UNIVER UNIVERSIT SITATE ATEA A „OVID „OVIDIUS IUS”” CONSTAN CONSTANȚA FACULTAT FACULTATEA EA DE ISTORIE ISTORIE ȘI ȘTIINȚE POLITICE POLITICE CURS DE „INTRODUCE „INTRODUCERE RE ÎN ȘTIINȚA POLITICĂ” POLITICĂ” AN UNIV UNIVERS ERSITA ITAR R 2008-2 2008-2009 009//ȘTIIN TIINȚE POLITI POLITICE CE AN I/SEME I/SEMESTR STRUL UL I
TEMA NR. 3 Cursurile nr. 3-4
PUTEREA POLITICĂ PLAN TEMATIC 1. STRUCTURA (SISTEMUL) PUTERII POLITICE 2. TRĂSĂTURILE PUTERII POLITICE 3. ROLUL ŞI FUNCŢIILE PUTERI POLITICE 3. RESURSELE PUTERII POLITICE 4. RECOMANDĂRI BIBLIOGRAFICE
Puterea Puterea politică reprezintă reprezintă o componen componentă tă esențială a sistemului sistemului politic de care depinde depinde în mare măsură funcționarea ionarea întregului întregului angrenaj angrenaj social. Tocmai de aceea, aceea, elucidarea elucidarea raporturilo raporturilorr de putere și a mecanismelor mecanismelor sale capătă o importan importanță deosebită. 1. STRUCTURA (SISTEMUL) PUTERII POLITICE Sistemul puterii politice este alcătuit din următoarele componente: I. pe plan intern: - Puterea suverană a statului . Puterea statului este puterea de a exprima şi realiza voinţa guvernaţilor, ca voinţă general-obligatorie general-obligato rie (într-un stat democratic, guvernanţii sunt reprezentanţii
poporului - ai guvernaţilor - de care au fost mandataţi, prin lege, iar programele lor, expuse în campaniile electorale, vizează interesele generale pe care trebuie să le satisfacă şi mijloacele necesar a fi folosite în scopul exprimării voinţei guvernaţilor). Ea se manifestă sub forma unui aparat, mecanism sau autorităţi investite cu „puteri” exprimate în competenţe organizate într-o ierarh ierarhie ie specia specială lă şi este este suverană (trăsă (trăsătur turăă ce îi evide evidenţi nţiază ază suprem supremaţi aţiaa şi indepe independe ndenţa nţa în realizarea voinţei guvernaţilor, ca voinţă de stat). Puterea statală are capacitatea de a organiza şi conduce societatea (întrucât dispune de pârghiile de constrângere necesare pentru ca voinţa, legile şi normele stabilite să fie f ie respectate) în interesul comunităţii umane respective şi de a o reprezenta în raporturile cu alte comunităţi. Prin intermediul principalelor sale structuri (legislativă, executivă, judecătorească), statul reprezintă pivotul puterii politice. Ca şi componentă esenţială a puterii, puterea de stat se poate manifesta numai în plan politic, unde îşi amplifică amplifică necontenit necontenit tendinţa tendinţa sa autoritară. autoritară. Ea este asigurată asigurată prin „forţa dreptului” dreptului”,, în societăţile democratice, sau prin „dreptul forţei”, în societăţile întemeiate pe raţiuni totalitare. Statul este principala componentă a puterii politice, dar nu şi singura; - Partidele şi alte organizaţii politice . Obiectivul partidelor este cucerirea, deţinerea şi exercitarea puterii politice. 1
Împreună cu statul, partidele politice sunt principalele expresii instituţionalizate ale puterii politice. Prin natura relaţiilor de putere, prin locul ocupat în sistemul puterii şi prin modul de consacra consacrare re a sistemului sistemului partidist, partidist, partidele partidele prezintă prezintă anumite anumite elemente elemente instituţio instituţionale nale specific specifice. e. Coaliţ Coaliţiile iile lor, lor, alianţ alianţele ele,, divers diversele ele conven convenţii ţii se înscri înscriuu în categ categori oriaa instit instituţii uţiilor lor politi politice ce de tip partidist. Instituţionalizarea puterii în forma partidelor implică două aspecte esenţiale: a) constituirea lor ca instituţii apte de a participa permanent la viaţa politică în calitate de structuri de sine stătătoare; b) consacrarea de către puterea de stat a statutului partidelor în structurile puterii politice. Ca instituţie politică, partidul se individualizează prin intermediul doctrinei, programului, idealurilor şi scopurilor urmărite. Pe baza unor norme politice şi juridice, el devine o componentă principală a mecanismului puterii, un element esenţial al configurării regimului politic. Instituţionalizarea partidelor este uneori consacrată prin prevederi constituţionale; - Mass-me Mass-media dia puter puterii ii. Mijloa Mijloace cele le şi mod modali alităţ tăţile ile tehnic tehnice, e, mod modern erne, e, de inform informare are şi influenţare în masă (presă, radio, r adio, televiziune, cinematograf, discuri, benzi magnetice audio şi video, faxuri, sistemele videotext, teletext, internet etc.) dispun, în prezent, de capacitatea de influenţare a opiniei publice şi au, în consecinţă, un rol important în adoptarea unor atitudini şi impunerea unor poziţii în conducerea societăţii. Această situaţie a determinat o anumită estompare a formelor tradiţionale de comunicare politică. II. pe plan internaţional internaţion al : - Puterea internaţională . Puterea internaţională este o variantă a conceptului de putere politică, adaptată sferei relaţiilor internaţionale. Conceptul de putere internaţională şi diferitele modele de sistem internaţional au apărut din necesitatea depăşirii situaţiei de vacuum de putere în reglementarea relaţiilor internaţionale, în condiţiile inexistenţei unei autorităţi centrale pe plan mondial. În acest context, exercitarea puterii de către unul sau mai multe state, inclusiv de către alianţe cu caracter politico-militar, tinde, în esenţă, să îndeplinească un rol analog celui al statului în viaţa internă a societăţii. Modelele clasice ale puterii internaţionale sunt: modelul unipolar , bazat pe o singură putere dominantă („pax romana”, „pax britanica”, „pax americana” - inclusiv astăzi, când S.U.A. are rolul de singură superputere mondială); modelul bipolar (valabil mai ales în perioada postbelică, care a echilibrul de forţe sau modelul avut ca rezultat împărţirea lumii în două blocuri militare şi politice); echilibrul multipolar (în care mai multe centre de putere se echilibrează pe arena internaţională, ca dominaţie şi influenţă, împiedicând pe vreuna din ele să devină hegemonică). Puterea internaţională este supusă unui dublu proces: de difuzare (creşterea numărului de centre de putere şi a unităţilor politice autonome) şi de eroziune (ineficacitatea crescândă atât în influenţarea cursului evenimentelor, cât şi în rezolvarea noilor probleme internaţionale - populaţie, poluare, subdezvoltare subdezvoltare etc.). 2. TRĂSĂTURILE PUTERII POLITICE Ştiinţa politică propune abordări variate ale problematicii trăsăturilor (caracteristicilor) care individualizează puterea politică faţă de alte forme ale puterii sociale. În cele ce urmează, ne vom opri, pe scurt, asupra câtorva dintre acestea. Globalitatea. Puterea politică se manifestă la nivelul cel mai general al societăţii, ca o activitate activitate specializată specializată de organizare organizare şi conducere integrată la nivel global a acesteia. Astfel, dacă autoritatea unui cap de familie sau a unui conducător de întreprindere se exercită doar asupra membrilor acestora, puterea politică se extinde la nivelul întregii societăţi. Operele gânditorilor din toate timpurile, de la cei din antichitate până la contemporani, relevă, din această perspectivă, vocaţia globală a puterii. Ea exercită o autoritate extinsă asupra tuturor membrilor comunităţii, fie aceştia guvernanţi (conducători, care domină) sau guvernaţi (conduşi, care sunt dominaţi), şi asupra tuturor aspectelor existenţei umane, în scopul asigurării funcţionalităţii întregului în tregului corp social .
