OMUL SI OPERA
„Destinul literar a lui Ion Minulescu a fost marcat de câteva paradoxuri.Primul sau volum de versuri a reprezentat un act prin care poetul lucid afirmă ruptura dintre versurile sale și lumea contemporană.Începând cu titlul Romanțe pentru mai târziu,continuând târziu,continuând cu poezia care avea valoarea unei profesiuni de credință intitulată Romanță noului venit și încheind cu penultimul vers concluziv al acesteia”Dar poarta a rămas închisă la glasul artei viitoare” totul vădea cunoștința poetului cu privire la noutatea versurilor sale.Unul dintre paradoxuri constă în faptul că poetul care debutează socotindusocotindu-se un neînțeles fără audiența la public ajunge să cucerească o popularitate care după cel dintâi război mondial a crescut în progresie geometrică.O popu laritate la care au contribuit într-o într-o măsură deloc neglijabilă înzestrările sale de interpret al propriei sale opere un farmec aparte al omului făceau din proscrisul și boemul de altădată, o vedetă ce cucerea instantaneu adeziunea publicului.”(Valeriu Rapeanu)
1
Ion Minulescu s-a născut la 7 ianuarie 1881 în București. Tatăl sau, Theodor Minulescu, era cavaf și a murit cu câteva zile înainte de nașterea fiului său, lăsând în urmă sa o avere considerabilă. Mama sa, Alexandrina se recăsătorește după 5 ani cu ofițerul de cavalerie Ion Constantinescu. Ion Minulescu debutează în 1897, la doar 16 ani, cu poezia Gânduri în ,,Povestea Vorbei”. Până în 1897 mai publică Plâns și La monastire, în ,,Foaia pentru toți”. În anul 1900 pleacă la Paris, unde își va neglija studiile. Întors în țara, își preia activitatea literară la revistă de avangardă Vieata Noua a lui Ovid Densuseanu și se ridica împotrivă ,,reprezentării unilaterale a fondului national” (Daniel Dumitru, Introducere in opera lui Ion Minulescu) Publică două reviste de orientare simbolista: ,,Revista celorlalți” (1908) și ,,Insula” (1912). În 1913 publică volumul De vorba cu mine însumi. În 1920, apare un nou volum de proză al lui Minulescu: Măști de bronz și lampioane de porțelan. Anul 1921 ȋl consemnează pe Minulescu ca autor dramatic: pe scenă Naționalului se reprezintă Pleacă berzele și comedia într un act Lulu Popescu . Un an mai târziu poetul este numit Director General al Artelor în Ministerul Artelor și Cultelor. Va deține această funcție până în 1940. Publică romanul Roșu, galben și albastru, unul din marile succese literare ale vremii. După o lungă întrerupere, Minulescu reapare cu un nou volum de versuri, Spovedanii, publicat în colecția Manuscriptum. În 1928, Minulescu publică romanul autobiografic Corigent la limbă română. O nouă piesă, reluând în manieră fantezistă motivul lui Don Juan: Amantul anonim. Publică nuvele fantastice Cetiti-le noaptea și un nou roman cu intenții satirice: Bărbierul regelui Midas sau Voluptatea adevărului. Corigent la limba romana, Rosu, galben si albastru si, in mare parte, Barbierul regelui Midas alcatuiesc ciclul autobiografic al epicii minulesciene. Acest mechanism de transpunere in scris al experienţei personale asimilează mai multe vârste, etape din viată: ultimii ani de liceu si ai studenţiei pariziene (in primul roman), razboiul, cu refugiul la Iași(a doua opera) si parţial, perioada postbelică(ultimul roman).Moartea autorului survine precipitat, la 11 aprilie 1944, din cauza unui colaps cardiac, probabil consecință a emoțiilor și comoţiilor provocate de bombardamentul din 4 aprilie, cum spunea G. Călinescu.
