INTRODUCERE „Economistul și ecologul sunt obligați săsă - și și asume riscul riscul de a depăși depăși granițele propriilor lor lor discipline... căutând legături între criza ambientală și procesele sociale”. (Barry Commoner)
Mediul ne oferă apă, oxigen, hrană, energie s.a., care sunt necesare pentru a satisface multe dintre nevoile noastre vitale. De aceea este de datoria noastră, a oamenilor, să protejăm mediul, dar să-l și exploatăm într -un mod rezonabil, deoarece sunt în joc sănătatea şi chiar supravieţuirea noastră pe această planetă. această planetă. Încă de la începutul anilor 1970 Europa s-a angajat să ia măsuri în vederea respectării mediului: protecţia calităţii aerului şi a apei, conservarea resurselor şi a biodiversităţii, gestionarea deşeurilor şi controlul activităţilor care au un im pact negativ asupra mediului. Acestea sunt doar câteva dintre domeniile de acţiune ale Uniunii Europene, atât la nivelul Statelor Membre, cât şi la nivel internaţional. Politica europeană în domeniul mediului, bazată pe articolul 174 din Tratatul de instituire a Comunităţii Europene este menită să asigure dezvoltarea durabilă a modelului social european. Mediul reprezintă o responsabilitate pe care trebuie să ne -o asumăm în comun. Pe fondul deteriorării ecologice avansate din ultimele decenii, gradul de implicare şi de responsabilitate a actorilor internaţionali a crescut. În dreptul italian, prima definiţie a mediului, dată în mod formal de Legea nr.349/1986, a provocat o amplă dezbatere în doctrina juridică. Pentru a interpreta cât mai exact conţinutul noţiunii de mediu, Curtea Constituţională (prin Decizia nr.210 din 28 mai 1987) a declarat că există o tendinţă a legiuitorului de a parveni la o concepţie unitară care cuprinde toate resursele naturale şi culturale, precizând: “ Mediul înseamnă conservarea, gestionarea raţională şi ameliorarea condiţiilor mediului natural (aer, apă, sol şi toate celelalte componente), existenţa şi conservarea patrimoniului genetic terestru şi acvatic, a tuturor speciilor vegetale şi animale care vieţuiesc în mediu în stare naturală şi, în fine, fiinţa umană cu toate manifestările sale”.
Dar decizia Curţii Constituţionale Italiene, cea mai cunoscută în materie (din 30 decembrie 1987) şi care dă o definiţie juridică mult mai precisă, în care se regăsesc şi ecourile doctrinei, afirmă: “Mediul este considerat ca un bun imaterial unitar cu dif eritele eritele sale componente, fiecare dintre ele putând constitui, separat, un obiect de protecţie; dar toate, în ansamblul lor, constituie o unitate”. Curtea explică în continuare că mediul este protejat, deoarece este o condiţie care
defineşte calitatea vieţii, el constituind habitatul natural în care omul trăieşte şi activează, fiind absolut necesar colectivităţii. Această idee este susţinută şi de doctrina belgiană care caută să definească mediul ca pe o constatare elementară, având în vedere că fiecare specie specie vie - fie - fie că este vegetală, animală sau umană - are nevoie de condiţii naturale fundamentale care săsă-i garanteze existenţa şi dezvoltarea. Este, deci, mediul fizic sau biologic - mediul înconjurător - în care poate găsi
condiţiile necesare. O altă definiţie juridică a mediului o oferă Convenţia privind răspunderea civilă pentru prejudiciile cauzate de activităţi periculoase pentru mediu, redactată de Consiliul Europei şi
deschisă spre semnare la Lugano la 21 iunie 1993 şi care, în cadrul definiţiilor cup rinse de art.2 la punctul 10 menţionează: “ Mediul cuprinde: - resursele naturale abiotice şi biotice, cum sunt aerul, apa, solul, fauna şi flora, precum şi interac ţ iunile între ace şti factori; - bunurile care compun mo ştenirea cultural ă; - aspectele caracteristice ale peisajului”.
