UNIVERSITATEA SPIRU HARET Alexandru Mureşan
VOLEI
EDITURA FUNDAIEI ROMÂNIA DE MÂINE
CUPRINS Capitolul 1. SCURT ISTORIC Capitolul 2. TEHNICA JOCULUI Capitolul 3. TACTICA Bibliografie
2
Capitolul 1. SCURT ISTORIC Voleiul este un joc sportiv inventat în anul 1895, de către profesorul american William G. Morgan, care preda educaia fizică la Colegiul din oraşul Holyoke, statul Massachusetts – USA –, inspirându-se din tenisul de câmp. La început a primit denumirea de „La minonette”, iar după un an s-a consacrat ca Volley-Ball. Jocul fiind atractiv, a cunoscut o dezvoltare rapidă, practicându-se în toate continentele, cu reguli improvizate privind mărimea terenului, mingea de joc, numărul jucătorilor, înălimea fileului, durata seturilor, numărul paselor etc. În răspândirea voleiului pe plan internaional rolul hotărâtor l-a jucat „Asociaia Tineretului Creştin din USA”, cunoscută sub denumirea de YMCA, el fiind practicat în special de către elevi, studeni şi militari. Prin intermediul studenilor şi militarilor, voleiul a ajuns şi în ara noastră în anul 1920, s-a dezvoltat în şcoli, facultăi, asociaii sportive, cluburi sportive etc., organizându-se întreceri la nivel local, regional şi naional. Câteva date de referină:
1947 – 20 aprilie, ia fiină, la Paris, Federaia Internaională de Volley-Ball (F.I.V.B.), în prezena reprezentanilor din 14 ări, printre care şi România; 1948 – la masculin şi 1949 – la feminin, se organizează primele Campionate Europene; 1949 – la masculin şi 1950 – la feminin, se desfăşoară primele Campionate Mondiale; 1958 – se constituie Federaia Română de Volei (F.R.V.), ca o continuatoare a Federaiei Române de Baschet şi Volei din 1931 şi a Inspeciei Centrale pentru Volei, din 1949; 1964 – voleiul intră în sporturile olimpice la Tokio; 1992 – voleiul de plajă devine disciplină olimpică (Beach volleyball). Voleiul în România Organizarea şi desfăşurarea jocului de volei la noi în ară parcurge 4 etape: Etapa I, 1920-1950; Etapa a II-a, 1951-1980; Etapa a III-a, 1981-1989; Etapa a IV-a, din 1990-până în prezent. Principalele rezultate ale echipelor naionale în competiiile internaionale oficiale: 1956 – locul II, la masculin şi feminin, la Campionatul Mondial de la Paris; 1963 – echipa masculină devine campioană europeană la ediia organizată în Bucureşti; 1966 – locul II, la masculin, la Campionatul Mondial de la Praga; 1980 – locul III, la masculin, la Jocurile Olimpice da la Moscova. În întrecerile masculine ale Cupei Campionilor Europeni, echipele cluburilor noastre au obinut 5 locuri I, astfel: 1961,1963 şi 1965 – Rapid Bucureşti; 1966 şi 1967 – Dinamo Bucureşti. •
•
•
•
• •
• •
• •
• •
Caracteristicile principale ale voleiului
3
În familia jocurilor sportive de echipă, voleiul se particularizează prin următoarele: fiecare echipă joacă în câmpul propriu, fără contact direct cu adversarii, fiind despării de fileu; mingea poate fi jucată (lovită) cu orice parte a corpului (mâini, picioare, cap, trunchi etc.) în propriul câmp de joc şi în afara lui, în limita celor 3 lovituri clasice (sau 4, când mingea atinge blocajul) fără a fi însă reinută; se joacă pe seturi şi puncte, fără a se putea limita durata într-un timp fix, fiind obligatorie rotaia la serviciu; mare accesibilitate de practicare pentru toate vârstele şi sexele, având în vedere că necesită un teren limitat şi un inventar redus (minge, fileu şi 2 stâlpi), reguli şi procedee simple, echipament sumar etc. Practicat la nivel de performană, voleiul este cel mai dificil şi cel mai pretenios joc sportiv, urmare a însuşirii foarte greoaie a elementelor şi procedeelor tehnice şi a combinaiilor tactice în atac şi apărare, cât şi a realizării unei pregătiri fizice de excepie, completate de cunoştinele teoretice şi de calităile moral-volitive. •
•
•
•
Terenul de joc Este un dreptunghi cu dimensiunile 18 × 9 m, înconjurat de o zonă liberă cu o lăime de munimum 3 m, pe toate laturile. Se împarte în 2 câmpuri de joc, de formă pătrată, cu latura de 9 m. Suprafaa terenului trebuie să fie plană, orizontală şi uniformă (Fig. 1).
