UNIVERSITATEA UNIVERSITATEA TEHNICĂ „GH.ASACHI” IAŞI Facultatea de Mecanică
Renaşterea în Germania Referat la Civilizaţii Civilizaţii Europene
Student : Petronela Pavaluca Grupa 8105
Iaşi - 2012
Renaşterea în Germania Cuprins 1. Renaştere şi Umanism 2. Reforma 3. Răspândirea Renaşterii 4. Arta Renaşterii în Germania 5. Renaşterea economică
Renaşterea în Germania
1. Renaştere şi Umanism Renaşterea este o perioadă istorică de progres cultural a umanităţii. Termenul de Renaştere provine din limba franceză “ Renaissance” care a fost pus în circulaţie în secolul XVIII pentru a însemna reînnoirea artelor. La aparitia Renaşterii a contribuit transformarea structurii profunde ce a avut loc prin trecerea societăţii de la feudalism la capitalism. Renaşterea a fost favorizată de acumularea de cunoştinte. Pornind de la nevoia de adevăr şi raţionalitate, de la nevoia de renunţare la dogme, Renaşterea s-a manifestat prin întoarcerea la valorile culturale ale Antichităţii greco-latine, prin afirmarea nestingherită a individualităţii umane. Putem vorbi de Renaştere din a doua jumătate a secolului XIV până în prima jumătate a secolului XVI. În sens larg Renaşterea se caracterizează prin umanism şi reformă care sunt momente de emancipare socială si spirituală. Umanismul este faza de început a Renaşterii şi se caracterizează prin două elemente, şi anume prin întoarcerea la valorile culturale şi filosofice şi prin cultivarea unor discipline ale spiritului (literatura, arta pentru ca să se premărească omul, considerat nu numai fiinţă naturală ci şi socială, fiind o parte a societăţii cu obligaţii dar şi cu drepturi, cu aspiraţii proprii). Umanismul a apărut mai întâi în Italia, în sec XIV-XV (Petrarca, Boccacio , Leonardo Bruni , Poggio Bracciolini, Pico della Mirandolla, Lorenzo Valla), apoi s-a răspândit în Franta (Rabelais, Montaigne), Ţările de Jos (Erasmus din Rotterdam), Anglia (ThomasMorus, Francis Bacon, Shakespeare ) Germania (Ulrich von Hutten, Johann Reuchlin), Ungaria (Janus Pannonius, Bonfini). Umaniştii au fost cărturari erudiţi, cu preocupări multilaterale. Ei s-au manifestat cu predilecţie pe tărâmul beletristicii, filologiei, istoriei, geografiei umane, filozofiei, şi celorlalte discipline numite şi astăzi umanistice. Renaşterea propriu zisă este etapa de maturitate în care se manifestă pregnant transformarile generale, în care cultura dobândeşte o mai mare autonomie faţă de Antichitate. Se caracterizează prin dezvoltarea artei, a ştiintei şi a filosofiei . În aceasta fază, între 1450-1600, umanismul continuă să se dezvolte mai ales în ţările din afara Italiei. Renaşterea nu a fost un fenomen naţional, ci a fost o mişcare de eliberare spirituală care s-a manifestat şi în Franţa, Germania, Anglia, Polonia, Cehia, Ţările Române.
