Universitatea de Nord, Baia Mare – Facultatea de Litere
Tipologii umane în proza lui Ioan Slavici
2
L.R.E. II – Agoşton Carmen
Tipologii umane în proza lui Ioan Slavici Personajul literar (fr. personnage, lat. persona – „mască de teatru”, apoi „rol”) este fiinţa (om/animal) care săvârşeşte o acţiune în opera literară. În proza românească personajul reprezintă probabil, unul dintre cei mai importanţi constituenţi ce intră în formula chimică a unei opere în cauză.¹ Pentru cititorul comun acesta poate deveni chiar principalul centru de interes, el având în cadrul operei trei funcţii principale. În primul rând, în jurul său şi cu contribuţia sa activă se ţese şi se rezolvă conflictul povestirii. Însă pentru desfăşurarea acţiunii în bună–
voie va fi nevoie de mai multe personaje, mai mulţi indivizi care interacţionând vor da un sens mai amplu operei în care aceştia îşi desfăşoară acţiunile, îşi exprimă gândurile şi sentimentele.² O a doua sarcină esenţială ce-i revine personajului unei povestiri este cea de purtător de cuvânt al ideilor şi sistemelor de valori pe care autorul ni le împărtăşeşte.³ Cea de-a treia şi ultima sarcină a personajului este cea de suport al identificării, adică fenomenul de proiectare al receptorului, pe
parcursul lecturii în unul dintre eroi, de obicei cel persecutat dar onest; un model întruchipând demnitatea şi onoarea.4 Ioan Slavici născut la 18 ianuarie 1848 în satul Şiria, de lângă
Arad este unul dintre cei patru mari clasici ai literaturii române alături de Mihai Eminescu, Ion Creangă şi Ion Luca Caragiale. Activitatea lui Slavici este una de amploare vastă, desfăşurată pe întinderea a mai bine de un jumătate de deceniu şi se propagă în mai multe direcţii, una dintre acestea fiind punerea în slujba luptei pentru unitatea poporului ¹
Prof. univ. dr. Paul Cornea, Prefaţă la Dicţionar de personaje literare din proza şi dramaturgia românească, vol. I , editura Paralela 45, 2002, p.5. ² Ibidem, p.6. ³ Ibidem, p.6. 4 Ibidem, p.7.
3
român. Precum George Călinescu arată, Slavici înfăţişează în opera sa oameni „dârzi, lacomi, întreprinzători, intrigaţi, cu părţi bune şi rele, aşa cum trebuie să fie o lume comună.”
Personajele lui I. Slavici, precum Vasile Popovici precizează sunt unele „dăscălite de toată lumea, înfrânate de propria lor raţiune şi de teama greşelii ireparabile ”. Totuşi acestea se îndreaptă deseori, orbeşte
pe calea interzisă, iar fapta, odată comisă, scapă de sub control degenerând în conflicte din ce în ce mai mari şi mai periculoase. Un prototip al acestor personaje este faptul că toate aceste conflicte
degenerante duc într-un sfârşit la acelaşi lucru: dezvăluirea publică a acestora.5 Magdalena Popescu afirmă că: „Omul literaturii lui Slavici se
manifestă pe marile direcţii indicate de Schopenhauer ca fiind ale voinţei de a trăi; satisfacerea necesităţilor biologice şi materiale (instinctul de achiziţie şi posesie, patima lui a avea, obsesia banului), necesitatea perpetuării speţei, sexualitatea (dorinţa şi iubirea ca patimă a iraţionalului din om), injustiţia (expansiunea voinţei prin încălcarea limitelor voinţei altora – voinţa de putere, orgoliul).”6 Pe parcursul
tuturor acestor direcţii, omul lui Slavici îl întâlneşte pe celălalt, dar nu ca pur-obiect 7 şi nici ca pur-agent 8. Acest celălalt există mai ales ca o conştiinţă care priveşte şi judecă, astfel personajul lui Slavici este nevoit să-şi vadă greşelile şi
neputinţa prin ochii celuilalt , el neputând răspunde privirii ajunge să devină ceea ce alţii îi sugerează că este, interiorizându-şi astfel o personalitate, o esenţă străină care nu-i aparţine. În nuvela psihologică „Moara cu noroc” a lui Ioan Slavici întâlnim unele din cele mai reprezentative personaje create de scriitor; astfel îi avem în nuvelă pe Ghiţă, Ana, Lică Sămădăul şi bătrâna. În continuare vor urma unele caracteristici specifice fiecărui personaj enunţat mai sus, caracteristici bazate pe afirmaţiile teoretice de la începutul acestei lucrări. 5
Vasile Popovici, Lumea personajului, editura Echinox, 1997, p.18. Magdalena Popescu, Slavici, editura Cartea Românească, 1977, p. 147-148. 7 pur-obiect – al dorinţei, al posesiei, al subordonării 8 pur-agent – opunându-se, subordonându-se 6
4
Ghiţă din „Moara cu noroc” face parte din – triunghiul – de personaje care domină nuvela, împreună cu Ana, soţia sa, şi cu Lică Sămădăul. În structura personajului întâlnim reunite două perspective esenţiale: realismul psihologic şi clasicismul. Evoluţia lui Ghiţă este prezentată dintr-o perspectivă realist-psihologică, în timp ce viziunea de ansamblu care urmăreşte destinele tuturor personajelor este clasică.