2
Suveranitatea. Teoria politică susţine, pe bună dreptate, că suveranitatea este criteriul care dă identitate puterii politice în ansamblul celorlalte puteri sociale. Datorită Datorită caracteru caracterului lui său integrato integrator, r, puterea politică are capacitatea de a fi instanţa supremă în societate, soc ietate, deasupra de asupra căreia nu mai există o autoritate auto ritate superioară, s uperioară, de a cuprinde în sine şi a-şi subordona, ca resurse şi mijloace proprii, celelalte forme de putere (economică, militară, scopul concer concertăr tării ii lor spre spre o conduc conducer eree unita unitară, ră, cu caract caracter er religioas religioasă, ă, mass-med mass-media ia etc.) etc.) în scopul suveran. Deşi acestea din urmă pot avea o influenţă, uneori, deosebită asupra puterii politice,
subordonarea lor faţă de puterea politică este o condiţie esenţială a realizării procesului politic de ansamblu, a dirijării societăţii percepute ca un tot unitar. În acest context, este de reţinut, totuşi, că suveranitatea puterii nu permite guvernanţilor care o exercită să se sustragă sau să fie total independenţi faţă de orice control social. Legitimitatea. Legitimitatea conferă puterii îndreptăţirea, acceptul (consimţământul) cvasi general de a-şi asigura, prin lege, prerogative suverane. Caracterul mixt al puterii, rezultat din îmbinarea diverselor forme de exerciţiu politic al conducerii şi controlului social, inclusiv de exercitare a monopolului coerciţiei (constrângerii), determină necesitatea sporirii sau confirmării permanente a rezervelor de popularitate ale puterii. Una din căile posibile de autentificare a poziţiei sale sociale sociale este dobândire dobândireaa legitimităţ legitimităţii. ii. Fără legitimitate, puterea îşi pierde atributele sale fundamentale şi, cu timpul, dispare. Din această perspectivă, se cuvine accentuată legătura dintre coerciţie şi legitimitate (de exemplu, statul, ca principală componentă a puterii politice, revendică pentru sine monopolul constrângerii fizice legitime, având pretenţia de a deveni unica sursă a „dreptului” la constrângere fizică), chiar dacă aceasta se realizează în grade variabile şi prin mecanisme variate, în funcţie de regimurile politice. Puterea dezirabilă, de durată este cea legitimă (definită, uneori, ca „putere soft”). Ea izvorăşte din încredere (în lideri şi obiectivele propuse), devotament inteligent, convingere, atracţie şi se impune fără constrângere. Caracterul relaţional al puterii politice . Orice activitate de conducere, exercitată de un anume grup uman sau individ, implică supunerea celorlalţi şi, pe cale de consecinţă, un anume tip de participare la activitatea socială sau de luare a deciziilor a celor două categorii aflate în relaţie: conducători (minoritatea care comandă) şi conduşi (majoritatea care ascultă, se supune). Caracteristica relaţională a puterii politice relevă faptul că aceasta este o relaţie socială, respecti respectivv rezulta rezultatul tul unor raportur raporturii de interdep interdepende endenţă nţă (conduce (conducere-s re-supun upunere) ere) între între doi actori actori sociali, individuali sau colectivi (subiectul - cel care conduce, şi obiectul - cel care este condus, ascultă, se supune) ai relaţiilor politice, indiferent de natura societăţii, în urma cărora se produc
anumite efecte. Raporturile dintre subiectul şi obiectul politic, rezultate în urma manifestării, în forme forme varia variate, te, specif specifice ice,, a puteri puterii,i, sunt sunt supus supuse, e, în perma permanen nenţă, ţă, unui unui proces proces de schim schimbar bare, e, transformare, în deplin acord cu mutaţiile majore survenite în dinamica socială. Bivalenţa relaţiei dintre subiectul şi obiectul puterii politice. Între subiectul şi obiectul puterii politice se instituie o relaţie bivalentă ale cărei caracteristici le vom trata pe scurt în cele ce urmează. a) Una din valenţele relaţiei în cauză este cea în care subiectul puterii (voinţa puterii care conduce sau domină, în funcţie de natura raporturilor sociale fundamentale) se manifestă ca singurul element activ, ordonator, modelator al raportului cu obiectul o biectul puterii. Într-o atare situaţie, obiectul este, de regulă, inactiv în mod evident, acceptând, neprelucrând, neintervenind esenţial asupra mesajelor politice emise de subiect. Mesajele în cauză nu-l reprezintă şi nu exprimă propriile sale opţiuni şi interese. O astfel de relaţie între subiectul şi obiectul puterii se instituie în regimurile politice nedemocratice (de tip autoritar, absolutist, dictatorial, totalitar). Această situaţie determină o ruptură totală şi permanentă a relaţiei subiectului cu obiectul, poziţii ireconciliabile, care conduc la inechitate politică şi socială. Obiectul puterii se simte frustrat şi dominat absolut. În asemenea contexte, el are, de regulă, patru tipuri de reacţii: - de neconvergenţă (de nepotrivire) cu cerinţele autorităţii guvernante sau de manifestări anarhice, potrivnice oricărei autorităţi; de apatie, de indiferenţă politică determinate de insatisfacţia şi de conştiinţa inutilităţii protestului sau revoltei faţă de activitatea de guvernare; de toleranţă, care 3
marchează cedarea oricărei iniţiative, acceptarea stării de fapt, supunerea faţă de regimul puterii; de complicitate, când obiectul abandonează orice poziţie şi iniţiativă potrivnică, se obişnuieşte cu modul de exercitare a puterii şi chiar profită de pe urma avantajelor rezultate din complacerea complacerea într-o asemenea situaţie. Aceste patru stări ale relaţiei subiect-obiect dezorganizează funcţionalitatea sistemului şi regimului politic, pregătind, în acelaşi timp, schimbarea, reconstrucţia relaţiei menţionate. b) a doua valenţă a relaţiei subiect-obiect este cea în care cele două entităţi interacţionează interacţionează şi se influenţează reciproc. Astfel de situaţii se întâlnesc în regimurile politice democratice, ale căror coordonate presupun modificări periodice ale regimului puterii. Asimetria (inegalitatea) relaţiilor dintre subiectul şi obiectul puterii politice. Între subiectul (cel care conduce) şi obiectul puterii politice (cel care se supune) se stabileşte un sistem de relaţii (presiuni) sociale asimetrice, de inegalitate. Puterea este, desigur, o relaţie asimetrică: numai în teorie putem izola cazul sau tipul ideal în care actorii exercită unul asupra celuilalt presiuni identice. Georges Balandier abordează într-un mod foarte sugestiv această situaţie ( Antropologie Antropologie politică, Editura Amarcord, Timişoara şi Open Society Institute - Budapest, 1998): „… puterea - indiferent cât de difuză este - implică implică o disimetrie disimetrie în cadrul raporturilor raporturilor sociale. Dacă acestea s-ar instaura pe baza unei perfecte reciprocităţi, echilibrul social ar fi automat, iar puterea ar fi sortită distrugerii. Dar nu este aşa, iar o societate perfect omogenă, în care relaţiile reciproce între indivizi şi grupuri ar elimina orice opoziţie şi orice prăpastie, pare a fi o societate imposibilă. Puterea se întăreşte o dată cu accentuarea inegalităţilor, care sunt condiţia manifestării sale în aceeaşi măsură în care ea este condiţia menţinerii lor ”. ”.