Fig. 1
Fileul şi accesoriile lui
4
Fileul este confecionat din sfoară de culoare închisă, are o lungime de 9,50-10 m, o lăime de 1 m, alcătuit din ochiuri pătrate cu latura de 10 cm. Înălimea lui este de 2,43 m pentru bărbai şi 2,24 m pentru femei. Pentru întrecerile şcolare (categoria sperane), înălimea este de 2,38 m pentru băiei şi 2,20 m pentru fete şi 2,10 pentru minivolei (băieei şi fetie). În partea superioară fileul are o bandă de culoare albă, lată de 7 cm, iar în partea inferioară, de 5 cm, pe toată lungimea lui. Lateral, deasupra fiecărei linii laterale a terenului, sunt fixate 2 benzi verticale, cu lungimea de 1 m şi lăimea de 5 cm. Pe marginea exterioară a benzilor laterale, sunt plasate cele 2 antene (tije), cu lungimea de 1,80 m şi diametrul de 10 mm. Fileul este fixat pe 2 stâlpi cu înălimea de 2,55 m, ce se află amplasai la o distană de 0,50-1 m faă de liniile laterale ale terenului (Fig. 2).
Fig. 2. Schema fileului
Mingea
5
Este sferică, de culoare albă sau o combinaie de 3 culori (alb, albastru şi galben, de regulă), cu circumferina de 65-67 cm, o greutate de 2,60-2,80 gr şi umflată la o presiune de 0,300 – 0,325 kg/cm² (Fig.3) Zonele şi rotaia Câmpul de joc este împărit în 6 zone (Fig. 4), numerotate invers faă de mersul acelor ceasornicului, de la 1 la 6. Zonele 1,5 şi 6 se află în spaiul de apărare, iar zonele 2,3 şi 4, în spaiul de atac. Rotaia jucătorilor se face în sensul mişcării acelor ceasornicului şi este obligatorie după câştigarea dreptului la serviciu; jucătorul din zona 2 trece în zona 1 pentru a servi, iar jucătorul din zona 1 trece în zona 6 şi aşa mai departe (Fig. 5).
