ÎNTRE ORIENT ªI OCCIDENT
NEAGU NEAGU M. DJUV DJUVARA s-a nãscut nãscut la Bucureº Bucureºti ti în 1916, 1916, într-o într-o familie de de origine origine aromânã aºezatã în þãrile române la sfârºitul secolului al XVIII-lea, care a dat þãrii mai mulþi oameni politici, diplomaþi ºi universitari. Licenþiat în litere la Sorbona (istorie, 1937) ºi doctor în drept (Paris, 1940). Participã la campania din Basarabia ºi Transnistria ca elev-ofiþer de rezervã (iunie–noiembrie 1941); rãnit în apropiere de Odessa. Intrat prin concurs la Ministerul de Externe în mai 1943, este trimis curier diplomatic la Stockholm în dimineaþa zilei de 23 august 1944, în legãturã cu negocierile de pace cu cu Uniunea Uniunea Sovietic Sovieticã. ã. Numit Numit secretar secretar de legaþie legaþie la Stockholm Stockholm de de guvernul guvernul SãnãSãnãtescu, va rãmâne în Suedia pânã în septembrie septembri e 1947, când comuniºtii preiau ºi Externele. Implicat în procesele politice din toamna anului 1947, hotãrãºte sã rãmânã în exil, militând pânã în 1961 în diverse organizaþii ale diasporei româneºti (secretar ( secretar general al Comitetului de Asistenþã a Refugiaþilor Români, la Paris; ziaristicã; Radio Europa Liberã; secretar general al Fundaþiei Universitare „Carol I“). În 1961, pleacã în Africa, în Republica Niger, unde va sta douãzeci ºi trei de ani în calitate de consilier diplomatic ºi juridic al Ministerului francez al Afacerilor Afacerilor Strãine ºi, concomitent, profesor de drept internaþional ºi de istorie economicã la Universitatea din Niamey. Între timp, reluase studiile de filozofie la Sorbona. În mai 1972, capãtã doctoratul de stat la Sorbona cu o tezã de filozofie a istoriei; mai târziu, obþine ºi o diplomã a Institutului Naþional de Limbi ºi Civilizaþii Orientale de la Paris (I.N.A.L.C.O.). Din 1984, secretar general al Casei Româneºti de la Paris, pânã dupã revoluþia din decembrie 1989, când se întoarce în þarã. Din 1991, profesor-asociat la Universitatea din Bucureºti ºi membru de onoare al Institutului de Istorie „A.D. Xenopol“ din Iaºi. Principalele publicaþii: Le droit droit roumain roumain en matièr matièree de nationalité nationalité, Paris, 1940 (tezã de doctorat); „Démétrius Cantemir, philosophe de l’Histoire“, în Revue des études roumaines, XIII–XIV, Paris, 1974, pp. 65–90; Civilisations et lois historiques. Essai d’étude comparée des civilisations , Mouton, Paris–Haga, 1975 (carte premiatã de Academia Francezã); în româneºte, Civilizaþii ºi tipare istorice. Un studiu comparat al civilizaþiilor , Humanitas, 1999; „Les «grands boïars» ont-ils constitué dans les principautés roumaines une véritable oligarchie institutionnelle et héréditaire?“ în Südost-Forschungen, Band XLVI, München, 1987, pp. 1–56; Le pays roumain roumain entre Orient et Occident . Les Principautés danubiennes danubiennes dans la première première moitié du XIX e siècle, Publications Orientalistes de France, 1989; în româneºte, Între Între Orient Hum anitas, ed. a VI-a, 2008; ºi Occident. Occident. Þãrile Þãrile române române la începutul epocii moderne, Humanitas, Les Aroum Aroumain ainss (operã colectivã), Publications Langues’O, Paris, 1989; în româneºte, Aromânii Aromânii — istorie, limbã, destin, Editura Fundaþiei Culturale Române, Bucureºti, 1996; „Sur un passage controversé de Kékauménos. De l’origine des Valaques de Grèce“, în Revue roumaine roumaine d’histoir d’histoiree, vol. XXX, 1–2, Bucureºti, 1991; O scurtã istorie a românilor povestitã celor tineri , Humanitas, ed. a IX-a, 2008; Cum s-a nãscut poporul român, Humanitas Junior, ed. a V-a, 2008; Mircea Mircea cel Bãtrân ºi luptele cu turcii, Humanitas Junior, ed. a III-a, 2007; De la Vlad Þepeº la Dracula Vampirul , Humanitas Junior, ed. a II-a, 2007; Însemnãrile Însemnãrile lui lui Gheorgh Gheorghee Milescu Milescu, roman, Humanitas, 2004; Amintiri din pribegie , Albatros, 2002; Humanitas, ed. a IV-a, 2008; versiune francezã: Bucares Buc arest–P t–Pari aris–N s–Niam iamey ey et retour reto ur ou Souvenir Souv enirss de 42 ans d’exil (1948–1990) , L’Harmattan, Paris, 2004; Existã istorie adevãratã?, Humanitas, ed. a III-a, 2008; Rãzboiul de ºaptezeci ºi ºapte de ani (1914–1991) (1914–1991) ºi premisele premisele hegemoniei americane. Eseu de istorie-politologie istorie-politologie, Humanitas, 2008.
