UNIVERSITATEA CREŞTINĂ DIMITRIE CANTEMIR FACULTATEA DE ŞTIINŢE POLITICE
LUCRARE DE LICENŢĂ
COORDONATOR CONF. UNIV. DR. Constantin DEGERATU
AUTOR ABSOLVENT Alexandru Lucian ZĂHĂRESCU
BUCUREŞTI 1
- 2009 -
„Ca stat de graniţă al Uniunii Europene şi ca membru al Alianţei Nord-Atlantice în această regiune, România are interesul major de a se învecina cu state stabile, democratice şi prospere deoarece numai acestea sunt capabile să menţină pacea şi buna-înţelegere în relaţiile dintre ele, să creeze comunităţi regionale pluraliste şi să aibă un comportament predictibil în domeniul securităţii. Construirea unui climat de securitate, stabilitate şi prosperitate în zona Mării Negre reprezintă o direcţie distinctă de acţiune a acestei strategii. România – vector dinamic al securităţii democratice, stabilităţii şi prosperităţii economice – are un interes strategic fundamental ca regiunea extinsă a Mării Negre să fie una stabilă, democratică şi prosperă, strâns conectată la structurile europene şi euroatlantice. Subsumat acestui interes, obiectivul strategic al ţării noastre este acela de a stimula o implicare europeană şi euroatlantică mai puternică şi mai productivă în această regiune. Din punct de vedere al provocărilor de securitate, regiunea este o oglindă fidelă a noilor riscuri şi ameninţări şi un virtual poligon periculos pentru experimentarea lor. În rândul acestora trebuie menţionate: terorismul internaţional; proliferarea armelor de distrugere în masă şi a mijloacelor de transport la ţintă; conflictele locale; traficul ilegal de armament, muniţii şi explozivi; traficul de droguri; migraţia ilegală şi traficul de fiinţe umane; guvernarea ineficientă, minată de corupţie endemică şi criminalitate organizată. Caracterizată, pe ansamblu, printr-un important deficit democratic şi incapacitatea exercitării plenare a atribuţiilor conferite statelor suverane, regiunea Mării Negre este cea mai bogată parte a Europei şi – probabil – una din cele mai dense de pe glob, în conflicte separatiste, dispute sau stări tensionate. Conflictele şi mişcările separatiste din estul şi sudul Republicii Moldova (regiunea nistreană şi regiunea găgăuză), estul şi nordul Georgiei (Abhazia şi Osetia de Sud), vestul Azerbaidjanului (Nagorno-Karabah), sudul Federaţiei Ruse (Cecenia şi alte republici sau regiuni autonome din Caucazul de Nord), alte mişcări separatiste de mai mică amploare şi intensitate, precum şi stările de tensiune legate de unele dispute teritoriale sau de frontieră, reprezintă grave ameninţări la adresa securităţii regiunii şi creează pericolul declanşării sau reizbucnirii unor confruntări violente.”
STRATEGIA DE SECURITATE NAŢIONALĂ A ROMÂNIEI România Europeană, România Euroatlantică: pentru o viaţă mai bună într-o ţară democratică, mai sigură şi prosperă. BUCUREŞTI 2006
2
C U P R I N S CONŢINUT INTRODUCERE ......................................................................................... Cap. 1. ZONA MĂRII NEGRE ŞI SPAŢIUL DE INTERES GEOSTRATEGIC AL ROMÂNIEI ........................................................ 1.1. REPERE GEOGRAFICE ŞI ISTORICE ALE ZONEI MĂRII NEGRE ......... 1.2. STATELE RIVERANE MĂRII NEGRE ………………………………………..
Pag. 5
1.2.1. COORDONATE ECONOMICE …………………………………………….........…… 1.2.2. PROBLEMATICA ENERGETICĂ LA MAREA NEAGRĂ …………….......………
11 18
1.3. IMPORTANŢA ZONEI MĂRII NEGRE PENTRU ACCESUL LA RESURSE ENERGETICE …………………………………………………….……… 1.4. ASPECTE DE SECURITATE REGIONALĂ ………………………….………. 1.5. JOCURI GEOSTRATEGICE LA EST DE MAREA NEAGRĂ ……………… 1.6. MAREA NEAGRĂ, POTENŢIALĂ ZONĂ MAJORĂ PENTRU SECURITATEA GLOBALĂ ………………………………………………………… Cap. 2. CONSIDERAŢII PRIVIND POZIŢIA GEOPOLITICĂ ŞI GEOSTRATEGICĂ A ROMÂNIEI CA MEMBRU CU DREPTURI DEPLINE AL N.A.T.O. ŞI U.E. ÎN ZONA MĂRII NEGRE ………….. 2.1. ELEMENTELE DE VALOARE STRATEGICĂ A COMPLEXULUI FLUVIO-MARITIM EUROPEAN MAREA NORDULUI-RIN-MAIN-DUNĂREMAREA NEAGRĂ ……………………………………………………………………. 2.1.1. ASPECTE ECONOMICE ŞI GEOMILITARE …………………………......……….. 2.1.2. COOPERAREA EUROPEANĂ …………………………………………….…........…. 2.1.3. POZIŢIA NATO ŞI UE FAŢĂ DE COMPLEXUL MAREA NORDULUI-RINMAIN-DUNĂRE-MAREA NEAGRĂ ......................................................................................
2.2. MAREA NEAGRĂ - ZONĂ DE PROIECŢIE A INTERESELOR EUROATLANTICE …………………………………………………………………….…….. 2.3. PARTENERIATUL ESTIC – INSTRUMENT DE CONSOLIDARE A POLITICII DE VECINĂTATE A UE ………………………………………………..
9 9 11
20 22 24 28 37 37 38 39 40
41 52
2.3.1. DESCHIDEREA UNUI NOU CAPITOL ÎN RELAŢIILE CU VECINII RĂSĂRITENI ………………………………………………………………............………….. 2.3.2. PARTENERIATUL ESTIC ŞI PROBLEMELE CELOR ŞASE ……......…………... 2.3.3 CONCLUZII ……………………………………………………………...........………...
53 56 58
2.4. RELAŢIILE UNIUNII EUROPENE CU STATELE DIN CAUCAZUL DE SUD ……………………………………………………………………………………..
59
2.4.1. CONSIDERAŢII GENERALE ASUPRA REGIUNII ………….......………………... 2.4.2. RELAŢIILE UE CU ARMENIA ……………….........………………………………… 2.4.3. RELAŢIILE UE CU AZERBAIDJAN …………..........……………………………….. 2.4.4. RELAŢIILE UE CU GEORGIA ………………….........……………………………… 2.4.5. MIJLOACELE ŞI ACŢIUNEA UNIUNII EUROPENE ÎN REGIUNE …….....……
59 60 61 62 62
2.5. ROMÂNIA – MODERATOR AL ECHILIBRULUI DE PUTERE ÎN REGIUNEA EXTINSĂ A MĂRII NEGRE ………………………………………….
65
2.5.1. ECHILIBRUL PUTERII ÎN TEORIA ŞI PRACTICA RELAŢIILOR INTERNAŢIONALE ………………………………………………………….........………… 2.5.2. BALANŢA DE PUTERE ÎN REGIUNEA EXTINSĂ A MĂRII NEGRE….......…… 2.5.3. ROMÂNIA ŞI NOUL ECHILIBRU AL PUTERII ……………………….......……… 2.5.4. CONCLUZII ………………………………………………………………..........……...
65 67 71 73
3
CONŢINUT Cap. 3. PROVOCĂRI ŞI OPORTUNITĂŢI PEMTRU ROMÂNIA ÎN REGIUNEA EXTINSĂ A MĂRII NEGRE ……………………............………….. 3.1. SECURITATEA REGIONALĂ. PERSPECTIVE ALE REACTIVĂRII CONFLICTELOR LATENTE EXISTENTE ÎN BALCANI ŞI CAUCAZ ….. 3.1.1. PROBLEMATICA CONSOLIDĂRII STATALE …………..........………………… 3.1.2. CARACTERISTICI GEOPOLITICE ALE ZONELOR BALCANI ŞI CAUCAZ 3.1.3. PERSPECTIVE ALE REACTIVĂRII CONFLICTELOR LATENTE EXISTENTE ÎN BALCANI ŞI CAUCAZ ……………………………………........………..
3.2. ASIGURAREA SECURITĂŢII ÎN REGIUNEA MĂRII NEGRE PRIN ÎMBUNĂTĂŢIREA COOPERĂRII MILITARE ŞI ECONOMICE ZONALE ….
Pag. 75 75 76 77 79 82
3.2.1. PREMISELE COOPERĂRII STATELOR DIN ZONA MĂRII NEGRE …...…… 3.2.2. COOPERAREA MILITARĂ MARITIMĂ A STATELOR DIN ZONA MĂRII NEGRE ………………………………………………………………............………………… 3.2.3. COOPERAREA ECONOMICĂ ÎN REGIUNEA MĂRII NEGRE …….....………. 3.2.4. CONCLUZII ………………………………………………........…………...…………..
82
3.3. O ECONOMIE ÎN EXPANSIUNE, O DIPLOMAŢIE DINAMICĂ ………….
89
3.3.1. DIPLOMAŢIA ECONOMICĂ, O NECESITATE PENTRU ROMÂNIA ……....... 3.3.2. DIMENSIUNEA GLOBALĂ A ECONOMIEI …………………….......……………. 3.3.3. O DIPLOMAŢIE ECONOMICĂ MODERNĂ ŞI EFICIENTĂ ……....…………...
89 91 92
3.4. ROLUL INSTRUMENTULUI MILITAR ÎN CREŞTEREA STABILITĂŢII ŞI SECURITĂŢII REGIONALE …………………………………………………….
94
83 85 89
3.4.1. INTRODUCERE ………………………………………………………..........………… 3.4.2. CONSIDERAŢII GENERALE PRIVIND REGIUNEA ÎN CARE ESTE DISPUSĂ ROMÂNIA …………………………………………………………............................………. 3.4.3. DIRECŢII DE ACŢIUNE PENTRU PROMOVAREA STABILITĂŢII, SECURITĂŢII ŞI PĂCII ÎN REGIUNE ……………………………………………........… 3.4.4. FACTORUL MILITAR COMPONENTĂ A PROCESULUI DE SECURIZARE ŞI STABILITATE REGIONALĂ ………………………….......…………. 3.4.5. CONCLUZII ………………………………………………………...........…………….
94
101 103
3.5. ANALIZA EQUILIBRI: ROMÂNIA ŞI ROLUL SĂU ÎN GEOPOLITICA MĂRII NEGRE ………………………………………………………………………..
104
3.5.1. ROMÂNIA COLABOREAZĂ CU GRECIA SI FRANŢA ……….......……………... 3.5.2. SISTEMUL ROMÂNESC DE APĂRARE ……………………….........……………… 3.5.3. BUCUREŞTIUL NU AR PUTEA FACE FAŢĂ UNEI INVAZII …….….......……… 3.5.4. APARATUL INDUSTRIAL …………………………………………...........………….
104 105 106 106
CONCLUZII – ROMÂNIA, MAREA NEAGRĂ & CO ……………………………. BIBLIOGRAFIE ……………………………………………………………………….
107 109
96 98
INTRODUCERE Încă din perioada 2003-2004, deşi existau voci care susţineau imposibilitatea unei strategii comune pentru regiunea Mării Negre şi a Balcanilor, liniile principale ale acesteia au fost stabilite prin aşa-numita strategie SIMN1 , ale cărei elemente principale sunt: • crearea unui spaţiu legitim al NATO pentru a acţiona în zonă; • atragerea Rusiei ca partener; • coordonarea eforturilor şi intereselor comunităţii euro-atlantice; • stabilizarea statelor mai puţin dezvoltate, prin democratizare şi dezvoltare instituţională; 1
Vezi Minchev OGNYAN, Marin LESENSKI, Plamen RALCHEV, Strategia transatlantică pentru stabilizarea şi integrarea zonei Mării Negre (Strategia SIMN), în Ronald D. ASMUS, Konstantin DIMITROV, Joerg FORBRIG (editori), O nouă strategie euro-atlantică pentru regiunea Mării Negre, Editura IRSI, Bucureşti, 2004, pp. 85-99.
4
• mobilizarea şi participarea societăţii civile; • dezvoltarea cooperării regionale; • transmiterea experienţei de democratizare dinspre Europa Centrală şi de Est spre ţările din zona Mării Negre. În ecuaţia stabilităţii regionale, ţara noastră s-a alăturat: • OSCE, în eforturile de prevenire a conflictelor şi realizare a securităţii cooperative; • celorlalte 46 de state membre ale Consiliului Europei, în promovarea şi protecţia drepturilor omului, deci, în securitatea democratică; • celor 26 de membri NATO în asigurarea apărării colective şi gestionarea crizelor „în afara zonei”, adică securitatea militaro-strategică; • celor 25 de state membre ale UE, pentru integrarea economică, monetară, politica externă de securitate comună, cooperarea judiciară şi de poliţie, asigurând dezvoltarea economică şi stabilitatea politică a Europei. Integrarea fermă a ţării noastre în acest ansamblu urmăreşte participarea la realizarea unei noi ordini regionale de pace, cooperare, securitate şi stabilitate. Majoritatea covârşitoare a studiilor, materialelor, articolelor pe această temă insistă pe faptul că adiacenţa spaţiului românesc la trei din cele patru mari culoare strategice europene, corelată cu apartenenţa sa la NATO şi UE, va permite României să contribuie substanţial la controlul strategic al situaţiei din bazinul Mării Negre, la prevenirea ameninţărilor asimetrice şi a conflictelor majore, precum şi la protejarea şi promovarea intereselor europene şi euro-atlantice2 . În anul 2006 ”STRATEGIA DE SECURITATE NAŢIONALĂ A ROMÂNIEI - România Europeană, România Euroatlantică: pentru o viaţă mai bună într-o ţară democratică, mai sigură şi prosperă” per ansamblu şi în special capitolul VI. România – vector dinamic al securităţii şi prosperităţii în regiunea Mării Negre a stârnit vii controverse, conturându-se două curente principale de opinie. Primul dintre acestea consideră ca inoportună şi riscantă întoarcerea diplomatică spre Est. "Nu este deloc clar de ce România ar avea nevoie de o consolidare specială la Marea Neagră, de ce ar trebui să devină buricul acesteia, un fel de far călăuzitor care să oprească războiul din Transnistria, să occidentalizeze Ucraina, să stopeze conflictul din Nagorno-Karabah şi, cine ştie, poate chiar să-i creştineze pe turci", scria Bogdan Chireac în Adevărul, în acea perioadă. Finalul articolului cu pricina formula chiar un avertisment dramatic: „orice rătăcire pe Marea Neagră care ne-ar îndepărta de singurul obiectiv cu adevărat important pentru România - Europa - este un pericol mortal pentru viitorul a generaţii de români”. E un fel de a spune că trebuie să ne vedem lungul nasului şi că nu avem de ce să ne legam la cap cu proiecte politice care nu ne privesc.
2
VĂDUVA Gheorghe, Geostrategii eurasiatice, în „A X-a sesiune de comunicări ştiinţifice Securitate şi societate: provocările mileniului trei”, Editura Academiei Naţionale de Informaţii, 2004, p. 172.
5
Al doilea curent sublinia faptul că intrarea României în UE nu a fost doar un scop în sine şi nici un punct final. E foarte important ce rol vom juca la Bruxelles, de câtă influenţă vom dispune pentru a ne promova interesele şi daca vom fi cu adevărat implicaţi în modelarea construcţiei europene. Personal consider că ambele curente au exagerat nonimportanţa sau importanţa României în zona extinsă a Mării Negre. România nu are cum deveni peste noapte o putere economică care să conteze pe continent, dar poziţia sa geografică şi priorităţile geostrategice dintr-un anumit moment ale aliaţilor săi occidentali, mai ales americani, pot oferi Bucureştiului şansa de a deveni un interlocutor privilegiat în marile capitale ale lumii. Cu alte cuvinte, capacitatea ţării de a-şi face vocea auzită cu adevărat în spaţiul occidental ar putea ţine în mare măsură de rolul pe care îl vom juca în spaţiul Mării Negre. Principiu călăuzitor al relaţiilor internaţionale în ultimele trei secole, balanţa de putere nu mai este astăzi una sistemică, ci una a subsistemelor. Pornind de la analiza intereselor şi a relaţiilor de putere existente în zona Mării Negre, acest studiu argumentează că, într-un astfel de spaţiu dificil şi complex, stabilitatea nu poate fi realizată decât printr-o ajustare realistă a diferitelor interese aparţinând actorilor implicaţi. Urmărind să transforme spaţiul pontic într-unul stabil şi prosper, România trebuie mai întâi să armonizeze şi să echilibreze aceste interese, acţionând astfel ca un autentic moderator al echilibrului de putere în Regiunea Extinsă a Mării Negre. Regiunea geopolitică a Mării Negre este o arie de tranzit semnificativă a resurselor energetice şi, totodată, un spaţiu important de manifestare a unor riscuri asimetrice şi focare de conflict, cu un impact substanţial asupra securităţii euro-atlantice. Studiul de faţă se concretizează într-o cercetare calitativă a rolului de moderator al echilibrului de putere pe care România poate şi trebuie să şi-l asume în Regiunea Extinsă a Mării Negre. Noutatea acestei modalităţi de abordare constă în perspectiva teoretică fundamentată pe actualitatea echilibrului de putere şi pe o viziune realistă asupra sistemului relaţiilor internaţionale, perspectivă din care sunt analizate atât relaţiile de putere existente între statele din Regiunea Extinsă a Mării Negre, cât şi proiectele şi iniţiativele statului român în această zonă. Natura calitativă a studiului a presupus o abordare de tip „numere mici” drept tehnică de cercetare. Am analizat, astfel, un număr limitat de actori ai sistemului internaţional: statele considerate ca făcând parte din Regiunea Extinsă a Mării Negre (Bulgaria, Turcia, Georgia, Armenia, Azerbaidjan, Rusia, Ucraina, Republica Moldova şi România), Statele Unite ale Americii şi principalele două organizaţii internaţionale ce definesc spaţiul euro-atlantic (Uniunea Europeană şi Alianţa Nord-Atlantică).
6
Totodată, cercetarea a fost realizată la cel de-al doilea nivel de analiză a relaţiilor internaţionale – nivelul statal 3. Variabilele independente luate în calcul au fost: interesele naţionale, tipul de regim (de la nedemocratic, la democratic, cu diferite grade de consolidare), caracteristicile societăţii(istorie, tradiţii, valori relevante pentru prezenţa internaţională a statului), resursele (îndeosebi cele energetice şi cele militare) şi populaţia(omogenă sau fragmentată etnic, religios or cultural). Toate au participat la determinarea în mod direct a comportamentului internaţional al statului (politica sa externă), ca variabilă dependentă. Cercetarea este fundamentată pe următoarele două ipoteze: 1. Ipoteza teoretică (cu un nivel maxim de generalitate): în Regiunea Extinsă a Mării Negre, ambiţiile şi interesele actorilor internaţionali sunt extrem de complexe, variind de la deplina comuniune la o totală opoziţie. 2. Ipoteza de lucru (dedusă din ipoteza teoretică şi cu un nivel mai scăzut de generalitate): încercând să readucă Marea Neagră pe harta Europei şi să transforme spaţiul pontic într-unul stabil şi prosper, România trebuie să armonizeze şi să echilibreze interesele naţionale ale statelor implicate evitând, în acelaşi, timp crearea unor noi linii de separaţie între Est şi Vest. Testarea celor două ipoteze a implicat colectarea şi utilizarea a numeroase materiale documentare: studii de caz, texte istorice, publicaţii de actualitate şi materiale vizuale, precum şi alte articole ştiinţifice publicate în diverse reviste de specialitate. Pentru realizarea succesiunii logice a demersului de mai sus, lucrarea a fost structurată pe trei capitole. În primul capitol ”ZONA MĂRII NEGRE ŞI SPAŢIUL DE INTERES GEOSTRATEGIC AL ROMÂNIEI” sunt grupate informaţiile minim necesare pentru cunoaşterea şi înţelegerea atitudinii statelor riverane şi a altor state ce îşi manifestă interesul pentru zona respectivă şi importanţa zonei pentru securitatea globală. În capitolul al 2-lea „CONSIDERAŢII PRIVIND POZIŢIA GEOPOLITICĂ ŞI GEOSTRATEGICĂ A ROMÂNIEI CA MEMBRU CU DREPTURI DEPLINE AL N.A.T.O. ŞI U.E. ÎN ZONA MĂRII NEGRE” sunt prezentate parte din cele mai importante elemente care justifică interesul „principalilor actori”, respectiv Uniunea Europeană, NATO şi Rusia pentru zona respectivă şi modul în care România poate participa şi influenţa echilibrul de putere, în calitate de membru NATO şi UE. În capitolul al 3-lea „PROVOCĂRI ŞI OPORTUNITĂŢI PENTRU ROMÂNIA ÎN REGIUNEA EXTINSĂ A MĂRII NEGRE” se urmăreşte conturarea, suficient de distinct, a liniilor principale ale unui posibil răspuns la ipotezele formulate. 3
Henry KISSINGER, Diplomaţia, Bucureşti, Editura Bic All, 2002.
7
Pe termen scurt şi mediu, Bazinul Mării Negre şi zona adiacentă acestuia vor rămâne un spaţiu activ din punctul de vedere al evenimentelor politice, economice şi militare care pot afecta securitatea regională şi chiar globală. Potenţialul conflictual existent în zonă, de la conflictele „îngheţate” la cele în stare latentă şi cele aflate în derulare, coroborat cu existenţa unor grupări teroriste şi elemente ale crimei organizate, precum şi cu interesul crescând al unor actori statali şi non-statali faţă de resursele strategice din Caucaz, Asia Centrală şi Orientul Mijlociu şi de nevoia de a controla accesul la aceste resurse, va determina o concentrare substanţială de forţe, mijloace şi, nu în ultimul rând, voinţă politică şi efort responsabil. 1) Prin integrarea în NATO şi U.E, România este chemată să contribuie semnificativ la estomparea efectului de falie strategică din spaţiul sud-est european, prin transformarea regiunii extinse a Mării Negre într-o zonă a stabilităţii, prosperităţii şi dezvoltării durabile, democratice. 2) Deplina integrare a ţării noastre în structurile europene şi euro-atlantice este de natură să aducă plusul de potenţă necesar unei Românii destul de active şi în trecut, dar insuficient de eficace în demersurile sale de a avea un impact pozitiv, favorabil propriilor interese pe termen lung, asupra securităţii şi stabilităţii regionale, continentale şi globale, vizând cooperarea, înţelegerea, reconcilierea şi aplanarea conflictelor istorice pe plan subregional. 3) Pentru ca regiunea Mării Negre să fie o zonă a stabilităţii şi prosperităţii, este necesar ca aceasta să fie opera comună a tuturor statelor regiunii, inclusiv a României, care are de realizat, în primul rând, o coerenţă deplină între politici, strategii şi acţiuni. Acest lucru este posibil prin promovarea unei politici active de cooperare pe multiple planuri, inclusiv economic şi militar, precum şi de acţiune concretă, pentru transpunerea în realitate a tratatelor, înţelegerilor şi convenţiilor bi sau multilaterale stabilite. Ţara noastră trebuie să susţină întărirea capacităţii de acţiune comună a statelor din bazinul Mării Negre, pentru asigurarea stabilităţii regionale, demonstrând faptic că stabilitatea regiunii depinde de calitatea cooperării statelor sale în combaterea fenomenelor infracţionale transfrontaliere: terorism, crimă organizată, trafic ilegal de arme, muniţii, droguri şi persoane.
Cap. 1. ZONA MĂRII NEGRE ŞI SPAŢIUL DE INTERES GEOSTRATEGIC AL ROMÂNIEI 1.1. REPERE GEOGRAFICE ŞI ISTORICE ALE ZONEI MĂRII NEGRE Situată între Europa sud-estică şi Asia Mică, Marea Neagră este o mare continentală aparţinând bazinului atlantic. Ţărmul României la Marea Neagră este de 245 km şi cuprinde numeroase staţiuni şi porturi maritime. La Marea Neagră mai au deschidere următoarele ţări: Ucraina, Rusia, Georgia, Turcia şi Bulgaria. 8
Marea Neagră comunică prin strâmtoarea Bosfor cu Marea Marmara, prin strâmtoarea Dardanele, cu Marea Egee (Marea Mediterană), iar prin strâmtoarea Kerci cu Marea de Azov - mare care este de fapt o anexă în partea nordică a Mării Negre, între Ucraina (Peninsula Crimeea) şi Rusia. Având o forma ovală şi ţărmuri puţin crestate, excepţie făcând ţărmul Peninsulei Crimeea, Marea Neagră are în partea de nord-vest numeroase limanuri, iar platforma continentală este foarte extinsă, adâncimile crescând în celelalte părţi, ajungând în regiunea central-sudică la 2.425 m. Suprafaţa Mării Negre este de 413.000 km², adâncimea maximă fiind înregistrată lângă Yalta, de 2206 m. În Marea Neagră nu întâlnim foarte multe insule sau peninsule, cele mai cunoscute şi importante fiind Insula Şerpilor, Insula Sahalinul Mare şi cele create de Dunăre iar, ca peninsule, cea mai importantă fiind Peninsula Crimeea. Golfurile Mării Negre precum Burgas, Varna, Sinop, Samsun, Odessa etc., fie sunt largi, un dezavantaj pe timp de furtuna, fie colmatate de curenţii orizontali, curenţii verticali fiind inexistenţi, acest fapt oferindu-i Mării Negre originalitate. De mică amploare, mareele sunt de cca. 12 cm, iar salinitatea în larg are valori de 17-18%, în comparaţie cu alte mări şi oceane care au valori de 24-34%. Salinitatea Mării Negre în zona litoralului românesc ajunge la valori cuprinse între 7 şi 12%. În Marea Neagră se varsă numeroase fluvii mari, ca: Dunărea, Nistru, Bug, Nipru, Rioni, Kizil-Irmak şi de aceea salinitatea ei este scăzută (în medie 20-22 %) în comparaţie cu cea a oceanului planetar. Temperatura medie anuală în sectorul românesc este de +12,5 °C, depăşind cu 2°C temperatura medie a aerului. Iarna temperaturile scad destul de mult şi bat frecvent vânturile de nord-vest care provoacă valuri mari foarte periculoase pentru navigaţie. În iernile mai reci, în zona litorală nordică Marea Neagră îngheaţă. Sub influenţa vânturilor se formează un curent circular, dirijat de linia ţărmurilor, care, datorită Peninsulei Crimeea, se împart în două ramuri închise: estică şi vestică. Un curent de suprafaţă transportă prin strâmtoarea Bosfor apele mai dulci ale Mării Negre spre Marea Mediterană; în adâncime se formează un curent compensator, care transportă în sens invers ape cu salinitate mare. Din cauza lipsei de circulaţie verticală, la adâncimi mai mari nu pătrunde suficient oxigen şi predomină hidrogenul sulfurat. Din cele mai vechi timpuri, Marea Neagră a constituit o cale de legătură prin intermediul căreia populaţia băştinaşă din regiunile pontice a intrat în contact cu cultura miceniană. Începând din sec. al VIII-lea î.e.n. pe ţărmurile Mării Negre(”Pontus Euxinus”) coloniştii greci au întemeiat un număr de oraşe (Phanagoria, Kimmerike, Apolonia Pontica, Mesembria, Odessos, Callatis, Tomis, Histria, Tyras, Olbia, Chersones, Theodosia, Panticapaion, Dioscurias, Phasis, Trapezunt, 9
Sinope, Heracleea Pontica etc.) care au avut un important rol economic, politic şi cultural contribuind la grăbirea procesului descompunerii comunei primitive la triburile locale. După expediţia lui Pericle în Pont (437 î.e.n.) un rol preponderent în viaţa economică a bazinului Mării Negre l-a avut oraşul Atena. Mai târziu, în anul 88 î.e.n. regele Pontului, Mitriade al VI-lea Eupator, devenise cârmuitorul sau aliatul tuturor triburilor şi popoarelor din jurul Mării Negre (cu excepţia Bitiniei), reprezentând o ameninţare serioasă pentru influenţa romană în Orient. La mijlocul secolului I î.e.n., Burebista, conducătorul primului stat dac, şi-a întins stăpânirea asupra ţărmului stâng al Mării Negre, cuprins între Nistru şi Apollonia Pontica. Dobrogea a fost cucerită de romani şi inclusă în provincia Moesia în anul 46 e.n oraşele de pe litoralul dobrogean al Mării Negre (Callatis, Tomis şi Histria) intrând astfel în stăpânirea Romei şi cunoscând o nouă perioadă de înflorire economică şi culturală (perioada romană). Dominaţia romană în bazinul Mării Negre a fost continuată de cea romano-bizantină (în secolele IV-VII e.n.), care, pentru a-şi menţine stăpânirea drumurilor comerciale din Marea Neagră, a trebuit să înfrângă rivalitatea statului iranian al Sasanizilor, iar apoi pe cea a cnejilor ruşi. După cucerirea Constantinopolului de către cruciaţii apuseni (1204), pe litoralul de sud al Mării Negre a apărut Imperiul de
Trapezunt. Din aceeaşi perioadă
datează şi prezenţa neguţătorilor genovezi şi veneţieni, care până la cucerirea turcească şi-au instituit monopolul comercial în bazinul Mării Negre. La sfârşitul secolului al XIV-lea, începutul secolului al
XV-lea, Marea
Neagră constituia hotarul estic al Moldovei şi al Ţării Româneşti. După căderea Caffei, trecerea Crimeei sub suzeranitatea turcească (1475) şi căderea Chiliei şi a Cetăţii Albe în mâna turcilor (1484), aproape întreg litoralul Mării Negre se afla în stăpânirea Imperiului Otoman. În urma războaielor ruso-turce din secolele
XVIII - XIX,
stăpânirea turcească s-a restrâns continuu, până ce, în urma Primului Război Mondial, stăpânirea asupra ţărmurilor Mării Negre de către statele riverane a căpătat aproximativ o configuraţie care a durat până la sfârşitul Războiului Rece. 1.2. STATELE RIVERANE MĂRII NEGRE Odată cu încheierea perioadei bipolare şi mai ales după 11 septembrie 2001 spaţiul Mării Negre a reintrat în fluxul transformărilor geopolitice continentale şi regionale. Astfel, marile puteri occidentale doresc să realizeze aici un spaţiu al securităţii şi stabilităţii, deziderat ce nu poate fi atins fără o bază economică sănătoasă şi o dezvoltare durabilă, sărăcia aducând cu sine numeroase probleme – crime, terorism, trafic de droguri etc.
10
În prezent, regiunea este dominată de urmările extinderii NATO şi Uniunii Europene, dar şi de procesele de prefacere economică, politică, socială etc. În acest context, ne propunem ca, în studiul de faţă, să realizăm o trecere în revistă a principalelor caracteristici economice ale statelor riverane Mării Negre, a vulnerabilităţilor şi oportunităţilor economice ce se manifestă aici şi a posibilităţilor de cooperare economică pentru întărirea securităţii regiunii. 1.2.1. Coordonate economice Bulgaria Imediat după 1990, Bulgaria a înregistrat o perioadă de întârzieri a tranziţiei spre o economie de piaţă şi eşecuri în implementarea reformelor, ceea ce a făcut ca ţara să rămână mult în urma celorlalte economii în tranziţie. La începutul anului 1997, a cunoscut o criză economică şi financiară severă. Ca urmare, Guvernul a adoptat un program comprehensiv de reformă economică, cu o puternică asistenţă a instituţiilor financiare internaţionale şi a altor parteneri. Programul a vizat liberalizarea comerţului şi a preţurilor, reforma sectorului social, restructurarea sectorului financiar, întreprinderilor, agriculturii şi energiei. Implementarea acestor măsuri a transformat economia Bulgariei, a redus inflaţia şi a îmbunătăţit încrederea investitorilor. După 1997, ţara a înregistrat o creştere economică susţinută, care s-a situat la un nivel mediu de peste 5-6 %/an (1998-2008) , iar inflaţia s-a menţinut la un nivel destul de scăzut – 6-8%. Prima etapă a reformelor structurale a avut ca rezultat o creştere semnificativă a ponderii sectorului privat – 75% din PIB. Agricultura, turismul, industria uşoară şi metalurgia sunt sectoarele cheie ale economiei. De asemenea, sistemul bancar a fost privatizat în totalitate. În anii 2006-2008, reformele guvernului au avut ca scop consolidarea progreselor înregistrate în ultimii ani şi s-au adresat mai ales reducerii sărăciei şi stimulării creşterii economice. Prin urmare, Sofia a adoptat o strategie de creare a unui climat investiţional capabil să încurajeze investiţiile private, sporirea productivităţii şi o creştere economică susţinută. Reformele ce au vizat sectorul social au accentuat necesitatea dezvoltării capitalului uman, în paralel cu investiţiile în infrastructură. Acestea au inclus programe de protecţie socială, vizând în special rezolvarea problemelor privind şomajul şi sărăcia. În perioada de referinţă, înainte de declanşarea actualei crize economice financiare, Bulgaria înregistrase progrese importante în ceea ce priveşte stabilitatea macroeconomică şi dezvoltarea durabilă. Creşterea economică medie atinsese, astfel, nivelul celor opt ţări nou integrate în Uniunea Europeană, situându-se la aproximativ 5-6% în perioada anilor 2000-2007, mai ales ca urmare a politicilor macroeconomice adecvate şi reformelor structurale. PIB-ul pe cap de locuitor a atins 12.900 USD (ppp) în 2008. În ciuda tuturor acestor performanţe pozitive, Bulgaria continuă să se confrunte cu o rată mare a sărăciei. Pe viitor, Guvernul de la Sofia trebuie să aibă în vedere soluţionarea cu precădere a următoarelor provocări: abordarea cu hotărâre a problemei sărăciei; ameliorarea oportunităţilor de 11
angajare; îmbunătăţirea guvernării; îndeplinirea cerinţelor asumate în procesul de aderare a la Uniunea Europeană; modernizarea sistemelor de educaţie şi sănătate; investiţiile în infrastructură; îmbunătăţirea balanţei de plăţi externe. Georgia Georgia reprezintă o mică economie în tranziţie, cu o populaţie de circa 5 milioane de locuitori şi un PIB pe cap de locuitor de 4.700 USD în 2008. În timpurile când făcea parte din URSS, Georgia exporta produse agricole şi energetice industriale în Uniunea Sovietică şi era o destinaţie turistică recunoscută a regiunii. După proclamarea independenţei, în 1991, economia ţării a intrat într-o perioadă foarte dificilă, îndeosebi sub impactul războiului civil, al pierderii accesului pe pieţele estice, a transferurilor masive de fonduri către Moscova, a fragmentării interne, secetei şi crizei financiare din Rusia din 1998. Astfel, producţia a scăzut cu 70%, iar exporturile s-au prăbuşit cu 90%, cel mai mare declin al oricărei economii în tranziţie. În prezent, consecinţele agresiunii ruseşti din anul 2008 împotriva Georgiei, urmată de proclamarea unilaterală a independenţei regiunilor separatiste Abhazia şi Osetia de Sud, au adus mari pierderi economiei: aproape 300.000 de oameni strămutaţi, o mare parte din infrastructură distrusă, rute comerciale importante întrerupte, autoritatea Guvernului georgian subminată într-o mare parte a ţării. De menţionat că, în noiembrie 2003, în Georgia a avut loc o mişcare politico-socială de amploare supra-numită ”revoluţia rozelor”, o mişcare paşnică şi democratică care a declanşat schimbări profunde. Noul guvern apărut atunci şi-a concentrat eforturile pe reformarea structurilor puterii, eradicarea corupţiei, stabilizarea economiei şi consolidarea bugetului. Prima fază de stabilizare a avut rezultate spectaculoase, cu o creştere economică de circa 6,2% în 2004 (o rată mai mică, din cauza rezultatelor agricole proaste) şi de peste 7,5% în 2005. Veniturile la bugetul statului au crescut de la 14% din PIB în 2003 la peste 25,5% în 2007. În acelaşi timp, însă, rata şomajului, care scăzuse în 2003 la 11,5%, a crescut din nou în anii ce au urmat, ca efect al reducerilor masive de personal din sectorul public. În aceeaşi perioadă, respectiv în prima fază a transformărilor declanşate după ”Revoluţia Trandafirilor”, Guvernul de la Tibilisi a lansat un amplu program anticorupţie, a iniţiat reforme cuprinzătoare în sistemul de educaţie, a reorganizat structurile executivului şi a redus birocraţia. De asemenea, s-a adresat problemelor privind sectorul energiei şi a reducerii sărăciei. Aceste realizări au fost consolidate în cea de-a doua fază, prin aplicarea unor măsuri focalizate pe reforma instituţională profundă şi pe îmbunătăţirea infrastructurii, măsuri menite să aducă Georgia la nivelul secolului XXI, prin creştere economică accelerată, creare de locuri de muncă şi luptă amplă contra sărăciei şi corupţiei.
12
Politicile macroeconomice prudente şi programele de reformă structurală au caracterizat aceste evoluţii. Circa 1/3 din creştere a fost datorată activităţii industriale şi de comunicaţii, dar şi construcţiei oleoductului Baku-Tbilisi-Ceyhan. Reforma sectorului public, care a vizat întărirea instituţiilor statului, îmbunătăţirea guvernării şi o serie de strategii anticorupţie, alături de investiţii în infrastructură şi îmbunătăţiri ale reglementărilor, au dus la sporirea ponderii sectorului privat. Creşterea s-a bazat pe industria alimentaţiei, turism şi activităţi de tranzit comercial. În consecinţă, până la invazia rusească din 2008, s-a asigurat un progres economic important, însoţit de o diminuare a sărăciei, dublate de o oarecare accelerare a creşterii în sectoarele nonagricole şi nonenergetice. Provocările cărora Georgia va trebuie să le facă faţă, dincolo de eforturile vizând gestionarea consecinţelor dezastruoase directe ale agresiunii Rusiei şi ale dezmembrarii teritoriale de facto, se referă în principal la: necesitatea acută a îmbunătăţirii eficienţei guvernării; întărirea politicilor macroeconomice, în special în domeniul fiscal; ameliorarea mediului de afaceri; sporirea calităţii capitalului uman; reducerea vulnerabilităţii celor săraci; dezvoltarea sectoarelor prioritare ale economiei – energie, transport, comunicaţii, turism şi agricultură; o atenţie sporită faţă de problemele mediului natural şi celor ecologice. România Perioada de tranziţie, începând cu 1990, a fost mult mai dificilă în România, decât în oricare altă ţară din Europa Centrală. Aceasta s-a datorat, în mare parte, faptului că economia era, la sfârşitul anilor ’80, pe marginea prăpastiei, după 40 de ani de planificare centralizată, cu un accent iresponsabil pe industria grea şi proiectele neeconomice de infrastructură de mare anvergură. Faţă de media europeană a PIB pe locuitor în 1988, de 9.725 de dolari americani şi de cea mondială, de 3.853 de dolari, România cu 2.624 de dolari avea un nivel de aproape 3,7 ori mai scăzut decât cel european şi se afla mult sub nivelul mediu mondial. În ceea ce priveşte indicatorul PNB (produs naţional brut) pe persoană activă (productivitatea muncii sociale), faţă de o medie europeană de 17.217 dolari şi de o medie a ţărilor dezvoltate de 32.793 dolari, la nivelul anului 1988, România se prezenta la un nivel mai scăzut de 3,74 ori şi, respectiv, de 7,13 ori. Sub aspectul randamentului la cereale, România se situa, la sfârşitul anului 1989, pe unul din ultimele locuri în Europa. Nivelul înregistrat de ţara noastră la consumul de îngrăşăminte chimice la hectar şi la numărul de tractoare ce reveneau la o mie de hectare era de peste două ori şi respectiv de şase ori mai scăzut, la aceşti doi indicatori, faţă de media ţărilor europene dezvoltate. Locul României în ierarhia mondială se poate reflecta şi cu ajutorul indicatorului volumului exporturilor pe locuitor. Acesta era în 1988 de 453 de dolari americani pe cap de locuitor, faţă de media europeană de 1.885 de dolari şi de o medie a ţărilor europene dezvoltate de 3.635 dolari.
13
In 2006 România a reuşit să egaleze (la paritatea dolarului) PIB-ul pe locuitor realizat în 1988. Faţă de media europeană a produsului intern brut pe locuitor în 2007, de 26.208 de dolari americani şi de cea mondială, de 8.191 de dolari, România avea un nivel de 7.523 de dolari, aproape de 3,5 ori mai scăzut decât cel european şi se afla sub nivelul mediu mondial. Începând din 1997, Guvernul a implementat politici macroeconomice de construcţie reală a unei economii de piaţă funcţionale, liberalizare a cursului valutar, privatizare, reducere a personalului în sectorul bugetar şi de susţinere a creşterii economice sănătoase. O politică fiscală adecvată, ce a completat o politică monetară prudentă, a condus la o îmbunătăţire a disciplinei financiare în sectorul de afaceri şi a plasat finanţele publice şi sistemul financiar pe o bază mult mai solidă. Toate acestea au dus la o creştere progresivă semnificativă a PIB-ului, astfel că, la nivelul anului 2008, cu o populaţie de 21,7 milioane de locuitori, România înregistra un PIB pe locuitor de 12.200 USD (ppp), clasându-se, totuşi, pe ultimul loc în rândul statelor membre ale Uniunii Europene. În acelaşi timp, inflaţia şi ratele dobânzilor au scăzut constant, deficitul fiscal a putut fi mult mai bine controlat, rezervele valutare au atins cote semnificative, iar datoria externă a fost menţinută la un nivel acceptabil. Sporirea exporturilor a fost sprijinită de investiţiile private masive din exterior, îndeosebi odată cu invitarea României să adere la NATO, şi de evoluţia favorabilă a preţurilor internaţionale. România a devenit, astfel, în anii 2004-2007, o destinaţie atractivă pentru investitorii străini, ca urmare a îmbunătăţirii mediului de afaceri, a reglementărilor şi accesului la pieţele de capital internaţionale. În pofida creşterii economice constante din ultimii 8-9 ani, România a trebuit şi trebuie să facă faţă unor provocări majore: necesitatea accelerării reformelor structurale; urgenţa reformării instituţiilor publice şi a îmbunătăţirii eficienţei guvernării; reformarea cadrului juridic şi judiciar; reformarea sistemului de pensii; dezvoltarea ariilor rurale şi reducerea sărăciei; reformarea sectorului energiei. Reformele structurale sunt cruciale pentru a construi o economie de piaţă competitivă, care să reziste atât aşteptărilor populaţiei cât şi exigenţelor integrării în UE. Şi aceasta, cu atât mai mult cu cât sărăcia persistă, în special în zonele rurale, iar criza economico-finaciară globală a declanşat o serie de ameniţări grave şi la adresa economiei româneşti, la adresa societăţii noastre în ansamblu.
