UNIVERSITATEA DE ŞTIINŢE AGRICOLE ŞI MEDICINĂ VETERINARĂ "Ion Ionescu de la Brad" IAŞI FACULTATEA DE HORTICULTURĂ ÎNVĂŢĂMÂNT LA DISTANŢĂ
POMOLOGIE SUPORT DE CURS
Prof. dr. Mihai ISTRATE
2014
2
CUPRINS PARTEA I Tema 1 - NOŢIUNI INTRODUCTIVE 1.1. Definiţia şi obiectivele pomiculturii speciale 1.2. Legătura Pomiculturii speciale cu alte discipline 1.3. Scurt istoric al dezvoltării pomiculturii speciale 1.4. Soiul şi sortimentul în producţia pomicolă 1.5. Metode de cercetare u tilizate în pomicultură
Tema 2 - CULTURA MĂRULUI UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 2.1 2.1. Importanţa culturii 2.2. Originea şi aria de răspândire 2.3. Sortimentul de soiuri şi portaltoi UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 2.2 2.4. Particularităţile de creştere şi fructificare ale mărului 2.5. Cerinţele mărului faţă de factorii ecologici 2.6. Particularităţi tehnologice 2.7. Combaterea bolilor şi dăunătorilor 2.8. Particularităţile maturării şi recoltării merelor
Tema 3 - CULTURA PĂRULUI UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 3 3.1. Importanţa culturii 3.2. Originea şi aria de răspândire 3.3. Sortimentul de soiuri şi portaltoi 3.4. Particularităţile de creştere şi fructificare ale părului 3.5. Cerinţele părului faţă de factorii ecologici 3.6. Particularităţi tehnologice 3.7. Combaterea bolilor şi dăunătorilor 3.8. Particularităţile maturării şi recoltării perelor
7 7 8 8 10 13 17 17 17 19 20 34 34 38 41 47 50 54 54 54 55 56 63 66 67 72 74
Tema 4 - CULTURA GUTUIULUI
77
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 4 4.1. Importanţa , originea şi aria de răspândire culturii 4.2. Sortimentul de soiuri şi portaltoi 4.3. Particularităţile de creştere şi fructificare ale gutuiului 4.4. Cerinţele gutuiului faţă de factorii ecologici 4.5. Particularităţi tehnologice 4.6. Combaterea bolilor şi dăunătorilor 4.7. Particularităţile maturării şi recoltării gutuilor
77 77 78 80 80 81 82 83
Tema 5 - CULTURA PRUNULUI
86
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 5 5.1. Importanţa culturii 5.2. Originea şi aria de răspândire 5.3. Sortimentul de soiuri şi portaltoi 5.4. Particularităţile de creştere şi fructifica re ale prunului 5.5. Cerinţele prunului faţă de factorii ecologici 5.6. Particularităţi tehnologice 5.7. Combaterea bolilor şi dăunătorilor 5.8. Particularităţile maturării şi recoltării prunelor
86 86 86 87 95 98 99 104 105
3
Tema ema 6 - CULTURA CIREŞULUI UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 6 6.1. Importanţa culturii 6.2. Originea şi aria de răspândire 6.3. Sortimentul de soiuri şi portaltoi 6.4. Particularităţile de creştere şi fructificare ale cireşului 6.5. Cerinţele cireşului faţă de factorii ecologici 6.6. Particularităţi tehnologice 6.7. Combaterea bolilor şi dăunătorilor 6.8. Particularităţile maturării şi recoltării cireşelor
Tema 7 - CULTURA VIŞINULUI UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 7 7.1. Importanţa culturii 7.2. Originea şi aria de răspândire 7.3. Sortimentul de soiuri şi portaltoi 7.4. Particularităţile de creştere şi fructificare ale vişinului 7.5. Cerinţele vişinului faţă de factorii ecologici 7.6. Particularităţi tehnologice 7.7. Combaterea bolilor şi dăunătorilor 7.8. Partic ularităţile maturării şi recoltării vişinelor
Tema 8 - CULTURA CAISULUI UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 8 8.1. Importanţa culturii 8.2. Originea şi aria de răspândire 8.3. Sortimentul de soiuri şi portaltoi 8.4. Particularităţile de creştere şi fructificare ale caisului 8.5. Cerinţele caisului faţă de factorii ecologici 8.6. Particularităţi tehnologice 8.7. Combaterea bolilor şi dăunătorilor 8.8. Particularităţile maturării şi recoltării caiselor
Tema ema 9 - CULTURA PIERSICULUI UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 9 9.1. Importanţa culturii 9.2. Originea şi aria de răspândire 9.3. Sortimentul de soiuri şi portaltoi 9.4. Particularităţile de creştere şi fructificare ale piersicului 9.5. Cerinţele piersicului faţă de factorii ecologici ec ologici 9.6. Particularităţi tehnologice 9.7. Combaterea bolilor şi dăunătorilor 9.8. Particularităţile maturării şi recoltării piersicelor
Tema 10 - CULTURA NUCULUI UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 10 10.1. Importanţa culturii 10.2. Originea şi aria de răspândire 10.3. Sortimentul de soiuri şi portaltoi 10.4. Particularităţile de creştere şi fructificare ale nucului 10.5. Cerinţele nucului faţă de factorii ecologici 10.6. Particularităţi tehnologice 10.7. Combaterea bolilor şi dăunătorilor 10.8. Particularităţile maturării şi recoltării nuci lor
108 108 108 109 110 117 118 121 126 128 130 130 130 131 131 135 136 137 139 139 142 142 142 142 143 149 151 152 156 158 160 160 160 160 161 169 171 172 176 177 179 179 179 180 181 184 186 187 189 189
4
PARTEA II Tem Tema 1 - CULTURA MIGDALULUI UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 1 1.1. Importanţa culturii 1.2. Originea şi aria de răspâ ndire 1.3. Particularităţi biologice şi ecologice 1.4. Particularităţile de creştere şi fructificare ale migdalului 1.5. Cerinţele migdalului faţă de factorii ecologici 1.6. Particularităţi tehnologice 1.7. Combaterea bolilor şi dăunătorilor. 1.8. Caracter isticile maturării migdalelor şi recoltarea
CULTURA ALUNULUI ALUNULUI şi CASTANULUI Tema 2 - CULTURA UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 2 2.1. Importanţa culturii 2.2. Originea şi aria de răspândire 2.3. Sortimentul de alun 2.4. Particularităţile de creştere şi fructificare ale alunului 2.5. Cerinţele alunului faţă de factorii ecologici 2.6. Particularităţi tehnologice 2.7. Combaterea bolilor şi dăunătorilor 2.8. Particularităţile maturării şi recoltării alunelor . Cultura castanului
Tem Tema 3 - CULTURA CĂPŞUNULUI UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 3 3.1. Importanţa culturii 3.2. Originea şi aria de răspândire 3.3. Sortimentul de căpşun 3.4. Particularităţile de creştere şi fructificare ale căpşunului 3.5. Cerinţele căpşunului faţă de factorii ecologici 3.6. Particularităţi tehnologice 3.7. Combaterea bolilor şi dăunătorilor 3.8. Particularităţile maturării şi recoltării căpşunilor
192 193 193 193 193 194 197 198 199 201 201 203 203 203 203 204 206 207 207 209 210 210
219 219 219 220 221 224 225 225 228 229
Tem Tema 4 - CULTURA COACĂZULUI
231
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 4 4.1. Importanţa culturii 4.2. Originea şi aria de răspândire 4.3. Sortimentul de coacăz 4.4. Particularităţile de creştere şi fructificare ale coacăzului 4.5. Cerinţele coacăzului faţă de factorii ecologici 4.6. Particularităţi tehnologice 4.7. Combater ea bolilor şi dăunătorilor 4.8. Particularităţile maturării şi recoltării coacăzelor
231 231 232 232 235 236 236 238 239
Tem Tema 5 - CULTURA ZMEURULUI UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 5 5.1. Importanţa culturii 2.2. Originea şi aria de răspândire 5.3. Particularităţi biologice şi ecologice 5.4. Particularităţile de creştere şi fructificare ale zmeurului 5.5. Cerinţele zmeurului faţă de factorii ecologici 5.6. Particularităţi tehnologice 5.7. Combaterea bolilor şi dăunătorilor
241 241 241 241 242 244 245 245 248
5
5.8. Particularităţile maturării şi recoltării zmeurei
CULTURA SMOCHINULUI SMOCHINULUI Tema ema 6 - CULTURA UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 6 6.1. Importanţa , originea şi aria de răspândire culturii 6.2. Particularităţi biologice şi ecologice 6.3. Sortimentul de smochin 6.4. Particularităţile de creştere şi fructificare ale smochinului 6.5. Cerinţele smochinului faţă de factorii ecologici 6.6. Particularităţi tehnologice 6.7. Combaterea bolilor şi dăunătorilor 6.8. Particularităţile maturării şi recoltării smochinelor
249 251 251 251 252 252 252 253 253 254 254
6
POMOLOGIE I (MODULUL I)
2014
7
Tema 1
NOŢIUNI INTRODUCTIVE UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 1
CUPRINS 1.1. Definiţia şi obiectivele pomiculturii speciale 1.2. Legătura Pomiculturii s peciale cu alte discipline 1.3. Scurt istoric al dezvoltării pomiculturii speciale 1.4. Soiul şi sortimentul în producţia pomicolă 1.5. Metode de cercetare utilizate în pomicultură
1.1. Definiţia şi obiectivele pomiculturii speciale Pomicultura specială studiază originea, particularităţile biologice, ecologice şi tehnologice ale speciilor, soiurilor şi hibrizilor de pomi şi arbuşti fructiferi în funcţie de zonă, grup de soiuri sau soi în scopul obţinerii unor producţii mari, cantitativ şi calitativ în con diţii de eficienţă economică maximă. Este o disciplină de sine stătătoare, face parte din grupul disciplinelor de bază ale horticulturii, întrucât operează cu numeroase specii şi mai ales cu un număr impresionant de soiuri aflate într -o permanenţă dinamică . Pomicultura specială (pomologia) este una din cele mai vechi ştiinţe horticole, studiul speciilor şi a soiurilor începând cu mult înaintea studiilor generale de biologie, ecologie şi tehnologie. Este o disciplină cu un pronunţat caracter practic, complex şi complet, ce oferă tehnologilor cunoştinţe concrete pentru cultivarea speciilor şi soiurilor de pomi. Ca orice disciplină de mare importanţă şi pomicultura specială are stabilite mai multe obiective: - studiul importanţei originei speciilor şi soiurilor, răspândirea acestora pe glob şi în ţara noastră, în vederea unei zonări şi microzonări corespunzătoare; - cunoaşterea sortimentului de soiuri şi portaltoi, cerinţele şi calităţile acestora, pentru a stabili cele mai adecvate măsuri tehnologice, a identificării lor şi a le promova pe cele mai bune; - studiul particularităţilor de creştere şi fructificare ale speciilor soiurilor şi hibrizilor, în vederea stabilirii tehnologiei diferenţiate; - precizarea comportării speciilor şi soiurilor faţă de factorii ec ologici; - elaborarea tehnologiilor diferenţiate funcţie de specie, soi, zonă ecologică, forme de organizare a terenurilor etc; se are în vedere specificul de înfiinţare şi întreţinere a plantaţiilor; - un obiectiv important este acela de a crea soiuri rez istente la boli şi dăunători şi în acelaşi timp cu calităţi superioare; - promovarea în sortiment a celor mai valoroase soiuri din toate punctele de vedere şi eliminarea celor deficitare. Toate acestea conduc, îndreptăţit, la folosirea denumirii de Pomicultură specială în locul celei de Pomologie, care are obiective mult mai restrânse, referindu-se doar la descrierea soiurilor.
8
1.2. Legătura Pomiculturii speciale cu alte discipline Pomicultura specială este o ştiinţă complexă care pe parcursul evoluţiei sa le şi în prezent interferă cu alte ştiinţe cum ar fi: Pomicultura generală-este cea mai apropiată de cea specială. Cele două discipline se condiţionează şi se completează reciproc în toate segmentele lor componente. Botanica - oferă date referitoare la tax onomia speciilor, la descrierea părţilor componente ale pomilor şi arbuştilor fructiferi etc. Fiziologia şi biochimia vegetală - studiază procese metabolice esenţiale ale pomilor cum ar fi: creşterea, diferenţierea, asimilaţia, evapotranspiraţia, rezistenţ a la diferiţi factori de stress, procesele biochimice de formare şi transformare a substanţelor etc. Genetica şi ameliorarea - reprezintă două discipline foarte apropiate pomiculturii speciale, prin rolul lor în studiul şi crearea de noi soiuri calitativ superioare celor iniţiale şi cu o plasticitate ecologică mai mare. Protecţia plantelor - este o disciplină indispensabilă culturii pomilor şi arbuştilor fructiferi, având în vedere importanţa acesteia în combaterea bolilor şi dăunătorilor atât prin măsuri curative cât şi preventive, corelate cu protecţia mediului şi eficienţa economică. Agrotehnica şi agrochimia - sunt discipline care precizează anumite verigi tehnologice ale culturii pomilor, referitoare în special, la lucrările solului şi nutriţia plantelo r. Topografia şi îmbunătăţirile funciare - prin precizările ce le aduc, contribuie la amplasarea, organizarea şi exploatarea corectă a plantaţiilor pe diferite tipuri de terenuri. Meteorologia şi pedologia - prezintă pomicultorului caracteristicile climatice şi ale solului, recomandând cele mai adecvate zone şi tipuri de sol pentru cultura unei anumite specii sau soi. Tehnologia produselor horticole - completează pomicultura specială cu date privind recoltatul, manipularea, transportul şi valorificarea fruc telor în condiţiile precizării şi îmbunătăţirii calităţii acestora. Managementul şi marketingul - sunt discipline relativ noi care vin în sprijinul pomicultorului printr- o organizare optimă a procesului de producţie şi valorificare a fructelor în scopul ob ţinerii unui profit maxim.
1.3. Scurt istoric al dezvoltării pomiculturii speciale La început cele două ramuri ale Pomiculturii, cea generală şi cea specială se interferau până la formarea aceluiaşi întreg. Interesul pentru cultura pomilor şi chiar a soiur ilor a fost manifestat cu peste 10000 ani înainte de Hristos în Egipt, China, India, Grecia etc. Primele documentele scrise privind cultura pomilor apar în operele Ramayana şi Indica scrise de Megasthene, Iliada şi Odiseea scrise de Homer etc. Nabucodonosor al II- lea înfiinţează grădinile suspendate ale Semiramidei în Mesopotania (604-563 î.H.). Teofrast (374- 287 î.H.) descrise primele plante şi soiuri de pomi iar mai târziu Pliniu cel Bătrân (23 -79 d.H.) în Historia naturalis descrie soiuri de păr, piersic, cireş, cais, smochin, prun s.a. Lucrări importante care includeau şi descrieri pomologice au mai scris Columella, Virgiliu, Varron etc. În evul mediu apar tot mai multe scrieri de pomologie de o valoare incontestabilă unele din acestea având valoare şi î n prezent. Astfel, Olivier de
9
Serres (1539- 1619) descrie soiuri de măr şi păr. Le Lectier publică un catalog al soiurilor cultivate de păr, măr, piersic, cireş etc. în Franţa (Orleans). În 1686 J. Merlot şi Clode Saint -Etienne publică Traité de Connessance des bons fruits. Odată cu dezvoltarea societăţii apar noi scrieri în paralel cu preocupări importante de selecţie şi ameliorare a soiurilor de pomi. Reprezentativi sunt Duhamel du Moucean (1770- 1782) în Franţa, Knoop în Olanda, N. Hardenpont (1705-1774) c are a obţinut peste 400 soiuri de păr, Williams Prince (1795 -1869) în SUA, Kraft în Austria a publicat Pomona Austriaca. În Franţa, André Leroy (1799 -1882) colecţionează şi descrie soiuri de pomi. Acesta publică în 1880 Dictionnaire de pomologie în şase vo lume în care sunt descrise 1749 de soiuri de pomi. În Belgia este publicat un Album de pomologie cu cca 200 planşe color de o calitate ireproşabilă. În Germania, August Diell, întreprinde lucrări de cercetare şi ameliorare şi publică în şase volume pomologia germană (Deutsche pomologie) în care sunt descrise peste 600 de soiuri. În Italia este publicată separat de Georgio Alessio şi Brume Feenarii Pomona Italica. Tot în Italia apare în acestă perioadă Trattto di Frutticoltura. Activităţi de cercetare şi selecţie mult mai avansate au loc în SUA (Luther Burbank, Thadeus Clapp, Amsden etc), în Rusia, Miciurin etc., în Anglia A. Knight, W. Hooker. Dintre marii pomicultori ai secolului XX şi XXI fac parte şi A. Childers Modern fruit science; M. Coutanceau - Arboriculture fruitiére; E. Baldini Frutticoltura; F. Hilkenbäumer-Obstbau; Morettini, Kolesnikov, Michael Gautier, S. Trocme, R. Gras, etc. Multe din aceste lucrări se găsesc în original la catedra de pomicultură a Facultăţii de Horticultură Iaşi. În ţara noastră, cultura pomilor se pierde în negura vremurilor, dezvoltându se practic odată cu poporul român. Denumirile de localităţi, de oameni sau de obiceiuri sunt dovezi că pomicultura este o preocupare foarte veche. Primele documente scrise despre pomi sunt din timpul lui Alexandru cel Bun (1400). Matei de Murano, medic veneţian scrie în 1502 că … “Moldova este o ţară roditoare şi foartă plăcută şi bine aşejată, bogată în animale şi în toate roadele” … La 14 iunie 1590, Domnitorul Petru Şchiopul dă “carte lui Romaşcul Vătaful şi Frăsinei să -şi oprească un pomăt de nuci, pruni, cireşi şi meri în aşezământul Pomârlei şi Corjăuţului” … Paul de Alep în timpul călătoriilor sale din 1650 -1660 prin Moldova descrie mai multe soiuri locale de măr, prun, cireş etc. Dimitrie Cantemir în Descrierea Moldovei (1716) enumeră şi chiar descrie numeroase soiuri autohtone de pomi. Un document foarte valoros care descrie multe soiuri în special din Transilvania este lucrarea anonimă descoperită la Caransebeş Dictionarum Valachicum latinum. În secolele XVIII, XIX şi XX apar primele pepiniere pomicole la Strehaia (1878), Istriţa (1893), Ciuperceni (1892), Cotnari (1896), Drăgăşani (1897), unele dintre acestea funcţionând şi în prezent. Dintre marii agronomi şi implicit şi pomicultori care au lăsat scrieri valoroase îi amintim pe: Ion Ionescu de la Brad ( Noţiuni elementare de agricultură cu un capitol distinct dedicat pomiculturii), Ion Henţescu ( Pomologie 1871 şi 1880 Noţiuni de Pomologie), Comşa D. ( Pomăritul , 1877), D. Ştefănescu, I. Haşegam, D. Alessin. ş.a.
10
După primul război mondial, o activitate deosebită în domeniul pomiculturii o desfăşoară: G. Năstase, G. Miron, Mihai Costeţschi, Th. Bordeianu, N. Constantinescu, V. Sonea, Pavel Babalean ş.a. S-au publicat numeroase tratate, manuale şi cursuri de Pomicultură şi Pomologie. O lucrare de referinţă pentru pomicultura naţională şi mondială o reprezintă Pomologia României editată în opt volume, la care şi -au adus contribuţia multe cadre didactice şi cercetători care se alătură celor menţionaţi mai sus: V. Cociu, D. Cvasnâi, N. Ghena, C. Ioniţă, N. Ştefan, Gh. Anghel, Şt. Pétérfi, I. Modoran, M.I. Neagu, A. Negrilă, I.F. Radu, A. Şuta, ş.a. Lucrări majore de Pomicultură şi Pomologie au mai scris: I. Miliţiu, M. Popescu, I. Isac, P. P arnia, V. Cireaşă, N. Cepoiu, Gh. Mihăiescu, ş.a. De remarcat, sunt monografiile apărute în ultimii 10 ani cum ar fi: Caisul şi Prunul sub coordonarea lui V. Cociu, Cireşul de S. Budan şi G. Grădinariu. În prezent un număr mare şi valoros de cercetători şi cadre didactice activează în cadrul Institutului de cercetare pentru Pomicultură din Piteşti Mărăcineni, în staţiunile de cercetări pomicole şi în cadrul facultăţilor de horticultură.
1.4. Soiul şi sortimentul în producţia pomicolă Soiul În cultură specii le pomicole sunt reprezentate de soiuri, acestea fiind principalele mijloace de operare în producţie şi cercetare. Soiul este o unitate biologică şi în acelaşi timp un mijloc de producţie. Pornind de la cadrul internaţional pentru nomenclatura plantelor cu ltivate (Utrecht – 1958), M. Popescu şi I. Miliţiu definesc soiul din punct de vedere biologic astfel: “ Soiul (cultivarul) este un grup de indivizi cultivaţi, asemănători între ei, proveniţi dintr -o singură specie sau din mai multe specii înrudite, adaptaţi la anumite particularităţi biologice distinctive pe care le păstrează prin înmulţire vegetativă sau generativă. Din punct de vedere economic, soiul este un mijloc de producţie care utilizând energia solară, transformă resursele ecosistemului (apă, substanţe nutritive, aer, CO2 etc), în substanţe organice necesare vieţii omului. Soiurile sunt caracterizate şi apreciate prin două însuşiri de bază: productivitatea şi calitatea. Acestea sunt dobândite genetic dar pot fi influenţate de factorii ecologici şi tehnologici. Cele două caracteristici nu trebuie analizate separat, ştiind faptul că, de cele mai multe ori sunt în contradicţie. Productivitatea - reprezintă capacitatea unui soi de a valorifica resursele ecologice şi tehnologice, în scopul producerii unei cantităţi potenţiale maxime de fructe, ritmic şi constant. Această caracteristică este influenţată de unele particularităţi genetice ale soiului cum ar fi: vigoarea, diferenţierea mugurilor de rod, capacitatea de ramificare, comportarea în procesul fecundă rii, indicele foliar, precocitatea de rodire, rezistenţa la factorii de stress etc, precum şi de tehnologia aplicată. Înainte de a fi lansat în cultură un soi este studiat comparativ cu alte soiuri şi este omologat numai dacă le depăşeşte pe cele existente . În cadrul aceleiaşi specii există diferenţe foarte mari între soiuri, de aceea, se impune o atenţie deosebită la promovarea în producţie. Calitatea – este o altă însuşire de bază a soiului, care se exprimă printr -un complex de elemente biologice. Calitat ea se apreciază în funcţie de destinaţia fructelor. Astfel, unele sunt exigenţele pentru consumul în stare proaspătă, altele pentru industrializare. Pentru consumul în stare proaspătă fructele trebuie să fie aspectoase, să aibă gust plăcut, echilibrat, pulpa fină, suculentă, aromată, o bună capacitate de manipulare, transport şi păstrare. Soiurile destinate industrializării trebuie să aibă un
11
conţinut ridicat în substanţă uscată solubilă, un randament bun la prelucrare, să se detaşeze uşor de pe plantă, părţile edibile să se separe uşor de cele needibile etc. Indiferent de modul de consum, fructele trebuie să fie bogate în vitamine, săruri minerale, glucide uşor asimilabile, să fie lipsite de poluanţi etc. Alte caracteristici importante ale soiurilor sunt: vigoarea, precocitatea, rezistenţa la factorii de stress (boli, dăunători, ecologici, etc). În limba română termenul soi este sinonim cu cel de cultivar. Alte denumiri: engleză: variety, franceză: variété , spaniolă: variedad , rusă: sort , etc. Însuşirile ereditare ale soiurilor se pot păstra un timp mai îndelungat sau mai scurt. Dacă soiurile se înmulţesc vegetativ iar genitorii sunt bine cunoscuţi, dacă sunt respectate tehnologiile şi soiul este cultivat în zone favorabile, atunci caracterele se păstrează practic toată viaţa plantei. Sub influenţa unor factori ecologici sau tehnologici pot apărea mutaţii, care însă de cele mai multe ori sunt negative. În pomicultură alături de soi sau cultivar se întâlneşte şi cel de biotip sau chiar tip şi este un individ din cadrul soiului cu caractere apropiate dar uşor diferite. Exemplu: Soiul Creţesc are mai multe biotipuri: C. auriu, roşu etc. De asemenea, un alt termen folosit este cel de clonă care este un descendent stabil şi uniform genetic, obţinut prin reproducere asexuată dintr -un singur individ. Exemplu: Soiul Crişane cu clona Crişane 2. Evoluţia soiurilor pomicole a cunoscut trei etape distincte: Etapa speciilor sălbatice – se întinde pe o perioadă îndelungată, majoritatea speciilor crescând în mod spontan, evolu ţia lor fiind influenţată în special de condiţiile ecologice şi într -o măsură foarte mică de către om. Înmulţirea speciilor se făcea în exclusivitate pe cale generativă. Intervenţia omului s -a făcut în mod inconştient. Exemple de specii: Malus silvestris, Pirus silvestris, Cerasus avium etc. Etapa soiurilor vechi. În această perioadă au apărut primele soiuri din cadrul speciilor, printr-o selecţie empirică. La început au fost selectate soiurile cu fructe mai aspectoase şi mai bune din punct de vedere organoleptic. Aşa au apărut soiurile indigene, locale, care de fapt erau grupuri de indivizi, biotipuri, superioare celorlalţi indivizi. Aceste soiuri au un areal restrâns, de multe ori la un bazin pomicol, au un grad restrâns de omogenitate, şi o plasticitate ecologică ridicată. Multe din aceste soiuri există şi în prezent şi constituie un valoros fond de germoplasmă pentru crearea noilor soiuri. Totodată unele din acestea au şi calităţi organoleptice superioare: Pătul, Domnesc, Creţesc, Parmen auriu la măr, Tuleu gras, Vinete Româneşti, Grase romăneşti la prun, Boambe de Cotnari la cireş, Popeşti, Cu miezul roşu la păr, etc. Etapa soiurilor ameliorate, a început odată cu apariţia primelor soiuri superioare obţinute printr -un proces de selecţie conştient şi continuă şi în prezent. În această etapă au apărut numeroase soiuri aproape la toate speciile. Sunt folosite cele mai diverse metode de ameliorare. Soiuirile nou create au în general o bună plasticitate ecologică, sunt foarte productive şi dau fructe de calitate superioară. Aceste soiuri au omogenitate morfologică ridicată. Există în prezent cca. 11.000 de soiuri de măr, peste 6.000 la păr, peste 3.000 la piersic, etc. În cadrul speciilor, există o dinamică accentuată a soiurilor, astfel unele soiuri sunt eliminate din sortiment, iar altele noi sunt introduse. Soiurile se pot clasifica după mai multe criterii: - după origine sunt: -soiuri indigene; - soiuri importate (străine); - după arealul unde sunt cultivate: -soiuri cosmopolite, cu un areal vast de cultivare - soiuri locale, cu răspândire restrânsă; În cadrul programelor de ameliorare a soiurilor, fiecare specie are obiective proprii, ce vor fi prezentate detaliat în capitolele următoare.
12
Ca obiective generale de ameliorare în pomicultură precizăm: - completarea sortimentului cu soiuri valoroase superioare celor existente; - crearea de soiuri cu mare plasticitate ecologică, rezistente la poluare, boli şi dăunători; - reducerea vigorii de creştere a soiurilor; - crearea de soiuri pentru destinaţii precise (consum în stare proaspătă, industrializare etc) care să răspundă cel mai bine cerinţelor specifice; - obţinerea de plante (organisme) modificate genetic (GMO).
Sortimentul Totalitatea soiurilor cultivate într-un anumit areal (bazin pomicol, zonă, ţară, glob) formează sortimentul. Acesta poate fi la o specie (ex. sortimentul de cireş, măr, etc.) sau poate reprezenta toate speciile situaţie în care formează sortimentul pomicol global. Pe plan mondial există peste 30.000 de soiuri dar în marea producţie se întâlnesc mai puţin de 2.500. Aceste soiuri sunt adaptate la anumite condiţii ecologice unde îşi pot manifesta la maximum calităţile. Pentru a valorifica aceste calităţi ele sunt zonate formând sortimente restrânse. De altfel, problematica sortimentului atât naţional cât şi mondial se confruntă cu două aspecte: primul se referă la restrângerea sortimentului iar cel de al doilea la remanierea periodică a sortimentului în corelaţie cu noile cerinţe. Sortimentul pomicol al României aprobat anual de că tre ISTIS cuprinde cca. 320 soiuri şi aproximativ 70 portaltoi. Acest sortiment este în schimbare dar numărul de soiuri nu diferă foarte mult de la un an la altul. La noi în ţară un soi se menţine în listă 15 ani. Soiurile incluse în actualul sortiment se caracterizează prin: - precocitate; - productivitate; - rodire constantă (indice de alternanţă <20); - calitate superioară; - plasticitate ecologică; - autofertilitate sau compatibilitate bună cu alte soiuri etc. Atât pe plan mondial cât şi în România sortimentul pomicol suferă restructurări în funcţie de mai multe criterii: biologice, ecologice, tehnice şi socio economice. Criteriile biologice se referă la însuşirile pe care la au pomii şi fructele şi care trebuie să corespundă tuturor cerinţelor. Din punc t de vedere biologic soiurile trebuie să fie cât mai puţin poluante şi în acelaşi timp să reziste la o poluare în continuă creştere. Tehnologiile ce se aplică soiurilor trebuie să fie cât mai simple, mai standardizate şi mai eficiente. Tradiţia este un cri teriu socio-economic ce nu trebuie neglijat la omologarea unui soi.
Metodologia descrierii şi recunoaşterii soiurilor ; Testarea şi înregistrarea soiurilor. Numărul mare de soiuri existente în cadrul unei specii, a condus la elaborarea unei metodologii de identificare a acestora. Această metodologie a evoluat un timp. La început se foloseau pentru recunoaştere doar caracterele morfologice ale fructelor apoi s- a luat în considerare şi pomul. În prezent, pentru identificarea şi descrierea soiurilor se folose sc norme unitare elaborate de două foruri internaţionale: Uniunea Internaţională pentru
13
Protecţia Organismelor Vegetale (UPOV) şi Comitetul Internaţional pentru Resursele Generale ale Plantelor (IBPGR). Aceste instituţii au impus norme şi terminologii unic e conform următorilor descriptori: pomologici, agrobiologici, tehnologici. Lista descriptorilor diferă în funcţie de grupa de specii (pomaceae, drupaceae, nucifere) iar la arbuştii fructiferi este caracteristică fiecărei specii. Toţi descriptorii sunt codificaţi, prelucraţi şi interpretaţi electronic. Descriptorii pentru caracterele pomologice (morfologice) au în vedere: pomul (vigoarea, habitusul, sistemul radicular, coroana, ramurile de schelet şi rod, lăstarii, mugurii vegetativi şi floriferi, inflorescenţa, florile, etc.) şi fructele (mărime, forma, culoarea de fond, de acoperire, de suprapunere, pedunculul, cavitatea pedunculară şi calicială, culoarea pulpei, consitenţa, suculenţa, gustul, inima fructului, seminţele, sâmburii etc.). Descriptorii pentru însuşirile agrobiologice vizează: - ciclul anual (dezmuguritul, înfloritul, maturarea fructelor, durata perioadei de vegetaţie etc.); - comportarea în procesul polenizării şi fecundării; - gradul de rizistenţă la principalii agenţi patogeni; - cerinţe faţă de factorii ecologici. Descriptori pentru însuşirile tehnologice includ: - precocitatea, productivitatea, calitatea fructelor, comportarea fructelor la manipulare, transport, păstrare etc., specificul producerii materialului săditor, a înfiinţării şi întreţinerii plantaţiilor etc.
Î ncercarea şi omologarea soiurilor în România – se face numai de către
I.S.T.I.S. care este subordonat Ministerului Agriculturii. Metodologia cuprinde două etape: 1. Cultura comparativă de concurs – cu cele mai bune soiuri aflate în producţie, în zonă. Aceste culturi se organizează de regulă în unităţi de cercetare sau didactice şi durează mai mulţi ani până la obţinerea a 2 -3 producţii normale şi constante. Anual se fac observaţii minuţioase conform descriptorilor prezentaţi. 2. Culturi de producţie – Soiurile care au trecut de rigorile primei faze sunt verificate în condiţii de producţie în mai multe zone de cultură, rezultatele corelându-se cu datele ecologice ale zonei. Soiurile cu cele mai bune rezultate se propun pentru omol ogare la nivel naţional. Realizatorul soiului poate înscrie respectivul soi la Banca de Date Europeană (European Prunus Database) conform formularelor şi descriptorilor cerute de aceasta.
1.5. Metode de cercetare utilizate în pomicultură În vederea cuantif icării descriptorilor prezentaţi se folosesc mai multe metode pentru partea hipogee şi pentru partea epigee. Metodele de cercetare – a părţii hipogee sunt: metoda scheletului, a profilului şi metoda staţională. Metoda scheletului – constă în dezgroparea rădăcinilor după direcţia de creştere şi efectuarea măsurătorilor integral, pe 1/2 sau 1/4 din volum. După eliberarea rădăcinilor de pământ, progresiv acestea se măsoară, se fotografiază şi se transpun la scară, pe hârtie milimetrică, în vederea obţinerii el ementelor cantitative şi calitative. Metoda profilului – este mai expeditivă, destul de precisă, iar pomii cercetaţi se refac mult mai uşor. Metoda constă în săparea unor şanţuri perpendiculare pe direcţia de creştere a rădăcinilor lungi de 80 -100 cm, late de 50-
14
60 cm şi adânci de 80 -100 cm la o distanţă de 0,5, 1, 2, 3 sau 4 m de trunchi, funcţie de extinderea sistemului radicular. Pe fiecare orizont de sol rădăcinile se eliberează de pământ se măsoară, iar datele se traspun pe hârtie milimetrică sub formă de simboluri (1-3 m cu punct (·); 4-8 mm cu cerculeţe (○), iar cele mai mari de 8 mm cu cerculeţ şi punct (○, �). Metoda staţională – constă în observarea creşterii rădăcinilor o perioadă lungă de timp (decenii) prin intermediul unui geam îngropat în sol, ce reprezintă peretele unei cuşti care are ceilalţi trei pereţi din materiale opace. Pe geam se marchează creşterea şi dezvoltarea sistemului radicular, evidenţiindu-se perioadele de creştere, intensitatea creşterii etc. Observaţiile au loc într-un anumi t areal precizat, (zonă, staţiune). Metodele de cercetare a părţii epigee sunt: metoda descriptivă, staţională, biologică, a anchetei pomicole şi de încercare în condiţii de producţie. Metoda descriptivă – Prin această metodă se urmăresc şi se cuantifică descriptorii pentru caracterele pomologice. Pentru rigurozitate metoda trebuie completată şi cu descriptorii pentru însuşirile agrobiologice şi tehnologice. Metoda staţională – se utilizează într -o anumită zonă pe pomi plantaţi, conform tehnicii experiment ale. Observaţiile durează mai mulţi ani şi se referă la toţi descriptorii. Metoda biologică – este mai expeditivă, durează mai puţin şi are în vedere cuantificarea descriptorilor în primul rând pentru însuşirile agrobiologice. Metoda anchetei pomicole – constă în efectuarea unor sondaje în diferite zone prin completarea unor chestionare. Sondajele au ca scop analiza sortimentului de specii şi soiuri din zona respectivă în vederea menţinerii sortimentului, a introducerii de noi specii sau soiuri etc. Datele obţinute se corelează cu cele pedologice şi ecologice iar concluziile finale conduc la stabilirea sortimentului. Metoda încercării soiurilor în condiţii de producţie – este foarte elaborată şi are în vedere: - completarea sortimentului dintr- o zonă; - eliminarea din sortiment a soiurilor depăşite; - modernizarea tehnologiilor de cultură etc. Plantaţiile sunt organizate după toate regulile tehnicii experimentale şi sunt urmăriţi toţi descriptorii.
Rolul tehnologiei diferenţiate în pomicultură Un soi poate cr eşte şi fructifica în mai multe bazine pomicole, dar nu în toate îşi manifestă la maxim potenţialul biologic. Zonarea şi microzonarea speciilor şi soiurilor are o deosebită importanţă pentru valorificarea eficientă a condiţiilor ecologice, economice şi soc iale dintr-un anumit areal. Această activitate este într -o permanentă dinamică. Este cunoscut faptul, că în pomicultură, există anumite zone cu vocaţie pentru unele specii sau chiar soiuri. Astfel, există zone în care cresc anumite specii. Ex. castanul cre şte în sud -vestul şi nord -vestul ţării; cireşul creşte în majoritatea zonelor pomicole, dar rezultate foarte bune se obţin în zona Iaşi şi în special în microzonele Cotnari, Hârlău, Răducăneni; caisul şi piersicul dau rezultate bune în zona nisipurilor; mărul, prunul şi vişinul în zonele colinare şi premontane etc. Acestea sunt numai câteva exemple privind rolul ecologiei în stabilirea sortimentului. Dintre factorii climatici cu rol determinant în stabilirea sortimentului şi a tehnologiei diferenţiate precizăm: temperatura, umiditatea, lumina şi solul.
15
Aceşti factori împreună cu cei biologici (particularităţile de creştere şi fructificare, asociaţia soi - portaltoi) determină folosirea unor tehnologii diferenţiate (densităţi, tăieri, sisteme de întreţinere a s olului, fertilizare, irigare, etc.). Temperatura – este un factor ecologic limitativ în stabilirea zonelor de cultură a anumitor specii sau soiuri. Funcţie de acest factor se vor face zonările şi microzonările şi se vor efectua celelalte lucrări tehnologice. Se va ţine seamă de minima absolută, maxima absolută, realizarea necesarului de frig etc. Apa – sub toate formele sale are o importanţă deosebită, influenţând într -o mare măsură zonarea speciilor şi soiurilor, precum şi agrotehnica aplicată pomilor. Def icitul cât şi excesul de apă conduc de cele mai multe ori la dereglări fiziologice. De aceea, tehnologiile şi în special lucrările solului se vor adapta şi în funcţie de acest factor. Lumina – are un rol deosebit în metabolismul pomilor. Funcţie de acest f actor şi de pretenţiile speciilor şi soiurilor se vor stabili diferenţiat, amplasarea plantaţiilor, distanţele de plantare, formele de coroană, etc. Solul – prin însuşirile sale influenţează zonarea şi microzonarea speciilor şi soiurilor. Pomii şi arbuştii fructiferi valorifică o zonă largă de soluri dar dau rezultate bune numai pe anumite tipuri de sol. Ex. caisul, piersic, migdalul, cireşul, preferă soluri mai uşoare, pe când mărul, prunul, vişinul dau rezultate bune pe soluri mai grele. Textura, reacţia solului, calcarul activ etc, sunt alte elemente ce impun o tehnologie diferenţiată. Asociaţia soi-portaltoi – determină stabilirea unor densităţi diferite de plantare care la rândul lor trebuie corelate cu fertilitatea solului, formele de coroană, pretenţiile faţă de lumină etc. În funcţie de aceşti factori va avea loc intrarea pe rod, diferenţierea mugurilor de rod, productivitatea şi calitatea fructelor. Particularităţile de creştere şi fructificare – ale speciilor şi soiurilor impun stabilirea unor tehno logii de cultură diferenţiate şi care se referă la: amplasarea corectă a plantaţiilor atât în zonă cât şi în teren, stabilirea corectă a distanţelor de plantare, alegerea formelor de coroană precum şi a celorlalte verigi tehnologice (întreţinerea solului, fertilizarea, irigare, tăieri etc). Tăierile diferenţiate – se realizează pe grupe de soiuri sau chiar pe fiecare soi în parte, în funcţie de tipul de fructificare, de încărcătura de rod, de destinaţia producţiei etc. Întreţinerea solului – este condiţionată de mai mulţi factori cum ar fi: panta terenului, nivelul precipitaţiilor, accesul în plantaţie s.a. Toate acestea trebuie corelate cu cerinţele soiului, în sensul ca acesta să dea producţii maxime şi de calitate. Fertilizarea şi irigarea – se vor analiz a şi aplica diferenţiat pe specii şi soiuri pentru ca aceste măsuri tehnologice să aibă o eficienţă maximă cu un minim de resurse. Se cunoaşte faptul că atât excesul cât şi carenţa sunt dăunătoare plantelor. Mai mult, excesul are şi repercursiuni asupra preţului de cost al fructelor. Tratamentele fitosanitare – se vor aplica diferenţiat pentru a se crea un echilibru între combaterea bolilor şi dăunătorilor, costurile de producţie şi obţinerea unor fructe cât mai sănătoase, cu cât mai puţine reziduuri. Toate aspectele prezentate anterior ne conduc la concluzia că în pomicultură este obligatoriu adoptarea unor tehnologii diferenţiate funcţie de specie, grup de soiuri şi chiar soi, în corelaţie cu resursele ecologice, economice şi sociale. Acest fapt impune pomicultura specială ca pe o ştiinţă complexă şi completă.
16
Rezumat
Pomologia studiază originea, particularităţile biologice, ecologice şi tehnologice ale speciilor, soiurilor şi hibrizilor de pomi şi arbuşti fructiferi în funcţie de zonă, grup de soiuri sau soi în scopul obţinerii unor producţii mari, cantitativ şi calitativ în condiţii de eficienţă economică maximă . Pomologia este o ştiinţă complexă care pe parcursul evoluţiei sale şi în prezent interferă cu alte ştiinţe cum ar fi: Pomicultura generală ; Botanica; Fiziologia şi biochimia vegetală ; Genetica şi ameliorarea ; Protecţia plantelor ; Agrotehnica şi agrochimia, Topografia şi îmbunătăţirile funciare ; Meteorologia şi pedologia ; Tehnologia produselor horticole; Managementul şi marketingul Soiul (cultivarul) este un grup de indivizi cultivaţi, asemănători între ei, proveniţi dintr -o singură specie sau din mai multe specii înrudite, adaptaţi la anumite particularităţi biologice distinctive pe care le păstrează prin înmulţire vegetativă sau generativă. Productivitatea - reprezintă capacitatea unui soi de a valorifica resursele ecologice şi tehnologice, în scopul producerii unei cantităţi potenţiale maxime de fructe, ritmic şi constant . Calitatea – este o altă însuşire de bază a soiului, care se exprimă print r-un complex de elemente biologice. Sortimentul cuprinde totalitatea soiurilor cultivate într-un anumit areal (bazin pomicol, zonă, ţară, glob). . În vederea cuantificării descriptorilor prezentaţi se folosesc mai multe metode pentru partea hipogee şi pentr u partea epigee. Zonarea şi microzonarea speciilor şi soiurilor are o deosebită importanţă pentru valorificarea eficientă a condiţiilor ecologice, economice şi sociale dintr -un anumit areal. Dintre factorii climatici cu rol determinant în stabilirea sortim entului şi a tehnologiei diferenţiate precizăm: temperatura, umiditatea, lumina şi solul . Tăierile diferenţ iate – se realizează pe grupe de soiuri sau chiar pe fiecare soi în parte, în funcţie de tipul de fructificare, de încărcătura de rod, de destinaţia producţiei etc.
17
Tema 2
CULTURA MĂRULUI Malus domestica Borkh
Fam. Rosaceae Subfam. Pomoideae
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 2.1 CUPRINS 2.1. Importanţa culturii 2.2. Originea şi aria de răspândire 2.3. Sortimentul de soiuri şi portaltoi
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 2.2 2.4. Particularităţile de creştere şi fructificare ale mărului 2.5. Cerinţele mărului faţă de factorii ecologici 2.6. Particularităţi tehnologice 2.7. Combaterea bolilor şi dăunătorilor 2.8. Particularităţile maturării şi recoltări i merelor OBIECTIVELE UNITAŢILOR DE ÎNVĂŢARE 2.1 şi 2.2 - studiul importanţei originei speciei, răspândirea acesteia pe glob şi în ţara noastră, în vederea unei zonări şi microzonări corespunzătoare; - cunoaşterea sortimentului de soiuri şi portaltoi, cerinţele şi calităţile acestora, pentru a stabili cele mai adecvate măsuri tehnologice, a identificării lor şi a le promova pe cele mai bune; - studiul particularităţilor de creştere şi fructificare ale mărului, în vederea stabilirii tehnologiei diferenţiat e; - precizarea comportării mărului faţă de factorii ecologici; - elaborarea tehnologiilor diferenţiate funcţie de specie, soi, zonă ecologică, forme de organizare a terenurilor etc; se are în vedere specificul de înfiinţare şi întreţinere a plantaţiilor;
2.1. Importanţă culturii mărului Cultura mărului este cea mai cunoscută şi răspândită în zonele cu climă temperată, iar merele ocupă primul loc atât în ceea ce priveşte volumul producţiei, valoarea calitativ – alimentară cât şi solicitarea acestora pe pieţele de desfacere. Cultura mărului este foarte veche; descrieri pomologice, dar şi practici de cultură întâlnim în scrierile a numeroşi învăţaţi cu cca. 2000 – 3000 ani înainte de Hristos (Saffo, Hipocrate, Teofrast), dar şi ceva mai târziu (Cato, Varo, Columella, Pliniu Cel Bătrân etc). Plasticitatea ecologică ridicată a acestei specii a permis o vastă diseminare geografică a numeroaselor soiuri formate sau create în cele mai diverse zone de pe glob. Pe plan mondial, mărul se situează pe locul trei după citrice şi banane, dar ocupă locul întâi între speciile pomicole de climat temperat producând mai mult decât dublu acestora.
18
Valoarea alimentară ridicată a merelor se datorează compoziţiei lor foarte echilibrate, a accesibilităţii componentelor biochimice pentru organismul uman şi nu în ultimul rând a diferiţilor excitanţi olfactivi, vizuali şi gustativi. Numai în alcătuirea aromei au fost identificate peste 170 de substanţe. Datorită acestor însuşiri merele sunt cele mai apreciate fructe. Principalele compo nente ale fructelor de măr sunt: apă 77 -88%, glucide totale 6,5- 17%, protide 0,3%, lipide 0,4%, acizi liberi 0,65%, substanţe minerale 0,32%, vitamina C 2-170 mg/100g, vitamina A 112 U.I., vitamina B 1 40 U.I., vitamina B2 10-43 U.I. Proporţia de părţi needibile la mere este de 8%, valoarea energetică totală este de 55 cal şi utilizabilă de 49 cal/100g produs proaspăt. Aportul merelor în substanţe minerale şi vitamine acoperă ceea mai mare parte din necesarul organismului. Concentraţiile mai mari de ioni minerali şi vitamine se găsesc în epicarp comparativ cu pulpa fructelor. Prin prelucrare o parte din componentele biochimice ale fructelor sunt diminuate sau distruse, de aceea, se recomandă consumul lor în stare proaspătă. Prelucrarea merelor se poate face s ub diferite forme: dulceţuri, gemuri, marmelade, compoturi, sucuri, peltele , paste, cidru, oţet, băuturi alcoolice etc. De asemenea, semiconservele sau mâncărurile gătite din fructe proaspete sau deshidratate au o importanţă deosebită în alimentaţia umană. Producţia de sucuri de mere ocupă primul loc pe glob (> 21%), iar oţetul de mere este foarte apreciat. Valoarea terapeutică a merelor este deosebit de importantă datorită efectului tonic asupra organismului în general. Totodată, merele au efect terapeutic printr- o acţiune directă sau profilactică în multe din boli cum ar fi: cardiopatia ischemică, hiper sau hipotensiunea arterială, hepatite, reumatism, constipaţii cronice, diarei acute la copii, etc. Merele contribuie la eliminarea acizilor urici, la red ucerea colesterolului şi absorb multe din toxinele din organism. Se recomandă persoanelor mature (inclusiv diabeticilor şi obezilor) şi sunt absolut necesare copiilor, bătrânilor, bolnavilor, convalescenţilor. Au acţiune calmantă asupra sistemului nervos. Consumate seara uşurează somnul. În uz extern ajută la tonifierea ţesuturilor, folosindu-se la masarea obrajilor, abdomenului etc. Singurele contraindicaţii se referă la soiurile cu aciditate mai mare în cazuri de gastrite hiperacide, precum şi a unor coli te. Tehnologia de cultură a mărului ridică probleme în prezent în ceea ce priveşte combaterea numărului mare de boli şi dăunători, asigurarea umidităţii solului şi a elementelor fertilizante. Dăinuind încă din preistorie, pomul şi fructele au constituit su rse ale unor obiceiuri şi credinţe vechi dar şi de inspiraţie în creaţiile artistice ca un străvechi simbol al continuităţii. Importanţa economică a acestei specii poate fi sintetizată astfel: - cultura mărului asigură o activitate permanentă şi resurse ma teriale unui număr foarte mare de oameni din majoritatea zonelor geografice unde alte specii întâlnesc condiţii restrictive; - asigură consumul local, zonal, orăşenesc atât în stare proaspătă cât şi industrializată în tot timpul anului; - crează activităţi economice, locuri de muncă, resurse financiare în industrii din amonte (pesticide, îngrăşăminte etc) cât şi din aval (ambalaje, transport, prelucrare, comerţ etc).
19
2.2. Originea şi aria de răspândire
Centre de origine ale speciilor de Malus sunt arealele geografice cuprinse între Caucaz, Turkestan, Altai, Pamir până în China şi Japonia. Există câteva specii originare din America de Nord: Malus fusca Schneid, Malus ioensis, Brit, Malus coronaria Mill, Malus angustifolia Michx. Centrul genetic cel mai important pare a fi Asia de sud – vest (Vavilov 1951). Cultura mărului acoperă întreaga zonă temperată, cuprinsă între 30 -60o latitudine nordică şi 30-70o latitudine sudică precum şi unele zone restrânse subtropicale. Plasticitatea ecologică ridicată a acestei specii a condus la crearea unor soiuri adaptate celor mai diverse zone. Astfel, se întâlnesc plantaţii de măr atât în Siberia şi Nordul Chinei, unde temperatura coboară frecvent până la - 40oC, reprezentate de soiuri ca: Anna, Primicia, Princesa, Galicia e tc, cât şi în Algeria, Libia, Egipt, Brazilia, Mexic, Africa de Sud etc unde temperaturile ridicate din timpul iernii fac să nu fie asigurat “necesarul de frig” cu consecinţele cunoscute. În prezent, mărul se cultivă în 84 de ţări, din care 35 în Europa, 2 5 în Asia, 8 în America de Nord, 8 în America de Sud, 8 în Africa şi 2 în Oceania. Suprafeţele cultivate cu măr au oscilat în perioada 1996 -2000 în jurul valorii 7 milioane hectare, fiind într- o tendinţă de creştere, mai ales, pe seama continentelor Asia ş i Africa. Tabelul 1. Producţia de mere la nivel mondial (tone)
Continentul Total d.c. Asia Europa America de Nord America de Sud Africa Oceania
1997 57.132.851 27.336.731 18.521.515 5.169.397 3.010.804 1.515.263 920.069
1998 56.964.299 29.503.047 16.128.807 5.675.000 2.979.554 1.465.030 809.356
1999 59.204.363 31.968.079 15.784.238 5.325.000 3.279.371 1.482.670 836.000
Producţia de mere media anilor (1996 – 2000) se cifrează la 60 milioane tone, cunoscând o tendinţă permanentă de creştere. Astfel , în 1950 se produceau în lume 13,5 mil. tone (fără URSS), în 1970, 28 mil. tone, (fără URSS), în 1990, 40 mil. tone (fără URSS), în 2000 peste 60 mil. tone. Ţări mari producătoare de mere sunt: China cu peste 9 milioane tone (media anilor 1996 – 2000), SUA (4,7 mil. tone), Franţa (2,3 mil. tone), Italia (2,1 mil. tone), Turcia (2,0 mil. tone etc). Tabelul 2. Principalele ţări producătoare de mere din Europa (tone) (FAO 2000)
Ţara Franţa Italia Germania Turcia Polonia Spania România
1997 2.473.000 1.835.190 1.602.100 1.738.000 2.098.279 942.000 664.063
1998 2.208.800 2.115.470 2.276.200 1.975.000 1.687.226 719.000 364.619
1999 2.061.100 2.115.47. 2.025.800 2.100.000 1.600.000 792.000 425.000
2000 2.308.000 2.120.000 2.127.000 2.010.500 1.540.000 810.000 420.000
În România mărul este cultivat pe circa 75.000 ha (2000) de pe care se obţine o producţie de circa 600000 tone. Principalele judeţe producătoare sunt: Argeş, Suceava, Mureş, Maramureş, Dâmboviţa, Iaşi, Cluj, Bihor, Bistriţa Năsăud, Bacău, Sălaj, Vâlcea. Tabelul 3.
20 Principalele judeţe producătoare de mere din România (Anuarul statistic, 1998) Judeţul Argeş Suceava Mureş Maramureş Dâmboviţa Iaşi Cluj Bihor Bistriţa – Năsăud Bacău Sălaj Vâlcea
Total din care: tone % 55.055 8,3 45.603 6,8 40.474 6,1 39.611 5,9 39.457 5,6 32.123 4,8 29.466 4,4 25.591 3,8 25.580 3,8 25.262 3,8 24.203 3,6 23.464 3,5
Sector privat tone % 44.150 10,8 29.720 7,3 11.126 2,7 27.239 6,6 25.133 6,1 14.375 3,5 11.174 2,7 16.862 4,1 17.719 4,3 17.677 4,3 16.429 4,0 19.933 4,8
Se constată că la noi în ţară mai mult de jumătate din producţie se realizează în 10 judeţe iar ponderea se întâlneşte în sectorul privat.
Comerţul internaţional cu mere (Anuar FAO, 1999) are valori semnificative, ajungând la peste 5 mil. tone, cu o valoare de peste 3,5 miliarde de dolari.
2.3. Sortimentul de soiuri şi portaltoi
Fondul biologic al genului Malus reprezentat în special prin specia Malus domestica cuprinde un număr foarte mare de soiuri (cca. 11.000) şi numărul acestora este într-o contin uă creştere. Totuşi, din acest vast fond genetic în marea producţie se regăsesc foarte puţine soiuri (30 -40), care asigură cca. 90% din producţia mondială de peste 50 milioane tone. Situaţia este similară şi în România unde există un bogat fond genetic for mat atât din soiuri autohtone cât şi străine, dar în cultură se găsesc 10 -15 soiuri de bază. Pe plan mondial soiurile cu cea mai mare producţie sunt cele din grupa Golden delicious, din care se produc cca. 3,5 milioane tone, reprezentând aproximativ 40% di n producţie, urmează apoi grupa de soiuri Delicios roşu cu cca. 10-15% din producţie, apoi soiurile specifice Rusiei şi ţărilor limitrofe (Borovinka, Amis, Antonovka). În Europa cele mai răspândite soiuri sunt: Cox Orange Peppin, Jonathan, Golden Delicious , Frumuseţea Romei, Belle de Bosk, Idared, Jonagold etc. De asemenea, un loc foarte important (15- 20%) îl ocupă soiurile nou create: Gala, Jonagold, Braeburn, Fuji, Elstar, Gloster. În prezent sortimentul din România este destul de diversificat dar marea p roducţie este dominată de soiurile: Golden delicious, Jonathan, Starkrimson, Jonagold, Idared, Prima, Florina etc. precum şi de soiuri obţinute la noi în ţară: Romus 1, 2, 3, Generos, Pionier, Voinea, Frumos de Voineşti, Rădăşeni, Fălticeni, Roşu de Cluj. Dintre obiectivele principale în ameliorarea mărului amintim două de mare perspectivă: extinderea soiurilor rezistente genetic la boli şi reducerea habitusului de creştere. Referitor la primul obiectiv precizăm că România are rezultate bune, situându -se pe locul trei în lume după S.U.A şi Canada şi pe locul patru ca dată de omologare a primului soi cu rezistenţă genetică (U.S.A -1970, Canada, Franţa -1974, România-1984). Al doilea obiectiv îl reprezintă obţinerea de soiuri pentru cultura superintensivă cu creştere columnară. Din acest punct de vedere, Canada a omologat primul soi – Wijick – care este o variaţie mugurală a soiului Mc. Intosh, cu creşteri laterale scurte, ţepuşe şi burse situate direct pe ax. Cercetările au continuat în Anglia la staţiunea East Malling unde utilizând soiul Wijick au fost create soiurile:
21
- Walz (Wijick x Golden delicious); - Polka (Golden delicious x Wijick); - Bolero (Wijick x Greenleeves). În prezent, în România sunt admise la înmulţire conform listei oficiale de soiuri elaborate de I.S.T.I.S. (2008) un număr de 58 soiuri care se pot caracteriza prin următoarele: - asigură consumul de fructe proaspete timp de 9 -12 luni, în funcţie de metoda de păstrare; - după perioada de maturare a fructelor: 9 soiuri sunt de vară, 27 soi uri sunt de toamnă şi 22 soiuri sunt de iarnă; - după origine soiurile se pot grupa astfel: 45 sunt soiuri româneşti şi 13 soiuri străine (U.S.A, Anglia, Canada, Japonia, Germania, Australia); şi din acest punct de vedere al valorificării potenţialului genetic autohton România se situează printre primele ţări din lume; - cuprinde soiuri imune sau rezistente genetic la principalele boli (rapăn şi făinare) atât româneşti (Generos, Pioner, Poiana, Delia, Remus, Romus 1, 2, 3,) cât şi străine (Prima, Florina,et c); - însuşiri biologice şi tehnologice superioare: precocitate, productivitate, calităţi superioare, valoare tehnologică ridicată etc). În afară de soiurile admise la înmulţire în colecţiile pomologice sau în plantaţii propriu-zise se mai întâlnesc şi alte soiuri scoase din sortiment sau încă neintroduse în sortiment dar care au însuşiri calitative superioare, potenţial de producţie bun, etc. Acestea formează un fond genetic care poate sta la baza cercetărilor viitoare de ameliorare (Close, Cox Orange, Creţesc, Pătul, Domnesc etc.). În acest sens pomicultorii din România trebuie să-şi reconsidere atitudinea, mai ales faţă de soiurile autohtone, tradiţionale. Principalele soiuri cultivate în România pe grupe de maturare sunt prezentate în continuare:
SOIURI DE VARĂ Au perioada de maturare în lunile iulie şi august, se păstrează relativ puţin (12- 14 zile), acumulează cantităţi mici de substanţă uscată, zahăr, aciditate; se valorifică în special pentru fructe de masă, dar pot fi şi industrializate. Se cultivă în special în sudul şi vestul ţării unde se maturează cu cca. 10 -12 zile înaintea altor zone, însă cultura acestor soiuri reuşeşte foarte bine şi în celelalte zone, completând cu succes un gol de fructe. 1. Remus – soi românesc obţinut la ICDP Piteşti -Mărăcineni, omologat în 1994, este foarte rezistent la rapăn şi mediu rezistent la făinare, foarte precoce (anul III de la plantare), productiv (peste 30 t/ha). Pomul are vigoare mijlocie, rodeşte pe ţepuşe şi nuieluşe. Fructele sunt mijlocii (120-150 g), sferic-turtite, de culoare gălbenă, cu roşu -aprins pe 2/3 din suprafaţă. Pulpa este alb -gălbuie, cu textură medie, suculentă, fin acidulată, plăcută la gust. Fructele sunt rezistente la transport, bune pentru consum în stare proaspătă, dar şi pentru sucuri. Perioada de recoltare: prima decadă a lunii iulie. 2. Romus 1 – soi românesc obţinut la ICDP Piteşti -Mărăcineni, omologat în 1984. Este rezistent la rapăn, mediu rezistent la făinare, de vigoare mică -mijlocie, precoce, productiv, rezistent la ger şi secetă, fructifică în special pe ţepuşe. Fructele sunt mici spre mijlocii (120- 130 g), sferice, uşor turtite, de culoare galbenă, acoperite cu roşu intens pe 2/3 din suprafaţă. Pulpa este fermă, suculentă, albă, uşor acidulată, plăcută la gust. Perioada de recolta re: a doua decadă a lunii iulie. 3. Aromat de vară – soi românesc obţinut în 1966 la SCDP Cluj (Parmen auriu x Jonathan), mediu rezistent la rapăn şi făinare, rezistent la ger şi secetă, cu pretenţii mici faţă de sol, de vigoare mijlocie, relativ precoce şi foarte productiv. Fructele au mărime mijlocie (120-130 g), sunt sferic-turtite, culoarea de fond galben-verzui, iar cea de
22
acoperire roşu carmin. Pulpa plăcută la gust, asemănătoare cu cea a soiului Jonathan. Perioada de recoltare: prima decadă a lunii a ugust. 4. Auriu de Cluj – soi românesc obţinut la SCDP Cluj, omologat în 2005, de vigoare supramijlocie, cu fructificare de tip standard. Fructele sunt mijlocii spre mari (140 – 185 g), conic-trunchiate, cu coaste slab evidente, culoarea de fond este galbe n, acoperit cu roşu pe partea însorită sub formă de pete şi striuri. Pulpa este albă, crocantă, suculentă. Perioada de recoltare: ultima decadă a lunii iulie, prima decadă a lunii august. 5. Estival – soi românesc obţinut la SCDP Cluj, omologat în 2005. Po mul are vigoare mijlocie, fructificare de tip standard, produce mult (25 t/ha) şi constant. Fructele au 140 – 160 g, formă sferică, culoarea de fond galben -verzui, cu roz-carmin pe partea însorită. Pedunculul este scurt şi gros. Pulpa este albă, crocantă, suculentă. Perioada de recoltare: a doua decadă a lunii iulie. 6. Precoce de Ardeal – soi românesc obţinut la SCDP Cluj, omologat în 2005, tolerant la rapăn. Pomul are vigoare mijlocie şi fructificare de tip standard. Fructele sunt supramijlocii (150 – 170 g), sferic-turtite, de culoare galben- verzui, cu roşu -carmin strălucitor, peste care se suprapun striuri de culoare mai intensă. Pedunculul este scurt şi gros. Pulpa este albă, consistentă, fermă, crocantă, suculentă. Perioada de recoltare: ultima decadă a lunii iulie. 7. Romus 3 – soi românesc obţinut la ICDP Piteşti -Mărăcineni, omologat în 1984, cu rezistenţă mare la rapăn şi făinare, precoce, productiv, vigoare mijlocie şi fructificare pe ramuri de rod scurte. Fructele sunt mijlocii (130-140 g), au form ă ovoidal-alungită şi sunt colorate în roşu intens pe 60 -70% din suprafaţă. Pulpa este albă, suculentă, plăcută la gust. Perioada de recoltare: prima decadă a lunii august. 8. Saruman – soi românesc obţinut la SCDP Cluj, omologat în 2007, precoce, productiv, de vigoare mijlocie, fructificare de tip standard. Fructele sunt mari, de formă conică, culoarea de fond este verde -gălbui, iar cea de acoperire roşu- purpuriu. Pulpa este albă, fermă, cu gust deosebit de bun şi echilibrat. Se recomandă în special pentru consumul în stare proaspătă. Perioada de recoltare: a doua decadă a lunii august. 9. Sauron – soi românesc obţinut la SCDP Cluj, omologat în 2007, precoce, productiv (20-25 t/ha), de vigoare mijlocie, fructificare de tip standard. Fructele sunt mari, sferic-alungite, culoarea de fond este galben- verzui, iar cea de acoperire roşu purpuriu. Pulpa este albă, de fermitate mijlocie, cu gust deosebit de bun şi echilibrat. Se recomandă în special pentru consumul în stare proaspătă. Perioada de recoltare: a doua decadă a lunii august.
Soiuri din vechiul sortiment: Romus 2 – soi românesc obţinut la ICDP Piteşti -Mărăcineni, omologat în 1984, foarte rezistent la rapăn, mediu rezistent la făinare, cu vigoare submijlocie, rodeşte pe ramuri scurte şi mai puţin pe ramuri lungi, este precoce şi productiv. Fructele sunt de mărime mijlocie (100 -130 g), sferice, uşor crestate spre caliciu, mai intens colorate decât Romus 1, asemănătoare cu soiul Jonathan. Perioada de recoltare: a doua decadă a lunii iulie. Red Melba – soi canadian, variaţie mugurală a soiului Melba. Soi relativ rezistent la boli, cu pretenţii mici faţă de sol, rezistent la ger şi secetă, fructifică în special pe formaţiuni lungi. Pomul este de vigoare mare, prezintă coroane rare, este foarte precoce şi product iv. Fructele sunt mijlocii spre mari (160-180 g), rotunde, uşor turtite, acoperite cu roşu violaceu. Perioada de recoltare: a doua decadă a lunii august. James Griéve – soi englezesc, de vigoare submijlocie, precoce şi productiv, rezistent la boli şi ger, sensibil la Erwinia amylovora, fructifică în special pe formaţiuni
23 lungi. Este recomandat pentru zonele colinare şi înalte. Fructele sunt mari (160-170 g), ovosferice, galben-aurii, rumenite cu roşu pe partea însorită. Pulpa este alb -gălbuie, cu gust vinuriu, foarte plăcut. Perioada de recoltare: ultima decada a lunii august.
Din acest soi a fost obţinut soiul Griéve rouge, asemănător ca pom, dar cu fructe roşii, intens colorate.
SOIURI DE TOAMNĂ 10. Romus 4 – soi românesc obţinut la ICDP Piteşti -Mărăcineni, omologat în 1999; are rezistenţă mare la rapăn, medie la fainare, este precoce şi productiv. Pomul are vigoare mijlocie, fructificare pe ţepuşe şi nuieluşe. Fructele sunt mijlocii ca mărime (130 – 150 g), forma sferică uşor aplatizată, culoarea de fond v erde-gălbui, iar cea de acoperire roşu-dungat pe 2/3 din suprafaţă. Pulpa este alb -gălbuie, suculentă, răcoritoare, cu gust bun. Perioada de recoltare: sfârşitul lunii august. 11. Iris – soi românesc obţinut la SCDP Voineşti, omologat în 2005. Pomul are vigoare mijlocie- mică, este rezistent la rapăn şi făinare. Fructul este mijlociu, în medie 150 g, sferic, uşor turtit, galben -verzui, acoperit pe 2/3 din suprafaţă cu roşu-carmin. Pulpa are culoare alb- gălbui, este suculentă, dulce -acidulată. Perioada de recoltare: a doua decadă a lunii septembrie; păstrare: 40 – 60 zile. 12. Colmar – soi românesc, omologat în 2006 la ICDP Piteşti -Mărăcineni. A fost obţinut prin încrucişarea soiurilor McIntosh Wijcik (Co) x Florina (Vf). Pomul este de tip columnar, de vigoare mică spre mijlocie, foarte precoce, fructifică din anul 2 după plantare, este rezistent la rapăn şi făinare. Recomandat pentru plantaţii superintensive, altoit pe M9 şi MM106, la distanţa de 3,5/1. Fructul este de mărime mijlocie, 125 – 150 g, conic-globulos, culoarea de fond galben-verzui, iar cea de acoperire roşu -închis, acoperit cu un start gros de pruină. Pedunculul este foarte scurt şi mediu de gros. Pulpa este alb -roz, cu fermitate medie, suculentă, cu gust bun, dulce -acrişor. Perioada de recoltare: începutul lunii septembrie; păstrare: 90 de zile. 13. Prima – soi american (omologat în anul 1970), imun la rapăn şi făinare, de vigoare supramijlocie, fructifică cu preponderenţă pe ramuri de rod lungi. Fructele sunt mijlocii (140- 160 g), ovosferice, uşo r asimetrice, culoarea de fond galben-verzui, iar cea de acoperire roşu -oranj pe 2/3 din suprafaţă. Pulpa este plăcută la gust, suculentă, acidulată. Perioada de recoltare ultima decadă a lunii august, prima decadă a lunii septembrie; păstrare: 30 -40 zile. 14. Irisem – soi românesc, omologat în 2006 la SCDP Voineşti. Pomul are vigoare mijlocie, fructificare de tip standard, este rezistent la rapăn, făinare şi arsură bacteriană. Fructul este mijlociu spre mare (180 g), globulos-aplatizat, culoarea de fond galbenverzui, cu roşu viu pe partea însorită, epiderma cerată. Pedunculul este scurt. Pulpa este albă, cu fermitate medie, gust bun şi conţinut ridicat în vitamina C. Perioada de recoltare: prima decadă a lunii septembrie; păstrare: 60 -90 zile. 15. Romus 5 – soi românesc obţinut la ICDP Piteşti -Mărăcineni, omologat în 2003; are rezistenţă mare la rapăn, medie la fainare, este precoce şi productiv. Pomul are vigoare mijlocie, port etalat, fructificare pe ramuri scurte. Fructele au mărime mică spre mijlocie (120 g), formă conic -globuloasă, culoarea de fond este galben, iar cea de acoperire roşu pe 75% din suprafaţă. Pulpa este crem, cu uşoare infiltraţii roşii, fermitate medie, suculentă, gust dulce -acrişor, echilibrat, aromat. Perioada de recoltare: prima deca dă a lunii septembrie; păstrare: 60 - 90 zile. 16. Luca – soi românesc obţinut la SCDP Voineşti (Champion x Prima), omologat în 2006. Pomul are vigoare mijlocie spre mare, este imun la rapăn şi rezistent la făinare. Fructul este mijlociu spre mare (150 – 170 g), formă sferică, contur regulat, uşor asimetric. Epiderma este groasă, tare, netedă, culoarea de fond galben-verzui, acoperit cu roşu -rubiniu pe toată suprafaţa şi lenticele ruginii.
24
Pulpa este fină, crocantă, fondantă, suculentă, aromată, de culoare crem. Perioada de recoltare: sfârşitul lunii septembrie; păstrare: 40 – 60 zile. 17. Alex – soi românesc obţinut la SCDP Bistriţa (Golden Delicious x BN 33/39), omologat în 2003. Pomul are vigoare mijlocie, port etalat, fructifică preponderant pe ramuri de rod scurte şi mijlocii. Este rezistent la rapăn şi tolerant la făinare. Fructul este mare, 200 g, conic -globulos, culoarea de fond verde- gălbui, acoperit cu roşu sub formă de pete continui şi striuri. Pulpa este fermă, fin acidulată, mediu suculentă, de culoare galbenă. Perioada de recoltare: a doua decadă a lunii septembrie; păstrare: în depozite cu atmosferă controlată până în luna martie. 18. Pomona – soi românesc obţinut la SCDP Voineşti, omologat în 2008, imun la rapăn. Pomul de vigoare medie, precoce, rodeşte din anul 2 de la plantare când este altoit pe portaltoiul M 26, potenţialul productiv 20 -25 t/ha. Fructificarea este atât pe ramuri scurte de rod (ţepuşe), dar şi pe ramuri lungi (nuieluşe). Fructul de tip Starkrimson, mare (greutatea medie 167-180 g), forma conic- globuloasă, contur regulat, uşor asimetric spre caliciu, epiderma verde-gălbui, acoperită în întregime cu roşu închis, pulpa de culoare alb -crem, fermitate mijlocie, suculentă, dulce, cu aromă specifică. Perioada de recoltare: a doua decadă a lunii septembrie; păstrare: 60 - 90 zile. 19. Voinea – soi românesc obţinut în 1985 la SCDP Voineşti (Frumos de Voineşti x Prima), de vigoare mare, rezistent la rapăn şi făinare, semiviguros, semiprecoce şi productiv, cu coroana globuloasă, deasă, şarpante puternice, bine ramificate, fructifică cu preponderenţă pe ramuri lungi. Fructul este mijlociu spre mare (160 -180 g), alungit, cu coaste evidente, colorat în roşu -dungat. Pulpa este alb- gălbuie, de textură medie, suculentă, dulce, uşor acidulată, fin aromată, de calitate. Perioada de recoltare: sfârşitul lunii septembrie; păstrare: 60 - 90 zile. 20. Ardelean – soi românesc obţinut în 1980 la SCDP Cluj (Jonathan x Peasgood), de vigoare mijlocie, precoce, productiv, rezistent la ger şi secetă, mediu rezistent la rapăn şi făinare, fructifică în primul rând pe ramuri de rod scurte. Fructele sunt mijlocii spre mari (130 - 180 g), uşor tronconice, colorate în roşu intens pe toată suprafaţa. Pulpa este alb -gălbuie, fin aromată, cu gust dulce -acrişor. Perioada de recoltare: luna septembrie; păstrare: 40 - 60 zile. 21. Aura – soi românesc obţinut la SCDP Bistriţa (Prima x BN 33/39), omologat în 1999. Pomul are vigoare mijlocie spre mare, port divergent, este imun la rapăn şi tolerant la făinare. Fructete sunt mari, 170 g, conic-globuloase, slab costate, culoarea de fond este galben, iar cea de acoperire oranj repartizat în striuri. Pulpa este gălbuie, suculentă, fin acidulată. Perioada de recoltare: a doua decadă a lunii septembrie; păstrare: 60 – 90 zile. 22. Goldprim – soi românesc obţinut la SCDP Bistriţa (Golden Delicious x Prima), omologat în anul 2003. Pomul este semiviguros, rodeşte pe formaţiuni de rod scurte şi mijlocii, este imun la rapăn şi tolerant la făinare. Fructul este mijlociu (145 – 155 g), formă conică, culoarea de fond este galben, acoperit cu roşu -oranj pe partea însorită. Pulpa este galbenă, fermă, mediu suculentă, fin acidulată, plăcută la gust. Perioada de recoltare: ultima decadă a lunii septembrie; păstrare: 60 - 90 zile. 23. Pionier – soi românesc omologat în 1983 la SCDP Voineşti ((Verzişoare x Jonathan) x Prima). Este imun la rapăn şi făinare, foarte productiv, precoce, de vigoare submijlocie (de tip spur). Fructele sunt mijlocii (140-150 g), sferic-turtite, colorate în roşu închis pe ¾ din suprafaţă. Pulpa este fină, aromată, de calitate foarte bună. Perioada de recoltare: a doua decadă a lunii septembrie; păstrare 40-60 zile. 24. Colonade – soi românesc obţinut la ICDP Piteşti -Mărăcineni prin încrucişarea soiurilor Pionier (Vf) x McIn tosh Wijcik (Co), omologat în 2007. Pomul este de tip columnar, de vigoare mică spre mijlocie, foarte precoce. Fructul are în medie 130 – 150 g, formă sfero -conică, culoarea de fond galben, cu roşu
25
sub formă de dungi pe partea însorită. Pulpa este albă, acidulată, suculentă, bună la gust. Pedunculul este scurt. Perioada de recoltare: a doua decadă a lunii septembrie; păstrare: 4 - 6 luni. 25. Real – soi românesc obţinut la SCDP Voineşti, omologat în 2007; rezistent la rapăn, slab rezistent la făinare, foart e productiv (24 – 30 t/ha). Pomul are vigoare mijlocie, rodeşte atât pe formaţiuni scurte, cât şi lungi. Fructele sunt mari, 185 g, alungite, culoarea de fond este galben-verzui, iar cea de acoperire roşu intens pe aproape toată suprafaţa. Pulpa este crem, suculentă, dulce, acidulată, bună la gust. Perioada de recoltare: sfărşitul lunii august, începutul lunii septembrie; păstrare: 30 – 40 zile. 26. Nicol – soi românesc omologat în 2005 la ICDP Piteşti -Mărăcineni. A fost obţinut prin încrucişarea soiurilor McIntosh Wijcik (Co) x Pionier (Vf). Pomul este de tip columnar, de vigoare mică spre mijlocie, foarte precoce, fructifică din anul 2 după plantare, este rezistent la rapăn şi făinare. Recomandat pentru plantaţii superintensive altoit pe M9 şi MM106, la distanţa de 3,5/1. Fructul este de mărime mijlocie, 125 – 150 g, sferic-turtit, culoarea de fond galben-verzui, iar cea de acoperire roşu -închis, acoperit cu un start gros de pruină. Pedunculul este foarte scurt şi mediu de gros. Pulpa este alb -roz, cu fermitate medie, suculentă, cu gust bun, dulce -acrişor. Perioada de recoltare: începutul lunii septembrie; păstrare: 60 – 90 zile. 27. Bistriţean – soi românesc obţinut la SCDP Bistriţa (Starkrimson x Prima), omologat în 2002. Pomul are vigoare mijlocie, este i mun la rapăn şi tolerant la făinare. Fructul are 160 g, formă conic -globuloasă, culoarea de fond este galben, acoperit cu roşu sub formă de zone continui, cu striuri pe toată suprafaţa. Pulpa este galben -verzuie, fermă, dulce, cu textură şi suculenţă medii . Perioada de recoltare: ultima decadă a lunii septembrie, prima decadă a lunii octombrie; păstrare: 60 – 90 zile. 28. Chindia – soi românesc obţinut la SCDP Voineşti (Prima x Discovery), omologat în 2008. Pomul are vigoare medie, este precoce (intră pe ro d în anul 3 de la plantare, altoit pe M26), rodeşte în principal pe formaţiuni scurte de rod, dar şi pe formaţiuni lungi. Prezintă imunitate la rapăn şi rezistenţă sporită la făinare. Fructul este mare (peste 187 g), forma globulos- aplatizată, uşor costat, culoarea de fond verde- gălbui, acoperit pe toată suprafaţa cu roşu rubiniu. Pulpa este de culoare crem, crocantă, suculentă, fin acidulată, cu gust plăcut. Perioada de recoltare: ultima decadă a lunii septembrie, iar perioada de consum se prelungeşte până în decada a doua a lunii martie. 29. Auriu de Bistriţa – soi românesc omologat în 1991 la SCDP Bistriţa (Golden Delicious x Parmen auriu), este rezistent la rapăn şi făinare, precoce, productiv, de vigoare mare. Fructele sunt mijlocii (140-160 g), ovosferice, galbenaurii, de calitate foarte bună. Soi recomandat pentru zonele colinare şi înalte. Perioada de recoltare: prima decadă a lunii septembrie; păstrare: 60 -90 zile. 30 Dany – soi românesc obţinut la SCDP Bistriţa, omologat în anul 2005. Pomul are vig oare mijlocie, rodeşte pe formaţiuni de rod scurte şi mijlocii, este rezistent la rapăn şi tolerant la făinare. Fructul are în medie 160 g, formă sferic aplatizată, culoarea de fond este galben verzui, acoperit cu roşu pe aproape toată suprafaţa. Pulpa este crem, fermă, fin acidulată, cu gust plăcut, răcoritor. Perioada de recoltare: ultima decadă a lunii septembrie, păstrare: 60 - 90 zile. 31. Fălticeni – soi românesc obţinut în 1979 la SCDP Fălticeni (Jonathan x Wagener), de vigoare mică -mijlocie, mediu rezistent la boli şi ger. Rodeşte pe formaţiuni scurte. Fructele sunt mijlocii, sferice, uşor turtite, de culoare verde -gălbui, cu roşu pe partea însorită. Pulpa este alb-gălbuie, crocantă, aromată, cu gust plăcut, răcoritor. Perioada de recoltare: decada a doua a lunii septembrie; păstrare: 40 - 60 zile.
26
32. Frumos de Voineşti – soi românesc obţinut în 1967 la SCDP Voineşti (Jonathan x Belle de Boskoop), de vigoare mare, mediu rezistent la rapăn şi făinare, precoce, productiv, rezistent la ger. Fructele sunt supramijlocii (130-160 g), sfericturtite, culoarea de fond este galben- limoniu, iar cea de acoperire roşu -portocaliu cu dungi purpurii. Pulpa este alb- gălbuie, cu gust plăcut, echilibrat şi aromă puternică. Perioada de recoltare: prima decadă din octombrie; păstrare: 60 -90 zile. 33. Gloria – soi românesc omologat în 1982 la SCDP Târgu-Jiu ((Jonathan x Cardinal) x (Gustav durabil x Van Mons)), rezistent la secetă şi ger, precoce şi productiv, de vigoare submijlocie, este mediu rezistent la rapăn şi făinar e. Fructele sunt mijlocii ca mărime, tronconice, uşor asimetrice, colorate în roşu -carmin, cu aspect atrăgător. Perioada de recoltare: începutul lunii octombrie; păstrare: 60 -90 zile. 34. Ionaprim – soi românesc obţinut la SCDP Bistriţa (Prima x Jonathan), omologat în 2000. Pomul are vigoare mică spre mijlocie, este imun la rapăn şi tolerant la făinare. Fructele sunt mijlocii, 150 g, conic -globuloase, foarte slab costate, culoarea de fond este galben, acoperit cu roşu pe toată suprafaţa. Pulpa este fermă de culoare crem, cu textură şi suculenţă medii. Perioada de recoltare: a doua decadă a lunii septembrie; păstrare: 40 – 60 zile. 35. Salva – soi românesc omologat în 1999 la SCDP Bistriţa (Golden Delicious x Prima). Pomul are vigoare mijlocie, este imun la r apăn şi tolerant la făinare. Fructul are în medie 140 g, forma conică, culoarea de fond galben, este acoperit cu roşu sub formă de striuri şi pete continui. Pulpa de culoare crem, este fermă, foarte suculentă şi fin acidulată. Perioada de recoltare: ultima decadă a lunii septembrie, prima decadă a lunii octombrie; păstrare: 90 zile. 36. Starkprim – soi românesc, omologat în 1999 la SCDP Bistriţa (Starkrimson x Prima). Pomul are vigoare mijlocie, fructificare pe formaţiuni de rod scurte şi mijlocii; are imunitate la rapăn şi toleranţă la făinare. Fructul este mare, în medie 200 g, conic-trunchiat, slab costat; culoarea de fond este galben, acoperit cu roşu -oranj pe partea însorită. Pulpa de culoare gălbuie, este fermă, aromată, cu textură şi suculenţă medii. Perioada de recoltare: ultima decadă a lunii septembrie; păstrare: 60 – 90 zile. Soiuri din vechiul sortiment:
T – 120 – soi american, omologat în România, rezistent la rapăn şi făinare, foarte productiv, supramijlociu, fructifică pe ramuri de rod lungi. Fructele sunt de mărime mijlocie (120 -130 g), sferic- tronconice, epicarpul subţire, de culoare galben intens. Pulpa fermă, suculentă, cu gust bun, plăcut acidulat. Se recomandă pentru consum în stare proaspătă, dar mai ales pentru sucuri. Perioada de recol tare: sfârşitul lunii septembrie; păstrare: 40 -60 zile. T – 195 – soi american, omologat în România, de vigoare mică, fructifică pe ramuri de rod scurte, este precoce, productiv, rezistent la rapăn şi făinare. Fructele sunt submijlocii (90-130 g), de culoare galben- auriu, cu pulpa crocantă, aromată, plăcut acidulată. Se recomandă în primul rând pentru sucuri. Perioada de recoltare: sfârşitul lunii septembrie; păstrare: 60 -90 zile. Parmen auriu – soi vechi englezesc, semiviguros, precoce, foarte productiv, fructifică atât pe ramuri de rod scurte cât şi lungi (tipul II). Pretenţios faţă de sol şi tehnologie. Fructele cad prematur dacă aceste cerinţe nu sunt îndeplinite. Fructele sunt mijlocii spre mari (150-160 g) tronconice sau sfero-conice galben-aurii, cu roşu portocaliu pe partea însorită şi dungi carmin. Pulpa este gălbuie, suculentă, fină, dulce acidulată, aromată. Sunt destinate consumului în stare proaspătă, cât şi industrializării. Perioada de recoltare: luna octombrie; păstrare: 60 -90 zile.
27
SOIURI DE IARNĂ 37. Rebra – soi românesc obţinut la ICDP Piteşti -Mărăcineni, omologat în 2003. Pomul are vigoare mijlocie, fructificare de tip spur. Este foarte rezistent la rapăn, mediu rezistent la făinare. Fructul este mijlociu, 145 g, globulos -aplatizat, uşor asimetric. Culoarea de fond este verde- albicioasă, acoperit cu roşu pe partea însorită sub formă de pete continui. Pulpa este verzuie, fermă, suculentă. Perioada de recoltare: a doua decadă a lunii septembrie; păstrare: 6 luni. 38. Redix – soi românesc obţinut la ICDP Piteşti-Mărăcineni, omologat în 2004. Pomul are vigoare mijlocie, port etalat şi fructificare de tip standard. Fructul are în medie 160 g, formă tronconic-alungită, slab costată. Culoarea fructelor este roşu-violaceu pe aproximativ 75% din suprafaţă (culoarea se desăvârşeşte în timpul păstrării). Pulpa este alb-gălbuie, este suculentă, dulce-acidulată, bună la gust. Pedunculul este scurt. Perioada de recoltare: ultima decadă a lunii septembrie; păstrare: 6 luni.
39. Doina – soi românesc obţinut la SCDP Bistriţa (Jonathan x Prima), omologat în anul 2003. Pomul are vigoare mijlocie, rodeşte pe formaţiuni de rod scurte şi mijlocii, este rezistent la rapăn şi tolerant la făinare. Fructul este mijlociu (135 – 145 g), conic-globulos, culoarea de fond este galben-verzui, acoperit cu roşu pe aproape toată suprafaţa. Pulpa este gălbuie, fermă, suculentă, fin acidulată. Perioada de recoltare: ultima decadă a lunii septembrie; păstrare: 60 - 90 zile. 40. Productiv de Cluj – soi românesc obţinut la SCDP Cluj , omologat în 2005. Pomul are vigoare mijlocie, fructificare preponderentă pe ramuri de rod scurte. Fructele sunt mari, 180 – 220 g, ovosferice spre conic-trunchiate, cu creste mici spre cavitatea calicială, continuate cu muchii fine pe suprafaţa fructului . Epiderma este groasă, de culoare roşu -vişiniu pe aproape întreaga suprafaţă, uneori cu striaţii şi puncte subcutanate mici, albe. Pedunculul este lung, vertical şi măciucat spre vârf. Pulpa este alb- gălbuie, fermă, crocantă, dulce -acrişoară, foarte aromată. Perioada de recoltare: prima decadă a lunii septembrie; păstrare: 30 de zile. 41 Rustic – soi românesc obţinut la ICDP Piteşti -Mărăcineni (Florina x Pionier), omologat în 2008. Pomul de vigoare mijlocie; intră pe rod în anul 3 de la plantare, altoit pe MM 106. Se recomandă plantarea la distanţa de 3,5/2 m sau la 3,5/1,5 m, altoit pe M 9. Fructul are mărime mijlocie (130 – 160 g), formă sferică, uşor aplatizat, asemănător cu soiul Pionier, cu epiderma de culoare verde, acoperită cu roşu pe partea însorită; pulpa este albă, suculentă, crocantă, cu gust bun. Perioada de recoltare: ultima decadă a lunii septembrie – prima decadă a lunii octombrie şi se păstrează în depozit până în luna martie. 42. Kaltherer Böhmer (Kalter de Boemia) – soi vechi, de origine g ermană, rezistent la rapăn, tolerant la făinare, rezistent la ger, are vigoare mijlocie, rodeşte cu preponderenţă pe ramuri scurte, este precoce şi foarte productiv. Soi rustic, este recomandat pentru zonele colinare şi înalte. Fructul este mijlociu spre m are (150-180 g), colorat în roşu -deschis, acoperit cu pruină. Pulpa este albă, cu gust echilibrat şi aromă specifică de trandafir. Face parte din grupa B de calitate. Perioada de recoltare: luna octombrie; păstrare: 60 -90 zile.
43. Starkrimson – soi american (1953), de vigoare mică (tip spur) recomandat pentru plantaţii superintensive, este precoce, foarte productiv, mediu rezistent la ger şi făinare, slab rezistent la rapăn, pretenţios la sol şi căldură mai ales în timpul înfloritului şi a maturării fructelor. Nerespectarea acestor cerinţe duce la formarea de fructe mici, asimetrice, slab colorate. Fructele sunt mari (150 - 180 g), conic-trunchiate, cu cinci coaste proeminente, de culoare roşu-intens şi puncte subcutanate galbene. Pulpa este alb-gălbuie, dulce, cu aciditate redusă. Perioada de recoltare: luna octombrie; păstrare: 4-6 luni.