NEAGU DJUV JUVARA
ÎNTRE O R I EN EN T ª I O C C I DE DE N T Þãrile române la începutul epocii moderne (1800–1848) Traducere din francezã de MARIA CARPOV
Ediþia a VII-a
Redactor: S. Skultéty Coperta: Ioana Dragomirescu Mardare Tehnoredactor: Lumini ţa Simionescu Corector: Georgiana Becheru NEAGU DJUVARA LE PA PAYS ROUMAIN ENTRE ORIENT ET OCCIDENT LES PRINCIPAUTÉS PRINCIPAUTÉS DANUBIENNES AU DÉBUT DU XIX XIX E SIÈCLE
Publications Orientalistes de France Publications © ALC – Djuvara – iunie 1989 © HUMANITAS, 1995, 2002, 2005, 2006, 2007, 2008, 2009 pentru prezenta versiune româneasc ă ISBN 978-973-50-3206-7 (pdf) EDITURA HUMANIT HUMANI TAS Piaţa Presei Libere 1, 013701 Bucure şti, România tel. 021/408 83 50 fax 021/408 83 51www.humanitas.ro Comenzi online: tel./fax 021/311 23 30 e-mail:
[email protected] www.libhumanitas.ro
Fiicei mele, Domnica…
CAPITOLUL ÎNTÂI
Un pic de istorie
Românii sub jugul otoman: privire asupra „Principatelor“ la sfârºitul epocii fanariote. Cine erau fanarioþii? Cãlãtoria unui domnitor, de la Constantinopol la Iaºi, povestitã de un tânãr aristocrat francez: d’Hauterive face parte din alaiul lui Alexandru Vodã Mavrocordat.
„Nu mã tem nici de bãnuiala cã aº întrece mãsura, nici de învinuirea cã aº ponegri ponegri de voi spune cã nu se aflã pe faþa pãmântului un neam de ticãloºi mai mârºavi decât fanarioþii“ — astfel se exprimã generalul conte de Langeron4, emigrat francez intrat în slujba Rusiei, în jurnalul sãu de campanie, ºi continuã: „Ei sunt cei ce mijlocesc, cei ce pun la cale, aþâþã ºi, adesea, duc la îndeplinire toate nelegiuirile ce se sãvârºesc zilnic la ConstantiConstantinopol de cãtre o cârmuire sângeroasã, unde nici un fel de lege sau de credinþã nu domoleºte sãlbãticia slujbaºilor ei, care, cu toþii (chiar ºi cei mai înalþi dregãtori), sunt de obârºie proastã ºi nu rãzbesc în viaþa aceasta trecãtoare decât împingându-ºi vrãjmaºii vrãjmaºii la pieire sau ucigându-i. Singurul þel al tuturor acestor fanarioþi, þintit încã din cea mai fragedã copilãrie, este un loc de domnitor în Muntenia sau Moldova. Ca sã-l atingã, nici o fãrãdelege nu li se pare prea mare, nici o josnicie nu este prea umilitoare. De cumva vreun frate, unchi, vãr sau chiar pãrinte se pun în calea nãzuinþei lor, otrava sau securea cãlãului îi scapã de ei; cãci, atunci când nu-l poþi nimici tu însuþi pe cel ce-þi poate dãuna, îl pârãºti, iar de la pârã, oricum ar fi ea, pânã la moarte, la Constantinopol, nu este decât un pas. Lãcomia, bine cunoscutã, a acestei nemernice cârmuiri duce la locurile