2. Reforma Reforma este o altă dimensiune a Renaşterii , pregătită de Erasmus din Rotterdam, pusă în practică de catre Martin Luther şi Calvin. Reforma exprimă voinţa de emancipare, de însuşire a tuturor formelor vieţii, manifestă tendinţa ca viaţa socială să se despartă de Biserică. Renaşterea şi umanismul au contribuit la adâncirea crizei religioase, prin eliberarea spiritului uman de sub tutela Bisericii. Umanistii au inoculat în spirit gustul criticii. Acest mod de a gândi venea în contradicţie cu doctrina oficială care se baza pe autoritatea Scripturii şi pe tradiţia Apostolilor. Prin exegeza filosofică, ei au repus in circulaţie textele primare ale creştinismului, iar prin tipărirea acestora le-au facut
cunoscute unui numar mare de persoane. S-a constatat că Biserica interpretase în favoarea ei unele pasaje ale Bibliei, iar unele documente pe care se sprijineau pretenţiile ei de dominaţie erau false. Anticlericalismul european a luat o formă ascuţită şi, pentru prima oară, victorioasă în Germania Renaşterii graţie spiritului combativ al lui Martin Luther (1483-1546). Om al bisericii german, şi-a pus talentele de polemist în serviciul unei teologii simple şi radicale, antrenând Germania într-o mişcare contestatară care a depăşit de departe cadrul religios. Aroganţa nobililor şi privilegiile considerabile acordate feţelor bisericeşti în general (pe cînd ţăranii duceau o existenţă mizerabilă) au dat o dimensiune socială contestaţiilor. Reforma a mobilizat deci, între 1517 şi 1555, întreaga Germanie împotriva papalităţii şi a reprezentantului său spaniol Carol Quintul. Trăind în mijlocul clericilor „modernişti" ai universităţilor din Erkfurt, unde a studiat, şi din Wittenberg, Martin Luther a găsit acolo sprijinul necesar pentru protestul său: la fel ca toţi umaniştii din acel timp, el se îndoia de sinceritatea demnitarilor bisericii şi de valoarea iertării şi de indulgenţele lor. Nu credea nici în purgatoriu şi nu prea visa la sfinţi şi la Fecioara Maria. Vedea în Scripturi numai o regulă morală solidă, iar în credinţă, adevărata mântuire. Această simplitate doctrinală a fost rapid împărtăşită de colegii şi studenţii săi; dispunând de o catedră de teologie la Universitatea din Wittenberg, Luther s-a hotărât să se folosească de mijloace moderne de comunicaţie pentru a-şi populariza ideile. Iată de ce, în 1517, Luther a înscris pe uşile instituţiei cele 95 de teze ale sale, în latină şi apoi în germană, pentru a-i chema pe toţi cărturarii la o reflecţie critică asupra practicilor imorale ale ierarhiei „papiste". Condamnarea severă a sistemului indulgenţelor a întâmpinat un ecou foarte favorabil în mediile intelectuale, deseori obsedate de exigenţe de rigoare teoretică şi etică. în paralel, colectarea sumelor indulgenţelor papale era percepută ca un fel de taxă suplimentară şi clasele de mijloc din oraşe, ca şi o parte a aristocraţiei, nu vroiau să finanţeze construcţia unei bazilici la Roma. Anul următor, Luther a replicat la ameninţările de a fi excomunicat sau ars pe rug prin rezoluţiile sale, în care a folosit pentru prima dată cuvântul „reformă" în mod oficial. Luni de zile, Luther a redactat pamflete agresive în care amesteca consideraţii metafizice, chemări la nesupunere şi discursuri naţionaliste. Violenţa elocvenţei sale înflăcărate subjuga mulţimile de studenţi. Dincolo de simpla divergenţă religioasă, pamfletele lui Luther au dus, în cele din urmă, la o fractură politică profundă a Europei. În 1519, când Luther s-a dus la Leipzig pentru o dezbatere publică împotriva profesorului Eck, el era însoţit de 200 de studenţi înarmaţi. în piaţa din faţa bisericii, mulţimea de gură-cască punea să i se traducă dezbaterile (care se desfăşurau în latină) şi aplauda puternic. Luther nu a cedat şi arţagul l-a făcut şi mai celebru: când bula papală conţinând excomunicarea sa a ajuns la Wittenberg, a organizat un auto-dafe şi a aruncat un exemplar din documentul oficial în foc, în timp ce studenţii înteţeau flăcările cu cărţi luate din biblioteca unei mănăstiri vecine. Difuzarea operelor sale prin intermediul tiparului a făcut din călugărul combatant eroul naţional al cărturarilor germani: scrierile sale teoretice, publicate în latină, au fost răspândite în toate universităţile ; pamfletele sale în germană erau citite în public chiar şi în cârciumi. Pentru a desăvârşi aceasta gigantă campanie „promoţională", cum i-am spune azi, Luther a publicat, cu un preţ redus, traducerea sa în germană a Evangheliilor, text imediat condamnat de papalitate. Aprobat de însuşi Erasmus din Rotterdam şi de alţi