-
Această definiţie, care se impune cu forţă juridică părţilor semnatare ale Convenţiei este, în opinia specialiştilor, rezultatul dezbaterilor dintre filosofi, economişti, ecologişti şi jurişti, fiind una dintre cele mai elaborate şi complete. Preocuparea pentru mediu a apărut, pe agenda europeană, la începutul anilor 1970. Politica de mediu a Uniunii Europene a fost creată prin Tratatul Comunităţii Europene şi are ca scop asigurarea sustenabilităţii măsurilor de protecţie a mediului. Prin Tratatul de la Maastricht – cea mai profundă schimbare a tratatelor de la înființarea Comunității Europene - (semnat la 7 februarie 1992, dar intră în vigoare doar la 1 noiembrie 1993 ), protecţia mediului devine o prioritate cheie a Uniunii Europene, unde este semnalată necesitatea integrării şi implementării politicii de mediu în cadrul unor politici sectoriale precum agricultura, energia, industria, transportul. Principalul pilon al politicii de mediu este conceptul de dezvoltare durabilă, care constituie o politică transversală ce înglobează toate celelalte politici comunitare, subliniind nevoia de a integra cerinţele de protecţie a mediului în definirea şi implementarea tuturor politicilor europene. Este recunoscută pe plan internaţional determinarea Uniunii Europene în ceea ce priveşte măsurile de protejare a mediului şi promovarea dezvoltării durabile la nivel mondial. Conceptul de dezvoltare durabilă presupune implementarea unor mecanisme şi politici, care să permită atât dezvoltarea economică, cât şi conservarea stării mediului totodată, surprinzând atât creşterea gradului de responsabilitate, cât şi creşterea eficienţei economice în sensul minimizării costurilor de reducere a daunelor suferite de mediu datorită consumului uman. De altfel, ecologiștii consideră că natura stabilește limite imuabile în calea progresului uman, dar creșterea economică este promovată pentru: echilibrarea balanței de plăți și crearea de noi locuri de muncă, creșterea bunăstării materiale, stabilitatea economico-socială, întărirea capacității de apărare. Politica Uniunii Europene în acest domeniu a evoluat treptat, de la etapa implementării unor măsuri minimale de protecţie a mediului, la o asumare sporită a problemelor de mediu prin soluţionări complexe şi specifice. Astfel, UE a devenit un promotor global al dezvoltării durabile. Politica de mediu a Uniunii Europene devine din ce în ce mai cuprinzătoare şi strâns corelată cu celelalte politici comunitare europene.
CAPITOLUL 1. ECOSFERA SI FORMELE DE AGRESIUNE ASUPRA ECOSFEREI
Statutul mediului, de patrimoniu comun al umanităţii, ce trebuie conservat spre binele generaţiei prezente şi transmis în bună stare generaţiilor viitoare, face ca protejarea sa, să constituie o problemă de interes general, atât din perspectiva individuală, cât şi din cea colectivă: comunităţi, popoare şi state. Caracterul de „interes general planetar“ al protecţiei mediului, larg recunoscut la nivel mondial, a fost considerat de către unii autori drept un „concept primordial“ reflectat de toate principiile dreptului mediului. Din perspectiva contextului socio- juridic şi a implicaţiilor sale instituţional-legislative, apreciem că valoarea excepţională pe care o reprezintă mediul pentru viaţă, în general, şi pentru specia umană, în special, impune considerarea protecţiei sale ca interes general socio-uman drept un principiu esenţial, dominant al dreptului mediului, care determină finalităţile celorlalte principii generale şi ale reglementărilor componente. În plan mondial, acest principiu se exprimă ca „interes general al umanităţii“, protecţia mediului planetar interesând omenirea ca specie. Principiul a fost exprimat expres şi într -o serie de convenţii internaţionale. Astfel, încă la 2 decembrie 1946, Convenţia internaţională pentru reglementarea vânătorii balenelor recunoaşte că „naţiunile lumii au interesul de a salva, în profitul generaţiilor viitoare, marile resurse naturale reprezentate de specia balenieră“ („Preambul“). Dezvoltări importante ale conţinutului său găsim în convenţiile-cadru privind probleme globale, încheiate în ultimele două decenii, precum Convenţia-cadru privind schimbările climatice ori Convenţia privind biodiversitatea, din 1992. La nivel naţional, indiferent de calificarea conferită, realizarea sa cunoaşte două modalităţi (concepţii) practice de afirmare. Prima este cea care consideră că, în virtutea interesului general pe care îl poartă, protecţia mediului trebuie să constituie o responsabilitate, în primul rând publică, a statului. Ca atare, realizarea sa presupune edictarea de reglementări legale stricte şi precise, un control public accentuat (prin intermediul serviciilor publice specializate) şi un contencios bine structurat. Bazată pe concepţia şi practica juridică continentală (de inspiraţie franceză), această poziţie este cea mai răspândită şi acordă o importanţă deosebită legii. A doua recunoaşte importanţa şi interesul general al protecţiei mediului, dar consideră că realizarea sa are loc cel mai bine în cadrul şi prin mecanismele proprii economiei de piaţă. Aferentă sistemului juridic de common law (anglo-saxon), această concepţie reclamă un minimum de reglementare juridică şi intervenţie statală şi acordă rolul determinant asimilării aspectelor ecologice şi autoreglării proprii acestui sistem economico-social. Reglementarea-cadru privind protecţia mediului, Ordonanţa de urgenţă nr. 195/2005, califică protecţia mediului ca „obiectiv de interes public major” (anterior, Legea protecţiei mediului nr. 137/1995 cuprindea o formulare identică, iar în art. 1 din Legea nr. 9/1973 protecţia mediului reprezenta „o problemă de interes naţional”).