Rusia La aproape două decenii de la prăbuşirea URSS din 1991, Rusia înregistrează noi şi noi dificultăţi majore în procesul de edificare a unei economii de piaţă funcţionale şi în eforturile vizând asigurarea unei creşteri economice sustenabile, orientate spre asigurarea unui nivel de trai decent pentru majoritatea populaţiei. 14
După dizolvarea URSS-ului, dezvoltarea economică a ţării a fost extrem de inegală, regiunea Moscovei contribuind constant cu o treime din produsul intern brut, în condiţiile în care în regiune este concentrată numai o zecime din populaţia ţării. Deşi primele semne ale refacerii economice au apărut în Rusia, în 1997, arătând influenţele economiei de piaţă, în acel an, criza economicofinaciară a culminat în august, manifestându-se îndeosebi prin deprecierea dramatică a rublei, explozia preţurilor, a şomajului şi a sărăciei. Au urmat creşterea datoriei publice şi scăderea nivelului de trai pentru cea mai mare parte a populaţiei. În anul următor, 1998, recesiunea a continuat. În 1999, economia a început să se refacă. Refacerea a fost favorizată de o rublă slabă, care a scumpit importurile şi a stimulat exporturile. Această refacere, datorată creşterii preţului ţiţeiului, împreună cu eforturile guvernamentale pentru ducerea la bun sfârşit a unor reforme structurale, au crescut încrederea investitorilor şi oamenilor de afaceri în şansele Rusiei în al doilea deceniu de tranziţie. Ca urmare, în perioada 1999-2007, creşterea medie anuală a PIB a fost de peste 7,5%, în special datorită creşterii preţului petrolului, continuării politicii rublei slabe, dar şi creşterii producţiei industriale. Rezultatul a fost acumularea unui excedent comercial uriaş, datorat barierelor protecţioniste la importuri şi corupţiei locale care a împiedicat întreprinderile mici şi mijlocii străine să importe produse ruseşti fără intermedierea firmelor locale. În acelaşi timp, însă, Rusia a rămas profund dependentă de exporturile de materii prime, în mod special petrol, gaze naturale, metale şi cherestea, care asigură aproape 80% din totalul exporturilor, lăsând ţara vulnerabilă la variaţia preţurilor pe piaţa mondială. Pe de altă parte, în perioada de referinţă, cererea internă de bunuri de larg consum a crescut foarte mult, cu un procent de peste 15%, creştere care a dus, într-o anumită măsură, la consolidarea pieţei interne. Pe acest fond, produsul intern brut se cifrat în anul 2008 la 2.225 miliarde USD (ppp), iar cel per capita la circa 15.800 USD (ppp). ceea ce face ca economia Rusiei să fie cea de-a noua economie a lumii şi a cincea a Europei. Printre problemele economiei Rusiei se numără şi dezvoltarea inegală a regiunilor ţării. În timp ce regiunea capitalei Moscova se dezvoltă exploziv (nivelul de viaţă din zona metropolitană apropiindu-se de cel al celor mai dezvoltate ţări europene), iar dezvoltarea economică accelerată se face simţită şi în alte câteva mari oraşe precum Sankt Petersburgul, Kaliningradul sau Ecaterinburgul, cea mai mare parte a ţării, în special în zonele rurale şi ale populaţiilor minoritare din Caucazul de Nord şi Asia, a rămas puternic în urmă. Problematica investiţiilor străine este, de asemenea, o provocare, datorită barierelor legale, culturale, lingvistice şi anumitor particularităţi politice ale ţării. În ultimii ani, înainte de declanşarea actualei crize economico-financiare, s-au înregistrat investiţii importante ale unor mari companii europene, favorizate de preţurile scăzute ale terenurilor şi forţei de muncă, ca şi de ratele de creştere mai ridicate decât în restul Europei. 15
O bună perioadă de timp, Rusia a beneficiat de creşterea continuă şi exponenţială preţurilor la petrol (de la circa 15-20 USD în anii 1999-2001, la circa 140 USD în 2007) şi la gaze naturale şi a fost capabilă să-şi plătească cea mai mare parte a uriaşei datorii externe vechi. Redistribuirea echitabilă a veniturilor din exporturi de materii prime către celelalte sectoare a rămas, însă, principala problemă a politicilor guvernamentale ale lui Putin, politici care, dincolo de populismul deşănţat prin care acesta a încercat să se distanţeze propagandistic de regimul lui Elţân, au favorizat în continuare oligarhia şi sistemul birocratic al structurilor post-kaghebiste. În acest context, cea mai mare parte a uriaşelor averi făcute în Rusia sunt datorate achiziţionării industriilor statului la preţuri foarte scăzute sau concesiunilor avantajoase primite din partea guvernului. Semnificativ, în acest sens este faptul că deşi în anii ’90, politica economică a Rusiei a fost caracterizată, într-o mare măsură, de idei şi măsuri cu orientari economice liberale, vizând reducere rolul statului ca agent economic, în ultimii ani, a ieşit la iveală o nouă tendinţă de naţionalizare şi reinstaurare a controlului de stat. În fapt, în ultimii ani, Putin a centralizat puterea, a preluat atribuţia desemnării guvernatorilor regionali şi a întărit controlul statului în sectoare industriale cheie cum ar fi cel al petrolului şi gazelor. "În 2003, companiile de stat erau responsabile pentru aproximativ 16% din producţia de ţiţei", arăta OCDE, într-un raport. Până la sfârşitul anului 2007, procentul crescuse la aproape 40%. În prezent, statul deţine un pachet majoritar în cadrul Gazprom, cea mai mare companie de gaze naturale a Rusiei şi, probabil, din lume. Pe scurt, potrivit aprecierilor lui Vladimir Rîjkov, deputat în Duma de Stat din 1993 până în 2007 şi gazda unei emisiuni a postului de radio Eho Moskvî, într-un comentariu publicat în Moscow Times şi intitulat "20 de ani către nicăieri", “Rusia rămâne un colos cu picioare de lut şi cu o reputaţia proastă în lume - un fapt înţeles nu numai de Occident şi de China, ci şi de vecinii Rusiei. O ţară condusă de un clan de 'siloviki' (termen care desemnează un soi de politicini şi funcţionari de stat ruşi proveniţi din noua gardă a serviciilor secrete) şi cu o economie atât de dependentă de gaz şi petrol, nu poate deveni centrul influenţei sau al respectului puterilor globale, mai ales când trebuie să concureze cu centre de putere industrializată, influente şi avansate, precum UE şi SUA. Dacă Rusia nu îşi modernizează instituţiile politice şi economice, declinul său se va accentua”. Pentru Rusia, provocări economice de viitor rămân: reducerea sărăciei; diversificarea economiei; ameliorarea deosebirilor privind dezvoltarea economică a regiunilor sale; îmbunătăţirea competitivităţii; încurajarea întreprinderilor mici şi mijlocii; creşterea calităţii capitalului uman; îmbunătăţirea guvernării. Turcia
16
Turcia, o economie de piaţă dinamică, este situată strategic între Europa şi Asia, este riverană la Marea Mediterană, Marea Neagră, Marea Egee şi Marea Marmara şi controlează strâmtorile de importanţă strategică Bosfor şi Dardanele. Peste 73% din populaţia de 68 milioane de locuitori trăieşte în zonele urbane. Agricultura înseamnă circa 16% din PIB, industria – 24%, iar serviciile – 60%. PIB-ul pe cap de locuitor însumează 12.000 USD (ppp) în anul 2008. În viziunea actualului Guvern, Turcia trebuie să devină o democraţie modernă, seculară, participativă, în strânsă legătură cu tradiţiile şi istoria sa, pe deplin integrată în Europa şi cu un rol decisiv în regiune, cu o structură de producţie intens tehnologizată şi orientată spre export. Guvernul de la Ankara a semnat în 1995 acordul de uniune vamală cu UE şi ţara a devenit candidată la aderare la summit-ul de la Helsinki din 1999, iar la 3 octombrie 2005, UE a acceptat ca Turcia să înceapă negocierile de aderare. Oricum, o Uniune Europeană ar fi mult mai slabă fără Turcia, placa turnantă dintre Europa de Est şi Asia. În ultimii 8-10 ani, Turcia s-a confruntat cu numeroase crize. Dezastrele naturale şi crizele financiare dintre 1999-2001 au lovit sistemul şi au impus adoptarea unor reforme fundamentale, menite să modernizeze ţara şi guvernarea sa. Pentru soluţionarea acestor crize, au fost adoptate pachete de măsuri vizând noi programe economice, susţinute de instituţiile financiare internaţionale, menite să revitalizeze economia ţării, să asigure o creştere economică susţinută. Această creştere economică puternică din ultimii ani s-a datorat mai ales sectorului privat, care a atins un nivel istoric de peste 80% din PIB, în timp ce consumul şi investiţiile din sectorul public s-au micşorat din cauza constrângerilor politicii fiscale. Inflaţia a scăzut continuu, ajungând să se situeze constant, în ultimii ani, la o singură cifră. Presiunile inflaţioniste au fost ţinute sub control atât prin aprecierea monedei naţionale, cât şi prin creşterea productivităţii, în ciuda creşterii – într-o anumită perioadă – a preţurilor petrolului şi a şocurilor economice resimţite. De asemenea, surplusul la bugetul consolidat a depăşit ţinta de 6,5%, printr-o mai bună colectare a TVA-ului, taxelor şi impozitelor de la datornici. Datoria publică a scăzut, la rândul său, în proporţii remarcabile, datorită reducerii dobânzilor, creşterii performanţelor fiscale, revitalizării creşterii economice şi aprecierii continue a ratei de schimb. Agenda de dezvoltare a Turciei se focalizează pe următoarele provocări majore: susţinerea unor politici macroeconomice adecvate şi a unei bune guvernări; reducerea inegalităţii, printr-o dezvoltare umană şi socială echitabilă; crearea unui climat de afaceri mai atractiv; îmbunătăţirea capacităţii ţării de a face faţă urgenţelor. Ucraina Noul stat independent, ca urmare a referendumului din 24 august 1991, avea ca misiune dezvoltarea unei economii moderne şi pe deplin ancorate la cerinţele pieţei, precum şi a unui nou
17
sistem politic şi unei societăţi civile robuste. Prin urmare, s-a impus o reformă fundamentală a sistemului şi un consens deplin asupra direcţiei şi ritmului reformei economice. În anii ’90 posibilitatea Guvernului de a implementa reforme economice structurale a fost limitată. După 1995, autorităţile de la Kiev au fost capabile să menţină macrostabilitatea, însă restructurarea a înaintat încet, cu câteva iniţiative de dezvoltare ale unor firme private. Astfel, la sfârşitul anului 1999, PIB-ul a scăzut la 40% din nivelul atins în 1990. Fenomenul de sărăcie s-a extins rapid, 30% din populaţie trăind sub limita de subzistenţă, în 1999. Din 2000, performanţele economice ale Ucrainei au fost în creştere, uneori semnificativă, fără însă a avea o bază macroeconomică solidă. Între acestea s-au remarcat, pe la jumătatea actualului deceniu, rata de creştere PIB-ului (12,1% în 2004) şi rata de creştere a industriei (de 87% în perioada 1999-2004). Unele progrese au vizat îmbunătăţirea disciplinei financiare, deprecierea substanţială a monedei naţionale în 1998-1999, politicile monetare şi fiscale mult mai prudente şi un mediu de afaceri mai atractiv, care au contribuit la ”supraîncălzirea” economiei ucrainene după criza financiară regională din 1998. Agricultura, industria de procesare a produselor agricole şi comerţul cu amănuntul au reprezentat principalele domenii care au condus creşterea economică. Întreprinderile deţinute de stat au început să acţioneze conform principiilor economiei de piaţă, managementul a fost îmbunătăţit, s-au făcut investiţii, ceea ce a dus la o creştere dramatică a producţiei în unele sectoare, mai ales metalurgia. Toate acestea, combinate cu o rată de schimb mică şi tendinţele regionale de creştere economică puternică, au contribuit la atingerea nivelului de 6.900 USD (ppp) al PIB-ului pe locuitor în anul 2008 şi la reducerea sărăciei. Alegerile prezidenţiale din 2004 şi ”Revoluţia portocalie” au asigurat o nouă oportunitate pentru dezvoltarea ţării, oportunitatea care însă a eşuat în interminabile conflicte interne pentru putere şi în ambigiutăţi majore în ceea ce priveşte orientarea democratică şi geopolitică. Crizele majore din ultimii ani, îndeosebi cele generate de şantajul rusesc în domeniul gazelor şi gestiunea defectuoasă a relaţiilor cu Rusia, de lipsa de perspectivă strategică clară şi realistă a guvernelor de la Kiev, eşecuri importante înregistrate în domeniul protecţiei drepturilor omului, al reformelor instituţionale (îndeosebi în domenuiul securităţii şi apăraării), precum şi proasta guvernare au adus adesea statul ucrainian în pragul colapsului, fiind necesară intervenţia salvatoare a Uniunii Europene. În perspectivă, Ucraina trebuie să facă faţă următoarelor provocări: existenţa unor bariere semnificative privind realizarea unei creşteri susţinute pe termen lung; politica fiscală orientată spre consum şi inflaţie; problemele conflictuale pe care le generează în relaţiile cu vecinii.
1.2.2. Problematica energetică la Marea Neagră Din punct de vedere energetic, statele regiunii analizate depind semnificativ de livrările de petrol şi gaze naturale din Federaţia Rusă, ceea ce constituie o vulnerabilitate deosebit de 18
importantă (vezi tabelul) şi favorizează planurile ruse de întâietate în „vecinătatea apropiată”. Astfel, Occidentul, cu susţinerea statelor de pe malul vestic al Mării Negre, caută să deschidă accesul spre sursele energetice de la Marea Caspică şi din Orientul Apropiat şi Mijlociu, ceea ce ar reduce pe termen mediu dependenţa Europei de Est şi a UE, în general, de Federaţia Rusă.
Prezenţa economică rusă în Europa Centrală şi de Est este foarte evidentă în domeniul energetic. Însă participarea companiilor ruse depinde de: obligaţia ca ele să respecte regulile UE şi să-şi liberalizeze propria piaţă energetică; necesitatea modernizării tehnologice; costurile ridicate ale transportului pe conducte şi pe calea ferată. Până la urmă, Federaţia Rusă trebuie să accepte parteneriatul occidental şi cooperarea marilor companii transnaţionale şi să renunţe la relaţiile de pe poziţii de forţă cu statele din imediata sa vecinătate. În tot acest joc, Ucraina – ca principală ţară de tranzit - are o poziţie complexă, care se poate constitui atât într-un avantaj strategic, cât şi într-o vulnerabilitate majoră. De poziţia Kievului depinde transportul pe conductele ce unesc Ucraina de Europa Centrală, România şi Bulgaria. Pentru a-şi menţine poziţia de lider energetic al zonei şi a reduce avantajele de poziţie ale Ucrainei, Moscova stăruie în direcţia proiectelor conductei Novorossiisk-Balcanii de Est şi a gazoductului subacvatic din Marea Neagră, cu terminalul la Istanbul. O altă direcţie de acţiune a Federaţiei Ruse o reprezintă ”ofensiva” companiilor energetice ruse în Europa de Est şi Sud-Est, cu intenţia de a ”cumpăra tot ce se poate cumpăra”. Controlând o serie de complexe moderne de prelucrare în străinătate, reţele de benzinării şi de transporturi de petrol şi gaze, ruşii s-ar putea adapta, în afara frontierelor proprii, la normele de activitate ale UE. Un alt stat esenţial pentru realizarea proiectelor de transport al petrolului şi gazelor naturale dinspre Marea Caspică spre Europa, ocolind Rusia, este Turcia. Ankara este interesată de gestionarea tranzitului de petrol şi gaze din Orientul Mijlociu, Caucaz şi Marea Neagră. Astfel, Ankara a fost unul din principalii promotori al construcţiei conductei petroliere Baku-TbilisiCeyhan (BTC), intrat în funcţiune în 2004 şi este un jucător-cheie în cadrul controversatului proiect strategic NABUCCO, proiect menit să asigure transportul gazelor din Azerbaijan, Marea Caspică şi Asia Centrală (plus, eventual, din Iran) către Europa Centrală prin Georgia, Turcia, Bulgaria, România, Ungaria şi Austria, ocolind Rusia. Semnarea, în aceste zile, la Ankara, a acordului interguvernamental privind construcţia conductei reprezintă un important pas înainte, deşi incertitudinile vor continua să persiste. 19
Competiţia nu exclude, desigur, şi cooperarea, în anumite limite. Turcia importă masiv gaz natural din Federaţia Rusă, deşi încearcă să-şi diversifice sursele de aprovizionare. La scurt timp după inaugurare, Ankara a întrerupt livrările prin conducta „Blue Stream”, provocând pierderi companiei Gazprom (martie 2003). Negocierile s-au prelungit până în noiembrie, când Turcia şi Rusia au încheiat un acord pentru reluarea livrărilor. Conductele Baku-Tbilisi-Ceyhan şi BakuErzurum oferă Turciei importante instrumente de presiune şi pot spori importanţa sa strategică. În toată această ecuaţie, România poate avea un important rol strategic în circuitele economice internaţionale, atât pentru tranzitul de petrol din Federaţia Rusă sau bazinul Mării Baltice spre zona consumatoare din vestul Europei (de exemplu, proiectul Constanţa-BelgradTrieste), cât şi în calitate de exportator de electricitate şi produse petroliere. 1.3. IMPORTANŢA ZONEI MĂRII NEGRE PENTRU ACCESUL LA RESURSE ENERGETICE Monopolul Moscovei în calitate de intermediar în livrarea hidrocarburilor din estul regiunii caspice este un nou tip de control, care poate fi exercitat şi asupra ţărilor producătoare. Ca un al treilea resort de control, Moscova îşi caută puncte de sprijin şi în infrastructura reţelelor din ţările europene. Evenimentele din ultimii ani au adus în centrul atenţiei riscurile pentru securitatea energetică a Occidentului extins şi a partenerilor săi din estul Europei. Multă vreme neglijate, aceste riscuri sunt în continuă creştere. Politica UE va fi relevantă în măsura în care va identifica aceste riscuri şi va încuraja demersurile pentru o strategie comună în domeniul securităţii energetice. În fapt, un obiectiv major al strategiei energetice a UE îl constituie, deja, diversificarea surselor de aprovizionare şi accesul nemijlocit către estul regiunii caspice, via regiunea Mării Negre. În acest context, este de înţeles şi preocuparea europeană privind înlocuirea controlului rusesc asupra sistemelor de transport energetic în Europa prin control la nivelul fiecărei naţiuni şi cooperare între toate părţile implicate. Iniţiativele UE privind securitatea energetică sunt, de regulă, armonizate cu politicile SUA referitoare la Marea Neagră, având în vedere atât cooperarea transatlantică în cadrul NATO cât şi interesele globale şi prezenţa strategică americană în regiune. Din aceată perspectivă, strategia de securitatec energetică a UE trebuie să specifice clar că securitatea resurselor energetice a devenit o componentă-cheie în contextul general al securităţii euroatlantice şi să promoveze mecanisme consultative permanente, capabile să devină instrumente eficiente de planificare a politicilor. Dacă UE are rezerve în privinţa unui model euroatlantic, atunci se poate apela la NATO pentru iniţierea acestei abordări în domeniul securităţii energiei. Demararea discuţiilor pe această temă în cadrul NATO ar apărea ca un pas firesc, întrucât alianţa a evoluat rapid într-o organizaţie 20
pentru asigurarea securităţii pe planuri multiple. Sectorul energetic a devenit mai important ca oricând în contextul securităţii generale a Occidentului extins, iar NATO rămâne principalul forum de consultare şi de configurare a politicilor. UE înaintează pas cu pas în direcţia obiectivului declarat pe termen lung - şi anume, acela de a dezvolta o politică externă şi de securitate comună. O Cartă a Energiei pare să fie, din acest punct de vedere, instrumentul cel mai potrivit pentru a promova acest obiectiv şi a propune cadrul instituţional necesar. Orice strategie a Uniunii Europene trebuie să recunoască locul prioritar al ţiţeiului şi gazelor din zona Mării Caspice în chestiunea diversificării surselor de aprovizionare cu gaze şi ţiţei şi obţinerii accesului direct la rezervele caspice, precum şi în cea a creşterii independenţei faţă de Rusia. În acelaşi timp, este de la sine înţeles că trebuie pus un accent major pe diversificarea tipurilor de energie, pe utilizarea substanţială a energiilor regenerabile şi pe folosirea mai eficientă a energiei în consumul casnic şi industrial. Conservarea, economiile, o mai bună exploatare a surselor refolosibile, mărirea capacităţii de stocare pe teritoriul UE - toate acestea sunt măsuri necesare, întradevăr; însă ar fi nerealist să credem că va scădea semnificativ cererea de hidrocarburi, cel puţin pe termen mediu. În cadrul unei strategii viabile pentru diversificarea energetică, UE trebuie să aibă în vedere ţările producătoare şi de tranzit din bazinele Mării Negre şi Mării Caspice. Interesele energetice ale Occidentului în acest spaţiu ar fi, pe de o parte, accesul direct la resursele din bazinul caspic răsăritean, fără a trece prin teritoriu rusesc, iar pe de altă parte, să se asigure că ţările prin care tranzitează energia dinspre Rusia spre Europa (în special Ucraina şi Moldova) nu-şi pierd controlul asupra sistemelor de tranzit în faţa lui Gazprom sau a altor interese ruseşti. Din această perspectivă, o iniţiativă concertată în spaţiul Marea Neagră-Marea Caspică ar crea perspective favorabile unor politici comune de securitate energetică pentru UE şi SUA. Odată definite principalele obiective politice, Strategia Securităţii Energetice a UE trebuie materializată în activităţi concrete, în crearea instrumentelor efective de lucru şi în armonizarea politicilor energetice naţionale. O Cartă a Energiei cu adevărat credibilă trebuie să demonstreze că Uniunea Europeană are un cuvânt de spus în regiunile Mării Negre şi Mării Caspice. Aprovizionarea cu energie şi tranzitul acesteia trebuie să figureze în capul listelor de priorităţi a mandatelor reprezentanţilor speciali ai Bruxelles-ului pentru Caucazul de Sud şi Asia Centrală şi a misiunilor în Ucraina, Georgia şi Kazahstan. UE mai poate propune iniţierea şi instituţionalizarea unor dezbateri cu Turkmenistan şi Uzbekistan asupra dezvoltării comerciale a stocurilor lor energetice şi asupra unei alternative europene la monopsonia4 rusească, în condiţiile în care 4
Monopsony (în lb. engleză, în textul original): situaţia în care există un singur cumpărător pentru un anumit produs de piaţă. Termenul este comparabil cu acela de monopol, cu deosebirea că la acesta din urmă toată puterea pieţei se concentrează la un singur furnizor, pe când monopsonia concentrează toată puterea de piaţă pe un singur cumpărător. În balanţa pieţei, aşadar, monopolul desemnează extrema ofertei, iar monopsonia figurează extrema cererii. Între aceste două extreme se stabilesc, pe un şir de valori, niveluri de competitivitate ─ cu alte cuvinte, puterea de piaţă.
21
negocierile energetice ale Ucrainei cu Rusia se fac sub presiune, iar Rusia caută să-şi extindă dominaţia asupra tranzitului de gaze către ţările UE, câştigând treptat teren în reţeaua ucraineană şi controlând total reţeaua din Moldova prin cumpărarea monopolului de la furnizor. Un interes major al UE în estul Europei este acela de a preveni transferul conductelor de gaz ucrainene în vreo formă de ”colaborare” ruso-ucraineană care să faciliteze controlul de facto al Rusiei. Până una-alta, greşelile făcute de autorităţile ucrainene în procesul de negociere cu Rusia (şi în politica energetică, în general) generează vulnerabilitate strategică şi politică a ţării, care pune în pericol, mai departe, interesele geostrategice ale UE în tot estul Europei şi în regiunea Mării Negre. 1.4. ASPECTE DE SECURITATE REGIONALĂ Deşi, la o primă vedere, bazinul Mării Negre a fost, în ultimul deceniu, o zonă mult mai stabilă şi mai sigură decât în trecut, şi fără a contesta progresele importante care au fost făcute în domeniul securităţii şi stabilităţii regionale, există o serie de factori care, dacă nu sunt analizaţi şi controlaţi, pot provoca conflicte acute între statele riverane sau între diferite comunităţi, ce vor genera dezechilibre majore în regiune. Agresiunea rusă din 2008 împotriva Georgiei arată că pericolul unor noi confruntări militare majore, cu armament devastator şi cu efective militare grave nu a dispărut cu totul din regiune. El este dublat şi de alte pericole, mai subtile, mai dificil de identificat şi contracarat, de ordin politic, financiar, economic, informaţional sau infracţional. Acestea au acelaşi efect sau poate chiar mai mare, pe termen lung, deoarece afectează întreaga societate şi se interconectează realizând un efect sinergetic, cu o creştere exponenţială, foarte dificil de anticipat şi controlat de organisme naţionale şi internaţionale neadaptate, încă, la realitate. Fiind la frontiera de preocupări, civilizaţie şi democraţie dintre Est şi Vest, zona Mării Negre a fost tot timpul o zonă de conflicte şi confruntări. Dacă în perioada Războiului Rece, cele două superputeri au reuşit să menţină stabilitatea, suprimând sau ascunzând o serie de conflicte, îndeosebi prin prezenţa unor numeroase efective militare în regiune, ulterior, tensiunile au fost eliberate, iar confruntările locale au izbucnit, mai ales după dezintegrarea Uniunii Sovietice. Disputele teritoriale, imigrarea forţată, care a produs mixarea comunităţilor cu trăsături etnice şi religioase diferite, diferenţele de natură economică, creşterea vertiginoasă a şomajului, guvernările ineficiente sunt numai câteva dintre elementele care au ameninţat, iar unele, cum sunt corupţia generalizată, sărăcia, crima organizată, continuă să ameninţe stabilitatea în bazinul Mării Negre. Disputele teritoriale, etnice şi religioase au izbucnit în locuri ca Transnistria, Crimeea, Osetia de Sud, Abhazia, Cecenia, Nagorno-Karabah. Deşi majoritatea acestor conflicte au fost, oarecum, izolate şi nu se mai manifestă în forme deosebit de sângeroase, nu se poate afirma despre nici unul că a fost soluţionat. Ele există permanent, evoluează într-o formă mocnită şi, nu arareori, îşi fac
22
simţită prezenţa incendiară, aşa cum s-a dovedit în cazul conflictului ruso-georgian din august 2008, care a dus la proclamrea independenţei Abhaziei şi Osetiei de Sud. Datorită poziţiei, dezechilibrele din regiune sunt resimţite în Eurasia şi au un impact substanţial asupra Europei. Din punct de vedere geopolitic, s-au produs şi se produc fenomene spectaculoase, cu implicaţii majore în regiune. După dezintegrarea Uniunii Sovietice, actorii politici, economici şi militari care pot influenţa viitorul regiunii s-au înmulţit, în timp ce litoralul Rusiei la Marea Neagră s-a diminuat. Noile state independente şi cele care au fost sub influenţa fostei Uniuni Sovietice, sub amprenta noilor factori şi condiţii, şi-au (re)îndreptat atenţia către Vest, reluându-şi evoluţiile politice, economice, culturale întrerupte de comunismul impus cu forţa de URSS. Deoarece pentru Rusia, zona a prezentat şi prezintă interes şi preocupare majoră, ce alimentează sensibilitatea excesivă a acesteia, orice modificare sau tendinţă nouă de evoluţie este percepută ca o ameninţare. Această sensibilitate s-a făcut simţită cu ocazia fiecărui eveniment important din regiune şi este un element care influenţează permanent deciziile politice, economice sau militare. O sursă de instabilitate în regiune poate fi identificată şi în aspectele de ordin economic. Platoul continental al Mării Negre, bogat în resurse naturale, îndeosebi hidrocarburi şi peşte, este oarecum neuniform, acesta fiind foarte întins în nord-est şi vest şi redus în sud şi est. Animozităţile create de această repartiţie diferenţiată a resurselor sunt accentuate de inexistenţa anumitor acorduri bilaterale între ţările riverane, care să reglementeze cu claritate delimitarea platoului continental şi a zonelor economice exclusive. În acest context s-a înscris problematica tensionată, conflictuală a delimitării platoului continental româno-ucrainian în zona Insulei Şerpilor, soluţionată, în mod paşnic, la insistenţele României, prin decizia Curţii Arbitrale de la Haga în anii 2008-2009, după cum în acelaşi context se înscriu şi alte acţiuni arbitrare şi abuzive ale Ucrainei care, contrar Tratatului privind regimul frontierei de stat încheiat cu România, a executat lucrările de amenajare pentru navigaţie a canalului Bâstroe şi a braţului Chilia, cu implicaţii dezastruoase asupra ecosistemului Delta Dunării. Aceasta demonstrează un alt aspect caracteristic zonei, cu implicaţii în instabilitatea regională, şi anume protecţia sau, mai corect spus, lipsa de protecţie a mediului înconjurător, care are ca principală formă de manifestare exploatarea fără discernământ a resurselor naturale, pe fondul lipsei sau neaplicării legislaţiei în domeniu. Poate cea mai importantă ”miză” economică ce afectează regiunea o constituie zăcămintele de hidrocarburi din Marea Caspică. Se estimează că din Marea Caspică se va extrage 25% din cantitatea totală de petrol extras de ţările nemembre OPEC, iar datorită proximităţii sale, Marea Neagră devine deosebit de importantă, fiind considerată o rută posibilă pentru transportul petrolului şi al gazelor naturale.
23
Existenţa unor companii petroliere, în majoritatea lor din Vest, la limita de est a Mării Negre este un indiciu al interesului deosebit pe care Vestul îl acordă accesului la Marea Caspică prin Marea Neagră. Este evident că ceea ce se întâmplă în regiunea Mării Negre şi în vecinătate afectează interesele Vestului. Posibilitatea transferului de petrol şi gaze naturale din zonele de extracţie către cele industrializate din Europa determină speranţe şi certitudini pentru creştere economică şi prosperitate, în regiune, precum şi convingerea că cel care va asigura trecerea conductelor pe teritoriul său îşi va spori influenţa nu numai în regiune, dar şi pe plan global. Acest aspect are implicaţii deosebite asupra stabilităţii în regiune. Rivalitatea generată de controlul resurselor energetice din bazinul Mării Caspice, itinerarele magistralelor de transport peste sau împrejurul Mării Negre, interacţiunea cu multele conflicte în Caucazul de Sud, precum şi implicarea internaţională în aceste conflicte conferă regiunii nu numai un interes deosebit, dar şi un potenţial ridicat de instabilitate regională şi globală. Terorismul, un fenomen cu adânci rădăcini istorice în regiune, care a provocat multe pierderi de vieţi omeneşti, ca ţinte directe sau victime colaterale, este prezent în regiune şi, ca peste tot în lume, se manifestă prin forme mult mai sângeroase şi cu efecte în politică, economie, finanţe, starea psihică a populaţiei, libertăţi democratice etc. Acţiunile teroriste care au avut loc adesea în Turcia, Rusia şi Cecenia au demonstrat, încă o dată, dificultatea prevenirii unor astfel de acţiuni şi, în unele cazuri, lipsa unor soluţii tehnice eficiente de contracarare. Modul de acţiune al forţelor speciale ruseşti în cazul unor crize provocate de acţiuni teroriste (ex. pentru eliberarea ostaticilor de la teatrul din Moscova şi de la şcoala din Beslan/Cecenia), au demonstrat intransigenţa autorităţilor în a nu negocia cu teroriştii, dar şi lipsa pregătirii moderne şi echipamentului adecvat, necunoaşterea sau neaplicarea unor proceduri de acţiune eficiente şi o lipsă de consideraţie condamnabilă pentru pierderile colaterale. Crima organizată, imigrarea ilegală şi corupţia sunt fenomene care cu greu pot fi abordate separat şi care, în această regiune, îndeosebi datorită amplorii formelor de manifestare şi efectelor asupra societăţii, constituie surse majore de instabilitate. Având ramificaţii în toate domeniile vieţii sociale, acestea duc la paralizarea dezvoltării normale a societăţii, în prezent, precum şi la transmiterea acestor mentalităţi şi comportamente generaţiilor viitoare. 1.5. JOCURI GEOSTRATEGICE LA EST DE MAREA NEAGRĂ Războiul dintre Rusia şi Georgia din august 2008, chiar dacă s-a încheiat prin medierea Uniunii Europene, nu a adus pacea şi liniştea mult visată de popoarele din jurul Mării Negre. Un fenomen straniu şi-a făcut loc în geopolitica eşichierului. Dacă până atunci cvasimajoritatea dezbaterilor pe tema securităţii Zonei Extinse a Mării Negre subliniau faptul că multitudinea şi
24
diversitatea conflictelor îngheţate sunt principala cauză a stabilităţii precare a regiunii, începutul anului 2009 avea să demonstreze altceva. Acum, bazele militare sunt miza jocurilor geostrategice. Globalizarea nu a adus cu sine numai ecourile recesiunii mondiale asupra spaţiului, ci şi ambiţia marilor puteri de a-şi exercita influenţa asupra unei zone atât de bogate în resurse, o posibilă cale de ieşire din criză. Cuvinte-cheie: Zona Extinsă a Mării Negre, NATO, Rusia, Georgia, Abhazia, Kîrgîstan, Uzbekistan, Kazahstan, Tadjikistan, baze militare, geostrategie. În Crimeea, statutul juridic al Flotei Rusiei din Marea Neagră nu s-a schimbat. Kievul îşi exprimă dorinţa ca ultimele nave sub pavilion rusesc să părăsească baza de la Sevastopol până în 2017. Până atunci, amiralii Moscovei pendulează între a născoci noi misiuni, pentru a justifica prezenţa unei grupări de nave atât de mari şi costisitoare într-o mare atât de mică şi a găsi o poziţie strategică favorabilă pentru redislocarea bazei navale. În timpul conflictului din vara anului 2008 din Caucaz, Flota Rusiei din Marea Neagră a asigurat sprijinul de pe mare a grupării expediţionare ruseşti care a declanşat războiul împotriva Georgiei, generând dezaprobarea Kievului. Preşedintele ucrainean Viktor Iuşcenko a emis atunci două decrete care restricţionau aria de mişcare a navelor ruseşti bazate la Sevastopol. Concret, Preşedintele Iuşcenko a solicitat navelor din Flota rusă să ceară autorizaţie pentru părăsirea portului cu 72 de ore înainte. În cazul în care comandanţii nu ar fi respectat aceste norme, Ministerul ucrainean de Externe îşi asuma dreptul de a interzice navelor respective să mai acosteze pe teritoriul ucrainean. Pe aceeaşi linie de confruntare, la începutul lunii februarie 2009, Flota Rusiei din Marea Neagră a fost adusă în stare de pregătire totală de luptă. A fost suspendată coborârea marinarilor la ţărm, echipajele fiind în permanenţă gata pentru ieşirea în mare. În pofida absenţei comentariilor oficiale, se poate aprecia că Moscova încearcă să dea o nouă lovitură de imagine, făcând o demonstraţie de forţă pentru a preîntâmpina reacţiile cancelariilor statelor din jurul Mării Negre sau mai îndepărtate la aflarea veştii că Armata Federaţiei Ruse intenţionează să se cantoneze pe teritoriul Georgiei, în mai multe baze militare, astfel: 1. Bază navală în portul abhaz Oceamcir. Aceasta este situată la 60 km sud-est de Suhumi, capitala provinciei georgiene Abhazia, în imediata apropiere a liniei de încetare a focului dintre Rusia şi Georgia, recunoscută internaţional. Situarea bazei navale în acest port neînsemnat până acum nu este o soluţie de moment pentru a răspunde dorinţei ucrainenilor de retragere a navelor ruseşti de pe teritoriul lor, ci rezultatul unui calcul geostrategic bine întocmit. Dacă o grupare navală va fi dislocată permanent aici, Kremlinul va putea controla, pe lângă conductele de petrol şi gaze care traversează Marea Neagră, şi apele teritoriale ale Georgiei, ca şi ale Ucrainei şi Turciei. Orice activitate în porturile georgiene Poti şi Batumi poate fi urmărită în amănunţime, timpul de blocare a
25
acestora fiind o problemă cu preponderenţă meteorologică, ce ţine de gradul de montare a mării. În felul acesta, Rusia îşi arogă un mare avantaj strategic în orice viitor conflict regional. 2. Bază pentru forţele terestre - pe înălţimile care înconjoară Valea Kodori, cunoscută şi sub denumirea de Kodori Gorge. Aici vor fi cartiruite şi forţe alpine speciale. Având în vedere configuraţia terenului muntos-împădurit, cu văi adânci şi creste paralele, care coboară de la 3984 m către capitală, forţele dislocate aici pot pătrunde pe teritoriul georgian ferite vederii populaţiei, din direcţii greu de stăvilit, care asigură surprinderea. 3. Bază aeriană la Bombora, în districtul Gudauta, din Abhazia. Aici există o pistă de aterizare de 4 km - cea mai lungă din Caucazul de Sud. La aceasta se adaugă şi marele avantaj că terenul de rulare se sfârşeşte la mai puţin de 100m de mare, permiţând avioanelor să decoleze la joasă altitudine, fără a putea fi detectate de radare, în faza iniţială a zborului. Baza nu este nouă. În URSS ea era cunoscută sub denumirea de Aerodromul de la Bombora, de unde puteau ateriza şi decola orice tip de avioane militare. Specialiştii militari afirmă că „desfăşurarea unei unităţi aviatice acolo nu va necesita investiţii prea mari, pentru că are deja toată infrastructura necesară”. Presa internaţională apreciază că Rusia ar putea baza cel puţin 20 de aeronave la Bombora, inclusiv avioane de luptă Suhoi Su-27, avioane de atac la sol Su-25 şi avioane militare de transport. Aceleaşi surse identifică drept principală misiune a grupării de aviaţie „intimidarea vecinilor, în general, şi a Georgiei, în special”, nu asigurarea securităţii Jocurilor Olimpice de la Soci, din 2014, aşa cum încearcă Moscova să-i liniştească pe riverani. Presa internaţională relevă că, în următoarele luni, liderii republicii separatiste Abhazia vor semna un tratat cu Moscova, prin care se vor angaja să găzduiască toate aceste baze. Aceasta confirmă faptul că războiul cu Georgia nu a fost rezultatul „agresiunii” guvernului de la Tibilisi, ci al unui plan bine calculat de mareşalii şi politicienii de la Kremlin. Redobândirea supremaţiei regionale nu putea fi realizată decât cu zăngănit de arme. Recunoaşterea independenţei Abhaziei făcea parte obligatoriu din scenariu. Moscova nu putea dobândi dreptul de folosinţă a unor terenuri din afara graniţelor Federaţiei, decât cu acordul unui subiect de drept internaţional, fie el şi mai puţin recunoscut de comunitatea internaţională. Desfăşurarea puterii militare a Rusiei în Abhazia afectează suveranitatea Georgiei şi înrăutăţeşte relaţiile dintre Moscova şi Tibilisi. Violarea acordului de încetare a focului prin care Kremlinul se angaja să limiteze prezenţa militară în Abhazia, după războiul din august 2008, aduce noi şi serioase ameninţări la securitatea şi stabilitatea regiunii Mării Negre. Schimbarea raportului de forţe în regiune, prin amplasarea noilor baze ruseşti, poate conduce la reluarea cursei înarmărilor şi acumularea unor puteri militare adverse care să îşi desfăşoare competiţia în afara frontierelor lor naţionale, deschizând o Cutie a Pandorei pentru care vor plăti micile state din jurul arenei Mării Negre. 26
Paralel cu înfiinţarea de noi baze ruseşti în Abhazia, se desfăşoară şi acţiunea de blocare a funcţionării bazelor americane de pe teritoriul statelor foste sovietice, care servesc pentru reaprovizionarea forţelor Coaliţiei Antiteroriste. După o perioadă de negocieri paralele dintre Bişkek (capitala Kîrgîstanului) -Washington şi Bişkek - Moscova, în care principala miză a fost obţinerea unor sume cât mai mari de bani, Parlamentul kîrgîz a hotărât abrogarea acordului semnat cu SUA, în 2001, privind închirierea terenului necesar funcţionării unei bazei aeriene, la Manas, 20 km de Bişkek. Manas, din punct de vedere strategic, a fost folosit de armata SUA şi forţele NATO ca punct intermediar de aprovizionare a coaliţiei internaţionale care luptă în Afganistan. Aici îşi desfăşurau activitatea aproximativ 1000 de militari americani, francezi şi spanioli. Cererile repetate ale guvernanţilor kîrgîzi de mărire a chiriei anuale de 17,4 milioane dolari, cât fusese stabilit la sfârşitul anului 2001, nu şi-au găsit ecou. Economia americană nu-şi mai permitea eforturi suplimentare. Pe lângă finanţarea războiului cu talibanii din Afganistan, SUA au mai contribuit cu peste 850 milioane dolari la sprijinirea democraţiei, dezvoltării economice şi întărirea securităţii în Kîrgîstan. Tergiversările Washingtonului au fost repede exploatate de Moscova. Rusia a oferit Kârgâstanului o asistenţă financiară consistentă: împrumut de 2 miliarde dolari, credit nerambursabil de 150 milioane dolari „pentru a amortiza declinul economic al ţării cauzat de criza economică globală” şi anularea unei datorii mai vechi faţă de Rusia, în valoare de 180 milioane dolari. Înaltele instanţe decizionale kîrgîze au apreciat generozitatea Moscovei, oferind, în compensaţie, anularea Acordului semnat cu guvernul SUA în 2001. Nu se ştie ce se va întâmpla după retragerea forţelor NATO din baza de la Manas. Dacă o vor ocupa ruşii, aceasta se poate articula, împreună cu actuala aerobază rusească de la Kant (lângă Bişkek), într-un puternic cap de pod lansat către China. Din această perspectivă, nu este exclus ca, în viitorul apropiat, strategii de la Beijing să ajungă la concluzia că a început o nouă perioadă în care încercuirea Chinei nu mai este de sorginte euro-atlantică, ci rusească. De fapt, argumentele pot fi aceleaşi pe care le-a folosit în anul 2005, când Beijingul a făcut presiuni asupra Alianţei pentru a desfiinţa baza de la Karshi – Khanabad, Uzbekistan. Perspectiva schimbării locatarilor bazelor din Asia Mijlocie şi, implicit, a unor raporturi strategice de forţe, raporturi care tindeau să se echilibreze, a dat naştere unor ecouri care se propagă în toate mediile. Sunt auzite în Kîrgîstan analize şi comentarii tot mai virulente ale personalităţilor vieţii politice şi ale societăţii civile, care adesea se întreabă dacă jocul dintre marile puteri, Rusia şi SUA, serveşte interesului naţional al ţării. Perspectiva unei prezenţe masive ruseşti la graniţa dintre Kîrgîstan şi Kazahstan a determinat guvernul de la Astana să ofere găzduire unei baze logistice a forţelor NATO la Almaty, nu departe de Manas şi Kant. La rândul său, Tadjikistanul, vecinul de la sud al Kîrgîstanului, este gata să ofere condiţii pentru aprovizionarea coaliţiei internaţionale cu materiale de construcţie, carburanţi, apă şi 27
alte bunuri. Rusia consideră că ”nu dă bine”, în actuala conjunctură internaţională, să stea deoparte de căutările NATO de a-şi găsi o bază care să sprijine logistic operaţiile Coaliţiei Internaţionale. O astfel de abordare şi-a găst materializarea în acordul semnat de preşedinţii Obama şi Medvedev, pe timpul recentei vizite a liderului american la Mocova (iulie 2009), acord care prevede posibilitatea tranzitului de materiale americane destinate operaţiilor din Afganistan pe teritoriul Rusiei. În acelaşi context se înscriu şi înţelegerile privind reducerea armamentelor nucleare strategice. În concluzie, micşorarea tonalităţilor pe care se discută azi despre conflictele îngheţate în Zona Extinsă a Mării Negre nu anulează încărcătura beligenă a acestora, ci oferă un răgaz pentru acumularea de noi argumente spre a le face şi mai virulente. Bazele militare sunt doar unele dintre acestea. Ele, oricând, pot constitui scânteia care să declanşeze explozia unei zone prea pline de istorie şi de produse petroliere. 1.6. MAREA NEAGRĂ, POTENŢIALĂ ZONĂ MAJORĂ PENTRU SECURITATEA GLOBALĂ Două din conflictele îngheţate ale Caucazului au dispărut. Au fost conflicte locale şi s-au transformat într-o situaţie ce riscă să genereze conflicte directe între marile puteri. Marea Neagră poate să devină astfel cea mai explozivă zonă geopolitică a lumii. De ceea ce ne-am temut n-am scăpat. În loc să ajungă o regiune a prosperităţii prin cooperare economică aşa cum îşi propunea Organizaţia pentru Cooperare Economică la Marea Neagră, ea devine locul de unde Rusia reintră cu toate instrumentele de care dispune în jocurile de putere ale lumii. A făcut-o într-un moment când Occidentul este mult mai preocupat de propriile-i probleme şi când lumea generează alte realităţi. Este tot o manifestare a globalizării. Indiferent cum vor evolua evenimentele, lumea va fi altfel, mediul de securitate va cunoaşte turbulenţe de altă natură, sfidări pentru întreaga arhitectură de securitate. Pe termen mediu, scena principală pentru ele va fi tot zona Mării Negre, iar ceea ce este mai grav, mi-e teamă că nici NATO, nici UE, nici Rusia nu sunt pregătite cu adevărat să joace onest. Cuvinte-cheie: autodeterminare, integritate teritorială, ONU, Rusia, Georgia, UE, SUA, factorul energetic. Zona Mării Negre se află într-o situaţie paradoxală. Deşi este locul unde au apărut şi s-au dezvoltat civilizaţii înfloritoare încă din antichitate, nu a fost niciodată percepută ca o regiune geopolitică distinctă, precum Orientul Mijlociu, Europa Centrală sau vecina sa, Balcanii, cu caracteristici şi probleme ce le individualizează. Trăsăturile comune au făcut ca, în regiunile geopolitice, fie să se elaboreze, uneori, politici comune, fie, pentru ele, să se construiască strategii
