PREFAŢA
Pr ă pastia dintre trecut şi viitor
„Notre heritage n'est precede d'aucun testament" „moştenirea noastr ă nu ne-a fost l ăsată prin nici un testament" - acesta este poate cel mai ciudat dintre aforismele neobişnuit de dure în care Rene Char, poet şi scriitor francez, a comprimat esen ţa a ceea ce patru ani în resistance ajunseser ă să însemne pentru o întreagă generaţie de scriitori şi oameni de litere europeni.* Pr ă buşirea Franţei, pentru ei un eveniment cu totul neaşteptat, pustiise, de la o zi la alta, scena politică a ţării lor, lăsând-o bufoneriilor unor escroci sau nebuni, iar ei, cei care în mod firesc nu participaser ă niciodat ă la treburile oficiale ale celei de-a Treia Republici, au fost absorbiţi în politică cu for ţa unui vid. Astfel, f ăr ă un avertisment şi probabil împotriva înclinaţiilor lor conştiente, au ajuns s ă constituie vrând-nevrând un domeniu public unde - f ăr ă accesoriile oficialit ăţ ii ş i ascun şi de ochii prietenilor şi duşmanilor - orice chestiune relevant ă pentru treburile ţării era tratat ă în faptă şi cuvânt. Aceasta nu a durat mult. Dup ă câ ţiva ani au fost eliberaţi de ceea ce, la început, socotiser ă a fi o „povar ă" şi aruncaţi înapoi în ceea ce ştiau acum că este stupiditatea f ăr ă însemnătate a problemelor lor personale, separa ţi din nou de „lumea realit ăţii" printr-o epaisseur triste, „opacitatea tristă" a unei vieţi private axată pe nimic altceva decât pe ea îns ăşi. Şi dacă refuzau „să revină asupra principiilor, asupra comportamentului lor cel mai neînsemnat", nu puteau decât s ă se
PREFAŢA
Pr ă pastia dintre trecut şi viitor
„Notre heritage n'est precede d'aucun testament" „moştenirea noastr ă nu ne-a fost l ăsată prin nici un testament" - acesta este poate cel mai ciudat dintre aforismele neobişnuit de dure în care Rene Char, poet şi scriitor francez, a comprimat esen ţa a ceea ce patru ani în resistance ajunseser ă să însemne pentru o întreagă generaţie de scriitori şi oameni de litere europeni.* Pr ă buşirea Franţei, pentru ei un eveniment cu totul neaşteptat, pustiise, de la o zi la alta, scena politică a ţării lor, lăsând-o bufoneriilor unor escroci sau nebuni, iar ei, cei care în mod firesc nu participaser ă niciodat ă la treburile oficiale ale celei de-a Treia Republici, au fost absorbiţi în politică cu for ţa unui vid. Astfel, f ăr ă un avertisment şi probabil împotriva înclinaţiilor lor conştiente, au ajuns s ă constituie vrând-nevrând un domeniu public unde - f ăr ă accesoriile oficialit ăţ ii ş i ascun şi de ochii prietenilor şi duşmanilor - orice chestiune relevant ă pentru treburile ţării era tratat ă în faptă şi cuvânt. Aceasta nu a durat mult. Dup ă câ ţiva ani au fost eliberaţi de ceea ce, la început, socotiser ă a fi o „povar ă" şi aruncaţi înapoi în ceea ce ştiau acum că este stupiditatea f ăr ă însemnătate a problemelor lor personale, separa ţi din nou de „lumea realit ăţii" printr-o epaisseur triste, „opacitatea tristă" a unei vieţi private axată pe nimic altceva decât pe ea îns ăşi. Şi dacă refuzau „să revină asupra principiilor, asupra comportamentului lor cel mai neînsemnat", nu puteau decât s ă se
Intre trecut şi viitor reîntoarcă la vechea înfruntare lipsit ă de sens a ideologiilor antagoniste care, după înfrângerea duşmanului comun, ocu pau din nou arena politic politică pentru a-i diviza pe fo ştii camarazi de arme în nenum ărate clici ce nu erau nici măcar facţiuni şi a-i angaja în polemicile şi intrigile nesfâr şite ale unui r ăzboi al condeielor. Ceea ce prev ăzuse Char, anticipat în mod clar, pe când adevărata luptă se purta încă — „Dacă supravieţuiesc ştiu că va trebui s-o rup cu aroma acestor ani fundamentali, să resping (nu să reprim) în t ăcere comoara mea" — se întâmplase, î şi pierduser ă comoara. Care era această comoar ă? După cum ei înşişi o înţelegeau, ea pare să fi constat, ca să spunem aşa, din două păr ţi strâns legate: ei în ţeleseser ă că cel ce „s-a alăturat Rezistenţei, s-a descoperit pe sine", că a încetat să se caute „f ăr ă să ajungă vreodată la reuşită, într-o insatisfac ţie goală", c ă nu se mai suspecta el însuşi de „nesinceritate", de a fi „un actor cârcota ş, suspicios al vieţii", că î şi putea permite „s ă meagă gol". In această goliciune, despuiaţi de toate măştile — de cele pe care societatea societate a le distribuie membrilor ei precum şi de cele pe care individul şi le construieşte în reacţiile sale psihologice împotriva societ ăţii - ei fuseser ă bântuiţi pentru prima dat ă în viaţa lor de o năluc ă a libert ăţii, f ăr ă îndoială nu pentru că acţionau împotriva tiraniei şi a unor lucruri mai rele decât tirania — asta era adevărat pentru fiecare soldat din armatele aliate — ci pentru c ă deveniser ă „contestatari", luaser ă iniţiativa şi, prin urinare, f ăr ă s ă ştie sau măcar să observe, începuser ă să creeze între ei acel spa ţiu public în care libertatea putea să apar ă. „La fiecare masă pe care o mânc ăm împreun ă, libertatea este invitat ă să se aşeze. Scaunul r ămâne liber, dar locul este preg ătit." Oamenii din Rezistenţa europeană nu au fost nici primii, nici ultimii care şi-au pierdut comoara. Istoria revolu ţiilor din vara lui 1776 la Philadelphia şi vara lui 1789 la Paris pân ă în toamna lui 1956 la Budapesta -, care din punct de vedere politic politic semnific semnifică cea mai profundă poveste a epocii moderne, ar putea fi spusă sub forma unei parabole ca legenda unei comori str ăvechi care, în cele mai diverse circumstanţe, apare brusc br usc , nea ş teptat ş i dispare din nou, în diferite condi ţ ii