Relaţiile dintre subiectul şi obiectul puterii politice sunt de două tipuri: a) de conducere/dominaţie (exercitate de cei care conduc societatea); b) de execuţie, de supunere/subordonare (specifice celor care sunt conduşi), în conformitate cu anumite reguli sociale impuse sau acceptate. Inegalitatea (diferenţa de potenţial) ce caracterizează relaţiile stabilite între subiectul puterii şi obiectul puterii este determinată de calitatea politică diferită acestora. O atare inegalitate de calităţi calităţi sau de roluri politice politice se reflectă reflectă în funcţiile funcţiile şi comportam comportamentele entele specifice specifice ale grupurilor grupurilor şi indivizilor angrenaţi în relaţia de putere (cei care exercită actul conducerii îşi vor asuma sarcini politice de organizare, organizare, reglare şi conducere conducere socială a activităţilor celorlalţi. Spre deosebire de alte acte ale conducerii sociale, puterea are mereu un caracter imperativ, obligatoriu, care presupune o prioritate determinantă a unei părţi a relaţiei puterii. Interacţiunea specifică stabilită între cei doi termeni ai relaţiei face ca unul dintre aceştia (subiectul) să-i impună celuilalt (obiectul) caracterul imperativ al deciziilor sale şi, pe cale de consecinţă, supunerea. Relaţiile asimetrice din societate determină ca puterea să oscileze necontenit între două extreme: a) cea de model structural al raporturilor dintre conducerea şi supunerea socială (întemeiate pe autoritate), inerente funcţionării oricărui organism organism social, şi b) cea de dominare - subordonare (relaţii de forţă), care exprimă voinţa unei minorităţi privilegiate. Evoluţia democratică a societăţii tinde să diminueze importanţa componentei de dominare subordonare, în favoarea componentei de conducere - supunere. Relaţia dintre conducători şi conduşi devine tot mai complexă şi cuprinzătoare pe măsura dezvoltării sociale. Ea se află într-un proces continuu continuu de fluctuaţii şi chiar de schimbări spectaculoase. spectaculoase. Din acest punct de vedere, anumiţi exponenţi ai gândirii conservatoare, de dreapta, au absolutizat rolul inegalităţii în relaţia de putere, prezentând-o ca bază permanentă a fenomenului puterii. La polul opus, se situează reprezentanţii extremismului de stânga, anarhist, care contestă viabilitatea şi legitimitatea oricărei puteri, considerând, în dezacord cu realitatea, că echilibrul societăţilor imane stă tocmai în emanciparea faţă de manifestarea oricărei puteri sau autorităţi. Interdependenţa Interdependenţa şi interacţiunea termenilor relaţiei de putere. Numai în teorie este cu putinţă să se imagineze un tip de raport în care actorul mai slab (cel care se supune) este complet condiţionat în comportamentul său de către actorul mai puternic (cel care conduce). În consecinţă, 4
puterea instituie o relaţie socială în cadrul căreia doi sau mai mulţi actori sociali, ce au rolul de termeni ai relaţiei de putere (conducători (conducători şi conduşi) îşi influenţează reciproc comportamentele comportamentele şi acţiunile, indiferent de sfera în care se manifestă interdependenţa lor (economică, religioasă, culturală, politică etc.) şi chiar dacă, aparent, influenţa are sensul de la actorul mai puternic la cel mai slab.
Studiul ştiinţific al puterii nu poate face abstracţie de interacţiunea ambilor factori, chiar în condiţiile unui statut inegal al acestora. Asimetria rolurilor, în cadrul relaţiei de putere exprimă un fapt istoric şi, totodată, tehnic. Ierarhiile şi nivelurile diferite ale actorilor sociali care compun relaţia puterii constituie, în ultimă instanţă, mecanisme de organizare şi conducere care asigură randamentul necesar şi o selectare corectă a valorilor în interiorul unei societăţi, de care aceasta are neapărată nevoie. Specif Specifici icitat tatea ea raport raporturi urilor lor dintre dintre subiec subiectul tul şi obiec obiectul tul relaţi relaţiei ei de putere putere în regimu regimuril rilee totalitare şi în cele democratice. Puterea implică competiţia, supravegherea, tatonarea reciprocă şi, în ultimă instanţă, interacţiunea actorilor sociali angrenaţi în relaţia pe care ea o reprezintă. Este semnificativ cum se manifestă, din această perspectivă, relaţia de putere în cazul regimurilor totalitare şi în cel al regimurilor democratice. Regimurile totalitare totali tare viciază raporturile între subiectul şi obiectul relaţiei de putere: în locul supunerii supunerii întemeiat întemeiatee pe mijloace mijloace nonv nonviolen iolente, te, persuasi persuasive ve (prin convinge convingere), re), subordona subordonarea rea se realizează prin mijloace violente (constrângere psihologică, violenţa fizică). În aceste condiţii, legitimitatea puterii (a regimului) este contestată şi se recurge, nu de puţine ori, la forme extreme (ex. teroarea) pentru păstrarea sau recâştigarea poziţiilor pierdute sau ameninţate a fi pierdute de către către reprez reprezen entan tanţii ţii puteri puterii.i. Relaţ Relaţiil iilee normal normalee de conduc conducere ere-su -supun punere ere sunt sunt înlocu înlocuite ite,, în cazul cazul regimurilor totalitare, cu relaţii de dominare-subordonare. Regimurile democratice sunt guvernate după o altă strategie a relaţiei de putere: ele au, în mod prioritar, în atenţie compatibilizarea (punerea de acord) controlului exercitat de putere asupra societăţii cu procedurile democratice pe care societatea, la rândul său, le desfăşoară pentru a menţine puterea sub un control riguros. Elaborarea, aplicarea şi controlarea luării de decizii de importanţă majoră pentru societate. Ca fenomen social fundamental, puterea are calitatea sau proprietatea de a elabora, aplic aplica a şi contr controla ola formar formarea ea de deciz decizii ii de impo importa rtanţă nţă majoră majoră pentru pentru socie societa tate, te, respec respecti tivv de organiza organizare, re, conducer conduceree şi de asigura asigurare re a funcţion funcţionalit alităţii ăţii ei (prin (prin organiza organizarea rea şi controla controlarea rea dinamicii proceselor sociale) în scopul măririi eficienţei acestora. Puterea este, astfel, elementul
