UNIVERSITATEA: UNIVERSITATEA: „ŞTEFAN CEL MARE”- SUCEAVA FACUL FACULTAT TATEA EA DE ŞTIIN ŞTIINŢ E ECON ECONOM OMICE ICE ŞI ADMINISTRAŢIE PUBLICĂ
Riscurile in Afaceri Afaceri
STUDENT : Teodosie Claudiu MAAF Anul 1
Riscuri in Afaceri
Astăzi, noţiunea de risc pare a fi sinonimă cu cea de activitate. Deşi omniprezent în mediul de afaceri, şi nu numai, riscul este adesea, relativ dificil de detectat sau anticipat. Evenimentele ce pot afecta veniturile şi performanţele ulterioare investiţiei sunt atât de numeroase şi variate încât identificarea lor reprezintă o provocare chiar şi pentru cei mai abili şi experimentaţi investitori, fiindcă viitorul este în mare măsură necunoscut. Multe decizii în afaceri se iau plecându-se de la estimări asupra viitorului. Luarea unei decizii în baza unor estimări, prezumţii, aşteptări, previziuni, prognoze asupra evenimentelor viitoare implică o doză bună de risc, uneori destul de dificil de definit şi, în cele mai multe cazuri, imposibil de măsurat cu precizie, dată fiind natura abstractă a conceptului. Generalmente, conceptul este folosit pentru a descrie situaţii sau evenimente cu rezultate sau consecinţe incerte. În domenii precum statistica, managementul financiar şi managementul investiţiilor, riscul, ca noţiune, face trimitere la posibilitatea şi probabilitatea unor variaţii ale rezultatelor faţă de valorile sau nivelurile estimate iniţial. În alte situaţii, pe piaţa asigurărilor spre exemplu, noţiunea de risc este asociată cu cea de pierdere.unii intreprinzatori Riscul fiind considerat ca având atribute cuantificabile, în timp ce incertitudinea nu, fiind asociată acelor situaţii sau evenimente despre care există informaţii insuficiente pentru a putea înţelege şi anticipa schimbările ce vor avea loc. Prin urmare, atunci când informaţiile necesare înţelegerii şi anticipării evoluţiilor, schimbărilor ce pot avea loc într-un anumit context sunt fie insuficiente, fie indisponibile, situaţia este catalogată ca fiind una incertă . Gradul de incertitudine este dat de numărul factorilor care pot afecta cursul unei acţiuni şi de frecvenţa şi amplitudinea schimbărilor aferente lor .Gradul ridicat de incertitudine induce operatorilor de pe piaţă un comportament de adaptare la modificările intervenite în mediul de afaceri sau, după caz, un comportament de influenţare a acestora. Incertitudinea a fost şi este utilizată pentru a descrie situaţii sau evenimente cărora nu le pot fi asociate probabilităţi privind o potenţială producere a lor. Incertitudinile nu sunt asigurabile, dat fiind faptul că nu este posibil, din punct de vedere actuarial, să se stabilească nivelul primei necesare pentru a acoperi ceva ceea ce este calificat ca fiind incert şi indefinibil. Riscurile, prin urmare, tind să fie asigurabile. Pornind de la această logică, riscul asumat poate fi cuantificat în maniera următoare: Risk= p e_I a p/c Unde pe_I -probabilitatea producerii evenimentului I
A p/c -amplitudinea pierderii sau castigului in cazul producerii evenimentului I Există numeroase controverse în practică privind această distincţie, dat fiind faptul că cea mai mare parte a deciziilor în afaceri se iau fără a dispune de date statistice şi calcule matematice. Distincţia are, totuşi, o oarecare valoare conceptuală .
Riscul este indisolubil legat de părţile implicate în derularea afacerii, de motivaţiile acestora, de natura activităţii ce face obiectul investiţiei, de resursele necesare iniţierii, menţinerii şi dezvoltării afacerii, precum şi de anvergura acesteia. Indiscutabil, în analiza, evaluarea şi estimarea riscului este foarte importantă clarificarea naturii riscului, ale cărei surse pot fi extrem de diverse: definirea afacerii, modalitatea de finanţare aleasă, sistemul logistic utilizat, condiţiile locale de piaţă, resursele estimate, relaţiile comerciale, comunicarea, şi altele. Totuşi, unele categorii de risc acţionează în strânsă interdependenţă, în sens convergent sau divergent, în timp ce altele tind să opereze independent. Gruparea riscurilor şi criteriile folosite în acest scop diferă, de la un autor la altul, în funcţie de propria perspectivă asupra analizei riscului: riscuri pure, riscuri de preţ şi de dobândă riscuri directe şi riscuri virtuale, riscuri obiective şi riscuri subiective,riscuri interne si riscuri externe,riscuri globale si riscuri locale,macro sau microriscuri,riscuri de tara ,de firma sau de proiect 1.Riscul de piaţă este propriu unei afacerii, investiţii sau categorii de afaceri. Tocmai din acest
considerent, riscul de piaţă diferă de la o industrie la alta dar şi în interiorul aceleiaşi industrii. 2 Riscul de preţ este asociat schimbărilor posibile, în structura şi nivelul preţului bunurilor şi
serviciilor oferite pe piaţă de către o firmă, ca urmare a variaţiilor preţului resurselor utilizate. Analiza riscului de preţ joacă un rol central în managementul strategic. Riscul de preţ are ca surse preţurile producţiei industriale, cursul de schimb şi rata dobânzii. Preţurile producţiei industriale sunt rezultatul fluctuaţiilor preţului energiei electrice, combustibililor, gazului natural etc. care reprezintă „intrări” pentru unele firme şi „ieşiri” pentru altele. Cursul de schimb şi rata dobânzii afectează, de asemenea, „intrările” şi „ieşirile” unei entităţi. Spre exemplu, creşterea ratei dobânzii are impact atât asupra consumului (scade), cât şi asupra costului de finanţare a firmei (creşte). 3.Riscul de credit este întâlnit, cu predilecţie, în cazul instituţiilor financiare
(băncile comerciale, spre exemplu). Este tipic naturii operaţiunilor desfăşurate de către entităţile din acest domeniu, nefiind altceva decât o particularizare a riscului operaţional inerent oricărei afaceri, risc care diferă însă prin structură şi amploare, de la un sector economic la altul. 4.Riscul pur este asociat pierderilor (daunelor), fizice sau financiare, posibile sau probabile cu
care s-ar putea confrunta o firmă. În parte, riscul inerent unei afaceri poate fi diminuat de către investitor prin diversificarea portofoliului afacerii (diversificare operaţională). Riscul diversificabil este în strânsă legătură cu evenimentele sau fenomenele specifice unui domeniu de activitate sau unei firme date. Acest tip de risc poate fi întâlnit şi sub denumirea de firm-