2
POETUL Perioada simbolismului românesc corespunde cu perioada simbolismului francez. La noi, simbolismul s-a impus că un curent de sensibilitate, iar în opera lui Minulescu, influența franceză se resimte, cel puțin pentru perioada de debut. Inițial, a fost văzut că cea mai reprezentativă figură a simbolismului românesc, poetul însuși dând o ,,proclamaţie” în versuri: ,,De unde vin? Eu vin din lumea creată dincolo de zareDin lumea-n care n-a fost nimenea din voi, Eu vin din lumea-n care Nu-i ceru-albastru Şi copacii nu-s verzi așa cum sunt la voi, Din lumea Nimfelor ce-așteaptă sosirea Faunilor goi, Din lumea cupelor deșarte si totuși pline-n orice clipă, Din lumea ultimului cântec, purtat pe-a berzelor aripă Din ţărm ȋn ţărm, Din ţară-n ţară, Din om ȋn om, Din gură-n gură,Din lumea celor patru vânturi Şi patru puncte cardinale!...” (Romanţa noului venit)
Așa cum spune E. Lovinescu, succesul poeziei minulescine se datorează, în mare parte muzicalității exterioare. Prozodia ne ilustrează un vers solid constuit cu o sonoritate plină, un vers liber, original. Din punct de vedere lexical, putem vorbi despre o limbă clară, limpede, novatoare. Arhaismele sunt înlocuite cu neologisme armonioase. Se poate vorbi despre o anumită sensibilitate, despre o armonie internă între formă și fond. Limba poeziei minulescine ,,e crescută din fond și are o tonalitate egală; neologismul răspunde unei necesități și e susținut prin tot ce-l inconjoară”(E. Lovinescu, Istoria literaturii române contemporane). 3
Muzicalitatea e sonoră, versul e declamator și larg, iar retorica limitează emoțiile. Apar mijloace de expresie precum sugestia și insinuarea. De exemplu, senzația apropierii morții este exprimată prin trâmbițe, chei aruncate, obsesie de numere, cavouri și schelete: ,,Paznicul mi-a-nchis cavoul şi-am rămas în ploaie-afară. Şi-am rămas să-mi plimb scheletul printre albele cavouri Unde-ai noştri dorm în paza lumânărilor de ceară – Şi-am rămas să-mi plimb scheletul pe potecile pustii Şi pe crucile de piatră să cetesc ce-au scris cei vii…” (Romanţa mortului) ,,De vrei să-nveţi şi tu povestea aleilor de tei Sub care zac tăcute parerile de rau, De vrei să-i ştii pe nume toţi morţii ce-mi hrănesc Cu trupul lor pămantul grădinii, Şi de porţi Şi tu ca alţii-n suflet respectul pentru morţi, Opreşte-te la poartă şi bate de trei ori…” (La poarta celor cari dorm) Stilul poeziilor este unul familiar, jovial. Poetul se exprimă printr-un limbaj familiar cu ,,or”, ,,dracul știe”, ,,mi-e martor Dumnezeu”, ,,proasta” :,,Sulamita, Sulamita,/Pentru ce-ai fugit de Rege/ Şi-ai fost proasta?” (Randuri pentru Sulamita) O altă trăsătură a poeziei minulesciene e caracterul său teatral. E. Lovinescu vorbește despre ,,o poezie ostentativă", iar G. Călinescu notează tonul ,,fanfaron și teatral ca al oricărei romanțe", adăugând teatralității și ,,un ușor comic inclus în orice mistificatie”. În alte scrieri precum cea a lui Emil Manu intitulată Ion Minulescu și conștiință simbolismului românesc se vorbește despre substanța umoristică, ironică și autoironică a discursului liric: motiv pentru care Ion Minulescu este plasat în sfera creatorilor moderni înzestrați nu numai cu suflu liric, ci și cu o conștiință a convenției literare.