cărturari celebri (Philippe Schwarzerd, zis Me-lanchthon, şi Ulrich de Hutten), Luther a devenit liderul unei mişcări de rebeliune fundamentalistă ale cărei teze egalitare urmau să depăşească cu mult cadrul universităţilor, înflacărînd satele şi oraşele germane. Societatea Sfîntului Imperiu Roman Germanic a fost bulversată în totalitate de apelurile lui Luther şi ale partizanilor săi. Cărturarii au lansat mişcarea care a fost urmată de o imensă jacquerie care a însângerat ţara. Jacqueria a izbucnit în sate din cauze diferite: în oraşele universitare, şiruri de studenţi sărbătoreau cu bucurie refuzul provocator al lui Luther în faţa lui Carol Quintul şi a trimişilor papei. în oraşe, câţiva burghezi se alăturaseră mulţimii cărturarilor rebeli care ardeau bibliotecile, devastau mănăstirile sau perturbau liturghiile catolice. În sate, cei blestemaţi să muncească pământul german s-au revoltat împotriva taxelor senioriale şi a privilegiilor ecleziastice. Primele tulburări importante au avut loc la începutul anului 1522. Soldaţii imperiali trăgeau cu tunul în mulţime şi ţăranii, la rândul lor, ardeau castelele şi jefuiau mănăstirile. Sprijiniţi de câţiva preoţi care făcuseră o lectură radicală a chemărilor iui Luther la revoltă, o mulţime de cete de ţărani au organizat o altă societate, practicând un fel de comunism biblic, riguros şi sobru în acelaşi timp, pe ruinele vechii feudalităţi. Represiunea a fost îngrozitoare. Prinţii protestanţi, care îl sprijiniseră pe Luther şi Melanchthon în cadrul luptei naţionale, nu puteau să accepte o revoluţie socială. Ameninţat cu moartea, depăşit de o mişcare contestatară pe care o dorea spirituală dar care luase forma unei reforme agrare, Luther a publicat mai multe clarificări apropo de răscoala ţărănească. Aceste dezminţiri, care erau o dezaprobare clară a mişcărilor ţărăneşti, au permis aristocraţilor să organizeze represalii de masă împotriva săracilor răsculaţi. În acest moment, aura lui Luther s-a şters în mediile rurale; a fost poreclit în curând doctorul Lugner (doctor „Mincinos") şi când fostul călugăr rebel i-a chemat pe junkeri să „folosească spada" împotriva anabaptiştilor, toţi ţăranii săraci din sate au înţeles că rebeliunea protestantă nu le va mai aduce nici un câştig. Iobagi erau, iobagi aveau să rămână. Nobililor germani le-au trebuit aproape cincisprezece ani pentru a stinge incendiul provocat de jacqueriile declanşate de excomunicarea lui Luther. în 1535, ţăranii înfrânţi se întorseseră la câmpurile lor. A fost nevoie de încă vreo cincisprezece ani pentru ca prinţii germani să-i adune din nou pe locuitorii oraşelor şi pe ţărani la o nouă luptă împotriva împăratului catolic. După ce au înfrânt rebeliunea ţăranilor, prinţii germani sau întors împotriva tutelei lui Carol Quintul şi, la capătul unui război de nouă ani, au obţinut autonomia politică şi religioasă. Cu preţul unei schisme definitive, naţiunea germană s-a constituit în numele credinţei contra monarhiilor prădalnice din sud. Între 1546 şi 1555, data la care Carol Quintul a fost de acord să semneze pacea de la Augsburg, un adevărat război de eliberare naţională a mobilizat energiile Germaniei în numele învăţăturilor lui Luther. Acesta murise în 1546, la începutul conflictului, fără să fi văzut efectele concrete ale „furiei" sale din 1517: schisma efectivă cu Roma, adoptarea doctrinei lui Luther în Germania, Elveţia şi în ţările scandinave şi apariţia unei naţiuni germane la a cărei unificare lingvistică contribuise prin traducerea Bibliei. Cuvîntul «protestant » nu a fost inventat de Luther însuşi, care nu a ştiut niciodată, în timpul vieţii, de existenţa unei biserici protestante; se pare că această mişcare, lansată de contestarea luterană, a fost numită astfel cu ocazia dietei de la Spire, în 1529; Carol Quintul a proclamat interzicerea oricăror inovaţii teologice în imperiul său; câţiva reprezentanţi germani s-au ridicat şi au formulat un „protest" oficial.
