Stilul bizantin
Începuturile acestui stil se găsesc in perioada dintre secolele IV-V, in cadrul antichităţii târzii. Se dezvolta in trei etape: secolele IV-VI, VI-XII, XII-XV. In prima perioada edificiile, in mare majoritate biserici, erau ridicate pe un plan bazilical cu 3, 4 sau 5 nave, preluat de la vechea bazilica romana. Ca o excepţie, Biserica San Vita Vitale le din din Rave Ravenna nna,, Ital Italia ia,, are un plan plan octo octogo gonal nal.. Cea Cea mai mai repre repreze zent ntat ativ ivaa caracteristica a stilului este utilizarea mozaicurilor pentru decorarea interioara, fiind faimoase cele de la catedrala Sf. Sofia din Constantinopol (azi Istanbul) si San Vitale din Ravenna.
Prin dimensiunile sale si impresia de spaţialitate din interior, catedrala Sf. Sofia este o încercare a omului de a reprezenta imensitatea si infinitatea cosmosului. In acelaşi secol VI încep sa fie construite biserici cu plan de cruce greaca (biserica Sf. Ioan din Efes) cu 5 cupole, sau de octogon înscris intr-un pătrat (San Vitale din Ravenna). In secolul IX se impune planul de cruce greaca, se aduc modificări modificări sistemului sistemului de susţin susţinere ere a cupole cupoleii (acum (acum se spriji sprijină nă direct direct pe ziduri ziduri,, fiind fiind elimin eliminaţi aţi contra contrafor fortii tii). ). Concomitent, apar decoraţiile exterioare care ating apogeul dezvoltării in secolele X (arcade oarbe, cărămidă colorata si ceramica smălţuită acoperă zidurile) si XV (sculpturi si fresce) Cea de-a treia perioada a bizantinului (secolul XV) începe cu dinastia Comnenilor. Cele mai importante edificii sunt biserica Pantokratonului, panteon pentru zece generaţii de împăraţi, Comneni si Paleologi, si Chora (azi Kahrie Djami), cea mai eleganta biserica bizantina dupa Sf. Sofia. planul cruciform care reiese din apariţia absidelor în pereţii laterali, împărţirea în trei încăperi: pronaos, naos si altar, ultimele doua despărţire între ele prin catapeteasmă, acoperişul în formă de bolta arcuită, prezenţa unei cupole centrale ridicată deasupra naosului în care este pictat Hristos Pantocratorul, contrastul evident dintre aspectul exterior simplu şi sobru şi interiorul bogat ornamentat prin picturi sau mozaicuri. Sculptura este foarte săracă, prezentă numai la ornamentarea ferestrelor, uşilor şi coloanelor. Bisericile de stil bizantin se caracterizează prin:
Catedrala Sfânta Sofia
In cele ce urmează ne vom îndrepta atenţia către catedrala Sf. Sofia, cel mai cunoscut si mai reuşit monument bizantin. A fost construita in secolul VI (inaugurata in 537) din dorinţa împăratului Iustinian de a lasă lumii un monument care sa rămână unic prin grandoare si sa-i poarte faima multe secole după moartea sa. A fost proiectata de către arhitectii Arthemios si Isidoros. Ca o curiozitate, putem menţiona faptul ca, deşi situată intr-una din cele mai active zone seismice din Europa, cutremurele nu i-au afectat structura de rezistenta. Unele teorii afirma ca aceasta s-ar datora atit sistemului foarte ingenios de sustinere a cupolei cit si faptului ca in mortarul initial s-a adaugat si caramida pisata, ceea ce ar da o mare elasticitate zidurilor. Ca toate bisericile bizantine din secolele IV-IX, Sf. Sofia este total lipsită de ornamentaţii exterioare, splendoarea sa bazându-se pe partea interioara. Intrarea in edificiu se face printr-o galerie închisă (nartex), prin 9 porţi. Poarta centrala era rezervata împaratului si suitei sale. Din aceasta prima galerie, alte 5 porţi duc intr-un al doilea nartex din care, prin alte 9 porţi, se ajunge in nava centrala, un imens patrulater cu laturile de 77, respectiv 71,7, metri. Deasupra navei centrale se înalţă gigantica si totuşi maiestuoasa cupola principala de căramidă de 33 de metri in diametru, la o înălţime de 56 de metri fata de sol. Ea se sprijină pe doua cupole mici si doua semicupole care distribuie greutatea pe patru contraforti imenşi. Pentru iluminarea interiorului, in baza cupolei s-au aplicat 40 de ferestre. In 1453 Constantinopolul este cucerit de turci care adaugă 4 minarete edificiului si acoperă mozaicurile cu un strat gros de tencuiala datorita interdicţiei Coranului de a avea reprezentări vizuale in lăcaşurile de rugăciune.