1.1. ECOSFERA, MEDIUL ÎNCONJURĂTOR -NOŢIUNI GENERALE
Evoluţia geologică a Pământului s-a declanşat în urmă cu aproximativ 4,6 miliarde de ani. Răcirea scoarţei pãmântului şi scăderea temperaturii sub 1000C au permis condensarea vaporilor de apă din atmosferă şi formarea oceanului planetar. Volumul apelor oceanice era considerabil redus, iar compoziţia predominant acidã. Lipsa atmosferei protectoare împotriva radiaţiilor U.V., cu efect letal, a făcut ca primele vieţuitoare să apară în mediul acvatic şi nu pe uscat. Datorită integrării uscatului în circuitul hidrologic planetar s-a modificat compoziţia apelor oceanice şi a crescut volumul lor. Absenţa învelişului vegetal a făcut ca procesul de scurgere a apei să fie superior celui de evaporare (apa nefiind reţinută pe uscat). Astfel, apa oceanică şi-a îmbogăţit compoziţia chimică. Stocurile energetice de la suprafaţa apei (descărcări electrice, U.V.) au dus la apariţia primelor forme de viaţă acum cca. 3,5 miliarde de ani. Metabolismul acestora se baza nu pe ardere (lipsa O2 ), ci pe fermentaţie, cu producere de CO2. Erau organisme heterotrofe. Acum 3,35 miliarde ani au apărut primele organisme autotrofe, care consumau deşeurile celor heterotrofe (CO2), producând O2. Consumarea CO2 din apã, în procesul de fotosinteză, a modificat aciditatea apei, bicarbonaţii au trecut în carbonaţi greu solubili (de Ca, Mg). Creşterea treptată a biomasei a modificat condiţiile de mediu, în sensul menţinerii şi extinderii vieţii; au apărut sisteme dotate cu autoreglare, comandă şi control. Ecologia ( gr. oikos-casa, logos-ştiinţă ) este ştiinţa care are ca obiect de studiu ecosfera, adică sistemul global ce include viaţa şi mediul ambiant (Barry Commoner). Bogdan Stugren spunea în lucrarea “Bazele ecologiei generale”: "Ecologia este ştiinta relaţiilor reciproce, a interacţiunilor vieţii şi mediului pe niveluri supraorganismice". Biologul Ludwig von Bertalanffy (1969), în “Teoria generală a sistemelor”, concepea Universul ca pe o totalitate de sisteme, fiecare sistem fiind mai mult decât suma factorilor care îl alcătuiesc sau a proprietăţilor acestora. Ecosfera este rezultatul unei evoluţii îndelungate în timp, un sistem atotcuprinzător, alcătuit din sisteme subordonate (atmosfera, hidrosfera, litosfera, biosfera), cu structuri specifice şi funcţii bine determinate, în cadrul echilibrului global. Există o reţea complexă de relaţii ce funcţionează pe verticală şi orizontală, conservarea ecosferei fiind posibilă doar cu condiţia conservării fiecăreia din componentele sale, după cum şi reciproca este valabilă. În 1875, geologul Suess distingea în cadrul teoriei sale referitoare la geosferele concentrice, patru învelişuri ale Pământului: litosfera, hidrosfera, atmosfera şi biosfera. Biosfera era învelişul cel mai complex, în multiple relaţii de interdependenţă cu celelalte învelişuri, ajungând până la 7000 m în grosimea litosferei, în pungile petroliere, până la 25 km în atmosferă și până la 11000 m adâncime, în ocean. Biologul Vernadski extinde conţinutul biosferei la "domeniul de existenţă al substanţelor vii", deci factorii biotici şi cei abiotici, aflaţi în corelaţii funcţionale. În ce priveşte organismele, “fiecare specie este adaptată propriei sale nişe de mediu şi fiecare specie, prin
procesele sale de viaţã, afecteazã proprietăţile fizice şi chimice ale ambianţei imediate” (Barry Commoner – „Cercul care se închide”). Biotopul era definit ca fiind totalitatea factorilor abiotici, în dinamica lor: factori geografici, mecanici, fizici şi chimici. Möbius (1877) desemna prin biocenoză, comunităţile de organisme ce ocupă un anumit teritoriu şi care sunt adaptate la condiţiile mediului respectiv. Toate comunităţile de acelaşi tip, a căror existenţã este condiţionată de anumiţi factori de mediu, constituie un biom (marin, pădure ecuatorialã, câmpii, păduri, deşert). Ecosfera (termen introdus de A. Tansley în 1935) este constituită din totalitatea ecosistemelor (secţiuni spaţio-temporale ale ecosferei, ce conţin biotopul şi biocenoza asociată acestuia) şi a interacţiunilor structurale şi funcţionale existente între biosferă, litosferă, hidrosferă şi atmosferă. Menţinerea şi funcţionalitatea ecosferei sunt asigurate de circuitul permanent al substanţei şi energiei între diferitele sale paliere. 1.2.FORMELE DE AGRESIUNE ASUPRA MEDIULUI