28
specifice. Zona Mării Negre, extrem de diversificată, a fost, mai curând, una a oportunităţilor irosite şi potenţialelor nevalorificate, ceea ce a împiedicat-o să se afirme ca entitate geopolitică. La 25 iunie 1992, 11 şefi ai unor state din zonă au semnat la Istanbul Declaraţia care a pus bazele Cooperării Economice la Marea Neagră. Ei îşi exprimau astfel voinţa de a întări securitatea, stabilitatea şi prosperitatea zonei prin cooperare economică regională. Era un proiect care se fundamenta pe o piaţă de cca. 20 milioane km2, cu o populaţie de peste 330 milioane locuitori, un important potenţial uman înalt calificat şi rezerve naturale generoase, inclusiv hidrocarburi. Toate acestea promiteau o posibilă identitate geopolitică constituită din motivaţii şi după modelul Europei Centrale, ceea ce însemna, după o istorie zbuciumată, cooperare, dialog, soluţii. Dar nu s-a întâmplat aşa. Foarte repede s-a dovedit că nici un stat semnatar nu-şi lega cu adevărat opţiunile strategice de securitate de vreo construcţie specifică zonei, ci de NATO şi UE. Cu excepţia Rusiei, opozantă permanentă a lărgirii NATO, dar nu şi a UE, cu care şi-a construit relaţii speciale de parteneriat. Relaţii de parteneriat existau, până nu demult, şi între NATO şi Rusia, dar au fost mai curând o formă de supraveghere reciprocă. Nu se poate întrezări când se vor restabili aceste relaţii şi nici cum vor mai arăta ele. Această situaţie devenise un fel de paradigmă a ultimilor ani, cu care Europa începuse să se obişnuiască. Conflictul militar ruso-georgian din luna august 2008 ar putea însemna sfârşitul ei şi intrarea sistemului global de securitate într-o spirală care, dacă nu va fi controlată cu grijă, ar putea duce la dispariţia sistemului. Este mult prea devreme pentru a arăta unde s-ar putea ajunge, dar una dintre cele mai grave variante ar fi izolarea Rusiei, eşecul integrării ei in sistemul mondial, integrare pe care Henry Kissinger o consideră ”sarcină cheie a ordinii internaţionale pe cale să apară”1. Este greu de crezut că izolarea geografică a Rusiei ar fi posibilă. S-ar transforma într-o blocare reciprocă, mai ales în relaţiile cu Europa, şi niciuna dintre părţi nu este autosuficientă pentru a-şi permite aşa ceva. Este suficient să privim harta lumii. Politic, ar însemna împingerea Rusiei către statele mai puţin plăcute Occidentului, ceea ce ar produce o fragmentare explozivă a arhitecturii securităţii mondiale. Din păcate, în viitoarele dinamici, situaţia Georgiei începe să conteze tot mai puţin, doar ca trimitere la principii nerespectate. Demonstraţiile şi gesturile de solidaritate exprimate de NATO, UE şi SUA, adică de lumea occidentală în integralitatea ei, însoţite de un intens război informaţional şi de poziţii mai nuanţate prin alte părţi ale lumii, nu vor avea drept urmare decât rigidizarea poziţiilor principalilor actori, o eventuală escaladare a acţiunilor şi menţinerea situaţiei existente. Probabil că ieşirea din această situaţie va trebui, totuşi, să înceapă cu o analiză echilibrată şi cu stabilizarea Osetiei de Sud, unde au existat victime în rândurile populaţiei civile, distrugeri de bunuri şi refugiaţi. Altfel, Rusia va continua să acuze Occidentul de folosirea standardelor duble, cu trimitere directă la modul în care acesta a gestionat situaţia similară din Kosovo şi de ignorarea 29
intereselor ei, iar Occidentul va vedea în Rusia acelaşi URSS ce trebuie îngrădit. Ambele părţi vor fi perseverente în a construi din celălalt imaginea adversarului, ceea ce ar însemna condiţii favorabile unei rupturi de durată, exact când stabilizarea mediului de securitate cere cooperare. Dintr-o potenţială platformă a cooperării economice, zona Mării Negre începe să întrunească condiţiile transformării sale într-o zonă geopolitică destabilizatoare pentru securitatea globală, într-o scenă pentru relaţii de putere fără precedent între Rusia şi Occident. Dacă ar trebui să ne luăm după declaraţiile care au însoţit războiul informaţional din timpul conflictului ruso-georgian, de pe această scenă nu va lipsi componenta militară, cea mai periculoasă dimensiune a acestor relaţii de putere. Dar ceea ce individualizează zona Mării Negre de toate celelalte regiuni geopolitice consacrate este emergenţa perspectivei unei confruntări directe, fără intermediari, dintre SUA şi Rusia, amintind de criza Caraibelor din deceniul şapte al secolului trecut. Ca întotdeauna, în jocurile de putere, zonele periferice sunt preferate şi suferă cel mai mult. Prezenţa navelor militare ale SUA în Marea Neagră într-un număr fără precedent până astăzi şi perspectiva trimiterii unor nave militare ruseşti în luna noiembrie în Caraibe pentru exerciţii comune cu nave din Venezuela ar putea fi doar primii paşi. Însă putem spera că, aşa cum criza din Caraibe a constituit începutul lungului proces de lichidare a Războiului Rece, conflictul ruso-georgian ar putea iniţia un lung proces de configurare a unei stabile ordini internaţionale. Cu atât mai mult cu cât, în condiţiile globalizării, interdependenţele nu mai pot fi evitate, iar ignorarea indivizibilităţii securităţii induce haos. Deşi, la începutul războiului, Rusia se afla în plină dezvoltare economică, ea nu întârziat să simtă, în timp scurt, şi efectele negative ale globalizării. Astfel, încă de la sfrşitul conflictului militar cu Georgia, într-un raport al Institutului Internaţional pentru Economie şi Finanţe de la Moscova se aprecia, că pe lângă preţul politic, Rusia va plăti scump rapida victorie militară, prin: complicarea relaţiilor economice cu statele occidentale, suportarea unor posibile sancţiuni economice din partea SUA, scăderea ritmului de creştere a PIB, reducerea investiţiilor străine (în primele zile ale conflictului aproximativ 7 miliarde dolari au fost retrase de pe piaţa rusă), mărirea inflaţiei, ceea ce practic va anula creşterile din ultimul timp ale veniturilor populaţiei etc. De asemenea, acea cutie a Pandorei deschisă după momentul declarării şi recunoaşterii independenţei Kosovo şi reactualizată în aceste zile ar putea afecta Rusia mai mult decât crede ea. Toate acestea nu constituie repere optimiste pentru viitorul securităţii zonei. Scăderea bruscă, într-un timp foarte scurt, a preţului petrolului de la apropae 150 USD per baril la 45 USD/baril a confirmat cele mai sumbre previziuni şi a adus administraţia Putin în pragul falimentului. Pe acest fond, Rusia a intrat, oficial, începând din luna decembrie 2008, în recesiune economică. În aceste condiţii, pe termen lung, problema securităţii în zona Mării Negre depăşeşte cu mult regiunea propriu-zisă, iar perspectivele sale sunt legate de viitorul relaţiilor SUA-Rusia, de viitorul parteneriatelor Rusiei cu NATO şi UE, de poziţia altor actori globali, dar şi de evoluţiile din 30
spaţiile geopolitice limitrofe, mai ales Orientul Mijlociu şi Asia Centrală. Pe termen mediu, însă, securitatea în zona Mării Negre va fi dependentă de poziţionarea sa geografică la frontieră estică a spaţiului integrator european şi euro-atlantic, în vecinătatea altor spaţii în care există ori se proiectează alte forme de integrare (CSI, Grupul de la Shanghai, GUAM, Organizaţia Tratatului pentru Securitatea Colectivă etc.), cu alte filosofii. Peste toate acestea se vor suprapune preocupările obsedante ale tuturor statelor lumii pentru asigurarea şi accesul liber la resurse, îndeosebi la cele energetice, esenţiale pentru dezvoltare şi prosperitate. Intrarea dramatică a zonei Mării Negre în atenţia opiniei publice mondiale, la 8 august 2008, a scos în evidenţă, mai mult decât altădată, ineficienţa ONU ca organizaţie responsabilă pentru securitatea mondială. În cazul acestui conflict, Consiliul de Securitate nu a adoptat nici o rezoluţie până acum. Totodată, se demonstrează din nou că lumea are nevoie de ONU mai mult decât oricând, şi oamenii politici nu pot ignora această realitate. Precedentul creat de cazul Kosovo a deschis un nou ciclu în relaţiile internaţionale, cel al transformării ambiguităţilor din funcţionarea ONU în vectori de realizare a unor obiective strategice. Generozitatea oferită de principiile autodeterminării popoarelor şi integrităţii teritoriale a statelor, ambele subliniate în Carta ONU, dar care astăzi trebuie să funcţioneze în condiţiile globalizării, ar putea alimenta un conflict de interese cu efecte destabilizatoare îndelungate. Nu există state monoetnice, şi această realitate politică a lumii a favorizat globalizarea, căreia îi alimentează reacţiile în lanţ. Doar dreptul internaţional poate identifica soluţii pentru atenuarea efectelor acestui conflict de interese, ce riscă să devină o adevărată mină plantată în relaţiile de putere. Invocarea principiilor nu mai este suficientă. Sunt necesare instrumente care să reglementeze acest conflict de interese. În definitiv, cum altfel decât prin instrumente ale dreptului internaţional se poate decide că destrămarea imperiului sovietic, de exemplu, s-a încheiat, când lumea este încă martoră a efectelor conflictului dintre autodeterminare şi integritatea teritorială în spaţii care aparţineau cândva imperiilor habsburgic, otoman ori britanic, dispărute cu multe zeci de ani în urmă? Potenţialul exploziv al relaţiei autodeterminare – integritate teritorială a fost perceput de forţele politice locale minore, de marile puteri, dar şi de comunitatea statelor. De aceea, majoritatea subiecţilor de drept internaţional a preferat să adopte poziţii prudente, conforme intereselor naţionale, atunci când a fost pusă în faţa ambiguităţilor recente în funcţionarea ONU. Alte organizaţii au încercat să suplinească ineficienţa ONU care, în cazul conflictului din Caucaz, s-a transformat în blocaj. Demersurile lor sunt subminate fie de insuficienţa anvergurii, neavând competenţele necesare, fie de interesele şi situaţia internă ale fiecăruia din statele membre. Uniunea Europeană a reacţionat imediat la evenimentele petrecute într-un spaţiu de care depind interesele ei pe termen lung şi pe care şi-l doreşte stabil. Pentru a deveni credibilă ca actor global ea trebuia să intervină rapid pentru a evita eşecul suferit în gestionarea crizei iugoslave, stinse doar prin intervenţia SUA. A rezultat, foarte rapid, Planul Sarkozy-Medvedev, pentru 31
gestionarea unei situaţii, care militar fusese deja rezolvată fără echivoc. În afara ajutorului umanitar promis Georgiei, UE a condamnat acţiunea militară disproporţionată a Rusiei, a reafirmat integritatea teritorială a Georgiei, a cerut retragerea trupelor ruse, a promis ajutor economic Georgiei şi a invocat eventuale sancţiuni împotriva Rusiei dacă aceasta nu-şi va respecta angajamentele. Singura măsură concretă a fost suspendarea negocierilor privind viitorul acord de cooperare cu Moscova. SUA au salutat-o, dar, în afara deplasării în Marea Neagră a unor nave militare şi a unor declaraţii sonore cu posibile sancţiuni, nu au adoptat nici o măsură concretă. Ca orice document de compromis, actul i-a nemulţumit pe toţi, începând cu membrii susţinători ai sancţiunilor şi terminând cu Rusia, care spera, în mod ipocrit, că Georgia va fi calificată drept stat agresor. În sancţiuni reale nu crede nimeni şi, de altfel, se pare că nici nu sunt avute în vedere, iar Planul are prea multe puncte, a fost întocmit pentru o situaţie controlată din plin de Rusia riscând, astfel, să devină un meci de tenis în care mingea se va muta dintr-un teren în altul încă multă vreme, până când lumea se va obişnui cu noua realitate. Dacă ne amintim, autoproclamata republică turcă a Ciprului există de peste 30 ani, recunoscută de un singur stat, Turcia, şi i-a fost suficient. Deocamdată, Planul Sarkozy-Medvedev este singurul document cu mecanisme concrete funcţionale, în care actori principali sunt UE şi Rusia. Recunoaşterea de către Rusia a independenţei Osetiei de Sud şi a Abhaziei a indus un element nou, care face Planul vulnerabil. Partea rusă îl consideră aplicabil pe teritoriul georgian ce nu include Abhazia şi Osetia de Sud, UE pe întreg teritoriul georgian recunoscut internaţional. NATO, cealaltă componentă importantă a Occidentului, nu participă nicicum la negocieri, făcând doar demonstraţii militare în sprijinul Georgiei. De asemenea, discuţiile ulterioare au relevat că negocierile vor continua şi vor urmări obiective mai ample, de securitate a zonei, decât doar reglementarea situaţiei de la graniţele Georgiei. Organizaţia pentru Cooperare de la Shanghai, la care, alături de Rusia, participă alte patru state (China, Kazahstan, Kirgistan, Tadjikistan, Uzbekistan), iar ca observatori, India, Iran, Mongolia şi Pakistan, a fost prima organizaţie internaţională care a introdus polifonia în monofonia dialogului dintre Rusia şi Occident. Într-o declaraţie comună adoptată după summit-ul din 28 august de la Dushanbe, printr-o formulare filosofică sofisticată amintind de Confucius, lăsând loc multor interpretări, liderii statelor membre au constatat că „orice încercare de a rezolva problemele doar recurgând la forţă ar putea să nu aibă rezultate, ci doar va împiedica rezolvarea definitivă a conflictelor locale”, au convenit că „orice încercare de întărire a securităţii unei ţări în detrimentul altora afectează menţinerea stabilităţii şi securităţii globale”, iar referindu-se la problema Osetiei de Sud, „au exprimat sprijinul pentru rolul pozitiv al Rusiei în promovarea păcii şi cooperării în regiune”. În document, nu se face nici o menţiune la posibilitatea însoţirii Rusiei în gestul de recunoaştere a independenţei, ceea ce ar fi însemnat un sprijin total. Probabil că Rusia nu se putea aştepta la mai mult din partea Chinei, dar, şi aşa, afirmarea publică de către aceasta a acordului pentru rolul Rusiei 32
în Caucaz înseamnă foarte mult. Cu doar câteva săptămâni în urmă, China se confruntase, în Tibet, cu o încercare de secesiune, pe care a reprimat-o fără şovăială, iar o eventuală recunoaştere a independenţei Abhaziei şi Osetiei de Sud i-ar fi creat serioase probleme de consecvenţă şi, rareori, în istoria sa, China a demonstrat lipsa consecvenţei. Recentele conflicte violente dintre forţele de ordine chineze şi separatiştii musulmani uiguri nu au făcut decât să adauge gaz pe foc. Organizaţia de la Shanghai, acoperind o suprafaţă de peste 30 milioane km2 (3/5 din teritoriul Eurasiei) şi cu o populaţie de 1455 milioane locuitori (aproape un sfert din populaţia globului), a pornit la drum în 2001, propunându-şi ca, prin instrumente politice, economice, comerciale, culturale etc., excluzându-le pe cele militare, să contribuie la crearea unei noi ordini politice şi economice internaţionale, bazate pe democraţie, justiţie şi raţiune. La Dushanbe, liderii celor şase state membre ale Grupului de la Shanghai s-au pronunţat într-o problemă de securitate cu directe implicaţii militare, ceea ce ar putea sugera că, pe viitor îşi va asuma noi responsabilităţi în gestionarea securităţii lumii, urmând modelul NATO: noi responsabilităţi în gestionarea securităţii, noi membri (Iranul este unul din statele care bat insistent la uşă), noi spaţii (Caucazul nu poate fi considerat ca aparţinând spaţiului său eurasiatic). Organizaţia Tratatului pentru Securitate Colectivă, din care fac parte Armenia, Belarus, Kirgistan, Tadjikistan, Rusia şi Uzbekistan, este singura alianţa militară creată pe teritoriul postsovietic. Din ea a făcut parte cândva şi Georgia. La 4 septembrie 2008, miniştrii de externe ai organizaţiei au condamnat acţiunile Georgiei în Osetia de Sud şi au sprijinit rolul Rusiei. A doua zi, la reuniunea de la Moscova a liderilor statelor membre, aliaţii Rusiei s-au pronunţat şi pentru „asigurarea unei securităţi ferme Osetiei de Sud şi Abhaziei”, dar tot nu le-au recunoscut independenţa, preşedintele Medvedev afirmând că „...toţi partenerii noştri din OTSC vor decide independent, condiţionaţi de interesele lor naţionale” asupra acestei probleme. Printre posibilele variante de evoluţie a situaţiei se invoca şi posibilitatea recunoaşterii independenţei, urmată de intrarea celor două în organizaţie. Probabil, cel mai bun argument în sprijinul ideii că zona Mării Negre ar putea deveni una majoră în securitatea globală şi nu este în avantajul ei să evolueze către acest statut este oferit de iniţiativa Turciei, făcută publică chiar în mijlocul evenimentelor. Ar putea fi un precedent interesant în proiectarea unor noi mecanisme, mai suple, evitând marile competiţii geopolitice, pentru gestionarea securităţii, dar, sigur, este o încercare de a evita escaladarea situaţiei către una periculoasă. Primul ministru Recep Tayyip Erdogan a propus „Platforma pentru Stabilitate şi Cooperare în Caucaz”. Ar fi un mecanism la care ar urma să participe Azerbaidjan, Armenia, Georgia, Rusia şi Turcia, pentru a restabili pacea şi stabilitatea în regiune, a asigura cooperarea economică şi securitatea energetică. Platforma are o delimitare geografică precisă şi ar urma să funcţioneze după principiile OSCE. La 2 septembrie, pe timpul întâlnirii bilaterale de la Ankara, după ce Rusia recunoscuse independenţa provinciilor secesioniste, ministrul rus de externe a salutat 33
eforturile Turciei şi a promis sprijinul Rusiei, iar cel turc, după ce a subliniat importanţa independenţei, suveranităţii şi integrităţii teritoriale a Georgiei, a declarat că va continua eforturile „ ...pentru dezvoltarea şi finalizarea iniţiativei”. Ceea ce atrage atenţia este faptul că iniţiativa individuală aparţine unui stat cu o istorie şi experienţă bogate în zonă, membru important al NATO, dorind de mulţi ani să intre în UE şi responsabil cu respectarea regimului strâmtorilor la Marea Neagră. În acelaşi timp se află în faţa unei nerezolvate probleme kurde, este partener economic important al Rusiei şi beneficiar al multora din avantajele găzduirii câtorva din căile de tranzitare a resurselor energetice către zonele dezvoltate ale lumii. Prin această iniţiativă cu amploare locală, Turcia demonstrează că doreşte să-şi păstreze avantajele, să-şi etaleze potenţialul stabilizator şi să se asigure împotriva unei evoluţii nedorite a riscului kurd, iar în actuala conjunctură, Rusia nu are nici un interes să i se opună. Componenţa participanţilor sugerează că se vor discuta şi alte probleme ale situaţiei din zonă, nu doar relaţiile care ar putea aduce la aceeaşi masă Rusia şi Georgia, Turcia şi Armenia, Azerbaidjan şi Armenia, adică toate statele Caucazului între care există probleme de soluţionat. Iniţiativa Turciei poate fi şi o formă de evitare a confruntării directe în zonă între Rusia şi SUA, cu eventualele ei complicaţii destabilizatoare. Într-o măsură decisivă, viitorul securităţii zonei, cu reverberaţiile ei în alte regiuni ale lumii, va depinde de relaţiile dintre SUA şi Rusia în competiţia lor pentru spaţiul ex-sovietic. SUA au condamnat imediat acţiunile armatei ruse şi actul recunoaşterii independenţei şi au insistat asupra integrităţii teritoriale a Georgiei. De asemenea, au declarat că studiază lista eventualelor sancţiuni ce vor fi aplicate Moscovei. Cea mai probabilă ar putea fi blocarea acordului referitor la cooperarea dintre cele două ţări în domeniul nuclear civil. „Nu este momentul potrivit acum pentru SUA să continue cu cândva sărbătoritul acord privind cooperarea nucleară civilă cu Rusia”, declara secretarul de stat al SUA la 6 septembrie. Rusia şi-a declarat public voinţa de a-şi promova interesele de securitate în zonă. Cu câteva zile în urmă, preşedintele Medvedev a prezentat cele cinci principii ale viitoarei politici externe a Rusiei, dintre care unul este neacceptarea monopolarităţii, sfidare directă a SUA. Suficient pentru ca în lume să se vorbească despre posibilitatea unui nou Război Rece. SUA sunt, probabil, actorul politic cu cele mai mari posibilităţi de a influenţa securitatea din zona Mării Negre, datorită capacităţii sale de a influenţa toate dimensiunile securităţii, a poziţiei sale în cadrul NATO, cât şi a dorinţei tuturor statelor din zonă de a avea relaţii privilegiate cu ele. Rusia recunoaşte indirect această situaţie, deoarece, în toate aceste zile, nu a întreprins nici un gest provocator împotriva navelor militare NATO, chiar dacă acuză prezenţa lor în Marea Neagră. Deocamdată, relaţiile dintre cei doi reflectă percepţiile reciproce: ale SUA, că Rusia ar fi alimentat conflictul din interiorul Georgiei, şi ale Rusiei, că SUA ar fi vizat-o pe ea, inspirând acţiunea militară a Georgiei împotriva regiunii separatiste.
34
În cei aproape 20 ani de absenţă a Războiului Rece, SUA şi Rusia au cooperat în multe domenii ale securităţii globale şi nu este în interesul nimănui să întrerupă această cooperare. Domeniul armelor nucleare strategice este unul care aparţine doar lor. Succesul în războiul antiterorist este un obiectiv pe care Rusia îl urmăreşte la fel ca toate statele, iar în stabilizarea Afghanistanului ar trebui să fie mai interesată decât SUA ori NATO. Interesant este faptul că nici un înalt oficial rus nu a invocat posibilitatea întreruperii cooperării în această problemă sensibilă pentru SUA şi Occident. Gestionarea altor riscuri de securitate de astăzi, cum ar fi crima organizată, traficul de droguri şi persoane, diseminarea tehnologiilor nucleare, problemele de mediu, efectele încălzirii globale, nu este posibilă prin eforturi individuale. Rusia îşi propune ambiţioase obiective de dezvoltare şi este condiţionată în atingerea lor de succesul în combaterea efectelor acestor riscuri. Va trebui să participe activ şi nu-şi poate permite ostilitatea SUA. Pe de altă parte, există problema Iranului, situaţia din Orientul Apropiat, scutul antirachetă din Europa în care SUA vor fi nevoite să discute cu Rusia. La dimensiunea strategiilor globale, ziua de 8 august ar putea fi considerată ziua în care regimul Putin a fost pus în faţa unei provocări majore pentru imaginea ei în lume. Fie intervenea direct împotriva Georgiei care încerca să-şi restabilească suveranitatea naţională asupra întregului teritoriu recunoscut de ONU, devenind ţinta unor acuzaţii politice externe care i-ar fi afectat grav credibilitatea ca actor democratic, fie nu intervenea, ceea ce i-ar fi compromis sistemul politic intern şi i-ar fi afectat credibilitatea ca actor de forţă în jocurile de putere ale lumii. A fost o provocare care, în ambele situaţii, ar fi schimbat fizionomia viitoarelor relaţii de putere. Putin a ales varianta ripostei militare. Indiferent de natura şi sensul deciziilor luate, acestea au provocat destule alte convulsii geopolitice în zona Mării Negre şi în lume. Probabil, la presiuni politice şi economice va fi supusă, în primul rând, Ucraina, pentru care Rusia este un important partener economic şi unde există o puternică fractură între conducerea ei politică, orientată spre NATO, şi majoritatea populaţiei cu atitudine anti - NATO. De la această realitate a societăţii ucrainene vor pleca, probabil, şi NATO, şi Rusia în desfăşurarea viitoarelor strategii. UE a realizat că este momentul să intervină între cei doi pentru a se afirma ca actor important de securitate. S-a opus Rusiei în criza din Caucaz, dar au apărut şi unele nuanţe în relaţia cu SUA. La reuniunea neformală a miniştrilor de externe ai UE de la Avignon, din 5-6 septembrie 2008, comisarul european pentru relaţii externe a declarat că „este momentul potrivit pentru UE săşi ridice nivelul de ambiţie în relaţiile transatlantice”, iar ministrul francez de externe a afirmat că „UE simte nevoia reînnoirii relaţiilor transatlantice într-o lume în schimbare”. De asemenea, ministrul german de externe a susţinut într-un interviu necesitatea „unei investigări independente a ceea ce a condus la conflictul dintre Rusia şi Georgia”, sugerând renunţarea la categoriile războiului informaţional şi abordarea raţională a cazului.
35
Conflictul ruso-georgian a scos în evidenţă, însă, şi vulnerabilităţile traseelor energetice alternative. Conducta Baku-Ceyhan, de exemplu, a fost scoasă din funcţiune pentru câteva zile din cauza unei explozii provocate pe teritoriul Turciei, iar pe timpul acţiunilor militare de pe teritoriul Georgiei a fost închisă preventiv. S-ar putea dovedi că realizarea intangibilităţii conductelor exclusiv prin mijloace militare, în afara mecanismelor politice şi economice, le-ar putea face nerentabile. În acelaşi timp, Rusia construieşte conducte către Pacific, Kazahstan şi Turkmenistan spre China, iar Iranul se opune construcţiei de conducte pe fundul Mării Caspice, regimul juridic al acesteia nefiind definitivat încă. În această situaţie, perspectiva poate deveni complicată, în primul rând pentru ţările europene pentru care nevoia de resurse energetice creşte de la an la an. Ceilalţi mari consumatori se alimentează din alte zone bogate şi vor beneficia de noile deschideri, iar SUA controlează oricum toate căile de comunicaţii din oceanul mondial. Dincolo de petrol, gaze naturale sau electricitate, factorul energetic presupune infrastructuri complexe, investiţii enorme şi pe termen îndelungat a căror realizare este condiţionată de existenţa stabilităţii şi securităţii globale. Factorul energetic în sine creează interdependenţe, nu dependenţe. Furnizorul de resurse energetice depinde în aceeaşi măsură de consumator, ca şi acesta de furnizor. Interdependenţele au şansa de a garanta stabilitatea. Este o altă alternativă sugerată de evenimentele din Marea Neagră în aceste zile.
36
Cap. 2. CONSIDERAŢII PRIVIND POZIŢIA GEOPOLITICĂ ŞI GEOSTRATEGICĂ A ROMÂNIEI CA MEMBRU CU DREPTURI DEPLINE AL N.A.T.O. ŞI U.E. ÎN ZONA MĂRII NEGRE 2.1. ELEMENTELE DE VALOARE STRATEGICĂ A COMPLEXULUI FLUVIOMARITIM EUROPEAN MAREA NORDULUI-RIN-MAIN-DUNĂRE-MAREA NEAGRĂ. Prin poziţia sa geografică, prin debitul de apă şi resursele economice ale bazinului său, Dunărea este cel mai important fluviu european. Deşi, ca lungime şi debit, este depăşită de Volga, Dunărea are avantajul de a străbate pe orizontală continentul european, din partea occidentală a acestuia până la Marea Neagră. Din punct de vedere geografic, Dunărea este poziţionată la distanţe relativ egale faţă de Marea Nordului, Marea Baltică, Marea Adriatică şi Mediterană, vărsându-se în Marea Neagră care permite deschiderea unor căi de comunicaţie spre Asia Centrală. Datorită acestor caracteristici Dunărea a prezentat interes geopolitic şi geostrategic din antichitate până în zilele noastre. De-a lungul timpului, Dunărea a constituit: - frontieră între imperii şi state; - aliniament de apărare sau bază de plecare pentru noi cuceriri, prin valorificarea punctelor favorabile de trecere sau a capetelor de pod ocupate de o parte şi de alta a fluviului; - direcţie de pătrundere în interiorul imperiilor şi statelor; - cale de comunicaţie, cu caracter de continuitate sau discontinuitate pentru efective, materiale (mărfuri), utilizate în scop militar sau comercial; - zonă de aşezare a comunităţilor umane care s-au dezvoltat până la nivel de oraşe; - zonă de resurse naturale (peşte, lemn, stuf, nisip); potenţial hidroenergetic direct (hidrocentrale) sau indirect (sursă de apă pentru centrale atomo-electrice). Din antichitate, Dunărea a reprezentat o importantă arteră fluvială dar şi strategică, de frontieră, ce separa lumea mediteraneană greco-romanică de cea germanică şi geto-dacă. Problema Dunării, a importanţei ei strategice şi a gurilor sale nu poate fi separată de cea a strâmtorilor Bosfor şi Dardanele, punct de vedere susţinut şi de poziţia lui Nicolae Titulescu, care, într-un discurs ţinut în cadrul unei conferinţe dedicate exclusiv acestei probleme a strâmtorilor, declara că „strâmtorile sunt însăşi inima Turciei, dar ele sunt în acelaşi timp şi plămânii României”. După construirea canalului Rin-Main-Dunăre, care leagă Marea Nordului cu Marea Neagră, portul Rotterdam cu portul Constanţa, importanţa Dunării a crescut, transformandu-se într-o axă comercială majoră a Europei. Ţările din Europa Centrală pot avea acces direct la Marea Neagră şi de aici la Canalul Suez. Apare o nouă rută comercială: Canalul Suez-Europa Centrală via Constanţa,
37
care, faţă de cea veche (cea care traversează întreaga Mare Mediterană şi ocoleşte Penisula Iberică) prezintă avantajul unui drum mai scurt cu opt zile , inclusiv costurile aferente. Alt avantaj ar fi că porturile Mării Negre şi cele ale Mării Mediterane Orientale au cea mai favorabilă poziţie faţă de Canalul Suez pentru rutele Oceanului Indian şi ale Extremului Orient. 2.1.1. Aspecte economice şi geomilitare Aprovizionarea cu apă şi resurse energetice constituie o prioritate pentru toate statele riverane. Dacă nu ar fi aşa, în lume nu ar exista conflicte pentru apă, aşa cum se întâmplă în Africa de Nord, în Orientul Mijlociu sau în Asia. Apa din cele două fluvii este folosită zilnic de zeci de milioane de oameni pentru alimentaţie şi pentru irigarea unor întinse suprafeţe cultivate. Acesta este un aspect foarte important, având în vedere că epuizarea rapidă a zăcămintelor de gaze ale Olandei, reducerea ritmului noilor descoperiri de hidrocarburi în Marea Nordului şi succesul opoziţiei grupurilor ecologiste faţă de utilizarea energeticii nucleare constituie realităţi ce nu pot fi neglijate din perspectiva dezvoltării fluxului resurselor energetice între Est şi Vest. În acest context, Complexul Marea Nordului-Rin-Main-Dunăre-Marea Neagră simplifică problema transportului resurselor energetice dinspre zona Mării Caspice către ţările din vestul Europei. Aprovizionarea cu electricitate este o condiţie esenţială pentru capacitatea de funcţionare a localităţilor şi instituţiilor administrative, economice sau de aprovizionare de înaltă tehnicitate ale unui stat industrializat. Pentru a oferi câteva exemple, menţionăm că în Germania 6% din producţia de curent este obţinut prin puterea apei, iar în Bavaria se produc circa 6.500 megawaţi în acest mod. Cele 5 centrale electrice de pe Canalul Dunăre-Main-Rin livreaza aproximativ 5,2 megawati. Pentru România şi Serbia, o mare importanţă o au cele doua hidrocentrale construite pe Dunăre, Porţile-de-Fier 1 şi Porţile-de-Fier- 2. Din punct de vedere tactic sau operativ, orice curs de apă constituie un obstacol. Din punct de vedere militar, Canalul Dunăre-Main-Rin, cu cel 16 ecluze ale sale, constituie un obstacol major. De asemenea, Dunărea şi Rinul au reprezentat încă din antichitate obstacole importante în calea acţiunilor militare. Axul Dunăre-Main-Rin poate deveni un mijloc de acces al dezvoltării economice şi de accelerare a integrării ţărilor membre în structurile europene. Prin realizarea canalului, artera navigabilă Dunăre-Rin a devenit un ansamblu interdependent, al cărui impact trece dincolo de frontierele ţărilor riverane, devenind un element strategic la nivel european. O dată cu demararea Conferinţei europene a miniştrilor de transport, din anul 1953, din care făceau parte inclusiv Iugoslavia şi Austria, s-a trecut la realizarea planurilor pentru o reţea a căilor fluviale în Europa Centrală. Aceste planuri vizau, printre altele, finalizarea Canalului Dunăre-MainRin şi realizarea unei legături Oder-Dunăre.
38
Complexul Marea Nordului-Rin-Main-Dunăre-Marea Neagră are o valoare strategică deosebită pentru unele ţări europene nemaritime, ca Cehia, Ungaria, Slovenia, Slovacia, deoarece le permite accesul la Bosfor, Gibraltar sau Marea Nordului şi, de aici, la Oceanul Planetar. După scindarea imperiului sovietic şi după schimbările intervenite în Germania, nu mai există zone de luptă, ci zone de legătură. În condiţiile geostrategice actuale, valoarea de obstacol a canalului s-a pierdut într-o mare măsură. Ţinând cont de importanţa crescândă a Dunării, ca arteră de transport, se poate aprecia ca oportună realizarea unor reţele de canale care să formeze o reţea europeană de comunicaţie navală, cum ar fi: Dunăre-Sena-Marea Adriatică; Dunăre-MoravaVardar-Marea Egee şi Dunăre-Nipru-Marea Baltică. 2.1.2. Cooperarea europeană Complexul Marea Nordului-Rin-Main-Dunăre-Marea Neagră a fost şi rămâne coloana vertebrală a cooperării, pe multiple planuri, între ţările riverane şi între statele Europei, în general. Pentru a se ajunge la o înţelegere, s-au încheiat numeroase acorduri bilaterale, au avut loc convenţii (Belgrad 1992 şi Sofia 1994) relativ la cooperarea pentru protecţie şi utilizare durabilă. România este depozitară a regimului, stabilit prin Convenţia de la Sofia. Pe plan general, Cooperarea Dunăreană se află de câţiva ani în atenţia Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, în ideea elaborării şi adoptării unei „Carte Europene a Bazinului Dunării”. Ca urmare a unor divergenţe de opinii, referitoare mai ales la oportunitatea unui astfel de document, în condiţiile existenţei Convenţiilor Dunărene evocate şi a organismelor de aplicare a acestora, procesul elaborării Cartei a fost încetinit. Nu este însă exclusă ipoteza ca el sa fie reluat după ce se va proceda la o evaluare atentă, de ansamblu, a acţiunilor de cooperare Dunăreană. Complexul Marea Nordului-Rin-Main-Dunăre-Marea Neagră poate constitui un mijloc favorizant al dezvoltării economice şi de grăbire a integrării statelor din estul şi sud-estul Europei în structurile europene şi euroatlantice. Importanţa complexului este dată de factorul economic, în principal, dar nu trebuie neglijată nici valoarea acestuia ca aliniament şi direcţie strategică, incluzând rolul afluenţilor, al sistemelor hidrotehnice, al canalelor şi lucrărilor de artă aferente. Racordarea Uniunii Europene cu zona economică a Mării Negre determină un puternic sistem de cooperare şi alianţe. În acest mod se pot asigura creşterea siguranţei şi a stabilităţii în zonă, conjugarea intereselor economice ale statelor şi eliminarea decalajelor de dezvoltare existente. Complexul Marea Nordului-Rin-Main-Dunăre-Marea Neagră reprezintă o importantă dimensiune strategică, dar şi de cooperare în Europa, deoarece permite atât conectarea complexă la spaţiul pan-european prin trasee economice care sunt şi de securitate şi de solidaritate, cât şi dezvoltarea cooperării regionale pe mai multe axe fixate de acest canal, ca şi pe numeroase direcţii transversale. Diferendele şi disputele au loc ca urmare a intereselor naţionale, specifice, dar şi a 39
nivelurilor de dezvoltare diferite pe care acestea le au. Complexul constituie una dintre ieşirile cooperării economice la Marea Neagră şi spre centrul şi vestul Europei. Se impune deschiderea Rinului şi pentru statele din sud-estul Europei. Germania doreşte ca reglementările traficului de pe Rin, mult mai severe decât cele după care se desfăşoară traficul pe ”regele fluviilor europene” (cum a fost denumită Dunărea de către Napoleon), să fie impuse şi pentru traficul pe Dunăre. În acest sens, trebuie să avem în vedere probleme legate de securitatea navelor, de protecţia împotriva poluării, de întreţinerea fluviului şi semnalizarea pe Dunăre, de nivelul tehnic al navelor, precum şi de gradul de pregătire al echipajelor. Rinul şi Dunărea constituie, în prezent, factorii integratori în amplul şi complexul proces de multiplicare a relaţiilor dintre ţările riverane, dintre acestea şi celelalte ţări ale continentului, proces care reprezintă, de altfel, un factor dinamizator al extinderii Uniunii Europene. 2.1.3. Poziţia NATO şi UE faţă de Complexul Marea Nordului-Rin-Main-Dunăre-Marea Neagră Actuala arhitectură de securitate Europeană reflectă trăsăturile esenţiale ale mediului geopolitic în care se derulează: tranziţia către sistemul internaţional multipolar, competiţia între puteri în spaţiul euroatlantic pentru redistribuirea rolurilor; adâncirea integrării în UE; tentativele Federaţiei Ruse de a menţine statutul de mare putere pe arena mondială şi de a ocupa poziţii cheie în structurile europene de securitate. Într-un astfel de context se poate discuta şi despre problematica de securitate a Complexului Marea Nordului-Rin-Main-Dunăre-Marea Neagră. Securitatea acestuia s-ar baza atât pe stabilitatea politică a continentului, cât şi pe cooperarea militară, acestea fiind condiţionări complementare. Un sistem stabil de securitate europeană va putea fi edificat numai dacă vor fi consolidate cele două componente. Politica de securitate bazată pe cooperare implică renunţarea la orice idee de a impune stabilitatea prin mijloace de confruntare. Scopul este promovarea cooperării în vederea prevenirii conflictelor în sfera politică şi a reducerii pericolului confruntării armate. De asemenea, un scop complementar rezidă în evitarea escaladării potenţialelor conflicte, punând un accent deosebit pe promovarea deschiderii şi a transparenţei. Protecţia strategică a Complexul Marea Nordului-Rin-Main-Dunăre-Marea Neagră astfel conceput s-ar putea realiza, în cadrul UE şi NATO, prin următoarele modalităţi: 1. prin grija factorului politico-militar naţional - care elaborează strategii pentru funcţionarea, dezvoltarea şi apărarea complexului; 2. prin beneficiile protecţiei oferite de bazele şi obiective militare existente în apropiere, categoriile de forţe amplasate în proximitatea complexului, atât cele NATO, cât şi cele naţionale, fiind în măsură să asigure o apărare eficientă a elementelor vitale ale acestuia;
40
3. prin măsuri de protecţie antiteroristă ale poliţiei complexului, derulate pe fiecare segment naţional al acestuia; 4. prin protecţia proprie a obiectivelor fluviale ce-şi desfăşoară activitatea în Complex, protecţie asigurată cu forţe proprii, ori angajate; 5. prin protecţia satelitară oferită de NATO şi prin servicii prestate de către SUA şi Rusia. În acest scop sunt folosiţi sateliţi geostaţionari, de rotaţie şi de însoţire. La nivel naţional, pentru fiecare segment, forţele de securitate ale complexului sunt conceptualizate, ori în bună parte, realizate. La nivel naţional au fost au fost elaborate: - strategia de securitate a navigaţiei de-a lungul arterei; - strategia de securitate a infrastructurii complexului; - strategia de intervenţie antiteroristă; - strategia de control a traficului. Pentru securitatea de ansamblu a complexului, rezolvarea trebuie să revină UE prin constituirea a 3-5 grupe acţionale care să îndeplinească misiunile principale preluate de la factorul de securitate naţional. 2.2. MAREA NEAGRĂ - ZONĂ DE PROIECŢIE A INTERESELOR EURO - ATLANTICE Marea Neagră joacă un rol tot mai important şi în securitatea energetică a UE, dar şi a tuturor statelor în condiţiile în care, din ce în ce mai multe produse petroliere sunt transportate pe mare. Regiunea Mării Negre devine tot mai importantă pentru UE şi reprezintă o importantă rută de tranzit pentru resursele energetice, petrol, dar şi de transport pasageri şi marfă. Ca şi în alte regiuni ale lumii, în care se observă o creştere a volumului de transport maritim, apare posibilitatea ca traficul maritim să poată fi folosit pentru destabilizarea securităţii regionale. Chiar dacă în prezent Marea Neagră se caracterizează printr-o atmosferă de relativă securitate şi stabilitate, este evident faptul că acest spaţiu maritim nu este imun la riscurile reprezentate de acţiunile teroriste şi acest lucru obligă statele din regiune şi alţi factori de decizie să rămână vigilenţi pentru prevenirea acţiunilor destabilizatoare. “Marea este de importanţă vitală pentru omenire, atât datorită problemelor de ordin economic şi juridic, cât şi celor de natură militară şi politică. Mările şi oceanele lumii, căile de comunicaţii internaţionale, sunt din ce în ce mai indispensabile economiei mondiale Pentru cei interesaţi pentru transportul petrolului, minereurilor, mărfurilor generale şi speciale. În plus, pentru
41
cei interesati ele reprezintă un asemenea izvor de bogăţii, încât constituie miza capitală în cadrul intereselor naţiunilor lumii”5. Mările şi oceanele reprezintă un element esenţial în menţinerea vieţii pe planetă, influenţează în mod esenţial clima şi au o importanţă deosebită în viaţa tuturor oamenilor de pe planetă. Marea joacă un rol tot mai important în securitatea energetică a UE, dar şi a tuturor statelor în condiţiile în care din ce în ce mai multe produse petroliere¸ necesare acoperirii consumului de energie, sunt transportate pe mare. Puterea maritimă poate fi definită ca abilitate a unui stat de a folosi mările şi oceanele în scopuri comerciale şi militare şi, totodată, de a contracara eficient riscurile şi ameninţările la adresa libertăţii de navigaţie. Una din cele mai dinamice zone din perioada post-Război Rece şi post-Uniunea Sovietică, Regiunea Mării Negre capătă noi valenţe geopolitice, geoeconomice şi geostrategice şi reprezintă o provocare pentru Occident în încercarea acestuia de a o ”remodela”. Marea Neagră reprezintă una dintre zonele care conectează Asia de Europa, oferind consistenţă conceptului geopolitic EURASIA sau ASIROPA; se află în relaţii de complementaritate cu alte zone şi spaţii de interes geopolitic cum sunt: Marea Nordului, Europa Occidentală, Europa Centrală, Mediterana de Est, Orientul Mijlociu, spaţiul caucazian şi central-asiatic, spaţiul caspic, spaţiul balcanic, Rusia Centrală, spaţiul baltic. „Localizată – potrivit aprecierilor Strategiei de Securitate Naţională a Romaniei (SSNRo-2006) - la interferenţa a trei zone de importanţă deosebită – Europa, Orientul Mijlociu şi Asia Centrală – regiunea geopolitică a Mării Negre este o arie de tranzit semnificativă a resurselor energetice şi, totodată, un spaţiu important de manifestare a unor riscuri asimetrice şi focare de conflict, cu un impact substanţial asupra securităţii euroatlantice. Departe de a fi considerată o simplă zonă-tampon sau periferică, regiunea Mării Negre este un conector de importanţă strategică, situat pe coridorul ce leagă comunitatea euroatlantică (factor furnizor de securitate şi consumator de energie) de arealul Orientul Mijlociu – Regiunea Caspică – Asia Centrală (factor furnizor de energie şi consumator de securitate). Din punct de vedere energetic, regiunea Mării Negre este principalul spaţiu de tranzit şi – într-o măsură importantă – o sursă pentru energia ce se consumă în Europa, în timp ce prognozele întrevăd creşterea substanţială a ponderii sale în următoarele decenii.” Poziţie de zonă de tranzit între trei continente (Europa, Asia, Africa), se află la unul dintre capetele traseului maritim Marea Neagră, Bosfor, Dardanele, Marea Mediterană, Suez, Marea Roşie, Oceanul Indian, continuat prin bazinul Dunăre-Rhin până în Marea Nordului; se află pe traseul tuturor conductelor existente sau posibil de imaginat în viitor pentru transportul ţiţeiului, produselor petroliere şi al gazelor naturale din perimetrele de exploatare din Rusia şi fostele republici sovietice transcaucaziene către Europa Occidentală. 5
Cam.T.ATANASIU (coordonator), Cam. A.ZEMBA, Cdor (r.) V.GRAD, Cdor M. CORNEL, Cdor G.MARIN, Puterea maritimă şi diplomaţia navală, Editura Militară, Bucureşti, 1998, p.86.
