BAZELE TEORETICE ALE EVALUĂRII PSIHOLOGICE
CĂTĂLIN NEDELCEA
REZUMATUL CURSULUI
I. PSIHODIAGNOZA CA DOMENIU SPECIFIC 1.1. Evaluarea psihologică şi psihodiagnoza; evaluarea formativă Evaluarea psihologică Ńine de substanŃa psihologiei pentru că: evaluarea se referă la oameni, situaŃii prezente, cauze; evaluarea se poartă şi asupra comportamentului grupului referitor la un reper; evaluarea este implicată în cercetarea psihologică, atât în ceea ce priveşte structurarea corectă a ipotezelor de cercetare, cât şi în evaluarea diferenŃelor dintre diferitele faze ale acesteia. Psihodiagnoza este activitatea specifică care foloseşte intermedierea prin diferite tipuri de metode şi instrumente pentru a obŃine informaŃii valide despre structura, dinamica psihică şi personalitatea unei persoane. Ca instrumente specifice sunt utilizate testele psihologice. În evaluare intervin şi metode precum observaŃia comportamentului verbal sau non-verbal; interviul. În prezent, metodele moderne de evaluare psihologică tind să devină dinamice şi formative. Evaluarea formativă pune în discuŃie în relaŃia ce există între învăŃare şi potenŃial, învăŃare şi performanŃă ca factor fundamental pentru dezvoltarea şi funcŃionarea proceselor cognitive. Evaluarea formativă este interesată de decelarea acelor factori cognitivi sau de natură nonintelectuală care determină calitatea adaptativă la o situaŃie problematică. În acest sens evaluarea tinde să fie similară unui experiment formativ în măsura în care îşi propune să determine o serie de modificări la situaŃia clasică de testare, modificări care Ńin de scopul urmărit şi de motivaŃia relaŃiei evaluative. În interpretarea rezultatelor la care ajunge subiectul se urmăreşte evidenŃierea potenŃialului de învăŃare şi a modalităŃilor specifice de procesare a informaŃiilor. Se creează condiŃii care permit subiectului să-şi extindă capacitatea iniŃială de a performa prin învăŃare. 1.2. Examen psihologic; instrument psihologic; observaŃia; trăsături de dorit ale examinatorului Examen psihologic Orice examen psihologic implică câteva aspecte comune: • relaŃia examinator - subiect; • evaluarea sarcinii rezolvate de subiect de către examinator; • dorinŃa examinatorului de a evalua comportamentul subiectului; • calităŃile specifice ale sarcinii, precum, de exemplu, ambiguitatea sau lipsa de familiaritate cu stimulii. SituaŃia de examen psihologic este conceptualizată ca o interrelaŃie între două persoane în care ambele caută să afle informaŃii prin mijlocirea interacŃiunilor reciproce. Ambii, examinator şi subiect furnizează un anumit imput în cadrul acestei interpretări, în termeni de stimuli şi ambele primesc un feedback în termeni de răspunsuri. Scopul interacŃiunii este informarea cu caracter specific (precum, de exemplu, informarea sistematică despre subiect). Bazându-se pe ele, psihologul va generaliza o serie de ipoteze despre modul cum funcŃionează subiectul într-un număr de situaŃii sau interacŃiuni diferite. În acest scop, examinatorul utilizează un interviu şi teste standardizate şi sistematice la care primeşte răspunsurile subiectului. Ca tipuri extreme de examen psihologic putem diferenŃia în: 1. Examenul psihometric ale cărui principii şi metodologie foarte formalizată pornesc de la definiŃia lui E. L. Thorndike "Dacă un lucru există, existenŃa sa are o anumită măsură cantitativă". În consecinŃă, psihologia se ocupă cu trăsături distincte care au o existenŃă reală, trăsături pe care le prezintă toŃi oamenii deşi în măsură diferită; caracteristica principală a examenului constă în aspectul extrem de standardizat a administrării, cotării şi interpretării testelor.
2. Examenul clinic, în cadrul acestui mod aspectul formal scade din importantă şi examinarea în întregul ei este centrată şi deschisă spre problemele calitative caracteristice, specifice ale individului examinat. ÎnŃelegerea acestora cere o observare sensibilă prin mijloace adecvate şi cere integrarea datelor într-o imagine unitară, un întreg specific. În general psihodiagnoza şi evaluarea de tip clinic au în vedere acei factori psihologici care au relevanŃă pentru condiŃia de sănătate vs. boală (în conceptul larg de boală este inclusă disfuncŃionalitatea la nivelul întregului organism, nu numai bolile psihice). Desigur, în practică, în funcŃie de cerinŃele specifice ale examenului, variază în grade diferite ponderea aspectului de standardizare şi formalizare a administrării, cotării şi interpretării rezultatelor faŃă de centrarea pe calitativ şi surprinderea individualităŃii. Instrument psihologic Un instrument psihologic este o procedură sistematică de a evalua comportamentul uneia sau mai multor persoane. Caracteristicile profesionale ale testului ca instrument de evaluare sunt obiectivitatea şi standardizarea. Un instrument de măsură profesionist trebuie să evalueze pe o scală de unităŃi egale, standardizate. De asemenea, standardizarea înseamnă procedura de lucru, procedura de înregistrare a rezultatelor, cotarea, interpretarea rezultatelor. Orice condiŃii care afectează performanŃa la instrumentul de testare trebuie specificată: materialul de testare, instrucŃiunile de administrare şi cotare, condiŃiile de examen. Instrumentul psihologic nu este deplin obiectiv, dar gradul de obiectivitate implică certitudinea interpretărilor astfel ca orice psihodiagnostician care ia cunoştinŃă de o anume performanŃă la test să ajungă la aceeaşi evaluare privind rezultatele subiectului ObservaŃia în examenul psihologic ObservaŃia este o tehnică sistematică, obiectivă, ce trebuie să completeze orice examene prin testare psihologică. Prin observaŃie se facilitează interpretarea rezultatelor obiective şi se furnizează date obiective. De fapt, există două extreme de realizare a observaŃiei în examinarea psihologică. O manieră intuitivă care îl poate conduce pe examinator în final la o imagine globală, dar mai puŃin diferenŃiată despre persoană. O manieră formală, neutră, cu înregistrarea faptelor şi cotarea sistematică a gesturilor conform unei grile, ceea ce conduce la o imagine analitică, foarte diferenŃiată, dar mai puŃin integrată. Trăsături de dorit ale examinatorului • sănătate şi siguranŃă emoŃională; • umor; • flexibilitate; • abilitatea de a intra în legătură cu oamenii; • interes pentru rezolvarea problemelor prin intermediul aplicării rezultatelor conceptuale sau clinice ale testelor (opus interesului exclusiv pentru performanŃa cantitativă); • să-şi fi dezvoltat o orientare teoretică compatibilă cu explicarea unui comportament; astfel poate conceptualiza problema prezentă a subiectului într-un mod teoretic care are sens şi consistenŃă (nu incoerentă şi bazată pe presupuneri); Acest ultim aspect îi va da şi posibilitatea de a selecta o baterie de instrumente mai bogată şi compatibilă cu integrarea unitară a rezultatelor, care poate da sens rezultatelor la testele parcurse de subiectul examinat psihologic. 1.3. FuncŃiile psihodiagnozei Analiza scopurilor şi tipurilor de utilizări ale testelor psihologice include în primul rând aspectele de evaluare a situaŃiei prezente şi de evaluare a modului cum, în anumite condiŃii date, situaŃia poate evolua în viitor. Analiza predicŃiei semnifică în mod obişnuit o estimare în timp. Diagnoza se concentrează mai mult pe starea prezentă a subiectului evaluat.