4
Roman ţ e pentru mai tarziu În constructia romanţei poetul adaugă sentimentul elegiac, lăsând loc motivului central, ușor de localizat datorită repetiţiilor şi antitezelor,care se realizează prin gesticulaţii solemne sau parodice. Retorismul este cel de la care se pleacă si este evidenţiat prin enumeraţii, denumiri geografice sonore: Ninive, Siracuza, Corint; monumente celebre, piramide, sfincşi, personaje mitologice: nimfe fauni, silvani; personaje literare: Hamlet, Polonius. Substantivele şi adverbele sunt scrise cu majuscule. Ion Minulescu ironizează tot ce se degradează: iubirea, prietenia, inconstanţa femeii, egoismul etc. Primele poezii care îl impun pe Ion Minulescu sunt romanțele scrise la Constanța și inspirate de aminirea peisajului marin: Spre Insulă Enigmă, Crepuscul la Tomis, Romanța celor trei corăbii, Romanța celor trei galere. Artisticul se face remarcat în poezie prin ,,înnobilarea poetică a locului”, în timp ce ,,epitetul minulescian e banal în aceste marine”. Ineditul provine din asocierile lexicale și muzicalitatea lor. De asemenea, se poate vorbi de un caracter meditativ al romanțelor. Romanţa noului venit deschide volumul său de debut și e formulată ca ,,un dialog nu lipsit de solemnităţi”(Emil Manu, op. cit.). Poezia e criticată pentru barbarismele folosite:
,,Strainule ce baţi la poartă, De unde vii Şi cine ești ?... Strainule de lumea noastră, Răspunde-ne de unde vii, Prin care lumi traiși coșmarul nepovestitelor povești Şi-n care stea gasiși coloarea decoloratei nebunii ?...” Īn Romanţa celor trei corăbii, pe langă muzicalitate, se poate vorbi si de verbalism, trasatură caracteristică silului acestui poet:
5
,,Porniră cele trei corăbii... Şi-n urma lor rămase portul, Mai trist ca muntele Golgotei însângerat de-un asfinţit, Şi-n urma lor, Pe cheiul umed, Un singur albatros rănit Mai stă de pază, Ca Maria, Venită să-şi vegheze mortul!...” La Minulescu, macabrul reprezintă un element de pitoresc, iar aceste romanţe se deosebesc doar tematic de restul poeziilor. De asemenea, poezia sa este considerată de G. Calinescu ,, un joc de emotii grandilocvente” cu ,,vibratii sentimentale”: ,,Īn cinstea ta,cea mai frumoasă și mai nebună dintre fete,Voi scrie trei ode, trei romanţe, trei elegii și trei sonete...” Tot in acest poem, intitulat Odeletă, se remarcă mistica numerelor maeterlinkană. Combinația eros-thanos este de mare efect. Textul surprinde prin comparația iubitei cu o ,,fantomă-n negru cu ochi mari de dezgropată. Îndrăgostiții ajung să contemple o cioară, ,,simbolul iubirilor defuncte”. Motivul romanței căpăta dimensiuni hiperbolice. Interesant în poezia lui Minulescu este că, deși femeia este văzută că un simbol al plăcerii, această condiție nu este degradantă pentru ea: ,,Și-a așa cum sunt-/Femeie sau fecioară,/Plebee sau regină-/Eu te primesc cu-aceeași simpatie…” Romanţa minulesciană releva o noua spaţialitate: toposul se schimbă de la mahala, in centrul marilor orașe:
6
,,A fost un vis trăit pe-un ţărm de mare. Un cântec trist, adus din alte ţări De nişte pasări albe - călătoare Pe-albastrul răzvrătit al altor mări Un cântec trist, adus de marinarii Sosiţi din Boston, Norfolk Şi New York, Un cântec trist, ce-l cântă-ades pescarii Când pleacă-n larg şi nu se mai întorc. Şi-a fost refrenul unor triolete Cu care-alt'dată un poet din Nord, Pe marginile albului fiord, Cerşea iubirea blondelor cochete…” (Celei care pleacă) N. Davidescu vorbește despre o reformă a vocabularului poetic, în care se observă diferențe majore la nivelul epitetului: substantivizarea adjectivului. Davidescu, spune Emil Manu, descoperă în stilistică minulesciană ,,blocuri de miraj”, tendința spre,,fast și pompa”, o căutare a sonorității exterioare. Ilarie Chendi critică ,,maniile de forma”, ,,aerele de grozavie”, ,,obsesiile afectate”. Pe Chendi îl deranjează chiar titlul voumului precum și extravaganța și noutatea limbajului.