O problemă majoră a omului contemporan este conservarea mediului în care trăieşte, deoarece evoluţia tehnologică a degradat natura, uneori ireversibil. Prin degradarea mediului se înţelege alterarea caracteristicilor fizico-chimice şi structurale ale componentelor naturale ale mediului, reducerea biodiversităţii şi productivităţii biologice a ecosistemelor naturale şi antropizate, afectarea echilibrului ecologic şi a calităţii vieţii, cauzate, în principal de poluarea apei, solului şi atmosferei, supraexploatarea resurselor, gospodărirea şi valorificarea lor deficitară, ca şi amenajarea necorespunzătoare a teritoriului (Legea 137/1995- vezi anexa 1). Poluarea, ca formă de deteriorare a mediului ambient, se referă, din punct de vedere economic, la costuri impuse altora fără consimţământul lor. Nivelul optim, din punct de vedere economic şi social al poluării reprezintă nivelul care asigură o maximizare a bunăstării, iar bunăstarea unei societăţi este dată de consumul de energie al acesteia. Apare o criză datorată folosirii insuficiente a materiilor prime şi a energiei. Există o dublă acţiune: epuizare a resurselor şi degradare continuă a mediului ambiant prin extracţia şi utilizarea lor. Arderea combustibililor organici conduce la reziduuri care ecranează căldura şi , în final duc la efectul de seră. Pentru a menţine schimbarea de climă în limite rezonabile, emisiile globale de CO2 ar trebui stabilizate la nivelul actual până în 2030 şi înjumătăţite până la sfârşitul secolului. Se prevede o creştere a temperaturii între 1,4-5,80C şi o creștere a nivelului mării între 9 şi 88 cm, până la sfârşitul secolului. Efectele vor fi diferite de la o regiune la alta: într -o regiune precipitaţiile se vor intensifica, ca şi riscul inundaţiilor, în altă regiune, precipitaţiile vor scădea, iar rezervele de apă vor fi ameninţate. Ţările în curs de dezvoltare vor fi mai afectate decât ţările industrializate, deoarece se bazează pe activităţi mai pasibile de a induce schimbări ale climei şi sunt mai puţin adaptabile. În agricultură consecinţele vor fi majore, ecosistemele ar fi perturbate radical. Va exista un impact şi asupra sănătăţii umane, ca rezultat al căldurii extreme şi a frigului extrem sau datorită modificării modelului de distribuţie al maladiilor.
Ar mai putea exista o şansă mică pentru o perturbate totală a climei, dacă, curentul cald al Golfului s-ar opri sau calota antarctică vestică s-ar topi; efectele unei astfel de destabilizări sunt incalculabile. Asupra Terrei acţionează şi aplicarea unor procedee agrotehnice care utilizează diferiţi compuşi chimici sub formă de îngrăşăminte şi pesticide. Una din marile surse de poluare o constituie degajarea în atmosferă a substanţelor chimice distrugătoare a stratului de ozon(clorofluorocarburi) în cantitate de cca 1400 milioane de tone anual şi a plumbului rezultat din arderea combustibililor auto, care se depune în cantitate de 300 kg anual, pentru fiecare km de autostradă. SO2 rezultat din aceeaşi sursă, în prezenţa oxigenului şi a vaporilor de apă din atmosferă se transformă în acid sulfuric (ploile acide). Avem nevoie de apă sigură pentru băut şi înot, locuibilă de către formele de viaţă acvatică, liberă de condiţii neplăcute şi utilizabilă pentru agricultură şi industrie. Sănătatea şi calitatea vieţii noastre sunt afectate în multe moduri de calitatea apei. Pe măsură ce populaţia globului se extinde, problemele de mediu legate de apele dulci cresc rapid în intensitate, de la probleme locale datorate apelor uzate, la tendinţe regionale, continentale sau globale care ameninţă (alături de încălzirea globală şi de ploile acide) să erodeze integritatea biotică şi ecologică a zonelor naturale rămase. 1.2.1.Poluarea mediului
Principala acţiune cu caracter vătămător exercitată de om asupra mediului ambiant este poluarea (lat. polluoere- a murdări, a profana, a degrada, a pângări). Disciplina ştiinţifică, care studiază fenomenul extrem de complex al acţiunii poluanţilor asupra ecosistemelor este molismologia.