44. Generos – soi românesc, obţinut la SCDP Voineşti ((Parmen auriu x Malus kaido) x (Jonathan x Frumos de Voineşti)), omologat în 1983. Este rezistent la rapăn, mediu rezistent la făinare, de vigoare mijlocie -mare, cu coroana rară, aerisită, este precoce şi productiv, fructifică în principal pe ramuri scurte. Fructul este mare (160 - 200 g), sferic sau sferic uşor turtit, puţin asimetric; culoarea de
28
fond galben-verzui, ia r cea de acoperire roşie -rubiniu pe 2/3 din suprafaţă, cu multă ceară. Pulpa este galbenă, fermă, potrivit de suculentă, fin aromată. Perioada de recoltare: luna octombrie; păstrare: 6 -8 luni. 45. Ciprian – soi românesc omologat în 1998 la SCDP Voineşti (P rima x Starkrimson), rezistent la boli, de vigoare mică -mijlocie, cu port divergent, fructifică în special pe ţepuşe. Fructul este mijlociu spre mare (150 -180 g), conicglobulos; culoarea de fond este galben, iar cea de acoperire roşu -închis cu pondere foarte mare, repartizată în plăci continui, pulpa de culoare alb -crem, cu fermitate, textură şi suculenţă medii. Este destinat pentru consum în stare proaspătă. Perioada de recoltare: a doua decada a lunii septembrie; păstrare: 4 - 5 luni. 46. Golden Delicious – soi american (1890), cu răspândire foarte mare pe plan mondial. Pomul are vigoare mijlocie sau supramijlocie, coroana este globuloasă, deasă (fructificare de tip standard). Există şi biotipuri de tip spur, de vigoare mică (Golden spur, Yellow spur). Este precoce, productiv, are tendinţă de supraîncărcare cu fructe. Preferă zonele cu umiditate relativă mai scăzută. Fructele sunt mijlocii spre mari (130 - 200 g), ovosferice, cu cinci coaste largi, puţin proeminente, de culoare galben-aurie, cu puncte de rugină mari, rare. În condiţii ecologice sau tehnologice deficitare formează plasă (rugină). Este sensibil la rapăn şi se deshidratează uşor pe perioada păstrării în condiţii improvizate. Pulpa este galbenă, crocantă, dulce, slab acidulată, cu aromă specifică. Perioada de recoltare: luna octombrie; păstrare: 6 - 12 luni, în funcţie de metodă. 47. Goldspur – variaţie mugurală a soiului Golden delicious, cu fructele asemănătoare, deosebirile se referă la vigoarea pomului, acesta fiind de vigoare mică (tip spur), fructifică pe ramuri de rod scurte, este destinat plantaţiilor superintensive. 48. Jonagold – soi american (Golden Delicious x Jonathan, 1943), de vigoare mare, coroană sferică, precoce, foarte productiv, rezistent la făinare. Fructul este mare, sferic-alungit sau conic-trunchiat, culoarea de fond verdegălbui, cea de acoperire roşu - pal, dungat cu roşu închis. Pulpa easte alb -gălbuie, suculentă, dulce, mediu acidulată, de calitate foarte bună. Perioada de recoltare: luna octombrie; păstrare: 6 - 8 luni. 49. Liberty – soi american, (Macoun x Purdue, 1955), foarte rezistent la rapăn şi arsura bacteriană. Vigoarea pomului este mijlocie. Fructele sunt mici spre mijlocii, culoarea de fond este galben, acoperit cu o coloraţie roşie intensă sub formă de dungi şi pete continui pe aproximativ 90% din suprafaţă, forma este conic-ovoidală. Pulpa este galbenă, fină, crocantă, suculentă, acidulată, aciditate ce se diminuează pe perioada păstrării. Perioada de recoltare: luna octombrie; păstrare: 4 - 6 luni. 50. Mutsu – soi japonez (1930), de vigoare mare, foarte sensibil la rapăn, semiprecoce, foarte pruductiv. Fructele sunt asemănătoare cu cele ale soiului Golden Delicious, dar sunt mai mari (220 - 250 g), au pedunculul scurt şi gros, epicarpul subţire, fără suberificări, cu pulpa alb -gălbuie, plăcut aromată, fin acidulată. Perioada de recoltare: luna octombrie; păstrare: 6 - 12 luni. 51. Delicios de Voineşti – soi românesc obţinut în 1973 la SCDP Voineşti (Golden Delicious x Creţesc), de vigoare mijlocie spre mare, sensibil la rapăn şi la arsura bacteriană, mediu rezistent la făinare, rezistent la ger, productiv. Fructele sunt mari (140 - 180 g), sferic-turtite, culoarea de fond galben-verzui, iar cea de acoperire roşu-zmeuriu, dungat cu roşu -închis. Pulpa este de culoare crem- gălbui, crocantă, cu gust plăcut şi aromă puternică. Se deshidratează repede în timpul păstrării. Perioada de recoltare: luna octombrie; păstrare: 4 - 6 luni. 52. Delia – soi românesc obţinut la SCDP Baia Mare (Jonathan x Wagener), omologat în 1982, de vigoare mică, fructificare de tip spur, precoce, productiv, rezistent la rapăn, mediu rezistent la făinare, rezistent la ger şi secetă. Fructele, mijlocii ca mărime
29 (130 - 150 g), sunt sferic-turtite, uşor crestate, de culoare roşie-rubinie pe aproape toată suprafaţa. Soi recomandat pentru zonele colinare. Perioada de recoltare: luna octombrie; păstrare: 6 - 8 luni.
53. Florina (Querina) – soi francez (1974), imun la rapăn, tolerant la făinare, precoce, foarte productiv, de vigoare mare, fructifică în special pe ramuri de rod lungi. Fructele sunt mari (150 - 180 g), tronconice, crestate, roşii -vişinii, cu puncte subcutanate albe şi pruină abundentă. Epiderma groasă şi aciditatea scăzută le diminuează din calităţi, de altfel certe datorate fermităţii, parfumului şi în general gustului plăcut. Perioada de recoltare: luna octombrie; păstrare: 6 - 8 luni.
54. Rădăşeni – soi românesc obţinut în 1979 la SCDP Fălticeni, rezistent la rapăn şi făinare, de vigoare mijlocie, relativ precoce, productiv. Fructele sunt de mărime mijlocie spre mare (130 - 180 g), de culoare galben-verzui, acoperite cu striaţii roşii carmin. Pulpa este galbenă, fermă, suculentă, aromată. Este un soi recomandat pentru zonele colinare şi înalte, pentru consum în stare proaspătă şi pentru i ndustrializare. Perioada de recoltare: luna octombrie; păstrare: 6 - 8 luni.
55. Granny Smith – soi vechi australian (1867), de vigoare mare, fructifică pe ramuri de rod lungi (tipul IV), pretenţios la căldură, necesită toamne lungi şi călduroase. Fructele sunt mari (180 - 200 g), sferice, cu epiderma groasă, de culoare verde- intens, cu pruină multă şi puncte subcutanate albe, aureolate. Pulpa alb-verzuie, este fermă, acidulată, de calitate medie. Perioada de recoltare: a doua jumătate a lunii octombrie; pă strare: 8 - 10 luni. 56. Jonathan – soi vechi american (1826), de vigoare mijlocie, fructifică în special pe ramuri de rod lungi, dar şi pe ţepuşe, foarte sensibil la făinare, este precoce şi productiv. Este autofertil şi bun polenizator. Dă rezultate bune în toate zonele de cultură ale mărului. Din acest soi au fost obţinute foarte multe soiuri, prin selecţii clonale (Ionared, Red Jonathan, New Red Jonathan, Jonathan Capri, Jonathan 26 etc.) sau prin hibridări (Aromat de vară, Roşu de Cluj, Ancuţa, Jonagold, Fălticeni, Idared, Idajohn, Melrose etc). Fructele sunt foarte apreciate, au mărime mijlocie (130 - 160 g), formă tronconică, cu suprafaţa netedă, intens colorată în roşu pe partea însorită. Pulpa, alb -gălbuie, este fermă, foarte suculentă, dulce, armonios acidulată, fin aromată, de calitate foarte bună. Perioada de recoltare: luna octombrie; păstrare: 6 - 8 luni. 57. Idared – soi american, destul de vechi (1942), de vigoare mijlocie spre mare, foarte productiv şi precoce, rezistent la ger şi secetă, sensibil la făinare. Fructele sunt mari (180 - 220 g), sferic-turtite cu cinci coaste largi. Epiderma este subţire, culoarea de fond galben -verzui, iar cea de acoperire roşu pe cca. 90% din suprafaţă. Pulpa este albă, crocantă, acidulată, plăcut aromată. Este un soi mediu apreciat pe pieţele lumii, însă are rezistenţă foarte bună la păstrare. Perioada de recoltare: luna octombrie; păstrare: 10 - 12 luni. 58. Wagener premiat – unul din cele mai vechi soiuri americane, de vigoare mică (tip spur), cu coroana rară, capacitate slabă de ramificare, recomandat pentru plantaţii superintensive, foarte productiv şi precoce. Este relativ rezistent la rapăn şi făinare. Fructul este mare (160 - 220 g), sferic-turtit, cu trei coaste proeminente, verde, colorat minim 1/2 din suprafaţă în roşu -zmeuriu. Fructele sunt neuniforme în cadrul aceluiaşi pom, atât ca mărime cât şi culoare, este un defect al acestui soi. Pulpa este alb gălbuie, foarte fină, crocantă, slab aromată, plăcut acidulată. Dacă nu se respectă tehnologia de cult ură şi mai ales momentul de recoltare, fructele se păstrează mai puţin, pierzându-şi repede calităţile. Perioada de recoltare: luna octombrie , după colorare ; păstrare: 4-6 luni. Soiuri din vechiul sortiment: Poiana – soi românesc obţinut în 1991 la SCPP Lipova (Frumos de Voineşti x (Parmen auriu x Malus kaido) x Jonathan), imun la rapăn şi rezistent la făinare şi ger, productiv, viguros, fructifică pe ramuri lungi. Fructele sunt mijlocii (120 -150
30
g), sferice sau ovosferice, galben- verzui, acoperite cu roşu rubiniu pe partea însorită. Pulpa este alb -gălbuie, fermă, suculentă şi plăcută la gust. Perioada de recoltare: octombrie; păstrare: 6 -8 luni. Ancuţa – soi românesc obţinut în 1979 la SCDP Cluj (Jonathan x Măr de Şugag), de vigoare mijlocie -mare, fructifi că în primul rând pe formaţiuni scurte, dar şi lungi, este semiprecoce, productiv, mediu rezistent la rapăn şi făinare. Fructele sunt mari (160 - 190 g), sferic-turtite, cu cinci coaste mai accentuate în zona calicială, culoarea de fond galben -pai, iar cea de acoperire roşu -sângeriu, dungat cu roşu -vişiniu. Pulpa este galbenă, crocantă, fină, cu gust plăcut, dulce acrişor şi aromă specifică. Perioada de recoltare: octombrie; păstrare: 6 -8 luni. Soiuri de perspectivă neincluse în prezent în lista oficială Jonagold – soi american, de vigoare mare, coroana sferică, unghiuri mari de remificare, precoce, productiv, rezistent la rapăn, mediu rezistent la făinare. Fructul mare, sferic-alungit sau conic trunchiat, culoarea de fond verde- gălbuie, cea de acoperire roşu pal dungată cu roşu închis. Pulpa alb -gălbuie, suculentă, dulce, mediu acidulată, aromată, de calitate foarte bună. Se recoltează în octombrie şi se păstrează 6 -8 luni. Este un soi bun ce se va extinde în Europa şi în România mai ales în zonele bine expuse la soare. Elstar – soi mai vechi obţinut în Olanda (Wageningen), foarte apreciat în Europa. Pomul are vigoare mare, fructifică pe ramuri de rod lungi, diploid, cu polen bun, înfloreşte târziu. Este precoce, mediu productiv şi mediu rezistent la boli. Fructele sunt mijlocii, uniforme în cadrul aceluiaşi pom, conic -trunchiate sau sferic-turtite, culoarea de fond este galbenă suflată cu roşu -orange pe 1/4 – 3/4 din suprafaţă peste care se suprapun dungi de un roşu intens. Pedunculul este scurt. Pulpa este alb- gălbuie, crocantă, suculentă, dulce, armonios acidulată cu gust plăcut. Se recoltează în octombrie şi se păstrează 6 -8 luni. Gala (Royal Gala) – soi creat în Noua Zeelandă, de vigoare mijlocie, capacitate bună de ramificare (tipul III), înfloreşte târzi e, diploid, cu polen bun, precoce, productiv, mediu rezistent la rapăn şi făinare. Fructele sunt mijlocii, uniforme pe acelaşi pom, conic-trunchiat, culoarea de fond galben- verzuie, iar cea de acoperire roşie cu dungi. Pulpa alb- gălbui fermă, suculentă, dulce, puţin acidulată, aromată, de bună calitate. Se recoltează în octombrie şi se păstrează 6 -8 luni. Braeburn – soi creat în Noua Zeelandă, de vigoare mijlocie, cu şarpante puternice şi unghiuri mari de ramificare (tip III), diploid cu polen bun, cu înflo rire la jumătatea sezonului, precoce, productiv, rezistent la rapăn şi mediu la făinare. Fructul este mare, sferic turtit, culoarea de fond verde- gălbuie, cea de acoperire roşu pal pe 2/3 din suprafaţă şi numeroase puncte albicioase. Pulpa este alb gălbuie, fermă, suculentă, mediu acidulată, de calitate bună. Se recoltează în octombrie şi se păstrează 6 -8 luni. Gloster – soi german, viguros, cu port dresat, înflorire târzie, diploid, polen bun, precoce, foarte productiv cu rezistenţă bună la rapăn şi făinare, cu uşoară tendinţă de alternanţă. Fruct mare, conic -trunchiat, culoarea de fond verde- gălbui iar cea de acoperire roşie - portocalie peste care se suprapun dungi roşii intens şi puncte albicioase vizibile. Pulpa alb- gălbuie, fermă, suculentă, dulce mediu acidulată de calitate foarte bună. Se recoltează în a II -a parte a lunii octombrie şi se păstrează 6 -8 luni. Soiuri tradiţionale româneşti neincluse în prezent în lista oficială. Aceste soiuri prezintă interes din mai multe puncte de vedere: - au o mare p lasticitate ecologică permiţând extinderea culturii mărului în zone care prezintă restricţii pentru alte soiuri;
31
- sunt destul de rezistente la boli şi chiar la unii dăunători; - au o calitate a fructelor destul de ridicată, ce poate fi însă ameliorată; - nu necesită o tehnologie foarte complicată etc. Consider că cercetarea românească în domeniu nu şi -a spus ultimul cuvânt iar poziţia faţă de aceste soiuri trebuie reconsiderată. Creţesc – soi românesc, viguros, cu o coroană frumoasă, cilindrică -ovală în tinereţe, apoi ramurile se arcuiesc, înfloreşte timpuriu, intră târziu pe rod însă rodeşte mult, este rezistent la ger, sensibil la secetă, rezistent la rapăn, mediu rezistent la făinare. Este bun portaltoi. Fructul este mijlociu spre mare, sferic turtit, de culoare verde- gălbui acoperit cu roşu dungat. Este un fruct dietetic consumat mult de diabetici. Fructele sunt de calitate bună şi în condiţii bune se păstrează 6-8 luni. Prezintă multe biotipuri locale. Se recoltează în octombrie. Pătul – soi românesc, v iguros, cu coroană globuloasă, mare, deasă. Este rezistent la ger, productiv, nepretenţios faţă de sol, sensibil la secetă. Atacat de rapăn mai ales în anii umezi, intră pe rod târziu 5 -6 ani dacă e altoit pe vegetativ. Este bun polenizator. Fructele sunt mijlocii, uniforme ca mărime, sferice, puţin turtite, cu contur foarte regulat. Culoarea de la verde albicioasă până la galben -pai funcţie de gradul de maturare. Pulpa are culoare albă -verzuie, este foarte fină, fermă şi foarte suculentă, cu un gust dulce -acidulat, foarte plăcut, răcoritor, şi cu o aromă plăcută. Capacitatea de transport şi păstrare mare 10 -12 luni. Sovari – soi românesc, de vigoare mare, productiv, rezistent la ger şi secetă, pretenţios faţă de sol, rezistent la boli şi chiar dăunători. Fruct mijlociu ca mărime, verde gălbui acoperit cu roşu dungat. Fructele sunt de bună calitate. Se recoltează în octombrie şi se păstrează 6 -8 luni. Roşioare călugăreşti – soi românesc, răspândit în N -E ţării, de vigoare mare. Fructul este mare, sferic-turti t, regulat, fără coaste. Epiderma este groasă, aspră, de culoare galben -roşiatică, peste care se suprapun dungi roşii -cărămizii sau roşii vişinii şi puncte ruginii. Pulpa este fermă, albă, uneori cu striaţii roşiatice. Pomul este foarte rezistent la ger şi nepretenţios faţă de sol. Calitativ fructul face parte din grupa B şi se păstrează 4 -6 luni. Poinic – soi de vigoare mare, cu fructul mijlociu, sferic turtit, uneori cu coaste slabe. Epiderma este groasă, netedă, de culoare galbenă -verzuie până la galben-aurie, cu o rumeneală portocalie pe partea însorită. Sub epidermă prezintă puncte mici cenuşii -ruginii. Pulpa este albă -gălbuie, fermă şi cu aromă intensă. Se recoltează în septembrie şi se păstrează 6 -8 luni. Domnesc – soi românesc, foarte vechi, întâlnit şi în alte ţări din Europa. Pom viguros, cu înflorire târzie, foarte productiv, longeviv, foarte rezistent la ger, mediu sensibil la boli şi dăunători. Fructul este mare, sferic -turtit. Culoarea de fond galbenă iar cea de acoperire roşie -carmin, aşezată în dungi şi cu puncte albe. Pulpa este fermă, sensibilă la manipulare şi transport, destul de bună, uşor acidulată, sălcie. Face parte din grupa calitativă B. Fondul genetic românesc, la măr, cuprinde peste 200 soiuri tradiţionale vechi şi cca. 30 soiuri no i de mare valoare.
Portaltoii mărului Mărul reprezintă specia cu cei mai mulţi portaltoi. Fondul de germoplasmă este foarte diversificat iar numărul portaltoilor într -o dinamică permanentă. Portaltoii mărului se pot împărţi în două mari grupe: - generativi; - vegetativi. Fiecare dintre aceştia prezintă avantaje sau dezavantaje pentru cultura mărului.
32
Portaltoii generativi au ca avantaje: afinitate bună cu toate soiurilor cultivate, rezistenţă sporită la ger, secetă, longevitate ridicată, producţii mari etc ., iar ca dezavantaje : imprimă soiurilor vigoare mare, intrare târzie pe rod, heterogenitate genetică etc. La început s -a utilizat mărul pădureţ ca portaltoi, apoi mărul franc – soiuri locale adaptate la condiţiile ecologice specifice. Portaltoii vegetativi au ca avantaje: imprimă soiurilor vigoare mică, precocitate de rodire, capacitate de producţie mare, dar şi dezavantaje ca: durată de viaţă mai scurtă, rezistenţă mai mică la ger, secetă, viruşi, etc. În ameliorarea acestor portaltoi un rol deosebit l-au avut următoarele staţiuni de cercetare: East Malling din Anglia, unde au fost obţinuţi primii portaltoi din seria EM I XV, apoi cei din seria MM obţinuţi la Institutul Jhon Merton din încrucişarea tipurilor EM cu soiul de măr Northern Spy, rezistent la pă duchele lânos. Ulterior cercetări similare au fost întreprinse în Olanda (Wageningen), Suedia (Alnarp), Franţa (Angers), Canada, România, S.U.A, Rusia, Germania etc.
Portaltoii mărului utilizaţi în România Portaltoi generativi: P.F. Pătul - imprimă soiuril or vigoare mare, este recomandat pentru majoritatea zonelor de cultură a mărului pentru soiuri de vigoare mijlocie sau mare mai ales pentru plantaţii pe pantă. Este rezistent la ger, pretenţios la umiditate, are afinitate bună cu toate soiurile pomii intră pe rod, în anii 5-7 de la plantare sunt longevivi şi dau producţii mari. P.F. Creţesc – portaltoi de vigoare mare, recomandat pentru zona subcarpatică meridională. Preferă soluri argilo -nisipoase, profunde, reavene fertile. Are afinitate bună cu toate soiurile inclusiv cu cele de vigoare mică. P.F. Vieşti – portaltoi de vigoare mare şi recomandat pentru soiurile de vigoare mijlocie, mai ales în zona subcarpatică din estul ţării. P.F. Bistriţa 50 (Maşanschi) – portaltoi de vigoare mare, recomandat pentru zonele colinare din Transilvania, pentru soiuri de vigoare mijlocie şi chiar mică. Mai există şi alţi portaltoi generativi P.F. Trotuşe, P.F. Călugăresc ş.a. Portaltoi vegetativi utilizaţi în România M 9 – portaltoi de vigoare slabă, cu înrădăcinare superficială şi trasantă necesită spalier. Cere soluri fertile, de preferinţă argilo -nisipoase, bine drenate. Este sensibil la: secetă, păduchele lânos şi cancerul bacterian. Imprimă soiurilor intrare pe rod la 3- 4 ani, longevitate mică (20 ani). Se înmulţeşte prin marcotaj vertical şi produce puţin (7 marcote/tufă). M 26 – portaltoi de vigoare mijlocie- mică, drajonează puţin (4 -6 marcote/tufă) ancorare mijlocie în sol (necesită spalier). Este pretenţios faţă de fertilitatea şi umiditatea solului, are rezistenţă mijlocie la secetă şi ger. Este sensibil la putrezirea coletului de aceea se recomandă pentru soluri drenate, fără exces de umiditate. Soiurile altoite pe el intră pe rod la 2 -3 ani de la plantare şi produc fructe mari, intens colorate. M 7 – portaltoi de vigoa re mijlocie, cu ancoraj bun în sol, cu tendinţă de drajonare, rezistent la ger, asfixia radiculară şi păduchele lânos. Necesită soluri profunde, cu textură mijlocie, umede. Are afinitate bună cu soiurile de tip “standard” şi mai slabă cu cele “spur”. Se înmulţeşte prin marcotaj şi butăşire. MM 106 – portaltoi de vigoare mijlocie, mai viguros decât M 7, cu înrădăcinare bună, nu necesită susţinere. Este rezistent la ger dar sensibil la secetă. Cere soluri fertile, profunde, bine aprovizionate cu apă dar cu dren aj bun. Având compatibilitate cu soiurile de vigoare mică şi pentru cele “spur” este cel mai indicat pentru plantaţiile cu densitate mare din zona dealurilor, pe terenurile fertile
33
de la baza pantelor şi în luncile deschise ale râurilor ferite de curenţii reci. Se înmulţeşte prin marcotaj vertical şi orizontal şi produce 14 -16 marcote la tufă. M 4 – portaltoi de vigoare mijlocie cu sistemul radicular fibros şi trasant, necesită sistem de susţinere. Dă rezultate bune pe solurile cu fertilitate medie, suficient de umede. Este slab rezistent la secetă dar rezistent la ger. Se foloseşte din ce în ce mai puţin fiind înlocuit de MM 106. Se înmulţeşte prin marcotaj vertical şi produce 15 -20 marcote/tufă. A2 – portaltoi viguros, cu înrădăcinare foarte bună, rezistent la ger, dă rezultate bune pe terenuri cu fertilitate medie, putând fi folosit în zona dealurilor mijlocii pe terenuri mai profunde şi cu umiditate satisfăcătoare. Soiurile altoite pe acest portaltoi intră pe rod la 5 -6 ani de la plantare şi sunt foarte pro ductive. Se înmulţeşte prin marcotaj vertical şi orizontal şi produce 14 -15 marcote/tufă. G21 – portaltoi românesc, de vigoare mică, bine ancorat în sol. Se înmulţeşte prin marcotaj vertical şi butăşire în uscat, are afinitate foate bună cu majoritatea soiurilor din sortiment. Voineşti 2 – portaltoi românesc, de vigoare mică recomandat pentru plantaţii intensive şi superintensive. Are afinitate cu toate soiurile de măr din sortiment cărora le imprimă precocitate şi productivitate ridicată. Se înmulţeşte pri n marcotaj vertical şi este foarte productiv 230.000 marcote/ha.
Portaltoii mărului utilizaţi pe plan mondial În ultimii ani, au fost selecţionaţi portaltoi cu vigoare mai mică decât M 9 şi M26 (seria CG-Novole, CG10 , CG60, CG47 ; ECC). Majoritatea acestor portaltoi induc însă o productivitate mai mică decât M 9. Pentru măr sunt deja disponibili şi alţi portaltoi de vigoare mică. O parte dintre aceştia sunt mai rezistenţi la ger decât M 9 şi M27 ca de exemplu Sel B9. (Czynezyc, 1996). Rezultate bune au dat seriile de portaltoi MAC (SUA), Jork, DAB şi Pillnitz (Germania), Budagovschi (Rusia), P10 /Ln/9 Pajam (Franţa). În prezent, pe plan mondial se utilizează pentru măr următorii portaltoi: - Seria M (East Malling): M 9; M 26 şi M 27 – cu caracteristicile deja prezentate; - Seria MM (Malling Merton): MM 106 ; MM 111; - Seria MAC: Mark (Mac 9); Mac 24; - Seria CG: Novole;CG10; CG47 ; CG60; ECC. - Seria P: P1; P2; P16 ; P18 ; P22; - Seria Budagowski: Bud 9; Bud 490; Bud 491; - Seria Ottawa: Ottawa 3; Ottawa 8; - Seria Jork: Jork 9; - Seria Pillnitz: Pi 80; Superter 1, 2, 3. Clone ale portaltoiului M 9; M 9 EMLA; M 9a; B 20; Pajam 1 (Lancep); Pajam 2 (Cepiland); M 9-337 ; M 9-338 ; M 9-339. Alţi portaltoi: Bemali; Robusta 5. Dintre aceste serii s- au individualizat clone valoroase care imprimă pomilor o creştere mai redusă decât portaltoii mai vechi, au o ancorare în sol mai bună permiţând cultura fără sistem de susţinere, au o rezistenţă mai mare la ger facilitând extinderea culturii mărului în zone cu restricţii pentru alţi portaltoi şi sunt mai rezistenţi la arsura bacteriană şi putregaiul coletului. De o importanţă deosebită sunt portaltoi liberi de virusuri ( Pajam 1,2,3).
34
2.4. Particularităţile de creştere şi fructificare ale mărului Sistemul radicular Creşterea sistemului radicular depinde de portaltoi, soi, însuşirile fizico chimice şi sistemul de întreţinere ale solului precum şi de alţi factori. În general, sistemul radicular al mărulu i este destul de superficial în comparaţie cu alte specii pomicole. Portaltoii generativi şi cei vegetativi de vigoare mare (A 2, M25, M11) dezvoltă un sistem radicular profund, cu rădăcini de schelet şi semischelet viguroase şi cu marea masă a rădăcinilor active situate în stratul de sol cuprins între 20- 60 cm. O parte dintre rădăcinile principale pot ajunge la adâncimi de 2 -4 m, iar unele chiar până 9 m. În această situaţie nu se impune montarea sistemului de susţinere. Portaltoii vegetativi de vigoare slabă M 9, M27, G21, Voineşti 2 etc. dezvoltă un sistem radicular mult mai slab cu masa rădăcinilor active plasate în stratul de sol de 10- 30 cm. În acest caz se impune susţinerea pomilor cu tutori sau spalieri, pentru a se evita dezrădăcinarea lor de vânturi sau sub greutatea fructelor. Extinderea sistemului radicular este mai mare şi mai rapidă decât a coroanei, ajungând să depăşească de 2 -3 ori raza proiecţiei coroanei la pomii maturi. Metabolismul rădăcinilor se declanşează când temperatura în sol depăşeşte 0,4oC, devine perceptibilă la 1,0 -1,5oC, satisfăcătoare la 7-9oC şi maximă la 18 -23oC când se alungesc cu 3-9 mm. Peste 25 oC în sol ritmul de creştere încetineşte şi se reia toamna până la îngheţarea solului. Conţinutul în oxigen al solului trebuie să fie mai mare de 68%. În cadrul ciclului anul, se observă două creşteri mai intense a rădăcinilor, unul primăvara şi altul toamna, o reducere a ritmului de creştere în timpul verii şi o stagnare pe timpul iernii. Rădăcinile la măr încep să crească primăvara î naintea dezmuguritului şi îşi continuă creşterea după căderea frunzelor. Forma şi dimensiunile coroanei – sunt caracteristice soiului. Coroanele pot fi sferice sau globuloase (Creţesc, Pătul, Jonathan), larg piramidale (Starking delicious), invers piramidale (Parmen auriu, Wagener premiat), pletoase (Granny Smith) sau chiar columnară (Wijcik, Walz, Bolero etc.). Vigoarea merilor cultivaţi este foarte variată, fiind determnată de soi, portaltoi, factori de mediu, agrotehnica folosită etc. Vigoarea foarte diferită a soiurilor existente în cultură a permis gruparea lor în mai multe categorii: soiur i foarte viguroase (Frumos de Boskoop, Gravenstein); viguroase (Voinea, Frumos de Voineşti, Auriu de Bistriţa); vigoare mijlocie (Romus 3, James Griéve, Pionier, Idared, Golden delicious); submijlocie (Gloria, Fălticeni, Romus 1); slabă (Starkrimson, Wagener premiat, Golden spur, Delia). Capacitatea de ramificare. Unele soiuri (Jonathan, Kaltherer Böhmer, Granny Smith) au capacitatea de ramificare mare, altele mijlocie (Golden Delicious) sau slabă (Wagener premiat, Starkrimson). Soiurile care ramifică slab şi rodesc pe ramuri scurte formează coroane rare şi mai înguste, cele care ramifică puternic şi rodesc pe ramuri lungi formează coroane mari, dese şi largi, de regulă mai slab luminate. Specificul fructificării mărului Studiul variabilităţii, în cadrul speciei măr, arată o diversitate continuă de caractere implicate în definirea habitusului şi a tipului de fructificare. Tipul de fructificare este caracterizat prin volumul zonei productive, prin amplasarea ramurilor de rod pe lemn mai tânăr sau mai în vârstă, precum şi prin evoluţia zonei productive în coroană. În bibliografia mai veche soiurile din România au fost grupate în patru tipuri de fructificare.
35
În urma avansării cercetărilor şi apariţiei soiurilor noi, considerăm că a apărut şi un al cincilea tip de fructificare – cel columnar. Y. Lespinasse (1992) identifică patru tipuri de fructificare eliminând tipul II şi ordonând soiurile astfel: tipul I – columnar, II – spur, III – standard, IV – plângător. Vom prezenta în continuare cele două variante de tipuri de fructificare. Tipul I de fructificare - cuprinde soiuri de tip “spur” (Starkrimson, Golden spur, Wagener premiat). Aceste soiuri au o vigoare redusă şi capacitate slabă de ramificare, de regulă nu formează subşarpante şi nici ramuri de semischelet. Fructificarea se realizează aproape exclusiv pe ţepuşe, ramurile lungi apar ca ramuri de prelungire a scheletului şi semischeletului. Lăstarii şi ramurile anuale prezintă internoduri mai scurte, frunzele au mezofilul mai gros şi o capacitate mai mare de sinteză. Potenţialul productiv al ramurilor de semischelet este mai mare decât la alte tipuri, dar apare mai accentuat fenomenul de alternanţă de rodire la pomii maturi datorită epuizării vetrelor de rod. Produc fructe de calitate. Tiupl II de fructificare - se întâlneşte la soiurile Parmen auriu, Glochard, Renet gri de Canada. Această grupă se caracterizează printr -o zonă de fructificare ceva mai mare şi mai depărtată de ax şi şarpantă, prezintă o dominanţă netă a axului iar soiurile rodesc pe ramuri de rod scurte care sunt înserate pe ramuri în vârstă de 2 -5 ani. Creşterile au o tendinţă bazitonă când soiurile sunt altoite pe portaltoi de vigoare mare sau mijlocie. Şi aceste soiuri sunt predispuse la alternanţă de rodire. Tipul III de fructificare – cuprinde majoritatea soiurilor aflate în cultură (Jonathan, Golden delicious, Generos, Prima etc). Soiurile din această grupă au pomi de vigoare mijlocie-mare, capacitate mar e de ramificare şi cu fructificare pe ramuri lungi (nuieluşe, mlădiţe) formează uşor subşarpante şi ramuri de semischelet. Tăierile de fructificare sunt complexe şi necesită o rărire şi o întreţinere permanentă a semischeletului. Axul este puternic iar coroana are forma de trunchi de con. Tipul IV de fructificare – este specific unui număr redus de soiuri cum ar fi: Frumuseţea Romei, Granny Smith, Florina şi se caracterizează prin: - fructificare pe ramuri lungi (mlădiţe şi nuieluşe) care se arcuiesc sub greutatea fructelor căpătând un aspect pletos (plângător); - coroana este deasă, semischeletul se degarniseşte, iar zona productivă se depărtează de ramurile de schelet; - se manifestă destul de puternic fenomenul de acrotonie, pomii căpătând o formă cilindrică.
Tipuri de fructificare la măr
Fig. 1. -
(După Y. Lesspinasse, 1992, citat de V. Cociu, 1999)
Tipul columnar – este întâlnit la puţine soiuri Wijcik, Wolz, Bolero, Trajan, Tuscau, Telanou etc. şi se caracterizează prin: - fructifică pe ţepuşe situate pe lemn cu vârsta de peste doi ani; - capacitate de ramificare foarte redusă şi implicit un volum redus de coroană productivă;
36
- creşterile vegetative anuale sunt reduse, internodiile sunt scurte, iar ramurile anuale mai groase decât la soirile standard sau spur. Alternanţa de rodire apare relativ repede. Pomologia franceză, prin Lespinasse (1992) descrie patru ideotipuri arhitecturale (fig. 2.1): După V. Cociu şi colab. 1999. - ideotipul 1 – columnar – se caracterizează printr -un ax garnisit, cu ramuri scurte, dispuse pe toată lungimea trunchiului; necesită intervenţii sumare, însă are tendinţa genetică spre alternanţă de rodire. Această caracteristică se transmite simplu fiind dominată de o alelă dominantă. A fost identificată ca mutantă a soiului Mc Intosh, de către O. Lapins şi R. Watkins în anul 1973. Obiectivele principale ale ameliorării acestui tip au în vedere înlăturarea alternanţei şi sporirea rezistenţei la boli. Soiuri: Wijcik, Wolz, Bolero, Trajan, etc. - ideotipul 2 este tipul “spur ” – caracterizat prin formare de ramuri scurte ţepuşe sau “spur”, repartizate pe toată lungimea şarpantei; modul de creştere al pomului este de tip baziton, portul este dresat. Pomul reprezintă o tendinţă naturală de alternanţă de rodire. Soiuri: Starkrimson, Golden spus, Wagener premiat. - ideotipul 3 – “standard” este reprezantat de cele mai multe soiuri aflate în cultură (Golden delicious, Jonathan, Generos, Prima etc.). Ramificarea de tip mezoton este dispusă în jurul axului principal; fructificarea se face pe lemn de 2-4 ani. - ideotipul 4 – se caracterizează printr -o slabă dominantă a axului ceea ce favorizează dezvoltarea ramurilor fructifere laterale; fructificarea are loc pe mlădiţe, iar pomul nu este predispus la alternanţă de rodi re. Cele patru ideotipuri referitoare la arhitectonica pomului, acoperă întreaga gamă de soiuri cunoscute în ceea ce priveşte epoca de maturare, forma, mărimea, culoarea şi alte caracteristici ale fructului. Vârsta intrării pe rod (precocitatea) este influ enţată de mai mulţi factori, unii fundamentali (soi, portaltoi) alţii tehnologici (tăieri, fertilizatori, irigări, etc.). În plantaţiile superintensive, altoite pe portaltoi de vigoare slabă, pomii plantaţi cu început de coroană dau primele fructe chiar în anul plantării. În anii II şi III de la plantare aceste soiuri dau producţii economice şi constante. Din acest punct de vedere, mărul a devenit una din cele mai precoce specii concurând cu piersicul şi caisul. Referitor la soiurile semiprecoce şi tardive acestea intră pe rod cu 1 -2 ani respectiv 3-4 ani mai târziu, iar producţii economice şi constante produc la 3 -5 ani. Tabelul 4. Precocitatea soiurilor de măr
Categoria soiurilor
Vârsta intrării pe rod
Exemple de soiuri
Portaltoi viguroşi
Foarte precoce şi Romus 1, 2; Pioner, Florina, Wellspur, 3-5 ani precoce Starkrimson, Wagener, Goldenspur Romus 3, Voinea, Generos Liberty, Priscilla, Semiprecoce 6-7 ani Prima, Frumos de Voineşti; Tardive Mc Free, Dayton, Domnesc, Pătul, Mc Intosh. 7-9
ortaltoi emiviguroşi i slabi
1-2 ani 3-4 ani 5-6 ani
Bibliografia mai veche preciza că mărul este o specie cu pronunţată rodire alternativă. Afirmaţia este adevărată dacă se are în vedere soiurile mai vechi precum şi o tehnologie depăşită. În prezent, dintr-un st udiu pe 20 soiuri şi 30 hibrizi, cele mai importante pentru pomicultura României s- a ajuns la concluzia că 2/3 dintre acestea au un
37
indice de alternanţă mic (I.A.< 20) şi 1/3 sunt practic fără alternanţă de rodire (I.A=0-5), (IA = A-B/ A+B x 100). Productivitatea şi calitatea fructelor reprezintă caracteristici de soi şi portaltoi fiind influenţată de factorii ecologici şi tehnologici. Sunt considerate soiuri productive: Frumos de Voineşti, Golden delicious, Jonathan, Starkrimson, Florina, Pionier, Romus 2, Delia, Idared, Gloria, etc. Ceva mai slab productive sunt: Romus 3, Close, Auriu de Bistriţa, Voinea, etc. Calitatea fructelor este influenţată radical de soi. Studiile au demonstrat că şi portaltoiul poate influenţa calitatea fructelor. Astfel portaltoii de vigoare mică (M9, M26) imprimă fructelor demensiuni mai mari, cu maturare mai timpurie şi capacitate de păstrare mai mică. Portaltoii mai viguroşi conduc la fructe mai mici, cu o coloraţie mai bună şi o capacitate de păstrare mai bună. Dintre ramurile de rod, nuieluşele asigură fructe de calitate mai bună. Ramurile viguroase, puternice, situate pe suport solid, asigură fructe de calitate superioară. Durata de viaţă a pomilor este influenţată de portaltoi, soi, factorii ecologici şi tehnologia de cultură. Soiurile viguroase altoite pe portaltoi viguroşi trăiesc 50 60 ani şi dau producţii economice 30 -40 ani. Cele de vigoare mijlocie altoite pe portaltoi mijlocii trăiesc 40 -50 ani şi dau producţii economice 20 -30 ani, iar soiurile de vigoare mică altoite pe portaltoi de vigoare slabă trăiesc 15 -20 ani şi dau producţii economice 10 -15 ani. Ciclul anual al mărului Mărul este o specie cu repausul relativ lung cu înflorire târzie, după speciile drupaceae şi după păr. Există o variabilitate mare, între primele so iuri care înfloresc (Romus 1, Romus 3, Saratom, Clar alb) şi ultimele (Generos, Verzişoare, Leneş, etc.), înregistrându -se un interval de cca. 20-22 zile, cele din a doua grupă scapă de efectul brumelor şi îngheţurilor târzii. Particularizând, afirmăm că mărul cultivat în sudul şi vestul ţării începe să înflorească în a doua jumătate a lunii aprilie, iar în celelalte zone colinare sau înalte înflorirea are loc în prima şi a doua decadă a lunii mai. Polenizarea Soiurile de măr sunt în general, autoincompatib ile (autosterile) la polenizare. Autosterilitatea este de tip gametofit, particularitate ce determină oprirea creşterii tuburilor polenice în treimea superioară a stilului. Autopolenizarea are loc, totuşi, într -o foarte mică măsură, fără asigurarea unor producţii de fructe şi nici măcar obţinerea unei generaţii mendeliene pentru studii genetice. Interfertilitatea este generală, soiurile polenizându -se reciproc. Există şi excepţii, în care câteva perechi de soiuri intersterile şi care trebuie evitate la înfiinţarea plantaţiilor comerciale (Starkind delicious cu Clar alb, Pătul cu Parmen auriu, Gravenstein cu Creţesc etc.). Ereditatea caracterelor. Mărul este o specie cu un caracter heterozigot foarte pronunţat şi cu fecundare aproape în exclusivitate alogamă. Acest fapt determină ca transmiterea în descendenţă a caracterelor să fie haotică, aleatorie. Puritatea unui caracter în descendenţă este aproape imposibil de regăsit. Cazurile de control monogamic sau oligogenic ale unor caractere, recent descoperite includ: gena Vf (Malus floribunda 821) care controlează şi transmite rezistenţa la rapăn în raport de segregare de aproximativ 1/1 (sensibil/rezistent) sau gena m.a. care controlează aciditatea fructelor, în stare homozigotă, aceasta conferind fructelor gustul dulce. Căderea fiziologică a fructelor are loc în două etape: prima la 10 -12 zile de la polenizare şi a doua în luna iunie când fructele au diametrul de 8 -12 mm. Intensitatea de cădere este influenţată de mai mulţi factori (ecologici şi tehnologici) şi poate influenţa producţia. În cazul unei tehnologii improprii sau a unui accident climatic căderea fructelor este masivă influenţând negativ producţia. În condiţii bune pomii reţin un număr mai
38
mare de fructe decât cele necesare unei producţii normale, necesitând în această situaţie rărirea fructelor , pentru a se obţine o producţie calitativ superioară. Căderea prematură – este un fenomen negativ şi are loc de la intrarea fructelor în pârgă până la recoltare. Acest fenomen are cauze diferite: seceta, excesul de apă, atacul unor boli sau dăunători, temperaturile scăzute survenite brusc, determinismul genetic etc. Pentru a preveni căderea prematură este necesară o zonare corectă a soiurilor, evitându- se zonele cu risc mare, protecţie fitosanitară corectă şi efectuarea unor tratamente cu substanţe specifice – auxine (AIA, IBA, ANA – 2000 ppm) cu cca. o lună înainte de recoltat.
2.5. Cerinţele mărului faţă de factorii ecologici Cerinţele faţă de lumină Faţă de acest factor, specia măr are pretenţii moderate, cu ex cepţia zonelor premontane unde devine ceva mai exigent. Datorită poziţiei geografice a ţării noastre (43 o3' şi 48o15' latitudine nordică) se întrunesc condiţii normale din punct de vedere al iluminării. Cu toate acestea, o bună iluminare a coroanelor reali zată prin alegerea formei optime, corelarea distanţelor de plantare cu habitusul pomului, amplasarea în teren a parcelelor şi a rândurilor, conduce la obţinerea unor fructe de calitate superioară, cu un surplus de substanţe biochimice şi o colorare mai intensă. Cerinţele mai mari faţă de lumină ale mărului se înregistreză la înflorit şi în ultimile 3-4 săptămâni înainte de recoltare. În condiţii de lumină insuficientă pomii sunt mai sensibili la atacul unor boli şi dăunători, mai puţin rezistenţi la iernare, se degarnisesc iar fructele au o calitate inferioară. Indicele foliar al mărului este cuprins între 2,2 şi 6,1 şi este considerat foarte mic, comparativ cu alte specii, în special cereale. Sistemul de plantaţie influenţează şi conversia luminii solare as tfel: - în plantaţiile extensive de măr coeficientul de conversie a radiaţiei solare fotosintetic active este de 1,26- 1,31%, iar producţia de 17,6 -18,5 t/ha: - în plantaţiile intensive coeficientul radiaţiei solare (k) este sub mediu 1,64 1,90% iar producţ ia fiind de 23,7-30 t/ha; - în plantaţiile superintensive, k=2,082% ceea ce corespunde unei valori medii precum şi unei recolte de 36,3 -37,5 t/ha (V.I. Babuc 1992). O bună iluminare corespunde formelor de coroană zvelte cordon, fus etc. şi celor aplatizate . Formele de conducere şi celelalte elemente tehnologice trebuie să asigure un nivel de interceptare şi distribuire a luminii egal cu necesarul fiziologic al plantei (cca. 700 Kmol m 2s-1) şi nu mai mare. Acesta este punctul de saturaţie al speciei măr care se corelează cu cel de compensare. Excesele de lumină la această apecie, pe lângă faptul că sunt inutile, pot avea chiar efecte negative, inducând în condiţii de deficit hidric închiderea stomatelor şi reducerea schimbului de gaze iar în caz de exces hidr ic intensificarea transpiraţiei. Experienţele proprii ne -au demonstrat că tăierile “în verde” influenţează pozitiv receptarea luminii şi implicit calitatea fructelor. Cerinţele faţă de căldură – mărul are pretenţii moderate, faţă de temperatură, dând rezultate bune în zone în care temperatura medie anuală este cuprinsă între 8 şi 9,5 oC, dar poate creşte şi fructifica satisfăcător şi în regiuni cu temperaturi medii de 7,5-7,9 oC. Cerinţele faţă de temperatură diferă de la soi la soi. Soiurile din grupa Starking delicious au exigenţe mai mari faţă de căldură, în timp ce soiurile Frumos de Boskoop, Kaltherer Bohmer, James Grieve, Pătul, Creţesc, Mc Intash etc. sunt mai puţin pretenţioase.
39
Pragul biologic al mărului este de 8 oC, iar cel pentru deschiderea în mas ă al florilor este de 11 oC. Temperatura optimă de germinare a polenului este de 21 -27oC iar cea minimă de 10 oC. Soiurile mai pretenţioase la temperatură au nevoie pentru înflorire de 15-17 oC temperatură medie zilnică fapt cu o importanţă deosebită asupra zonării acestor soiuri. În zonele în care aceste temperaturi nu se realizează, producţiile sunt mai mici atât calitativ cât mai ales cantitativ. Media temperaturilor din timpul perioadei de vegetaţie a mărului terbuie să fie cuprinsă între 12 şi 19 oC. Soiurile de vară au nevoie de o temperatură medie de cca. 12oC iar cele de toamnă şi iarnă de peste 15 oC. Unele soiuri (ex. Granny Smith, Rădăşeni) au nevoie de o sumă a temperaturilor mai mare pentru a -şi matura fructele. Mărul este o specie foarte rezistentă la ger, partea epigee suportând în perioada de repaus – 33oC ... -35oC iar cea hipogee – 7oC ... -12oC. Rezistenţa la îngheţurile târzii de primăvară depinde de stadiul fenologic: la dezmugurire – 5oC până la – 6oC; la buton floral – 3,9oC; la apariţia petalelo r – 3,3oC; în plină floare – 2,2oC şi imediat după legarea fructelor – 1,7oC. Necesarul de frig al mărului (temperaturi pozitive joase 1÷7 oC) se situează între 400 ore (Winter Bonana, Anna, Primicia) şi 1500 ore (Northern Spy, Frumuseţea Romei). Majoritatea soiurilor se încadrează în necesarul de 800 -1000 ore. Acest necesar de frig are importanţă în a activa unii biostimulatori care au rolul de a scoate mugurii din stadiul de repaus. În situaţia că nu se realizează necesarul de frig se decalează pornirea în vegetaţie a pomilor, înflorirea este eşalonată şi anormală, florile prezintă malformaţii, legarea este slabă etc. Necesarul de frig constituie un factor restrictiv în cultura mărului mai ales pentru zonele calde ale globului. Dacă ne referim la România precizăm că soiurile cu o nevoie mare de frig nu sunt recomandate pentru cultura în Bărăgan sau Dobrogea. La nivel mondial au fost create soiuri cu pretenţii mici faţă de necesarul de frig (Primicia, Galicia, Centenaria, Adina, Marquesa etc.) făcând, astfel, posibilă cultivarea mărului în zone mai calde (Africa de sud, Australia, Brazilia, Chile etc.). O importanţă deosebită pentru colorarea fructelor o are diferenţa de temperatură de la zi la noapte din timpul maturării fructelor. Optim ar fi ca acest contrast să fie de 8 -12oC mai ales pentru soiurile care se colorează mai greu (Generos, Jonagold, Rădăşeni etc.). Temperaturile mai ridicate din timpul maturării fructelor ce urmează după perioade mai reci şi umede conduc la apariţi unor deranjamente fiziologice c um ar fi: sticlozotatea, brunificarea internă, arsuri etc.). Cerinţele faţă de apă - Mărul este o specie cu pretenţii ridicate atât faţă de umiditatea din sol cât şi faţă de cea atmosferică. Rezultatele foarte bune în cultura mărului se obţin în zonele unde precipitaţiile depăşesc 650 -700 mm bine distribuite în cadrul perioadei de vegetaţie. În condiţii de irigare mărul se comportă bine şi în zona de stepă cu precipitaţii chiar sub 500 mm. Coeficientul de transpiraţie (cantitatea de apă necesară pentru 1 kg substanţă uscată) al mărului este de 170 -300 kg fiind influenţat de umiditatea relativă, lumină, temperatură şi vânt. Perioadele de secetă cât şi excesul de apă din sol, sunt greu suportate de măr, portaltoii franc şi cei de vigoare mare comportându -se cel mai bine în aceste cazuri comparativ cu cei de vigoare slabă. Umiditatea optimă a solului pentru specia măr este de 70 -75% din capacitatea de câmp, iar cea relativă aerului de 70 -80%. Soiurile din grupa Red Delicious necesitând valori mai scăzute pentru umiditatea relativă (65 -70%). Soiurile au o comportare diferită faţă de necesarul de apă existând soiuri cu cerinţe mai mari (Pătul, Creţesc, Frumos de Borkoop, Renet de Canada, Bohmer
40
Kaltherer, Rădăşeni) sau mai mici (Golden, Starkrimson, Jonathan) care pot suporta chiar perioade mici de secetă. Excesul de apă este greu de suportat de către măr şi nu trebuie să depăşească 10-14 zile în perioada de repaus relativ şi 4 -5 zile în timpul perioadei de vegetaţie. De asemenea, umiditatea atmosferică ridicată favorizează atacul unor boli foarte periculoase (rapăn), micşorează fotosinteza, prelungeşte perioada de vegetaţie împiedicând maturarea lemnului şi fructelor etc. Soiurile de vară au nevoie de mai puţină apă decât cele de toamnă şi iarnă. Perioadele critice pentru apă: creşterea intensă a lăstarilor şi creşterea intensă a fructelor. Nivelul apei freatice trebuie să se situeze la 1,2 -1,5 m în cazul soiurilor altoite pe portaltoi de vigoare slabă şi de 2,5 -3,0 m în cazul portaltoilor viguroşi cu înrădăcinare profundă. Cerinţele faţă de sol. Cultura mărului reuşeşte pe o gamă largă de soluri, atât ca textură (luto -argiloase, lutoase, luto- nisipoase), cât şi ca tip de sol (podzoluri, soluri de pădure, cernoziomuri, aluviuni, negre de fâneaţă), datorită în special multitudinii şi diversităţii portaltoilor. Soiurile de măr altoite pe portaltoi vegetativi cer soluri fertile şi profunde, iar în cazul portaltoilor franc pot fi folosite şi soluri mai sărace, dar bine drenate. Un fenomen important, care influenţează reuşita culturii mărului este cel de “oboseala biologică a solului” mai ales în plantaţiile intensive şi superintensive. În cazul plantării mărului după el însuşi se recomandă luarea tuturor măsurilor pentru a evita efectul acestui fenomen vegetativ. Tabelul 5. Parametrii chimici şi fizici optimi ai solurilor pentru cultura mărului (după Davidescu, 1992) Simbol Parametrii chimici şi fizici
PH V T S Na H Na/ha Nt C/N In N. as P K Ca Ca a B Zn Fe As Ve Ss Tx Tx Da Pt Pa
Pm
Reacţia solului Gradul de saturaţie în baze % Capacitatea totală de schimb cationic (me/100g) Salinitatea (ppm) Conţinutul în Na schimbabil (% din total) Conţinutul în humus (%) Rezerva de humus(t/ha) Conţinutul în N total (%) Raportul C/N Indicele de N Azot asimilabil (ppm) Fosfor potenţial asimilabil (ppm Al) Potasiu potenţial asimilabil (ppm Al) Conţinutul în calciu (%-CaCO3) Conţinutul în calciu activ (%) Bor (H2O-ppm) Zn (EDTA-ppm) Fe (FeNH4-ppm)
5,5-7 >60 15-20 <200 <5 2-3 120-180 0,25 10-15 3-4 50 60-80 200-300 3 8 0,8-1 0,7-1,2 2
Adâncimea profilului de sol (cm) Volumul edafic util (%) Scheletul solului (%) Textura (% argilă) Textura (% praf) Densitatea aparentă Porozitatea totală Porozitatea de aeraţie (% din volum)
100 90 5-10 20-30 15-20 1,5-1,4 40-60 16-30
Permeabilitatea (mm/h)
2-3
Cau RH
41 Capacitatea de apă utilă (m3 /ha) Regimul hidric
2500 Percolativ
Nu sunt recomandate pentru cultura mărului solurile compacte, slab aerate, cu exces de umiditate. Alţi factori ecologici deosebiţi de importanţi în cultura mărului sunt: aerul, expoziţia terenului, relieful altitudinea şi latitudinea. Toate acestea au influenţe majore asupra metabolismului, producţiei şi calităţii fructelor (G. Grădinariu şi colab., 1998). Expoziţia terenului preferată de măr este cea sudică , sud-estică sau sud-vestică pentru zonele colinare şi înalte şi cea vestică, nord -vestică şi chiar nordică pentru zonele de stepă. Pe pante mărul se plantează în treimea inferioară sau medie.
2.6. Particularităţi tehnologice Specificul producerii materialului săditor Producerea portaltoilor la măr este relativ uşoară, fiind specia care beneficiază de cea mai largă gamă de portaltoi. Portaltoii folosiţi au fost descrişi în subcapitolul 2.2. Pentru obţinerea de pomi cu vigoare mijlocie şi mare, mărul se altoieşte pe portaltoi franc sau vegetativ de vigoare mare care dau rezultate bune pe terenurile în pantă, slab fertile. Înmulţirea portaltoilor franc se face prin sămânţă în şcolile de puieţi obţinându-se o producţie de peste 250.000 buc/ha. Înmulţirea porta ltoilor vegetativi se poate face prin marcotaj vertical (M 26, M9) sau orizontal (MM 106, M25, A2). Se obţin cca. 80.000 marcote/ha. Portaltoii vegetativi se pot obţine şi prin butăşire în uscat sau verde cu randamente cuprinse între 60 şi 70%. Micropropagarea “în vitro” se face relativ bine la portaltoiul MM 106 mai slab la M26 şi greoi la M9. La noi în ţară această metodă se utilizează numai pentru a produce portaltoi liberi de boli virotice, necesari pentru înfiinţarea plantaţiilor mamă. În câmpul I al şcolii de pomi, mărul creşte încet, încât în unii ani puieţii portaltoi nu ajung la grosimea necesară pentru altoire. În aceste cazuri trebuie să ii se administreze îngrăşăminte suplimentare cu azot. Creşterea soiurilor de măr în pepinieră este în general uniformă cu excepţia unor soiuri ca Golden spur, Mutsu, Red Melba, Starkrimson care prezintă un material neuniform. Înălţimea pomilor în câmpul II depăşeşte de obicei 1,5 m cu exepţia unor soiuri spur care ating înălţimi doar de 75 -85 cm. Majoritatea soiurilor dau lăstari anticipaţi pe toată lungimea vergii, fapt ce uşurează formarea coroanei încă din câmpul II. Soiurile Mutsu, Red Melba, Starkrimson dau lăstari anticipaţi puţini iar soiurile Idared şi Wagener dau lăstari anticipaţi scurţi. Specificul înfiinţării şi întreţinerii plantaţiilor Mărul va fi plantat numai în sistem intensiv (500 -1250 pomi/ha) sau superintensiv (peste 1250 pomi/ha) şi rar, în cazuri speciale, în sistem extensiv (300-400 pomi/ha), pe aliniamente, pe terenuri accidentate din zonele înalte când se utilizează soiuri şi portaltoi foarte viguroşi. Pentru plantaţiile superintensive se pretează soiurile de vigoare slabă -tip spur (Golden spur, Wagener premiat, Starkrimson) tipul columnar (Wijcik, Wolz, Bolero etc.) şi cele submijlocii şi mijloc ii, altoite pe portaltoi de vigoare foarte slabă. Pomii se conduc sub formă de fus subţire, cordon vertical, tufă ameliorată,
42
solen etc. Distanţe de plantare: 3 -4 m între rânduri şi 1 -1,5 m între plante pe rând. Se plantează pe terenuri fertile, plane. Pentru plantaţiile intensive se pot folosi majoritatea soiurilor aflate în cultură în special cele din tipurile de fructificare II, III şi chiar IV altoite pe portaltoi de vigoare mijlocie. Pomii se conduc sub forme aplatizate, piramidale cu volum redus sau a lte forme mai noi: tatura, tesa, etc. Plantaţiile se pot amplasa pe terenuri cu panta mică (<15%). Distanţele de plantare: 4 x 3m sau 4 x 2m. Pentru plantaţiile extensive distanţele de plantare sunt de minim 5 x 4m. Pe terenurile cu pantă mare, se pot înfiinţa plantaţii cu alei de trafic tehnologic (S.C.P.P. Fălticeni ş.a.) evitând astfel manipulările mari de sol foarte costisitoare şi neproductive. În vederea plantării terenul se va pregăti prin: desfundat sau scarificat, fertilizarea de bază (40 -60 t guno i de grajd + îngrăşăminte chimice pe bază de fosofr şi potasiu), dezinfecţia terenului şi organizarea interioară. Urmează săpatul gropilor şi plantarea propriu -zisă. Pentru reuşita culturii este bine să se urmărească toţi parametrii incluşi în tabelul 5. Plantarea pomilor este bine să se facă toamna. Primăvara se va planta numai pe terenurile reci şi grele sau în zonele în care în urma îngheţului survine toamna, foarte repede. Întrucât soiurile de măr sunt în marea lor majoritate autosterile în parcelă se plantează alternativ 2-4 soiuri autofertile (tabelul 6.) alternând câte 6-8 rânduri din soiul de bază cu un rând din soiul polenizator. Alegerea formei de coroană se face funcţie de particularităţile soiurilor folosite la plantare (vigoare, capacitate de ramificare), a portaltoiului (vigoare, înrădăcinare), a pretenţiilor faţă de lumină şi a fertilităţii soiului. În toată perioada de formare a coroanelor, trebuie să predomine operaţiile de modificare şi dirijare a poziţiilor ramurilor de schelet şi semischelet, tăierile reducându-se la minimum. Indiferent de forma de coroană aleasă operaţiile în verde trebuie să predomine faţă de cele efectuate în perioada de repaus. Tabelul 6 Polenizatorii principalelor soiuri de măr (după N. Branişte)
Soiul de polenizat Ancuţa, Ardelean, Aromat de vară
Delicios de Voineşti Delia Florina Fălticeni Frumos de Voineşti Generos Golden delicious Gloria Granny Smith Idared Jonathan James Griéve Mutsu Pionier Romus 1, 2, 3 Starkrimson Wagener premiat
Principalele soiuri polenizatoare Jonathan, Golden delicious, Starkrimson Jonathan, Idared, Starkrimson Jonathan, Golden delicious Jonathan, Idared, Prima, Pionier Starkrimson, Golden spur Jonathan, Idared, Prima Prima, Pionier, Romus 3, Jonathan Florina, Granny Smith, Idared, Jonathan Jonathan, Idared, Golden delicious Florina, Golden delicious, Idared Golden delicious, Granny Smith, James Griéve, Jonathan Golden delicious, Idared, Wagener Idared, Frumos de Voineşti Red delicious, Granny Smith, Prima Idared, Florina, Generos, Romus 3 Prima, Pionier, Jonathan, Stark Earliest Florina, Golden delicious, Granny Smith, Idared, Jonathan Starkrimson, Jonathan, Golden delicious
43
Tăierile de fructificare Tăierea de fructificare va fi diferenţiată în funcţie de particularităţil e soiului, vârsta şi starea fiziologică a pomilor, încărcătura pomilor cu muguri de rod şi este obligatoriu de a se efectua anual. Prin tăierile efectuate se urmăresc mai multe aspecte: menţinerea coroanelor în volumul proiectat, rărirea coroanelor pentru a favoriza o iluminare corespunzătoare în toată coroana, normarea încărcăturii de rod şi eliminarea ramurilor rupte, bolnave, lacome, concurente etc. La începutul perioadei de rodire, în condiţii favorabile de agrotehnică, pomii diferenţiază un număr mai mic de muguri de rod, iar creşterile sunt viguroase. În această perioadă tăierile se vor limita la suprimarea ramurilor de prisos, evitându -se scurtările care provoacă ramificarea, conducând la îndesirea coroanei. Creşterile anuale vor fi dirijate prin încl inări şi arcuiri în vederea garnisiri lor cu muguri de rod. Î n perioada de maximă producţ ie pe măsură ce creşterile vegetative devin din ce în ce mai slabe şi încărcătura de rod este mare, intensitatea tăierilor creşte, predominând scurtarea elementelor de schelet, semischelet şi de rod. Prin aceste tăieri se stimulează apariţia de noi ramuri, se restabileşte echilibrul între creştere şi rodire. Tăierea de fructificare va fi diferenţiată în funcţie de încărcătura pomilor cu mugurii de rod. Când aceştia sunt în exces, semischeletul se scurtează mai intens, volumul coroanei poate fi redus mult. Dacă în anii fără fructe pomii se taie intens, ei vor forma lăstari viguroşi, care diferenţiază puţin mugurii de rod. Pentru obţinerea unor producţii mari şi de calitate se consideră că pomii aflaţi în plină producţie trebuie să formeze lăstari cu lungimea de 30 -40cm, la fiecare fruct să revină 30 -50 frunze, iar ramurile de semischelet să fie tinere (în vârstă de 2 -4 ani). Tăierile de fructificare la soiurile standard se efectuează ţinând seama de următoarele aspecte: - se apreciază starea fiziologică a pomilor (lungimea creşterilor, încărcătura de rod, starea fitosanitară); - ramurile de semischelet se tratează diferenţiat la nivelul coroanei. Din partea superioară a coroanei se elimină ramurile de semischelet viguroase cu unghiuri de ramificare mai mici de 30 o, care favorizează creşterea, fiind reţinute numai ramurile de vigoare mică şi mijlocie. În partea bazală a coroanei se elimină ramurile de semischelet de vigoare mică şi se păstrează cele cu vigoare mare, oblice cu unghiuri de 30-40 o. Ramurile de semischelet rămase în coroană vor fi scurtate corespunzător; - creşterile anuale de prelungire, viguroase (50 -60 cm) se reduc cu 1/3 din lungime, iar în cazul când pomii su nt supraîncărcaţi cu rod şi creşterile anuale de prelungire sunt slabe (20- 25 cm), acestea se scurtează cu 2/3 din lungime. Ramurile anuale de prisos se suprimă la inel; - ramurile de rod de pe semischelet se tratează diferenţiat în funcţie de tipul acestora şi anume: în anii cu încărcătura excesivă de muguri de rod nuieluşele şi smicele se răresc la 10 -15 cm; mlădiţele cu puţini muguri de rod se răresc, iar cele cu mai mulţi muguri de rod se scurtează la 2 -3 cm. Vetrele de rod se simplifică, eliminând porţiunile cu coturi şi păstrând 1 -2 ramuri de rod; - se suprimă ramurile concurente, cele cu poziţie epitonă, hipotonă şi o parte din cele laterale. Ramurile laterale care se reţin în vederea transformării lor în ramuri de semischelet trebuie să fie distanţat e la 30-50 cm; - ramurile “lacome”, care apar în perioada de maximă rodire, ca urmare a unor tăieri greşite sau datorate formării arcadelor de rodire (arcuirea ramurilor de semischelet) sunt tratate în funcţie de poziţia lor; cele care au o poziţie exterioară şi dispun de spaţiu suficient se scurtează pentru ramificare, restul se suprimă de la inel.
44
Întreţinerea solului Sistemul de întreţinere a solului influenţează regimul hidric din sol, porozitatea stratului superior al solului, dezvoltarea microorganismelor din sol etc. şi prin aceasta are un efect direct asupra dezvoltării pomilor, producţiei şi calităţii acesteia (G. Grădinariu, 1994). Cel mai ridicat şi eficient sistem de întreţinere a solului în plantaţiile intensive şi superintensive, din zonele cu precipitaţii abundente, este înierbarea intervalelor dintre rânduri, combinată cu lucrarea pe rândul de pomi. În cazul înierbării intervalelor se aplică 4 -6 cosiri, iar iarba rezultată se lasă ca mulci. Se mai foloseşte ogorul lucrat întrerupt pe terenuril e fără pericol de eroziune, sistem în care mobilizarea solului se face prin lucrări superficiale până în luna august, după care se lasă să se înierbeze intervalele. În livezile clasice situate pe pante nemecanizabile solul se lucrează în copcă la 20-25 cm adâncime toamna, iar în perioada de vegetaţie se aplică 2 -3 praşile. Erbicidarea pe răndurile de pomi este o soluţie de perspectivă. Se erbicidează o fâşie lată de 1 -2 m, funcţie de vârsta pomilor şi lăţimea gardului fructifer, fâşie care se lucrează greu mecanizat. Pentru plantaţiile superintensive se poate folosi şi sistemul de mulcire a solului fie cu materiale organice (iarbă, paie, rumeguş neutru etc.) sau sintetice (folii, ţesături etc.). Pentru majoritatea zonelor de cultură a mărului din ţara noastră se recomandă folosirea benzilor înierbate în alternanţă cu ogorul lucrat, chiar dacă cele mai moderne tehnologii din ţări cu pomicultură avansată recomandă covorul înierbat pe întreaga suprafaţă pentru obţinerea fructelor de calitate superioară. Ogorul lucrat, pe lângă avantajele cunoscute, prezintă multe dezavantaje atât tehnologice, cât şi bio - pedologice şi fizico -mecanice. Această metodă se recomandă în zonele aride, neirigate etc. Fertilizarea plantaţiilor de măr Fertilizarea în plantaţiile de măr presupune şi o analiză a factorilor care condiţionează absorbţia elementelor minerale de către rădăcini. În prezent, există o serie de elemente care permit conceperea mai raţională a tehnicii de fertilizare, luând în considerare variabilele pe care tehnicile de cultură şi irigaţia le introduc în actualele sisteme culturale În plantaţiile tinere de măr (2 -3 ani) dozele de îngrăşăminte ce se aplică trebuie să fie moderate sau chiar pot lipsi, dacă fertilizarea de bază s -a efectuat corect şi solul este bine aprovizionat cu elemente nutritive. Dacă aceşti parametri nu sunt îndepliniţi, atunci se va fertiliza anual cu circa 80 kg N, 60 kg P 2O5 şi 40 kg K2O s.a/ha. Odată la 2 -3 ani se va administra 20-30 t/ha gunoi de grajd. Se recomandă ca aplicarea acestor îngrăşăminte să se realizeze numai pe rândurile de pomi, în benzi a căror lăţime creşte progresiv cu vârsta pomilor. În plantaţiile pe rod se vor administra 30 -40 t/ha gunoi de grajd odată a 3 -4 ani, iar anual 100-150 kg N, 60-100 kg P 2O5 şi 60-80 kg K 2O la hectar, funcţie de fertilitatea solului, încărcătura de rod, vârsta pomilor etc. În funcţie de momentul în care azotul este făcut disponibil se modifică în mod considerabil comportamentul vegetativ şi productiv al mărului. Azotul stimulează producţia totală de substanţă uscată mai ales dacă este disponibil în perioada iunie- iulie, când substanţa uscată produsă este orientată cu precădere spre structurile permanente ale pomilor (tulpină, ramuri de schelet şi rădăcini). Dezvoltarea vegetativă superioară, astfel indusă, determină un mai mare consum hidric, de care depinde rata mai mare a absorbţiei calciului şi potasiului, îndeosebi în intervalul iulie-august.
45
Diferenţierea mugurilor de rod este influenţată net de disponibilităţile de azot în perioada iunie-septembrie a anului precedent. Forma de azot utilizată influenţează în mod considerabil reacţia plantelor la fertilizare, chiar şi în condiţiile aplicării unor doze egale. În general, forma nitrică, stimulează activitatea vegetativă mai mult decât forma amoniacală. Totodată, forma amoniacală favorizează acumularea azotului şi fosforului în frunzele de măr în timp ce forma nitrică conduce la acumularea unor cantităţi sporite de calciu. În general, elementele nutritive sunt furnizate pomilor prin intermediul solului, în diferite moduri: prin aplicare generalizată sau localizată, la suprafaţă sau încorporate. Alegerea între un mod sau altul poate depinde de metodele de întreţinere a solului, metoda de irigare etc. Aplicarea îngrăşămintelor se mai poate realiza la nivelul părţilor aeriene. În toate cazurile, cantităţile de îngrăşăminte ce se vor aplica, vor fi calculate în urma cartării agrochimce a solului, analizelor de fructe şi frunze etc. În urma acestor analize, precum şi altora efectuate mai mulţi ani consecutivi s -a ajuns la concluzia că pentru o plantaţie superintensivă de măr (2.500 pomi/ha), amplasată pe un sol cernoziom cambic întreţinut ca ogor lucrat în zona de N-E a României se recomandă următoarea conduită de fertilizare: N200, P180, K300, Ca250, Mg80 kg s. a/ha, completată cu o normă de irigare de 1500 m 3/ha (G. Grădinariu, 1994).
Irigarea plantaţiilor Cât priveşte aportul hidric, ţinând cont de condiţiile actuale şi previzibile, .s -a ajuns la concluzia că irigarea mărului presupune aplicarea de udări frecve nte cu norme mici de apă, pentru asigurarea unei cantităţi optime în anumite zone ale sistemului radicular, care sunt în măsură să susţină metabolismul pomilor la un nivel ridicat. Ca urmare este indicat să se utilizeze metode de irigare localizată, la suprafaţă sau subteran, în funcţie de tipul de sol şi mai ales, de condiţiile climatice. În livezile tinere de măr situate în zonele de stepă şi silvostepă, pentru pomi şi portaltoi vegetativi cu înrădăcinare superficială se folosesc 200 -250 m3/ha apă la o udare, pentru umectarea solului până la adâncimea de 35 -40 cm. Pentru pomii cu înrădăcinare mai profundă se utilizează cantităţi mai mari de apă la o udare (300-350 m 3 /ha), pentru a se umecta solul pe o adâncime de 50- 60 cm. Numărul de udări variază de la 2 -3 până la 4 -5 funcţie de perioadele de secetă. În livezile pe rod se aplică 4 -5 udări cu cantităţi de apă cuprinse între 400 700 m3/ha. Momentele de aplicare a udărilor sunt: înainte de dezmugurit (dacă iarna a fost secetoasă); la 15 -20 zile după legarea fructelor; după căderea fiziologică din iunie, în timpul creşterii intense a lăstarilor; la 20 -25 zile înainte de recoltatul fructelor şi după recoltare pentru aprovizionarea solului. În condiţiile ecologice de NE a României, pentru optimizarea umidităţii d in sol la cultura intensivă a mărului este necesară o normă de irigare de 900 m 3/apă/ha pentru metoda de irigare localizată (prin picurare) şi de 1500 m 3 /ha pentru udarea prin aspersiune deasupra coroanei. Pentru celelalte metode (prin scurgere la suprafaţă) este necesară o normă de irigare de 2000 m 3 /ha administrate în minim 4 reprize mai ales în perioadele critice pentru pomi (G. Grădinariu, 1994).
Îngrijirea recoltelor Pentru obţinerea unor fructe de calitate şi cu capacitate bună de păstrare este necesar să se intervină prin anumite lucrări care să normeze încărcătura de rod, să prevină căderea prematură a fructelor şi să reducă apariţia unor deranjamente fiziologice în perioada postrecoltă. În cultură există soiuri care îşi autoreglează singure încărcăt ura de rod, prin căderea fiziologică şi la care nu trebuie intervenit decât prin tăieri.
46
Rărirea manuală se efectuează din faza de boboci florali sau flori scuturate până la cea de fructe legate (cu diametrul până la 1 cm). Această rărire timpurie influenţează pozitiv calitatea producţiei şi stimulează diferenţierea mugurilor. Rărirea mai tardivă, când fructele au 3 -4 cm diametru, influenţează pozitiv calitatea recoltei însă are efecte minime asupra diferenţierii mugurilor micşti. Se mai poate efectua o rărire tardivă cu dublu efect: obţinerea de fructe cu calităţi superioare şi valorificarea industrială a celor rărite. Toate aceste metode de rărire manuală se practică din ce în ce mai puţin în plantaţiile industriale, datorită consumului excesiv de forţă de muncă. Rărirea mecanică constă în distrugerea unei părţi din flori sau fructe prin lovituri mecanice succesive cu prăjini căptuşite cu cauciuc, jeturi de apă sub presiune, scuturătorul cu aer comprimat Stormas, vibratorul portativ Homelite cu 1000 -1500 vi braţii pe minut (la 30 -40 zile după înflorit) – după Costa, 1974. Epoca optimă pentru această intervenţie este când fructele au diametrul de cca. 20 mm. Înaintea răririi mecanice se elimină ramurile pendente care resimt mai slab vibraţiile. Prin această metodă se reduce timpul de lucru cu 8 -10% (Baldini, 1986). Şi această metodă este greu de realizat, iar rezultatele nu sunt întotdeauna cele aşteptate ceea ce face să se folosească tot mai puţin. Rărirea chimică este cea mai modernă, mai eficientă şi mai ieftină dintre toate metodele. Această metodă se aplică la măr atât florilor cât şi fructelor şi constă în efectuarea a 1-2 stropiri.Prima în timpul înfloritului iar următoarea la 14 -21 zile. În acest sens se utilizează substanţele D.N.O.C., NAD sau Carbaryl. Există şi alte substanţe ce se folosesc tot în acest scop: Geramid, Etephan, Ethrel, Ana. Dintre produsele româneşti, rezultate bune au dat Norchim şi Amid 80, sintetizate la Institutul de chimie Cluj Napoca de către cercetătoarea Teodora Panea. Experienţ ele s-au efectuat cu mai multe soiuri de măr la S.C.P.P. Iaşi (G. Grădinariu, M. Istrate, 1994, 1995), ajungându -se la câteva concluzii importante: - nu toate soiurile “răspund” identic la răritul chimic (cel mai sensibil şi cu rezultate contradictorii s-a dovedit a fi soiul Starkrimson); - dozele aplicate trebuie să fie diferite, funcţie de soi şi încărcătura de fructe (tabelul 7); - condiţiile climatice din momentul aplicării influenţează hotărâtor efectul tratamentului; - aplicarea răritului chimic se va efectua numai după cercetări atente, cu mult discernământ, deoarece s -a constatat o oarecare fitotoxicitate mai ales la pomii şi frunzele tinere. Tabelul 7. Rărit chimic-doze recomandate (după G. Grădinariu, 1995)
Soiul Golden Delicious Wagener premiat Idared Starkrimson
Norchim (ml/100 l apă) 120 100 80 60
Amid 80 (Rarex) (g/100 l apă) 80 60 60 30
O altă substanţă care a dat rezultate în răritul fructelor la specia măr este şi acidul alfanaftilacetic (Rodofix). Acesta se aplică atunci când fructu l central din inflorescenţă are un diametru de 10 -14 mm.
47
Se recomandă a se folosi acest produs numai atunci când naftilacetamida nu se poate aplica din cauza timpului neprielnic, de exemplu. Prevenirea căderii fructelor înainte de recoltare.
Există în pomicultură soiuri ale speciei măr, care datorită unor carcteristici genetice, dar şi datorită unor condiţii ecologice şi tehnologice deficitare, prezintă fenomenul de cădere prematură. Funcţie de aceşti factori pot cădea cca. 20 -30% din fructe cu 2- 3 săptămâni înainte de maturitatea de recoltare. Căderea fructelor se poate datora acumulării excesive de etilenă sau scăderii conţinutului fructelor în auxină (Wrieng şi Philips, 1973). Pentru evitarea acestui fenomen negativ se efectuează tratamente cu diferite substanţe hormonale. Un produs românesc care a dat rezultate satisfăcătoare este Norchimul. Acesta se aplică la soiurile de măr cu cca. o lună înaintea recoltării în concentraţie de 2000 ppm. Alte substanţe care au dat rezultate bune sunt: naftilacetamida-10 g/100 l apă, 1000 -1200 l/ha soluţie, acidul naphthylacetamidă + naftilacetamida -60 g/100 l apă, 100 l soluţie la hectar. Acest tratament se efectuează când primele fructe încep să cadă şi trebuie să fie repetat la 10- 14 zile cu un timp de aşteptare de 10 zile. Rugozitatea la soiul de măr Golden Delicious poate fi redusă sau chiar combătută prin tratamente cu preparatele: Golclavc, Regulex (Comerani, 1980) sau acidul giberilic A 4+A7,25-50 ml/100 l apă. Acest produs trebuie să fie utilizat după înflorit însă nu mai târziu de 30 zile ce urmează înfloritului. Diminuarea atacului de Bitter-pit se relizează prin tratamente cu clorură de calciu cristalină (0.6+un solvent în concentraţie de 0.05%) sau sub formă lichidă (1%). Se vor efectua 2-4 tratamente cu 30-40 zile înainte de recoltat.
2.7. Combaterea bolilor şi dăunătorilor Mărul este una din speciile cele mai atacate de boli şi dăunători. După mai mulţi cercetători (Parker, 1979, Way, 1988) la măr s -au întâlnit 80 de boli, 64 specii de insecte şi acarieni şi 8 specii de nematozi. Aceste cifre sunt într- o dinamică permanentă, din nefericire în creştere. În acelaşi timp trebuie să precizăm că nu toate aceste boli sau dăunători sunt prezente în majoritatea zonelor de cultură a mărului şi nici acolo unde există nu toate provoacă pierderi economice importante. Dintre bolile cele mai importante, pagube sunt provocate de rapăn ( Endostigme inaequalis) şi făinare (Podosphaera leucotricha), iar dintre dăunători: păduchele de San José, afide, păianjeni bruni sau roşii, viermele merelor şi alţii. Combaterea bolilor şi dăunătorilor la măr se face prin aplicarea a două tratamente în perioada de repaus cu unul din produsele: Oleoecalux 1,5%, zeamă sulfocalcică 20% sau polisulfură de bariu 6%. În perioada de vegetaţie se efectuează minim 6 -9 tratamente, din care trei înainte de înflorit. Primul tratament se face la începutul dezmuguritului, contra gărgăriţei florilor ( Anthonomus pomorum) cu Detox 25-0,6%, Carbetox 37-0,4% sau Fosfatox R 35-0,1%. Al doilea tratament se face contra rapănului şi făinării, cu zeamă sulfocalcică 2% sau cu zeamă bordoleză 0,5%+sulf muiabil 0,7%, eventual cu Captan 50-0,25% + Karathane 0,1%. Acest tratament se repetă în subfaza de răsfirare a inflorescenţelor până la deschiderea primelor flori. În locul captanului se poate folosi Dithane M 45-0,2% sau Topsin M 70-0,07%. După înflorit, începând din momentul când la 10 -15% din flori au căzut petalele, se mai efectuează încă 4 -5 tratamente mixte la avertizare.
48
Precizăm că produsele menţionate mai sus sunt di n ce în ce mai mult înlocuite cu altele noi, care se vor folosi conform recomandărilor producătorilor, însă momentul aplicării lor rămâne de regulă acelaşi.(tabelul 8.) În cazul soiurilor cu rezistenţă genetică la boli, de tip vertical sau Vf (Romus 1 şi 3, Prima, Pionier, Voinea, Ciprian, Florina, Aura, Romus 4 etc.), se efectuează numai 6-8 tratamente cu insecticide, eliminându-se complet stropirile cu fungicide. Atunci când se cultivă soiuri cu rezistenţă genetică la boli, de tip orizontal sau poligenic (Generos, Auriu de Bistriţa etc.), în cadrul celor 6 -8 tratamente cu insecticide, doar la 1- 3 stropiri se introduc şi fungicide. Tabelul 8. SCHEMA DE COMBATERE A BOLILOR ŞI DĂUNĂTORILOR MĂRULUI Nr. crt.
Fenofaza (luna)
Boli şi dăunători de combătut
0
1
2
1
Dezmugurit (martie) Păduchele din San José (Quadraspidiotus perniciosus) ouă de afide, acarieni
2
Înfrunzirea Rapăn mugurilor florali (Venturia inaequalis) (aprilie, decada II) Focul bacterian (Erwinia amylovora) Făinar e (Podosphera leucotricha)
3
Observaţii
3
4
Oleoekalux (1,5%); Tratamentul se va Oleocarbetox 37 (3%); efectua unde este Polisulfură de bariu (6%) rezervă biologică, pe timp liniştit, fără vânt sau ploaie Turdacupral (0,5%); Zeamă bordeleză (0,5%); Champion 50 WP (0,2%)
Sulf muiabil (0,7%); Kumulus 80 S (0,3%); Bumper 250 EC (0,03%); Microthiol (0,3%) US 1 (1,5%); Apollo Ouă de acarieni, afide (0,04%): Păduchele din San José Fastac (0,02%); Diazol 60 EC (Quadraspidiotus perniciosus); molia(0,15%); Chinmix5 SC (0,03%) pieliţei fructelor; insecte minatoare Fungicidele sistemice Înfoierea corolei, Rapăn Folpan 50 WP (0,2%) (Rubigan, Systhane, buton roz (aprilie, (Venturia inaequalis) Dithane M 45 (0,2%) Anvil, Vectra, Punch, decada III) Delan 750 SC (0,05 %); Merpan Score, etc) au acţiune 50 (0,25%) impotriva rapănului şi a Score 250 EC (0,01%); făinării, dar remanenţa Systhane 12 EC (0,04%); lor este de numai 7 zile. Anvil 5 SC (0,06%); Rubigan12 EC (0,04%) Sulf muiabil (0,7%); Făinare (Podosphera leucotricha) Kumulus 80 S (0,3%) Bumper 250 EC (0,03%) Insecte minatoare, Defoliatoare
4
Fungicidul şi/sau insecticidul recomandat
Începutul Rapăn scuturării petalelor (Venturia inaequalis) (aprilie-mai)
Făinare (Podosphera leucotricha)
Decis 2,5 EC (0,03%); Numai dacă în anul hinmix5 SC (0,03%); Diazol precedent a fost atac 0 EC (0,15%); Sumi-alpha 2,5 şi se înregistrează EC (0,04 %); Fastac (0,02%) capturi în capcane. Fungicide de contact (Idem T3); Dacă regimul de Fungicide sistemice+fungicide precipitaţii este e contact mai bogat şi Sau fungicidele sistemice condiţiile sunt omplexe: Atemi C (0,1%); favorabile infecţiei. Systhane CPU (0,1%); Shavit 1,5 F (0,2%); Folicur M 50 WP (0,075%); Stroby DF (0,01%) Bumper 250 EC (0,03%) Karathane LC (0,1 %) Kumulus 80 S (0,3 %) Shavit 250 EC (0,05 %)
49
5
Fruct de mărimea unei alune, diametrul de cca. 1 cm (mai)
6
Fruct cu diametrul de 2-2,5 cm (iunie)
7-8
Fruct cu diametrul de 2,5-3,5 cm (iunie)
9 10
Fruct la jumătate din mărimea naturală normală (iulie)
Insecte minatoare (L. blancardella, L. olone 35 EC (0,25%) Insecticidul trebuie hinmix5 SC (0,03%) să fie selectiv scitella), Defoliatoare (Limantria dispar,Diazol 60 EC (0,15%) pentru albine şi cu Sumi-alpha 2,5 EC (0,04%) toxicitate redusă. Hedia nubiferana), Viespea fructelor (Haplocampa testudinea) Fungicide sistemice complexe : Dacă plouă se Rapăn (Venturia inaequalis) Atemi C (0,1%); Systhane CPU recomandă un Făinare (0,1%) produs sistemic + (Podosphera leucotricha) Stroby DF (0,01 %) unul de contact. Fungicide sistemice : Systhane 12 EC (0,04%) Vectra 10 SC (0,03%) Score 250 EC (0,01%) Rubigan 12 EC (0,04%) Fungicide de contact : Folpan 50 WP (0,2%) Dithane M 45 (0,2%) Merpan 50 (0,25%) Fungicide antioidice : Bumper 250 EC (0,03%) Karathane LC (0,1%) Kumulus 80 S (0,3%) Shavit 250 EC (0,05%) Insecte minatoare, olone 35 EC (0,25%) Defoliatoare, Fastac 10 EC (0,015%) Viespea fructelor hinmix5 SC (0,03%) ( Haplocampa testudinea) Diazol 60 EC (0,15%) Sumi-alpha 2,5 EC (0,04%) Idem, tratamentul 5 Rapăn (Venturia inaequalis) Făinare (Podosphera leucotricha) Păduchele din San José Fastac 10 EC (0,015%) (Quadraspidiotus perniciosus) Sumi-alpha 2,5 EC (0,04 %) viermele merelor Sinoratox R 35 (0,15%) Diazol 60 EC (0,15%) (Cydia pomonella) insecte minatoare, hinmix5 SC (0,03%) defoliatoare, afide Decis 2,5 EC (0,03%) Folpan 50 WP (0,2%) Rapăn (Venturia inaequalis) aptadin 50 PU (0,25%) Merpan 50 (0,25%) Mancozeb 80 WP (0,2%) Dithane M 45 (0,2%) Vondozeb 80 WP (0,2%) Karathane LC (0,1%) Făinare (Podosphera leucotricha) Kumulus 80 S (0,3%) Microthiol special (0,3%) Bumper 250 EC (0,03%) Shavit 250 EC (0,05%) Păduchele din San José (Quadraspidiotus perniciosus ) viermele merelor (Cydia pomonella) păduchele lânos (Eriosoma lanigerum )
Ecalux S (0,1%) arbetox 37 EC (0,5%) Reldan 40 EC (0,15%) Ultracid 20 EC (0,2%) Pirinex EC (0,2%)
Rapăn (Venturia inaequalis)
Merpan 50 (0,25%) Dithane M 45 (0,2%) Folpan 50 WP (0,2%) Polyram DF (0,25%) Sancozeb 80 WP Vondozeb 80 WP (0,2 %) aptadin 50 PU (0,25%) Bumper 250 EC (0,03%) Karathane LC (0,1%) Afugan CE (0,1%) Kumulus 80 S (0,3%)
Făinare (Podosphera leucotricha
Numai dacă nu s -a făcut tratament cu Oleoekalux şi este rezervă de păduchele din San José sau păduchele lânos. Tratament preventiv pentru infecţiile pe fructe sau stoparea infecţiilor secundare (0,20%); (prin conidii).
viermele merelor, G2 Fastac 10 EC (0,015%) Diazol 60 EC (0,15%) (Cydia pomonella) Insecte minatoare Sumi-alpha 2,5 EC (0,04 %); (Phyllonorycter blancardella, hinmix5 SC (0,03%) Decis 2,5 EC (0,03%) Phyllonorycter conylifoliella)
Numai la soiurile sensibile la făinare. Dacă este rezervă biologică
50 Acarieni Neoron 500 Ec (0,1%) (Panonychus ulmi, Tetranychus Kelthane 18,5 (0,2%) mite 57 EC (0,1%) urticae) Mitac 20 EC (0,3%) Danirum (0,06%) 10-11 Fructul la ¾ din Rapăn Merpan 50 (0,25%) Dithane M 45 (0,2%) mărimea normală (Venturia inaequalis) (iulie-august) Folpan 50 WP (0,2%) Polyram DF (0,25%) Sancozeb 80 WP (0,20%) Vondozeb 80 WP (0,2%) aptadin 50 PU (0,25%) Bumper 250 EC (0,03%) Făinare (Podosphera leucotricha) Karathane LC (0,1%) Afugan CE (0,1%) Kumulus 80 S (0,3%) Păduchele din San José, G2 Ekalux S (0,1%) (Quadraspidiotus perniciosus ); viermele Pyrinex 48 EC (0,2%) merelor, G2 (Cydia pomonella); Carbetox 37 EC (0,5 %) păduchele lânos (Eriosoma lanigerum ) Ultracid 20 EC (0,2%) Insecte minatoare (Phyllonorycter blancardella, Phyllonorycter Reldan 40 EC (0,15%)
-dacă sunt numai adulţi -dacă sunt prezente toate formele (ouă, forme mobile)
conylifoliella defoliatoare
12.
a 10-14 zile de la ratamentul 11 (la vertizare)
13.
a 14 zile e la tratamentul 12 la avertizare)
14.
upă runzelor
căderea
Acarieni Neoron 500 Ec (0,1%) (Panonychus ulmi, Tetranychus Kelthane 18,5 (0,2%) mite 57 EC (0,1%) urticae) Mitac 20 EC (0,3%) Danirum (0,06%) -rapăn Dithane M 45 (0,2%) -făinare Merpan 50 WP (0,25%) -monilioză - păduchele din San José Pirinex 48 CE (0,2%) -insecte minatoare Reldan 40 EC (0,15%) -insecte defoliatoare Ekalux S (0,1%) -rapăn Merpan 50 WP (0,25%) -făinare Dithane M 45 (0,2%) -monilioză - păduchele din San José Decis 2,5 EC (0,05%) - boli de scoarţă şi lemn eamă bordeleză (0,75-1%); urdacupral 50 PU (0,5%)
-cu respectarea timpului de pauză -cu respectarea timpului de pauză -cu respectarea timpului de pauză
2.8. Particularităţile maturării şi recoltării merelor Spre deosebire de fructele altor specii, merele au însuşirea să -şi continue maturarea şi să -şi desăvârşească însuşirile gustative în timpul păstrării. Soiurile de mere de vară şi de toamnă se recoltează în pârgă, cu 7 -10 zile înainte de maturitatea de consum, când au ajuns la mărimea şi coloraţia specifică. Recoltarea se face în momentul optim, pentru a preveni căderea şi deprecierea fruct elor. Fiind mai perisabile, acestea se expediază la beneficiar imediat după recoltare, când rezistenţa lor la manipulare şi transport este mai mare. Pentru soiurile de iarnă recoltarea merelor are loc la un grad de maturitate care asigură o capacitate de păstrare cât mai bună şi care se stabileşte prin urmărirea unui grup de indicatori cum ar fi: - mărimea specifică a soiului; - culoarea de fond a pieliţei virează de la verde intens spre o culoare verde -gălbui; - amidonul este prezent în secţiunea transversală a fructelor în zona cuprinsă între partea exterioară a casei seminale şi partea fasciculelor libero -lemnoase mediene; - fermitatea fructelor; - intensitatea respiratorie; - uşurinţa desprinderii fructelor de pe ramură; - conţinutul fructului în diferite componente chimice, cum ar fi: zahăr, aciditate, s.u. etc.