1. Evaluarea condiŃiei prezente: condiŃia propriu-zisă a psihodiagnozei este capacitatea de a surprinde corect trăsături şi capacităŃi psihice individuale şi de a evidenŃia variabilitatea psiho-comportamentală faŃă de grupul de referinŃă. 2. EvidenŃierea cauzelor care au condus spre o anume realitate prezentă – în special în cazul disfuncŃiilor sau tulburărilor psihice. Aceasta este paradigma diagnostică trecut – prezent – viitor, a cauzalităŃii 3. FuncŃia prognostică, privind anticiparea evoluŃiei probabile a comportamentului persoanei în anumite condiŃii şi situaŃii contextuale, în funcŃie de repere. 4. FuncŃia de evidenŃiere a cazurilor de abatere în sens pozitiv sau negativ de la o normă (etalon) de dezvoltare psiho-comportamentală; se pune problema distincŃiei dintre normalitate si anormalitate; 5. EvidenŃierea sau validarea (demonstrarea funcŃionalităŃii) programelor de învăŃare şi formare. 6. Formarea unor capacităŃi de cunoaştere şi autocunoaştere. 7. Utilizarea psihodiagnozei în deciziile din consilierea si orientarea vocaŃională. Sunt importante atât motivaŃia cât şi capacităŃile; adesea însă, motivaŃia poate fi disfuncŃională. 8. Sprijinul deciziilor de conduită în demersul din psihoterapie, asistenŃă, consultanŃă psihologică. 9. Verificarea unor ipoteze ştiinŃifice: testul este folosit în cadrul experimentului ştiinŃific ca instrument de cercetare. 1.4. Principii deontologice Practicarea psihodiagnozei este reglementată de norme de comportament şi etice care privesc toate tipurile de activităŃi şi limitele de acŃiune profesională. Astfel, conform Normelor Metodologice este instituit un Cod deontologic al profesiei de psiholog cu drept de liberă practică, obligatoriu pentru conduita profesională. Sunt prevăzute principii etice şi reguli de aplicare: principiul drepturilor şi demnităŃii oricărei persoane, responsabilitate profesională şi socială, integritatea profesională. Există seturi de standarde etice generale: standarde de competenŃă, standarde cu privire la relaŃiile umane, standarde de confidenŃialitate, standarde de conduită colegială, standarde de înregistrare prelucrare şi păstrare a datelor, standarde de onorarii şi taxe, standarde pentru declaraŃii publice şi reclamă. Există standarde specifice care reglementează reguli privind educaŃia şi formarea, terapia şi consilierea, evaluarea şi diagnoza, cercetarea ştiinŃifică şi valorificarea rezultatelor. Munca psihologului psihodiagnostician implică o mare responsabilitate socială cu atât mai mult cu cât examinarea psihologică face parte din tehnicile curente din orice domeniu aplicativ. Dintre aspectele importante cuprinse în aceste coduri deontologice sunt cele etice care prevăd, de exemplu, faptul că psihologul nu va folosi cuvinte sau nu va acŃiona în aşa fel încât să lovească în demnitatea persoanei; este necesar să rămână conştient mai ales de necesitatea de a fi obiectiv, circumspect în special în situaŃiile când acŃiunea sa profesională implică intervenŃia unor noŃiuni relative precum "normal" - "anormal", "adaptat" - "neadaptat" etc., noŃiuni aplicate la persoane sau raporturi interpersonale. De asemenea sunt prevăzute cadrele noŃiunii de "secret profesional" şi se statuează faptul că, fiind prin activitatea profesională în situaŃia de a afla secrete personale, noŃiunea de secret profesional se extinde şi în domeniul particular al persoanelor, faŃă de tot ceea ce a văzut, înŃeles, auzit în timpul examinărilor sau cercetărilor profesionale. Secretul se respectă atât la nivelul cuvintelor, cât şi în păstrarea şi difuzarea documentelor. În afara unor cazuri bine circumscrise de obligaŃie legală, psihologul nu poate fi dezlegat de secretul său. Se prevăd reguli clare de conduită faŃă de semeni, precum, de exemplu faptul că psihologul este obligat să-şi cenzureze orice act sau cuvânt susceptibil de a vătăma persoanele fizice sau morale de care se ocupă profesional; nu are voie să se folosească de mijloacele sale profesionale pentru a-şi asigura avantaje personale susceptibile de a vătăma pe alŃii; în conduită trebuie să se ferească să acŃioneze constrângător pentru autonomia persoanei examinate, a posibilităŃilor acesteia
de a se informa, judeca şi decide; este obligat să fie atent la consecinŃele directe sau indirecte ale acŃiunilor şi intervenŃiilor sale profesionale, inclusiv în felul cum alŃii le utilizează. Sunt de asemenea stipulate clar aspecte legate de rigoarea ştiinŃifică a muncii de psihodiagnoză: necesitatea informării continue în legătură cu progresele din psihologie, de a aplica criterii şi metode comunicabile şi controlabile ştiinŃific; de a comunica concluziile examinărilor şi investigaŃiilor cât mai complet, exact şi veridic. Prin cod este obligat deontologic să-şi asigure autoritatea în utilizarea tehnicilor psihologice, refuzând orice angajamente pe care starea prezentă a utilităŃilor nu îi va permite să şi le asume; nu va accepta condiŃii de muncă care să-l împiedice să aplice principiile deontologice, care lovesc independenŃa sa profesională; fiecare psiholog are datoria să-şi sprijine confraŃii în apărarea şi exercitarea independenŃei profesionale. II. TESTUL PSIHOLOGIC, MIJLOC PRINCIPAL ÎN EVALUAREA PSIHOLOGICĂ 2.1. DefiniŃii ale testului psihologic Etimologic, cuvântul vine din latinescul testimonium cu sensul dovadă, mărturie, indicaŃie şi testis cu sensul cel care dă mărturie, spectator. Sau, în italiană, testa cu sensul cap. Primele definiŃii ale testului psihologic ca isntrument includ pe rând trecerea de la probă experimentală la condiŃia de probă diagnostică, cu sublinierea necesităŃii de standardizare a situaŃiei, capacităŃii de măsurare obiectivă a unor manifestări psihologice, până la sublinierea expresă a condiŃiei moderne: obiectivitate, reprezentativitate, standardizare. Primul care foloseşte denumirea de "test mental" este în 1890, J. Mc. K. Cattell, în articolul din Mind, "Mental tests and measurement". În 1933, AsociaŃia InternaŃională de Psihotehnică, defineşte testul drept: " Un test este o probă definită care implică o sarcină de rezolvat identică pentru toŃi subiecŃii examinaŃi cu o tehnică precisă pentru determinarea succesului sau eşecului, sau pentru notarea numerică a reuşitei" (definiŃia este reluată de H. Piéron în "Tratatul de psihologie aplicată", II, 1954). 