Universitatea Babeş-Bolyai Facultatea de Psihologie şi Ştiinţe ale Educaţiei Bistriţa, PIPP, anul II
Profesorul ideal - între realitate şi vis
Eseu la Managementul clasei de elevi vineri, 3 decembrie, 2010
Profesorul ideal - între realitate şi vis Uitându-ne în jur, vedem cum motivaţia profesorilor de a investi în elevii lor scade pe zi ce trece. Statul sprijină profesorii prea puţin, iar copiii încep să îşi piardă interesul faţă de şcoală datorită nenumăratelor surse de informaţii care astăzi le stau la dispoziţie şi o dată cu asta, îşi pierd şi respectul faţă de profesori. Însă, în ciuda situaţiei în care ne aflam, ce ar fi dacă ne-am fixa un ideal, la atingerea căruia am lucra zilnic, oare lucrurile nu s-ar schimba în timp? În rândurile următoare, pe lângă o scurtă prezentarea a rolului profesorului şi a unui portret al unui profesor de zi cu zi, aş vrea să ating mai ales câteva caracteristici ale unui profesor ideal. Mai întâi, să ne aducem aminte cum e definit termenul de profesor în dicţionarul limbii române: „o persoană cu o pregătire specială într-un anumit domeniu de activitate şi care predă o materie de învăţământ; persoană care îndrumă, educă pe cineva.” Prin definiţie, profesorul e mult mai mult decât un simplu individ care se prezintă la o clasă, transmite nişte informaţii şi apoi pleacă. Fie că ne place ori nu, profesorul are o mare responsabilitate în formarea indivizilor, el trebuie să „îi îndrume” pe aceştia, să se asigure de faptul că elevii au primit şi au înţeles informaţia şi că sunt în stare să o aplice la nevoie. Profesorul e acela care practic are rolul de a forma oamenii de care societatea are nevoie. Personal, aş mai defini termenul de profesor astfel: „ o persoană ce îşi lasă amprenta în viaţa elevilor săi, dar depinde de el ce fel de amprenta va fi aceasta.” Altfel spus, elevii noştri se vor gândi cu plăcere la noi sau nu; ne vor lua ca modele sau nu. Mă gândesc cu drag la profesorul de Istorie din Liceu, care în ciuda exigenţei sale, deoarece pretindea mult, oferea în acelaşi timp mult. Ne explica evenimentele istorice într-un mod aşa de logic încât mergeai cu lecţia aproape învăţată acasă; şi acum aş mai participa la orele lui. Însă, nu pot spune acelaşi lucru despre profesoara de limba română din gimnaziu. Plecam întotdeauna în ceaţă de la ora ei. Cu siguranţă, generaţiile elevilor de azi, se vor forma şi în funcţie de cât de bine ne vom îndeplini rolul în educarea şi îndrumarea lor. În al doilea rând, nu putem să ne formăm un ideal fără ca să ştim care e starea noastră de fapt. Trebuie să ne cunoaştem atât punctele tari dar, mai ales pe cele slabe pentru a le putea depăşi. De aceea, în câteva rânduri voi surprinde portretul unui profesor real, printr-un exemplu, bineînţeles din viaţa de zi cu zi: Profesorul de Istorie din Liceul la care am studiat. O oră obişnuită de istorie se desfăşura astfel: după ce clopoţelul suna de intrare în clasă, profesorul întârzia cam 5-7 minute. Când sosea, de cele mai multe ori era fără catalog (asta nu însemnă că nu făcea prezenţa), se aşeza la catedră şi ne întreba dacă suntem bine şi cum a decurs ziua noastră până atunci iar apoi ne întreba ce lecţie am avut de pregătit pentru astăzi. După ce un elev anunţa lecţia, urma nelipsita întrebare: cine vrea să răspundă? Erau zile când se găsea câte un elev mai curajos şi răspundea provocări, dar de obicei, noi ezitam, aşa că fie aducea catalogul fie numea pur şi simplu un elev pentru răspuns. După secvenţa evaluativă, care de obicei ţinea 10-15 minute, urma cea de transmitere de cunoştinţe care se realiza în aproximativ 20 de minute. De cele mai multe ori, informaţiile