Cele mai des întâlnite forme de poluare sunt: poluarea apei, poluarea solului, poluarea aerului (atmosferică). Aceste elemente de bază vieţii omeneşti se pare că sunt şi cele mai afectate de acţiunile iresponsabile ale fiinţei omeneşti. Solul, ca şi aerul şi apa este un factor de mediu cu influenţă deosebită asupra sănătăţii. De calitatea solului depinde formarea şi protecţia surselor de apă, atât a celei de suprafaţă cât mai ales a celei subterane. Apa este un factor de mediu indispensabil vieţii. Ea îndeplineşte în organism multiple funcţii, fără apă toate reacţiile biologice devenind imposibile. Lipsa de apă sau consumul de apă poluată are multiple consecinţe negative asupra omului şi sănătăţii sale. Poluarea reprezintă modificarea componentelor naturale prin prezenţa unor componente străine, numite poluanţi, ca urmare a activităţii omului, şi care provoacă prin natura lor, prin concentraţia în care se găsesc şi prin timpul cât acţionează, efecte nocive asupra sănătăţii, creează disconfort sau împiedică folosirea unor componente ale mediului esenţiale vieţii. (Conferinţa Mondială a O.N.U., Stockholm, 1972) Din cuprinsul definiţiei se poate constata clar că cea mai mare responsabilitate pentru poluarea mediului o poartă omul, poluarea fiind consecinţa activităţii mai ales social – economice a acestuia.
Legea protecţiei mediului (Legea 137 din1995 – Anexa 1) nu dă o definiţie a poluării, dar înţelege prin poluant orice substanţă solidă, lichidă sau formă gazoasă sau de vapori sau formă de energie(radiaţie electromagnetic, ionizantă, termică, fonică sau vibraţii), care introdusă în mediu modifică echilibrul constituenţilor acestuia şi al organismelor vii şi aduce daune bunurilor material.
Poluarea- este clasificată în: poluare naturală şi poluare artificială. Sursele naturale principale ale poluării sunt: erupţiile vulcanice, furtunile de praf, incendiile naturale ale pădurilor, gheizerele, descompunerea unor substanţe organice. Erupţiile vulcanice care generează produşi gazoşi, lichizi şi solizi exercitând influenţe negative asu pra purităţii atmosferice. Cenuşile vulcanice, împreună cu vaporii de apă, praful vulcanic şi alte numeroase gaze, sunt suflate în atmosferă, unde formează nori groşi, care pot pluti până la mari distanţe de locul de emitere. Timpul de rămânere în atmosferă a acestor suspensii poate ajunge chiar la 1-2 ani. Furtunile de praf sunt şi ele un important factor în poluarea aerului. Terenurile afânate din regiunile de stepă, în perioadele lipsite de precipitaţii, pierd partea aeriană a vegetaţiei şi rămân expuse acţiunii de eroziune a vântului. Vânturile continue, de durată, ridică de pe sol o parte din particulele, care sunt reţinute în atmosferă perioade lungi de timp. Depunerea acestor particule ca urmare a procesului de sedimentare sau a efectului de spălare exercitat de ploi, se poate produce la mari distanţe faţă de locul de unde au fost ridicate. Incendiile naturale sunt o importantă sursă de fum şi cenuşă, care se produc atunci când umiditatea climatului scade natural sub pragul critic. Fenomenul este deosebit de răspândit, mai ales în zona tropicală, deşi, în general, gradul de umiditate al pădurilor din această zonă nu este de natură să favorizeze izbucnirea incendiului. Din punct de vedere al felului surselor de poluare, produse de om (artificiale) se disting: - poluare industrială - 20 – 25% - poluare casnică - 50 – 60 % - poluare datorată mijloacelor de tr ansport - 20- 25 % Industria este, la momentul actual, principalul poluant la scară mondială. Procesele de producţie industrială şi producţia de energie a industriei, sunt principalele surse ale poluării atmosferice, dar la acestea putem adăuga orice arderi din care rezultă substanţe poluante. Gazele industriale, gazele rezultate din arderi, fie ca e vorba de încălzirea locuințelor sau de gazele de eșapament eliminate de autovehicule, poluează atmosfera cu numeroase substante dăunătoare sănătăţii, aceste substanțe provoacă, printre altele, boli respiratorii ș i alergii, precum şi ploi acide ce distrug pădurile.