Pentru a calma spiritele şi a obţine retractarea lui Luther, Carol Quintul a asistat în persoană la procesul la care călugărul a fost acuzat, în cadrul dietei de la Worms. Somat să-şi recunoască greşeala în douăzeci şi patru de ore, pe 18 aprilie 1521, Luther a răspuns în faţa împăratului stupefiat: „Conştiinţa mea e stăpânită de cuvântul lui Dumnezeu. Nu pot şi nici nu vreau să retractez, căci să merg împotriva conştiinţei mele nu este nici drept, nici sigur. Amin". împăratul s-a ridicat şi a ieşit. A revenit a doua zi cu un text care îl condamna cu fermitate pe Luther. Declaraţia se termina astfel: „Cărţile sale trebuie să fie şterse din memoria oamenilor..." În mai 1525, Luther a pus să se tipărească un pamflet: împotriva hoardelor ţăranilor răsculaţi. Putem citi aici: „Toţi cei care pot să lovească, să înjunghie şi să omoare, în secret sau pe faţă, să ia aminte că nimic nu poate fi mai veninos, mai periculos sau mai diabolic decât un rebel. E drept să fie omorât un câine turbat; dacă nu este lovit, vă va muşca şi va muşca toată ţara." Condamnând modul nedrept în care au fost împărţite pământurile senioriale, Luther adăuga mai departe: „în Scriptură nu se vorbeşte de punerea bunurilor în comun, pe care o practică azi ţăranii noştri smintiţi şi înfuriaţi. Jean Calvin, sau pur şi simplu Calvin (1509-1564) a fost un reformator religios francez. Alături de Martin Luther, a fost unul din iniţiatorii Reformei protestante, în opoziţie cu anumite dogme şi rituri ale Bisericii Catolice romane. Calvin a dezvoltat o doctrină - Calvinismul - relativ diferită de aceea a lui Luther, în special în ceea ce priveşte practicarea cultului, considerată o radicalizare a lutheranismului.
3. Răspândirea Renaşterii Din Italia, Renaşterea se răspândeşte şi în alte ţări din Europa apuseană. Învăţaţi, artişti, negustori sau meseriaşi călătoresc în oraşele italiene şi se întorc în Franţa, Flandra sau în zona hanseatică nu numai cu noi cunoştinţe, dar şi cu un alt gust în artă şi în modul de viaţă. Declinul feudalismului şi centralizarea puterii politice deschid calea schimbărilor culturale, sociale şi economice. Spre deosebire de Italia, unde se cultivă limbile latină şi greacă, în ţările vest-europene, sub influenţa protestantismului , se folosesc limbile naţionale, fapt care contribuie la formarea noilor state naţionale caracterizate printr-un limbaj unitar. Fenomenele economice şi sociale care au promovat înflorirea culturii umaniste în Italia, stimulaseră, concomitent şi în ţările europene de la nordul Alpilor o mişcare artistică, în centrul careia se gasea omul şi realitatea pamânteană. Sub anumite aspecte, arta acestor ţări, mai ales a Ţărilor de Jos, îmbrăcase chiar forme incomparabil mai “realiste” decât cea din Italia secolului al XV-lea, dominate de principiile estetice ale filozofiei neoplatoniciene. Pictorii Ţărilor de Jos au şi înrâurit, în repetate rânduri, nu numai din punct de vedere tehnic, ci şi prin concepţiile lor, pictura italiană. Cuceririle Renaşterii în domeniul artistic au început să exercite asupra vecinilor, apoi şi asupra ţărilor mai îndepartate, seducţia lor.