Strofe pentru toat ă lumea Volumul e semnificativ pentru o noua etapă a creației minulesciene, ,,prin prozaizarea ostentativă, prin coercitiunea liricului, prin evadarea din zona psihologică a sugestiilor muzicale și a intuitiei”. Poetul nu mai hiperbolizează, ci bagatelizeaza, așa cum afirmă Daniel Dumitru in Introducere in opera lui Ion Minulescu. Spovedaniile din 1927, sunt incluse în acest voulm. Acest ciclu începe cu Strofe pentru elementele naturii (foc, vânt, ploaie, zăpada) și se diferențiază de restul operei sale prin lexic și muzicalitate: 7
,,Intuneric... Intuneric... Intuneric!... Cu vesmantul tau de doliu sau de gala, tu-nfratesti o noapte boreala cu orchestra unui dirijor isteric...” (Strofe pentru intuneric) Noutatea constă în faptul că versurile se transcriu unul după altul, dând impresia prozei: ,,Imperativă și sonoră ca un final de tamburină, când fulgerile vagabonde te prind și-ți sfâșâie veșmântul, cobori spre noi, cu lăcomia păgână, caldă și felină a unor buze pătimașe, ce-ar săruta întreg pamântul” În Strofe pentru cele patru anotimpuri revine la versificația cunoscută. Emil Manu spune că începând cu aceste stofe în poezie se produce ,,o abstragere de la exotism și o certă autohtonizare”. De exemplu, în poemul Cu noaptea în odaie ,,poetul părăsește grotescul,notația docilă,apelaţia ironică și trece la un discurs mai temperamental”: ,,Mi-a bătut azi-noapte Toamna-n geam, Mi-a bătut cu degete de ploaie¦ Și la fel ca-n fiecare an, M-a rugat s-o las să intre în odaie, Că-mi aduce o cutie cu Capstan Și țigări de foi din Rotterdam…”
Ȋn Strofe pentru faptele diverse poetul recurge la un ton duios, blând combinat cu mici ironii, cu spleen-ul și cu dramatismul. (Ultima oră, Moartea pasagerului): ,,La circ… Un accident banal – Un acrobat, Un salt mortal Şi… Acrobatul nu s-a mai sculat… Alămurile din orchestră au tăcut, Iar clovnii din arenă au ţipat… 8
Dar publicul din staluri n-a crezut Că poate fi şi-un accident adevărat Şi-a fluierat… ZadarnicMortul n-a mai înviat…” (Ultima oră) ,,Octombre-a zugrăvit pe cer, Cu nori de-argint, de plumb și de oțel, Tavanul unei cameri de hotel În care s-a-mpușcat un pasager... Miroase-a igrasie... Din tavan, Bucăți de tencuială-ncep să cadă Octombre-și vărsa ploaia rece-n stradă Și pasageru-și spăla rana în lighean...” (Moartea pasagerului) Ȋn Strofe pentru Cel-de-Sus, Minulescu nu batjocorește tematica religioasă, ȋnsă strofele sunt antireligioase, ironice, ,,concepute ȋn stilul unor disimulări lirice”: ,,Dă-mi Doamne, binecuvântarea Ta, Să pot intra-n Ierusalim şi eu, cândva, Ca şi Cristos, călare pe măgar, În înflorita lună-a lui florar!... Dă-mi bucuria să mă văd trădat Ca fiul Tău De Iuda sărutat Şi, ca să-mi pot îndepărta sfiala, Dă-mi buzele Mariei din Magdala...