specific-risk, idiosyncratic risk sau nonsystematic risk. Distincţia între riscul la care se expune investitorul şi cel la care este expusă firma este importantă, în special, în cazul investiţiilor străine directe. Investiţiile directe sunt o categorie a investiţiilor internaţionale, ce reflectă obiectivul unei entităţi rezidente într-o ţară (investitor direct) de a obţine profituri permanente, trainice, în urma unei acţiuni întreprinse într-o altă ţară. Un profit permanent implică existenţa unor relaţii pe termen lung între investitorul direct şi întreprindere. O relaţie de investiţie directă este creată atunci când investitorul străin fie deţine 10% sau mai mult din acţiuni fie acesta deţine puterea de vot în întreprinderea în care a investit direct. Investiţiile străine directe reprezintă investiţiile nerezidenţilor sub forma aporturilor de capital vărsat în numerar şi în natură, inclusiv împrumuturile acordate de firmele nerezidente filialelor lor. În general, distincţia între proiectele performante şi cele neperformante depinde de resursele şi/sau capabilităţile firmei de a şi le asuma. Ceea ce pentru o firmă poate fi inacceptabil este dezirabil pentru alta. Distincţiile enunţate îşi dovedesc utilitatea în selectarea metodelor de estimare şi control al riscului . În concluzie, elaborarea unui set de alternative realiste de diminuare şi control al riscului depinde, în primul rând, de o analiză comprehensivă şi riguroasă, dar şi de atitudinea decidentului, a celor implicaţi în derularea afacerii la nivel decizional. Deşi necesită consum mare de timp şi reclamă un demers sistematic, identificarea şi cuantificarea riscurilor este utilă. Problema cuantificării însă este prilej de dispute între adepţii ştiinţelor exacte, care tratează riscul ca pe ceva care poate fi obiectiv măsurat, în ideea că orice tip de risc poate fi redus la o cifră, un număr matematic, şi partizanii ştiinţelor sociale, care tratează riscul din perspectiva reflexivităţii. Nu sunt adepta unor absolutizări în domeniul analizei (cuantificării) riscului, cu atât mai puţin a ideii promovate de adepţii ştiinţelor exacte, dat fiind faptul că în economie lucrurile sunt relative – economia este formată din participanţi conştienţi ale căror raţionamente au o componentă pasivă şi una activă (vezi subcapitolul 1.3). De altfel, clasificarea riscurilor în diversificabile şi nediversificabile îmi pare mult mai adecvată, din perspectiva celor enunţate anterior. Această tipologie se va regăsi şi în structurarea prezentei lucrări. Particularităţile branşei din care face parte firma au influenţă, de asemenea, asupra conceptualizării, interpretării, asumării şi controlul riscului. Cultura organizaţională are un rol decisiv în ceea ce priveşte direcţiile de acţiune într-un context macro şi microeconomic dat. Procesul diferă de la un sector economic la altul, dată fiind eterogenitatea criteriilor ce stau la baza luării deciziilor. Ca definitie, riscul reprezinta “o stare cu un anumit grad de probabilitate de a se întâmpla". Daca se întâmpla, respectiva stare afecteaza afacerea pâna la nivelul maxim reprezentat de faliment. Din cele expuse mai sus rezulta ca riscul este legat în exclusivitate de aspecte negative. Intr-o afacere riscul trebuie gestionat în mod eficient. De regula, exista 4 etape în abordarea riscurilor: identificarea riscurilor, analiza lor, asumarea si controlul acestora si, nu în ultimul rând, transferul riscurilor. Daca primele doua etape sunt clare, fiind evidente si necesare identificarea si analiza riscurilor aferente
afacerii, în etapa a treia se pune problema daca acceptam aceste riscuri, controlându-le si, bineînteles, asumându-ne consecintele ca acestea sa se produca, sau, potrivit etapei a patra, daca le transferam partial sau total catre o institutie specializata în protectia la acestea, cum ar fi societatile de asigurari-reasigurari. Riscurile asociate afacerii rezida, printre altele, în concurenta neloiala, lipsa de onestitate în derularea contractelor, folosirea de instrumente false de plata, înselarea partenerilor de afaceri si, nu de putine ori, a asociatilor, frauda interna sau externa companiei, folosirea cu rea-credinta a finantarilor, management defectuos, conjuncturi potrivnice de piata, dezechilibre ale cursurilor valutare, deficiente ale pietei în amonte si aval si multe alte elemente de risc, unele chiar institutionale sau de forta majora, care afecteaza profitabilitatea si chiar existenta companiilor. Incoerenta legislativa adeseori invocata si mai ales modul arbitrar de interpretare a actelor normative care guverneaza mediul de afaceri sunt alti factori de risc ce pot conduce la pierderi pentru companii, de multe ori din aceasta cauza ajungându-se la colaps financiar sau la alte situatii nedorite. Printr-un management defectuos al riscurilor, informatii economico-financiare incorecte au condus la luarea de decizii gresite, cu urmari dintre cele mai grave pentru companii. Trebuie retinut ca, pentru identificarea riscurilor asociate afacerii, exista un instrument managerial extrem de eficient, si anume analiza de tip due-diligence, care nu ar trebui sa lipseasca din fata dumneavoastra înainte de luarea unei decizii importante. În ultimii ani am observat recrudescenta unui risc cu consecinte extrem de grave pentru afaceri, si anume gestionarea necorespunzatoare a proceselor pe care cei mai multi dintre oamenii de afaceri le deruleaza prin companiile lor la diferitele instante de judecata. Ne multumim sa transferam spre anumite case de avocati, mai bune sau mai putin bune, mai interesate sau mai putin interesate, responsabilitatea acestor procese, asteptând rezultatul final favorabil, care, de cele mai multe ori, este defavorabil, producând pierderi grele pentru companie, uneori echivalente cu falimentul. Procesul care vizeaza compania constituie, de fapt, un risc major ce trebuie gestionat eficient, zi de zi, luna de luna sau chiar an de an. Si în acest domeniu exista un instrument foarte eficient pe care îl voi prezenta într-unul dintre numerele viitoare ale ă⠬žSaptamânii Financiare", care combina consortial abilitatile consultantului economic si ale avocatului, creând o sinergie necesara câstigarii cauzelor aferente respectivelor procese. Situatia este similara constructiei unei case: pentru realizarea ei este nevoie de mai mult decât de capacitatile si abilitatile constructorului, si anume de cele ale proiectantilor, arhitectilor, care numai împreuna pot efectua o întreprindere reusita. În concluzie, a nu lua în seama riscurile la care afacerile sunt supuse reprezinta primul si cel mai important pas spre faliment, sau, în cazuri de achizitii, fuziuni sau investitii de capital, spre pierderi financiare. Se considera ca, gestionând riguros si eficient riscurile la care compania este expusa, costurile aferente preventiei sunt cu mult mai mici decât cele cu corectia, respectiv cu înlaturarea sau minimizarea efectelor. Statisticile internationale demonstreaza ca un management defectuos al riscurilor asociate afacerilor face ca 5 din 10 afaceri sa reziste în primul an de existenta, iar dintre acestea numai una sa atinga 5 ani de activitate. Prin urmare, un management eficient al riscurilor reprezinta, fara îndoiala, o conditie a succesului în afaceri. Cu certitudine, nevoia de siguranta în afaceri devine stringenta, maximizarea profiturilor si minimizarea pierderilor reprezentând un obiectiv fundamental strategic pentru orice companie responsabila. Riscul economic reprezinta orice element de incertitudine care poate afecat activitatea unui intreprinzator sau derularea unei anumite operatii.Exista doua moduri de abordare a riscului: riscul pur si