Stilul renascentist
Renastere este denumirea folosita pentru a descrie perioada schimbarilor culturale ce au avut loc in secolele al XV-lea si al XV-lea in Italia si care au influentat,in final,cea mai mare parte a Europei.Rensterea a dus la o schimbare a valorilor umane-un avant de energie si de incredere in potential unman-care a avut numeroase consecinte.Printre cele mai spectaculoase consecinte se pot enumera inflorirea artelor si noua viziune asupra rolului artelor si a artistilor in viata societatii. Italia era o tara cu multe orase frumoase,fiecare dintre ele avand o anumita traditie artistica.Nu exista nici o indoialaca Florenta a fost pe primul loc,in secolul al XV-lea,in care a aparut curentul artistic numit Renastere.Construirea catredralei orasului i-a oferit lui Lorenzo Ghiberti (1378-1455),primul mare sculptor renascentist,multe ocazii de a-si demonstra talentul.In anul 1402 s-a organizat un concurs,cu scopul de a desemna atrlierul care avea sa proiecteze si chiar sa realizeze portile din bronz ale baptisterului catedralei.Ele trebuiau construite dintr-o serie de placi,formand un relief.Concursul a fost castigat de Ghiberti cu lucrarea ,,Sacrificiul lui Isaac”.Isaac era reprezentat gol,avand un corp atletic,classic-o manivela foarte diferita fata de vechiul stil,ascetic,bisericos al artei epocii medievale. Capodopera lui Ghiberti o reprezinta cele doua seturi de portii ale baptserului din Florenta.Un numar mare de artisti renumiti au invatat arta sculpturii in atelierul artistului,printere care si Donatello (1386-1466) care si-a intrecut maiestrul.Opera lui,plina de viata,cu multe trasaturi clasice,include si celebra sculptura din bronz David.Ea a fost creata in anul 1430 si a constituit inceputul unei noi perioade a Renasterii.David apare ca un razboinic gol,cu piciorul pe capul lui Goliat.Statuia a fost prima luclare de dimensiuni mari,reprezentandun nud,in picioare,in arta europeana dupa antichitate. Apartinand aceleias generatii,Filippo Brunelleschi (1377-1446) a fost unul dintrecei mai mari arhitecti ai Renasterii timpurii. Originar din Florenta,el a studiat monumentele antice care au influentat multi arhitecti si oameni de stiinta.Teoria antica romana si operele representative au devenit conoscute pe scara larga si multe din elementele arhitecturii clasice au inceput sa fie utilizate.Aceste influente s-au facut simtite in arhitectura multor cladiri si ele au continuat pana in zilele noastre.Cea mai renumita lucrare a lui Brunelleschi este cupola bisericii Santa Maria dei Fiore,proiectata in anul 1420,o mare realizare inginereasca,datorata in mare masura tehnicilor romane pe care artistul le-a studiat.Tot el a fost cel care a enuntat,pentru prima data,legile perspectivedesenarea unei scene pe o suprafata plana,astfel incat desenul sa para a avea adancime,prin indepartarea graduala de prim-plan. Principiul enuntat a fost de o mare valoare pentru sculptura dar mai ales pentru pictura.Pictorii nu aveau modele antice pe care sa le poata imita,neexistand nici un artist grec sau roman a carui opera sa fie cunoscuta.Ei au inceput sa creeze in spiritul
antichitatii spiritul pe care ei si-l imaginau a fi cel mai potrivit.Massacio (1401-1428) a fost primul pictor care a creat imagini monumentale in spirit naturalist. In arhitectura Renaşterii se pot deosebi două tendinţe: O primă tendinţă este caracterizată prin folosirea formelor de expresie ale antichităţii. Aceasta se realizează în jurul anului 1500, în perioada de apogeu a Renaşterii, prin construcţiile clare şi armonice ale lui Donato Bramante, şi se răspândeşte în tot restul Italiei. Se folosesc ca elemente de construcţie coloanele, pilaştrii, capitelurile, frontonul triunghiular, arcadele, preluate din tratatul de arhitectură al lui Vitruviu ("De architectura" , sec. I î.Hr.), la care se adaugă cupolele (Domul din Florenţa, Bazilica Sfântul Petru din Roma). Faţadele sunt concepute ţinându-se seamă de simetrie şi ordine. Arhitecţii sunt consideraţi artişti şi aparţin păturii cultivate a societăţii. A doua tendinţă, proprie mai ales ţărilor nordice, îmbină elementele antice cu tradiţiile stilului medieval, în care predomină liniile verticale combinate cu ogivele gotice. Se adaugă ornamente şi arabescuri (în Spania). Maiştrii de construcţii sunt meseriaşi. Exemple: în Franţa, aripa de vest a palatului Luvru din Paris (1550-1558), realizată de Pierre Lescot; în Germania, castelul din Heidelberg şi primăria din Augsburg, construită de Elias Holl.