9
Cum nu sunt decât scribul cărturar, Dă-mi, Doamne, spor la minte Nu lipsă la cântar... Ia-mi inima şi-aruncă-mi-o la câini, Şi-n locul ei dă-mi patru ochi Şi zece mâini...” (Rugă pentru ultima rugă) În ciclul Strofe pentru toată lumea se observă o dezpovarare a stilului, ,,o expresivitate insolită”, bazată pe eleganță. Perpessicius afirmă despre acest volum că transfigurează cotidianul și ridică gluma la rangului ,,unui principiu poetic”. Titului volumului reprezintă o aluzie la ideea de dezvoltare a simbolismului devenit ,,popular și autohton”(Emil Manu, op. cit.). Strofe pentru toată lumea marchează a două etapă a poeziei minulesciene, poezie simbolistă, corectată se poate spune, în care elementele de grotesc nu sunt reținute, iar ironia punctează ,,subiecte autohtone”
PROZATORUL
Proza lui Minulescu relevă verva și artificiul unei opere de improvizație. Tudor Vianu, în Arta prozatorilor români, discută tonul ,,jovial și fantast, divagația paradoxală și, mai ales, puterea de improvizație. Atunci când fantezia poetului încetează imagistic, intervine verva paradoxală care salvează cursivitatea expozeului epic”. Ion Minulescu încearcă să schimbe peisajul, toposului prozei prin încadrarea operelor în spațiul citadin, un spațiu specific bucureștean. Romanul minulescian propune o strucutură biografică, autorul folosind un ton ironic, neserios, carte stârnește nedumerirea realităţilor majore.
10
Barbierul regelui Midas sau Voluptatea adevarului Romanul reprezintă o satiră socială îndreptată împotriva moravurilor interbelice din domeniul culturii și al artelor. Acțiunea este plasată chiar la Ministerul Artelor, mediu pe care autorul îl cunoaște foarte bine. Locul este împânzit de administratori ignoranți, ziariști și oscilanți. Moravurile bucureștene apar satirizate ca într -o comedie cinematografică. Astfel, căsătoria lui Negoiță Prescureanu este aproape un scenariu, iar aparițiile și disparițiile bărbierului sunt un fel de acțiuni care echivalează cu o tehnică dues ex machine, spune Emil Manu. Bărbierul regelui Midas este un personaj episodic, care poate fi asemănat cu Don Juan. Daniel Dumitru afirmă că acest personaj e un artificiu, un martor al evenimentelor, care are rolul de a rosti morala. Tot Daniel Dumitru vorbește în această operă despre insolit, care ,, se vădește convențional, lipsindu-i forța de tracţiune a faptelor, e un ornament, o ramă fistichie care încadrează un academic tablou de epoca”. Epicul fixează o lume cu întâmplări și personaje reale și ,,se preocupă de o transpunere în registrul burlesc. Romanul are o construcție dramatică, în care predomină dialogurile: întâlnirea și prima discuție dintre Negoiță și bărbier, discuția dintre Negoiță și colegii săi privind identitatea bărbierului, dialogul Negoiță-Macropol etc. Narațiunea leagă scenele între ele, iar prin tehnică portetizarii în raccourci, personajele sunt caracterizate succint, îmbinând firescul cu grotescul. Bărbierul regelui Midas sau Voluptatea devarului apare ca un ,,hibrid realist-insolit și, deopotrivă, ca unul epic-dramatic”. Tipologiile personajelor ar putea reprezenta caractere oarecum reale, ,,chei” : ,,Directorul general este, cum se spune, om de litere, adică publică din când în când în reviste, fie cu plată, fie gratuite, articole despre Eminescu, Creangă, Caragiale, Macedonski și alți defuncți scriitori români, asupra cărora opinia publică și cărțile didactice s-au exprimat mai mult.[…] Faima lui se datorează numai faptului că trece drept mâna dreaptă a ministrului, care în diverse ocazii declarase, fără nicio reticență, că el nu se pricepe la artă.”