Praful, cenuşa şi fumul au
o proporţie destul de mare în totalitatea poluanţilor care
există în atmosferă. Sursele artificiale generatoare de praf, cenuşă şi fum cuprind, în general, toate activităţile omeneşti bazate pe arderea combustibililor lichizi, solizi sau gazoşi. O importantă sursă industrială, în special de praf, o reprezintă industria materialelor de construcţie, care are la bază prelucrarea unor roci naturale (silicaţi, argile, calcar, magnezit, ghips etc.) Monoxidul de carbon (CO) este un gaz foarte periculos, ce are o pondere din ce în ce mai mare printre poluanţii devastatori. Aerul pe care îl inspiram este parte din atmosferă, amestecul de gaze ce acoperă globul pământesc. Acest amestec de gaze asigură viaţa pe pământ şi ne protejează de razele dăunătoare ale Soarelui. Echilibrul natural al gazelor atmosferice este ameninţat acum de activitatea omului. Aceste pericole ar fi efectul de ser ă ,încălzirea globală, poluarea aerului, subţierea stratului de ozon şi ploile acide. Stratul de ozon (ozonosfera). Pământul este înconjurat de un strat de ozon situat la o altitudine foarte mare fiind situat în stratosferă, întinzându -se de la 15 la 50 de km altitudine, dar cel mai concentrat este la altitudinea de 20-25 km.). Rolul său - filtrează aproximativ două treimi din razele ultraviolete (UV) emise de Soare și ne protejează, reţinând razele ultraviolete ale Soarelui. Acest strat conține 90% din ozonul care se găsește în atmosfer ă și absoarbe 97%-99% din radiațiile ultraviolete de frecvență înaltă. Ozonul face parte dintre gazele care compun atmosfera: el ia naștere din oxigen, prin reacții fotochimice provocate de radiațiile solare. Practic, este vorba de aer ozonat și nu de ozon pur, având un număr mai mare de molecule de ozon în compoziție decât aerul obișnuit (care conține mai ales azot și oxigen). În stratul de ozon are loc o transformare continuă între diferitele forme de oxigen. Moleculele obișnuite de oxigen, O2, scindează în atomi de oxigen, O. Aceștia se unesc cu moleculele de oxigen formând ozonul, O3. În timp, ozonul se descompune din nou în oxigen normal ( O2) și atomi singulari de oxigen (O). Datorită creșterii producției industriale care utiliza mulți compuși chimici care au în compoziția lor clor ( clorofluorocarburile -CFC) aflate în spray-uri, agenții frigorifici și solvenții folosiți în industria electronic, pericolul subțierii stratului de ozon, al formării găurilor în stratul de ozon a devenit tot mai evident, astfel încât aceste substanțe au fost interzise prin Protocolul de la Montreal. O mare gaură în stratul de ozon se dezvoltă deasupra Antarticii, timp de câteva luni, în fiecare an. Aceasta a fost descoperită în anul 1985 (în alte însemnări se menționează că a apărut după 1980).
Conform unui anunț făcut de National Oceanic and Atmospheric Administration, citat de LiveScience(și preluat de Journalul Național în data de 23 octombrie 2013) la 26 octombrie 2013, gaura din str atul de ozon de deasupra Antarcticii a atins maximul anual, având o suprafață de 18,9 mil.km2, deci o suprafață de două ori mai mare decât suprafața Europei. Industria arde carburanţii fosili, eliberând în atmosfera gazele de seră care încălzesc Pamântul. Gazele de seră rezultate din procesele industriale și din agricultură dereglează echilibrul atmosferic, reţin gazele infraroşii și le reflectă pe suprafaţa Pamântului. În consecinţă creşte temperatura medie globală. Gazul carbonic(CO2) , numit ştiinţific dioxid de carbon, cel mai important din ciclul carbonului este inofensiv şi aduce carbonul pentru fotosinteză. CO2, sub formă de vapori de apă, lasă să treacă undele scurte ale radiaţiei solare în atmosferă şi absoarbe undele lungi ale radiaţiilor Pământului, ceea ce provoacă o reîncălzire a aerului ( efectul de seră - figura 5). Cele mai importante gaze cu efect de seră (GES) sunt: dioxidul de carbon (CO2), metanul (CH4), hidrocarburile halogenate, protoxidul de azot (N2O), ozonul (O3) şi vaporii de apă (H2O), aerosoli, etc. Dioxidul de carbon contribuie în cea mai mare măsură la procesul de încălzire globală, urmat fiind de metan. În capitolul 8 al cursului se detaliază aceste noțiuni. Ploaia acidă.