râvnite. Ca sã ajungi pânã acolo, rãmâi sãrac lipit, apoi furi ºi jefuieºti ca sã-þi refaci averea. Un domnitor proaspãt numit pleacã de la Constantinopol cu datorii de douã-trei milioane de piaºtri. Dupã patru, cinci sau ºase ani de domnie, se întoarce cu o avere de cinci-ºase milioane, atunci când i se lasã rãgazul sã le adune: însã, îndeobºte, este alungat, surghiunit sau i se taie capul dupã câþiva ani de huzur,
26
Î N T RE OR I E NT ª I OC C I DE N T
sau de se aflã cã a adunat o avere destul de mare ca sã-i poatã fi luatã […]. Ce sã însemne oare un domnitor ca aceºtia de nu poate cãpãta ceea ce-ºi doreºte decât prin nelegiuiri, jertfe ºi josnicii, ºi care vede tot timpul în faþa ochilor, câteodatã anume pregãtitã pentru el, sabia unui ucigaº sau uneltele de torturã de care rareori se întâmplã sã scape? Un european, un om nãscut într-o þarã civilizatã nu poate pricepe de ce atâtea jertfe, de ce aceastã viaþã hãrþuitã întruna de groazã sau de uneltirea vreunei ticãloºii. Însã aºa este viaþa fanarioþilor: s-au vãzut copii de zece ani care spuneau: — Ce-mi pasã cã mi se taie capul la treizeci de ani, dacã pot fi domnitor la douãzeci ºi cinci?5 Cine erau, aºadar, fanarioþii aceºtia, atât de huliþi, ºi pe ce cãi ajunseserã ei, în secolul al XVIII-lea, sã punã mâna pe cârmuirea þãrilor române? * La început, jugul otoman a fost, pentru români, mai puþin apãsãtor decât pentru greci, bulgari, sârbi sau albanezi, ale cãror state fuseserã nimicite, þãrile fiind transformate în paºalâcuri. Þara nu este ocupatã prin forþã militarã, iar musulmanii nu au dreptul sã se stabileascã aici ºi sã-ºi ridice moschei. Chiar ºi tributul, la început, este mai curând simbolul unei supuneri (sau al unei „neutralitãþi binevoitoare“) decât o contribuþie la bugetul imperiulu imperiului: i: 10 000 de de ducaþi ducaþi pentru pentru Þara Þara Româneascã, Româneascã, 2 000 pentru Moldova. Numai cã lucrurile se vor înrãutãþi foarte curând. Poarta profitã de schimbãrile de domnie, pentru a spori, treptat, tributul anual. În ultimul pãtrar al veacului al XVI-lea, asistãm la o creºtere brutalã: în 1593, tributul este de 65 000 de galbeni pentru Moldova ºi de 155 000 pentru Þara Româneascã. Faptul se explicã prin aceea cã imperiul otoman, chiar ºi atunci când se aflã în culmea gloriei, trãieºte peste posibilitãþile sale ºi, ca atare, sãrãceºte încet, dar sigur. Ca ºi în Roma anticã, balanþa comercialã deficitarã duce afarã metalul preþios. În mai puþin de douã veacuri, asprul otoman îºi pierde trei sferturi din valoare6.