Stilul clasic
Clasicismul a fost o mişcare de largă întindere în arhitectură, pictură şi alte arte vizuale care a început în anii 1760, a atins apogeul între anii 1780-1790 şi a durat până în anii 1840-1850. Acest curent a răsărit în mare parte ca o reacţie împotriva rămăşiţelor stilului Baroc şi senzualului şi frivolului stil decorativ Rococo, care a dominat arta europeana începând cu anii 1720. Dar un şi mai profund stimul a fost un reînnoit şi profund studiu ştiinţific manifestat faţa de antichitatea clasică ce a răsărit în Secolul 18. Interesul pentru clasicism a fost declanşat de descoperirile arheologice, în particular explorarea şi excavaţiile oraşelor romane îngropate de la Herculaneum şi Pompei (excavaţii ce au început în 1738, respectiv 1748), iar începând cu a doua decadă a Secolului 18, un număr însemnat de publicaţii influente au inclus în paginile lor imagini ale monumentelor romane şi a altor antichităţi, care au trezit rapid interesul faţa de trecutul clasic. Această artă se apropie de universul grandilocvent al barocului, facând apel nu atât la emoţie cât şi raţiune, pentru a obţine aceeaşi glorificare a unui simbol. Acest stil a fost considerat în tote ţarile Europei, stilul revoluţiei burgheze. Clasicismul s-a bazat pe raţiune, simplitate şi sobrietate dar şi prin unitate, măsură şi impresia de linişte pe care construcţiile, grădinile şi interioarele o vor emana, în ciuda impozitãţii lor. Dezvoltarea oraşelor, necesitatea restructurarii şi a sistematizãrii acestuia, precum şi posibilitãţile economice şi nevoile resimţite ale reprezentanţilor burgheziei înstarite şi de boierii stabiliţi la oraşe, care toţi işi doreau case de zid, acestea fiind cauzele şi caracteristicile epocii. Expresie a ideologiei vremii în care este realizatã- a apogeului monarhiei absolutiste, a statului cantralizat şi minuţios organizat- arhitectura sa obţine subordonarea fiecãrui detaliu ansamblului şi realizeazã o construcţie riguroasã şi rigidã, chiar asprã,dar în acelaşi timp armonioasã. alatul Versailles, ca orice palat francez are 2 fatade: latura spre curte şi latura spre gradina. Spre curte, se remarca policromia caramizii, a pietrei şi a ardeziei: stilul specific epocii lui Ludovic al XIII-lea. Acestei fatade vesele i se opune pe latura dinspre parc, o fatada maiestuoasa, în intregime din piatra. Mansart renunta la caracteristicile specifice barocului, afirmand un stil clasic, cu un ritm uniform, în care domina orizontalitatea şi simetria, impunandu-se riguros. El imblanzeste severitatea ansamblului, desenand 2 randuri de bolti în plin centru, animand partea de sus a balustradei cu cateva sculpturi de trofee şi de urne pentru torte. “Arta de la Versailles”, bazata pe masura, claritate, armoni şi ordine, devine modelul clasicismului francez. Servind glorificarea puterii regale,viziunea artei clasice franceze este monumentala ,folosindu-se pentru acesta de jocul echilibrat dintre orizontale şi verticale ,spre deosebire de dinamica liniei curbe a barocului . Plalatul Versailles ,de dimensiuni impresionante,simbol al autoritatii monarhice absolute ,precum şi al rationalismului ,a adunat,pentru construirea şi decorarea
sa, pe arhitectii şi decoratorii cei mai reprezentativi pentru noul stil: Charles le Brun (1610-1690),Louis le Vrau (1612-1670), precum şi Francois Mansard (1598-1666). Palatul Toldalagi-Korda din Cluj-Napoca (strada I.C. Brătianu nr.14) este un monument istoric şi de arhitectură laică. Edificiul a fost construit între anii 1801-1807 după planurile arhitectului italian Carlo Justi. El reprezintă una dintre cele mai frumoase clădiri ale oraşului din perioada de trecere de la baroc la clasicism. A aparţinut contelui Toldalagi Laszlo şi soţiei acestuia, contesa Korda Anna. Biserica Reformată-Calvină din Oraşul de Jos, denumită şi Biserica Reformată cu 2 turnuri, situată pe Bd. 21 Decembrie