pot fi compensate de tensiuni deflaţioniste din alte sectoare şi se pot astfel echilibra. Alteori tensiunile se dezvoltă, se corelează şi iau alura unui proces. Cauzele inflaţiei sunt numeroase. Printre acestea se pot enumera: -
finanţarea pe linie de credit bancar a deficitelor bugetare,
-
efectuarea de cheltuieli excesive pentru investiţii în raport
cu potenţialul real al economiei, -
creşterea preţurilor provocată de monopoluri, acoperirea prin credit bancar a unor imobilizări de resurse,
-
schimbul neechivalent în raport cu străinătatzea,
-
înregistrarea de pierderi valorice prin folosirea în decont ări a
unor valute instabile, etc. În multe ţări occidentale principala cauză a inflaţiei este recurgerea statului la credite prin banca de emisiune şi prin lansarea de împrumuturi de către stat (emisiunea de titluri de stat) pentru acoperirea cheltuielilor bugetare. Datoria publică, atunci când nu grevează excesiv bugetul statului cu anuităţi de rambursare şi plăţi de dobînzi poate fi favorabilă promovării echilibrului monetar şi a echilibrului macroeconomic. Inflaţia este un proces complex, diversificat, generat de condiţii diverse, având cauze şi consecinţe diferite de la o ţară la alta, de la o perioadă la alta. Creşterea preţurilor rămâne însă o caracteristică esenţială care pune în evidenţă implicit dimensiunile acesui proces. 168
Când creşterile de preţuri sunt de circa 2 - 4% anual, inflaţia este târâtoare sau rampantă, putând fi exprimată şi prin termenul
eroziune monetară; când creşterile de preţuri se
exprimă prin două cifre, inflaţia este declarată şi în condiţiile în care se exprimă prin trei cifre, poate fi considerată galopantă sau
hiperinflaţie. Inflaţia prin cerere, prin costuri, structurală şi importată sunt forme de manifestare cauzale distincte ale unor tensiuni sau dezvoltări inflaţioniste 69 .
Inflaţia prin cerere îşi are geneza într-un dezechilibru care se produce pe piaţa bunurilor şi serviciilor. Creşterea preţurilor se datorează creşterii cererii globale de bunuri şi sevicii, în raport cu o ofertă globală lipsită de elasticitate. Creşterea cererii are la bază de regulă o majorare a ofertei de monedă sau a creaţiei de monedă datorată comportamentului băncilor, întreprinderilor sau populaţiei, excedentul balanţei de plăţi, ceea ce conduce la sporirea creditelor în economie.
La rândul său, inelasticitatea
ofertei poate fi accidentală, pe termen scurt sau mai îndelungat.
Inflaţia prin costuri este proprie ţărilor aflate în creştere economică. În multe sectoare creşterile salariale vor avea ca efect creşterea costurilor bunurilor
şi serviciilor rezultate.
Revendicările justificate ale salariaţilor din sectoarele cu o puternică creştere a productivităţii muncii sunt îmbrăţişate şi de cei care nu realizează asemenea modificări calitative şi astfel creşterea aliniată a salariilor conduce pe economie la o majorare medie a veniturilor care va depăşi de fapt creşterea reală a productivităţii muncii. 69
Basno C, Dardac N, Floricel C, Monedă Credit Bănci, E.D.P., Bucureşti, 2003, pag. 348
169
O inflaţie prin costuri poate antrena o inflaţie prin cerere, întrucât aduce o creştere a veniturilor monetare superioară produsului real şi determină tensiuni inflaţioniste pe piaţa de bunuri şi servicii. De asemenea, o inflaţie prin cerere se corelează rapid cu o inflaţie prin costuri, deoarece implică o creştere a preţurilor şi în consecinţă angrenează revendicări sociale pentru majorarea veniturilor nominale şi implicit duce la accelerarea şi generalizarea inflaţiei.
Inflaţia importată apare în contextul relaţiilor economice între ţări. O primă cale de pătrundere a influenţelor externe sunt importurile de produse în general şi de materii prime în special. Sub presiunea preţurilor de import costurile de producţie cresc exercitând asupra economiei naţionale influenţe negative diferenţiat, în funcţie de utilizare. Este cunoscut de exemplu impactul scumpirii produselor petroliere. Variaţia cursurilor de schimb reprezintă o altă cale de influenţare a procesului inflaţionist. Deprecierea monetară reflectată în termenii cursului valutar înseamnă continua scumpire a importurilor şi ieftinirea pentru străini a mărfurilor naţionale exportate.
