Capitolul III - Riscul Firmei

Capitolul III ANALIZA RISCULUI ECONOMIC (DE EXPLOATARE) 3.1. Consideraţii preliminare preliminare privind riscul de exploatare

Riscul economic sau de exploatare exprimă incapacitatea firmei de a se adapta la timp şi cu cele mai mici costuri la variaţiile mediului economico-social şi reflectă variabilita variabilitatea tea rezultatulu rezultatuluii economic economic în funcţie funcţie de modificare modificareaa condiţiilor condiţiilor de exploatare exploatare.. Rezultatele de exploatare nu sunt certe deoarece nici veniturile şi nici costurile care determină aceste rezultate nu sunt certe. sunt infl influe uenţ nţat atee de cond condiţiţiiiile le econ econom omic icee sau sau de acti activi vita tate teaa Veniturile sunt concurenţilor, de preţul de vânzare sau de cantităţile vândute (sau de ambele variabile cantitative), ceea ce face ca ele să fie diferite faţă de previziuni. Acest risc este denumit riscul vânzărilor . Costurile de exploatare sunt compuse compuse din costuri fixe şi costuri variabile, variabile, iar cu cât ponderea costurilor fixe de exploatare este mai ridicată, cu atât mai greu îi va fi unei firme să-şi adapteze costurile sale de exploatare la schimbările înregistrate în volumul vânzărilor. Structura costurilor, din punctul de vedere al ponderilor deţinute de costurile fixe şi variabile, depinde în mare măsură de sectorul de activitate al firmei respective. Însă chia chiarr şi sect sectoa oare rele le care care prin prin spec specifific icul ul lor lor nece necesi sită tă cost costur urii fixe fixe mai mai ridi ridica cate te (tran (transp spor ortu turil rilee aeri aerien ene, e, cons constru trucţ cţia ia de auto automo mobi bile le,, cons constru trucţ cţia ia de echi echipa pame ment ntee complexe) au totuşi la îndemână posibilitatea de a corela, într-o anumită măsură, volumul activităţii cu nivelul costurilor pe care le suportă. Riscul care provine dintr-o anumită compoziţie a costurilor variabile şi fixe este denumit risc risc de exploatar exploatare. e. Riscul de exploatare va fi cu atât mai mare cu cât ponderea costurilor fixe de exploatare, comparativ cu costurile variabile de exploatare, va fi mai mare. Principalii factori care influenţează riscul economic sau de exploatare sunt cifra de afaceri, structura cheltuielilor de exploatare, precum şi apropierea dintre nivelul producţiei efective şi cea corespunzătoare punctului critic. Ţinând seama de legătura dintre aceşti factori, rezultă că, pe măsură ce nivelul efectiv al producţiei se îndepărtează de punctul critic, iar cheltuielile fixe sunt mai mici, riscul de exploatare are tendinţa de scădere şi invers. La baza apariţiei acestui tip de risc ri sc stau cheltuielile fixe ale întreprinderii, pe care aceasta trebuie să le acopere indiferent de volumul producţiei realizate şi de veniturile obţinute. În aceste condiţii, riscul de exploatare se referă la posibilitatea obţinerii unei marje brute care să nu acopere cheltuielile fixe şi care, astfel, să conducă la apariţia pierderilor de exploatare. Cheltuielile fixe de exploatare pot constitui atât o sursă de creştere a rentabilităţii firmei, cât şi o sursă de pierdere, în funcţie de evoluţia cheltuielilor totale faţă de evoluţia volumului fizic al producţiei vândute. Practica a demonstrat că, odată cu creşterea volumului producţiei unui bun, cheltuielile cresc într-un ritm mai scăzut, ceea ce determină scăderea costurilor pe unitatea de produs. La aceasta contribuie un comp complex lex de fact factor ori,i, prec precum um creş creşte tere reaa grad gradul ului ui de dota dotare re tehn tehnic ică, ă, a calif calific icăr ăriiii şi experienţei muncitorilor, îmbunătăţirea gradului de organizare, toate presupunând o creştere a experienţei în producţie şi care se concretizează în majorarea productivităţii muncii. Fenomenul de experienţă este important la începutul activităţii firmei, dar el se 26