nr.41, este unul din edificiile simbolice ale Cluj Napoca.Biserica a fost construită între anii 1829–1879. Înainte existase deja o biserică de lemn pe malul Canalului Morii, care a fost inaugurată la 26 iulie 1705. Mai târziu aceasta a fost mărită, dar odată cu creşterea numărului de credincioşi, conducerea bisericii a hotărât înlocuirea ei cu o biserică mai mare, de piatră. Dimensiunile bisericii sunt impozante: lungimea celor două nave este în jur de 50 metri, iar cupola centrală cu un diametru de 12,60 metri are o înălţime de 19,50 m. Înălţimea turnurilor este de 40 de metri. Mărimea totală a bisericii este de 1750 m². Casa Hintz (numită frecvent Casa Mauksch-Hintz) se găseşte pe str.Regele Ferdinand nr.1 (colţ cu Piaţa Unirii) din Cluj-Napoca. Casa are patru ferestre spre centrul oraşului (Piaţa Unirii), aripa mai lungă (cu şase ferestre) situându-se pe strada Regele Ferdinand. Structura înaltă a acoperişului trădeaza o construcţie veche. Elemente renascentiste se mai găsesc doar în câteva dintre camerele de la parter, în curtea îngustă şi în pivniţă. În jurul anilor 1820, frontul casei a fost modificat în stil clasicist, însă la jumătatea secolului XX şi-a reprimit aspectul puritan, care relevă mai elocvent adevărata ei vechime Palatul Teleki din Cluj-Napoca, str. M. Kogălniceanu nr.7 este monument de arhitectură laică clujeană. Edificiul a fost construit între 1790-1795, după planurile arhitectului Joseph Leder şi aparţine barocului târziu, cu unele elemente de clasicism[1]. Actualmente clădirea adăposteşte Sala de lectură a Bibliotecii Judeţene „Octavian Goga” din Cluj Napoca.
Stilul romantic
Putin mai tirziu decit influenta clasicista, pe la inceputul sec. 19, in arhitectura romaneasca incepe sa patrunda si spiritul romantic, atit prin modele formale, cit si ca impuls catalizator, determinind doua tipuri de cautari stilistice, ambele cu ecouri in arhitectura secolului 20. Pe de o parte, se situeaza o arhitectura bazata pe imprumuturi formale din diverse manifestari stilistice de factura romantica specifice unor zone ale Europei occidentale si centrale (forme de neogotic, neoromanic, si alte forme neomedievalizante, diverse stiluri regionale, mai ales germane, etc.), denumita generic arhitectura de factura romantica. Manipulind, spre deosebire de cea clasicista, un repertoriu morfologic heteroclit, format din elemente constructive si decorative din arhitectura feudala europeana, dupa o sintaxa in cautarea pitorescului, ea se mai regaseste inca in secolului 20 in arhitectura unor resedinte boieresti si burgheze si a unor cladiri publice (cele doua edificii Rieber, palatul Cretzulescu, casa Grigore Cerchez, toate in Bucuresti; Palatul Culturii de la Iasi - arh. I.D. Berindei), in arhitectura funerara, in arhitectura de interior si in mobilier. Dar mai ales, a dat un mare avint arhitecturii peisagere: s-au amenajat atit multe gradini si parcuri ale resedintelor elitei (dintre care numai unele s-au pastrat, dar documentele atesta un mare numar), cit si gradini si parcuri urbane publice. Gradini romantice cum ar fi gradina Cismigiu (inceputa pe la 1845, Carol Friederich Meyer) si gradina Kiseleff (Carol Meyer, 1843), organizarea cimitirelor Bellu, Sf. Vineri, Ghencea, isi au originea in acest tip de arhitectura. Mai tirziu, parcul Carol (Redont), organizat pentru marea expozitie din 1906, a reprezentat expresia de virf a pitorescului romantic. O mentiune deosebita o merita ansamblul castelului regal si parcului Peles de la Sinaia (inceput in 1875-1880, arh. Doderer si Schultz, completat fericit in 1896-1914, arh. Karel Liman), care a imprimat stilul sau pitoresc (in spiritul unei combinatii eclectice de vernacular medieval german, renastere germana si alte componente stilistice de diferite facturi), intregii localitati si chiar zonei. In plus, interventiile de la manastirile Bistrita, Tismana, Curtea de