51
Recoltarea se face manual, productivitatea la cules fiind influenţată de talia pomilor, densitatea şi mărimea fructelor.
Tehnica recoltării Prin această operaţiune tehnologică, se urmăreşte evita rea deprecierilor calitative ale fructelor, precum şi vătămarea lor. Pentru a se obţine aceste desiderate trebuie să se respecte câteva reguli generale de bază: - starea vremii să fie corespunzătoare, evitându -se orele cu rouă, arşiţă, ploaie etc.; - detaşarea fructelor pentru consumul în stare proaspătă se face cu peduncul exercitându-se o presiune cât mai redusă asupra fructelor în momentul desprinderii de pe plantă; -să se evite lovirea, zdrobirea sau ruperea de ţesuturi la aşezarea fructelor în ambalajele de cules sau la deversarea lor în recipientele de transport sau păstrare îndelungată. Când se utilizează recoltarea manuală sau semimecanizată, fructele se vor recolta de la periferie spre interiorul coroanei şi de la bază spre vârful acesteia. Merele s e recoltează în saci de recoltat care se golesc în lăzi-containere aşezate direct pe mijlocul de transport. Se evită astfel staţionarea fructelor în livadă iar productivitatea muncii creşte cu 12-15%.
Teste de autoevaluare 1. Enumeraţi soiurile de măr specif ice tipului I (spur) de fructificare şi precizaţi particularităţile fructificării acestora .
2. Enumeraţi ramurile de rod de măr şi păr. 3. Soiurile de măr, în funcţie de volumul zonei productive şi de preponderenţa fructificării pe anumite ramuri de rod, se clasifică în 4 tipuri de fructificare. Precizaţi care sunt acestea (daţi exemple de soiuri).
4. Care este ordinea de înflorire a speciilor pomaceae. 5. Subliniaţi diferenţele ce deosebesc tipul standard de fructificare de tipul IV de fructificare la măr.
6. Cum se stabileşte momentul optim de recoltare a merelor? 7. Care sunt distanţele de plantare a pomilor, în sistemul intensiv de cultură a mărului?
8. Enumeraţi formele de coroană recomandate pentru plantaţiile intensive de măr?
9. Daţi exemple de soiuri de măr recomandate pentru înfiinţarea plantaţiilor intensive. 10. Precizaţi care este cel mai indicat sistem de întreţinere a solului în plantaţiile de măr, în zonele cu un regim bogat de precipitaţii?
11. Enumeraţi lucrările de îngrijire a recoltelor de măr ce au ca scop sporirea calităţii fructelor.
52
12. Câte tratamente fitosanitare se aplică în plantaţiile de măr cu soiuri rezistente la boli? 13. Care sunt momentele de aplicare udării la cultura mărului?
Teme de verificare Lucrare de verificare 1. Tehologia diferenţiată de înfiinţare şi întreţinere a plantaţiilor de măr, în funcţie de sistemul de cultură a pomilor.
Lucrare de verificare 2. Recunoaşteţi şi descrieti principalele soiuri din sortimentul de măr.
Rezumat Cultura mărului este cea mai cunoscută şi răspândită în zonele cu climă temperată, iar merele ocupă primul loc atât în ceea ce priveşte volumul producţiei, valoarea calitativ – alimentară cât şi solicitarea acestora pe pieţele de desfacere. În România unde există un bogat fond genetic format atât din soiuri autohtone cât şi străine, dar în cultură se găsesc 10-15 soiuri de bază, cu epoca de maturar e a fructelor diferită (vară, toamna şi iarnă). Creşterea sistemului radicular depinde de portaltoi, soi, însuşirile fizico -chimice şi sistemul de întreţinere ale solului precum şi de alţi factori. În general, sistemul radicular al mărului este destul de superficial în comparaţie cu alte specii pomicole. Tipul de fructificare este caracterizat prin volumul zonei productive, prin amplasarea ramurilor de rod pe lemn mai tânăr sau mai în vârstă, precum şi prin evoluţia zonei productive în coroană. La măr sunt întâlnite 4 tipuri de fructificare: Mărul este o specie cu repausul relativ lung cu înflorire târzie, după speciile drupaceae şi după păr. Mărul are pretenţii moderate faţă de lumină, cu excepţia zonelor premontane unde devine ceva mai exigent Faţă de temperatură, mărul are pretenţii moderate, dând rezultate bune în zone în care temperatura medie anuală este cuprinsă între 8 şi 9,5 oC, dar poate creşte şi fructifica satisfăcător şi în r egiuni cu temperaturi medii de 7,5-7,9oC. Mărul este o specie cu pretenţii ridicate atât faţă de umiditatea din sol cât şi faţă de cea atmosferică. Rezultatele foarte bune în cultura mărului se obţin în zonele unde precipitaţiile depăşesc 650-700 mm bine distribuite în cadrul perioadei de vegetaţie. Cultura mărului reuşeşte pe o gamă largă de soluri, atât ca textură (luto-argiloase, lutoase, luto-nisipoase), cât şi ca tip de sol (podzoluri, soluri de pădure, cernoziomuri, aluviuni, negre de fâneaţă), datorită în special multitudinii şi diversităţii portaltoilor Producerea portaltoilor la măr este relativ uşoară, fiind specia care beneficiază de cea mai largă gamă de portaltoi. Mărul va fi plantat numai în sistem intensiv (500 -1250 pomi/ha) sau superintensiv (peste 1250 pomi/ha) şi rar, în cazuri speciale, în sistem extensiv (300 -400 pomi/ha), pe aliniamente, pe terenuri accidentate din zonele înalte când se utilizează soiuri şi portaltoi foarte viguroşi. Distanţele de plantare: 4 x 3m sau 4 x 2m. Pentru plantaţiile extensive distanţele de plantare sunt de minim 5 x 4m. Tăierea de fructificare va fi diferenţiată în funcţie de particularităţile soiului, vârsta şi starea fiziologică a pomilor, încărcătura pomilor cu muguri de rod şi este obligatoriu de a se efectua anual.
53 Cel mai ridicat şi eficient sistem de întreţinere a solului în plantaţiile intensive şi superintensive, din zonele cu precipitaţii abundente, este înierbarea intervalelor dintre rânduri, combinată cu lucrarea pe rândul de pomi Se mai foloseşte ogorul lucrat întrerupt pe terenurile fără pericol de eroziune, sistem în care mobilizarea solului se face prin lucrări superficiale până în luna august, după care se lasă să se înierbeze intervalele. În plantaţiile tinere de măr (2-3 ani) se va fertiliza anual cu circa 80 kg N, 60 kg P2O5 şi 40 kg K 2O s.a/ha. Odată la 2-3 ani se va administra 20-30 t/ha gunoi de grajd. Se recomandă ca aplicarea acestor îngrăşăminte să se realizeze numai pe rândurile de pomi, în benzi a căror lăţime creşte progresiv cu vârst a pomilor. În plantaţiile pe rod se vor administra 30 -40 t/ha gunoi de grajd odată a 3-4 ani, iar anual 100-150 kg N, 60-100 kg P2O5 şi 60-80 kg K2O la hectar, funcţie de fertilitatea solului, încărcătura de rod, vârsta pomilor etc.
În livezile pe rod se a plică 4 -5 udări cu cantităţi de apă cuprinse între 400 700 m3 /ha. Dintre bolile cele mai importante, pagube sunt provocate de rapăn (Endostigme inaequalis) şi făinare (Podosphaera leucotricha), iar dintre dăunători: păduchele de San José, afide, păianjeni bruni sau roşii, viermele merelor şi alţii, penntru combaterea cărora se aplică 10 14 tratamente fitosanitare. În cazul soiurilor cu rezistenţă genetică la boli, de tip vertical sau Vf (Romus 1 şi 3, Prima, Pionier, Voinea, Ciprian, Florina, Aura, Romus 4 etc.), se efectuează numai 6-8 tratamente cu insecticide, eliminându-se complet stropirile cu fungicide. Spre deosebire de fructele altor specii, merele au însuşirea să -şi continue maturarea şi să-şi desăvârşească însuşirile gustative în timpul păstrării. Pentru soiurile de iarnă recoltarea merelor are loc la un grad de maturitate care asigură o capacitate de păstrare cât mai bună şi care se stabileşte prin urmărirea unui grup de indicatori (o importanţă deosebita are testul amidonului cu iod în iodură de potasiu).
BIBLIOGRAFIE
Grădinariu G., I strate M., - Pomicultură generală şi specială, Ed. Moldova, 2003, pag. 192-232
Zlati Cristina, Gradinariu G., 2010 – Pomologie, Ed. Moldova, Iaşi, pag. 25-56
54
Tema 3
CULTURA PĂRULUI Pyrus sativa Lam
Fam. Rosaceae Subfam. Pomoideae
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 3
CUPRINS 3.1. Importanţa culturii 3.2. Originea şi aria de răspândire 3.3. Sortimentul de soiuri şi portaltoi 3.4. Particularităţile de creştere şi fructificare ale părului 3.5. Cerinţele părului faţă de factorii ecologici 3.6. Particularităţi tehnologice 3.7. Combaterea bolilor şi dăunătorilor 8.8. Particularităţile maturării şi recoltării erelor OBIECTIVELE UNITAŢII DE ÎNVĂŢARE 3 - studiul importanţei originei speciei, răspândirea acesteia pe glob şi în ţara noastră, în vederea unei zonări şi microzonări corespunzătoare; - cunoaşterea sortimentului de soiuri şi portaltoi, cerinţele şi calităţile acestora, pentru a stabili cele mai adecvate măsuri tehnologice, a identificării lor şi a le promova pe cele mai bune; - studiul particularităţilor de creştere şi fructificare ale părului, în vederea stabilirii tehnologiei diferenţiate; - precizarea comportării părului faţă de factorii ecologici; - elaborarea tehnologiilor diferenţiate funcţie de specie, soi, zonă ecologică, forme de organizare a terenurilor etc; se are în vedere specificul de înfiinţare şi întreţinere a plantaţiilor;
3.1. Importanţa culturii Părul reprezintă una dintre principalele culturi pomicole de climat temperat, deşi se situează la o distanţă considerabilă de măr atât ca real de extindere cât şi volum al producţiei. Este o specie longevivă, foarte productivă, precoce ce valorifică foarte bine condiţiile ecologice din zonele pomicole ale ţării. Sortimentul de soiuri est e bogat ceea ce face posibil ca fructele să poată fi consumate în stare proaspătă o perioadă de 8 -10 luni. În afară de consumul în stare proaspătă, perele sunt mult mai utilizate şi în industria alimentară (în unele ţări, S.U.A, Franţa 70 -80%) sub formă de sucuri, compoturi, paste, marmelade, fructe deshidrate sau congelate. Pentru industrializare au o valoare deosebită soiurile cu pulpa albă, fără sclereide, cu structura şi textura fină ca: Williams, Păstrăvioare, Contesa de Paris, Fondantă de pădure, Buna Luiza de Avranche etc. Compoziţia chimică deosebit de complexă, suculenţa, aroma, gustul plăcut fac din pere un fruct de lux pentru multe ţări. Din punct de vedere biochimic perele conţin: zahăr – 8,10-14,2%, aciditate-0,12- 0,45%, substanţe tanoide - 0,06-0,27%, substanţe
55
pectice - 0,14-0,71%, proteine brute - 0,24-0,71%, vitamina C - 0,16-11,0 mg/100g. În general perele sunt mult mai sărace în vitamine decât merele. Valoarea energetică a perelor, exprimată în calorii la 100 g fructe proaspete, variază de la 50,52% la soiul Torino şi 83,20% la soiul Untoasă Luçon. Pe lângă valoarea alimentară şi energetică a perelor, acestea au şi o valoare terapeutică în primul rând datorită predominanţei echivalenţilor bazici asupra acelor acizi (6,10 mg/1,58mg) cu rol în echilibrarea rezervelor din organism. De asemenea, perele conţin cantităţi importante de celuloză cu rol în regularizarea activităţilor peristalice intestinale. Consumate în stare proaspătă, perele sunt laxative, diuretice, reconfortante, mineralizante şi răcoritoare.
3.2.Originea şi aria de răspândire Părul este una din speciile cele mai vechi în cultură, existând documente scrise cu cca. 3000 ani î.Ch. Deşi, mulţi autori consideră nesigură originea părului, Vavilov precizează trei centre de origine ale genului Pyrus: China, Asia Centrală şi Orientul Apropiat (Asia Mică). Cu peste 1000 ani î.Ch. cultura părului era destul de răspândită în Republica Elenă şi în Imperiul Roman. De aici, părul s -a răspândit mai întâi în Franţa, Belgia, Anglia, apoi în toată Europa. Dacă în secolul al XVI -lea în Franţa existau cca. 250 soiuri în secolul al XIX- lea se cunoşteau peste 900 soiuri. În Asia Orientală, cultura părului este foarte veche în timp ce în America a fost introdusă de colonizatori în secolul al XVIII -lea. Aria culturii părului s -a extins succesiv şi în Australia, dezvoltându -se apoi în toată lumea, în special, în ţările din zona temperată din ambele emisfere, cu precădere în cea nordică unde ajunge până la 55 -58o latitudine (Suedia). Producţia mondială de pere este de cca. 16 milioane tone (2000) obţinută în cea mai mare parte în Asia, urmată de Europa şi America de Nord (tabelul 9). Tabelul 9
Producţia de pere la nivel mondial (tone) (Anuarul FAO, 2001) Conţinutul TOTAL d.c Asia Europa America de Nord America de Sud Africa
1997 1998 1999 2000 14.185.711 15.132.630 15.613.277 15.740.000 8.340.721 9.196.262 9.727.106 9.864.000 3.315.289 3.550.373 3.466.749 3.611.320 961.311 883.260 872.160 880.374 837.242 816.328 811.729 890.857 479.094 460.477 484.003 520.009
Cele peste 3.500.000 tone de pere ce se obţin în Europa sunt produse în cea mai mare parte în următoarele ţări: Italia, Spania, Germania, Franţa, Ucraina, Portugalia (tabelul 10). Tabelul 10
Producţia de pere în Europa (tone) (Anuarul FAO, 2001) Ţara TOTAL d.c. Italia Spania Germania Franţa Ucraina
1997 3.315.289 650.180 734.400 273.500 267.600 248.000
1998 3.550.373 931.015 599.800 429.300 260.300 149.000
1999 3.466.749 931.015 603.100 333.700 272.000 149.000
2000 3.611.320 963.178 615.200 345.500 275.100 151.300
Portugalia
173.947
56 120.033
120.000
123.100
Condiţiile ecologice din România oferă speciei păr, condiţii foarte bune de creştere şi dezvoltare în majoritatea bazinelor pomicole unde ocupă cca. 7000 ha cu o producţie de aproximativ 32.000 t. produsă în cea mai mare parte în sectorul particular (cca. 98%). Judeţele cu producţia cea mai mare de pere sunt: Argeş, Neamţ, Bacău, Suceava, Bihor, Iaşi, Vâlcea (tabelul 11). Tabelul 11.
Producţia de pere din principalele judeţe producătoare (t) (Anuarul ştiinţific al României, 1999) Judeţul Argeş Neamţ Bacău Suceava Bihor Iaşi Vâlcea
1996 8.459 4.266 3.537 3.139 3.452 3.224 2.640
1998 TOTAL d.c. 7.236 5.452 4.750 4.059 3.677 3.323 2.780
Sector privat 7.201 5.409 4.692 4.024 3.490 3.297 2.777
3.3. Sortimentul de soiuri şi portaltoi Fonduri mari de germoplasmă se găsesc în colecţiile din Luxemburg (cca. 2500 soiuri), la Grădina Botanică Nichitachi (peste 1200 soiuri) etc, iar pe glob se întâlnesc peste 6000 de soiuri. La noi în ţară, cultura părului este foarte veche fiind cunoscută din vremea dacilor. Primele soiuri străine au fost introduse în România cu peste 400 ani în urmă. Fondul românesc de germoplasmă cuprinde cca. 600 genotipuri din care 29 specii, 146 soiuri autohtone, 350 soiuri şi selecţii străine la care se adaugă încă multe biotipuri locale nestudiate. Lista oficială a soiurilor elaborată de ISTIS (2008) cuprinde 36 de soiuri dintre care 26 româneşti şi 10 soiuri străine obţinute în Franţa, USA, Italia şi Anglia. Acest grup de soiuri se caracterizează prin faptul că asigură un consum de fructe proaspete pe o perioadă de 260 -300 zile respectiv din luna iulie până în aprilie-mai funcţie de condiţiile de păstrare. Ca perioadă de recoltare şi consum a fructelor sortimentul cuprinde 11 soiuri de vară, 12 soiuri de toamnă şi 6 soiuri de iarnă. Există soiuri rezistente genetic la principalele boli şi dăunători care alături de soiurile cu fructe mari, intens colorate în roşu, vor deţine o pondere importantă în sortiment.
SOIURI DE VARĂ 1. Triumf – soi românesc obţinut la ICDP Piteşti -Mărăcineni (Napoca x Untoasă Giffard), omologat în 1983. Pomul are vigoare mijlocie spre mare, este parţial autofertil, cu fructificare pe ramuri scurte şi lungi, este precoce, foarte productiv, rezistent la rapăn şi pătarea albă a frunzelor, incompatibil cu gutuiul. Fructul este mijlociu (120-130 g), piriform, verde- gălbui, cu roşu pe partea însorită. Pulpa semifondantă plăcută la gust. Perioada de recoltare: ultima decadă a lunii iulie. 2 Daciana – soi româ nesc obţinut la ICDP Piteşti -Mărăcineni (Napoca x Untoasă precoce Morettini), omologat în 1989. Soiul are vigoare mijlocie, este
57
parţial autofertil, cu tendinţă de partenocarpie, relativ precoce, foarte productiv (22-26 t/ha), rezistent la ger, tip de fructificare standard, are afinitate cu gutuiul. Fructul este mijlociu (140-160 g), piriform- alungit, de culoare roşu -portocaliu. Pulpa este albă, fină, fondantă, plăcută la gust. Perioada de recoltare: ultima decadă a lunii iulie. Napoca (Willi (Williams ams roşu roşu 3. Roşioară Roşioară de de Cluj – soi – soi românesc obţinut la SCDP Cluj - Napoca x Untoasă Giffard), omologat în 2005. Pomul are vigoare mijlocie, fructifică pe ramuri de rod scurte, dar şi lungi, care se arcuiesc sub greutatea fructelor. Are afinitate bună la Fructul are mărime mărime mică spre mijlocie (100 (100 – altoirea pe gutui; este to lerant la rapăn. Fructul 120 g), este piriform, roşu -carmin spre bordo pe toată suprafaţa, pulpa albă, fină, untoasă, fără sclereide, slab aromată, gust dulce, uşor acidulat. Perioada de recoltare: ultima decadă a lunii iulie. 4. Aromat Aromatăă de Bistriţa Bistriţa – soi românesc obţinut la SCDP Bistriţa (Favorita lui Clapp x Tămâioasă Robert), omologat în 1967, de vigoare mijlocie spre mare, sensibil la Venturia pirina şi Ervinia amylovora, are afinitate slabă la altoirea pe gutui. Fructul are în medie 130 g, formă piriform -ovoidală, cu suprafaţa netedă; culoarea de fond galben- verzui, cu puncte mici cenuşii, iar cea de acoperire roşu -rubiniu, peste care se suprapun dungi roşii - purpurii. purpurii. Pulpa albă, suculentă, untoasă, aromată, uşor acidulată, de calitate foarte bună. Perioada de recoltare: ultima decadă a lunii iulie. 5. Argessis – soi românesc obţinut la ICDP Piteşti -Mărăcineni (Napoca x Untoasă precoce Morettini), omologat în 1985, de vigoare mijlocie, are capacitate bună de ramificar e, e, este semitardiv, productiv (25- 30 t/ha), rezistent la boli şi dăunători, compatibil cu gutuiul. Fructul este mijlociu (120 -140 g), piriform, verde-gălbui, acoperit cu roşu -aprins pe 50% din suprafaţă. Pulpa are consistenţă medie, este suculentă, fondantă, cu gust foarte bun. Perioada de recoltare: decada a doua a lunii august. soi românesc obţinut la ICDP Piteşti -Mărăcineni (Napoca x Untoasă 6. Carpica – soi precoce Morettini), omologat în 1989, de vigoare mijlocie, fructificare de tip standard, este precoce, productiv (25- 30 t/ha), rezistent la ger, sensibil la secetă, are compatibilitate bună bună cu gutu gutuiu iul.l. Fruct Fructul ul este este mijl mijloc ociu iu (140 (140 -160 g), conic-piriform, galben-pai, acoperit cu rugină. Pulpa este albă, fondantă, aromată şi cu gust plăcut. Perioada de recoltare: ultima decadă a lunii august. 7. Favorita lui Clapp – soi soi american, foarte vechi (1860), de vigoare mare, cu fructificare pe ramuri scurte, parţial autofertil, precoce, productiv, rezistent la secetă şi ger, înflorire semitârzie, sensibil la afide. Fr uctul este mijlociu (130-160 g), scurt-piriform, verde- gălbui, cu roşu carmin dungat pe aproape toată suprafaţa. Pulpa este albă, foarte suculentă, fină, fondantă, intens aromată, cu gust dulce vinuriu, răcoritor, foarte bun pentru consum în stare proaspătă. Perioada de recoltare: a doua jumătate a lunii august. 8. Timpur Timpurii ii de de Dâmbo Dâmboviţ viţaa – soi românesc obţinut la SCDP Voineşti (Busuioace x Favorita lui Clapp), omologat în 1968. Pomul este viguros, tardiv, înfloreşte semitârziu, foarte productiv, rezistent la ger, incompatibil cu gutuiul. Fructul de mărime mijlocie, în medie 150 g, scurt - piriform, piriform, uşor asimetric, galben-verzui, acoperit cu roşu aprins pe 2/3 din suprafaţă. Pulpa este albă, suculentă, fondantă, cu sclereide fine, foarte bună la gust. Perioada de recoltare: a doua decadă a lunii august. 9. Getica – soi românesc obţinut la ICDP Piteşti -Mărăcineni (Napoca x Untoasă precoce Morettini), omologat în 1994, de vigoare submijlocie, este precoce (anii 3-4 de la plantare), productiv (12-20 t/ha), cu fructificare de tip spur, sensibil la Psylla sp. Are afinitate bună cu gutuiul. Fructul este de mărime medie (140 -160 g), piriform, uşor pai, acoper acoperit it pe partea partea însor însorită ită cu rugi rugină nă foart foartee slabă. slabă. Pulpa Pulpa alungit, de culoare galben- pai,
58
este albă, semifondantă, semifondantă, suculentă la maturitatea deplină, de calitate bună. Perioada Perioada de recoltare: a doua decadă a lunii august. 10. Ina Estival – soi obţinut la SCDP Cluj -Napoca (Napoca x Cj 16-2-9), omologat în 1999. Pomul are vigoare de creştere mijlocie, fructificare de tip standard, este foarte foarte produc productiv tiv (30 (30 - 40 t/ha), are afinitate bună la altoirea pe gutui. Fructul este 180 g, pirifo piriform, rm, uşor uşor alun alungit git,, culo culoare areaa de de fond fond este este galb galben, en, iar mijlociu spre mare, 160 – 180 cea de acoperire roşu -aprins. Pulpa este alb- gălbuie, untoasă, fină, foarte suculentă, fără sclereide. Perioada de recoltare: a doua decadă a lunii august. Napoca (Napoca x Untoasă 11. Jubileu 50 – soi obţinut la SCDP Cluj - Napoca precoce Morettini), omologat în 2003, de vigoare mijlocie spre mare, fructificare dăunători,i, este productiv productiv (25 – 30 t/ha), de tip standard, rezisten ţă bună la boli şi dăunător compatibil cu gutuiul. Fructul este mijlociu spre mare, 140 – 180 g, piriformalungit, culoarea de fond este galben- intens, cu roşu pe partea însorită. Pulpa este alb-gălbuie, fină, fondantă şi foarte suculentă. Perioada de recoltare: a doua decadă a lunii august. soi românesc obţinut la SCDP Cluj -Napoca, omologat în 1969, are 12. Napoca – soi vigoare mijlocie spre mare, fructifică pe ramuri scurte, parţial autofertil, este precoce, productiv (25 – 30 30 t/ha), rezistent la ger, sensibil la Psylla sp., compatibil cu gutuiul. Fructul este mijlociu (140- 170 g), piriform, cu gâtul scurt, subţiat spre vârf, culoare galben-verzui, roşiatic pe partea însorită. Pulpa este alb -gălbuie, fondantă, cu gust plăcu plăcut.t. Peri Perioad oadaa de de reco recolta ltare: re: ultima ultima decadă decadă a luni luniii augu august. st. 13. Williams – soi englezesc, foarte vechi (1770), introdus în România în 1900, deţine o pondere importantă în cultură. Este semiviguros, precoce, productiv, parţial autofertil, înfloreşte târziu; sensibil la ger şi secetă, incompatibil la altoirea pe gutui. Fructul este mijlociu spre mare, piriform, cu conturul neregulat, galben- pai, cu rugină la ambele capete, foarte bun pentru masă şi industrializare, are pulpa albă, fondantă, fără sclereide, foarte suculentă, dulce vinurie, puternic aromată. Perioada de recoltare: sfârşitul lunii august.
Soiuri din vechiul sortiment: Bella de Giugno – soi italian, introdus în România în 1997, viguros, productiv, precoce, cu fructificare de tip “spur” rezistent la ger şi secetă, mediu rezistent la boli, incompatibil cu gutuiul (cu intermediar). Fructul este submijlociu (60-100 g), piriform, galben-verzui pigmentat cu roz. Pulpa este alb- gălbuie, cu suculenţă medie, semifondantă. Perioada de recoltare: prima jumătate a lu nii iulie. Untoas Untoasăă preco precoce ce Moret Morettin tinii – soi italian (Coscia x Williams), introdus în România în 1958, viguros, precoce, foarte productiv, rezistent la boli, sensibil la ger, pai, cu cu roşu roşu pe partea compatibil la altoirea pe gutui. Fructul este mare, piriform, galben- pai, însorită. Pulpa este albă, fină, fondantă, intens aromată, cu gust foarte bun. Perioada de recoltare: prima jumătate a lunii august. soi românesc obţinut la ICDP Piteşti -Mărăcineni (Napoca x Untoasă Trivale – soi Giffard), omologat în 1982, semiviguro s, cu capacitate mică de ramificare, fructifică pe ramuri scurte, este incompatibil cu gutuiul. Fructul este mic (70-100 g), conic, verdegălbui, cu roşu pe partea însorită. Pulpa este albă, fondantă, slab aromată, de calitate bună. bună. Perioa Perioada da de recolt recoltare are:: prima prima jumăta jumătate te a lun lunii ii iulie. iulie. SOIURI DE TOAMNĂ 14. Williams roşu – este o mutaţie a soiului Williams, obţinută în SUA (1958). Soi semiviguros, precoce, productiv, sensibil la ger şi secetă, incompatibil cu gutuiul. Fructul este mare (180-200 g), piriform, colorat în roşu -intens pe toată suprafaţa. Pulpa este de calitate superioară, la fel ca la soiul Williams.
59
Perioada de recoltare: prima decadă a lunii septembrie; păstrare: 30 -60 de zile. C luj -Napoca (Favorita lui Clapp 15. Doina – soi românesc obţinut la SCDP Cluj x Păstrăvioare), omologat în 1979, semiviguros, rezistent la ger, cu fructificare de tip standard, precoce, productiv, productiv, compatibil cu gutuiul. gutuiul. Fructul este mare (180-220 (180-220 g), scurt-piriform, galben- verzui, acoperit cu roşu -vişiniu pe 1/2 din suprafaţă . Pulpa este alb- verzuie, fondantă, suculentă, plăcută la gust. Perioada de recoltare: sfârşitul lunii septembrie; păstrare: 25 -30 de zile. 16. Paramis – soi românesc obţinut la ICDP Piteşti -Mărăcineni (Monica x Passe Crassane), Crassane), omologat omologat în 2008. 2008. Pomul are vigoare mijlocie şi afinitate bună cu gutuiul A; intră pe rod în anul 3 de la plantare. Fructul de mărime supramijlocie, sau mare (180 – 200 200 g), este bergamotiform sau conic globulos, de gălbuie; pulpa este albă, fondantă, fondantă, cu gust bun. Perioada de culoare verde – gălbuie; recoltare: sfârşitul lunii septembrie şi se păstrează la frig (+2 oC) până în ianuarie. Napoca (Untoasă Hardy 17. Haydeea – soi românesc obţinut la SCDP Cluj - Napoca x Untoasă Six), omologat în 1993, semiviguros, precoce, productiv (27 -33 kg/pom), rezisten t la ger şi boli, fructifică predominant pe ramuri de rod scurte. Are afinitate bună la altoirea pe gutui. Fructul este mare (180 -220 g), scurt piriform, fără cavitate pedunculară, de culoare galbenă, uşor rumenit pe partea însorită, cu numeroase puncte subcutanate mici, de culoare închisă. Pulpa este suculentă, dulce, plăcut acidulată şi fin aromată. Soi destinat consumului în stare proaspătă, dar şi industrializării. Perioada de recoltare: sfârşitul lunii septembrie; păstrare: 10 -20 de zile. românesc obţinut obţinut la SCDP Cluj -Napoca, omologat în anul 18. Arvena – soi românesc 2007, este precoce şi productiv. Vigoarea pomului este mijlocie, are afinitate bună la altoirea pe gutui. Fructul de mărime mijlocie spre mare; datorită tendinţei de supraîncărcare, în lipsa măsurilor tehnologice adecvate, fructele pot rămâne de mărime mică. Culoarea fructului este verde -gălbui, cu nuanţă arămie la maturitatea de consum. Pulpa este alb- gălbuie, fondantă, cu puţine sclereide, cu gust deosebit de bun şi echilibrat. Perioada de recolta re: sfârşitul lunii septembrie, începutul lunii octombrie; păstrare: 60 -90 de zile românesc sc obţin obţinut ut la SCDP SCDP Voineş Voineşti ti (hibri (hibridd inters interspe pecif cific) ic),, 19. Corina – soi române omologat în 2003, semiviguros, fructificare de tip spur, precoce, rezistent la rapăn, tolerant la focul bacterian şi atacul de Psylla sp. Fructul este mare (180-220 g), tronconic, asimetric, culoarea de fond este galben- verzui, cu roz pe partea însorită şi o rugină fină ce acoperă întreaga suprafaţă. Pulpa este albă fină, suculentă, cu gust bun, slab aromat. Perioada de recoltare: sfârşitul lunii septembrie; păstrare: 30 -60 de zile. soi vechi vechi,, de origin originee franc franceză eză (1830) (1830),, are are vigo vigoare are mare, mare, cu cu 20. Untoasă Hardy – soi trunchiul şi axul puternice, coroana îngust -conică, are capacitate redusă de ramificare, fructifică preponderent pe formaţiuni scurte, intră târziu pe rod, este sensibil la ger, produc producee mult mult şi cons constan tant.t. Prez Prezint intăă comp compati atibil bilita itate te foar foarte te bun bunăă cu gutuiu gutuiul,l, poat poatee fifi folos folosit it ca intermediar. Fructul este mijlociu (120-140 g), scurt-conic, cu vârful larg, culoarea verde-gălbui, acoperit integral sau parţial cu rugină grosieră. Pulpa este albă, semifondantă, foarte suculentă, dulce -vinurie, de calitate foarte bună. Perioada de recoltare: sfârşitul lunii septembrie; păstrare: 30 -60 de zile. 21. Untoasă de Ge oagiu – soi românesc obţinut la SCDP Geoagiu (Josephine de Malines x Olivier de Serres), omologat în 1973, de vigoare mică spre mijlocie, fructificare de tip spur, este precoce, productiv, rezistent la boli, compatibil cu gutuiul. Fructul este mare (200-220g), scurt-conic sau bergamontiform, galben- verzui, uşor colorat în roşu pe partea însorită. Pulpa este albă, fondantă, dulce -acidulată, de calitate bună. Perioada de recoltare: sfârşitul lunii septembrie; păstrare: 30 -60 de zile.
60
22. Untoasă Bosc – soi soi vechi, de origine franceză (1839), are vigoare mijlocie spre mare, înflorire târzie, este precoce, incompatibil cu gutuiul, sensibil la ger, Psylla sp. şi acarieni, tolerant la rapăn. Fructul este mare, piriform, cu zona pedunculară brusc brusc alungită alungită,, formând formând un “gât” “gât” caracter caracteristic istic lung şi gros. gros. Culoarea Culoarea este galben galben verzui, fiind acoperit complet cu o rugină groasă, brun -roşcată caracteristică. Pulpa este alb-gălbuie, foarte fină, fondantă, suculentă, foarte bună la gust. Perioada de recoltare: sfârşitul lunii septembrie; păstrare: 30 -60 de zile. 23. Highland – soi de origine americană (1974), viguros, foarte productiv, semiprecoce, cu înflorire semitimpurie, este compatibil cu gutuiul. Fructul este mare, conic, verde- gălbui. Pulpa este albă, densă, foarte suculentă, cu gust plăcut. Perioada de recoltare: sfârşitul lunii septembrie; păstrare: 60 -80 de zile. românesc sc obţin obţinut ut la SCDP Voine Voineşti şti,, omolog omologat at în 2007. 2007. Pomul Pomul 24. Tudor – soi române are vigoare mijlocie, fructificare pe ramuri mijlocii şi scurte, este productiv (30 -40 t/ha), rezistent la rapăn, tolerant la Psylla sp. Fructul este mare spre foarte mare, 200-250 g, pirifo piriform rm,, culoar culoarea ea de de fond fond este este galb galben, en, acoper acoperit it cu roşu roşu aprin aprinss pe mai mai mult mult de de jumăta jumătate te din suprafaţă. Pulpa este crem, fină, fără sclereide, cu gust foart e bun. bun. Perioada Perioada de de recoltare: sfârşitul lunii septembrie; păstrare: 60 de zile. românesc obţinut obţinut la SCDP Voineşti Voineşti (Decana (Decana de iarnă iarnă x 25. Aniversarea – soi românesc Curé), omologat în 1973, este viguros, foarte productiv (25-30 t/ha), rezistent la ger, fructificare de tip spur, compatibil cu gutuiul, mediu rezistent la rapăn. Fructul este mare (200 g), piriform-alungit, galben- verzui, acoperit cu rugină, ca şi soiul Untoasă Bosc. Pulpa este albă, semifondantă, cu gust taninos, dar plăcut. Perioada de recoltare: sfârşitul lunii septembrie; păstrare: 60 -80 de zile. soi englezesc (1890), de vigoare mijlocie, este precoce, 26. Conference – soi foarte productiv, cu rodire partenocarpică, capacitate slabă de ramificare, compatibil cu gutuiul, rezistent la ger, sensibil la secet ă şi brume. Fructul este mijlociu spre mare, piriform, verde- gălbui, uneori slab rumenit pe partea însorită şi cu o calotă de rugină în jurul caliciului. Pulpa este alb -gălbuie, suculentă, dulce, puţin acidulată, cu aromă plăcută. Perioada de recoltare: sf ârşitul lunii septembrie; păstrare: 40 -60 de zile. soi româ române nesc sc obţi obţinu nutt la ICDP ICDP Pite Piteşt ştii -Mărăcineni (Santa Maria x 27. Monica – soi Principe di Gonzaga), omologat în 1994, semiviguros, precoce (anul 4 de la plantare), este productiv (15-30 t/ha), cu fructificar e de tip spur, mediu rezistent la atacul bolilor şi dăunătorilor. Are afinitate bună cu gutuiul. Fructul este mijlociu spre mare (160 -180 g), piriform-alungit, de culoare galben- verzui, cu puncte şi pete de rugină, dungat cu roşu aprins pe partea însorită, are conturul uşor neregulat. Pedunculul este scurt, gros şi prins în prel prelun ungi gire reaa axulu axuluii fruct fructul ului ui.. Pulp Pulpaa este fond fondan antă tă,, cu scle sclere reid idee fine fine şi gust gust uşor uşor astrig astrigen ent.t. Perioada de recoltare: sfârşitul lunii septembrie, începutul lunii octombrie; păstrare: 60 -90 de zile. 28. Ervinia – soi românesc obţinut la SCDP Piteşti -Mărăcineni (hibrid interspecific), omologat în 2003, este productiv, de vigoare mică, rezistent la arsura bacteriană, tolerant la Psylla sp. Fructul de mărime mijlocie (140 -150 g), este piriform, galben- verzui, cu rugină slabă spre extremităţi. Pedunculul este scurt şi gros. Pulpa este albă, mediu suculentă, fondantă, dulce -acidulată. Perioada de recoltare: sfârşitul lunii septembrie; păstrare: 60 -90 de zile.
Soiuri din vechiul sortiment: Jeanne d’Arc – soi de origine franceză (1893), semiviguros, fructificare de tip “spur”, productiv, înfloreşte târziu, rezistent la ger şi boli, compatibil cu gutuiul. Fructul este mare (200-220 g), tronconic, verde- gălbui, cu pulpa albă, suculentă, slab acidulată, plăcută la gust. Perioada de recoltare: sfârşitul lunii septembrie; păstrare: 60 -90 de zile.
61
SOIURI DE IARNĂ 29. Curé – soi foarte vechi, de origine franceză (1760), cu largă răspândire la noi în ţară, este viguros, compatibil cu gutuiul, foarte product iv, dar inconstant; sensibil la rapăn şi ger; soi triploid, fructifică în general partenocarpic. Fructul este mare, piriform- alungit, asimetric, cu o dungă de rugină longitudinală şi un şanţ discret. Epiderma este verde -gălbuie la maturitate. Pulpa este al b-gălbuie, densă, slab parfumată şi potrivit de dulce, cu sclereide fine şi gust uşor astrigent, dar plăcut la maturitatea de consum. Perioada de recoltare: începutul lunii octombrie; păstrare: 100 -150 de zile. soi româ române nesc sc obţin obţinut ut la SCDP SCDP Vo Voin ineşt eştii (hib (hibri ridd inter intersp speci ecifi fic) c),, 30. Orizont – soi omologat în 2003, este precoce, productiv (20- 25 t/ha), rezistent la rapăn, tolerant la arsura bacteriană şi Psylla sp. Vigoarea pomilor este mijlocie, iar fructificarea de tip spur. Fructul este mijlociu spre mare (150-200 g ), sferic, uşor -alungit, -alungit, de culoare galbenă, cu rugină în zona calicială şi spre peduncul. Pulpa este alb -crem, suculentă, cu gust foarte bun. Perioada de recoltare: începutul lunii octombrie; păstrare: 100-150 de zile. 31. Contesa Contesa de Paris Paris – soi francez (1908), de vigoare mijlocie, tardiv, foarte productiv, înfloreşte timpuriu sau semitimpuriu, fiind afectat de brumele de primăvară; este sensibil la boli, are compatibilitate slabă cu gutuiul. Fructul este mijlociu spre mare, piriform-ovoidal, verde- gălbui, cu puncte mici de rugină, pulpa este albă, fondantă, suculentă, de calitate foarte bună. Perioada de recoltare: în luna octombrie; se păstrează 150 -180 de zile. soi francez (1851), semiviguros, produce mult dar 32. 32. Oliv Olivie ierr de Sèrr Sèrres es – soi inconstant, înfloreşte semitârziu, este sensibil la rapăn, compatibil cu gutuiul. Fructul de mărime medie, este maliform, cu epiderma galben -verzuie, pulpa albă gălbuie, fermă, cu gust foarte bun şi aromă distinctă. Perioada de recoltare: începutul lunii octombrie; păstrare: 150-180 de zile. soi româ române nesc sc obţi obţinu nutt la SCDP SCDP Vo Voin ineş eşti ti (Dec (Decan anaa de iarn iarnăă x 33. 33. Repu Republ blic icaa – soi Madame Levavasseur), omologat în 1973, de vigoare mică, este foarte precoce şi productiv, fructificare de tip spur, înfloreşte semitimpuriu, este incompatibil la alto irea pe gutui. Fructul este mare (240- 260 g), maliform, cu cavitate pedunculară, epiderma de culoare verde-gălbuie, cu pete de rugină. Pulpa este albă, fondantă, suculentă, aromată, dar cu sclereide în jurul lojelor seminale. Pedunculul este scurt şi gros. Perioada de recoltare: începutul lunii octombrie; păstrare: 150 -180 de zile. soi româ române nesc sc obţ obţin inut ut la SCD SCDP P Cluj Cluj-Napoca (CJ16-4-12 x Contesa 34. Milenium – soi de Paris), omologat în 2003, de vigoare mijlocie, este productiv (20- 25 t/ha), fructifică preponderen t pe formaţiuni de rod scurte, are afinitate bună cu gutuiul. Fructele sunt mari spre foarte mari (220-250 g), conic- trunchiate, uşor asimetrice, epiderma este galben verzuie, uşor rumenită pe partea însorită, cu numeroase puncte subcutanate mici, de culoa re închisă. Pulpa alb -gălbuie, fermă, suculentă, cu puţine sclereide. Perioada de recoltare: începutul lunii octombrie; păstrare 150 de zile. 35. Virgiliu Hibernal – soi românesc obţinut la SCDP Cluj -Napoca (Passe Crasanne x Contesa de Paris), omologat în anul 2000, are vigoare mijlocie, intră timpuriu pe rod, este foarte productiv (25-30 t/ha), sensibil la atacul de Psylla sp. Fructul este mare (200-240 g), piriform-ovat sau tronconic, cu contur regulat, de culoare galben- verzui, cu roşu pe partea însorită . Pulpa este alb- gălbuie, consistentă, untoasă, fără sclereide, fin aromată. Perioada de recoltare: începutul lunii octombrie; păstrare: 150 -180 de zile. soi român românesc esc obţi obţinut nut la SCDP SCDP Voin Voineşti eşti ((Pyru ((Pyruss seroti serotina na x Olivier Olivier de de 36. 36. Eura Eurass – soi Serres) x Decana de ia rnă), omologat în 1994, este imun la rapăn, rezistent la Psylla sp.
62
şi acarieni. Pomul are vigoare mijlocie, formează o coroană globuloasă, fructifică preponderent pe ramuri scurte, este productiv (20-25 t/ha). Fructul este mijlociu (130150 g), ovoidal, c u cavitate pedunculară asimetrică, conturul regulat, epiderma subţire, netedă, de culoare galben -verzuie, cu puncte de rugină, uşor rumenit pe partea însorită. Pulpa este albă, semifondantă, suculentă, fără sclereide şi cu gust bun. Perioada de recoltare: în luna octombrie; păstrare: 180 -200 de zile.
Alte soiuri: Păstrăvioare, soi cu fructul mic- mijlociu, scurt conic, de culoare galbenă verzuie, acoperit pe 1/2 - 3/4 cu roşu oranj, cu puncte fine de rugină pe mijlocul fructului şi rugină grosieră în zona cavităţii caliciale. Pulpa este alb -gălbuie, fondantă, suculentă şi gust echilibrat, dulce. Trivale, soi românesc, semiviguros, capacitate mică de ramificare, fructifică pe ramuri scurte, incompatibil cu gutuiul, fructul mic (70-100g), conic, verdegălbui cu roşu pe partea însorită (1/3). Pulpa este albă, fondantă, slab aromată, de calitate bună. Maturarea: prima jumătate a lunii iulie. Untoasă Giffard, soi francez, viguros, cu capacitate mare de ramificare cu ramuri anuale lungi, flexibile, incompatibil cu gutuiul. Rezistent la ger, productiv; sensibil la rapăn. Fruct mijlociu (120 -150g), piriform, aspectuos, galben- pai suflat cu roşu. În palntaţiile mai vechi, sau izolat în grădini se mai întâlnesc soiurile: Aromată de Bistriţa, Untoasă Clairgeau, Ducesa de Angouléme, Untoasă Diel, Decana Comisiei, Joseffina de Malines şi multe alte soiuri sau biotipuri locale.
Portaltoii părului Diversitatea condiţiilor ecologice din zonele de cultură ale părului a impus crearea şi alegerea celor mai adecvaţi portaltoi care să valorifice superior aceste condiţii cât şi potenţialul genetic al soiului. Astfel, pe solurile superficiale şi sărace sunt recomandaţi portaltoii franc, cu sistemul radicular prfund şi puternic rezistenţi la secetă şi ger. Pe terenurile plane, cu soluri adânci, fertile se recomandă portaltoii de vigoare mijlocie şi mică proveniţi din Pyrus Communis, Pyrus calloriana şi Cydonia Oblonga. Portaltoii franc, indigeni sau din import, sunt mai rezistenţi la calcarul din sol, la boli şi dăunători, sunt compatibili cu toate soiurile de păr, dar întârzie fructificarea şi favorizează periodicitatea de rodire. Gutuiul, ca portaltoi pentru păr, reduce vigoarea pomilor, grăbeşte fructificarea, asigură producţii mari, constante şi de calitate. Cu toate acestea mai există reţineri în utilizarea acestuia ca portaltoi datorită incompatibilităţii cu unele soiuri sau a unei compatibilităţi relative. Portaltoii părului sunt mai puţin numeroşi decât ai mărului grupându -se în două: cu vigoare mare şi mijlocie (părul sălbatic şi părul franc) şi cu vigoare mijlocie -mică (gutui). Părul franc (Pyrus sativa), prezintă o mare heterogenitate în special datorită înmulţirii generative. În ţara noastră cei mai mulţi autori recomandă ca portaltoi franc pentru păr soiurile autohtone: P.F. Alămâi, P.F. Harbuzeşti, P.F. Popeşti şi mai recent P.F. Pepenii de Dărmăneşti, P.F. Pepenii de Negreşti, P.F. Cu miezul roşu şi P.F. Păstrăvioare. Toţi aceşti poraltoi au o înrădăcinare bună şi pot valorifica solurile profunde şi mai sărace. Au afinitate bună cu toate soiurile, imprimă vigoare mare şi tardivitate. Cu toate acestea, în prezent se mai altoieşte pe “franc”, cca. 10% din numărul total al soiurilor de păr. Cercetările prezente au condus la crearea de selecţii de păr cu însuşiri superioare.
Seria OHF (Broklyl, Broknol), proveniţi din P. communis, obţinuţi în Columbia (Canada) cu mare rezistenţă la ger şi la Erwinia (Brooks, 1984).
63
Seria retuziere (BH15, OH11, K15), Obţinuţi în Franţa din P. communis, sunt rezistenţi la ger şi la asfixia radiculară. Toţi sunt obţinuţi prin libera polenizare a soiurilor respective cu alte soiuri de păr. Imprimă pomilor o vigoare mai mică decât BA 29 şi o producţie mai mare (Michelesi, 1980). Seria P (P 2667, 2277 şi 2279) obţinuţi din P. communis în Franţa (Angers), au afinitate bună, imprimă vigoare scăzută pomilor (Michelesi, 1980). Seria Fiendiere, portaltoi obţinuţi în Franţa (Angers) din P. communis, imprimă pomilor omogenitate, rezistenţă la făinare şi vigoare mijlocie. Sunt folosiţi mai mult în Franţa (Rivalta, 1 986). Seria BP (BP 1, BP 2) – obţinuţi în Africa de Sud din P. communis, imprimă pomilor vigoare mică, precocitate şi productivitate. Sunt rezistenţi la asfixia radiculară şi la calcar. Selecţii la gutui au avantaje şi dezavantaje deja precizate. Totuşi, în prezent pe gutui se altoieşte peste 80% din soiurile de păr. Prezentăm în continuare cele mai importante selecţii de gutui ca portaltoi: BA 29, portaltoi cu origine în Cydonia oblounga, obţinut la Angers în Franţa, Are o bună ancorare în sol, rezistent la secetă şi calcar, creştere uniformă, bună afinitate cu majoritatea soiurilor inclusiv Williams, Abatelè Fetel şi Kaiser liber de virusuri. Imprimă pomilor o intrare pe rod mai lentă. Gutuiul Sydo – portaltoi obţinut în Franţa (Angers) din Cydonia oblonga, are o bună înrădăcinare, se pretează la micropropagare “in vitro”, însă şi la înmulţirea prin butaşi şi marcote. Este tolerant la viroze şi la cloroze. Imprimă pomilor o vigoare mijlocie, omogenitate, productivitate. Este sensibil la frig şi la Erwinia (Brossier 81). Superioară este clona C 8 C.A.V. Gutuiul Adams, provine din Belgia (Ruysbroek), are o înrădăcinare superficială. Se înmulţeşte prin marcote şi butaşi, reduce vigoarea pomilor, imprimă productvitate ridicată şi precocitate soiurilor. Necesită terenuri fertile şi umede (Gautier 81). Gutuiul EMA, portaltoi ce provine din Anglia, are înrădăcinare bună, rezistent la boli şi afide, liber de virusuri, reduce vigoarea pomilor, grăbeşte intrarea pe rod, asigură producţii mari şi de calitate. Nu este co mpatibil cu toate soiurile necesitând intermediar (Conference, Untoasă Hardy etc.). Este sensibil la calcarul din sol (maxim 4- 5 %), sensibil la ger şi la Erwinia. Clona E.M-C. este obţinută tot în Anglia şi reduce mult vigoarea pomilor. Seria CtS obţinuţi în Italia (Pisa), cu o bună înrădăcinare, bună rezistenţă la calcar (8%), imprimă pomilor precocitate, productivitate sporită şi bune calităţi fructelor. Din această serie s -au remarcat clonele CtS 212 şi CtS 214 (Cobionchi 86). BN 70 – este o clonă românească de gutui ce imprimă pomilor vigoare mijlocie, similară gutuiului de tip A de Angers, dar este mai rezistent la ger. Pe plan mondial se desfăşoară ceretări, şi deja sunt rezultate, pentru obţinerea unor portaltoi din alte specii de păr cum ar fi: Pyrus calleriana, P. betuleafolia, P. nivalis, P. serotina etc.
3.4. Particularităţile de creştere şi fructificare ale părului Sistemul radicular este influenţat de portaltoi. În general părul dezvoltă un sistem radicular puternic mai ales când este altoit pe păr franc sau sălbatec ce depăşeşte de 1,5 -2 ori volumul coroanei. În acest caz marea masă a rădăcinilor active se găsesc în stratul de sol cuprins între 20 -100 cm pe solurile argilo-lutoase şi 50-150 cm pe solurile puternic podzolite. Rădăcinile principale cu creştere verticală pot pătrunde în sol până la 4 -5 m adâncime. Când este altoit pe gutui, sistemul radicular al părului este mai redus, puternic ramificat, mai ales pe orizontală. Marea masă a rădăcinilor active situându -se în stratul de sol cuprins
64
între 20 şi 40 cm ceea ce necesită în cele mai multe cazuri, mijloace de susţinere (spalieri, tutori) pe toată durata vieţii. Marea masă a rădăcinilor active se găsesc în primii 4 m 2 din jurul trunchiului (Atkinson, 1980). Partea epigee.Trunchiul părului prezintă în tinereţe o scoarţă netedă de culoare galbenă până la brun închis, caracteristică soiului, iar odată cu înaintarea în vârstă formează un ritidom solzos care se exfoliază. Unele soiuri formează un trunchi drept (Păstrăvioare, Favorita lui Clapp, Olivier de Serres), altele uşor răsucit (Dr. Jules Guyot), altele strâmbe (Curé, Untoasă Bosc). Coroana. Părul este o specie la care coroana se formează şi se modelează uşor. Coroanele naturale sunt foarte diferite, fiind influenţate de soi, cum ar fi: piramidală (Untoasă Hardy), larg piramidală (Păstrăvioare), pletoasă (Untoasă Giffard), îngust piramidală (Passe Crassane), sferică şi sferic turtită. Volumul coroanei este influenţat de portaltoi (părul franc induce coroane mari, gutuiul coroane mici). Axul p ărului este puternic şi domină celelalte ramuri. Ramurile de schelet sunt lungi şi cresc sub un unghi mic de ramificare. Pomii formează în mod natural etaje. Unele soiuri (Williams, Passe Crassane), altoite pe gutui, au ramurile aşezate în spirală pe ax. După specificul de ramificare deosebim două categorii de soiuri: - soiuri cu ramificare slabă şi coroană rară: Untoasă Bosc, Untoasă Hardy, Untoasă Gifford; - soiuri cu ramificare puternică şi coroană bine garnisită: Curéy Williams. Lăstarii manifestă la majoritatea soiurilor o creştere ondulată şi geniculată, cu scoarţa de culori foarte variate, de la brun -gălbui (Williams) la verde -cenuşiu (Passe Crassane). Aceştia pot fi: lungi, subţiri şi ascuţiţi (Untoasă Diel şi Untoasă Giffard), lungi, groşi şi noduroşi (Favorita lui Clapp) sau scurţi, groşi şi cu internodii mici (Passe Crassane). În pepinieră şi primii ani din livadă, multe soiuri emit lăstari anticipaţi, lungi care pot fi folosiţi în proiectarea şi construcţia coroanei (Williams, Napoca), scurţi (Untoasă Hardy), sau numai la baza ramurilor (Untoasă Bosc, Contesa de Paris). Mugurii vegetativi ai părului sunt mici, cu vârful depărtat de ramură. Mugurii de rod sunt situaţi către vârful ramurilor lungi şi în vârful lăstarilor scurţi. Tipul de fructificare este o caracteristică de soi. Unele soiuri rodesc predominant pe formaţiuni lungi ca nueluşele, mlădiţele (Curé, Williams, Triumf, Carpica), altele pe formaţiuni scurte (Passe Crassane, Abatel è Fetel, Olivier de Serres, Păstrăvioare, Untoasă Hardy, Trivale, Napoca, Timpurii de Dâmboviţa). Gutuiul, ca portaltoi, amplifică fructificarea pe ramuri scurte comparativ cu părul franc. Vigoarea pomilor este influenţată în primul rând de soi şi portaltoi dar şi de condiţiile edafice, ecologice şi tehnologice. După vigoare soiurile de păr pot fi grupate în: - soiuri cu vigoare supramijlocie şi mare: Curé, Untoasă Giffard, Păstrăvioare, Untoasă Hardy, Contesa de Paris etc.; - soiuri cu vigoare mijlocie: Williams, Untoasă Bosc, Olivier de Serres, Abatele de Fetel; - soiuri cu vigoare mică: Josephina de Malines, Dr. Jules Guyot, Republica, Untoasă de Geoagiu.
Vârsta intrării pe rod este influenţată de soi şi portaltoi. Astfel unele soiuri de păr (Williams, Passe Crassane etc.) altoite pe gutui produc primele fructe în anii 2-3 de la plantare, iar începând cu anul 4 dau producţii economice. Altele (Curé, Untoasă Hardy, Favorita lui Clapp) intră pe rod la 3 -5 ani.
Compatibilitatea cu gutuiul este diferită funcţie de soi astfel:
65
- soiuri compatibile: Trivale, Daciana, Arge ssis, Carpica, Napoca, Untoasă precoce Morettini, Doina, Untoasă Hardy, Untoasă de Geoagiu, Highland, Aniversarea, Conference, Jeanne dArc, Abatele Fetel, Curé, Passe Crassane, Olivier de Serres; - soiuri incompatibile cu gutuiul sau cu afinitate slabă: Bella di Giugno, Triumf, Timpurii de Dâmboviţa, Favorita lui Clapp, Williams, Williams roşu, Untoasă Bosc, Republica; - soiuri folosite ca intermediar: Curé, Untoasă Hardy, Harbuzeşti, Alămâi, Sintilieşti, Japoneze, Passe Crassane.
Înfloritul, polenizarea şi fecundarea. Soiurile de păr înfloresc înaintea mărului după 61-67 zile consecutive cu temperaturi pozitive totale de 334-404 oC. În cadrul soiului, înflorirea durează 8 -10 zile funcţie de temperatură şi umiditatea aerului. După epoca înfloritului se deos ebesc: - soiuri cu înflorire timpurie: Contesa de Paris, Trivale, Bella di Giugno etc; - soiuri cu înflorire mijlocie: Aromată de Bistriţa, Curé, Untoasă Giffard, Republica; - soiuri cu înflorire medie-târzie: Williams, Untoasă Bosc, Timpurii de Dâmboviţa etc; - soiuri cu înflorire târzie: Napoca, Jeanne dArc. După comportarea în procesul polenizării şi fecundării florilor sortimentul de păr cuprinde: -soiuri autosterile: majoritatea soiurilor necesită obligatoriu polenizatori; - soiuri parţial autofertile: Triumf, Napoca, Daciana; - soiuri rele polenizatoare: Curé, Olivier de Serres, Bella di Giugno, Jeanne dArc. - soiuri partenocarpice: Williams, Curé, Conference, Daciana, Passe Crassane; - combinaţii intersterile: Bella di Giugno x Curé, Bella di Giugno x Republica, Bella di Giugno x Williams, Passe Crassane x Williams, Untoasă Giffard x Curé, Williams x Williams roşu. Frecvent se manifestă fenomenul de înflorire târzie (secundară) la 10 -20 zile de la înflorirea normală, dar din aceste flori se formează fructe partenocarpice, mici, atipicee. Potenţialul productiv este influenţat de soi, portaltoi, condiţiile ecologice şi tehnologice. Acesta variază de la 17 la 30 t/ha producţii medii. Unele soiuri rodesc constant sau relativ constant (Williams, Curé, Unt oasă Bosc, Passe Crassane) altele, prezintă alternanţă de rodire (Untoasă Hardy, Untoasă Giffard). Durata de viaţă a pomilor este de 30- 35 ani în cazul altoirii pe gutui şi 40 -60 ani în cazul altoirii pe păr franc. Părul este în general mai longeviv decât mărul. Polenizatorii principalelor soiuri de păr sunt prezentate în tabelul 12. Tabelul 12
Polenizatorii soiurilor de păr admise la înmulţire Soiul de polenizat Trivale Bella di Giugno Daciana Untoasă precoce Morettini Argessis Carpica Timpurii de Dâmboviţa
Soiuri bune polenizatoare Argessis, Napoca, Williams, Republica Passe Crassane, Aromată de Bistriţa Williams, Argessis Passe Crassane, Untoasă Hardy
Williams, Highland, Daciana, Trivale Williams, Passe Crassane Jeanne dArc, Republica
Favorita lui Clapp Napoca Williams B.C. şi Williams roşu Doina Untoasă Hardy Untoasă de Geoagiu Untoasă Bosc
Highland Aniversarea Conference Abatele Fetel Jeanne d’Arc Curé Passe Crassane Contesă de Paris Olivier de Serres Republica
66 Untoasă Bosc, Untoasă Hardy, Williams, Conference Jeanne dArc, Republica, Williams Untoasă Bosc, Untoasă Hardy, Favorita lui Clapp, Conference, Highland, Jeanne dArc, Passe Crassane Untoasă Hardy, Williams, Untoasă de Geoagiu
Untoasă Bosc, Favorita lui Clapp, Williams B.C., Passe Crassane, Conference, Williams roşu Napoca, Republica, Untoasă Hardy Untoasă Hardy, Favorita lui Clapp, Conference, Passe C rassane, Williams Argessis, Williams, Conference, Passe Crassane Williams, Untoasă de Geoagiu Untoasă Hardy, Highland, Williams, Favorita lui Clapp, Passe Crassane Favorita lui Clapp, Passe Crassane Williams roşu, Williams B.C., Passe Crassane Untoasă Bosc, Untoasă Hardy, Napoca, Williams Favorita lui Clapp, Highland, Republica, Conference Favorita lui Clapp, Republica Untoasă Bosc, Passe Crassane, Williams Williams roşu, Williams B.C., Passe Crassane
3.5. Cerinţele pomilor faţă de factorii ecologici Condiţiile ecologice ale ţării noastre (temperatură, lumină, apă, sol etc.) oferă speciei păr cerinţele necesare creşterii şi dezvoltării în majoritatea zonelor pomicole. În general, părul este o specie mai exigentă fată de condiţiile de mediu decât mărul, vişinul, cireşul, prunul.
Cerenţele părului faţă de lumină Faţă de lumină, părul, are cerinţe moderate fiind totuşi mai exig ent decât mărul, prunul şi vişinul. De cantitatea şi calitatea luminii depind majoritatea proceselor metabolice şi implicit productivitatea şi calitatea producţiei. Părul dă rezultate bune pe versanţi bine luminaţi. Pe expoziţii nefavorabile părul nu-şi maturează suficient lemnul şi degeră cu multă uşurinţă în timpul iernii. În tinereţe pomiii sunt mai pretenţioşi faţă de lumină decât în perioada de maturare iar în cadrul ciclului anual, necesarul maxim de lumină este în timpul înfloririi. Lumina insuficie ntă influenţiază negativ asupra metabolismului pomului, provocând creşteri slabe şi producţii mici cantitativ dar mai ales calitativ. Indicele foliar este dintre cel mai scăzut, (0,5 -0,9) între speciile pomicole. O iluminare favorabilă asigură obţinerea u nor fructe de calitate, colorate, cu gust şi aromă plăcută fără sclereide cu valoare comercială ridicată. Toate acestea trebuie avute în vedere la alegerea expoziţiei, a distanţelor optime de plantare în raport cu vigoarea şi caracterele biologice ale soiu rilor, a formelor de conducere a pomilor etc. Cerinţele faţă de temperatură Căldura este un factor limitativ în cultura părului. Specie de regiuni temperate, părul creşte şi rodeşte bine în zonele cu temperaturi medii anuale de 9,5 -11ºC. Unele soiuri (Aromată de Bistriţa, Williams, Curé, Untoasă Bosc, Favorita lui Clapp etc.) se pot cultiva în zone cu temperaturi medii anuale de 8-8,5ºC. Temperatura medie în perioada de vegetaţie (aprilie – septembrie) trebuie să fie de 16 -19ºC.
67
Soiurile de vară au nevoie d e 135 – 140 zile cu temperaturi medii pozitive pentru creşterea şi maturarea fructelor, iar cele de iarnă 165 – 185 de zile, ceea ce echivalează cu 2950º – 3250ºC. Pragul biologic al părului este de 7,5 – 8,0ºC, iar pentru rădăcini de 2,5ºC. “Necesarul de frig” pentru păr este destul de mare 1200 – 1500 ore de temperaturi scăzute (sub 7ºC) dar pozitive, pentru ie şirea mugurilor din starea de repaus şi desăvârşirea microsporogenezei. Pentru climatul subtropical a fost creat soiul Le Cont ( Pyrus Piraster x P yrus serotina) cu cerinţe minime la frig şi cu o rezistenţă foarte mare la temperaturile ridicate din timpul perioadei de vegetaţie (45 ºC). Cultura părului devine nesigură în zonele în care temperatura coboară sub – 26º ... –28ºC. Florile părului rezistă până la –3,3ºC în fază de boboc, -2,2ºC când sunt complet deschise, fructele tinere până la –1,5ºC, iar cele mature până la – 4,4ºC. În condi ţiile unor primăveri răcoroase cu temperaturi de 1 -2ºC florile leagă slab şi sunt afectate major de Pseudomonas syrin gae. Soiurile de păr nu se comportă asemănător faţă de temperaturile coborâte dar şi foarte ridicate, fenomenul nefiind lămurit. Rezistenţa la temperaturi scăzute sau ridicate este influenţată alături de factorul genetic, de condiţiile ecologice şi tehnol ogice.
Cerinţele faţă de apă Pentru a creşte şi se dezvolta normal specia păr are nevoie de 650 -750 mm precipitaţii anuale bine repartizate pe întreaga perioadă de vegetaţie. În cazul când nu sunt realizate aceste condiţii se impune irigarea culturii până la asigurarea a 6570% din capacitatea de câmp pentru apă a solului. Necesarul faţă de apă este influenţat în special de portaltoi. Astfel, părul altoit pe franc creşte şi fructifică normal în zonele colinare cu 600- 800 mm precipitaţii anuale şi este rezis tent la secetă, altoit pe gutui rezistă excesului temporar de umiditate dar e sensibil la secetă, iar pe portaltoii Pyrus amigdaliformis, Pyrus eleagrifolia şi Pyrus betulifolia suportă seceta excesivă. Nivelul apei freatice trebuie să se afle la o adâncim e de 1-1,5 m în cazul părului altoit pe gutui, 2,0 -2,5 m în cazul părului altoit pe franc. Umiditatea relativă este bine să se situeze în limitele a 70 -80%. Insuficienţa apei din sol şi aer conduce la fructe mici, slab suculente, cu multe sclereide, iar ex cesul de apă favorizează atacul unor boli, iar fructele sunt slab aromate, au o capacitate mică de păstrare etc. În cloncluzie, apa este un factor limitativ în cultura părului, acesta suferind atât în situaţii de exces cât şi de deficit. Cerinţele faţă de sol Şi în acest caz portaltoiul este cel care imprimă pretenţiile pomului. Astfel, dacă părul franc este mai rustic şi cu pretenţii mai reduse faţă de sol gutuiul este mai exigent. În general, părul preferă soluri fertile, adânci, suficient de umede, cu reacţie neutră, caz în care dă producţii mari, cantitativ şi calitativ. Preferă solurile cu textură luto -nisipoasă până la luto -argiloasă şi mai puţin pe cele bălane uscate. Altoit pe gutui rezistă până la 8% calcar activ în sol, iar pe păr franc până la 12%. Reacţia solului trebuie să fie de 6,8 -7,2, conţinutul în Na schimbabil de 5 12% iar cel de Al sub 8 ppm. În general zonele pomicole ale ţării noastre oferă condiţii bune de culturii părului.
3.6. Particularităţi tehnologice ale părului Specificul producerii materialului săditor Producerea materialului săditor la păr nu ridică probleme deosebite.
68
În câmpul I al şcolii de pomi portaltoii de păr franc, cresc lent dar uniform, asigurând un procent de prindere la altoire de 81- 92 (Parnia şi colab. 1984). Puieţii de păr franc se altoiesc în iulie, deoarece circulaţia sevei încetează devreme. În câmpurile de formare dau rezultate mai bune portaltoii generativi proveniţi din puieţi produşi la ghivece, deoarece altoirea pe lemn nou dă rezultate mai bune, iar pomii formează un sistem radicular ramificat (Parnia şi colab. 1992). Gutuiul, ca portaltoi, are în pepinieră o creştere puternică, depăşind de multe ori grosimea de altoire. În câmpul II unele soiuri de păr (Păstrăvioare, Olivier de Serres, Napoca, Williams) au tendinţa să formeze lăstari anticipaţi, iar soiul Curé, Ducesa de Angouleme cresc neuniform şi geniculat. Deosebit de importantă în producerea materialului săditor la păr este afinitatea soiului cu portaltoiul care se manifestă sub două forme: Afinitatea de altoire – se referă la capacitatea soiurilor de a cuncreşte cu portaltoiul; Afinitatea de producţie – se referă la comportarea pomilor altoiţi în plantaţie, la capacitatea de producţie şi la longevitate. Există situaţii când pomii foarte bine prinşi la altoire şi dezvoltaţi normal după câţiva ani în livadă se usucă sau se dezbină de la punctul de altoire (Williams, Untoasă Bosc, Favorita lui Clapp etc). Pentru aceste soiuri precum şi altele care nu au afinitate cu gutuiul se foloseşte metoda de altoire cu intermediar, dar în această situaţie preţul de cost creşte şi de aceea, în practică se foloseşte destul de rar. Rezultate bune s- au obţinut prin microînmulţirea, “in vitro” a părului, dar în această situaţie se controlează mai greu vigoarea pomilor.
Specificul înfiinţării şi întreţinerii plantaţiilor La alegerea locului pentru înfiinţarea unei plantaţii de păr trebuie să se aibă în vedere cerinţele acestei specii faţă de factorii ecologici, cerinţe prezentate în subcapitolele anterioare. Pregătirea terenului se face prin efectuarea corectă a lucrărilor: desfundat, fertilizarea de bază, nivelarea; urmează lucrările propriu -zise ca: pichetatul, săpatul gropilor, repichetatul, alegerea materialului săditor şi plantarea pomilor. Este recomandată plantarea din toamnă datorită avantajelor pe care le prezintă: prinderea mai bună, cicatrizarea rănilor de pe rădăcini, pornirea în vegetaţie primăvara mai repede etc. Dacă se va planta primăvara acest lucru trebuie să se facă cât mai devreme posibil imediat ce terenu l permite accesul. După cum s -a mai precizat, la păr există o gamă mare de soiuri şi portaltoi. Aceste două elemente corelate cu diverse forme de coroane şi fertilitatea solului conduc la înfiinţarea a diferite sisteme de plantaţii: Sistemul clasic - pentru aliniamente, terenuri cu pantă mare, sistem gospodăresc agropomicol etc. Distanţe de plantare: 6-7 x 5-6m; soiuri viguroase; portaltoi – păr franc; forme de conducere – piramidale. Sistemul semiintensiv – se vor înfiinţa în zonele colinare pe versanţi uniformi şi bine însoriţi, cu soluri subţiri şi mai puţin fertile. Distanţe de plantare: 4 x 4m; 5 x 4m (555- 625 pomi/ha) care asigură un volum de coroană de 5000 -8000 m 3 /ha; soiuri de vigoare mijlocie sau mare altoite pe franc; formă de coroană: tufă, pira mide. Sistemul intensiv - se va înfiinţa la baza pantelor sau pe terenuri terasate cu posibilităţi de irigare. Se utilizează soiuri şi portaltoi de vigoare mijlocie rezistente la factorii de stress. Distanţe de plantare: 3,5 -4 x 2- 3m asigurând densităţi de 833-1250 pomi/ha; forme de coroană palmete, fusul, palmeta liberă.
69
Sistemul superintesiv – se înfiinţează pe terenuri plane sau cu panta foarte mică, ameliorate şi irigate pretabile la mecanizare. Se folosesc soiuri foarte precoce, de vigoare mică, de tip spur, altoite pe portaltoi de vigoare redusă (gutui). Distanţe de plantare 3,5 -4 x 0,9-1,5m rezultând 1754-3174 pomi/ha asigurând un volum de coroană mai mic de 4000 m 3/ha; forme de coroană: cordon vertical, ypsilon etc. Formarea coroanelor – este diferit ă funcţie de forma aleasă. Astfel, în cazul când se optează pentru o coroană piramidală, acesta se realizează în 3 -4 ani prin alegerea şi dirijarea viitoarelor şarpante în paralel cu operaţii de formare a ramurilor de semischelet şi a celor de rod. În timpul formării coroanei, în scopul temperării dominanţei apicale, ramura de prelungire a axului se scurtează mai sever decât şarpanta, etajele superioare se formează numai după consolidarea celor inferioare, alungirea axului se substituie cu o ramură laterală de vigoare mai slabă, ramurile de prelungire se scurtează mai puternic decât cele laterale. În cazul soiurilor cu un unghi mic de ramificare, scoaterea ramurilor de prelungire ale şarpantelor se face la un mugure exterior, sau se scurtează prin transferarea creşterii lor pe ramuri exterioare. La soiurile cu ramificare slabă se impune o scurtare mai severă (Gh. Cimpoieş, 2000). Când pomii se conduc sub formă de palmetă se recomandă ca înclinarea şarpantelor să se amâne până la sfârşitul anului II, iar axul se ciupeşte la înălţimea de proiectare a etajului următor. Particularitatea aceasta se impune mai ales soiurilor care au tendinţa de a forma ax puternic şi ramificaţii slabe.
În cazul când pomii se conduc ca fus subţire , pentru reglarea vigorii între ax şi şarpante, axul se substituie cu o ramură mai slabă, iar şarpantele mai viguroase se înclină mai puternic. Această formă este tot mai folosită în conducerea pomilor. Ea se realizează fără intervenţii prin tăieri până în anii 3 -4 de vegetaţie. După aceea se intervine pentru corectarea coroanei pomilor, prin transfermarea axului şi a şarpantelor pe ramuri laterale de vigoare mai slabă, rărirea ramurilor de schelet rău plasate şi care îndesesc coroana. O altă formă de coroană pentru plantaţiile superintensive este cordonul vertical care se formează într -un timp relativ scurt, prin ciupirea lăstarilor în primele faze de creştere la 10 -15cm. Pentru culturile intensive şi superintensive de păr mai prezintă interes formele de coroană: palmetă anticipată, Solen şi T esa. Palmeta anticipată este recomandată pentru soiurile de păr care au capacitatea de a forma lăstari anticipaţi, Untoasă precoce Morettini, Williams ş.a. Formele de coroană Solen şi Tesa sunt indicate pentru soiurile cu ramificare bună, cu fructificare p e ramuri lungi, altoite pe gutui. Pentru grăbirea intrării pe rod, indeferent de coroana ce se proiectează, în tinereţea pomilor, nu se recomandă tăieri severe ci doar dirijări ale ramurilor, urmând ca după intrarea pe rod să se efectueze operaţii de defin itivare a macrostructurii vegetative. La soiurile cu capacitate slabă de ramificare se recomandă ciupirea repetată a lăstarilor pentru a stimula ramificarea şi obţinerea unei coroane bine garnisite, iar la soiurile viguroase, se suprimă ramurile lacome sau concurente din partea superioară a coroanei pentru a determina o garnisire a părţii inferioare a scheletului. Pentru temperarea creşterilor la unele soiuri se pot face tratamente cu substanţe bioreglatoare (ex. Paclobutrazol). Tăierile de fructificare
70
Ha bitusul pomului, rapiditatea intrării pe rod, cantitatea şi calitatea fructelor sunt influenţate în primul rând de soi şi portaltoi dar şi de tehnologia de cultură, în special de tăieri, prin care se realizează un echilibru între creştere şi fructificare, o bună iluminare, etc. Pentru majoritatea soiurilor de păr, în cazul unei tehnologii recomandate şi a unor condiţii ecologice normale, creşterile anuale în tinereţe sunt de 30 -40 cm iar în plină producţie de 15 -30 cm. Operaţiile de tăiere se vor realiza cu prudenţă pentru a nu diminua suprafaţa productivă şi vegetativă a pomilor. Având în vedere poziţia apicală a mugurilor de rod se va evita pe cât posibil scurtarea ramurilor folosindu- se mai mult rărirea celor necorespunzătoare ca poziţie sau desime. În cazul când ramurile de rod depăşesc ca număr pe cele vegetative acestea se vor rări până la realizarea unui echilibru între creştere şi fructificare. În general intensitatea tăierilor creşte cu vârsta pomilor, accentuându -se în perioada de intrare în declin. Pomii cu creşteri vegetative mai mici vor fi tăiaţi mai sever prin scurtare iar la cei cu creşteri vegetative mari se vor evita scurtările efectuându-se tăieri de rărire. Pomii care au fructificat mult şi au creşteri slabe vor fi tăiaţi mai sever. De asemenea, când apar semne de declin (creşteri anuale reduse 15 -20 cm) se va proceda la scurtări pe lemn de 2 şi 3 ani, tăind deasupra unor formaţiuni fructifere şi simplificând vetrele de rod pentru a stimula procesul de creştere. Există multe soiuri de păr care manifestă o tendinţă de diferenţiere exagerată a mugurilor de rod. Normarea unei astfel de încărcături se va realiza prin rărire cât şi prin scurtarea mlădiţelor şi nuieluşelor. Rărirea acestor ramuri se practică atunci când sunt prea dese şi supraîncarcă pomii cu rod iar scurtarea atunci când producţia este asigurată integral de către ţepuşe. În perioada de mare producţie, majoritatea soiurilor de păr şi în special cele cu fructificare de tip standard au ramurile de rod înserate pe ramuri de 2-3 ani care sub greutatea fructelor se arcuiesc. În zonele de curbură apar noi lăstari vegetativi şi apoi de rod iar porţiunea de ramură descendentă de regulă se usucă sau se degarniseşte complet. Pentru a evita acest fenomen, ramurile respective se vor scurta cu 1 /2 din lungime sau de la punctul de curbură. Vor fi eliminaţi lăstarii lacomi şi ramurile cu creştere verticală dacă sunt de prisos. Înainte de începerea tăierilor pomul se analizează din punct de vedere al creşterilor anuale, gradul de încărcătură cu ramuri de rod, producţia din anul anterior, starea fitosanitară etc. Funcţie de aceste elemente se va stabili conduita de tăiere a fiecărui pom mergând chiar până la nivel de şarpantă sau subşarpantă. Tăierile de fructificare se execută atât în perioada de repaus cât şi în perioada de vegetaţie (“în verde”). Tăierea “în verde” se poate aplica la toate soiurile dar mai ales la cele de vară. Momentul aplicării acestor tăieri trebuie corect stabilit pentru a favoriza creşterile anuale, diferenţierea mai bună a mugurilor de rod, obţinerea de fructe de calitate. Aceste tăieri se vor efectua până la 10-15 august. Părul se pretează şi la tăierea mecanizată. Întreţinerea solului în plantaţiile de păr este una din verigile importante ale creşterii producţiei cantitativ ş i calitativ. Alegerea unui anumit sistem de lucrare a solului se face funcţie de cantitatea de precipitaţii din zona respectivă, repartizarea lor în timpul anului, combaterea eroziunii solului, nivelul şi destinaţia producţiei etc. Ca sisteme de întreţine re a solului sunt recomandate: - ogorul lucrat pentru zonele cu precipitaţii sub 600 mm anual, pe terenuri plane sau cu pantă foarte mică, în plantaţii intensive sau superintensive. - culturi intercalate pentru zonele cu precipitaţii de 600 -750 mm/an, în plantaţiile tinere, terenuri plane sau uşor înclinate, semiintensive sau intensive, în condiţia dublării necesarului de elemente nutritive şi apă. Se pot cultiva: cartofi, leguminoase, căpşun etc., în general plante cu talie mică.
71
- benzile înierbate temporar , în zonele cu peste 750 mm precipitaţii anuale, pe terenurile în pantă până la 15%. - benzile înierbate în alernanţă cu ogorul lucrat. - ţelina permanentă -cu excepţia proiecţiei coroanei unde se va lucra şi fertiliza. Se recomandă pentru zonele umede (peste 800 mm) pe pante mai mari de 15%. - înierbarea intervalelor dintre rânduri şi cosirea repetată pentru mulcire. În acest fel se uşurează circulaţia maşinilor iar mulciul aduce un aport suplimentar de elemente minerale. Întreţinerea solului pe rândul de pomi se realizează prin 1 -2 praşile manuale, completate cu administrarea de ierbicide (Roundup 5-6 l/ha, Argezin 6-10 kg/ha, Funsilade 2 l/ha, Nabu 4-6 l/ha etc.). O importanţă deosebită la întreţinerea solului o reprezintă adâncimea de lucru care, pentru a nu distruge sistemul radicular activ, nu trebuuie să depăşească 10 -12 cm în cazul când portaltoiul este gutui şi 15 -18 cm în cazul portaltoiului franc. Fertilizarea plantaţiilor de păr se va face funcţie de fertilitatea naturală a solului, vârsta plan taţiei, densitatea, nivelul şi destinaţia producţiei etc. Pentru o producţie de 20 t/ha o plantaţie de păr cu 1000 pomi/ha consumă 33 kg N, 12 kg P 2O5, 48 kg K şi 35 kg Ca, iar pentru o producţie de 40 t/ha aceeeaşi plantaţie consumă 114 kg N, 90 kg P 2O5, 137 kg K2O, 80 kg CaO şi 15 kg MgO. (N. Branişte, P. Pârvu, 1986). Având în vedere aceste consumuri ele se vor suplini în procesul de fertilizare prin aplicarea de îngrăşăminte. Ca doze orientative recomandăm: Pentru plantaţiile tinere: 20 t/ha gunoi de gr ajd, 130 kg/ha N, 75 kg/ha P 2O5 şi 80 kg/ha K 2O. În plantaţiile pe rod: 120 -180 kg/ha N, 80-120 kg/ha P 2O5 şi 100 -120 kg/ha K2O etc. O dată la 3 -4 se fertilizează cu gunoi de grajd 30 -40 t/ha iar în această situaţie dozele de îngrăşăminte chimice se înjumătăţesc sau pot lipsi. Pe solurile acide se aplică 5 -6 t/ha amendamente calcaroase odată la 4 -5 ani toamna. Epoci de administrare a îngrăşămintelor: gunoiul de grajd, cele cu fosfor, potasiu, amendamentele şi 1/3 din doza de azot se aplică toamna şi se încorporează; restul îngrăşămintelor azotoase se aplică primăvara înainte de pornirea ăn vegetaţie. Irigarea plantaţiilor de păr este o lucrare necesară în zonele cu precipitaţii sub 500 mm şi chiar 600 mm anual, în cazul când acestea sunt repartizate neuniform şi nu satisfac cerinţele speciei. De asemenea, este importantă irigarea plantaţiilor tinere în vederea unei bune porniri viguroase în vegetaţie. Prin irigare se urmăreşte menţinerea umidităţii necesare desfăşurării în condiţii optime a fiecărei fenofaze, cu evitarea influenţelor negative asupra creşterilor fructelor şi mai ales a calităţii acestora (la secetă se formează sclereide). Pentru aceasta se recomandă aplicarea, în funcţie de tipul de sol şi indicii hidrofizici ai acestuia, de vârsta plantaţiei e tc., a 2-3 udări cu o normă de 300 -500 m3 /ha, mai ales în perioadele de mare consum ale pomilor (iulie-august). Perioadele cririce pentru apă ale părului sunt: înainte de dezmugurit, la 2 -3 săptămâni de la înflorit, după căderea fiziologică a fructelor şi cu 2-3 săptămâni înainte de recoltare. Ca metode de irigare se poate folosi irigarea prin brazde în plantaţiile extensive şi prin microaspersiune în plantaţiile intensive şi superintensive. De asemenea, se poate folosi cu succes şi irigarea prin picurare. Reglarea producţiei este necesară la specia păr datorită tendinţei anumitor soiuri de a se supraîncărca cu rod. Pentru ca fructele să fie de calitate bună, competitive, etc. pe lângă normarea producţiei prin tăieri corecte se impune şi o rărire a florilor sau fructelor. Pe lângă obiectivele precizate anterior aceste operaţii
72
mai au şi rolul de a furniza şi o diferenţiere mai bună a mugurilor de rod şi implicit o diminuare a alternanţei de rodire. Rărirea se poate face chimic sau mecanic pentru flori, chimic, manual sau mecanic pentru fructe. Cea mai sigură şi eficientă metodă este cea chimică, efectuată prin stropiri cu substanţe bioactive la 2 -3 săptămâni de la înflorirea deplină până când fructele au un diametru de 9-14 mm. P. Montali şi colab. (1984) au stabilit că sub influenţa regularexului (1000 ppm) la soiul Conference s-a intensificat căderea fiziologică a fructelor. La soiul Curé corectarea încărcăturii de rod a pomilor s -a făcut cu sarea sodică a acidului naftalenacetic (NaNAA 8%) în concentraţii de 1000 ppm (Sabina Stan şi colab. 1984). Există substanţe biostimulatoare care stimulează legarea mai bună şi creşterea fructelor. La soiurile Williams şi Ducesa de Angouléme s -a îmbunătăţit calitatea fructelor prin tratamente cu AG 3 şi 2.4.5T (Mustafa şi c olab. 1982). Inhibarea creşterii şi favorizarea fructificării perilor tineri se poate realiza prin două tratamente cu Cicocel -Extra (CCC+CC), 2000 ml/100 l apă, primul aplicat în stadiul de trei frunze, următorul la 10 -14 zile. Tratamentele se execută numai pomilor tineri, viguroşi, care nu au intrat încă pe rod (W. Pfammetter, 1994). Formarea fructelor partenocarpice la soiurile predispuse la acest fenomen (ex. Williams etc), poate fi stimulată prin efectuarea unor tratamente cu acid giberilic (AG 3), 10g/1 00 l apă, 1500 l/ha soluţie la începutul înfloritului. De asemenea, prin tratamente cu biostimulatori poate fi diminuată şi căderea prematură a fructelor. Pentru toate aceste tratamente există şi substanţe romăneşti produse în special de Institutul de Chimie Cluj- Napoca şi de laboratorul BIOS din acelaşi oraş.
3.7. Combaterea bolilor şi dăunătorilor Dintre bolile şi dăunătorii care produc pagube economice mai însemnate sunt: rapănul (produs de Venturia pirina sau Fusicladium pirinum), pătarea albă ( Mycosphaerella sentina), rugina părului ( Gymnosporangium sabinae), monilioza ( Monilinia fructigena), cancerul rădăcinii ( Agrobacterium tumefaciens), arsura bacteriană ( Erwinia amylovora), îngălbenirea nervurilor părului ( Wien yellowsVVV ), cancerul pustulos al perelor ( Pear stony pit ). Dintre dăunătorii cei mai periculoşi pentru păr menţionăm: Păduchele din San Jose (Quadraspidiotus perniciosus), puricele părului ( Psylla piricola), viermele fructelor ( Cydia pomonella), gărgăriţa mugurilor (Anthonomus pyri) şi viespia părului ( Haplocampa brevis ). În ultimii ani, în mai multe zone din ţară, mai ales în plantaţiile comerciale, producţia de pere a fost compromisă parţial sau total de către puricele părului (Psylla piricola), aceasta şi datorită folosirii neraţionale a unor substanţe cu spectru larg de combatere care au distrus prădătorii naturali ai purecelui. Tratamentele recomandate în plantaţiile de păr sunt prezentate în tabelul 13. Tabelul 13. SCHEMA DE COMBATERE A BOLILOR ŞI DĂUNĂTORILOR ÎN PLANTAŢIILE DE PĂR PE ROD Nr. crt
Fenofaza
0
1
1.