The world’s largest digital library

Try Scribd FREE for 30 days to access over 125 million titles without ads or interruptions! Start Free Trial Cancel Anytime.





atenuează cu timpul, devenind neglijabil în faza de maturitate. Aceasta, deoarece, pe măsură ce dimensiunile firmei cresc, sporesc şi costurile de administraţie cu caracter fix şi se atenuează economiile de costuri făcute pe seama cheltuielilor de producţie. O firmă care are o pondere a cheltuielilor variabile ridicată este mai puţin riscantă decât o firmă care are o pondere importantă a cheltuielilor fixe, deoarece, în cazul unei reduceri conjuncturale a cifrei de afaceri, ea va trebui să acopere o parte relativ mai mică de cheltuieli fixe, ce nu depind de volumul producţiei şi, implicit, de mărimea cifrei de afaceri. Cu cât ponderea cheltuielilor fixe este mai ridicată, cu atât nivelul riscului de exploatare este mai mare. În func funcţie ţie de prop propor orţiţiaa cost costur urililor or fixe fixe şi vari variab abile ile în cadr cadrul ul chel cheltu tuie ielililo lorr de exploatare, o creştere a volumului producţiei vândute poate conduce la o creştere mai mare sau mai mică a profitului din exploatare. Corelaţia se menţine şi în sens invers, respectiv profitul scade sau poate apărea chiar pierdere din exploatare atunci când se reduce volumul producţiei. Riscul de exploatare este determinat de investiţiile pe care o firmă le face de-a lungul anilor. Specificul acestor investiţii este determinat de sectorul de activitate al firmei, de forţa de piaţă, de ponderea costurilor fixe în totalul costurilor de producţie. Firm Firmel elee care care activ activea ează ză în sect sectoa oare rele le prod produc ucăt ătoa oare re de bunu bunuriri de larg larg cons consum um (alimentare, băuturi) şi cele de utilităţi publice (distribuţia energiei electrice, a gazului natural) au, în general, un risc mai scăzut. Spre deosebire de acestea, întreprinderile producătoare de bunuri de folosinţă îndelungată, de mijloace de producţie şi de transport prezintă, de regulă, un risc economic mai ridicat. Pentru evaluarea riscului de exploatare, putem folosi informaţiile oferite de studiul pragului de rentabilitate şi de studiul pârghiei de exploatare. 3.2. Analiza riscului de exploatare cu ajutorul pragului de rentabilitate Pragul de rentabilitate, numit şi punct critic sau punct de echilibru, reprezintă

acel volum al activităţii realizat de către o firmă pentru care veniturile obţinute permit acoperirea integrală a cheltuielilor efectuate, dar fără a se obţine profit. Nivelul său poate fi determinat prin metoda algebrică sau sub formă grafică, precum şi prin combinaţia celor două exprimări. Prin metoda algebrică, pragul de rentabilitate poate fi determinat în unităţi fizice sau în unităţi valorice, pentru un anumit produs sau la nivelul întregii firme. Stabilirea pragului de rentabilitate pe fiecare produs în parte este posibilă numai la firmele unde există posibilitatea identificării clare a cheltuielilor fixe pe fiecare produs. Determ Determina inarea rea pragul pragului ui de rentab rentabili ilitat tatee în unităţi presupune egalarea egalarea unităţi fizice fizice presupune funcţiei veniturilor cu cea a costurilor de exploatare, precum şi rezolvarea ecuaţiei corespunzătoare: V=qxp C = Cf + q x cv, unde: V – veniturile de exploatare





cv – cheltuielile variabile pe unitatea de produs. Întrucât în punctul de echilibru veniturile sunt egale cu costurile (profitul este zero), vom obţine: qcr ⋅p = Cf + qcr ⋅cv Cf qcr = , p− cv

critic.