42
Noţiunea de „Mare Bazin al Mării Negre”, pentru a desemna regiunea Europei care reuneşte state interesate de dezvoltarea colaborării în sfera economiei şi a securităţii, legate de tradiţii istorice şi culturale comune, a apărut la mijlocul anilor '90 când Zbigniew Brzezinski, în faimoasa lui lucrare „Marea tablă de şah”, a numit această regiune „Balcanii euroasiatici” dar, alături de Caucaz şi Balcanii în sine, a inclus şi o parte a Asiei de Sud, precum şi regiunile Golfului Persic şi Orientului Mijlociu, pentru că în toate aceste teritorii a fost caracteristic un vacuum de putere. Golful Persic şi Orientul Mijlociu se află astăzi în epicentrul unor conflicte armate - în plină derulare, sau potenţiale. Spre deosebire de ele, Bazinul Mării Negre, situat între Marele Orient Mijlociu şi Marea Europă, este relativ stabil, chiar dacă se confruntă cu presiunea multor ameninţări interne şi externe. Aflându-se în interiorul triunghiului dintre lumea islamică, Rusia şi Europa, majoritatea ţărilor Bazinului Mării Negre aleg vectorul european al politicii externe, dar nu reuşesc să se debaraseze definitiv şi de tradiţionala esenţă „eurasiatică”, la care face referire Brzezinski. Dacă Bazinul Mării Negre va deveni sferă de colaborare regională sau arenă de confruntare între forţe străine, a cui prezenţă va deveni dominantă în următoarele decenii, sunt întrebări la care nu au fost încă găsite răspunsuri. Situaţia este greu de prognozat, dacă ne amintim de evoluţia vertiginoasă a evenimentelor după 1990, când preşedintele turc, Turgut Ozal, a lansat iniţiativa creării „Zonei de înflorire şi colaborare a Mării Negre”, cu participarea Turciei, a URSS şi a aliaţilor ei – Bulgaria şi România. La acea dată, puţini erau cei care credeau că dezintegrarea regimurilor comuniste va face ideea şi mai actuală, că procesele de dobândire a independenţei şi de suveranizare a ţărilor din Bazinul Mării Negre, precum şi perspectiva transformării regiunii caucaziano-caspice într-o puternică sursă de producţie şi transport de resurse energetice vor conduce la promovarea ei într-unul din centrele de interes ale comunităţii internaţionale. Astăzi, regiunea Marelui bazin al Mării Negre a devenit unul dintre centrele politicii europene şi mondiale. Parte dintre actorii strategici mondiali, în primul rând SUA, privesc această regiune drept „coridor strategic”, care deschide calea către raioanele cuprinse de crize puternice, Orientul Mijlociu şi care constituie, în acelaşi timp, un fel de „barieră între civilizaţii”. UE, lărgindu-şi poziţiile în Bazinul Mării Negre după aderarea României şi Bulgariei, şi-a extins politica „noii vecinătăţi europene” asupra tuturor statelor Caucazului de Sud şi a Balcanilor. Rusia şi Turcia sunt interesate de restabilirea poziţiilor lor şi de dezvoltare a colaborării regionale. După destrămarea URSS, linia de coastă a Rusiei s-a dovedit limitată în spaţiul „de la Anap la Adler”. Iar politica regională a Turciei a fost supusă presiunilor unor conflicte acute în Orientul Apropiat şi Mijlociu, în primul rând în Iran şi Irak. Direcţiile de bază ale politicii americane în regiunea Mării Negre şi a Mării Caspice au fost formulate în declaraţia Departamentului de Stat, difuzată la summitul OSCE din noiembrie 1999, de
43
la Istanbul. Atunci a fost afirmat obiectivul întăririi poziţiilor SUA şi Turciei, concomitent cu dezvolarea cooperării multilaterale. Administraţia Bush a concentrat toate demersurile întreprinse anterior în cadrul „Marelui program” de stabilire a „unităţii regionale” după schema SUA – Turcia – Marele Caucaz, care presupune promovarea intereselor naţionale americane pornind de la premisa „prezenţei SUA în regiuni de importanţă strategică ale lumii”. Interesele strategice americane presupun asigurarea complementarităţii surselor energetice din Golful Persic cu cele provenind din ţări care nu sunt membre OPEC, stabilirea de legături cu ţări cu populaţie preponderent musulmană, în contrapondere la islamismul radical, susţinerea independenţei ţărilor Caucazului de Sud (şi Bazinului Mării Negre) şi încurajarea lor pe drumul democraţiei. În recomandările adoptate atunci, era subliniată necesitatea intensificării eforturilor diplomatice şi stimulării investiţiilor pentru ca fluxurile energetice caspice să curgă pe conducta Baku-Tbilisi-Ceyhan, limitând trecerea petrolului pe teritoriul ţărilor-concurente (Rusia şi Iran). În paralel, s-a format şi strategia de instalare treptată a NATO în regiunea sud-caucaziană, strategie legată de necesitatea menţinerii stabilităţii pe traseul oleoductului Baku-Tbilisi-Ceyhan. În cadrul „Conceptului de securitate strategică” la Marea Neagră se are în vedere promovarea în regiune a programului antiterorist al NATO cu sprijinul Turciei, României şi Bulgariei ca membri ai Alianţei, precum şi a Georgiei şi Ucrainei. Una din motivaţiile stabilirii unor facilităţi de acces pentru forţele Statelor Unite ale Americii în unele baze din regiune o constituie existenţa aici a patru conflicte îngheţate (Transnistria, Abhazia, Osetia de Sud şi Nagorno-Karabah), care complică serios situaţia din Bazinul Mării Negre. Facilităţile
americane ar trebui, în opinia preşedintelui român, Traian
Băsescu, să echilibreze poziţia Rusiei în regiune şi să nu admită scenariul forţei în rezolvarea conflictelor. În acelaşi timp, în opinia politologului georgian Ghia Nodia, amplasarea bazelor pe malul vestic al Mării Negre reprezintă una dintre etapele avansului SUA spre Estul Europei, care are o importanţă politică, dar şi strategico-militară. Astăzi structura geopolitică în această regiune este marcată de două dinamici. Prima este înlocuirea fostei influenţe ruse şi sovietice, cu influenţa americană. A doua dinamică este reprezentată de axa energetică care conectează petrolul şi gazele din Asia Centrală şi regiunea Mării Caspice cu Balcanii şi Uniunea Europeană. Astfel, în timp ce blocul sovietic se prăbuşea în 1991, Ucraina şi Georgia au rămas iniţial sub influenţa Moscovei, dar capacitatea Rusiei de a-şi menţine puterea asupra lor s-a diminuat simţitor la sfârşitul secolului, pierzând poziţii în ambele ţări din regiune. Noua geopolitică a Mării Negre pune în evidenţă o nouă competiţie între marile puteri. Cu Rusia în retragere, SUA şi Uniunea Europeană sunt acum cei mai importanţi actori externi luptând pentru influenţa în regiune. Interese economice ca şi creşterea securităţii, sunt în joc într-o zonă 44
strategică crucială şi bogată în energie care conectează Balcanii cu Caucazul şi Europa de Est şi Centrală cu Turcia. Plasând geopolitica României şi Bulgariei într-un context mai larg macroregional, putem să clarificăm multe din mizele şi dinamicile actuale. Aşa cum am văzut, regiunea Mării Negre trebuie analizată şi în lumina axei strategice şi energetice dintre Balcani şi Asia Centrală. Aceasta explică de ce SUA încearcă să sporească rolul GUUAM (Georgia-Ucraina-Uzbekistan-AzerbaidjanMoldova) şi a încurajat Bucureştiul să subscrie la această asociere politică. Dependenţa energetică a statelor de la Marea Neagră favorizează, însă, planurile ruse de recreare a fostului bloc, numai că Rusia trebuie să ţină seama de faptul că principalele sale conducte de petrol şi gaze tranzitează Ucraina şi Polonia, tranzitul de resurse energetice spre Occident fiind practic controlat de actori regionali asupra cărora Moscova exercită un control nesigur sau un slab control. În plus, tendinţa de cristalizare a unei aşa-numite „zone de influenţă” SUA în „tamponul” tradiţional dintre Rusia şi Germania, complică ecuaţia politico-economică în zona Mării Negre. Potrivit unor analişti, se poate afirma că s-au conturat în această zonă trei blocuri geopolitice6: Blocul 1 ”Proactive challenge” - pentru proiectul de aprovizionare Baku-Ceyhan, condus de SUA şi Turcia, dar incluzând şi Azerbaidjan şi Georgia, care şi-au aliniat politica externă cu interesele Washington-ului, în direct conflict cu geostrategia Moscovei. În acelaşi timp, dar cu ceva reticenţă, Azerbaidjan susţine politica de “containment” a SUA împotriva Iranului. Blocul 2 “Frozen Instability” - fără o activitate propriu-zisă, condus de Rusia, împreună cu Iran şi Armenia. Scopul lor comun este de a menţine “status-qou-ul” regional, dar şi de a împiedica atingerea obiectivelor SUA în regiune. Blocul 3 “Measured 9”- condus de UE şi având sprijinul tuturor companiilor comerciale care văd în ciocnirile de interese geopolitice o ameninţare la adresa securităţii şi stabilităţii pe termen lung. În ceea ce priveşte SUA, una dintre mutările cu caracter strategic efectuată este atragerea statelor deţinătoare de resurse sau care se găsesc pe „coridoarele de transport” în parteneriate strategice bilaterale. Din această perspectivă este de menţionat faptul că fostul secretar de stat american Condoleezza Rice şi ministrul de externe al Azerbaidjanului, Elmar Mammadyarov au semnat la Washington, un memorandum privind securitatea energetică ce se anunţă extrem de important pentru România. Conform comunicatului oficial al Departamentului de Stat al SUA, „înţelegerea exprimă intenţia guvernelor SUA şi Azerbaidjan de a iniţia un dialog la nivel înalt privind securitatea energetică în regiunea caspică co-prezidat de cele două părţi semnatare ale 6
Ian Bremmer, Sophia Clément, Andrew Cottey ,Thanos Dokos, Emerging Subregional Cooperation Processes: South-Eastern Europe, The Newly Independent States and theMediteranean, , in T. Veremis and D. Triantaphyllou (eds.), The Southeast European Yearbook 1997-98 (Athens: ELIAMEP, 1998), p. 217-24
45
memorandumului”7. În comunicatul Departamentului de Stat al SUA se sublinia că: „Acest dialog la nivel înalt îşi propune să aprofundeze şi diversifice cooperarea deja solidă dintre Guvernele şi companiile celor două state pentru creşterea exportului de petrol şi gaze azere pe piaţa mondială. O atenţie deosebită va fi acordată realizării conductei de gaze Turcia - Grecia - Italia şi potenţial Proiectului Nabucco şi altor gazoducte, cu gaz azer, pentru a ajuta Europa să-şi consolideze
securitatea
energetică
prin
diversificarea furnizorilor de gaze. Acest Memorandum de Înţelegere constituie un element important în parteneriatul nostru cu Azerbaidjan, care include cooperarea în domeniile energiei, reformei economiei de piaţă şi democraţiei si securităţii”. Harta proiectului Nabucco Practic, era pentru prima dată când americanii „puneau pe hârtie” o înţelegere care face referire la conducta de gaze Nabucco. Acest parteneriat intervinea, practic, după ce preşedintele azer de atunci, Ilham Aliyev, semnase cu preşedintele Comisiei Europene, Manuel Barroso, un alt memorandum, UE - Azerbaidjan, privind un parteneriat energetic între cele două părţi, incluzând şi proiectul Nabucco. Evoluţiile în zonă nu pot fi înţelese fără a se lua în considerare politicile de securitate energetică ale Federaţiei Ruse, Ucrainei şi Turciei. Ca succesoare a URSS, Rusia este, în continuare, un factor major în regiunea Mării Negre. După o foarte lungă perioadă de timp când Moscova era cel mai important actor în Marea Neagră, aceasta caută să-şi menţină rolul de pivot pe care l-a jucat odată în construirea şi menţinerea „arhitecturii Războiului Rece al ţărmurilor”. Concepţia neo-imperială a Rusiei în Marea Neagră îşi are originea în epocile ţaristă şi sovietică. În acest sens, fostul preşedinte rus - actualul prim-ministru - Vladimir Putin a manifestat permanent un interes sporit pentru flota rusă din Marea Neagră care, în pofida uzurii morale din ultimii 15 ani, reprezintă o forţă semnificativă de care trebuie să se ţină seama. Declaraţiile sale de genul „bazinul Mării Negre şi al Mării de Azov se află în zona rusă de interes strategic”8, ori „Marea Neagră oferă Rusiei acces direct la cele mai importante rute globale de transport” nu fac decât să sublinieze faptul că Rusia nu doreşte să-şi abandoneze poziţiile deţinute în Marea Neagră. Aceste deziderate sunt susţinute pe teren prin diverse metode: Moscova continuă să obstrucţioneze retragerea bazelor sale din Georgia, Batumi şi Akhalkalaki, angajament luat la summit-ul OSCE de la Istanbul din noiembrie 1999, deşi în 2000 au existat unele gesturi care puteau indica faptul că Federaţia Rusă ar începe să îşi respecte angajamentele internaţionale privind 7 8
ZIUA din 9 septembrie 2007 CDI Russia Weekly, 18 septembrie 2003. 46
retragerea bazelor sale militare din Georgia, totuşi cu excepţia bazei de la Vaziani şi la nivel declarativ (verificarea fiind imposibilă) baza de la Gudauta, de fapt, majoritatea trupelor ruse au rămas pe poziţii şi uneori, desfăşoară acţiuni militare. La sfârşitul anului 2005 Rusia a anunţat schimbarea politicii sale energetice faţă de „străinătatea apropiată”, declanşând o criză ce a culminat cu întreruperea livrării gazului în Ucraina, în ianuarie 2006 de către Gazprom în condiţiile în care creşterea preţurilor pentru energie a determinat sporirea spectaculoasă a profiturilor încasate de producători. Se ştie că ţările consumatoare din CSI au beneficiat o lungă perioadă de timp de gaze naturale livrate la preţuri semnificativ mai joase decât cele din Europa Centrală şi de Vest. În schimb, ele ofereau Rusiei loialitate geopolitică şi/sau reţele magistrale pentru tranzit. Astfel, decizia Gazpromului de a introduce tarife de piaţă în relaţiile cu ţările din CSI are un sens economic evident, deoarece: 1) multe întreprinderi din ţările CSI (mai ales din industria grea) sunt concurente directe pentru cele din Rusia şi continuarea subvenţionării concurenţilor prin intermediul unor preţuri preferenţiale la gaz ar fi o decizie economică ridicolă; 2) sistemul de gazificare al Rusiei se află într-o stare deplorabilă; 3) în ultimul deceniu investiţiile Gazpromului în explorarea zăcămintelor noi de extragere a gazelor au fost insuficiente. Aşadar, poziţia dură a Gazpromului în raport cu Republica Moldova, spre exemplu, s-au înscris în strategia mai amplă de „comercializare” a relaţiilor companiei ruse cu toate fostele republici sovietice şi de trecere de la preţuri preferenţiale, la cele de piaţă. Chiar şi aliaţii fideli ai Rusiei, cum sunt Belarus sau Armenia, s-au văzut nevoiţi să se adapteze la noua politică a Gazpromului deja în 2006 sau vor trebui să o facă în viitorul apropiat. Este interesant că Gazpromul manifestă două abordări diferite în ceea ce priveşte furnizarea gazelor şi negocierea preţurilor faţă de clienţii din Europa de Vest şi CSI. Faţă de ultimele se pot aplica variate instrumente de convingere, inclusiv sistarea furnizării, în timp ce faţă de clienţii din Vest, Gazpromul demonstrează o corectitudine exemplară. O altă ipoteză derivă din viziunea strategică a Gazpromului care prevede transformarea acestuia (şi, implicit, a Federaţiei Ruse) într-un jucător global pe piaţa energiei. Dar pentru a realiza această strategie grandioasă Gazprom are nevoie de controlul asupra reţelelor de tranzit (Georgia, Ucraina, Turcia) şi penetrarea pe piaţa sistemelor de distribuţie din Europa Occidentală. Controlul magistralelor de transport este crucial important pentru ca Gazprom să-şi menţină monopolul asupra exportului efectiv de gaze din Rusia şi Asia Mijlocie şi pentru a nu fi susceptibil şantajului economic exercitat de ţările de tranzit. Cât priveşte controlul reţelelor de distribuţie din Europa Occidentală, Gazprom doreşte preluarea acestora pentru a-şi însuşi profiturile ce provin din distribuţia gazelor (în prezent, companiilor de distribuţie din Europa Occidentală le revine o parte importantă a profiturilor din activităţile de import şi distribuţie a gazelor ruseşti pe teritoriul UE). 47
UE nu se limitează la proiecte doar având în calcul viitoarele state membre, dimpotrivă, unul din cel mai mare proiect finanţat de UE se referă şi la statele Orientale şi de Sud ale ţărmului Mării Negre. Totul a început de la o „întâmplare”. Vrând să livreze, în 1990-1991, ajutor alimentar Republicilor sovietice din Caucaz şi Asia Centrală aflate în conflict, europenii au descoperit că nu puteau face acest lucru decât prin reţelele ruseşti, care erau dificile şi puţin sigure. Din opt state care şi-au căpătat independenţa în 1991, doar Georgia nu e enclavă – cu toate că şi aceasta reprezintă un caz specific, ea nu prea avea control asupra întregului litoral, întrucât Adjaria şi Abhazia deţineau mai mult de trei sferturi din litoral. Furnizarea pentru aceste opt state a unei soluţii alternative credibile faţă de monopolul rus de pe marele axe de export existente: acesta era scopul programului TRACECA (Transport EuropaCaucase-Asia), pe care UE l-a lansat în 1993. El a fost extins mai târziu şi pentru Ucraina şi Republica Moldova. Programul nu prevedea decât mijloace de transport clasice: porturi, reţele rutiere şi feroviare. Pe lângă faptul că programul era susţinut de UE, un alt element prin care se creadea că se va sigura succesul era şi faptului că, la început, el nu „deranja” Rusia cu termeni precum oleoduct şi gazoduct, ceea ce în concepţia strategilor ruşi e ceva absolut vital. Totuşi el a fost completat cu un important proiect consacrat oleoductelor (Inogate) cât şi prin proiectul de culoar aerian (Southern Ring Air Route), făcând în ansamblu un veritabil „coridor euro-asiatic”. Chiar dacă nu a fost iniţiatoarea proiectului, SUA şi-a oferit repede susţinerea. Obiectivul occidentalilor era clar: consolidarea noilor state suverane implică pentru aceasta o marjă de manevră mai largă în alegerea partenerilor economici şi deschiderea lor pe piaţa mondială. Transportul de cantităţi mari de petrol brut implică utilizarea mai multor căi. Chiar dacă, la început, Rusia concepea să utilizeze o singură cale pentru transportarea petrolului la Marea Neagră, şi anume cea existentă deja la Novorosiisk, fie că era vorba de petrol extras în primii ani sau cel produs pe termen mai lung. Acest oleoduct avea în schimb un mare inconvenient, el trecea prin Groznîi, iar războiul din Cecenia a schimbat mult datele problemei. Chiar dacă în primii ani Rusia era frământată de lupte politice interne pentru puterea de la Kremlin (şi nu numai, căci peste tot în regiune, a avut loc o luptă de schimbare a tuturor elitelor), în anii imediat următori ea a început să reacţioneze în spiritul care o caracterizează. Moscova a relansat propriile soluţii de transport care excludeau orice participare a companiilor străine. După cum relata şi Vladimir Yakunin, vice-ministru rus al Transporturilor, „în epoca globalizării economiei, importanţa transporturilor pentru Rusia a crescut şi nu vom exagera dacă vom spune că ele au devenit elemente de bază ale paradigmei geopolitice ruse”9. Un alt actor şi a cărui politică energetică trebuie luată în seamă este Turcia. Analiştii consideră că Turcia a înregistrat un succes răsunător în domeniul energetic aproximativ în aceeaşi perioadă cu semnarea acordului preliminar privitor la proiectul NABUCCO, 9
RIA Novosti, Does Russia have enough oil to fill pipelines?, http://en.rian.ru/analysis/20070413/63604802.html
48
în iulie 2006, când, în cadrul unei ceremonii organizate în oraşul Ceyhan din provincia Adana, a fost inaugurată conducta Baku – Tibilisi – Ceyhan, care asigură transportul pe sub Marea Mediterană a ţiţeiului azer şi cazac şi care, potrivit presei turce, este considerat un “drum al mătăsii al secolului 21”10. Acest proiect care îi conferă Turciei poziţia indiscutabilă de “actor în domeniul energetic”, a necesitat o investiţie de 4 miliarde de dolari, şi aduce Turciei un profit anual de circa 300 milioane de dolari. Acest prim proiect a fost demarat în urma unei politici energetice active şi pe alocuri chiar agresivă a Turciei. Într-un prim stadiu, se discutau mai multe posibile rute pentru această conductă, Rusia fiind principalul susţinător al traseului Baku – Novorossiisk sau Baku – Supsa (Georgia), de unde şi-ar fi continuat traseul prin Bosfor. Turcia a reuşit să dovedească până în prezent că se ridică la nivelul aşteptărilor în ceea ce priveşte asigurarea securităţii rutelor de transport, a infrastructurii şi a unui mediu propice de desfacere a resurselor transportate pe teritoriul său, iar prin ambiţia de care a dat dovadă pentru a se impune ca un actor major în spaţiul pontic a arătat că se poate conta pe ea în ceea ce priveşte realizarea unui spaţiu energetic securizat al Mării Negre. Ca zonă de convergenţă a intereselor marilor actori globali, Marea Neagră cunoaşte o dinamică a schimbărilor, pe care nici o întindere de apă nu a avut-o în ultimul deceniu. La baza evoluţiei importanţei sale se află petrolul din Marea Caspică, precum şi cel din Kazahstan şi Turkmenistan, care trebuie să traverseze Marea Neagră pentru a ajunge pe pieţele internaţionale. Până acum, petrolul din Marea Caspică era pompat prin conducte de la Baku la Novorossisk, prin Rusia, sau ajungea la Poti, în Gruzia, de unde era transportat cu tancurile petroliere prin Bosfor şi Dardanele în Mediterana, ajungând astfel pe pieţele internaţionale ale petrolului. În prezent, strâmtorile sunt traversate de peste 42.000 de nave anual. De aceea, pericolul unor accidente navale şi al unor catastrofe ecologice în zona Istanbulului, nu trebuie exclus. De aceea Ankara, şi-a exprimat acordul pentru conducta petrolieră cu plecare din Baku, cu trecere prin Azerbaidjan, prin Gruzia şi apoi pe teritoriul propriu, până la terminalele din porturile turceşti aflate pe coasta de sud a ţării. Uniunea Europeană îşi îndreaptă privirea nu numai asupra petrolului Mării Caspice şi Asiei Centrale, ci şi asupra zăcămintelor minerale din Caucaz. U.E. a elaborat programul TRACEDA – Coridorul de Transport Europa-Caucaz –Asia al cărui scop este reorganizarea reţelei de străzi, căi ferate şi căi navigabile din această zonă. Realizarea acestui program, leagă direct Europa de Asia Centrală, de China, de India, precum şi de Orientul Apropiat şi Mijlociu. Astăzi, regiunea Mării Negre se află în epicentrul eforturilor occidentale de a-şi proiecta interesele spre Caucaz şi Orientul Mijlociu. Pe măsură ce NATO îşi extinde atribuţiile şi se implică pe termen lung în Afganistan, regiunea Mării Negre este privită într-o altă lumină. Totodată, lărgirea NATO şi a UE până la graniţele Mării Negre şi, mai ales, aspiraţiile globale ale acestor 10
Ceyhan, 15 yillik ruya gercek oldu, sira yeni petrol ve gaz hatlarinda, Zaman, nr. 273, 18-24 iulie 2006
49
organizaţii determină ieşirea Mării Negre din conul de umbră în care a stat atâtea decenii. Deşi limbajul politic actual, în special cel occidental, este impregnat de expresii precum - noua importanţă strategică a Mării Negre, deşi se reclamă necesitatea realizării unui model de securitate cooperativă, este clar că problemele cu care se confruntă regiunea sunt istorice, iar principala dilemă a strategiilor occidentale se reduce la armonizarea intereselor strategice ale Rusiei, mai puţin cele ale Ucrainei intrată, în urma revoluţiei portocalii, în sfera de influenţă americană, cu cele ale NATO prezente la Marea Neagră. După lărgirea Orgnizaţiei Nord-Alantice spre est, Occidentul este, încă o dată, confruntat cu faptul că o extindere suplimentară a propriei sfere (autopercepută de stabilitate) la Marea Neagră, poate fi recepţionată de mulţi ruşi, ca fiind ostilă. După părerea unor specialişti, în urma colapsului URSS, Moscova a pierdut nu numai 24% din teritoriu şi circa 40% din populaţie, dar şi principalele repere ale politicii sale externe. Conducerea de la Kremlin s-a confruntat mai bine de un deceniu cu problema identificării unei noi identităţi pentru Rusia în sistemul relaţiilor internaţionale. Astăzi, harta politică a zonei Mării Negre este influenţată de o fostă superputere, Rusia şi două posibile puteri emergente regionale - Ucraina şi Turcia. Ca succesoare a URSS, Rusia este în continuare un factor major în regiunea Mării Negre. Rusia caută să-şi menţină rolul de pivot pe care l-a jucat odată în construirea şi menţinerea arhitecturii Războiului Rece al ţărmurilor. Sub acoperirea participării la lupta antiteroristă, strategia rusească este marcată, de fapt, de două tendinţe contradictorii: pe de o parte se încurajează dezvoltarea unei atmosfere de încredere prin angrenarea în organizaţii, scheme de cooperare regională, în acţiuni comune de prezervare a securităţii împotriva aşa-ziselor noi riscuri, iar pe de altă parte se foloseşte forţa militară în conflicte îngheţate sau doar cu rol de descurajare în momentul în care Moscova constată că orientarea unor state riverane, tinde să ia o turnură periculoasă. Ucraina devine un avanpost vestic la întretăierea a trei mase geopolitice: euroatlantică, euroasiatică şi islamică. Fără prea multe pretenţii ca forţă navală în Marea Neagră, comparativ cu Rusia şi chiar Turcia, Ucraina este o piesă importantă în sistemul occidental al traseelor energetice. Prin operaţionalizarea terminalului petrolier Odessa, Ucraina are posibilitatea de a regulariza fluxul petrolier dinspre Caspica şi Orientul Mijlociu, spre Europa. Foarte activă în special în fostele republici sovietice, Turcia, cel mai important pilon american la graniţa masei continentale şi culturale ruseşti, reprezintă unul din liderii regionali în Marea Neagră. Deşi forţele navale turce înregistrează o anumită dezvoltare, ea trebuie pusă pe seama necesităţii de a păstra avantajul militar asupra Greciei în zona Mării Egee şi a Ciprului. Flota turcă are ca principal obiectiv asigurarea securităţii strâmtorilor şi, mai ales, capacitatea de a opera în cadrul NATO. Implicată în diverse scheme de colaborare regională - OCEMEN, BLACKSEAFOR, BLACKSEAPARTNERSHIP Turcia are o serie de interese proprii pe care nu întotdeauna le promovează în consonanţă cu cele ale
50
aliaţilor riverani din NATO (România şi Bulgaria), conştientă de faptul că nici o strategie regională nu va putea face abstracţie de viziunea sa. Viziunea românească porneşte de la faptul că, în calitate de ”stat de graniţă al Uniunii Europene şi ca membru al Alianţei Nord-Atlantice în această regiune, România are interesul major de a se învecina cu state stabile, democratice şi prospere deoarece numai acestea sunt capabile să menţină pacea şi buna-înţelegere în relaţiile dintre ele, să creeze comunităţi regionale pluraliste şi să aibă un comportament predictibil în domeniul securităţii. Construirea unui climat de securitate, stabilitate şi prosperitate în zona Mării Negre reprezintă o direcţie distinctă de acţiune a acestei strategii. România – vector dinamic al securităţii democratice, stabilităţii şi prosperităţii economice – are un interes strategic fundamental ca regiunea extinsă a Mării Negre să fie una stabilă, democratică şi prosperă, strâns conectată la structurile europene şi euroatlantice. Subsumat acestui interes, obiectivul strategic al ţării noastre este acela de a stimula o implicare europeană şi euroatlantică mai puternică şi mai productivă în această regiune.” (Strategia de Securitate Naţională a Romaniei (SSNRo-2006)). Într-o astfel de viziune, aptă să pună printre obiectivele sale securizarea rutelor energetice, România subscrie la politicile NATO şi UE de a sprijini procesele democratice, la faptul că stabilitatea trebuie proiectată în ariile adiacente Mării Negre în armonie cu politicile NATO şi UE. Ca membru fondator al Organizaţiei pentru Cooperare Economică la Marea Neagră, sprijină obiectivele acesteia considerând că OCEMEN are un potenţial semnificativ pentru dezvoltarea cooperării economice la nivel regional, pentru promovarea stabilităţii şi securităţii, ca şi pentru construirea unei comunităţi de interese şi valori la Marea Neagră. La deschiderea Forumului Mării Negre pentru Dialog şi Parteneriat (2006), preşedintele României a declarat că regiunea are şanse să devină un partener atrăgător pentru principalele centre de putere economică; a pledat pentru crearea unei euroregiuni în Bazinul Mării Negre şi consolidării democraţiei, stabilităţii şi prosperităţii în regiune. Din declaraţie a reieşit că, pentru regiunea Mării Negre, a venit momentul transformării pragmatismului în moneda noastră comună. De asemenea, din declaraţie a reieşit că regiunea Mării Negre se confruntă cu un deficit de securitate în zone învecinate, cu noi ameninţări generate de terorism şi criminalitate transfrontalieră sau cu incertitudini legate de securitatea energetică. Preşedintele a accentuat necesitatea securizării regiunii prin reglementarea diferendurilor existente şi dezvoltarea unei cooperări economice viabile. Preşedinţii Azerbaidjanului, Ucrainei şi Georgiei au declarat în discursurile lor la deschiderea Summit-ului Forumului Mării Negre pentru Dialog şi Parteneriat că o prioritate a noii organizaţii regionale este soluţionarea conflictelor îngheţate din Bazinul Mării Negre. Potrivit preşedintelui azer Ilham Aliev, conflictele îngheţate sunt un impediment pentru dezvoltare. Toate conflictele din acest spaţiu – cele din Georgia, Republica Moldova, Azerbaidjan - au la bază 51
separatismul şi trebuie soluţionate în baza normelor internaţionale, cu suportul comunităţii europene şi al Statelor Unite ale Americii. Preşedintele Ucrainei, Viktor Iuşcenko a pus un accent deosebit pe securitatea energetică şi a susţinut ideea potrivit căreia regiunea Mării Negre poate deveni o punte de legătură între resursele energetice din Asia şi beneficiarii lor din Europa. Mihail Saakaşvili, preşedintele Georgiei a menţionat potenţialul economic imens al regiunii. A amintit despre porţiunile de hotare necontrolate de autorităţile legale ale unor state din regiune, numind aceste porţiuni ca fiind „găuri negre” şi un adevărat pericol pentru întreaga Europă. De asemenea, a subliniat faptul că ţara sa nu va recunoaşte politica periculoasă de legalizare a unor situaţii de separatism în Europa. În concluzie, acest spaţiu este caracterizat de o serie de vulnerabilităţi dintre care cea mai importantă constă în diferenţele dintre ţările ce o compun. Este vorba aici nu numai despre varietatea culturală şi politică, ce caracterizează regiunea Mării Negre, ci, mai ales, despre stadiile diferite de dezvoltare în care se află ţările din spaţiul analizat. Într-un scenariu pesimist al evoluţiei regionale, aceste diferenţe ar potenţa incapacitatea statelor de a coopera, având efecte negative asupra intereselor euroatlantice în zonă. 2.3. PARTENERIATUL ESTIC – INSTRUMENT DE CONSOLIDARE A POLITICII DE VECINĂTATE A UE Analiza tuturor elementelor ce formează substanţa Parteneriatului Estic reliefează o dublă determinare: pe de o parte, dorinţa liber exprimată a statelor foste sovietice din arealul Mării Negre şi spaţiul caspic de a se apropia şi, dacă se poate, de a accede în UE, iar pe de altă parte, cum menţionează şi comunicarea Bruxellesului, interesul vital al organizaţiei europene de a contribui la dezvoltarea stabilităţii, la îmbunătăţirea guvernării şi la susţinerea dezvoltării economice la frontierele sale estice. Comisia Europeană îşi sprijină propunerea cu privire la crearea noului instrument Parteneriatul Estic – pe argumentul că acesta va reprezenta o nouă etapă în relaţiile UE cu Armenia, Azerbaidjan, Belarus, Georgia, Republica Moldova şi Ucraina. Parteneriatul intenţionează să adâncească nivelul de angajare politică, inclusiv perspectiva tranziţiei la o nouă generaţie de acorduri de asociere, să realizeze o integrare extinsă în economia UE, să faciliteze călătoriile cetăţenilor din această regiune către UE, cu condiţia îndeplinirii anumitor cerinţe de securitate, să stabilească modalităţi mai concrete de asigurare a securităţii energetice, care să fie avantajoase pentru toate părţile implicate, să crească nivelul de asistenţă financiară. UE îşi propune să sprijine într-o mai mare măsură eforturile de reformă ale partenerilor săi, prin intermediul unui nou program global de consolidare instituţională şi al unei noi dimensiuni multilaterale, care va permite 52
formularea unui răspuns solidar în cadrul parteneriatului la provocările comune. Viitorul parteneriat cuprinde noi măsuri de sprijinire a dezvoltării sociale şi economice a celor şase ţări vizate, precum şi cinci iniţiative emblematice care vor demonstra în mod concret sprijinul UE. 2.3.1. Deschiderea unui nou capitol în relaţiile cu vecinii răsăriteni Iniţiativa actuală are un evident caracter de continuitate, trăgându-şi seva din cunoscuta politică europeană de vecinătate (PEV). Astfel, în efortul de devenire a sa ca actor global, Uniunea îşi propunea, încă din anul 2003, o strategie de gestionare a schimbării, care, în perspectiva extinderii organizaţiei, să-i permită să abordeze problemele în registrul „noi împreună“. Între elementele-cheie, aceasta aşeza şi problema dezvoltării parteneriatului cu vecinii europeni, în cadrul unei politici de vecinătate care să propage prosperitatea şi stabilitatea în jurul său, pe măsură ce frontierele organizaţiei se extind. Procesul se preconiza că va asigura o securitate mai mare cetăţenilor Europei, dar şi o creştere a autorităţii, coerenţei şi influenţei UE pe arena internaţională. Prin politica de vecinătate, se atribuiau atunci atuuri sporite statelor de la graniţa de sud-est a Uniunii. Pentru a evita noi procese de fragmentare a continentului, potenţial destabilizante, Uniunea crea o „zonă de liber schimb“, ce se considera că ar putea genera o integrare completă din punct de vedere economic pentru ţări vecine, ca Rusia, Ucraina, Belarus, Republica Moldova, Georgia, Armenia şi Azerbaidjan, ori mediteraneene, statele membre sau candidate de la frontiera estică şi sudică a UE găsind o oportunitate sporită de participare mai activă la dezvoltarea şi stabilitatea zonei. Politicii de vecinătate i s-a atribuit din start un rol important în stabilitatea regională, care, se ştie, este direct condiţionată de constrângerile interne şi externe ale statelor mai puţin dezvoltate care aspiră la statutul de membru al UE: lipsa resurselor naturale, problemele demografice, economice, sociale, concurenţa pe pieţele externe globalizate, migraţia necontrolată, terorismul şi crima organizată etc. Lansată înainte de extinderea cu cele zece state a organizaţiei europene, PEV a vrut să creeze, în cadrul PESC, o zonă de nivel ridicat de cooperare economică şi integrare politică, care să promoveze stabilitatea, securitatea şi prosperitatea comună în interiorul Uniunii şi la frontierele sale, făcând din vecinii săi „viitori aliaţi“. Ca dovadă, Planurile de acţiune ce aveau să fie încheiate cu statele de vecinătate vizau dialogul politic al luptei cu terorismul şi teroarea ADM, cooperarea pe probleme ale migraţiei, traficului de fiinţe umane, economice şi sociale stringente, dar şi energetice, de transport şi de mediu. Iniţiativa propunea statelor învecinate cu Europa lărgită obiectivul global de a avea un nivel identic cu cel al ţărilor aderente, cu excepţia obligaţiilor financiare şi a participării la instituţii. În doar câţiva ani, UE a încheiat, pe dimensiunea PEV, Acorduri de parteneriat şi cooperare cu vecinii din Est şi Acorduri de asociere cu cei din Sud, în prezent fiind incluse în iniţiativă 53
Algeria, Armenia, Azerbaidjan, Republica Belarus, Egipt, Georgia, Israel, Iordania, Liban, Libia, Republica Moldova, Maroc, Autoritatea Palestiniană, Siria, Tunisia şi Ucraina. Rusia nu este încă asociată la PEV, dar are încheiat un parteneriat strategic specific cu UE, în curs de a fi renegociat, sub forma unui acord de parteneriat întărit, după ce discuţiile la acord au fost întrerupte, la 1 septembrie trecut, ca urmare a conflictului ruso-georgian din august 2008. După cum se ştie, preşedinţia germană a Uniunii a iniţiat şi pus în mişcare, în primul semestru al anului 2007, o variantă nouă, îmbunătăţită a PEV, numită PEV Plus, în care opţiunile germane fac distincţie între „vecinii Europei“ - care includ şi statele din Est, dar şi pe cele din sudul continentului - şi „vecinii europeni“, care se referă numai la statele foste sovietice. Iniţiativa germană era orientată mai ales spre spaţiul Caucazului, subliniind necesitatea ca statele de aici, dar şi R. Moldova, Ucraina şi Belarus să beneficieze de o integrare mai tangibilă în structurile europene. PEV Plus trebuia să genereze, au subliniat analiştii, un parteneriat al modernizării între UE şi ţările din Est, ca şi din Caucaz, care să le ofere fonduri pentru o veritabilă transformare de profunzime. Organizaţia a extins cooperarea şi zona de securitate de la periferia Europei spre Estul caucazian şi asiatic, motivate de existenţa unor ameninţări reale reprezentate de situaţiile conflictuale din regiune şi potenţialul de piaţă oferit de expansiunea economiei europene, propunându-şi să lupte cu problemele interne ale acestor state, legate de debilitatea instituţiilor, gradul ridicat de corupţie, dificultăţile democratizării, dezvoltarea insuficientă, nerespectarea drepturilor omului, nerealizarea statului de drept şi, în acelaşi timp, ţinând cont de conflictele latente din zonă, susceptibile a reînvia în orice moment, cu incapacitatea puterii de a stăpâni crizele ce apar pe neaşteptate. În acest context, UE era preocupată de controlul ameninţărilor de joasă intensitate la adresa securităţii, ca şi de stoparea expansiunii terorismului, de prevenirea diseminării şi folosirii armei nucleare în regiune, de reducerea delicvenţei internaţionale şi a traficului ilicit de arme, droguri etc., precum şi de accesul la resursele de hidrocarburi necesare asigurării cu energie a statelor membre ale organizaţiei. Ulterior, relaţia dintre Estul continentului şi UE, legată de securitatea energetică a Europei, s-a consolidat şi finalizat într-o strategie coerentă, numită Strategia pentru Asia Centrală, ce a declanşat acţiunile prin care organizaţia a oferit ansamblului partenerilor PEV, atât în est, cât şi în sud, o perspectivă clară de integrare comercială şi economică aprofundată în UE, mergând de la simplul liber schimb de bunuri şi servicii, la problema barierelor nontarifare şi până la o convergenţă totală asupra planului, a consolidat apropierea regională în Est, bazată pe cooperarea existentă în regiunea Mării Negre, a întărit cooperarea politică, asocierea partenerilor PEV la iniţiativele UE şi a jucat un rol mai activ în eforturile de reglementare a conflictelor în regiune.