cel speculativ. Riscul pur reprezinta amenintarea posibila a unui eveniment (element de incertitudine) care, daca apare, va provoca prejudiciu(element de certitudine). Riscul speculativ reprezinta un pericol asumat controlabil, delimitat si acceptat din propria vointa. A identifica, izola si minimiza riscurile presupune o analiza a proceselor sau fenomenelor ce ne inconjoara, analiza ce de multe ori este de natura subiectiva, rezultatele fiind in consecinta, negative. O eliminare completa a riscurilor este dificil de realizat. Intotdeauna va exista un echilibru bani - riscuri in care un risc mare se poate reduce cu o suma de bani direct corelata cu marimea lui. O alta alternativa, in care nu se foloseste o suma mare de bani pentru a compensa o expunere ridicata la risc consta in a analiza procesul sau fenomenul pana la punctul in care exista posibilitatea gasirii unui echilibru in raportul risc - bani, echilibru in care riscul neacoperit sa poata fi transformat intr-o oportunitate, a unei noi afaceri sau linii de dezvoltare a business-ului actual. Riscurile cele mai frecvente la care sunt supuse companiile sunt: - riscul operational (riscuri generate de personal, sistemele informatice, erori juridice, contractuale, riscurile de planificare etc.); - riscul de piata, riscul comercial si cel financiar (riscul valutar, dobanzi, riscul sectorial sau de bransa etc.). Minimizarea riscurilor agentilor economici este o actiune care este simpla pana la un anumit nivel, nivel al caror cunostinte si pregatire al personalului implicat poate sa compenseze cu sume minime expuneri de grad mediu la diferite tipuri de risc. La grade de complexitate ridicata a business-ului este necesar aportul analistilor, externi ce folosesc metode avansate de modelare si simulare in optimizarea dezvoltarii companiei cu un grad de expunere la risc minimal in conditiile unor cheltuieli rezonabile. Tipurile de risc pe care compania de obicei le poate preveni si unele chiar minimiza sunt acelea legate de riscurile operationale prin: - definirea si descrierea completa a procedurilor de lucru, proceselor, fluxurilor de orice tip; - alocarea si identificarea detailata a resurselor aflate la dispozitie si a corelatiei intre acestea; - securitatea sistemelor informatice, a back-upurilor de orice natura si a administrarii acestora; - controlul si verificarea calitatii datelor, liniilor de comunicare, fluxurilor informationale; - aplicarea corecta si preventive a legislatei in activitatea curenta; - analiza extensive a riscului de outsourcing furnizori, calitate materii prime, servicii externe etc.; minimizarea erorilor generate de personal. Alte riscuri ce pot fi compensate in colaborare cu societati de asigurari sau institutii financiare sunt cele ce apar din cauza: - variatia cursului valutar; - variatia ratei dobanzii; - variatiei pretului materiilor prime ( petrol, metale, produse agricole etc.) prin utilizarea instrumentelor derivative; - asigurari de intreruperi de productie. Se spune in ziua de azi ca o companie este cu atat mai performanta cu cat reuseste sa gaseasca solutii mai performante in eliminarea riscurilor la care este expusa. In conditii ideale, ipotetice, fara o expunere la risc o companie ar produce profitul maxim asociat capacitatii ei de productie cu conditia sa fie singura pe piata. Cum acest fapt nu este posibil in viata reala, prin aparitia unui concurent apar brusc zeci de alte riscuri la care ambele companii sunt expuse. Riscul este o situaţie în care există posibilitatea unei deviaţii nedorite de la rezultatul scontat, aşteptat sau sperat. În afaceri, riscul reprezintă pierdererile asociate cu bunurile tangibile şi intangibile ale firmei şi câştigurile potenţiale ale afacerii. Iniţiind o afacere, întreprinzătorul îşi asumă anumite riscuri. Unele sunt inerente desfăşurării afacerilor, altele se produc din cauze neprevăzute. Întreprinzătorul trebuie să ştie cum să se protejeze de asemenea riscuri printr-o politică de asigurare eficientă. Tipuri de risc
Riscurile pot fi clasificate din mai multe puncte de vedere:
1.Din punct de vedere al caracterului lor riscurile pot fi pure şi speculative.
Riscul pur reprezintă incertitudinea generată de unele evenimente imprevizibile care poate avea ca urmare suferirea sau nu a unor pierderi. Riscul pur se întâlneşte atunci când există posibilitatea înregistrării unor pierderi, însă probabilitatea producerii acestui eveniment este necunoscută. Exemple de risc pur sunt focul, moartea unui salariat cheie, falimentul unui client, furtul. Întreprinzătorul nu se poate opune producerii acestor evenimente. Totuşi, multe din aceste riscuri pot fi analizate statistic şi sunt prin urmare asigurabile. Riscul speculativ reprezintă incertitudinea generată de unele acţiuni voluntare şi care se poate materializa în câştig sau pierdere. Cumpărarea de dolari cu speranţa că va creşte cursul acestora este un risc speculativ. Evenimente neprevăzute pot diminua cursul dolarului, investiţia fiind considerată speculativă întrucât întreprinzătorul şi nu destinul a determinat aceasta pierdere. Acest risc nu este asigurabil. 2.Din punct de vedere al cauzelor producerii, riscul se poate datora incendiilor, inundaţiilor, cutremurelor, furturilor etc. 3.Din punct de vedere al posibilităţii de asigurare, întâlnim riscuri asigurabile şi riscuri neasigurabile. 4.Din punct de vedere al naturii lor, riscurile pot fi: riscuri privind piaţa, riscuri privind proprietatea, riscuri privind personalul, riscuri privind clienţii. a.Riscuri privind piaţa. Riscurile privind piaţa pot apărea ca urmare a schimbărilor negative în
cadrul pieţei ţintă şi ale eforturilor de marketing. Multe din aceste schimbări pot afecta poziţia competitivă a firmei şi potenţialul de creştere pe termen lung. Ele se dezvoltă cel mai adesea în ritm lent, devenind în final complet distructive. Aceste riscuri nu sunt în general asigurabile prin poliţe de asigurare normale. Printre cele mai elocvente astfel de riscuri sunt întreruperile în aprovizionare, deteriorarea condiţiilor economice şi reducerea cererii de produse. Întreruperile în aprovizionare se datorează furnizorilor şi ele pot provoca mari pierderi în procesul de producţie sau vânzare. Deteriorarea condiţiilor economice poate avea efect negativ supra afacerii prin rate ale inflaţiei ridicate, creşterea ratei dobânzii, reducerea veniturilor. Întreprinzătorii sunt extrem de vulnerabili la aceste riscuri, gestionarea riscului fiind deosebit de dificilă. Reducerea cererii de produse. Fiecare produs are un anumit ciclu de viaţă. Pentru a nu intra în faza de declin şi a se expune astfel acestui risc, întreprinzătorul trebuie să înnoiască şi modernizeze în mod continuu produsele. b.Riscuri privind proprietatea. Dacă riscurile privind piaţa au un caracter intangibil, cele privind proprietatea au un caracter tangibil. Cele mai multe dintre aceste riscuri sunt asigurabile. Citeva dintre cele mai importante dintre aceste riscuri sunt: focul, dezastrele naturale, spargerile, tâlhăriile şi furtul din magazine. Focul. Clădirile, echipamentele şi stocurile pot fi distruse parţial sau total de foc. Desigur, gradul de risc depinde de tipul afacerii. Întreprinzătorul poate reduce efectul distrugător al focului printr-o politică de prevenire a incendiilor şi asigurare. Dezastrele naturale. Inundaţiile, cutremurele, furtunile puternice şi alte calamităţi “date de Dumnezeu” sunt imprevizibile şi pot afecta grav activităţile firmei. Deşi se pot lua unele măsuri preventive nu se pot face prea multe pentru preîntâmpinarea acestor dezastre. De aceeea, asigurarea este cea mai bună soluţie. Spargerile. Firmele sunt locuri atractive pentru spărgători. Întreprinzătorul poate diminua efectul spargerilor prin folosirea unor sisteme de alarmă, agenţi protguard, iluminare adecvată şi asigurare. Tâlhăriile prin actele de violenţă şi intimidare sunt mult mai periculoase, întrucât pun în pericol viaţa