moderator fundamental, de care depind toate celelalte paliere ale societăţii. Scopul fundamental al puterii este de a asigura funcţionalitatea întregului corp social, în concordanţă cu interesele societăţii globale. Este, credem, relevant astfel faptul că normele de conduită, drepturile, libertăţile şi îndatoririle fundamentale ale cetăţenilor sunt derivate, în ultimă instanţă, din reguli instituite de către guvernanţi. Folosirea coerciţiei (constrângerii). Societatea umană nu este perfect omogenă, iar relaţiile dintre indivizii şi grupurile care o compun sunt marcate, nu de puţine ori, de dispute şi crize care trebuie depăşite. Întrucât puterea politică este permanent contestată, ea apelează la coerciţie pentru a-i proteja autoritatea. Puterea politică poate determina impunerea, sancţionarea sau, după caz, restricţionarea, prin intermediul legilor, regulilor, normelor, a unor valori ce domină, la un moment dat, viaţa politică. Este semnificativ faptul că puterea politică poate utiliza diferitele mijloace de persuasiune (forţă de convingere) sau constrângere asupra factorilor sociali pentru a lua şi asigura îndeplinirea
deciz deciziil iilor or funda fundamen mental talee în socie societat tate. e. Din acest acest ultim ultim pun punct ct de veder vedere, e, trebui trebuiee sublin subliniat iat că posibilitatea impunerii unor sancţiuni negative joacă un rol adesea decisiv în relaţiile de putere. Exerciţiul puterii lui A poate, în realitate, să întâmpine rezistenţe din partea lui B şi implică probabilitatea ca această eventuală rezistenţă să fie învinsă, aşa cum bine a remarcat Max Weber în definiţia dată puterii („ Economie şi societate”) pe care o considera „… şansa cuiva de a impune în cadrul unor relaţii sociale propria sa voinţă, chiar împotriva rezistenţei altcuiva”. 5
Aceast Aceastăă carac caracter terist istică ică difere diferenţi nţiaz azăă putere putereaa politi politică că de celel celelalt altee tipuri tipuri de putere putere.. Deşi Deşi raporturile de putere în societate se întemeiază, nu de puţine ori, pe capacitatea unui actor social de a-l constrânge pe altul, coerciţia nu trebuie absolutizată. La nivel social, puterea se poate manifesta sub forma sancţiunii şi prin alte mijloace decât coerciţia, uneori chiar mai eficiente decât aceasta: marginalizarea, ridiculizarea, excluderea din comunitate, nonconformismul, refuzul „adevărurilor” consacrate, contradicţia, afirmarea superiorităţii etc.. Pe cale de consecinţă, puterea politică nu face nici ea apel la coerciţie decât în mod excepţional . Guvernanţii preferă persuasiunea (prin mijloacele de influenţare ideologică, spirituală, culturală), întrucât este mai puţin costisitoare şi mai puţin riscantă, pentru prestigiul lor social, decât apelul la instrumentele tradiţionale de constrângere. Din această perspectivă, guvernanţii încearcă întemeierea acţiunilor lor pe înclinaţia oamenilor de a se supune puterii, pe credinţa lor în caracterul binefăcător al acesteia sau pe crearea, respectiv, stimularea convingerii că opunerea faţă de putere este inutilă. În situaţiile în care argumentele de ordin raţional nu sunt suficiente pentru a determina supunerea populaţiei faţă de puterea politică, aceasta din urmă poate apela şi la forţă (respectiv, la instru instrume mente nte de forţă forţă şi apărar apăraree - poliţi poliţie, e, armată armată etc). etc). Num Numai ai putere putereaa politi politică că (statu (statul) l) deţin deţinee monopolul forţei legitime, respectiv numai ea o poate utiliza, ca ultim mijloc de acţiune, în relaţiile sociale. O putere legitimă se recunoaşte prin nivelul său de susţinere, dar şi prin dreptul recunoscut de a apela la constrângerea eventualilor recalcitranţi. De aceea, analiza modurilor de interacţiune între coerciţie şi legitimitate în relaţiile de putere trebuie să constituie tema centrală a cercetării de factură politologică sau sociologică în domeniu. Puterea politică nu se reduce însă la constrângere, oricât de utilă ar fi aceasta în nenumărate împrejurări, şi cu atât mai puţin la constrângerea constrângerea fizică, care nu este decât forma ei cea mai frapantă. Pentru că, în ultimă instanţă, absolutizarea constrângerii, sub forma puterii coercitive (definită, uneori, ca „putere hard” - originată în teamă) induce o povară psihologică şi emoţională, în egală măsură, asupra guvernanţilor şi guvernaţilor, se obiectivează în stări de devotament şi consimţământ temporar, care, în timp, degenerează în suspiciune, înşelătorie, necinste şi sfârşesc prin disoluţia organizaţiei sau societăţii. 4. ROLUL ŞI FUNCŢIILE PUTERII POLITICE Puterea politică are rolul de a ordona şi orienta evoluţia socială în raport cu direcţiile mişcării sociale sau cu diverse momente de discontinuitate (revoluţii, stări de tranziţie, reforme). Îndeplinirea rolului puterii politice se realizează prin mai multe funcţii. Cele mai importante dintre acestea sunt: Funcţia de suveranitate faţă de celelalte forme de putere . Cercetători prestigioşi din domeniile politologiei şi sociologiei politice sunt unanim de acord că suveranitatea constituie una din trăsăturile esenţiale ale puterii politice. Societatea globală este colectivitate supremă, care nu depinde de nici o alta. Pe cale de consecinţă, autoritatea acestei colectivităţi este o autoritate supremă, care nu depinde de nici o altă autoritate. În acest sens, puterea politică este puterea suverană. subsistem em al sistemu sistemului lui puterilo puterilor r Această funcţie relevă faptul că puterea politică, ca subsist sociale, are un rol precumpănitor în raport cu celelalte puteri (economică, juridică, militară, tehnică, cultural-ştiinţ cultural-ştiinţifică, ifică, religioasă, religioasă, civilă, mass-media mass-media etc.) şi îşi impune calitatea specială în societate faţă de acestea. Puterea politică este, deci, instanţa supremă în societate, neexistând o autoritate superioară ei, care să-i conteste deciziile.
Trebuie reţinut însă că suveranitatea puterii politice, ca superioritate a acesteia în raport cu celelalte puteri sociale, este circumscrisă legilor, deci limitată constituţional, supusă controlului civic şi regulilor democratice.