4. Arta Renaşterii în Germania PICTURA Arta germană era orientată, în special, spre tradiţiile stilului gotic. Konrad Witz (cca.1400-1445) pictează peisaje sub influenţa artei flamande. Cu opera lui Albrecht Dürer (1471-1528), pictor, desenator şi gravor, se realizează legătura cu arta Renaşterii, după modelul celei italiene. Ciclurile de gravuri în lemn, "Patimile" şi "Viaţa Mariei", sunt cunoscute în întreaga Europă. În special compoziţia sa "Cei patru Apostoli" (1526) arată ataşamentul la eleganţa picturii italiene şi forţa sa de exprimare. Dürer întreprinde călătorii în Italia şi în Ţările de Jos şi întreţine strânse legături cu artiştii epocii. Importanta lui Durer in Renaşterea germană este atât de mare, încât întreaga mişcare i se suprapune. Contemporanul său, Matthias Grünewald (1480-1528), pictează încă în stilul Evului Mediu. SCULPTURA A rămas circumscrisă înrâurirea Renaşterii italiene şi asupra sculpturii, cu atât mai mult în regiunile în care s-a răspândit luteranismul şi calvinismul,unde în afara plasticii funerare, orice artă figurativă religioasă a încetat. De altfel, în faza care a premers sciziunilor confesionale, ideile motoare ale frământărilor social-culturale nici nu s-ar fi putut exprima prin armoniile şi echilibrul esteticii neoplatoniciene, ci mai degrabă prin formele goticului târziu. Lacerarea (sfâşierea interioară) morală işi găsea un limbaj mai potrivit prin stilizari înclinate spre fantastic şi chiar prin stridenţe. În opera lui Hans Leinberger (cca.1470-dupa 1530) se regăseste îndeosebi “expresionismul” gotic târziu. O formă aspră, impresionantă şi monumentală, îmbracă goticul târziu din regiunea Rinului superior în figurile de lemn din scrinul central al altarului din Isenheim (Sf.Anton, muzeul din Colmar), atribuite ipotetic meşterului Niklas Hagnower şi datate fie în 1505, fie către 1510. În regiunea Rinului mijlociu regăsim structurile de piatra ale lui Hans Backofen (1460/70-1519). Mai întâlnim sculpturi de lemn: altarul bisericii din Breisach (1526) si altarul din Niederrotweil (catre 1530). În Germania de Nord întalnim opera lui Claus Berg (cca.1475-cca.1535), un sculptor apreciat şi în Danemarca (altarul din Odense, cca.1520). Formele Renaşterii se afirmă, în schimb, în şcolile din Nürnberg şi Augsburg. În Nürnberg îşi continuă activitatea în atelierul de turnatorie Peter Vischer cel Bătrân, ajutat tot mai mult de fiii săi Hermann Vischer (1486-1513), Peter Vischer cel Tânar (1487-1528) şi Hans Vischer (1489-1550). În Augsburg capela Fugger a fost decorată plastic de Adolf Daucher (1460/14651523/24), despre care se presupune ca ar fi umblat şi el prin Italia de nord. Daucher şi-a format însă un stil personal, în care simplificarea formelor plastice de tradiţie gotică se îmbină cu elementele Renaşterii. LITERATURA În literatură sunt de menţionat: Sebastian Brant (1457-1521), scriitor alsacian, autor de poeme satirice; Thomas Murner (1475-1537), scriitor şi predicator, traduce în versuri epopea "Aeneis" de Virgiliu; Philipp Melanchthon (1497-1560), autor al "Confesiunii din Augsburg" (1530); Sebastian Franck (1500-1543), scriitor umanist şi teosof , publică şi o culegere de proverbe.