54
Un capitol ataşat la această Strategie a fost cel referitor la „Sinergia Mării Negre“, contribuţie românească de orientare a interesului Uniunii spre spaţiul lărgit al Mării Negre, „o piaţă în expansiune cu potenţial de dezvoltare ridicat“ şi „o placă turnantă pentru fluxurile de energie şi de transport“. Aşa se face că acum, privind spre Est, organizaţia europeană are mai acut în atenţie probleme ca securitatea sa energetică şi proiectele de furnizare şi de transport ale gazelor naturale şi petrolului din Marea Caspică, prin Marea Neagră, în special prin crearea unui nou coridor energetic, alături de promovarea drepturilor omului, a democraţiei şi a bunei guvernări, de stoparea imigraţiei ilegale, a traficului de persoane şi a contrabandei, dezvoltarea transporturilor, inclusiv pe Dunăre, sau comerţului. La apariţia ideii noului Parteneriat Estic, care nu trebuie să ignore ci, dimpotrivă, să completeze şi întregească formulele anterioare îmbrăţişate de PEV, PEV Plus, Strategia pentru Asia Centrală şi Sinergia Mării Negre, statele membre speră că impactul său asupra regiunilor vecine ale organizaţiei din Est va fi unul real, ce va întări efectiv stabilitatea, securitatea şi prosperitatea spaţiilor respective. De altfel, oficiali europeni văd ultimele două iniţiative care se asociază problematicii spaţiului complex şi lărgit al Pontului Euxin într-o unitate perfectă, întrucât, constată ei, există spaţiu suficient pentru ca cele două iniţiative care vizează dimensiunea estică a regiunii Parteneriatul Estic şi Sinergia Mării Negre - să se dezvolte complementar şi să se susţină reciproc. Diplomaţia cehă apreciază că, prin obiective, Parteneriatul Estic este o iniţiativă mai extinsă decât iniţiativa regională reprezentată de Sinergia Mării Negre. Dacă în cadrul Sinergiei accentul cade pe libera circulaţie, prin Parteneriatul Oriental se va face o pregătire a statelor vizate pentru o aderare ulterioară la UE. Pe de altă parte, se consideră că Parteneriatul va beneficia de o gamă mai largă de instrumente. Interesul sporit al Uniunii faţă de spaţiul estic pleacă şi de la problematica independenţei energetice a Europei. În acest sens, Cehia intenţionează să organizeze, în prelungirea reuniunii din mai a Parteneriatului Estic, un al doilea summit, cu ţările-cheie pentru proiectul „coridorului sudic“ de transport al gazului de la Marea Caspică spre Europa. Printre ţările ce vor fi invitate aici se vor afla Georgia, Turcia şi Kazahstan. Problema „coridorului sudic“ – via proiectului Nabucco – doreşte să lege Caspica de Austria, prin Turcia, fapt ce a revenit, potrivit AFP, în centrul priorităţilor, odată cu recenta criză a gazului ruso-ucraineană, care a întărit voinţa europenilor de a-şi reduce dependenţa faţă de Moscova, diversificându-şi aprovizionările.
2.3.2. Parteneriatul Estic şi problemele celor şase Care va fi impactul noii iniţiative asupra Armeniei, Azerbaidjanului, Republicii Belarus, Bulgariei, Georgiei, României sau Ucrainei. Înainte de toate, „cheia“ pe care Parteneriatul Estic doreşte s-o pună la dispoziţia celor şase state vecine răsăritene face să renască speranţele de acces 55
ale acestora în familia europeană şi nu fără o anume justificare. Când aşteptarea în faţa „uşii“ organizaţiei se anunţa de lungă durată, iar pentru unele state, probabil, inutilă, şi când a obţine o unanimitate în rândul celor 27 în problema lărgirii este o întreprindere extrem de greoaie, mai ales dacă judecăm lucrurile din perspectiva crizei ample care zdruncină din temelii economia continentului, conceptul „nordic“ de colaborare cu UE, gândit ca o etapă de tranziţie la o nouă generaţie de acorduri de asociere, cu un anume specific pentru statele din spaţiul lărgit al Mării Negre şi Caspicii, se întrevede a fi un instrument de consolidare economică, politică şi socială, dar şi de securitate, care să aducă cu sine inclusiv o revigorare şi relansare a candidaturii la comunitatea europeană. Fără nici o ranchiună faţă de entităţi statale care, făcând parte cândva, ca republici unionale, din colosul de la răsărit, au înăbuşit, în 1968, „primăvara de la Praga“, Cehia, aflată la conducerea preşedinţiei europene în prima parte a anului 2009, s-a declarat hotărâtă să le ofere celor şase state foste sovietice o altfel de „primăvară de la Praga“, cu posibilitatea de a le ancora mai strâns la sistemul economic şi de securitate al Occidentului, pentru a face faţă cu succes provocărilor actuale şi viitoare. Apariţia noii iniţiative se leagă nemijlocit de realitatea că hotarele estice ale Uniunii s-au mişcat, ca urmare a extinderilor succesive, făcând ca Armenia, Azerbaidjan, Georgia, Republica Moldova, Ucraina şi Belarus să devină noile vecine estice ale UE şi determinând, cum accentua comisarul pentru relaţii externe şi politica europeană de vecinătate, Benita Ferrero-Waldner, oportunităţi reciproce, dar şi responsabilităţi – despre care stă mărturie conflictul din Georgia. Se ştie că statele europene partenere au un lung şir de probleme pe care se zbat să le rezolve, iar intensificarea relaţiilor cu UE poate reprezenta o bună modalitate de ieşire din dificultate. De aceea, toate aceste state şi-au exprimat interesul pentru apropierea de organizaţia europeană. Acum, organizaţia a decis că e timpul să sprijine aceste aspiraţii, să le acorde ajutorul şi know-how-ul democratic pentru a fi capabile să adere la Uniune. Detalii asupra dimensiunii acestui sprijin le găsim în mesajul oficialului european, care menţionează faptul că Parteneriatul Estic, flexibil şi adaptat în dependenţă de necesităţile şi capacitatea fiecărui partener, va determina Uniunea Europeană să ofere asistenţa maximă posibilă, ţinând cont de realităţile politice curente. Organizaţia îşi propune în acest caz un angajament politic mult mai profund, vrea să acorde un ajutor mai activ pentru reformele democratice şi economice. Pentru a se asigura că fiecare dintre aceste ţări are capacitatea administrativă necesară de a beneficia de avantajele rezultate din ofertele UE, organizaţia vrea să dezvolte cadrul instituţional care să permită a fortifica resursele acolo unde este nevoie. Un semnal politic foarte important al angajamentului pe care Uniunea şi l-a asumat îl constituie decizia de a semna Acorduri de asociere cu cei care se conformează cu standardele internaţionale ce se referă la alegerile electorale. Pe de altă parte, este menţionat faptul că se vor stabili, prin negocieri cu statele respective, vaste „zone de liber schimb“ care, pe termen lung, vor putea să adere la Comunitatea Economică de 56
Vecinătate. O intensificare a legăturilor cetăţenilor comunitari cu cei din statele partenere vecine răsăritene va avea loc prin crearea pentru tineri de oportunităţi mai mari pentru a studia în UE, prin simplificarea procedurilor de călătorie spre Uniune. Cetăţenii, se crede, vor călători liber şi în siguranţă şi se conturează posibilitatea încheierii de Pacte de Mobilitate şi Securitate, care să determine liberalizarea progresivă a vizelor, însoţite fiind de asistenţă, dar şi să asigure o mai bună administrare a frontierelor comunitare. Uniunea îşi propune să contribuie activ la reducerea diferenţelor economice şi sociale din aceste state, cunoscându-se că aceasta ar întări stabilitatea societăţii. Parteneriatul Estic este un instrument care se apreciază că va face mai multe pentru a ajuta ţările respective să răspundă prompt noilor riscuri şi provocări. În acest sens, în legătură cu energia, care reprezintă o preocupare comună, se preconizează o intensificare a cooperării, care să ducă la sporirea securităţii energetice de ambele părţi. În setul de propuneri adresate şefilor de state şi guverne europene s-a aflat şi ideea creării unui nou cadru multilateral pentru acest Parteneriat, inclusiv o întâlnire anuală dintre miniştrii de externe, pentru a asigura partenerilor schimbul de experienţă şi practici, atât între ei, cât şi cu statele membre ale UE. Acest lucru, se estimează, va duce la dezvoltarea iniţiativelor în domenii ce ţin de întreprinderile mici şi mijlocii, securitatea energetică şi pregătirea în faţa dezastrelor naturale. Cu o finanţare pe măsură asigurată de statele membre, Parteneriatul Estic va aduce vecinilor răsăriteni „un mesaj durabil al solidarităţii politice, cu beneficii reale pentru cetăţeni“, afirmându-se ca un profund, vast şi veritabil parteneriat de colaborare pentru secolul XXI. După comisarul european Benita Ferrero-Waldner11, acum este momentul potrivit pentru deschiderea unui nou capitol în relaţiile cu vecinii răsăriteni. Progresele realizate în ultimii ani sunt o bună bază de plecare în noua întreprindere, care se vrea a fi o ofertă ambiţioasă şi, în acelaşi timp, echilibrată. Faptul că securitatea şi stabilitatea UE sunt afectate de evenimentele care au loc în Europa de Est şi în Caucazul de Sud a dat de înţeles că politica organizaţiei europene faţă de aceste ţări trebuie să fie fermă, proactivă şi neambiguă. Noua iniţiativă, a accentuat într-o declaraţie şi comisarul european pentru multilingvism, Leonard Orban, va transforma în realitate necesitatea dublării eforturilor de cooperare ale comunităţii europene la Marea Neagră, necesitate care, în viziunea Comisiei Europene, a rezultat după conflictul recent dintre Rusia şi Georgia. Presa rusă, citând surse oficiale de la Kremlin, arăta, pe un ton critic, că noua iniţiativă este percepută la acest nivel ca un program ale cărui obiective vor zădărnici planurile Moscovei de realizare a unui spaţiu economic unic cu fostele republici sovietice, mai ales că, până în 2020, UE preconizează să aloce celor şase state 1,5 miliarde de euro, urmând ca deja de anul viitor ele să-şi accelereze apropierea de organizaţia europeană. 11
A se vedea declaraţia acesteia, din grupajul Parteneriatul estic – un nou capitol în relaţiile UE cu partenerii săi răsăriteni, la adresa httpec.europa.eu/romania/news/parteneriatulesticro.htm, accesat la 18.02.2009.
57
Dublarea eforturilor de cooperare la Marea Neagră nu are, totuşi, ca ţintă scoaterea statelor respective din sfera de influenţă a Federaţiei Ruse şi, prin urmare, crearea de zone de influenţă, trasarea de linii de demarcaţie în Europa, a accentuat preşedintele Comisiei Europene, Jose Manuel Barroso. În acest stadiu, organizaţia nu este în măsură să ofere perspective de aderare. Procesul poate fi dus foarte departe, până la statutul de asociere, o relaţie de asociere fiind cea mai avansată posibilitate. Prin Parteneriatul Estic, cei şase vor fi atraşi mai aproape de UE, prin comerţul liber şi acorduri de eliminare a vizelor. Summit-ul celor 27 plus 6 va limpezi multe din aceste neînţelegeri. Inclusiv faptul precizat într-un comunicat al Comisiei Europene, că Parteneriatul Estic va fi urmărit în paralel cu parteneriatul strategic al UE cu Rusia. Dar, preşedintele Barroso, citat de Mediafax 12, nu se fereşte să sublinieze ambiţia UE de a transforma ţările postcomuniste în democraţii de tip occidental şi economii de piaţă, pentru că, apreciază acesta, prosperitatea şi stabilitatea în secolul al XXI-lea vor fi produse de politica economică, nu de rachete; de dialogul politic, nu de demonstraţiile de forţă. 2.3.3 Concluzii Programul multilateral pe care Parteneriatul Estic promite să-l lanseze în statele vecine răsăritene va creşte aportul UE la prosperitatea, stabilitatea şi securitatea lumii. Viitorul va confirma sau infirma aşteptările optimiste pe care cele şase state le au faţă de noua iniţiativă. Parteneriatul care se naşte acum are şi alte conotaţii. Pentru grupul celor şase, alăturarea la UE este de o mai mare importanţă decât rămânerea la trena Rusiei. Opţiunea pro-vest este benefică, şi economic, şi securitar, iar cei şase declară la unison că vor să fie punţi de legătură între Est şi Vest. În practică, însă, unii dintre aceştia sunt mai europeni în preajma alegerilor, ulterior uitând de Europa comunitară şi întorcându-şi privirile spre Moscova. Poate şi pentru că, nu de puţine ori, de aici, la vreme de iarnă, s-a umblat la robinete, amintindu-se Europei şi vecinătăţii apropiate de unde vin gazele. În atare condiţii, chiar şi o asemenea pendulare la două capete nu mai pare o acţiune surprinzătoare. Statele vizate, alături de cei 27, ar putea afla, în ansamblul politicii de parteneriat care urmează să se lanseze, soluţii viabile la actuala criză mondială. Confruntate cu recesiunea lungă şi puternică generată de criza financiară mondială, acestea pot spera ca susţinerea financiară comunitară şi cooperarea să le conducă la o îmbunătăţire a perspectivelor creşterii economice, la o mai bună gestionare a crizei. 2.4. RELAŢIILE UNIUNII EUROPENE CU STATELE DIN CAUCAZUL DE SUD 2.4.1. Consideraţii generale asupra regiunii
12
Diana ILIESCU, Mediafax: UE asigură Rusia că Parteneriatul Estic nu va crea zone de influenţă, 05.12.2008.
58
În urma destrămării URSS-ului din 1992, în regiunea Caucazului de sud au apărut trei state noi, succesoare ale fostelor republici unionale: Armenia, Azerbaidjan şi Georgia (în cadrul URSSului purta denumirea de Gruzia). Aceste state nu mai fuseseră state suverane, cu excepţia unei perioade scurte după revoluţia bolşevică 1917-1921. În scurta perioadă de independenţă au avut loc conflicte locale între aceste state pentru extinderea teritoriilor ceea ce a făcut să fie uşor de recucerit de noua putere sovietică şi reorganizate arbitrar, ceea ce a cauzat oarecum reaprinderea acestor conflicte istorice imediat după recâştigarea independenţei din anii ′90. După recâştigarea independenţei, în întreaga regiune a urmat o perioadă de incertitudine ce a facilitat reizbucnirea unor conflicte cum ar fi: Nagorno-Karabach (1988-1994) dintre Armenia şi Azerbaidjan dar şi conflictele din Abhazia şi Osetia de Sud (entităţi autonome în cadrul Georgiei). Urmarea acestor conflicte a fost ocuparea enclavei Nagorno-Karabach şi zona limitrofă de pe teritoriul Azerbaidjanului de către Armenia, Abhazia şi-a declarat independenţa în 1992, ce a provocat un război cu Georgia pierdut de aceasta din urmă. Osetia de Sud a fost pusă sub controlul trupelor ruseşti şi georgiene sub mandat ONU, după o tentativă similară de separare în 1992. Rusia nu a fost nicidecum un actor neutru şi prin intermediul trupelor staţionate în zonă au acţionat, conform unui plan bine pus la punct de fragmentare şi control asupra situaţiei din zonă. Încă de la începutul conflictului dintre Georgia pe de o parte şi Abhazia şi Osetia de Sud de cealaltă parte, Rusia s-a plasat în fapt de partea celor din urmă având în vedere tradiţia de buni supuşi ai Imperiului ţarist şi apoi ai URSS-ului, din partea locuitorilor celor două zone. Acest lucru a culminat cu războiul ruso-georgian din august 2008, în urma căreia Georgia a pierdut orice urmă de influenţă asupra celor două zone şi a marcat revenirea Rusiei în forţă în regiunea Caucazului de Sud. Geografic, regiunea este populată de aproximativ 15 milioane de persoane având o poziţie geopolitică importantă cauzată de faptul că face legătura între bazinul Mării Caspice şi Marea Neagră, pe axă est-vest şi este punctul de legătură între îndepărtatul Orient Mijlociu, Turcia, Iran şi Rusia. Urmarea acestor conflicte din zonă este divizarea Caucazului de sud, de către restricţii şi blocaje comerciale în pofida potenţialului. Principalul instrument al UE în zonă este Politica Europeană de Vecinătate. În cadrul acesteia, statele din regiune ocupă un rol important, mai ales prin prisma securităţii necesare în zona de proximitate a UE.
59
2.4.2. Relaţiile UE cu Armenia Armenia a stabilit relaţii cu UE încă din 1996 când a semnat Acordul de Parteneriat şi Cooperare care a intrat în vigoare la 1 iulie 1999 şi constituie cadrul desfăşurării relaţiilor bilaterale pe o perioadă de zece ani, urmând a fi reînnoit anual mai puţin în situaţia în care una dintre părţi face o notificare de denunţare cu cel puţin şase luni înainte. Acest acord are ca obiective construirea unei relaţii UE-Armenia pe baza respectării principiilor democratice, a statului de drept şi a drepturilor omului, precum şi consolidarea unei economii de piaţă. Pentru a atinge aceste obiective, în perioada 1992-2002, UE a alocat Armeniei 335 milioane de euro pe lângă beneficiile oferite în cadrul Programului TACIS de Cooperare Regională. Instituţional, a fost creat Consiliul de Cooperare la care Armenia este reprezentată de ministrul de externe iar UE de către Consiliul European şi Comisia Europeană. Ca urmare a extinderii UE către est, Armenia a fost inclusă în cadrul Politicii de vecinătate începând cu 2004. Astfel că, pe baza Raportului de ţară din 2005, a fost conceput un Plan de Acţiune în urma discuţiilor dintre Comisie şi guvernul armean, din noiembrie 2006. Cu acordul autorităţilor armene, a fost adoptat National Indicative Programme care stabileşte reperele relaţiilor bilaterale pentru perioada 2007-2010. Cadrul strategic de cooperare va fi asigurat de către Strategia de ţară (The Armenia Country Strategy Paper) pe 2007-2013 care prevede principalele obiective ale cooperării, posibilele reacţii politice şi priorităţile în relaţiile bilaterale.
60
Progresele înregistrate de Armenia sunt evidenţiate în Raportul de progres întocmit de către Comisia Europeană la 10 aprilie 2008 privind Implementarea Politicii Europene de Vecinătate în 2007. Cele două părţi au convenit asupra necesităţii constituirii unui Grup consultativ de experţi UE care să sprijine Armenia în aplicarea procesului de reformă internă. Referitor la relaţiile externe, Armenia este încurajată de către UE pentru întreprinderea tuturor demersurilor necesare în vederea susţinerii negocierilor privind soluţionarea conflictului din Nagorno-Karabah precum şi în vederea îmbunătăţirii relaţiilor cu Turcia. Armenia a trăit sub blocada Azerbaidjanului şi Turciei mai mult de un deceniu. Legături ferate importante din Armenia care trec prin Georgia către Rusia au fost blocate încă de la începuturile anilor ′90 din cauza eşecului rezolvării conflictelor din Georgia. 2.4.3. Relaţiile UE cu Azerbaidjan Azerbaidjan şi-a oficializat relaţiile cu UE, începând cu 1996 când a semnat Acordul de Parteneriat şi Cooperare cu UE, intrat în vigoare în 1999 şi care reprezintă cadrul de bază al desfăşurării relaţiilor bilaterale. Azerbaidjanul a fost inclus în cadrul Politicii Europene de Vecinătate în anul 2004, iar ca urmare a acestui aspect a fost întocmit un Plan de Acţiune PEV adoptat în 2006, pe baza unui raport de ţară publicat în martie 2005. Principalele domenii de cooperare cu UE sunt menţionate în Strategia de ţară (Country Strategy Paper) pentru 2007-2013. Azerbaidjanul are un rol esenţial de jucat ca furnizor de resurse energetice către UE dar şi în deschiderea de rute alternative de transport de petrol şi gaze pentru Europa dinspre bazinul Mării Caspice şi Asia centrală. UE doreşte consolidarea cooperării regionale în domeniul energetic, prin punerea în aplicare a Memorandumului semnat de cele două părţi privind constituirea unui parteneriat energetic în coordonare cu implementarea Iniţiativei Baku privind crearea unei pieţe regionale de energie. UE sprijină dezvoltarea de către Azerbaidjan de bune relaţii cu vecinii săi, unde există un potenţial deosebit având în vedere că împărtăşeşte cu Turcia o comunitate lingvistică precum şi puternice relaţii comerciale. Parteneriatul strategic cu Turcia este posibil şi datorită relaţiilor bune cu Georgia care facilitează rutele de tranzit necesare (în condiţiile în care frontiera dintre Azerbaidjan şi Turcia este de 11 km şi se află în zona enclavei Nahicevan, ceea ce nu oferă condiţii bune de tranzit). Principalele rute de transport energetic sunt Baku-Tibilisi-Ceyhan (pentru petrol) şi Baku-Tibilisi-Erzurum (pentru gaze naturale). Relaţia cu Rusia este pe coordonate normale chiar dacă aceasta din urmă s-a situat constant în favoarea Armeniei, în cadrul conflictului armeno-azer şi deşi este membră a CSI, nu s-a implicat foarte mult în activităţile organizaţiei.
61
Relaţiile cu Iranul sunt la un nivel bun, datorită faptului că pe teritoriul iranian trăieşte cea mai mare parte a populaţiei azere din lume (16-25 milioane), dar există câteva diferende privind delimitarea platoului continental al Mării Caspice. 2.4.4. Relaţiile UE cu Georgia Georgia a demarat relaţii bilaterale cu UE, imediat după câştigarea independenţei în 1992 şi nu face excepţie din punct de vedere al documentelor oficiale încheiate de UE cu statele din această zonă; ca atare, cadrul general al relaţiilor cu UE este dat de Acordul de Parteneriat şi Cooperare întrat în vigoare în 1999. Includerea Georgiei în cadrul PEV a dus la adoptarea unui Plan de Acţiune PEV aprobat de Consiliul de Cooperare Georgia-UE, în noiembrie 2006 . Relaţiile UE cu Georgia au cunoscut o dezvoltare exponenţială odată cu „revoluţia portocalie” din 2003 care a dus la putere o administraţie cu un program ambiţios de reforme politice şi economice ce viza o apropiere de valorile occidentale. Principalele domenii de cooperare cu UE, sunt menţionate în Strategia de ţară pentru 2007-2013, pe baza căruia a fost elaborat ulterior National Indicative Programme (NIP) ce acoperă perioada 2007-2010. În urma conflictului din august 2008 cu Rusia, UE a alocat 6 milioane de euro ca ajutor umanitar pentru persoanele civile afectate de conflict şi în conformitate cu Acordul de la 12 august şi 8 septembrie dintre părţile în conflict, a desfăşurat o Misiune Civilă de Monitorizare (EUMM) care un mandat larg ce include întreg teritoriul Georgiei inclusiv Abhazia şi Osetia de Sud. Mandatul EUMM este de a monitoriza punerea în aplicare a celor două acorduri menţionate mai sus şi retragerea forţelor ruse şi georgiene pe poziţiile deţinute înainte de izbucnirea ostilităţilor. De asemenea, EUMM are sarcina de a contribui la stabilizarea şi normalizarea situaţiei în zonele afectate de război, de a monitoriza forţele de poliţie şi respectarea drepturilor omului şi a principiilor statului de drept. EUMM este o misiune de monitorizare fără competenţe de executare şi acţionează în strânsă coordonare cu OSCE şi ONU reprezentate de Misiunea ONU pentru Georgia (UNOMIG). Georgia şi-a manifestat clar intenţia de adera la UE şi NATO, primind asigurarea de aderare la NATO dar fără a se menţiona un termen în cadrul summitului NATO de la Bucureşti din aprilie 2008. Complicaţiile create de conflictul cu Rusia au îndepărtat simţitor aceste obiective. Implicarea UE în acordarea asistenţei Georgiei a fost consistentă, atât din punct de vedere al presiunilor şi negocierilor cu Rusia desfăşurate în primul rând de preşedinţia franceză dar şi logistic prin organizarea Conferinţei internaţionale din octombrie 2008, privind strângerea de fonduri destinate asistenţei statului georgian. 2.4.5. Mijloacele şi acţiunea Uniunii Europene în regiune Caucazul de Sud este o zonă de maximă importanţă pentru UE, atât geopolitic cât şi economic având în vedere că sunt puse în discuţie cele mai importante surse energetice şi trasee de 62
transport ale acesteia. Importanţa regiunii creşte cu atât mai mult cu cât, în ultimii ani, principalele eforturi de politică externă a Rusiei în regiune vizează controlul acestor resurse energetice şi a traseelor de transport cu limitarea accesului UE. Conflictul Rusiei cu Georgia a avut impact direct asupra aprovizionării pieţei mondiale cu gaze şi petrol caspic, Rusia având oportunitatea ideală de a distruge conducta Baku-Tibilisi-Ceyhan, care este simbolul angajamentului occidentului în regiune. Semnalul către guvernele occidentale a fost clar, problema securităţii energetice este mult prea importantă pentru a o expune riscurilor create de războaiele locale. În acest context, Uniunea Europeană acţionează cu mijloacele sale specifice, cu instrumente de soft-power încercând să soluţioneze conflictele din regiune prin democratizarea statelor din regiune, consolidarea statului de drept şi intensificarea cooperării regionale. Instituţional, UE a creat pe lângă delegaţiile Comisiei Europene din fiecare stat şi un Reprezentant Special pentru Caucazul de Sud. Constituirea biroului RSCS are la bază o acţiune comună a Consiliului din 2006. Mandatul RSCS include următoarele obiective ale politicii UE în Caucazul de Sud: asistarea Armeniei, Azerbaidjanului şi Georgiei în efectuarea reformelor politice şi economice, contribuind la prevenirea şi soluţionarea paşnică a conflictelor în regiune inclusiv prin promovarea reîntoarcerii refugiaţilor în teritoriile părăsite şi încurajarea cooperării regionale pe probleme economice şi energetice. În particular pentru conflictul din Georgia a fost creat începând cu septembrie 2008, un Reprezentant special al UE pentru criza din Georgia. Mandatul acestuia este limitat până la 25 februarie 2009 şi constă în sprijinirea pregătirilor convorbirilor internaţionale care urmează a fi organizate conform planului din 12 august 2008. Rolul acestui Reprezentant este de a contribui la stabilirea poziţiei UE la aceste convorbiri şi de a facilita implementarea acordului din 8 septembrie 2008 încheiat la Moscova şi Tibilisi. Un aspect foarte important şi care trebuie subliniat este faptul că, pentru prima dată după cel de al Doilea Război Mondial, SUA lipsesc de la negocierile privind un conflict armat ce afectează Europa, cu atât mai mult cu cât administraţia georgiană era un partener devotat al SUA. În această situaţie, UE s-a trezit singura care a gestionat negocierile privind încetarea focului şi soluţionarea ulterioară a conflictului. Absenţa SUA şi schimbarea tonului UE ce pare că s-a acomodat rapid cu noua conduită a Rusiei, aşteptând reluarea unor importante afaceri cu cea mai mare ţară de pe continent, este o abordare greşită care ar putea costa UE pierderea credibilităţii atât la Moscova cât şi în toată Eurasia. Un demers important a fost elaborarea „Sinergiei în regiunea Mării Negre” (Black Sea Synergy) care sintetizează domeniile de interes în cooperarea dintre UE ţările din regiune. Principalele programe desfăşurate în acest context cointeresează instituţii financiare 63
internaţionale precum BEI, BERD. România a avut o iniţiativă, în acest sens, privind înfiinţarea unei noi structuri de cooperare, Forumul Mării Negre pentru Dialog şi Parteneriat care nu avut succesul scontat. Concret, în domeniul energetic există Iniţiativa Baku, care propune o mai bună cooperare cu ţările din zonă şi UE pentru asigurarea securităţii energetice mutuale, programul INOGATE (Interstate Oil and Gas To Europe pipelines), care asigură un plan structurat de tranzit al energiei din Asia Centrală şi Marea Caspică spre teritoriul UE şi programul TRACECA (Transport Corridor Europe Caucasus Central Asia), privind dezvoltarea infrastructurilor de transport între Asia Centrală şi Europa. Iniţiativele prezentate constituie axa centrală a politicii europene în zonă, pe lângă diversele proiecte de conducte, vizând în special teritoriile Georgiei şi Azerbaidjanului. Cel mai important traseu sprijinit în mod oficial de UE este Nabbuco, care vizează conectarea conductei Baku-Erzurum (sunt variante în care apare şi conducta Tabriz-Erzurum) şi care are un traseu european pe teritoriile României, Ungariei şi Austriei. Uniunea Europeană încearcă să abordeze aceste state într-o manieră unitară deşi particularităţile fiecăreia ar impune poate o abordare independentă în condiţiile în care situaţia şi poziţia fiecărui stat este diferită. Această abordare inconsistentă încearcă să mascheze disconfortul instituţiilor europene în adoptarea unei poziţii care ar avantaja o parte sau alta (mai ales în cazul conflictului din Nagorno-Karabah, dar şi în cadrul diferendului ruso-georgian), în încercarea de a păstra relaţii cordiale cu toţi actorii implicaţi şi de a beneficia de prezumţia de imparţialitate. În realitate, însă, chiar statele membre au poziţii contradictorii. Astfel, Franţa susţine cu tărie poziţia Armeniei, în virtutea sprijinului acordat recunoaşterii internaţionale a genocidului armenilor, fapt ce a stârnit reacţiile vehemente ale Turciei, iar relaţia sa cu Rusia este foarte cordială. Germania nu are o poziţie foarte clară, manifestând în general un oarecare dezinteres faţă de regiune şi preferând să discute direct cu Rusia toate problemele privind fosta URSS. Marea Britanie susţine poziţiile Georgiei şi Azerbaidjanului (unde există şi importante interese economice) pe linia trasată de Statele Unite. Un aspect în avantajul Uniunii Europeană este faptul de a fi semnat Acorduri de Parteneriat şi Cooperare şi Planuri de Acţiune PEV cu cele trei ţări. Totuşi, Politica Europeană de Vecinătate (PEV) nu constituie în acest moment un cadru satisfăcător de dezvoltare a relaţiilor cu statele respective. Caucazul de Sud este o zonă comparabilă cu Balcanii de astăzi, unde dilemele postcomuniste, ordinea regională şi orientarea geostrategică sunt tot atâtea întrebări fără răspunsuri. Caucazul de Sud este ataşat geografic de Orientul Mijlociu şi de factorul islamic, de Europa din punct de vedere instituţional (OSCE, Consiliul Europei, UE, NATO prin Parteneriatele pentru
64
Pace) şi al aspiraţiilor elitelor, iar la nord de Rusia prin interdependenţa complexă economică, culturală şi afinităţile demografice. Influenţele europene din trecut au creat, în această parte a lumii, o puternică identitate europeană în populaţia locală şi le-a inoculat o dorinţă puternică de integrare în Occident. Democratizarea cu succes a Caucazului ar fi cea mai bună cale de a garanta securitatea UE şi ar aduce beneficii suplimentare prin creşterea înţelegerii inter-culturale între Occident şi Marele Orient Mijlociu. 2.5. ROMÂNIA – MODERATOR AL ECHILIBRULUI DE PUTERE ÎN REGIUNEA EXTINSĂ A MĂRII NEGRE 2.5.1. Echilibrul puterii în teoria şi practica relaţiilor internaţionale Până la Pacea de la Westfalia (1648), sistemul de state europene se confrunta cu aspiraţiile medievale către universalitate ale Imperiului Roman şi ale Bisericii catolice, întruchipate de Sfântul Împărat Romano-German. Însă Războiul de 30 de ani, purtat în interiorul Imperiului între catolici şi protestanţi (şi mai apoi francezi), a determinat prăbuşirea sa şi apariţia unei noi ordini în sistemul internaţional. Noile state-naţiuni şi-au condus politica externă în baza unui concept mai întâi practicat şi abia apoi teoretizat: echilibrul de putere. Conform acestuia, ori de câte ori un stat îşi sporea puterea şi devenea ameninţător, celelalte state se coalizau, creând alianţe de contrabalansare şi subminând ambiţiile hegemonice ale statului puternic. Echilibrul, care însemna pace, se realiza prin diferite mijloace, de la război la diplomaţie, în timp ce dezechilibrul conducea aproape sigur la crize şi conflicte. Într-un astfel de sistem internaţional, doi actori importanţi şi-au asumat sarcina de a modera echilibrul de putere: Marea Britanie şi Statele Unite ale Americii. Pentru Anglia secolelor XVIII şi XIX, rolul de protector al echilibrului puterii a însemnat sprijinirea celui mai slab împotriva celui mai puternic. Anglia îşi putea alege în voie disputele, de vreme ce singurul său interes european era echilibrul; diverşii aliaţi ad-hoc ai Marii Britanii aveau propriile lor obiective, dar când treceau mai departe de ceea ce Anglia considera potrivit, ea se situa de cealaltă parte şi organiza coaliţii împotriva aliaţilor de odinioară. Însă acest lucru a presupus o politică externă lipsită de obiective pe termen lung şi de o strategie oficială şi previzibilă, fapt surprins cu exactitate de Sir Edward Grey (ministru de externe între 1892-1895 şi 1905-1916), atunci când a afirmat că „miniştrii de externe britanici au fost călăuziţi de ceea ce li s-a părut a fi interesul imediat al ţării lor, fără a face calcule laborioase cu privire la viitor”13.
13
A MIROIU (coord.), R. UNGUREANU (coord.), Manual de relaţii internaţionale, Iaşi, Editura Polirom, 2006, p. 207.
65
Pe de altă parte, Statele Unite ale Americii au trecut peste politica izolaţionistă confirmată prin instituirea Doctrinei Monroe (1823) şi au intervenit în Europa în momente critice (cele două Războaie Mondiale), atunci când Marea Britanie nu mai putea evita instaurarea hegemoniei pe continent şi echilibrul european părea irevocabil compromis. Însă, spre deosebire de Anglia, Statele Unite au intrat în război nu pentru a apăra un interes naţional, ci pentru a impune o nouă ordine mondială, determinată de valorile americane, şi pentru că percepea securitatea ca fiind una colectivă. În viziunea sa, sistemul internaţional trebuia să se bazeze pe principii, nu pe putere şi pe lege, nu pe interese. Perioada Războiului Rece reuşeşte să transforme într-o măsură considerabilă natura balanţei de putere, care devine acum o aprigă cursă a înarmărilor între cei doi poli sistemici, dublată de o politică externă expansionistă. Scopul acestei balanţe de putere nu mai rămâne acelaşi, anume păstrarea unui echilibru între capacităţile relative ale marilor poli ai sistemului; el constă mai degrabă în câştigarea unui avantaj asupra oponentului, care să sporească securitatea sau şansele de a supravieţui unui conflict cu el. Ultima etapă din evoluţia echilibrului de putere este în plină desfăşurare, începând cu colapsul Uniunii Sovietice în 1991 şi sfârşitul Războiului Rece. În actualul sistem internaţional, principala caracteristică a balanţei de putere o reprezintă faptul că ea nu mai este una sistemică, ci una a subsistemelor. Echilibrul puterii din zilele noastre se practică în subsistemele relaţiilor internaţionale, iar unul dintre cel mai des invocate exemple este Asia. Odată cu conturarea disciplinei relaţiilor internaţionale ca fiind un domeniu distinct de cercetare ştiinţifică, echilibrul de putere a fost teoretizat şi intens dezbătut, atât de (neo)realişti, cât şi de (neo)liberalişti. Astfel, pentru realişti, principiul suprem al relaţiilor internaţionale este puterea, iar fiecare stat urmăreşte maximizarea ei. Prin intermediul balanţei de putere, politica internaţională devine un joc cu sumă nulă, în care un câştig propriu înseamnă o pierdere pentru adversar. Pentru liberalişti, securitatea internaţională este o consecinţă a păcii, iar în menţinerea păcii nu echilibrul este soluţia, ci dreptul internaţional. În schimbul alianţelor specifice balanţei de putere, idealiştii mizează pe eficienţa şi virtuţile organizaţiilor internaţionale de cooperare şi integrare. O dezvoltare a curentului realist, neorealismul argumentează că, în sistemul internaţional actual, puterea nu mai este un scop în sine, ci un mijloc pentru atingerea păcii şi securităţii. Însă, întrucât nici natura umană, nici sistemul internaţional nu au cunoscut schimbări de esenţă, balanţa de putere rămâne un obiectiv prioritar al politicii externe practicate de către state. Luând în calcul atât criticile teoretice dure aduse liberalismului, cât şi evoluţiile concrete de pe scena relaţiilor internaţionale, neoliberaliştii se distanţează oarecum de precursorii lor. Pentru ei, statul este întradevăr un actor raţional, care încearcă să-şi maximizeze beneficiile în toate domeniile politicii internaţionale. Astfel, sistemul internaţional este unul anarhic, în care statele cooperează numai 66
atunci când sesizează un interes comun. Mai mult, neoliberaliştii renunţă la criteriile morale de apreciere a acţiunilor statului, considerat egoist şi maximizator de utilitate. În viziunea lor, balanţa de putere îmbracă forma unor regimuri internaţionale de securitate, descrise drept forme ordonate ale vieţii internaţionale, bazate pe principii, norme şi proceduri şi în care fiecare stat participant are de câştigat. Astăzi, într-o lume în care securitatea colectivă, dreptul internaţional, cooperarea şi dialogul câştigă popularitate, conceptul de echilibru al puterii pare căzut în desuetitudine. Însă, cum putem explica apelul, în discursurile oamenilor de stat sau în textele strategiilor de securitate, la noţiuni precum: interes naţional, raţiune geopolitică, influenţă, putere? Departe de a fi o cauză pierdută, echilibrul puterii rămâne un obiectiv major urmărit de către cea mai mare parte a actorilor din sistemul internaţional. 2.5.2. Balanţa de putere în Regiunea Extinsă a Mării Negre Dezvoltările recente din cadrul sistemului internaţional au impus acordarea unei atenţii deosebite Regiunii Extinse a Mării Negre. Printre aceste evoluţii, amintim: extinderile către est ale NATO şi UE; conştientizarea dependenţei energetice crescânde a Europei faţă de Rusia; sporirea importanţei strategice a Caucazului şi Asiei Centrale, datorită implicării Alianţei Nord Atlantice în Afganistan; aspiraţiile europene ale Turciei; „revoluţiile colorate” din Georgia şi Ucraina. Astăzi, cu puţine excepţii (China, Brazilia, India), toţi marii actori ai sistemului internaţional prezintă interese, mai mult sau mai puţin declarate, în zona Mării Negre. Departe de a fi uşor de realizat, o analiză a puterii în Regiunea Extinsă a Mării Negre surprinde relaţii complexe şi dinamice, concretizate într-o balanţă a puterii aflată în permanentă echilibrare, în care interesele diverşilor actori instituţionali variază de la deplina comuniune la o totală opoziţie. Astfel, interesele Uniunii Europene în regiune pot fi definite de-a lungul a patru mari domenii: 1. Promovarea pe termen lung a stabilităţii regionale şi managementul conflictelor. O bună parte a statelor din Regiunea Extinsă a Mării Negre continuă să se confrunte cu provocări serioase la adresa securităţii lor, majoritatea acestor provocări datând din perioada imediat următoare colapsului Uniunii Sovietice. Astfel, cele mai dramatice ameninţări îmbracă forma unor conflicte teritoriale, cum sunt cele din: Transnistria (Republica Moldova), Abhazia şi Osetia de Sud (Georgia), sau conflictul dintre Armenia şi Azerbaidjan. 2. Promovarea instituţiilor democratice şi a domniei legii. Dacă unele state au făcut, în acest sens, progrese notabile (România, Turcia), altele par să avanseze mai greu pe calea democraţiei (Moldova, Armenia). 3. Siguranţa unei aprovizionări stabile cu energie a Europei. În faţa unei Rusii din ce în ce mai asertive, care nu ezită să-şi folosească resursele energetice drept instrumente ale politicii 67
externe, Marea Neagră (rută de tranzit a petrolului şi gazelor naturale provenite din zona Mării Caspice) devine esenţială pentru securitatea energetică a Europei. 4. Combaterea crimei organizate şi a terorismului. Aceste ameninţări asimetrice rămân o prioritate europeană importantă, din cauza implicaţiilor nefaste pe care le pot avea asupra securităţii regionale. Deşi Marea Neagră s-a aflat în apropierea NATO încă din 1952 (anul de aderare a Turciei), această regiune a căpătat o importanţă deosebită pentru Alianţă, odată cu declanşarea războiului împotriva terorismului. Pentru transportul trupelor şi asigurarea logistică a teatrului de operaţii afgan, cooperarea militară cu statele riverane rămâne prioritatea majoră a NATO. De asemenea, prin extinderea către Est şi prin atractivitatea Parteneriatului pentru Pace, Alianţa a reuşit să reducă semnificativ influenţa Rusiei asupra statelor din zona Mării Negre. Interesele americane în Regiunea Extinsă a Mării Negre reflectă cel mai bine principiile securităţii colective şi, prin urmare, se bucură şi de cel mai larg sprijin în rândul statelor implicate. Aceste interese pornesc de la premisa că Statele Unite au numai de câştigat, dacă pacea, democraţia şi prosperitatea sunt extinse şi în această regiune dificilă. Aşadar, cele trei seturi de interese strategice ale SUA în zona Mării Negre urmăresc: -Reforma democratică şi a economiei de piaţă – presupune sporirea libertăţilor politice prin alegeri libere şi corecte, respectul pentru litera legii şi pentru drepturile minorităţilor, extinderea libertăţilor economice şi existenţa economiilor de piaţă funcţionale. - Energia şi comerţul – implică extinderea reţelelor de aprovizionare cu petrol şi gaze naturale în cadrul pieţelor energetice europene, pentru a încuraja concurenţa, în beneficiul consumatorilor; intensificarea dezvoltării economice şi a comerţului, printr-o infrastructură de comunicaţii şi transport adecvată, şi investiţii în inovare şi cercetare-dezvoltare. - Securitatea – necesită combaterea terorismului, a crimei organizate şi a proliferării armelor de distrugere în masă. Cu toate acestea, influenţa SUA în Marea Neagră este considerabil îngrădită prin Convenţia de la Montreux (1936), care limitează în mare măsură accesul navelor militare aparţinând statelor neriverane, precum şi durata prezenţei lor, ce nu trebuie să depăşească 21 de zile consecutive. Pentru Rusia, orientarea către Vest a statelor din Europa Centrală şi de Est (devenită evidentă imediat ce Războiul Rece a luat sfârşit) a însemnat o modificare dezavantajoasă a echilibrului european al puterii. Pierderea speranţelor pentru un leadership la nivel global a impus Rusiei o concentrare a eforturilor asupra regiunilor din imediata sa apropiere, şi în special asupra zonei Mării Negre. În acest spaţiu, Rusia a insistat să-şi menţină influenţa, utilizând în diverse ocazii conflictele îngheţate drept pârghii pentru a restrânge ambiţiile europene şi transatlantice ale statelor implicate. Astăzi, interesul geopolitic major al Rusiei în zona Mării Negre presupune menţinerea statu-quo-ului, chiar dacă acest interes face adesea imposibilă găsirea de soluţii în
68
negocierile în care Rusia este implicată ca mediator sau în operaţiunile de menţinere a păcii în care Rusia se pretinde a fi parte neutră. Dacă interesele marilor actori instituţionali din Regiunea Extinsă a Mării Negre sunt definite în termeni generali şi sunt aparent, mai uşor de armonizat, interesele fiecărui stat în parte devin mult mai specifice şi sunt astfel mult mai greu de armonizat şi de echilibrat. Membră a NATO (2004) şi a Uniunii Europene (2007), tranziţia Bulgariei de la comunism la democraţie şi o economie de piaţă funcţională nu a fost una uşoară. Ţara se confruntă în continuare cu probleme serioase în sistemul juridic şi cu mari deficienţe în lupta împotriva corupţiei şi a crimei organizate. O putere tradiţională în zona Mării Negre, Turcia a fost cea care a jucat, pe timpul Războiului Rece, rolul de moderator al echilibrului de putere în Regiunea Extinsă a Mării Negre. Acest privilegiu s-a datorat atât aderării la NATO, încă din 1952, cât şi poziţiei sale de o importanţă geostrategică, Turcia reprezentând avangarda în lupta ideologică împotriva comunismului şi cel mai puternic aliat al Statelor Unite în vecinătatea Orientului Mijlociu. Însă colapsul Uniunii Sovietice a diminuat, treptat, atenţia acordată Turciei. Statul se confruntă astăzi cu instabilitate politică, intervenţii repetate ale factorului militar în procesul politic, un deficit în ceea ce priveşte drepturile omului şi probleme legate de minoritatea kurdă. În plus, interesul de care Turcia se bucura în cadrul Alianţei Nord-Atlantice nu pare să mai fie împărtăşit nici de Uniunea Europeană. Demarate oficial în decembrie 2004, negocierile privind aderarea Turciei la UE trec astăzi printr-un impas major, îndeosebi din cauza legăturilor comerciale pe care Turcia le întreţine cu Cipru, dar şi din cauza unor probleme legate de libertatea de expresie şi drepturile minorităţii kurde. Intuind o rebalansare a echilibrului de putere, statul turc a lansat o serie de iniţiative menite să-i menţină influenţa în rândul statelor din zona Mării Negre. Astfel, la începutul anilor 1990, Turcia a instituţionalizat cooperarea din jurul Mării Negre în cadrul Organizaţiei Cooperării Economice la Marea Neagră (OCEMN). Aflată deja în acest punct, Turcia şi-a asumat abordarea constructivă de a extinde definiţia regiunii dincolo de statele riverane, în zonele adiacente ale Balcanilor şi Caucazului. Astfel, Grecia, Albania, Serbia, Armenia, Azerbaidjan şi Moldova au fost incluse în OCEMN. În plus, în aprilie 2001, Turcia a lansat şi Forţa Mării Negre, o iniţiativă planificată încă din 1998 şi menită să diversifice eforturile de menţinere a păcii în regiune. Alături de Turcia, statele semnatare sunt: Ucraina, Georgia, Rusia, Bulgaria şi România. Rămânând, după Rusia, statul riveran cu capacitatea navală cea mai dezvoltată, Turcia nu urmăreşte militarizarea Mării Negre, interesul ei esenţial rămânând menţinerea statu-quo-ului în Regiunea Extinsă a Mării Negre. Pentru Armenia, o relaţie bună cu Rusia reprezintă un interes prioritar. Beneficiind de pluralism politic şi o media relativ liberă, statul armean încearcă astăzi o replicare a modelului „democraţiei suverane”, promovat de elita politică din Rusia. Deşi cu o creştere economică stabilă, 69
progresele sale în acest domeniu sunt umbrite de blocada comercială impusă de statele vecine, Turcia şi Azerbaidjan, în urma disputei asupra regiunii Nagorno-Karabah. Întrucât poziţia actuală a Azerbaidjanului este aproape în totalitate garantată de exploatarea resurselor energetice, acest stat rămâne vulnerabil la fluctuaţiile preţului barilului de petrol. Părând mai dedicat accederii în Uniunea Europeană decât în NATO, Azerbaidjanul pune foarte mult accent pe relaţiile bilaterale cu Rusia, relaţii în care cooperarea energetică rămâne un domeniu-cheie. Statul georgian a cunoscut progrese binevenite din anul 2003, anul Revoluţiei Trandafirilor, moment care a marcat şi orientarea declarată către spaţiul euro-atlantic. Deşi o mişcare îndrăzneaţă, încercarea guvernului de la Tibilisi de a restabili controlul în teritoriile separatiste Osetia de Sud şi Abhazia rămâne o eroare strategică. Interesele şi politica externă georgiană sunt axate pe întreţinerea unui conflict perpetuu cu Rusia, pentru a atrage astfel atenţia şi pentru a obţine cât mai mult sprijin occidental14. Al doilea stat ca mărime al Europei, Ucraina încearcă să contrabalanseze legăturile tradiţionale cu Rusia prin ambiţii euro-atlantice. Neînţelegerile şi diviziunile existente în leadershipul ucrainean fac însă dificile atât stabilirea consensului asupra raţiunilor geopolitice importante, cât şi definirea şi urmărirea interesului naţional. Cu un sistem politic puternic centralizat şi acţiuni guvernamentale incoerente, Ucraina a reuşit să declanşeze chiar şi o criză energetică în Europa, în ianuarie 2006 şi 2009. Stat independent abia din 1991, Moldova este astăzi cea mai săracă ţară din Europa. Cu o capacitate instituţională limitată, o corupţie înfloritoare şi control guvernamental asupra massmedia, Moldova este în mod substanţial sprijinită în eforturile sale de europenizare de către România. Statul de la Est de Prut este însă şi gazda unuia dintre conflictele îngheţate din zona Mării Negre, anume conflictul din Transnistria, ale cărui eventuale soluţii sunt abil speculate de către diplomaţia rusă. Interesant, în cazul Moldovei şi Ucrainei, este faptul că, deşi ambiţiile europene ale acestora sunt declarate şi asumate în mod deschis, ele nu par dispuse să facă, în acest sens, aceleaşi sacrificii şi progrese pe care le-au făcut, spre exemplu, statele din Europa Centrală. În echilibrul de putere existent şi în urmărirea intereselor naţionale, Moldova şi Ucraina continuă să utilizeze opţiunea de reapropiere de Rusia pentru a-şi întări poziţiile de negociere cu UE şi pentru a obţine astfel cât mai multe avantaje. În ceea ce priveşte România, interesul strategic fundamental îl reprezintă o zonă a Mării Negre stabilă, democratică şi prosperă, strâns conectată la structurile europene şi euro-atlantice. Subsumat acestui interes, obiectivul strategic devine acela de a stimula o implicare europeană şi euro-atlantică mai puternică şi mai productivă în această regiune. Ca stat de graniţă al Uniunii Europene şi membru al Alianţei Nord-Atlantice, România urmăreşte să se învecineze cu state 14
N. POPESCU, The EU’s Sovereign Neighbours, disponibil la http://ecfr.eu/content/entry/ commentarytheeussovereignneighbours/.