6
Funcţia de asigurare a legitimităţii . Legitimitatea este o funcţie esenţială a puterii politice, ea relevând consolidarea şi stabilizarea acesteia prin dobândirea unui caracter legal, fie prin aplicare aplicarea a legilor legilor conform conform unor procedu proceduri ri birocrat birocratice ice,, prin persuas persuasiune iune,, manipul manipulare, are, fie prin coerciţie. Legitim Legitimita itatea tea asigur asigurăă stabil stabilita itatea tea regimu regimului lui politi politic, c, echili echilibru brull necesa necesarr guv guvern ernări ării,i,
funcţionalitatea puterii. Puterea poate fi obţinută şi în mod ilegal, prin abaterea de la lege, de la normele consacrate în fiecare tip de regim politic. O atare putere este ilegitimă, ea instaurându-se contrar regulilor democratice, constituţionale, ale statului de drept. Regimul politic al puterii ilegitime este, în consecinţă, fragil şi instabil. Putere Putereaa politi politică că folose foloseşte şte mijloa mijloace ce varia variate te (instr (instrume umente nte politic politice) e) pentru pentru a se legiti legitima ma (furnizarea de garanţii funcţionale către celelalte segmente ale societăţii politice sau către cele ale societăţii civile sau blocarea tentativelor lor de contestare sau înlăturare a ei) şi pentru a asigura, deci, permanenţa stabilităţii sale, între altele, şi pentru că legitimitatea, nefiind câştigată odată pentru totdeauna, se poate şi pierde. Recâştigarea legitimităţii, după pierderea ei ca urmare a unei perioade de criză, sau reconfirmarea acesteia, la anumite intervale, determinate de cerinţele sociale (inclusiv prin intermediul alegerilor) sunt procese complexe în care puterea se implică sistematic şi interesat. Funcţia de instituire şi consacrare a autorităţii . Funcţia de instituire şi consacrare a autorităţii aduce în prim plan autoritatea puterii politice, respectiv caracterul ei influent bazat pe legitimitate. Autoritatea, ca funcţie a puterii, este influenţa, exercitată la nivel social, care se întemeiază pe forţa argumentelor logice, raţionale, acceptate pe această bază de către celelalte inst instit ituţ uţii ii poli politi tice ce şi de soci societ etat atea ea civi civilă lă,, însu însuşi şite te şi tran transf sfor orma mate te de ele ele în elem elemen ente te de comportament . Pentru a dobândi autoritate, dar şi pentru a obţine consacrarea acesteia (impunerea şi
recunoaşterea autorităţii), puterea politică trebuie să se situeze la înălţimea aşteptărilor sociale. În caz contrar, mai devreme sau mai târziu, se va manifesta o criză de autoritate, care se poate transforma în criză de putere, fatală pentru orice regim politic. Funcţia programatică (decizională) . Această funcţie constă în elaborarea unor programe, a liniilor directoare, în care elementul esenţial îl constituie decizia politică, în conformitate cu care trebuie să se acţioneze. Decizia politică are legătură cu valorile politice ale unei anume societăţi,
izvorând din ele şi precizând scopurile acelei societăţi în ansamblul său. Efectele deciziei politice iradiază în toate domeniile vieţii sociale: economic, social, politic, ideologic, cultural-spiritual. Procesul Procesul luării luării deciziilo deciziilorr include include formularea formularea,, promulgare promulgareaa şi aplicarea aplicarea liniei liniei politice. politice. Deciziile Deciziile politice angajeaz angajeazăă aspectel aspectelee fundament fundamentale ale ale societăţii societăţii în cauză, cauză, având având legătură legătură cu viitor viitorul ul său şi determ determinâ inându ndu-i -i evolu evoluţia ţia.. George Georgess Burde Burdeau au a relev relevat, at, astfel astfel („Tratat Tratat de ştiinţă ştiinţă politică”), că deciziile majore sau macro-deciziile politice „… angajează colectivităţile într-un mod ireversibil, trasându-le sarcini a căror realizare le afectează în întregime”. Prin efectele lor, deciziile politice pot determina succesul, cu condiţia să fie luate în mod corespunzător. În situaţiile în care blochează evoluţia proceselor şi fenomenelor sociale, deciziile politice pot conduce conduce şi la insucces. insucces. Fixarea deciziilor, de care depinde destinul colectivităţilor umane, este unul din atributele majore ale puterii. Acestea dau reperele calităţii actului de conducere şi ale contribuţiei sale la activitatea sistemului politic. Prin poziţia centrală a grupului conducător în mecanismul puterii, deciziile politice devin obligatorii pentru societate, ele luând, de regulă, forma legilor, decretelor, hotărârilor şi fiind întărite de forţa publică. Cu cât programele de acţiune sau deciziile luate concordă cu cerinţele
generale ale progresului social şi îşi subsumează acestora metodele şi mijloacele de punere în aplicare, cu atât mai mult puterea câştigă în credibilitate şi autoritate. Funcţi Funcţiaa de organi organizar zaree şi condu conduce cere re a societ societăţi ăţiii . Funcţia Funcţia organiza organizatoric toricăă const constăă în capacitatea puterii de a stabili formele de organizare cele mai adecvate, de a mobiliza grupurile sociale asupra cărora îşi exercită influenţa, de a direcţiona instituţiile şi relaţiile reciproce dintre acestea pentru a acţiona în conformitate cu obiectivul de conducere a societăţii. 7
Toate societăţile, cu atât mai mult cea umană, au nevoie de a fi orientate spre realizarea scopurilor pentru care s-au format şi există. Din această perspectivă, puterea politică are şi rolul de a dirija (conduce) şi menţine în stare de funcţionare societatea. Funcţia Funcţia ideologic ideologicăă. Prin Prin interm intermedi ediul ul acest acestei ei funcţi funcţii,i, putere putereaa politi politică că se preocu preocupă pă să formeze, să educe oamenii în spiritul valorilor ce decurg din programele politice stabilite de grupul social sau de colectivitatea din care ea provine şi care urmăresc să influenţeze, să direcţioneze acţiunea socială spre realizarea valorilor dorite de ele. Puterea politică încearcă, prin exercitarea funcţi funcţiei ei menţio menţionat nate, e, să convin convingă gă restul restul societ societăţi ăţiii să acce accepte pte viziun viziunea ea sa despre despre persp perspec ectiv tivele ele societăţii, ca şi dorinţa de a conduce societatea într-o anumită direcţie, să obţină adeziunea acesteia faţă de deciziile pe care ea le adoptă. Funcţia coercitivă . Această funcţie are ca rol constrângerea, prin diferite mijloace şi metode, a indivizilor pentru a-i determina să respecte şi să acţioneze funcţie de anumite reguli şi legi faţă de care nu manifestă o conformitate automată sau, după caz, reprimarea împotrivirii celor care care se opun opun transp transpune unerii rii în practi practică că a acest acestora ora. Funcţi Funcţiaa coerc coerciti itivă vă a puteri puteriii politi politice ce este este
indisolubil legată de legitimitatea acesteia, întrucât numai puterea politică legitimă poate crea autorităţi care să impună îndreptăţit sancţiuni pentru cei ce se abat de la lege, de la regulile sociale acceptate. Funcţia de control politic al societăţii . Controlul politic reprezintă o funcţie fundamentală a puterii şi totodată cea mai complexă, care le subordonează pe toate celelalte. Această funcţie se realizează prin utilizarea întregului ansamblu de resurse (procedee şi mijloace economice, politice, ideologice ideologice şi morale) de care dispune puterea, cu scopul de a regla dinamica mecanismului social global, respectiv de a asigura echilibrul, coeziunea şi funcţionarea acestuia, în concordanţă cu valorile şi interesele forţelor sociale pe care le reprezintă.
Funcţia de control politic nu vizează doar verificarea conformităţii acţiunilor sociale cu voinţa puterii, ci şi urmărirea modului în care deciziile politice sunt respectate şi a îndeplinirii măsurilor ce se impun, în conformitate cu prevederile legale. Ca instanţă supremă ce garantează obligativitatea deciziilor fundamentale de care depinde evoluţia socială, puterea are şi rolul de a controla modul de punere a lor în aplicare şi eficienţa rezultatelor acestui proces. Controlul social nu este expresia opresiunii, a coerciţiei arbitrare, ci mijlocul prin care statul, ca depozitar suprem al puterii, trebuie să urmărească, urmărească, obligatoriu, obligatoriu, toate fazele deciziei deciziei politice. Controlul exercitat de putere este în strânsă corelaţie cu legitimitatea acesteia. Metodele şi mijloacele de realizare a controlului social depind de nivelul de dezvoltare a democraţiei, dar şi de echilibrul care există între controlul exercitat de putere asupra societăţii şi controlul pe care societatea civilă îl are asupra puterii. Când între valorile pe care le promovează puterea şi interesele societăţii civile se manifestă diferenţe semnificative, se produce o scădere a nivelului activităţii sociale, care se repercutează negativ asupra capacităţii de control din partea puterii şi a eficienţei controlului. În funcţie de natura regimului politic, de nivelul consensului sau al contestării faţă de valorile promovate de putere, dar şi de metodele prin care se realizează, controlul exercitat de putere poate fi eficient eficient sau ineficient (slab). (slab). În contextul menţionat, este semnificativ faptul că regimurile totalitare au încercat să realizeze un control total asupra societăţii, mai ales din dorinţa de a cunoaşte şi de a neutraliza orice formă de opoziţie, care ar fi putut periclita îndeplinirea intereselor lor. Istoria relativ recentă a regimurilo regimurilorr comuniste comuniste stă mărturie în acest acest sens: sens: mijloacel mijloacelee variate variate la care a apelat apelat puterea, puterea, de la represiunea propriu-zisă la sădirea unei iluzorii încrederi în viabilitatea obiectivelor urmărite, nu şiau atins, până la urmă, rezultatul scontat. Strategia „controlului total” nu a dat roade, efectul acesteia, respectiv rezistenţa tot mai generalizată a societăţii civile, fiind unul advers, care a atacat înseşi fundamentele totalitarismului şi a contribuit din plin la înlăturarea sa. Funcţi Funcţiaa de menţin menţinere ere a stabil stabilită ităţii ţii,, coeziu coeziunii nii,, echil echilibr ibrulu uluii şi ordini ordiniii în societ societate ate . Competiţia politică, dar şi cea economică (care creează inegalităţi pe plan economic şi injustiţie socială) între indivizii sau grupurile sociale pot genera instabilitate, context în care puterea este 8
mijlocul de a menţine coeziunea societăţii, ordinea stabilită, de a păstra anumite proporţii şi a împiedica creşterea peste anumite limite a disimetriilor .