unde: qcr – volumul producţiei dintr-un anumit sortiment corespunzător punctului

Diferenţa dintre preţul de vânzare unitar şi cheltuielile variabile pe unitatea de produs reprezintă marja cheltuielilor variabile pe unitatea de produs sau marja brută pe unitatea de produs (mcv). Aceasta arată contribuţia fiecărei unităţi de produs la acoperirea cheltuielilor fixe şi obţinerea profitului de exploatare. De aceea, volumul producţiei producţiei corespunzăto corespunzătoare are pragului de rentabilita rentabilitate te se mai poate scrie ca raport raport între cheltuielile fixe şi marja costurilor variabile unitare, adică: Cf qcr = . mcv

Dacă întreprinderea îşi propune obţinerea unui anumit nivel al profitului (Pr 0) pentru sortimentul considerat, volumul total al producţiei care trebuie vândut (qt) pentru a realiza profitul previzionat se determină astfel: qt =

Cf + Pr 0 p - cv

=

Cf + Pr 0 . mcv

Pragul de rentabilitate se poate exprima şi valoric (CAcr ), ), în acest caz numinduse şi cifră de afaceri critică, şi poate fi determinat cu formulele: Cf Cf Cf = = cv 1 - rv rmv 1p Cf t Cf t Cf t CA cr = = = Cv 1 - Rv Rmv 1CA CA cr =

- în cazul unui sortiment - în cazul întreg regii producţii (pentru toate

sortimentele din nomenclatorul de fabricaţie), unde: rv - rata cheltuielilor variabile variabile (cheltuielile variabile la la 1 leu vânzări vânzări sau cifră de afaceri pe produse); rmv – rata marjei cheltuielilor variabile pe unitatea de produs; Cf t – cheltuielile fixe totale (aferente volumului total al producţiei vândute); CA - reprezintă cifra de afaceri totală a firmei; Cv – cheltuielile variabile totale ale firmei; Rv – rata cheltuielilor variabile totale; Rmv – rata marjei cheltuielilor variabile totale. Dacă întreprinderea doreşte şi obţinerea unui anumit profit, mărimea totală a cifrei de afaceri care trebuie realizată se calculează astfel: CAt = CAt =

Cf + Pr 0 - în cazul unui sortiment rmv Cf t + Pr 0

- în cazul întregii producţii.





volumului producţiei aferent punctului critic sau a volumului total al producţiei ce trebuie realizat pentru obţinerea profitului previzionat la nivelul capacităţii de producţie, astfel: K=

CA' , CAt x100 , Cp

unde: Cp – capacitatea de producţie a firmei. ►Problemă

Pe baza următoarelor date, să se determine pragul de rentabilitate în unităţi fizice şi valorice, pe fiecare sortiment şi pe întreaga firmă, ştiind că producţia este eterogenă. Produsul A B C D E

Volumul Volumul fizic al producţiei (q) An An bază curent 10000 12000 4000 4600 1600 1600 1000 1160 400 300

Costul unitar (c) An An bază curent 2,5 3,2 3 3,3 4 ,5 4,5 4 4,5 6 5,5

Preţul de vânzare (p) An An bază curent 3 4 4 4,5 6 5 5 6 7 7

Cheltuieli fixe (Cf) An An bază curent 5000 6000 3200 3220 1600 1760 700 1160 400 420