ARHITECTURA Primele construcţii în stilul Renaşterii din Germania au apărut în Bavaria: capela familiei marilor negustori Fugger, adaugată în anii 1508-1518 bisericii Sf. Ana din Augsburg şi palatul rezidenţial din Landshut (1537-1542). Deşi executate cu cooperarea unor meşteri italieni rămaşi anonimi, nu lipsesc nici aici elementele gotice. În capela Fugger, Renaşterii îi aparţine profilarea stâlpilor, arhivoltelor şi a cornişelor; în schimb, bolţile prezintă formele specifice goticului târziu. O transpunere în forme mai decorative şi mai gingaşe a faţadei “basilicii” paladiene din Vicenza prezintă atriul primăriei din Köln, opera lui Wilhelm Vernukken (sau Vernuiken) din 1569-1573. Dar abia în biserica Sf. Mihail din München (1583-1597), o clădire destinată iezuiţilor, inspirată de biserica Il Gesu din Roma, formele Renaşterii apar – cel puţin în structura şi plastica interioară ce i se atribuie lui Wendel Dittrich (cca.1535-cca.1622) – destul de limpezit. Cel mai cunoscut monument din aceasta perioadă este castelul din Heidelberg. Distrus parţial în 1689 şi în 1693, în cursul războiului cu Liga din Augsburg, castelul se înfăţişează azi ca o ruină restaurată şi consolidată. La execuţia decorului au colaborat olandezii Cornelis II Floris de Vriendt (1514-1575) şi Alexander Colin (1527-1612). Clădiri cu faţade atât de somptuoase sunt rare, dar elementul pitoresc al acestui gen de decor plastic devine frecvent şi caracteristic epocii, dovadă că ceea ce a sedus pe arhitecţii şi pe beneficiarii de la nordul Alpilor nu a fost o nouă concepţie a structurii, ci insuşirile decorative ale arhitecturii lombarde şi veneţiene.
5. Renaşterea economică Principalele activităţi economice non-agricole, preindustriale, au fost, de-a lungul secolelor XV si XVI, activităţile textilă, extractivă şi metalurgică. La acestea se adăugau cea a construcţiilor navale, cea tipografică, şi în special cea edilitară determinată de creşterea populaţiei oraşelor, inclusiv a marelui număr de funcţionari ai statului. În Germania şi Europa Centrala au fost deschise sau exploatate mult mai intens numeroase mine. Într-o perioadă de numai 70 de ani (între 1460 - 1530) producţia de argint a crescut de cinci ori, ajungând la 90 de tone anual; iar cea de cupru la câteva sute de tone. Începând din secolul al XVI-lea, vor fi extrase pe scară largă: cărbunele mineral, fierul, sarea gemă, alaunul (indispensabil la vopsitul ţesăturilor şi care acum nu mai putea fi importat din Orient, căile comerciale mediteraniene fiind controlate de turci). Însăşi structura modului de exploatare s-a modificat. Capitalul era pus la dispoziţie de acţionari; un antreprenor recruta mâna de lucru, controlând-o şi plătind-o. Numărul lucrătorilor era mic: între 16 şi 32 pentru câte o mină. Aceştia, deveniţi salariaţi cu drepturi şi beneficii mai reduse decât cele ale predecesorilor lor, se asociau şi nu arareori declarau grevă. Beneficiile cele mai mari le reveneau deţinătorilor de drept ai minelor: suveranilor sau regelui . Dar şi membrii unor adevărate dinastii de mari negustori ştiau să profite din plin, făcând uz de abile manevre bancare. (De pildă celebra familie Fugger din Augsburg, care, împrumutând mari sume de bani împăratului Maximilian sau arhiducelui Sigismund al Tirolului, obţinuse în schimb concesiunea, până la rambursarea creditului, a unor mari mine). Tehnica mineritului a obţinut în acest timp rezultate cu totul remarcabile. De re metallica, opera saxonului Georg Bauer (cu numele latinizat Agricola), apărută în