U N P I C D E I S T OR I E
27
Situaþia s-a înrãutãþit ºi mai mult dupã ce portughezii au descoperit drumul pe la Capul Bunei Speranþe, care, treptat, va duce la ruinarea comerþului ce trecea prin Egipt ºi Siria, douã þãri devenite provincii otomane. Pe deasupra, exploatarea sãlbaticã a þinuturilor agricole din imperiu duce la depopularea ºi transformarea în pustiuri a unor întregi regiuni din provinciile din Asia ºi Africa. Aveau sã vinã apoi cele dintâi înfrângeri: imperiul nu va mai trãi din cuceriri ºi tributuri, ci, dimpotrivã, va fi silit sã întreþinã armate numeroase ºi costisitoare. Sunt motive temeinice care îl vor face sã stoarcã ºi mai mult provinciile din Europa, cu deosebire þãrile române, incomparabil mai bogate. Aºa se face cã nu este vorba doar de bani, storºi cu nemiluita, ci ºi de altceva, cu urmãri foarte grave: þãrile române sunt silite sã participe din plin la aprovizionarea imperiului ºi, mai presus de toate, a capitalei capitalei lui, aflatã aflatã atât de aproape. aproape. În secolul secolul al XVIII-lea, observatori strãini susþin cã o treime din aprovizionarea oraºului Constantinopol Constantinopol vine din Principate. De aceea, în aceste þãri, turcii deþin monopolul la cumpãrarea grânelor ºi a vitelor, cu preþurile impuse de ei. Iar preþurile acestea sunt tot mai scãzute faþã de preþurile pieþei, pe mãsurã ce situaþia economicã ºi monetarã a imperiului se înrãutãþeºte. La sfârºitul secolului al XVI-lea, preþurile nu sunt decât cu puþin peste jumãtate din preþurile pieþei. În fiecare an, la date fixe, trimiºii Porþii adunã mii de tone de grâu ºi de orz, sute de mii de vite mari ºi de oi (un document din 1591 aratã cã 141 000 de oi au fost ridicate numai din Moldova). În vreme de rãzboi, sunt ordonate rechiziþii suplimentare. Ne putem închipui urmãrile dezastruoase ale unui asemenea sistem. La început, mãsurile acestea lovesc cu deosebire în boieri, mari proprietari de pãmânt, singurii care aveau ave au surplusuri pentru piaþa externã. Aceasta va determina, în parte, aventuroasa tentativã a lui Mihai Viteazul, ultima încercare importantã a þãrilor române de a scutura jugul otoman. Însã, cu timpul, mãsurile acestea îl lovesc, încã ºi mai tare, pe þãran: nemaiputând, din puþinul ce-i prisoseºte, sã facã faþã dãrilor ºi rechiziþionãrilor, þãranul liber se îndatoreazã tot mai mult ºi, în cele din urmã, se dã pe sine, împreunã cu familia ºi
28
Î N T RE OR I E NT ª I OC C I DE N T
cu peticul lui de pãmânt, pe mâinile moºierului din vecinãtate. În felul acesta, se alcãtuiesc, în cea de a doua jumãtate a secolului al XVI-lea ºi de-a lungul secolului al XVII-lea, imense latifundii stãpânite de boierii cei mari, în timp ce domeniul þãrãnimii libere se micºoreazã din ce în ce mai mult. ªi încã ceva: þãrãnimea aceasta care, vreme de secole, dãduse cel mai mare numãr de apãrãtori ai þãrii, acum, când este transformatã t ransformatã tot mai mult într-o masã de ºerbi ce pot fi puºi la dãri ºi munci dupã bunul plac al stãpânului, nu va mai da — aproape deloc — ostaºi. Armata lui Mihai Viteazul este, în bunã parte, o armatã de boieri ºi de mercenari, ca în Occident. Începând cu a doua treime a secolului al XVII-lea, chiar dacã în ambele þãri mai apar câþiva domnitori iubitori i ubitori de fast, ctitori de biserici ºi ocrotitori ai ortodoxismului pe tot cuprinsul imperiului otoman, cum au fost, de pildã, Vasile Lupu în Moldova, Matei Basarab, ªerban Cantacuzino ºi Constantin Brâncoveanu în Muntenia, importanþa lor militarã a devenit neînsemnatã. De altfel, pentru a înãbuºi în faºã orice pornire de independenþã, turcii întreþin acum garnizoane într-o adevãratã salbã de „capete de pod“, enclave otomane la nordul Dunãrii; este vorba, de la apus spre rãsãrit ºi de la miazãzi la miazãnoapte, de raialele: Turnu, Giurgiu, aflatã la numai 60 de kilometri la sud de Bucureºti; Brãila, la graniþa cu Moldova, apoi un triunghi mare în sud-estul Moldovei, care se populeazã cu tãtari ºi cãruia i se spune Bugeac sau Basarabia (nume pe care ruºii îl vor extinde la tot estul Moldovei pe care aveau sã-l alipeascã în urma tratatului de la Bucureºti din 1812); în sfârºit, în susul Nistrului, raialele Tighina sau, pe turceºte, Bender — unde Carol XII se va încãpãþâna sã aºtepte trei ani ajutorul turcilor, dupã înfrângerea de la Poltava; ºi, la nord de tot, Hotin, în faþa fortãreþei poloneze Cameniþa. Pe viitor, Principatele nu vor mai fi decât niºte pioni în jocurile marilor puteri, care încep sã muºte, puþin câte puþin, din imperiul otoman. Ceasul fanarioþilor a sosit.