1954, A. Anastasi: "Un test psihologic este în mod esenŃial o măsură obiectivă şi standardizată a unui eşantion de comportament" (Psychological Testing). Autoarea subliniază faptul că: "Valoarea psihodiagnostică şi predictivă a testului psihologic depinde de gradul în care serveşte ca indicator al unei arii relativ largi şi semnificative a comportamentului". În 1966, L. G. Cronbach consideră testul psihologic, sintetic, ca o procedură sistematică de a compara comportamentul a două sau mai multe persoane. În construirea şi utilizarea testului trebuie respectate anumite principii şi criterii: 1. standardizarea: privind condiŃiile de aplicare, administrarea propriu-zisă, cotarea rezultatelor şi interpretarea acestora; 2. obiectivitatea, testul deplin obiectiv este cel în care orice utilizator care ia cunoştinŃă de o performanŃă la test va ajunge la aceeaşi evaluare. În context subliniază şi importanŃa obiectivităŃii de procedură, în înregistrarea rezultatelor şi cotării (Essentials of Psychological Testing). 2.2. CalităŃile generale ale testului psihologic Pentru a alege un anumit test trebuie să se decidă asupra adecvării sale în obiectivele examenului psihologic; în ce măsură testul este relevant pentru diagnoza sau predicŃia comportamentului care constituie scopul specific al examenului respectiv. Alegerea poate fi ghidată de o serie de factori care îi determină valoarea practică: utilitatea, acceptabilitatea, sensibilitatea, caracterul direct, non-reactivitatea şi caracterul compatibil. Utilitatea se referă la măsura avantajului practic în utilizarea unui anume instrument. De exemplu, în practica clinică are utilitate instrumentul care te ajută să planifici intervenŃia, sau care îŃi furnizează un feedback adecvat privind eficienŃa acesteia. Aspecte ale utilităŃii includ: scopul testului, lungimea, uşurinŃa în scorare, posibilitatea de a realiza interpretări pertinente. Acceptabilitatea include mai multe aspecte. În primul rând, cât este de potrivit conŃinutul testului la condiŃia intelectuală şi emoŃională a persoanei testate. Multe teste implică un limbaj ceva mai sofisticat, sau un nivel de lectură mai elevat dificil pentru persoane cu o şcolarizare mai slabă.
Sunt instrumente care implică abilitatea de a discrimina între diferite stări emoŃionale, capacitate mai puŃin formată la copii sau adolescenŃi şi chiar la unele persoane adulte. Al doilea aspect pertinent este faptul că, dacă scorurile nu sunt o reflectare acurată a problemei persoanei, utilizarea instrumentului este practic nesemnificativă. În plus, persoana trebuie să perceapă instrumentul ca acceptabil. Dacă persoana nu înŃelege că măsurarea pe care o realizează instrumentul are sens, este importantă, nu îi va acorda atenŃie suficientă, sau va răspunde la întâmplare. Dacă percepe conŃinutul ca prea intruziv, prea ofensiv pentru intimitatea sa răspunsurile sale vor fi afectate semnificativ. Este necesar ca în selectarea instrumentului acesta să poată avea sens pentru persoană, să fie acceptabil pentru subiectul care răspunde. Sensibilitatea se referă la capacitatea testului de a sesiza schimbările în timp. În consilierea psihologică, sau în terapie, este nevoie de teste care să poată detecta schimbările, progresul persoanei testate de-a lungul timpului între şedinŃe. Caracterul direct se referă la capacitatea testului de a reflecta comportamentul real, gândurile sau sentimentele reale ale persoanei. Măsurile directe sunt semne ale problemei, cele indirecte sunt mai ales simboluri ale problemei conducând spre inferenŃe indirecte. De exemplu, testele de performanŃă sunt considerate directe, în timp ce tehnicile şi testele proiective sunt prin definiŃie indirecte. Multe instrumente se situează de-a lungul acestor două extreme, implicând în diferite ponderi caracterul direct. Când examinarea pune accent pe fidelitatea datelor, practic devine decisiv gradul în care instrumentul are capacitatea de a reflecta direct aspectul psihic. Non-reactivitatea semnifică calitatea testului de a nu provoca o anumită reacŃie subiectului astfel ca răspunsul la probă să fie influenŃat de această reacŃie. Desigur, este implicat şi caracterul nonintruziv al conŃinutului itemilor. Este importantă utilizarea acelor instrumente care nu produc o artificializare a răspunsurilor, schimbări reactive. Criteriul final este adecvarea generală a instrumentului, sau măsura în care este compatibil pentru o evaluare rutinieră; instrumentele care sunt lungi sau complicate în sistemul de scorare, deşi pot să furnizeze informaŃie utilă nu pot fi utilizate în mod curent, frecvent pentru că cer prea mult timp. Adecvarea se referă de asemeni şi la fidelitatea şi validitatea informaŃiei, obiectivitatea datelor pe care se poate întemeia decizia în evaluare. Cadrul de referinŃă care poate ghida alegerea unor instrumente de măsurare cuprinde următorul set de întrebări: 1. Ce tip de evaluări sau decizii trebuiesc realizate? 2. Ce tip de informaŃie este necesară pentru a realiza evaluări şi decizii optime? 3. De ce tip de informaŃie dispunem deja? 4. Cum şi de unde poate fi obŃinut restul de informaŃie? 5. Ce metode şi / sau instrumente avem la dispoziŃie pentru a obŃine această informaŃie? 6. Există şi / sau avem testele respective sau trebuie create? 7. Cum trebuie evaluate testele sau instrumentele respective pentru a fi adecvate cerinŃelor specifice? 8. Ce criterii putem utiliza în alegerea lor? 2.3. Caracteristici psihometrice: fidelitate, validitate, normare 2.3.1. Fidelitatea DefiniŃia fidelităŃii; metode pentru evaluarea fidelităŃii testelor; interpretarea coeficienŃilor de fidelitate DefiniŃia fidelităŃii Fidelitatea reprezintă tradiŃional: “precizia, consistenŃa şi stabilitatea măsurării realizate de test". Termenii de “consistenŃă” şi “stabilitate” continuă să fie utilizaŃi şi în prezent în legătură cu fidelitatea testelor, având sensul de repetabilitate a rezultatelor măsurării. Astfel, ultimele „Standards for Educational and Psychological Tests”, din 1985, definesc fidelitatea ca fiind “gradul în care scorurile testului sunt consistente sau repetabile, adică gradul în care ele nu sunt afectate de erorile de măsură".