salariaţilor şi clienţilor. Împotriva tâlhăriilor se pot folosi aceleaşi metode ca în cazul spargerilor şi în plus oglinzile şi camerele de luat vederi. Furtul din magazine. Pierderile datorită furturilor reprezintă un mare pericol pentru întreprinzător. Autorii furturilor pot fi profesionişti sau clienţi obişnuiţi. Profesioniştii sunt dificil de identificat şi înţeles. În plus, ei se concentrează asupra produselor de valoare şi care se vând rapid. Clienţii obişnuiţi pot fura şi ei. Fie că sunt copii care nu îşi dau seama că fură, fie ca sunt cleptomani, consumatori de droguri sau clienţi nemultumiţi ca au stat prea mut la rând şi fură din răzbunare, ei pot produce mari pagube. Împotriva hoţilor din magazine se pot lua o serie de măsuri de prevedere: instruirea salariaţilor, avertizarea scrisă, folosirea de oglinzi convexe pentru a elimina unghiurile moarte, utilizarea de sisteme de alarmă, dispunerea articolelor scumpe în locuri special amenajate, expunerea ordonată pentru a se putea observa rapid furtul, dirijarea fluxului clienţilor spre casierie, folosirea de agenţi protguard. Evident, şi asigurarea este o soluţie bună. c.Riscuri privind personalul . Această categorie de risc se datorează acţiunii salariaţilor. Ei pot comite atât furturi propriu-zise cât şi falsuri. Acestea se pot datora angajării unor persoane, fără a le verifica atent înainte de angajare; obişnuinţei cu un nivel de trai mai ridicat, politicii de personal neadecvată, care crează impresia salariaţilor ca nu sunt plătiţi suficient şi vor fura în completare; relaţiilor necorespunzătoare dintre întreprinzător şi salariaţi, care vor crea o atmosferă de neîncredere; oportunităţii de a fura, prin lipsa unei metode de prevenire a furturilor de către salariaţi; condiţiile economice, care fac imposibil un trai decent. Împotriva furturilor se pot lua unele măsuri ca: separarea sarcinilor de plată, recepţie, controlul stocurilor; ţinerea unei bune evidenţe şi verificarea ei periodică; închiderea fişetelor şi birourilor; plătirea corectă a salariaţilor; atenţie la cei mai de încredere salariaţi, care pot fura de fapt cel mai mult; pedespirea salariaţilor care au fost prinşi furând; nefolosirea a doi membrii ai aceleaşi familii în acelaşi loc; verificarea prin sondaj a recepţiei materialelor. Împotriva fraudelor se poate lupta prin următoarele mijloace: verificarea cecurilor anulate, aprobarea personală de întreprinzător a reducerilor de preţ şi a creditelor, semnarea personală a tuturor cecurilor. Riscurile privind personalul sunt în cea mai mare parte asigurabile. d.Riscurile privind clienţii. Clienţii sunt sursa principală de profit, însă prezintă şi anumite riscuri. Multe din aceste riscuri sunt datorate rău platnicilor sau nemulţumirii clienţilor. Rău platnicii. Dacă întreprinzătorul vinde pe credit s–ar putea ca unele sume de bani să nu le mai recupereze. Acţionarea în justiţie este în acest caz singura soluţie. Nemulţumirile clienţilor. Întreprinzătorul poate fi expus şi riscului nemulţumirii clienţilor, datorită calităţii necorespunzătoare a produselor sau depăşirii termenelor de garanţie. Evitarea unei asemenea situaţii este singura măsura de asigurare împotriva acestui risc. Strategii de gestionare a riscului
Întreprinzătorii au la dispoziţie patru strategii de gestionare a riscului: evitarea riscului, prevenirea riscului, transferul riscului şi asumarea riscului. Evitarea riscului presupune refuzul de a întreprinde o acţiune în care riscul pare să fie prea costisitor. De exemplu, închirierea unui mijloc de transport în loc de cumpărarea lui evită riscul pierderii datorită accidentelor rutiere. De asemenea, depunerea zilnică a banilor la bancă evită pierderea datorită furturilor. Prevenirea riscului (reducerea riscului, controlul pierderilor) constă în utilizarea de diferite metode pentru reducerea probabilităţii producerii anumitor evenimente şi diminuarea efectului celor care se petrec. Tehnica principală folosită o reprezintă prevenirea prin diferite măsuri de siguranţă şi protecţie. Întreprinzătorii pot preveni riscul accidentării salariaţilor, de exemplu, prin instructaje de protecţia
muncii. Verificarea tehnică a mijloacelor de transport şi a stării sănătaţii conducătorilor auto reduce riscul producerii accidentelor rutiere. De asemenea, instalarea de sisteme de alarmă şi angajarea agenţilor protguard diminuează posibilitatea furturilor. Transferul riscului presupune mutarea riscului către altă persoană sau organizaţie. Cea mai cunoscută formă de transfer a riscului este asigurarea, care este procesul prin care societatea de asigurare este de acord să plătească unei persoane sau organizaţii despăgubirea datorită pierderii înregistrate contra unei prime de asigurare. Asumarea riscului (absorbţia riscului) constă în absorbirea riscului deoarece este imposibilă asigurarea împotriva tuturor pierderilor posibile. În general se absorb riscurile în care pierderea nu este mare. De exemplu, dacă firma are mai multe mijloace de transport, pe cele vechi poate să nu le asigure întrucât consideră că are posibilităţi financiare de a–şi asuma riscul pierderii din accidente de circulaţie. În unele cazuri, asumarea riscului ia forma autoasigurării. Aceasta poate fi definită ca acceptarea planificată a riscului pierderii. Prin autoasigurare, întreprinzătorul îşi constituie un fond de rezervă destinat eventualelor pierderi. De regulă, întreprinzătorii nu au suficiente fonduri pentru a constitui însă acest fond. În general, se folosesc mai multe strategii de gestionare a riscului în acelaşi timp. În continuare, vom trata aspectele legate de transferul riscului prin asigurare şi prevenirea riscului din furturi. Asigurarea impotriva riscului
Asigurarea reprezintă transferul riscului pur prin intermediul unui contract încheiat între două părţi (în cazul nostru între întreprinzător şi societatea de asigurare. Societatea de asigurare acceptă riscul plătirii unei mari sume de bani asiguraţilor săi contra unei prime de asigurare de mărime relativ mică. Prin această procedură întreprinzătorul poate transfera în întregime sau parţial incertitudinea financiară pentru multe din riscurile pure. Etapele procesului de asigurare