Pentru reprezentarea grafică a pragului de rentabilitate se procedează ca în figura 3.1. Costurile şi veniturile exprimate valoric sunt reprezentate pe ordonată, iar producţia exprimată cantitativ este reprezentată pe abscisă. C,V zona profitului

zona pierderilor

Vt

Ct Cf Cv

Q1

Qcr

Q2

Q

Figura 3.1. Reprezentarea grafică a punctului critic

Funcţia veniturilor totale (Vt ) exprimă veniturile pe care firma le obţine la fiecare nivel al producţiei, considerând că se foloseşte un preţ constant de vânzare ( p) pe unita unitate teaa de prod produs us.. În mod mod simi simila larr, func funcţiţiaa cost costur urililor or tota totale le de expl exploa oata tare re (Ct ), ), reprezintă costurile totale pe care firma le va suporta la fiecare nivel al producţiei.





funcţiile veniturilor totale şi costurilor totale. Aceste relaţii lineare sunt valabile numai pentru o anumită gamă de niveluri ale producţiei, cum ar fi de la Q1 la Q2. Pragul Pragul de rentab rentabilit ilitate ate se află află în punc unctul tul Qcr din din figu figură ră,, acol acoloo unde unde se intersectează funcţiile veniturilor totale şi costurilor totale. Dacă nivelul producţiei unei firme este sub pragul de rentabilitate, adică veniturile totale sunt mai mici decât costurile totale, atunci firma suportă pierderi de exploatare (rezultatul exploatării este negativ negativ). ). Dacă Dacă volumu volumull produc producţiei ţiei este este deasup deasupra ra pragul pragului ui de rentab rentabili ilitat tate, e, adică adică veniturile totale sunt mai mari decât costurile totale, ea realizează profit de exploatare (rezultatul exploatării este pozitiv). Dete Determ rmin inar area ea graf grafic icăă a prag pragul ului ui de rent rentab abililititat atee al unei unei firm firmee nece necesi sită tă parcurgerea următoarelor etape de lucru: - reprezentarea dreptei veniturilor totale, plecând din origine, cu o pantă p; - reprezentarea dreptei costurilor totale, care pleacă de la nivelul dat al costurilor fixe, cu o pantă cv; - determinarea punctului unde se intersectează veniturile totale şi costurile totale şi identificarea sa pe abscisă. În cazul modelului grafic al analizei pragului de rentabilitate, ipoteza unor preţuri unitare şi costuri variabile unitare constante determină o formă lineară pentru funcţiile veniturilor totale şi costurilor totale. În practică, aceste funcţii au tendinţa de a fi nelineare. În multe cazuri, o firmă poate vinde o cantitate suplimentară de produse numai prin reducerea preţului unitar de vânzare. Acest lucru determină o evoluţie curbilinie a funcţiei veniturilor totale. De asemenea, costurile totale ale unei firme pot fi nelineare, deoarece costurile variabile unitare prezintă mai întâi o scădere şi apoi o creştere (figura 3.2.). C,V

Q1

Q2

Q3

Figura 3.2. Reprezentarea grafică a punctului critic în ipoteza neliniarităţii neliniarităţii veniturilor şi cheltuielilor

Scăd Scădeerea rea costu osturi rilo lorr varia ariabbile ile unit unitaare se pro produce duce,, de exemp xemplu lu,, dac dacă specializarea forţei de muncă conduce la creşterea productivităţii orare a muncii. Creşterea costurilor variabile unitare se poate produce dacă o firmă foloseşte muncă salariată peste programul normal de 8 ore, pe măsură ce producţia tinde să se apropie