70
stabile, democratice şi prospere, deoarece numai acestea sunt capabile să menţină pacea şi buna-înţelegere în relaţiile dintre ele şi să aibă un comportament predictibil în domeniul securităţii. Într-o astfel de reţea complexă de interese naţionale, balanţa de putere rămâne mecanismul cel mai eficient pentru reducerea posibilităţii izbucnirii crizelor sau conflictelor şi pentru asigurarea stabilităţii în Regiunea Extinsă a Mării Negre. 2.5.3. România şi noul echilibru al puterii În urma acestei analize, devine firesc faptul că România rămâne statul cel mai în măsură săşi asume sarcina dificilă de a modera echilibrul de putere în Regiunea Extinsă a Mării Negre. Poziţia sa geostrategică, progresul economic şi social constant, statutul consolidat de membră a UE şi NATO, stabilitatea politică şi respectarea întocmai a angajamentelor asumate sunt argumente pentru care România trebuie să preia iniţiativa în această regiune. Noul echilibru de putere moderat de către România nu trebuie să fie unul încorsetat în practicile de tip realpolitik – politica eliberată de considerente morale, în care relaţiile dintre state sunt determinate de forţa brută şi de abilitatea de a exploata orice opţiuni ivite, fără niciun fel de constrângeri. Totodată, acest echilibru nu trebuie construit doar pe calcule geopolitice şi pe urmărirea fără scrupule a interesului naţional, ci pe principiile şi valorile spaţiului european şi euroatlantic. În Regiunea Extinsă a Mării Negre, România trebuie să acţioneze ca o punte de legătură între Est şi Vest şi să armonizeze interesele şi ambiţiile aparţinând statelor care înclină către Rusia cu interesele şi ambiţiile statelor care preferă modelul democraţiilor occidentale. Păstrându-şi libertatea de acţiune şi acţionând ca un stat furnizor de securitate, se impune ca România să-şi adapteze politica externă la realităţile schimbătoare ale regiunii. De altfel, toate obiectivele politicii externe a României în zona Mării Negre trebuie circumscrise viziunii sale de ansamblu de transformare a acestui spaţiu într-o geografie a cooperării, securităţii şi stabilităţii, de sporire a vizibilităţii temei Mării Negre pe agenda organizaţiilor internaţionale (OSCE, UE, NATO, Consiliul Europei, ONU) şi de consolidare a interesului UE şi statelor occidentale în regiune. Aspiraţiile României la statutul de moderator al echilibrului de putere în bazinul Mării Negre s-au concretizat de-a lungul anilor în numeroase proiecte şi iniţiative. Astfel, pe timpul cât a deţinut preşedinţia OCEMN (1 noiembrie 2005 – 30 aprilie 2006), România a urmărit: dezvoltarea unei relaţii de parteneriat între OCEMN şi UE; lansarea unui proces de reflecţie asupra viitorului OCEMN, inclusiv din perspectiva restructurării organizaţiei; consolidarea dimensiunii de securitate şi stabilitate; sprijinirea eforturilor statelor din Europa de Est şi Caucaz de consolidare a proceselor democratice şi reformelor economice; elaborarea şi implementarea unor proiecte de dezvoltare regională; dezvoltarea schimburilor comerciale între statele din bazinul Mării Negre şi extinderea colaborării OCEMN cu alte organizaţii regionale şi internaţionale.
71
Aprobarea, în 2006, a Strategiei de Securitate Naţională a României (cu un capitol distinct consacrat securităţii la Marea Neagră) şi a Strategiei Naţionale pentru Regiunea Extinsă a Mării Negre reprezintă un alt pas important. Materializarea acestei strategii a fost direcţionată înspre potenţarea reciprocă a şase componente15: 1. implicarea crescută a UE în regiunea Mării Negre; 2. eficientizarea Organizaţiei Cooperării Economice la Marea Neagră; 3. crearea Euroregiunii Mării Negre; 4. întărirea dialogului bilateral cu statele din regiune; 5. punerea bazelor forumului Mării Negre pentru Dialog şi Parteneriat; 6. lansarea, în România, a Black Sea Trust for Regional Cooperation. Mai mult, România susţine în continuare elaborarea unei strategii europene şi euro-atlantice pentru Regiunea Extinsă a Mării Negre, prin care să se extindă responsabilităţile Uniunii Europene şi ale Alianţei Nord-Atlantice în procesele de stabilizare şi reconstrucţie a regiunii, precum şi în promovarea democraţiei, a păcii şi a securităţii. Procesul de constituire a Euroregiunii Mării Negre a fost iniţiat cu ocazia Conferinţei Internaţionale privind Cooperarea Interregională în Bazinul Mării Negre, eveniment organizat în martie 2006, la Constanţa, de către Ministerul Român al Afacerilor Externe împreună cu Congresul Puterilor Locale şi Regionale din Europa (organism consultativ al Consiliului Europei). Declaraţia finală privind crearea Euroregiunii Mării Negre a fost adoptată de aproape toate statele participante la Conferinţă (Bulgaria, Grecia, Moldova, Turcia, Armenia, Azerbaidjan şi Ucraina), excepţie făcând Rusia şi Grecia, care au preferat să preia statutul de observatori. Conferinţa de lansare a Euroregiunii Mării Negre a avut loc doi ani mai târziu, la 26 septembrie 2008, la Varna (Bulgaria). Având sediul central în Constanţa, Organizaţia îşi propune întărirea cooperării la nivelul autorităţilor locale. Lansat pe 5 iunie 2006 la Bucureşti, tot la iniţiativa României, Forumul Mării Negre pentru Dialog şi Parteneriat este menit să ofere un cadru neinstituţionalizat pentru revigorarea dialogului şi a cooperării în regiune. La eveniment au participat preşedinţii Ucrainei, Georgiei, Armeniei, Azerbaidjanului şi Republicii Moldova, precum şi oficiali de rang înalt din Bulgaria, Grecia şi Turcia. Rusia şi-a rezumat contribuţia la statutul de observator şi a fost reprezentată la nivel de ambasador, motivând că actualele cadre de cooperare în regiunea Mării Negre sunt suficiente. De fapt, actul Rusiei poate fi explicat prin refuzul său de a permite altor state să-şi asume rolul de lider în ceea ce priveşte cooperarea la Marea Neagră. Cu toate acestea, evenimentele desfăşurate în cadrul Forumului au continuat pe parcursul următorilor ani, generând un larg proces de reflecţie asupra regiunii şi identificând noi idei şi soluţii pentru probleme existente. 15
Raport privind politica externă a României (2005-2008), Bucureşti, Ministerul Afacerilor Externe, 2008, p. 29.
72
România s-a implicat activ şi în lucrările pentru lansarea Sinergiei Mării Negre (Kiev, 14 februarie 2008), contribuind substanţial, pe parcursul Preşedinţiei germane a UE din prima jumătate a anului 2007, la formularea propunerii Comisiei Europene privind Sinergia Mării Negre. Documentul de viziune astfel elaborat este menit a îngloba toate tipurile de relaţii ale UE cu statele din regiunea Mării Negre. Implicarea directă şi de substanţă a României în formularea acestui document reprezintă prima contribuţie majoră, în calitate de membru UE, la Politica Externă şi de Securitate Comună. Consolidarea Sinergiei Mării Negre a urmat logica concretizării proiectelor româneşti de cooperare în domeniile protecţiei mediului, conectării regionale la nivelul societăţii civile şi în educaţia la nivel postuniversitar. După lansarea Sinergiei, România a devenit unul dintre principalii promotori ai acesteia. Dintre proiectele propuse de România în cadrul Sinergiei, Forumul Organizaţiilor Neguvernamentale la Marea Neagră (31 octombrie – 2 noiembrie 2008) a primit aprecieri atât la nivelul UE, cât şi la nivelul statelor din regiune şi al Organizaţiilor NonGuvernamentale româneşti şi străine. Elaborat la solicitarea României, primul program UE specific pentru Marea Neagră, Programul Operaţional de Cooperare Transfrontalieră în Bazinul Mării Negre (2007-2013) îşi propune să stimuleze cooperarea în diverse domenii, precum dezvoltarea economică şi socială sau promovarea integrării culturale. În plus, România susţine pe deplin proiectul UE cu privire la crearea unei Platforme de cooperare în domeniul migraţiei şi dezvoltării în regiunea Mării Negre. Deşi o bună parte din provocările de pe agenda acestor instrumente de cooperare rămân în continuare nerezolvate, România trebuie să asigure, prin intermediul lor, cel puţin un dialog eficient, care să pună de acord statele membre asupra chestiunilor esenţiale, evitându-se astfel ciocnirea unor interese percepute altfel drept de neîmpăcat. În ceea ce priveşte relaţiile bilaterale cu statele din bazinul Mării Negre, este necesar ca România să obţină sprijinul pentru proiectele regionale propuse, promovând, totodată, un reviriment al trilateralei România- Bulgaria - Grecia. 2.5.4. Concluzii Securitatea în bazinul Mării Negre rămâne o temă intens dezbătută, atât pe plan naţional, cât şi pe plan regional. Validarea celor două ipoteze formulate în introducere dezvăluie mai mult decât ceea ce se ştia până acum despre subiect. Astfel, crizele şi conflictele îngheţate din Regiunea Extinsă a Mării Negre nu sunt determinate de incapacitatea statelor de a se înţelege între ele, ci sunt rezultatul unor interese conflictuale. Ineficienţa unora dintre mecanismele folosite până în prezent pentru soluţionarea diferendelor relevă faptul că balanţa de putere rămâne singurul instrument viabil pentru stabilizarea acestei regiuni. Urmărind să transforme bazinul Mării Negre într-un spaţiu democratic şi prosper, România trebuie să-şi asume rolul de moderator al echilibrului de putere în Regiunea Extinsă a Mării Negre. 73
Bunele relaţii şi influenţa câştigate astfel nu vor face decât să sporească prestigiul şi influenţa statului român în forurile europene şi transatlantice. Deşi adeptă a menţinerii statu-quo-ului în zona Mării Negre, Rusia trebuie atrasă în iniţiativele şi proiectele româneşti. Însă România trebuie să realizeze acest lucru pe baza experienţei acumulate de-a lungul relaţiilor istorice cu statul rus. Fără o minimă implicare a Rusiei, echilibrul de putere riscă să fie unul artificial menţinut şi, prin urmare, contestat (sau chiar subminat) cu fiecare ocazie. Noul echilibru astfel creat nu trebuie să se sprijine numai pe calcule geopolitice, ci şi pe forţa dreptului şi pe principiile şi valorile europene şi euro-atlantice. Moderând un asemenea echilibru, România va acţiona ca un adevărat furnizor de securitate şi stabilitate, sporindu-şi influenţa în Regiunea Extinsă a Mării Negre.
74
Cap. 3. PROVOCĂRI ŞI OPORTUNITĂŢI PEMTRU ROMÂNIA ÎN REGIUNEA EXTINSĂ A MĂRII NEGRE 3.1. SECURITATEA REGIONALĂ. PERSPECTIVE ALE REACTIVĂRII CONFLICTELOR LATENTE EXISTENTE ÎN BALCANI ŞI CAUCAZ Unele state au intrat într-o etapă post-industrială de dezvoltare, în vreme ce altele, se află într-o perioadă de tranziţie politică şi economică spre o evoluţie de modernizare. În anumite regiuni ale lumii şi îndeosebi în Europa, a crescut numărul „societăţilor fragile” şi, implicit, inabilitatea acestora de a controla evoluţiile de pe teritoriile naţionale proprii16. Au apărut tendinţe de „globalizare a securităţii” prin mecanismele de implicare armată a SUA, coaliţiilor, precum şi a NATO în diferite regiuni ale lumii. Aceste evoluţii ale măsurilor de securitate se dezvoltă pe două dimensiuni principale şi anume: -una reactivă prin declanşarea/angajarea în intervenţii militare împotriva unor state generatoare de riscuri – Afganistan, Irak; -cea de a doua dimensiune, relativ nouă, anticipativă şi preventivă, legată de abordarea într-o manieră extinsă a surselor de risc, prin lansarea unor relaţii de parteneriat în partea de sud a NATO, în Orientul Mijlociu, Caucaz şi Asia Centrală. Pe aceste două dimensiuni, globalizarea a permis inclusiv apariţia, după Războiul Rece, a unor strategii globale şi modificări fundamentale ale politicilor tradiţionale ale unor state. Globalizarea, iniţiată prin exportul modelului liberalismului economic în statele excomuniste, a generat dezbateri academice extinse, astăzi constatându-se o diminuare a valorii şi eficienţei acestui model, cu o tendinţă de renaştere a economiei sociale, pe de o parte, caracterizată prin valori mari a impozitelor şi programe publice de protecţie socială dar şi de criza economică mondială manifestată în ultimul an şi jumătate. Teoriile privind pierderea din relevanţă a statului naţional ca actor pe scena relaţiilor internaţionale conţin idei complementare privind promovarea acestuia ca ideal şi scop în sine de către entităţi ce luptă în continuare pentru afirmarea autonomiei naţionale şi recunoaştere statală. Kosovo care şi-a sărbătorit la 17 februarie 2009 un an de independenţă, şi Muntenegru, în Balcani, Abhazia, Osetia de Sud şi Ajaria în Georgia, Transnistria în Republica Moldova, sunt doar o parte din zonele care au rămas în afara globalizării politice, economice şi culturale ce s-a conturat ca fenomen în ultimii 15 ani şi care definesc perspective ale reactivării conflictelor latente.
3.1.1. Problematica consolidării statale 16
Dr. Teodor Frunzeti şi dr. Vladimir Zodian, Lumea 2007 – Enciclopedie politică şi militară, Editura Centrului Tehnic Editorial al Armatei, Bucureşti, 2007.
75
Pe fondul unui mediu economic nefavorabil şi a proliferării criminalităţii internaţionale şi transfrontaliere, cel mai adesea, printre factorii determinanţi ai conflictelor se regăsesc: existenţa unor pretenţii teritoriale reciproce, atât din partea statelor, cât şi a unor actori non-statali, problemele etnice şi religioase, balanţele locale specifice de forţe şi posibilitatea exercitării de presiuni din exterior asupra părţilor. Consolidarea puterii statale devine o problemă tot mai mare, atât datorită slăbirii conceptului de suveranitate şi provocărilor din partea forţelor naţionaliste cât şi pierderii monopolului violenţei şi capacităţii diferitelor forţe transnaţionale de a-şi procura armament. O problemă semnificativă o constituie, în continuare, dreptul popoarelor la autodeterminare, prevăzut în Carta ONU şi invocat de către grupurile etnice compacte care sunt angajate în lupta pentru autonomie. În aceste cazuri, utilizarea violenţei este legată de proliferarea economiei subterane şi a traficului ilegal, ca sursă de venit care să permită înarmarea grupurilor minoritare. Un rol din ce în ce mai important în determinarea cursurilor de acţiune a grupurilor minoritare îl are şi implicarea sau neimplicarea factorilor externi şi anume organizaţiile de securitate. Se doreşte, prin toate mijloacele, menţinerea unui potenţial de conflict crescut în zonele de criză, pe fondul incapacităţii comunităţii internaţionale de soluţionare a disputelor etnice sau teritoriale. Mai mult, în lupta pentru autodeterminare a minorităţilor etnice şi religioase, există situaţii în care acestea aplică în continuare un dublu standard, care permite minorităţilor devenite majorităţi să nege altor grupuri drepturile ilare cu cele care le-au legitimat cererile. Comunitatea etnicilor albanezi, devenită majoritară, a respins demersurile comunităţilor sârbe minoritare de obţinere a autonomiei administrative. Sunt state care nu au recunoscut independenţa Kosovo printre care şi România. Problema kurdă este, de asemenea, una dintre temele pentru care comunitatea internaţională va trebui să identifice o modalitate de integrare şi soluţionare care să permită menţinerea stabilităţii într-o regiune deosebit de sensibilă şi de importanţă strategică pentru Alianţa Nord-Atlantică. Există reale dificultăţi în implementarea cu succes a unei soluţii de constituire a unei statalităţi disputabile în zonă. În majoritatea statelor foste iugoslave, caracterizate de o diversitate etnică şi religioasă neomogenă geografic, lupta minorităţilor pentru autodeterminare va continua, cu implicaţii negative privind respectarea drepturilor omului şi ale minorităţilor. În zonele Caucazului de sud şi de nord, există un sistem complex de stratificare etnică, care a generat o serie de stări conflictuale în Abhazia, Osetia de Sud şi la graniţa cu Inguşeţia care au culminat cu conflictul armat Georgia-Rusia. Intersectarea mai multor interese contradictorii precum ale Rusiei, de menţinere a influenţei politice şi a dependenţei economice, şi ale SUA de contracarare a politicilor ruseşti şi de stabilizare regională, pe fondul luptei de independenţă politică şi economică a statelor, va genera în continuare
76
tensiuni şi va fi cu siguranţă, hrană pentru alimentarea şi dezgheţarea unor noi conflicte şi crearea de insecuritate cu consecinţe grave, dintre cele mai neaşteptate17. Singurele demersuri cu o oarecare eficienţă, cel puţin pe termen scurt, în domeniul tentativelor de soluţionare a unor dispute etnice, rămân cele ale statelor implicate sau cu interese majore într-o regiune anume, şi mai puţin cele ale organizaţiilor cu mandat în acest sens. Singura dispută etnică majoră aparent în curs de rezolvare din cele fie premergătoare, fie post-Război Rece, rămâne Cipru, în cadrul unui context cu totul special, al aderării la UE şi al creării unor zone de prosperitate economică în plan intern. 3.1.2. Caracteristici geopolitice ale zonelor Balcani şi Caucaz Balcani Balcanii asigură legăturile dintre Europa Occidentală, Centrală şi Orientul Apropiat şi Mijlociu. Balcanii etalează variate şi persistente vulnerabilităţi, fiind caracterizaţi de decenii ca „butoiul de pulbere al Europei”. Economico-social, spaţiul de securitate sud-est european evidenţiază o serie de „slăbiciuni de structură”, care decurg din sărăcia solului şi a subsolului, organizarea producţiei, o piaţă relativ săracă şi puţin atractivă pentru marii investitori occidentali şi mai ales persistenţa „tradiţionalismului” în numeroase zone din Albania, Grecia, fosta Iugoslavie etc. Un loc deosebit de important în starea de fapt a lucrurilor din Balcani, se poate observa cu uşurinţă: economia subterană, tradiţională în regiune şi relansată în atmosfera de conflicte armate şi de dezorganizare a statului şi a economiilor etatistcomuniste. O vulnerabilitate a Balcanilor rezidă şi într-o întreagă istorie de dispute teritoriale şi de conflicte etnice, culturale şi religioase, cu un trecut împovărător, ce pare a deveni un real handicap în faţa iniţiativei şi a instrumentelor de progres economic, politic şi militar. Aici se adaugă carenţa complexului balcanic de securitate şi incapacitatea componentelor sale de a preveni şi gestiona crizele şi conflictele locale. Balcanii constituie de peste 10 ani o sursă de documentare deosebit de importantă privind apariţia şi manifestarea conflictelor naţionaliste şi ţinta activităţilor de mediere, intervenţie şi sprijin internaţional pentru stabilizarea zonei Europei de Sud-Est. Pentru a putea înţelege cu adevărat caracterul atât de complex şi dificil al conflictelor etnice din fosta Iugoslavie, precum şi de ce au eşuat strategiile internaţionale de mediere, trebuie să ne documentăm mai întâi asupra specificului naţionalismului din Balcani.
17
L.A. Ghica, Enciclopedia Uniunii Europene, Bucureşti, Editura Merobia, 2006.
77
Caucaz Caucazul constituie o subzonă în extremitatea sud-estică a Europei, în vecinătatea bazinului Caspicii, Asiei Centrale şi Orientului Apropiat şi Mijlociu, pe litoralul de est al Mării Negre. Acest spaţiu ocupă o poziţie geopolitică între Marea Neagră şi Caspică, între Asia şi Europa, precum şi pentru traseele energetice alternative din regiunea Mării Caspice şi Asia Centrală. De aceea, Caucazul se menţine în atenţia marilor puteri ale lumii. Caucazul de Sud este alcătuit din statele independente Georgia, Armenia şi Azerbaidjan, membre ale CSI, PfP şi Consiliului Europei. Georgia având 5 milioane locuitori, cu minorităţile azeră, osetină, abhază, armeană şi o suprafaţă de 69492 km2, reprezintă o piesă deosebit de importantă, esenţială în geopolitica regiunii Caucazului. Teritoriul său permite supravegherea şi funcţionarea rutelor terestre dintre Marea Caspică şi Marea Neagră şi dintre Caucazul de Nord şi de Sud. Între frontierele Georgiei s-a înfiinţat republica separatistă Osetia de Sud, care nu acceptă dialogul diplomatic şi solicită integrare în Federaţia Rusă. Acordul cu Moscova din 2005 prevedea retragerea trupelor ruse din Georgia. În zonele separatiste s-au menţinut trupe ruseşti de „pace”, redislocate ulterior în Armenia. Caucazul de Nord se află în componenţa Federaţiei Ruse. Caucazul de Nord – cucerit în secolele XVIII-XIX – îi asigură Federaţiei Ruse parte din ieşirea la Marea Caspică bogată în resurse de hidrocarburi, 7% din totalul mondial. De asemenea, îndeplineşte rolul de „trambulină" spre Caucazul de Sud, Orientul Apropiat şi Mijlociu. A fost marcat de războiul din Cecenia din anul 1996 şi de acţiunea în forţă a armatei ruse din 2000. De fapt, din Crimeea până în NagornoKarabah, întreg spaţiul adiacent Mării Negre ridică serioase probleme de securitate şi stabilitate. Zona Caucazului se încadrează în definiţia lui Mihai Ionescu, „Zona lărgită a Mării Negre”, care include spaţii maritime şi terestre din Europa de Est şi Sud-Est, Caucaz şi Orientul Apropiat. Aceasta este o zonă de intersecţie a direcţiilor strategice şi traseelor ce asigură legăturile dintre Occident şi Orient, de competiţie şi cooperare între statele puternice, cu sisteme sociale şi valori diferite. Această regiune are şi o valoare economică deosebită prin: resursele energetice şi de materii prime terestre şi maritime, capacităţile locale industriale moderne sau în curs de modernizare, numărul şi gradul de educaţie al populaţiei, amploarea schimburilor comerciale regionale şi transregionale etc. Totodată importanţa politico-militară s-a evidenţiat în decursul istoriei. Actuala configuraţie etnică şi culturală s-a fixat în secolele IX-XVII. Astăzi, principalele puteri ale lumii - cu excepţia Chinei - sunt prezente într-o regiune marcată îndeosebi de redutabile arsenale militare NATO şi ruseşti. „Conflictele îngheţate” din aceste zone şi distanţa relativ redusă faţă de teatrele de confruntare armată din Asia Centrală, Liban, Teritoriile Palestiniene şi Irak pun în evidenţă şi mai mult problematica securităţii, păcii şi cooperării.
78
Federaţia Rusă este statul cel mai important în regiune cu 142 milioane locuitori, 17 milioane km2, rezerve de petrol de 60 miliarde barili şi gaze naturale de 47000 miliarde m 3, industrie nucleară şi de armament precum şi armament nuclear. Rusia traversează o perioadă de restructurare economică, de consolidare a autorităţii statului şi de modernizare a instituţiilor. Anterior, anii 1990-1992 au fost marcaţi de impactul dezmembrării URSS şi al dizolvării Tratatului de la Varşovia. Republicile unionale s-au transformat în state independente şi acestea au format CSI. Pe fundalul liberalizării economice haotice din „Epoca Elţîn” s-a constituit o „oligarhie” şi un sistem „mafiot” de administrare a statului, punându-se sub semnul întrebării stabilitatea socială şi politică. Concomitent, s-a declanşat conflictul armat din Cecenia şi a început ascensiunea islamismului fundamentalist, iar mai târziu, în prima săptămână a lunii august 2008, provocarea lansată de Osetia de Sud a primit un răspuns militar din partea Georgiei, lucru care a oferit un pretext pentru agresiunea copleşitoare din partea Rusiei în interiorul şi dincolo de graniţele Osetiei de Sud. Forţele ruse au intrat şi în restul teritoriului georgian din Abhazia. 3.1.3. Perspective ale reactivării conflictelor latente existente în Balcani şi Caucaz Provincia Kosovo (Provincie declarată independentă şi nerecunoscută de România) La cumpăna secolelor XX-XXI, provincia Kosovo a devenit un factor de destabilizare a Serbiei şi a Balcanilor de Vest, prin reizbucnirea disputei politico-militare între comunităţile locale. Politicienii albanezi au militat şi militează pentru obţinerea independenţei, un obiectiv împărtăşit de majoritatea populaţiei, în timp ce minoritatea sârbă s-au opus secesiunii sau au acceptat, în cel mai bun caz un partaj. Sârbii consideră Kosovo „sanctuar naţional”. Albanezii invocă dreptul la autodeterminare, iar radicalii socotesc provincia indispensabilă, ca o „placă turnantă” între zonele locuite de ei în Macedonia, sudul Muntenegrului şi statul independent. Există o mai veche dispută politico-teritorială: provincia Kosovo, autoproclamată independentă la 17 februarie 2008, face parte din fâşia dintre portul Bar (la Marea Adriatică) şi zona Skopje (Macedonia), spaţiu asupra căruia au emis pretenţii Serbia, Muntenegru şi Albania, încă din anii 1912-1913. Populaţia se ridică la aproximativ 2 milioane de locuitori (90% albanezi şi circa 7 % sârbi). Cei aproape 130 000 de sârbi rămaşi după 1999 sunt concentraţi mai ales la nord de râul Ibar, însă cifrele sunt discutabile. Un studiu al Iniţiativei pentru Stabilitatea Europeană indică faptul că mai mult de 70 000 de sârbi locuiesc la sud, împrăştiaţi în comunităţi rurale învecinate cu localităţile albaneze. Religia islamică este dominantă, urmată de creştinismul ortodox şi catolic. Provincia traversează o continuă criză economico-socială cu origini în perioada iugoslavă, şomajul înregistrând cifre record (recent, peste 50% din totalul populaţiei active). De asemenea s-a manifestat o creştere demografică rapidă în rândul locuitorilor de origine albaneză, circa jumătate având vârste sub 20 de ani. 79
În contextul reaşezării geopolitice a Balcanilor de Vest şi al prelungirii stărilor de tensiune în „noua” Iugoslavie (constituită în 1992 din Serbia şi Muntenegru) s-a redeschis şi „problema Kosovo”. Provincia a pierdut în 1989 statutul de autonomie deţinut în cadrul Serbiei, ca urmare a ascensiunii lui S. Miloşevici. Majoritatea albaneză a optat pentru independenţă sub preşedinţia lui Ibrahim Rugova, liderul Alianţei Democratice (septembrie 1990). Izbucnirea conflictelor dintre Serbia, Croaţia şi Slovenia avea să acutizeze situaţia din provincie. Gruparea Armata de Eliberare din Kosovo (UCK) avansat un program de obţinere a independenţei prin mijloace violente. Consiliul de Securitate al ONU a adoptat Rezoluţia 1199 (septembrie 1998), care cerea retragerea forţelor sârbe din regiune. Iugoslavia a acceptat o misiune de monitorizare. Acţiunile NATO au fost motivate atât de principii democratice, cât şi interese strategice: afirmarea rolului NATO de garant al securităţii europene, aplicarea în situaţii excepţionale a noii doctrine a intervenţiei umanitare, necesitatea stabilizării Balcanilor de Vest etc. Astăzi, la mai bine de un an de la proclamarea independenţei provinciei Kosovo, putem să întrevedem un viitor sumbru al stabilităţii şi al securităţii în toate domeniile sociale, politice şi militare, anarhia fiind pe aproape să-şi stabilească noile reguli, lupta pentru supravieţuire a cetăţeanului de rând devenind doar un element de noroc şi lipsit de perspective ale îmbunătăţirii vieţii. Criza georgiană La acest moment, consecinţele anunţate de către liderii europeni în urma Crizei Georgiene, vor avea un impact redus asupra Moscovei. Prin Georgia, Rusia a stabilit un precedent care poate semnala disponibilitatea şi credinţa Moscovei în recursul la forţă pentru apărarea minorităţilor ruse din celelalte state. Să nu uităm că o astfel de doctrină a condus la declanşarea celor două războaie mondiale (iniţiate în Europa continentală). Conflictul violent nu este încă de domeniul trecutului şi, cu cât Europa se va echipa mai repede, demonstrându-şi capacitatea de a se confrunta cu o Rusie potenţial revizionistă, cu atât mai bine. Uniunea Europeană a gestionat această criză cu mediocritate. Sarkozy a negociat o încetare a focului care a reflectat condiţiile Moscovei, lipsită de mecanisme de implementare, ceea ce a şi dat Rusiei posibilitatea aplicării şi respectării acordului după bunul său plac. Lăsând Rusiei posibilitatea încălcării acordului de încetare a focului, UE a transmis mesajul că cel mai rău lucru care se poate întâmpla este o palmă simbolică şi că, pe fond, acţiunile sale vor rămâne nepedepsite. Dacă Europa ar fi dorit să-şi demonstreze puterea şi leadership-ul, ar fi trebuit să lase coordonarea crizei în seama unuia dintre statele din Europa Centrală şi de Est care înţelege mult mai bine regiunea. În acest sens, poziţia comună a preşedinţilor Statelor Baltice şi Poloniei se deosebeşte în mod fundamental de diplomaţia eşuată şi hiper-soft asumată de către Franţa şi Germania.
80
Concluzii Aceste regiuni reprezintă graniţa dintre culturi, religii, mentalităţi, ideologii şi sfere de influenţă pe cât de multiple şi individualizate, pe atât de diversificate şi intercondiţionate. Putem exprima ameninţările din viitor ale regiunii Balcani, în cele două planuri: - interne, vulnerabilităţile sistemului, fragilitatea şi prelungirea proceselor de redefinire naţional-teritorială în Balcani la nivelul mediilor interne de securitate şi teritoriale etc. - externe, statele din Balcani sunt marcate de lipsa resurselor proprii, un conflict armat în Orientul Apropiat şi Mijlociu, precum şi de extinderea crizelor din Palestina şi Golful Persic, care s-ar putea repercuta negativ asupra evoluţiilor economice în curs de coagulare în interiorul Pactului de Stabilitate şi al Asistenţei Economice Internaţionale în regiune, iar eşecul implementării monedei unice în spaţiul UE se va resimţi acut mai ales în Europa de Sud-Est. Se poate considera că Balcanii ar fi expuşi şi la transformarea zonelor de influenţă în regiune, la nivelul politicilor promovate de Occident şi la forţa politicomilitară directă sau prin interpuşi. Rusia nu poate fi lăsată să retraseze prin forţă frontierele Europei şi nu poate rămâne nepedepsită pentru acţiunile sale din Georgia. Totuşi, răspunsul Uniunii Europene a fost unul complet neadecvat. Eforturile inutile, chiar umilitoare, ale Franţei arată în realitate la ce ne putem aştepta de la o politică externă şi de apărare comunitară: un conciliatorism franco-german bazat pe o politică a celui mai mic numitor comun. Dimpotrivă, Occidentul trebuie să demonstreze că poate să descurajeze în mod credibil o Rusie dispusă să încerce politici similare, dar mai extinse şi mult mai periculoase pentru securitatea europeană. Conflictul ruso-georgian a conturat o Europă divizată în special în ceea ce priveşte întrebarea cum să gestionăm relaţia cu o astfel de Rusie: pe de o parte, avem statele din Europa Centrală şi de Est şi statele nordice, iar, de cealaltă parte, avem Europa continentală condusă de Franţa şi Germania. Asigurarea securităţii regionale în Balcani şi Caucaz reprezintă un proces continuu şi deosebit de complex, extins asupra tuturor ţărilor din regiune şi amplificat de suprapunerea a cel puţin două procese opuse: globalizarea şi fragmentarea, România contribuind responsabil la prevenirea şi contracararea riscurilor de securitate regională alimentate, îndeosebi, de focarele de tensiune tradiţionale, a fenomenelor de instabilitate şi criză, şi de încurajare a tendinţelor de reproiectare geopolitică a acestor zone, riscuri şi ameninţări cu impact major asupra securităţii regionale şi globale ale noului deceniu. Aceste regiuni, analizate pe domeniul existenţei vulnerabilităţilor şi al insecurităţii, creează perspective reale ale reactivării conflictelor latente existente în Balcani şi Caucaz, cu urmări deosebit de grave pentru stabilitatea şi securitatea regională a Estului şi Sud-Estului Europei, ale dezvoltării economice, sociale, politice şi culturale la graniţa de est a Uniunii Europene, ce vor influenţa indirect, în sens negativ, dezvoltarea democratică armonioasă a României.
81
Criza Mondială şi propozabilele recesiuni economice ale statelor actori principali şi nu numai, nu trebuie să obtureze eforturile depuse până astăzi, pentru stabilitate regională, democratizare şi progres social, ci trebuie să sporească contribuţia lor pentru soluţionarea stărilor de tensiune şi criză, acestea definindu-se a fi imperativele majore ale paradigmelor de securitate regională. O strategie de securitate coerentă trebuie susţinută de un dialog politic consistent şi permanent, ca o soluţie oportună în edificarea stabilităţii şi securităţii în Balcani şi Caucaz. 3.2. ASIGURAREA SECURITĂŢII ÎN REGIUNEA MĂRII NEGRE PRIN ÎMBUNĂTĂŢIREA COOPERĂRII MILITARE ŞI ECONOMICE ZONALE În actualul context al globalizării şi amplificării nevoii de resurse energetice, bazinul Mării Negre este important nu doar ca traseu de transport energetic, ci şi ca potenţial furnizor de material energetic (petrol şi gaze naturale). Acest spaţiu poate fi stabilizat şi securizat numai prin voinţa şi prin contribuţia tuturor statelor şi organizaţiilor internaţionale interesate, în cadre instituţionale pragmatice şi eficiente, menite să promoveze şi să protejeze interesele comune ale ţărilor decise să participe la acţiunile ce vizează asigurarea unui mediu stabil de securitate. 3.2.1. Premisele cooperării statelor din zona Mării Negre Preocupate de rezolvarea propriilor probleme generate de noua lor situaţie oferită de sfârşitul Războiului Rece, statele din bazinul Mării Negre creau în anii ’90 un sentiment mai degrabă de respingere, decât de focalizare a atenţiei şi interesului comunităţii internaţionale. La acea vreme, conduita lor era prea puţin condiţionată şi influenţată de morală şi de drept, cât mai degrabă de tendinţa de apărare a propriilor interese, ceea ce punea în evidenţă o realitate dramatică: „cooperarea reprezenta excepţia, iar competiţia regula”18. În ultimii ani, realizarea securităţii şi stabilităţii în zona extinsă a Mării Negre a trecut în rândul intereselor prioritare ale fiecărei ţări din această regiune. Organismele statale şi organizaţiile neguvernamentale au fost nevoite să caute şi să propună soluţii proprii pentru realizarea acestor interese, valorificând specificul şi similitudinile regionale, cultivând cooperarea şi solidaritatea reciprocă. Desigur, nu în toate cazurile au fost finalizate negocierile, sau nu s-a găsit încă o formulă unanim acceptată de punere în operă a altora, dar marea lor majoritate îşi etalează valorile. În ultimul deceniu şi jumătate au fost semnate în jur de 36 de tratate bilaterale între statele din zonă. Există multe iniţiative multilaterale regionale, dincolo de cadrele formale ale NATO, UE şi OSCE, care pot contribui la dezvoltarea unei reţele de securitate eficiente de avertizare timpurie şi prevenire a conflictelor – Organizaţia de Cooperare Economică la Marea Neagră (OCEMN), 18
Pierre Lorrain, Incredibila alianţă. Rusia-Statele Unite, Ed. Trustul Editorial Lider, Bucureşti, 2004, p. 234.