Fraza rostită de soacra lui Ghiţă, mama Anei, la începutul nuvelei: „Omul să fie mulţumit cu sărăcia sa, căci dacă e vorba nu bogăţia, ci liniştea colibei tale te face fericit.” este esenţială pentru înţelegerea
dramei pe care Ghiţă o va trăi ulterior. Cuvintele bătrânei sună ca o sentinţă pentru Ghiţă, conflictul ce-l va măcina pornind de la punerea în opoziţie a „bogăţiei” cu „liniştea colibei”. Personajul cumpără hanul Moara cu noroc, locul pe care aceasta e aşezată are semnificaţia lui; acesta fiind un loc izolat, unde dramele se vor petrece la intensitate maximă. Om descurcăreţ, Ghiţă transformă hanul intr-un loc cunoscut, prosper, însă fericirea sa va fi de scurtă durată, deoarece la han îşi face apariţia Lică Sămădăul. Întruchipare a maleficului, Lică îl convinge până la urmă pe Ghiţă să-i devină părtaş la
faptele sale necurate. Involuţia lui Ghiţă începe în momentul acceptării propunerilor lui Lică. Cârciumarul cedează astfel pas cu pas în faţa lui Lică, acesta atrăgându-l tot mai adânc spre imoralităţi şi fărădelegi. Drama lui complexă e „analizată magistral”. Ghiţă vrea să strângă bani şi înţelege să nu se pună rău cu sămădăul, care-i cere complicitatea şi-l ameninţă cu izgonirea de la moara-cârciumă. În acelaşi timp ar voi să rămână om cinstit, astfel că se pune în legatură cu Pintea jandarmul pentru a schimba banii furaţi ai lui Lică, însă nu este complet sincer, neprecizând că de fapt jumătate din banii schimbaţi îi revin lui, conform înţelegerii sale cu Lică. Acest moment al trădării hoţului este unul tipic de duplicitate, iar excesul de şiretenie îl va conduce pe cârciumar la pierzanie.9
În incipitul nuvelei Ghiţă este prezentat ca un om ce se vrea onest, familist, convins de faptul că este protectorul familiei sale, căruia trebuie 9
George Călinescu, Istoria literaturii române de la origini până în prezent, editura Minerva, 1985, p.510.
5
să-i acorde un anumit statut social şi o siguranţă materială. Însă, după apariţia sămădăului în peisaj şi după ce vede că situaţia sa materială este din ce în ce mai prosperă, aici la cârciumă, Ghiţă intră „într-o încrucişare de tentaţii şi de mobiluri, care în morală se numeşte conflict de motivaţii.” 10 Astfel, cârciumarul devine din ce în ce mai retras faţă de
familia sa, de Ana, veselia de a o vedea pe aceasta îi dispare de pe chip, începe să aibă tot mai multe secrete faţă de ea. Îi pare rău în acelaşi timp de individul în care s-a transformat, tânjeşte după momentele sale fericite cu Ana şi copiii lui, totuşi dorinţa de a nu ceda sămădăului si dorinţa de îmbogăţire şi mai apoi dorinţa de a-l preda pe Lică autorităţilor îl transformă pe Ghiţă într-un pătimaş, un om capabil de orice, chiar si de a-şi arunca femeia iubită în braţele altuia. Tensiunile sufleteşti care îi împing deciziile într-o direcţie sau alta sunt: obligaţia confirmativă – iubire faţă de familie, oglindirea în opinia obştei, câştigul – aventură. Ghiţă este legat de opinia publică, de comunitatea satului, faţă de care el trebuie să figureze ca un om onest, tare şi de încredere. Sămădăul Lică reprezintă încarnarea unui principiu, singura personalizare directă si expresă din literatura lui Slavici, a voinţei de putere. Lică este în primul rând o inteligenţă lucidă, stăpână pe
impulsurile firii, pe actele sale şi pe consecinţele lor, el nu este doar instrumentul orb al unei pasiuni mortale şi mortificante.11Lică reuşeşte
să ia forma umană a destinului, el este unealta inteligentă şi singură prin care soarta îşi împlineşte cursul. Lică sămădăul nu este un parvenit de tipul lui Dinu Păturică sau Tănase Scatiu. El este omul pus în slujba Răului, căruia îi apaţine cu toată fiinţa. El este singurul din nuvelă căruia i se face o descriere fizică amănunţită, tocmai pentru a-i accentua puterea, acestuia, nu neapărat fizică, ci o putere dată de asprimea figurii sale: „Un om de treizeci şi şase de ani, înalt, uscăţiv şi supt la faţă, cu mustaţă lungă, cu ochii mici şi verzi, cu sprâncenele dese şi împreunate la mijloc. Lică era porcar, insă dintrei cei ce poartă cămaşă subţire şi albă cu floricele, pieptar cu bumbi de
10 11
Magdalena Popescu, Slavici, editura Cartea Românească, 1977, p. 157. Ibidem, p.170-171.