Orice test psihologic este fidel dacă îndeplineşte următoarele condiŃii: 1. este lipsit de erori de măsură , deci este precis 2. orice persoană obŃine scoruri egale la test şi la o formă paralelă a acestuia în situaŃia când erorile de măsură la cele două teste pentru orice persoană sunt independente. În studiul fidelităŃii, erorile de măsură sunt aleatoare nu sistematice, deci sunt complet nepredictibile, indiferent de cunoştinŃele pe care le avem despre persoanele măsurate sau despre procesul de măsurare. Deci corect este să nu vorbim despre fidelitatea unui instrument de măsură ci despre fidelitatea acelui test aplicat pe o anumită populaŃie şi în anumite condiŃii. Criterii pentru fidelitatea tehnică a testelor: • dispersia rezultatelor să fie mare; • distribuŃia rezultatelor să fie normală; • rezultatele aceluiaşi subiect să fie asemănătoare la re-testare. Metode pentru evaluarea fidelităŃii testelor În funcŃie de ceea ce măsoară şi de condiŃiile în care a fost administrat, se calculează unul sau mai mulŃi dintre următorii coeficienŃi, prin care se aproximează valoarea fidelităŃii: A. CoeficienŃii de stabilitate - se calculează prin metoda test-retest, corelând scorurile obŃinute la test şi la retest (acelaşi test aplicat după un interval de timp). Arată cât de stabile sunt scorurile în timp. B. CoeficienŃii de echivalenŃă - rezultă din metoda formelor paralele, prin corelarea scorurilor obŃinute la două teste paralele, administrate aproape în acelaşi timp. Arată cât de asemănătoare sunt cele două instrumente de măsură. C. CoeficienŃii consistenŃei interne - se calculează în cadrul analizei consistenŃei interne, pe baza scorurilor obŃinute la un test administrat o singură dată. Din această categorie fac parte coeficientul a al lui Cronbach, coeficientul λ3 al lui Guttman şi coeficienŃii ρ20-21 KuderRichardson. Ei indică concordanŃa diferitelor părŃi ale testului. D. CoeficienŃii de fidelitate inter evaluatori - se calculează pentru teste al căror scor este rezultatul aprecierii subiective făcute de evaluator. Ei arată în ce măsură părerile mai multor evaluatori concordă între ele. Metoda test-retest Metoda test-retest evaluează gradul în care scorurile obŃinute la un test de acelaşi subiect sunt constante de la o administrare la alta. Se procedează astfel: (1) Se administrează testul unui grup de persoane. (2) După un interval de timp se administrează testul, aceloraşi persoane, în aceleaşi condiŃii ca şi prima dată. (3) Se calculează coeficientul de corelaŃie liniară între scorurile observate în cele două situaŃii. Valoarea obŃinută se foloseşte pentru estimarea fidelităŃii testului, considerându-se că testul este paralel cu el însuşi, ceea ce înseamnă că între cele două administrări ale sale, scorurile reale ale persoanelor nu s-au schimbat. Coeficientul de corelaŃie calculat prin această metodă se numeşte coeficient de stabilitate. Metoda test-retest este utilă atunci când scorurile reale ale testului măsoară caracteristici durabile, generale şi specifice, ale persoanelor. Dezavantajul metodei test-retest constă în faptul că pretinde două administrări ale testului, ceea ce necesită timp şi cheltuieli materiale. Metoda analizei consistenŃei interne Metoda analizei consistenŃei interne utilizează pentru estimarea fidelităŃii unui test dispersiile şi covarianŃele scorurilor observate ale itemilor. Se practică o singură administrare a testului. Pe baza scorurilor itemilor se calculează de obicei unul dintre următorii coeficienŃi: • coeficientul a al lui Cronbach;
• •
coeficientul λ3 al lui Guttman; coeficientul ρ20 sau ρ21 al lui Kuder-Richardson (dacă itemii testului sunt binari). CoeficienŃi de consistenŃă internă indică măsura în care itemii testului se referă la acelaşi lucru.
Aceşti coeficienŃi sunt utili pentru calculul fidelităŃii testelor care măsoară o caracteristică unidimensională. Indică caracterul omogen al itemilor testului sau scalei acestuia. Metoda formelor paralele Metoda formelor paralele constă în administrarea a două teste, care reprezintă instrumente de măsură paralele, la momente foarte apropiate unul de altul şi determinarea coeficientului de corelaŃie liniară între scorurile observate ale celor două forme. Valoarea calculată se numeşte coeficient de echivalenŃă. Dacă cele două teste sunt paralele şi dacă pentru fiecare persoană erorile de măsură la cele două administrări sunt variabile aleatoare independente, atunci coeficientul de echivalenŃă coincide cu coeficientul de fidelitate al fiecărui test. Un caz particular al metodei formelor paralele îl constituie metoda înjumătăŃirii (split-half). În literatura de specialitate, aceasta este inclusă uneori în cadrul analizei consistenŃei interne. Metoda înjumătăŃirii are următorii paşi: • Se administrează testul unui lot de persoane. • Se împarte testul în două părŃi cât mai asemănătoare între ele. Se calculează coeficientul de corelaŃie între scorurile observate la cele două jumătăŃi. Metoda formelor paralele este potrivită în cazul când se urmăreşte măsurarea unor caracteristici generale ale persoanelor. Asemenea caracteristici vor influenŃa în acelaşi mod scorurile ambelor teste. CoeficienŃi de fidelitate inter-evaluatori În cazul testelor care nu au o cotare obiectivă, cum sunt testele proiective sau cele de creativitate, scorurile subiecŃilor sunt influenŃate şi de persoana care face evaluarea răspunsurilor. Pentru a verifica în ce măsură scorurile testului sunt dependente de cel care a făcut cotarea, se calculează coeficientul de corelaŃie liniară între scorurile atribuite aceloraşi subiecŃi de evaluatori diferiŃi. Interpretarea coeficienŃilor de fidelitate Când avem de ales dintr-o mulŃime de teste având toate celelalte caracteristici egale, este de preferat testul care are cea mai mare fidelitate. Reguli: 1. Se vor cere nivele înalte de fidelitate testelor folosite pentru a se lua decizii importante asupra persoanelor şi celor care împart indivizii în mai multe categorii pe baza unor diferenŃe relativ mici între ei. În selecŃia profesională, de pildă, se vor folosi teste care au coeficienŃi de fidelitate mai mari decât 0.90. 2. Se vor accepta nivele scăzute de fidelitate atunci când testele se utilizează pentru a lua decizii preliminare, nu finale, şi în cazul testelor care împart persoanele într-un număr mic de categorii, pe baza unor diferenŃe individuale mari. 3. Dacă un test serveşte la compararea grupelor de persoane, coeficientul său de fidelitate poate fi mai mic, chiar cuprins între 0.6 şi 0.7. Dacă testul se foloseşte pentru compararea persoanelor una cu alta, coeficientul său de fidelitate trebuie să fie mai mare decât 0.85. În practică se folosesc adesea teste care sunt valide pentru populaŃia şi situaŃia în care sunt administrate, dar care nu au coeficienŃi de fidelitate foarte mari.