Repaus vegetativ
Boli şi dăunători de combătut 2
-Coccidae -ouă de: acarieni, insecte defoliatoare, afide
Pesticide folosite 3
Oleoekalux 3 CE (1,5%) Oleocarbetox (3,0%)
Observaţii 4
-se aplică după măsurările de igenă culturală şi agrotehnice; -se asigură o îmbăiere a pomului (temp.> 4-5oC)
73 2.
10-15% din muguri florali dezmuguriţi
3.
Apariţia butonilor florali –înălţimea inflorescenţelor
4.
Răsfirarea inflorescenţei, până la deschiderea a 0,5% din totalul florilor
5.
15% din totalul florilor au început să-şi scuture petalele
6.
Fructele au de aproximativ 0,5 – 1 cm (la avertizare)
7.
Fructele au de 1,5 – 2 cm (la avertizare)
-purici meliferi (Psylla sp.) gărgăriţa florilor ( Anthonomus pomorums) -rapăn (Venturia pirina) -focul bacterian ( Erwinia amylovora) rapăn (Venturia pirina) focul bacterian (Erwinia amylovora) ouă hibernante de acarieini (Panonychus ulmi); afide etc. rapăn (Venturia pirina) - pătarea albă a frunzelor ( Mycosphaerella sentina ) pătarea brună a frunzelor (Diplocarpon soraweri) focul bacterian (Erwinia amylovora) -insecte defoliatoare -insecte minatoare -psyllide -rapăn - pătarea albă şi brună a frunzelor -monilioză -viespea perelor (Haplocampa brevis) -psyllide -insecte minatoare -insecte defoliatoare etc. -rapăn - pătarea albă şi brună a frunzelor -monilioza - viermele merelor ( Cydia pomonella) G1T1; -insecte minatoare; -insecte defoliatoare etc. -rapăn - pătarea albă şi brună a frunzelor -psyllide -viemele perelor (G1T2) -insecte minatoare -insecte defoliatoare etc.
8.
9.
10
-rapăn - pătarea albă şi brună a frunzelor Fructele au de - păduchele din San José 21,5 – 3 cm (la (Quadraspidiotus avertizare) perniciosus) G1T1 -psyllide -afide -rapăn - pătarea albă şi brună a frunzelor Fructele au de -acarieni 3 cm (la avertizare) -viermele perelor - păduchele din San José (G1T2) -rapăn Fructele au de - pătarea albă şi brună a 4 cm (la frunzelor
Mitac CE (0,3%) Ekalux 25 EC (0,1%)
-PED = 30 de adulţi la 100 de ramuri
Turdacupral 50 PU (0,5%) Champion 50 WP (0,3%) Turdacupral 50 PU (0,5%) Champion 50 WP (0,3%) US-1 92% (1,5%)
-dacă a fost în anul precedent.
Turdacupral 50 PU (0,5%) Dithane M45 (0,2%) Champion 50 WP (0,3%)
-tratament de siguranţă
Decis 2,5 EC (0,03%); Diazol 60 EC (0,15%); Fastac 10 EC (0,04%) Rubigan 12 EC (0,04%); Folpan 50WP (0,2%); Merpan 50WP (0,2%)
-dacă există rezervă biologică
Sumi-Alpha 2,5 EC (0,04%); Mitac 20 EC (0,3%); Dimilin 25 WP (0,03%) -Consult 10 EC (0,05) Dithane M45 (0,2%); Folpan 50WP (0,2%) Merpan 50 WP (0,2%) Diazol 60 EC (0,15%); Meotrin 20 EC (0,03%); Fastac 10 EC (0,04%); Fury 10 EC (0,075) Delan 75 WP (0,075%); Bravo 500 SC (0,25%) Folpan 50 WP (0,2%)
-PED = prezenţa adulţilor pe capcane
Mitac 20 EC (0,3%); Vertimec (0,1%); Sumi – Alpha 2,5 EC (0,03%); Sumithion 2,5 50 EC (0,1%) Shavit (0,2%) Dithane M 45 (0,2%); Folpan 50 W (0,2%) Ekalux S (0,1%) Pyrinex 48 EC (0,2%)
PED = 10% lăstari infestaţi PED = 2-5 fluturi/ capcană/săptămână
Decis 2,5 EC (0,03%)
PED = 15% lăstari infestaţi
-tratament obligatoriu pentru ambele boli -dacă există rezervă biologică
-tratament de siguranţă
PED = prezenţa dăunătorului
Dithane M 45 (0,2%); Merpan 50 WP (0,25%) Mitac 20 EC (0,3%); Pennstyl 25 WP (0,05%) Demitan 200 SC (0,07%) Decis 2,5 EC (0,05%); Ekalux S (0,1); Reldan 40 EC (0,15%) Bravo 500 SC (0,25%); Dithane M 45 (0,2%)
PED = 4-5 forme mobile pe frunze PED > 2-3% fructe atacate
74 avertizare)
11
La 10-14 zile de la tratamentul 10 (la avertizare)
12
La 10-14 zile de la tratamentul 11 (la avertizare)
13
La 14 zile de la tratamentul 12 (la avertizare)
14
După căderea frunzelor
- păduchele din San José G1T3 -insecte minatoare -insecte defoliatoare -rapăn - pătarea albă şi brună a frunzelor -monilioză - păduchele din San José G2T1 -insecte minatoare -insecte defoliatoare -rapăn - pătarea albă şi brună a frunzelor; -monilioză - păduchele din San José -insecte minatoare -insecte defoliatoare -rapăn - pătarea albă şi brună a frunzelor; -monilioză - păduchele din San José - boli de scoarţă şi lemn
Actellic 50 EC (0,2) Ekalux S (0,1) Merpan 50 WP (0,25%) Captadin 50 WP (0,25%) Decis 2,5 EC (0,05%) Reldan 40 EC (0,15%) Dithane M 45 (0,2%); -cu respectarea timpului de Merpan 50 WP (0,25%) pauză Pirinex 48 CE (0,2%); -cu respectarea timpului de Reldan 40 EC (0,15%) pauză Ekalux S (0,1%) Merpan 50 WP (0,25%); -cu respectarea timpului de Dithane M 45 (0,2%) pauză Decis 2,5 EC (0,05%) Zeamă bordeleză (0,751%) Turdacupral 50 PU (0,5%)
3.8. Recoltarea, păstrarea şi valorificarea fructelor Stabilirea momentului optim de recoltare a perelor constituie un element determinant pentru calitatea viitoare a fructelor, capacitatea de păstrare şi modul de valorificare. Soiurile de vară şi cele de toamnă se recoltează “mai în pârgă” adică cu 8 -12 zile înainte de maturitatea de consum. Datele bibliografice (Millim K, 1981) arată că recoltarea perelor în vederea păstrării se face când se ating următorii parametri: - fructele îşi încetează creşterea în mărime; - culoarea de fond a pieliţei virează de la verde- spre verde gălbui; - amidonul a început să se hidrolizeze în zona camerei seminale pe o suprafaţă de 30 -40%, funcţie de soi; - fermitatea pulpei scade (ex. Williams 6,8-8,0 kg f., Curé 6.5-7.3 kg f. etc.); - vârsta fructelor (numărul de zile de la înflorit la recoltare) caracteristică soiurilor şi zonei de cultură; ex. Favorita lui Clapp 107 -110 zile, Williams 115- 124 zile, Untoasă Bosc 135-137 zile, Curé 156-160 zile, Olivier de Sèrres 171-175 zile. La pere, maturarea decurge mai intens decât l a mere, iar dacă se întârzie recoltarea, fructele devin sensibilie la manipulări şi transport. Păstrarea perelor este mai dificilă decât a merelor. Soiurile de vară se pot păstra în condiţii frigorifice 10 -15 zile, iar cele de toamnă 30 -40 zile. La temperaturi de - 1 ºC ... + 1ºC durata de păstrare a soiurilor de iarnă este de 150 -200 zile. Păstrarea în condiţii frigorifice a perelor este diferită funcţie de soi sau grupe de soiuri. După scoaterea din celulele frigorifice perele vor fi supuse unui proces de postmaturare la temperatură de 16 -18ºC timp de 3-5 zile, timp în care ajung la un maximum de însuşiri organoleptice. Valoarea comercială a fructelor depinde de calitatea acestora cât şi de modul cum sunt ambalate şi prezentate cumpărătorului. Modul de prez entare a perelor pentru comercializare este diferit funcţie de soi, cerinţe etc.
75
Teste de autoevaluare 14. În funcţie de specificul de fructificare al părului (dimensiunile formaţiunilor de rod), soiurile de păr se clasifică în două grupe (tipuri de fructi ficare). Care sunt acestea şi prin ce se caracterizează?
15. Prin ce se caracterizează sistemul intensiv de cultură al părului? 16. Care sunt distanţele de plantare a pomilor, în sistemul intensiv de cultură a părului? 17. Enumeraţi formele de coroană recomandate pent ru plantaţiile intensive de păr? 18. Daţi exemple de soiuri de păr recomandate pentru înfiinţarea plantaţiilor intensive. 19. Precizaţi care este cel mai indicat sistem de întreţinere a solului în plantaţiile de păr, în zonele cu un regim bogat de precipitaţii
Rezumat Părul reprezintă una dintre principalele culturi pomicole de climat temperat, deşi se situează la o distanţă considerabilă de măr atât ca real de extindere cât şi volum al producţiei. Sortimentul de soiuri este bogat ceea ce face posibil ca fructe le să poată fi consumate în stare proaspătă o perioadă de 8 -10 luni. În general părul dezvoltă un sistem radicular puternic mai ales când este altoit pe păr franc sau sălbatec ce depăşeşte de 1,5 -2 ori volumul coroanei. Tipul de fructificare este o caract eristică de soi. Unele soiuri rodesc predominant pe formaţiuni lungi ca nueluşele, mlădiţele (Curé, Williams, Triumf, Carpica), altele pe formaţiuni scurte (Passe Crassane, Abatel è Fetel, Olivier de Serres, Păstrăvioare, Untoasă Hardy, Trivale, Napoca, Timpurii de Dâmboviţa). Compatibilitatea cu gutuiul este diferită funcţie de soi. Astfel, nu toate soiurile dee păr au afinitate cu portaltoiul gutui. - soiuri compatibile: Trivale, Daciana, Argessis, Carpica, Napoca, Untoasă precoce Condiţiile ecologice ale ţării noastre (temperatură, lumină, apă, sol etc.) oferă speciei păr cerinţele necesare creşterii şi dezvoltării în majoritatea zonelor pomicole. Faţă de lumină, părul, are cerinţe moderate fiind totuşi mai exigent decât mărul, prunul şi vişinul Căldura este un factor limitativ în cultura părului. Specie de regiuni temperate, părul creşte şi rodeşte bine în zonele cu temperaturi medii anuale de 9,5 -11ºC. Pentru a creşte şi se dezvolta normal specia păr are nevoie de 650 -750 mm precipitaţii anuale bine repartizate pe întreaga perioadă de vegetaţie. Preferă solurile cu textură luto -nisipoasă până la luto -argiloasă şi mai puţin pe cele bălane uscate. Altoit pe gutui rezistă până la 8% calcar activ în sol, iar pe păr franc până la 12%. Deosebit de importantă în producerea materialului săditor la păr este afinitatea soiului cu portaltoiul care se manifestă sub două forme:
76
Sistemul semiintensiv – se vor înfiinţa în zonele colinare pe versanţi uniformi şi bine însoriţi, cu soluri subţiri şi mai puţin fertile (d i stanţe de plantare: 4 x 4m; 5 x 4m (555-625 pomi/ha) Sistemul intensiv - se va înfiinţa la baza pantelor sau pe terenuri terasate cu posibilităţi de irigare. Se utilizează soiuri şi portaltoi de vigoare mijlocie rezistente la factorii de stress (distanţe de plantare: 3,5-4 x 2- 3m asigurând densităţi de 833 1250 pomi/ha; forme de coroană palmete, fusul, palmeta liberă). Sistemul superintesiv – distanţe de plantare 3,5 -4 x 0,9-1,5m rezultând 1754-3174 pomi/ha asigurând un volum de coroană mai mic de 4000 m 3 /ha; forme de coroană: cordon vertical, ypsilon etc. Ca sisteme de întreţinere a solului sunt recomandate: - ogorul lucrat pentru zonele cu precipitaţii sub 600 mm anual; - culturi intercalate pentru zonele cu precipitaţii de 600 -750 mm/an, - benzile înierbate temporar , în zonele cu peste 750 mm precipitaţii anuale, pe terenurile în pantă până la 15%; - înierbarea intervalelor dintre rânduri şi cosirea repetată pentru mulcire. Fertilizarea plantaţiilor de păr se va face funcţie de fertilitatea naturală a solului, vârsta plantaţiei, densitatea, nivelul şi destinaţia producţiei etc. În plantaţiile pe rod: 120 -180 kg/ha N, 80-120 kg/ha P 2O5 şi 100-120 kg/ha K 2O şi odată la 3 -4 ani gunoi de grajd 30-40 t/ha Irigarea plantaţiilor de păr este o lucrare necesară în zonele cu precipitaţii sub 500 mm şi chiar 600 mm anual, în cazul când acestea sunt repartizate neuniform şi nu satisfac cerinţele speciei. Dintre bolile şi dăunătorii care produc pagube economice mai însemnate sunt: rapănul (produs de Venturia pirina sau Fusicladium pirinum), pătarea albă ( Mycosphaerella sentina), rugina părului ( Gymnosporangium sabinae), monilioza ( Monilinia fructigena), cancerul rădăcinii ( Agrobacterium tumefaciens), arsura bacteriană ( Erwinia amylovora), îngălbenirea nervurilor părului (Wien yellowsVVV ), cancerul pustulos al perelor ( Pear stony pit ). Dintre dăunătorii cei mai periculoşi pentru păr menţionăm: Păduchele din San Jose (Quadraspidiotus perniciosus), puricele părului ( Psylla piricola), viermele fructelor ( Cydia pomonella), gărgăriţa mugurilor (Anthonomus pyri) şi viespia părului ( Haplocampa brevis ). Stabilirea momentului optim de recoltare a perelor constituie un element determinant pentru calitatea viitoare a fructelor, capacitatea de păstrare şi modul de valorificare. Soiuri le de vară şi cele de toamnă se recoltează “mai în pârgă” adică cu 8 -12 zile înainte de maturitatea de consum iar pentru soiurile de iarnă, recoltarea perelor în vederea păstrării se face când se ating anumiţi parametri: La pere, maturarea decurge mai inte ns decât la mere, iar dacă se întârzie recoltarea, fructele devin sensibilie la manipulări şi transport.
BIBLIOGRAFIE
Grădinariu G., I strate M., - Pomicultură generală şi specială, Ed. Moldova, 2003, pag. 233-259
Zlati Cristina, Gradinariu G., 2010 – Pomologie, Ed. Moldova, Iaşi, pag. 57-73
77
Tema 4
CULTURA GUTUIULUI Cydonia oblonga
Fam. Rosaceae Subfam. Pomoideae
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 4
CUPRINS 4.1. Importanţa culturii 4.2. Originea şi aria de răspândire 4.3. Sortimentul de soiuri şi portaltoi 4.4. Particularităţile de creştere şi fructificare ale gutui ului 4.5. Cerinţele gutuiului faţă de factorii ecologici 4.6. Particularităţi tehnologice 4.7. Combaterea bolilor şi dăunătorilor 4.8. Particularităţile maturării şi recoltării gutui lor OBIECTIVELE UNITAŢILOR DE ÎNVĂŢARE 4 - studiul importanţei originei speciei, răspândirea acesteia pe glob şi în ţara noastră, în vederea unei zonări şi microzonări corespunzătoare; - cunoaşterea sortimentului de soiuri şi portaltoi, cerinţele şi calităţile acestora, pentru a stabili cele mai adecvate măsuri tehnologice, a identificării lor şi a le promova pe cele mai bune; - studiul particularităţilor de creştere şi fructificare ale gutuiului, în vederea stabilirii tehnologiei diferenţiate; - precizarea comportării gutuiului faţă de factorii ecologici; - elaborarea tehnologiilor diferenţiate funcţie de specie, soi, zonă ecologică, forme de organizare a terenurilor etc; se are în vedere specificul de înfiinţare şi întreţinere a plantaţiilor;
4.1. Importanţă, origine si arie de răspândire Gutuiul este una din speciile cele mai vechi aflate în cultură, fiind semnalat în documente de cca. 4000 ani. Fructele sale erau foarte apreciate la greci, romani şi alte popoare antice, atât pentru consumul în stare proaspată, cât ş i prelucrate. Gutuia – “mărul de aur” – era considerată simbolul fertilităţii. Importanţa acestei specii a scăzut treptat pe masura dezvoltării altor specii pomicole, în principal mărul şi părul. În prezent, deşi cultura acestei specii s -a restrâns mult, f ructele se consumă atât în stare proaspată, cât, mai ales, prelucrate şi industrializate. Fructele au un grad ridicat de gelificare, îşi menţin aroma, aciditatea şi fermitatea şi după fierbere. Compoziţia biochimică a gutuilor este destul de complexă: zaha ruri 6,6-13,3%; acizi 0,6-1,76%; substanţe tanoide 0,19 -0,50 %; substanţe proteice 0,33 -0,95%; pectine 0,69-1,13%; lipide 0,50%; săruri de potasiu 201 mg %; calciu 10 mg %; magneziu 8 mg %; fier 0,60 mg %; vitamina C 10-40 mg/100 g (A. Gherghi, 1983).
78
Fructele se pastrează bine o perioadă lungă de timp, permiţând prelungirea perioadei de prelucrare industrială. De la gutui, în scopuri terapeutice se folosesc seminţele, frunzele şi florile. Gutuiul este un bun portaltoi (generativ şi vegetativ) pentru plantaţiile intensive şi superintensive de păr şi gutui. Sub aspect agrobiologic, cultura gutuiului este mai puţin pretenţioasă decât a altor specii pomicole. Pomul este în general rustic, robust, cu plasticitate ecologică bună. Specia valorifică bine terenurile cu exces temporar de umiditate sau cu apa freatică la suprafaţă chiar sub 1 m. Având cea mai tardivă înflorire, nu este expus îngheţurilor târzii de primăvară. Fructifică regulat, dând producţii sigure şi constante. Preţul de cost al gutuilor este mai red us cu 20- 25% faţă de cel al merelor, perelor, la o producţie cel puţin egală.
4.2. Sortimentul de soiuri şi portaltoi În fondul de germoplasmă organizat în România există cca 70 genotipuri de gutui, reprezentate de soiuri şi selecţii autohtone şi străine. Dintre acestea, în lista oficială pentru anul 2000 sunt propuse la înmulţire 8 soiuri care aparţin speciei C. oblonga şi se încadrează în primele trei varietăţi. 1. De Constantinopol – soi cu origine incertă, probabil turcesc, mult răspândit în ţara noastră, mai ales în sud şi sud -est. Pomul este de vigoare mijlocie, cu coroană rară, sferic turtită, foarte productiv, însă sensibil la ger, boli şi dăunători. Fructul este mijlociu spre mare (200 – 400 g), galben-auriu, maliform, cu coaste evidente şi cavitate pedunculară caracteristică. Pulpa este potrivit de suculentă, aromată, slab astringentă, bună pentru consum în stare propaspătă şi industrializare. Fructele cad uşor din pom încă din prepârgă şi se păstrează puţin (30 -60 zile). Perioada de consum: septembrie-octombrie. 2. Moldoveneşti – soi românesc obţinut la SCDP Târgu -Jiu, omologat în anul 1982, de vigoare mică -mijlocie, cu coroană globuloasă -turtită, rezistent la ger, boli şi secetă, sensibil la monilioză, are comportare bună la cloroză. Fructul este mijlociu (330 g), maliform, puţin alungit spre zona calicială, galben - portocaliu, cu suprafaţa uşor ondulată prin coaste largi. Pulpa este galbenă - portocalie, cu puţine sclereide, potrivit de suculentă, soi bun pentru industrializare. Perioada de consum: octombrie-decembrie. 3. Aurii – soi românesc obţinut la SCDP Târgu -Jiu, omologat în anul 1982, de vigoare mijlocie, cu coroana globuloasă, este precoce, foarte productiv, rezistent la ger (-27oC) şi la boli. Fructul este mare (450 -500 g), piriform-rotunjit , cu coaste largi şi suprafaţa vălurată asimetric; culoarea este galben - portocalie, cu pieliţa netedă lucioasă. Pulpa este gălbuie, densă, suculentă, dulce, puţin acidulată şi plăcut aromată. Perioada de consum: octombrie-decembrie. 4. Bereczki – soi vechi , de origine maghiară, foarte răspândit în sudul şi vestul ţării. Pomul are vigoare mare, coroana invers - piramidală, cu plasticitate ecologică ridicată, produce abundent, este rezistent la Monilinia, sensibil la ger. Fructul este mare spre foarte mare (600 - 800 g), larg- piriform cu proeminenţe şi un mamelon peduncular brun- cenuşiu, suprafaţa neuniform costată, de culoare gălbuie. Pulpa este gălbuie, intens aromată, dulce -acidulată, plăcută la gust, de calitate foarte bună pentru consum şi industrializare. Perioada de consum: octombrie-noiembrie. 5. Champion – soi american (1870), mult răspândit în estul şi sud -estul ţării noastre. Pomul este viguros, productiv, longeviv, formează o coroană globuloasă, este rezistent la ger, sensibil la Monilinia.Fructul este mare sau foarte mare (400 - 800 g),
79
scurt- piriform, uneori aproape cilindric, cu suprafaţa aproape netedă, de culoare galben verzui la recoltare şi galben la maturitatea de consum. Pulpa este alb -aurie, fină, slab astringentă, intens aromată, cu puţine sclereide, are gust plăcut. Perioada de consum: octombrie-decembrie. 6. De Portugalia – soi vechi, răspândit mult în sud -estul ţării noastre. Pomul este de vigoare mijlocie, cu coroana larg- piramidală, productiv, pretenţios la condiţiile edafice şi climatice, sensibil la boli şi dăunători. Fructul este mijlociu spre mare (200 - 400 g), piriform-alungit spre peduncul, cu un gât mic asimetric, uneori puţin curbat, cu suprafaţa netedă, uşor costată spre extremităţi. Pulpa este gălbuie, cu gust plăcut, uşor astr ingent. Perioada de consum: octombrie-ianuarie. 7. Aromate – soi românesc obţinut în anul 1982 la SCDP Târgu -Jiu, de vigoare mijlocie, cu coroană globuloasă, precoce, productiv, este rezistent la ger ( -27oC) şi la boli. Fructul este mijlociu spre mare (350 - 400 g), piriform- alungit, cu suprafaţa netedă, galben-limonie, fără coaste. Pulpa este alb -gălbuie, fermă, suculentă, intens aromată, plăcută la gust. Perioada de consum: octombrie -ianuarie. 8. De Huşi – soi românesc, de vigoare mare, formează o coroană globuloasă, este productiv, rezistent la ger şi secetă. Fructul este mijlociu (300 g), maliform, cu coaste largi, rotunjite, epiderma galben- aurie. Pulpa este lipsită de sclereide, cu gust astringent la recoltare, dar care devine dulce, uşor acidulat la maturitatea de consum. Perioada de consum: octombrie-februarie.
Soiuri din vechiul sortiment: De Moşna – soi românesc, neînscris în lista oficială din anul 1999. Pom viguros, longeviv, cu coroana invers- piramidală, precoce, productiv, rezistent la ger şi secetă. Fructele sunt neuniforme, de la mijlocii, la foarte mari (160 -570 g), piriforme, slab costate, cu epiderma mată, verde -gălbuie la recoltare, galbenă la maturitatea deplină. Pulpa este fermă, mediu acidulată, galben -aurie, plăcut aromată, dar cu scl ereide. Perioada de consum: noiembrie-martie. De Lescowatz – soi viguros, rezistent la ger şi secetă, cu fructe mari, maliforme, slab costate, moderat suculente, slab acidulate, cu multe sclereide. Perioada de consum: octombrie-februarie. Alte soiuri mai p uţin răspândite: De Vranija, Turceşti, Tălpăşeşti 63, Târzii de Deltă, Mălăieţ e etc.
Portaltoii gutuiului Portaltoii gutuiului sunt: gutuiul franc, gutuiul vegetativ şi păducelul. Portaltoiul de gutui franc este obţinut pe cale generativă din soiurile şi b iotipurile locale (De Moşna, De Huşi etc.), având afinitate bună cu toate soiurile. Imprimă soiurilor vigoare mare, dar au o bună ancorare în sol, rezistenţă bună la secetă şi vânt. Gutuiul vegetativ este reprezentat de mai multe selecţii (BA 29, Sydo, Adams, EMA, EMC. Cts etc.), descrise la subcapitolul 3.2.4. Acestea imprimă gutuiului vigoare mică, precocitate şi productivitate bună. Păducelul (Crataegus monogyna Jacq.) se poate folosi mai ales pentru solurile uscate, granitice sau şistoase. În ţara noastră nu se utilizează acest portaltoi care, printre altele, este şi foarte sensibil la Erwinia amylovora.
80
4.3. Particularităţile de creştere şi fructificare ale gutuiului Sistemul radicular al gutuiului este în general trasant, dispus superficial în sol. Marea majoritate a rădăcinilor active se află situate în stratul de sol cuprins între 10 -60 cm. Până la 10 cm şi peste 60 cm gutuiul formează doar câteva rădăcini de schelet. Datorită acestor caracteristici, pomii trebuie palisaţi pe toată durata vieţii pentru a nu fi răsturnaţi de vânturi. Dezvoltarea sistemului radicular pe orizontală depăşeşte de peste două ori proiecţia coroanei. Creşterea rădăcinilor este aproape continuă în timpul anului, însă devine evidentă primăvara, când temperatura solului depăşeşte 3 oC şi se continuă toamna târziu, până când temperatura solului scade la 2 oC. Sistemul radicular are două valuri de creştere: în mai -iunie şi septembrie -octombrie. În mod natural, gutuiul creşte sub formă de tufă cu mai multe tulpini ce pornesc din zona coletului, ajungând la 3- 5 m înălţime. În plantaţii industriale, pomii se conduc de regulă cu un singur trunchi de 30 -60 cm, care de regulă se torsionează puternic. Pomii pot ajunge la înălţimi de 3 -8 m. Coroana gutuiului este deasă, în general neregulată, formată din ramuri groase, acoperite cu o scoarţă netedă de culoare brună -roşiatică cu nuanţă verzuie şi cu lenticele cenuşii-deschis sau castanii. Lăstarii sunt tomentoşi, iar frunzele sunt mari, ovat -alungite cu marginile întregi. Florile sunt mari, tipice rozaceelor, terminale, solitare şi se formează în vârful unor lăstari scurţi (8 -12 cm), crescuţi în aceeaşi primăvară din muguri micşti. Înflorirea este tardivă (ultima specie pomicolă), în mai -iunie, după formarea frunzelor, când se acumulează 248 oC temperatură şi durează 10 -15 zile (Doina Toma, 1976). După legarea fructelor, creşterea în lungime a lăstarilor de rod se opreşte. Dacă nu are loc procesul fecundării şi, deci, nu se formează fructe, atunci dintr -un mugure axilar de pe lăstarii de rod apare un lăstar anticipat. Ramurile de rod sunt: ramura mixtă, măciulia, coarnele de melc şi ramificaţia fructiferă. Pe fiecare măciulie, în treimea superioară, se formează câte 1-3 muguri micşti, din care, în anul următor, se vor forma doi lăstari fertili. Mugurii micşti se mai pot forma şi pe unii lăstari lungi, în treimea mijlocie şi superioară. Mugurii din treimea inferioară a lăstarilor lungi rămân dorminzi. Diferenţierea mugurilor floriferi începe la sfârşitul lunii august -începutul lunii septembrie. Fructul, de mărimi şi forme diferite (conform descrierii la 4.2.3.), este inserat direct pe ramură, fără peduncul, prezintă sclereide şi seminţe multe. În perioada de tinereţe gutuiul creşte viguros, dar după intrarea pe rod intensitatea creşterii se reduce foarte mult. Gutuiul este o specie foarte precoce. El produce primele fructe în anul al II- lea de la plantare, rodeşte economic începând cu anul al IV-lea, timp de 25- 35 ani. Unele exemplare pot trăi chiar 45 -50 ani. Majoritatea soiurilor de gutui sunt a utofertile sau parţial autofertile. Procentul de flori fecundate este mai mare decât la alte specii pomicole, deoarece înfloritul are loc după formarea completă a aparatului foliar. În perioada de fructificare maximă, un gutui produce 30 -80 kg de fructe, în funcţie de vârsta şi vigoarea soiului, condiţiile ecologice şi tehnologice, dar s -au întâlnit exemplare care au produs şi 100 -170 kg. Gutuiul nu prezintă periodicitate de rodire.
4.4. Cerinţele gutuiului faţă de factorii ecologici Cerinţele faţă de lumină. Gutuiul este o specie pretenţioasă faţă de lumină, de aceea se va amplasa pe terenuri plane sau cu pante mici, bine expuse. În cazul plantării pe terenuri în pantă se vor folosi numai expoziţiile sudice sau sud -vestice. De acest considerent se va avea în vedere şi la strabilirea distanţelor de plantare. În cazul unei
81
iluminări insuficiente, gutuiul continuă să crească vegetativ, coroana se îndeseşte, intră târziu pe rod, fructifică puţin şi apoi intră într -o entropie accelerată. Cerinţele faţă de temperatură. Căldura este un factor limitativ în cultura gutuiului, acesta fiind o specie termofilă care necesită 3350 -3510oC, în perioada de vegetaţie fiind cea mai sensibilă specie dintre pomaceae. Iarna pomii rezistă la temperaturi de –27…-30oC dacă au vegetat normal şi au intrat bine pregătiţi în iarnă. Florile rezistă până la – 1,5oC, iar fructele, toamna, până la – 2,2oC. Sistemul radicular rezistă până la –12… -13oC. În general, soiurile autohtone sunt mai rezistente la temperaturi scăzute decât cele introdus e din sortimentul mondial. Pragul biologic al gutuiului este de 8,5 oC. Din punct de vedere al temperaturii, gutuiul suportă mai bine căldura excesivă decât temperaturile foarte scăzute. Cerinţele faţă de apă sunt relativ mari, mai ales datorită sistemului radicular trasant. Reuşeşte bine în zone cu precipitaţii de 600 -650 mm, dar dă rezultate bune şi în zone cu 500 -550 mm precipitaţii (ex.: Câmpia Dunării şi Dobrogea). Se comportă bine şi la precipitaţii mai mari de 650 -800 mm, dacă temperatura este corespu nzătoare şi solurile sunt uşoare. Poate suporta destul de bine lipsa apei din sol, cât şi umiditatea excesivă, chiar şi băltirea temporară (25 30 zile). Cerinţele mari faţă de apă se înregistrează în lunile august şi septembrie. Cerinţele faţă de sol sunt modeste, dar preferă solurile uşoare, calde, fertile, umede, cu carbonaţii situaţi la mare adâncime, iar în zona rădăcinilor active să nu depăşească 8 %; salinitatea să fie sub 1 %. Aceste condiţii corespund solurilor luto -argiloase sau argilonisipoase de pe cursurile şi albiile râurilor, precum şi cele de la baza pantelor.
4.5. Particularităţi tehnologice Specificul producerii materialului săditor În plantaţiile intensive se foloseşte portaltoiul vegetativ de gutui EMA (B. Marangoli, 1980). Pentru o mai b ună ancorare în sol se poate folosi şi portaltoiul de gutui franc, obţinut din soiurile locale. În acest sens s -a altoit soiul “Champion” pe portaltoiul franc “De Moşna”, obţinându -se rezultate foarte bune (A. Liacu şi colab., 1975). Altoirea se face pe marcote sau puieţi care cresc bine în câmpul I, ajung la grosimea de altoire, au seva activă pe toată campania de altoire. O parte din soiuri se înmulţesc şi prin marcotaj. Un alt portaltoi recomandat pentru solurile uscate este păducelul , cu inconvenientele prezentate anterior. Specificul înfiinţării şi întreţinerii plantaţiilor Distanţele de plantare ale gutuiului se corelează cu soiul, portaltoiul, fertilitatea solului şi zona de cultură. Astfel, pentru zona dealurilor mici şi mijlocii şi în zonele de şes , soiurile viguroase altoite pe gutui se plantează la 4 2 m, iar cele de vigoare mijlocie şi mari la 3,5 1,25 m. În zona inundabilă a Dunării, soiurile viguroase altoite pe gutui se plantează la 3 1,5 m, iar cele de vigoare mijlocie şi mică altoite p e acelaşi portaltoi la 3 1 m (N. Cepoiu, 1994). Din experienţele proprii putem preciza că pentru o bună iluminare a pomilor trebuie mărite distanţele prezentate cu cel puţin 1 m şi alegerea judicioasă a formei de coroană. Deşi majoritatea soiurilor de gutui sunt autofertile, pentru obţinerea unei producţii ridicate calitativ şi cantitativ, într -o parcelă se vor planta 2 sau 3 soiuri într-un raport de 1:1, 2:1 sau 3:1. Conducerea pomilor - Tradiţional, gutuiul se conduce în formă de vas ameliorat sau tufă cu 3-4 tulpini crescute din zona coletului, însă mai poate fi condus şi sub formă de piramidă mixtă întreruptă, palmetă neetajată cu braţe
82
oblice etc. Datorită creşterilor foarte mari din perioada de tinereţe, pentru o bună garnisire, în special cu ramuri de rod, se recomandă ciupirea repetată a lăstarilor.
Tăierile de întreţinere şi fructificare Gutuiul formează ramuri de rod puţine şi scurte, de aceea coroana lui române suficient de luminată. Măciuliile cele mai viguroase, apte să asigure suficientă hrană fructelor, se găsesc pe ramurile de semischelet groase, în vârstă de 3-4 ani. Semischeletul subţire, fiind garnisit cu măciulii debile, care nu -şi menţin rodul, trebuie scurtat sau suprimat total. Măciuliile viguroase, grupate sub formă de coarne de melc sau ramificaţii fructifere, se vor reţine în coroană iar cele debile se suprimă sau se simplifică. Ramurile anuale periferice, care depăşesc lungimea de 60 cm, se vor scurta cu cca 1/3 pentru provocarea ramificării şi reducerea lungimii zonei cu muguri dor minzi. Semischeletul gutuiului se întinereşte (simplifică) la intervale de 4— 5 ani. În perioada de bătrâneţe, tăierile vor fi mai severe în lemn de 5 -6 ani pentru reîntinerire şi evitarea degarnisirii. Epoca cea mai bună pentru tăierea gutuiului este primă vara devreme sau toamna. Întreţinerea solului - în plantaţiile de gutui este diferită, în funcţie de vârsta plantaţiei, panta terenului, cantitatea de precipitaţii, densitate etc. Astfel, în plantaţiile tinere (primii 2 -3 ani de la plantare), se pot folosi culturile intercalate în cazul unei umidităţi a solului asigurate. Alte sisteme de întreţinere a solului: ogorul lucrat asociat cu îngrăşăminte verzi, ogorul lucrat, benzi înierbate în alternanţă cu ogorul lucrat etc. Fertilizarea plantaţiilor - de gutui trebuie să fie mai intensă decât cea a mărului şi părului. Astfel, în plantaţiile tinere (până la 6 ani), se recomandă următoarele doze: 10 -20 t/ha gunoi de grajd, o dată la 3 ani, iar anual 40, 30, 30 kg substanţă activă N, P, K; în plantaţiile de 6 -10 ani N.P.K.: 60, 60, 40 kg s.a./ha; în plantaţiile de 10 -20 ani N.P.K.: 90, 90, 60 kg s.a./ha; în plantaţiile de peste 20 ani N.P.K.: 120, 120, 90 kg s.a./ha. De menţionat este importanţa fertilizării cu microelemente: B, Ca, Mg. Irigarea plantaţiilor - este obligatorie în zonele cu precipitaţii sub 600 mm. Cantitatea de apă ce se administrează este corelată cu vârsta pomilor şi deficitul hidric. Astfel, în plantaţiile tinere se vor aplica anual 2 -3 udări cu 250 -300 m3 apă/ha, iar în cele mature norma de udare va creşte la 400 -450 m 3 /ha. În general se vor aplica udări mai multe, cu cantităţi mai mici de apă.
4.6. Combaterea bolilor şi dăunătorilor
Deşi gutuiul are mai puţine boli şi dăunători, totuşi unii dintre aceştia pot compromite producţia dintr -un an sau chiar cultura în întregime. Dintre boli, cele mai frecvente sunt Monilinia (mumifierea fructelor) şi Diplocarpon (pătarea brună a fructelor). Foarte periculoasă pentru plantaţiile de gutui este arsura bacteriană (Erwinia amylovora) care atacă întreaga pa rte epigee a pomilor, distrugând în scurt timp întreaga plantaţie. Combarea acestei bacterioze este aproape imposibilă. Dintre dăunători, cei mai periculoşi sunt: viermele fructelor, păduchele din San Jose, afidele şi păianjenii roşii. Combaterea bolilor şi dăunătorilor se face prin tratamente la avertizare cu produsele recomandate pentru măr şi păr, conform tabelului 14.
83
Tabelul 14. SCHEMA DE COMBATERE A BOLILOR ŞI DĂUNĂTORILOR LA GUTUI Nr. Crt. 0
Boli şi dăunători de combătut
Fenofaza 1
2
Pesticide folosite
Observaţii
3
4
1
Dezmugurit, Înfrunzire (apox. 15-20 aprilie) Deschiderea primelor flori
Focul bacterian Turdacupral P.U. (0,5 %) (Erwinia amylovora) Zeamă bordeleză (0,5%) Champion 50 WP (0,2%) Monilioză (Monilinia linharthiana)
2
Când 10-15% dintre flori şi-au scuturat petalele (aprox. 10.15 mai)
Focul bacterian (Erwinia amylovora)
Tratamentul are acţiune preventivă, protejând rănile făcute cu ocazia tăierilor, de posibile infecţii (îndeosebi în zonele în care au fost infecţii în anii precedenţi). Champion 50 WP (0,04 %); Dacă a fost sau s-a depistat inocul Funguran OH (0,04 %); bacterian; tratamentul se face Kocide 101 (0,04 %) după igienizare culturii.
Monilioză (Monilinia linharthiana)
Ronilan 50 WP (0,05-0,07 %); Rovral 50 WP (0,1 %); Sumilex 50 WP (0,1 %)
Afide, insecte minatoare, defoliatoare
3
Tratament postfloral (10-14 zile de la T 2) 20-24 mai
Pătarea brună (Diplocarpon soraweri) Monilioză (Monilinia linharthiana) Viermele fructelor (Cydia pomonella)
4
5
Tratamentul 3 postfloral (aprox. 5 iunie)
Tratamentul postfloral (aprox.15-20 iunie)
4
Antracnoză (Gnomonia sp.) Pătarea brună (Diplocarpon soraweri Monilioză (Monilinia linharthiana) Viermele fructelor (Cydia pomonella), insecte minatoare, defoliatoare, afide Boli ,idem T3 Păduchele din San José (Quadraspidiotus perniciosus), defoliatoare
Dacă perioada este ploioasă tratamentul este obligatoriu, pentru protejarea fructelor abia formate. Decis 2,5 EC (0,03 %); Numai dacă este rezervă Fastac 10 EC (0,015%); biologică sau sunt semnalate Chinmix 5 EC (0,03%); focare. Diazol 60 EC (0,15%); Zolone 35 EC (0,2%) Sumi-alpha 2,5 EC (0,04%) Folpan 50 WP (0,2 %); Dithane M 45 (0,2 %) Ronilan 50 WP (0,05- Numai dacă timpul este ploios şi 0,07%); Rovral 50 WP este rezervă biologică. (0,1%); Sumilex 50 WP (0,1%) Decis 2,5 EC (0,03 %); Dacă este rezervă biologică. Fastac 10 EC (0,015%); Chinmix 5 EC (0,03%); Diazol 60 EC (0,15%) Folpan 50 WP (0,2%); Dacă există rezervă biologică şi Dithane M 45 (0,2%); este necesară o intervenţie. Mancozeb 80 WP (0,2%); Captadin 50 PU (0,25%) Ronilan 50 WP (0,050,07%); Rovral 50 WP (0,1 %); Sumilex 50 WP (0,1%) Decis 2,5 EC (0,03 %); Fastac 10 EC (0,015 %); Diazol 60 EC (0,15%); Sinoratox R 35 (0,15%); Sumi-alpha 2,5 EC (0,04%) Idem, T3 Ecalux S (0,1 %) Reldan 40 EC (0,15 %); Carbetox 37 EC (0,5%); Ultracid 20 EC (0,2% )
4.7. Maturarea şi recoltarea fructelor
Pentru protejarea lăstarilor şi a fructelor tinere.
Gutuile sunt fructele care se recoltează toamna târziu. Cu cât menţinerea pe pom este mai îndelungată, cu atât fructele sunt mai colorate şi mai aromate. La maturitatea de consum fructele ajung după minim 30 de zile. Între soiurile de gutui se disting 3 grupe de maturare a fructelor: soiuri timpurii, soiuri semitimpurii şi soiuri târzii.
84
Majoritatea soiurilor de gutui aflate în cultură în ţara noastră au perioada de maturare târzie, cu excepţia soiului De Constantinopol. Momentul optim de recoltare se poate aprecia după: schimbarea culorii fructelor de la verde la gălbui, cu excepţia cavităţii pedunculare şi caliciale; căderea naturală a pufului; uşurarea desprinderii fructelor de pe ramuri; hidroliza amidonului din jurul camerei seminale; numărul de zile de la înflorirea deplină (ex. 190 la soiul Champion, 172 la soiul Bereczki, 198 la so iul De Huşi, 185 la soiul De Moşna). Recoltate înainte de momentul optim, fructele nu mai ajung la calităţile organoleptice caracteristice soiului şi se prelucrează dificil. Recoltarea se va face cu atenţie pentru a nu se rupe ramurile de rod, deoarece în treimea superioară acestea poartă mugurii micşti ce vor asigura producţia anului următor. Recoltarea se va face în saci de recoltat, după care fructele se vor transfera în lăzi containere care se vor introduce în depozite frigorifice până la industrializare sau consum în stare proaspătă. Deşi marea majoritate a bibliografiei de specialitate precizează că gutuile se păstrează puţin, rezultatele cercetărilor proprii şi a altor cercetători din domeniu au demonstrat că acestea se pot păstra 90 -120 zile în condi ţii frigorifice şi 120 -180 zile în condiţii de atmosferă controlată.
Teste de autoevaluare 1. Care sunt portaltoii utili zaţi pentru cultura gutui ului ? 2. Care sunt formaţiunile de rod la gutui ? 3. Enumeraţi principalele soiuri de gutui ? 4. Caracterizaţi specia gutui din punct de vedere al cerinţelor faţă de factorii ecologici? 5. Care sunt distanţele de plantare şi sistemele de cultură utilizate la gutui ? 6. Cum apreciaţi momentul de recoltare a gutuilor ?
Rezumat Sub aspect agrobiologic, cultura gutuiului este mai puţin pretenţioasă decât a altor specii pomicole. În România, sortimentul la gutui cuprinde 8 soiuri şi se disting 3 grupe de maturare a fructelor: soiuri timpurii, soiuri semitimpurii şi soiuri târzii. Sistemul radicular al gutuiului este în general trasant, dispus superficial în sol. Gutuiul este o specie pretenţioasă faţă de lumină, de aceea se va amplasa pe terenuri plane sau cu pante mici, bine expuse. Căldura este un factor limitativ în cultura gutuiului, acesta fiind o specie termofilă care necesită 3350-3510oC, în perioada de vegetaţie fiind cea mai sensibilă specie dintre pomaceae Cerinţele faţă de apă sunt relativ mari, mai ales datorită sistemului radicular trasant. Reuşeşte bine în zone cu precipitaţii de 600 -650 mm, dar dă rezultate bune şi în z one cu 500-550 mm precipitaţii (ex.: Câmpia Dunării şi Dobrogea). Cerinţele faţă de sol sunt modeste, dar preferă solurile uşoare, calde, fertile, umede, cu carbonaţii situaţi la mare adâncime, iar în zona rădăcinilor active să nu depăşească 8 %;.
85 Distanţ ele de plantare ale gutuiului se corelează cu soiul, portaltoiul, fertilitatea solului şi zona de cultură. Astfel, soiurile viguroase altoite pe gutui se plantează la 4 2 m, iar cele de vigoare mijlocie şi mari la 3,5 1,25 m. Gutuiul se conduce în formă de vas ameliorat, tufă, piramidă mixtă întreruptă, palmetă neetajată cu braţe oblice etc. Întreţinerea solului - în plantaţiile de gutui este diferită, în funcţie de vârsta plantaţiei, panta terenului, cantitatea de precipitaţii, densitate etc. Astfel, în plantaţiile tinere (primii 2-3 ani de la plantare), se pot folosi culturile intercalate în cazul unei umidităţi a solului asigurate. Alte sisteme de întreţinere a solului: ogorul lucrat asociat cu îngrăşăminte verzi, ogorul lucrat, benzi înierbate în alternanţă cu ogorul lucrat etc. Fertilizarea plantaţiilor - de gutui trebuie să fie mai intensă decât cea a mărului şi părului. Astfel, în plantaţiile tinere (până la 6 ani), se recomandă următoarele doze: 10 -20 t/ha gunoi de grajd, o dată la 3 ani, iar anual 40, 30, 30 kg substanţă activă N, P, K; în plantaţiile de 6-10 ani N.P.K.: 60, 60, 40 kg s.a./ha; în plantaţiile de 10 -20 ani N.P.K.: 90, 90, 60 kg s.a./ha; în plantaţiile de peste 20 ani N.P.K.: 120, 120, 90 kg s.a./ha. Irigarea plantaţiilor - este o bligatorie în zonele cu precipitaţii sub 600 mm. Dintre boli, cele mai frecvente sunt Monilinia (mumifierea fructelor) şi Diplocarpon (pătarea brună a fructelor). Foarte periculoasă pentru plantaţiile de gutui este arsura bacteriană (Erwinia amylovora) care atacă întreaga parte epigee a pomilor, distrugând în scurt timp întreaga plantaţie. Comba terea acestei bacterioze este aproape imposibilă. Recoltate înainte de momentul optim, fructele nu mai ajung la calităţile organoleptice caracteristice soiului şi se prelucrează dificil.
BIBLIOGRAFIE
Grădinariu G., I strate M., - Pomicultură generală şi specială, Ed. Moldova, 2003, pag. 260-269
Zlati Cristina, Gradinariu G., 2010 – Pomologie, Ed. Moldova, Iaşi, pag. 175-180
86
Tema 5
CULTURA PRUNULUI Prunus domestica L.
Fam. Rosaceae Subfam. Prunoideae
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 5 CUPRINS 5.1. Importanţa culturii 5.2. Originea şi aria de răspândire 5.3. Sortimentul de soiuri şi portaltoi 5.4. Particularităţile de creştere şi fructificare al e prunului 5.5. Cerinţele prunului faţă de factorii ecologici 5.6. Particularităţi tehnologice 5.7. Combaterea bolilor şi dăunătorilor 5.8. Particularităţile maturării şi recoltării prun elor OBIECTIVELE UNITAŢILOR DE ÎNVĂŢARE 5 - studiul importanţei originei speciei, răspândirea acesteia pe glob şi în ţara noastră, în vederea unei zonări şi microzonări corespunzătoare; - cunoaşterea sortimentului de soiuri şi portaltoi, cerinţele şi calităţile acestora, pentru a stabili cele mai adecvate măsuri tehnologice, a identificării lor şi a le promova pe cele mai bune; - studiul particularităţilor de creştere şi fructificare ale prunului, în vederea stabilirii tehnologiei diferenţiate; - precizarea comportării prunului faţă de factorii ecologici; - elaborarea tehno logiilor diferenţiate funcţie de specie, soi, zonă ecologică, forme de organizare a terenurilor etc; se are în vedere specificul de înfiinţare şi întreţinere a plantaţiilor;
5.1. Importanţă, origine şi arie de răspândire Importanţă Prunul este una din cele mai importante specii de climat temperat, iar prin specia Prunus salicina şi pentru zonele de climat mediteranean. În multe ţări cu tradiţie în cultura prunului, fructele acestei specii constituie o sursă important de venituri, un produs alimentar şi ind ustrial deosebit de valoros. Fructele pot fi consumate în stare proaspătă, industrializate sub diferite forme (compot, dulceaţă, gem, magiun, băuturi nealcoolice şi alcoolice etc.), fructe deshidratate, etc. De asemenea, fructele se pot folosi la prepararea diferitelor mâncăruri. Compoziţia prunelor este foarte complexă: substanţă uscată totală = 15,1 -22,4%; zahăr total = 7,19 -16,3%; aciditate = 0,57- 1,68%; substanţe tanoide = 0,049- 0,256%; substanţe pectice = 0,48 -1,24%; vitamina C = 4,4-18,8 mg% (Roman R., Liliana Bulgaru, 1994), toate acestea conducând la o valoare energetică mare, de 62 kcal. Totodată, prunele mai conţin: albumină 0,5%; celuloză 6%; vitaminele A, B; săruri minerale de Fe, Ca, P, Mg, K, Na, Mn etc. Importanţa deosebită a acestei specii se datorează şi altor însuşiri: plasticitate ecologică mare; înmulţire uşoară atât pe cale generativă, cât şi
87
vegetativă; precocitate, producţii mari şi constante; perioadă lungă de valorificare a fructelor (peste 90 zile) datorită existenţei a numeroase soi uri cu epoci foarte diferite de maturare, de la sfârşitul lunii iunie până în octombrie; proporţia edibilă a fructelor este foarte mare, comparativ cu a altor fructe (94%); posibilităţi multiple de valorificare a fructelor, inclusiv la export; din acest punct de vedere ţara noastră este favorizată, având posibilităţi de export în perioada iulie -august, când în ţările occidentale există o mare cerere pentru aceste fructe. Lemnul de prun este deosebit de apreciat în industria chimică pentru obţinerea cărbunel ui activ, în industria mobilei, la fabricarea creioanelor etc. Din seminţe se extrag o serie de substanţe cu utilizări în industrie etc. Unele soiuri, prin durata lungă a perioadei de înflorire, bogăţia, coloritul (alb, roz, roşu), al florilor sau/şi frunzelor au un aspect decorativ foarte atrăgător şi sunt folosite în consecinţă. Conţinutul ridicat în substanţe minerale şi vitamine a prunelor proaspete, căt şi deshidratate, fac din aceste fructe adevărate surse de menţinere a sănătăţii şi de vindecare a unor boli.
5.3.Sortimentul de soiuri Sortimentul de prun a cunoscut o dinamică importantă atât sub aspectul numeric, cât şi calitativ al soiurilor. Acesta cuprinde 38 soiuri, dintre care 6 străine şi 32 autohtone (2008). Rezultatele cercetărilor din România arată posibilitatea sporirii numărului de soiuri la 32-35. din care 23- 25 soiuri româneşti. De perspectivă sunt soiurile timpurii şi foarte timpurii, datorită cererii mari pe piaţa internaţională. 1. Rivers timpuriu (Early Rivers) – soi foarte timpuriu, de origine engleză. Pomul are vigoare supramijlocie, este autofertil, precoce, moderat productiv (8-10 t/ha), rezistent la ger, pretenţios la sol, sensibil la secetă, tolerant la viroze. Fructul este mijlociu ca mărime (35-40 g), sferic, sferic- alungit, vânăt-violaceu, cu pruină albastră. Pulpa este galben-verzuie, destul de consistentă, suculentă, dulce, slab aromată, semiaderentă la sâmbure. Perioada de maturare : prima jumătate a lunii iulie, recoltarea făcându -se în 2-3 reprize, deoarece fructele se scutu ră uşor la coacere deplină. 2. Diana – soi românesc omologat în 1983 la ICDP Piteşti -Mărăcineni (Renclod Althan x Early Rivers ), de vigoare mijlocie, fructifică predominant pe ramuri de rod mijlocii. Înfloreşte semitârziu, este parţial autofertil, precoce, mediu productiv, rezistent la ger şi boli, sensibil la Plum-pox virus. Fructul este mare (50- 60 g), de tip “renclod”, sferic turtit, colorat în albastru- deschis, cu multă pruină grosieră cenuşiu -albăstruie. Pulpa este verde-gălbuie, consistentă, suculentă, cu gust plăcut, neaderentă la sâmbure. Perioada de maturare: începutul lunii iulie. 3. Ialomiţa – soi românesc obţinut la ICDP Piteşti -Mărăcineni (Renclod Althan x Early Rivers), omologat în 1981, de vigoare mijlocie spre mare, este autofertil, rezistent la Monilinia, tolerant la Plum Pox virus. Fructul este mijlociu (35- 40 g), de tip “renclod”, sferic, uşor asimetric, vânăt -închis, acoperit cu multă pruină cenuşie. Pulpa este verde -gălbuie, neaderentă, suculentă, bună la gust. Perioada de maturare: a dou a decadă a lunii iulie. 4. Vâlcean – soi românesc, omologat în 1990 la SCDP Vâlce, de vigoare mijlocie spre mare, cu coroana invers piramidală. Soi autosteril, precoce, productiv (15-18 t/ha). Fructul este mare spre foarte mare (65- 75 g), sferic, uşor turtit la capete, vânăt -închis, uniform, cu pruină puţină, albicioasă, persistentă. Pulpa este portocalie, crocantă, suculentă, dulce, plăcută, neaderentă. Perioada de maturare: sfârşitul lunii iulie, începutul lunii august. 5. Carpatin – soi românesc obţinut la ICDP Piteşti -Mărăcineni (Tuleu gras x EarlyRivers), omologat în 1982, de vigoare mică -mijlocie, fructifică atât pe formaţiuni scurte, mijlocii şi lungi, este precoce, foarte productiv (20 -25 t/ha), recomandat mai ales
88
pentru sudul ţării şi zona colinară; mediu rezistent la boli şi viroze, este androsteril. Fructul este mare (45-50 g), sferic-alungit, albastru- închis, cu pruină cenuşie. Pulpa este galben-verzuie, mediu consistentă, suculentă, cu gust fin, neaderentă la sâmbure, se pretează pentru consum în stare proaspătă şi pentru industrializare. Perioada de maturare: sfârşitul lunii iulie, începutul lunii august. 6. Piteştean – soi românesc obţinut la ICDP Piteşti -Mărăcineni (Tuleu timpuriu x Early Rivers), omologat în 1982, semiviguros, cu ramuri de schelet bine garnisite cu formaţiuni de rod scurte şi mijlocii, este rezistent la ger, secetă şi boli, tolerant la viroze, precoce şi productiv (24 t/ha), androsteril. Fructul este mare (45 -50 g), ovoid, uşor asimetric, vânăt-închis, acoperit cu multă pruină albastră. Pulpa este verde -gălbuie, crocantă, suculentă, cu gust foarte plăcut, neaderentă la sâmbure. Perioada de maturare: sfârşitul lunii iulie, începutul lunii august. 7. Renclod Althan (Reine Claude d'Althan) – soi vechi, obţinut în fosta Republică Cehoslovacia (Boemia). Pomul are vigoare supramijlocie, rodeşte pe formaţiuni scurte şi mijlocii, este autofertil. Rezistă destul de bine la secetă şi ger, este tolerant la viroze, sensibil la Monilinia. Fructul este mare (43-58 g), globulos, uşor turtit la capete, cu pieliţa potrivit de groasă, marmorată în diferite nuanţe de roşu-violet şi acoperită cu pruină fină, abundentă, roşcat -albăstruie. Pulpa are culoare galben- aurie, este consistentă, potrivit de suculentă, dulce -aromată, plăcut acidulată, neaderentă sau semiaderentă, foarte bună pentru masă şi industrializare. Perioada de maturare: sfârşitul lunii iulie, începutul lunii august. 8. Tita – soi românesc obţinut la ICDP Piteşti -Mărăcineni (sâmburi iradiati de Tuleu gras), omologat în 1991, de vigoare mică spre mijlocie, precoce, produce moderat (12- 14 t/ha), dar constant, este rezistent la ger, secetă şi îngheţurile târzii de primăvară; androsteril. Fructul este mare (50 -55 g), ovoid, uşor alungit la vârf, albastru-ultramarin, cu multă pruină gri. Pul pa galben-verzuie, este crocantă, mediu suculentă, cu gust armonios. Este unul din cele mai apreciate soiuri, însă are un mic defect: vârful sâmburelui se rupe uşor şi rămâne în pulpă. Perioada de maturare: sfârşitul lunii iulie, începutul lunii august. 9. Flora – soi românesc omologat în 1989 la ICDP Piteşti -Mărăcineni (Tuleu gras x Renclod violet), viguros, cu fructificare mixtă, rezistent la secetă, boli şi ger, semiprecoce, dar foarte productiv (peste 20 t/ha/500 pomi), androsteril. Fructul este mare (48-55 g), ovoidal spre sferic, uşor turtit, de culoare albastru -ultramarin, acoperit cu pruină albastră-cenuşie. Pulpa este alb -verzuie, crocantă, mediu suculentă, cu gust plăcut armonios. Perioada de maturare: prima decadă a lunii august. 10. Doina – soi românesc omologat în 2004 la SCDP Bistriţa (Anna Spath x Renclod Althan), de vigoare mijlocie, cu fructificare de tip spur, rezistent la boli, tolerant la Plum Pox virus, androsteril. Fructul este mare (45-50 g), eliptic, de culoare roşu-violaceu, acoperit cu un strat gros de pruină. Pulpa este galben -verzuie, fermă, suculentă, neaderentă. Perioada de maturare: prima decadă a lunii august. 11. Tuleu timpuriu – soi românesc obţinut la ICDP Piteşti - Mărăcineni (Tuleu gras x Peche), omologat în anul 1967. Pomul are vigoare mijlocie, coroana piramidală, ramurile de schelet groase, fructificare pe ramuri de rod scurte. Soi androsteril, intră pe rod în anii 4-5 de la plantare, este productiv (23 t/ha, cu 444 de pomi), rezistent la ger, secetă şi viroze, are compatibilitate slabă la altoirea pe corcoduşul. Fructul este aspectuos, mare (40 g), ovoidal- asimetric, pieliţa este potrivit de groasă, elastică, de culoare violacee, acoperită cu un strat gros de pruină albastru -ultramarin. Perioada de maturare: începutul lunii august. 12. Roman – soi românesc omologat în anul 2004 la ICDP Piteşti Mărăcineni (Tuleu gras x Early Rivers), de vigoare mijlocie, produce moderat, dar constant; este androsteril. Fructul este mare (60 g), ovoidal, de culoare albastru-
89
roşiatic, cu pruină gri. Pulpa galben -oranj, crocantă, potrivit de suculentă, dulce acidulată. Perioada de maturare: prima decadă a lunii august. 13. Romaner – soi românesc omologat în 2005 la ICDP Piteşti -Mărăcineni (Tuleu gras x Renclod Althan), de vigoare mare, cu fructi ficare mixtă, este productiv, androsteril. Fructul este mare (45 g), sferic-alungit, de culoare albastruviolet, cu pruină abundentă, pulpa galben -verzuie, suculentă, cu gust foarte plăcut. Perioada de maturare: prima decadă a lunii august. 14. Alina – soi românesc obţinut la ICDP Piteşti -Mărăcineni (sâmburi iradiati de Tuleu gras), omologat în anul 1991, de vigoare mică spre mijlocie, este precoce, foarte productiv şi constant, rezistent la ger, tolerant la secetă şi boli virotice, sensibil la monilioză, a ndrosteril. Fructul este mare (45-55 g), ovoid, albastru-deschis cu nuanţe maronii, acoperit cu multă pruină cenuşie. Pulpa este galbenă-verzuie, crocantă, potrivit de suculentă, consistentă, neaderentă. Perioada de maturare: prima decadă a lunii august. 15. Centenar – soi obţinut la ICDP Piteşti-Mărăcineni (Tuleu gras x Early Rivers), omologat în 1978, este unul dintre cele mai productive soiuri din ţară (25 -30 t/ha cu 500 pomi). Pomul are vigoare mijlocie, fructifică predominant pe buchete de mai, cât şi pe ramuri mijlocii şi lungi. Intră timpuriu pe rod, este androsteril, rezistent la secetă, tolerant la boli şi viroze, uşor sensibil la ger. Fructul este mare (45 -50 g), are formă invers ovoidală, culoare vânăt -violacee, acoperit cu pruină abundentă, albăs truie. Pulpa este galben-verzuie, fermă, crocantă, suculentă, cu gust foarte plăcut, neaderentă la sâmbure, foarte bună pentru consum în stare proaspătă. Perioada de maturare: primele două decade ale lunii august. 16. Sarmatic – soi românesc obţinut la ICDP Piteşti -Mărăcineni (Tuleu timpuriu x Early Rivers), omologat în anul 1989, de vigoare mijlocie spre mare, este androsteril, productiv (15- 17 t/ha). Rezistă bine la ger, secetă şi boli, este sensibil la Plum Pox virus. Fructul are mărime mijlocie (40 g), formă oval alungită, epiderma albastră, cu puncte subcutanante roşii, acoperit cu pruină fină. Pulpa este galben- verzuie, crocantă şi suculentă, cu gust dulce -acidulat, armonios, neaderentă. Maturarea: prima jumătate a lunii august. 17. Ivan – soi românesc obţinut la SCD P Bistriţa (Tuleu gras x Vânăt de Italia), omologat în anul 2003, de vigoare mijlocie, este androsteril, tolerant la boli şi viroze. Fructul este mijlociu (36 g), invers -ovoidal, de culoare albastru-închis, acoperit cu pruină. Pulpa este ver de-gălbuie, fermă, mediu suculentă, dulce. Perioada de maturare: prima decadă a lunii august. 18. Iulia – soi românesc obţinut la SCD P Bistriţa (Tuleu gras x Renclod Althan), omologat în 2002, este semiviguros, androsteril, tolerant la boli şi viroze. Fructul este mijlociu (38-40 g), elipsoidal-alungit, turtit ventral, culoarea albastruviolaceu, acoperit cu pruină, pulpa galben -verzuie, fermă, fibroasă, cu gust dulce, foarte plăcut. Perioada de maturare: ultima decadă a lunii august. 19. Andreea – soi românesc obţinut la SCDP Vâlcea, omologat în 2000, de vigoare mică spre mijlocie, parţial autofertil, foarte productiv, tolerant la Plum Pox virus. Fructul este mijlociu (40 g), rotunjit- oblong, de culoare albăstru -violaceu, cu puncte roşiatice -violacee, acope rit cu pruină, pulpa galbenă, mediu suculentă, dulce. Perioada de maturare: decadele a doua şi a treia ale lunii august. 20. Dani – soi românesc obţinut la SCD P Bistriţa (Tuleu gras x Gras românesc), omologat în 2004, este viguros, androsteril, rezistent l a boli şi viroze. Fructul este mijlociu (28- 30 g), globulos, de culoare albastră, acoperit cu pruină. Pulpa este galben- verzuie, fermă, mediu suculentă. Perioada de maturare: ultima decadă a lunii august. 21. Geta – soi românesc obţinut la SCD P Bistriţa (Centenar x Ialomiţa), omologat în anul 2004, semiviguros, cu fructificare de tip spur, este androsteril, rezistent la boli, tolerant
90
la viroze. Fructul este mare (50-60 g), elipsoidal, de culoare albastru- închis, cu pruină abundentă, pulpa galben -verzuie, f ermă, dulce, mediu suculentă. Perioada de maturare: decadele a doua şi a treia ale lunii august. 22. Dâmboviţa – soi românesc omologat în anul 1981 la ICDP Piteşti Mărăcineni (Tuleu gras x Anna Späth), de vigoare mare, semiprecoce, foarte productiv (27-30 t/ha), este androsteril, rezistent la ger şi viroze. Fructul este mare (50 g), ovoidal, uşor asimetric, vânăt -închis, acoperit cu multă pruină cenuşie, foarte aspectuos. Pulpa este de culoare galben- verzuie, crocantă, suculentă, cu gust plăcut, neaderentă. Perioada de maturare: sfârşitul lunii august. 23. Jubileu 50 – soi românesc obţinut la SCD P Bistriţa (Tuleu gras x De Bistriţa), omologat în anul 2003, de vigoare mijlocie, este androsteril, tolerant la boli, mediu rezistent la Plum Pox virus. Fructul este mijlociu (35 g), elipsoidal, de culoare albastră, acoperit cu pruină, pulpa galben -verzuie, fermă, dulce, mediu suculentă. Perioada de maturare: ultima decadă a lunii august. 24. Pescăruş – soi românesc obţinut la ICPP Piteşti -Mărăcineni (Renclod Althan x Wilhelmina Späth), omologat în 1979, de vigoare mijlocie, rodeşte pe formaţiuni scurte şi mijlocii, este autosteril, produce mult, având tendinţă de supraîncărcare. Este rezistent la boli şi viroze. Fructul este foarte aspectuos, mare (40-45 g), ovoid, u şor alungit, asimetric, cu pieliţa de culoare vânăt -închis, cu multă pruină. Pulpa este galben -verzuie, crocantă, suculentă, cu gust plăcut, acidulat, neaderentă la sâmbure. Perioada de maturare: sfârşitul lunii august. 25. Tuleu gras – soi autohton, vechi, originar din regiunea subcarpatică meridională, este considerat soi de bază în sortiment, datorită calităţii superioare a fructelor, folosite ca etalon în descrierea celorlalte soiuri. Pomul are vigoare mare, ramurile de schelet au unghi mic de ramificare şi lemnul foarte fragil, fapt pentru care se rup şi se dezbină sub greutatea rodului. Fructifică pe formaţiuni scurte şi mijlocii, este precoce şi foarte productiv (20 -25 t/ha), androsteril (staminele sunt lipsite de polen). La altoire nu are afinitate cu corcoduşul. Ca genitor matern transmite la descendenţi androsterilitatea şi incompatibilitatea la altoirea pe corcoduş. Este tolerant la viroze, sensibil la afide şi Monilinia. Nu este rezistent la ger şi formează "plăgi geroase" pe trunchi şi ramurile de schelet. Fructul este mijlociu (27-35 g), invers-ovoidal, de culoare vânăt -închis, cu pruină albăstruie. Pulpa este galben -verzuie, crocantă, suculentă, cu gust deosebit de plăcut. Fructele sunt rezistente la căderea din pom, transport şi păstrare, de calitate superioară, destinate pentru consum în stare proaspătă, deshidratare şi industrializare. Perioada de maturare: sfârşitul lunii august, începutul lunii septembrie. 26. Stanley – soi de origine americană (Agen x Grand Duck), a fost introdus la noi în cultură în anul 1958. Pomul are vigoare submijlocie, fructifică pe buchete de mai ramificate, fiind un soi de tip spur. Este autofertil, foarte bun polenizator, intră repede pe rod, are potenţial productiv deosebit de ridicat (25 t/ha). Este rezistent la ger şi tolerant la viroze. Fructul este de mărime mijlocie (30 - 38 g), de formă invers -ovoidă. Pieliţa este de culoare vânăt -inchis, acoperită cu pruină abundentă, albăstruie, se colorează caracteristic cu 3 -4 săptămâni înainte de maturitatea de recoltare. Pulpa este galben- verzuie, consistentă, crocantă, suficient de suculentă, dulce, uşor acidulată, neaderentă la sâmbure. Fructele sunt foarte aspectuoase, rezistente la transport şi păstrare, bune pentru masă şi industrializare. Perioada de maturare: prim a jumătate a lunii septembrie. 27. Agent – soi românesc obţinut la ICDP Piteşti -Mărăcineni (selecţie individuală într -o populaţie de puieţi rezultaţi din polenizare liberă), omologat în 2004, de vigoare mijlocie, este parţial autofertil, tolerant la virusu ri, rezistent la boli. Fructul este mijlociu ca mărime (27 g), sferic -alungit, roşu -violaceu, pulpa gălbuie, cu gust dulce -acrişor, uşor astringent. Perioada de maturare: ultima decadă a lunii august.
91
28. Zamfira – soi românesc obţinut la SCDP Bistriţa (Anna Spath x Renclod Althan), omologat în anul 2005, este semiviguros, parţial autoferil, rezistent la boli şi viroze. Fructul este mare (45 g), globulos, marmorat colorat în roşu -violet, acoperit cu pruină abundentă. Pulpa este galben -verzuie, fermă suculentă, cu gust plăcut aromat. Perioada de maturare: prima decadă a lunii august. 29. D'Agen-707 – soi de origine franceză, obţinut prin selecţia clonală a soiului Agen (d’Ente). Pomul are vigoare mijlocie, fructifică pe ramuri scurte şi mijlocii. Infloreşte târziu şi abundent, este autofertil, precoce, productiv (21 t/ha), rezistent la ger şi secetă, tolerant la viroze. Fructul este mic (19 - 23 g), invers- ovoidal, asimetric, cu pieliţa de culoare roşu-violaceu, acoperită cu pruină violacee. Pulpa este galben -verzuie, suculentă, semicrocantă, foarte dulce, cu aciditate insuficientă, semiaderentă la sâmbure, foarte bun pentru deshidratare şi industrializare. Perioada de maturare: sfârşitul lunii august, începutul lunii septembrie. 30. Albatros – soi românesc obţinut la ICDP Piteşti -Mărăcineni (polenizare naturală a soiului Tuleu gras ), omologat în 1979, de vigoare mare, rodeşte pe formaţiuni scurte şi mijlocii, este androsteril. Produce abundent (22 - 24 t/ha, cu 500 pomi), având tendinţa cu supraîncărcare cu rod. Este rezistent la ger şi secetă, tolerant la viroze, nu are afinitate cu corcoduşul. Fructul este mare (45 g), ovoidal alungit, cu pieliţa de culoare bordo -violet şi pruină abundentă. Pulpa este verde gălbuie, consistentă, potrivit de suculentă, cu gust plăcut, neaderentă la sâmbure. Perioada de maturare: sfârşitul lunii august, începutul lunii septembrie. 31. Elena – soi românesc obţinut la SCD P Bistriţa (Tuleu gras x Stanley), omologat în anul 2005, este semiviguros, androsteril, tolerant la boli şi vi roze. Fructul este mijlociu spre mare (38- 42 g), elipsoidal, uşor gâtuit, culoare albastru -violet, cu pruină abundentă. Pulpa este galben -verzuie, suculentă, plăcut aromată. Perioada de maturare: începutul lunii septembrie. 32. Anna Späth – soi vechi de or igine germană, cultivat la noi în special în zona de câmpie şi a dealurilor mici şi mijlocii. Pomul are vigoare mijlocie, fructifică pe ramuri de rod scurte. Înfloreşte târziu, este autofertil, foarte productiv (23 t/ha), rezistent la ger şi secetă, pretenţios la căldură, rezistent la viroze. Fructul este mijlociu (26-42 g), globulos, cu pieliţa de culoare roşu -vineţiu, acoperită cu pruină albăstruie. Pulpa este galben -verzuie, suculentă, potrivit de dulce, slab acidulată, neaderentă la sâmbure, bună pentru consum în stare proaspătă şi industrializare. În anii cu toamne reci şi ploioase, fructele rămân fade şi insuficient colorate. Perioada de maturare: a doua jumătate a lunii septembrie. 33. Gras ameliorat – soi românesc obţinut la Staţiunea Didactică Istriţa Buzău, omologat în 1968. Soiul a fost obţinut prin autofecundarea soiului Gras românesc, faţă de care este superior prin mărimea şi calitatea fructelor. Soi viguros, productiv (25 t/ha), autofertil, rezistent la ger şi secetă, tolerant la viroze. Fructul este mijlociu spre mare (35- 45 g), asemănător cu cel de Gras românesc ca formă şi culoare (sferic, vânăt -inchis). Pulpa este consistentă, cărnoasă, neaderentă la sâmbure, bună pentru masă, industrializare şi deshidratare. Perioada de maturare: după 10 septembrie, cu două săptămâni înaintea soiului Gras românesc. 34. Delia – soi românesc obţinut la SCDP Bistriţa (Vânăt de Italia x Anna Späth), omologat în 2002, de vigoare mijlocie, fructificare pe ramuri scurte, este parţial autofertil, tolerant la boli, s ensibil la Plum Pox virus. Fructul este de mărime mijlocie (28-33 g), ovoidal, de culoare albastră, acoperit cu pruină. Pulpa este galbenă, fibroasă, dulce, foarte bună la gust, neaderentă. Perioada de maturare: primele decade ale lunii septembrie. 35. Matilda – soi românesc obţinut la SCDP Bistriţa (Anna Spath x Agen iradiat cu Co 60), omologat în 2004, de vigoare mijlocie, fructificare pe ramuri de rod scurte şi lungi, este autofertil, rezistent la boli, tolerant la viroze. Fructul este
92
mijlociu (30 g), eliptic- alungit, roşu -violaceu închis, cu pruină albăstruie, sâmburele este mic, pulpa dulce, plăcut aromată. Perioada de maturare: ultima decadă a lunii septembrie. 36. Vinete de Italia (Quertsche d'Italie) – soi vechi de origine incertă, probabil italiană, de vigoare submijlocie, cu fructificare pe ramuri scurte, mijlocii şi lungi, autofertil. Este pretenţios la căldură şi umiditate, foarte sensibil la viroze. Fructul este mijlociu (30 -35 g), invers-ovoidal, asimetric, cu "piept de porumbel" caracteristic, vânăt-închis, acoperit cu pruină albăstruie. Pulpa este verde -gălbuie, cu gust foarte plăcut, dulce -acidulat, neaderentă la sâmbure, soi bun pentru masă şi industrializare. Perioada de maturare: primele decade ale lunii septembrie. 37. Record – soi românes c obţinut la SCPP Voineşti, omologat în 1983, se remarcă prin mărimea deosebită a fructelor. Pomul are vigoare mijlocie spre mare, fructifică pe buchete de mai şi ramuri mijlocii, este autosteril, foarte productiv (20 t/ha cu 400 de pomi), rezistent la boli, tolerant la viroze. Fructul este foarte mare (75 g), aspectuos, de formă sferică, foarte puţin alungit, uneori uşor asimetric. Pieliţa are culoare vânăt-închis, acoperită cu pruină fină, albăstruie. Pulpa este galben -verzuie, consistentă, suculentă, uşor acidulată, cu gust plăcut, răcoritor, neaderentă la sâmbure, foarte bună pentru consum în stare proaspătă şi industrializare. Perioada de maturare: a doua jumătate a lunii septembrie. 38. Gras românesc – soi autohton de provenienţă incertă, cultivat mult în regiunea subcarpatică meridională. Pomul are vigoare mare, coroană sferică, deasă, rodeşte preponderent pe formaţiuni lungi. Înfloreşte timpuriu, este autofertil, foarte productiv (27 t/ha), rezistent la ger, sensibil la secetă, tolerant la viroze. Fructul este mic (22 g), sferic, de culoare vânăt -închis, cu pruina albăstruie. Pulpa este galben verzuie, suculentă, moale, foarte dulce, insuficient acidulată, complet aderentă la sâmbure, bună pentru deshidratare, industrializare şi distilare. Perioada de maturare: sfârşitul lunii septembrie, începutul lunii octombrie.
Soiuri din vechiul sortiment: Renclod de Caransebeş – soi obţinut la ICDP Piteşti -Mărăcineni (Renclod Althan x Wilhelmina Späth), omologat în anul 1991. Pomul are vigoare mijlocie spre mare, fructifică pe ramuri de rod scurte şi mijlocii, este parţial autofertil, rezistent la ger, boli şi dăunători. Fructul este mijlociu spre mare (40 -60 g), aproape sferic, uşor turtit la capete, cu şanţul ventral pronunţat. Pieliţa este subţire elastică, de culoare vânăt -închis, cu pruină densă. Pulpa este galben -portocalie, cărnoasă, suculentă, dulce, plăcut aromată. Perioada de maturare: sfârşitul lunii iulie, începutul lui august. Bărăgan 17 – soi românesc, omologat în anul 1990 la ICDP Piteşti Mărăcineni (Tuleu gras x Early Rivers), de vigoare mică spre mijlocie, este autosteril, rezistent la ger şi secetă, precoce, foarte productiv (20 -22 t/ha). Fructul este mare (40-50 g), ovoid, albastru- închis, cu multă pruină cenuşiu -violetă. Pulpa este galben-verzuie , crocantă, plăcută la gust, neaderentă. Soi destinat pentru consum în stare proaspătă sau industrializare (deshidratare). Perioada de maturare: începutul lunii august. Vinete româneşti – soi vechi românesc, viguros, rodeşte pe ramuri mijlocii şi lungi, dar şi pe buchete de mai inserate pe ramuri de semischelet lungi, elastice, ce formează o coroană piramidală. Este rezistent la ger, sensibil la boli şi viroze, este autofertil. Prezintă mai multe clone Ex.-Vinete româneşti-300. Fructul este submijlociu (18- 35 g), elipsoidal, vânăt -deschis, cu multă pruină albăstruie albicioasă. Pulpa este galben verzuie, elastică, dulce, mediu suculentă, neaderentă. Fructele sunt rezistente la cădere din pom şi manipulare, bune pentru
93
industrializare dar şi pentru consum în stare proaspătă. Maturare: a doua decadă a lunii septembrie, la 135-140 zile de la înflorire. În cultură sau în câmpurile experimentale se mai întâlnesc şi alte soiuri sau clone ale celor prezentate, care completează fondul de germoplasmă românesc. De asemenea, au fost introduse de peste hotare o serie de soiuri valoroase, dar care mai trebuie studiate din punct de vedere ecologic, biologic şi tehnologic. Dintre acestea, cele mai reprezentative sunt: Ruth gerstetter (Regina precoce), Blue Free, Iroquois, President, Edwards, Blue Bell, Valor, Verity, Vision etc. O largă răspândire vor avea soiurile productive autofertile cu fructe de calitate superioară şi destinaţie mixtă, cu conţinut ridicat în substanţă uscată, zahăr şi vitamine.
Portaltoii prunului Lista oficială a soiurilor (2000) admite la înmulţire un număr de 12 portaltoi, dintre care 9 sunt generativi şi 3 vegetativi. Atât în ţara noastră, cât şi pe plan mondial, lista portaltoilor pentru prun este mult mai mare şi într -o dinamică accentuată. Corcodu şul sau mirobolanul – este unul dintre cei mai vechi şi mai utilizaţi portaltoi pentru prun; aceasta pentru că materialul semincer se produce uşor, are procent ridicat de germinare şi producţii ridicate de puieţi care se prind şi cresc bine în câmpul I, as igură procent mare de prindere la altoire şi este compatibil cu majoritatea soiurilor; nu drajonează cu excepţia unor biotipori. În plantaţie, pomii altoiţi pe acest portaltoi au o mare plasticitate ecologică, imprimă pomilor vigoare mare, precocitate medie, longevitate (30- 40 ani), productivitate şi fructe de calitate. Ca inconveniente precizăm: vigoare mare, neuniformitate în livadă, incompatibilitate sau compatibilitate slabă cu unele soiuri: Tuleu gras, Gras românesc, Record, Peche, Anna Späth, Silvia etc. Corcoduşul se înmulţeşte de regulă pe cale generativă, cu procente de răsărire de 58 -85, dar şi vegetativă, prin butaşi, cu procente de înrădăcinare cuprinsă între 50 şi 90 (Liacu, 1956, Botu, 1978, Duţu, 1983). Unii autori (Haward şi Heppner, 1929; Bordeianu ş.a., 1964) au arătat că mirobolanul cu fructe galbene şi verzi prezintă o compatibilitate mai bună şi o rezistenţă superioară la ger, comparativ cu biotipurile cu fructe roşii. Cu toate calităţile acestui portaltoi, se recomandă a nu se folosi populaţiile naturale de mirobolan ci anumite clone selecţionate. Dintre clonele de corcoduş, cele mai valoroase şi mai utilizate sunt: Corcoduş 163 – portaltoi românesc ce se înmulţeşte pe cale vegetativă prin butaşi lignificaţi. Procentul de înrădăcinare est e de 70. Este viguros, cu bun ancoraj în sol, nu drajonează, este rezistent la temperaturi scăzute, dar sensibil la secetă. Este incompatibil cu soiurile din grupa Tuleu şi Renclod. Se foloseşte foarte puţin. Mirobolan B (P. cerasifera) – face parte dintr- o serie mai numeroasă (A.C.D.), obţinut în Anglia, este viguros, se înmulţeşte uşor prin butaşi, mai greu prin marcotaj, are un ancoraj bun în sol şi drajonează puţin. Soiurile altoite au productivitate ridicată, dar intră târziu pe rod. Este sensibil la g er şi nu are compatibilitate cu soiurile de tip Renclod şi Mirabelle (Glenn, 1961). Nu se foloseşte în România. Mirobolanul de Lesdain – portaltoi belgian, se înmulţeşte generativ, dar şi vegetativ prin butaşi. Solicită soluri uşoare şi umede. Este incompa tibil cu Renclod Althan şi alte soiuri. Mirobolan 29 C – portaltoi american (1915), de vigoare mare, se înmulţeşte prin butaşi. Are un ancoraj în sol slab. Drajonează puţin. Are compatibilitate bună cu soiuri europene şi asiatice, are rezistenţă la cancerul rădăcinilor şi al coletului, dar este sensibil la nematozi. Nu se foloseşte în România.
94
Miroval – portaltoi românesc, se înmulţeşte prin butaşi lignificaţi. Are bun ancoraj în sol, nu drajonează. Imprimă soiurilor precocitate, productivitate şi calitate superioară fructelor. Este rezistent la temperaturi scăzute, are compatibilitate bună cu majoritatea soiurilor şi este liber de viroze. Prunul franc – se obţine din sâmburii unor soiuri locale sau străine. Aceşti portaltoi au o bună compatibilitate cu toate soiurile, imprimă o vigoare de creştere mai redusă, pomii sunt mai precoce şi uneori mai productivi. Au o înrădăcinare mai superficială, sunt mai sensibili la ger şi secetă, în schimb valorifică mai bine solurile subţiri, umede şi cu exces de umiditate.În pepinieră, procentul de răsărire este mai scăzut, creşterea puieţilor este mai lentă iar prinderea la altoire şi producţia de pomi STAS este mai mică. P.F. Roşior văratec – portaltoi românesc (1998), de vigoare medie, cu bun ancoraj în sol, bună adaptabilitate la sol, drajonare redusă, compatibilitate bună cu toate soiurile. Este sensibil la Polystigma rubrum şi tolerant la Sharka. Se înmulţeşte pe cale generativă. P.F. Gălbior – portaltoi românesc (1984 – Iaşi), de vigoare medie, cu bună înrădăcinare şi bună compatibilitate. Se înmulţeşte generativ. P.F. Renclod verde F. – portaltoi românesc (1976), cu înmulţire generativă, semiviguros, cu bun ancoraj, compatibil cu toate soiurile europene, nu drajonează. Oteşani 8 – portaltoi românesc (1980), cu înmulţire generativă, dar şi prin butaşi (I. Botu şi Achim, 1993), precum şi prin micropropagare “in vitro” (I. Tudor, 1992). Imprimă pomilor vigoare redusă, ancoraj bun în sol, dar drajonează puternic. Este un portaltoi de perspectivă pentru România şi chiar Euro pa. Oteşani 11 – portaltoi românesc (1957), cu înmulţire vegetativă (butaşi), dar şi prin meristeme, semiviguros, cu bun ancoraj, cu drajonare slabă. Prezintă importanţă mai ales pe terenurile cu conţinut ridicat de argilă (până la 30 %) şi pe cele cu text ură medie. P.F. Buburuz – portaltoi românesc (1968), cu înmulţire generativă, de vigoare medie, ancoraj bun şi drajonare redusă, sensibil la acarieni, tolerant la Sharka. P.F. Scoldus – portaltoi românesc (1984), cu înmulţire generativă, de vigoare medie, rezistent la boli, la temperaturi scăzute; creşte pe soluri subţiri, cu grad ridicat de argilă. Are mai multe clone, cea mai bună fiind Scolduş l , care se foloseşte în programele de ameliorare din România şi Franţa. Se foloseşte în cultură foarte puţin. P. F. Voineşti B – portaltoi românesc (1976), se înmulţeşte pe cale genertativă, de vigoare mică spre mijlocie (semidwarf) pe care o imprimă şi soiurilor altoite. Este compatibil cu toate soiurile europene; acestea sunt precoce şi productive. Nu este înmulţit în producţie. Brompton – portaltoi englezesc de vigoare mare, cu bun ancoraj şi cu tendinţă de drajonare. Compatibil cu soiurile europene, rezistent la ger dar sensibil la cancerul bacterian al rădăcinilor şi la Plum - pox. Este folosit pe scară redusă pe solurile mai grele şi mai umede fără exces de umezeală (Iacob, 1981). Pixy – portaltoi englezesc (1969), se înmulţeşte vegetativ (butaşi şi marcotaj), soiurile altoite au o vigoare mică (semidwarf), sunt precoce şi productive. Ancorajul în sol este destul de bun, dar sistemul radicular este redus. Prezintă compatibilitate bună cu soiurile europene, nu drajonează. Saint Julien A – portaltoi obţinut în Anglia (1928), se înmulţeşte prin butaşi lignificaţi şi chiar marcotaj. Imprimă soiurilor altoite vigoare mică (semidwarf), precocitate şi productivitate. Are compatibilitate bună cu soiurile europene, este rezistent la temperaturi scăzute. Alţi portaltoi din P. domestica şi P. insititia: Saint Julien Hibrid 1, Ackerman, Saint Julien G.F. 655-2, Saint Julien K etc.
95
Portaltoi interspecifici: Ishtara (1950-Franţa) = Belsiana (Prun diploid) x (P. cerasifera x P.persica) – se înmulţeşte prin butaşi. Myran = (P. cerasifera x P. saliciana) x P. persica (Franţa). Citation (SUA) = (P. mume x P. cerasus) x P. Amygdalus x (Nemaguard x R. Red Globe). Se înmulţeşte prin butaşi. G.F. 677 şi G.F. 557 = P. persica x P. amygdalus (Franţa). Marianna G.F. 8.1. = P. cerasifera x P. munsoniana (Franţa), de vigoare foarte mare, se înmulţeşte prin butaşi. Marianna 2624 = P. cerasifera x P. munsoniana (1940, SUA). Marianna 4001 = P.cerasifera x P. munsoniana, este de vigoare foarte mare. Ca portaltoi pentru prun se mai poate folosi piersicul şi zarzărul pentru anumite soiuri şi condiţii ecologice. De asemenea, mai sunt folosite ca portaltoi speciile americane destinate în special unor soiuri americane. Dintre acestea, cele mai importante specii sunt: Prunus hortulana, P. americana, P. maritima, P. tomentosa (Vişinul de Nanking), P. besseyi (Vişinul de nisip).