U N P I C D E I S T OR I E
29
* Îndatã dupã dupã cucerirea Constantinopol Constantinopolului ului de cãtre Mahomed II (sã-i zicem mai bine Mehmet II, ca sã le facem turcologilor pe plac), prestigioasa capitalã bizantinã s-a golit de populaþia ei greceascã. Zeci de mii de morþi, zeci de mii de robi: toatã lumea creºtinãã se înfioarã aflând vestea catastrofei, la care trebuia tin trebuia totuºi sã se aºtepte. În Orientul creºtin, cãderea celei de a doua Rome a fost simþitã ca un cataclism fãrã precedent, aproape de necrezut. (Nu este oare simptomatic sã vedem cã, pe unele fresce de pe mânãstirile din Bucovina, cetatea imperialã, un fel de cetate cereascã, este arãtatã, un veac mai târziu, ca un loc de necucerit de cãtre ostaºii Necuratului, reprezentaþi cu turbanul turcesc turcesc pe cap?) Aveau sã rãmânã doar þãranii din satele din jur, care, treptat, încep sã aprovizioneze noul oraº cu produse din gospodãria lor. Vor spune cã se duc• e„j t¾n pÒlin [is tin pólin] „la oraº“, de unde numele turcesc I.stanbul. .stanbul. Oraºul a trebuit totuºi sã fie repopulat cu oameni veniþi din toate provinciile imperiului. Au venit ºi greci ºi, printre ei, bineînþeles, „colaboratori“. Oare din aceºtia nu vor fi fost ºi înainte de cãderea oraºului? Ioan VI Cantacuzino nu-ºi dãduse una din fete dupã sultanul Orkhan, iar nefericiþii Comneni din enclava Trapezunt nu se înrudiserã cu suzeranii lor musulmani? Nu s-au vãzut greci ºi alþi creºtini printre scribii ºi arhitecþii sultanului, ba chiar ºi printre generalii ºi amiralii lui? Puterea otomanã a autorizat reinstalarea patriarhului Constantinopolului chiar în oraº — nu în catedrala Sfânta Sofia, transformatã în moschee, ci într-o bisericã mai modestã, unde, în zilele noastre, se mai aflã încã sediul patriarhului ecumenic. Politica otomanã a vrut, cu adevãrat, sã-ºi cârmuiascã „raialele“ cu ajutorul cãpeteniilor lor spirituale. În acest fel, patriarhul Constantinopolului, timp de veacuri ºef spiritual al tuturor bisericilor ortodoxe din Europa, va dobândi treptat o mare importanþã politicã, paradoxal, mult mai mare decât pe vremea când popoarele din sud-estul Europei aveau stãpânitorii lor care limitau puterea politicã a Bisericii. În jurul acestui patriarhat, învestit pe viitor cu funcþii nu numai religioase, ci ºi politice ºi culturale, se adunã,
30
Î N T RE OR I E NT ª I OC C I DE N T
încetul cu încetul, o datã datã cu clerici de toate rangurile rangurile — reprezenreprezentanþi ai patriarhatelor din Orient, ai marilor mânãstiri, mitropoliþi supuºi patriarhului, bulgari, sârbi, români, ruºi —, o întreagã administraþie, al cãrei responsabil va fi marele-logofãt al patriarhiei (din titularii acestui prestigios post se vor trage mai multe din cele mai de seamã familii fanariote, cum sunt familiile Hrisoscoleu, Rosetti, Caragea, Manu). Vor fi printre ei ºi oameni învãþaþi, deoarece vor exista ºcoli ºi o Academie vestitã în î n tot orientul ortodox. Însã, foarte curând, se vor afla printre ei ºi oameni de afaceri, întrucât turcii dispreþuiesc negoþul ºi nu ºtiu limbi li mbi strãine, în afarã de limba sfântã ºi de cea savantã a Islamului: adicã araba ºi persana. Toþi aceºtia se strâng în jurul Patriarhiei, instalatã definitiv în 1601 într-un cartier