2.3.2. Validitatea DefiniŃia validităŃii Validarea unui test este procesul prin care se investighează gradul de validitate a interpretării propuse de acesta (APA. Standards 1985). Validarea nu se mai referă atât la instrumentul în sine, ci la interpretarea datelor furnizate de el. Pentru o interpretare corectă a scorurilor unui test este necesar să fie îndeplinite două condiŃii (Albu, 1995): • să se ştie exact ce reprezintă scorurile testului; • măsurările făcute de test să fie corecte. Standardele APA (1985) apreciază că nu se poate vorbi despre “tipuri” diferite de validitate, cele recunoscute până acum sunt doar simple etichete atribuite unor categorii de strategii de validare care nu sunt disjuncte". Două observaŃii importante sunt făcute de Standardele APA din 1985 relativ la “tipurile” de validitate: • prin “tipuri” de validitate nu se înŃeleg “categorii disjuncte”; • nu se poate afirma că un tip de validitate este mai potrivit decât altul pentru o anumită utilizare a testelor sau pentru o categorie specifică de inferenŃe bazate pe scoruri. Validitatea testului relativă la constructul măsurat Procedură: Pentru a putea verifica dacă un test măsoară bine un anumit construct, este necesar să se realizeze o descriere a constructului în termeni comportamentali concreŃi. OperaŃia se numeşte "explicarea constructului" şi constă din trei paşi (Murphy şi Davidshofer, 199l): 1. Se identifică acele comportamente care au legătură cu constructul măsurat de test. 2. Se identifică alte constructe şi pentru fiecare se decide dacă are sau nu legătură cu constructul măsurat de test. 3. Se alcătuieşte câte o listă de comportamente prin care se manifestă aceste constructe. Pentru fiecare din ele, pe baza relaŃiilor dintre constructe, se decide dacă are sau nu legătură cu constructul măsurat de test. Prin intermediul testelor psihologice se măsoară atribute abstracte ca inteligenŃa, motivaŃia agresivitatea, depresia etc., denumite constructe. Asemenea variabile sunt construite pornind de la fapte observabile, printr-un şir de raŃionamente bazate pe ipoteze şi deducŃii. Din acest motiv, va1iditatea relativă la construct este adesea denumită şi “validitate ipotetico-deductivă” (Bacher, 1 981). Toate constructele sunt însă conectate de realitate, reprezintă aspecte sau evenimente ale realităŃii observabile. Constructele psihologic sunt evidenŃiate, direct sau indirect, de comportament sau în urma conducerii unor experimente dedicate măsurării lor. Deoarece termenii construct şi concept sau noŃiune sunt adesea utilizaŃi ca sinonimi, validitatea relativă la construct a testului este denumită şi “validitate conceptuală”. Validarea testului relativă la constructul măsurat se ocupă de calităŃile psihice care contribuie la formarea scorurilor acestuia şi urmăreşte înŃelegerea dimensiunilor evaluate de test. Ideile referitoare la caracterul structural al constructelor şi la existenŃa reŃelelor nomologice au condus la descompunerea operaŃiei de validare a testului relativă la constructul măsurat, în trei componente: • validarea materialului testului (substantive validity), care necesită specificarea constructului măsurat de test şi se confundă uneori cu validarea conŃinutului testului; • validarea structurii constructului aflat la baza testului (structural validity), care identifică elementele componente ale constructului şi investighează legăturile dintre ele; • validarea externă (extenal validity), care urmăreşte să determine relaŃiile constructului cu alte măsurători (constructe sau variabile observate). Validarea externă se referă la calitatea testului de a avea relaŃii corecte cu alte măsuri psihologice; ea este denumită uneori "validitate convergentă şi discriminantă" :
a. Un test are validitate convergentă dacă măsoară ceea ce evaluează şi alte teste sau variabile care se referă la acelaşi construct, deci scorurile sale variază (liniar sau nu) în acelaşi sens cu rezultatele respectivelor măsurători. b. Un test are validitate discriminantă dacă evaluează altceva decât diverse teste sau variabile despre care se ştie că se referă la constructe ce nu au legătură cu constructul măsurat de test. Aceasta înseamnă că scorurile testului nu sunt în relaŃie funcŃională monotonă (liniară sau nu) cu rezultatele acelor măsurători. Validitatea testului relativă la conŃinutul său OperaŃiile de validare relativă la conŃinut realizează doar analiza testului în privinŃa clarităŃii, a reprezentativităŃii şi a relevanŃei conŃinutului său. Ar putea fi privite ca o componentă a validării testului. Acest tip de validitate este analizat la testele care se utilizează pentru a estima “cum acŃionează o persoană în universul de situaŃii pe care testul intenŃionează să îl reprezinte” (APA Standards, 1974). Ea se realizează după definirea constructului şi urmăreşte să verifice dacă eşantionul de stimuli şi cel de răspunsuri observate şi înregistrate în procesul de măsurare sunt reprezentative pentru universul de comportamente pe care îl defineşte constructul respectiv Validitatea testului relativă la criteriu Există două strategii utilizate în mod obişnuit pentru aprecierea validităŃii relative la criteriu a testelor: a. validarea predictivă; b. validarea concurentă. Validarea predictivă este interesată de gradul de eficientă al testului în prognoza comportamentului unei persoane într-o situaŃie dată. Ea se realizează prin compararea scorurilor testului cu rezultatele obŃinute la criteriu după un interval de timp mai lung sau mai scurt. De exemplu, pentru estimarea validităŃii predictive a unui test utilizat în selecŃia profesională se calculează coeficientul de corelaŃie liniară între scorurile testului, administrat, de pildă, cu ocazia finalizării unui curs de pregătire profesională, şi măsurile performantelor obŃinute de aceleaşi persoane după un anumit timp, când tuturora li s-a creat posibilitatea să aplice cunoştinŃele respective. Pentru estimarea validităŃii concurente este necesară obŃinerea scorurilor la criteriu aproximativ în acelaşi timp cu cele ale testului. Deosebirea esenŃială dintre cele două tipuri de validări relative la criteriu nu constă în lungimea intervalului de timp dintre administrarea testului şi înregistrarea rezultatelor criteriului, ci în faptul că validarea concurentă utilizează un eşantion de populaŃie selecŃionat (personal angajat deja sau studenŃi admişi în facultăŃi). Apare aici problema denumită restrângerea mulŃimii şi care face ca validarea concurentă să nu poată fumiza totdeauna informaŃii corecte asupra capacităŃii predictive a testului. Validarea relativă la criteriu se referă la gradul în care deducŃiile făcute pornind de la scorurile testului concordă cu cele bazate pe scorurile unei alte măsurări, numită criteriu. Aspecte privind interpretarea validităŃii: Se apreciază că un test are validitate de criteriu bună atunci când coeficientul de validitate este mare. Valoarea coeficientului de validitate evidenŃiază gradul în care randamentul la test corelează cu rezultatele la criteriu. În experienŃa practică, valoarea coeficientului de validitate predictivă al unui test este cuprinsă între 0 şi 0.60, în majoritatea cazurilor fiind situată în partea inferioară a intervalului (Guilford, 1965).