Funcţiile veniturilor totale şi costurilor totale de natură nelineară pot face ca o firmă să aibă mai mult decât un punct de prag de rentabilitate (punct critic), aşa cum rezultă în figura 3.2., unde există un punct critic inferior, inferior, în Q1, şi un punct critic superior, superior, în Q3. Firma Firma va înre înregi gist stra ra pier pierde deriri de expl exploa oata tare re sub sub nive nivelu lull de prod produc ucţiţiee Q1 şi deasupra lui Q3. Profiturile de exploatare exploatare ale firmei sunt maxime în interiorul interiorul ariei Q1 Q3, în punctul unde distanţa dintre veniturile totale şi costurile totale este cea mai mare, adică la nivelul Q2 (unde venitul marginal este egal cu costul marginal). Ipoteza unui preţ constant de vânzare şi a unui cost variabil unitar constant este adevărată pentru un anumit segment de niveluri ale producţiei. Totuşi, luarea în cons consid ider erar aree a unor unor nive nivelu luriri ale ale prod produc ucţie ţieii în afar afaraa aces acestu tuii segm segmen entt va nece necesi sita ta modificări în graficul pragului de rentabilitate. Altă ipoteză a analizei pragului de rentabilitate este că nu se poate face distincţia netă a costurilor costurilor în variabile variabile şi fixe. De fapt, atât costurile costurile variabile cât şi costurile costurile fixe depind de perioada avută în vedere şi de segmentul de niveluri ale producţiei. După cum se ştie, toate costurile sunt variabile pe termen lung. În plus, unele costuri sunt parţial fixe şi parţial variabile, iar altele cresc într-o măsură gradată, în trepte - costurile semiva semivaria riabil bile, e, ele fiind fiind consta constante nte pentru pentru segme segmente nte relati relativv reduse reduse de nivelu niveluriri ale producţiei. Modelul pragului de rentabilitate prezintă şi aserţiunea că firma produce şi vinde fie un singur produs, fie o compoziţie constantă a mai multor produse. Adesea, această compoziţie se modifică în timp şi pot apărea probleme în privinţa repartizării costurilor fixe asupra diferitelor produse. Analiza pragului de rentabilitate este operaţională pentru o perioadă previzională de un an sau mai puţin. Totuşi, unele costuri nu vor fi acoperite prin veniturile realizate de activităţile pe care le implică decât în viitor. De exemplu, cheltuielile de cercetare dezvoltare făcute într-o anumită perioadă vor fi concretizate în produse noi abia peste câţiva ani. De aceea, pentru a fi un instrument de previziune, costurile de exploatare ale unei firme trebuie să fie în concordanţă cu veniturile realizate pe aceeaşi perioadă pentru care se face previziunea. Desigur, analiza pragului de rentabilitate prezintă multe avantaje incontestabile, dintre care menţionăm: - permite stabilirea nivelurilor de producţie pentru care nu se mai înregistrează pierderi sau pentru care se obţine un nivel programat al profitului; - evidenţiază evidenţiază corelaţiile corelaţiile dintre dintre evoluţia producţie producţieii a veniturilor veniturilor şi a costurilor costurilor,, grupate în costuri variabile şi costuri fixe; - permite permite stabilirea stabilirea gradului de utilizare utilizare a capacităţi capacităţilor lor de producţie producţie în condiţiile condiţiile obţinerii unui anumit profit programat şi a căilor sale de creştere; - permite elaborarea de ipoteze şi simulări privind evoluţia profitului firmei; - permite luarea unor decizii privind dimensionarea optimă a capacităţilor de producţie şi efectuarea unor investiţii pentru dezvoltarea şi modernizarea fiecărei firme. De asem asemen enea ea,, anal analiz izaa prag pragul ului ui de rent rentab abililititat atee serv serveş eşte te în efec efectu tuar area ea diagnosticului financiar, respectiv în analiza riscului. Informaţiile obţinute din analiza pragului de rentabilitate pot fi folosite pentru







Indicatorul de poziţie se poate determina atât sub formă absolută (α), cât şi sub formă relativă (α%): α = CAef – CAcr ; %=