11
Autorul ia la rând instituțiile pentru a surprinde abuzul de putere, impostorii și valorile false. Textul căpăta accente de pamflet: ,,Fă-te ziarist…Fă-te apostolul adevărului, dreptății, libertății, egalității, fraternităţii…Şi dacă nu-ți convine meseria asta…dacă simți că prea îți îngreunezi conștiință, fă-te altceva…orice!...Cine te întreabă la noi dacă te pricepi sau nu la treaba pe care vrei s-o faci?...Nimeni!...D-ta crezi că eu mă pricep la barbierie?...Habar n-am…Şi totuși, o fac. O fac însă, fiindcă rentează…Şi încă cum? Bine de tot!...Ai văzut d-ta în țara românească vreun om de specialitate pus la locul lui? Fiecare face ce-i rentează mai bine; nu ce-a învățat să facă…” Alături de tehinica portretizării in stilul lui Caragiale se remarcă si comicul, tot de aceeași natură. Telegrama sosită de la Ministerul Artelor suna asa: ,,Rog…răspundeţi urgent…Hotel Puf…Carlsbad…Cehoslovacia…ce sumă pot oferi…tablou Grigorescu…ulei…mărime 75cm…pe 30 cm…subiect…ţarancă fus mână…Mulţumiri…și amiciţii…Arhiereu…Agaton Mizileanu.” Proza lui Minulescu a fost destul de criticată în epocă, cu excepția lui Paul Zarifopol, care vede în romanul minulescian ,,un poem umoristic, cu ecouri comic poetice de o curioasă splendoare”. Zarifopol accentuează ,,deliberata deformare a principiilor consecrate ale prozei, pe remanieri tehnice în consens cu o stilizare moderna”. Se poate vorbi în acest roman de accente realiste care se deplasează până la burlesc. ,,Poetica” romanului este novatoare, expresivă, care aduce în prim- plan o epocă.
DRAMATURGUL
Despre teatrul lui Minulescu s-a scris prea puțin, iar criticii aproape că îl ignoră. Una dintre explicațiile eșecului în teatru se datorează faptului că autorul nu se poate desprinde de stilul subiectiv, drama lui fiind autobiografică. Cu toate acestea, poetul a contribuit la sincronizarea dramaturgiei noastre cu cea europeană.
12
În majoritatea pieselor, este prezent triunghiul amoros în care amantul asaltează o soție nefericită pe care o cucerește, iar în final o părăsește.
Manechinul sentimental Triunghiul amoros nu lipsește nici din această piesă, în care relația dintre Radu și Jeana, pe care soțul o ia drept farsă, este presărată cu patetism și grandilocvență. Ion Marin Sadoveanu face o analiză a stilului dramatic minulescian și descoperă un ,,stil pirandellian”, în care conflictul dintre sufletesc și social este adus în scenă. Acest conflict relevă o serie de tipologii precum acele ale lui Don Juan și Doña Sol. Se observă că personajele sunt construite ca niște manechine, iar drumul pirnadellian, afirmă Emil Manu, se face în sens invers: ,,nu personajele își caută autorul, ci un autor dramatic, personaj în piesă, își caută pentru piesă-n piesă un personaj feminin.”
13
BIBLIOGRAFIE 1. G. Călinescu, Istoria literaturii române de la origini pâna ȋn prezent, Editura Minerva, București – 1988 2. Daniel Dumitru, Introducere in opera lui Ion Minulescu, Editura Minerva, Bucuresti - 1984 3. E. Lovinescu, Istoria literaturii române contemporane, Editura Minerva, Bucuresti – 1973 4. Emil Manu, Ion Minulescu și conștiinţa simbolismului românesc, Editura Minerva, Bucuresti – 1981 5. Claudia Millian, Despre Ion Minulescu, Editura pentru Literatură, București -1968
14