5.4. Particularităţile de creştere şi fructificare ale prunului Sistemul radicular. Creşterea sistemului radicular este influenţată de portaltoi, soi, tipul de sol şi sistemul de întreţinere. Astfel, la prunii pe rădăcini proprii sistemul radicular este bine dezvoltat. Majoritatea rădăcinilor se găsesc în stratul de sol cuprins între 12 şi 36 cm. Rădăcinile constituie 27 -45 % din greutatea pomului, acestea având direcţie orizontală şi oblică, majoritatea fiind de ordinul II -IV. Dezvoltarea rădăcinilor în plan orizontal este influenţată de soi şi densitate. Mulţi portaltoi de prun franc au proprietatea de a emite drajoni, fenomen dăunător în plantaţie. Situarea rădăcinilor în stratul superior al solului permite cultura prunului şi pe soluri mai subţiri, cu conţinut ridicat de argilă şi cu drenaj aerohidric deficitar. Înrădăcinarea superficială prezintă dezavantajul că reduce rezistenţa pomilor la ger şi secetă. La pomii altoiţi pe corcoduş, rădăcinile sunt lungi şi subţiri, pătrund mai adânc în sol, chiar până la 120 -130 cm, dar marea ma să a lor se află în stratul de sol cuprins între 30 şi 60 cm. În plan orizontal, acestea depăşesc de 2 3 ori proiecţia coroanei. Partea epigee. Partea epigee este determinată genetic, variind în funcţie de soi. Trunchiul este în general drept, mai rar tors ionat (Roşior văratec, Montfort), cu ritidomul neted (Anna Spath, Renclod verde) sau crăpat sub formă de plăci poliedrice (Agen, Rivers timpuriu). Ca înălţime, majoritatea soiurilor formează un trunchi mijlociu, cu diametrul în medie de 25 -35 cm. Coroana naturală variază mult în funcţie de unghiul de ramificare a ramurilor, precum şi de vigoarea lor. Astfel, aceasta poate fi: fusiformă (Izium, Eric, Simon), piramidală (Tuleu gras, Tuleu timpuriu, Gras româneasc, De Bistriţa), invers piramidală (Anna Späth, Peche, Uriaşe), globuloasă (Agen, Renclod negru, Ontaria, Vinete de Italia), turtită (Renclod verde, Montfort) etc. De asemenea, după capacitatea de ramificare şi tipul de fructificare, soiurile pot avea coroane dese (Agen, Minerva) sau rare (Nectarina roşie, Stanley) care fructifică în special pe buchete de mai. Alte soiuri (Tuleu gras, Vinete româneşti, Grase româneşti) fructifică pe ramuri mijlocii şi lungi. Diametrul coroanei în perioada de rodire maximă poate atinge 4 -7 m. În mod natural prunul poate ajunge la 8- 10 m înălţime, dar în plantaţii nu depăşeşte 4 -5 m. Prunul are o
96
creştere puternică mai ales în perioada de tinereţe, lungimea ramurilor anuale atingând frecvent 1-1,5 m, fapt ce permite formarea rapidă a coroanelor prin operaţiuni în verde. La aceste soiuri coroana se îndeseşte uşor (Centenar, Agen), necesitând lucrări de formare mai deosebite, în timp ce la cele de tip “spur” capacitatea de ramificare şi de formare a lăstarilor anticipaţi este redusă. În afară de specificul biologic al soiurilor şi portaltoilor, vigoarea pomilor mai este influenţată de condiţiile ecologice şi în special tehnologice. Ramurile fructifere ale prunului se pot clasifica în: ramuri preflorifere (pintenul, spinul şi smiceaua) şi ramuri florifere (buchetul de mai, ramu ra mijlocie şi ramura lungă). În condiţii ecologice şi tehnologice favorabile, ramurile preflorifere evoluează în ramuri florifere. Buchetele de mai au inseraţi mai mulţi muguri floriferi şi puţini vegetativi şi trăiesc 3-6 ani. Ramurile mijlocii au 5-30 c m lungime şi au inserate pe ele atât muguri floriferi în treimea mijlocie, cât şi vegetativi către vârf. Ramurile lungi întâlnite cu preponderenţă la anumite soiuri (Superb, Vinete româneşti) prezintă la bază 1 -3 muguri vegetativi, apoi muguri vegetativi ş i floriferi în grupuri, iar spre vârf din nou muguri vegetativi. Cunoaşterea acestor ramuri are importanţă la efectuarea tăierilor de fructificare spre a nu îndepărta porţiunile cu muguri floriferi. Florile prunului sunt hermafrodite, cu petale albe sau albe-verzui, de dimensiuni diferite. Înflorirea are loc înainte de înfrunzire (Nectarina roşie, Stanley, Silvia), simultan cu înfrunzirea (Vinete de Italia) sau după înfrunzire (Centenar, Vinete româneşti). Fructele sunt drupe de dimensiuni, forme, gust, aro mă şi culori foarte diferite, după cum au fost prezentate la 7.2.3., acestea fiind caractere de soi. De asemenea, fructele pot fi grupate după destinaţie: pentru consum în starea proaspătă, pentru semiindustrializare sau industrializare sub diferite forme. Ciclul anual. Prunul porneşte în vegetaţie primăvara timpuriu (jumătatea lunii martie) şi trece prin următoarele fenofaze: umflarea mugurilor vegetativi, începutul creşterii lăstarilor, umflarea mugurilor floriferi, înfloritul, legarea şi creşterea fructe lor. Umflarea mugurilor floriferi este influenţată de evoluţia temperaturii şi poate dura 4-12 zile. Înflorirea are loc primăvara după celelalte specii drupacee (aprilie), florile nefiind afectate decât foarte rar de brumele târzii de primăvară. Epoca de î nflorire este diferită, soiurile grupându -se astfel: cu înflorire timpurie (Silvia, Simionis, Ţar, Victoria, Gras românesc), cu înflorire mijlocie (Nectarina roşie, Stanley) şi cu înflorire târzie (Tuleu gras, Vinete româneşti, Agen, Vinete de Italia, Anna Spath). Cea mai importantă fenofază este cea a înfloritului, deoarece are un rol determinant în asigurarea recoltelor. Aceasta este determinată genetic, dari variază de la soi la soi, dar în limite relativ restrânse în cadrul speciei. Data declanşării înf loritului poate varia de la o zonă la alta, dar soiurile îşi păstrează ordinea conform determinismului lor genetic. Diferenţa poate varia de la 1 -2 zile până la 7 -15 zile. Referitor la biologia înfloritului, iar în cadrul acesteia la procesul polenizării şi fecundării, soiurile de prun se grupează astfel: autofertile (autocompatibile), autosterile (autoincompatibile), interfertile (intercompatibile) sau intersterile, în funcţie de natura polenului. Soiuri autofertile: Anna Spath, Agen, Stanley, Vinete român eşti, Renclod verde, Sugar, Victoria, Bosniace, Vinete de Italia, Gras românesc, Gras ameliorat, Ontaria, Record. Soiuri autosterile: Tuleu gras, Montfort, Renclod negru, Renclod Altham, Tuleu timpuriu, Tuleu dulce, Centenar, Dâmboviţa, Superb, Peche, Ţar. Soiuri parţial autofertile: Silvia, Rivers timpuriu, Wilhelmina Späth. În funcţie de procentul de grăunciori de polen germinat, soiurile se pot clasifica astfel: - rele polenizatoare (sub 30%): Vision (2%), Silvia (13,3%), Althan (19,7%), Grand Prize (15,7%);
97
- bune polenizatoare (30-60%): Rivers timpuriu (30,3%), Blue free (34,2%), Stanley (43,4%), Peche (45,3%); - foarte bune polenizatoare (peste 60%): Valor (60,9%), Iraquois (68,7%), Gras ameliorat (81,1%), Anna Spath (81,4%). Stabilirea celor mai buni polenizatori şi, deci, asigurarea fecundării cu polen corespunzător naturii ereditare a fiecărui soi poate să dubleze sau chiar să tripleze producţia, chiar în afara sporului ce se poate obţine printr -o agrotehnică superioară. Autosterilitatea se datorează în special androsterilităţii. Nu se cunosc perechi de soiuri intersterile. În concluzie, precizăm că pentru o producţie bună, într -o parcelă trebuie să existe soiuri polenizatoare care să aibă aproximativ aceeaşi perioadă de înflorire cu soiurile de bază. Pentru o producţie normală este suficientă polenizarea a cca 20 -30% din flori, iar procentul de legare să fie de cca 45%. În urma căderii fiziologice (19 30%) rămân în pom până la maturitate cca 20 -30% fructe. Creşterea lăstarilor la prun are loc, de regu lă, într -un singur val, în maiiulie la pomii tineri şi mai -iunie la pomii maturi. Maturarea fructelor la prun are loc în perioada 15.VI- 1.XI, fiind influenţată de soi şi de condiţiile tehnice din anul respectiv. Numărul zilelor parcurse de la sfârşitul înfloritului până la maturitatea de recoltare la soiurile de prun variază de la 92,4 pentru cel mai timpuriu soi (Rivers timpuriu) până la 137 -140 zile pentru soiurile cele mai târzii (Record, Gras românesc, Anna Spath, Vinete româneşti). Din acest punct de vedere, soiurile de prun se pot grupa în: - foarte timpurii (15.VI-15.VII): Rivers timpuriu, Diana, Nectarina roşie, Ţar, Renclod Qullins; - timpurii (15.VII-15.VIII): Ialomiţa, Minerva, Abundenţa, Tuleu timpuriu, Tuleu gras, Ontario, Superb, Roşioare văr atice, Alina, Tita, Centenar, Silvia; - mijlocii (15.VIII-15.IX): Stanley, Bărăgan 17, Renclod de Caransebeş, Dâmboviţa, Montfort, Renclod verde, Victoria, Uriaşe, Gras ameliorat, Anna Späth; - târzii (după 15.IX): Vinete româneşti, Busuioace, Vinete de It alia, Gras românesc, Record, Renclod Bavay. Datele de mai sus sunt semnificativ influenţate de diversitatea condiţiilor ecologice din diferite zone, putând exista diferenţe de maturare pentru acelaşi soi de 7-20 de zile. Prunul intră în perioada de repaus în a II-a jumătate a lunii octombrie şi prima jumătate a lunii noiembrie. Alternanţa de rodire este mai redusă la soiurile de prun decât la măr, aceasta fiind favorizată de o supraproducţie dintr -un an (nereglată), de condiţiile ecologice improprii sau de nerespectarea tehnologiei de cultură. Nu toate soiurile prezintă alternanţă de fructificare. Vârsta intrării pe rod a prunilor este influenţată de soi, portaltoi, agrotehnica aplicată. Astfel, unele soiuri (Agen, Stanley, Centenar) fructifică încă din anul 3-4 de la plantare, altele la 5-6 ani (Tuleu gras, Anna Späth). Productivitatea la prun este, în general mare, cu variaţii semnificative de la soi la soi, cu diferenţe între zone, în funcţie de tehnologia de cultură etc. P. Parnia şi Steliana Popescu (1993) arată că producţia medie pe primii 6 ani de la plantare a fost mult inferioară la prunii pe rădăcini proprii faţă de cei altoiţi. Face excepţie soiul Tuleu timpuriu, care se comportă mult mai bine nealtoit. Din analiza mai multor soiuri, Marilena Răduc (1993) constată că în condiţiile de la Satu Mare producţia medie pe 7 ani a variat de la 4,6 t/ha la soiul Vinete româneşti la peste 18 t/ha la soiurile Tita şi Centenar. Alte 10 soiuri au dat
98
producţii între aceste valori (833 pomi/ha). În plantaţiile cu densitate medie, producţiile la soiurile de prun se situează între 12 şi 15 t/ha. Datele din literatură arată un potenţial al prunului foarte mare. Astfel, în 1988, la S.C.P.P. Vâlcea s-au obţinut producţii de peste 60 t/ha la soiul Centenar, iar în 1963 l a S.C.P.P. Voineşti s-au obţinut producţii de 56,8 t/ha la soiul Tuleu gras şi 55 t/ha la soiul Anna Späth. Foarte productive sunt soiurile Stanley, Centenar, Silvia, Tuleu gras, Româneşti, Anna Späth. Foarte slab productive s -au dovedit soiurile: Vinete r omâneşti, Vinete de Italia, Nectarina roşie, Bosniace, Montfort. În cadrul aceluiaşi soi producţia creşte treptat până la 10 -12 ani, rămâne relativ constantă încă 8 -10 ani, după care scade treptat. Longevitatea prunului este mai scurtă comparativ cu cea a mărului şi părului şi se datorează unei dezvoltări ontogenetice mai rapide, intrarea pe rod mai devreme, sensibilitatea la anumiţi factori de stress etc. Majoritatea soiurilor de prun altoite pe corcoduş trăiesc în medie 25 -30 ani, dar pot ajunge la 40-50 ani şi chiar mai mult. Perioada de creştere durează 3 -7 ani, cea de început a rodirii 4-6 ani, iar cea de rodire 10- 14 ani. După 25 -30 ani intră, de regulă, în perioada de declin.
5.5. Cerinţele prunului faţă de factorii ecologici Cerinţele faţă de temperatură ale prunului sunt moderate, această specie reuşind bine î n zonele în care temperatura medie anuală este de 8,5 -11oC. Rezistenţa la ger a soiurilor de prun depinde de specia din care provin şi locul de origine, de durata repausului şi dinamica temper aturilor în cursul iernii, de gradul de călire a plantelor, de tehnologia aplicată, de starea fitosanitară etc. Cele mai rezistente soiuri sunt cele provenite din prunul canadian, din cel din Ussuria şi cel american, care au ca limită de rezistenţă până la –50… -55oC. Soiurile provenite din P. domestica rezistă până la –32… -36oC şi chiar – 38oC în condiţiile călirii corespunzătoare şi a descreşterii treptate a temperaturilor. Amplitudinile mari de temperatură sunt dăunătoare pomilor. În faza de boboc, florile rezistă până la – 3oC…-4,4 oC, florile deschise de la – 0,5 la – 2,2oC, iar fructele legate la –0,5…-1,1 oC. Cel mai sensibil organ al florilor este pistilul, apoi ovarul. Cea mai critică fenofază faţă de temperatură este înflorirea, când temperatura trebuie să fie între 10 şi 12 oC, iar temperaturile diurne extreme să depăşească 2 oC, respectiv 25oC, altfel florile cad în masă sau fecundarea este deficitară. Necesarul de temperatură activă pentru declanşarea înfloritului este în medie de o 321 C, pentru maturarea fructelor 2000-2200 oC la soiurile timpurii şi de 3200 -3500oC pentru soiurile târzii. Media anuală a maximelor să fie cuprinsă între 16 oC şi 17oC, iar media minimelor de +3,9…+4,4 oC (Gh. Anzar, 1984). În toate zonele de cultură a prunului se asigură necesarul de frig pentru ieşirea din repausul biologic. Excesul de căldură, însoţit de secetă şi vânturi uscate, este dăunător culturii prunului. Temperaturi mai mari de 35 oC determină blocarea creşterilor şi arsuri pe frunze, ramuri şi fructe. Cerinţele faţă de apă. Prunul şi, în special, soiurile europene sunt pretenţioase faţă de regimul hidric. Aceste pretenţii sunt satisfăcute în zonele în care cad annual 600-700 mm, din care 200- 250mm în lunile mai, iunie şi iulie. Umiditatea relativă optimă este de 68 -72, iar în iulie de 56-64 %. În celelalte zone, cu precipitaţii sub aceste limite, reuşita deplină a culturii prunului este posibilă numai în condiţii de irigare. Portaltoiul este cel care imprimă cerinţele faţă de apă. Astfel, prunul franc are pretenţiile cele mai mari, urmat de corcoduş şi minime soiurile altoite pe zarzăr sau piersic. Pe acelaşi portaltoi şi în aceeaşi zonă soiurile târzii necesită cantităţi mai mari de apă, comparativ cu cele timpurii.
99
Excesul de umiditate din sol este dăunător soiurilor alt oite pe portaltoi zarzăr şi piersic şi mai puţin dăunător celor altoite pe prun franc. De asemenea, precipitaţiile abundente şi reci din timpul înfloritului împiedică polenizarea, iar cele din timpul maturării fructelor favorizează atacul unor boli criptog amice (Monilinia, Polystigma) şi deprecierea fructelor. Referitor la rezistenţa la secetă, cercetările au demonstrat că în afară de portaltoi o influenţă semnificativă o au şi soiurile. Sensibilitatea soiurilor la secetă s -a manifestat prin căderea frunzelor, încetarea creşterii lăstarilor, diferenţiere slabă sau incompletă a mugurilor floriferi şi chiar uscarea pomilor. Soiuri sensibile: Gras românesc, Lincoln, Renclod de iulie, Ţar, Vinete de Italia. Soiuri rezistente la secetă s -au dovedit: Abundenţa, An na Späth, Kirke, Mirabelle de Nancy, Renclod verde, Roşioare, Ialomiţa, Prunul negru, Pruna de Turţ etc. (V. Cociu şi colab., 1997). S-a constatat că prunul reuşeşte cu rezultate bune şi în zonele de stepă unde precipitaţiile coboară chiar sub 550 mm, dacă celelalte măsuri agrotehnice sunt respectate, inclusiv normarea încărcăturii de rod. Cerinţele faţă de lumină - ale prunului sunt moderate, dar producţiile cele mai mari cantitativ şi calitativ s -au obţinut atunci când a fost plantat pe versanţii bine exp uşi. În condiţii de iluminare deficitară pomii devin mai sensibili la ger, produc mai puţin, iar fructele sunt mai mici, slab colorate şi cu un conţinut mai scăzut în zahăr. Lumina poate deveni insuficientă şi în plantaţiile prea dese, mai ales la soiurile cu capacitate mare de ramificare. La acestea zonele umbrite se degarnisesc şi chiar se usucă. Pentru asigurarea unor condiţii normale de iluminare trebuie corelate expoziţia, distanţa de plantare cu vigoarea pomilor şi alegerea formei de coroană optimă. Cerinţele faţă de sol ale prunului sunt modeste, acesta creşte şi fructifică bine aproape pe toate tipurile de sol dacă ceilalţi factori nu sunt limitativi. Majoritatea portaltoilor prunului au o capacitate mare de adaptare la diferite tipuri de sol. În general, prunul poate da rezultate bune şi pe solurile argilo -nisipoase şi chiar pe cele nisipoase cu suport argilos, dar sunt recomandate solurile mai calde şi mai ravene de tip cernoziom. Nu sunt recomandate solurile sărăturate. Prunul este specia care poate suporta cel mai larg interval al pH-ului: 5,5-8,4 (optim 5,87,2). De asemenea, această specie rezistă până la un conţinut de 15 -16% CaCO3 în sol (optim până la 10%), 30 -50% argilă în zonele cu suficiente precipitaţii. Prunul este sensibil la scăderea conţinutului de oxigen, având pretenţii mari faţă de porozitatea de aeraţie (15 -20%) şi nu rezistă la excesul de umezeală timp îndelungat. Această specie creşte bine numai pe solurile în care volumul de sol neafectat de procese de gleizare, la dispoziţia sis temului radicular, este de minim 30%. Este o condiţie obligatorie pe toate tipurile de sol, indiferent dacă celelalte însuşiri fizico -chimice sunt normale.
5.6. Particularităţi tehnologice Specificul producerii materialului săditor Deşi are o tehnologie de cultură relativ facilă, producerea materialului săditor a pus probleme pepinieriştilor şi pomicultorilor. Principalii portaltoi ai prunului sunt prezentaţi în subcap. 7.2.4. Din multitudinea portaltoilor, cei mai folosiţi sunt corcoduşul sau clone ale acestuia şi prunul comun. Importanţă deosebită pentru înmulţirea prunului au căpătat -o în ultimul timp formele interspecifice prezentate. Problemele majore ale înmulţirii prunului sunt bolile virotice, în special plum- pox şi compatibilitatea dintre portaltoi şi soi.
100
Atât pe plan mondial, cât şi în ţara noastră, marea majoritate a pomilor ce se plantează sunt altoiţi. Există puţine excepţii, mai ales pentru soiurile autohtone ce drajonează şi ale căror producţii sunt destinate industrializării. Corcoduşul creşte rapid, puieţii se pot obţine atât în şcoala de puieţi, cât şi prin semănare direct în câmpul I. În cazul semănării în câmpul I, pentru a obţine pomi cu sistemul radicular mai ramificat, în luna iunie este necesară scurtarea pivotului puietului la adâncimea de 15- 20 cm. În şcoala de puieţi, corcoduşul trebuie semănat mai des, pentru a nu depăşi grosimea optimă de altoire. În câmpul I se altoieşte mai întâi prunul franc şi apoi corcoduşul (P. Parnia, 1992), La noi în ţară se practică altoirea cu mugure dormind, iar în caz de neprindere sau degerare peste iarnă se va utiliza realtoirea cu mugure în placaj, altoirea cu mugure crescând sau cu ramură detaşată. Majoritatea soiurilor de prun formează lăstari anticipaţi viguroşi încă din câmpul II, ceea ce permite proiectarea primului etaj al coroanei. Portaltoiul franc asigură o mai bună uniformitate a pomilor în plantaţie, dar creşte mai greu în pepinieră, unii puieţi nu ajung la grosimea standard de altoire în câmpul I, spre deosebire de corcoduş care depăşeşte această grosime. De aceea, prunului i se va lăsa la rărire un spaţiu mai mare, iar corcoduşul va fi lăsat mai des.
Specificul înfiinţării şi întreţinerii plantaţiilor Organizarea teritoriului şi lucrările premergătoare sunt asemănătoare cu a celorlalte specii. Prunul se poate cultiva în mai multe sisteme cum ar fi: -“Pruni în fâneaţă” de regulă pe pantă mare (peste 30 %) şi chiar pe mici platouri. Se folosesc soiuri locale, de regulă pe rădăcini proprii, conduşi cu trunchi înalt şi coroană naturală liberă. Este sistemul cel mai vechi practicat în cultura prunului. Producţiile sunt mici şi calitativ inferioare, destinate mai ales industrializării. - Sistemul agro-pomicol se practică în gospodăriile individuale din zona colinară şi constă în cultivarea unor fâşii mici de teren (0,1 -1,0 ha) cu plante anuale intercalate de pruni şi alte specii de pomi sau arbuşti fructiferi. Se recomandă mai ales în zonele agroturistice. - Sistemul familial – reprezentat de grădinile familiale, cu suprafeţe de 0,2 -1 ha. Sunt dest inate consumului propriu, semiindustrializării şi, într -o mică parte, comerţului local sau zonal. - Sistemul de culturi pure – este cel mai predominant în România şi pe plan mondial. Scopul acestor culturi este comercializarea. Prunul se cultivă în cultură pură în toate cele trei sisteme: extensiv (clasic), intensiv şi superintensiv. - Sistemul extensiv este cel mai răspândit la noi în ţară, dar şi pe plan mondial. Pomii folosiţi sunt de vigoare mare, altoiţi pe corcoduş. Distanţele de plantare sunt mari: 6-7 m x 5-6 m, realizând densităţi de 230 -240 pomi/ha. De asemenea, distanţe mai mari (7 x 7 m) se practică şi în cazul recoltării mecanizate a fructelor. În acest sistem pomii nu acoperă tot spaţiul destinat, investiţiile sunt relativ reduse, iar capacitatea de producţie mică (5-8 t/ha). Există tendinţa de renunţare la acest sistem. - Sistemul intensiv - a apărut ceva mai târziu (1970). Indiferent de forma de coroană aleasă, distanţele de plantare pentru acest sistem sunt de 4,5 -5 m x 3,5-4 m, chiar 5 x 5 m . Folosirea acestui sistem de cultură la prun implică soiuri şi portaltoi specifici, iar aceştia să fie în corelaţie cu factorii de mediu. - Sistemul superintensiv –se află în faza de cercetare. Acest sistem este diferit de cel de la măr. Soiurile şi portaltoii de prun nu au încă o vigoare foarte redusă, în plus au şi alte caracteristici de creştere şi fructificare. Se pot obţine densităţi de 1111 -2222 pomi/ha, ceea ce corespund următoarelor distanţe de plantare: 1,5 x 6,0 m; 1,5-5,0 m sau 2x3; 2x4; 2x5 m etc.
101
Sistemul de cultură cu densităţi mari de 1000 -1500 pomi/ha include obligatoriu verigi tehnologice specifice, cum ar fi tăierile în verde, realizarea unei anumite structuri a coroanelor prin tăieri, fertilizare, combaterea bolilor şi dăunătorilor. Amplasarea prunului în teren se face ţinând seama de cerinţele acestei specii faţă de factorii ecologici. Pe terenurile cu pantă medie, prunul se amplasează pe tot versantul, evitându- se văile reci şi excesiv de umede. Pe terenurile cu pantă mare (15-25 %), pru nul se amplasează în treimea mijlocie a pantei, pe expoziţii sudice, sud-vestice sau sud- estice. În zonele deficitare în precipitaţii puternic iluminate se amplasează la baza pantei pe expoziţie nordică, estică sau vestică, unde deficitul hidric este mai redus. Epoca optimă de plantare a prunului este toamna, după căderea frunzelor, până la venirea îngheţului. În situaţii deosebite, prunul se poate planta şi primăvara foarte devreme, imediat ce se poate intra în câmp. Deşi există posibilitatea de a se planta şi în ferestrele iernii, când temperatura este de peste 2-3 oC, nu recomandăm această epocă datorită riscurilor foarte mari. Datorită faptului că multe soiuri de prun sunt autosterile, iar cele autofertile dau producţii mai mari în cazul polenizării încrucişate, se recomandă plantarea în aceeaşi parcelă a 3 -4 soiuri cu înflorire apropiată, aproximativ aceeaşi epocă de maturare şi necesită aceeaşi agrotehnică. Raportul între soiurile de bază şi cele polenizatoare poate fi de 1:1; 1:2; 1:3 sau 1:4. Soiurile polenizatoare se vor amplasa în aşa fel încât să nu existe o distanţă mai mare de 25 -30 m faţă de cele de bază. Este important de reţinut faptul că la acelaşi soi diferiţi polenizatori au o influenţă diferită nu numai asupra producţiei, dar şi asupra rapor tului pulpă/sâmbure, conţinutului în substanţă uscată, coloraţiei, a epocii de maturare ş i duratei de păstrare a fructelor. În acest context recomandăm pentru practică următorii polenizatori pentru prun (tabelul 15.). Tabelul 15.
Polenizatorii principalelor soiuri de prun (după R. Roman) Soiul de polenizat Agen Anna Spath Gras ameliorat Rivers timpuriu Tuleu gras Tuleu timpuriu Vinete româneşti Silvia Centenar Diana Ialomiţa Piteştean Carpatin Minerva Dâmboviţa Pescăruş
Principalele soiuri polenizatoare Anna Späth, Vinete româneşti, Gras ameliorat, Stanley, Rivers timpuriu. Vinete româneşti, Gras ameliorat, Vinete de Italia, Agen, Stanley, Valor, Rivers timpuriu Anna Späth, Vinete româneşti, Vinete de Italia Anna Späth, Agen, Gras ameliorat,Stanley Stanley, Rivers timpuriu, Agen, Gras ameliorat, Anna Späth, Valor Gras ameliorat, Valor, Agen, Stanley, Early rivers, Renclod Althan Anna Späth, Agen, Renclod Althan Renclod Althan, Early Rivers, Agen, Gras ameliorat, Stanley, Anna Späth Agen, Gras ameliorat, Anna Späth, Rencod Althan, Stanley Rivers timpuriu, Agen, Gras ameliorat, Stanley, Anna Späth, Valor Rivers timpuriu, Silvia, Agen, Gras ameliorat, Renclod Althan, Anna Späth, Valor Agen, Gras ameliorat, Stanley, Anna Späth, Valor Rivers timpuriu, Agen, Stanley, Gras ameliorat, Anna Späth Rivers timpuriu, Agen, Stanley, Gras ameliorat, Anna Späth Rivers timpuriu, Silvia, Agen, Stanley, Gras ameliorat, Anna Späth, Renclod Althan Anna Späth, Renclod Althan, Stanley
Tăierile la prun reprezintă una din verigile tehnologice esenţiale în obţinerea producţiei. Tăierile se grupează în două: de formare şi fructificare, fără a exista o barieră netă între ele. Tăierile de formare încep odată cu plantarea pomilor şi au ca obiective de bază următoarele: - formarea unui schelet viguros şi armonios repartizat; - garnisirea cât mai rapidă a ramurilor de schelet şi semischelet cu ramuri de rod; - facilitarea lucrărilor mecanizate etc.
102
Cele mai răspândite forme de coroană la prun sunt: vasul ameliorat, vasul suprapus, vasul aplatizat, piramida întreruptă, piramida etajată rărită, piramida mixtă, palmeta cu braţe oblice şi fusul subţire. Pentru formarea cât mai rapidă a coroanelor la prun, trebuie valorificată creşterea rapidă din primii ani şi capacitatea de em itere a lăstarilor anticipaţi. Formarea corectă şi rapidă a coroanei se realizează foarte bine dacă se îmbină tăierile din perioada de repaus cu intervenţiile din perioada de vegetaţie care sunt şi cele mai recomandate. Astfel, perioada de formare a coroanei se poate reduce cu 1 chiar 2 ani. Tăierile, chiar de formare, în perioadele de tinereţe vor fi foarte reduse, limitându-se la strictul necesar. Încă din primii ani după plantare multe soiuri încep să fructifice, iar greutatea fructelor curbează ramurile, mărind unghiul de inserţie, chiar şi la soiurile cu tendinţă de creştere verticală. De asemenea, la aceste soiuri se ciupesc lăstarii de prelungire la distanţa de ramificare proiectată, iar dacă acest lucru nu s -a realizat ramura anuală se va scurta în primăvară. Formarea unei coroane implică efectuarea câtorva lucrări succesive: alegerea ramurilor de schelet, proiectarea acestora şi a ramurilor de semischelet. Pentru aceasta se vor reţine ramurile plasate în poziţiile cele mai corespunzătoare pentru forma de coroană aleasă. Aceste ramuri se vor scurta cu 10 -12 cm, mai sus de locul în care dorim să se formeze viitoarele ramuri de schelet. Celelalte ramuri, cu poziţii incorecte, se vor suprima la inel, iar cele de semischelet se scurtează cu 1/3 sau 1/2 din lungimea lor. După pornirea în vegetaţie se vor plivi toţi lăstarii de prisos, când aceştia au 2-4 cm. La sfârşitul primăverii –începutul verii, când lăstarii au 15 -25 cm, se vor alege alte ramuri de schelet, precum şi ramurile de semischelet formate pe ramurile alese anterior. Ceilalţi lăstari se ciupesc sau se răresc lăsând numai pe cei dispuşi bilateral altern -exterior, cu punctele de inserţie la 15 -20 cm. Operaţiile se continuă până la formarea completă a coroanei. La soiurile din grupa Tuleu cu lemnul fragil, unghiurile de ramificare vor fi de 45o 55 pentru a evita dezbinarea ramurilor sub greutatea fructelor. Drajonii sau lăstarii din colet formaţi se vor elimina cât mai devreme, pentru a nu concura pomul. Tăierile de întreţinere şi fructificare se bazează pe reducţia şi simplificarea semischeletului, în scopul stabilirii unui echilibru între formaţiunile de rod şi cele vegetative, a păstrării volumului iniţial al coroanei, pentru asigurarea de noi creşteri, pentru o mai bună iluminare a coroanei, pentru evitarea alternanţei de rodire etc. Tăierile se vor face diferenţiat, în raport cu vârsta pomilor, starea lor fiziologică, specia şi soiurile. Prin tăieri se vor îndepărta ramurile uscate şi rău plasate. Ramurile roditoare se vor rări numai în anumite situaţii. La pomii intraţi în prima perioadă de rodire, unde se manifestă scăderea potenţialului de creştere, este necesar ca la 3- 4 ani să se efectueze tăieri uşoare de reducţie, prin scurtarea ramurilor de schelet în lemn de 2-3 ani, deasupra unei ramuri de garnisire. Cu prilejul acestor tăieri se vor păstra ramurile buchet şi ramurile de garnisire care nu depăşesc lungimea de 30 cm. Dacă sunt prea dese, se înlătură cele mai slabe. Ramurile de garnisire care nu depăşesc 60 cm şi au unghiul de ramificare 5 0-55o se scurtează la 8 -10 muguri, iar cele mai lungi cu unghi de ramificare mic se palisează în poziţie orizontală sau se scurtează la 8 -10 muguri, de asemenea, cele de prelungire se scurtează la 1/3 -1/2 din lungimea lor. La prun se aplică tăieri de corecţie în cazul când pomii nu au fost tăiaţi anual sau la cei tăiaţi necorespunzător. De asemenea, în perioada de declin se efectuează tăieri de reîntinerire mai severe la nivelul scheletului. Întreţinerea solului. În plantaţiile tinere, până la intrarea pe r od solul se poate cultiva cu legume, mazăre, fasole, cartofi, căpşuni etc., realizându -se culturi intercalate. De asemenea, un alt mod de întreţinere a solului este cel cu îngrăşăminte verzi. Pe rândul de pomi, obligatoriu, solul se va menţine ca ogor lucrat pe o bandă lată de 1,5 -2,0 m.
103
În plantaţiile pe rod solul se va întreţine în funcţie de nivelul precipitaţiilor şi de panta terenului. Astfel, în zonele de stepă este recomandat ogorul lucrat , în timp ce în zonele colinare cu precipitaţii suficiente intervalele dintre rânduri pot fi înierbate, iar iarba cosită de 2-3 ori şi folosită ca mulci. Lucrările solului (arătura) se va efectua la 12 -15 cm, iar discuirea sau cultivarea la 8-10 cm. Un sistem care a dat rezultate în cultura prunului este erbicidarea pe rândul de pomi. În această situaţie se vor elimina în prealabil toţi drajonii sau lăstarii din colet. Erbicide folosite în cultura prunului sunt: Gesatop 50 WP = 6+10 kg/ha, Caragard 450 =6-8 kg/ha, Gramoxone = 3-5 l/ha, Devrinol 50 W = 7-8 kg/ha, Starone 250 = 5 kg/ha, Roundup 3-4 kg/ha, Fusilade 4 l/ha, Nabu EC = 4-5 l/ha, Focus ultra 3-4 kg/ha, Galant 4-5 kg/ha, Targa 10 BC = 4-5 kg/ha etc. Fertilizarea plantaţiilor de prun reprezintă o verigă tehnologică importantă dacă se are în vedere faptul că această specie se amplasează pe terenuri mai puţin fertile, subţiri, chiar erodate. Nivelul fertilizării se stabileşte în funcţie de gradul de aprovizionare a solului cu elemente nutritive, textură, regimul de precipitaţii, producţia planificată etc. Analiza de sol şi diagnoza foliară sunt principalele determinări ce conduc la date certe privind fertilizarea. La un hectar de prun cu 500 pomi şi o producţie de 15 tone anual se extrage din sol: 47 kg N, 12 kg P 2O5, 72 kg K 2O, 64 kg CaO, 13 kg MgO. Din aceste cantităţi extrase definitiv din sol se regăsesc numai o parte în substanţele minerale conţinute în fructe şi lemnul nou, şi anume de: 18 kg N, 6 kg P 2O5, 40 kg K 2O, 33 kg CaO şi 6 kg MgO la hectar. Diferenţa dintre cele două grupe de cifre ajunge din nou în sol prin frunzele şi fructele căzute. După M. Gautier, conţinutul optim al frunzelor în elemente nutritive este de: N = 2,13-2,40 %; K 2O = 1,98-2,82 %; CaO = 1,79-2,25 %; Mg = 0,37-0,43 %; Mn = 55-80 ppm; B = 33-36 ppm; Zn = 17-21 ppm. Pentru a compensa aceste cosumuri, o plantaţie matură de prun are nevoie anual de 100 -120 kg N/ha, 60-70 kg P/ha, 100- 120 kg K/ha şi odată la 3 -4 ani 30-40 t gunoi de grajd. Aceste doze se corelează cu elementele prezentate anterior.În plantaţiile tinere aceste doze se reduc cu 1/3 până la 1/4 Intensitatea maximă a absorbţiei rădăcinilor prunului are loc când temperatura solului este de 16-18 oC. La temperaturi mai mici absorbţia se reduce şi se opreşte sub 2 oC. De asemenea, activitatea rădăcinilor scade şi pe măsura creşterii temperaturii solului peste 18-20 oC. Umiditatea optimă a solului pentru activitatea rădăcinilor prunului este de 60 -80 % din capacitatea de câmp. Îngrăşămintele organice şi chimice cu fosfor şi potasiu se aplică într -o singură repriză, toamna, şi se încorporează în sol. Aceste îngrăşăminte pot fi administrate şi iarna sau primăvara înainte de pornirea în vegetaţie, dar efectul lor este mult diminuat. Îngrăşămintele cu azot se vor aplica în 2 -3 reprize, în funcţie de permeabilitatea pentru apă a solului şi re gimul pluviometric. Pe solurile greu permeabile, cu capacitate mare de reţinere a apei, cu un conţinut mai mare de 35 % argilă, 2/3 din îngrăşămintele cu azot se aplică toamna şi 1/3 primăvara înainte de pornirea în vegetaţie. Pe solurile uşor permeabile, 1/3 din doza de azot se aplică toamna, iar restul primăvara în două reprize: 1/3 înainte de pornirea în vegetaţie şi 1/3 la începutul creşterii intense a lăstarilor. Pe solurile nisipoase se pot folosi cu succes îngrăşămintele verzi semănate toamna şi încorporate în luna mai. În plantaţiile clasice menţinute înţelenite, în care îngrăşămintele pentru pomi se aplică local, intervalele dintre pomi care rămân nelucrate se fertilizează suplimentar cu 50 kg N/ha după fiecare coasă. Irigarea plantaţiilor de prun este obligatorie în zonele de stepă şi silvostepă cu mai puţin de 550 mm precipitaţii anuale, precum şi în regiunile moderat umede (550 650 mm annual), dacă din acestea cel puţin 200 -250 mm nu cad în lunile mai, iunie şi iulie. În aceste situaţii se vor ap lica 3-4 udări cu 20 -30 l apă la fiecare pom sau 3 -4 udări
104
3
cu 350-450 m /ha pentru ca apa să ajungă la 20 -60 cm, zona de creştere a majorităţii rădăcinilor absorbante şi să asigure 60 -80 % din capacitatea de câmp. Perioadele critice în aprovizionarea prun ului cu apă sunt: după înflorit, în faza de întărire a sâmburilor, la intrarea fructelor în pârgă; după recoltare se face udarea de aprovizionare. Prin irigare creşte cantitatea şi calitatea producţiei şi previne debilitarea pomilor. Asigurarea agentului polenizator este o măsură eficientă mai ales în condiţiile în care prin aplicarea tratamentelor fitosanitare o mare parte din entomofauna naturală polenizatoare este distrusă. În aceste condiţii, chiar dacă pomii diferenţiază muguri de rod, înfloresc abundent, sunt interfertile; însă nu are loc polenizarea din lipsa agentului polenizator nici fecundarea nu are loc, iar producţiile sunt mici. Asigurarea agentului polenizator se face prin introducerea în plantaţie a 2 -3 stupi cu albine la hectar. Normarea producţiei. Din descrierea soiurilor de prun s- a putut constata că multe dintre acestea au tendinţa de a se supraîncărca cu rod. Acest fenomen conduce la obţinerea unor producţii foarte mari cantitativ, dar slabe calitativ, cu efecte negative asupra valorificării. În plus, în anul respectiv, pomii vor diferenţia puţini muguri de rod pentru anul următor instalându -se astfel periodicitatea de rodire. De asemenea, la soiurile din grupa Tuleu cu ramuri fragile, acestea – adesea se rup sub greutatea fructelor compr omiţând viitorul pomului. Evitarea supraîncărcării cu fructe a pomului se poate realiza prin două măsuri mai importante: efectuarea ritmică şi corectă a tăierilor şi rărirea fructelor. Referitor la prima măsură precizăm că în anii în care pomii sunt supraîncărcaţi cu rod se vor efectua tăieri severe, dominate în primul rând de scurtări, iar în anii cu puţini muguri floriferi tăierile vor fi mai reduse, acestea realizându -se prin răriri. Dacă şi după aplicarea corectă a tăierilor de fructificare pomii rămân cu o producţie foarte mare, atunci aceste măsuri vor fi completate cu răritul fructelor. Există mai multe metode de rărit a fructelor, dar singura care se justifică economic este cea chimică.
5.7. Combaterea bolilor şi dăunătorilor Combaterea bolilor şi dăunătorilor - reprezintă un segment vital în tehnologia de cultură a prunului. Nerespectarea acestei verigi tehnologice poate compromite total producţia din anul respectiv, dar şi din anii următori. Dintre bolile care afectează prunului cele mai importante sunt: deformarea fructelor sau hurlupii, pătarea roşie, monilioza, ciuruirea bacteriană etc., iar dintre dăunători : viespea fructelor, viespea sâmburilor, viermele prunelor, afidele – care sunt şi vectori ai virozelor etc. Combaterea acestora se face prin 2-3 tratamente în perioada de repaus şi 8 -10 tratamente în perioada de vegetaţie conform tabelului 16. Tabelul 16
Schema de combatere a bolilor şi dăunătorilor prunului Nr. crt. 0
Fenofaza 1
1
Repaus vegetativ
2
Umflarea mugurilor (aprilie I-II)
Pesticidele folosite
Observaţii
2
3
4
Păduchele din San José (Quadraspidiotus perniciosus): Păduchii testoşi ai prunului; Ouă de păianjeni, Păduchele din San José (Quadraspidiotus perniciosus), Ouă de acarieni Monilioză ( Monilinia laxa, Monilinia fructigena), Ciuruirea frunzelor (Stigmina carpophila)
Carbetox 37CE (0,8-1,0 %), Polisulfură de bariu (6,0 %)
Boli şi dăunători de combătut
US 1 (1,5 %) Turdacupral (0,5 %) Captadin 50 PU (0,25 %) Polibar (1,0 %)
105 3
Înfoierea corolei, buton alb (aprilie II-III)
4
Începutul scuturării petalelor (aprilie IIImai I)
5
6
Fructul cu diametrul de 0,5-1,0 cm (mai / II-III)
Fructul cu diametrul 1,0-1,5 cm (15-20 iunie)
Insecte defoliatoare (Orgya sp., cotari); Monilioză; ( Monilinia laxa, Monilinia fructigena), Ciuruirea frunzelor (Stigmina carpophila bacterioze Monilioză ( Monilinia laxa, Monilinia fructigena Ciuruirea frunzelor (Stigmina carpophila) Pătarea roşie a fructelor (Polystigma rubrum) insecte defoliatoare ( Orgya antiqua, Malocosoma neustria, Chematobia brumata,Hybernia defoliaria) Acarieni, păduchi de frunză, viespea sâmburilor de prun (Eurytoma schreineri) Ciuruirea frunzelor (Stigmina carpophila) Pătarea roşie a fructelor (Polystigma rubrum) viespea sâmburilor de prun (Eurytoma schreineri) Viermele prunelor, G1 (Cydia funebrana) Pătarea roşie a fructelor (Polystigma rubrum) Ciuruirea frunzelor (Stigmina carpophila) Păduchele din San José (Quadraspidiotus perniciosus),
7
8
9
Fructul cu diametrul 2,0-2,5 cm (iulie / I)
Pătarea roşie a fructelor (Polystigma rubrum) Ciuruirea frunzelor (Stigmina carpophila) Monilioză ( Monilinia laxa, Monilinia fructigena Viermele prunelor, G2 (Cydia funebrana), omizi defoliatoare
Acarieni (Panonychus ulmi, Tetranychus urticae, B. rubrioculus) Fructul cu Monilioză diametrul ( Monilinia laxa, Monilinia 3,0-3,5 cm fructigena (iulie/II-III) Viermele prunelor, G2 (Cydia funebrana), omizi defoliatoare Fructe intrate Monilioză ( Monilinia laxa, în pârgă (20- Monilinia fructigena 24 august) Păduchele din San José, G2 (Quadraspidiotus perniciosus),
Turdacupral (0,5 %) Captadin 50 PU (0,25 %) Polibar (1,0 %) Folpan 50 WP (0,2 %); Merpan 50 WP (0,2 %),; Dithane M 45 (0,2 %); Captadin 50 PU (0,25 %)
Zolone 35 EC (0,2 %); Onefon 80 (0,15%); Sintox 25 EC (0,25%); Nurelle D (0,075 %); Fastac (0,02%); Karate (0,02 %) sau Talstar (0,04%)
Folpan 50 WP (0,2 %); Merpan 50 WP (0,2%); Dithane M 45 (0,2%); Captadin 50 PU (0,25%) Chinmix 5 EC (0,03 %); Diazol 60 EC (0,15%); Sumi- alpha 2,5 EC (0,04%), Decis 2,5 EC (0,03 %); Sintox 25 EC (0,2%); Carbetox 37 EC (0,5%) Folpan 50 WP (0,2 %); Merpan 50 WP (0,2%); Dithane M 45 (0,2%); Captadin 50 PU (0,25%); Mancozeb 80 WP (0,2%); Polyram DF (0,2%); Vondozeb 80 WP (0,2%) Ecalux S (0,1%), Reldan 40 EC (0,15 %); Carbetox 37 EC (0,5%); Ultracid 20 EC (0,2%) Dithane M45 (0,2 %), Folpan 50 WP (0,2 %), Sancozeb 80 WP (0,2 %) Sumilex 50 WP (0,1 %); Rovral 50 WP (0,1%); Topsin M 70 (0,1%); Dithane M 45 (0,2%) Chinmix 5 EC (0,03 %); Diazol 60 EC (0,15%); Sumi- alpha 2,5 EC (0,04%); Decis 2,5 EC (0,03 %); Fastac 10 EC (0,015%) Neoron 500 EC (0,1 %); Kelthane 18 EC (0,2%); Omite 50 WP (0,2%); Sanmite 20 WP (0,05%) Sumilex 50 WP (0,1 %); Rovral 50 WP (0,1%); Topsin M 70 (0,1%); Dithane M 45 (0,2%) Chinmix 5 EC (0,03 %); Diazol 60 EC (0,15 %); Sumi- alpha 2,5 EC (0,04 %); Decis 2,5 EC (0,03 %); Fastac 10 EC (0,015%), Talstar 10 EC (0,04%) Sumilex 50 WP (0,1 %); Rovral 50 WP (0,1%); Ronilan 50 WP (0,07%) Ecalux S (0,1%); Reldan 40 EC (0,15%); Carbetox 37 EC (0,5%); Ultracid 20 EC (0,2%); Pirinex 48 EC (0,2 %); Imidan 50 WP (0,2%)
Numai la soiurile timpurii
5.8. Particularităţile maturării şi recoltării prune lor Maturarea prunelor reprezintă faza de dezvoltare în care procesele de creştere, biochimice şi fiziologice; ajung la un nivel caracteristic care le fac
106
edibile în momentul recoltării sau după aceea. În această fenofază au loc modificări ale culorii, fermităţii, gustului şi aromei prunelor. Ca şi la alte fructe, şi la prune există mai multe grade de maturare: prepârga, pârga, maturitatea de recoltare, maturitatea de consum, maturitatea fiziologică, postmaturarea. Maturitatea de recoltare reprezintă moment ul î n care fructele desprinse de pe plantă îşi continuă maturarea până la atingerea calităţilor organoleptice maxime. Acum fructele au ajuns la mărimea, forma, pigmentaţia, culoarea şi gustul caracteristic soiului. La prune, acest moment trebuie să fie cât mai apropiat de momentul optim de consum. În această fază se recoltează soiurile destinate exportului sau transportului la mari distanţe. Soiurile de prun destinate consumului în stare proaspătă au maturitatea de recoltare cu cel mult 3 4 zile înainte de maturitatea de consum. Dacă sunt recoltate mai devreme, prunele nu -şi mai desăvârşesc maturarea, iar gustul lor rămâne deficitar. Recoltate mai târziu prunele devin sensibile la manipulare şi transport, îşi pierd fermitatea structo -texturală şi sunt uşor atacate de boli sau deranjamente fiziologice. Maturitatea de consum reprezintă momentul în care prunele realizează un echilibru biochimic optim, cu un gust, structură, textură şi arome corespunzătoare calităţilor gustative maxime. La maturitatea de consum s e recoltează soiurile de prune destinate consumului proaspăt local, precum şi cele destinate deshidratării şi industrializării inclusiv sub formă de alcool. Pentru consumul în stare proaspătă, prunele se recoltează manual cu tot cu peduncul, fără a îndepărta pruina. Fructele se aşază în ambalaje cu capacităţi mici de 5-6 kg, care se vor aşeza în locuri umbrite. Sortatul se face direct din pom. Pentru industrializare, prunele se pot recolta şi mecanizat prin scuturarea cu ajutorul vibratoarelor şi preluare pe prelate. Pentru aceasta, distanţele de plantare vor fi mărite (7 x 7 m), vor fi alese soiurile cu desprinderea uşoară a fructelor, eventual se vor aplica tratamente cu produse care să favorizeze desprinderea.
Teste de autoevaluare 1. Care sunt principiile de bază în tăierile de întreţinere şi fructificare la prun. 2. Clasificaţi soiurile de prun după comportarea lor în procesul polenizării. 3. Cum se comportă în procesul de polenizare -fecundare soiurile de prun Tuleu gras, Centenar, Renclod Althan, Tuleu timpuriu, Superb? 4. Care este cauza autosterilităţii soiurilor de prun? 5. Precizaţi distanţele de plantare şi densităţile ce se realizează într -o plantaţie intensivă de prun. 6. Care este sistemul de întreţinere a solului în plantaţiile de prun, amplasate pe terenuri cu panta mai mare de 8% în zonele cu precipitaţii peste 650 mm anual?
Rezumat Prunul este una din cele mai importante specii de climat temperat, iar prin specia Prunus salicina şi pentru zonele de climat mediteranean. Sortimentul de prun din România curpinde 32-35 soiuri, din care 23-25 soiuri româneşti. De perspectivă sunt soiurile timpurii şi foarte timpurii, datorită cererii mari pe piaţa internaţională. Creşterea sistemului radicular la prun este influenţată de portaltoi, soi, tipul de sol şi sistemul de întreţinere. Mulţi portaltoi de prun franc au proprietatea de a emite drajoni, fenomen dăunător în plantaţie. Înrădăcinarea superficială prezintă dezavantajul că reduce rezistenţa pomilor la ger şi secetă.
107
În ce priveşte comportarea soiurilor de prun î n procesul polenizării şi fecundării, acestea se grupează astfel: autofertile (autocompatibile), autosterile (autoincompatibile), interfertile (intercompatibile) sau intersterile, în funcţie de natura polenului Cerinţele faţă de lumină ale prunului sunt mo derate, dar producţiile cele mai mari cantitativ şi calitativ s -au obţinut atunci când a fost plantat pe versanţii bine expuşi. Faţă de temperatură, cerinţele prunului sunt moderate, această specie reuşind bine în zonele în care temperatura medie anuală es te de 8,5-11 oC. Prunul şi, în special, soiurile europene sunt pretenţioase faţă de regimul hidric. Aceste pretenţii sunt satisfăcute în zonele în care cad an ual 600-700 mm, din care 200- 250mm în lunile mai, iunie şi iulie. Cerinţele faţă de sol ale prunului sunt modeste, acesta creşte şi fructifică bine aproape pe toate tipurile de sol Problemele majore ale înmulţirii prunului sunt bolile virotice, în special plum- pox şi compatibilitatea dintre portaltoi şi soi. Prunul se poate cultiva în mai multe sisteme cum ar fi:- Sistemul extensiv (distanţele de plantare sunt mari: 6 -7 m x 5-6 m, realizând densităţi de 230 -240 pomi/ha); - Sistemul intensiv (4,5-5 m x 3,5-4 m, chiar 5 x 5 m; Sistemul superintensiv (se pot obţine densităţi de 1111 -2222 pomi/ha, ceea ce co respund următoarelor distanţe de plantare: 1,5 x 6,0 m; 1,5 -5,0 m sau 2x3; 2x4; 2x5 m etc. Cele mai răspândite forme de coroană la prun sunt: vasul ameliorat, vasul suprapus, vasul aplatizat, piramida întreruptă, piramida etajată rărită, piramida mixtă, palmeta cu braţe oblice şi fusul subţire Tăierile de întreţinere şi fructificare se bazează pe reducţia şi simplificarea semischeletului, în scopul stabilirii unui echilibru între formaţiunile de rod şi cele vegetative, a păstrării volumului iniţial al coroanei, pentru asigurarea de noi creşteri, pentru o mai bună iluminare a coroanei, pentru evitarea alternanţei de rodire etc Fertilizarea plantaţiilor de prun reprezintă o verigă tehnologică importantă dacă se are în vedere faptul că această specie se amplasează pe terenuri mai puţin fertile, subţiri, chiar erodate. Astfe, o plantaţie matură de prun are nevoie anual de 100-120 kg N/ha, 60-70 kg P/ha, 100- 120 kg K/ha şi odată la 3 -4 ani 30-40 t gunoi de grajd. Irigarea plantaţiilor de prun este obligatorie în zonele de stepă şi silvostepă cu mai puţin de 550 mm precipitaţii anuale .. Dintre bolile care afectează prunului cele mai importante sunt: deformarea fructelor sau hurlupii, pătarea roşie, monilioza, ciuruirea bacteriană etc., iar dintre dăunători : viespea fructelor, viespea sâmburilor, viermele prunelor, afidele – care sunt şi vectori ai virozelor etc. Combaterea acestora se face prin 2 -3 tratamente în perioada de repaus şi 8 -10 tratamente în perioada de vegetaţie . Maturitatea de recoltare reprezintă momentul în care fructele desprinse de pe plantă îşi continuă maturarea până la atingerea calităţilor organoleptice maxime. Acum fructele au ajuns la mărimea, forma, pigmentaţia, culoarea şi gustul caracteristic soiului. La prune, acest moment trebuie să fie câ t mai apropiat de momentul optim de consum.
BIBLIOGRAFIE
Grădinariu G., I strate M., - Pomicultură generală şi specială, Ed. Moldova, 2003, pag. 276-303
Zlati Cristina, Gradinariu G., 2010 – Pomologie, Ed. Moldova, Iaşi, pag. 82-100 Cociu V ., şi colab., 1997 - prunul. Editura Conphys, Bucureşti, pag. 211-279
108
Tema 6
CULTURA CIREŞULUI Cerasus avium L. Monch,
Fam. Rosaceae Subfam. Prunoideae
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 6 CUPRINS 6.1. Importanţa culturii 6.2. Originea şi aria de răspândire 6.3. Sortimentul de soiuri şi portaltoi 6.4. Particularităţile de creştere şi fructificare ale cireş ului 6.5. Cerinţele cireşului faţă de factorii ecologici 6.6. Particularităţi tehnologice 6.7. Combaterea bolilor şi dăunătorilor 6.8. Particularităţile maturării şi recoltării cireş elor OBIECTIVELE UNITAŢILOR DE ÎNVĂŢARE 6 - studiul importanţei originei speciei, răspândirea acesteia pe glob şi în ţara noastră, în vederea unei zonări şi microzonări corespunzătoare; - cunoaşterea sortimentului de soiuri şi portaltoi, cerinţele şi calităţile acestora, pentru a stabili cele mai adecvate măsuri tehnologice, a identificării lor şi a le promova pe cele mai bune; - studiul particularităţilor de creştere şi fructificare ale cireşului, în vederea stabilirii tehnologiei diferenţiate; - precizarea comportării cireşului faţă de factorii ecologici; - elaborarea tehnologiilor diferenţiate funcţie de specie, soi, zonă ecologică, forme de organizare a terenurilor etc; se are în vedere specificul de înfiinţare şi întreţinere a plantaţiilor;
6.1. Importanţa culturii
Cireşul este o specie pomicolă cu deosebită importanţă economică, dată de însuşirile nutritive, tehnologice şi comerciale ale fructelor, care găseşte în România condiţii optime de manifestare a potenţialului său agrobiologic. Cireşele sunt primele fructe proaspete ale anului, iar prin conţinutul ridicat în vitamine, săruri minerale, zaharuri, aspect atrăgător, fac obiectul uneia dintre cele mai eficiente activităţi comerciale. Fructele sunt destinate atât consumului în stare proaspătă, cât şi prelucrării industriale sub formă de sucuri, siropuri, compoturi, gemuri, dulceţuri, băuturi alcoolice, produse de cofetărie, patiserie etc. Cireşele depăşesc toate speciile pomicole în ceea ce priveşte conţinutul mediu în zahăr total (glucoză, levuloză, zaharoză), iar ca aciditate şi alte componente ocupă o poziţie intermediară: substanţă uscată 10,79 -24,70%, zahăr total 7,7 -16,8%, aciditate totală 0,49-1,36%, substanţe tanoide 0,6 -1,3%, substanţe pectice 0,06 -0,36 %, substanţe proteice 0,56-1,6 3%, substanţe minerale 0,19 -0,62% (după Pomologia României, 1965), vitaminele: C (6,51 mg %), A (0,5 mg %), B 1 0,05 mg %, E 2,24 mg %; săruri minerale: Ca 10,0 mg %, K 170,0 mg %, P 20,0 mg %, Fe 0,5 mg%.
109
Este o specie relativ precoce (5-6 ani de la plantare), are o tehnologie relativ simplă, produce mult şi constant. Se poate cultiva masiv, pe aliniamente sau izolat, începând cu zona litorală şi până la peste 800 m altitudine. Este un apreciat element decorativ prin portul înalt, abundenţa şi gingăşia florilor, longevitate etc., Lemnul de cireş este foarte apreciat în industria mobilei. Din pedunculul fructelor se prepară un ceai cu efect puternic depurativ, fiind folosit cu succes la tratarea unor boli renale, ca preparat fitofarmaceutic etc. Pe piaţa de f ructe proaspete sunt preferate soiurile cu fructe de tip “bigarreau”, de culoare roşie -strălucitoare sau bicolore, cu peduncul gros, verde, rezistente la crăpare, transport şi depozitare temporară, cu masa de peste 7 -8 g.
6.2. Originea şi aria de răspândire Cele mai multe soiuri cultivate aparţin speciei Cerasus avium L. (2n =2x=16). Această specie este originară din zona cuprinsă între Marea Neagră şi Marea Caspică, de unde s-a răspândit în Europa şi Asia. În stare sălbatică se mai întâlneşte în Iran, Chin a, Rusia, Asia Mică, Asia Centrală, Africa de Nord, sudul şi estul Europei. După alţi autori (Olden, 1967; Watims, 1976), forma diploidă a genului Prunus a apărut spontan în Asia Centrală, iar din această specie ancestrală au derivat ulterior cireşul şi vişinul. Vavilov (1959) susţine că cireşul şi vişinul s -au format în zonele înalte ale Orientului Apropiat. Hedrick (1915) şi Kolesnikov (1959) consideră că varietatea italică a cireşului prezintă o arie mai largă de răspândire, având condiţii optime de formare atât în Europa, cât şi în Asia şi chiar Africa de Nord, cu un maxim de favorabilitate între Marea Neagră şi Marea Caspică, respectiv Balcani, Asia Mică şi Transcaucazia. Se apreciază că cireşele erau folosite în alimentaţia omului cu cca 4000 6000 de a ni î.Hr., iar cireşul era cultivat cu aproximativ 2500 de ani în urmă. Astfel, Teofrast, cu 400 de ani î.Hr., relatează despre această specie, iar Plinius (23-79 d.Hr.), în “Historia naturalis”, descrie 10 soiuri dintre cele mai reprezentative: Juniana (cu maturare timpurie), Duriana (fructe pietroase), Juliana, Tricolor etc. În prezent, cireşul se cultivă între paralelele de 40 -60o latitudine nordică, dar izolat se întâlneşte pe toate continentele. Dintre acestea, Europa produce cca 65 % din producţia mondială, urmată de Asia, America de Nord, Oceania, Africa şi America Centrală (tabelul 16.). Tabelul 16.
Producţia de cireşe la nivel mondial (t) (Buletin F.A.O., 1999)
Continentul TOTAL d.c. Europa Asia America de Nord Oceania Africa America Centrală
1997 1.616.006 740.422 618.034 209.100 9.000 7.497 1.109
1998 1.605.542 762.212 597.464 194.700 8.350 10.496 600
1999 1.663.257 816.564 600.993 194.700 8.400 10.280 600
După cum se constată, producţia mondială de cireşe depăşeşte 1,6 milioane tone, aceasta obţinându -se de pe cca 300.000 ha. În Europa, mari producătoare de cireşe sunt: Germania, Italia, Franţa, România, Spania, Grecia ş.a. (tabelul 17.).
110 Tabelul 17.
Producţia de cireşe la nivel european (t) (Buletin F.A.O., 1999) Ţara TOTAL d.c. Germania Italia Franţa România Spania Grecia
1997 740.422 64.300 114.232 66.000 73.835 64.400 43.048
1998 762.212 122.053 117.184 35.300 77.920 52.900 47.284
1999 816.564 136.800 117.184 76.500 63.373 52.500 47.284
În România se cultivă cca 7.150 ha, ce a mai mare parte în sectorul particular, de pe care se obţine o producţie de 63 mii tone (tabelul 18.). Principalele judeţe producătoare sunt: Iaşi, Galaţi, Vrancea, Vaslui, Botoşani, Bacău, Neamţ, Arad. Dinamica producţiei este descrescătoare datorită reducerii suprafeţelor, îmbătrânirii plantaţiilor, replantări puţine, tehnologii deficitare. Tabelul 18.
Principalele judeţe producătoare de cireşe din România (Branişte şi Drăgoi, 1999) Judeţul TOTAL d.c. Iaşi Galaţi Vrancea Vaslui Botoşani Bacău Neamţ
1991 49.600 5.199 1.854 4.653 3.506 6.876 3.144 3.211
1996 Tone 50.300 7.802 6.203 5.101 4.374 4.620 4.021 3.877
% 100 15,5 12,3 10,1 8,7 8,2 8,0 7,7
5.3. Sortimentul de soiuri Cireşul este o specie cu o mare variabilitate genetică, ceea ce a condu s la formarea sau crearea multor soiuri atât pe plan mondial, cât şi în ţara noastră. De altfel, la cireş, soiul este principalul factor de progres al culturii, deoarece soluţiile tehnologice cu adevărat noi care imprimă o agroproductivitate superioară sunt puţine. Deşi în lume există un număr impresionant de soiuri, 1145 dintre acestea fiind inventariate de Hedrik încă din anul 1915, puţine dintre ele au o reală valoare economică şi un larg areal de răspândire. Analizând sortimentul, se poate constata că alături de soiurile valoroase ca Van, Stella, Bigarreau, Napoleon, Ulster ş.a., fiecare stat cultivă soiuri specifice condiţiilor agroecologice şi tradiţiei locale. Privit în ansamblu, sortimentul din ţările mari producătoare este dominat de soiuri cu fruct e de tip “Bigarreau”, destinate consumului în stare proaspătă şi de tip “Napoleon” pentru prelucrare industrială (Sannier, 1989). Analizând soiurile nou pătrunse în sortiment, remarcăm orientarea către soiuri cu fructe mari, de culoare roşie -strălucitoare, cu impact vizual asupra consumatorului. Se remarcă, de asemenea, soiurile autocompatibile (Stella, Newstar, Lapins, Sunburst) pentru care există un mare interes. Absenţa din sortimentul recomandat a soiurilor de tip “compact”, cu volum mic de coroană, vine să confirme, o dată în plus, că cele obţinute până acum au deficienţe mari comerciale, chiar dacă pomii au vigoare mică.
111
În România, până în anul 1965, majoritatea soiurilor erau autohtone, foarte vechi sau de provenineţă germană. În prezent, sortimentul cuprinde 43 soiuri, majoritatea noi, din care 37 sunt româneşti şi 6 sunt străine, majoritatea cu fructe dulci, dar şi amare, destinate industrializării. Soiurile din sortimentul actual îşi eşalonează maturarea fructelor pe o perioadă de 60-70 zile, din p rima decadă a lunii mai până la mijlocul lunii iulie. Soiul ideal, care să satisfacă interesele cultivatorilor, tehnologilor, comercianţilor şi consumatorilor, deopotrivă şi de -a-ntregul, nu a fost creat şi continuă să fie dezideratul tuturor programelor de ameliorare genetică (Zwintscher, 1973, V. Cociu, 1990).
Soiuri cu fructe dulci 1. Rivan – soi originar din Suedia, introdus în sortimentul nostru în 1991. Pomul este semiviguros, formează coroane larg - piramidale, este precoce şi productiv. Fructele sunt mari pentru un soi timpuriu (5,5 - 6 g), cordiforme, de culoare roşu -deschis, cu pieliţa subţire. Pulpa este semipietroasă, dulce -acidulată, roz-deschis, plăcută la gust. Maturarea: din ultima decadă a lunii mai, până în prima decadă a lunii iunie. 2. Scorospelka – soi ucrainean, obţinut în 1934, inclus în sortimentul românesc în 1991. Pomul este de vigoare medie spre mare, cu coroana globuloasă, rodeşte preponderent pe buchete de mai, este productiv, rezistent la secetă, ger, boli şi dăunători. Fructul est e mijlociu (4,5 - 5,5 g), cordiform- alungit, fără brazdă ventrală, dulce-acidulat, roşu-deschis, sensibil la crăpare în condiţii de precipitaţii în perioada de pârgă. Pulpa este roz, de consistenţă medie, suculentă, conţine 14 % zahăr. Maturarea: ultima decadă a lunii mai. 3. Ponoare – soi românesc omologat în 1989 la ICDP Piteşti -Mărăcineni (Pietroase negre de Odessa x Ramon Oliva), de vigoare mijlocie-mare, cu coroana larg piramidală, produce abundent şi constant. Fructul de mărime submijlocie (5,0 - 6,4 g), culoare roşie, pulpa semipietroasă, suculentă, gust dulce, uşor acidulat. Se recomandă pentru zonele nordice şi vestice ale ţării. Maturarea: ultima decadă a lunii mai. 4. Cetăţuia – soi românesc obţinut la SCDP Iaşi (Van x Boambe de Cotnari), omologat în anul 1999, este de vigoare mijlocie, fructifică preponderent pe ramuri mijlocii şi buchete de mai, rezistent la ger şi secetă, foarte sensibil la crăpare în anii ploioşi. Fructul este de mărime mijlocie (5,9 g), reniform -aplatizat, cu punctul stilar adâncit, culoarea este roşu -închis, spre negru, pulpa roşie, semipietroasă, aproape crocantă, cu sucul slab colorat. Maturarea: ultima decadă a lunii mai. 5. Sublim – soi românesc obţinut la ICDP Piteşti -Mărăcineni (Muncheberger fruhe x Bigarreau Moreau), omologat în 2006, este de vigoare mare, cu port etalat, produce moderat, însă fructele sunt foarte aspectuase. Fructul este mare (7 g), sferic -aplatizat, cu punctul stilar uşor adâncit, de culoare roşu -purpuriu, cu numeroase lenticele mijlocii. Pulpa este roşie, fermă, suculentă, cu gust dulce -acidulat, foarte plăcut. Maturarea: prima decadă a lunii iunie. 6. Roşii de Bistriţa – soi românesc obţinut la SCDP Bistriţa (Hedelfinger x Ramon Oliva), omologat în 1978, este semiviguros, cu fructificare pe ramuri mijlocii şi buchete de mai, cu coroană piramidală până la globuloasă. Soi rezistent la ger, tolerant la antracnoză şi monilioză, are o mare plasticitate ecologică ridicată. Fructul este ovoid, de greutate medie (5,2 g), roşu -închis, lucios. Pulpa este semipie troasă, de culoare roz- roşie, dulce, plăcut acidulată, cu sucul slab colorat, semiaderentă. Maturarea: primele decade ale lunii iunie. 7. Superb – soi românesc obţinut la ICDP Piteşti -Mărăcineni (Boambe de Cotnari x Thurn und Taxis), omologat în 2002, de vigoare mijlocie, coroana globuloasă, fructificare pe buchete de mai şi ramuri mijlocii, este productiv.
112
Fructul este mare (7 g), tronconic, colorat în roşu -aprins, pulpa pietroasă, roz, cu gust dulce-acidulat, neaderentă. Maturarea: a doua decadă a lunii i unie. 8. Iva – soi românesc omologat în 1994 la SCDP Bistriţa (Hedelfinger x Ramon Oliva), este semiviguros, cu coroana piramidală până la globuloasă, fructificare preponderentă pe buchete de mai, cu rezistenţă bună la ger, tolerant la principalele boli. Fructul este mijlociu spre mare (6,5 - 7,3 g), aplatizat, de culoare roşu -purpuriu. Pulpa este semipietroasă, roşie, mediu suculentă, cu sucul colorat în roz. Are afinitate bună la altoire cu cireşul şi vişinul. Maturarea: a doua decadă a lunii iunie. 9. Golia – soi românesc obţinut la SCDP Iaşi (Van x Boambe de Cotnari), omologat în 2001, de vigoare mică, cu o coroana globuloasă, fructifică în special pe buchete de mai, este foarte productiv. Fructul este mare (8 - 9 g în primii ani de rodire şi 7,5 - 8 g î n plină rodire), cordiform -alungit, cu punctul stilar adâncit. Epiderma este de culoare roşu -închis, lucioasă, rezistentă la crăpare. Pulpa pietroasă, crocantă, suculentă, roşie, potrivit de dulce, uşor acidulată. Maturarea: a doua decadă a lunii iunie. 10. Cătălina – soi românesc obţinut la SCDP Iaşi (Van x Boambe de Cotnari), omologat în 2001, de vigoare medie, produce mult şi constant, este rezistent la ger şi secetă. Fructul este mijlociu spre mare (6,8 - 7,8 g), cordiform-alungit, cu punctul stilar adâncit, roşu-intens. Pulpa este roşie, semipietroasă, suculentă, potrivit de dulce, uşor acidulată, neaderentă. Maturarea: prima jumătate a lunii iunie. 11. Ana – soi românesc omologat în 1999 la SCDP Bistriţa (Hedelfinger x Ramon Oliva), semiviguros, fructi fică pe ramuri mijlocii şi buchete de mai, se comportă bine la altoirea pe cireş franc şi pe vişin. Fructul este de mărime mijlocie (6,5 g), sferic- aplatizat, roşu - purpuriu, lucios. Pulpa este semicrocantă, roşie, suculentă, cu gust dulce acrişor, aderentă la sâmbure. Maturarea: a doua decadă a lunii iunie. 12. Ştefan – soi românesc obţinut la SCDP Iaşi (Van x Boambe de Cotnari), omologat în 2006, de vigoare mijlocie, precoce, productiv, rezistent la ger, secetă şi crăparea fructelor. Fructul este mare (7,7 - 8,1 g), cordiform- aplatizat, epiderma este culorată în roşu -brun, pulpa roşie, pietroasă, suculentă, potrivit de dulce, neaderentă, sucul colorat. Maturarea: a doua decadă a lunii iunie. 13. Tentant – soi românesc obţinut la ICDP Piteşti -Mărăcineni (Germersdorf x Schneiders Spate), omologat în 1996, semiviguros, cu coroana globuloasă, fructificare predominantă pe buchete de mai şi ramuri mijlocii. Fructul este mediu (6,5 g), cordiform, de culoare roşu -închis, cu un mucron în punctul stilar, pulpa pietroa să, crocantă, dulce, sâmburele de mărime medie. Maturarea: jumătatea lunii iunie. 14. Lucia – soi românesc, omologat în anul 2007 la SCDP Iaşi, de vigoare mică spre mijlocie, este precoce, productiv, rezistent la ger, secetă şi crăparea fructelor, fructifi că pe ramuri mijlocii şi buchete de mai. Fructul este foarte mare, cordiform, uşor alungit, de culoare roşu - brun. Pulpa este pietroasă, dulce, slab acidulată, rezistentă la crăpare, neaderentă, cu sucul colorat. Maturarea: a doua decadă a lunii iunie. 15. Izverna – soi românesc obţinut la ICDP Piteşti -Mărăcineni (Ramon Oliva x Germersdorf), omologat în 1989, de vigoare medie, coroană piramidală, productiv, intră pe rod în anii 5 -6 de la plantare, este recomandat pentru zonele de sud şi vest ale ţării. Fructul este de mărime medie (6 - 7,5 g), sferic, cu epiderna de culoare roşu închis, rezistentă la crăpare. Pulpa este pietroasă, dulce, slab acidulată, neaderentă, conţine 17 % substanţă uscată. Maturarea: a doua decadă a lunii iunie. 16. Iaşirom – soi române sc obţinut la SCDP Iaşi (Van x Boambe de Cotnari), omologat în anul 2006, de vigoare mijlocie, cu port erect, rezistent la ger, secetă şi crăparea fructelor, rodeşte abundent şi constant. Fructul este mare
113
(7,7 - 8,1 g), cordiform-aplatizat, cu punctul stilar alungit, epiderma de culoare roşu- brun, pulpa roşie, pietroasă, suculentă, potrivit de dulce, sucul colorat. Maturarea: a doua decadă a lunii iunie. 17. Tereza – soi românesc obţinut la SCDP Iaşi (Van x Ebony), omologat în anul 2006, de vigoare mică spre mijlocie, foarte precoce, rodeşte abundent şi constant, este rezistent la ger şi secetă. Fructul este mare (7,5 - 7,8 g), cordiform-aplatizat, cu punctul stilar alungit, epiderma de culoare roşu -închis, lucioasă, rezistentă la crăpare. Pulpa este roşie, cu sucul intens colorat, pietroasă, suculentă, dulce, uşor acidulată. Maturarea: a doua decadă a lunii iunie. 18. Radu – soi românesc omologat în anul 2007 la SCDP Iaşi, semiviguros, precoce, foarte productiv, este rezistent la ger şi secetă şi crăparea f ructelor; fructifică pe ramuri mijlocii şi buchete de mai. Fructul este de mărime mare (7,5 8 g), reniform, roşu -închis, cu pedunculul scurt. Pulpa este dulce, slab acidulată, pietroasă, cu sâmburele mic, detaşabil. Maturarea: a doua decadă a lunii iunie . 19. Clasic – soi românesc obţinut la ICDP Piteşti -Mărăcineni (Bigarreau Dönissen x Hedelfinger), omologat în 1996, de vigoare medie, cu coroana globuloasă şi fructificare predominantă pe buchete de mai şi ramuri mijlocii. Produce abundent şi constant. Fructul este de mărime medie (5,5 g), galben, aplatizat, uşor alungit, cu pulpa pietroasă, dulce, destinat în exclusivitate industriei alimentare (compot). Maturarea: a doua decadă a lunii iunie. 20. Colina – soi românesc obţinut la ICDP Piteşti -Mărăcineni ( Pietroase negre de Odesa x Germersdorf), omologat în anul 1989, de vigoare medie, cu coroana larg piramidală, produce abundent şi constant. Intră pe rod începând cu anul 5 de la plantare, se recomandă pentru zonele de vest şi sud ale ţării. Fructul de mări me medie (6,0 - 6,5 g), este sferic, roşu -închis, pulpa pietroasă, dulce acidulată, sâmburele mic, neaderent. Maturarea: după 15 iunie. 21. Bucium – soi românesc obţinut la SCDP Iaşi (Van x Boambe de Cotnari), omologat în 2006, de vigoare mijlocie, reziste nt la ger, secetă şi crăparea fructelor, este precoce şi productiv. Fructul este mare spre foarte mare (8 – 8,5 g), cordiform-aplatizat, cu punctul stilar adâncit, epiderma de culoare roşu -închis, lucioasă, pulpa roşie, fermă, suculentă, sucul intens color at. Maturarea: decadele a doua şi a treia ale lunii iunie. 22. Cerna – soi românesc obţinut la ICDP Piteşti -Mărăcineni, omologat în anul 1984, de vigoare mică, coroana globuloasă, pletoasă, cu unghiuri de ramificare mari, fructificare predominantă pe buchete de mai, cu frunziş verde -deschis bogat, se autoumbreşte, produce moderat, dar constant. Fructul este mare (7,5 - 8 g) în primii ani şi mijlociu (6,5 - 7 g) în plină rodire, formă tronconică, coloraţie roşu -aprins, pedunculul submijlociu, pulpa pietroasă , dulce-acidulată. Este foarte sensibil la crăpare. Maturarea: prima parte a lunii iunie. 23. Oana – soi românesc, obţinut la SCDP Iaşi, omologat în anul 2007, de vigoare mijlocie, precoce, productiv, rezistent la ger, secetă şi boli, fructifică pe ramuri mijlocii şi buchete de mai. Fructul este mare (7 - 8 g), sferic, uşor aplatizat, roşu-închis. Pulpa este dulce, slab acidulată, fermă, neaderentă, cu sucul colorat. Maturarea: a doua decadă a lunii iunie. 24. Simbol – soi românesc obţinut la ICDP Piteşti -Mărăcineni (Bigarreau Dönissen x Germersdorf), omologat în anul 1996, de vigoare medie, cu coroana piramidală şi ramuri de schelet groase, produce abundent şi constant. Fructul este de mărime medie (6,7 g), cordiform -aplatizat, uşor alungit, de culoare galbenă, pulpa pietroasă, dulce -acidulată. Se recomandă pentru compot. Maturarea: ultima decadă a lunii iunie. 25. Severin – soi românesc obţinut la ICDP Piteşti -Mărăcineni (Thurn und Taxis x Germersdorf), omologat în anul 1993, de vigoare mijlocie spre mare, cu coroana
114
piramidală, fructificare predominantă pe buchete de mai, tolerant la atacul bolilor (Cocomyces, Monilinia). Produce mult şi constant. Se recomandă pentru toate zonele de cultură ale cireşului. Fructul este mare (8 -10 g), tronconic, roşu -purpuriu, cu pieliţa elastică. Pulpa este pietroasă, suculentă, cu gust dulce, plăcut şi cu sucul colorat. Maturarea: sfârşitul lunii iunie – începutul lunii iulie. 26. Roze – soi românesc obţinut la SCDP Bistriţa (Hedelfinger x Bigarreau Dönissen), omologat în 19 94, de vigoare medie, cu coroana globuloasă, fructificare preponderentă pe ramuri mijlocii şi buchete de mai, cu rezistenţă ecologică bună, tolerant la antracnoză şi monilioză. Este precoce şi productiv. Fructul este mediu (5,0 – 6,6 g), ovoidal-aplatizat, roşu-oranj. Pulpa este gălbuie, suculentă, cu sucul incolor, fermitate medie. Se recomandă a se cultiva în N -E şi centrul Transilvaniei. Maturarea: decadele a doua şi a treia ale lunii iunie. 27. Maria – soi românesc obţinut la SCDP Iaşi (Van X Stella), o mologat în 1999, de vigoare medie, formează o coroană largă, ramificată, bine garnisită cu ramuri mixte şi buchete de mai, rezistent la ger şi secetă. Este primul soi autoferil românesc. Fructul este mare (7,4 – 8,3 g), cordiform, uşor alungit şi turtit pe partea ventrală, cu punctul stilar adâncit, epiderma este roşie -strălucitoare, cu rezistenţă medie la crăpare, pulpa roşie, fermă, crocantă, suculentă, potrivit de dulce, uşor acidulată, cu sucul colorat. Maturarea: decadele a doua şi a treia ale lunii iu nie. 28. Jubileu-30 – soi românesc obţinut la SCDP Bistriţa ( Hedelfinger x Ramon Oliva), omologat în anul 1978, de vigoare medie, coroana globuloasă, cu fructificare predominantă pe ramuri mijlocii şi buchete de mai, are o bună rezistenţă la factorii de st ress climatic, tolerant la antracnoză şi monilioză. Fructul este mare (7,4 g), sferic, uşor turtit, roşu -închis, cu pulpa semipietroasă, suculentă, cu gust dulce, puţin acidulată, neaderentă. Maturarea: ultima decadă a lunii iunie. 29. Stella – soi origina r din Canada, obţinut în anul 1968 prin hibridarea soiurilor Lambert Compact x John Junes Seedling. Soi autofertil cu largă răspândire în majoritatea ţărilor cultivatoare. Pomul este viguros, formează o coroană largă, ramificată, bine garnisită cu ramuri d e rod. Este rezistent la ger. Fructul este mare (7 - 8 g), cordiform, roşu -strălucitor, cu pulpa pietroasă, crocantă, roşie, dulce -amăruie, plăcută la gust. Este sensibil la crăpare. Maturarea: ultima decadă a lunii iunie. 30. Van – soi canadian obţinut prin polenizarea liberă a soiului Împărăteasa Eugenia, în anul 1936. Având o mare plasticitete ecologică se recomandă pentru toate centrele de cultură. Pomul are vigoare mijlocie spre mare, coroana larg piramidală, este precoce, produce abundent, fiind consi derat cel mai productiv soi. Fructele sunt mari (7 - 8 g), globuloase, uşor aplatizate, roşii strălucitoare. Pulpa este pietroasă, roz -roşiatică, cu sucul slab colorat, gust dulce -acidulat, de foarte bună calitate. Pedunculul este scurt (3 cm) şi gros. Maturarea: sfârşitul lunii iunie. 31. Boambe de Cotnari – soi românesc, valoros, răspândit în toată ţara, dar mai ales în Moldova, de vigoare mijlocie spre mare, cu coroana larg- piramidală, garnisită cu buchete de mai în interior şi ramuri mijlocii la perifer ie. Este rezistent la ger şi tolerant la principalele boli. Intră mai târziu pe rod, dar produce mult şi constant. Fructul este mare (6,6 - 8 g), scurt- cordiform, bicolor (galben cu roşu). Pulpa este alb- gălbuie, pietroasă, dulce, uşor acidulată, foarte bună la gust. Se pretează atât pentru consum în stare proaspătă, cât şi pentru industrializare. Fructele sunt rezistente la transport şi păstrare, cu o sensibilitate medie la crăpare. Maturarea: sfârşitul lunii iunie. 32. Someşan – soi românesc obţinut la SCDP Bistriţa (Hedelfinger x Ramon Oliva), omologat în 1994, semiviguros, cu coroana larg piramidală, cu fructificare predominantă pe ramuri mijlocii şi buchete de mai. Are rezistenţă bună la factorii de stress climatic, este tolerant la boli. Fructul are greutate medie (6 - 6,5 g), alungit,
115
aplatizat ventral, de culoare purpurie, cu puncte subcutanate rare, puţin vizibile. Pulpa este semipietroasă, roşie, suculentă, dulce, plăcută la gust şi cu sucul roz. Maturarea: sfârşitul lunii iunie. 33. Marina – soi românesc obţinut la SCDP Iaşi (Boambe de Cotnari x HC 23/31), omologat în 2001, de vigoare mijlocie, cu port etalat, coroana pomilor este piramidală, este rezistent la secetă, ger şi crăparea fructelor, mediu rezistent la boli. Fructul este mare (7,6 – 8 g), cordiform-alungit, cu punctul stilar adâncit, epiderma este bicoloră, galben cu roşu predominant la maturitatea deplină. Pulpa este fermă, crocantă, suculentă, de culoare alb -gălbuie, potrivit de dulce, uşor acidulată, sucul incolor. Maturarea: sfârşitul lunii iunie, începutul lunii iulie. 34. Splendid – soi românesc obţinut la SCDP Cluj (Germersdorf -mutageneză indusă), omologat în 1999, de vigoare mijlocie, cu fructificare pe buchete de mai şi ramuri mijlocii, are capacitate mare de producţie, este tolerant faţă de boli. Fructul este mare (7 g), reniform, roşu-oranj, pulpa pietroasă, suculentă, cu gust dulce, armonios acidulat. Maturarea: sfârşitul lunii iunie, începutul lunii iulie. 35. Germersdorf – soi vechi german, cu cea mai largă răspândire în toate zonele de cultură ale cireşului. Pomul este viguros, longeviv, rustic, cu coroana înalt - piramidală, fructificare pe buchete de mai. Înfloreşte târziu şi cu intensitate moderată. Fructul este mare (7,5 g), cordiform- obtuz, uşor turtit dorso -ventral, de culoare roşie, pulpa pietroasă, galben albicioasă, gust dulce, uşor acidulat. Pedunculul este de lungime medie. Maturarea: sfârşitul lunii iunie, începutul lunii iulie. 36. Hedelfinger – soi vechi german, mult răspândit în cultură, viguros, cu coroana larg-conică, ramificată, fructifică pe ramuri lungi şi buchete de mai, înfloreşte târziu şi abundent. Este bun polenizator. Fructul este mare (6,5 – 7,5 g), de culoare roşie -rubinie, cordiform-alungit. Pulpa este fermă, cu gust dulce, uşor acidulat, sâmburele de mărime medie, semiaderent la pulpă. Intră relativ târziu pe rod, fructele fiind destinate atât consumului în stare proaspătă, cât şi industrializării. Maturarea: decadele a doua şi a treia ale lunii iulie. 37. Rubin – soi românesc obţinut la SCDP Bistriţa ( Hedelfinger x Ramon Oliva), omologat în anul 1980, este semiviguros, cu coroana larg- piramidală până la globuloasă, cu fructificare preponderentă pe buchete de mai şi ramuri mijlocii, are rezistenţă bună la boli, dăunători şi la alţi factori de stress. Intră pe rod în anul 5 de la plantare, dar este foarte productiv. Fructul este mare (7,5 g), roşu -rubiniu, sferic-cordiform, bombat pe partea dorsală, cu vârful rotunjit, terminat cu un mucron scurt, ascuţit, cu sâmburele mijlociu, neaderent la pulpă. Soi destinat consumului în stare proaspătă şi industrializării. Maturarea: decadele a doua şi a treia ale lunii iulie. 38. Daria – soi românesc obţinut la ICDP Piteşti -Mărăcineni (Boambe de Cotnari x Thurn und Taxis), omologat în 1993, de vigoare medie, cu fructificare pe buchete de mai, coroana larg- piramidală, înfloreşte târziu, timp de 10 -12 zile. Fructul este mijlociu spre mare (6,7 g), tronconic, roşu -închis, cu pieliţa subţire şi rezistentă. Pulpa este roz, pietroasă, cu suculenţă medie şi gust bun. Sâmburele mijlociu (8%), neaderent la pulpă. Maturarea: decadele a doua şi a treia ale lunii iulie. 39. George – soi românesc obţinut la SCDP Iaşi (Cillegio di Octombre x Fromm), omologat în anul 2007. Pomul are vigoare mijlocie, port semierect, rezistenţă bună la bolile specifice, la ger şi la crăparea fructelor. Fructul este mare (6,7 – 7,8 g), cordiform- alungit, cu punctul stilar adâncit, epiderma roşie, lucioasă, pulpa roşie, fermă, suculentă, dulce -acidulată, cu sucul roşu. Maturarea: ultima decadă a lunii iul ie.
Soiuri cu fructe amare 40. Amar de Galata – soi românesc obţinut la SCDP Iaşi dintr -o selecţie locală, omologat în anul 1994, de vigoare medie, coroana globuloasă, cu fructificare
116
predominantă pe buchete de mai, înflorire timpurie, este autosteril. Fructul este mare pentru soiurile cu fructe amare (4,7 g), sferic- alungit, uşor turtit la bază, de culoare galben-roz, pulpa galben- albicioasă, mediu consistentă şi cu gust intens amar. Maturarea: a doua decadă a lunii iunie, fiind considerat un soi timpuriu. 41. Silva – soi românesc obţinut la ICDP Piteşti -Mărăcineni dintr -o selecţie locală din flora spontană, omologat ca soi în 1983, este viguros, cu port drept şi coroana invers- piramidală. Fructul este mijlociu (3 g), aproape sferic, de culoare neagră, sucul şi pulpa intens colorate, gust intens amar, pedunculul lung. Maturitatea : a doua decadă a lunii iunie. 42. Amara – soi românesc obţinut la ICDP Piteşti -Mărăcineni, selecţie din populaţiile locale, omologat în anul 1983, de vigoare medie, rezistent la ge r, productiv, formează o coroană globuloasă, rară. Fructul este mare (4 – 4,5 g) pentru un soi cu fructe amare, de culoare neagră, sucul şi pulpa intens colorate, peduncul de lungime medie. Este autosteril. Maturarea: a doua decadă a lunii iunie. 43. Amar de Maxut – soi românesc obţinut la SCDP Iaşi, omologat în 1994, provenit dintr- o selecţie locală, pom de tip standard şi vigoare mijlocie, cu coroana globuloasă, fructificare pe buchete de mai, înflorire timpurie, bun polenizator pentru soiurile cu înflorire timpurie. Fructul este mare (4,5 g), cordiform, de culoare neagră, cu pulpa intens colorată, sucul roşu -închis, fermitate medie, cu gust intens amar. Maturarea: târzie, prima jumătate a lunii iulie. Alte soiuri: Ramon Oliva, Alămâi, Băşicate, Drăgănele de Piteşti, Crăieşti, Negre zaharoase, Pietroase negre mari, Vârtoase negre, Roşii de Dobra, Mari de Trăinei etc. Aceste soiuri precum şi multe altele formează un bogat fond de germoplasmă pentru România.