Stratul gros de agenți poluanți eliberați de un oraș mare poate poate crea o ceaţă sufocantă, mai ales când nu există curenți de aer care să împrăştie poluanţii. Gazele acide care ies din coșurile fabricilor și din autovehicule se amestecă cu precipitaţiile, rezultând ploi acide care distrug clădiri şi păduri şi omoară peştii. Unii agenţi poluanţi ajung în stratosfera, distrugând ozonul natural care protejeaza animalele și plantele împotriva razelor nocive ultraviolete ale Soarelui. Ploaia acidă distruge plantele și animalele. Ea spală nutrienții de pe sol, frunze care, mai apoi se îngălbenesc şi mor. Aluminiul eliberat de ploi slăbeşte rădăcinile copacilor, favorizând distrugerea lor. Păduri întregi au disparut din această cauză. Pericolul este mai mare dacă ploaia acidă ajunge în râuri sau lacuri, pentru că acestea transportă otrava/poluanții la distanţă, omorând şi cele mai mici organisme. Peştii sunt determinaţi de aluminiu să producă o mucoasă lipicioasă care le înfundă branhiile şi îi “sufocă”, în cele din urmă. Apele acide distrug și icrele, fiind afectată perpetuarea speciei. Transporturile reprezintă o altă importantă sursă de poluare. Autovehiculele care funcţionează cu motor cu combustie sunt un factor poluant care este luat din ce în ce mai mult în seamă. Oraşele mari sau aglomeraţiile urbane dense sunt afectate în mare măsură de transporturile cu eliberare de noxe. Activităţile „casnice” reprezintă o altă sursă de poluare. Astăzi, în multe ţări în curs de dezvoltare, aşa cum este şi ţara noastră, lemnul de foc este la fel de vital ca şi alimentele, iar ca preţ, în unele locuri, are un ritm de creştere mai mare decât alimentele. Cauza creşterii zi de zi a
preţului este restrângerea suprafeţelor de pădure. Multe ţări care fuseseră cândva exportatoare de material lemnos, au devenit importatoare, în măsura în care nu s-au preocupat de regenerarea fondului forestier. Substanţele poluante din atmosferă sunt substanţe gazoase, lichide sau solide, care îi modifică compoziţia. Pe măsură ce numarul populaţiei creşte, tot mai mult cărbune, ulei, gaz (carburanți folsili) și lemn sunt arse pentru a produce energia necesara pentru încălzire, gătit, transport, construcții și pentru realizarea bunurilor necesare oamenilor și obiectelor de lux pe care și le doresc. Unele noxe eliberate în procesul de ardere a acestor carburanți se numesc gaze de seră, deoarece se comportă întocmai ca sticla unei sere: lasă lumina să pătrundă, dar rețin căldura eliberată de pe suprafața Pamântului. Ca rezultat, ele conduc la încălzirea Planetei. Echilibrul natural al gazelor atmosferice care s-au mentinut timp de milioane de ani este amenințat acum de activitatea omului. Aceste pericoleau fost deja menționate: ploile acide, subțierea stratului de ozon, poluarea aerului, efectul de seră și încălzirea globală. Activitățile umane produc o mare poluare, zilnic. Poluanţii pot fi de natură diferită: - fizică(căldură, radiaţii ionizante, zgomote, vibraţii, etc.); - chimică(pesticide, ţiţei, metale, substanţe organice, etc.); - biologică(germeni patogeni). În funcţie de starea lor de agregare, poluanţii pot fi: - solizi, - lichizi, - gazoşi. Gazele de eşapament emanate de 700 de milioane de mașini în întreaga lume, împreună cu fumul și gazele industriale aduc în atmosferă diferiți agenți poluanți. Apele reziduale provenind din locuințe, din industrie si agricultură ajung în proporție mare în apele lacurilor și ale râurilor. Aceste ape poluate conțin substanțe care favorizează dezvoltarea bacteriilor. Bacteriile consumă cantități imense de oxigen dizolvat în apă și în felul acesta pune în pericol viața animalelor și a plantelor. Apele reziduale conțin de asemenea produse industriale toxice, cum sunt plumbul și mercurul. De asemanea, îngrășămintele, folosite mult în agricultură, ajung în apele râurilor, purtate de apa ploii. Aceste îngrășăminte conțin nitrați și poluează apele subterane. Protecţia mediului înconjurător a apărut ca problemă a omenirii numai în zilele noastre, respectiv atunci când omul a cucerit întreg spaţiu al Terrei, prielnic vieţii. Poluarea- considerată şi “fiică a mizeriei şi penuriei”- omoară zilnic peste 20000 de persoane în ţările slab dezvoltate. Este foarte greu de inventariat numărul tuturor factorilor poluanţi ce acţionează, într -o formă sau alta, la un anumit moment şi de evaluatrezultatul însumat al acţiunii lor. Nu se cunosc limitele capacităţii de rezistenţă a ecosistemelor şi a ecosferei. Simpla dorinţă de a corecta cu
mijloace artificiale neajunsuri datorate unor cauze naturale, poate avea efecte complexe şi înlănţuite. De exemplu, combaterea cu DDT a ţânţarilor din Borneo (în secolul XX) a contaminat şopârlele Gecko consumatoare de țânțari şi, prin acestea pisicile care prădau șopârlele. În lipsa pisicilor s- au înmulţit exagerat şoarecii şi şobolanii, cu efecte dezastruoase pentru recolte, dar şi pentru starea de sănătate a populaţiei din insulă. În România, cca. 4,5 milioane de locuitori se află sub incidenţa poluării, iar dintre aceştia 1,2-1,5 milioane sunt agresaţi permanent de noxe (Baia Mare, Copşa Mică, Zlatna, Roşia Montana, etc.) 1.3.SUPRAEXPLOATAREA ECOSFEREI;INTERVENȚIA OMULUI ÎN ECHILIBRELE ECOSFEREI.