α

CA ef − CA cr × 100 . CA cr

Indicatorul în mărime absolută (indicatorul flexibilităţii absolute, denumit şi marjă de siguranţă) exprimă ecartul existent între cifra de afaceri efectiv realizată (CAef ) şi cifra de afaceri corespunzătoare pragului de rentabilitate (CAcr ). ). Cu cât acest ecart este mai mare, cu atât întreprinderea va avea o flexibilitate şi o adaptabilitate mai mare la evoluţiile pe termen scurt şi mediu înregistrate de sectorul economic în care ea oper operea ează ză.. Astf Astfel el,, o creş creşte tere re a aces acestu tuii indi indica cato torr deno denotă tă o redu reduce cere re a risc riscul ului ui de exploatare înregistrat de o anumită firmă. Pentru a putea face comparaţii între firme cu dimensiuni diferite, se utilizează indicatorul de poziţie în mărimi relative. Mărimile calculate pentru indicatorii de poziţie în mărimi absolute şi relative sunt comparate, apoi, cu cifra de afaceri critică, rezultând următoarele aprecieri: - dacă cifra de afaceri efectivă se situează cu până la 10% peste cea critică, firma se află într-o situaţie riscantă sau instabilă; - dacă cifra de afaceri efectivă este cu până la 20% mai mare decât cea critică, firma se află într-o situaţie relativ stabilă; - dacă cifra de afaceri efectivă depăşeşte cu peste 20% pragul de rentabilitate, atunci firma se află într-o situaţie lipsită de riscuri semnificative semnificative sau confortabilă. Adap Adapta tabi bilit litat atea ea firm firmei ei la schi schimb mbăr ările ile medi mediul ului ui econ econom omic ic depi depind nde, e, în mod mod esenţial, de calitatea potenţialului tehnic şi uman al acesteia, precum şi de structura cheltuielilor sale, respectiv ponderea cheltuielilor fixe şi variabile. Totuşi, factorul decisiv îl reprezintă structura cheltuielilor. Astfel, o firmă care are o pondere a cheltuielilor variabile ridicată este mult mai puţin riscantă decât o firmă care are o pondere importantă a cheltuielilor fixe, deoarece, în cazul unei reduceri conjuncturale a cifrei de afaceri, ea va trebui să acopere o parte relativ mai mică de cheltuieli fixe, ce nu depind de volumul producţiei şi, implicit, de mărimea cifrei de afaceri. ►Problemă

Se cunosc datele: - Cantitatea vândută: 8.000 buc. - Preţul de vânzare: 1000 u.m./buc.





3.2. Analiza riscului de exploatare cu ajutorul pârghiei de exploatare

Conceptele de pârghie de exploatare şi respectiv de pârghie financiară sunt utile în analiza financiară, în planificarea şi controlul activităţii fiecărei firme. Conceptul de pârghie se referă la folosirea de către firmă a unor active şi pasive cu costuri fixe, în încercarea de a spori profiturile acţionarilor şi, în ultimă instanţă, de a creşte valoarea de piaţă a întreprinderii. Pârghia de exploatare implică folosirea unor active, iar pârghia financiară financiară presupune presupune folosirea unor pasive pasive (împrumutur (împrumuturii şi capital capital preferenţi preferenţial) al) având costuri fixe. O firmă firmă folo folose seşt ştee pârg pârghi hiaa de expl exploa oata tare re şi pârg pârghi hiaa fina financ ncia iară ră în sper speran anţa ţa obţine obţinerii rii unor unor câşti câştigur gurii superi superioar oaree costur costurilo ilorr active activelor lor şi pasive pasivelor lor,, mărind mărind astfel astfel profiturile acţionarilor. Totuşi, Totuşi, pârghia de exploatare sau financiară reprezintă o armă cu două tăişuri, deoarece ea produce şi o variabilitate sporită a acestor câştiguri. Dacă, spre exemplu, o firmă obţine câştiguri ce sunt mai mici decât costul acestor active şi pasive, atunci folosirea pârghiei (economică/financiară) conduce, de fapt, la scăderea profiturilor acţionarilor. Astfel, pârghia sporeşte amplitudinea pierderilor, respectiv a câştigurilor potenţiale ale acţionarilor comuni. Conceptul de pârghie este de mare folos analiştilor financiari, prin aceea că el pune în evidenţă relaţia dintre risc şi rentabilitate, asociată diverselor tipuri de decizii financiare. Pârghia de exploatare are la bază costurile fixe de exploatare. Când o firmă are costuri fixe de exploatare, o schimbare intervenită în veniturile din vânzări este ampl amplifific icat atăă într într-o -o modi modififica care re rela relatitivv mai mai mare mare înre înregi gist stra rată tă de rezu rezultltat atul ul brut brut de exploatare. Efectul de multiplicare rezultat din folosirea costurilor fixe de exploatare este cunoscut sub numele de pârghie de exploatare (PE ) sau levier de exploatare (LE)2. Modul Modul în care care riscul riscul de exploa exploatar taree afecte afectează ază mărime mărimeaa rezult rezultatu atului lui brut brut de exploatare şi a cash flow-ului de exploatare poate fi cuantificat cu ajutorul elasticităţii rezultatului brut sau a cash flow-ului de exploatare în funcţie de schimbările înregistrate de cerere cerereaa solvab solvabilă ilă,, exprim exprimată ată de modific modificare areaa volumu volumului lui vânzăr vânzărilo ilorr. Elasti Elasticit citate ateaa rezultatului brut sau a cash flow-ului de exploatare poate fi determinată cu ajutorul coeficientului nivelului sau pârghiei de exploatare (CPE). Nivelul pârghiei de exploatare, numit şi coeficient al pârghiei de exploatare sau levier de exploatare (CPE) , se determină ca raport între modificarea relativă a