al I.stanbulului, .stanbulului, între zidul împrejmuitor al cetãþii ºi malul de sud al Cornului de Aur, în apropierea unui vechi far, sau fanal, datând de pe vremea „Frâncilor“, de unde numele de Fanar. Acest cartier din jurul Patriarhiei va fi dat, de cãtre Poartã, grecilor ºi va deveni, ca sã zicem aºa, ghetoul grecesc din Constantinopol. O figurã dintre cele mai neobiºnuite din mediul acesta va fi, în secolul al XVI-lea, acel Mihail Cantacuzino poreclit de turci ªeitanoglu, Fiul Satanei. Apare ca primul dintre urmaºii marilor familii bizantine care, prin iscusinþã ºi ºiretenie, au reuºit sã-ºi revinã dupã dezastru7. Este cel mai mare negustor de blãnuri ºi de alte mãrfuri de preþ aduse din Polonia ºi Rusia pentru curtea sultanului. Are în arendã minele de sare de la Ankial, pe malul Mãrii Negre. Nemãsurat de bogat, are un palat la Ankial ºi umblã îmbrãcat ca un paºã. Încã de pe atunci, intervine în politicã, iar domnii Moldovei ºi ai Munteniei sunt „clienþii“ lui. A fost însã de ajuns o intrigã, o bãnuialã pentru ca, într-o zi de februarie 1578, sã fie spânzurat sub colonada palatului sãu. Toatã averea îi este confiscatã. Fiul sãu Andronic se ascunde, aºteaptã vremuri mai bune, îºi reface averea, ajunge chiar sã aibã destulã trecere pentru a încerca sã intre în politica cea mai înaltã susþinând candidatura lui Mihai Viteazul la tronul Þãrii Româneºti8. κi va pierde viaþa, ca ºi tatãl sãu. Cu toate acestea, fiul sãu, Constantin, reapare, peste treizeci de ani — de astã datã în Muntenia, unde
U N P I C D E I S T OR I E
31
se cãsãtoreºte cu fiica domnitorului Radu ªerban Basarab. Din el ºi din fraþii sãi se vor trage toþi Cantacuzinii din þãrile române ºi din Rusia. Fiind însã continuatorii familiei domnitoare autohtone a Basarabilor, ei se vor gãsi curând în fruntea unei „partide naþionale“ potrivnice influenþei crescânde a grecilor — în aºa fel încât cea mai ilustrã dintre familiile de origine greacã bizantinã nu a fost niciodatã pusã de cãtre istoricii români printre „fanarioþi“. Cel ce trebuie socotit însã a fi marele înaintaº al fanarioþilor este Alexandru Mavrocordat, zis Exaporitul, sau Pãstrãtorul Tainelor, mare-dragoman al Porþii din 1673 pânã în 1699, un personaj neobiºnuit din foarte multe puncte de vedere (ºi care l-a fascinat pe Toynbee, bun cunoscãtor al lumii greco-fanariote, care îl citeazã în câteva rânduri în monumentala sa lucrare A Study of History). Legenda, redatã cu oarecare rãutate de cãtre Dimitrie Canteimper iului otoman , povesteºte originile famir, în a sa Istorie a imperiului miliei dupã cum urmeazã: la începutul secolului al XVII-lea, printre creºtinii din Constantinopol se afla un anume Di Scarlatti — pesemne de origine italianã —, care adunase multã avere, cam ca ªeitanoglu un veac mai înainte, fãcând negoþ cu Seraiul. Asemenea altor „ghiauri“ ajunºi la cea mai înaltã treaptã pe care o putea atinge un necredincios la Constantinopol, n-a avut tihnã pânã ce nu s-a înrudit cu domnitorii þãrilor române: a izbutit s-o logodeascã pe fiica sa Roxana cu domnul Munteniei. Munteniei . Se pare însã cã, în rãstimpul cât se fãceau pregãtirile de nuntã, logodnica s-ar fi îmbolnãvit de vãrsat ºi cã ar fi rãmas desfiguratã. Cu toate acestea, tatãl þinea morþiº la planul lui, drept care a trimis înspre Þara Româneascã strãlucitorul alai, fata având, ca în Orient, chipul acoperit de un vãl, cu poruncã straºnicã sã nu-l ridice decât dupã ceremonia religioasã. Vãzându-se tras pe sfoarã, domnitorul ar fi trimis-o pe fatã înapoi la tatã-sãu, cu alai ºi cu zestre cu tot. Aceasta e legenda. Lucrurile nu stau tocmai aºa: Roxana a fost de fapt mãritatã cu domnitorul Alexandru, zis Coconul, mort tânãr, în 1632.