erau preluate nu numai din manualul de la clasa, ci şi din alte surse pe care profesorul le folosea, bineînţeles ele fiindu-ne transmise oral. Rareori profesorul realiza o schema a lecţiei pe tablă sau ne dicta propriu-zis o idee. De aceea, trebuia fie să îl urmărim cu manualul în faţă, fie să notăm singuri în caiet lucrurile ce ni se păreau importante sau chiar amândouă. La sfârşitul acestei secvenţe, noi realizam că de fapt, în acele 20 de minute el ne preda trei lecţii în una. Către finalul orei mai oferea explicaţii unde era necesar şi ne sugera manuale alternative unde lecţia era prezentată mai bine (celor sincer interesaţi le împrumuta chiar el materiale). Noi ştiam clar că dacă vrem 10 la materia lui, atunci trebuie să consultăm şi alte surse; punea mult preţ pe asta. De asemenea, ne atrăgea atenţia că a doua zi ne ascultă din lecţia predată. Încheindu-şi activitatea mai glumea cu noi vreo două minute până se suna, apoi pleca. Urmărind cu atenţie exemplul dat, se pot desprinde câteva puncte tari: profesorul era foarte bine pregătit şi era în stare să „povestească” lecţia cursiv fără să se folosească de manual; secvenţele orale de evaluare erau aproape zilnice, ceea ce ne motiva ca să învăţăm şi să fim mereu pregătiţi pentru răspuns; era dispus să ne explice părţile care erau mai dificile din lecţie; ne ajuta să ne procurăm materiale auxiliare ( mai ales în cazurile participanţilor la olimpiade sau în perioada de pregătire pentru bacalaureat); nu dădea 10 decât celor ce îi ofereau cel puţin o informaţie care nu se regăsea în manual (consider acest lucru punct tare pentru că elevii de obicei nu învaţă decât pentru notă, iar în felul acesta ne motiva să citim ceva pe lângă ceea ce scria în manual, acumulând astfel mai multe
cunoştinţe); povestea mereu cu noi şi pe marginea subiectelor cotidiene, nu se rezuma doar la predare. Dar, ca oricare om, avea şi puncte slabe: când realiza evaluarea orală sau reactualizarea cunoştinţelor, avea prostul obicei de a oferi informaţii eronate, de genul „ Vă aduceţi aminte că v-am repetat de atâtea ori că prima unire a fost realizată de Alexandru Ioan Cuza în anul x…” (Mai ales la început, pentru că nu îl cunoşteam şi aveam o încredere aproape oarbă în ceea ce spunea îi dădeam dreptate şi nu îndrăzneam să îl contrazicem - chiar dacă aveam în minte răspunsul bun - iar din cauza aceasta, el se supăra pe noi, căci ne considera slabi pregătiţi. Consider că profesorul nu trebuie să îşi ducă elevul în eroare ca nu cumva acesta să îşi piardă încrederea în el.); secvenţele de evaluare orale erau aproape zilnice, de aceea ne pregăteam mult la materia lui, uneori chiar neglijând celelalte discipline, fapt care, deseori ne inducea într-o stare de stres continuu; nu avea obiceiul să ne realizeze o schemă a lecţiei pe tablă, iar din cauza aceasta noi trebuia să ne structurăm ideile principale singuri, aceasta uneori luândune destul de mult timp; ne preda multă materie într-un timp scurt, materie care era evaluată a doua zi şi care ne lua cel puţin încă trei zile ca să o fixăm bine (având în vedere că eram clasa de ştiinţe sociale şi aveam istorie patru ore pe săptămână). Acesta a fost doar un exemplu, alături de multe altele pe care le putem întâlni zilnic în şcoli. Ce e însă încurajator să ştim, e că stă în puterea noastră să transformăm punctele slabe în puncte tari dacă suntem dispuşi întâi să investim în noi, pentru ca mai apoi să investim în alţii. De obicei, atunci când aducem în discuţie termenul de ideal, automat ne gândim la un scop greu de atins, la ceva perfect, desăvârşit. Şi ca orice alt ţel înalt, un profesorul ideal ni se pare de