Arges, Arnota, Antim, Negoiesti, Caldarusani, etc., datorate arhitectului Shlatter, reprezinta primele incercari de restaurare, desi, in spiritul vremii, el transmite monumentelor autohtone o expresivitate "gotica" nespecifica si atmosfera nostalgica a castelelor create de romantismul german. In Transilvania, arhitectura de factura romantica neomedievalizanta, desi este mai organic legata de traditia arhitecturala locala, are mai putine prelungiri in secolul 20, cind este mai rapid inlocuita de cautarile de tip Secession. A fost practicata de arhitecti autohtoni: Antal Kagerbauer, marele arhitect al neogoticului, autor al bisericii Sf. Petru (1846) si primariei din Cluj (1843-1846), aripa noua a castelului Banffy de la Bontida (1855), castelului Miko Imre de la Ocna Mures si al multor monumente funerare, urmat de arhitectii Ferdinand Hottner (azilul Sf.Elisabeta din Cluj), Samu Pecz (palatul Szeky, Cluj), Janos Bohm, Kalman Rimanoczy, Gotfried Orendi, etc. Pe de alta parte, se gasesc cautarile care incearca, in spirit romantic, sa valorizeze arhitectura popular-nationala. Daca aceasta orientare a starii romantice spre elaborarea unei arhitecturi nationale se va maturiza mai tirziu, abia spre sfirsitul secolului, devenind
o directie de cautari stilistice durabila si de sine statatoare (a se vedea mai departe: arhitectura neoromaneasca), arhitectura "importata" de factura romantica reprezinta, alaturi de arhitectura de factura clasicizanta, un moment incipient important in procesului de occidentalizare a societatii romanesti, caracteristic celei de a doua jumatati a sec. 19. Atit arhitectura clasicista cit si cea de factura romantica au largit considerabil aria arhitecturii romanesti, scotind-o de pe fagasul restins al traditiei autohtone, dar in moduri diferite: daca arhitectura clasicista a adus in arhitectura romaneasca rigoarea si ordinea rationala ale traditiei clasice (pe teritoriul vechiului regat aceasta traditie fiind aproape inexistenta), arhitectura de factura romantica a adus un mare aport imaginativ si o aplecare catre farmecul arhitecturilor trecute. Ambele directii au dat roade mai tirziu.
Stilul neoclasic Neoclasicismul este o mişcare în arta, arhitectura şi designul Europei şi Americii de
Nord, în secolele al XVIII-lea şi al XIX-lea, caracterizată prin revirimentul stilului clasic grecesc şi roman. Printre reprezentanţii de frunte ai mişcării s-au numărat arhitecţii Claude-Nicholas Ledoux şi Robert Adam, pictorii Jacques-Louis David, Jean Ingres şi Anton Mengs, sculptorii Antonio Canova, John Flaxman, Bertel Thorvaldsen şi Johann Sergel precum şi designerii Josiah Wedgwood, George Hepplewhite şi Thomas Sheraton. Influenţat de gândirea din Secolul luminilor, neoclasicismul impune dominaţia rigorii, având ca drept modele arta greacă şi cea romană. Antichitatea se impune din nou, în opoziţie cu concepţiile baroce. Aceasta „noua lectură” este menită să ducă la redescoperirea simplităţii şi profunzimii naturii, spre deosebire de trăirile superficiale ale rococo-ului. Temele mitologice şi antice, sunt din nou prezente. În timpul primului Imperiu (1804-1814), neoclasicismul devine stilul oficial. Revoluţia franceză se foloseşte şi ea de acest stil pentru a evidenţia virtuţile patriotice, regândind valorile antice în termeni morali. Artistul trebuie să fie acum o persoană angajată civil, care să-i înveţe pe ceilalţi faptele eroilor antici, simulând astfel virtutea. Între 1905 şi 1914 arhitectura rusa a trecut printr-o scurtă, dar influentă perioadă de înviere neoclasică; trendul a început cu recreaţia stilului Empire din perioada alexandrina şi s-a extins rapid intr-o varietate neo-renascentistă, paladină, modernizată, dar perceptibila de şcoli clasice. Ei au fost conduşi de arhitecţi născuţi în anii 1870, care au atins apogeul creativ în anii Primului Război Mondial ca Ivan Fomin, Vladimir