32
Î N T RE OR I E NT ª I OC C I DE N T
Roxana, vãduvã, a gãsit un alt peþitor în î n persoana unui tânãr, un nobil neînsemnat din insula Chios, venit în capitalã ca sã facã avere, ºi care se numea Nicolae Mavrocordat. Din cãsãtoria lor avea sã se nascã, în 1641 (data este controversatã), Alexandru Mavrocordat, care, curând, avea sã se dovedeascã neobiºnuit de înzestrat. Este trimis la învãþãturã în Italia — fapt fapt destul de puþin întâlnit pentru un tânãr ortodox; lucrul se explicã însã, de bunã seamã, prin obârºia mamei. Cât despre familia tatãlui, sã ne amintim cã insula Chios aparþinuse genovezilor pânã în 1566. Tânãrul studiazã medicina ºi filozofia la universitatea din Padova, mare universitate ce þinea de Veneþia ºi, care, datoritã liberalismului sãu, se va deschide foarte mult cãtre lumea ortodoxã — ºi chiar ºi cãtre cea protestantã, de vreme ce acolo a venit William Harvey sã facã, nestingherit, experienþele ce au dus la descoperirea circulaþiei sângelui. Cãlcându-i pe urme, Mavrocordat îºi ia, la Bologna, în 1664, doctoratul în medicinã ºi filozofie9. Întors la Constantinopol, este profesor la Academia Patriarhiei, dar, fiind poliglot — vorbeºte, bineînþeles, greaca modernã ºi greaca veche, precum ºi turca, araba ºi persana, latina, italiana, franceza ºi o limbã slavã (probabil (probabil slavona bisericeascã) —, este curând chemat pe lângã marele-dragoman al Porþii. Termenul drogman sau dragoman (din turcescul terjûmen, cf. cf. ar. ar. turdjuman) era folosit pentru a desemna, în Orient, interpreþii ambasadelor sau legaþiilor strãine. Turcii, întrucât refuzau sã înveþe limbile „ghiaurilor“, recurseserã ºi ei la interpreþi sau dragomani, mai întâi la evrei sau renegaþi, apoi, ºi mai ales, la grecii din insule, care se aflaserã sub influenþa culturii occidentale încã de pe vremea cruciadelor. Slujba de dragoman al Divanului, sau mare-dragoman, fusese creatã de curând, în 1669, de cãtre marele-vizir Ahmed Köprülü, pentru Panaiotakis Nikoussios, tot un grec din Chios. Însã abia urmaºul sãu, începând cu 1673, Alexandru Mavrocordat, avea sã dea acestei slujbe o dimensiune ºi o strãlucire noi. Mijlocitor iscusit între solii strãini strãi ni ºi înalþii dregãtori turci, Mavrocordat avea sã ajungã, dintr-un supus de mâna a doua, datoritã acestui titlu modest ºi totodatã pompos, un adevãrat secretar de stat la afacerile externe ale imperiului otoman. Atunci când diplomaþia va trebui sã ia locul armelor, dupã
U N P I C D E I S T OR I E
33