Etapele procesului de asigurare sunt următoarele: identificarea riscurilor ce pot fi acoperite, obţinerea acoperirii pentru pierderile potenţiale majore şi corelarea valorii primei de asigurare cu probabilitatea pierderii. 1.Identificarea riscurilor ce pot fi asigurate se face numai după o cercetare minuţioasă. Mai întâi întreprinzătorul trebuie să facă asigurările prin efectul legii şi apoi eventual şi celelelte categorii de riscuri. 2.Obţinerea acoperirii pentru pierderile potenţiale majore. De multe ori întreprinzătorul nu poate să-şi permită decât asigurarea împotriva pierderilor majore, fără a subestima magnitudinea pierderilor potenţiale. 3.Corelarea valorii primei de asigurare cu probabilitatea pierderii. Costul asigurării trebuie să fie pe cât posibil proporţional cu probabilitatea producerii evenimentului asigurat. Condiţii de asigurare
Pentru a fi asigurabilă, o anumită situaţie trebuie să îndeplinească anumite condiţii: - Să poată fi calculată şi estimată paguba care va fi asigurată, iar costul asigurării să poată fi, din punct de vedere economic, realizabil. Societatea de asigurare trebuie să aibă date privind frecvenţa pierderilor cauzate de un anumit pericol. Aceste informaţii trebuie să acopere o perioadă îndelungată de timp şi să
se bazeze pe un număr mare de cazuri. Societăţile de asigurare pot prevedea în mod obişnuit chiar exact cât de multe pierderi se vor înregistra în viitor, pe baza acestor informaţii. Pornind de la aceste considerente, nu se va putea asigura, de exemplu, un oraş întreg Poliţa de asigurare
Poliţa de asigurare este un contract de asigurare încheiat între un asigurat şi un asigurător prin care acesta din urmă se obligă, în schimbul plăţii primei de asigurare de către asigurat, să achite primului o anumită sumă de bani, în cazul producerii anumitor fenomene şi evenimente, în condiţii dinainte stabilite. Prima de asigurare reprezintă preţul plătit de către asigurat şi este specificată în poliţă. Ea este plătită anual, în mai multe rate stabilite de comun acord. Nivelul primei de bazează, în principal, pe probabilitatea pierderii în asigurări, specifică unu anumit fel de risc. De exemplu, întrucât incendiul reprezintă un pericol mai mare pentru construcţiile din lemn decât pentru cele din cărămidă, primele de asigurare tind să fie mai mari pentru construcţiile cu structură din lemn. Societăţile de asigurare trebuie să colecteze suficienţi bani sub formă de prime pentru a putea plăti despăgubiri deţinătorilor de poliţe şi acoperi propriile cheltuieli şi să obţină şi un anumit profit. Poliţa stabileşte suma asigurată, adică suma de bani pe care asiguratorul o va plăti în situaţia în care asiguratul va suferi pierderi determinate de cauzele acoperite prin contractul de asigurare. Suma asigurată reprezintă limita valorică a răspunderii asiguratorului servind, totodată, ca regulă şi drept bază de tarifare, în funcţie de care se calculează prima de asigurare. Suma pe care asiguratul caută să o acopere de la asigurator se numeşte despăgubire. Ea nu poate depăşi mărimea efectivă a daunei şi nici suma asigurată prevăzută. Recuperarea reprezintă suma de bani plătită efectiv de asigurator şI este stabilită adesea prin negocieri între părţile contractante. Persoanele din cadrul unei societăţi de asigurare care calculează pierderile aşteptate şi costul primelor de asigurare se numesc agenţi de asigurare. În stabilirea primelor de asigurare aceştia iau în considerare trei factori: rata estimată a pierderilor, adică ceea ce se aşteaptă să plătească societatea de asigurare în cazul despăgubirilor; cheltuielile societăţii, cum sunt taxele şi salariile; rata dobânzii (la asigurările de viaţă). împotriva incendiului, deoarece intră în calcul prea multe variabile. Totuşi, este posibil să se asigure o anumită clădire. - Să fie posibilă identificarea riscului asigurat în timp, loc şi pe cauze. Nu se face asigurare pentru "orice". Nu se va face, de asemenea, o asigurare pentru un eveniment deja întâmplat. - Situaţia asigurată să fie sub controlul asiguratului. Aceasta înseamnă, desigur, că poliţele nu plătesc pierderile care sunt produse intenţionat de asigurat sau cauzate în direcţia asiguratului ori determinate cu concursul asiguratului. De exemplu, o poliţă de asigurare contra incendiului exclude pierderile prin incendierea proprie a asiguratului. Este, totuşi, posibil ca asiguratul să-şi incendieze firma proprie din diferite motive. - Să existe o comunitate de pericole. De exemplu, trebuie să existe suficiente persoane fizice sau juritice care realizează o anumită activitate pentru a putea fi asigurată. Cele mai multe asigurări se bazează pe legea mediilor. Aceasta înseamnă că pe măsură ce numărul riscurilor potenţiale dintr-o anumită categorie creşte, numărul de pierderi reale din această categorie este mai apropiat de datele prevăzute pentru aceste riscuri care se bazează pe experienţa anterioară. Totuşi, legea mediilor nu poate fi aplicată riscurilor neobişnuite (acelea care ameninţă un număr redus de subiecţi). - Pericolul nu trebuie să afecteze pe toţi asiguraţii simultan. O societate de asigurare trebuie să-şi extindă activitatea asupra unei arii geografice suficient de mari. Astfel, un singur incendiu într-o anumită zonă
poate forţa societatea de asigurare să plătească toate poliţele pe loc. - Pierderea posibilă să fie serioasă din punct de vedere financiar. O societate de asigurare nu-şi poate permite să facă poliţe de câţiva lei. În consecinţă, multe poliţe au o clauză deductibilă, ceea ce înseamnă că societatea de asigurare va plăti numai acea parte a unei pierderi care este mai mare decât un anumit nivel (deductibil) stabilit prin poliţă. Deductibilitatea reprezintă o pierdere mică pe care asiguratul consimte să o suporte. Printr-o asigurare de viaţă, de exemplu, se poate prevedea ca asiguratul să plătească medicului stomatolog o sumă de până la 25.000 lei, urmând ca sumele mai mari să le plătească societatea de asigurare. Etapele sistemului de control al răspunderilor potenţiale şi al limitelor inferioare ale costurilor asigurărilor
1. Definirea obiectivelor. Succesul unui asemenea sistem depinde de: definirea clară a obiectivelor, stabilirea precisă a autorităţii, eficienţa comunicării. 2. Identificara şi analiza riscului. Întreg inventarul firmei este expus pierderilor. Studierea atentă a tuturor situaţiilor generatoare de riscuri contribuie atât la identificarea cât şI la evitarea acestora. Adesea societatea de asigurare acordă asistenţă de specialitate gratuit sau tarife reduse. Evitând pierderea firma, nici societatea de asigurare nu va suferi pierderi. 3. Luarea în considerare a alternativelor de control. Eliminarea, reducerea sau controlarea expunerii este esenţială pentru elaborarea unui program de gestionare a risculuui. 4. Construirea unei scheme de control a pierderilor. Unele firme atribuie salariaţilor responsabilităţi privind controlul pierderilor. O astfel de atitudine ajută la reducerea frecvenţei şi severităţii pierderilor. 5. Relevarea riscurilor ascunse. Micii întreprinzători nu se pot complace în riscuri. De aceea, trebuie să revizuiască în mod constant expunerile la riscuri în vederea identificării acelora mai uşor de omis. Recomandări privind elaborarea unui program eficient de gestionare a riscului .