82
BLACKSEAFOR, Pactul de Stabilitate pentru Europa de Sud-Est, Iniţiativa Sud-Est Europeană, SEEBRIG, întâlnirile miniştrilor apărării din Sud-Estul Europei, GUAM, Black Sea Harmony, Forumul Mării Negre. 3.2.2. Cooperarea militară maritimă a statelor din zona Mării Negre Provocările mediului de securitate în regiunea Mării Negre sunt alimentate în principal de conflictele etnice şi secesionismul teritorial. La acestea se adaugă efectele globalizării asupra regiunii Mării Negre, manifestate printr-o creştere constantă a traficului şi a volumului de transport maritim în culoarul ei de comunicaţie, ceea ce afectează în bună măsură securitatea domeniului maritim din regiune. Schimbul de date din cadrul BBCIC (Centrul de Informare şi Coordonare al Frontierei Mării Negre) din Burgas, Bulgaria, înfiinţat în 2003 de paza de coastă a celor şase ţări riverane, oferă informaţii importante asupra activităţilor ilegale din spaţiul Mării Negre. Cooperarea navală între statele riverane este subiectul Documentului privind Creşterea Încrederii şi Securităţii, în vigoare din 2003. Acest document conţine referinţe explicite privind cooperarea în domeniul prevenirii terorismului şi prevederi pentru acordarea asistenţei în combaterea crimei organizate şi a traficului ilegal de droguri şi armament. Documentul privind Măsurile de Creştere a Încrederii şi Securităţii în Domeniul Naval în Marea Neagră, semnat la 25 aprilie 2002, este un instrument robust care creează o bază solidă pentru eforturile regionale în această direcţie. Acest document stipulează atât cooperarea în domeniul naval, cât şi contacte la diferite niveluri, invitaţii în bazele navale, schimb de informaţii şi exerciţii anuale pentru creşterea încrederii reciproce. Cooperarea militară navală în regiunea Mării Negre este reprezentată de iniţiativele BLACKSEAFOR şi Black Sea Harmony. Pentru a realiza un cadru unitar al cooperării maritime militare a statelor din zona Mării Negre trebuie analizate motivaţiile care au determinat apariţia acestor două iniţiative. Grupul de Cooperare Navală din Marea Neagră (BLACKSEAFOR), cuprinzând cele şase state riverane la Marea Neagră, a fost înfiinţat în aprilie 2001. Din august 2001, BLACKSEAFOR a convenit să efectueze, bianual, exerciţii maritime timp de 30 de zile sub comanda prin rotaţie a membrilor. Înfiinţată în aprilie 2001, înainte de atentatele de la 11 septembrie din SUA, BLACKSEAFOR a pornit de la ideea unei cooperări a forţelor navale din zonă într-un cadru legal agreat prin consens, având un pronunţat caracter diplomatic. Misiunile îndeplinite în cadrul acestei iniţiative aveau ca scop întărirea încrederii, înţelegerii şi dialogului între statele partenere. Misiunile BLACKSEAFOR includ: operaţii de căutare şi salvare pe mare, operaţii de asistenţă umanitară, acţiuni împotriva minelor marine, protecţia mediului, vizitele de curtoazie şi altele, stabilite în comun de către toate părţile. 83
Obiectivele generale ale activităţilor BLACKSEAFOR sunt: promovarea cooperării şi interoperabilităţii între Marinele Militare ale naţiunilor participante, evaluarea şi experimentarea procedurilor navale în operaţii de sprijin al păcii (PSO). Dorind o intensificare a cooperării, Turcia înfiinţează în martie 2004 o nouă structură de cooperare navală, Black Sea Harmony, care urmăreşte obiective similare cu operaţiunea Active Endeavor a NATO în Marea Mediterană: să stabilească o prezenţă maritimă de-a lungul liniilor navale de comunicaţii şi să urmărească vasele suspecte. Un puternic factor motivator al autorităţilor de la Ankara de a iniţia această nouă structură a fost şi contracararea intenţiilor României şi Bulgariei, în calitate de state membre ale NATO, de extindere a operaţiunii Active Endeavor din Marea Mediterană în Marea Neagră. Autorităţile turce sunt foarte atente la păstrarea statuquoului Mării Negre dat de prevederile Convenţiei de la Montreux, de spaţiu maritim cu acces restrictiv, ori extinderea operaţiunii NATO ar fi putut pune în discuţie tocmai acest statut. Turcia a adresat, însă, ţărilor riverane invitaţia de a se alătura operaţiunii Black Sea Harmony. Ucraina şi Rusia s-au alăturat iniţiativei în anul 2007, iar România a demarat în 2008 procedurile de adoptare a legislaţiei care să îi permită ralierea la acest proiect. În privinţa aderării la această iniţiativă a celorlalte două state riverane Mării Negre, Bulgaria şi Georgia, ne putem aştepta la dificultăţi în cazul acesteia din urmă, datorită unei posibile opoziţii a Rusiei pe fondul conflictelor din august 2008. Misiunea Black Sea Harmony constă în desfăşurarea periodică a unor operaţii maritime de supraveghere în ariile de jurisdicţie navală şi aeriană, conform legislaţiei internaţionale; derularea operaţiilor de recunoaştere vizând navele suspecte; urmărirea/supravegherea navelor suspecte; prezenţa forţelor navale pe rutele de trafic ale navelor comerciale. Această operaţie este desfăşurată potrivit principiilor conţinute în Carta Naţiunilor Unite şi obiectivelor stabilite prin rezoluţiile 1373, 1540 şi 1566 ale Consiliului de Securitate al ONU. Un cadru unitar al cooperării militare maritime a statelor din zona Mării Negre ar trebui să aibă ca pilon central iniţiativa BLACKSEAFOR. Aceasta reprezintă deja un instrument eficient de cooperare în domeniul interoperabilităţii între marinele militare ale statelor riverane Mării Negre, fiind singura iniţiativă regională de acest fel care reuneşte toate aceste state. O variantă a acestui cadru unitar de cooperare se va putea realiza prin adăugarea la componentele deja existente ale iniţiativei BLACKSEAFOR a unora noi, legate de aprofundarea situaţiei maritime (colectarea de date şi informaţii relaţionate cu domeniul maritim) şi de integrarea informaţiilor (realizarea unui management al datelor şi informaţiilor colectate, analiza şi diseminarea acestora), după modelul iniţiativei naţionale a SUA de cunoaştere a domeniului maritim la nivel global – „Maritime Domain Awareness”. Succesul acestei posibile direcţii de dezvoltare a cooperării militare maritime depinde în mare măsură de asigurarea transparenţei maxime în executarea schimbului de informaţii la nivelul iniţiativei BLACKSEAFOR, folosindu-se principiul „need to share”. Acesta a fost definit în 84
Raportul Comisiei 9/11 a Congresului S.U.A. ca reprezentând necesitatea punerii în comun a informaţiilor clasificate deţinute de toate autorităţile informative cu privire la diverse subiecte de interes, pentru a putea fi accesate pe orizontală de celelalte structuri cu atribuţii în domeniu şi pe verticală de substructurile abilitate. Pentru punerea în practică a acestor mecanisme de cooperare bazate pe schimb de informaţii şi procesare la nivelul statelor membre ale BLACKSEAFOR trebuie realizate sisteme de strângere şi analiză a datelor, menite să asigure colectarea şi diseminarea datelor şi informaţiilor către structurile guvernamentale proprii şi cele ale statelor membre, pe baza principiului amintit anterior. Spre exemplu, structurile guvernamentale ale unui stat vor fi alertate de către cele cu atribuţii similare ale altui stat dacă acestea, în cursul supravegherii apelor teritoriale, zonei contigue, zonei economice exclusive sau din alte surse, vor capta informaţii despre activităţi suspecte ale navelor maritime având ca destinaţie porturi ale primului stat. Astfel de activităţi pot include: nerespectarea traseului declarat, existenţa unor persoane suspecte în componenţa echipajului navelor, lipsa de trasabilitate a încărcăturii transportate, transferarea de bunuri sau personal între două nave pe mare, executarea unor manevre sau transportul unor mărfuri cu posibile consecinţe negative asupra mediului marin sau al zonei de litoral. 3.2.3. Cooperarea economică în regiunea Mării Negre Pe lângă Sinergia Mării Negre – iniţiativă de cooperare a Uniunii Europene pentru regiunea Mării Negre, din cadrul Politicii Europene de Vecinătate – au fost realizate şi o serie de iniţiative regionale. Scopul acestora este asigurarea dezvoltării economice a statelor din regiune, ca o condiţie obligatorie pentru îmbunătăţirea climatului de securitate în zonă. Cele mai importante iniţiative de cooperare economică sunt: Organizaţia de Cooperare Economică la Marea Neagră, Forumul Mării Negre pentru Dialog şi Parteneriat, Iniţiativa de Cooperare în Sud-Estul Europei. Organizaţia de Cooperare Economică la Marea Neagră (OCEMN) a fost creată în 1992 pentru a promova în regiune cooperarea în domeniul economic, al transportului, al energiei şi al mediului înconjurător. OCEMN include membrii celor şase ţări riverane, Rusia, Ucraina, Turcia, Georgia, România, Bulgaria, dar şi Albania, Armenia, Moldova, Azerbaidjan, Grecia, Serbia şi Muntenegru. În 1998 s-a constituit un grup de lucru care să combată infracţiunile şi să gestioneze dezastrele naturale. În 2002, OCEMN a înfiinţat grupuri de lucru care să se ocupe de controlul graniţelor, managementul crizelor şi antiterorism, iar la începutul lunii decembrie 2004, miniştrii de interne ai ţărilor membre au hotărât să creeze o reţea de birouri de legătură. OCEMN asigură, de asemenea, un forum pentru cei 13 miniştri de externe ai statelor membre pentru a discuta probleme de securitate. În 2005, Statele Unite au cerut şi au obţinut statutul de observator la OCEMN. OCEMN este structurată pe mai multe planuri de cooperare: 85
guvernamentală, parlamentară, de afaceri, financiar-bancară, ştiinţifică. Din anul 1999 funcţionează Banca pentru Comerţ şi Dezvoltare a Mării Negre, iar din 2004, Fondul pentru Dezvoltarea Proiectelor, ca instrumente specifice de susţinere a unor proiecte de cooperare în domenii prioritare pentru statele membre. Planul iniţial, care prevedea în Agenda Economică a OCEMN crearea unei zone de liber schimb, s-a dovedit a fi nerealist şi a obţinut un suport politic limitat. Diversitatea angajamentelor internaţionale şi aderarea mai multor state membre OCEMN la legislaţia şi regulile UE au făcut ca stabilirea unui regim economic regional unitar să devină o sarcină aproape imposibilă. Cel de-al doilea scop iniţial, acela de a crea un proces de cooperare bazat pe interesele de afaceri, nu a putut fi realizat, în principal din cauza faptului că sectorul privat a rămas în mare parte în afara procesului de decizie al organizaţiei. De-a lungul timpului, activităţile organizaţiei au cuprins domenii care nu erau prevăzute în conceptul original. De exemplu, Agenda Economică pentru Viitor include referiri la guvernare, reformă instituţională şi reînnoire. Un alt subiect se referă la contribuţia adusă consolidării securităţii şi stabilităţii în regiune, în principal realizată printr-o implicare constructivă în alte probleme de securitate „soft” (de exemplu: crima organizată, terorismul, traficul de droguri şi persoane, imigraţia ilegală etc.). Unele regiuni din zona Mării Negre încă mai au probleme serioase în domeniul securităţii, în special în ce priveşte „conflictele îngheţate” şi ameninţările nonconvenţionale. Înainte ca regionalismul constructiv să devină o realitate, va trebui ca aceste dileme ale securităţii să fie abordate într-o manieră eficace şi pe termen lung. Cooperarea în situaţii de urgenţă a devenit un alt domeniu de dezbatere în relaţie cu preocuparea pentru securitatea „soft”, dar statele membre nu manifestat încă o atitudine proactivă faţă de această problemă. Pentru spiritul regionalist moderat, dar şi pentru starea de fapt din această regiune, este vital ca OCEMN să dezvolte o relaţie constructivă şi structurată cu alţi actori regionali şi internaţionali, în special cu UE, care deţine atât resursele, cât şi expertiza de a se implica în proiecte regionale. Transformând OCEMN într-un partener credibil cu o strategie clară, se va da un nou înţeles conceptului de regionalism al Mării Negre într-o Europă unită şi democratică. De fapt, relaţiile cu UE şi alte organizaţii europene au devenit un element central al agendei OCEMN, alături de un instrument financiar consolidat separat, ce a fost inclus în noul proiect financiar pentru 2007-2013. În acest context, se aşteaptă formularea unei noi „Platforme pentru Cooperare între UE şi OCEMN” şi definirea propriului rol ca partener regional. Forumul Mării Negre pentru Dialog şi Parteneriat este o iniţiativă românească menită să ofere cadrul de întâlnire şi dialog transparent, favorabil pentru lansarea unui proces de reflecţie asupra viitorului şi identităţii regiunii, care să crească încrederea reciprocă, să faciliteze identificarea de proiecte pragmatice capabile să vină în întâmpinarea adevăratelor nevoi de dezvoltare regională. 86
Prima reuniune sub egida Forumului Mării Negre pentru Dialog a fost realizată în 2006 la Bucureşti. Forumul va înlesni identificarea punctelor de convergenţă dintre proiectele de investiţii, cercetarea ştiinţifică, iniţiativele regionale şi procesele politice, printr-o serie de activităţi, regulate sau iniţiate ad-hoc, în diferite formate. Aceasta va ajuta ţările de la Marea Neagră să anticipeze şi să rezolve rapid şi eficient potenţialele probleme, înainte ca acestea să devină surse de instabilitate şi ameninţări la adresa securităţii regionale. Iniţiativa de Cooperare în Sud-Estul Europei (Southeast European Cooperative Initiative – SECI) a fost lansată în decembrie 1996, după semnarea acordurilor de pace de la Dayton, la propunerea comună a Uniunii Europene şi Statelor Unite ale Americii, cu scopul dezvoltării unei strategii economice şi de mediu viabile în regiune. Potrivit Declaraţiei de Intenţie privind cooperarea în cadrul SECI, aceasta este o structură regională care încurajează cooperarea între statele participante şi facilitează integrarea lor în structurile europene. SECI urmăreşte coordonarea planurilor de dezvoltare regională, asigură o mai bună prezenţă a sectorului privat în economia zonei şi stimulează transferul de know-how, precum şi realizarea de investiţii în sectorul privat. Statele participante în cadrul SECI sunt: Albania, Bosnia şi Herţegovina, Bulgaria, Croaţia, Grecia, F.R.I. a Macedoniei, R. Moldova, România, Slovenia, Turcia şi Ungaria. Statele susţinătoare sunt: Austria, Italia, Elveţia, SUA, Republica Cehă şi Federaţia Rusă. SECI s-a concentrat în principal pe proiectele legate de trecerea frontierei şi pe acele proiecte care ţin de dezvoltarea infrastructurii de transport, securitate, energie şi dezvoltarea sectorului privat: • facilitarea trecerii frontierei – îmbunătăţirea infrastructurii fizice, realizarea unor activităţi vizând facilitarea comerţului, realizarea unor sisteme de management al informaţiilor vamale, revizuirea regimului vizelor, facilitarea eliberării vizelor pentru comunitatea de afaceri în regiunea SECI; • facilitarea transporturilor (mărfuri/pasageri) – reducerea staţionării la frontieră a trenurilor expres, transferarea transportului rutier pe calea fluvială oferită de Dunăre; • eficienţa energetică – realizarea unei reţele regionale pentru utilizarea eficientă a resurselor energetice şi de apă; • interconectarea sistemelor electrice – reabilitarea subcentralelor şi liniilor de electricitate din Bosnia şi Herţegovina şi din Croaţia, crearea unui sistem teleinformatic pentru conectarea centralelor-dispecerat ale sistemelor energetice; • interconectarea reţelelor de gaz natural – realizarea de investiţii în extinderea reţelelor existente şi interconexiunea cu conductele internaţionale; • combaterea criminalităţii transfrontaliere; • combaterea terorismului global; 87
• cooperarea între pieţele de capital – creşterea cotei pe care o primesc ţările SECI din fluxurile internaţionale de capital; • arbitrajul comercial şi medierea – crearea Grupului de Experţi SECI şi a Centrului SECI pentru Arbitraj Comercial, Training şi Promovare a Medierii; • alte proiecte, vizând realizarea unor noi tehnologii de comunicaţie, precum şi managementul apei şi tratării apelor reziduale. Centrul Regional SECI de la Bucureşti a devenit operaţional în 2001. Analiza principalelor iniţiative de cooperare economică din zona Mării Negre relevă faptul că legăturile economice dintre statele regiunii s-au extins şi s-au diversificat, dar nu s-au consolidat. Aceste iniţiative au funcţionat mai mult ca instrumente de politică externă decât ca forumuri de cooperare şi integrare economică, fapt ce impune o regândire şi o fuziune a formatelor de cooperare economică (care în marea lor majoritate au aceleaşi obiective). Coagularea iniţiativelor de cooperare economică în Zona extinsă a Mării Negre trebuie să ia în considerare interesele economice şi politice ale statelor din această zonă şi în special pe cele ale Rusiei, care constituie un formator de opinie în regiune. Implicarea Uniunii Europene într-un astfel de proces de coagulare nu se poate realiza decât în condiţiile atribuirii unui rol decizional şi onorific sensibil egal şi reprezentanţilor Rusiei. În aceste condiţii, sarcina realizării acestei coagulări revine statelor din zona Mării Negre, eventualul ajutor extern (atât financiar, cât şi cu expertiză) putând veni de la un stat terţ doar indirect. Cea mai eficientă metodă de realizare a acestui proces de coagulare este concentrarea eforturilor statelor din regiune în cadrul unei singure iniţiative, urmând ca celelalte să treacă într-un plan secund (majoritatea încetându-şi activităţile într-un anumit interval de timp hotărât de membrii acestora sau specializându-se pe anumite sectoare economice bine determinate). Dintre iniţiativele de cooperare economică prezente în zona Mării Negre, cea mai relevantă este Organizaţia de Cooperare Economică la Marea Neagră (OCEMN), atât în privinţa statelor care sunt membre ale acesteia, cât şi a structurii organizatorice. OCEMN este, în acelaşi timp, iniţiativa cu activitatea cea mai îndelungată şi cu cea mai mare vizibilitate la nivel regional. Un alt mare avantaj este prezenţa SUA în cadrul acestei iniţiative, în calitate de observator. Această prezenţă va conferi un sentiment de securitate în special ţărilor mici, care nu agreează, în general, participarea în formate de colaborare cu Rusia sau cu Turcia, ţări cu un important potenţial economic. Principalele obstacole în realizarea unei astfel de iniţiative pot proveni din diferendele între statele membre (Rusia-Georgia, Rusia-Ucraina, Armenia-Azerbaidjan, Armenia-Turcia, GreciaTurcia), din restricţiile de natură economică datorită apartenenţei unora dintre aceste state la diverse structuri de cooperare politico-economice (Uniunea Europeană, Comunitatea Statelor Independente) şi, nu în ultimul rând, din posibilele încercări ale unor state de a deţine, direct sau indirect, controlul unei astfel de structuri de cooperare interstatală. 88
3.2.4. Concluzii În cadrul zonei Mării Negre au apărut, după 1991, un număr mare de iniţiative de cooperare regională, cu impact mai relevant fiind cele din domeniul militar, maritim şi economic. Apariţia în zona Mării Negre a celor două iniţiative, BLACKSEAFOR şi Black Sea Harmony, a determinat atât îmbunătăţirea relaţiilor dintre conducerile militare ale statelor riverane, cât şi creşterea nivelului de securitate a rutelor de transport maritim. Planificată şi desfăşurată iniţial ca operaţiune de interdicţie maritimă, BLACKSEAFOR poate constitui pilonul principal în realizarea unui cadru unitar al cooperării militare maritime între statele din zona Mării Negre, prin înglobarea în cadrul acesteia a unor componente legate de aprofundarea situaţiei maritime şi a integrării informaţiilor, după modelul iniţiativei naţionale a SUA, „Maritime Domain Awareness”. O altă concluzie subliniază rolul iniţiativelor de cooperare economică, care sau dezvoltat primordial pe criterii politice şi nu de eficienţă economică. Cele mai importante iniţiative ca impact şi vizibilitate regională în zona Mării Negre sunt Organizaţia de Cooperare Economică la Marea Neagră, Forumul Mării Negre pentru Dialog şi Parteneriat şi Iniţiativa de Cooperare în Sud-Estul Europei. Toate aceste iniţiative au obiective similare, diferenţele fiind date de modul de constituire, membrii acestora şi legăturile stabilite cu Uniunea Europeană şi SUA. Cea mai eficientă metodă de realizare a coagulării iniţiativelor de cooperare economică în zona Mării Negre o reprezintă concentrarea eforturilor statelor din regiune în cadrul Organizaţiei de Cooperare Economică la Marea Neagră, celelalte structuri cu atribuţii similare urmând a fi specializate sau desfiinţate. 3.3. O ECONOMIE ÎN EXPANSIUNE, O DIPLOMAŢIE DINAMICĂ 3.3.1. Diplomaţia economică, o necesitate pentru România Pe de o parte, statutul de membru al UE oferă României oportunităţi imense de dezvoltare şi afirmare, dar şi provocări pe măsură. Oportunităţile ţin de o serie de avantaje economice care, valorificate cu înţelepciune şi cu tenacitate, vor ajuta România să recupereze decalajul de dezvoltare ce o separă de partenerii ei mai vechi din Uniune. Aceasta este una dintre ţintele majore ale României pentru următorii ani. Iar diplomaţia economică este un instrument esenţial în atingerea ei. Apartenenţa la o comunitate care are în centrul proiecţiei sale strategice promovarea prosperităţii şi dezvoltării durabile obligă România să îşi regândească statura şi acţiunile diplomatice! A nu se uita faptul că participarea activă a unei ţări la schimburile economice, la circuitul economic internaţional este simultan o condiţie sine-qua-non şi un factor multiplicator al acestei dezvoltări.
89
Pe de altă parte, realitatea ne aduce dovezi foarte clare că poate cea mai eficientă „armă” împotriva crizelor şi insecurităţii o reprezintă economia. Ancorarea tuturor statelor la principiile unei dezvoltări durabile, purtătoare de avantaje pentru toţi, într-un cadru al democraţiei şi respectului pentru dreptul internaţional reprezintă o garanţie pentru securitatea noastră, a tuturor. Securitatea şi economia se condiţionează şi determină reciproc, o ştim cu toţii. Dezvoltarea economică reprezintă un liant indispensabil pentru orice construcţie de securitate solidă. Ea rămâne un factor esenţial de stabilitate şi cooperare. Cu o economie mai puternică România ar fi mult mai puţin vulnerabilă şi, în plus, ar face şi structurile cărora aparţine mai puternice. Nu în ultimul rând, pasul către o diplomaţie economică autentică, de anvergură, vine, în prelungirea nemijlocită a reformei sistemului diplomatic. România se află, iată, în plin efort de reaşezare a activităţii consulare, în acord cu cerinţele cetăţenilor români şi pe măsura noului ei statut în plan extern. Transformarea viziunii asupra diplomaţiei prin completarea ei strategică cu datele interesului economic naţional merge în aceeaşi direcţie. O nouă viziune în diplomaţie, care să construiască raporturi de tip „win-win” pornind tocmai de la provocări care pun România în interdependenţă strategică cu alţi actori, se dovedeşte din ce în ce mai relevantă în lumea de astăzi. Poziţia geostrategică a ţării noastre pe calea principalelor rute de transport de energie înspre Europa şi angajamentul nostru faţă de asigurarea securităţii energetice a Europei, postura în cadrul graniţei estice a Uniunii Europene, parteneriatul strategic cu Statele Unite, rolul activ în cadrul ONU, dar şi dinamismul implicării pe plan regional, sunt doar câteva argumente ce vin să ne susţină demersul. Proiectarea diplomaţiei româneşti şi în plan economic, în regiunea Mării Negre, în vecinătatea estică a UE, ca şi asupra spaţiului central asiatic, în special în cadrul politicii energetice, dar nu numai, poate reprezenta un proiect benefic pentru toţi, care să însemne stabilizare prin prosperitate. România are un interes strategic fundamental ca regiunea Mării Negre să fie una stabilă, democratică şi prosperă, strâns conectată la structurile europene şi euro-atlantice. Apartenenţa la UE este şi aici punctul natural de pornire. Principala probă a noii diplomaţii pentru o Românie care mizează corect pe oportunităţile deschise de apartenenţa la UE o reprezintă construirea unei forţe economice importante, care să crească în paralel cu extinderea sferei şi a capacităţilor politice de influenţă ca actor cu relevanţă în Uniune şi, în fapt, să susţină acest proces. O politică externă pragmatică trebuie să aibă pe agendă ambii vectori: cel politico-militar, al prezenţei şi capacităţii de contribuţie, cu specialişti şi cu expertiză în misiuni din ce în ce mai complexe, care vizează situaţii post-criză, de stabilizare şi reconstrucţie; cel economic, orientat spre proiectarea pragmatică a intereselor economiei naţionale, ale comunităţii de afaceri şi ale bunăstării cetăţenilor români, pentru valorificarea, cu maximă eficienţă, a oportunităţilor din economia globală – la aceasta alăturându-se şi noul nostru statut în consolidare, de furnizor de asistenţa pentru 90
dezvoltare. Aceşti doi vectori esenţiali alcătuiesc şi pentru România motorul transformării diplomaţiei în sensul provocărilor pe care i le pregăteşte viitorul. Din această perspectivă, componenta economică a politicii externe reclamă o acţiune intensificată, redefinită pe trei direcţii: proiectarea influenţei, prin implicare în corecta evaluare a provocărilor globale şi găsirea soluţiilor optime pentru exploatarea oportunităţilor deschise economiei româneşti; politicile şi acordarea asistenţei pentru dezvoltare; oferirea de expertiză pe latura de participare la reconstrucţie şi dezvoltarea economică conexată misiunilor de stabilizare post-conflict. După aderarea la UE am devenit stat donator de asistenţă pentru dezvoltare, contribuţia noastră în primul an după aderare fiind de peste 4 milioane de euro. Susţinem dezvoltarea statelor din zone geografice prioritare pentru noi – Europa de Est, Balcanii de Vest şi Caucazul de Sud – la care se adaugă Afganistan şi Irak, unde avem şi o prezenţă militară. Aceasta nu înseamnă că asistenţa acordată de România se limitează la aceste arii. Se intenţionează extinderea acestei liste către alte zone (mai ales Africa) odată ce capacitatea instituţională în materie va fi consolidată. Aceste direcţii oferă oportunitatea de a ne exprima cu o voce globală. Avem, de aceea, a utiliza cu maximum de eficienţă mandatele deţinute în cadrul organizaţiilor internaţionale pentru a participa activ inclusiv la dezbaterile privind provocările economice majore. 3.3.2. Dimensiunea globală a economiei Mediul global în care operează astăzi statele influenţează decisiv caracterul şi modalităţile de acţiune diplomatică. În prezenţa unui fenomen de competiţie globală între actori „tradiţionali” sau emergenţi foarte diverşi – pentru atragerea investiţiilor străine, pentru influenţarea procesului normativ la nivel internaţional, pentru promovarea şi protejarea economiilor şi companiilor naţionale – dar şi de cooperare pentru atingerea acestor scopuri, diplomaţia, ca activitate practică, a devenit mult mai complexă. Ea nu mai este apanajul exclusiv al statelor, ci a fost adoptată de o serie de actori non-statali, în principal companii transnaţionale şi organizaţii non-guvernamentale internaţionale. Putem vorbi chiar de o „reţea diplomatică alternativă” dezvoltată de aceste două categorii de actori non-statali de anvergură internaţională, care impune o regândire a abordării şi practicii diplomatice. În orice împrejurare, este bine să realizăm că fenomenul globalizării nu se poate combate; există numai modalităţi şi încercări mai mult sau mai puţin reuşite de adaptare ori de a obţine beneficii de pe urma acestui fenomen. Un alt factor decisiv pe care trebuie să îl luăm în calcul în redefinirea abordării diplomatice economice este cel referitor la tendinţele economice din ce în ce mai dinamice şi mai greu de previzionat, care atrag şi riscuri pe măsură. Ne confruntăm, din păcate, cu o perioadă de stagnare sau chiar recesiune economică în multe din vechile state membre UE, cu un început de criză alimentară care poate lua o turnură foarte negativă, o escaladare a preţurilor resurselor energetice, 91
cu schimbări climatice din ce în ce mai pronunţate care redefinesc arii de interese şi de acţiune economică, cu riscuri de securitate internaţională care au impact imediat asupra economiei mondiale. Una din modalităţile de a răspunde acestor provocări este să acordăm permanent atenţie diversităţii de arii geografice în care ne proiectăm interesele economice, în sensul unei orientări echilibrate la scară globală, aptă să susţină liniile politicii externe. În centrul acestei capacităţi de iradiere a puterii economice, se află desigur apartenenţa noastră la spaţiul UE, cu valoarea adăugată care decurge din aceasta, la care se adaugă desigur realitatea că relaţia trans-atlantică (UE-SUA) continuă să fie, şi din punct de vedere economic, cea mai puternică din lume. În acelaşi timp, însă – şi urmând, în fapt, tendinţele europene – trebuie să facem pasul de la tatonarea oportunităţilor la construcţia sau reconstrucţia prezenţei economice strategice în spaţii precum Rusia şi CSI, ca şi în Africa, Orientul Mijlociu sau America Latină. În egală măsură trebuie să ne propunem să valorificăm mai bine oportunităţile ce derivă din faptul că multe din aceste ţări văd în România un partener important în contextul mai larg al pieţei UE. Şi, bineînţeles, nu putem ignora spaţiul asiatic şi asta nu doar în relaţie cu sectorul energetic (vezi Asia Centrală), cu mari forţe economice de tradiţie mai veche sau mai nouă, precum Japonia sau Coreea, cât mai ales cu actorii emergenţi, precum China sau India. Asistăm într-adevăr, de mai mult timp, la o dezvoltare energică a economiilor emergente, fenomen generator de mari oportunităţi pentru economia mondială, dar şi de mari provocări economice, sociale şi de mediu. Totodată, influenţa globală şi regională a statelor şi a grupurilor de state depinde tot mai mult de măsura în care ele au acces şi controlează resursele energetice. Competiţia pentru resurse se intensifică şi determină configurarea de noi politici ad-hoc sau de durată. Cinci dintre aceste fenomene – folosirea energiei drept instrument politic, inflaţia în binomul energie-alimente, fondurile suverane, capitalurile speculative, modificarea echilibrului dintre multilateral şi regional în comerţul internaţional – definesc astăzi principalele arii de interes pentru diplomaţia economică. 3.3.3. O diplomaţie economică modernă şi eficientă Diplomaţia economică trebuie privită ca pe unul dintre principalele instrumente de politică externă aflate în slujba interesului naţional al României. Atingerea obiectivelor strategice economice ale ţării noastre reprezintă esenţa activităţii diplomatice pe plan economic şi se poate realiza doar printr-o diplomaţie economică modernă şi performantă. Deşi numărul actorilor implicaţi în acest gen de activitate a crescut, aceasta nu trebuie să însemne o trecere pe plan secund a rolului şi activităţii diplomaţilor, ci dimpotrivă o redefinire care să aducă mai multă competenţă, 92
adaptare şi un nou rol de coordonare a instituţiilor şi actorilor naţionali implicaţi în relaţii economice internaţionale. Este timpul să trecem dincolo de activitatea clasică de promovare a companiilor naţionale, de atragere a investiţiilor străine şi de mediere între actorii economici privaţi naţionali şi străini – ceea ce în mod tradiţional numim diplomaţie comercială. Trebuie să facem pasul către o diplomaţie economică modernă şi pragmatică, ce negociază arhitectura globală de guvernare economică, stabileşte standarde în cadrul organizaţiilor economice internaţionale, gestionează alianţe şi coaliţii complexe ale părţilor cu interese specifice, modelează dezvoltarea politicilor socio-economice şi de mediu. Diplomaţia economică a României, trebuie să-şi creeze capacitatea de a influenţa politici economice, naţionale sau multilaterale, în statele sau pe lângă organizaţiile internaţionale unde suntem acreditaţi, pentru realizarea obiectivelor strategice economice. Implicarea constructivă a actorilor non-statali este din ce în ce mai mult o precondiţie a succesului. Aceasta nu înseamnă neglijarea sau trecerea pe plan secund a rolului tradiţional de promovare a intereselor companiilor naţionale în străinătate, de mediere între agenţii economici şi de atragere a investiţiilor străine. Dimpotrivă! Toate acţiunile diplomaţiei externe trebuie să stea sub semnul unei conduite ferme, atent calibrate, pragmatice în sensul interesului naţional, în relaţia cu partenerii externi, care să confere diplomaţiei noastre economice cel puţin următoarele caracteristici esenţiale: eficienţă, continuitate, consecvenţă, credibilitate, competitivitate şi muncă în reţea (networking). Activitatea în „networking” presupune şi o coordonare cât mai bună cu consilierii economici ai Departamentului de Comerţ Exterior din reţeaua externă. Consilierii economici sub coordonarea ambasadorului şi în echipă cu ceilalţi diplomaţi din ambasadă, trebuie să fie activi în dialogul cu comunitatea de afaceri, să urmărească şi să reacţioneze la fenomenele economice de actualitate, să promoveze o diplomaţie activă, de o anume anvergură şi calitate. Utilizarea la nivelul maxim a expertizei reprezentanţilor birourilor comerciale şi confirmarea prin rezultate concrete a unor relaţii de conlucrare cu aceştia vor fi atent evaluate în centrala MAE. Munca în reţea presupune şi dialogul cu oamenii de afaceri din diaspora, un dialog în perspectiva unui joc cu sumă pozitivă pentru ambele părţi. Ar trebui stimulată crearea de firme mixte cu aportul oamenilor de afaceri de succes de origine română. Expertiza consulilor onorifici trebuie, de asemenea, valorificată, ei provenind, în bună parte, din mediul de afaceri. Statutul cvasidiplomatic le deschide uşi şi oportunităţi la care altfel nu am avea acces în alt mod. Nu în ultimul rând, activitatea de „networking” înseamnă, mai ales în condiţiile noului statut de membru al UE, relaţii strânse de coordonare şi, după caz, de schimb de informaţii în subiecte de 93
interes comun, cu delegaţiile Comisiei europene şi reprezentanţele diplomatice ale celorlalte state membre, conform practicii comunitare. Diplomaţia externă a României trebuie să se concentreze pe următoarele aspecte principale: •
evoluţiile economice la nivel naţional şi mondial;
•
securitatea energetică;
•
accesul pe diverse pieţe pentru produsele româneşti;
•
încurajarea şi sprijinirea investiţiilor româneşti în străinătate;
•
atragerea de investiţii străine;
•
România şi implementarea strategiei Lisabona;
•
plasarea capitalului românesc în zone profitabile;
•
modalităţi de dezvoltare a capacităţii de analiză a intereselor economice româneşti, a
riscurilor politice regionale şi globale, de prognoză şi planificare strategică; •
cum răspunde aparatul diplomatic român la aşteptările şi necesităţile mediului de afaceri? Numai în acest fel se poate asigura continuitate şi credibilitate diplomaţiei economice a
României şi corelarea unei economii în expansiune, cum este cea a României, cu o diplomaţie în expansiune! 3.4. ROLUL INSTRUMENTULUI MILITAR ÎN CREŞTEREA STABILITĂŢII ŞI SECURITĂŢII REGIONALE Rolul instrumentului militar în modelarea mediului de securitate actual este mult mai nuanţat şi polivalent, având în prezent un caracter interdisciplinar şi mai puţin agresiv. Complementaritatea utilizării puterii militare şi a mijloacelor nemilitare în soluţionarea crizelor şi conflictelor a fost evidenţiată din plin în regiunea din care face parte ţara noastră, precum şi în proxima vecinătate. Doar soluţiile politice sprijinite de măsuri de descurajare prin mijloace militare sau, după caz, utilizarea efectivă a acestui instrument de putere pot conduce la rezultate durabile în timp, care să asigure stabilitatea, ordinea şi securitatea într-o lume mai democratică şi mai sigură19. 3.4.1. Introducere Evenimentele acestui început de secol au declanşat un proces de transformare profundă a mediului de securitate, generând consecinţe ce afectează, pe termen lung şi în profunzime, comunitatea internaţională. Într-un astfel de context tensionat şi complex, securitatea fiecărei ţări, 19
Dr. Teodor FRUNZETI General-locotenent prof. univ., Comandantul (rectorul) Universităţii Naţionale de Apărare „Carol I”
94
ca şi securitatea comunităţii internaţionale în ansamblu, se bazează nu numai pe capacitatea de reacţie şi adaptare, ci şi, mai ales, pe capacitatea de anticipare şi de acţiune proactivă. Cunoaşterea, înţelegerea şi evaluarea corectă a proceselor interne, a gradului de coeziune socială, a capacităţii de mobilizare publică reprezintă o necesitate la fel de importantă pentru realizarea proiectelor naţionale. Într-o lume complexă, dinamică şi conflictuală, aflată în plin proces de globalizare, înţelegerea profundă a tendinţelor majore de evoluţie a securităţii internaţionale şi a modului în care fiecare ţară are şansa să devină parte activă a acestui proces constituie o condiţie esenţială a progresului şi prosperităţii. Cunoaşterea, înţelegerea şi evaluarea corectă a proceselor interne, a gradului de coeziune socială, a capacităţii de mobilizare publică reprezintă o necesitate la fel de importantă pentru realizarea proiectelor naţionale. Definirea unui cadru legitim de angajare proactivă, capabil să anticipeze, preîntâmpine, prevină şi combată eficient noile riscuri şi ameninţări, solicită o combinaţie complexă de politici, instrumente juridice şi acţiuni ce trebuie realizată atât prin eforturi doctrinare, normative şi organizatorice interne, cât şi prin activitatea desfăşurată în cadrul structurilor de securitate şi cooperare internaţională. Eforturile trebuie să vizeze: definirea obiectivă a indicilor de risc, ameninţare şi pericol şi monitorizarea activă a acestora; stabilirea modalităţilor de contracarare eficientă a lor, indiferent de distanţa faţă de frontiere; securizarea modernă a frontierelor; organizarea adecvată a securităţii şi apărării teritoriului, cetăţenilor, drepturilor şi bunurilor lor, a instituţiilor şi infrastructurii critice împotriva noilor riscuri şi ameninţări. Pentru identificarea modalităţilor adecvate de realizare a acestor deziderate, în calitate de stat membru al comunităţii europene şi euroatlantice, România trebuie să acţioneze prin toate metodele şi mijloacele legitime, împreună cu statele aliate, partenere şi prietene, în spiritul măsurilor puse în practică de comunitatea internaţională. În dezvoltarea demersului nostru privind asigurarea securităţii şi stabilităţii regionale, ca parte a procesului de realizare a securităţii şi stabilităţii internaţionale am pornit totodată şi de la adevărul recunoscut de specialiştii în domeniu, şi anume că acestea se realizează prin eforturi proprii şi prin cooperare cu aliaţii şi partenerii, în conformitate cu prevederile programelor naţionale, ale strategiei de securitate a Uniunii Europene şi ale conceptelor strategice ale Alianţei. În acest sens se înţelege că ele vizează armonizarea eforturilor naţionale cu angajamentele internaţionale şi identificarea modalităţilor de lucru apte să prevină şi să contracareze oportun ameninţările. Eforturile vizează, totodată, promovarea democraţiei, păcii şi stabilităţii în vecinătate şi în alte zone de interes strategic, reducerea vulnerabilităţilor, dezvoltarea capabilităţilor naţionale şi transformarea profundă a instituţiilor de securitate.
95
De remarcat că cele exprimate mai sus au fost evidenţiate de curând şi de către Joe Biden, noul vicepreşedinte al SUA. În acel cadru, oficialul american afirma că: „Ameninţările cu care ne confruntăm nu respectă graniţele. Nici o ţară, indiferent cât de puternică ar fi, nu le poate înfrunta pe cont propriu. Nu este nici un conflict între securitatea şi idealurile noastre. Ele se consolidează reciproc. Prin arme ne-am câştigat independenţa, iar de-a lungul istoriei, armele ne-au protejat libertatea. Acest lucru nu se va schimba.” Tot în acelaşi context, oficialul american arăta şi faptul că „Totuşi SUA sunt pregătite să folosească forţa militară pentru a-şi proteja securitatea naţională”, sugerând totodată, că „Alianţa noastră trebuie să fie mai bine echipată pentru a opri traficul cu cele mai periculoase arme din lume, pentru a se ocupa de terorism şi de securitatea cibernetică, pentru a-şi extinde acordurile pentru securitatea energetică şi pentru a lucra eficient înăuntrul şi în afara zonei noastre.”20 3.4.2. Consideraţii generale privind regiunea în care este dispusă România Apariţia şi amplificarea a noi provocări şi ameninţări la adresa lumii contemporane dintre care se evidenţiază terorismul, proliferarea armelor de distrugere în masă, migraţia ilegală, crima organizată, traficul de droguri şi de fiinţe umane impune şi concluzia că regiunea în care este dispusă România a devenit atât o zonă de manifestare, cât şi, în acelaşi timp, unul din avanposturile pentru combaterea acestora. Existenţa în cadrul acestui areal a unor „conflicte îngheţate” cum sunt considerate Transnistria, Abhazia, Cecenia, Osetia de Sud, Nagorno-Karabah, Kosovo care pot deveni în orice moment active, cum a dovedit recenta confruntare armată dintre Georgia pe de o parte şi Rusia împreună cu două din aşa numite-le „regiuni separatiste”, pe care le sprijină mai mult sau mai puţin evident, pe de altă parte şi care era aproape să „inflameze” întreaga zonă, completează fizionomia de securitate şi impune o atitudine specifică. Un alt element care caracterizează regiunea, imprimându-i valenţe deosebite şi amplificându-i astfel importanţa strategică pentru Europa şi nu numai, îl reprezintă vecinătatea cu Orientul Mijlociu şi problemele specifice acestuia. Toate acestea impun necesitatea situării regiunii în epicentrul eforturilor europene pentru a proiecta securitate şi stabilitate într-un spaţiu comunitar lărgit şi dincolo de acesta. De remarcat că toate acestea demonstrează, dacă mai era nevoie, că şi interfaţa dintre comunitatea euroatlantică şi Orientul Mijlociu trece prin regiunea în care este dispusă România. Este cert că provocarea cu care se confruntă comunitatea actuală, de a proiecta un climat de stabilitate către Orientul Mijlociu, poate şi trebuie să fie susţinută considerabil de stabilitatea şi succesul de durată care poate fi obţinut în această regiune.
20
http://www.newsin.ro, 09.02.2008, „Joe Biden dezvăluie noua politică externă a Statelor Unite”.