* În concluzie, se poate afirma că funcţiile constituie constitu ie forma cea mai vie, v ie, cea mai pregnantă pregnan tă de manifestare manifestare a puterii politice. În viaţa socială, puterea politică se obiectivează, în primul rând, prin existenţa şi activitatea statului, dar şi prin alte instituţii politice sau nepolitice ( partidele politice, grupurile de presiune presiun e, instituţii cu caracter nepolitic ale societăţii civile etc.). 3. RESURSELE PUTERII POLITICE Influenţa exercitată de factorii politici în societate, inclusiv de putere, depinde de resursele disponibile, care reprezintă valori ce pot fi utilizate pentru a produce rezultatele politice aşteptate. DEFINI DEFINIRE. RE. Pentru Pentru a-şi a-şi impune impune voinţa voinţa în detrim detriment entul ul altor altor voinţe voinţe,, respe respecti ctivv pentru pentru a modifi mod ifica ca obice obiceiur iuri,i, intere interese, se, aspira aspiraţii ţii,, mental mentalită ităţi, ţi, determ determina inate te de priori priorităţ tăţii indep independ enden ente te şi subiective, puterea politică trebuie să-şi asigure resursele necesare, adecvate şi suficiente acestui acele mijloace mijloace mobilizat mobilizatee pentru a influen influenţa, ţa, în contexte contexte scop. Resursele puterii politice sunt acele determi determinate nate de viaţă, viaţă, conduite conduitele le actorilo actorilorr politici politici,, aflaţi aflaţi în diferite diferite relaţii relaţii interac interactive tive,, pentru pentru atingerea scopurilor lor politice.
CLASIF CLASIFICA ICAREA REA RESURS RESURSELO ELOR R PUTERI PUTERIII POLITI POLITICE. CE. Resurs Resursele ele puteri puteriii tind tind să se organizeze şi să se instituţionalizeze în structuri de dominaţie relativ stabile pentru fiecare tip de soci societ etat ate. e. Resu Resurs rsel elee la care care apel apelea ează ză,, de regu regulă lă,, pute putere reaa poli politi tică că sunt sunt extr extrem em de varia variate te,, manifestându-se sub forma unui spectru larg de bunuri şi valori. Sociologii Keith Dowding şi Sociologie politică politică”/Paris, 1994) Philippe Braud prezintă în lucrările lor („ Puterea” şi, respectiv, „ Sociologie câteva sugestii relevante pentru clasificarea şi ordonarea principalelor categorii de resurse politice, pe care le vom analiza în cele ce ce urmează. Cunoa Cunoașterea terea (informare (informareaa politică) politică) . Cunoaşterea (informarea) politică presupune obţinerea şi utilizarea de către putere a informaţiilor cu valoare strategică necesare atingerii scopului ei de organizare şi conducere de ansamblu a macroorganismului social. Rolul informaţiei info rmaţiei politice p olitice . Prin conţinutul conţin utul ei, informaţia politică vizează şi fixează condiţiile de existenţ existenţă ă şi program programele ele de activit activitate ate ale categori categoriilor ilor sociale sociale (clase, (clase, stratur straturi), i), formelor formelor de comunit comunitate ate (popoare (popoare,, naţiuni) naţiuni),, instituţ instituţiilo iilorr şi organiza organizaţii ţiilor lor (state, (state, partide) partide),, ce intră intră în sfera sfera politicului.
Este important de semnalat faptul că informaţia politică intră în mod nemijlocit în reţeaua şi verigile puterii politice, constituind constituind o resursă de primă importanţă importanţă a acesteia. Iată principalul principalul motiv pentru care actorii actorii politici şi-o doresc şi negociază obţinerea obţinerea ei. Informaţia politică are un rol major în desfăşurarea eficientă, performantă a acţiunilor politice. Ea reprezintă mijlocul care asigură folosirea mai bună sau transmiterea operativă şi oportună a mesajului dorit de către actorii politici (partide, guverne, parlamente, grupuri sociale, lideri, candidaţi în alegeri etc.). Tipologia Tipologia informaţiei informaţiei politice. politice. Informaţiile Informaţiile de care au nevoie nevoie decidenţii decidenţii din sfera puterii puterii sunt variate şi se află în strânsă dependenţă de specificul evoluţiilor politico-sociale şi al raporturilor lor cu masele. Între cele mai semnificative categorii de informaţii politice necesare puterii pentru gestionarea situaţiilor cu care se confruntă, prin elaborarea unor răspunsuri/iniţiative adecvate, menţionăm: - informaţii referitoare la „orizontul de aşteptare” al grupurilor (populaţiei) asupra cărora se răsfrânge activitat ea puterii politice (nevoi, speranţe, concepţii, atitudini, iniţiative etc.); - informaţii despre adversarii politici (strategii, concepţii, atitudini, argumente pro/contra faţă faţă de acţi acţiun unile ile pute puteri rii, i, iniţ iniţia iati tive ve,, sist sistem emee de rela relaţi ţiii şi de comu comuni nica care re utili utiliza zate te,, fond fondur uri, i, vulnerabilităţi care ar putea fi exploatate, alte categorii de date, elemente, situaţii de interes). Sursele informaţiei politice. Birocraţii puterii politice obţin informaţiile care le sunt necesare liderilor diferitelor diferitelor sindicate sindicate, din surse variate (de la grupurile de lobby, din rândul industriaşilor , liderilor de la alte grupuri de cetăţeni etc.). Guvernele, parlamentele, partidele politice aflate la putere sau în 9
opoziţie etc. se bazează pe birocraţiile lor pentru a obţine informaţia necesară producerii şi implementării politicii lor. Funcţionarii publici folosesc grupurile profesionale, de lobby, dar şi alte grupuri organizate în vederea accesului la categorii de informaţii de primă importanţă pentru realizarea intereselor specifice. În acest context, mass-media au un rol deosebit de important: grupurile de interese politice, mai puţin din sfera puterii politice şi mai mult din afara acesteia, pot organiza campanii de presă cu durate variabile, deoarece nu dispun de alte mijloace pentru a-şi face cunoscute concepţiile şi poziţiile. Actorii politici cu adevărat puternici nu au nevoie neapărat de sprijinul opiniei publice, fiindcă dispun de mijloace mult mai redutabile, asupra cărora vom insista în cele ce urmează. Caracteristicile informaţiei politice. Informaţia politică are caracteristici diverse, variate, puse mai mult sau mai puţin în evidenţă de pârghiile de acţiune de care se foloseşte puterea în înde îndepl plin inire ireaa ma mand ndat atul ului ui său său soci social al.. În cont contin inua uare re,, vor vor fi abor aborda date te câte câteva va dint dintre re cele cele ma maii semnificative. Exactitatea. Exactitatea face trimitere la conformitatea mesajului informaţiei cu realitatea politică în cadrul căreia se manifestă fenomenul puterii. Cu cât informaţia reflectă mai fidel dinamica socială (este mai exactă), cu atât valoarea ei de utilizare creşte, puterea folosind-o pentru conceperea conceperea de strategii viabile de organizare şi conducere a societăţii. Oportunitatea. Această trăsătură se referă la obţinerea şi, eventual, valorificarea în timp util a informaţiei