C.L. Hull a impus condiŃia ca un test să fie utilizat în practică doar dacă are un coeficient de validitate mai mare decât 0.45; această cerinŃă este însă greu de realizat. Un test bun rareori poate da, cu un criteriu important, un coeficient de corelaŃie mai mare decât 0.5. Considerarea validităŃii ca un concept unitar şi integrativ nu înseamnă că, la nevoie, validitatea nu poate fi diferenŃiată conform faŃetelor ei şi scopurilor măsurării: consecinŃele sociale ale testării, rolul înŃelesului scorului pentru utilizarea aplicativă a testului. Fundamentul pentru consecinŃele interpretării testului îl reprezintă evaluarea implicaŃiilor înŃelesurilor scorului, incluzând uneori implicarea denumirii constructului, teoriei lărgite care conceptualizează proprietăŃile constructului şi ramificaŃiile relaŃionale ale înŃelesului constructului şi ideologia mai largă care dă teoriei scop şi perspectivă (de exemplu ideologia referitoare la natura umană ca învăŃare, adaptare etc.). Din această perspectivă, a integrării progresive în cadrul strategiei de validare a diferitelor semnificaŃii ale validităŃii, în procesul de validare se împletesc atât înŃelesul testului cât şi valoarea lui, atât interpretarea testului cât şi utilizarea lui. Normarea rezultatelor testului psihologic DefiniŃii Normele reprezintă performanŃele realizate la testare de către un eşantion de subiecŃi luat ca model; astfel normele sunt stabilite empiric – prin determinarea comportamentului la test al unui grup reprezentativ pentru populaŃia căreia i se adresează proba. Raportăm fiecare rezultat individual la rezultatele obŃinute de eşantionul standard ca să putem evalua modul cum se încadrează individul "în raport de" rezultatele populaŃiei din care face parte. Pentru determinarea exactă a locului persoanei în această distribuŃie de scoruri, rezultatul este transformat într-o unitate de măsură normată. Aceste valori derivate au un scop dublu: • precizează locul individului faŃă de alŃi indivizi din eşantion; • vor permite compararea între rezultatele individuale la diferite teste. Există modalităŃi diferite de a transforma rezultatele brute la un test pentru a corespunde celor două scopuri. În general, rezultatele derivate sunt de trei tipuri: norme de vârstă, percentile şi scoruri standard. Tehnici de normare Normele pe nivele de vârstă Conceptul de vârstă mentală a fost introdus în revizia Scalelor de dezvoltare intelectuală de către creatorii acestora, A. Binet - G. Simon în 1908. Probele individuale sunt grupate pe nivele de vârstă. De exemplu, probele pe care majoritatea celor de 8 ani le-au putut rezolva au fost cuprinse în testul dedicat pentru 8 ani. Rezultatul unui copil la acest test va corespunde celui mai înalt nivel de vârstă pe care este în stare să îl rezolve. Dacă un copil de 8 ani reuşeşte la probele cuprinse pentru nivelul de 10 ani, vârsta sa mentală este de 10, deşi cea cronologică este de 8. Este deci cu 2 ani înaintea vârstei sale, realizând performanŃele unui copil de 10 ani. Rezultatele medii obŃinute de copii în cadrul grupelor de vârstă reprezintă normele de vârstă pentru un astfel de test. În practică, rezultatele realizate de individ la scale de vârstă de acest tip prezintă un grad de împrăştiere destul de mare. Un subiect poate avea reuşite superioare vârstei sale pentru o serie dintre subteste şi, în acelaşi timp, poate să nu reuşească pentru altele, probe care sunt sub nivelul său de vârstă. Se introduce de aceea conceptul de vârstă de bază - nivelul cel mai înalt până la care se pot rezolva testele (mai jos de care toate testele pot fi corect rezolvate). Pentru a permite o interpretare uniformă, indiferent de subiect sau de vârstă, a fost introdus coeficientul de inteligenŃă, Q.I. Stern şi Kuhlman sunt primii care subliniază necesitatea introducerii acestui sistem de măsurare care a fost utilizat în practică prima dată pentru scalele Stanford - Binet. Q.I.-ul reprezintă raportul dintre vârsta mentală şi cea cronologică, fracŃia fiind multiplicată cu 100.