Portaltoii cireşului utilizaţi în România În România, cireşul se înmulţeşte în proporţie de cca 80 % pe portaltoi generativi şi numai 20% pe portaltoi vegetativi, creaţii autohtone relativ recente (Cireaşă, 1979; Parnia, 1984, 1985, 1986).
Principalii portaltoi folosiţ i sunt:
Cireşul sălbatic (Prunus avium L., var. silvestris) - puieţi din biotipuri din flora spontană, cu bună răsărire, viguroşi; au o bună afinitate cu toate soiurile de cireş şi cu unele soiuri de vişin. Se recomandă pentru zone cu precipitaţii de peste 500 mm/an, fiind rezistent la putreg aiuri şi Agrobacterium tumefaciens. Imprimă o vigoare mare şi neuniformă soiurilor altoite şi întârzie intrarea pe rod. Se foloseşte în pepiniere în proporţie de cca 30 %. Cireşul franc (Prunus avium L.) - puieţi din soiurile Bigarreau Dönissen, Hedelfinger, Boambe de Cotnari şi alte soiuri cu maturare târzie şi vigoare mare; se altoiesc uşor şi se recomandă pentru aceleaşi zone ca şi cireşul sălbatic. Imprimă vigoare mare şi neuniformitate soiurilor altoite. Se foloseşte în proporţie de cca 40%. Mahalebul (Prunus mahaleb L.) - puieţii viguroşi au afinitate bună cu majoritatea soiurilor de cireş. Este rezistent la păduchii de frunze şi Coccomyces hiemalis. Se recomandă pentru zonele cu precipitaţii sub 600 mm/an, fiind sensibil la asfixia radiculară. Este rezistent la cancerul bacterian şi valorifică bine terenurile uscate, calcaroase, cu procent mare de schelet. Imprimă o înflorire şi maturare a fructelor mai timpurie cu 6-8 zile pentru acelaşi soi, comparativ cu pomii altoiţi pe cireş sălbatic, şi o vigoare mai redusă a pomilor (cu aproximativ 20 %). În practica pepinieristică se foloseşte în proporţie de cca 10 %, datorită colectării mai dificile a sâmburilor şi a unui procent mai slab de răsărire, comparativ cu cireşul.
117
Vişinul franc (Prunus cerasus L.) - puieţii din populaţii locale cu maturare târzie sau soiuri ca Schattemorelle, Dropia, Mocăneşti 16. Se folosesc în mică măsură ca portaltoi pentru soiurile de cireş, în special pentru solurile grele, reci şi umede. Imprimă o vigoare mai mică de creştere, precocitate de rodire şi longevitate redusă pomilor. Are o pondere de cca 5%. IPC 1 - portaltoi vegetativ cu origine interspecifică, creat la ICPP Piteşti Mărăcineni. Se înmulţeşte prin butăşire în verde sau marcotaj, şi are o bună înrădăcinare. Se altoieşte uşor şi imprimă soiurilor o vigoare medie şi uniformă, fiind compatibil cu majoritatea soiurilor de cireş şi vişin. Este rezistent la Ascospora sp. şi cancerul bacterian. Se recomandă pentru solurile grele, cu regim aerohidric deficitar. În producţia pepinieristică deţine o pondere de cca 5 %. C 12 - portaltoi vegetativ creat la SCPP Dolj prin selecţie clonală individuală dintr -o populaţie locală de cireş. Se înmulţeşte prin marcotaj orizontal şi are o bună înrădăcinare. Se altoieşte uşor şi este compati bil cu majoritatea soiurilor de cireş; imprimă altoiului o vigoare medie şi uniformă de creştere. Se recomandă să fie folosit în aceleaşi zone şi condiţii ca şi cireşul sălbatic, pe care îl înlocuieşte treptat, fiind rapid înmulţit. Are o pondere în producţie de cca 10 %.
6.4. Particularităţi de creştere şi fructificare ale cireşului Sistemul radicular - Creşterea şi dezvoltarea sa este influenţată de mai mulţi actori, printre care precizăm: portaltoiul, caracteristicile solului, tehnologia de cultură etc. Astfel, la pomii altoiţi pe cireş sălbatic sau franc, majoritatea rădăcinilor se află între 20-50 cm adâncime, dar unele rădăcini cu creştere verticală pot pătrunde până la 3-4 m. Altoit pe portaltoi vegetativ sau vişin, pomii formează un sistem radicular mai puţin dezvoltat şi mai puţin extins, de 15 -40 cm adâncime. În ambele situaţii, raza sistemului radicular depăşeşte de 1,5 -3 ori proiecţia coroanei. Pe solurile fertile şi echilibrate hidric, rădăcinile au o ramificare mai puternică în detrimentul creşt erilor în lungime, în timp ce pe soluri sărace rădăcinile cresc în lungime mai mult dar au o ramificare mai slabă. Creşterea intensă a rădăcinilor are loc în două valuri, unul primăvara, în aprilie mai şi celălalt toamna, înaintea căderii frunzelor. Partea epigee. Cireşul este un pom viguros, care în primii ani creşte mai lent. Trunchiul este de regulă drept, scoarţa prezintă un ritidom concentric, foarte rezistent, care adesea împiedică creşterea în grosime a trunchiului. Coroana este piramidală în tinereţe şi invers piramidală la maturitate. Capacitatea de ramificare şi formarea lăstarilor este în general slabă, rezultând coroane rare, bine luminate şi cu o vădită tendinţă de etajare. Axul principal al tulpinii şi ramurile de schelet se îngroaşă mult şi se degarnisesc spre bază, iar după 10 -15 ani formaţiunile de fructificare migrează către exteriorul coroanei. Ramurile de rod la cireş se formează din muguri axilari sau terminali vegetativi. Acestea sunt: pintenul, buchetul de mai, ramura mijlocie, ramura lungă şi ramura pleată. Tipuri de fructificare. - După tipul de fructificare, soiurile de cireş pot fi grupate în: - soiuri de tip spur, fructifică numai pe buchete de mai (soiul Ferrovia); - soiuri de tip standard , care rodesc pe ramuri mijlocii, ramuri l ungi şi buchete de mai (Cepoiu N., 2001) şi care, la rândul lor, se pot grupa astfel: a.-soiuri cu fructificare predominantă pe buchete de mai (Stella, Bing, Van, Germersdorf, Ulster, Cerna, Severin, Bigarreau Burlat, Bigarreau Moreau etc.); b.-soiuri cu f ructificare predominantă pe ramuri mijlocii (Hedelfinger, Boambe de Cotnari, Someşan, Roze, Jubileu 30, Roşii de Bistriţa etc.); c.-soiuri care rodesc pe ramuri plete: Ramon Oliva.
118
Vârsta intrării pe rod a soiurilor este corelată cu formarea ramurilor de r od care poate fi: - precoce – începând cu anul II de la plantare: Van; - semiprecoce – fructifică în anul III de la plantare: Negre de Bistriţa, Iva, Someşan, Clasic, Simbol, Tentant etc.; - semitardive – fructifică începând cu anul IV de la plantare (Ulster, Bigarreau Donissen, Rubin, Jubileu 30, Colina şi Ponoare; - tardive – fructifică începând cu anul V (Germersdorf, Daria, Bigarreau Moreau). Diferenţierea mugurilor floriferi are loc în condiţiile din sudul ţării la sfârşitul lunii iunie, iar î n nord la începutul lunii iulie. Ciclul anual. Cireşul porneşte în vegetaţie şi înfloreşte timpuriu, concomitent cu piersicul, cu unele soiuri de vişin şi prun. Florile sunt de tip rozaceu, cu petale mari, albe, bogate în nectar. Din mugurii floriferi se f ormează inflorescenţe cu 2 -4 flori. Înfloritul poate fi timpuriu (Cea mai timpurie, Timpurie de Mai, Ramon Oliva, Germersdorf, Pietroase Dönissen) şi durează 10 -14 zile. Înfloritul se suprapune parţial la toate soiurile, ceea ce favorizează polenizarea înc rucişată. Polenizarea este entomofilă, iar majoritatea soiurilor sunt autosterile, cu unele excepţii (Stella, Stella Compact şi unii hibrizi nou creaţi care sunt autofertili) şi au nevoie de polenizatori. Frecvent apare şi fenomenul de intersterilitate între soiuri. Când 25-30 % din florile unui pom sunt fecundate se obţine o producţie normală. Fructele legate au trei valuri de cădere fiziologică, din care primele două sunt mai importante (Ghena şi colab., 1977). De la înflorire la maturarea fructelor sunt necesare 35-38 zile pentru soiurile timpurii şi 60 -65 zile pentru cele târzii. Potenţialul productiv al cireşului este de 7 -11 t/ha şi este influenţat de soi, tehnologia de cultură şi condiţiile ecologice. Durata de viaţă a pomilor este influenţată de tehnologia de cultură, condiţiile ecologice, portaltoi etc. Astfel, în condiţii normale tehnologice şi ecologice, longevitatea economică a cireşului altoit pe cireş sălbatec sau franc este de 35-40 ani, iar a celui altoit pe mahaleb este mai scurtă de 25 -30 ani.
Factori care influenţează diferenţierea, repartiţia şi calitatea rodului: Factorul varietal – soiul influenţează numărul, poziţia şi calitatea mugurilor de rod. Vârsta şi vigoarea pomilor influenţează dezvoltarea ramurilor de rod, ceea ce face ca volum ul de recoltă să fie proporţional cu numărul de muguri floriferi raportaţi la metrul liniar de ramură. Înclinarea ramurilor – orizontală sau oblică – favorizează fructificarea. Foliajul - bogat cu frunze mai mari stimulează diferenţierea şi creşterea fruct elor. Portaltoiul - modifică parametrii de creştere, ramificare, precocitate de rodire, diferenţiere florală, distribuţia mugurilor şi calitatea fructelor la acelaşi soi. Rezervele stocate - influenţează în prima parte a perioadei de vegetaţie procesele de creştere şi fructificare. Gradul de interceptare a energiei solare - influenţează direct şi pozitiv intensitatea fotosintezei şi inducţia florală.
6.5. Cerinţele cireşului faţă de factorii ecologici: Cerinţele faţă de lumină Intensitatea luminii, cu componentele ei – directă şi difuză – depinde de factori ca: latitudinea, altitudinea, relieful, nebulozitatea, proprietăţile suprafeţei solului, vegetaţia etc. Cireşul este o specie heliofilă, fapt dovedit de răspânderea lui în stare sălbatică numai în locuri bine luminate, niciodată în locuri umbrite. Producţia de fructe este determinată de gradul de pătrundere a luminii în interiorul coroanei
119
pomilor şi crearea pe această cale a unor condiţii optime de creştere şi dezvoltare a ramurilor fructifere şi a mugurilor florali situaţi în această zonă (Gautier, 1970). Pentru o bună creştere şi dezvoltare, cireşului îi sunt necesare 2100 -2300 ore de strălucire a soarelui/an, repartizate astfel încât în perioada de primăvară să fie cât mai mare, iar în perioada de var ă şi toamnă să nu depăşească anumite limite. Pomii tineri, în perioada de creştere cer mai multă lumină decât în perioada de rodire maximă, precum şi în timpul creşterii intense a lăstarilor şi maturării fructelor, în comparaţie cu perioada dezmuguritului. Indicele foliar al cireşului este de 0,5- 2,6 mai mic decât al mărului, dar mai mare decât al prunului. Plantarea în masiv a cireşului va avea succes numai în condiţii de iluminare suficientă, realizată prin schema de plantare, densitate, tăieri, forme de coroană etc.
Cerinţele faţă de temperatură Temperatura este un factor limitativ pentru cultura cireşului. Nevoile de căldură ale cireşului sunt variate şi corespund soiului, stadiului de dezvoltare, fazei de vegetaţie, nivelului de nutriţie şi sănătate a p omilor etc. (Breton, 1980). Oscilaţiile destul de mari se înregistrează în interiorul speciei, în funcţie de originea geografică a soiului. Cele mai favorabile pentru cultura cireşului sunt zonele cu temperaturi medii anuale de 9-10,5 oC şi cu temperatura m edie a lunii mai de +13…+14 oC. Soiurile timpurii sunt mai pretenţioase la căldură, necesitând 14-16oC în luna mai. Rezultate bune se onţin şi în zone cu temperatura media anuală de 8 -8,5oC (Bistriţa, Fălticeni etc.). Limitele rezistenţei la ger ale cireşul ui sunt mai scăzute decât ale vişinului şi prunului. Astfel, mugurii de rod degeră în masă sub – 24oC, însă lemnul rezistă până la – 30oC. Mugurii floriferi în stadiul de butoni florali rezistă până la -3,9oC, iar florile deschise până la – 2,2oC. Temperaturile critice pentru cultura cireşului sunt prezentate în tabelul 19. Foarte sensibil este pistilul şi ovarul recent fecundat. Distrugerea acestora, în timp ce celelalte părţi ale florii rămân intacte, se întâmplă destul de frecvent. Rezistenţa rădăcinilor la ger depinde de fenofază, grosimea acestora, adâncimea la care se găsesc în pământ, textura solului, conţinutul în apă, stratul acoperitor etc. şi este cuprinsă între –11 şi – 13oC, mai ridicate toamna târziu şi mai coborâte la sfârşitul iernii. Rădăcinile de mahaleb degeră la –14… -18oC (Gautier, 1971). Cireşul nu suportă temperaturile ridicate şi arşiţa din timpul verii. Pentru maturarea fructelor, la soiurile timpurii este necesară o sumă de temperatură de 470 -670oC de la înflorit, în timp ce la soiurile cu maturare târzie sunt necesare 1100-1150 oC. Cireşul este o specie la care necesarul de frig este mare, între 1000 şi 1700 ore, ceea ce face ca acesta să aibă un repaus profund mai mare. Pragul biologic al cireşului este de 9 oC (Negrilă, 1971). Cerinţele faţă de apă Cireşul este o specie cu pretenţii moderate faţă de apă. Nevoia de precipitaţii este de cca 700 mm/an, iar coeficientul de transpiraţie este cuprins între 2500 3501. Altoit pe mahaleb, cireşul reuşeşte în zonele de stepă şi silvostepă, cu precipitaţii anuale sub 550 mm. Cireşul nu suportă perioadele lungi de secetă, de aceea în zonele respective se impune irigaţia culturii. Tabelul 19.
Temperaturi critice pentru mugurii floriferi la cireş * (°C) S ta di ul d e d ez vo l ta r e Specificare
u t d l e u i r r i n t u u u g i u g m p u l e u r c m o n M d Î z e d
t i r u g u m z e D
a r o i i l l ţ i i r n a r a t o l o p u f A b
a a r e r o e ă t l e i d r i l p u h g c m u s e o D c m
a e r r o i l e i l d i n a r o h o t l c f s u e b D
a e r e r o d i i l r h o c l s e f D
a ă e r t e i r l o p l f m n o c Î
e t a g e l e t c u r F
120 Standarde vechi Temperatura la care mor 10% din muguri Temperatura la care mor 90% din muguri
- 5.0
- 5.0
- 3.9
- 2.2
- 2.2
- 1.7
- 1.7
- 1.7
- 1.1
- 8.4
- 5.6
- 3.9
- 3.4
- 2.8
- 2.8
- 2.2
- 22
- 2.2
- 15.1
- 12.9 - 10.1
- 8.4
- 6.2
- 4.5
- 3.9
- 3.9
- 3.9
* - temperaturi în °C după “Critical temperatures for blossom buds of cherries”, 1971, Extension circular 371, Washington State University.
Totodată, acestă specie, mai mult decât oarecare altă specie pomicolă, nu suportă excesul prelungit de umiditate în sol, în special când este altoit pe mahaleb. L imita de rezistenţă la asfixia radiculară este de câteva zile în perioada de vegetaţie, până la 95 -100 zile în timpul repausului vegetativ pentru Prunus avium şi de 70 -75 zile pentru Prunus mahaleb (Sannier, 1970). Umiditatea relativă anuală a aerului trebuie să se menţină în jurul valorii de 75% şi să nu scadă sub 60-65% în perioada martie- august. La umiditate ridicată, fructele şi ramurile sunt atacate de Monilinia, mai ales pe fondul crăpării epidermei. Apa freatică influenţează prin adâncime oscilaţia multianuală şi sezonieră a nivelului, mobilitatea şi gradul de mineralizare. Aceasta trebuie să fie la adâncimi mai mici de 1,5- 2 m pentru zonele cu mai puţin de 600 mm şi la 2,5 -5 m în zone cu peste 600 mm precipitaţii. În această situaţie ea poate suplini deficitul de precipitaţii, dacă are un nivel constant la o astfel de adâncime cum se întâmplă de fapt în zona Iaşi, unde precipitaţiile sunt în jur de 500 mm. Importanţa apei pentru cireş creşte începând cu luna aprilie şi devine maximă în perioada creşterii intense a lăstarilor şi fructelor (Roversi, 1993).
Cerinţele faţă de condiţiile edafice Fertilitatea potenţială a solului se poate determina în funcţie de caracteristicile morfologice, fizice, chimice şi biologice ale acestuia (Muller, 1963). Pentru fi ecare dintre acestea, cireşul are exigenţe specifice, a căror satisfacere este obligatorie pentru reuşita unor plantaţii comerciale (Aldea, 1989). Cireşul este o specie cu pretenţii relativ mari faţă de sol, cele mai favorabile fiind solurile mijlocii sau uşoare, nisipo-lutoase sau nisipo-argiloase, permeabile, profunde. Nu suportă terenurile argiloase, grele,umede şi reci. Cerinţele sunt dependente foarte mult de portaltoi. Parametrii fizici şi chimici optimi ai solurilor pentru cultura cireşului sunt: adâncimea profilului de sol = 100 cm; textura: argilă=15 -25%, praf=15-20%, permeabilitatea=2-3 mm/oră; reacţia solului (pH) =5,5 -7,2; conţinutul în Na schimbabil mai mic de 12%; humus = 160-200 t/ha; indicele de N = 4-5; calcar activ maxim 6 % pentru portalto iul mahaleb şi 3 -4% pentru ceilalţi portaltoi. Cireşul este o specie la care se menaifestă cu destulă pregnanţă fenomenul de “oboseală biologică a solului” atât la plantarea cireşului după cireş, cât şi la plantarea după piersic. De aceea, în această situaţie se vor lua măsurile deja cunoscute. Capacitatea de producţie a terenurilor pentru cultura cireşului poate fi îmbunătăţită prin aplicarea lucrărilor de îmbunătăţiri funciare şi a altor tehnologii ameliorative. Cerinţele faţă de aer Cireşul este o specie puţin adaptată la excesul de apă şi slabă aeraţie a solului, aceste condiţii determinând diminuări de creştere şi fructificare. Reglarea regimului de aer în sol se realizează în principal prin sisteme adecvate de lucrare şi întreţinere, precum şi prin fertilizări cu îngrăşăminte organice. În ceea ce priveşte pulberile din aer, atunci când nu intră în reacţie chimică cu alte componente, indiferent că sunt în suspensie sau se depun pe părţile aeriene ale pomilor şi sol, ecranează radiaţia solară, schimbă proprietăţile fizico-chimicie ale solului, intră în compoziţia chimică a fructelor cu efecte periculoase pentru sănătatea oamenilor. O situaţie şi mai agravantă este atunci când pulberile sau alte
121
gaze poluante (oxizi de sulf, azot, plumb, amoniacul, hidrogen ul sulfurat etc.) intră în reacţie cu apa dând naştere la soluţii fitotoxice. Cireşul este o specie cu o pronunţată sensibilitate faţă de agenţi cu efect toxic din aer, în special la nivelul frunzelor, datorită probabil vulnerabilităţii sporite a cuticulei. Vânturile puternice sunt defavorabile, pe când cele uşoare au un efect benefic deoarece împrăştie aerul îngheţat, usucă fructele şi frunzişul după ploaie, micşorează efectul dăunător al arşiţelor, primenesc aerul în coroana pomilor. Deşi este o specie cu înrădăcinare puternică, neexistând practic pericolul dezrădăcinării, totuşi dominanţa accentuată a unei direcţii din care bate vântul provoacă creşteri vegetative cu pronunţată asimetrie către direcţia mişcării aerului, fenomen frecvent întâlnit pe culmil e dealurilor, defilee, văile apelor curgătoare etc.
6.6. Particularităţi tehnologice Specificul producerii materialului săditor La specia cireş, producerea portaltoilor se face într -o proporţie destul de mare încă pe cale generativă (cca 80%). Principalii portaltoi pentru specia cireş (Cerasus avium L.) au fost prezentaţi la subcap. 8.2.4.2. Înfiinţarea şcolii de puieţi se va face toamna, în prima decadă a lunii octombrie, şi numai în cazuri deosebite se va semăna primăvara foarte devreme. Sâmburii se vor îmbăia într -o soluţie de sare 2 -4 % pentru înlăturarea celor seci, în special a celor atacaţi de Rhynchites sp., a cărei larvă se dezvoltă în interiorul sâmburelui. În şcoala de puieţi, cireşul este atacat puternic de ciuperca Cocomyces italica, mai els în zonele unede şi în anii ploioşi, fapt ce necesită tratamente săptămânale cu fungicide. Portaltoii vegetativi omologaţi (I.P.C1, C12 etc.) se înmulţesc prin marcotaj orizontal, obţinându-se producţii de peste 200.000 marcote/ha/an. Unii portaltoi vegetativi se înmulţesc relativ uşor şi prin micropropagare “in vitro”. Producerea ramurilor altoi - se face după tehnologia clasică obişnuită, cu precizarea că unele soiuri de cireş manifestă tendinţa de a produce lăstari puţini şi groşi. Pentru evitarea acestui f enomen se vor face operaţiuni “în verde”, de ciupire.
În câmpurile de formare - cireşul are un randament destul de scăzut la altoire, apărând fenomenul scurgerii gomoase, mai ales în zonele umede şi mai reci când se altoieşte pe lemn de 2 ani. Acest fenomen se înlătură prin folosirea puieţilor portaltoi produşi la ghivece şi prin scurtarea portaltoilor mai groşi de 8 mm proveniţi din şcoala de puieţi, la 2-3 muguri. Operaţia se face la înfiinţarea câmpului I, iar altoirea se face pe lemn nou. O atenţie deosebită se va acorda la recoltarea altoaielor pentru a nu se folosi muguri de rod care vor înflori şi apoi vor pieri. În cazul semănatului direct în câmpul I, se impune scurtarea pivotului toamna, în luna octombrie. Creşterea soiurilor de cireş în pepinieră Cireşul altoit pe portaltoi franc şi chiar pe vegetativ creşte viguros în pepinieră, depăşind frecvent 1,5 m înălţime la majoritatea soiurilor. Având muguri foarte proeminenţi şi depărtaţi de ramură, aceştia se rup uşor la manipulare, astfel că la mulţi pomi nu se poate proiecta coroana corect în livadă sau formarea este dificilă. Multe soiuri de cireş formează lăstari anticipaţi numai la bază (Van, Bing, Uriaşe de Bistriţa, Hedelfinger), altele (Rubin, Jubileu 30, Roşii de Bistriţa, Germersdorf) emit lăstari anticipaţi pe porţiunea de cca 1 m de la bază.
Specificul înfiinţării şi întreţinerii plantaţiilor
Alegerea terenului
122 În vederea alegerii terenului pentru plantarea cireşului se vor studia şi analiza mai multe surse de informare cum ar fi: - Studiul geologic, pedologic şi topografic; - Studiul profilului de sol; - Analizele fizico-chimice şi nematologice ale solului; - Studiul culturilor şi al vegetaţiei existente etc. Toate aceste surse, precum şi altele colaterale vor preciza dacă respectivul teren corespunde pentru înfiinţarea unei plantaţii de cireş. Fiind pretenţios la sol şi la “oboseala solului”, cireşul nu se va planta după el însuşi sau după alte drupacee (în special piersic) mai devreme de 10 -12 ani. Pregătirea terenului în vederea plantării constă în: - defrişarea plantaţiei anterioare; - nivelarea solului; - desfundarea şi scarificarea; - ameliorarea proprietăţilor chimice ale solului în funcţie de pH; - fertilizarea de bază cu 60-80 t/ha gunoi de grajd, 200-300 kg P, 150-200 kg K. Întrucât suprafeţele plane consacrate culturii cireşului sunt puţine, pentru plantare vor fi utilizate de preferinţă terenurile cu panta de 18-20 %, cu condiţia să fie uniforme şi să se efectueze lucrări antierozionale. Tipuri şi sisteme de plantaţii; distanţe de plantare La proiectarea unei plantaţii de cireş se va avea în vedere faptul că de tipul de plantaţie şi sistemul de cultură depinde în mare măsură dinamica intrării pe rod, producţia, calitatea acesteia, precum şi perioada de exploatare economică. Cele mai bune rezultate s-au obţinut atunci când cireşul se cultivă în plantaţii pure. El se poate planta şi asociat cu alte specii cum ar fi vişinul, piersicul, caisul, cu rezultate bune mai ales în primii 10-12 ani de la plantare. Luând ca bază numărul de pomi la hectar, factor ce influenţează în cea mai mare măsură şi celelalte elemente definitorii ale sistemului, precizăm că cireşul se poate cultiva astfel: - în sistem extensiv (clasic) cu până la 350 pomi/ha; - în sistem semiintensiv cu 350-500 pomi/ha; - în sistem intensiv cu 500-1250 pomi/ha. Pentru a se realiza aceste densităţi, distanţele de plantare ale cireşului vor fi: 6x5 m; 5x5 m; 5x4 m şi 5x3 m. Alegerea uneia din aceste densităţi se va face funcţie de mai mulţi factori cum ar fi: vigoarea portaltoilor şi soiurilor, starea de favorabilitate a terenului, forma de coroană, destinaţia producţiei, modul de recoltare a fructelor şi măsurile tehnologice ce se vor aplica (fertilizări, irigări, aplicarea unor inhibitori de creştere, tăieri etc.). Lucrarea generală de plantare a pomilor comportă mai multe etape şi operaţiuni cum ar fi: pichetatul terenului, săpatul gropilor, recepţia şi verificarea calităţii materialului săditor, stabilirea epocii optime de plantare, pregătirea materialului săditor în vederea plantării şi plantarea propriu-zisă. La plantarea cireşului, o atenţie deosebită se va acorda pregătirii materialului săditor deoarece această specie are un sistem radicular foarte sensibil, iar mugurii se rup uşor. Restul lucrărilor sunt asemănătoare celorla lte specii. Epoca optimă de plantare în condiţiile ţării noastre este toamna. Întrucât cireşul suportă greu transplantarea, de la scoaterea din pepinieră până la plantarea la locul definitiv trebuie să treacă un timp cât mai scurt, iar pomii să fie stratif icaţi cu atenţie. La plantarea de toamnă se recomandă ca trunchiul pomilor să fie protejat, deoarece scoarţa este sensibilă la amplitudinile mari de temperatură. În anii cu toamne secetoase şi în zone cu temperaturi minime foarte scăzute în timpul iernii, plantarea se poate face şi primăvara, după ce solul s-a dezgheţat şi s-a zvântat, dar înainte de dezmugurire. Pentru asigurarea polenizării, se plantează cel puţin trei soiuri, în rânduri alternative, în funcţie de valoarea lor comercială. Soiurile bune polenizatoare sunt prezentat în tabelul 8.6.
123
Tabelul 8.6.
Polenizatorii soiurilor de cireş din sortimentul actual Soiul de polenizat Soiuri bune polenizatoare Rivian Stella, Scorospelka, Bigarreau Moreau, Boambe de Cotnari Stella, Roşii de Bistriţa, Van Scorospelka B. Burlat Stella, Van Ponoare Cerna, Stella Roşii de Bistriţa Negre de Bistriţa, Bigarreau Burlat Negre de Bistriţa Roşii de Bistriţa, Ulster, Van, Pietroase Donissen Izverna Stella, Cerna Cerna Compact Lambert, Stella Colina Stella, Van, Ulster, Cerna Severin Van, Stella, Boambe de Cotnari Negre de Bistriţa, Van, Boambe de Cotnari Jubileu-30 Van Germersdorf, Stella, Jubileu-30, B. de Cotnari, Ulster Silva Amara, Bigarreau Moreau Bing Van, Germersdorf, Armonia, Boambe de Cotnari, Negre de Bistriţa Sam Germersdorf, Hedelfinger, Pietroase Donissen, Rubin Stella Van, Boambe de Cotnari, Armonia, Lambert Compact Stella Van, Boambe de Cotnari, Armonia, Lambert Ulster Van, Boambe de Cotnari, Jubileu-30, Bigarreau Burlat, Stella Boambe de Cotnari Germersdorf, Van, Stella, Jubileu-30, Rubin Daria Germersdorf, Boambe de Cotnari, Bing, Pietroase Donissen Germersdorf Boambe de Cotnari, Bing, Rubin, Hedelfinger, P. Donissen Hedelfinger Germersdorf, B. de Cotnari, Pietroase Donissen, Armonia Rubin Germersdorf, Hedelfinger, Van, Pietroase Donissen Negre de Bistriţa, Jubileu-30, Rubin, Van Armonia Amara Silva, Bigarreau Moreau, Bigarreau Burlat Pietroase Donissen Hedelfinger, Germersdorf, Boambe de Cotnari, Rubin Compact Lambert Sam, Rubin, Hedelfinger
Îngrijirile de după plantare sunt asemănătoare cu a celorlalte specii pomicole.
Forma de coroană La cireş, în funcţie de tendinţa naturală de creştere a pomilor, dar şi de alţi factori genetici sau tehnologici, cele mai folosite forme de coroană sunt: piramida neetajată, piramida întreruptă, vasul ameliorat, vasul aplatizat, tufa vas, palmeta cu braţe oblice, palmeta ypsilon, fusul liber etc. Pentru soiurile cu creştere globuloasă şi vigoare slabă a axului (Pietroase Donissen, Timpurii de Bistriţa, Cerna) se vor folosi formele de vas; pentru formele cu dominanţă a axului (Germersdorf, Van, Bing, Stella, Boambe de Cotnari) se vor folosi formele piramidale, iar pentru soiurile de vigoare mică şi mijlocie se vor folosi formele aplatizate, fusiforme etc. Tăierile de formare sunt în general asemănătoare cu a cel orlalte specii pomicole, la fel şi formele de coroană, cu precizarea că cireşul se pretează mai mult la operaţii în verde. Cu cât se intervine mai puţin prin tăieri în timpul repausului, cu atât se asigură condiţii mai bune pentru diferenţiere şi intrare pe rod.
Tăierile de producţie
124 La cireş, tăierile de producţie sunt mai reduse ca volum decât la celelalte specii pomicole, această specie fiind mai sensibilă în special la tăierile severe, mai ales dacă acestea sunt practicate în perioada de iarnă. De aceea, în toate tăierile cu pomicultură avansată şi în România din ce în ce mai mult, tăierile în perioada de repaus la cireş sunt înlocuite cu tăieri şi intervenţii în perioada de vegetaţie. Echilibrul fiziologic al unui pom se apreciază după mai multe criteri i cum ar fi: Pentru a putea efectua tăieri corecte trebuie cunoscute câteva reguli generale privind diferenţierea şi fructificarea la cireş. Astfel, aşezarea mugurilor floriferi este axială, iar diferenţierea pe ramură centrifugă. Mugurii vegetativi care vor deveni floriferi sunt inversaţi terminal. Lungimea optimă a creşterilor anuale să fie de 35 -60 cm, lipsa acestor creşteri sau creşteri foarte mici indică necesitatea unor tăieri mai severe. Raportul optim între formaţiunile florifere şi cele vegetative trebuie să fie de 1:3; un raport de 1:5-6 indică o producţie foarte mică, iar unul de 1:1 o producţie excesivă dar inferioară calitativ. Mugurii de rod se diferenţiază pe ramurile roditoare simultan cu cei vegetativi. Ca urmare, ramurile fructifere sunt purtătoare de rod încă din anul în care iau naştere. Această particularitate determină fructificarea pe o ramură nouă de semischelet în al doilea sau al treilea an de la formarea sa. Fructificarea anuală este asigurată de creşterile noi ce se formează din mugurii vegetativi apicali sau axiali, creşteri ce au loc în acelaşi timp cu formarea şi diferenţierea mugurilor floriferi. Rezultă că rodirea anuală la cireş este condiţionată de alungirea în fiecare perioadă de vegetaţie a ramurilor fructifere, cu porţiuni noi, precum şi de apariţia altor ramuri fructifere tipice. Fructificarea are loc pe toate prelungirile anuale ale ramurilor de semischelet, care de cele mai multe ori poartă şi muguri de rod. Regenerarea formaţiunilor de rod la cireş nu se bazează pe ramu rile tipice, ci pe ramurile de semischelet, pe prelungirile lor şi pe ramificaţiile laterale. Durata mare de viaţă a buchetelor de mai asigură un ritm lent de degarnisire a semischeletului. În perioada de tinereţe a pomilor (6-8 ani de la intrarea pe rod), tăierile de fructificare sunt foarte reduse sau chiar pot lipsi, acestea fiind suplinite de tăierile de întreţinere. Acestea se rezumă la o scurtare cu1/3 -2/3 a prelungirilor anuale a semischeletului, pentru formarea unui număr mai mare de ramuri de rod viguroase, în detrimentul buchetelor. La soiul Ramon Oliva se vor aplica operaţii în verde pentru ramificarea lăstarilor. Scurtaţi la 25 -30 cm, lăstarii principali ramifică şi formează 3 -4 lăstari anticipaţi care măresc volumul productiv al coroanei şi pe rmit ulterior reîntinerirea ramurei plete. La soiurile de tip spur, tăierile sunt mai intense în primii ani, pentru formarea structurii de bază a coroanei, ulterior intensitatea tăierilor se diminuează mult. Atunci când pomii se află în plină rodire, unele soiuri de cireş au tendinţa de a forma ramuri mijlocii de dimensiuni mici cu puţini muguri floriferi. Pentru stimularea noilor creşteri se vor face tăieri de reducţie (în lemn de 4 -5 ani) al ramurilor de schelet şi eliminarea ramurilor debile, uscate sau cu poziţie nefavorabilă. La soiurile care rodesc pe ramuri plete (Ramon Oliva), după mai mulţi ani cu producţii mari se înlătură o mare parte din prelungirile şarpantelor şi a ramurilor de semischelet, pletele degarnisite, precum şi ramurile care au pinteni epuizaţi. Ramurile anuale care se formează pe şarpante şi subşarpante nu se scurtează dacă au sub 25 cm lungime şi sunt în număr redus. Tăierile “în verde”
La cireş, tăierile în verde se pot efectua înainte de recoltarea fructelor, odată cu recoltarea f ructelor sau după recoltarea fructelor. Tăierea în verde după recoltarea fructelor dă rezultate bune. La tăierea în verde se suprimă lăstarii debili şi prea deşi; se scurtează unele ramuri îmbătrânite (de peste 5 -6
125 ani), se înlătură lăstarii care tind să diminueze spaţiul liber dintre rânduri sau să ridice talia pomilor. Tăierile se pot face şi mecanizat, dar trebuie completate cu intervenţii manuale în verde.
Întreţinerea solului La alegerea sistemului de întreţinere a solului în plantaţiile de cireş se va ţine seama şi de următoarele considerente: - cireşul are o rezistenţă scăzută la secetă; - cireşul nu suportă băltirea; - cireşul nu suportă deranjarea sau tăierea sistemului radicular; - panta terenului; - nivelul precipitaţiilor etc. Într-o plantaţie de cireş, solul poate fi întreţinut în mai multe moduri, fiecare cu avantajele şi dezavantajele sale: ogorul lucrat, ogorul lucrat combinat cu erbicidare, culturi intercalate, ogorul cu îngrăşăminte verzi, înierbarea artificială parţială, înierbarea totală. Obiectivul prioritar al sistemului de întreţinere a solului este acela de a crea în permanenţă spaţiu suficient de dezvoltare şi exploatare pentru rădăcini, precum şi o bună aprovizionare hidrică şi minerală. În cazul când solul se întreţine sub formă de culturi intercalate (fasole, mazăre, căpşuni etc.) este necesar ca în afara îngrăşămintelor care se dau la pomi, să se administreze îngrăşăminte organice şi minerale suplimentare. Pe terenurile cu fertilitate scăzută sau pe cele nisipoase se poate folos i ogorul cu îngrăşăminte verzi. Pe rândul de pomi solul se va lucra sau se va erbicida. Pe terenurile cu panta de peste 8 %, unde apare pericolul eroziunii se face înierbarea intervalelor dintre rânduri, iar pe rând solul se întreţine lucrat. Pe intervalel e înierbate se fac cosiri repetate, iar iarba rezultată se va lăsa ca mulci. După fiecare cosire se va aplica o doză suplimentară de îngrăşăminte cu azot pe zona înţelenită. Pe pante mai mari de 15 -20 % terenul se amenajează sub formă de platforme individuale menţinute ca ogor lucrat. Fertilizarea plantaţiilor Cireşul este o specie cu cerinţe mari faţă de elementele nutritive din sol. O determinare exactă a necesarului de substanţe nutritive a plantaţiilor de cireş şi evitarea risipei de îngrăşăminte poate fi obţinută ca rezultantă a analizei u rmătoarelor elemente: - starea de aprovizionare a solului cu elemente nutritive uşor asimilabile; - conţinutul în elemente nutritive a frunzelor stabilit prin diagnoza foliară; - rezultatele obţinute în baza experienţelor de fertilizare; - identificarea eventualelor simptome apărute, ca urmare a carenţei sau excesului diferitelor biominerale; - efectuarea de observaţii asupra creşterii şi fructificării pomilor. Ca doze orientative de fertilizare anuală sunt: 120 kg/ha azot administrat în trei reprize, din care 1/3 toamna, 1/3 înainte de pornirea în vegetaţie şi 1/3 în perioada creşterii intensive a lăstarilor; 120 kg/ha fosfor şi 80 kg/ha potasiu, încorporate în sol concomitent cu arătura de toamnă. Pe terenurile înţelenite, dozele de îngrăşăminte se vor mări şi se va administra gunoi de grajd 40 t/ha la 2-3 ani şi anual 240 kg/ha azot, 120 kg/ha fosfor şi 120 kg/ha potasiu. Pentru a stimula legarea fructelor, la unele soiuri de cireş se recomandă administrarea foliară a îngrăşămintelor cu bor sau a unor îngrăşăminte complexe foliare care au determinat sporuri de producţie de 26-63 %.
Irigarea plantaţiilor
126 Deşi cerinţele cireşului faţă de apă sunt satisfăcute în cele mai multe zone de cultură pe seama precipitaţiilor, totuşi, rezultate bune se obţin prin irigare. La cireş, se aplică 3 -4 udări în timpul perioadei de vegetaţie, cu 300-400 m3/ha şi 1-2 udări în timpul perioadei de repaus cu 400 -600 m3 apă/ha, dacă această perioadă este secetoasă. Consumul zilnic de apă este influenţat de condiţiile ecologice, fenofaza de vegetaţie, soi, portaltoi etc. şi variază între 4 şi 7 mm. Pentru a aprecia plafonul minim de umiditate, deci momentul de intervenţie prin irigare, ne putem folosi de capacitatea de câmp pentru apă sau de intervalul umidităţii active (I.U.A.). În primul caz se consideră că nivelul apei din sol nu trebuie să coboare sub 70-80 % din capacitatea de câmp pentru apă. Perioadele critice pentru apă ale cireşului sunt: înainte de înflorit – pentru a favoriza legarea f ructelor, în timpul întăririi endocarpului şi la diferenţierea mugurilor de rod. Îngrijirea pomilor şi a recoltelor Cireşul este o specie destul de sensibilă, fiind expus la numeroase calamităţi naturale provocate de îngheţuri tardive primăvara şi timpurii toamna, grindină, furtuni, inundaţii, căderi masive de zăpadă, secete prelungite etc. Aceste fenomene vegetative sunt accentuate la noi în ţară de poziţia geografică (S. Budan, G. Grădinariu, 2000). Plăgile provocate de ger se tratează cu CuSO4 5 % sau cu fenol 10 %, după care se ung cu un lac poliuretanic. Pomii tineri din pepinieră se recepează. Există soiuri cu gene “antigheaţă” care previn degerarea (H. Jenssen, 1985). De asemenea, rezistenţa pomilor la ger poate fi mărită prin folosirea regulatorului de creştere Ethephen (C.S. Howell, 1985). Fumigaţia, irigarea prin aspersiune sunt alte metode pentru diminuarea efectelor temperaturilor scăzute. Efectele grindinei sunt diminuate cu ajutorul rachetelor speciale, a plaselor etc. Apărarea contra păsărilor se face prin mijloace acustice sau vizuale. Cea mai eficientă metodă pentru răritul fructelor este cea chimică. Prin folosirea unor regulatori de creştere se poate reduce talia cireşului şi poate devansa cu 3 -7 zile maturarea fructelor, intensificarea culorii acestora, sporirea fermităţii structotexturale, îmbunătăţirea indicatorilor de calitate etc. Crăparea fructelor de cireş este un fenomen negativ ce poate afecta până la 90 % din recoltă. Factorii care pot favoriza fenomenul sunt de ordin climatic şi t ehnologic pe de o parte şi genetic pe de alta. Fenomenul poate fi diminuat printr -o aprovizionare moderată cu apă, prin tăieri de rărire a coroanei, prin răritul fructelor, prin tratamente chimice etc.
6.6. Combaterea bolilor şi dăunătorilor Obţinerea de recolte mari şi fructe de bună calitate, este corelată cu o bună stare de sănătate a pomilor. În condiţiile din România, prin neglijarea protecţiei fitosanitare, se poate pierde sau deprecia calitativ între 45-100% din recolta soiurilor cu epoca mijlocie şi târzie de maturare, (Victoria Şuta, 1976). Ca toate speciile pomicole, cireşul este atacat (în special când este cultivat în masiv) de un mare număr de boli şi dăunători, care afectează fructele, frunzele, lăstarii, florile, trunchiul, ramurile şi sistem ul radicular. Acest lucru determină o proastă stare de vegetaţie a pomilor, calamitează parţial sau total producţia de fructe ori depreciază calitatea acestora (făcându -le improprii comercializării), iar în cazuri severe şi repetate, pune în primejdie însăşi viaţa plantelor. O simplă consultare a literaturii de specialitate, releva că cireşul este afectat de boli specifice şi nespecifice, cum ar fi virozele şi micoplasmele (pătarea inelară - Prunus necrotic ring spot ; pătarea ruginie – Rusty mottle groun; răsucirea frunzelor – Cherry leaf roll; nanismul cireşelor – Little Cherry; compactarea cireşului – Spur cherry virus; X-disease); bacteriozele (ulceraţia bacteriană a cireşului Pseudomonas syringae p.v. morsprunorum,; cancerul pomilor – Agrobacterium tumefaciens) şi micozele (antracnoza frunzelor – Coccomyces hiemalis; răsucirea frunzelor – Gnomonia erytrostoma, ciuruirea frunzelor –
127
Monili lini niaa laxa laxa şi Moni Monili lini niaa putrezirea şi mumifica mumificarea rea fructelor fructelor – Moni Asco Ascosp spor oraa beij beijer erin inck ckii ii; putrezirea băşica care reaa frun frunze zelo lorr – Taphrina cerasi; boala fruc fructi tige gena na;; băşi boala plumbul plumbului ui - Stereum purpureumi; păta pătarrea roşi roşiee a frun frunze zelo lorr – Myco Mycosp sphe here rell llaa cera cerase sell lla; a; rapănul cireşului - Venturia cerasi; Dermat atei eiaa cer ceras asii ş.a ş.a..). În ceea ce priveşte dăunătorii, aceştia uscarea uscarea micotică micotică a ramurilor ramurilor – Derm pot fi nematozi (familiile Longidarodae şi Cricomematidae), paianjeni bruni şi roşii (Bryobia rubioculus şi Panonychus ulmi) şi insecte ca: păduchele din San Jose (Quadraspidiotus pern pernic icio iosu sus) s),, pădu păduch chel elee negr negruu (Myz (Myzus us cera cerasi si), ), musc muscaa sau sau vier vierme mele le cire cireşe şelo lorr (Rha (Rhago gole leti tiss cerasi), viespea frunzelor de cireş (Caliroua limacina), omida stejarului (Lymantria dispar), omida păroasă a dudului (Hyphantria cunea), gândacul păros (Epicomites hirta), gărgăriţa cireşului (Rhychites cupreus), cotarii (Operopthera brumata şi Hibernia defoli aria), sfredelitorii tulpinilor şi a ramurilor (Cosus cosus şi Zeuzera pyrina), carii (Capnodis tenebrioides şi Scorylus rugulosus), molia florilor (Agkyrestia pruniella) şi minatoarele (Caloeaphares nigricela, C. hemerobiella, C. C. anatipennella) s.a. (D ustan şi Davidson, 1985; Parnia şi colab., 1985; Simeria, 1995). O schemă de combatere a bolilor şi dăunătorilor la cireş şi vişin este prezentată în tabelul 20. 20.
Tabelul 20. Schema de combatere a bolilor şi dăunătorilor în plantaţiile de cireş şi vişin Nr. crt.
1.
2.
3.
4.
5.
Fenofaza
Boli şi dăunători de combătut
- păduchele păduchele din San José şi alţi păduchi ţestoşi; ţestoşi; -ouă hibernante de Repaus afide (Myzus cerasi); -ouă hibernante vegetativ de acarieni (Bryobia rubrioculus şi P. ulmi); -forme de rezistenţă la majoritatea bolilor -monilioze (Monilinia laxa şi M. iuruirea mico icotică fructigena); -ciur (Stigmina carpophilla) Dezmugurit - ulceraţia şi ciuruirea bacteriană (Pseudomonas spp.); -antracnoză (Coccomyces hiemalis) -monilioze -ciuruirea micotică Buton alb -ulceraţia şi ciuruirea bacteriană -antracnoză -antracnoză -monilioze -antracnoză -ciuruirea micotică şi bacteriană Începutul scuturării petalelor -afide, acarieni, gărgăriţele fructelor, omizi defoliatoare, etc.
Fructul cu Ø 0,5 cm
6.
Fructul cu Ø 1 cm (la avertizare)
7.
După recoltat (la
-antracnoză -ciuruirea frunzelor -monilioze -afi -afide de;; -inse insect ctee minatoare etc.
de defoli foliat atooare, are,
-monilioze -antracnoză -ciuruirea frunzelor -musca cireşelor ( Rhagoletis Rhagoletis ceras i); afide – afide – PED = 10%, lăstari infestaţi; insecte minatoare, defoliatoare -monilioze -ciuruirea bacteriană şi micotică etc.
Pesticide folosite
Observaţii
Oleoecalux 3 CE (1,5%) Oleocarbetox 37 CE (3%)
Se asigură o îmbăiere a pomului. Temp. > 4-5 OC. Măsuri de igienă culturală şi agrotehnice.
Turdacupral 50 PU (0,3%) Zeamă bordeleză (1%)
Cuprozis 50 PU (0,3%) Turdacupral 50 PU (0,3%) Sumilex 50 WP (0,1%); Tratament obligatoriu. Ronilan 50 WP (0,1%); Rovral 50 WP (0,1%); Topsin M 70 (0,07%) Cascade 5 EC (0,05%); Talstar 10 CE (0,01%); Sintox 25 EC (0,2%) Derosal 50 WP (0,07%); La avertizare Merpan 50 WP (0,2%); Saprol 19 EC (0,125%) (0,125%) Sumialpha 2,5 CE PED = 10% lăstari infestaţi (0,015%); Diazol 60 EC (0,15%) Sumilex 50 PU (0,1%); Cu respectarea timpului de Ronilan 50 WP (0,07%) pauză Topsin M 70 (0,1%) Decis 2,5 EC (0,03%); Sumicidin 20 EC (0,02%) Ekalux S (0,075%) Dithane M 45 (0,2%); Merpan 50 WP (0,2%); Saprol 19 EC (0,125%)
128 avertizare)
8.
9.
După tăierile în verde (la avertizare) 75% frunze căzute căzute
- păduchele din San José -acrieni -antracnoză -ciuruirea frunzelor - păduchele păduchele din San José, afide, etc. -ulceraţia şi ciuruirea bacteriană; boli de scoarţă şi lemn; -ciuruirea micotică
Reldan 40 CE (0,15%); PED > 5 forme mobile pe Demitan 200 SC (0,07%) frunză. frunză. Folpan 50 WP (0,2%); Măsuri de igienă culturală Turdacupral 50 PU (0,3%) Dursban 480 EC (0,2%); Pyrinex 48 EC (0,2%) Turdacupral 50 PU Se asigură o îmbăiere a (0,5%); Zeamă bordeleză pomului. (1%) Temp. > 5 0C.
6.8. Particularităţi ale maturării, recoltării, păstrării şi valorificării fructelor În perioada de pârgă şi în zilele premergătoare recoltatului, cireşele au o creştere accentuată atât în volum, cât şi în greutate, desăvârşindu -şi totodată şi însuşirile gustative. După desprinderea de pe pom, cireşele nu -şi mai continuă maturarea, rămânând cu un gust amărui, ierbos şi se depreciază în scurt timp. De aceea stabilirea momentului optim de recoltare trebuie făcut cu mult discernământ, ţinând cont de mai mulţi indicatori, cum ar fi: mărimea, culoarea, fermitatea, vârsta fructelor (50- 60 zile de la înflorirea deplină la recoltare), suma gradelor de temperatură temperatură pentru acelaşi interval (900 -1390 ºC) etc. Cireşele sunt considerate fructe foarte perisabile alăruti de caise, vişine, piersici, prune etc. (A. Gherghi, 1993). Recoltarea indust rială a cireşelor se face la o singură trecere, deşi maturarea are loc eşalonat în 5 -6 zile. Lucrarea de recoltare este foarte costisitoare şi reprezintă 70 -80 % din necesarul anual de forţă de muncă. Recoltatul propriu- zis constă în prinderea fructelor di ntr-o inflorescenţă între degetul mare şi arătător, cât mai aproape de ramură, imprimându -i o mişcare de torsionare, concomitent cu aplecarea în sens invers prinderii de ramură. Nu se va trage de pedunculii pedunculii fructelor pentru că odată cu aceştia se vor vor rupe şi buchetele de mai.Pentru consum în stare proaspătă, fructele se vor recolta numai cu peduncul şi numai manual. manual. Ambalajele cele mai adecvate pentru cireşe sunt cele de capacitate mică, 5 -6 kg maxim 10-12 kg. Pentru industrializare fructele se pot recolta şi mecanizat sau semimecanizat. Problema păstrării cireşelor se pune, în special, în vederea transportului la distanţe mari. Pierderile şi deprecierile sunt minime la 0 oC şi 85 % umiditate relativă, păstrarea putând fi 14 -16 zile. La 12 oC păstrarea se redu ce la 12 zile, iar la 18 oC la 4 zile. În condiţii de atmosferă controlată (3 % O 2 şi 5 % CO 2, 0oC, 85 % U.R.), păstrarea se poate face până până la 30 zile. Tehnologia “View Fresh” patentată de Thomas Bailey la Orchard View Farms, Oregan, SUA şi comercializată de Teknoterm, Norvegia în Europa, permite păstrarea cireşelor în stare proaspătă (fără alterări) timp de 90 zile. Această tehnică constă în ambalarea fructelor în pungi speciale din material plastic într-o compoziţie de gaze total modificată.(S. Budan, G. Gradinariu, 2000).
Teste de autoevaluare 1. Care sunt limitele maxime de rezistenţă a cireşului la temperaturile scăzute din timpul înfloritului? 2. Sortimentul actual de cireş este alcătuit aproape în majoritate de soiuri autosterile. Există totuşi şi unele soiuri autofertile. Daţi exemple de astfel de soiuri. 3. Precizaţi distanţele de plantare şi densităţile ce se realizează într -o plantaţie intensivă de cireş.
129
4. Ce sistem de întreţinere a solului, în plantaţiile de cireş, este folosit pe terenurile în pantă, în zonele cu peste 700 mm precipitaţii anual? 5. Enumeraţi momentele optime de udare în plantaţiile de cireş. 6. Enumeraţi lucrările de îngrijire a recoltelor de cireş ce au ca scop sporirea calităţii fructelor.
Rezumat Cireşul este o specie specie pomicolă cu deosebită importanţă economică, economică, dată de de însuşirile nutritive, tehnologice şi comerciale ale fructelor, care găseşte în România condiţii optime de manifestare a potenţialului său agrobiologic. influenţată de mai mulţi factori, Sistemul radicular - Creşterea şi dezvoltarea sa este influenţată printr printree care care preciz precizăm: ăm: portal portaltoi toiul, ul, caract caracteri eristi sticil cilee solu solului lui,, tehn tehnolo ologi giaa de de cult cultură ură etc. etc. Ramurile de rod la cireş se formează din muguri axilari sau terminali vegetativi. Acestea sunt: pintenul, buchetul de mai, ramura mijlocie, ramura lungă şi ramura pleată. După tipul de fructificare, soiurile de cireş pot fi grupate în: - soiuri de tip spur, fructifică numai pe buchete de mai (soiul Ferrovia); - soiuri de tip standard , care rodesc pe ramuri mijlocii, ramuri lungi şi buchete buchete de de mai mai . Soiurile din sortimentul actual îşi eşalonează maturarea fructelor pe o perioadă de 60 -70 zile, din prima decadă a lunii mai până la mijlocul lunii iulie . Se remarcă, de asemenea, soiurile autocompatibile (Stella, Newstar, Lapins, Sunburst) pentru care există un mare interes. Când 25-30 % din florile unui pom sunt fecundate se obţine o producţie normală. Cireşul este o specie heliofilă, fapt dovedit de răspânderea lui în stare sălbatică numai în locuri bine luminate, niciodată în locuri umbrite . Cele mai favorabi le pentru cultura cireşului sunt zonele cu temperaturi medii anuale de 9-10,5 oC şi cu temperatura medie a lunii mai de +13…+14 oC. Cireşul este o specie cu pretenţii moderate faţă de apă. Nevoia de precipitaţii este de cca 700 mm/an, iar coeficientul de tra nspiraţie este cuprins între 2500 3501. Altoit pe mahaleb, cireşul reuşeşte în zonele de stepă şi silvostepă, cu precipitaţii anuale sub 550 550 mm. Cireşul este o specie cu pretenţii relativ mari faţă de sol, cele mai favorabile fiind solurile mijlocii sau uş oare, nisipo-lutoase sau nisipo-argiloase, permeabile, profunde. Nu suportă terenurile argiloase, grele,umede şi reci. Cerinţele sunt dependente foarte mult de portaltoi. Cireşul este o specie puţin adaptată la excesul de apă şi slabă aeraţie a solului, aceste condiţii determinând diminuări de creştere şi fructificare. Pentru consum în stare proaspătă, fructele se vor recolta numai cu peduncul şi numai manual. Pentru industrializare fructele se pot recolta şi mecanizat sau semimecanizat.
BIBLIOGRAFIE
G ră dinariu G., Istrate M., - Pomicultură generală şi specială, Ed. Moldova, 2003, pag. 304-336
Zlati Cristina, Gradinariu G., 2010 – Pomologie, Pomologie, Ed. Moldova, Iaşi, pag. 101-119 Budan S., 2000 - Cireşul, Ed. “Ion Ionescu de la Brad, Iaşi.
G rădi rădi nari nariuu G.,
130
Tema 7
CULTURA VIŞINULUI Cerasus vulgaris Mill.,
Fam. Rosaceae Subfam. Prunoideae
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 7
CUPRINS 7.1. Importanţa culturii 7.2. Originea şi aria de răspândire 7.3. Sortimentul de soiuri şi portaltoi Particularităţile de creştere şi fructificare ale ale vişin ului 7.4. Particularităţile 7.5. Cerinţele vişinului faţă de factorii ecologici 7.6. Particularităţi tehnologice 7.7. Combaterea bolilor şi dăunătorilor 7.8. Particularităţile maturării şi recoltării vişin elor OBIECTIVELE UNITAŢILOR DE ÎNVĂŢARE 7 - studiul importanţei originei speciei, răspândirea acesteia pe glob şi în ţara noastră, în vederea unei zonări şi microzonări corespunzătoare; - cunoaşterea sortimentului de soiuri şi portaltoi, cerinţele şi calităţile acestora, pentru a stabili cele mai adecvate m ăsuri tehnologice, a identificării lor şi a le promova pe cele mai bune; - studiul particularităţilor de creştere şi fructificare ale vişinului, în vederea stabilirii tehnologiei diferenţiate; - precizarea comportării vişinului faţă de factorii ecologici; - elaborarea tehnologiilor diferenţiate funcţie de specie, soi, zonă ecologică, forme de organizare a terenurilor etc; se are în vedere specificul de înfiinţare şi întreţinere a plantaţiilor;
7.1. Importanţaculturii Vişinul este o specie pomicolă deosebit de importantă, de aceea şi producţia mondială reprezintă cca 40 % din cea de vişine şi cireşe la un loc. Fructele se folosesc în special pentru industrializare, dar şi pentru pentru consum în stare proaspătă, având un conţinut complex, echilibrat, bogat în elemente el emente nutritive, săruri minerale şi vitamine cum ar fi: substanţă uscată 13,9 -23,2%; zaharuri 5-19,4%; acizi organici 0,9-1,9 mg%; proteine o,8-1,1 mg%; pectine 0,4- 1,0 mg%; substanţe tanoide 0,12-2,35 mg%; K 46-92,5%; P 21-26 mg%; Mg 7-20 mg%; Ca 3,8-19,3 mg%; vitamina PP 0,06-0,52 0,06-0,52 mg%; E 0,21-1,32 mg%; mg%; B 1, B 2; caroten 0,15-0,95 mg%; acid folic etc. Cura de vişine are efect tonic, contribuind la ameliorarea afecţiunilor renale, hepatice, cardiovasculare, a anemiei şi stressului. Pedunculii fructelor sunt foarte bogaţi în potasiu şi se folosesc sub formă de ceai sau infuzie. Celelalte organe, ramurile tinere, frunzele, florile, fructele au însuşiri antiseptice şi se folosesc la conservarea produselor alimentare şi în medicina populară. Vişinul este o specie pomicolă cu o mare plasticitate ecologică, ce poate valorifica cu succes terenurile în pantă, erodate. De asemenea, această specie se poate cultiva în zonele de câmpie, cât şi în cele colinare şi premontane. Multe
131
soiuri au o rezistenţă mare la ger, ceea ce face ca specia să fie cultivată la altitudini superioare celor destinate culturii cireşului. Este o specie decorativă, dar şi bună meliferă (77 -88 kg miere/ha).
7.2. Originea şi aria de răspândire
Vişinul este o specie tetraploidă (2n = 32 cromozomi), provenită probabil din hibridarea naturală dintre Cerasus avium şi Cerasus fructicosa. Istoria culturii vişinului este strâns legată de cea a cireşului, deşi unele date din literatură sunt contradictorii. Vişinul comun nu se întâlneşte în stare sălbatică , însă creşte semispontan în jurul Mării Caspice, în Caucaz, India, Iran, Asia Mică şi Peninsula Balcanică, care ar fi şi originile sale. Spre deosebire de cireş, cultura vişinului depăşeşte paralela de 60 o latitudine nordică devansând chiar şi cultura măr ului. Producţia mondială de vişine la nivelul anului 1998 a fost de 560.000 t. Ţări mari producătoare de vişine sunt: Germania, Italia, Spania, Grecia, SUA, Turcia, România. În România, vişinul ocupă cca 6000 ha, cu o producţie de aproximativ 40000 t anual (Anuarul statistic, 1999). Producţia de vişine şi repartiţia ei pe principalele zone ale României României este prezentată în tabelul 21. 21. Vişinul este întâlnit în majoritatea zonelor ţării, cu precădere în zona colinară atât în plantaţii industriale, cât şi ş i în suprafeţe mici în jurul gospodăriilor.
Tabelul 21.
Producţia de vişine în principalele judeţe ale României (după N. Branişte şi D. Drăgoi, 1999), tone Judeţul/anul Total, d.c. Iaşi Botoşani Bacău Argeş Buzău Cluj Mureş Dolj Vâlcea
1991 2.500 3.199 3.876 9 14 4 50 4 45 1.000 7 00 2 35 2 35
1 996 39.000 6.239 4.361 3.161 1.945 1.764 1.506 1.161 9 37 7 41
% 1 00 20,8 14,5 10,5 6,5 5,9 5,0 3,8 3,1 3,0
7.3. Sortime Sortimentul ntul de soiuri soiuri şi portaltoi Din lista oficială (2008) fac parte 20 de soiuri care se pot clasi fica astfel: 16 soiuri româneşti şi 4 soiuri străine (USA, Polonia, Anglia, Iugoslavia). Perioada de maturare a fructelor are o amplitudine de 60-70 zile din prima decadă a lunii iunie până în prima decadă a lunii august. După comportarea în procesul polenizării, soiurile de vişin pot fi: - autofertile: Ilva, Nana, Schattenmorelle, Dropia; Oblacinska, Nefris, Meteor, Vrâncean, Northstar, Bucovina, Pitic de Iaşi; - parţial autofertile: Timpurii de Osoi, Mocăneşti 16, Timpurii de Cluj, Scuturător;
132
- autosterile: Timpurii de Piteşti, Engleze timpurii, Ţarina, Crişana etc.; - perechi intersterile : Crişane x Mocăneşti, Crişane x Josika Gabor. 1. Timpuriu de Osoi – soi românesc obţinut la SCDP Iaşi prin selecţie dintr-o populaţie locală de vişin, omologat ca soi î n anul 1989. Este viguros, cu coroana globuloasă, precoce, productiv, rezistent la ger şi secetă, parţial autofertil, cu fructificare pe buchete de mai. Fructul este mijlociu (4,8 – 4,9 g), sferic-turtit, roşu-închis, cu epiderma rezistentă şi pulpa dulce -acidulată. Maturarea: prima decadă a lunii iunie. 2. Timpurii de Piteşti – soi românesc obţinut la ICDP Piteşti -Mărăcineni prin selecţie dintr -o populaţie locală de vişin, omologat în anul 1982. Are vigoare mare, coroana piramidală, mediu rezistent la boli, rezistent la ger şi secetă, este autosteril. Fructul este mijlociu (4,5 g), sferic, de culoare roşie, pulpa suculentă, cu gust dulce acrişor, roşie, cu numeroase vinişoare albe. Maturarea: primele decade ale lunii iunie. 3. Ţarina – soi românesc obţinut la ICDP Piteşti -Mărăcineni (Engleze timpurii x Vişin arbustoid), omologat în anul 1984, de vigoare mică, cu coroana piramidală, semiprecoce, mediu productiv, rezistent la ger, fructifică preponderent pe ramuri scurte. Fructul este mijlociu (4,2 g), sferic- alungit, vişiniu -închis, cu pulpa colorată, suculentă, bună pentru consum în stare proaspătă. Maturarea: a doua decadă a lunii iunie. 4. Engleze timpurii – soi vechi englezesc, interspecific (cireş x vişin), cu caractere intermediare, de vigoare mijlocie, coroana invers- piramidală, semiproductiv, precoce, cu fructificare pe buchete de mai, este autosteril. Fructul este mijlociu (3,5 – 5,5 g), sferic-alungit, de culoare roşie, cu pulpa roz, dulce, fin aromată. Maturarea: a doua decadă a lunii iunie. 5. Sătmărean – soi românesc omologat în 1994 la SCDP Satu-Mare (Engleze timpurii x Vişin arbustoid), de vigoare mijlocie, cu coroana piramidală şi fructificare pe buchete de mai, rezistent la ger şi secetă, este parţial autofertil. Fructul este mijlociu (5 g), sferic- turtit, cu epiderma subţire, elastică, lucioasă, de culoare vişinie, neagră la supramaturare. Pulpa este roşie, suculentă, cu sucul roz, gust foarte bun, dulce- acrişor. Maturarea: a doua decadă a lunii iunie. 6. Rival – soi românesc obţinut la ICDP Piteşti -Mărăcineni (Griot Moscovski x Nana), omologat în anul 2004, de vigoare mijlocie, fructificare pe buchete de mai, rezistent la boli, este parţial autofertil, foarte productiv. Fructul este mijlociu (5 g), oblong, de culoare roşie, cu pulpa moale, suculentă, roşie, cu gust foarte plăcut. Maturarea: a doua decadă a lunii iunie. 7. Timpurii de Cluj – soi românesc obţinut la SCDP Cluj ((Spaniole x Pr. Fruticosa) x (Anglaise hative x Pr. Fruticosa)), omologat în anul 1969, de vigoare mijlocie, coroana pirami dală în tinereţe, apoi globuloasă, fructificare preponderentă pe buchete de mai, mediu rezistent la boli şi secetă, autosteril, bun polenizator, cu intermitenţe de rodire. Fructul este mijlociu spre mare (5,6 g), sferic-turtit, roşu -vişiniu, lucios, cu pulpa colorată, de consistenţă medie, sucul colorat; pedunculul este lung. Maturarea: decadele a doua şi a treia ale lunii iunie. 8. De Botoşani – soi românesc obţinut la SCDP Iaşi prin selecţia unui biotip local, omologat în anul 1994, de vigoare medie, coro ană globuloasă şi fructificare pe buchete de mai. Fructul este mare (7,8 g), sferic, turtit la bază şi dorso -ventral, roşuvişiniu, lucios. Pulpa este roşie -vişinie, suculentă, mediu consistentă, cu sucul colorat şi sâmburele mijlociu, uşor aderent. Este asemănător cu soiul Crişana. Maturarea: decadele a doua şi a treia ale lunii iunie. 9. Crişana 2 – soi românesc obţinut la ICDP Piteşti -Mărăcineni, omologat în 1975, de vigoare mare, cu coroana globuloasă, fructificare preponderentă pe ramuri mijlocii şi lungi. Soi foarte rezistent la ger, destul de rezistent la secetă, este autosteril. Fructul este mare (7 g), sferic, turtit la bază şi dorso -ventral, cu vârful perfect rotunjit,
133
epiderma subţire, elastică, lucioasă, de culoare roşu - purpuriu închisă. Pulpa este roşie vişinie, consistentă, cu sucul roşu -deschis, acidulată. Maturarea: decadele a doua şi a treia ale lunii iunie. 10. Schattenmorelle – soi german, cu mare plasticitate ecologică, de vigoare mică, fructificare preponderentă pe ramuri mijlocii. Este a utofertil, foarte productiv, rezistent la ger, sensibil la boli. Fructul este mijlociu (4,5 – 5 g), ovosferic sau larg- cordiform, vişiniu -închis până spre negru la supramaturare, cu pulpa şi sucul colorate. Pedunculul este bine prins de fruct. Maturarea: sfârşitul lunii iunie, începutul lunii iulie. 11. Ilva – soi românesc obţinut la SCDP Bistriţa, omologat în anul 1982, de vigoare mică, cu coroana semiglobuloasă, fructificare preponderentă pe ramuri lungi, semiprecoce, autofertil, productiv, rezistent la g er şi mediu rezistent la secetă, sensibil la antracnoză şi tolerant la monilioză. Având tendinţa de degarnisire, necesită anual tăieri de scurtare. Fructul este mijlociu spre mare (5,5 g), sferic, roşu -lucios, cu pulpa colorată, suculentă, uşor acidulată. Maturarea: sfârşitul lunii iunie, începutul lunii iulie. 12. Dropia – soi românesc obţinut la ICDP Piteşti -Mărăcineni, omologat în anul 1982, de vigoare mică, cu coroana globuloasă, fructifică pe ramuri mijlocii, este sensibil la antracnoză, rezistent la monilioză, la ger şi secetă, parţial autofertil. Fructul este mic (4 g), sferic, turtit la ambele capete, cu epiderma de culoare vişiniu -închisă, rezistentă la crăpare, pulpa şi sucul intens colorate, cu gust plăcut, uşor acidulat, taninos, agreabil. Maturarea: începutul lunii iulie. 13. Scuturător – soi românesc obţinut la SCDP Vrancea, omologat în 1985, semiviguros, cu coroana globuloasă, fructifică pe ramuri plete şi buchete de mai, rezistent la antracnoză, mediu rezistent la monilioză, ger şi secetă, este parţial autofertil. Fructul este mare (6,3 g), sferic, uşor turtit dorso -ventral, roşu -închis, pulpa roşie, potrivit de consistentă şi suculentă, cu gust plăcut, echilibrat. Maturarea: începutul lunii iulie. 14. Amada – soi românesc obţinut la SCDP Fălticeni, omologat în 2005, de vigoare mijlocie, cu fructificare preponderentă pe buchete de mai, produce mult şi constant, este autosteril. Fructul este mare (6 - 7 g), sferic- aplatizat, de culoare roşu -brun, pedunculul este lung şi subţire. Pulpa este roşie, de consistenţă şi suculenţă mijlocii, sucul roz, cu gust bun. Maturarea: primele decade ale lunii iulie. 15. Mocăneşti 16 – soi românesc obţinut la ICDP Piteşti-Mărăcineni, omologat în 1975, este foarte productiv, de vigoare mijlocie spre mare, cu coroana piramidală şi fructificare predominantă pe ramuri scurte şi mijlocii, semiprecoce, rezistent la ger, mediu rezistent la secetă. Soi autosteril, este bun polenizator. Fructul este mijlociu (4,9 g), sferic sau sferic- turtit, roşu -cărămiziu, cu pulpa roşie şi gust plăcut. Maturarea: a doua parte a lunii iulie. 16. Nefris – soi de origine poloneză, omologat în 1991, de vigoare submijlocie, cu coroana sferică, precoce, productiv, autofertil, rezistent la ger, dar sensibil la boli. Fructul este mare (6 g), sferi c, vişiniu-închis, cu pulpa intens colorată, acidulată. Se valorifică prin industrializare şi consum în stare proaspătă. Maturarea: decadele a doua şi a treia ale lunii iulie. 17. Vrâncean – soi românesc obţinut la SCDP Vrancea în 1985 prin selecţie dintr -o populaţie locală. Are vigoare mică, fructifică pe buchete de mai, este sensibil la antracnoză, mediu rezistent la monilioză, rezistent la ger şi secetă, autofertil. Fructul este mijlociu (4,4 g), sferic, uşor alungit, turtit dorso -ventral, roşu-închis. Pulpa este roşie cu vinişoare roz, potrivit de consistentă şi de suculentă, cu gust plăcut, puţin acidulat. Maturarea: a doua decadă a lunii iulie. 18. Northstar – soi american, a fost omologat în anul 1991. Soi de vigoare mică, cu coroana globuloasă, fructificare pe ramuri mijlocii, este productiv şi
134
precoce, rezistent la ger şi boli, autofertil. Fructul este mijlociu spre mare (5,5 g), sferic, uşor alungit, vişiniu -închis, cu pulpa intens colorată şi gust astringent. Maturarea: decadele a doua şi a treia a le lunii iulie. 19. Bucovina – soi românesc obţinut la SCDP Fălticeni prin selecţie dintr -o populaţie locală, omologat ca soi în anul 1984, are vigoare redusă, coroană globuloasă, fructificare pe buchete de mai şi ramuri mijlocii, este precoce, productiv, autofertil, rezistent la ger şi Coccomyces . Fructul este mijlociu (4 – 4,5 g), sferic-turtit, roşu -închis, lucios, cu pulpa şi sucul colorate, plăcut la gust, cu valorificare mixtă. Maturarea: sfârşitul lunii iulie, începutul lunii august. 20. Pitic de Iaşi – soi românesc obţinut la SCDP Iaşi prin polenizarea liberă a soiului Plodorodnaia Miciurina, a fost omologat în anul 1978. Are vigoare foarte redusă, cu coroana globuloasă, pletoasă, ramuri de schelet subţiri, fructificare predominantă pe ramuri plete, este precoce, productiv, autofertil, rezistent la ger, mediu rezistent la boli. Este pretenţios faţă de tehnologie. Fructul este mijlociu (4,5 g), sferic, uşor alungit, vişiniu, cu pulpa roşie, suculentă, pronunţat acidă. Se valorifică prin industrializare . Maturarea: prima decadă a lunii august.
Soiuri din vechiul sortiment: Nana – soi românesc, obţinut la SCDP Băneasa prin polenizarea liberă a soiului Crişana, omologat în anul 1977. Are vigoare mică, este autofertil şi cu mare plasticitate ecologică. Fructifică preponderent pe ramuri plete, este precoce, productiv, rezistent la ger şi secetă, sensibil la Coccomyces şi Monilinia. Fructul este mijlociu (5 g), sferic, roşu -vişiniu, pulpa şi sucul colorate. Maturarea: sfârşitul lunii iunie. Oblacinska – soi de origine iugoslavă, omologat în anul 1979, de vigoare mică, cu coroana piramidală, deasă, foarte productiv, precoce, autofertil, rezistent la ger şi Coccomyces, drajonează foarte puternic. Fructul este mic (3,5 g), sfericturtit, vişiniu -închis, cu pulpa şi sucul intens colorate. Se valorifică prin industrializare, în special pentru sucuri. Se pretează la recoltarea mecanizată. Maturarea: sfârşitul lunii iunie. Meteor – soi american, omologat în anul 1979, are vigoare mijlocie, coroana larg- piramidală, cu fructificare preponderentă pe buchete de mai, este precoce, productiv, autofertil, rezistent la ger şi secetă. Fructul este mijlociu spre mare (5,5 g), sferic, uşor cordiform, roşu -aprins, cu pulpa roşie şi sucul slab colorat. Maturarea:a doua decadă a lun ii iulie.
Portaltoii vişinului
Portaltoii vişinului se pot grupa astfel: - generativi : vişinul franc, mahalebul, G 2; - vegetativi: Colt, SL64, F12/1, Selecţiile CAB, selecţiile germane Weihroot (W10, W11, W13), selecţiile româneşti IPC 1, VV1, VG1. Vişinul franc (Cerasus acida) - se utilizează ca portaltoi în regiunea dealurilor şi în zona de silvostepă cu peste 450 mm precipitaţii. Se folosesc unele soiuri cu maturare târzie a fructelor: Schattenmorelle, Dropia, Mocăneşti 16, Meteor. În şcoala de puieţi ră sare slab (20-30 %). Mahalebul (Cerasus mahaleb) - este recomandat pentru zona dealurilor joase din zona de stepă şi silvostepă. Determină o creştere moderată a soiurilor altoite. Vişinul vegetativ (V.V.1) - obţinut de M. Movileanu la SCPP Fălticeni (1980) . Se înmulţeşte prin marcotaj şi drajonaj.
135
7. 4. Particularităţi de creştere şi fructificare ale vişinului
Sistemul radicular - al vişinului este influenţat de portaltoi, de altoi, de fertilitatea solului şi de sistemul de întreţinere a solului. În general, vişinul altoit pe vişin are sistemul radicular mai superficial decât cireşul, masa principală a rădăcinilor aflându -se între 15 şi 40 cm adâncime, iar extinderea laterală depăşeşte de 1,5-2 ori proiecţia coroanei. Unele rădăcini cu creştere verticală p ot ajunge la adâncimi de 2- 2,5 m. În cazul altoirii pe mahaleb, înrădăcinarea vişinului este mai profundă, masa principală a rădăcinilor aflându -se în stratul de sol de 20-60 cm. Mahalebul nu drajonează. Portaltoii vegetativi formează un sistem radicular mai trasant, fiind şi mai sensibil la ger şi secetă. Creşterea sistemului radicular la vişin are loc în două etape cu intensităţi maxime: una primăvara şi la începutul verii, care durează până la încetinirea creşterii lăstarilor, iar alta toamna, în perioada îngălbenirii şi căderii frunzelor. Rădăcinile îşi încetează creşterea când temperatura solului scade sub 2 oC. Partea epigee. - Vişinul creşte ca pom propriu -zis, de talie mijlocie (4-6 m, mai rar 7-9 m) sau ca arbustoid. Vişinul are o capacitate de rami ficare mai mare decât cireşul, coroana având tendinţe de îndesire. În schimb, creşterile anuale sunt mai puţin viguroase decât la cireş. Există soiuri cu o mare capacitate de ramificare, ce formează coroane mai aglomerate (Crişana, Nana, Vrâncean, Early Richmond) şi soiuri cu ramificare mai slabă (Engleze timpurii, Ţarina, Timpurii de Cluj). După vigoarea pomilor soiurile de vişin se clasifică astfel: - cu vigoare mare: Crişana, Timpuriu de Osoi, Timpurii de Piteşti; - cu vigoare mijlocie: Ţarina, Timpurii de Cluj, Dropia, Scuturător, De Botoşani, Mocăneşti, Nefris, Meteor, Northstar, Sătmărean; - cu vigoare mică: Pitic de Iaşi, Oblacinska, Bucovina, Vrâncean, Schattenmorelle, Nana, Ilva. Specificul de fructificare. - Vişinul rodeşte pe buchete de mai care a u longevitatea de 4- 5 ani, ramuri plete ce trăiesc 5 -7 ani, degarnisindu-se anual în zona de fructificare şi ramuri mijlocii şi lungi care evoluează în elemente de semischelet. După specificul de fructificare, soiurile de vişin se pot clasifica: - soiuri cu fructificare predominantă pe buchete de mai: Timpurii de Osoi, Engleze timpurii, Timpurii de Cluj, Mocăneşti, Turceşti, Ţarina, de Botoşani, Bucovina, Meteor; - soiuri cu fructificare pe ramuri mijlocii şi buchete de mai: Northstar, Sătmărean, Scuturător ; - soiuri care fructifică cu predominanţă pe ramuri plete: Crişana, Schattenmorelle, Nana, Dropia, Pitic de Iaşi. După comportarea în procesul polenizării, soiurile de vişin pot fi: - autofertile: Ilva, Nana, Schattenmorelle, Dropia; Oblacinska, Nefris, Meteor, Vrâncean, Northstar, Bucovina, Pitic de Iaşi; - parţial autofertile: Timpurii de Osoi, Mocăneşti 16, Timpurii de Cluj, Scuturător; - autosterile: Timpurii de Piteşti, Engleze timpurii, Ţarina, Crişana etc.; - perechi intersterile : Crişane x Mocăneşti, Crişane x Josika Gabor. Anumite cercetări şi observaţii (Calipe Riţiu, 1975) au arătat că unele soiuri de vişin dau o proporţie mai mare de flori fecundate când sunt polenizate cu soiurile de cireş Germersdorf, Boambe de Cotnari şi Pietroase Donissen. P roporţia cea mai mare de flori fecundate (45- 61%) se înregistrează la soiurile care fructifică pe ramurile plete şi înfrunzesc târziu după căderea petalelor. La soiurile care fructifică în principal pe buchete de mai şi care înfrunzesc târziu, după înfloritul în masă (Mari timpurii, Mocăneşti, Spanca) proporţia florilor fecundate este, de asemenea, relativ ridicată (21 -37%). În schimb, soiurile la care înfrunzitul incipient se suprapune cu înfloritul şi fecundarea au o proporţie mai scăzută de flori fecundate (12-18%). La cele mai multe soiuri de vişin cad fiziologic 10 -30% din fructe
136
(Gr. Mihăescu şi Calipe Riţiu, 1970). Pentru a se realiza o recoltă normală la vişin, este necesar să fie fecundate cel puţin 20 -25% din flori la soiurile care rodesc în principal pe buchete de mai şi 45 -50% la cele care fructifică pe ramuri plete, iar căderea fiziologică să nu afecteze mai mult de 20 -25% din fructe. La vişin, polenizarea este entomofilă şi încrucişată. Polenizarea trebuie să aibă loc în primele trei zile de la deschiderea florilor, întrucât stigmatul se ofileşte repede şi devine nereceptiv pentru polen. Deşi vişinul înfloreşte abundent, legarea florilor este de multe ori nesatisfăcătoare, căderea fiziologică a fructelor depăşeşte normalul, şi în consecinţă, fructificarea este slabă. Principalele cauze ar fi următoarele: lipsa polenizatorilor sau amplasarea necorespunzătoare a acestora, nutriţie deficitară a pomilor, afecţiuni produse de virusul Stecklenberg, precum şi de Coccomyces hiemalis; condiţiile climatice deficitare în perioada înfloritului, temperaturi scăzute în timpul iernii care au produs îngheţarea mugurilor de rod etc. Vârsta intrării pe rod a soiurilor este diferită şi poate fi: - precoce – începând cu anul II de la plantare; - semiprecoce – fructifică în anul III de la plantare: majoritatea soiurilor; - tardivă – după anul III de la plantare. Productivitatea este foarte diferită de la un soi la altul, variind de la 20 la 35 kg/pom. Longevitatea economică – este influenţată de portaltoi şi soi. La soi urile cu pomi propriu- zişi este de 25 -30 ani, iar la cele arbustoide de 18-20 ani.
7.5. Cerinţele vişinului faţă de factorii ecologici
Lumina. - Faţă de acest factor, vişinul are pretenţii mai mici decât cireşul, dând rezultate bune chiar pe expoziţii nor d-estice sau nord-vestice, mai ales în zonele cu deficit de umiditate. Lipsa luminii conduce la formarea unor ramuri debile, slab garnisite, cu muguri de rod, cu tendinţă accentuată la degarnisire. Dintre vişini, sunt mai pretenţioşi la lumină hibrizii naturali cireş -vişin şi mai puţin pretenţioşi vişinii arbustoizi. Vişinul se situează în grupa speciilor cu pretenţii moderate faţă de lumină împreună cu părul, mărul şi prunul. Indicele foliar este cuprins între 0,6-1,5. Căldura - Vişinul este o specie cu pretenţii modeste faţă de temperatură. Cultura lui reuşeşte bine atât în zonele de stepă, cât şi în zonele colinare şi chiar înalte. Rezultate bune se obţin în zone în care temperatura medie anuală este cuprinsă între 8 -10,5oC, cu un optim caloric în perioad a de vegetaţie de 15 -17oC şi un necesar de zile cu optim caloric de 55-93. Pentru dezmugurit, are nevoie de 135-150 oC, pentru înflorit de 295315oC, iar pentru maturarea fructelor de 1160-1315 oC. Perioada de vegetaţie a vişinului este lungă, depăşeşte 210 zile, perioadă în care suma gradelor de temperatură trebuie să depăşească 3600 oC. Este o specie rezistentă la temperaturi scăzute. La -30oC, lemnul rezistă bine, dar mugurii în faza de umflare îngheaţă la temperaturi mai coborâte de 12oC, bobocii florali la -5oC, iar florile şi fructele abia legate la -2,2oC. Rezistenţa la temperaturi scăzute diferă de la un soi la altul şi este corelată cu agrotehnica aplicată. Pragul biologic al vişinului este de 8 oC. Apa. - Vişinul reuşeşte bine atât în zonele secetoase cu mai puţin de 500 mm apă anual, cât şi în regiunile umede cu peste 700 -900 mm anual. Portaltoiul are o mare importanţă. Mahalebul are o rezistenţă mai mare la secetă comparativ cu vişinul comun. Excesul de apă din sol şi, în special băltirea sunt dăunăt oare provocând asfixierea rădăcinilor. Solul. - Cu un sistem radicular superficial, vişinul valorifică bine solurile subţiri, slab erodate şi chiar uşor alcaline. Plantaţiile intensive, comerciale trebuie
137
amplasate pe soluri fertile, bine drenate, mecanizabile. Cele mai bune terenuri pentru cultura intensivă a vişinului sunt cele plane sau cu panta mică (10 -12 %), însă în condiţii de amenajare a terenului se pot folosi şi pantele până la 20 -25 %. Vişinul este una dintre speciile pomicole care valorifică cu rezultate bune nisipurile şi solurile nisipoase din sudul Olteniei, în condiţii de irigare şi în nord vestul Transilvaniei. Cultura comercială a vişinului se poate practica până la altitudinea de 500-650 m.
7.6. Particularităţile tehnologice ale vişinului Specificul producerii materialului săditor Portaltoii folosiţi pentru vişin au fost prezentaţi în subcapitolul 9.2.4., iar obţinerea acestora este în general asemănătoare cu cea de la cireş. La înfiinţarea plantaţiilor comerciale se vor folosi numai pomi altoiţi.Altoirea se face la începutul campaniei, deoarece vişinul îşi încetează devreme circulaţia sevei. Specificul înfiinţării şi întreţinerii plantaţiilor Alegerea terenului în vederea plantării se va face în funcţie de cerinţele speciei, iar pregătirea acestuia este asemănătoare cu cea de la cireş. Plantarea de toamnă este preferabilă celei de primăvară. Pe pantă vişinul se amplasează în treimea mijlocie sau superioară. Fiind o specie cu probleme la polenizare este recomandat ca într- o parcelă să se pl anteze 3-4 soiuri interfertile, chiar în combinaţie cu cireşul. Distanţa dintre soiul polenizator şi cel polenizat trebuie să nu fie mai mare de 20 -25 m. Polenizatorii principalelor soiuri de vişin existente în cultură sunt prezentate în tabelul 22. La sta bilirea distanţelor de plantare se va avea în vedere faptul că vişinul necesită un bun drenaj aerian, în consecinţă se va evita plantarea prea deasă. De asemenea, se va ţine seama de vigoarea soiului şi de portaltoiul pe care este altoit. Astfel, soiurile de vigoare mică se conduc sub formă de tufă, fus subţire şi cordon vertical, cu distanţe de plantare de 4 x 1,5 x 2 m, cele de vigoare mijlocie şi chiar mare în palmetă etajată cu braţe oblice la distanţe de plantare de 4 x 3 -3,5 m. Pentru soiurile viguroa se se mai folosesc piramida mixtă şi vasul ameliorat, iar distanţa de plantare este de 5 x 4 m. Chiar unii autori recomandă plantarea vişinului în benzi de câte 2 -3 rânduri. Imediat după plantare se urmăreşte formarea coroanelor. Acest obiectiv se realizează în special prin operaţii în verde, pentru a nu întârzia intrarea pe rod a pomilor şi constă în poziţionarea corectă a viitoarelor ramuri de schelet şi semischelet, înlăturarea celor cu poziţii incorecte, a celor rupte etc. Tabelul 22.