Supraexploatarea ecosferei vizează atât solul, păşunile, pădurile, cât şi fauna şi flora, aceasta poluând toate mediile de viaţă. Primele (solul, păşunile, pădurile) au cunoscut şi cunosc un drastic proces de diminuare a suprafeţelor, la care se adaugă fenomenul degradării solului, colmatarea rapidă a lacurilor naturale şi a bazinelor de acumulare, producerea viiturilor violente, toate acestea ca o consecinţă a despăduririlor masive. De asemenea, reducerea suprafeţelor împădurite influenţează negativ regimul precipitaţiilor şi condiţiilor climaterice, cu efecte nefaste pentru toate formele de viaţă din zonele în care se produc asemenea modificări. În ceea ce priveşte supraexploatarea florei şi faunei aceasta are ca rezultat nemijlocit reducerea populaţiei speciilor suprasolicitate, uneori până la limita dispariţiei lor, modificarea structurii genetice, precum şi a corelaţiilor funcţionale existente în ecosistemele care sunt supuse unei asemenea exploatări. Exemple: bizonii din America de Nord, elefantii din Africa, tigrii din Asia, castorii din Europa. După cum arăta în anul 1941 marele savant român Emil Racoviţă, echilibrul biologic este "dreapta cumpănă a existenţei între toate vietăţile convieţuitoare pe aceeaşi suprafaţă de pământ" sau, altfel formulat , proporţia normală dintre diferitele specii care împart acelaşi spaţiu. Rezultatul logic al acestei convieţuiri este o vastă reţea dinamică de interferenţe fenomenologice, care dau naştere unui întreg strict organizat, dirijat de un sistem sever de autoreglare, de autocompensare şi de ierarhizare. Pornind de la aceste clarificări conceptuale, putem defini echilibrul ecologic ca fiind expresia stabilităţii unui ecosistem, realizată printr -o multiplă homeostazie a interacţiunilor.
Intervenția omului în echilibrele ecosferei se reflectă și prin construirea de baraje și canale, precum și prin introducerea, intentionată sau nu, a unor specii de plante și animale. Introducerea intenționată sau nu a unor specii de plante și animale s-a facut către și dinspre Europa, respectiv Lumea Nouă (cele două Americi, Australia, Noua Zeelandă). Transpuse într-un mediu favorabil, aceste specii s-au înmulțit exagerat, în lipsa dușmanilor naturali, periclitând echilibrul ecosistemelor în care au fost introduse. Exemplu: gândacul din Colorado( Leptinotarsa decemllineata) adus involuntar în Europa din estul Munților Stâncoși, unde se hrănea pe un solanaceu (plantă din familia
Solanaceae) spontan și avea dușmani naturali care îi reglau nivelul populational s-a răspândit în țările europene pe cartoful cultivat, neavând dușmani naturali. Factorii ce afectează calitatea mediului și echilibrele naturale acționează de cele mai multe ori conjugat. Efectele acțiunii lor sunt mult amplificate, cu urmări catastrofale precum alterarea genofondului și ecofondului biocenozelor, care duce la modificarea raporturilor cantitative și funcționale între populații și a circuitului materiei în ecosisteme. Consecințe: a) reducerea productivității biologice; b) reducerea diversității genetice (înlocuirea biocenozelor complexe cu altele simplificate); c) afectarea gravă a mecanismelor homeostatice ale ecosistemelor, a capacității de autoreglare a biosferei și, în consecință, a condițiilor vieții pe Pământ. Defrișarea pădurilor duce la degradarea bazinelor hidrografice, ele având rol în conservarea resurselor de apă: moderează scurgerile de suprafață, echilibrează alimentarea pânzelor subterane prin apa de infiltrație. În timp, în urma defrișării pădurilor apar deșerturile.