- Revizuirea tuturor situaţiilor financiare pentru identificarea activelor şi riscurilor cheie care trebuie asigurate; - Familiarizarea cu termenii şi documentaţia specifică asigurării; - Vizitarea firmei după un program normal şi discutarea cu personalul a problemelor privind operaţiile realizate şi identificarea condiţiilor şI practicilor de nesiguranţă; - Determinarea cauzelor potenţiale de producere a pierderilor; - Estimarea valorică a pierderilor potenţiale directe şi indirecte; - Eşalonarea poliţelor de asigurare existente în vederea prevenirii riscurilor; - Stabilirea politicilor de gestionare a riscului: identificarea acelor pierderi potenţiale care trebuie acoperite prin asigurări şi a acelora care pot fi evitate sau reduse; - Elaborarea măsurilor de prevenire şi reducere a pierderilor. Prevenirea riscului din furturi Anual, micii întreprinzători pierd sume importante de bani datorită furturilor comise de clienţi, salariaţi , spargerilor şi tâlhăriilor. Experţii au dificultăţi în a face statistici exacte în acest sens întrucât multe delicte nu sunt declarate. Statisticile din S.U.A. arată că micile întreprinderi sunt de 35 ori mai expuse pericolului delictelor decât marile companii. Deşi toate firmele suferă pierderi din furturi, impactul delictelor asupra firmelor mici este mult mai mare. Unele tipuri de afaceri sunt mai expuse delictelor decât altele. Comercianţii cu amănuntul sunt cei mai expuşi (cca. o pătrime din totalul furturilor din S.U.A.). În SUA, valoarea totală a furturilor din
magazine se ridică la 1,7% din cifra de afaceri, iar în România la 1% (cca. 10 milioane dolari pe an). Desigur, şi în cadrul magazinelor cu amănuntul ponderea furturilor diferă, după cum există şi alte afaceri care suferă din cauza furturilor. Întreprinzătorii trebuie să ia măsuri de siguranţă înainte de a fi prea târziu. Prevenirea furturile comise de către clienţi
Cea mai obişnuită formă de furt o constituie furturile comise de către clienţi (şterpelitori). Comercianţii cu amănuntul sunt cei mai expuşi unui astfel de furt. Ponderea furturilor clienţilor în SUA este de 31,7%, iar în România de 20%. Pierderile datorită şterpelirilor clienţilor se răsfrâng în cele din urmă asupra consumatorului şi reprezintă, în S.U.A., cca. 3% din preţul mediu al mărfurilor. Şterpelitorul are exact înfăţişarea unui client obişnuit. El poate fi un copil în căutarea unei noi jucării sau un adult în criză de bani. Oricine poate fi un şterpelitor, dacă are prilejul, abilitatea şi dorinţa de a o face. Din fericire pentru micii întreprinzători, cei mai mulţi şterpelitori sunt amatori şi fură pentru că li se iveşte ocazia. Mulţi fură din impuls şi acesta poate fi chiar începutul. Un manager atent, sprijinit de un personal pregătit în acest sens poate identifica şterpelitorii potenţiali şi evita astfel multe incidente de acest gen. Totuşi, el trebuie să cunoască profilul şterpelitorului. Tipuri de şterpelitori
Există mai multe tipuri de şterpelitori din magazine: Tinerii. Jumătate din furturi sunt comise, în S.U.A., de tineri. Mulţi tineri fură ajutaţi de întuneric. Cei mai mulţi o fac pentru că nu se tem de persecuţii, crezând că vârsta le este un scut. Când micul întreprinzător descoperă un tânăr şterpelitor, nu trebuie să-l privească cu îngăduinţă. Mulţi hoţi îşi încep cariera ca şterpelitori, iar întreprinzătorii care nu pedepsesc pe tinerii şterpelitori îi încurajează să o mai facă. Şterpelitorii din impuls. Acest tip de şterpelitori fură sub impulsul momentului, când nu mai pot rezista tentaţiei. Ei nu-şi planifică furtul, însă când au prilejul o fac. ªterpelitorii din impuls pot fi persoane respectate precum şi clienţi obişnuiţi. Clientul nerăbdător după o zi plină poate să nu mai aştepte să plătească, după cum clientul nemulţumit se poate răzbuna pe întreprinzător. Indiferent de motiv, el este un şterpelitor. Cea mai bună metodă de luptă împotriva şterpelitorilor din impuls o reprezintă prevenirea. Pentru aceasta se pot folosi diferite sisteme de siguranţă. Alcoolicii, vagabonzii şi dependenţii de droguri. ªterpelitorii care fură pentru a-şi procura alcool sau droguri sunt, de regulă, uşor de depistat datorită comportamentului lor instabil şi ciudat. Întreprinzătorii trebuie să fie atenţi cum se comportă cu aceşti şterpelitori deoarece pot deveni violenţi. Cleptomanii. Cleptomanii simt o nevoie imperioasă să fure, chiar dacă nu au nevoie de bunul şterpelit. De multe ori ei au banii necesari pentru a-şi procura marfa furată. Deşi cleptomanii reprezintă doar unu la sută din şterpelitori, ei dau de furcă mult întreprinzătorilor, fiind nevoie chiar de cunoştinţe în psihologie pentru a-i descoperi. Profesioniştii. Deşi doar o mică parte din şterpelitori sunt profesionişti, ei pot produce serioase pagube micilor întreprinzători. Deoarece ei sunt de fapt hoţi, sunt foarte greu de descoperit şi reţinut. Profesioniştii se opresc asupra mărfurilor costisitoare pe care le pot vinde cu uşurinţă chilipirgiilor şi "tăinuitorilor". Mulţi dintre profesionişti sunt afiliaţi la unele organizaţii care le asigură protecţia. Descoperirea şterpelitorilor
Deşi şterpelitorii sunt greu de descoperit, întreprinzătorii care ştiu ce caută aceştia îi pot surprinde asupra
faptului. Ei lucrează singuri, în timp ce tinerii operează în grup. O tactică obişnuită folosită de aceştia este aceea că un membru al bandei distrage atenţia, în timp ce ceilalţi fură mărfurile. Întreprinzătorul trebuie să fie atent la grupurile zgomotoase şi diversioniste care intră în magazin. Şterpelitorii solitari sunt, de regulă, agitaţi. Se feresc de înghesuială şi evită personalul magazinului. Pentru a fi siguri că nu sunt prinşi, ei "filează" în mod constant clienţii şi salariaţii. Examinând mult mărfurile expuse, ei caută momentul potrivit pentru a fura dimineaţa devreme, la prînz sau seara târziu. Şterpelitorii au propriul arsenal de mijloace pe care îl folosesc atunci când fură: cutii, sacoşe, umbrele, jachete mari, cărucioare de copii, care îi ajută să dosească rapid mărfurile sustrase. Unii folosesc haine speciale cu multe buzunare ascunse. Micii întreprinzători trebuie să fie atenţi la hainele clienţilor purtate în afara sezonului respectiv. Desigur, există tot atîtea metode de şterpelit câţi sterpelitori sunt. Totuşi, unii dintre şterpelitori deprind metodele în unele magazine speciale. De exemplu, o cabină de probă nesupravegheată este o invitaţie la furt, putându-se înlocui hainele vechi cu cele noi. O altă tactică de şterpelit este aceea a schimbării etichetelor, plătindu-se mai puţin pentru o marfă mai scumpă. Prevenirea şterpelirilor