rezultatului brut de exploatare (RBE) sau a cash flow-ului de exploatare (CFE) şi modificarea relativă a volumului fizic al producţiei vândute (Qv), astfel: ΔRBE (CFE)/RBE0 (CFE0 )





Vânzări (mii lei) Costuri variabile (mii lei) Costuri fixe (mii lei) Rezultat brut de exploatare (mii lei)

Nivelul vânzărilor = 1000 bucăţi


5.000

10.000

30.000 20.000 5.000

45.000 30.000 5.000

Se constată că rezultatul brut de exploatare s-a dublat atunci când volumul fizic al vânzărilor a sporit cu 50%. În cazul când numărul de unităţi vândute s-ar reduce cu 25%, de la 1000 la 750, mărimea RBE va fi:

Vânzări (mii lei) Costuri variabile (mii lei) Costuri fixe (mii lei) Rezultat brut de exploatare (mii lei)

Nivelul vânzărilor Nivelul vânzărilor = = 1000 bucăţi 750 bucăţi

30.000 20.000 5.000

22.500 15.000 5.000

5.000

2.500

În acest caz, se observă că rezultatul brut de exploatare se reduce cu 50%. Rezultă că, la o modificare cu 1% a numărului de unităţi vândute, rezultatul brut de exploatare s-a modificat într-un ritm dublu faţă de acea modificare şi în acelaşi sens. La o creştere de 10% a volumului de unităţi vândute, RBE va creşte cu 20%; la o scădere de 10% a cantităţii de produse vândute, se va înregistra o reducere de 20% a RBE. Putem, deci, exprima nivelul pârghiei de exploatare în funcţie de preţul de vânzare unitar (p), costurile variabile pe unitatea de produs (cv), numărul de unităţi vândute (qv) şi costurile fixe de exploatare (Cf). Rezultatul brut de exploatare va fi exprimat astfel: RBE = q ⋅ p − q ⋅ cv − Cf = q(p - cv) - Cf. Deoarece costurile fixe sunt relativ constante, RBE se va modifica în funcţie de marja costurilor variabile şi de modificarea cantităţii de produse vândute, adică: adică: ∆RBE = ∆q (p - cv). Modificarea relativă a rezultatului brut de exploatare se poate stabili cu ajutorul relaţiei: ∆RBE

∆q(p −

cv)