Inflaţia structurală este considerată ca prezentă în numeroase ţări ca expresie a faptului că acestea au ales calea unei dezvoltări accelerate, a unei creşteri economice rapide, implicând mobilizarea intensivă a factorilor de producţie. Creşterea accelerată creează prin natura ei un dezechilibru în economie, conduce la crearea de noi capacităţi de producţie cu noi tehnologii, apariţia unor ramuri cu rol conducător în economie şi declinul unor sectoare şi ramuri depăşite. Pentru relizarea acestor creşteri se recurge de obicei la credite de 170
finanţare sau la finanţare bugetară. Acestea implică distribuirea de venituri fără contrapartidă imediată şi duce la multiplicarea cererii. Inflaţia este implicită.
9.3. Efectele inflaţiei Efectele economice ale inflaţiei sunt: - Inflaţia aduce slăbirea capacităţii concurenţiale ale firmelor naţionale
prin creşterea nivelului preţurilor
naţionale faţă de cele externe. Deprecierea monetară conduce la ieftinirea mărfurilor naţionale pentru cumpărătorii străini şi uşurează exportul. Preţurile de achiziţie a materiilor prime din import cresc mai repede decât preţul cu care se exportă mărfurile, deci pentru fiecare partidă de mărfuri se produce în fapt o pierdere de substanţă; -
Procesul inflaţionist antrenează şi extinde şomajul;
-
Inflaţia
afectează creditul şi descurajează economiile
datorită deprecierii depozitelor; -
Inflaţia privilegiază debitorii întrucât rambursările inclusiv
dobânzile, în termeni reali, sunt tot mai diminuate.
Efectele sociale ale inflaţiei sunt: - modificarea repartiţiei veniturilor şi patrimoniilor în valoarea lor reală. Astfel preţurile se modifică pentru unele bunuri care alcătuiesc patrimoniul (clădiri, teren, echipamente, etc) în ritmuri accelerate faţă de evoluţia indicilor de preţ, creând condiţii de îmbogăţire.
Alte
elemente ale patrimoniului, cum ar fi activele financiare de tip creanţe, îndeosebi obligaţiunile, sau activele monetare, 171
în special depozitele, îşi păstrează valorile nominale anterioare, aducând astfel proprietarilor lor însemnate pierderi în termeni reali. Astfel inflaţia îmbogăţeşte pe unii
şi sărăceşte pe alţii;
-
redistribuirea veniturilor reprezintă terenul care afectează întreaga societate determinând confruntări sociale de amplitudine. Inflaţia divizează societatea în două mari categorii: persoane ale căror venituri variază în funcţie de evoluţia preţurilor şi care îşi pot asigura astfel echivalentele veniturilor, în raport de creşterea generală a preţurilor şi persoane care depind de venituri nominale fixe, sau care se modifică încet, astfel încât veniturile lor reale sunt în permanenţă rămase în urmă, faţă de nivelul general al preţurilor. Între persoanele afectate de inflaţie sunt pensionarii şi salariaţii. Diferenţele între partea cuvenită salariilor în preţ şi partea efectiv plătită rămâne un izvor de profit suplimentar pentru patroni. De aici conflictul între patroni şi salariaţi, ca expresie a intereselor diferite ale acestora.
9.4. Politicile de combatere a inflaţiei Acţiunile antiinflaţioniste se desfăşoară în scopul atenuării sau încercărilor de lichidare a inflaţiei şi se orientează în funcţie de cauzele considerate ale procesului inflaţionist 70 : -
În condiţiile în care se apreciază că inflaţia este un rezultat
al majorării cererii globale, măsurile vor fi îndreptate către reglarea cererii globale, fie prin politici monetare, fie prin politici financiare; 70
Basno C, Dardac N, Floricel C, Monedă Credit Bănci, E.D.P., Bucureşti, 2003, pag. 361
172
-
Când se consideră că inflaţia este primordial o inflaţie prin
venituri, trebuie să se acţioneze printr-o politică de reglementare a veniturilor. Conceptul de politică antiinflaţionistă nu se limitează la o măsură sau alta menită să acţioneze împotriva inflaţiei, ci implică un ansamblu coordonat vizând acest obiectiv. Principalele tipuri de politici antiinflaţioniste sunt 71 : -
politicile financiare antiinflaţioniste,
-
politicile monetare antiinflaţioniste,
-
politicile
de
control
asupra
producţiei,
salariilor
şi
preţurilor.
Politicile financiare antiinflaţioniste
au ca principal
conţinut politicile bugetare restrictive. Se încadreaz ă aici măsurile de reducere a cheltuielilor bugetului public şi deci de reducere a ofertei de monedă, de îmbunătăţire a raportului între cererea bănească şi oferta de mărfuri şi servicii, dar şi măsurile de sporire a veniturilor bugetare. Excedentul bugetar realizat s-ar utiliza de stat pentru achitarea datoriilor faţă de banca de emisiune, celelalte bănci şi populaţie, deci nu s-ar folosi pentru finanţarea cheltuielilor statului. Un factor important care a activizat în Europa politicile financiare antiinflaţioniste şi care contribuie la stabilitatea monetară îl reprezintă exigenţele care decurg din Tratatul de la Maastricht.