Dacă vârsta mentală este aceeaşi cu vârsta cronologică, coeficientul de inteligenŃă = 100. Rezultatul reprezentat printr-un coeficient sub 100 indică gradul de distanŃă faŃă de normal; ca şi cel peste 100 care reprezintă avansul faŃă de normal. Pentru a putea compara direct valorile Q.I. la vârste diferite, deviaŃia standard nu trebuie să varieze în funcŃie de vârstă. CondiŃia presupune ca valorile deviaŃiei standard la vârste mentale să crească proporŃional cu vârsta. Normele exprimate prin percentile Percentilul se referă la procentul de persoane dintr-un eşantion standard care se situează sub un rezultat dat. Dacă 30% dintre subiecŃi rezolvă mai puŃin de x itemi corect, acest rezultat neprelucrat, x va corespunde celui de al 30-lea percentil. Gama de percentile este între 1 şi 99, şi reprezintă procentul de persoane din grupul de normare care au scoruri la nivelul sau sub nivelul unui anumit scor. Un percentil indică populaŃia relativă pentru individ dintr-un eşantion standard. Percentilele pot fi considerate ca ranguri într-un grup de 100 de subiecŃi. Modul de determinare a percentilelor: se socotesc toate scorurile cu valori mai mici decât scorul care ne interesează; se împarte la numărul total de scoruri; se înmulŃeşte cu 100. În rangul de percentile scorul mediei este percentila 50; P 50, ca măsură a tendinŃei centrale. Percentilele peste 50 reprezintă succesiv realizări deasupra mediei, iar cele sub 50, realizări inferioare. Percentilul 25 şi percentilul 75 sunt denumite primul şi al treilea quartil (sfert) delimitând sfertul inferior şi sfertul superior ale distribuŃiei scorurilor în populaŃia de referinŃă. Rezultatul neprelucrat inferior oricărui rezultat din eşantionul standard şi rezultatul superior oricărui rezultat din eşantionul standard vor avea rangul P 0 şi, respectiv, P 100. Norme / scoruri standard Rezultatele standard se pot obŃine prin transformări lineare sau prin transformări nelineare ale rezultatelor brute. Rezultatele derivate linear se numesc şi rezultate standard sau rezultate z. Calcularea rezultatului z cere scăderea din rezultatul brut al persoanei media grupului normativ şi împărŃirea acestei diferenŃe la abaterea standard a grupului. Orice rezultat brut egal cu media va avea valoarea lui z = 0.
z = x– x / σ
z reprezintă media ; σ reprezintă abaterea standard Avantaj: între rezultatele z avem aceeaşi distanŃă. Dezavantaj: în situaŃia în care media e mai mare ca rezultatul, scorul e negativ. Cotele de tip T au intervenit pentru a facilita exprimarea scorurilor sub medie. În cotele T, se consideră că distribuŃia are media 50 şi abaterea standard 10.
T = 50 + 10 / σ ( x – x )
Clasele normalizate Un motiv principal al acestei proceduri constă în faptul că cele mai multe distribuŃii ale rezultatelor brute, mai ales pentru teste de abilităŃi, sunt aproape de curba normală a lui Gauss. Rezultatele standard normalizate sunt rezultate standard exprimate în termenii unei distribuŃii ce a fost transformată pentru a se potrivi curbei normale de distribuŃie. Există diferite modalităŃi de a normaliza: 1. ÎmpărŃirea acestei curbe în cinci clase normale:
2. ÎmpărŃirea acestei curbe în 7 clase normale; 3. ÎmpărŃirea acestei curbe în 9 clase standard (stanine) 4. ÎmpărŃirea în 11 clase standardizate. Paşii procedurii includ: calcularea tabelului de frecvenŃe şi împărŃirea lotului de subiecŃi în unităŃi procentuale egale, respectiv intervale între repere care nu sunt echidistante. Acest tip de transformări nonlineare se efectuează numai când există un eşantion numeros şi reprezentativ şi când deviaŃia standard de la rezultatele testelor se datorează defectelor testului şi nu caracteristicilor eşantionului sau altor factori care afectează eşantionul. Când distribuŃia reală a rezultatelor brute se apropie de curba normală de distribuŃie, rezultatele standard derivate linear şi rezultatele standard normalizate vor fi aproape identice. În astfel de situaŃii, rezultatele standard şi clasele normalizate vor servi aceluiaşi scop. ComparaŃii a diferite tipuri de scoruri la test: Tip de scor scor brut rang percentil
Avantaj Dă un număr precis de puncte obŃinute la test Este mai uşor înŃeles de utilizatori. Nu cere statistici sofisticate. Indică o poziŃie relativă a scorurilor în percentile. Mai adecvat pentru datele fără distribuŃie normală (distribuŃii asimetrice)
stanine
Scorurile sunt unitare. Poate fi exprimată tendinŃa centrală. Simple şi utile.
scoruri standard
Derivate din proprietăŃile curbei normale. Reflectă diferenŃele absolute dintre scoruri. Se poate calcula tendinŃa centrală şi corelaŃia. Dacă grupele de referinŃă sunt echivalente, permit compararea de la test la test.
Dezavantaj Nu poate fi interpretat sau comparat Utilizează unităŃi de măsurare ordinale; utilizează deci unităŃi inegale de măsurare. Nu permite o tendinŃă centrală. Nu poate fi comparat dacă grupele nu sunt similare. Distorsionează mult diferenŃele de scor în partea de sus şi de jos a distribuŃiei. Se poate ajunge să nu permită suficiente unităŃi de scor pentru a putea să diferenŃiezi printre scoruri. Sunt insensibile la diferenŃele de mărime din cadrul staninei. Inadecvate pentru datele ce nu se grupează conform curbei normale. Sunt dificil de explicat pentru utilizatori.
2.5. Paşii standard în construirea unui test psihologic • Stabilirea unei necesităŃi: luarea în considerare a cerinŃelor formale şi informale pentru test. Trebuie să realizăm un fel de anchetă socială pentru a vedea dacă această necesitate este reală sau tine de imaginarul nostru. Trebuie să scanăm disponibilitatea pieŃei, să vedem dacă există ceva similar (pentru a nu repeta). • Definirea obiectivelor si parametrilor testelor: stabilim scopul testului (cine este testat si de ce a fost ales acest test), clarificăm modul în care informaŃia utilizată de test va fi utilă si celui care dă testul, si beneficiarului. Trebuie să luăm în considerare tipul de format al itemilor si tipul de format al răspunsurilor, dar si numărul de itemi ce vor fi incluşi. • Selectarea unui grup de experŃi în domeniul respectiv: se discută din nou obiectivele, scopurile si parametrii testului si se determină o primă machetă a testului.