Polenizatorii soiurilor de vişin Soiul de polenizat Timpuriu de Osoi Timpurii de Piteşti Ţarina Engleze timpurii Timpurii de Cluj Crişana 2 Ilva Nana Schattenmorelle Dropia Scuturător Mocăneşti 16 Oblacinska Nefris
Soiuri bune polenizatoare Engleze timpurii, Ţarina Engleze timpurii, Mari timpurii, Mocăneşti 16 Timpurii de Cluj, Nana, Crişana Timpurii de Piteşti, Timpurii de Cluj, Mocăneşti 16, Crişana 2 Engleze timpurii, Mocăneşti 16, Nana, Crişana 2 Nana, Mocăneşti 16. Engleze timpurii, Meteor, Dropia, Oblacinska Nana, Crişana 2, Schattenmorelle Crişana 2, Meteor, Mocăneşti 16, Oblacinska, Schattenmorelle Meteor, Mocăneşti 16, Crişana 2, Dropia, Nana Nana, Crişana 2, Schattenmorelle, Oblacinska, Mocăneşti 16 Mocăneşti 1 Nana, Crişana 2, Timpurii de Cluj, Engleze timpurii Crişana 2, Nana, Nefris Crişana 2, Oblacinska, Mocăneşti 16
138 Meteor Vrâncean Northstar Bucovina
Mocăneşti 16, Crişana 2, Nana, Nefris, Schattenmorelle, Oblacinska Crişana 2, Mocăneşti 16, Nana, Oblacinska, Schattenmorelle Mocăneşti 16, Oblacinska Ilva, Nana
Tăierile de fructificare Au rolul de a menţine pomul la un nivel de creştere şi de producţie ridicat. De asemenea, prin aceste operaţiuni se limitează la nivelul volumului proiectat şarpantele şi subşarpantele, se reîntinereşte semischeletul epuizat, bolnav, rupt, se asigură o rărire corespunzătoare şi se normează încărcătura de rod. Un alt obiectiv este acela al menţinerii zonei de fructificare cât mai aproape de baza şi axul coroanei, cunoscut fiind faptul că la vişin fenomenul de degarn isire este destul de accentuat. Reducţiile axului şarpantelor şi subşarpantelor se fac deasupra unor ramuri laterale, orizontale, suficient de viguroase, care să poată prelua energia de creştere şi să repartizeze uniform pe formaţiunile de semischelet şi f ructifere (N. Cepoiu, 2001). Reducţia semischeletului se execută la nivelul unei ramuri anuale vegetative sau de rod cu potenţial ridicat de creştere şi fructificare. Pentru normarea încărcăturii de rod se fac tăieiri de reducţie a semischeletului şi de rărire a ramurilor plete şi a ramurilor mijlocii, la distanţa de 15-20 cm una de alta. Particularizând, în continuare precizăm că la soiurile de vişin care fructifică pe buchete de mai şi ramuri mijlocii (Mocăneşti, Oblacinska, Nefris), tăierile de întreţinere şi fructificare constau în rărirea ramurilor de semischelet, pentru a crea o zonă bine iluminată şi aerisită în coroană. Dintre acestea, cele lipsite de creşteri vor fi regenerate prin scurtarea lor întotdeauna deasupra unei ramificaţii laterale. În cazul soiurilor care fructifică cu precădere pe ramuri plete (Schattenmorelle, Crişana, Pitic de Iaşi, Nana etc.) se vor efectua tăieri de fructificare încă din primii ani de rodire, evitându -se pe cât posibil apariţia ramurilor plete. În vederea regenerării unei ramuri plete, aceasta se scurtează deasupra unei ramificaţii apărute la bază. În ultimele decenii s- au generalizat şi la noi în ţară tăierile în timpul perioadei de vegetaţie, mai ales după recoltarea fructelor. Aceste tăieri pot începe în luna mai, când lăstarii viguroşi se ciupesc la 10 -15 cm pentru obţinerea ramurilor de rod bifuncţionale (2 -3 ramuri anticipate, 1- 2 plete şi 3 -4 buchete de mai sau pinteni), iar lăstarii de prisos se suprimă. Tăierile în verde, după recoltarea fructelor, se efectuea ză respectând aceleaşi principii ca şi la tăierile în timpul perioadei de repaus. Aceste tăieri au avantajul că îmbunătăţesc regimul de lumină al pomului, fortifică mugurii diferenţiaţi, limitează apariţia gomelor, productivitatea muncii este mult sporită. Datorită acestor avantaje, aceste tăieri vor înlocui în totalitate tăierile din timpul perioadei de repaus. În zonele mai reci şi umede, cu geruri şi îngheţuri de revenire, cum ar fi cele din nordul ţării, sunt necesare lucrări de tăiere suplimentare pen tru eliminarea ramurilor afectate. Vişinul suportă tăierea mecanizată (de contur) în verde, efectuată imediat după recoltarea fructelor, completată cu intervenţii manuale în interiorul coroanei (V. Cireaşă, 1973, Lidia Rasa, 1986). Întreţinerea solului Eeste în general asemănătoare cu cea de la cireş, cu particularitatea că plantaţiile de vişin au densităţi mult mai mari, portaltoii au o înrădăcinare mai superficială, iar unii dintre ei drajonează de mult. Sistemul ales trebuie să ţină seama de precipitaţiile din zonă, de panta terenului, de vârsta plantaţiei etc. În plantaţiile tinere se pot folosi culturile intercalate pe intervalele dintre rânduri, iar pe rând se lucrează. Ca specii folosite sunt: căpşunii, leguminoasele, cartofii etc. În plantaţiile mature, în zonele cu precipitaţii suficiente, pe terenurile în pantă,
139
intervalele dintre rânduri se pot înierba, iar pe rând se întreţin ca ogor lucrat. În zonele de stepă cu deficit de apă, solul se va întreţine ca ogor lucrat. În zonele de nisipuri, interval ele dintre rânduri se vor semăna cu îngrăşăminte verzi care de vor încorpora în sol cu cca o săptămână înainte de începerea creşterii intense a lăstarilor. Plantaţiile mature de vişin se pot erbicida însă cu discernământ, mai ales acolo unde portaltoii dra jonează.
Fertilizarea Fertilizarea suplimentară dă rezultate foarte bune, mai ales în ceea ce priveşte calitatea fructelor. Aceasta trebuie făcută după efectuarea analizelor de sol şi plantă. Orientativ, se recomandă ca într -o plantaţie tânără să se aplice la 2-3 ani 20-25 t/ha gunoi de grajd, 60-80 kg fosfor şi annual 40 -50 kg azot/ha. Într- o plantaţie pe rod se va dubla cantitatea de azot. În plantaţiile tinere, îngrăşămintele se vor aplica localizat sub coroană. O soluţie complementară este şi fertilizarea foliară. Terenurile cu reacţie acidă se vor corecta cu amendamente calcaroase (2-4 t/ha la 2-3 ani). Irigarea plantaţiilor Irigarea plantaţiilor - de vişin se impune în zonele deficitare în precipitaţii şi în zonele nisipoase. Momentele critice pentru a pă ale vişinului sunt: la înflorire, în faza creşterii intense a lăstarilor şi fructelor şi la diferenţierea mugurilor de rod. De asemenea, dacă toamna este foarte secetoasă, se recomandă o udare de aprovizionare.
7.7. Combaterea bolilor şi dăunătorilor Vişinul are în general aceleaşi boli şi aceiaşi dăunători ca şi cireşul, de aceea şi combaterea este în general asemănătoare.
7.8. Specificul maturării şi recoltării vişinelor
Vişinele sunt fructe perisabile, care se maturează eşalonat în cadrul aceluiaşi pom, însă se menţin pe ramuri până la maturitatea deplină. De aceea, în plantaţiile comerciale se recoltează la o singură trecere, iar în cele gospodăreşti în 2 -3 reprize. Vişinele cresc considerabil în volum şi greutate până la maturitatea deplină, de ace ea se vor recolta în acest moment sau cu maxim 2-3 zile înainte, deoarece fructele de vişin nu îşi mai continuă maturarea după recoltare. Pe măsură ce fructele avansează în maturare, forţa lor de reţinere pe pedunculi se micşorează. Uşurinţa desprinderii de peduncul şi apariţia sucului în cantitatea pedunculară este o caracteristică de soi. Pentru consum în stare proaspătă, vişinele se recoltează manual cu tot cu peduncul, în ambalaje de capacităţi mici (4 -5 kg). Imediat după recoltare se vor transporta din livadă şi se vor introduce la prerăcire şi apoi la răcire. Pentru industrializare, unele soiuri se pot recolta şi mecanizat prin scuturare cu vibratorul şi preluare pe prelate şi recipienţi speciali cu apă la 10 -12oC. Uşurarea desprinderii de peduncul se poate face aplicând unele tratamente cu substanţe stimulatoare (acid 2-cloretilfosforic 500 ppm) cu o săptămână înainte de recoltare. Şi la vişin se întâlneşte fenomenul de crăpare a fructelor, însă mult mai restrâns decât la cireş.
140
Rezumat Vişinul este o specie pomicolă cu o mare plasticitate ecologică, ce poate v alorifica cu succes terenurile în pantă, erodate. După comportarea în procesul polenizării, soiurile de vişin pot fi: - autofertile:; parţial autofertile;- autosterile. Fiind o specie cu probleme la polenizare este recomandat ca într-o parcelă să se planteze 3-4 soiuri interfertile, chiar în combinaţie cu cireşul. Sistemul radicular -al vişinului este influenţat de portaltoi, de altoi, de fertilitatea solului şi de sistemul de întreţinere a solului Vişinul rodeşte pe buchete de mai care au longevitatea de 4-5 ani, ramuri plete ce trăiesc 5-7 ani, degarnisindu-se anual în zona de fructificare şi ramuri mijlocii şi lungi care evoluează în elemente de semischelet. Faţă de lumină, vişinul are pretenţii mai mici decât cireşul, dând rezultate bune chiar pe expoziţii nord-estice sau nord-vestice, mai ales în zonele cu deficit de umiditate. Vişinul este o specie cu pretenţii modeste faţă de temperatură. Vişinul reuşeşte bine atât în zonele secetoase cu mai puţin de 500 mm apă anual, cât şi în regiunile umede cu peste 700 -900 mm anual. Cu un sistem radicular superficial, vişinul valorifică bine solurile subţiri, slab erodate şi chiar uşor alcaline. La stabilirea distanţelor de plantare se va avea în vedere faptul că vişinul necesită un bun drenaj aerian, în consecinţă se va evita plantarea prea deasă. Astfel, soiurile de vigoare mică se conduc sub formă de tufă, fus subţire şi cordon vertical, cu distanţe de plantare de 4 x 1,5 x 2 m, cele de vigoare mijlocie şi chiar mare în palmetă etajată cu braţe oblice la distanţe de plantare de 4 x 3-3,5 m. Pentru soiurile viguroase se mai folosesc piramida mixtă şi vasul ameliorat, iar distanţa de plantare este de 5 x 4 m. Tăierile de întreţinere şi fructificare constau în rărirea ramurilor de semischelet, pentru a crea o zonă bine iluminată şi aerisită în coroană.. Atenţie la tăieri la soiurile care fructifică cu precădere pe ramuri plete (Schattenmorelle, Crişana, Pitic de Iaşi, Nana etc.) Sistemul de întreţinere a solului trebuie să ţină seama de precipitaţiile din zonă, de panta terenului, de vârsta plantaţiei etc. În plantaţiile tinere se pot folosi culturile intercalate pe intervalele dintre rânduri, iar pe rând se lucrează. În plantaţiile mature, în zonele cu precipitaţii suficiente, pe terenurile în pantă, intervalele dintre rânduri se pot înierba, iar pe rând se întreţin ca ogor lucrat. În zonele de stepă cu d eficit de apă, solul se va întreţine ca ogor lucrat. Fertilizarea suplimentară dă rezultate foarte bune, mai ales în ceea ce priveşte calitatea fructelor. Se recomandă ca într -o plantaţie tânără să se aplice la 2-3 ani 20-25 t/ha gunoi de grajd, 60-80 kg fosfor şi annual 40-50 kg azot/ha. Într-o plantaţie pe rod se va dubla cantitatea de azot. Irigarea plantaţiilor de vişin se impune în zonele deficitare în precipitaţii şi în zonele nisipoase. Vişinul are în general aceleaşi boli şi aceiaşi dăunători ca şi cireşul, de aceea şi combaterea este în general asemănătoare. Pentru consum în stare proaspătă, vişinele se recoltează manual cu tot cu peduncul, în ambalaje de capacităţi mici (4 -5 kg). Imediat după recoltare se vor transporta din livadă şi se vor introduce la prerăcire şi apoi la răcire. Pentru industrializare, unele soiuri se pot recolta şi mecanizat prin scuturare cu vibratorul şi preluare pe prelate şi recipienţi speciali cu apă la 10-12oC.
Teste de autoevaluare 7. Se cunoaşte faptul că soiurile de vişin, după comportarea lor în procesul polenizării şi fecundării, pot fi autofertile, autosterile sau parţial autofertile. Daţi exemple de soiuri autosterile de vişin. 8. Precizaţi distanţele de plantare şi densităţile ce se realizează într -o plantaţie intensivă de vişin.
141
9. Precizaţi care este cel mai indicat sistem de întreţinere a solului în plantaţiil e de vişin, în zonele cu un regim bogat de precipitaţii?
Rezumat Vişinul este o specie pomicolă cu o mare plasticitate ecologică, ce poate valorifica cu succes terenurile în pantă, erodate. După comportarea în procesul polenizării, soiurile de vişin pot f i:- autofertile:; parţial autofertile;- autosterile. Fiind o specie cu probleme la polenizare este recomandat ca într-o parcelă să se planteze 3-4 soiuri interfertile, chiar în combinaţie cu cireşul. Sistemul radicular -al vişinului este influenţat de por taltoi, de altoi, de fertilitatea solului şi de sistemul de întreţinere a solului Vişinul rodeşte pe buchete de mai care au longevitatea de 4-5 ani, ramuri plete ce trăiesc 5-7 ani, degarnisindu-se anual în zona de fructificare şi ramuri mijlocii şi lungi care evoluează în elemente de semischelet. Faţă de lumină, vişinul are pretenţii mai mici decât cireşul, dând rezultate bune chiar pe expoziţii nord-estice sau nord-vestice, mai ales în zonele cu deficit de umiditate. Vişinul este o specie cu pretenţii modeste faţă de temperatură. Vişinul reuşeşte bine atât în zonele secetoase cu mai puţin de 500 mm apă anual, cât şi în regiunile umede cu peste 700 -900 mm anual. Cu un sistem radicular superficial, vişinul valorifică bine solurile subţiri, slab erodate şi chiar uşor alcaline. La stabilirea distanţelor de plantare se va avea în vedere faptul că vişinul necesită un bun drenaj aerian, în consecinţă se va evita plantarea prea deasă. Astfel, soiurile de vigoare mică se conduc sub formă de tufă, fus subţire şi cor don vertical, cu distanţe de plantare de 4 x 1,5 x 2 m, cele de vigoare mijlocie şi chiar mare în palmetă etajată cu braţe oblice la distanţe de plantare de 4 x 3-3,5 m. Pentru soiurile viguroase se mai folosesc piramida mixtă şi vasul ameliorat, iar distanţa de plantare este de 5 x 4 m. Tăierile de întreţinere şi fructificare constau în rărirea ramurilor de semischelet, pentru a crea o zonă bine iluminată şi aerisită în coroană.. Atenţie la tăieri la soiurile care fructifică cu precădere pe ramuri plete (Schattenmorelle, Crişana, Pitic de Iaşi, Nana etc.) Sistemul de întreţinere a solului trebuie să ţină seama de precipitaţiile din zonă, de panta terenului, de vârsta plantaţiei etc. În plantaţiile tinere se pot folosi culturile intercalate pe intervalele dintre rânduri, iar pe rând se lucrează. În plantaţiile mature, în zonele cu precipitaţii suficiente, pe terenurile în pantă, intervalele dintre rânduri se pot înierba, iar pe rând se întreţin ca ogor lucrat. În zonele de stepă cu d eficit de apă, solul se va întreţine ca ogor lucrat. Fertilizarea suplimentară dă rezultate foarte bune, mai ales în ceea ce priveşte calitatea fructelor. Se recomandă ca într -o plantaţie tânără să se aplice la 2-3 ani 20-25 t/ha gunoi de grajd, 60-80 kg fosfor şi annual 40-50 kg azot/ha. Într-o plantaţie pe rod se va dubla cantitatea de azot. Irigarea plantaţiilor de vişin se impune în zonele deficitare în precipitaţii şi în zonele nisipoase. Vişinul are în general aceleaşi boli şi aceiaşi dăunători ca şi cireşul, de aceea şi combaterea este în general asemănătoare. Pentru consum în stare proaspătă, vişinele se recoltează manual cu tot cu peduncul, în ambalaje de capacităţi mici (4 -5 kg). Imediat după recoltare se vor transporta din livadă şi se vor introduce la prerăcire şi apoi la răcire. Pentru industrializare, unele soiuri se pot recolta şi mecanizat prin scuturare cu vibratorul şi preluare pe prelate şi recipienţi speciali cu apă la 10-12oC.
BIBLIOGRAFIE
Grădinariu G., I strate M., - Pomicultură generală şi specială, Ed. Moldova, 2003, pag. 337-349
Zlati Cristina, Gradinariu G., 2010 – Pomologie, Ed. Moldova, Iaşi, pag. 120-128
142
Tema 8
CULTURA CAISULUI Armeniaca vulgaris L. am,
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 8
Fam. Rosaceae, Subfam. Prunoideae
CUPRINS 8.1. Importanţa culturii 8.2. Originea şi aria de răspândire 8.3. Sortimentul de soiuri şi portaltoi 8.4. Particularităţile de creştere ş i fructificare ale caisului 8.5. Cerinţele caisului faţă de factorii ecologici 8.6. Particularităţi tehnologice 8.7. Combaterea bolilor şi dăunătorilor 8.8. Particularităţile maturării şi recoltării cais elor OBIECTIVELE UNITAŢILOR DE ÎNVĂŢARE 8 - studiul importanţei originei speciei, răspândirea acesteia pe glob şi în ţara noastră, în vederea unei zonări şi microzonări corespunzătoare; - cunoaşterea sortimentului de soiuri şi portaltoi, cerinţele şi calităţile acestora, pentru a stabili cele mai adecvate măsuri tehnologice, a identificării lor şi a le promova pe cele mai bune; - studiul particularităţilor de creştere şi fructificare ale caisului , în vederea stabilirii tehnologiei diferenţiate; - precizarea comportării caisului faţă de factorii ecologici; - elaborarea tehnologiilor diferenţiate funcţie de specie, soi, zonă ecologică, forme de organizare a terenurilor etc; se are în vedere specific ul de înfiinţare şi întreţinere a plantaţiilor;
8.1. Importanţa culturii Caisele sunt considerate fructe “de lux”, mult solicitate de consumatori, mai ales ca fructe proaspete, dar şi prelucrate. În prezent există o cerere neacoperită de caise în majorit atea ţărilor. Mai mult decât atât, în zonele cu climat rece sunt considerate fructe exotice. Toate acestea sunt determinate de însuşirile lor calitative şi tehnologice: gustul plăcut, fineţea pulpei, aroma specifică, conţinutul ridicat în diferite componente biochimice, vitamine etc., foarte utile organismului uman. Principalele componente ale fructelor sunt: substanţa uscată 10,6 -21,71 %; zahăr 6-15,68 %; aciditate totală 0,34 -2,61 %; proteine brute 1,09-1,64 %; pectine 0,55-1,10 %; substanţe minerale: K = 75,4-112,0 mg %; P = 21,3-32,0 mg %; Ca = 6,6-16,4 mg %; vitamina A (caroten) = 0,41-3,2 mg %; vitamina C = 8,5-37,0 mg %; vitamina P = 35-38 mg %; vitamina E = 0,72-1,8 mg %. Valoarea energetică este de 21 -77 calorii/100 g. Caisele au efect benefic asupra digestiei, contribuie la formarea hemoglobinei etc. Caisele au o valoare ridicată chiar şi prelucrate. Astfel, compoziţia chimică a nectarului de caise este foarte apropiată de a fructelor proaspete. De asemenea, sâmburii de caise au o valoare nutritivă ridicată: 28% substanţe pectice; 29,5 -
143
57,7% grăsimi; 3,1% săruri minerale etc., fiind folosiţi pentru extragerea amigdalinei sau în cofetărie ca înlocuitori ai migdalelor. Un alt avantaj al caisului este acela că intră repede pe rod în anul 2 -4 de la planta re, produce mult şi relativ constant. Ca dezavantaj este acela că se adaptează mai greu la condiţiile ecologice, având o rezistenţă scăzută în special la temperaturi scăzute. În acest sens cercetătorii depun eforturi pentru crearea de noi soiuri, pentru modernizarea tehnologiilor de cultură, obiective ce vor permite lărgirea ariei de răspândire a acestei specii.
8.3. Sortimentul de soiuri Lista oficială a soiurilor elaborată de ISTIS pentru anul 2008 cuprinde un număr de 47 soiuri din care 40 soiuri româneşti şi 7 străine. Acestea acoperă cu fructe proaspete o perioadă de 50 -60 zile, începând cu prima decadă a lunii iunie până în a doua parte a lunii august. Alte caracteristici importante: calitate superioară a fructelor, producţie mare şi constantă (15-20 t/ha), rezistenţă mare la ger ( -28oC), inclusiv a mugurilor floriferi la gerurile de revenire, rezistenţă la pieirea prematură, toleranţă la boli etc. 1. NJA 42 - soi american, extratimpuriu, semiviguros, cu coroana conică, autosteril, cu înflorire timpurie, este mediu productiv, rezistent la gerurile de revenire din primăvară. Fructul este mijlociu (65 g), ovoidal, portocaliu, cu roşu pe partea însorită, pulpa consistentă, plăcută la gust. Maturarea: prima decadă a lunii iunie, fiind cel mai timpuriu soi. 2. NJA 19 – soi american, extratimpuriu, viguros, coroana conică, cu fructificare preponderentă pe ramuri buchet, înflorire timpurie, productiv (16 -20 t/ha), autosteril. Fructul este mare (70- 80 g), ovoid, portocaliu cu roşu pe partea însorită, pulpa portocalie, fadă. Maturarea: decadele a doua şi a treia ale lunii iunie. 3. Rareş – soi românesc obţinut la SCDP Băneasa, omologat în anul 2002, are vigoare mică, este rezistent la ger şi la bolile specifice caisului ( Monilinia laxa, Stigmina carpophilla, Cytospora cincta şi Plum-pox). Fructul este mijlociu (60-65 g), sfericalungit, galben- portocaliu, uniform colorat pe toată suprafaţa. Pulpa este suculentă, consistentă, cu gust plăcut, echilibrat. Maturarea: primele decade ale lunii iunie. 4. Valeria – soi rom ânesc obţinut la SCDP Băneasa, omologat în anul 2002, de vigoare mică, prezintă rezistenţă genetică la bolile specifice caisului, toleranţă la Plum-pox, de asemenea este rezistent la ger. Fructul este mijlociu (60-65 g), sferic-alungit, galben-portocaliu, cu stropi foarte fini de culoare roşie. Pulpa este consistentă, cu gust bun, echilibrat. Maturarea: primele decade ale lunii iunie. 5. Auraş – soi românesc obţinut la SCDP Constanţa, omologat în anul 2003, de vigoare mare, are rezistenţă bună la ger, la îngheţurile târzii de pimăvară, la secetă şi bolile specifice. Fructul este mic spre mijlociu (45- 48 g), ovoidal, portocaliu cu roşu pe partea însorită, pulpa portocalie, cu fermitate medie, gust plăcut, aromat. Maturarea: a doua parte a lunii iunie. 6. Traian – soi românesc obţinut la SCDP Constanţa (Viceroy x NJA 2), omologat în anul 1993, are vigoare mică, coroana invers piramidală, înflorire timpurie, cu fructificare predominantă pe ramuri buchet, este productiv şi rezistent la boli. Fructul este mic spr e mijlociu (40 g), ovoidal, portocaliu cu roşu pe partea însorită, pulpa portocalie, consistentă, suculentă, foarte bună la gust, neaderentă. Maturarea: a doua parte a lunii iunie. 7. CR 2-63 – soi american, viguros, precoce, productiv, timpuriu şi ca înflorire şi ca maturare, rezistent la ger şi tolerant la Monilinia. Fructifică cu preponderenţă pe buchete de mai. Fructul este mare (70- 80 g), portocaliu, cu pulpa uniform colorată în galben-limoniu, cu gust plăcut. Maturarea: sfârşitul lunii iunie.
144
8. Harcot – soi canadian, viguros, cu coroana globuloasă, productiv, cu mare plasticitate ecologică. Fructifică preponderent pe ramuri mijlocii şi scurte. Fructul este mare (60-70 g), ovoid-turtit, portocaliu- deschis cu roşu pe partea însorită, pulpa este fermă, puţin aromată. Maturarea: sfârşitul lunii iunie, începutul lunii iulie. 9. Fortuna – soi românesc obţinut la SCDP Constanţa, omologat în anul 2004, este productiv, viguros, cu fructificare preponderentă pe buchete de mai, are rezistenţă bună la bolile speci fice. Fructul este mijlociu (45-70 g), sferic, de culoare portocalie, cu roşu -carmin pe partea însorită. Pulpa de culoare portocalie, este fermă, suculentă, are gust plăcut, aromat. Maturarea: sfârşitul lunii iunie. 10. Cristal – soi românesc obţinut la SCDP Constanţa, omologat în anul 2003, de vigoare mijlocie, este precoce, productiv, rezistent la ger şi secetă. Fructul este mijlociu (45- 50 g), ovoidal, de culoare portocalie, acoperit cu roşu pe 30 % din suprafaţă. Pulpa are gust plăcut, aromat şi fermita te medie. Maturarea: sfârşitul lunii iunie. 11. Danubiu – soi românesc obţinut la SCDP Constanţa, omologat în anul 2003, de vigoare mijlocie, perzintă port etalat, are rezistenţă bună la Monilinia, Stigmina şi Cytospora. Fructul este mijlociu ca m,ărime (4 5-50 g), formă ovoidală, culoare portocalie, acoperit cu roşu-carmin pe 70 % din suprafaţă. Pulpa este portocalie, fermă, cu gust plăcut, aromat. Maturarea: a doua parte a lunii iunie. 12. Carmela – soi românesc obţinut la SCDP Băneasa, omologat în anul 2002, este viguros, rezistent la Monilinia, Stigmina şi Cytospora, tolerant la Plum pox, rezistent la ger. Fructul este mare (95-100 g), sferic-alungit, epiderma lucioasă, de culoare galben - portocalie, cu roşu intens pe partea însorită. Pulpa portocalie, con sistentă, fermă, dulce -acidulată, placut aromată. Maturarea: a doua parte a lunii iunie. 13. Amiral – soi românesc obţinut la SCDP Constanţa, omologat în anul 2004, este viguros, productiv, cu fructificare preponderentă pe buchete de mai, prezintă rezistenţă bună la Monilinia, Stigmina şi Cytospora. Fructul este mare (70-95 g), sfericalungit, de culoare portocalie, acoperit cu roşu -carmin pe partea însorită. Pulpa este portocalie, cu textură fină, mediu suculentă, aromată, plăcută la gust. Maturarea: sfârşitul lunii iunie, începutul lunii iulie. 14. Ceres – soi românesc obţinut la SCDP Constanţa, omologat în anul 2007, de vigoare medie, este foarte productiv, tolerant faţă de principalele boli. Fructul are mărime mijlocie (45 -70 g), formă sferică, culoare p ortocalie, acoperit cu roşu pe jumătate din suprafaţă. Pulpa alb - portocalie are textură şi fermitate medii, gust plăcut, mediu aromat. Maturarea: sfârşitul lunii iunie. 15. Tudor – soi românesc obţinut la SCPP Constanţa (Viceroy x NJA 2), omologat în anul 1993, este viguros, cu coroana invers- piramidală, înflorire timpurie, mediu productiv, rezistent la ger, mediu rezistent la boli, cu fructificare preponderentă pe buchete de mai, autosteril. Fructul este mic spre mijlociu (40-45 g), sferic, uşor aplatizat, porotocaliu, cu roşu -carmin pe partea însorită, pulpa este portocalie, cu gust dulce- acrişor, fermă, suculentă, neaderentă. Maturarea: sfârşitul lunii iunie, începutul lunii iulie. 16. Viorica – soi românesc obţinut la SCDP Băneasa, omologat în anul 2002, semiviguros, productiv, prezintă rezistenţă genetică la Monilinia, Stigmina şi Cytospora, toleranţă la Plum-pox virus. Fructul este mare (120-125 g), sferic, uşor turtit, de culoare portocalie, uniform colorat, pulpa galben -portocalie, consistentă, cu gust bun, echilibrat şi aromat. Maturarea: sfârşitul lunii iunie. 17. Dana – soi american, de vigoare mică, cu coroana piramidală şi ramuri de schelet viguroase, dar fructificare predominantă pe buchete de mai. Fructul este mijlociu (40- 65 g), globulos, puţin alungit, brăzdat de la vârf la bază, cu epiderma pubescentă, galbenă - portocalie, cu roşu -carmin pe partea însorită. Pulpa este de
145
culoare portocalie- deschisă, aromată, dulce -acidulată, neaderentă. Maturarea: prima decadă a lunii iulie. 18. Orizont – soi românesc obţinut la SCDP Constanţa, omologat în anul 2004, este viguros, foarte productiv şi rezistent la boli. Fructul de mărime mijlocie (45-60 g), oblong, portocaliu, acoperit cu roşu -carmin pe partea expusă, pulpa portocalie, fină, suculentă, aromată, plăcută la gust. Maturarea: prima jumătate a lunii iulie. 19. Dacia (B 29/4) – soi românesc obţinut la SCDP Băneasa, omologat în anul 1989, de vigoare medie, este precoce, foarte productiv, cu fructificare preponderentă pe buchete de mai, rezistent la Monilinia şi Clasterosporium. Fructul este mare (70-90 g), sferic, galben- portocaliu, cu roşu pe partea însorită, pulpa galbenă, fermă, cu gust plăcut. Maturarea: prima decadă a lunii iulie. 20. Neptun (Mărculeşti 42/24) – soi românesc obţinut la SCDP Mărculeşt iCălăraşi, omologat în anul 1979, de vigoare mică, cu coroana globuloasă, este productiv şi rezistent la ger. Fructul este mijlociu (45- 58 g), sferic, uşor alungit, galben- portocaliu cu roşu pe partea însorită, pulpa de culoare portocalie, fermă, plăcută la gust. Maturarea: prima jumătate a lunii iulie. 21. Andrei – soi românesc obţinut la SCDP Băneasa, omologat în anul 2006, are vigoare mică, cu coroana globuloasă, este precoce şi productiv, are rezistenţă bună la boli şi ger. Fructul este mare (75-85 g), sferic, epiderma are culoare portocalie, cu roşu -zmeuriu pe partea expusă la soare, pulpa galben portocalie, foarte aromată. Maturarea: a doua decadă a lunii iulie. 22. Alexandru – soi românesc obţinut la SCDP Băneasa, omologat în anul 2006, de vigoare mi jlocie, cu port uşor deschis, este precoce, productiv, are rezistenţă bună la boli şi ger. Fructul este mare (90 -95 g), sferic, galben- portocaliu cu roşu pe partea însorită, pulpa de culoare portocalie -deschis, este consistentă, dulce -acidulată, aromată. Maturarea: prima decadă a lunii iulie. 23. Nicuşor – soi românesc obţinut la SCDP Băneasa, omologat în anul 2003, de vigoare mijlocie, precoce, productiv, rezistent la boli şi ger. Fructul este mare (85-90 g), sferic, cu epiderma fin catifelată, portocalie, cu roşu -zmeuriu pe partea însorită, pulpa portocalie, fină, suculentă, neaderentă la sâmbure, cu gust foarte bun, echilibrat. Maturarea: a doua decadă a lunii iulie. 24. Goldrich – soi american, viguros, productiv, cu fructificare preponderentă pe ramuri mixte, parţial autofertil, mediu rezistent la Monilinia. Fructul este mare (80-90 g), oblong-eliptic, portocaliu, cu roz pe partea însorită, pulpa de culoare portocalie, de calitate mediocră. Maturarea: prima jumătate a lunii iulie. 25. Saturn (Mărculeşti 23/4) – soi românesc obţinut la SCDP MărculeştiCălăraşi, hibrid între Mărculeşti 40 şi zarzăr, omologat în anul 1979, de vigoare mică, coroana globuloasă, cu fructificare preponderentă pe buchete de mai, este productiv, rezistent la ger şi boli. Fructul este mijlociu (48 g), sferic, uşor asimetric, portocaliu, cu roşu pe partea însorită, pulpa este fermă, slab aromată, cu gust plăcut. Maturarea: a doua decadă a lunii iulie. 26. Ioana – soi românesc obţinut la SCDP Bihor, omologat în anul 2006, de vigoare m are, cu port erect, are rezistenţă bună la boli şi ger. Fructul este mijlociu, globulos, portocaliu-închis, pulpa de culoare galben- portocalie, neaderentă, suculentă, cu textură fină, aromată. Maturarea: a doua jumătate a lunii iulie. 27. Monica – soi româ nesc obţinut la SCDP Bihor, omologat în anul 2006, viguros, cu port erect, este rezistent la ger şi boli. Fructul este mare, globulos, de culoare portocalie, pulpa mediu consistentă, suculentă, galben -portocalie. Soi recomandat în special pentru industrial izare (gem, dulceaţă, compot) şi mai puţin pentru consum în stare proaspătă. Maturarea: a doua jumătate a lunii iulie.
146
28. Bihoreana – soi românesc obţinut la SCDP Bihor, omologat în anul 2006, semiviguros, cu port erect, fructificare preponderentă pe buchete, rezistent la ger şi boli. Fructul este mijlociu spre mare, globulos, de culoare portocalie, pulpa mediu consistentă, suculentă, galben - portocalie, bună la gust. Maturarea: a doua decadă a lunii iulie. 29. Callatis (Mărculeşti 5/5) – soi românesc obţinut la SCDP Mărculeşti Călăraşi, omologat în anul 1982, de vigoare mijlocie spre mică, cu plasticitate ecologică ridicată, fructificare pe buchete de mai, este productiv şi rezistent la ger. Fructul este mare (70-80 g), ovoidal, galben- portocaliu, cu roşu pe partea însorită, pulpa fermă, uşor aromată, mediu suculentă. Maturarea: sfârşitul lunii iulie, începutul lunii august. 30. Cea mai bună de Ungaria – soi vechi cu origine incertă, semiviguros, cu coroana sferic-turtită, este productiv, sensibil la boli, rezistent la ger, cu plasticitate ecologică bună. Fructul este mijlociu spre mare (45-80 g), ovoid-rotunjit, galben- portocaliu, cu roşu pe partea însorită, pulpa de culoare portocaliu -deschis, este fermă, cu gust bun. Maturarea: a doua jumătate a lunii iuli e. 31. Sulina – soi românesc obţinut la SCDP Mărculeşti -Călăraşi, omologat în anul 1980, de vigoare mică spre mijlocie, cu coroana invers - piramidală, este precoce, productiv, sensibil la boli, rezistent la ger. Fructul este mijlociu (50-60 g), sferic-alungit, galben- portocaliu, cu pulpa fină, fermă şi gust plăcut. Maturarea: sfârşitul lunii iulie. 32. Excelsior (B 33/13) – soi românesc obţinut la SCDP Băneasa, omologat în anul 1987. Are vigoare mică spre mijlocie, coroana sferică, cu înflorire târzie, este productiv, rezistent la ger şi boli. Fructul este mare (85 -95 g), sferic-alungit, turtit lateral, galben- portocaliu, cu roşu pe partea însorită, pulpa de culoare galbenă, este consistentă, slab aromată, însă cu gust plăcut. Maturarea: sfârşitul lunii iulie, începutul lunii august. 33. Roşii de Băneasa – soi românesc obţinut la SCDP Băneasa (Cea mai bună de Ungaria x Paviot), omologat în anul 1982, de vigoare mijlocie, cu coroana globuloasă, este productiv, rezistent la ger, la Monilinia şi Clasterosporium. Fructul este mare (70-80 g), ovoidal, portocaliu, cu roşu -aprins pe partea însorită, cu pulpa fermă, de calitate foarte bună. Maturarea: sfârşitul lunii iulie, începutul lunii august. 34. Mamaia – soi românesc obţinut la SCDP Mărculeşti -Călăraşi, omologat în anul 1975, de vigoare mijlocie, cu coroana globulos- răsfirată, este rezistent la ger şi la variaţiile de temperatură, mediu rezistent la Monilinia, sensibil la Plum-pox virus. Fructul este mijlociu spre mare (55-65 g), ovoidal spre tronconic, portocali u, cu roşu pe partea însorită; pulpa este consistentă, fin aromată, dulce, uşor acidulată. Maturarea: sfârşitul lunii iulie. 35. Umberto – soi italian, de vigoare mijlocie, coroană globuloasă, înflorire târzie, este productiv, are plasticitate ecologică ridicată, este sensibil la Clasterosporium. Fructul este mare (70-75 g), ovoidal, galben- auriu, cu roşu pe partea însorită, pulpa de culoare galbenă, mediu consistentă, fadă. Maturarea: prima decadă a lunii august. 36. Augustin – soi românesc obţinut la SCDP Constanţa, omologat în anul 2004, de vigoare mare, cu port deschis, este foarte productiv, tolerant faţă de boli. Fructul este mijlociu (45- 60 g), cordiform, portocaliu cu roşu pe jumătatea expusă, pulpa portocalie, foarte suculentă, plăcută la gust, puternic aromată. Maturarea: primele decade ale lunii august. 37. Favorit (Mărculeşti 22/4) – soi românesc obţinut la SCDP Mărculeşti Călăraşi, omologat în anul 1987, semiviguros, cu coroana globuloasă, este productiv, rezistent la ger, mediu rezistent la Monilinia şi Clasterosporium .
147
Fructul este mijlociu (55- 65 g), ovoid, de culoare oranj, cu roşu pe partea însorită, pulpa este consistentă, cu gust plăcut. Maturarea: primele decade ale lunii august. 38. Selena (Mărculeşti 12/8) – soi românesc obţinut la SCDP MărculeştiCălăraşi, omologat în 1979, de vigoare mică, cu coroana sferică, fructificare preponderentă pe buchete de mai, este precoce, foarte productiv, rezistent la boli şi ger. Fructul este mijlociu (50- 60 g), ovoidal, roşu, turtit lateral, galben -portocaliu cu puncte şi pete roşii pe partea însorită, pulpa fină, plăcută la gust, cu aromă de busuioc. Maturarea: prima jumătate a lunii august. 39. Sirena (Mărculeşti 18/4) – soi românesc obţinut la SCDP Mărculeşti Călăraşi, omologat în anul 1979, de vigoare mijlocie, cu coroana globuloasă, este productiv, rezistent la ger şi boli. Fructul este mijlociu (60-70 g), globulos spre ovoidal, uşor asimetric, portocaliu, cu roşu pe partea însorită, pulpa portocalie, fermă, bună la gust. Maturarea: prima jumătate a l unii august. 40. Silvana (Mărculeşti 16/7) – soi românesc obţinut la SCDP Mărculeşti Călăraşi, omologat în anul 1982, de vigoare mijlocie, cu fructificare pe buchete de mai, este precoce, foarte productiv, rezistent la ger şi Clasterosporium . Fructul este mijlociu (40-50 g), ovoidal, galben- portocaliu, roşu pe partea însorită, cu pulpa fermă, crocantă, suculentă, plăcută la gust. Maturarea: prima jumătate a lunii august. 41. Sulmona (Mărculeşti 8/1) – soi românesc obţinut la SCDP MărculeştiCălăraşi, omologat în 1979, de vigoare mică, cu coroana invers piramidală, cu fructificare preponderentă pe buchete de mai, este foarte productiv, rezistent la boli şi ger. Fructul este mijlociu spre mare (65- 75 g), ovoidal, uşor turtit, galben - portocaliu, cu roşu pe part ea însorită, pulpa portocalie, fermă, cu gust plăcut. Maturarea: prima jumătate a lunii august. 42 Histria – soi românesc obţinut la SCDP Constanţa, omologat în anul 2007, semiviguros, foarte productiv, tolerant faţă de boli. Fructul este mijlociu spre mar e (55-70 g), globulos, portocaliu, acoperit cu roşu pe aproape jumătate din suprafaţă, pulpa de culoare portocalie, are fermitate medie, gust plăcut, aromat. Maturarea: a doua decadă a lunii august. 43. Adina – soi românesc obţinut la SCDP Băneasa, omologa t în anul 2003, semiviguros, cu fructificare preponderentă pe buchete de mai, este productiv, rezistent la ger şi boli. Fructul este mare (90 -95 g), sferic-alungit, galben- portocaliu, cu puţin roşu pe partea însorită, pulpa de culoare galbenă, este neaderentă, cu gust echilibrat, plăcut aromat. Maturarea: a doua decadă a lunii august. 44. Euxin – soi românesc obţinut la SCDP Constanţa, omologat în anul 2007, semiviguros, foarte productiv, tolerant faţă de boli. Fructul este mijlociu spre mare (55-80 g), glo bulos, portocaliu, acoperit cu roşu -carmin pe o treime din suprafaţă, pulpa portocalie, fină, cu gust plăcut, aromat. Maturarea: a doua decadă a lunii august. 45. Olimp (Mărculeşti 17/2) – soi românesc obţinut la SCDP Băneasa, omologat în 1984, de vigoare mică, coroana globuloasă, cu fructificare preponderentă pe buchete de mai, este productiv, rezistent la ger, parţial autofertil. Fructul este mijlociu spre mare (65-75 g), sferic- alungit, portocaliu, cu roşu pe partea însorită, pulpa galben -portocalie, aro mată, plăcută la gust. Maturarea: a doua decadă a lunii august. 46. Comandor (Mărculeşti 18/6) – soi românesc obţinut la SCDP Băneasa, omologat în anul 1983, de vigoare submijlocie, cu coroana globuloasă, este precoce, productiv, rezistent la ger şi boli. Fructul este mare (70- 75 g), sferic, uşor alungit, galben- portocaliu, cu roşu pe partea însorită, pulpa de culoare portocaliu deschis, este fermă, suculentă, dulce şi aromată. Maturarea: a doua jumătate a lunii august.
148 47. Litoral (Mărculeşti 20/6) – soi românesc obţinut la SCDP Mărculeşti -Călăraşi, omologat în anul 1983, de vigoare mică, cu coroana globuloasă, este precoce, productiv, rezistent la ger. Fructul este mijlociu (60-70 g), ovoidal-alungit, galben-limoniu, cu roşu pe partea însorită, pulpa de culoare galbenă, fermă, aromată. Maturarea: a doua jumătate a lunii august.
Portaltoii caisului În prezent, caisul se altoieşte pe portaltoi ce provin din 6 specii ale genului Prunus: P. armeniaca, P. cerasifera, P. domestica, P. insitiţia, P. piersica şi P. amygdalus. Alegerea unui portaltoi se face în funcţie de mai mulţi factori, printre care cei mai importanţi sunt compatibilitatea cu soiul respectiv, condiţiile edafice şi ecologice. Zarzărul (Armeniaca vulgaris) - are afinitate bună cu toate soiurile de cais, fiind recomandat pentru solurile nisipoase, calcaroase, din zonele secetoase. Este sensibil la Phytophtora, Armillaria şi Verticillium, dar rezistent la nematozii galicoli (Meloidogyne, Agrobacterium tumefaciens). Nu suportă solurile grele, umede. Grăbeşte pornirea în vegetaţie cu consecinţe negative cunoscute. Caisul franc –este unul din cei mai utilizaţi portaltoi datorită afinităţii bune şi diversităţii genotipurilor. La noi în ţară se folosesc biotipurile locale sau chiar soiuri (Trandafirii târzi i), iar pe plan mondial o serie de selecţii cum ar fi: Manicot G.F. 1236 – este obţinut în Franţa, creşte uniform, are afinitate cu toate soiurile, grăbeşte intrarea pe rod, asigură producţii mari însă este sensibil la asfixiere, la verticilioză, la putrezirea rădăcinilor şi la cancer. Haggith – portaltoi canadian, rezistent la ger, productiv, autofertil, tolerant la viroze, are afinitate bună cu toate soiurile exceptând cazurile de infecţie cu virusul CLSV. Mirobolanul sau Corcoduşul (P. cerasifera) – portaltoi cu multe biotipuri, ceea ce conduce la diferite grade de compatibilitate, moduri de creştere etc. Dintre acestea cele mai importante sunt: Mirobolanul B – este obţinut în Anglia, se înmulţeşte vegetativ relativ uşor, însă nu are compatibilitate cu to ate soiurile. Mirobolan GF 31 – portaltoi obţinut în Franţa, cu o compatibilitate mai bună decât precedentul. Este sensibil la bacterioze, la viroze şi la verticilioză. Se poate folosi pe terenurile fertile şi mai umede. Mirobolan 29 C – este obţinut în America, se înmulţeşte prin butaşi lignificaţi. Se adaptează bine pe diferite tipuri de sol. Este rezistent la nematozi şi la Phytophtora cactorum. Imprimă soiurilor productivitate. Prunul franc – imprimă soiurilor de cais o vigoare mare, rezistenţă la ger, secetă şi la exces temporar de umiditate. Oteşani 8 – portaltoi românesc, imprimă vigoare mică pomilor, grăbeşte intrarea pe rod, rezistă bine la ger şi dă rezultate bune pe solurile argiloase. P.F. Renclod verde – portaltoi românesc, drajonează în livadă şi este sensibil la viroze şi micoplasme. Selecţia INRA, Renclod 1380 – portaltoi francez, liber de viroze. Este compatibil cu toate soiurile de cais, însă este sensibil la putrezirea rădăcinilor şi mediu rezistent la asfixiere şi verticiloză. Conferă calitate şi coloraţie bună fructelor. Se înmulţeşte greu, prin butaşi. Se recomandă pe solurile profunde, umede, dar bine drenate. Mariana 2624, Mariana G.F. 8-1 (P. cerasifera x P. munsoniana) – sunt selecţii americane, cu înmulţire acceptabilă, mai uşoară la G.F. 8- 1, prin butaşi, imprimă vigoare medie, precocitate şi productivitate, compatibilitate relativ bună cu soiurile de cais.. M 2624 are un ancoraj slab şi este sensibil la cancerul bacterian. G.F. 8- 1 imprimă vigoare foarte mare, necesită altoire târzi e. Brompton (P. domestica) – portaltoi englezesc, se înmulţeşte prin butaşi, creşte viguros, se altoieşte la înălţime, imprimă soiului o vigoare medie, are afinitate bună dar nu cu toate soiurile. Intră repede pe rod, grăbeşte maturarea
149
fructelor imprimându- le o coloraţie bună. Este recomandat pe solurile fertile şi reavene fără exces de umiditate. Prunul Saint-Julien – este puţin folosit ca portaltoi pentru cais. Se recomandă altoirea la înălţime deoarece trunchiul este rezistent la ger. Prinderea la altoire este slabă, iar în livadă pomii drajonează puternic. Saint Julien A – este o selecţie ce se înmulţeşte relativ uşor prin butaşi lemnificaţi şi prin marcotaj. Are afinitate bună cu soiurile de cais şi este destul de tolerant la viroze. Piersicul franc – este folosit ca portaltoi pentru cais pe solurile uşor acide. Din această specie au fost selecţionate mai multe biotipuri, cele mai importante sunt: G.F. 305, Lovell şi Nemaguard, Siberiana, Montclair, Rubina, Nemared etc. Nu toate soiurile au compatibilitate cu piersicul franc. Piersicul franc se poate folosi pe solurile fertile, relativ subţiri, uscate şi pietroase, bine încălzite. Pomii intră repede pe rod, la 2 -3 ani, dar trăiesc puţin. Migdalul – nu are afinitate cu toate soiurile de cais, se recomandă pe solurile uscate, calcaroase, pietroase din zonele secetoase. Citation – portaltoi american interspecific (5 specii), de vigoare mică, rezistent la crown gall şi nematozi, cu ancoraj bun.
8.4. Particularităţile de creştere şi fructificare ale caisului Sistemul radicular. Dezvoltarea părţii hipogee a pomilor altoiţi de cais este dependentă de portaltoi, vârsta pomilor, tipul de sol etc. Când este altoit pe zarzăr, pomul dezvoltă un sistem radicular foarte ramificat şi profund. Marea masă a rădăcinilor se găsesc în stratul de sol cuprins între 10 şi 60 cm, iar cele verticale pot ajunge până la 3 -4 m adâncime, ceea ce imprimă caisului o mare rezistenţă la secetă. Rădăcinile sunt repartizate relativ uniform sub proiecţia coroanei, depăşind -o. Rădăcinile de zarzăr şi cais franc au culoarea roşie -vişinie caracteristică. Cercetări întreprinse de M. Botez (1959), Fl. Lupescu (1961), N. Ghena (1962), Gr. Mihăescu (1977) au arătat că: - cea mai mare cantitate de rădăcini o are prunul Roşior de Voineşti 3739,8 g, urmat de corcoduş –3501,7 g, zarzăr – 3386,9 g şi piersic 2605,5 g; - prunul Roşior de Voineşti are majoritatea rădăcinilor (80,4 %) situate în stratul de sol cuprins între 30- 60 cm; tot la această adâncime se găsesc 72,5 % rădăcini de zarzăr şi 63,4 % de piersic, în schimb cele de corcoduş (66,1 %) se găsesc în stratul de sol de 0 -30 cm. Cel mai mare număr de rădăcini se găsesc în apropierea trunchiului pe o rază de 1 m. În cazul înţelenirii solului, se constată o deplasare a rădăcinilor spre suprafaţa solului, cu consecinţe de cele mai multe ori nefaste. Şi partea epigee influenţează dezvoltarea sistemului radicular. Cu cât aceasta este mai dezvoltată, cu atât imprimă o creştere mai puternică şi sistemului radicular. Partea epigee. În primii ani de viaţă, tulpina caisului are o creştere foarte viguroasă, greu de dirijat. Ramurile anuale depăşesc frecvent 1 -1,5 m, au 2-3 valuri de creştere, formând multe ramuri anticipate. Caisul formează la maturitate un trunchi destul de puternic, cu scoarţa de culoare brun- închisă, crăpată longitudinal, uneori şi transversal. Ramurile de schelet sunt solide, relativ groase; acestea sunt garnisite cu ramuri de ordinul 2, iar acestea cu ramuri fructifere, care dau coroanei un aspect compact, îndesat.
150
Ramurile de rod ale caisului sunt: buchetul de mai, ramura mijlocie, ramura lungă şi ramura anticipată. Acestea se formează începând cu anul 2 -3 de la plantare, mai întâi cele lungi, mijlocii şi anticipate, apoi buchetele ramificate şi alte ramuri mijlocii. Lăstarii la început au culoarea verde, iar la sfârşitul vegetaţiei au o culoare roşie-sângerie. La pomii maturi intensitatea creşterilor se reduce, coroana pomilor se deschide iar creşterile devin mai mici începând totodată şi fenomenul de entropie. Capacitatea de regenerare a c aişilor din mugurii dorminzi este foarte mare, ceea ce permite refacerea plantaţiilor prematur îmbătrânite, prin tăieri de regenerare. Durata de viaţă a ramurilor de rod este de 4 -5 ani. Mugurii sunt grupaţi câte 2 -8 la subsuoara unei frunze, mai rar sunt solitari. În fiecare grup, mugurul central este vegetativ, iar ceilalţi florali. Dintr -un mugure floral apare o singură floare de tip rozaceu, mare, cu petale albe sau roz, ce se deschide înaintea înfrunzitului. Diferenţierea mugurilor floriferi începe odată cu încetinirea şi încetarea creşterii lăstarilor (iulie -august) şi durează 42 -85 zile. Începutul procesului de microsporogeneză corespunde cu fenofaza de preumflare a mugurilor, adică de îndepărtare uşoară a solzilor de vârf. Formarea polenului în anter e corespunde cu faza umflării mugurilor floriferi, care se înregistrează din a doua jumătate a lunii februarie până în a doua decadă a lunii martie. Acest fenomen are loc după acumularea a 40 oC peste pragul biologic (6,5oC), iar înflorirea după acumularea a 170-200 oC temperatură activă. Cunoaşterea dinamicii de diferenţiere a mugurilor floriferi de cais, precum şi a particularităţilor biologice ale acestora în cursul microsporogenezei şi îndeosebi aceea a mugurilor floriferi formaţi pe lăstari din valul al doilea de creştere, care înfloresc cu câteva zile mai târziu decât aceia din valul unu de creştere, are o importanţă practică deosebită. prin diferite măsuri agrotehnice (tăieri în verde) se poate întârzia formarea mugurilor floriferi. Mugurii formaţi mai târziu, pe lăstari crescuţi în a doua jumătate a verii, înfloresc primăvara cu 3 -4 zile mai târziu, uneori după trecerea pericolului brumelor. Durata înfloritului, în cadrul soiului, este de 2-5 zile, iar între soiuri de 2-8 zile. Majoritatea soiurilor eur opene de cais sunt autofertile, însă polenizarea încrucişată influenţează pozitiv procentul de legare uneori până la 50 %. Există şi soiuri parţial autofertile sau chiar autosterile. Cauza procentului scăzut de fructe legate, la unele soiuri, este determinată de numărul mare de flori cu pistilul defect sau incomplet dezvoltat. Deşi florile par normale, iar înflorirea este bogată, fructele nou legate cad repede.
Ciclul anual al caisului Perioada de vegetaţie a caisului este lungă, începând cu înflorirea foar te timpurie şi terminând cu căderea frunzelor, care are loc toamna târziu. Repausul de iarnă este scurt. De aceste particularităţi se va ţine seama la zonarea culturii şi la aplicarea unor măsuri agrotehnice. Potenţialul productiv al caisului este mare. La vârsta de 4- 5 ani, caişii produc până la 10 -15 kg de fructe, iar în plină producţie câte 30 -70 kg/pom. Producţia la hectar variază de la 8 la 15 tone. Longevitatea economică a pomilor este de 15-20 ani, dar pomii pot trăi 30 40 ani. În Asia centrală caişii trăiesc şi produc până la 80 ani.
151
8.5. Cerinţele caisului faţă de factorii ecologici Cerinţele faţă de temperatură - ale caisului sunt mari, aceasta constituind un factor limitativ decisiv în extinderea culturii. Caisul reuşeşte bine în zone cu tempera turi medii anuale de 9,6-11 oC şi cu temperatura medie a lunilor iunie de peste 19 oC şi iulie de peste 21oC. Optimul caloric în perioada de vegetaţie este de 18 -20oC, iar necesarul de zile cu optim caloric este de 88- 115. În cursul perioadei de vegetaţie insolaţia trebuie să fie de cca 1900 ore (V. Cociu, 1993). Pomii pornesc în vegetaţie după o perioadă de 7-10 zile cu temperaturi peste pragul biologic (6,5 oC), iar înflorirea şi legarea fructelor se realizează dacă sunt asigurate 10 -12oC. Important este fap tul că această specie rezistă mai bine la temperaturi scăzute decât piersicul, migdalul şi chiar unele soiuri de măr şi păr. Lemnul bine maturizat rezistă până la – 25oC, chiar – 27oC. Ramurile anuale şi mugurii vegetativi degeră la – 28oC. Mugurii floriferi sunt cei mai sensibili la ger. Astfel, în fenofaza de umflare sunt distruşi în cea mai mare parte de temperaturi de – 12…-14oC. La apariţia petalelor, puţine soiuri suportă – 6oC, iar florile complet deschise sunt distruse la –2…-3oC, în timp ce ovarele, du pă scuturarea petalelor, sunt distruse la -1…-2oC. Referitor la rezistenţa florilor de cais, unii autori (V. Cociu, 1993) precizează că temperaturile scăzute, dar nu negative, nu împiedică polenizarea şi fecundarea ca la alte specii la care temperaturi de 0-15 oC şi lipsa albinelor compromit legarea fructelor. În asemenea condiţii, caisul poate lega bine chiar şi fără zborul albinelor datorită conformaţiei florilor. Aceasta, înainte de a se deschide, “ţine pistilul strâns” între stamine, a căror antere pot crăpa şi arunca polen pe stigmat asigurând astfel autopolenizarea chiar înainte de fenofaza optimă a înfloritului. Cerinţele faţă de lumină. Caisul face parte din grupa speciilor de climat temperat cu pretenţii mari faţă de lumină. Acest fapt face ca plantaţiile să fie amplasate pe terenuri cu expoziţie favorabilă, iar densităţile şi formele de coroană să permită o iluminare cât mai bună. O mare atenţie se va acorda distanţelor de plantare, ştiind faptul că această specie are creşteri viguroase. Indicele foliar al caisului este destul de ridicat (2,2-6,1) comparativ cu al majorităţii speciilor pomicole, însă indicele luminat este mai redus. De asemenea, indicele de reflexie al frunzelor este destul de ridicat, mult mai mare decât al mărului şi asemănător cu al majorităţii soiurilor de păr. Pentru parcurgerea în condiţii normale a fenofazelor de vegetaţie, caisul are nevoie de minim 1900 ore de insolaţie, din care 250 ore în luna iunie şi 280 ore în luna iulie, fiind considerat o plantă de zi scurtă. Suprafaţa medie a unei frunze de cais este de 31,1 cm 2, superioară prunului şi mărului (16,7 respectiv 25,0 cm 2), ceea ce semnifică o bună receptare a luminii la suprafaţa coroanei, dar o slabă pătrundere în coroană. Penetrarea slabă a luminii în coroană se datorează şi dispunerii frunzelor pe verticală, la cais fiind aproape perpendicular. Datorită acestor elemente, autoumbrirea la cais este mare, în mod deosebit pe durata de timp cât soarele este mai sus de 45 o faţă de orizont. În concluzie, precizăm că orice încercare de îndesire a plantaţiilor de cais a condus la rezultate slabe, chiar la pieirea acestuia. Cerinţele faţă de umiditate. Caisul este o specie cu cerinţe mici faţă de apă, rezistent la secetă, deoarece s -a format în zone secetoase şi este mai bine adaptat la zonele de climat uscat. Totuşi, cerinţele faţă de apă variază destul de mult de la o grupă de soiuri la alta. Astfel, soiurile originare din Asia centrală sunt mai rezistente la secetă comparativ cu cele din Europa şi America de Nord. Rezultate bune se obţin în zone cu 450 -550 mm precipitaţii anuale. Cu toate acestea, precizăm că secetele prelungite din vară (iulie -septembrie) sunt suportate greu de cais, având consecinţe negative asupra creşterii şi fructificării acestuia.
152
Această specie reacţionează bine la irigaţie, formând lăstari noi, care de cele mai multe ori diferenţiază muguri de rod. De asemenea, cantitatea şi calitatea producţiei este influenţată pozitiv de un regim optim de umiditate. Umiditatea ridicată din sol şi aer din primăvară, precum şi în perioada de maturare a fructelor, are implicaţii negative asupra producţiei, a calităţii fructelor etc. Caisul nu suportă excesul de umiditate din sol nici chiar temporar (2 -3 zile), acestea conducând la pieirea în masă a pomilor datorită asfixierii rădăcinilor. Cerinţele faţă de sol. Caisul are pretenţii moderate faţă de sol, reuşind bine pe solurile adânci, ferile, bine aprovizionate cu fosfor şi potasiu, permeabile pentru aer şi apă, cum ar fi solurile bălane şi cernoziomurile. Sunt favorabile terenurile fără schelet sau cu până la 5 % schelet, volum edafic de 100 %, cu pH de 7,3-8,4. Orizontul de carbonaţi să fie sub 100 cm, cu un conţinut de calciu activ de până la 8 %. Preferă solurile nesalinizate, nealcalizate şi fără caractere vertice. Terenurile să fie neinundabile şi să aibă un volum de sol negleizat de minimum 91 %, cu o porozitate de 23-30 %. Pentru cais sunt preferate terenurile plane sau înclinate, dar nu mai mult de 15 %, uniforme, fără denivelări, cu expoziţie SV, SE sau V, neerodate la suprafaţă sau în profunzime. Trebuie excluse de la cultura caisului solurile grele, reci, cu slabă permeabilitate pentru aer şi apă, precum şi cele pietroase, sărăturoase, cu pânza de apă freatică la mai puţin de 2 -3 m adâncime.
Zonarea agroclimatică a culturii caisului în România În funcţie de cerinţele acestei specii faţă de factorii ecologici, diferiţi cercetători (Roman Ana Maria, 1982; Ichim M., 1981; V. Cociu, 1978, 1993 etc.) au stabilit şi delimitat cinci zone de cultură pe grade de favorabilita te, astfel: Zona I de favorabilitate – cuprinde terenurile din imediata apropiere a Dunării, precum şi pe litoralul Mării Negre, la o distanţă mai mare de 3 -5 km. Zona a II a de favorabilitate – cuprinde terasele mai depărtate ale Dunării, fâşia de 3 -5 km de litoral în vecinătatea Mării Negre şi o parte a Câmpiei Timişului din vestul ţării. Zona a III a de favorabilitate – cuprinde sudul Câmpiei Moldovei, Podişul Central Moldovenesc, vestul Câmpiei Siretului, Câmpia Râmnicului, latura exterioară a Subcarpaţilor de Curbură, partea centrală şi sudică a Podişului Dobrogean, arealul limitrof, cea mai mare parte a Câmpiei Române şi a Podişului Getic. În vestul ţării, această zonă include partea centrală a Câmpiei Crişurilor, o mare parte a Câmpiei Transilvaniei şi Culuarului Mureşului. Zona a IV a de favorabilitate – cuprinde Valea Siretului cu latura interioară a Subcarpaţilor de Curbură, nordul Câmpiei Române şi al Podişului getic. De asemenea, mai cuprinde Câmpia Someşului şi pantele domoale ale piemontului vestic, precum şi extremitatea vestică a Câmpiei Crişurilor şi a Aradului. Zona a V a de favorabilitate – se situează în afara celor precizate, dar în cadrul cerinţelor minime cerute de cais. În general, această zonă se reduce din sud înspre nord.
8.6. Particularităţi tehnologice Specificul producerii materialului săditor Principalii portaltoi ai caisului au fost prezentaţi la cap. 10.2.4.. Aceştia se înmulţesc în special pe cale generativă, dar şi vegetativă. La noi în ţară se folosesc în procent foarte mare portaltoii generativi, dar în lucrările de cercetare se folosesc şi cei vegetativi.
153
Câmpul I se poate înfiinţa cu puieţi portaltoi sau prin semănare direct în câmp. Puieţii au o tendinţă de creştere exagerată, peste limita de altoire, de aceea fertilizarea şi irigarea vor fi moderate. Caisul se altoieşte devreme, la începutul epocii de altoire, deoarece îşi reduce devreme circulaţia intensă a sevei. După prinderea altoilor, irigarea se va sista pentru a nu stimula pornirea mugurilor altoi în vegetaţie. În cazul când înfiinţarea câmpului I s -a făcut prin semănare directă, se va tăia pivotul rădăcinii în luna octombrie pentru a stimula ramificarea. Creşterea pomilor în pepinieră este în general viguroasă, indiferent de portaltoi, pomii prezintă mulţi lăstari anticipaţi încât se poate proiecta coroana în câmpul II (P. Parnia şi colab., 1992).
Specificul înfiinţării şi întreţinerii plantaţiilor Înfiinţarea plantaţiilor de cais se face după o pregătire corectă a terenului prin lucrări de: alegerea terenului, nive larea, parcelarea, amplasarea perdelelor de protecţie, desfundarea, fertilizarea de bază, săpatul gropilor, lucrări, de altfel, specifice oricărei specii de pomi. La alegerea terenului, factorul esenţial este expoziţia, având în vedere pretenţiile deosebite ale acestei specii faţă de lumină. Trebuie respectate şi celelalte cerinţe faţă de căldură, umiditate, sol, prezentate anterior. Distanţele de plantare sunt influenţate de portaltoi, soi, formă de coroană şi fertilitatea solului. Astfel, pentru coroanele de tip vas, distanţele dintre rânduri vor fi de 5 -6 m, iar pe rând de 4- 5 m. Pentru formele de coroană aplatizate, pomii se vor planta la 4-5 m între rânduri şi la 3 -4 m pe rând. Pentru suprafeţe mici, bine expuse, pentru aliniamente etc., distanţele de plantare se pot reduce. Nu este recomandată reducerea distanţei dintre rânduri sub 4 m. La densităţi mai mari, sporuri de producţie comparativ cu livezile clasice se constată numai în primii ani. Începând cu anul al II -lea de la plantare, producţii mai mari se obţin în plantaţiile extensive sau semiintensive. Ca forme de coroană recomandate precizăm: vasul ameliorat, vasul întârziat, vasul întârziat aplatizat, vasul californian, fusul tufă ameliorat, piramida neetajată modificată, palmeta etajată, palmeta neetajată, palmeta liberă. O formă de coroană care a dat rezultate bune la cais este tufa liberă (spindelbuch), deoarece se formează uşor. Fiecare din formele de coroană enumerate se vor aplica în funcţie de vigoarea soiului. Plantarea de toamnă este recomandată celei de primăvară. Dacă se va planta primăvara, aceasta se va face foarte devreme. La plantare se va ţine seama de comportarea soiurilor în procesul polenizării şi fecundării, ştiind faptul că nu toate soiurile sunt autofertile. Într -o parcelă se vor planta 23 soiuri interfertile şi cu o perioadă de maturare a fructelor apropiată. Pentru suprafeţe mari se recomandă o eşalonare a soiurilor în funcţie de perioada de maturare. Tăierile de formare - la cais încep chiar din pepinieră şi se continuă în pri mii 3-4 ani după plantare. Acestea se recomandă a fi făcute mai ales în perioada de vegetaţie şi se vor limita la maxim pentru a nu întârzia intrarea pe rod. La soiurile cu creşteri viguroase şi unghiuri mici de ramificare, se vor efectua tăieri de transfer pe ramificaţiile laterale. Celelalte măsuri de formare a coroanelor sunt specifice fiecărei forme. Tăierile din timpul perioadei productive au mai multe scopuri: - întreţinerea coroanei formate; - tăieri de fructificare în perioada de repaus şi în verde ; - tăieri de reîntinerire; - tăieri de corectare.
154
Tăierile de întreţinere au ca scop asigurarea unei bune luminări şi aerisiri a coroanei, prin menţinerea elementelor structurale ale coroanei la caracteristicile formate. Aceasta se realizează prin: - reec hilibrarea şarpantelor şi subşarpantelor prin scurtări sau transferuri de creştere; - subordonarea subşarpantelor cu 10 -15 cm faţă de şarpante; - substituirea axului precum şi a ramurilor cu tendinţă de creştere verticală cu o ramură subterminală la soiuri le viguroase; - suprimarea ramurilor concurente, lacome, deficitar plasate, bolnave etc. Tăierile de fructificare le completează pe cele de întreţinere şi se aplică în special ramurilor de rod şi a celor de semischelet. La începutul perioadei de rodire, la soiurile cu fructificare dominantă pe ramuri mixte- mijlocii, tăierile constau în: - rărirea acestor ramuri la 12 -15 cm prin îndepărtarea celor prea viguroase de pe partea superioară sau prea slabe de pe partea inferioară a ramurei de semischelet; - scurtarea ramurilor mixte la 60-65 cm. La soiurile ce fructifică preponderent pe buchete, ramurile mixte se vor scurta la 40- 45 cm dacă sunt mai lungi pentru ramificare şi se vor rări la 15 -20 cm; buchetele de mai se vor rărări la 8 -10 cm. În perioada de mare pr oducţie, la ambele categorii de soiuri se includ la tăiere şi ramurile de semischelet, astfel: - cele de 4- 5 ani se vor scurta cu 1/3 până la lemn de 2 -3 ani; - 1/3 din ramurile de semischelet de 4-5 ani se vor suprima, înlocuindu-se cu altele tinere; - ramurile mixte- mijlocii se vor rări la 12 -15 cm şi se vor scurta dacă depăşesc 70 cm la 60 -65 cm; - buchetele se vor scurta la primele ramificaţii şi se vor rări la 10 -12 cm. Pentru soiurile cu fructificare dominantă pe buchete: - 1/5 din ramurile de peste 5- 6 ani se suprimă înlocuindu -se cu creşteri tinere; - buchetele de mai ramificate se scurtează la prima ramificaţie şi se vor rări la 8-10 cm; - ramurile mixte de 30- 50 cm se vor rări la 15 -20 cm. Dacă tăierile nu s -au realizat în perioada de vegetaţie, at unci acestea se vor efectua la pornirea în vegetaţie pentru a permite eliminarea ramurilor afectate de îngheţ. Tăierile “în verde” (perioada de vegetaţie) pot înlocui într- o mare măsură tăierile din perioada de repaus. Se utilizează foarte mult în timpul formării coroanelor, dar şi în perioada de rodire. Tăierile în perioada de vegetaţie se pot efectua înainte de recoltarea fructelor şi după recoltarea acestora. Tăierile în verde înainte de recoltatul fructelor conduc la formarea a două chiar trei valuri de creştere. Mugurii de rod de pe lăstarii anticipaţi, diferenţiaţi mai târziu, vor înflori cu 5- 6 zile în urma celorlalţi, scăpând de brumele târzii.Lăstarii se vor scurta la 35 -40 cm, când au 40- 45 cm.În urma scurtării vor rezulta 4- 5 lăstari ce vor creşte 50-60 cm şi vor diferenţia muguri de rod. Tăierea se poate efectua şi asupra ramurilor de semischelet, imediat după legatul fructelor, când se scurtează cu 1/2 -1/3 din lungime, 50 % din ramurile de semischelet, dar nepurtătoare de rod. Cele 50 % din ramur ile de semischelet purtătoare de rod se vor scurta după recoltarea fructelor (N. Cepoiu, 1980). Tăierile în verde după recoltatul fructelor tind să înlocuiască tăierile din perioada de repaus. Au, în general, aceleaşi scopuri şi se realizează după aceleaşi
155
metode. În schimb, au multe avantaje deja cunoscute. Ca perioadă de executare, cercetările au demonstrat că cea mai favorabilă este prima decadă a lunii august. Pentru o bună reuşită a tăierilor în timpul perioadei de vegetaţie, este necesar ca după fiecare intervenţie să se fertilizeze şi să se irige, iar volumul tăierilor să nu depăşească 30 % din cel al coroanei. Tăierile de reîntinerire sunt necesare în perioada de declin a pomilor, când creşterile vegetative sunt sub 15 -20 cm iar producţia în scădere. Aceste tăieri trebuie corelate cu măsuri agrotehnice suplimentare (fertilizări, irigări etc.). Tăierile se efectuează prin scurtări energice în lemn bătrân şi transfer pe lemn de 4 -5 ani, chiar pe lăstari lacomi, diametrul ramurilor scurtate să nu depăşească 5 -6 cm. Efectul tăierilor de reîntinerire este şi mai evident când se reîntinereşte şi sistemul radicular (Cornelia Parnia, Şt. Coman, Niculina Burlui, 1989). Tăierile de corectare se efectuează la pomii neglijaţi sau la cei la care s -au aplicat tăieri defectuoase. Ele au ca scop aducerea formelor de coroană existente la cele corespunzătoare unui echilibru între creştere şi rodire, precum şi a unei bune luminări (V. Cociu, 1993). Întreţinerea solului Sistemul de întreţinere a solului poate influenţa producţia, calitatea acesteia şi longevitatea plantaţiei de cais. Cel mai bun sistem de întreţinere a solului în ţara noastră pentru cultura caisului este ogorul lucrat , fertilizat cu îngrăşăminte organo-minerale (Niculina Burlui, 1958; A. Bunea, 1989; Pr. Ionescu, 1975). Acest sistem are multe avantaje dar şi dezavantaje. În plantaţiile tinere, terenul poate fi cultivat prin alternarea intervalelor lucrate cu cele cultivate cu legume (ceapă, mazăre, morcov, pepeni etc.) şi căpşuni. Un alt sistem de întreţinere a solului este sub formă de ţelină, cu precizarea că trebuie fertilizat şi irigat suplimentar. Iarba dintre rânduri se va cosi repetat şi se va folosi ca mulci. Producţia de fructe este mai scăzută decât în cazul ogorului lucrat. Rezultate bune s-au obţinut şi în cazul folosirii îngrăşămintelor verzi (lupin, mazăre etc.), care s -au încorporat în sol în perioada înfloririi plantelor respective, după care solul se menţine ca ogor lucrat. O metodă eficientă şi economică de întreţinere a solului este şi erbicidarea. În acest sistem, producţiile şi calitatea acestora au fost sensibil egale cu variantele martor întreţinute ca ogor lucrat. Fertilizarea plantaţiilor Este o verigă tehnologică foarte importantă pentru cais, având în vedere pretenţiile ridicate ale acestei specii faţă de minerale. O formulă de fertilizare cât mai apropiată de optim se realizează funcţie de fertilitatea solului, de portaltoi, soi, vârstă, sistemul de întreţinere a solului etc. Datele din literatura de specialitate arată că un hectar plantat cu cais pe rod consumă în cursul perioadei de vegetaţie următoarele cantităţi de elemente: N=47-147 kg, P=12-31 kg, K=72-121 kg, precum şi importante cantităţi de calciu, magneziu, sulf, microelemente etc. Funcţie de conţinutul macroelementelor din trunchi, şarpante, ramuri şi fructe, la pomii de 5 ani, C. Huget (1980) a stabilit consumul de îngrăşăminte la hectar, respectiv: 236,5 kg azot; 24,5 kg fosfor; 182,4 kg potasiu; 134,7 kg calciu; 14,0 kg magneziu; 1,4 kg fier; 0,2 kg mangan; 0,8 kg zinc; 0,3 kg bor. Fekete (1971), citat de Nyuto-Suranyi (1981), consideră că pentru fiecare 100 kg de fructe se extrag din sol 0,40 kg N; 0,13 kg P2O5 şi 0,60 kg K 2O, date apropiate şi în literatura italiană. Pe un sol mediu aprovizionat cu elemente nutritive se recomandă încorporarea anuală a 120 kg/ha N; 80-100 kg/ha P şi 80-100 kg/ha K, la care ase adaugă o dată la 3 -4 ani 40 t/ha gunoi de grajd. Pe terenurile cu un conţinut redus de humus şi slab aprovizionate cu fosfor şi potasiu mobil, dozele recomandate sunt de 160 kg azot, 100 kg fosfor şi 200 kg potasiu substanţă activă la hectar (V. Cociu şi colab., 1993).
156 Fertilizarea cu azot trebuie făcută moderat deoarece acest element prelungeşte maturarea fructelor şi a lemnului, cu consecinţe negative. Îngrăşămintele cu fosfor, potasiu şi 1/3 din azot se administrează după recoltat. Celelalte 2/3 de azot se aplică înainte de înflorit (1/3) şi după căderea fiziologică a fructelor (1/3). Irigarea plantaţiilor Fiind o specie rezistentă la secetă, dar pretenţioasă faţă de căldură şi lumină, caisul se cultivă cu predilecţie în zone de stepă deficitare în apă. Se constată că în zonele recomandate culturii caisului, precipitaţiile medii anuale sunt reduse, înregistrându-se deficite de umiditate atât în sol cât şi în aer, mai ales în perioada de vegetaţie activă. O consecinţă a lipsei apei este fructificarea neregulată şi nesatisfăcătoare, uneori chiar oprirea proceselor de creştere şi diferenţiere (Docev, 1968). În cazul unui deficit accentuat de umiditate, frunzele de cais acumulează o serie de inhibitori ai creşterii (Pustovoitova, 1981). Lipsa de umiditate din perioada de vegetaţie afectează pomii şi în afara acestei perioade, reducând-le rezistenţa la ger. Având în vedere toate aceste considerente şi pentru a se obţine producţii mari, constante şi de calitate, se impune irigarea caisului mai ales în fazele critice: înainte de înflorit, la întărirea endocarpului, la creşterea intensă a lăstarilor, la diferenţierea mugurilor, după recoltarea fructelor. Normele de udare vor fi de 400-500 m3 apă la hectar în plantaţiile tinere şi pe soluri uşoare (nisipuri), respectiv până la 600 -700 m3 la hectar în cazul plantaţiilor pe rod. Se poate utiliza orice metodă de irigat.
8.7. Combaterea bolilor şi dăunătorilor Principalele boli specifice caisului sunt: ciuruirea frunzelor (Coryneum bejerinckii), Monilioza (Monilinia laxa, M. fructigena), făinarea (Phodosphaera tridactyla), cancerul bacterian (Agrobacterium tumefaciens), boala plumbului (Stereum purpureum) etc. Dintre dăunători, cei mai reprezentativi sunt: gândacul negru al puieţilor (Copnodis tenebroides), Păduchele din San -Jose (Quadraspidiotus perniciosus), gărgăriţa fructelor (Rhynchites bacchus), acarianul roşu al pomilor (Panonychus ulmi) etc. Tratamentele pentru combaterea boli lor şi dăunătorilor se efectuează la avertizare, conform tabelului 23. Tabelul 23.
Schema de combatere a bolilor şi dăunătorilor la cais Nr. tr. 1. 2.
3.
4.
Fenofaza Repaus vegetativ
Bolile şi dăunătorii de combătut
Coccideae; Ouă de afide, acarieni, insecte defoliatoare etc. Forme de rezistenţă la majoritatea bolilor Umflarea -Monilioze ( Monilinia laxa); -Ciuruirera mugurilor frunzelor (Stigmina carpophilla); -Uscarea ramurilor ( Cytospora cincta); -Ciuruirea bacteriană a frunzelor ( Xanthomonas pruni) Buton alb -Monilioze (Monilinia laxa) -Ciuruirea micotică şi bacteriană a frunzelor (Stigmina carpophilla) -Uscarea ramurilor; Rapăn 10 – 15 % -Monilioze; -Ciuruirea micotică şi bacteriană din flori au a frunzelor (Stigmina carpophilla); -Uscarea început să- ramurilor şi scuture petalele -Insecte defoliatoare, minatoare -Molia piersicului (Anarsia lineatella)
Produsul recomandat şi concentraţia Oleoecalux 3 CE (1,5%) Oleocarbotox (3%) Polibar 45 PU (6%) Cuprazin 50 PU (0,3%) Turdacupral 50 PU (0,4%) Captadin 50 PU (0,25%) Merpan 50 WP (0,2%) Topsin M70 (0,07%) Sumilex 50 WP (0,1%) Rovral 50WP (0,1%) Ronilan 50 WP (0,1%) Konker (0,125%) Konate 2,5 EC (0,02%) Fastac 10 EC (0,015) Zolone 35 EC (0,2%) Sumi – Alpha 2,5 EC (0,04%)
Observaţii Se asigură o îmbăiere a pomului temp >6ºC
157 5.
Fructul cu de 1cm (la avertizare)
6.
Fructul cu Ciuruirea micotică şi bacteriană a frunzelor, de 1,5 – (Stigmina carpophilla); Uscarea ramurilor; 2 cm (la Alternaria, rapăn etc. avertizare) Molia orientală a fructelor (Grapholita molesta), Molia piersicului ( Anarsia lineatella), Afide etc. Fructul de Monilioze, Ciuruirea micotică şi bacteriană a frunzelor etc. mărime normală (la avertizare) Păduchele din San José, molii, insecte defoliatoare etc. Ciuruirea frunzelor; Uscarea ramurilor; După recoltarea Boala petelor de plumb (Stereum fructelor şi purpureum) Rugina, Alternaria etc. tăierea în Păduchele din San José, Molii, afide etc. verde 75% din Ciuruirea frunzelor; Uscarea ramurilor, frunze au Monilioze; Boala de plumb (Stereum căzut purpureum)
7.
8.
9.
-Ciuruirea micotică şi bacteriană a frunzelor (Stigmina carpophilla) -Monilioze; -Uscarea ramurilor -Rapăn etc. -Afide; Insecte defoliatoare şi minatoare etc.
Merpan 50WP (0,2%); Captadin 50 PU (0,25%); Systane 12,5 CE (0,04%); Trifmine 30 WP (0,03%) Fastac 10 EC (0,015%) Nurelle D (0,075%) Ditahane M45 (0,2%) Folpan 50 WP (0,2%) Perozin 75 (0,5%) Vondozeb 80 PU (0,2%) Decis 2,5 EC (0,03%) Talstar 10EC (0,04%) Reldanm 40 EC (0,1%) Carbetox 37 EC (0,5%) Sumilex 50 WP (0,1%) Topsin M 70 (0,07%) Ronilan 50 WP (0,1%) Ekalux S (0,075%) Nurell D (0,075%) Merpan 50 WP (0,25%) Ziram 75 PU (0,2%) Befran 25 EC (0,4%) Dursban 480 EC (0,2%) Carbetox 37 EC (0,5%) Cuprozin 50 PU (0,3%) Turdacupral 50 PU (0,5%); Zeama bordoleză (1%)
Se respectă timpul de pauză Măsuri de igienă culturală şi agrotehnică Se asigură o îmbăiere a pomului. Temp. 5°C
Pieirea prematură a caisului Pieirea prematură a caisului sau apoplexia caisului sau declinul caisului etc. este un fenomen complex ce se manifestă la început printr -o vegetaţie mai slabă, frunzele şi fructele sunt mai mici, pe ramuri se observă brunificări sub formă de fâşii. Toate acestea conduc în final la o uscare bruscă a pomilor (5 -7 zile) sau mai lentă (câteva săptămâni). Cauzele care favorizează apariţia acestui fenomen nu sunt încă pe deplin elucidate. Se cunosc însă unii factori favorizanţi: - acţiunea unor fitoparaziţi care produc cancerul şi necrozarea; - factorii de natură biologică: portaltoiul, soiul, incompatibilitatea etc.; - factorii de natură agropedologică: solul, fertilizarea, irigarea etc.; - factorii de natură climatică: temperatura, precipitaţiile, grindina etc. - suprarecoltele etc. Măsurile de prevenire sunt singura cale pentru evitarea apariţiei apoplexiei caisului, deoarece odată declanşat acest fenomen nu mai poate fi oprit. La aplicarea măsurilor de profilaxie trebuie avut în vedere înlăturarea tuturor condiţiilor care favorizează declinul pomilor. Măsurile preventive se referă la: - amplasarea plantaţiilor de cais pe terenuri uşoare, drenate şi în zone cu microclimat favorabil; - folosirea unui material săditor garantat din punct de vedere fitosanitar; - asigurarea unei compatibilităţi cât mai aproape de optim între portaltoi şi altoi şi plantarea acestor soiuri în zonele cele mai favorabile; - asigurarea unui regim optim de fertilizare şi irigare; - efectuarea tăierilor în perioada de minimă acţiune a unor patogeni şi dezinfecţia rănilor şi a uneltelor; - evitarea rănirii rădăcinilor prin lucrările mecanice; - protejarea trunchiului de orice vătămări mecanice; - metode chimice care au totuşi un efect destul de redus şi numai la anumite boli (Monilinia); - tratamente biologice etc.; - distrugerea prin ardere a pomilor atacaţi, precum şi a plantelor -gazdă pentru boli şi dăunători.
158
8.8. Particularităţile maturării caiselor şi recoltarea Caisele fac parte din categoria fructelor perisabile, având la maturitatea deplină epicarpul subţire şi fermitatea pulpei foarte mică. Un alt aspect este acela că fructe le de cais nu-şi mai continuă maturarea după recoltare, ci doar o înmuiere a pulpei. Caisele au un ritm destul de rapid şi grupat de maturare în cadrul aceluiaşi soi.Maturarea durează aproximativ 6-7 zile. Un alt fapt de care trebuie ţinut cont este acela că la multe soiuri fructele cad din pom când ajung la maturitate. De aceea stabilirea momentului optim de recoltare trebuie făcut cu mult discernământ, în funcţie de destinaţia producţiei. În plantaţiile mici sau în grădinile populaţiei, recoltarea se face în 2-3 reprize la intervale de 2-3 zile, dar în cele industriale recoltatul se va face printr-o singură trecere. Pentru consumul în stare proaspătă, compoturi şi dulceţuri, fructele se recoltează manual în faza de pârgă avansată, când pulpa este încă fermă, iar nuanţa verde virează către galben sau roz, specifică soiului. Caisele destinate deshidratării, preparării gemului, pastei, nectarului sau marmeladei se recoltează la maturitatea deplină, manual sau mecanizat. Durata menţinerii calităţii caiselor depinde de condiţiile de păstrare, parametrii optimi realizându-se la 0…0,5oC şi umiditatea relativă de 90 %. Aceste valori variază în funcţie de soi, condiţii ecologice şi tehnologice sau a celor premergătoare recoltării. În general, durata de păstrare a caiselor este de două săptămâni, perioadă în care pierderile totale ajung la 3,5-5 %. În cazul soiurilor tardive, cu capacitate de păstrare mai mare şi prin respectarea tehnologiei de valorificare, durata de păstrare se poate prelungi la cca 4 săptămâni. Recoltarea se face în ambalaje de capacităţi mici, 6-10 kg, iar transportul se efectuează cu mijloace auto frigorifice. Pentru a se evita formarea condensului şi accelerarea deprecierilor calitative, după scoaterea din spaţiile frigorifice fructele se reîncăl zesc pregresiv. În acest caz, se are în vedere ca între temperatura fructelor şi temperatura aerului exterior să nu fie o diferenţă mai mare de 6-8oC (V. Cociu, 1993).
Teste de autoevaluare 7. Enumeraţi două principii de bază a tăierii de fructificare a cais ului în perioada de maximă producţie. 8. Enumeraţi doar două din măsurile de prevenire a apariţiei fenomenului de pieire prematură a caisului în plantaţii. 9. Care sunt momentele de aplicare udării la cultura caisului? 10. Care sunt distanţele de plantare a pomilor, în sistemul intensiv de cultură a caisului? 11. Enumeraţi formele de coroană recomandate pentru plantaţiile intensive de cais? 12. Daţi exemple de soiuri de cais recomandate pentru înfiinţarea plantaţiilor intensive. 13. Precizaţi care este cel mai indicat sistem de întreţinere a solului în plantaţiile de cais, în zonele cu un regim bogat de precipitaţii
Rezumat
Sortimentul de cais cuprinde un număr de 47 soiuri din care 40 soiuri româneşti şi 7 străine. Acestea acoperă cu fructe proaspete o perioadă de 50 -60 zile, începând cu prima decadă a lunii iunie până în a doua parte a lunii august. Dezvoltarea sitemului radicular la cais este dependentă de portaltoi, vârsta pomilor, tipul de sol etc. Când este altoit pe zarzăr, pomul dezvoltă un sistem radicular foarte ramif icat şi profund. Ramurile de rod ale caisului sunt: buchetul de mai, ramura mixtă şi ramura anticipată.
159
Diferenţierea mugurilor floriferi începe odată cu încetinirea şi încetarea creşterii lăstarilor (iulie -august) şi durează 42 -85 zile. Majoritatea soiuri lor europene de cais sunt autofertile, însă polenizarea încrucişată influenţează pozitiv procentul de legare uneori până la 50 %. Perioada de vegetaţie a caisului este lungă, începând cu înflorirea foarte timpurie şi terminând cu căderea frunzelor, care ar e loc toamna târziu. Repausul de iarnă este scurt. De aceste particularităţi se va ţine seama la zonarea culturii şi la aplicarea unor măsuri agrotehnice . Cerinţele faţă de temperatură - ale caisului sunt mari, aceasta constituind un factor limitativ decisiv în extinderea culturii. Caisul reuşeşte bine în zone cu temperaturi medii anuale de 9,6-11 oC şi cu temperatura medie a lunilor iunie de peste 19 oC şi iulie de peste 21oC. Caisul face parte din grupa speciilor de climat temperat cu pretenţii mari faţă de lumină. Distanţele de plantare sunt influenţate de portaltoi, soi, formă de coroană şi fertilitatea solului. pentru coroanele de tip vas - 5-6 / 4-5 m.iar pentru formele de coroană aplatizate - 4-5 / 3-4 m. Tăierile de fructificare le completează pe cele de întreţinere şi se aplică în special ramurilor de rod şi a celor de semischelet. Sistemul de întreţinere a solului poate influenţa producţia, calitatea acesteia şi longevitatea plantaţiei de cais. Cele mai utilizate sisteme de întreţinere a solului în plantaţiile de cais sunnt. Ogorul lucrat; îniebarea solului, culturi intercalate în plantaţiile tinere. Fertilizarea plantaţiilor se realizează funcţie de fertilitatea solului, de portaltoi, soi, vârstă, sistemul de întreţinere a solului etc. Pe un sol mediu aprovizionat cu elemente nutritive se recomandă încorporarea anuală a 120 kg/ha N; 80 -100 kg/ha P şi 80-100 kg/ha K, la care ase adaugă o dată la 3-4 ani 40 t/ha gunoi de grajd. Irigarea plantaţiilor. Fiind o specie rezistentă la secetă, dar pretenţioasă faţă de căldură şi lumină, caisul se cultivă cu predilecţie în zone de stepă deficitare în apă.O consecinţă a lipsei apei este fructificarea neregulată şi nesatisfăcătoare, uneori chiar oprirea proceselor de creştere şi diferenţiere (Docev, 1968), ca urmare se impune irigarea plantaţiilor. Principalele boli şi dăunători specifici caisului sunt: ciuruirea frunzelor (Coryneum bejerinckii), Monilioza (Monilinia laxa, M. fructigena), făinarea (Phodosphaera tridactyla), cancerul bacterian (Agrobacterium tumefaciens), boala plumbului (Stereum purpureum) etc. Dintre dăunători, cei mai reprezentativi sunt: gândacul negru al puieţilor (Copnodis tenebroides), Păduchele din San-Jose (Quadraspidiotus perniciosus), gărgăriţa fructelor (Rhynchites bacchus), acarianul roşu al pomilor (Panonychus ulmi) etc Caisele fac parte din categoria fructelor perisabile, având la maturitatea deplină epicarpul subţire şi fermitatea pulpei foarte mică. Un alt aspect este acela că fructele de cais nu-şi mai continuă maturarea după recoltar e, ci doar o înmuiere a pulpei.