Schuko, Ivan Zholtovsky. Cand economia s-a redresat, aceştia şi succesorii lor au continuat sa lucreze într-un cadru modernist; unii (Zholtovsky) urmau strict canoanele clasice, alţii (Fomin, Schuko, Ilya Golosov) dezvoltă stilurile lor proprii, modernizate. Odată cu limitarea independenţei arhitecţilor negarea oficiala a modernismului (1932) demonstrată de concursul internaţional pentru Palatul Sovieticilor, neoclasicismul a fost imediat promovat ca una dintre principalele alegeri în arhitectura stalinista, dar nu singura. A coexistat cu arhitectura modernistă moderată a lui Boris Iofan, contemporana Art Deco (Schuko); din nou, cele mai pure exemple ale stilului au fost produse de Zholtovsky, care a fost un fenomen izolat. Intervenţia politică a fost un dezastru pentru liderii constructori dar sincer binevenită de arhitecţii din şcolile clasice. Neoclasicismul a fost o alegere uşoară pentru URSS, din moment ce ei nu se bazau pe tehnologii moderne de construcţie, putând fi reprodus cu cofraje tradiţionale. Astfel, design-urile lui Zholtovsky, Fomin şi altor vechi maeştri în oraşele izolate, sub stricta raţionalizare a materialului folosit. Îmbunătăţirea materialelor de construcţii a permis arhitecţilor stalinişti sa se aventureze în construcţia de zgârie-nori, deşi aceştia, din punct de vedere al stilului (incluzând arhitectura „exportată” la Palatul Culturii şi Ştiinţei, Warşovia şi Centrului Internaţional al Convenţiilor, Shanghai) împart cate puţin cu modelele clasice. Neoclasicismul şi NeoRenascentismul au persistat în mai puţin exigentele proiecte rezidenţiale şi de birouri până în 1955, când Nikita Khrushchev a pus capăt costisitoarei arhitecturi staliniste.
In Statele Unite ale Americii clădirile publice sunt construite încă în stilul neoclasic. Un bun exemplu recent este Clădirea Simfoniei din Schermerhorn. În Marea Britanie, mai mulţi arhitecţi sunt activi în stilul neoclasic. Doua noi librării ale unor universităţi, Quinlan Terry Maitland, la Colegiul Downing şi Libraria Sackler, construită de Robert Adam Arhitects, denotă că abordarea luată poate fi din gama tradiţională, în cazul anterior sau din gama neconvenţionalului, în cel din urmă. Majoritatea clădirilor neoclasice din Marea Britanie sunt case private, firme ca şi Francis Johnson & Partners sunt specializate în construirea de case de ţară. Arhitectura neoclasică, în zilele noastre este clasificată sub termenul de „arhitectură tradiţională” şi este practicată de membrii Grupului de Arhitectură Tradiţională. De asemenea, un număr mare de piese ale arhitecturii postmoderne îşi trag inspiraţia şi includ referiri explicite către neoclasicism, Teatrul Naţional al Cataloniei din Barcelona fiind printre ele. Muzeul Taranului Roman, 1912-1938, arhitect Nicolae Ghyka-Budesti. soseaua Kiseleff nr. 3 (foto 2). Edificiul este, fara indoiala, cea mai izbutita lucrare monumentala în stil neoromanesc, o reusita sinteza intre arhitectura moldoveneasca şi cea munteana. Planul de factura clasica avand un ax major de simetrie se regaseste fara echivoc în alcatuirea fatadelor, în care pavilioanele de colt, viguros marcate, accentueaza clasicismul compozitiei. Turnul central, cu suprafetele sale de plinuri din partea mediana, echilibreaza zona dantelata a logiilor, situata în registrul bel-etajului. Materialele durabile folosite, piatra şi caramida aparenta, contribuie esential la punerea în valoare a detaliilor elegant desenate. Monumentala şi expresiva, cladirea muzeului constituie un reper major al soselei Kiseleff, traseu definitoriu al Capitalei. Palatului Ştirbey -arhitect francez Michel Sanjouand, în 1835. Caracterul neoclasicist al palatului Ştirbey este respectat şi de modificările efectuate în 1881, după proiectul arhitectului austriac J. Hartman. Acestor modificări li se datorează faţada împodobită de cariatide şi aripile laterale supraînălţate.