eºecul asediului Vienei ºi, mai cu seamã, dupã înfrângerea armatei otomane de cãtre prinþul Eugen la Zenta, în 1697, rolul lui Alexandru Mavrocordat — numit de acum încolo Exaporitul — va creºte întruna. Sub îndelungatul sãu „ministeriat“, soarta grecilor din Constantinopol se îmbunãtãþeºte simþitor ºi începe o adevãratã tradiþie: fanarioþii nu vor mai fi doar negustori, zarafi, medici, ci ºi administratori, intermediari, informatori. Vor ajunge foarte curând sã fie o rotiþã indispensabilã în guvernul otoman. Deºi trãiesc într-o nesiguranþã permanentã, dispreþuiþi, dar ºi invidiaþi, folosiþi la tot soiul de treburi, deºi averea, libertatea, viaþa le sunt mereu ameninþate — ei se vor agãþa mai departe de acest colþ al Cornului de Aur, visând la Bizanþul antic, convinºi cã neamul lor va renaºte din propria cenuºã, aidoma pãsãrii Fenix pe care Alexandru Mavrocordat ºi-o pusese pe stemã. Era de-o mare iscusinþã. Oare nu despre el se spune cã a izbutit sã-i aducã la masa tratativelor pe imperiali ºi pe otomani, încredinþând fiecare dintre cele douã pãrþi — prin mijlocirea miniºtrilor puterilor neutre — cã cealaltã parte este cea care ca re doreºte pacea? ªi tot el este cel care, în calitate de al doilea trimis al Turciei, dupã Reis Effendi Mahomet Rami-paºa, a scos din impas preliminariile pãcii de la Karlowitz, care se împotmoliserã la un amãnunt de protocol, propunând o salã cu cinci uºi prin care sã intre, toþi deodatã, împuterniciþii celor cinci puteri beligerante: ai sultanului, ai împãratului, ai Veneþiei, ai regelui Poloniei ºi ai þarului Rusiei. Se ºtie cã urmãrile pãcii de la Karlowitz au fost dezastruoase pentru Turcia: aceasta ceda Austriei (în terminologia oficialã „Sfântul Imperiu Roman de Naþiune Germanã“) Ungaria, Transilvania, precum ºi o parte a Croaþiei ºi a Sloveniei; Sloveniei ; Moreea ºi câteva insule ionice erau cedate Veneþiei; Podolia ºi o mare parte din Ucraina erau cedate Poloniei, iar Azovul era cedat Rusiei. Lucrul cel mai uluitor este însã cã, întorcându-se la Constantinopol, în vreme ce Rami-paºa era decapitat, Mavrocordat îºi salveazã capul. Zece ani mai târziu, fiul sãu Nicolae urca pe tronul Moldovei. Cu el începea, în Principate, epoca fanariotã.
Cuprins
Prefaþã la ediþia româneascã
.......................
7
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 13 SCENE SCENE DE SFÂR SFÂRªIT ªIT DE DE VEAC VEAC . . . . . . . . . . . . . . . . . . 17 UN PIC PIC DE ISTORI ISTORIE E . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 23 DOMNUL DOMNUL . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 41
Introducere la ediþia francezã
BOIERI BOIERIII . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 103 103 BISERI BISERICA CA . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 151 ORAªUL ORAªUL . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . ÞÃRANI ÞÃRANIII . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . ÞIGANII ÞIGANII . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . PE VREMEA LUI PASVANTOGLU: RÃZBOI, RÃZBOI, PRÃPÃD ªI JALE . . . . . . . . . . . . . . . . . . . RENAªTERE RENAªTERE SUB DOMNII DOMNII PÃMÂNTENI PÃMÂNTENI . . . . . . . . . . Note. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
175 235 287 303 333 365
Glosar . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
393
Repere cronologice (1800–1848) . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
397 Bibliografie . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 399 Indice
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 411