domeniul visului, foarte greu de realizat, de aceea, mulţi dintre noi nu ne dorim, nici nu încercăm să devenim acel tip de profesor ideal de care am tot auzit, pentru că nu credem că aşa ceva e posibil. Astfel, nu realizăm că dacă totuşi, am tinde mai sus, am observa schimbări în noi şi în rezultatele elevilor noştri. Bineînţeles, idealurile diferă de la o persoană la alta în funcţie de principiile pe care aceasta le are în viaţă şi standardele după care trăieşte. În ceea ce mă priveşte, portretul profesorului ideal, l-aş contura prin următoarele caracteristici simple dar, foarte importante şi care uneori, fără să ne dăm seama, le trecem cu vederea. Un profesor ideal în primul rând, are vocaţia de dascăl, prin vocaţie înţelegând acea „aptitudine deosebită pentru o anumită artă sau ştiinţă; chemare, predispoziţie pentru un anumit domeniu de activitate sau profesiune.” Atunci când ştii că ai în tine abilitatea de a învăţa pe alţi, îţi e mult mai uşor să duci la sfârşit sarcina încredinţată. Dar, dacă alegi meseria de dascăl după alte criterii, nu vei fi singurul care va suferi din cauza asta ci şi elevii pe care îi vei avea. Dar vocaţia nu e de ajuns, deoarece nu te naşti învăţat; e nevoie şi de o foarte bună pregătire. Aceasta presupune mai întâi, cunoaşterea principiilor didacticii şi a altor concepte teoretice şi aplicarea acestora în activităţile propriu-zise. Acest tip de profesor, stăpâneşte foarte bune materia de specialitate, cât şi alte cunoştinţe generale din domeniile sale de interes, în felul acesta profesorul eliminând orice situaţie, în faţa clasei, care ar putea crea disconfort. Totodată, el este mereu la curent cu ultimele noutăţi din domeniul lui de interes. De asemenea, nelipsită e o foarte bună organizare a timpului activităţii sale la clasă, eliminând timpul mort şi facilitând procesul de învăţare prin folosirea diverselor scheme, ori materiale auxiliare în folosul elevilor. Un profesor foarte bine pregătit va fi astfel un bun ghid în activitatea elevilor, îndrumându-i pe aceştia fără a ironiza slăbiciunile lor, ci ajutându-i să câştige încredere în ei înşişi. O altă trăsătura indispensabilă, pe care acest profesor o are, este competenţa comunicativă. Degeaba, ar avea cunoştinţe vaste în domeniu dacă nu ar şti cum să le facă accesibile copiilor, nu? Profesorul ideal ştie cum să transmită informaţiile astfel încât copiii să le priceapă deoarece el e conştient că nu se află în faţa clasei ca să îşi arate superioritatea faţă de elevi, ci că trebuie ca să se coboare oarecum la nivelul elevilor săi, pentru a fi înţeles, explicând totul clar într-un limbaj simplu şi uşor de asimilat. Pentru aceasta, el se foloseşte nu doar de limbajul verbal, ci şi de cel para-verbal ori non-verbal. El ştie cum să îndepărteze din sala de clasă starea aceea de stres care duce la blocaje, fiind întotdeauna amabil, prietenos şi stabilind încă de la început relaţii corecte cu elevii, fiind echilibrat în tot ceea ce face. De asemenea, profesorul transmite clar, de la început, aşteptările pe care le are de la elevi. Ştiind astfel să comunice, îşi va cunoaşte elevii, reuşind să le vină în ajutor cât mai bine. O însemnătate majoră o are şi motivaţia profesorul. De ce faci ceea ce faci? De ce eşti profesor? Un răspuns ar fi: pentru că nu am găsit alt loc de muncă sau pentru că asta îmi place să fac/ asta îmi e