6
argint şi bici de carmajin, cu codoriştea de os împodobit cu flori tăiate şi cu ghintuleţe de aur.”
Sosirea la han, a lui Lică reprezintă pentru Ghiţă începutul sfârşitului acestuia. Puterea lui Lică constă în nepăsarea cu care acţionează pentru a-şi atinge scopurile. Este obişnuit să domine oamenii, iar aceştia să i se supună. Umilinţele la care-i supune pe aceştia i se par fireşti; citeşte oamenii, le află slăbiciunile şi astfel face uz de ele pentru a-şi atinge propriile scopuri. Cinismul personajului atinge cote maxime în momentul când îi spune hangiului: „Acu’ nu te mai las să pleci, ai stat din încăpăţânare: trebuie să stai de aici înainte de frică”. Sentimentul de frică este starea pe care sămădăul încearcă să o impună. Totodată, el dispune de o putere de seducţie demonică. Pe Ghiţă îl seduce cu ajutorul banilor, astfel trece la încercarea de a o seduce pe tânăra soţie a lui Ghiţă, Ana, căreia îi impune un dispreţ amestecat cu un sentiment de frică. Fiind un reprezentant al răului, Lică este imun la suferinţe, de aceea crimele comise nu-l afectează, nu-i produc remuşcări. După ce intră cu forţa în biserică, puterile sale capătă o primă fisură şi simte că deşi Dumnezeu l-a ocrotit până atunci, acesta începe să-l pedepsească, astfel în momentul când calul îl lasă la nevoie devine tot mai convins de aceasta.12 Moartea sămădăului este una din cele mai cutremurătoare din
literatura română: Pintea îl găsi cu capul sfărâmat la tulpina unui stejar. Sinuciderea lui Lică este previzibilă, sămădăul este astfel pedepsit de Dumnezeu. Personajul Anei este o victimă deoarece este nevoită în primul rând să suporte neglijenţa soţului său, răcirea ce se produce intre ei doi, secretele acestuia faţă de ea şi în al doilea rând este nevoită să suporte cinismul lui Lică. Naivă fiind, odată ce s-a produs răcirea între ea şi Ghiţă, Ana este atrasă tot mai mult de Lică, de puterea acestuia, astfel după ce aceasta i se dăruie lui Lică, îl roagă să o ia cu el, insă acesta nici nu se gândeşte la acest lucru, astfel Ana se simte înşelată, umilită. 12
Florin Şindrilaru, Dicţionar de personaje literare din proza şi dramaturgia românească, editura Paralela 45, 2002, p.86-87.
7
Personajul bătrânei, mama Anei şi soacra lui Ghiţă este cel ce deschide nuvela cu sfătuirea celor doi tineri de a se mulţumi cu ceea ce au şi de asemenea este cea care inchide nuvela cu o constatare a bănuielii de la începutul acesteia. Între tânăra familie şi bătrână se creează astfel un conflict între generaţii: tinerii au nevoia de a munci mai mult pentru a avea mai mult şi pentru a trăi mai bine, în timp ce bătrâna este stabilă pe ideea că trebuie să te mulţumeşti cu ceea ce soarta ţi-a dat de la bun-început şi mai ales să nu îi forţezi mâna, căci sar putea să fii pedepsit, ceea ce se şi întâmplă in sfârşitul nuvelei.
Bibliografie :
Călinescu, George: „Istoria literaturii române de la origini
până în prezent”, Bucureşti, Editura Minerva, 1985.
Popescu, Magdalena: „Slavici”, Bucureşti, Editura Cartea
Românească, 1977.
Popovici, Vasile: „Lumea personajului”, Cluj-Napoca, Editura
Echinox, 1997.
Şindrilaru, Florin: „Dicţionar de personaje literare din proza
şi dramaturgia românească”, Editura Paralela 45, 2002.
8