Elveţia în 1556, descrie probleme tehnice legate de puţurile de mare adâncime, probleme de ventilaţie, de drenaj, de coborâre şi urcare a oamenilor şi materialelor. Cum puţurile ajungeau acum până la o adâncime de 85 de metri, pentru remedierea inundaţiilor şi exploziilor de gaze s-au inventat felurite maşinării din lemn (cu câteva elemente indispensabile din fier), acţionate de oameni, animale sau forţe naturale; pompe aspiratoare cu piston, foale gigantice din piele, ventilatoare care, utilizând forţa unei mori de vânt, evacuau aerul toxic din puţ şi galerii printr-un tub de aerisire; scripeţi uriaşi pentru scoaterea la suprafaţă a minereului, acţionaţi de cai; mori de măcinat minereul, cu maiuri enorme puse în mişcare de forţa morilor de apă, etc. În procesul de prelucrare a fierului se introduce o inovaţie de cea mai mare importanţă: cuptorul înalt în care minereul de fier este aşezat pe un pat de cărbune de lemn; arderea este întreţinută cu ajutorul unor foale enorme, de 7 metri, acţionate de forţa hidraulică. Apărute mai întâi în Germania în prima jumătate a secolului al XVI-lea, cuptoarele înalte s-au răspândit repede în sudul Angliei, Ţările de Jos, nordul Franţei ,mai târziu în Polonia şi Rusia). Având baza de 7-8 m 2 şi înălţimea de circa 10 metri, un cuptor înalt putea produce între 100-500 de tone de fontă anual. În sectorul producţiei textile active în întreaga Europă Centrală şi Occidentală nu apar inovaţii tehnice deosebite. În schimb, demne de relevat sunt formele diferite de organizare a producţiei, pe care istoricii germani o numesc Verlagssystem. Pe lângă forma primară, a atelierului mesteşugăresc personal, spre sfârşitul Evului Mediu se organizaseră adevărate „fabrici” – cu muncitori lucrând ca salariaţi ai proprietarului care le punea la dispoziţie localul, materia primă şi maşinile sau uneltele de lucru. Pe antreprenor (proprietar) nu-l interesa atât sa-şi perfecţioneze uneltele de producţie sau să găsească mână de lucru ieftina – acum când creşterea populaţiei îi asigura la discreţie o forţă de muncă, - cât să găsească capitalul necesar şi pieţe de desfacere asigurate. Dificultăţile cele mai mari veneau din partea breslelor, rigide şi foarte bine organizate, perfect capabile să se apere contra concurenţei antreprenorului capitalist. Acesta găseşte soluţia: munca la domiciliu - Verlagssystem. O soluţie care în secolul XVI îşi găseste o larga răspândire – mai ales în Germania şi Elveţia, în Anglia, Flandra şi Brabant ; şi, parţial, în Franţa, Lombardia şi Toscana. La răspandirea umanismului au contribuit trei elemente esentiale: inventarea tiparului, modificări în conţinutul învăţământului şi apariţia scrierilor în limbile nationale. Johannes Gutenberg este deseori creditat ca inventatorul presei pentru tipar, în 1454. Dar nici tiparul nici literele mobile nu au fost inventate de Johannes Gutenberg cu adevărat, şi nici nu a tiparit el prima carte. Chinezii tipăreau în mod curent pe caractere mişcătoare în 1040, dar au prezentat metoda mult mai târziu. Chiar înainte de a tipari cărţi cu caractere mişcătoare, chinezii foloseau blocuri de lemn pentru a tipari scrierile budiste de mână, pe papirusuri în secolul IX. Deşi exemplarele tipăriturilor chineze din sec.XI nu au supravieţuit, cea mai veche carte tiparită ce a rezistat este o carte budistă din 868 DC. Gutenberg nu cunoştea metodele de tipar chineze. În 1450 Gutenberg s-a asociat cu bogătaşii Johann Fust şi Peter Schöffer. În 1454, Gutenberg a tipărit un calendar turcesc şi celebra Biblie cu 42 de linii, din care a tipărit 170 de copii. În anul următor s-a certat cu partenerii sai, aceştia au câştigat un proces împotriva lui, şi a pierdut controlul asupra afacerii, ajungând la ruină din punct de vedere financiar. Dupa ruinare, puţine lucruri se mai ştiu despre Gutenberg. Spre sfârşitul vieţii,
lui Adolph von Nassau i s-a facut milă de el şi la numit membru al curţii lui. A murit la Mainz în 1468. Cu toate că Gutenberg nu a inventat tiparul, experimentele sale au făcut tipărirea mult mai practică. A folosit matriţe de nisip pentru a turna caracterele şi a schimbat presele cu forme tăiate din lemn pentru a tipări literele pe pagină. A inventat caracterele mobile pentru lumea vestică. Metoda lui Gutenberg ce utiliza literele mobile a rezistat aproape neschimbată cinci secole. Astăzi este cel mai celebru tipograf din toate timpurile.