vocaţia. De la motivaţia pe care profesorul o are pleacă totul. Un îndrumător care are viaţă motivaţii puternice, va putea să îi motiveze pe alţii, prin urmare şi pe proprii elevii. Motivaţia lui, care nu ţine de salariul pe care îl are, ori de faptul că nu a avut de ales, îl va disponibiliza de a investi în elevii săi pentru că vrea să facă asta şi se va folosi de tot ce are la dispoziţie la momentul respectiv pentru aşi îndeplini slujba cât mai bine, fiind astfel flexibil faţă de condiţiile în care îşi desfăşoară activitatea. Ambele sunt nespus de importante, flexibilitatea şi disponibilitatea dar, ambele pleacă de la motivaţia avută. La fel de necesară este o bună cunoaştere a propriilor capacităţi. Profesorul în discuţie, ştie bine ce puncte tari ori slabe are, drept rezultat e conştient de domeniile în care trebuie să mai lucreze ori ce să schimbe. Astfel nu va avea niciodată o părere prea înaltă despre el, dar nici nu se va subestima, păstrând echilibrul în relaţie cu propriul sine cat şi cu elevii săi. Răbdarea e o altă caracteristică a unui profesor ideal. Am putea spune că fără răbdare nu am putea niciodată ajunge prea departe. Profesorul este conştient că rezultatele nu se vor vedea imediat ci puţin mai târziu, având în vedere că investeşte în oameni. De aceea, nu va pune presiune pe elevi, aducându-ţi aminte că şi alţii au avut răbdare cu el, iar acum e rândul lui să le oferi altora ce ţi-a fost dat. Unul dintre pericolele care îl ameninţă pe un profesor e rutina. Un profesor ideal, nu va lăsă rutina să strice frumuseţea unei noi zile. Un mijloc de a îndepărta rutina e folosirea creativităţii în toate activităţile posibile şi încurajând dezvoltarea ei în clasă prin acceptarea opiniilor diferite pe care copii le vor avea, iar acest lucru pornind de la profesor. El nu va gândi toate răspunsurile ca fiind greşite pentru simplul fapt că nu e chiar ce a avut el în minte. El are în vedere că oamenii sunt diferiţi, deci vor vedea lucrurile din perspective diferite. Totodată, un acest profesor va fi un bun manager al clasei, fără a considera că aceasta e doar rolul dirigintelui/învăţătoarei. Se întâmplă să apară situaţii conflictuale pe care va trebui să le rezolve singur, deoarece la ora respectivă el e direct responsabil de elevii care îi are în clasă. În gimnaziu, la o oră de geografie, m-am ascuns în baie deoarece în clasă a sosit un băiat care mereu mă necăjea şi am decis că nu voi rămâne la oră, dacă el va fi acolo. Profesorul aflând de la colegi motivul pentru care nu eram prezentă, i-a ţinut o „predică” acelui băiat şi apoi m-a chemat în clasă, promiţându-mi că nu am de ce să îmi fac griji căci nimeni nu mă va necăji. Întâmplarea acum pare haioasă dar, pe mine m-a ajutat mult atunci modul profesorului de a rezolva situaţia. De aceea, e important ca profesorul fie un bun manager la clasei, fiind astfel chiar un exemplu pentru elevii săi. În final, dar nu în ultimul rând, profesorul ideal este stăpân pe sine prin asta înţelegând mai ales faptul că nu aduce conflictele din exterior în clasă şi nu se descarcă pe elevi prin evaluare. Din păcate, există mulţi profesori care în loc să îşi lase problemele afară când intră în clasă, le i-au cu ei şi se descarcă pe elevii care trebuie să răspundă sau doar pe băieţi/fete. Profesorul ideal va face bine distincţia dintre viaţa profesională şi cea personală, astfel încât să poată fi acolo, prezent spiritual într-un mod echilibrat pentru elevii săi. În concluzie, aş vrea să atrag atenţia asupra faptului că nu susţin că ar exista un profesor care să poată îndeplini toate cerinţele şi caracteristicile unui profesor ideal însă, cred cu tărie că dacă nu ar exista acest ideal, nu ar exista progres pentru că nu ar fi o ţintă înaltă la care să tindem. Prin urmare, nu am încerca niciodată să depăşim stadiul de mediocritate şi să devenim ceva mai mult decât am fost ieri.
Bibliografie: www.scribd.com www.didactic.ro