96
Drept riscuri şi ameninţări la adresa securităţii şi stabilităţii regionale putem enumera: - existenţa în zona de proximitate a României, a unor conflicte armate de mică intensitate sau de natură etnică, în faza latentă post conflict ori în pragul escaladării; - amploarea şi exacerbarea terorismului mondial, trecerea la o nouă evoluţie a acestui fenomen; - organizarea şi executarea unor operaţii teroriste, concomitent cu combaterea acestora în mod organizat la nivel global de către alianţe militare; - posibila reactivare a unor focare latente de conflict, de natură etnică, religioasă, ideologică, precum şi a unor conflicte militare nesoluţionate încă; - intensificarea traficului ilicit de armament, materiale strategice, droguri şi proliferarea mijloacelor de distrugere în masă şi a mijloacelor letale neconvenţionale; - nevoia restabilirii securităţii credibile în spaţiul mediteranean; - intensificarea activităţilor militare în bazinul Mării Negre şi creşterea interesului pentru controlul acestuia; - prelungirea unor dificultăţi interne, de natură economico-financiară şi socială; - extinderea şi amplificarea, pe teritoriul ţării noastre, a reţelelor şi activităţilor teroriste, a crimei organizate, a criminalităţii economico-financiare, a traficului real şi contrabandei de mărfuri şi persoane; - probabilitatea crescută de producere a unor accidente ecologice sau calamităţi naturale de proporţii în apropierea frontierelor sau pe teritoriul naţional; - menţinerea la nivel scăzut a infrastructurii informaţionale româneşti; - evenimente neprevăzute ca inundaţii, cutremure, accidente ecologice, crize sociale cu escaladare până la afectarea democraţiei constituţionale şi ordinii publice, economia subterană, instabilitate administrativă ; - expansiunea imigraţiei clandestine şi, în situaţii de criză, a exodului în masă. Aceste riscuri şi ameninţări creează vulnerabilităţi deosebite atât în privinţa intereselor naţionale şi valorilor poporului român, cât şi în ceea ce priveşte capacitatea de reacţie şi operaţională a Armatei României. Mecanismele şi alianţele aplicate şi construite de Europa şi SUA, precum şi cele iniţiate de părţi la nivel regional, în sensul concentrării eforturilor de colaborare în zona de sud-est a continentului, în Balcani, Caucaz sau la Marea Neagră îşi pot dovedi eficienţa în abordarea pe termen lung a problemei extinderii democraţiei în Orientul Mijlociu. Iniţiativele de cooperare economică în zonă, parteneriatele, relaţiile bilaterale şi cele multilaterale sunt realităţi concrete ale politicii economice în acest spaţiu, iar rezultatul acestora generează o necesară construcţie de securitate.
97
Luând în evidenţă o asemenea consideraţie, procesul trebuie să înceapă în zonele care altădată reprezentau spaţii de confruntare, iar una dintre acestea este reprezentată de regiunea în care este dispusă ţara noastră. Efectul acestei construcţii va fi transformarea regiunii într-o zonă cu o democraţie consolidată, capabilă de promovarea şi propagarea securităţii şi stabilităţii. Pentru aceasta este necesar să se construiască în acest spaţiu piloni de securitate economică, politică şi militară, care ulterior, să fie extinşi în spaţiile adiacente, contribuind în acest fel la dezamorsarea tensiunilor, cât şi la o mai bună gestionare a crizelor şi conflictelor în Orientul Mijlociu şi în Asia Centrală. 3.4.3. Direcţii de acţiune pentru promovarea stabilităţii, securităţii şi păcii în regiune Ca stat de graniţă al Uniunii Europene şi ca membru al Alianţei Nord-Atlantice în această regiune, România are interesul major de a se învecina cu state stabile, democratice şi prospere deoarece numai acestea sunt capabile să menţină pacea şi buna înţelegere în relaţiile dintre ele, să creeze comunităţi regionale pluraliste şi să aibă un comportament predictibil în domeniul securităţii. Construirea unui climat de securitate, stabilitate şi prosperitate în zonă reprezintă o direcţie distinctă de acţiune a acestei strategii. România care se doreşte un vector dinamic al securităţii democratice, stabilităţii şi prosperităţii economice are un interes strategic fundamental ca regiunea în care este dispusă să fie una stabilă, democratică şi prosperă, strâns conectată la structurile europene şi euroatlantice. Subsumat acestui interes, obiectivul strategic este determinat de importanţa deosebită a vecinătăţii cu Europa, Orientul Mijlociu şi Asia Centrală, regiunea geopolitică în care este dispusă România fiind o arie de tranzit semnificativă a resurselor energetice şi, totodată, un spaţiu important de manifestare a unor riscuri asimetrice şi focare de conflict, cu un impact substanţial asupra securităţii euroatlantice. Departe de a fi considerată o simplă zonă tampon sau periferică, această regiune este un conector de importanţă strategică, situat pe coridorul ce leagă comunitatea euroatlantică (factor furnizor de securitate şi consumator de energie) de arealul Orientul Mijlociu - Regiunea Caspică Asia Centrală (factor furnizor de energie şi consumator de securitate). Din punct de vedere energetic, regiunea reprezintă principalul spaţiu de tranzit şi, într-o măsură importantă, o sursă pentru energia ce se consumă în Europa. Din punct de vedere al provocărilor de securitate, în acelaşi timp constituie o oglindă fidelă a noilor riscuri şi ameninţări şi un virtual poligon periculos pentru experimentarea lor. Caracterizată, pe ansamblu, de un important deficit democratic, precum şi de incapacitatea exercitării plenare a atribuţiilor conferite statelor suverane, aceasta este cea mai bogată parte a Europei şi probabil, una din cele mai dense de pe glob, în conflicte separatiste, dispute sau stări tensionate. 98
Criminalitatea transfrontalieră constituie o realitate emblematică a regiunii. Activităţile infracţionale de această natură se desfăşoară pe uscat şi pe apă, au conexiuni cu grupările teroriste internaţionale şi sunt favorizate de regimurile separatiste şi de prezenţa ilegală a unor trupe străine pe teritoriul noilor democraţii. Criminalitatea transfrontalieră riscă să afecteze grav guvernarea unor state din regiune, să genereze instabilitate şi anarhie, să favorizeze manifestările violente şi să creeze pericolul întreruperii fluxurilor vitale de aprovizionare cu energie. Contracararea acestor riscuri şi ameninţări este o responsabilitate primordială a statelor din regiune. Ele trebuie să fie, în primul rând, conştiente de existenţa acestor pericole şi sunt obligate să dezvolte politici interne, externe şi de securitate capabile să neutralizeze fenomenele negative în interiorul propriilor graniţe şi să se abţină de la sprijinirea lor în orice fel, în timp ce prognozele întrevăd creşterea substanţială a ponderii sale în următoarele decenii. Ţările în cauză au nevoie să coopereze activ şi eficient, să promoveze măsuri destinate creşterii încrederii în regiune şi să-şi îndeplinească cu bună credinţă obligaţiile privind reducerea armamentelor convenţionale şi retragerea forţelor militare staţionate ilegal pe teritoriul altor state. În acelaşi timp, pornind de la caracterul indivizibil al securităţii în spaţiul euroatlantic în acord cu cerinţele globalizării, de la nevoia unui tratament egal pentru toate entităţile care au interese legitime în zonă, inclusiv NATO şi Uniunea Europeană, apreciem că regiunea este un spaţiu geopolitic deschis comunităţii democratice internaţionale, în cadrul căruia se pot manifesta plenar toate statele din zonă. În acord cu această viziune, se impune promovarea activă a unei strategii europene şi euroatlantice, luând în considerare experienţa abordării concertate NATO-UE în procesul de stabilizare din Europa de sud-est şi nevoia unui echilibru apt să favorizeze opţiunea democratică a statelor, să preîntâmpine agravarea riscurilor şi ameninţărilor şi să contribuie eficient la soluţionarea conflictelor şi stărilor de tensiune. Extinderea responsabilităţilor Uniunii Europene în stabilizarea şi reconstrucţia regiunii, consolidarea prezenţei şi creşterea contribuţiei Alianţei Nord-Atlantice şi a Programului PfP la procesele de promovare a democraţiei, păcii şi securităţii, ca şi prezenţa unor capacităţi operaţionale americane în regiune reprezintă factori capabili să contribuie la fundamentarea unei astfel de strategii. În acest context, prioritare pentru România sunt: armonizarea şi eficientizarea proceselor instituţionale de cooperare în curs de desfăşurare; prevenirea competiţiei sau a tentaţiilor hegemonice; stabilirea unui nou cadru de dialog şi cooperare la care să participe toate statele şi organizaţiile democratice interesate. Pentru aceasta România va trebui să acţioneze ferm pentru instituţionalizarea Forumului Mării Negre pentru Dialog şi Parteneriat, iniţiativă consacrată preponderent promovării democraţiei
99
şi dezvoltării economice, securităţii energetice, creşterii încrederii, consolidării stabilităţii, păcii şi securităţii. În scopul promovării acestei iniţiative, România trebuie să coopereze strâns cu statele din zonă - Bulgaria, Georgia, Federaţia Rusă, Turcia, Ucraina, cu alte state din vecinătatea apropiată, precum şi cu alte state membre ale comunităţii euroatlantice. Concomitent, România trebuie să sprijine activ procesul de constituire în acest spaţiu a unei euroregiuni de dezvoltare, aptă să faciliteze cooperarea cu toate statele membre ale Uniunii Europene, să stimuleze dezvoltarea infrastructurii energetice şi de transport, să promoveze comerţul, investiţiile şi mecanismele economiei de piaţă. În ceea ce priveşte problematica soluţionării conflictelor separatiste, România trebuie să folosească toate ferestrele de oportunitate posibile pentru menţinerea ei pe agenda politică a principalilor actori de securitate, să promoveze strategii politice şi diplomatice active şi să se implice mai eficient în funcţionarea mecanismelor ce vizează soluţionarea prin mijloace paşnice a acestor conflicte. Ineficienţa unora dintre mecanismele folosite până în prezent pentru soluţionarea conflictelor impune necesitatea reanalizării lor şi o implicare mai activă a statelor şi organizaţiilor ce-şi pot aduce o contribuţie pozitivă în acest scop. Este necesar ca, în cadrul unei astfel de strategii, să fie definit un set de principii, norme şi reguli de conduită unitare, conforme cu interesele oamenilor, comunităţilor şi statelor din zonă, cu interesele de securitate ale comunităţii euroatlantice şi cu prevederile dreptului internaţional, apte să răspundă adecvat diferenţelor specifice fiecărui conflict în parte. Setul de principii, norme şi reguli de conduită ar putea cuprinde obligaţii referitoare la: nerecunoaşterea regimurilor separatiste şi neîncurajarea lor în orice formă; contracararea fermă a terorismului şi a altor activităţi asociate terorismului; retragerea trupelor străine staţionate ilegal în perimetrul diferitelor enclave; evacuarea depozitelor de armament, muniţie şi explozivi sub control internaţional; desfiinţarea formaţiunilor paramilitare constituite de regimurile ilegale pe teritoriul regiunilor separatiste. Pentru promovarea acestor principii România urmăreşte implicarea directă în procesul de soluţionare paşnică a conflictelor şi disputelor din proximitatea strategică, atât prin acţiuni naţionale, cât şi în format multilateral, vizând promovarea democraţiei, sprijinirea eforturilor de apropiere de structurile europene şi euroatlantice şi a celor ce au ca scop construcţia securităţii şi prosperităţii. Interesul României este ca procesele de lărgire ale celor două organizaţii să nu conducă la crearea unor noi linii de separaţie. Un rol important în cadrul construcţiei securităţii în regiune revine dimensiunii economice. În acest sens se impune ca România să desfăşoare o politică externă şi de cooperare economică marcată de pragmatism şi de folosire eficientă a instrumentelor oferite de formatele bilaterale şi multilaterale pentru participarea la care trebuie să vizeze cu prioritate, dezvoltarea 100
coridoarelor energetice şi de transport capabile să conecteze economic şi comercial regiunea pontică la comunitatea euroatlantică şi să permită o valorificare optimă a potenţialului oferit de porturile maritime şi fluviale din regiune. Concomitent, este necesar să se acorde o atenţie sporită protecţiei mediului, valorificării potenţialului şi restabilirii funcţionalităţii multiple a ecosistemului în zonă. Tot în acest scop se impune dezvoltarea unor programe speciale prin care să fie sporite capabilităţile naţionale şi regionale de monitorizare şi intervenţie rapidă pentru prevenirea şi contracararea riscurilor de securitate specifice regiunii. Putem astfel să susţinem iniţiativele vizând amplificarea capacităţilor regionale de răspuns la crize şi de contracarare a ameninţărilor asimetrice, precum şi cele prin care poate fi îmbunătăţit cadrul juridic favorabil creşterii încrederii între statele din zonă şi alte state interesate în securitatea regiunii. 3.4.4. Factorul militar - componentă a procesului de securizare şi stabilitate regională În perioada care a urmat „războiului rece”, elementele militare, cele nemilitare, cele semimilitare ale securităţii s-au întrepătruns şi se intercondiţionează, în primul rând datorită faptului că elementele tradiţionale ale securităţii militare au căpătat un caracter mai puţin evident, fiind mai puţin intensive, însă cu o amploare mai mare decât în perioada precedentă. Caracteristica principală a acestui deceniu de la început de secol rămâne absenţa pericolului reprezentat de un conflict major, de mare intensitate, desfăşurat între principalele puteri ale lumii de azi, de tipul unui război mondial sau de tipul care ar fi avut loc în urmă cu două decenii, prin transformarea „războiului rece” într-unul fierbinte. Datorită faptului că ameninţarea existentă în timpul „războiului rece” de declanşare a unui conflict nuclear între cele mai mari puteri militare ale vremii, ca urmare a unei erori de interpretare sau a escaladării necontrolate a unui conflict nu a fost înlocuită cu o ameninţare echivalentă ca nivel de periculozitate pentru securitatea globală şi pentru ordinea internaţională, aspectele semimilitare şi cele nemilitare au căpătat o importanţă mai mare în zilele noastre. În cea mai mare parte, ameninţările respective au existat şi în perioada anterioară, fiind însă privite de protagoniştii principali cu mai puţină atenţie. De remarcat totuşi că o parte a ameninţărilor din zilele noastre sunt de dată mai recentă. Toate aceste ameninţări, cu excepţia terorismului internaţional nu reprezintă un pericol marcant la adresa securităţii regionale şi pot fi încadrate în gama dimensiunii psihologice a securităţii în general. Pe de altă parte, datorită globalizării, dimensiunile semimilitare şi nemilitare ale securităţii privesc din ce în ce mai mult întreaga comunitate internaţională, efectele acestora extinzându-se chiar dacă se evidenţiază în zone mai îndepărtate, nelimitându-se la un stat sau altul dintre cele vizate direct. 101
Din toate aceste motive rolul instrumentului militar în modelarea mediului de securitate actual este mult mai nuanţat şi polivalent, având în prezent un caracter interdisciplinar şi mai puţin agresiv. Complementaritatea utilizării puterii militare şi a mijloacelor nemilitare în soluţionarea crizelor şi a conflictelor a fost evidenţiată din plin în regiunea din care face parte şi ţara noastră, precum şi în proxima vecinătate. Doar soluţiile politice sprijinite de măsuri de descurajare prin mijloace militare sau, după caz, utilizarea efectivă a acestui instrument de putere pot conduce la rezultate durabile în timp, care să asigure stabilitatea, ordinea şi securitatea într-o lume mai democratică şi mai sigură. În acest context, internaţionalizarea procesului de securizare a regiunii se constituie într-un mecanism care poate avea un efect deosebit de eficace şi benefic pentru garantarea stabilităţii şi păcii în această zonă. Aceasta presupune prezenţa politică, economică şi militară a NATO şi UE, pentru asigurarea unui management eficient de contracarare a ameninţărilor asimetrice şi realizarea condiţiilor unei dezvoltări durabile. Procesul de stabilitate şi de pace în zonă trebuie să aibă în România şi armata sa un partener angajat prin participarea la îmbunătăţirea relaţiilor bilaterale şi multilaterale în scopul prevenirii riscurilor convenţionale şi neconvenţionale, promovării valorilor transatlantice şi a standardelor de securitate, asigurării interoperabilităţii în managementul crizelor, cooperării în securizarea graniţelor, gestionării urgenţelor civile etc. La aceasta poate să se adauge în continuare participarea la asistenţa acordată ţărilor vecine în reformarea sectorului de securitate şi dezvoltarea programelor de reformă a organismului militar. În acelaşi timp, în acest cadru se înscriu şi activităţile pe care trebuie să le desfăşoare armata noastră împreună cu armatele celorlalte state din zonă pentru creşterea încrederii reciproce. De remarcat că în această grupă se înscriu acţiunile desfăşurate pentru implementarea prevederilor tratatului CFE privind controlul armamentelor, contactele la toate nivelurile, aplicarea acordurilor „Cer deschis”, cu survolarea, pe baze reciproce, a teritoriilor naţionale, pentru creşterea încrederii şi transparenţei referitoare la operaţiile militare. În efortul de a realiza în zonă un model de cooperare viabil este necesar ca ţara noastră să ia parte activă la Reuniunea miniştrilor apărării din sud-estul Europei, care se constituie într-un instrument de luptă pentru combaterea riscurilor şi ameninţărilor asimetrice, pentru creşterea încrederii politice şi militare, de intensificare a dialogului multilateral şi de rezolvare a crizelor, pentru participarea la diferite operaţii de stabilitate şi/sau de sprijin sub egida ONU, NATO, UE şi/sau OSCE. Pe această linie se înscrie implicarea unor structuri din zonă în misiunea ISAF din Afganistan, începând cu luna februarie 2006, România aducându-şi o contribuţie importantă în cadrul acestei forţe.
102
Armata României participă împreună cu armatele ţărilor vecine şi ale celor riverane Mării Negre la reuniunile şi exerciţiile desfăşurate. În cadrul Grupului de forţe navale, BLACKSEAFOR, element regional de dezvoltare a cooperării şi interoperabilităţii între forţele militare ale spaţiului pontic. De altfel, securizarea zonei impune o sporire a rolului organismelor de cooperare şi securitate zonală - BSEC, BLACKSEAFOR, GUAM care în colaborare cu cele internaţionale - UE, OSCE, NATO, ONU trebuie să asigure realizarea unei arhitecturi de securitate regionale reale şi eficiente, ca parte a arhitecturii de securitate europene şi mondiale. Frontiera de nord, est şi sud-est a ţării noastre se constituie în graniţa de est a UE ceea ce presupune obligaţii în ce priveşte securizarea, zona constituind platforma de supraveghere şi avertizare timpurie pentru protejarea intereselor strategice de securitate a Europei. Pentru aceasta a fost necesară implementarea Sistemului de observare, supraveghere şi control la Marea Neagră, sistem naţional integrat, de supraveghere electronică şi vizuală a spaţiului maritim şi aerian la joasă înălţime, în scopul cunoaşterii în permanenţă a situaţiei navale, electronice şi aeriene în zona de litoral a ţării noastre. Sistemul răspunde atât nevoilor Ministerului Apărării Naţionale, cât şi altor organe ale administraţiei centrale de stat pentru supravegherea spaţiului maritim de interes al României, NATO şi UE, fiind, în acelaşi timp, o componentă importantă a sistemului naţional de luptă împotriva terorismului. Partenerii din alianţă au manifestat interes pentru finalizarea acestui sistem, care răspunde cerinţelor de interconectare cu sistemele similare ale statelor vecine, acesta fiind unul din obiectivele necesar a fi realizate în cadrul cooperării interstatale în regiune. 3.4.5. Concluzii Dinamicile diverse şi numeroase din regiune şi din spaţiile adiacente, Marea Mediterană, Orientul Mijlociu Extins şi Asia Centrală ce nu pot fi întotdeauna predicţionate implică soluţii şi acţiuni inedite, posibil să fie rezolvate doar prin cooperare şi colaborare permanentă. Caracterul specific al acestei regiuni presupune noi modele strategice pentru realizarea cooperării militare. Realizarea unor coaliţii, afirmarea unor solidarităţi funcţionale, revitalizarea şi consolidarea iniţiativelor, acţiunile integrate pentru crearea unor instrumente operaţionale eficiente în lupta cu terorismul şi cu celelalte ameninţări transfrontaliere reprezintă unele din aceste modele. Diferenţele dintre actorii acestei regiuni nu constituie un impediment major în eforturile de stabilizare, câtă vreme nici unul dintre aceştia, fie el statal sau nonstatal nu poate controla singur procesele complexe din această zonă.
103
3.5. ANALIZA EQUILIBRI: ROMÂNIA ŞI ROLUL SĂU ÎN GEOPOLITICA MĂRII NEGRE România continuă să reprezinte unul din punctele cheie pentru viitorul aprovizionării cu energie electrică a Europei, aşa cum au demonstrat acordurile încheiate anterior cu Franţa şi Grecia. Pentru a asigura o conservare adecvată a infrastructurii, România devine un partener important în interiorul NATO pentru securitatea bazinului Mării Negre, care deţine o poziţie importantă pentru întregul sistem european de securitate, potrivit unui studiu realizat de Equilibri.net. Rolul Bucureştiului în ceea ce priveşte alimentarea cu energie a Europei se conturează tot mai mult, de la an la an. Ţara noastră reprezintă un punct de tranzit important atât pentru petrolul care vine dinspre Marea Caspică prin Marea Neagră în Europa, cât şi pentru gazele naturale care ajung pe continentul european din Caucaz şi Orientul Mijlociu prin Turcia (proiectul Nabucco). 3.5.1. România colaborează cu Grecia şi Franţa Colaborarea în domeniul energiei cu Grecia are o triplă semnificaţie. Primul punct se referă la posibilitatea de a compensa lipsa unei politici europene reale privind energia prin stabilirea unor relaţii regionale sau bilaterale capabile să securizeze simultan întregul continent. Al doilea aspect se referă la dezvoltarea Greciei care, în ultimii ani, în pofida datoriei publice mari (peste 95% din PIB) şi a ratei inflaţiei de 4%, a menţinut până în acest an o creştere anuală de aproximativ patru procente, o cifră ce depăşeşte media europeană şi reprezintă mai mult decât dublul creşterii înregistrate de Italia. Al treilea element, de natură strategică, se referă la rolul atractiv al României pentru tot ceea ce are de-a face cu zona Mării Negre şi, în consecinţă, cu Grecia, ca principală rută de tranzit şi schimb. Din acest motiv, Atena nu poate ignora dimensiunea României în eforturile sale de a avea o dezvoltare stabilă şi sigură. Parisul, alături de alte importante ţări europene cum ar fi Germania şi Italia, a luat în urmă cu câţiva ani decizia de a dezvolta o politică energetica privată şi independentă şi de a coopera la dezvoltarea conductei Nabucco. Intervenţia Franţei şi posibilul parteneriat cu Bucureştiul în domeniul energiei alcătuiesc o parte dintr-un proiect politic mai amplu şi mai complex. Încă de la aderarea României la UE, în ianuarie 2007, Parisul a încercat să îşi salveze bazele comerciale şi influenţele politice în Balcani, zonă controlată în principal de Germania şi parţial de Italia. Cu scopul de a intensifica nivelul relaţiilor comerciale cu România, aceasta trebuie să exploateze la cote maxime axa care uneşte partea nordică şi sudică a Balcanilor şi porturile maritime cu ieşire largă la Marea Neagră. Franţa este considerată a patra ţară în ceea ce priveşte tranzacţiile comerciale cu România, rata importului şi a exportului reprezentând 7,4% şi 6,7% din total, un procent foarte scăzut comparativ cu Roma şi Berlinul. 104
3.5.2. Sistemul românesc de apărare la Marea Neagră Pentru ca România să profite de rolul său strategic de punct central între Marea Neagră, Balcani şi Europa de Vest, este important să îşi demonstreze capacitatea de a dezvolta un sistem adecvat de apărare, capabil să facă faţă provocărilor viitoare. Până în acest an, în România, cheltuielile destinate apărării au fost de aproximativ 2,05% din PIB, o rată destul de mare dacă ar fi să o comparam cu alte ţări europene membre ale NATO. Chiar şi aşa, ca o valoare absolută, aceasta nu reprezintă o cifră foarte mare, 2,2 miliarde de euro (dintre care 35% sunt investite în echipamente noi şi furnituri), dar rămâne totuşi o sumă importantă dacă luăm în considerare că dintre membrii NATO din regiune,
numai Turcia şi
Grecia înregistrează cheltuieli mai mari în domeniul apărării. Mai precis, achiziţiile militare importante ale României în ultimii ani au fost două fregate britanice şi cinci elicoptere de luptă, toate destinate marinei militare. Fregatele Type 22, achiziţionate în 2003 pentru suma de 156 de milioane de euro sunt cunoscute pentru sistemele lor antisubmarin foarte dezvoltate. Cu toate acestea, noile cerinţe în domeniul apărării au dus la introducerea de sisteme antiaeriene şi anti-navă, care au făcut ca acest tip de fregată să fie potrivită în diverse situaţii. De asemenea, în ceea ce priveşte forţele aeriene, cele mai mari eforturi au vizat îmbunătăţirea elicopterelor Marinei. Recent, au fost achiziţionate cinci elicoptere de tip Puma IAR 330L pentru forţele navale. Aparatele de zbor vor fi dotate cu aparatură antisubmarin şi sisteme SOCAT (Sistem Optronic de Cercetare si Anti-Tanc), o tehnologie care îmbunătăţeşte aparatura electronică şi sistemele de arme. România a decis de multă vreme folosirea acestor aparate de zbor, introducând un număr mare de astfel de avioane atât în cadrul forţelor aeriene, cât şi în cadrul forţelor navale. Principalul obiectiv al firmelor din domeniul apărării din România, potrivit informaţiilor furnizate de Ministerul Român al Apărării, este de a integra know-how-ul tehnologic, sovietic după tradiţie şi marcă, cu modelul tot mai important al NATO. O astfel de integrare este importantă nu numai pentru că România a fost primită în alianţă în urmă cu câţiva ani, dar şi datorită importanţei fundamentale a interactivităţii sistemelor de arme în apărarea coastelor Mării Negre.
105
3.5.3. Bucureştiul nu ar putea face faţă unei invazii În prezent, armata română deţine 90.000 membri activi, dintre care 75% militari profesionişti.. În prezent, Bucureştiul nu ar putea face faţă unei invazii, dar ar putea juca un rol important dacă ar fi bine plasat în centrul unui mediu cu roluri multiple. Integrarea rămâne, deci, una dintre priorităţile tuturor noilor strategii ale României, iar rolurile ei cheie constau în principal în "avertizarea timpurie", fiind primul bastion împotriva traficului ilegal de persoane, arme, droguri şi materiale de război. Cooperarea militară este esenţială atât pentru securitatea României cât şi pentru industria apărării şi este puţin probabil ca România să îşi atingă obiectivele fără o cooperare la nivel tehnologic, logistic şi în ceea ce priveşte operaţionalizarea trupelor. Ceea ce reiese din participarea activă a Bucureştiului la securitatea Balcanilor şi, mai general, a sud-estului Europei, este competiţia cu Moscova pentru supremaţia militară în Marea Neagră. În pofida participării ample din partea Turciei, este destul de dificil pentru NATO să întrevadă o depăşire a avantajului competitiv al Rusiei în Marea Neagră, deşi acest lucru nu reprezintă un motiv suficient pentru a îşi abandona participarea activă. 3.5.4. Aparatul industrial Aşa cum s-a specificat anterior, cooperarea României cu ţările occidentale trebuie realizată prin dezvoltarea industriei apărării, care este mai puţin legată de standardele Rusiei şi mai conformă cu standardele NATO. În prezent, tehnologiile interne nu sunt de ultimă generaţie şi, fără o contribuţie tehnologică străină, aparatul militar nu va fi capabil să ofere o apărare adecvată statului. Acest sector este divizat în două grupuri mari, compania naţională ROMARM, care include aproximativ 15 participanţi, şi compania privată PATROMIL, o organizaţie alcătuită din 12 companii private. Suma investită pe piaţă nu poate absorbi în general mai mult de 225 de milioane de dolari, o cifră destul de mică pentru noile programe importante. De fapt, principalul efort se va axa asupra privatizării vechilor sisteme industriale depăşite, cu o rată de angajare excesivă (de aproape de 200.000 de muncitori) şi a companiilor care nu sunt competitive la nivelul exportului internaţional. Studiul relevă că intenţia României este de a deveni un centru strategic cu scopul de a exploata atât bogăţiile energetice, cât şi cele strategice ale unui astfel de aranjament. Ţara are toate condiţiile geografice importante pentru a îşi asuma ambele poziţii, chiar dacă nu deţine cifrele care să îi permită să devină principalul protagonist.
106
CONCLUZII - ROMÂNIA, MAREA NEAGRÂ & CO Politica externă e departe de a ocupa un loc prioritar între preocupările românilor. Chiar şi când vine vorba de "fraţii de peste Prut". După cum, deşi sunt trimişi militari români şi în Irak, şi în Afganistan, cu excepţia familiilor acestora, lumea nu vede în general ceea ce se întâmplă acolo drept ceva ce ne poate afecta semnificativ. Cu atât mai puţin stârneşte probabil interes spaţiul Mării Negre, de care tot vorbeşte preşedintele ţării. De altfel, Traian Băsescu a şi fost ironizat după ce a făcut referiri publice la viitoarele sale opţiuni strategice în acest domeniu. Era vorba de ideea sa ca Bucureştiul să devină o placă turnantă a intereselor occidentale, în principal americane, în zona riverană Mării Negre, inclusiv în Caucaz. S-a vorbit chiar de o inoportună şi riscantă întoarcere diplomatică spre Est. "Nu este deloc clar de ce România ar avea nevoie de o consolidare specială la Marea Neagră, de ce ar trebui să devină buricul acesteia, un fel de far călăuzitor care să oprească războiul din Transnistria, să occidentalizeze Ucraina, să stopeze conflictul din Nagorno-Karabah şi, cine ştie, poate chiar să îi creştineze pe turci", scria Bogdan Chireac în Adevărul, nu cu mult timp în urmă. Finalul articolului cu pricina formula chiar un avertisment dramatic: "orice rătăcire pe Marea Neagră care ne-ar îndepărta de singurul obiectiv cu adevărat important pentru România - Europa este un pericol mortal pentru viitorul a generaţii de români". E un fel de a spune că trebuie să ne vedem lungul nasului şi că nu avem de ce să ne legăm la cap cu proiecte politice care nu ne privesc. Singura ambiţie realistă ar fi aceea de a ne integra în Europa făcându-ne disciplinat temele pentru 2007 şi având mare grijă de a nu irita excesiv unele capitale europene prin relaţiile speciale cu Washingtonul. Sunt principii care definesc un fel de diplomaţie de "miuţă", dominată de obsesia de a temporiza jocul din frica de a nu greşi, mai degrabă decât de preocuparea de a lansa iniţiative, lucru care evident presupune automat şi asumarea unor riscuri. Un tip de comportament pe care însă e greu de crezut că un politician cu temperamentul lui Traian Băsescu a avut vreun moment intenţia să îl adopte. Bazându-se pe proverbialul său instinct politic, preşedintele e evident hotărât să se mişte altfel pe harta diplomatică a continentului. Cu atât mai mult cu cât există destule motive să considerăm că a proceda altfel ar însemna să ignori modificări de ruptură în evoluţiile geopolitice contemporane şi să ratezi oportunităţile pe care acestea le-ar putea deschide la Bucureşti. Ceea ce s-a întâmplat în ultima perioadă a dat peste cap un tip de echilibru strategic temporar instaurat după 1990, la interfaţa spaţiului ex-sovietic cu cel al Uniunii Europene. Dacă incapacitatea Rusiei de a împiedica cea mai mare parte a fostelor ţări socialiste, inclusiv a celor baltice, să intre în NATO a sfârşit prin a fi până la urmă acceptată la Moscova, înfrângerea simbolică de la Kiev, care nu face decât să confirme pierderea anterioară de influenţă din Georgia, exact în momentul în care regimul Putin ţinea să îşi reafirme cât mai vocal ambiţiile globale, e o pierdere semnificativă aproape imposibil de acceptat la Kremlin. Pe de altă parte, turbulenţele majore din zona Golfului şi Orientului Mijlociu fac extrem de importante pentru lumea occidentală securizarea resurselor 107
energetice din zonă şi asigurarea infrastructurii de transport şi distribuţie a petrolului şi gazelor naturale. O provocare deloc simplă, pentru că încercările de stabilizare a zonei se lovesc atât de ambiţiile Rusiei, care doreşte să menţină statele din Caucaz în sfera sa de control, cât şi de asaltul fundamentalismului islamic alimentat, între altele, din Iran. Cei care consideră că principalul obiectiv al politicii externe româneşti trebuie să rămână exclusiv integrarea în UE ignoră cel puţin trei chestiuni fundamentale. Prima e aceea că, în stadiul actual, procesul în sine ţine mai degrabă de domeniul politicii interne. Marile probleme şi provocări sunt cele legate de îndeplinirea obligaţiilor asumate în dosarele de negociere. Al doilea aspect e acela ca intrarea Romanei în UE nu e doar un scop în sine şi nici un punct final. E foarte important ce rol vom juca la Bruxelles, de câtă influenţă vom dispune pentru a ne promova interesele şi daca vom fi cu adevărat implicaţi în modelarea construcţiei europene. În fine, al treilea lucru important de spus e acela că vom avea capacitatea de a influenţa dinamica evoluţiilor politice de la Chişinău şi de a forţa apropierea într-un fel sau altul a celor două state româneşti doar dacă vom dispune de un capital de influenţă semnificativ printre aliaţii occidentali. Ori, dacă România nu are cum deveni peste noapte o putere economică care să conteze pe continent, poziţia sa geografică şi priorităţile geostrategice din acest moment ale aliaţilor săi occidentali, mai ales americani, oferă Bucureştiului şansa de a deveni un interlocutor privilegiat în marile capitale ale lumii. Cu alte cuvinte, capacitatea ţării de a îşi face vocea auzită cu adevărat în spaţiul occidental ar putea ţine în mare măsură de rolul pe care îl vom juca în spaţiul Mării Negre. O confirmă chiar secretarul general al NATO, Jaap de Hoop Scheffer, care a ţinut să sublinieze recent interesul special al Alianţei Nord-Atlantice pentru regiunea Caucazului. În mod ironic, e foarte posibil ca, dincolo chiar şi de aşteptările suporterilor săi cei mai înfocaţi, preşedintele Traian Băsescu să imprime nu numai mai multă forţă şi un plus de dinamism politicii noastre externe, ci şi o schimbare majoră de direcţie strategică, în stare, între altele, să accelereze semnificativ procesul de apropiere istorică dintre cele două state româneşti.
108
BIBLIOGRAFIE A. DOCUMENTE: 1. Strategia de Securitate Naţională a României, Bucureşti, 2006 (www.presidency.ro). 2. Raport privind politica externă a României (2005-2008), Bucureşti, MAE, 2008. 3. Strategia de Securitate a Uniunii Europene, Bruxelles, 2003. 3. Strategia de Securitate Naţională a SUA, Washington, 2006. 4. Strategia de Securitate Naţională a Marii Britanii, Londra, 2008. 5. Strategia de Securitate Naţională a Federaţiei Ruse, Mascova, 2009. 6. Black Sea Synergy, A New Regional Cooperation Initiative, Bruxeles, 2007. B. LUCRĂRI DE SPECIIALITATE: [1]. ASMUS, Ronald D., DIMITROV, Konstantin, FOBRIG, Joerg, O nouă strategie euro-atlantică pentru regiunea Mării Negre, Institutul Român de Studii internaţionale ”Nicolae Titulescu”, 2004. [2] ATANASIU, T. (coordonator); ZEMBA, A.; GRAD, V.; CORNEL, M.; MARIN, G.; Puterea maritimă şi diplomaţia navală, Editura Militară, Bucureşti, 1998. [3]. CHIRIAC, Dănuţ Mircea, Politici şi strategii de securitate la începutul secolul XXI, Editura Universităţii Naţionale de Apărare „Carol I”, Bucureşti, 2005. [4] DEGERATU, C., Prevenirea surprinderii: o ecuaţie imposibilă?, Editura ANI, 2007. [5] FRUNZETI, T.; ZODIAN, V., , Lumea 2007 – Enciclopedie politică şi militară, Editura Centrului Tehnic Editorial al Armatei, Bucureşti, 2007. [6] FRUNZĂVERDE, S.; ONIŞOR, C., Europa de Sud-Est. Dimensiuni principale de securitate, Editura A,92, 2004. [7] GÂSTESCU, P., Fluviile Terrei, Editura Sport-Turism, Bucureşti, 1990. [8]. HLIHOR, C., Geopolitica şi geostrategia în analiza relaţiilor internaţionale contemporane, Editura Universităţii Naţionale de Apărare „Carol I”, Bucureşti, 2006. [9] HLIHOR, C., Politici de securitate în mediul internaţional contemporan, vol. I domeniul strategic, Editura Universităţii Naţionale de Apărare, “Carol I”, Bucureşti, 2007. [10] IONESCU, C., Marea Neagră – un pivot geopolitic în dispută, Geopolitica, Nr.1 (5)/2005, an IV, www.geopolitica.ro. [11]. IONESCU, M. E., Securitate şi stabilitate în bazinul Mării Negre în epoca post Război Rece, Marea Neagră. De la lacul bizantin la provocările sec. XXI, Bucureşti, Editura S. [12] KISSINGER, H., Diplomaţia, Bucureşti, Editura Bic All, 2002. [13]. KRILOV, I., Conducta baltică: Moscova a întors foaia, în RIA Novosti din 18 septembrie 2005. [14] LITEANU, T., Introducere în organizarea europeană, Editura ANI, Bucureşti, 2004.
109
[15] MIROIU, A. (coord.); UNGUREANU, R., Manual de relaţii internaţionale, Iaşi, Editura Polirom, 2006, p. 207. [16] ONIŞOR, C., Europa 27, Editura A,99, Iaşi, 2008. [17] PETRESCU, S., Mediul de securitate global şi euroatlantic, Bucureşti, Ed. Militară, 2005. [18] POSTEVKA, M.; BĂHNĂREANU, C.; ZODIAN, V., Complexul de securitate din Zona Lărgită a Mării Negre, în Lumea 2007. [19] RUNER, E.; SIMON, J., Contribuţii la o strategie euroatlantică pentru regiunea Mării Negre, „Caiete euroatlantice”, Colegiul Naţional de Apărare, nr.2, Editura Universităţii Naţionale de Apărare “Carol I”, Bucureşti, 2006. [20]. SECĂREŞ, V., The new strategic and security landscape of Southeastern Europe: the case for wider Black Sea area, Academic Research Branch, NATO Defense College, no. 15, February 2005. [21]. SECRIERU, S.; CIOCULESCU, Ş., Revista Cadran politic, nr.21/2006. [22] ŞTEFAN, T.; TOMA, Gh.; DEGERATU, C.; LITEANU, T. Spaţiul european sub impactul provocărilor globalizării, vol. I şi vol. II, repere evolutive, dimensiuni, realizări, Editura ANI, Bucureşti, 2008. [23] TOMA, Gh.; ROTARU, N., Consideraţii privind componenta militară a globalizării, Sesiunea de Comunicări Ştiinţifice UNAP, Bucureşti 12-13.04.2007. [24]. ZODIAN,V., Turcia, ambiţia sintezei între Occident şi Islamul Moderat, în Lumea 2007, Enciclopedie politică şi militară. Studii strategice şi de securitate, Editura Centrului TehnicEditorial al Armatei, Bucureşti, 2007. [25] WALTZ, K., Omul, statul şi războiul, Iaşi, Institutul European, 2001. C. RESURSE WEB: 1. Lili di PUPPO, La nouvelle initiative de Allemagne repondra-t-elle aux aspirations de ses „voisins europeens“ în http:// www.caucaz.com/home/breve-contenu.php? id=385&PHPSESSID=6ba7228b08e66d41a2a3046767499bf9 2. Dr. Mircea MUREŞAN, Dimensiuni actuale şi viitoare ale politicii europene de vecinătate, Impact strategic, nr. 3 /2007, p.9, la http://cssas.unap.ro/ro/pdf_publicatii/is24.pdf 3. Ibidem, p.10. 4 Vezi declaraţia comisarului european pentru multilingvism, Leonard Orban, la Forumul ONG-urilor la Marea Neagră, 01.11.2008, pe site-ul http://stiri.rol.ro/content/view/157870/2/ 5 Mesajul D-nei Benita FERRERO-WALDNER, Comisarul pentru Relaţii Externe şi Politica Europeană de Vecinătate, Parteneriatul Estic: solidaritate politică durabilă cu beneficii reale pentru cetăţeni, Bruxelles, 12 decembrie 2008, pe site-ul http://www.delmda.ec.europa.eu/whatsnew/press_releases_ro.html, accesat la 18.02.2009.
110
6 A se vedea declaraţia acesteia, din grupajul Parteneriatul estic – un nou capitol în relaţiile UE cu partenerii săi răsăriteni, la adresa http://ec.europa.eu/romania/news/parteneriatul_estic_ro.htm, accesat la 18.02.2009. 7 Apreciere a comisarului european pentru multilingvism, Leonard Orban, la Forumul ONG-urilor la Marea Neagră, 01.11.2008, pe site-ul http://stiri.rol.ro/content/view/157870/2/ 8 Diana ILIESCU, Mediafax: UE asigură Rusia că Parteneriatul Estic nu va crea zone de influenţă, 05.12.2008. 9. BLACKSEAFOR, Operational Aspects, http://www.blackseafor.org/ English/ Operational_Home.asp, accesat: 10.01.2009. 10 Conferinţa comună de presă a preşedintelui României, Traian Băsescu, şi a preşedintelui Republicii Turcia, Abdullah Gül (Istanbul, 22 august 2008), http://www.presidency.ro/pdf/date/10147_ro.pdf. 11 Promovarea în UE a regiunii Marii Negre – şansa afirmării României, http://www.euractiv.ro/ content / section%7CreadStorz, Accesat 04.02.2009. 12 Raport conferinţă internaţională Regiunea Mării Negre – Către un parteneriat al secolului al XXI-lea, Institutul Ovidiu Şincai, http://www.fisd.ro/PDF/mater_noi, accesat: 15.12.2008. Black Sea Forum for Dialogue and Partnership, www.blackseaforum.org, accesat: 16.12.2008. 13. Promovarea în UE a regiunii Marii Negre – şansa afirmării României, http://www.euractiv.ro/ content/ section%7CreadStorz, Accesat 04.02.2009. 14. Iniţiativa de Cooperare în Sud-Estul Europei (SECI), Ministerul Afacerilor Externe, http://www.mae.ro/index, accesat: 11.01.2009 15. Alocuţiunea preşedintelui României, Traian Băsescu, la Council on Foreign Relations. Washington D.C., SUA, pe tema "Regiunea Mării Negre - Promovarea libertăţii, a democraţiei şi stabilităţii regionale" 10 martie 2005. 16. Discursul preşedintelui României, Traian Băsescu, la Conferinţa internaţională ”Black Sea Area and Euro-Atlantic Security: Strategic Opportunities”, Bucureşti, 20 aprilie 2005. 17. Alocuţiunea preşedintelui României, Traian Băsescu, la sesiunea Comisiei Europene pe tema "Black Sea Synergy", 25 Iun 2007. 18. Discursul preşedintelui României, Traian Băsescu, la Conferinţa internaţională "Black Sea Trust for Regional Cooperation", Bucureşti, 23 octombrie 2007.
111