politice de către structurile specializate ale puterii. Ea are o semnificaţie majoră în procesul relevării relevării eficienţei activităţii specifice desfăşurate desfăşurate de puterea puterea politică. Credibilitatea. Credib Credibili ilitat tatea ea inform informaţi aţiei ei utiliz utilizată ată de putere putereaa politi politică că are o import importan anţă ţă deosebită. Ea relevă gradul de încredere al celor cărora le este destinată informaţia, în mesajul acesteia. Acest atribut determină, în fapt, cele mai multe suspiciuni din partea factorilor sociali, care intră în relaţie cu puterea politică, cu privire la sinceritatea mesajelor transmise de aceasta. aceasta. Anticiparea evoluţiilor sociale cu semnificaţie majoră. Una din caracteristicile informaţiei politice, ca resursă de putere, este aceea de evidenţiere a evoluţiilor posibile ale raporturilor sociale relevante, realizată anterior producerii lor, funcţie de care puterea îşi poate structura activitatea de management management la nivel social. Diversitatea. Pentru a fi utilă, viabilă şi stimulativă, informaţia politică trebuie să fie frecventă şi diversă în formă, coerent structurată ca mesaj şi conţinut. Ea este multiformă, vehiculându-se direct sau „prelucrat”, sub formă de texte (publicaţii oficiale privind diverse diverse aspecte aspecte ale vieţii sociale sociale sau instituţii politice), date statistice (economice, sociale, electorale), concluzii ale anchetelor socio-politice privind diferite probleme actuale sau potenţiale, date audio-vizuale (înregistrări ale evenimentelor politice, ale discursurilor oamenilor Stocuril rilee (bănci (băncile le)) de inform informaţ aţii ii polit politic icee serve servesc sc la elabor elaborare area a strat strategi egiil ilor or şi politici etc.. Stocu scenariilor politice, la fundamentarea programelor politice, a studiilor şi analizelor consacrate problematicii vieţii so ciale. Aria de circulaţie limitată. Informaţia politică este cu atât mai importantă, cu cât are caracter secret (arie de circulaţie sever limitată prin proceduri-standard) şi este ţinută la distanţă, pe cale de consecinţă, de opinia publică. Adesea, puterea politică nu doreşte să nu i se cunoască
interesele autentice, cu cine negociază şi în ce scop. Mare parte din activităţile de lobbying se desfăşoară „în „în spatele uşilor uşilor închise”, prin diferite canale de comunicare (conversaţii (conversaţii telefonice, corespondenţă scrisă - trimiteri poştale, e-mail etc.), discuţii particulare purtate la recepţii sau petreceri, întâlniri oficiale sau neoficiale (cu durată durată limitată sau nelimitată). nelimitată). Astfel de întâlniri au loc între componenţii diverselor grupuri de interese politice, din sfera puterii sau din cele exterioare acesteia, care au o influenţă variabilă asupra puterii politice: membri ai guvernelor, parlamentelor, partidelor politice, ai instituţiilor financiare naţionale şi internaţionale, oameni de afaceri, sindicate, electorat, mass-media etc.. Când unele grupuri de interese politice se simt excluse din acest schimb informaţional şi de lobbying , încearcă să obţină cunoştinţele de care au nevoie prin punerea p unerea problemelor de interes in teres în faţa opiniei publice, d in perspectiva necesităţii neces ităţii accesului lor neîngrădit la informaţie. 10
Comunicarea politică . În sens restrâns, prin comunicare politică se înţelege activitatea desfăşurată desfăşurată de instituţii instituţii specializate care au fost create pentru a difuza şi promova informaţii, idei şi atitudini cu privire la problemele guvernării. Comuni Comunicar carea ea politic politicăă este este cea cea care care asigur asigurăă
adecvarea raporturilor dintre guvernanţi şi guvernaţi printr-un schimb permanent de informaţie. Expresie a deciziilor suverane luate de guvernanţi cu privire la guvernaţi, ea exprimă legitimarea autorităţii primilor asupra celorlalţi, fiind, din acest punct de vedere, o veritabilă resursă de putere. Studiile întreprinse în politologia contemporană asupra comunicării politice se concentrează asupra mijloacelor folosite (mass-media imprimate şi electronice, organizaţii politice şi ne-politice etc.), etc.), asupra asupra conţinutu conţinutului lui (manifest (manifest şi latent) latent) şi caracteru caracterului lui ei, asupra asupra efectelor efectelor produse în cadrul cadrul sistemului politic. Comunicarea politică, inclusiv cea care este subordonată satisfacerii intereselor puterii, vehiculează, în esenţă, trei categorii de factori, rezultaţi din interferenţa dintre obiectiv şi subiectiv: informaţiile, interpretarea lor (în raport cu scopurile şi idealurile fixate) şi decizia de a le utiliza (în concordanţă cu programul politic urmărit sau propus). Autoritatea Autoritatea legitimă legitimă. Autori Autoritat tatea ea legiti legitimă mă se află află în legătu legătură ră direct directăă cu cunoa cunoaşte şterea rea (informarea). Cunoaşterea calificată, respectiv cunoştinţele oficiale şi tehnice (în unele cazuri, cu circulaţie restricţionată, determinată de caracterul lor secret), dau reprezentanţilor puterii politice vin e, deci, şi din cunoaştere. calitatea de a fi nu numai o autoritate, dar şi în autoritate. Autoritatea vine Dar autoritatea vine mai ales din faptul că puterea politică are legea de partea ei, sau din măsura în care acest lucru se petrece. În consecinţă, capacitatea actorilor instituţionalizaţi ai puterii de a da altor actori comenzi autoritare, de a le cere celor de sub ei (subordonaţilor lor) să acţioneze în anumite moduri este o sursă (resursă) de putere. În situaţii politice, legislativul (parlamentul) foloseşte în modul cel mai evident autoritatea legitimă, prin crearea de legi sau regulamente pe care să le urmeze alţii. Autoritatea este legitimă în măsura în care este consfinţită prin lege şi societatea o acceptă drept legitimă. Legalitatea. Legalitatea poate constitui o resursă importantă de putere prin faptul că mizează pe constrângerile legale în cazurile constatate sau prezumate de încălcare a normelor de drept . Legalitatea este, în primul rând, de natură să ordoneze scopurile şi mijloacele pe care le