Politicile monetare antiinflaţioniste includ folosirea de către băncile centrale a unor metode clasice, ca cea a manevrării taxei scontului, cât şi elaborarea de noi metode pentru 71
Turliuc V, Cocriş V, Monedă şi credit, Editura Ankarom, Iaşi, 1997, pag. 377
173
combaterea excesului de bani în circulaţie, de exemplu operaţiuni de open market. Astfel de metode se aplică de către banca centrală în relaţiile cu băncile comerciale, cu celelalte bănci, cu efecte propagate asupra întreprinderilor. Principalele instrumente ale politicilor monetare antiinflaţioniste sunt: -
ridicarea taxei oficiale a scontului,
-
plasarea de noi împrumuturi de stat,
-
plasarea de către băncile de emisiune a efectelor publice în
cadrul operaţiunilor de open market, -
majorarea procentului rezervelor minime bancare obligatorii
, -
adoptarea de către banca centrală a măsurilor de plafonare
a creditelor.
Politicile de control asupra producţiei, salariilor şi preţurilor: Creşterea producţiei asigură o ofertă sporită de bunuri şi o mai bună utilizare a forţei de muncă. Reorientarea producţiei spre produsele a căror lipsă este mai pronunţată relaxează presiunile inflaţioniste. În România zilelor noastre principalul factor inflaţionist şi principalul remediu al inflaţiei este întreprinderea. Restructurarea prin privatizare a întreprinderilor este premisa esenţială pentru a combate şomajul. Metoda îngheţării salariilor în condiţiile în care preţurile bunurilor şi serviciilor îşi continuă ascensiunea, determină erodarea puterii de cumpărare a populaţiei, creşterea profiturilor realizate de întreprinzători. Metoda este folosită mai mult în Vest, decât în Est. Nici indexarea salariilor nu reprezintă un procedeu eficient de apărare a consumatorilor de inflaţie, pentru că cerinţa ritmului egal de sporire a salariilor şi preţurilor nu poate fi realizată. 174
Politica economică, ca ansamblu coerent de decizii, poate viza creşterea economică, utilizarea deplină a forţei de muncă, stabilitatea preţurilor, echilibrul bugetar şi al balanţei de plăţi externe, etc. Realizarea concomitentă a acestor obiective este dificil de realizat, dacă nu chiar imposibil. Atingerea unor obiective anihilează acţiunile pentru atingerea altor obiective. Astfel, creşterea masei monetare în circulaţie, pentru a asigura o mai bună utilizare a forţei de muncă, anihilează stabilitatea preţurilor. Finanţarea de la buget a investiţiilor dincolo de veniturile ordinare menite să crească producţia, conduce la deficit bugetar.Având în vedere complexitatea vieţii economice, pentru a obţine un plus de rezultate, este necesară combinarea diverselor măsuri şi instrumente, astfel încât să se susţină reciproc. Opusul inflaţiei este deflaţia. Deflaţia este o modalitate prin care se urmăreşte atenuarea procesului inflaţionist. Înseamnă de obicei o micşorare a excedentului monetar. Dacă depăşeşte anumite limite, deflaţia poate fi deosebit de nocivă. Politicile de creditare restrictive nemăsurate pot îngusta piaţa şi conduce la o stare de colaps în economie.
175
BIBLIOGRAFIE 1. Basno C, Dardac N, Floricel C,
Monedă Credit Bănci,
E.D.P., Bucureşti, 2003 2. Basno C, Dardac N,
Managementul bancar, EDP,
Bucureşti, 2002 3. Cerna, S, Moneda şi teoria monetară, vol. 1 şi 2, Ed. Mirton, Timişoara, 2000 4. Cerna, S, Teoria anticipaţiilor raţionale şi credibilitatea
politicii monetare, Ed. Universităţii de Vest, Timişoara, 2004 5. Costică Ionela, Politica monetară, Editura ASE, Bucureşti , 2002 6. Dardac N, Vâşcu T, Monedă-credit I şi II, Editura ASE, Bucureşti, 2002 7. Rădulescu Eugen,
Inflaţia, marea provocare, Ed.
Enciclopedică, Bucureşti, 1999 8. Roşca T, Monedă şi credit, Casa de Editură Sarmis, ClujNapoca, 1996 9. Turliuc V, Cocriş V, Monedă şi credit, Editura Ankarom, Iaşi, 1997 176
10.
*** European Monetary Institute, Convergence Report,
March 1998. 11.
BCE http:\\www.ecb.int
12.
http://europa.eu.int/eurobirth/
13.
www.bnro.ro
177