1000(30 - 20) = 2. 1000(30 - 20) - 5000 Nivelul pârghiei de exploatare sau coeficientul de elasticitate fiind egal cu 2, înseamnă că, în cazul unei modificări cu 1% a cantităţilor vândute, se va înregistra o modificare de 2% a rezultatului exploatării. Nivelul pârghiei de exploatare va fi diferit pentru anumite niveluri ale cantităţilor vândute. De exemplu, pentru 10.000 de unităţi, NPE va fi determinat astfel: 10.000(30 - 20) CPE = = 1,05 . 10.000(30 - 20) - 5.000 Să presupunem că firma îşi transformă o parte din costurile sale fixe în costuri variabile, variabile, ceea ce în cazul cazul nostru nostru înseamnă o creştere creştere a costurilor costurilor variabile variabile unitare unitare la 24 mii lei şi o reducere a costurilor fixe până la 1.000 mii lei. În acest caz, o creştere cu 50% a numărului de unităţi vândute de la 1000 la 1500, va conduce la o creştere de 60% a RBE, de la 5000 mii lei la 8.000 mii lei: CPE =

Vânzări (mii lei) Costuri variabile (mii lei) Costuri fixe (mii lei) RBE (mii lei)



5.000

8.000

30.000 24.000 1.000

45.000 36.000 1.000

În acest caz, nivelul pârghiei de exploatare sau al coeficientului de elasticitate se determină astfel: 1000(30 - 24) CPE = = 1,2 , 1000(30 - 24) - 1.000 iar ∆%RBEva fi: ∆% RBE = CPE × ∆q% = 1,2 × 50% = 60%. Se observă că RBE va fi cu atât mai sensibil la schimbările intervenite în nivelul cantităţilor vândute, cu cât ponderea costurilor fixe de exploatare va fi mai ridicată şi deci şi riscul de exploatare va fi mai mare. ►Problemă

Fie două întreprinderi A şi B, care realizează aceeaşi cifră de afaceri de 10.000





indife indiferen rentt de echipa echipamen mentul tul ales ales pentr pentruu realiz realizare areaa acelui acelui produs produs.. Totuşi, otuşi, deoar deoarece ece echipamentele disponibile pot atrage combinaţii diferite de costuri fixe şi variabile, managerii financiari trebuie să ţină cont de riscul de exploatare asociat cu o anumită decizie de investiţii. Nivelul pârghiei de exploatare al unei firme depinde de natura procesului de prod produc ucţie ţie.. Dacă Dacă firm firmaa folo folose seşt ştee un volu volum m mare mare de echi echipa pame ment ntee şi maşi maşini ni,, care care înlocuiesc forţa de muncă, atunci ea va înregistra un volum relativ mare de costuri fixe de exploatare şi un volum scăzut de costuri variabile de exploatare. O astfel de structură a costurilor conduce la un nivel al pârghiei de exploatare ridicat, respectiv se poate obţine un profit de exploatare ridicat dacă vânzările sunt mari sau va avea pierderi mari de exploatare, dacă vânzările sunt reduse. Nivelul pârghiei de exploatare al unei firme este cel mai mare atunci când firma operează în jurul pragului de rentabilitate. Se apreciază că, la un nivel ridicat al coeficientului de elasticitate, nu este recomandat ca nivelul producţiei să se situeze în apropierea pragului de rentabilitate, deoarece situaţia este extrem de riscantă. În aceste cazuri se recomandă reducerea costurilor fixe. În literatura de specialitate, în funcţie de mărimea coeficientului de elasticitate sau pârghiei de exploatare, se apreciază că firmele se pot afla în următoarele situaţii:  instabilă, sau cu risc economic ridicat dacă CPE > 11; 6;  relativ stabilă, respectiv cu un risc economic mediu, dacă CPE  confortabilă, respectiv cu un risc economic redus, dacă CPE < 6. ≈

Capitolul III - Riscul Firmei

Recommend Documents