Prin acordarea unei mai mari atenţii prevenirii şterpelirilor decât pedepsirii autorilor, se asigură firmei o poziţie mai puternică în privinţa protejării mărfurilor şi asigurarea continuităţii funcţionării firmei. Desigur, nici un plan de prevenire nu este perfect. Când se înregistrează un furt, vinovatul trebuie pedepsit, altfel firma va fi considerată o pradă uşoară. Există mai multe modalităţi de prevenire a furturilor de către clienţi. Pregătirea salariaţilor. Una din cele mai eficiente căi de prevenire a şterpelirilor o reprezintă pregătirea personalului pentru a fi capabil să cunoască obişnuinţele şterpelitorilor şi să fie alertaţi de un posibil furt. Salariaţii trebuie să supravegheze atent clienţii agitaţi, neobişnuiţi. Cum şterpelitorii evită personalul şi alţi clienţi, apropierea salariaţilor de aceştia le va arăta că sunt urmăriţi. Chiar şi când sunt foarte numeroşi, vânzătorii nu trebuie să uite acest lucru. Toţi salariaţii trebuie să fie atenţi la bagajele clienţilor şi la hainele acestora. Casierii trebuie să fie familiarizaţi cu preţurile pentru a nu favoriza furtul. Salariaţii trebuie să urmărească grupurile ce intră în magazin şi se dispersează pentru a distrage atenţia. De asemenea, vor trebui supravegheaţi atent clienţii care examinează îndelung mărfurile şi nu cumpără nimic. Şeful magazinului trebuie să facă un program uniform de supraveghere a clienţilor, pauzele fiind eşalonate pentru a nu exista prea puţini salariaţi în magazin şi a înlesni furtul. Costul pregătirii salariaţilor pentru prevenirea furturilor este recuperat prin rata redusă a furturilor comise. Amenajarea magazinului. Un magazin bine amenajat poate fi, de asemenea, un obstacol eficient în prevenirea pierderilor prin şterpeliri. Un iluminat corespunzător va permite o mai bună supraveghere a clienţilor, în timp ce unul semiobscur invită clienţii neoneşti să fure fără a fi descoperiţi. Tejghelele trebuie să aibă spaţii între ele pentru a nu crea o barieră între clienţi şi salariaţi. Afişajele trebuie să fie în aşa fel puse încât să nu stingherească buna vedere a intrării în magazin. Articolele scumpe trebuie amenajate în locuri speciale şi cu un salariat în imediata lor apropiere. Toate lucrurile trebuie aranjate în ordine pentru a putea observa uşor mărfurile sustrase. Casele trebuie amplasate în aşa fel încât casierii să aibă o vedere clară asupra intrării magazinului. Uşile inutile ale magazinului trebuie închise, iar cele ce nu pot fi închise din motive de protecţie contra incendiilor trebuie echipate cu dispozitive de alarmă. Dispozitive mecanice. Un astfel de sistem de de protecţie contra furturilor poate fi scump, însă lipsa lui
poate fi şi mai costisitoare. Oglinzile cu două feţe permit supravegherea clienţilor, fără a fi văzuţi. Totuşi, unii experţi afirmă că nu trebuie pusă bază prea mare pe dispozitivele mecanice. Ele pot fi din punct de vedere psihologic eficiente, însă numai pe termen scurt. Pentru a avea eficienţă maximă, ele pot fi instalate un timp, apoi scoase şi iar introduse. Alte posibilităşi mecanice de prevenire sunt camerele de televiziune cu circuit închis, pereţii cu oglinzi convexe, găuri în pereţi. Camerele cu circuit sunt însă şi costisitoare şi obositoare pentru operator. Se poate folosi pentru supraveghere o singură cameră, spre exemplu, celelalte funcţionând fără operatori, pentru a da impresia de supraveghere. Nu este exclusă nici posibilitatea folosirii uniformelor de poliţişti pentru a descuraja şterpelitorii, mai ales în orele de vârf. Prinderea şterpelitorilor
După ce a descoperit un hoţ, întreprinzătorul trebuie să determine şi modalitatea de prindere a acestuia. Se propune în acest sens următoarea secvenţă: observarea persoanei care a luat sau a ascuns marfa; identificarea mărfii; verificarea dacă marfa a fost luată cu intenţia de a fi furată; verificarea dacă marfa a fost platită. Dacă şterpelitorul a fost pierdut un moment din vedere, nu trebuie prins pentru că este posibil ca el să fi aruncat marfa şi în felul acesta să fie acuzat "pe nedrept". De aceea, este mai bine să fie chemat un poliţist. Nu este indicat ca hoţul să fie prins înăuntru, pentru a evita scenele neplăcute din magazin. Desigur, dacă marfa este valoroasă o poate face şi aici. Nu este indicată acuzarea directă, ci, mai degrabă, o frază de genul "cred că aţi uitat să plătiţi marfa luată". Prevenirea furturilor comise de către salariaţi
Majoritatea pierderilor datorate sustragerilor sunt rezultatul furturilor de către salariaţi şi nu de şterpelitori. În SUA, ponderea furturilor salariaţilor este de 48,5% , iar în România de 60%. Aceste furturi se răsfrâng asupra cumpărătorilor. Un studiu efectuat în S.U.A. arată ca preţurile cu amănuntul cresc din acest motiv cu 15%. De asemenea, se consideră că 30% din falimente se datorează furturilor salariaţilor. Aceşti hoţi nu sunt descoperiţi deoarece fură atunci când întreprinzătorul este foarte ocupat cu activităţile zilnice şi neglijează siguranţa magazinului. Apoi, unii întreprinzători nu pot crede ca salariaţii lor, în care au încredere, fură, ceea ce face ca salariatului neonest să i se ofere prilejul de a fura. Cauze ale furtului de către salariaţi
Salariaţii fură de la firma la care sunt angajaţi din mai multe motive. Ei pot avea anumite deprinderi costisitoare (alcool, jocuri de noroc etc.) Alţii consideră că nu sunt plătiţi suficient şi îşi completează diferenţa. S. Kantor afirmă ca există patru motive care îi determină pe salariaţi să fure: nevoia, lăcomia, tentaţia şi prilejul favorabil, firma putându-le controla pe ultimele două. Pentru a minimiza pierderile datorate salariaţilor, întreprinzătorul trebuie să cunoască modul în care tentaţia şi prilejul favorabil determină furtul. Câteva condiţii duc la lipsuri majore în siguranţa magazinului. Încrederea în salariaţi. Studiile arată că cel mai adesea fură salariaţii tineri, însă vechii salariaţi pot aduce prejudicii mai mari. În multe afaceri mici întreprinzătorul vede salariaţii vechi aproape ca pe nişte parteneri şi lucrează cu ei ca într-o atmosferă de familie. Un astfel de sentiment, nu de nedorit, poate duce la o breşă în siguranţă firmei. Ironia soartei face ca cei mai devotaţi şi mai harnici salariaţi să fie primii suspecţi. Cei în care ai cea mai mare încredere pot fura cel mai mult. Mulţi întreprinzători refuză să o creadă, însă aceşti salariaţi au cea mai mare accesibilitate la chei, registre de casă, seifuri. Din cauza vechimii, aceşti salariaţi deţin poziţii cheie şi sunt familiarizaţi cu activitatea, aşa că ei cunosc unde sunt punctele slabe ale controlului şi procedurilor de siguranţă. Datorită cunoştinţelor şi poziţiei lor, aceşti salariaţi sunt cei mai în măsura să fure. Deci, cei în care ai cea mai mare încredere sunt cei mai potriviţi
să fure. Întreprinzătorul nu trebuie sa aibă o încredere oarbă în nici un salariat, iar încrederea sa să se bazeze pe realizările precedente şi pe onestitatea probată. Întreprinzătorul trebuie să fie atent la salariaţii care muncesc fără întrerupere, neluându-şi nici concedii de odihnă şi nici de boală. Ei ezită sa o facă deoarece se tem că vor fi descoperiţi. Lucrând, îşi pot acoperi furtul. Nu trebuie lăsaţi nesupravegheaţi nici salariaţii nemulţumiţi. Aceştia, nesatisfăcuţi de salariile primite sau de faptul că nu au fost promovaţi, se pot răzbuna pe întreprinzător, furând. Salariaţii neoneşti vor fura atât cât consideră că este diferenţa dintre cât sunt plătiţi şi cât consideră ei că ar trebui să fie plătiţi. Ei îşi justifică acţiunile prin raţionament. Întreprinzătorii trebuie să privească cu suspiciune salariaţii care duc o viaţă peste posibilităţile lor. Atmosfera organizatorică necorespunzatoare. De multe ori managerii crează neintenţionat o atmosferă care îi încurajează pe salariaţi să nu fie oneşti. Neintroducerea controlului formal invită la furt. Nimic nu încurajează mai mult la furt decât conştiinţa că nu eşti prins. Se consideră ca salariaţii fură din patru motive: nevoia sau