Fig. 3
Fig. 4
Fig. 5
Capitolul 2. TEHNICA JOCULUI În jocurile sportive, prin tehnică se înelege: „un sistem de mişcări integrate sau o înlănuire de mişcări pariale (acte, gesturi, principii, deprinderi), specializate şi perfecionate, cu ajutorul cărora se rezolvă scopul şi sarcinile de atac şi apărare ale jocului”. Unii autori susin că „priceperile şi deprinderile tehnice pot fi automatizate”, ceea ce în jocurile sportive nu se poate realiza, ele pot fi „perfecionate”. Particularizat la volei, tehnica reprezintă (după prof. Leon Teodorescu) „un ansamblu de aciuni motrice, specifice ca formă şi coninut, care constau din lovirea mingii şi deplasările jucătorilor, realizate în scopul practicării cu eficienă maximă a jocului, în concordană cu regulamentele actuale”. Tehnica conturează structura motrică a jocului, dar eficiena ei depinde de capacitatea performanială a jucătorilor care alcătuiesc echipa. În volei, spre deosebire de alte jocuri, în care mingea este prinsă şi aruncată, aciunea la minge se efectuează prin lovire cu orice parte a corpului (mâini, picioare, cap, trunchi etc.), în orice moment al jocului, cu excepia serviciului care se efectuează numai cu mâna. Asupra tehnicii voleiului o contribuie de seamă o are şi regulamentul, care interzice „inerea mingii” la executarea pasei şi permite doar 3 lovituri fiecărei echipe, în câmpul propriu de joc. Elementele şi procedeele tehnice ale jocului de volei se împart în două categorii – specifice atacului şi apărării. Elemente specifice atacului: • Pasa; • Ridicarea mingii pentru executarea loviturii de atac;
6
• Serviciul; • Lovitura de atac.
Elemente specifice apărării:
• Preluarea mingii; • Blocajul; • Plonjonul; • Dublarea şi plasamentul. Specifice voleiului sunt 3 poziii fundamentale: înaltă, medie şi joasă (Fig.6) şi deplasările pe distană scurtă prin pas adăugat, alergare şi sărituri (predominante cu desprindere simultană pe două picioare).
a)
b) c) Fig. 6. a) poziia înaltă; b) poziia medie; c) poziia joasă
Pasa Este elementul tehnic de bază al jocului, prin care se transmite mingea de la un jucător la altul, pentru a organiza combinaiile tactice de atac (Fig. 7). Execuia ei este foarte pretenioasă, urmare a faptului că primirea şi transmiterea mingii se realizează simultan, fără a o reine. Unii tehnicieni exclud termenul de pasă şi-l înlocuiesc cu „ridicarea mingii pentru atac”, expresie total greşită. Atacul este o aciune tactică şi nu un procedeu tehnic. Ridicarea mingii pentru executarea loviturii de atac, este o „pasă specială”, care necesită o abordare aprofundată. înainte de pe sol cu 2 mâini înapoi (peste cap) din săritură de sus laterală PASA de jos
cu 1 mână – înainte – din săritură cu două mâini înainte cu o mână
înapoi scurtă (între două zone)
7
După distană, pasa este După traiectoria mingii, pasa este
lungă (depăşeşte o zonă) înaltă medie întinsă (fuge) în urcare
Fig. 7
Pasa de sus cu 2 mâini înainte Poziia iniială. Jucătorul stă în poziie medie, cu tălpile picioarelor depărtate şi decalate, cu genunchii uşor îndoii, trunchiul puin înclinat spre înainte, braele îndoite din cot şi ridicate cu palmele la nivelul frunii, cu degetele răsfirate, alcătuind o cupă în care trebuie să intre mingea (Fig. 8). Execuia propriu-zisă. În momentul contactului cu mingea în cupă, se realizează o uşoară amortizare prin elasticitatea degetelor, îndoirea coatelor şi puină ghemuire din genunchi, urmate imediat de o extensie din gleznă, genunchi, şolduri, cu întinderea braelor şi împingerea cu toate degetele până la eliberarea mingii din cupă. Poziia finală. După eliberarea mingii, jucătorul urmăreşte direcia de transmitere a ei şi se pregăteşte pentru aciunea următoare. Principalele greşeli de execuie:
• nu se execută corect deplasarea la minge; • tălpile picioarelor nu sunt depărtate şi decalate corespunzător, pentru a asigura o bază de susinere echilibrată; • nu se realizează corect amortizarea şi extensia, Fig. 8 favorizând „inerea mingii”; cupa realizată este rigidă; • braele nu împing în mod egal mingea, dându-i o traiectorie imprevizibilă; privirea nu urmăreşte mingea.
Fig. 9
Fig. 10
Pasa de sus cu două mâini înapoi (peste cap)
8