•
Scrierea itemilor: se utilizează experŃi din domeniul testului sau specialişti din aria domeniului respectiv pentru a scrie itemii. După ce au fost scrişi, itemii trebuie să fie revizuiŃi (din punctul de vedere al conŃinutului) de cel puŃin o persoană sau de către o echipă care nu a fost implicată în scrierea lor. • Faza de teren. Itemii sunt supuşi realităŃii. Un prim eşantion de itemi este utilizat pentru a fi testaŃi subiecŃi reali, dintr-un anumit grup Ńintă (grup realizat în funcŃie de vârstă, sex, pregătire profesională, etc.). În urma testării, se va calcula gradul de dificultate si de discriminare al itemilor (aceasta reprezintă analiza de itemi). • Revizuirea itemilor, care se produce în urma analizei de itemi. Se verifică dacă există itemi cu o anumită încărcătură nedorită sau ce includ prejudecăŃi (de exemplu, sexuale sau legate de minorităŃi). Sunt eliminaŃi itemii care pot să fie incorecŃi, nedrepŃi sau pot să lezeze anumite grupuri de indivizi. • Alcătuirea formei finale a testului. Se verifică adecvarea grilei de scorare, mergându-se până la subtilităŃi în ceea ce priveşte scorarea răspunsurilor. Se întâmplă foarte multe accidente în faza finală, astfel că este necesară intervenŃia unui "cap limpede". Se re-verifică itemii şi grila de scorare. • Constituirea normelor si calcularea finalităŃii si validităŃii: 1. Sunt verificate datele tehnice ale testului. Se fac procedurile de eşantionare sau de constituire a loturilor de experimentare; 2. are loc administrarea şi scorarea formei finale a testului; 3. se calculează finalitatea si itemii de finalitate; 4. are loc construirea normelor adecvate de interpretare. 2.6. Raportul - caracterizarea finală Forma pe care o ia acest raport este de obicei direct legată de tipul de examen şi de cerinŃele beneficiarului. Raportul unui examen clinic diferă în amploare şi profunzime a interpretărilor de raportul unui examen de selecŃie. Raportul privind consilierea educaŃională diferă în conŃinut şi centrare pe probleme de raportul de expertiză judiciară. Rapoartele diferă de asemenea şi în funcŃie de nivelul de comprehensibilitate al beneficiarului. CondiŃiile şi principiile generale de întocmire a raportului sunt prezentate în Standardele de testare educaŃională şi psihologică. Principiile respective se referă la obiectivitate, non-intruziunea, lipsa de ambiguitate şi subiectivism, respectarea confidenŃialităŃii, neutilizarea unor termeni care nu sunt inteligibili beneficiarului şi explicarea semnificaŃiei rezultatelor. O deficienŃă constă în descriptivismul exagerat (privind comportamentul subiectului în timpul examinării) fără a oferi şi comentarii asupra acestor prezentări. Simpla enumerare a observaŃiilor făcute, fără comentarii şi integrarea lor într-un sens anume, poate genera o varietate largă de interpretări beneficiarului conducând cel mai adesea spre imagini greşite asupra persoanei testate, încărcate de subiectivismul celui care citeşte un astfel de raport. În raport se includ şi explicaŃiile posibile, atenŃionând când acestea nu sunt certe. În situaŃia unor rezultate contradictorii este important ca psihologul să prezinte obiectiv constatările şi să încerce explicarea inconstanŃelor, incertitudinilor, discordanŃelor dintre date.
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ 1. M. Minulescu, Teorie şi practică în psihodiagnoză, Editura FundaŃiei România de Mâine, 2003. 2. B.Luban-Plozza şi I.B. Iamandescu, Dimensiunea psihosocială a practicii medicale, Editura Infomedia, Bucureşti, 2002.
TESTE DE AUTOEVALUARE
____ 1. Este necesară prudenta în interpretarea rezultatului la un test de memorie; un rezultat izolat nu poate fi generalizat pentru că poate fi conditionat de mai multi factori. Dintre elementele de mai jos una nu este corect inclusă între elementele care ar conditiona rezultatul la testul de memorie. a. atentia subiectului b. metoda de testare folosită c. continutul examenului d. caracterul examinatorului ____ 2. Primul autor care a introdus în psihologie termenul de „test mental” este: a. A. Einstein b. J. M. Cattell c. F. Galton d. C. G. Jung ____ 3. Definirea fidelitătii testelor nu include referiri la: a. stabilitate b. repetabilitate c. distributivitate d. coonsistentă ____ 4. Dintre procedurile legate de analiza validitătii unui test nu face parte: a. metoda verificării criteriului b. metoda reprezentativitătii continuturilor c. metoda evaluării consecintelor d. metoda testelor paralele ____ 5. Examinatorul este unul dintre factorii de influentă majoră în examenul psihologic. Sunt descrise cel putin 6 variabile relevante, dintre care: Dintre cele trei combinatii prezentate mai sus, unele sunt în totalitate corecte dar există si una partial gresită. Care este aceasta? a. caracteristicile fizice ale examinatorului; prezenta sau absenta sa din camera de testare b. comportamentul său, "cald" sau "rece"; conditionarea operată asupra comportamentului verbal al subiectului c. efectul examinatorului ca persoană; starea de relaxare sau încredere a subiectului testat ____ 6. Sănătatea mintală este definită, de regulă, prin următoarele caracteristici: Dintre cele patru combinatii prezentate mai sus, unele sunt în totalitate corecte dar există si una partial gresită. Care este aceasta? a. capacitatea de constientizare, acceptare si corectitudine în modul cum se concepe pe sine; b. stăpânirea mediului si adecvarea în modul de a face fată cerintelor vietii; c. integrarea si unitatea personalitătii; autonomia si încrederea în sine; d. perceperea realistă si sensibilitatea socială; vulnerabilitate psihică. ____ 7. Măsurarea cantitativă în psihologie include trei tipuri de statistici si anume: Dintre cele trei combinatii prezentate mai sus, una este în totalitate corectă. Care este aceasta? a. statistici descriptive; statistici inferentiale; statistici moderatoare b. statistici inferentiale; statistici descriptive; statistici mediatoare
c. statistici multivariate, statistici descriptive, statistici inferentiale ____ 8. Acest tip de scală de măsură are o singură calitate si anume exclusivitatea (un număr poate fi atribuit doar o singură dată). Nu se pot folosi nici un fel de proceduri matematice. Ne referim la scalele? a. de tip ordinal b. de tip nominal c. de interval d. de proportie ____ 9. Orice test psihologic sau educational care este destinat utilizării în practică trebuie să fie perceput de cei examinati cu acesta ca fiind adecvat domeniului în care este aplicat. Această calitate a testelor este denumită ?: a. validitate de aspect b. fidelitate c. validitate de criteriu d. standardizare ____ 10. Validitatea este si o evidentă a consecintelor reale si potentiale ale utilizării actiunilor de interpretare a scorurilor testului si de utilizare a informatiilor astfel obtinute. Cine este autorul contemporan care a subliniat necesitatea includerii consecintelor în dovezile referitoare la validitatea testului. Care este răspunsul corect? a. Messick b. Minulescu c. Anastasi d. Pitariu ____ 11. Conceptul de vârstă mentală a fost introdus în normarea scalelor la începutul secolului XX de către: Care este răspunsul corect? a. Cattell b. Weschler c. Raven d. Binet – Simon ____ 12. Rezultatele standard se pot obtine prin transformări lineare sau prin transformări nelineare ale rezultatelor brute. Alegeti dintre răspunsurile de mai jos tipul de normare care prezintă acest specific: a. percentilele b. scorurile T c. coeficientul de inteligentă d. vârsta mentală