formulează membrii unei comunităţi. Nerespectarea sa poate da naştere la abuzuri şi subiectivism din partea instituţiilor puterii, cu consecinţe negative dintre cele mai severe asupra ordinii şi stabilităţii sociale. Banii. Chiar dacă pot constitui sursa unor inconveniente de ordin moral, banii rămân unul din cele cele mai importa importante nte instrume instrumente nte (resurse (resurse)) economi economice ce de acţiune acţiune (exprimate prin venituri, capi capita tall econ econom omic ic şi fina financ ncia iar, r, bază bază ma mate teri rial alăă şi logi logist stic icăă etc. etc.)) în vede vedere rea a obţi obţine neri riii sau sau menţinerii/păstrării puterii politice. Niciodată, şi cu atât mai puţin în contemporaneitate, contemporaneitate, puterea nu a putut fi concepută fără sprijin financiar. Apariţia Apariţia partidelo partidelorr moderne moderne a contribui contribuit,t, în bună măsură, măsură, la raţionaliz raţionalizarea area structurilor structurilor politice, ele însele fiind unul din reflexele acestui proces. În acest context, spiritul capitalist a pătruns şi în universul politicii, nu numai în noua ordine economică. Aşa s-a făcut f ăcut că promovarea intereselor politice de grup a fost încredinţată unor instituţii specializate, conduse de lideri cărora leau fost puse la dispoziţie nenumărate resurse, între care cele financiare au un rol de prim rang. Problema utilizării banilor, pentru dobândirea/menţinerea puterii politice, este una sensibilă, aşa cum arătam şi mai sus. Această resursă poate fi utilizată atât pentru campanii de imagine, în vederea stimulării dialogului dintre putere şi mase, dar şi pentru coruperea, intimidarea sau eliminarea adversarilor politici. Dacă Dacă scopul utilizării utilizării banilor este o guvernare guvernare în folosul comunităţii, comunităţii, atunci moralitatea acestui mijloc poate fi discutată. În caz contrar, puterea politică devine clientelară (dependentă) (dependentă) celei economice şi îşi dovedeşte lipsa de viabilitate. Limbajul politic. Limba este, indiferent de regimul politic în care se foloseşte, forma cea mai expresivă de reprezentare a relaţiilor de putere şi instrumentul ideal de control al opiniei publice din această perspectivă. perspectivă. Pe cale de consecinţă, limbajul politic are un rol determinant în reflectarea modurilor de existenţă ale puterii politice şi ale sistemelor de valori promovate de aceasta. Cuvintele, expresiile, metaforele etc. ce compun limbajul politic au semnificaţii care impun 11
receptorilor un mod specific de a gândi şi de a judeca situaţiile şi manifestarea unor conduite politice pe măsură. măsură. Definire. Politologii şi sociologii au dat numeroase definiţii limbajului politic. Una din cele mai relevante pare să fie cea a sociologului german Georg Klaus, care arăta că „… limbajul politic este acel domeniu al limbii în care se mişcă actorul politic, utilizând cuvântul ” şi că „ limbajul politic (este - n.n.) o componentă importantă a vieţii politice”. Funcţiile şi scopul limbajului politic. Limbajul politic îndeplineşte funcţiile de cunoaştere, informare, clarificare, atragere, stimulare, mobilizare şi de participare (aceasta din urmă fiind capacitatea de a incita şi declanşa dispoziţia spre participare nemijlocită la viaţa politică) a actorilor sociali la acţiunea politică p olitică. În situaţii de criză, limbajul politic are şi funcţia de a linişti, calma sau detensi detensiona ona conduitele conduitele marcate marcate de panică panică şi confuzie confuzie ca urmare a acţiuni acţiuniii unor unor stimuli stimuli sociali sociali contradictorii. Manife Manifesta starea rea plenar plenarăă a funcţi funcţiilo ilorr limbaj limbajulu uluii politi politicc depind depindee atât atât de conţin conţinutu utull
acestuia (încărcătură informaţională, consistenţa mesajului, noutatea informaţiei, interesul pe care îl determină etc.), cât şi de formă, logică, claritate, concizie, forţă de penetraţie etc.. Scopul limbajului sau al stilului de vorbire politic este acela de a determina adeziune la programul unui partid, în sensul organizării organizăr ii societăţii conform sistemului sis temului de valori promovat de d e acesta. Reputa Reputația (notor (notorietat ietatea) ea). Reputaţia (notorietatea) este din ce în ce mai recunoscută drept o resursă-cheie a puterii, inclusiv a puterii politice. Ea poate fi probată (dovedită) prin: a) verificarea directă, de către instanţe autorizate, a comportamentelor şi calităţilor actorilor instituţionalizaţi ai puterii, în funcţie de anumite modele; b) examinarea opiniilor elitelor; c) apelul la mass-media sau la alte mijloace pentru a releva gradul de adeziune populară la valorile promovate de puterea politică. Reputaţia constă în punerea în evidenţă a meritelor unui actor politic până într-atât încât acesta să poată depăşi pragul mediu de popularitate, prin provocarea interesului populaţiei faţă de prestaţiile sale publice. Ea se obţine obţine prin prin mijloa mijloace ce direc directe te (depla (deplasăr sării în terito teritoriu riu,, discu discuţii ţii cu
electo electorat ratul, ul, fondur fondurii cheltu cheltuite ite etc.), etc.), dar dar şi indire indirecte cte (cu spriji sprijinul nul ma massss-med media ia sau ca urmare urmare a rezultatelor obţinute în sondajele de opinie). De regulă, percepţia valorii unui actor politic (care se întemeiază, în societatea contemporană, mai ales pe imaginea valorii construită de mass-media) se suprapune peste valoarea autentică a personalităţii sale. Este demn de reţinut faptul că viabilitatea politică a actorului politic în cauză depinde de manifestarea unor diferenţe cât mai mici cu putinţă între cele două valori. * Efic Eficie ienţ nţaa resu resurs rsel elor or pute puteri riii poli politi tice ce depi depind ndee de grad gradul ul disp dispon onib ibil ilit ităţ ăţii ii lor, lor, dar dar şi de capacitatea puterii de a le mobiliza ori de câte ori interesul său politic o cere. Ea depinde, de asemenea, nu doar de simpla lor acumulare, ci şi de o administrare corespunzătoare, pe măsura necesităţilor şi provocărilor sociale. susţinută în mod egal şi unitar de toate resursele ei şi În concluzie, puterea politică trebuie susţinută nu în mod mod excl exclus usiv ivis istt de una una sau sau de alta alta dint dintre re aces aceste tea a. În caz caz cont contra rar, r, se ma mani nife fest stăă fie incompetenţa, fie ilegitimitatea sau dominaţia celui care o deţine. 4. RECOMANDĂRI BIBLIOGRAFICE CARPINSCHI, Anton; BOCANCEA, Cristian, Ştiinţa politicului politicului, Tratat, vol. I, Editura Universităţii „Al. I. Cuza”, Iaşi, 1998. CHAZEL, François, Puterea, în Raymond Boudon (coord.), Tratat de sociologie, Editura Humanitas, Bucureşti, 1997. DOWDING, Keith, Puterea, Editura Du Style, Bucureşti, 1998. LEPĂDATU, LEPĂDATU, Dumitru, Dumitru, Procese şi fenomene politice - prima prima parte parte,, Editur Edituraa Actami Actami,, Bucureşti, 2000. MĂGUREANU, Virgil, Puterea politică, Editura Politică, Bucureşti, 1979. 12
Sociologie politică politică, Grupu Idem, Sociologie Grupull Editor Editorial ial RAO, Bucure București, 2006, 2006, pp. 73-139 73-139 (Puterea (Puterea politică și fenomenele sale sale corelative. Puterea Puterea ca fenomen social). social). Idem, Studii de sociologie politică, Editura Albatros, Bucureşti, 1997. MITRAN, Ion, Politologia în faţa secolului XXI , Editura Fundaţiei „România de mâine”, Bucureşti, 1997, p. 109. NAZARE, Vasile, Politologie, Editura Academiei Navale „Mircea cel Bătrân”, Constanţa, 2002, p. 35. TEODORESCU, Gheorghe, Putere, autoritate şi comunicare politică, Editura Nemira, Bucureşti, 2000.
13