dorinţa; din raţionament; prilejul de a fura; cunoaşterea faptului că există o mică probabilitate de a fi prins. Salariaţii pun accent pe ceea ce face întreprinzătorul şi nu pe ceea ce spune. Dacă va introduce un sistem de control complet pe care însă îl va ignora apoi, salariaţii vor considera că siguranţa nu este importantă. Mărfurile, materialele nu pot fi transferate fără a fi înregistrate. Nu trebuie să fie nici o excepţie nici pentru şef şi nici pentru rudele sale. Managerul trebuie să instituie o procedură de control clară şi să stabilească pedepse pentru încălcarea ei, pentru a descuraja furturile. Lipsa siguranţei fizice. Un alt factor ce determina salariaţii să fure îl constituie condiţiile fizice necorespunzătoare. Întreprinzătorul care acordă o atenţie redusă distribuirii cheilor, combinaţiilor seifurilor etc. invită la furt. De asemenea, neînchiderea uşilor şi geamurilor sau neinstalarea unui sistem de alarmă expune firma furturilor dinăuntru şi dinafară. Multe furturi se înregistrează în timpul manipulării mărfurilor. Dacă acelaşi salariat care pregăteşte comenzile de aprovizionare are pe mână şi facturile, poate fi tentat să modifice documentele şi deci să fure mărfuri. O altă posibilitate de a fura se iveşte în momentul efectuării curăţeniei. Odată cu colectarea gunoaielor, se pot fura şi mărfuri valoroase. Controlul impropriu al numerarului. Fără un sistem de control al numerarului logic şi practic, firma poate înregistra furturi. Salariaţii neoneşti vor descoperi repede că există o probabilitate scăzută de a fi descoperiţi şi vor fura numerar, fără a fi pedepsiţi. Casierii au cea mai mare accesibilitate la numerarul firmei şi, în consecinţă, sunt cei mai supuşi tentaţiei de a fura. Unii întreprinzători permit prea multor salariaţi să opereze în registrul de casă şi să urmărească plăţile clienţilor, invitând la furt, deoarece este greu de identificat autorul. Verificarea zilnică a registrului de casă poate evita furtul. Întreprinzătorul nu trebuie să încredinţeze aceluiaşi salariat funcţiile de manipulare, înregistrare şi contabilizare a fondurilor. Un funcţionar neonest va putea fura, fără a fi descoperit. Dacă firma este prea mică pentru a face aceste delimitari, se poate introduce un sistem de control adecvat. Deoarece puţini dintre salariaţii care fură sunt declaraţi vinovaţi, povara de a-i descoperi revine întreprinzătorului. De aceea, el trebuie să ia toate măsurile pentru a-i descuraja să fure. Prevenirea furtului de către salariaţi
Salariaţii vor evita să fure, dacă se vor lua anumite măsuri preventive. Selectare unui personal onest. Prin angajarea unor salariaţi oneşti, managerul poate face un pas mare
pentru evitarea furturilor de către salariaţi. De regulă, firmele se preocupă doar de angajarea unor salariaţi competenţi. Aceştia sunt indispensabili pentru succesul afacerii, însă angajarea lor este nepotrivită, dacă ei se vor transforma în hoţi. O politică de selecţie a personalului bine organizată reduce probabilitatea de angajare a unor salariaţi neoneşti. În acest sens pot fi folosite teste de aptitudini şi de lucru, profiluri psihologice, teste poligrafice (unde este cazul), referinţe detaliate. Odată angajat, salariatul trebuie orientat în direcţia muncii pe care o va efectua. Trebuie să i se arate importanţa calităţii performanţelor şi integritaţii la locul de muncă. Introducerea controlului intern. Baza unui sistem de siguranţă eficient o constituie elaborarea unui program de control intern menit să impiedice furturile. Aşa cum s-a mai arătat, împărţirea sarcinilor între mai mulţi salariaţi previne controlul întregului domeniu de către un singur salariat. Însă, dacă mai mulţi salariaţi ţin aceeaşi evidenţă, posibilitatea de a fura scade. Întreprinzătorul nu trebuie să permită salariaţilor să transporte mărfurile fără comenzi de aprovizionare sau facturi. Toate documentele interne trebuie numerotate. Lipsa unui număr poate crea suspiciuni. Inspecţiile neanunţate sunt un mijloc bun de evaluare a nivelului de siguranţă a procedurilor. Elementul de surpriză poate combate furtul de către salariaţi. Pot fi introduse şi erori deliberate pentru a verifica onestitatea salariaţilor. Evitarea rolului de "copoi". Deşi managerul trebuie sa menţinţ un anumit grad de suspiciune privind activităţile desfăşurate de salariaţi, el trebuie să trateze personalul cu respect. Salariaţii îşi pierd curând încrederea în managerul care sacrifică curtoazia şi consideraţia în favoarea siguranţei. Întreprinzătorul trebuie să reziste tentaţiei de a face pe detectivul, încercând să rezolve delicte care nu există. Dacă suspectează un salariat, trebuie să ceară ajutorul poliţiei, a consultanţilor profesionişti şi a societăţilor de asigurare. Prevenirea spargerilor
Cea mai mare ameninţare a siguranţei micilor afaceri o reprezintă spargerile - intrările prin efracţie într-o clădire pentru a fura. Spargerile sunt în creştere şi pericolul mare este că autorii lor sunt greu de depistat. Întreprinzătorii care nu iau măsuri de siguranţă invită spărgătorii să fure. Unele afaceri sunt mai expuse spargerilor decât altele prin natura stocurilor pe care le deţin, amplasare sau amenajare tehnică. Cel mai important instrument de luptă împotriva spargerilor îl reprezintă mijloacele fizice de prevenire a intrărilor prin efracţie. Există patru elemente cheie care determină gradul de siguranţă fizică: lacătele; sistemele de alarmă; iluminatul adecvat şi seifurile. Lacătele. Toate uşile, geamurile şi celelalte intrări trebuie asigurate cu lacăte care nu pot fi distruse, instalate de un profesionist. Este recomandat ca acestea să fie schimbate periodic. Menţinerea controlului asupra cheilor este un alt element esenţial al siguranţei fizice. Lacătele sunt inutile, dacă cheile au ajuns pe mâini neautorizate. Sistemele de alarmă. În selectarea sistemului de securitate trebuie apelat la laboratoare de specialitate. De asemenea, trebuie avută în vedere capacitatea de a-l instala a vînzătorului. Probabil că cea mai bună posibilitate de evaluare a sistemului de alarmă este modul de funcţionare a acestuia la cei care l-au cumpărat deja. Iluminatul adecvat. O bună iluminare atât interioară cât şi exterioară poate fi un bun obstacol în calea spărgătorilor. Majoritatea spărgătorilor acţionează noaptea, când pot opera în întuneric pentru a nu fi observaţi. Reflectoarele pot fi folosite pentru iluminatul exterior deoarece pot fi concentrate asupra intrărilor sau aleilor. Lămpile cu vapori de mercur pot fi folosite pentru iluminatul parcărilor. Interioarele bine luminate previn spargerile. Cine nu îşi poate permite angajarea unei patrule de siguranţă poate folosi um câine dresat.
Seifurile. Managerul precaut nu păstrează numerarul la sediul firmei, ci îl depozitează la bancă. Cei mai mulţi întreprinzători au nevoie de un seif pentru a păstra hîrtii importante, documente, numerar şi alte valori deosebite, deoarece lacătele şi fişetele nu le protejează în mod satisfăcător. Seifurile pot fi de două feluri: antiincendii şi antispargeri. Cele dintâi pot să nu fie obstacole pentru spărgători. Celelalte sunt mai bine amplasate.
BIBLIOGRAFIE 1.
Popescu Nela - Noi tendinte in analiza riscului afacerilor comerciale , Teza de doctorat, 2004
2.
www.manager.ro
3.
www.plandeafacere.ro
4.
www.scribd.com
5.