BIBLIOGRAFIE
Grădinariu G., I strate M., - Pomicultură generală şi specială, Ed. Moldova, 2003, pag. 304-336
Zlati Cristina, Gradinariu G., 2010 – Pomologie, Ed. Moldova, Iaşi, pag. 101-119 Cociu V ., şi colab., 1993-Caisul. Editura Ceres, Bucureşti,
160
Tema 9 CULTURA PIERSICULUI Piersica vulgaris,
Fam. Rosaceae, Subfam. Prunoideae
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 9
CUPRINS 9.1. Importanţa culturii 9.2. Originea şi aria de răspândire 9.3. Sortimentul de soiuri şi portaltoi 9.4. Particularităţile de creştere ş i fructificare ale piersicului 9.5. Cerinţele piersicului faţă de factorii ecologici 9.6. Particularităţi tehnologice 9.7. Combaterea bolilor şi dăunătorilor 9.8. Particularităţile maturării şi recoltării piersic elor OBIECTIVELE UNITAŢILOR DE ÎNVĂŢARE - studiul importanţei originei speciei, răspândirea acesteia pe glob şi în ţara noastră, în vederea unei zonări şi microzonări corespunzătoare; - cunoaşterea sortimentului de soiuri şi portaltoi, cerinţele şi calităţile acestora, pentru a stabili cele mai adecvate măsuri tehnologice, a identificării lor şi a le promova pe cele mai bune; - studiul particularităţilor de creştere şi fructificare ale piersicului, în vederea stabilirii tehnologiei diferenţiate; - precizarea comp ortării piersicului faţă de factorii ecologici; - elaborarea tehnologiilor diferenţiate funcţie de specie, soi, zonă ecologică, forme de organizare a terenurilor etc; se are în vedere specificul de înfiinţare şi întreţinere a plantaţiilor;
9.1. Importanţa culturii
Cultura piersicului are o deosebită importanţă în economia pomicolă mondială, unde ocupă locul al III -lea după măr şi păr, dar şi în economia românească, unde ocupă locul VI după măr, prun, cireş, cais şi păr. Această importanţă deosebită reiese din calitatea fructelor, rentabilităţii culturii în zonele favorabile, precocităţii speciei, productivităţii ridicate etc. Valoarea alimentară a piersicelor rezultă din compoziţia lor complexă şi echilibrată: apă 82,6 -91,4 g; substanţă uscată 10,0 -21,5 g; zahăr total 6,38 -14,7 g; aciditate 0,22-0,95 g; taninuri 0,015- 0,34 g; substanţe proteice 0,35 -1,37 g; substanţe pectice 0,26 -1,26 g; substanţe minerale (P, K, Mg, Fe, etc.) 0,3 -0,65; celuloză 0,32 -0,86 g; vitamina C 5,28- 32,0 g şi alte vitamine: P, PP, E, B1, B 2, B9 etc., valori raportate la 100 g substanţă proaspătă (V. Cociu, 1993). Valoarea energetică a fructelor este de 34 -76 %, mai redusă decât a prunelor sau caiselor. În stare proaspătă, piersicile stimulează secreţia gastrică, uşurează digestia, nor malizează peristaltismul intestinal şi reglează tranzitul alimentelor. Valoarea terapeutică a piersicilor mai reiese şi din faptul că sunt indicate în bolile infecţioase acute, hipertensive şi arteroscleroză, în litiaza renală etc. De asemenea,
161
piersicile au rolul de a reduce conţinutul de colesterol din sânge, facilitează eliminarea lichidelor din organism, sunt folosite în profilaxia bolilor cardiovasculare, renale şi a anemiilor. Fructele sunt foarte apreciate de către consumatori, atât pentru consum în stare proaspătă, dar şi industrializate sub formă de dulceaţă, gem, compot, nectar, suc, fructe deshidratate, congelate, distilate etc. Datorită sortimentului bogat de soiuri existent, consumul de fructe proaspete se eşalonează pe o perioadă lungă de cca 4 luni (iunie-octombrie). Referitor la precocitate, precizăm că piersicul intră pe rod în anii 2 -3 de la plantare, iar ca productivitate piersicul produce mult, 20-30 t/ha. Ţara noastră se situează aproape de limita nordică de cultură eficientă a piersicului, având totuşi şi zone favorabile pentru această cultură. Totuşi, extinderea trebuie să se facă cu prudenţă datorită cerinţelor mari faţă de temperatură, însă calităţile acestei specii motivează extinderea ei în mai multe zone din România.
9.3. Sortimentul de soiuri Pe plan mondial există peste 4000 de soiuri majoritatea aparţinând speciei P. vulgaris Mill. În ţara noastră ISTIS a aprobat pentru înmulţire în anul 2008 un număr de 62 de soiuri dintre care: 42 sunt româneşti, 20 americane şi unul italian. Dintre acestea cele mai multe sunt destinate consumului în stare proaspătă (32), unele (20) sunt nectarine şi pot avea utilizare mixtă, iar celelalte (10) sunt pavii şi sunt destinate în special industrializării. Aceste soiuri asigură un consum în stare proaspătă de cca 80 -90 zile, de la jumătatea lunii iunie până la jumătatea lunii septembrie. După tipul florilor există două varietăţi, precizate anterior cu flori de tip rozaceu, cu petale mari din care fac parte soiurile: Triumf, Nectared 4, Springold, Springcrest, Southland, Congres, Suncrest, Redskin, Independence, Flavortop, Fantasia etc; cea de a doua varietate o reprezintă soiurile cu flori de tip campanulat , cu petale mici, roze cum ar fi: Victoria, Flacăra, Cardinal, Superbă de toamnă, Collins, Jerse yland, Redhaven etc. Toate soiurile din sortiment au pulpa galbenă însă în cultură se mai întâlnesc şi soiuri cu pulpa albă (Madeleine Pouyet, Springtime, May Flawer, John Rivers, Silver Lade etc. Pe plan mondial se cultivă patru grupe de soiuri de piersic : - piersici propriu-zise (freestone) - fin pubescente, cu pulpa neaderentă cu excepţia soiurilor extratimpurii care au pulpa semiaderentă; - pavii (clingstone) - pubescente, cu pulpa aderentă; -nectarine - fructe glabre cu pulpa neaderentă; - piersici brugnone - fructe glabre, cu pulpa aderentă. Nu se cultivă în ţara noastră.
A. Soiuri de piersic propriu-zis 1. Alexia – soi românesc obţinut la SCDP Băneasa (Flacăra x Marygold), omologat în anul 2002, de vigoare mijlocie, floarea de tip rozaceu, rezistent la boli, secetă şi ger, productiv (25 – 30 t/ha). Fructul este mare (150 – 170 g), sferic-turtit, de culoare albă, acoperit cu roşu intens pe 60 -70 % din suprafaţă, pulpa alb -crem, semiaderentă la sâmbure, fermă, suculentă, fără infiltraţii roşii în jurul sâmb urelui. Maturarea: ultima decadă a lunii iunie. 2. Springold – soi american, viguros, productiv, cu floarea de tip rozaceu, sensibil la Taphrina şi Fusicladium. Fructul este mijlociu (120 g), sferic, simetric, galben-oranj, acoperit pe 70- 80% din suprafaţă cu roşu, pulpa este galbenă,
162
suculentă, fermă, semiaderentă la sâmbure, dulce, aromată. Sâmburele crapă uşor. Maturarea: ultima decadă a lunii iunie, prima decadă a lunii iulie. 3. Springcrest – soi obţinut în SUA prin hibridare complexă. Reuşeşte în toate zonele de cultură, dar necesită rărirea severă a fructelor. Pomul este viguros, rustic, productiv, cu flori de tip rozaceu, sensibil la Taphrina. Fructul este mijlociu (120 g), globulos, roşu -închis, striat pe partea însorită, pulpa este galbenă, fină, suculentă, uşor aderentă la sâmbure. Maturarea: ultima decadă a lunii iunie, prima decadă a lunii iulie. 4. Cardinal – soi obţinut în SUA prin autopolenizarea soiului Halehaven, răspândit în toate centrele de cultură din ţara noastră. Pomul este semiviguros , foarte productiv, slab rezistent la ger, cu flori campanulate, sensibil la Taphrina. Fructul este mijlociu (140 g), globulos, asimetric, galben-portocaliu, acoperit cu roşu şi pete carmin, pulpa galbenă, cu slabe infiltraţii roşii sub pieliţă, potrivit d e consistentă, discret aromată, aderentă la sâmbure. Formează multe fructe gemene. Maturarea: prima decadă a lunii iulie. 5. Collins – soi obţinut în SUA prin hibridare complexă, recomandat pentru toate zonele de cultură din ţara noastră. Pomul are vigoare mijlocie spre mare, este productiv, rezistent la ger şi Taphrina, mediu rezistent la făinare, cu flori de tip campanulat şi înflorire abundentă. Fructul este mijlociu (140 g), oblong, roşu -marmorat, cu pulpa galbenă, semifină, dulce, slab aromată, semiaderentă la sâmbure. Maturarea: primele decade ale lunii iulie. 6. Jerseyland – soi american, cu plasticitate ecologică mare, semiviguros, foarte productiv, rezistent la boli şi ger, cu flori campanulate. Fructul este mare (180 g), uşor eliptic, galben -portocaliu, cu roşu pe partea însorită (80%), pulpa galbenă, mediu suculentă, semiaderentă, plăcută la gust. Maturarea: primele decade ale lunii iulie. 7. Raluca – soi românesc obţinut la SCDP Constanţa, omologat în anul 2001, este semiviguros, cu flori de tip campanulat, rezistent la ger, productiv. Fructul este de mărime mijlocie (100 – 110 g), sferic, uşor asimetric, cu un mucron micuţ, culoarea de fond galben- verzuie, cea de acoperire roşu -grena pe cca. 70 % din suprafaţă. Pulpa este galben - portocalie, fără fibre, cu gust plăcut, suculentă, neaderentă la sâmbure. Maturarea: primele decade ale lunii iulie. 8. Amalia – soi românesc obţinut la SCDP Băneasa (Roubidoux x Flacăra), omologat în anul 2002, semiviguros, flori de tip rozaceu, cu rezistenţă genetică la atacul principalelor boli ( Taphrina deformans, Spherothecca pannosa var. persicae), este rezistent la secetă şi ger, foarte productiv (33 t/ha). Fructul este mare (170 - 180 g), sferic, uşor ovoidal, simetric, alb -crem, acoperit cu roşu intens pe 60-70 % di n suprafaţă. Pulpa este alb -crem, neaderentă, cu fermitate bună, gust plăcut. Maturarea: primele decade ale lunii iulie. 9. Antonia – soi românesc obţinut la SCDP Băneasa (Elberta X J. H. Halle), omologat în anul 2002, semiviguros, cu flori de tip rozaceu, are rezistenţă bună la boli şi ger, este foarte productiv. Fructul este mare (160 – 180 g), rotund, simetric, alb-crem, acoperit cu roşu intens pe jumătate din suprafaţă. Pulpa de culoare alb -crem, fără infiltraţii roşii în jurul sâmburelui, este consistentă, fină, semiaderentă la sâmbure. Maturarea: a doua decadă a lunii iulie. 10. Redhaven – soi originar din SUA, răspândit mult pe plan mondial, recomandat pentru toate zonele de cultură din ţara noastră, având o ridicată plasticitate ecologică. Pomul are vigoare mijlocie spre mare, foarte productiv, cu flori campanulate, este rezistent la bacterioze, mediu rezistent la ger, sensibil la Taphrina. Fructul este mijlociu (160 g), globulos, uneori uşor mamelonat, galben -portocaliu, acoperit pe ¾ din suprafa ţă cu roşu şi numeroase pete roşii -închis, pulpa de culoare galbenă, cu infiltraţii roşii în jurul sâmburelui, foarte plăcută la gust, semiaderentă. Maturarea: sfârşitul lunii iulie.
163
11. Oradea 19 – soi românesc obţinut la SCDP Bihor (Stark Sumburst dwarf x Fillette), omologat în anul 2006, de vigoare mijlocie, cu flori de tip campanulat, rezistent la boli, mediu productiv. Fructul este mijlociu (100 – 120 g), ovoidal-asimetric, galben- verzui cu roşu sub formă de plăci continui pe partea însorită, pulpa galbenă, neaderentă, moale, cu gust dulce şi aciditate scăzută. Maturarea: sfârşitul lunii iulie. 12. Oradea 21 – soi românesc obţinut la SCDP Bihor, omologat în anul 2007, de vigoare mijlocie, mediu rezistent la boli, precoce şi productiv. Fructul este de mărime mijlocie (110 – 120 g), formă ovoidală, culoarea de fond galben verzui, cea de acoperire este roşu dispus în plăci continui. Pulpa este galbenă, neaderentă, moale, cu gust plăcut, dulce. Maturarea: sfârşitul lunii iulie. 13. Oradea 40 – soi românesc obţinut la SCDP Bihor (Stark Sumburst dwarf x Colins), omologat în anul 2006, de vigoare mică, de tip dwarf (1,5 – 1,7 m), cu flori de tip rozaceu, este mediu rezistent la boli, precoce şi productiv. Fructul are mărime mijlocie (110 – 130 g), formă ovoidală, culoarea de fond galben-verzui, iar cea de acoperire este roşu dispus în plăci continui. Pulpa este galbenă, neaderentă, moale, cu gust dulce şi aciditate scăzută. Maturarea: sfârşitul lunii iulie. 14. Oradea 55 – soi românesc obţinut la SCDP Bihor, omologat în anul 2006, de vigoare mică, tip dwarf, este precoce, productiv, mediu rezistent la boli. Fructul este mijlociu (100-120 g), conic-ovoidal, galben- verzui, cu roşu pe partea însorită. Pulpa este galbenă, neaderentă, cu gust plăcut, dulce, slab acidulat. Maturarea: sfârşitul lunii iulie. 15. Oradea 34 – soi românesc obţinut la SCDP Bihor (Stark Sumburst dwarf x Redhaven), omologat în anul 2006, de vigoare mică, tip dwarf, cu flori de tip campanulat, este mediu rezistent la boli. Fructul este mijlociu spre mare (120 – 150 g), ovoidal, galben- portocaliu cu roşu pe partea însorită, pulpa neaderentă, galben- portocalie, dulce. Maturarea: ultima decadă a lunii iulie. 16. Eugen – soi românesc obţinut la SCDP Băneasa (J.H. Halle x Mayflower), omologat în anul 2003, de vigoare mijlocie spre mare, cu rezistenţă genetică la principalele boli, este rezistent la ger şi secetă, florile sunt de tip rozaceu. Fructul este mare (165 – 175 g), sferic-ovoidal, simetric, galben, acoperit cu roşu-deschis pe partea însorită. Pulpa este neaderentă, de culoare alb -gălbuie, cu gust foarte bun, aromat. Maturarea: ultima decadă a lunii iulie. 17. Splendid – soi românesc obţinut la SCDP Băneasa (J.H. Hale x Peen Tao), omologat în anul 1982, de vigoare mijlocie, cu flori campanulate, foarte productiv, rezistent la ger. Fructul este mare (200 - 220 g), sferic, alb- gălbui, cu roşu pe partea însorită şi dungi roşii -intens, pulpa alb- gălbuie, cu slabe infiltraţii roşii în jurul sâmburelui, neaderentă, foarte bună la gust. Maturarea: ultima decadă a lunii iulie. 18. Southland – soi american (obţinut prin autopolenizarea soiului Halehaven), viguros, productiv, cu plasticitate ecologică ridicată, flori de tip rozaceu, ce înfloresc timpuriu. Fructul de mărime mijlocie (160 g), sferic, galben, acope rit pe ¾ din suprafa ţă cu roşu-viu; pulpa galbenă, cu infiltraţii roşii în jurul sâmburelui, este fermă, suculentă, dulce, neaderentă. Maturarea: ultima decadă a lunii iulie. 19. Crăiţa – soi românesc obţinut în anul 2003 la SCDP Constanţa, de vigoare mică , tip dwarf, este precoce, productiv, mediu rezistent la boli. Fructul este mijlociu, sferic- alungit, de culoare galbenă, acoperit cu roşu -viu pe partea însorită; pulpa galbenă, fermă, suculentă, neaderentă, dulce. Maturarea: ultima decadă a lunii iulie. 20. Dida – soi românesc obţinut la SCDP Băneasa (Flacăra x HB 9 -35), omologat în anul 2003, de vigoare mare, cu rezistenţă genetică la principalele boli, este rezistent la ger şi secetă, florile sunt de tip rozaceu, productiv. Fructul este mare (180 - 200 g), sferic-
164
ovoidal, simetric, de culoare galbenă, acoperit cu roşu -grena pe jumătate din suprafaţa fructului. Pulpa este galbenă, fină, neaderentă, cu gust foarte bun, aromat. Maturarea: ultima decadă a lunii iulie. 21. Oradea 18 – soi românesc obţinut la S CDP Bihor, omologat în anul 2007, de vigoare mijlocie, mediu rezistent la boli, este precoce şi productiv. Fructul are mărime mijlocie, formă ovoidală, culoarea de fond galben -verzui, iar cea de acoperire este roşu dispus în plăci continui. Pulpa este galbenă, neaderentă, moale, cu gust dulce şi aciditate scăzută. Maturarea: ultima decadă a lunii iulie, prima decadă a lunii august. 22. Congres – soi românesc obţinut la SCDP Băneasa (Flacăra x Splendid), omologat în anul 1985, zonat în sudul ţării. Pomul est e semiviguros, are coroana globuloasă, flori de tip rozaceu, productivitate ridicată, este rezistent la boli şi la temperaturi scăzute. Fructul este mare (200 - 230 g), sferic, alb- gălbui, acoperit cu roşu-viu pe partea însorită, pulpa de culoare alb -gălbuie, este suculentă, fin aromată, cu gust excepţional, neaderentă la sâmbure. Maturarea: ultima decadă a lunii iulie, prima decadă a lunii august. 23. Suncrest – soi californian recomandat pentru toate zonele de cultură din ţara noastră. Pomul are vigoare m ijlocie spre mare, este rustic, cu flori de tip rozaceu, are înflorire semitimpurie, foarte abundentă, este foarte productiv (25 – 30 t/ha), rezistent la ger, sensibil la Taphrina. Fructul este mare (200 g), globulos, simetric, uşor aplatizat, galben -portocaliu, acoperit pe 60 - 80% din suprafaţă cu roşu-închis. Pulpa este galbenă, cu infiltraţii roşii în jurul sâmburelui, suculentă, foarte plăcută la gust, neaderentă. Maturarea: ultima decadă a lunii iulie, prima decadă a lunii august. 24. Jerseyglo (NJ 224) – soi american, semiviguros, precoce, productiv, mediu rezistent la ger şi boli. Fructul este supramijlociu (170 g), sferic, de culoare galbenă, cu roşu pe partea însorită; pulpa este galbenă, fermă, fină, suculentă, neaderentă. Maturarea: prima decadă a lunii august. 25. Puiu – soi românesc obţinut la SCDP Constanţa, omologat în anul 2000, de vigoare mică, tip dwarf, este precoce, produce constant, mediu rezistent la boli, cu flori de tip rozaceu. Fructul este mijlociu (90 – 110 g), sferic, cu vârful plat, galben-verzui, puternic pigmentat cu roşu, slab pubescent. Pulpa este albă, semiaderentă, cu fermitate medie, fără fibre, cu gust dulce şi aromat. Maturarea: prima decadă a lunii august. 26. Triumf – soi românesc obţinut la SCDP Băneasa (Elberta x May Flower), omologat în anul 1984. Pomul este semiviguros, formează o coroană globuloasă, cu flori campanulate, este foarte productive şi rezistent la ger. Fructul este foarte mare (230- 250 g), sferic, uşor ovoidal, turtit -lateral, galben-auriu, acoperit pe ¾ din suprafaţă cu roşu -sângeriu, pulpa galben- portocalie, cu infiltraţii roşii în jurul sâmburelui, este fin aromată, cu gust dulce -acidulat, neaderentă. Maturarea: primele decade ale lunii august. 27. Cecilia – soi românesc obţinut la SCDP Constanţa (2,44 -5P3 x Silver Prolific), omologat în anul 2000, de vigoare mică, tip dwarf, cu flori de tip rozaceu, este precoce şi productiv. Fructul este mijlociu (110 – 140 g), globulos, cu un mucron foarte mic în cavitatea stilară, culoarea de fond este galben portocaliu, iar cea de acoperire roşu, ce acoperă întreaga suprafaţă a fructului. Pulpa este galben- oranj, fermă, fără fibre, aderentă la sâmbure. Maturarea: primele decade ale lunii august. 28. Vasilică – soi românesc obţinut în anul 2003 la SCDP Constanţa, de vigoare mică, tip dwarf, este precoce, productiv, mediu rezistent la boli. Fructul este mijlociu, sferic, uşor alungit, galben -verzui, acoperit cu roşu pe partea însorită. Pulpa este
165
gălbuie, semiaderentă, cu fermitate medie, plăcut aromată şi dulce. Maturarea: primele decade ale lunii august. 29. Victoria – soi românesc obţinut în anul 1985 la SCDP Băneasa (J.H. Hale x Sun Beam), semiviguros, dezvoltă o coroană globuloasă, cu flori campanulate, este foarte productiv, rezistent la ger, secetă şi boli. Fruct ul este mare (200 - 210 g), sferic, aspectuos, galben, acoperit pe ¾ din suprafa ţă cu roşu şi dungi roşii -carmin; pulpa de ciloare galbenă, este mediu suculentă, fin aromată, neaderentă. Maturarea: a doua decadă a lunii august. 30. Redskin – soi originar din SUA. Pomul este semiviguros, productiv, cu flori de tip rozaceu. Fructul este mijlociu spre mare (165 g), globulos, de culoare galbenă, cu roşu pe partea însorită. Pulpa este galbenă, neaderentă, plăcută la gust. Maturarea: sfârşitul lunii august. 31. Flacăra – soi românesc obţinut la SCDP Băneasa (J.H. Hale x Elberta), omologat în anul 1970, se remarcă prin maturarea târzie a fructelor, cât şi prin aspectul şi calitatea lor. Pomul are vigoare mijlocie, dezvoltă o coroană globuloasă, cu flori campanulate, este foarte productiv, sensibil la ger, pretenţios la sol, rezistent la boli. Fructul este foarte mare (300 – 350 g), aproape sferic, galben- portocaliu, acoperit cu roşu intens în partea însorită, peste care se suprapun dungi şi pete carmin. Pulpa de cu loare galben- portocalie, cu infiltraţii roşii în jurul sâmburelui, este consistentă, plăcut aromată, neaderentă. Maturarea: primele decade ale lunii septembrie. 32. Superbă de toamnă – soi românesc obţinut la SCDP Băneasa (Elberta x May Flower), omologat în anul 1982. Este cel mai târziu soi de piersic din sortiment, prelungind sezonul de consum până la mijlocul lunii septembrie. Pomul este semiviguros, rezistent la secetă, ger şi boli. Fructul este mare (170 g), globulos, de culoare alb- gălbui, acoperit cu roşu pe partea însorită peste care se suprapun dungi roşii -vişinii. Pulpa este alb -crem, cu slabe infiltraţii în jurul sâmburelui, consistentă, plăcută la gust, neaderentă. Maturarea: primele decade ale lunii septembrie.
B. Soiuri nectarine 33. Cora – soi românesc obţinut la SCDP Constanţa, omologat în anul 1991, de vigoare mare, este productiv, destul de rezistent la boli şi ger. Fructul este mijlociu (75 - 85 g), globulos, cu pieliţa subţire, lucioasă, galben -verzuie, acoperită cu roşu -rubiniu pe 60 % d in suprafaţă. Pulpa este galbenă, suculentă, aromată, neaderentă la sâmbure. Maturarea: a doua decadă a lunii iunie . 34. Delta – soi românesc obţinut prin hibridare la SCDP Constanţa, omologat în anul 1991, de vigoare mare, cu coroana globuloasă, este prod uctiv, sensibil la ger (-22 oC) şi la bolile specifice piersicului. Fructul este mic spre mijlociu (65 – 95 g), sferic-alungit, lucios, galben, acoperit cu roşu -închis în partea însorită, pulpa de culoare galbenă, fără infiltraţii roşii, este dulce, foarte suculentă, aderentă. Maturarea: ultima decadă a lunii iunie . 35. Romamer-2 – soi obţinut prin polihibridare la SCDP Constanţa, omologat în anul 1984. Pomul este semiviguros, productiv, rezistent la boli, mediu rezistent la ger, cu flori de tip rozaceu şi î nflorire timpurie. Fructul este mijlociu (85 - 120 g), sferic, galben- portocaliu, acoperit cu roşu -închis pe toată suprafaţa. Pulpa este fermă, aromată, plăcută la gust, de culoare galbenă, cu infiltraţii roşii în jurul sâmburelui, adrerentă. Maturarea: ultima decadă a lunii iunie . 36. Costin – soi românesc obţinut la SCDP Constanţa, omologat în 2002, semiviguros, mediu rezistent la boli, flori de tip rozaceu, este precoce şi productiv. Fructul este de mărime mijlocie (80 – 95 g), ovoidal, de culoare roşu -intens, cu
166
pulpa galbenă, suculentă, dulce -acrişoară, semiaderentă. Maturarea: ultima decadă a lunii iunie. 37. Crimsongold – soi obţinut în California, de vigoare mijlocie, cu coroana globuloasă şi flori de tip rozaceu, foarte productiv, rezistent la ger, sensibil la făinare. Fructul este mijlociu (90- 110g), sferic, uşor turtit, galben - portocaliu, acoperit cu roşu pe jumătate din suprafaţă. Pulpa este galbenă, consistentă, suculentă, semiaderentă. Maturarea: prima decadă a lunii iulie . 38. Tina – soi române sc obţinut la SCDP Băneasa (Crimsongold x NJN21), omologat în anul 2003, de vigoare mare, cu rezistenţă genetică la principalele boli, rezistent la ger şi secetă, cu florile de tip rozaceu. Fructul este mare (190-200 g), ovoidal, de culoare albă, acoperit cu roşu -grena pe 2/3 din suprafaţă, de culoare pulpa alb-crem, este fină, suculentă, aromată. Maturarea: a doua decadă a lunii iulie . 39. Nectared-2 – hibrid complex, originar din SUA, de vigoare mare, este precoce, productiv, sensibil la făinare, florile sunt de tip rozaceu. Fructul este mic spre mijlociu (60- 80 g), sferic, roşu -strălucitor pe toată suprafaţa, cu pulpa galben portocalie, parfumată, plăcută la gust, semiaderentă la sâmbure. Maturarea: primele decade ale lunii iulie. 40. Marina – soi românes c obţinut în anul 2007 la SCDP Constanţa, de vigoare mijlocie, este precoce, productiv, mediu rezistent la boli. Fructul este mijlociu ca mărime, de culoare galben -oranj, pigmentat cu roşu pe aproape toată suprafaţa. Pulpa este portocalie, consistentă, cu gust foarte plăcut, puternic aderentă la sâmbure. Maturarea: a doua decadă a lunii iulie . 41. Independence – soi originar din California, viguros, productiv, rustic, destul de rezistent la condiţiile climatice nefavorabile din primăvară, cu flori de tip ro zaceu. Fructul este mijlociu ca mărime (150 g), sferic, uşor asimetric, de culoare roşie, cu reflexe violacee. Pulpa de culoare galbenă cu vinişoare roşii, este suculentă, de calitate bună, neaderentă la sâmbure. Maturarea: decadele a doua şi a treia ale l unii iulie. 42. Nectared-4 – soi american, viguros, foarte productiv, cu flori de tip rozaceu, este sensibil la făinare. Fructul este mijlociu (130 g), are formă sferică, de culoare galben-lucios, acoperit cu roşu pe întreaga suprafaţă, pulpa este galbenă, aromată, neaderentă, de calitate bună. Maturarea: ultima decadă a lunii iulie. 43. Liana – soi românesc obţinut în anul 2008 la SCDP Constanţa, de vigoare mică -mijlocie, cu ramuri erecte. Este autofertil, are flori de tip rozaceu, rodeşte pe ramuri mixte mijlocii. Soi precoce, rodeşte în anul 2 de la plantare, este productiv (25,5 kg/ pom în anul 5). Fructele sunt plate, cu pieliţa lucioasă, viu colorată în roz -zmeuriu şi au în medie 65 -75 g. Pulpa este albă, foarte fină, suculentă şi aromată, neaderentă l a sâmbure. Maturarea: din a doua decadă a lunii iulie, până în prima decadă a lunii august. 44. Flavortop – soi originar din California. Pomul este viguros, productiv, cu flori de tip rozaceu, mediu rezistent la ger şi făinare. Fructul este mijlociu spre mare (130 - 170 g), sferic, uşor alungit, asimetric, roşu -vişiniu pe 80 % din suprafaţă, pulpa este galbenă, consistentă, neaderentă, bună pentru consum în stare proaspătă şi industrializare. Maturarea: ultima decadă a lunii iulie. 45. Mihaela – soi românes c obţinut la SCDP Băneasa (Crimsongold x Ark125), omologat în anul 2003, de vigoare mare, cu rezistenţă genetică la principalele boli (băşicarea frunzelor şi făinare), florile sunt de tip rozaceu. Fructul este mare (190 – 200 g), ovoidal, de culoare galben ă, acoperit cu roşu grena pe 70- 80 % din suprafaţă, pulpa este galbenă, fină, suculentă. Maturarea: ultima decadă a lunii iulie. 46. Creola – soi românesc obţinut în anul 2007 la SCDP Constanţa, de vigoare mijlocie, este precoce, productiv, mediu rezistent la boli. Fructul este
167
mijlociu ca mărime, galben -oranj, cu roşu pe partea expusă, pulpa fermă, fină, galbenă, neaderentă la sâmbure. Maturarea: prima decadă a lunii august. 47. Oradea 11 – soi românesc obţinut la SCDP Bihor (Stark Sumburst dwarf x Colins), omologat în anul 2006, de vigoare mică, semidwarf (1,5 – 2 m), este mediu rezistent la boli, florile sunt de tip rozaceu. Fructul este mijlociu (95 – 140 g), ovoidal, galben, acoperit cu roşu -închis sub formă de plăci continui pe toată suprafaţa. Pulpa este galben- portocalie, de fermitate medie, neaderentă la sâmbure. Maturarea: prima decadă a lunii august. 48. Valerica – soi românesc obţinut prin polenizare liberă la SCDP Constanţa, omologat în anul 2003, de vigoare mică, semidwarf, cu flori de tip rozac eu, este precoce şi productiv. Fructul este mijlociu (100 – 135 g), eliptic, cu cavitatea stilară adâncită, culoare galben -oranj, pigmentat cu roşu pe aproape toată suprafaţa. Pulpa este portocalie, foarte consistentă, cu gust foarte plăcut, puternic aderentă la sâmbure. Maturarea: a doua decadă a lunii august. 49. Melania – soi românesc obţinut la SCDP Constanţa, omologat în anul 2000, de tip dwarf, cu flori de tip rozaceu, mediu rezistent la boli. Fructul este mijlociu (95 – 110 g), ovoidal, cu vârful plat, culoarea galben- oranj, cu roşu pe 85 % din suprafaţă, pulpa este fermă, fină, galben -oranj, neaderentă la sâmbure. Maturarea: primele decade ale lunii august. 50. Năică – soi românesc obţinut la SCDP Constanţa, omologat în anul 2003, de vigoare mică (dwarf), cu flori de tip rozaceu, este precoce şi foarte productiv. Fructul este mijlociu (100 – 110 g), ovoidal, de culoare galben-oranj, pigmentat cu roşu pe aproape întreaga suprafaţă. Pulpa este portocalie, semiaderentă, aromată, plăcută la gust. Maturarea: ultimele decade ale lunii august. 51. Liviu – soi românesc obţinut la SCDP Constanţa, omologat în anul 2000, de tip dwarf (1 – 1,25 m), mediu rezistent la boli, cu flori de tip rozaceu. Fructule este mic spre mijlociu (70 – 100 g), sferic-oblong, galben- portocaliu, acoperit cu roşu-grena pe aproape toată suprafaţa, pulpa este galbenă, cu fermitate medie, aromată, suculentă, neaderentă la sâmbure. Maturarea: ultimele decade ale lunii august.
52. Fantasia – soi obţinut în California. Pomul este viguros, pr oduce abundent, are flori de tip rozaceu, este mediu rezistent la ger şi boli. Fructul este mare (170 – 200 g), sferic-ovoidal, galben- portocaliu, acoperit cu roşu-viu pe 50 – 70 % din suprafaţă. Pulpa este galbenă, suculentă, consistentă, uşor fibroasă, neaderentă la sâmbure. Maturarea: ultimele decade ale lunii august.
C. Soiuri de pavii 53. N.J.C. 108 – soi obţinut în SUA, introdus în sortimentul ţării noastre în anul 1992. Pomul are vigoare mijlocie spre mică, este productiv, sensibil la ger, Taphrina şi Sphaerotheca. Fructul este mijlociu (80 – 120 g), sferic, uşor alungit, galben -portocaliu, acoperit cu roşu pe partea însorită, pulpa este galbenă, aderentă la sâmbure. Maturarea: sfârşitul lunii iunie, începutul lunii iulie. 54. Florin – soi românesc obţinut în anul 2002 la SCDP Constanţa, de vigoare mare, cu flori campanulate, este mediu rezistent la boli, rezistent la ger, productiv. Fructul este mic (58 – 68 g), aplatizat, galben- deschis cu roşu-carmin repartizat în striuri pe partea însorită. Pulpa e ste galben-portocalie, cu gust dulce- acrişor, puţin aromat, se industrializează sub formă de compot, gem, dulceaţă şi nectar. Maturarea: prima decadă a lunii iulie. 55. Filip – soi românesc obţinut în anul 2002 la SCDP Constanţa, de vigoare supramijlocie, cu flori de tip rozaceu, rezistent la ger, mediu rezistent la boli, este precoce şi productiv. Fructul este mic (55 – 70 g), larg-aplatizat, fin pubescent, galben-verzui, cu roşu -închis repartizat în plăci. Pulpa de culoare albă, fără infiltraţii roşii în jurul sâmburelui, are textură fină şi gust dulce, aromat. Maturarea: decadele a doua şi a treia ale lunii iulie.
168
56. Loring – soi originar din SUA. Pomul este viguros, formează o coroană globuloasă, este rezistent la ger şi la fluctuaţiile de temperatură d in timpul primăverii, este semitolerant la Taphrina. Fructul este mijlociu (110 – 125 g), sferic-turtit, asimetric, de culoare galbenă, acopoerit cu roşu pe 30 - 50 % din suprafaţă. Pulpa de culoare galbenă, este consistentă, dulce, aderentă la sâmbure; se poate folosi şi pentru consum în stare proaspătă. Maturarea: decadele a doua şi a treia ale lunii iulie. 57. Monica – soi românesc obţinut în anul 2007 la SCDP Constanţa, de vigoare mică, tip dwarf, precoce, este productiv şi mediu rezistent la boli. Fruc tul este mijlociu ca mărime, are formă sferică, culoare galben -verzui, cu portocaliu şi roşu în zonele însorite. Pulpa este galben- portocalie, fermă, fără fibre, cu gust plăcut şi aromat. Maturarea: ultima decadă a lunii iulie. 58. Catherine sel 1 – soi românesc obţinut la SCDP Constanţa prin autopolenizarea soiului Catherine, omologat în anul 2001, de vigoare mare, florile de tip rozaceu, este tolerant la Taphrina şi Spherotheca, precoce şi foarte productiv (30 – 33 t/ha). Fructul este mijlociu (80-110 g), sferic, cu vârful adâncit; culoarea galben-verzui cu portocaliu şi roşu în zonele însorite. Pulpa este galben - portocalie, fermă, fără fibre, cu gust plăcut şi aromat care se intensifică la procesare. Maturarea: sfârşitul lunii iulie. 59. Vesuvio – soi ori ginar din Italia, obţinut prin polenizare liberă. Pomul este viguros, productiv, rezistent la ger şi boli, cu flori de tip rozeceu. Fructul este mijlociu (130 g), oblong, galben- portocaliu, acoperit cu roşu pe partea însorită, pulpa de culoare galbenă, este consistentă, aderentă la sâmbure. Maturarea: sfârşitul lunii iulie, începutul lunii august. 60. Alex – soi românesc obţinut la SCDP Băneasa prin selecţie clonală a soiului Peen-to, omologat în anul 2006. Are vigoare mijlocie, cu flori de tip rozaceu şi rezistenţă genetică la principalele boli, este rezistent la ger şi foarte productiv. Fructul este mijlociu (125 – 150 g ), turtit, alb- crem, acoperit cu roşu spre punctul stilar, puţin sensibil la crăpare. Pulpa este alb -crem, cu textură fină, gust foarte b un, uşor acidulat, aromat. Maturarea: primele decade ale lunii august. 61. Herăstrău – soi românesc obţinut la SCDP Băneasa, fiind o selecţie clonală a soiului Turtită de China, a fost omologat în anul 2006. Vigoarea pomului este mijlocie spre mare, are fl ori campanulate şi rezistenţă genetică la principalele boli, este rezistent la secetă, ger, manipulare şi transport. Fructul este mijlociu spre mare (125 – 175 g), turtit, de culoare galbenă, acoperit cu roşu pe 30 – 50 % din suprafaţă, puţin sensibil la crăpare. Pulpa este galbenă, neaderentă la sâmbure, cu textură medie, are gust bun, uşor acidulat. Maturarea: a doua decadă a lunii august. 62. Veteran – soi originar din SUA, cu maturare foarte târzie a fructelor. Pomul este viguros, precoce şi productiv. Fructul este mijlociu ca mărime (120 g), globulos, cu pulpa de culoare galbenă, consistentă, aderentă la sâmbure. Maturarea: primele decade ale lunii septembrie.
Portaltoii piersicului Pentru piersic se folosesc portaltoi generativi dar şi vegetativi. Cei mai importanţi sunt: Piersicul franc (P. vulgaris L.) - manifestă o bună compatibilitate cu majoritatea soiurilor cultivate, formează un sistem radicular puternic, imprimă pomilor vigoare mare şi longevitate mijlocie. Preferă soluri bine drenate, uscate, calde. Nu suportă soluri grele, reci, umede cu apă stagnantă. Se folosesc pomi pe rădăcini proprii verificaţi, soiuri tardive (Ex. Elberta) sau unele selecţii cum ar fi: PSB2, PSA5, PSA6 în Italia; Rubina în Franţa, etc. Mirobolanul sau corcoduşul (Prunus c erasifera Ehrh.) - este folosit uneori ca portaltoi, mai ales pe solurile grele, compacte şi umede. Prinderea la
169
altoire este bună, dar durata de viaţă a pomilor în livadă este mai scurtă (10 -15 ani). Rezultatele sunt de multe ori contradictorii, datorită diversităţii materialului. Migdalul (Amigdalus communis L.) - este un portaltoi mai puţin utilizat ca urmare a unei insuficienţe compatibilităţi cu unele soiuri. Se poate utiliza în zone secetoase, cu conţinut ridicat de calcar. Bune rezultate pe aceste terenuri se obţin cu hibrizi interspecifici (piersici x migdal) G.F. 557, G.F. 667 care se înmulţesc vegetativ. G.F. 305 - este un portaltoi selecţionat în Franţa dintr -o variaţie mugurală de piersic. Are bună germinare şi compatibilitate. Oradea 1 - portalt oi generativ selecţionat de I. Ştefan din soiul de piersic Bonami. Formează un sistem radicular bine dezvoltat, necesită soluri bine aerate, prezintă rezistenţă la ger şi secetă. De Balc - portaltoi generativ, românesc selecţionat dintr -o populaţie de pier sic comun. Este viguros, rezistent la ger, rezistent la sol, cu prindere bună de altoire. T16 - portaltoi, românesc, rezistent la calcar, nu suportă solurile reci, grele, umede şi cu conţinut ridicat de argilă. Prunul franc (Prunus domestica L.) - este fol osit puţin în România datorită prinderii reduse la altoire, creşte neuniformă, tendinţă de drajonare etc. Există însă şi soiuri de prun la care aceste inconveniente sunt minime. Cei mai importanţi portaltoi sunt: MSR 5/2, Prunul de Damasc, Saint Julien A, Brompton. Saint Julien A şi Brompton - au afinitate bună cu majoritatea soiurilor şi pot fi folosiţi pe soluri mai grele şi mai umede. Nemaguardul - este un portaltoi generativ obţinut în seră în S.U.A. prin încrucişarea speciilor P. Persica şi P. Davidiana, formează un sistem radicular puternic dar sensibil la cloroză. Alţi portaltoi româneşti de perspectivă mai sunt Tomis 1 şi Tomis 79 introduşi recent în cultură.
9.4. Particularităţi de creştere şi fructificare ale piersicului Sistemul radicular - Piersicul dezvoltă un sistem radicular deosebit în funcţie de tipul portaltoiului. În cazul altoirii pe piersic franc pomii dezvoltă un sistem radicular amplu, bine ramificat cu dezvoltare în plan orizontal şi oblic dar şi pe verticală. Cele mai multe dintre rădăcini (70 -80%) se află amplasate în stratul de sol de 20- 40 cm, dar cele cu creştere verticală pot pătrunde în sol până la 3-4 m. Proiecţia orizontală a sistemului radicular depăşeşte de 1,7 -2 ori pe cea a părţii epigee (Gh. Mihăiescu, 1979). Rădăcinile pomilor vecini se evită, acestea dezvoltându-se pe intervale în cazul măririi densităţii. Piersicul altoit pe prun franc sau mirobolan dezvoltă un sistem radicular mai superficial şi de o amplitudine mai redusă. La piersicul altoit pe migdal sistemul radicular este mai profund dar mai slab dezvoltat pe orizontală. Perioada de creştere a rădăcinilor este foarte lungă. Acestea încep să crească la 2-4ºC, cu 3- 4 săptămâni înainte de înflorit şi prezintă două maxime: sfârşitul primăverii şi începutul toamnei. Dacă temperatura din sol nu scade sub 2ºC creşterea poate continua în tot timpul anului. Partea epigee Piersicul poate ajunge la maturitate la un volum mediu al coroanei cu înălţimi cuprinse între 4 -5 m. Există în cultură şi piersic pitic genetic (prezintă ge na dwarf) cu un volum al coroanei foarte mic (1- 2 m înălţime) ce poate fi cultivat şi în vase de vegetaţie în spaţii închise. În acest sens există rezultate la Facultatea de Horticultură Bucureşti (N. Cepoiu) şi la S.C.P.P. Constanţa. În tinereţe piersicul are o creştere luxuriantă şi rapidă formând una sau două serii de lăstari anticipaţi ce permit formarea uşoară a coroanei mai ales prin operaţii în verde.
170
În condiţiile unei creşteri libere (fără tăieri) piersicul lăstăreşte puternic şi formează o coroană sub formă de tufă deasă cu ramuri multe şi subţiri care se rup sau se dezbină uşor ce conduce la o rodire excesivă a bazei şi interiorului coroanei. În mod natural coroana piersicului poate fi: globulos alungită (Cardinal, Elberta), invers piramidală (Madeleine Pouyet), sferic turtită (Redhaven, Southand). Trunchiul - este în general scurt, gros, cu ritidonul exfoliat, sensibil la ger, gomoze şi lovituri mecanice. Ramurile de rod (fructificarea) ale piersicului sunt: buchetul de mai, ramura mixtă, ramura lungă, ramura anticipată şi ramura salbă. În tinereţe piersicul fructifică pe ramuri mixte şi anticipate apoi şi pe salbe. Mugurii piersicului sunt aşezaţi solitar pe buchete şi salbe şi grupaţi pe ramura mixtă. Dintr -un mugure florifer se formează o singură floare. Piersicul este specia care necesită obligatoriu tăieri anuale, în caz contrar ramurile de rod se epuizează şi se degarnisesc, cu implicaţii majore asupra producţiei şi calităţii acesteia. Această specie are capacitatea de a emite lăstari din zona bazală a coroanei (bazitonie) precum şi lăstari lacomi care uneori pot fi folosiţi la refacerea scheletului rupt, etc. După cum am precizat piersicul are un habitus mediu sau mic, în comparaţie cu alte specii pomicole. Totuşi în acest cadru se pot disting e mai multe grupe de soiuri: - de vigoare foarte mare: Aurelia, Earligold; - de vigoare mare: Springcrest, Springold, Suncrest, Halehaven, Flavorcrest, Jerseyland, Nectared-4, etc; - de vigoare mijlocie: Redhaven, Cardinal, Victoria, Triumf, Congres, Splendid, Redschin etc.; - de vigoare mică: N.J.C. - 108, Red Loudy, Fillette etc; - dwarf : Bonanza, Floria, Garden Beauty, Silverade, Late Red. Piersicul este o specie precoce, înfloreşte chiar în pepinieră, dar fructifică normal începând cu anii 2-3 de la plantare. Aşa după cum s -a mai arătat, soiurile de piersic pot avea flori de tip rozaceu sau, altele, de tip campanulat. Toate soiurile incluse în sortimentul din ţara noastră sunt autofertile dar există soiuri şi autosterile (J.H. Hale, Halberta Giant). După gradul de polenizare liberă soiurile pot fi: cu polenizare mijlocie (20- 50% din flori) şi cu polenizare bună (peste 50% din flori) (D. Hoza, 2000).
Ciclul anual al piersicului Repausul obligatoriu al piersicului este foarte, scurt. Necesarul de frig este realizat până în luna ianuarie, (800 -1000 ore), când se definitizează micro şi macrosperogeneza. Pornirea în vegetaţie are loc primăvara devreme (martie aprilie), iar creşterea intensă a lăstarilor în mai -iunie. Diferenţierea mugurilor de rod începe în ultima decadă a lunii iunie şi prima jumătate a lunii iulie când suma gradelor de temperatură ajunge la 1570 -1900ºC, (V. Sonea, Elena Voica). Înfloritul are loc în aprilie- mai, concomitent cu migdalul şi durează 10 -14 zile, iar maturarea fructelor este o c aracteristică de soi (70 -80 zile de la înflorit pentru siurile timpurii şi 130 -140 zile pentru cele târzii). Căderea fiziologică normală are loc la 4 -6 săptămâni de la înflorit, dar aceasta poate avea loc imediat după înflorit sau chiar înainte de recoltat . Potenţialul productiv - este puternic influenţat de condiţiile ecologice, tehnologice, soi, portaltoi etc. Producţia poate oscila de la 10 la 25 t/ha. Longevitatea economică a plantaţiilor - este destul de redusă, fiind înfluenţată, ca şi potenţialul productiv, de mai mulţi factori. În medie aceasta este de 14-16 ani, însă pomii pe rădăcini proprii pot trăi mai mult.
171
9.5. Cerinţele piersicului faţă de factorii ecologici Cerinţele faţă de lumină - ale piersicului sunt foarte ridicate, comparabile cu ale migdalului şi smochinului. Indicele foliar al piersicului este de 0,5 -0,9 cel mai scăzut dintre speciile pomicole, asemănător cu al părului. În cursul perioadei de vegetaţie această specie necesită peste 1500 ore de insolaţie pentru soiurile timpurii şi pes te 1800 ore pentru cele cu maturare târzie. Plantat în zone cu deficit de insolaţie, diferenţierea este slabă, lăstarii au creşteri slabe şi sunt subţiri, fructele rămân mici, slab colorate, de calitate inferioară. În aceste condiţii pomii devin sensibili la ger, se degarnisesc mai uşor etc. Cunoscându -se toate aceste consecinţe ale lipsei de lumină se vor lua măsuri de plantare a acestei specii numai pe pantele bine expuse, sudice, sud-vestice sau sud-estice; se vor alege cele mai adecvate forme de coroană care valorifică la maximum lumina (vas, palmete, ypsilon etc); distanţele de plantare vor fi corelate cu vigoarea soiului şi cu portaltoiul; prin tăieri se vor menţine pomii în volumul de coroană proiectat; respectarea cu stricteţe a tehnologiei de cultură etc. Cerinţele faţă de temperatură - sunt, de asemenea, foarte mari, acest factor fiind limitativ în cultura piersicului, de aceea şi extinderea sa în România se face cu mare prudenţă. Piersicul creşte şi fructifică bine în zone cu temperatura medie anua lă de 10 -11,5ºC, respectiv 13- 16ºC în timpul înfloritului. Suportă bine temperaturile excesive din timpul verii dacă nu sunt însoţite de insuficienţa apei în sol. Partea epigee rezistă în perioada de repaus până la -23 ... -25ºC în cazul în care pomii au i ntrat bine pregătiţi în iarnă. Amplitudinile mari de temperatură mai ales din a doua parte a iernii pot produce pierderi mari de muguri chiar la -10 ... - 12ºC. Mugurii floriferi în stare de boboc rezistă până la -3,9ºC, florile deschise până la -2,8ºC, iar fructele tinere până la -1,1ºC. Sistemul radicular rezistă până la -10 ... -14ºC, funcţie de portaltoi, optimul de creştere fiind de 24ºC, minimul 6 -7ºC, iar maximum 35ºC. Pragul biologic este de 6,7-7ºC, optimul caloric în perioada de vegeta ţie este de 18-20ºC, iar necesarul de zile cu optim caloric de 85-101. Pentru maturarea fructelor este necesară acumularea a 900 -1100ºC la soiurile extratimpurii, 16002000ºC pentru cele cu perioada de maturare medie şi 2800 -3000ºC pentru cele cu perioada de maturare târzie. Microclimatul are o influenţă importantă asupra culturii piersicului. Astfel, altitudinea, văile, umiditatea ridicată, vânturile pot amplifica acţiunea distructivă a temperaturilor scăzute. De aceea, zonarea şi microzonarea culturii piersicului se va face cu mare rigurozitate. Cerinţele faţă de apă - sunt reduse, mai ales, când este altoit pe piersic sau migdal. În aceste condiţii reuşeşte bine în zone cu 500 -600 mm precipitaţii anuale. În situaţia când este altoit pe corcoduş sau prun franc cerinţele faţă de apă sunt mai mari. În regiunile cu mai puţin de 500 mm anual precipitaţii cultura industrială a piersicului devine rentabilă numai în condiţii de irigare. Lipsa apei are influenţe negative asupra producţiei şi calităţii fructelor dar şi asupra me tabolismului pomilor în general. Fructele rămân mici, asimetrice, cu pubescenţă grosieră, sunt fade, raportul pulpă/sâmbure este anormal, diferenţierea mugurilor slabă, creşterea lăstarilor mică, etc. Soiurile timpurii suportă mai uşor seceta, comparativ c u cele cu maturare tardivă la care fructele rămân mici şi cad înaintea maturării depline. Excesul de umiditate din sol şi aer este deosebit de dăunător piersicului. Cel din sol provoacă asfixierea rapidă a rădăcinilor iar umiditatea relativă ridicată favorizează atacul bolilor criptogamice şi întârzierea maturării lemnului. Alte forme ale apei (ceaţa, chiciura, poleiul) sunt dăunătoare culturii piersicului.
172
Cerinţele faţă de sol - ale piersicului sunt destul de reduse, acesta dă producţii mari şi pe soluri relativ sărace, pietroase, nisipoase cu condiţia să i se asigure apa necesară şi substanţele nutritive. Nu suporta solurile reci, grele, compacte, argiloase, impermeabile, cu exces de umiditate. Concentraţia în calcar activ al solului nu trebuie să depăşească 7% dacă portaltoiul este franc sau 15% când este altoit pe migdal iar pH-ul să fie cuprins între 5,5 -7,5, conţinutul în substanţă organică să fie de 2 -3%, iar în humus de 1-1,5%. Pânza de apă freatică să fie situată la minim 2,5 m. Solurile cele mai favorabile pentru cultura piersicului sunt cernoziomurile, solurile brun- roşcate de pădure, brune de luncă, nisipurile. Piersicul este o specie deosebit de sensibilă la fenomenul de "oboseală biologică a solului", de aceea nu se va replanta după el însuşi decât după o perioadă de 4 -6 ani. Pentru cultura piersicului un rol deosebit îl are aerul prin compoziţia mişcările sale, relieful, altitudinea, latitudinea. Toate aceste elemente alături de ceilalţi factori crează microclimatul necesar creşterii şi dezvoltării piersicului.
9.6. Particularităţi tehnologice Specificul producerii materialului săditor Principalii portaltoi ai piersicului folosiţi în ţara noastră şi pe plan mondial au fost prezentaţi în subcapitolul 11.2..4. Marea majoritate a acestor portaltoi se înmulţesc pe cale generativă. O parte dintre aceştia se pot înmulţi şi prin metode vegetative sau in vitro. În cazul înmulţirii generative semănatul se poate face şi direct în câmpul I, deoarece puieţii răsar şi cresc relativ uşor. Tehnologia a fost prezentată şi la celelalte drupaceae. În situaţia în care portaltoii se obţin în şcoala de puieţi se adoptă densităţi mari (1 -2 cm între puieţi pe rând), pentru a rezulta puieţi cu dimensiuni optime pentru plantare în câmpul de altoire. În câmpurile de formar e se va fertiliza moderat pentru a se evita îngroşarea exagerată a puieţilor până la altoire. Piersicul se altoieşte în prima parte a epocii de altoire, iar după prindere se sistează irigarea pentru a nu stimula pornirea mugurilor altoi în vegetaţie. La piersic compatibilitatea este foarte bună când este altoit pe piersicul franc; în cazul folosirii corcodu şului sau prunului ca portaltoi o serie de soiuri (Babygold, Springold etc) manifestă încă din pepinieră fenomene de incompatibilitate, care nu este tota lă, dar permite conveţuirea în livadă un număr mic de ani (M. Popescu, 1989). Specificul înfiinţării şi întreţinerii plantaţiilor Înfiinţarea plantaţiilor Alegerea terenului pentru înfiinţarea plantaţiilor de piersic trebuie să aibă în vedere cerinţele acestei specii faţă de factorii ecologici şi în special faţă de temperatură, lumină şi sol. Cerinţele acestei specii faţă de factorii ecologici au fost prezentaţi în subcapitolul 11.2.6. Piersicul va fi amplasat în locuri mai adăpostite, pe terenuri plane sau cu panta de 10-12% sau chiar mai mari dar amenajate în terase. Sunt recomandate terasele late de 8- 12 m pe care se plantează trei rânduri de pomi. Pe pante, piersicul va ocupa treimea mijlocie a versantului, evitându-se treimea inferioară unde pericolul îngheţurilor şi a brumelor târzii este mai mare. Ca altitudine piersicul nu poate depăşi înălţimile de 300 -400m. Deşi marea majoritate a soiurilor sunt autofertile, totuşi pentru un spor de producţie se recomandă asocierea într -o parcelă a 2 -3 soiuri.
173
S-a constatat că procentul de germinare diferă mult de la un soi la altul (de la 90% la Cardinal la cca 70% la Redhaven şi Dixired). Soiurile cu flori campanulate au o mai mare predispoziţie la autopolenizare comparativ cu cele cu flori rozaceae, care preferă polenizarea încrucişată. Pregătirea terenului se face prin aceleaşi lucrări ca şi la cais şi se referă la: desfundat, fertilizat, dezinfectat. Desfundatul se face la 50-60 cm, iar fertilizarea cu 40-60 t/ha gunoi de grajd, la care se adaugă, în funcţie de f ertilitatea solului, îngrăşăminte chimice cu fosfor şi potasiu. O atenţie deosebită se va acorda dezinfecţiei solului şi combaterii nematozilor şi viermilor sârmă. În cultura piersicului sunt utilizate toate cele trei tipuri de plantaţii, extensiv, intensiv şi superintensiv. Pentru fiecare sistem se vor folosi soiuri, forme de coroană şi distanţe de plantare specifice după cum urmează: - pentru sistemul extensiv - se vor folosi soiuri de vigoare mare şi foarte mare, conduse sub formă de vas ameliorat sau vas întârziat şi plantate la 6 x5; 6 x 4 sau 5 x 4 m; - pentru sistemul intensiv - se vor folosi soiuri de vigoare mijlocie şi mare; ca forme de coroană se recomandă; vasul aplatizat, palmeta etajată, palmeta neetajată, palmeta liberă sau palmeta simplă; distanţele de plantare recomandate sunt: 4 x 3,5 m; 4 x 2-2,5 m; - pentru sistemul superintensiv - se vor folosi soiuri de vigoare mică; formele de coroană vor fi: fusul subţire, cordonul vertical, coroana pillar; distanţe de plantare: 4 x 1-1,5 m. Soiurile p itice (dwarf) pot fi plantate la distanţe şi mai mici, dar acestea nu se recomandă decât în grădinile familiale, atât pentru producţie cât şi ca plante ornamentale. Perioada de plantare cea mai potrivită pentru piersic este toamna, cu 3 -4 săptămâni înainte de venirea îngheţurilor, primăvara foarte devreme înainte de dezmugurit; pomii sunt sensibili la deshidratare. Odată cu plantarea, axul pomului se scurtează la 60 -70 cm, iar ramurile anticipate se vor scurta la 3-4 muguri, alegându- se cele cu poziţia cea mai favorabilă pentru viitoarea formă de coroană. Tăierile mai mari de 10 -15 mm se vor unge cu mastic. Tăierile de formare - a coroanelor la piersic, încep odată cu plantarea. Coroanele se formează relativ uşor şi repede mai ales prin operaţii în verde. Lucrările în verde se fac de două ori pe an, prima când lăstarii au 10 -15 cm şi constă în suprimarea lăstarilor de prisos, lăsându -se intacţi cei necesari pentru formarea scheletului coroanei, a doua intervenţie în verde vizează, în primul rând lăstarii anticipaţi din care unii se suprimă, iar alţii se lasă intacţi pentru a deveni ramuri de rod (Gr. Mihăiescu, 1996). La formarea coroanelor, ramurile de schelet şi semischelet vor fi conduse astfel încât să realizeze cu axul unghiuri mai mici sau egale cu 45º. Tăierile de întreţinere şi fructificare - Se aplică cu scopul normării producţiei din anul în curs şi asigurarea lemnului de rod pentru anul următor. Prin tăierile de fructificare, care la piersic sunt obligatorii să se realizeze în fiecare an, este diminuat sau stopat procesul de degarnisire, iar potenţialul productiv al pomilor se menţine la un nivel ridicat. Ramurile de rod ale piersicului după o fructificare se epuizează şi trebuie înlocuite cu altele tinere de un an. Ramura mixtă este principala formaţ iune de rod în fructificarea piersicului. Buchetele de mai şi ramurile salbe sunt slab productive şi de regulă se suprimă dacă rodul este asigurat de ramurile mixte. Prin tăierile de fructificare sunt suprimate, în primul rând, ramurile care au rodit, cele de prisos, astfel încât între ramurile rămase să fie o distanţă de 20 -25 cm. La un piersic viguros, condus sub formă se palmetă cu braţe oblice, se lasă 100-150 de ramuri mixte, în cazul palmetei libere 60-70 de ramuri mixte, iar la cordonul vertical 30-5 0; la formele de vas numărul ramurilor mixte rămase în
174
urma tăierilor trebuie să depăşească 150. Tăierile se vor face diferenţiat în funcţie de starea pomului. Când în coroana pomilor predomină buchetele de mai şi ramurile salbe, aceasta constituie un indi ciu că pomii sunt debilitaţi şi se impun tăieri mai energice asociate cu celelalte lucrări agrotehnice. Dimpotrivă când predomină ramurile anuale prea viguroase (peste 70 cm) şi multe ramuri anticipate, rezultă că pomii au avut o recoltă de fructe slabă. În această situaţie se vor evita scurtările exagerate iar reglarea încărcăturii se va face prin răriri. În practica pomicolă tăierea piersicului se poate efectua după mai multe curente sau metode: clasică, modernă, mixtă. Tăierea clasică - este o tăiere severă şi are în vedere rărirea ramurilor mixte la 25-30 cm, scurtarea a 2/3 din ele de la 6-8 grupe de muguri (35-40 cm) iar cealaltă treime se va scurta la 2 -3 muguri vegetativi (cepi). Dacă producţia este asigurată de ramurile mixte, celelalte ramuri se înlătură. Metoda este deficitară prin faptul că: nu valorifică suficient potenţialul soiului, mai ales în tinereţe; se elimină o mare cantitate de lemn; produce multe răni pomilor; necesită multă forţă de muncă. Metoda se recomandă doar la pomii îmbătrâniţi, în declin. Tăirea modernă (lungă) - constă în menţinerea ramurilor mixte de vigoare mijlocie (40-60 cm), cu poziţie corectă, distanţate la 20 -30 cm. Sunt preferate cele cu poziţie laterală. Ramurile mixte mai lungi de 70 cm se vor scurta. Deoarece în pom rămâne un număr mare de ramuri mixte şi muguri se impune normarea încărcăturii de rod prin rărirea fructelor. Această metodă este preferată în perioadele de tinereţe ale pomilor. Tăierea mixtă - îmbină cele două metode şi contă în scurtarea deferenţiată a ramurilor mixte pe lumgimea şarpantelor şi subşarpantelor. Astfel ramurile mixte din zona bazală se scurtează în cepi (2 -4 grupe de muguri), în zona mediană la 35 40 cm (6- 10 grupe de muguri), iar cele din partea superioară vor rămâne întregi sau se vor scurta la 40-60 cm. Rezultate bune s- au obţinut prin tăierile "în verde" mai ales după recoltatul fructelor. Acestea se fac după aceleaşi principii ca şi la tăierile din perioada de repaus. De altfel, la piersic există o complementaritate între aceste tăieri . În iernile geroase multe ramuri şi muguri degeră. În consecinţă trebuie ca tăierile să compenseze acest fenomen. Se vor reţine în coroană pentru fructificare toate ramurile rămase viabile. Aceste se află situate, de regulă, în partea superioară a coroane i. Ramurile afectate se vor elimina iar cele sănătoase (dar cu muguri floriferi distruşi) se vor scurta în cepi de 2-3 muguri. Când este afectată şi structura de bază a coroanei, atunci se va interveni pe lemn vechi, de 4-6 ani, pentru regenerarea scheletului.
Întreţinerea solului În plantaţiile de piersic solul se poate întreţine în diferite sisteme în funcţie de condiţiile ecologice, densitate, vârsta plantaţiei etc. Având în vedere că această specie se cultivă cu preponderenţă în zone mai secetoase cel m ai recomandat sistem este ogorul lucrat . Acest sistem constă în menţinerea solului fără buruieni şi crustă prin lucrări repetate (4 -5) printre rândurile de pomi cât şi pe rând. În acest fel sunt distruse buruienile care concurează pomii, cât şi crusta, con servând mai bine apa. În plantaţiile mature se poate erbicida pe rândul de pomi cu Simazin 5-10 kg/ha, preemergent sau Roundup 7 l/ha postemergent. Pe rândul de pomi solul poate fi întreţinut ca mulcit mai ales în plantaţiile intensive şi superintensive. Mulcirea se poate realiza cu resturi vegetale rumeguş, ramuri măcinate, materiale textile speciale sau folie plastică. În plantaţiile fără deficit de umiditate sau cu posibilităţi de irigare solul se poate înierba printre rânduri, alternând o bandă lucrată cu una nelucrată, iar pe rând se va lucra sau se va erbicida.
175
În zonele bine echilibrate hidric se pot folosi culturile intercalate sau îngrăşămintele verzi . . Pentru culturile intercalate cele mai recomandate sunt leguminoasele pentru boabe (fasolea, soia, mazărea), legumele (ceapa, cartofi timpurii, pepeni verzi etc.). Rezultatele bune s- au obţinut mai ales în plantaţiile tinere, dacă s -au luat măsuri tehnologice suplimentare (fertilizat, irigat). Îngrăşămintele verzi (ovăz, hrişcă, facelie, măzăriche, borceag etc), prezintă avantajul că măresc cantitatea de materie organică din sol şi îmbunătăţesc structura şi activitatea microbiană din sol. Fertilizarea plantaţiilor Piersicul este o specie foarte productivă, dar şi cu consum specific mare de elemente nutritive din sol, situându-se alături de prun şi cais din acest punct de vedere. După S.Trocme şi R. Gras, consumul anual de elemente nutritive este de: 144 kg/ha N; 32 kg/ha P; 31 kg/ha K, 152 kg/ha Ca şi 31 kg/ha Mg, la acestea adăugându se o serie întreagă de microelemente, mai importante fiind Bo, Mn şi Fe. Pe un sol mediu aprovizionat în elemente nutritive M. Popescu şi colab., 1992, recomandă ca într -o plantaţie tânără să se administreze 5 kg gunoi de grajd/m2, 16 g N/m 2, 12 P 2O5 /m2 şi 8 g K 2O/m2. Într-o plantaţie pe rod, aceeaşi autori, recomandă administrarea a 30 -40 t/ha gunoi de grajd, odată la 3-4 ani, iar anual 120-150 kg/ha N, 50-60 kg/ha P 2O5 şi 90-120 kg/ha K2O. Aceste îngrăşăminte se vor administra astfel: gunoiul de garjd, cele cu fosfor şi potasiu şi o treime din azot se vor aplica toamna, iar restul de azot în două reprize, înainte de înflorit şi respectiv la începutul lunii iunie când are loc întărirea endocarpului şi creşterea intensă a lăstarilor. Fertilizarea foliară şi irigaţia fertilizantă au dat rezultate bune în cultura piersicului mai ales în momentele momentele critice pentru hrană. Irigarea plantaţiilor - constituie o verigă tehnologică importantă în marea producţie mai ales în zonele deficitare în apă. Piersicul consumă între 4000 şi 6000 m 3 /ha din care cca 4000 m 3 numai în procesul de transpiraţie. Când rezerva de apă din sol scade sub 40% din I.U.A. plantele încep să sufere, iar acest deficit corelat cu temperaturi ridicate de peste 24-26ºC conduce la formarea în sol a unor substanţe fitotox ice (ex. acid cianhidric). Umiditatea optimă a solului pentru piersic trebuie să fie cuprinsă între 60 70% din I.U.A. Pentru realizarea acestui optim în zonele cu precipitaţii sub 500 mm sunt necesare 4- 5 udări cu norme de 400 -600 m 3 /ha. Momentele critice pentru apă ale piersicului sunt: primăvara înainte de înflorit, la întărirea endocarpului, la intrarea fructelor în pârgă, toamna după căderea frunzelor ca udare de aprovizionare. Metodele de irigare se vor adapta condiţiilor locale de sol şi materiale.
Normarea producţiei Este o verigă tehnologică importantă în cultura piersicului şi se realizează prin tăieri şi prin rărirea fructelor f ructelor care poate fi: manuală, mecanică sau s au chimică. Normarea producţiei numai numai prin tăieri nu rezolvă rezolvă în totalitate această problemă. Piersicul este o specie cu tendinţă de supraîncărcare cu rod. Un pom, în condiţii optime ecologice şi tehnologice, leagă 2000 -3000 fructe, în timp ce capacitatea sa de hrană este pentru 500 -600 de fructe. Rărirea manuală a fructelor începe la 25 -30 zile după înflorire şi se încheie odată cu întărirea endocarpului. La soiurile de piersic cu fructe mici şi mijlocii (Springold, Springcrest) fructele se răresc la 8 -10 cm, la cele cu fructe supramijlocii (Cardinal, Collins) la 10-15 cm, iar la cele cu fructe mari (Redhaven, Suncrest, Redsckin) sau foarte mari (Flacăra) distanţa va fi de 15 -20 cm. Rărirea manuală necesită un volum mare de manoperă.
176
Rărirea mecanizată se efectuează prin scuturare folosind vibratorul în perioada când începe căderea fiziologică a fructelor şi până la întărirea endocarpului. Rărirea chimică este de perspectivă. Aceasta se poate aplica florilor sau fructelor folosindu- se deferite substanţe: Ethrel, 360 ppm, în perioada maximă de înflorire, amida acidului 2-3 clorfenoxipropionic, clorfenoxipropionic, 150-300 150-300 mg/l, acidul naftilacetic 120-180 mg/l, sevinul, 1500-2000 mg/l, în perioada de început a citochinezei endospermului, respectiv la 15-30 zile de la înflorit.
9.7. Combaterea bolilor şi dăunătorilor
Piersicul este o specie relativ sensibilă la atacul bolilor şi dăunătorilor, care netrataţi corespunzător pot compromite producţia sau chiar plantaţia. Ca la majoritatea speciilor pomicole şi la piersic sunt necesare minimum două tratamente în perioada de repaus şi mai multe în perioada de vegetaţie. Principalele boli ale piersicului sunt: băşicarea frunzelor, ciuruirea frunzelor, făinarea, monilioza, iar dintre dăunători precizăm: molia lăstarilor, molia fructelor, păduchii de frunze etc. Tratamentele şi perioadele de aplicare sunt prezentate în tabelul 24. Tabelul 24.
Schema de combatere a bolilor şi dăunătorilor la piersic (după Elisabeta Stoian 1999) Nr. trat. 1.
Fenofaza Repaus vegetativ
2.
Umflarea mugurilor
3
Dezmugurit (buton verde)
4
5
Buton roz
10 – 15 % din flori au început săsăşi scuture petalele
Bolile şi dăunătorii de combătut
Produsul recomandat şi concentraţia Oleoecalux 3 CE (1,5%) Oleocarbotox (3%) Polibar 45 PU (6%) Cuprazin 50 PU (0,3%) Turdacupral 50 PU (0,4%)
Observaţii
Coccideae; Ouă de afide, acarieni, insecte defoliatoare etc. Forme de rezistenţă la majoritatea bolilor -Deformarea frunzelor (Taphrina deformans) -Monilioze ( Monilinia Monilinia laxa) -Ciuruirera frunzelor (Stigmina carpophilla) -Uscarea ramurilor (Cytospora cincta) -Rapăn (Venturia cerasi) -Ciuruirea bacteriană a frunzelor ( Xanthomonas Xanthomonas pruni) -Deformarea frunzelor Cuprazin 50 PU (0,3%) Turdacupral 50 PU (0,4%) (Taphrina deformans) -Ciuruirea bacteriană a frunzelor ( Xanthomonas -Uscarea Xanthomonas pruni); ramurilor (Cytospora cincta) -Rapăn (Venturia cerasi)
Se asigură o îmbăiere a pomului temp >6ºC
Ouă de acarieni -Deformarea frunzelor (Taphrina deformans) -Monilioze (Monilinia laxa) -Ciuruirea micotică şi bacteriană a frunzelor -Uscarea ramurilor -Rapăn -Molia piersicului (Anarsia lineatella -Monilioze (M. laxa ,M. fructigena) -Ciuruirea micotică şi bacteriană a frunzelor (Stigmina carpophilla) -Deformarea frunzelor (Taphrina deformans) -Făinarea (Sphaerotheca pannosa var. persicae) -Insecte defoliatoare, minatoare; -Molia piersicului (Anarsia lineatella)
U.S1 (!,5%) Ziradin 75 PU (0,4%) Sumilex 50 WP (0,1%)
La avertizare
Talstar 10 EC (0,04%) Sumithion 50EC (0,%) Ditahane M45 (0,2%) Folpan 50 WP (0,2%) Merpan 50WP (0,2%) Ziram 75 PU (0,2%)
La avertizare
Casacade 5 EC (0,05%); Fastac 10 EC (0,015)
La avertizare
177 6.
7
Fructul cu de 0,51cm (la avertizare)
Fructul cu 1,5 – 2 cm (la avertizare) de
8
Fructul cu de 2,5-3 cm (la avertizare)
9
Fructul de mărime normală
10
După căderea frunzelor
-Deformarea frunzelor (Taphrina deformans) - Ciuruirea micotică şi bacteriană a frunzelor frunzelor -Uscarea -Uscarea ramurilor ramurilor -Rapăn Mol Molii, afide ide, insect sectee defolia liatoa toare
Ditahane M45 (0,2%) Folpan 50 WP (0,2%) Merpan 50WP (0,2%) Ziram 75 PU (0,2%)
Acarieni
Mitac EC (0,2%); Demitan 200 CE (0,05%); Nissorun 10 WP (0,03%) Sumilex 50 WP (0,1%); Rovral 50 PU (0,1%) Microthiol special (0,4%) Saprol 190 CE (0,125%)
Sonet 100 EC (0,05 0,05% %) Ekalux S (0,075%) -Deformarea frunzelor (Taphrina Systhane 12,5 CE (0,04%) deformans Ciuruirea micotică şi Score TOP 20 WG (0,025%) bacteriană a frunzelor, Punch 40 EC (0,05%9 (Stigmina carpophilla) Alternaria, rapăn etc. Păduchele din San José, Ekalux S (0,075%) molii, insecte defoliatoare etc. Reldan 40 EC (0,1%) -Făinarea Bumper 250 EC (0,03%) Karathane LC (0,05%) (Sphaerotheca pannosa var. persicae) Ciuruirea micotică şi bacteriană a Folpan 50 WP (0,2%) frunzelor etc. Merpan 50WP (0,2%) Păduchele din San José, Actellic 5 EC (0,2%) molii, insecte defoliatoare etc. Decis 2,5 EC (0,05%)
Ciuruirea micotică şi bacteriană a frunzelor etc. -Făinarea (Sphaerotheca pannosa var. persicae) Molia orientală -Deformarea frunzelor (Taphrina deformans); - Ciuruirea micotică şi bacteriană a frunzelor; -Uscarea ramurilor
Dimilin 2555 WP (0,03%) Cuprozin 50 PU (0,3%) Turdacupral 50 PU (0,5%) Zeama bordoleză (1%)
Măsuri de igienă culturală şi agrotehnică
Se asigură o îmbăiere a pomului.
9.8. Maturarea şi recoltarea fructelor
La piersic fructele se maturează eşalonat (7 -10 zile), recoltatul efectuânduse în 2-3 reprize. Momentul optim de recoltare se consideră atunci când fructele au ajuns la mărimea, forma şi pigmentaţia caracteristică soiului. Recoltate înainte, piersicele nu realizează însuşirile caracteristice soiului, iar cele cu grad de maturare avansat se depreciază uşor. recoltatul, ambalatul, transportul şi Piersicele sunt fructe perisabile, de aceea recoltatul, valorificarea trebuie să se facă cu mare atenţie în ambalaje specifice, de capacităţi mici, alveolare etc. Recoltatul se face manual. Păstrarea temporară a fructelor se face în spaţii frigorifice sau cu atmosferă controlată. Temperatura în aceste spaţii trebuie să fie de 1 -2ºC, iar umiditatea relativă de 80%. Durata de păstrare este de 2 -4 săptămâni în condiţii frigorifice şi 6-8 săptămâni în condiţii de atmosferă controlată. La sfârşitul perioadei perioadei de păstrare, se va realiza realiza o maturare complementară complementară prin păstra păstrarea rea acesto acestora ra la tempe temperat ratura ura de 18 -20ºC timp de 1-3 zile (A. Gherghi, 1994).
Teste de autoevaluare 14. Enumeraţi care sunt cele trei metode folosite în tăierea de fructificare a piersicului. 15. Toate soiurile soiurile de de piersic piersic din din sortime sortiment nt sunt sunt autofer autofertile, tile, totu şi când se înfiinţează o nouă plantaţie se aleg minim trei soiuri. Care este motivaţia
acestui fapt? 16. Care sunt normele de udare ce se aplică la ha culturii piersicului.
178
17. Enumeraţi lucrările de îngrijir e a recoltelor de piersic ce au ca scop sporirea calităţii fructelor.
Rezumat Cultura piersicului are o importanţă deosebită reiese din calitatea fructelor, rentabilităţii culturii în zonele favorabile, precocităţii speciei, productivităţii ridicate etc. Piersicul dezvoltă un sistem radicular deosebit în funcţie de tipul portaltoiului. În cazul altoirii pe piersic franc pomii dezvoltă un sistem radicular amplu, bine ramificat cu dezvoltare în plan orizontal şi oblic dar şi pe verticală. Cerinţele faţă de lumină - ale piersicului sunt foarte ridicate, comparabile cu ale migdalului şi smochinului. Cerinţele faţă de temperatură - sunt, de asemenea, foarte mari, acest factor fiind fi ind limitativ în cultura piersicului. Piersicul creşte şi fructifică bine în zone c u temperatura medie anuală de 10 -11,5ºC, respectiv 13-16ºC în timpul înfloritului. Cerinţele faţă de apă - sunt reduse, mai ales, când este altoit pe piersic sau migdal. În aceste condiţii reuşeşte bine în zone cu 500 -600 mm precipitaţii anuale. În situaţi a când este altoit pe corcoduş sau prun franc cerinţele faţă de apă sunt mai mari. Cerinţele faţă de sol - ale piersicului sunt destul de reduse, acesta dă producţii mari şi pe soluri relativ sărace, pietroase, nisipoase cu condiţia să i se asigure apa necesară şi substanţele nutritive. Nu suporta solurile reci, grele, compacte, argiloase, impermeabile, cu exces de umiditate. În cultura piersicului sunt utilizate toate cele trei tipuri de plantaţii, extensiv, intensiv şi superintensiv. Pentru fiecare sistem se vor folosi soiuri, forme de coroană şi distanţe de plantare specifice. Tăierile de întreţinere şi fructificare - Se aplică cu scopul normării producţiei din anul în curs şi asigurarea lemnului de rod pentru anul următor. Ramura mixtă este principala formaţiune de rod în fructificarea piersicului. Sistemul de întreţinere a solului la solului la piersic piersic se alege alege în funcţie de condiţiile ecologice, densitate, vârsta plantaţiei etc . Cele mai utilizate în cultura piersicului sunt: ogorul lucr lucrat at,, culturile culturile intercalate intercalate sau îngrăşămintele verzi, îniebarea intervalelor dintre rânduri, mulcirea pe rândul de pomi. Fertilizarea plantaţiilor . Pentru o plantaţie tânără se administreze 5 kg gunoi de grajd/m 2, 16 g N/m 2, 12 P 2O5 /m2 şi 8 g K 2O/m2 iar întrtr-o plantaţie pe rod, 3030-40 t/ha gunoi de grajd, odată la 3 -4 ani, iar anual 120-150 kg/ha N, 50-60 kg/ha P 2O5 şi 90-120 kg/ha K2O. Irigarea plantaţiilor - constituie o verigă tehnologică importantă în marea producţie mai ales în zonele zonele deficitare în apă. Principalele boli ale pie rsicului sunt: băşicarea frunzelor, ciuruirea frunzelor, făinarea, monilioza, iar dintre dăunători precizăm: molia lăstarilor, molia fructelor, păduchii de frunze. Momentul optim de recoltare se consideră atunci când fructele au ajuns la mărimea, forma forma şi pigmentaţia pigmentaţia caracteristică caracteristică soiului. soiului. Recoltate înainte, înainte, piersicele piersicele nu realizează însuşirile caracteristice soiului, iar cele cu grad de maturare avansat se depreciază uşor
BIBLIOGRAFIE
G rădi rădi nari nariuu G., G ., I strat stratee M., - Pomicultură generală şi specială, Ed. Moldova, 2003, pag. 372-392
Zlati Cristina, Gradinariu G., 2010 – Pomologie, Pomologie, Ed. Moldova, Iaşi, pag. 150-174
179
Tema 10
CULTURA NUCULUI Juglans regia
Fam. Juglandaceae
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 10
CUPRINS 10.1. Importanţa culturii 10.2. Originea şi aria de răsp ândire 10.3. Sortimentul de soiuri şi portaltoi 10.4. Particularităţile de creştere ş i fructificare ale nucului 10.5. Cerinţele nucului faţă de factorii ecologici 10.6. Particularităţi tehnologice 10.7. Combaterea bolilor şi dăunătorilor 10.8. Particularităţile maturării şi recoltării nuc elor OBIECTIVELE UNITAŢILOR DE ÎNVĂŢARE 10 - studiul importanţei originei speciei, răspândirea acesteia pe glob şi în ţara noastră, în vederea unei zonări şi microzonări corespunzătoare; - cunoaşterea sortimentului de soiuri şi portaltoi, cerinţele şi calităţile acestora, pentru a stabili cele mai adecvate măsuri tehnologice, a identificării lor şi a le promova pe cele mai bune; - studiul particularităţilor de creştere şi fructificare ale nucului, în vederea stabilirii tehnologiei diferenţiate; - precizarea comportării nucului faţă de factorii ecologici; - elaborarea tehnologiilor diferenţiate funcţie de specie, soi, zonă ecologică, forme de organizare a terenurilor etc; se are în vedere specificul de înfiinţare şi întreţinere a plantaţiilor;
10.1. Importanţa culturii
Nucul este una din cele mai valoroase specii pomicole, datorită fructelor, lemnului şi a capacităţii de adaptare a daptare ecologică. Miezul de nucă este un aliment complet, complex şi concentrat datorită conţinutului în grăsimi (52 -77,5%); substanţe proteice (11 -25%), zaharuri (524%); substanţe minerale Cu, Zn, K, Mg, P, S, Fe, Ca, etc. (1,3 -2,5%), vitaminele A, B1, B2, vitamina C (40- 50mg/100 g). Valoarea energetică este de 6500 -7000 cal/kg, valoarea echivalentă cu a următoarelor alimente: 1 kg kg pâine + 0,5 kg carene + 0,5 kg cartofi + 0,5 kg peşte + 0,5 kg pune uscate + 1kg pere, (V. Cociu şi colab., 1983). Miezul de nucă se consumă în stare proaspătă, dar mai ales prelucrat în cofetării sau sa u patiserii. patise rii. Uleiul de nucă este foarte valoros fiind folosit în industria alimentară, în pictură, în cosmetică, în industria chimică, etc. Produsele secundare rezultate de la prelucrarea miezului sunt, de asemenea, foarte valoroase pentru prelucrarea unor alimente sau furaje. Nucile verzi - au un conţinut foarte ridicat de vitamina C şi sunt utilizate la prepararea dulceţei, şi a unor băuturi alcoolice sau nealcoolice. Lemnul de nuc este foarte apreciat în industria mobilei, în sculptură şi artizanat.
180
Endocarpul – este folosit pentr u obţinerea cărbunelui activ, a linolemnurilor, a amestecurilor abrazive etc. Din fructele verzi şi din frunze se obţin diferite produse farmaceutice, folosite în tratarea unor afecţiuni (dispepsii, avitaminoze, conjuctivite, rahitism etc.). Nucul este şi o valoroasă plantă decorativă datorită frunzişului său bogat de culoare verde intens sau alte nuanţe; este folosit pentru aliniamente, solitar sau în grupuri. Umbra acestei specii este deosebit de odihnitoare şi relaxantă datorită ionilor negativi pe care îi emană.
10.2. Originea şi aria de răspândire
Nucul este originar din Asia Central ă. Aria de origine este foarte extinsă din Caucaz până în Iran şi Turkestan apoi în Himalaia, China de Est, Asia Mică şi Balcani. Se mai întâlneşte încă în stare sălbatică în masive silvice în estul Turciei, în Caucaz, Irak, Iran, Afganistan, Pakistan, India, Nepal, Tibet, China. Nucul a fost cultivat mai întâi în China, Japonia şi India (înainte erei creştine) apoi în Europa. Din Europa Centrală cultura nucului s -a extins î n Anglia, Portugalia, Ţările Scandinavice, Africa de Nord, cele două Americi. O dezvoltare importantă a căpătat această cultură în secolul XX în California. În prezent specia Juglas Regia se cultivă în toate zonele de climat temperat între paralelele de 10 şi 50 (Bergougnoux şi Grospiere, 1975). În unele zone (China) cultura nucului se întâlneşte chiar la altitudinea de 800 -1000 m. Printre ţările mari producătoare de nuci se numără: China , SUA, Iran, Turcia, România, Franţa (tabelul 25). Până în deceniul al şaselea şi al şaptelea al secolului XX – România era între primele trei ţări mari producătoare de nuci. Tabelul 25
Ţări mari producătoare de nuci (t) (Buletin FAO, 1999) Ţara Total d.c. China SUA Iran Turcia România Franţa
1992 11.001.101 249.834 244.000 124.870 115.000 32.880 23.461
1998 1.122.802 2.651.121 205.900 145.820 120.000 32.493 24.682
1999 1.184.549 275.000 254.000 145.820 120.000 32.493 23.000
În Europa, România este ţara cu cea mai mare producţie. Dinamica suprafeţelor şi producţiilor a fost foarte oscilantă în timp. Multe dovezi arată că nucul este o specie cultivată încă din vechime pe teritoriul ţării ocupând cele mai mari suprafeţe pomicole. Suprafeţele şi producţiile au crescut până în deceniul şapte după care au cunoscut o di namică descendentă accentuată. În prezent, este reconsiderată cultura acestei specii fiind deja create premizele unei relansări. Cea mai mare parte din producţie se obţine în sectorul privat.
181 Tabelul 26
Principalele judeţe producătoare de nuci Judeţul Total d.c. Vrancea Bacău Vâlcea Iaşi Bihor Hunedoara Neamţ Gorj Arad
Total d.c. tone % 34080 100 3311 10,0 2161 6,5 1789 5,4 1800 5,7 1795 5,4 1414 4,3 1383 4,2 1305 3,9 1266 3,8
Sector privat tone % 33528 100 3296 10,1 2160 6,6 1789 5,5 1780 5,5 1785 5,5 1408 4,3 1361 4,1 1280 3,8 1262 3,8
Alături de pomicultori, şi silvicultorii derulează programe de ameliorare a speciei atât pentru lemn cât şi pentru fructe.
10.3. Sortimentul de soiuri Datorită particularităţilor sale, specia nuc, are f oarte multe biotipuri. Prin programele de ameliorare desfăşurate în Franţa, SUA, România, Ungaria, Republica Moldova etc. s- au obţinut multe soiuri dar nici unul nu întruneşte toate condiţiile cerute. Mai mult, în România au fost create peste 24 soiuri, to ate selecţii din flora cultivată dar care sunt deficitare în special la productivitate. Sortimentul actual este alcătuit din 14 soiuri, toate româneşti, cu perioada de recoltare în perioada septembrie-octombrie. 1. Jupâneşti – soi românesc obţinut la ICDP Piteşti -Mărăcineni prin selecţie, omologat ca soi în anul 1984. Semiviguros, protandru (♂), este productiv şi rezistent la ger. Fructul este mijlociu (12,2 g), oval-conic, cu vârful proeminent, endocarpul cafeniu- gălbui, cu 52 % miez, 65,2 % lipide şi 19,9 % substanţe proteice. Maturarea: primele decade ale lunii septembrie. 2. Claudia – soi românesc obţinut prin hibridare (G4 x 44 -430) la SCDP Geoagiu, omologat în anul 2003, de vigoare mijlocie, este protogin ( ♀), rezistent la boli. Fructul este mijlociu (12 – 13 g), ovoidal, cu baza aplatizată, endocarpul foarte subţire, galben-deschis, cu 50-55 % miez, 67, 5% lipide şi 16,70% substanţe proteice, gust foarte plăcut şi aromat. Maturarea: prima decadă a lunii septembrie. 3. Valrex – soi românesc obţinut prin selecţie la SCDP Vâlcea, omologat în anul 1999, de vigoare mijlocie, este protandru ( ♂), tolerant la boli, rezistent la ger şi secetă. Fructul este mare (14 g), larg-eliptic, endocarpul are culoare crem- maronie, subţire, se sparge uşor. Miezul reprezintă 49 % din greutatea fructului, conţine 72,5% lipide şi 24,3% substanţe proteice . Maturarea: primele decade ale lunii septembrie. 4. Valcor – soi românesc obţinut prin selecţie la SCDP Vâlcea, omologat în anul 1999, de vigoare mare, protandru ( ♂), este productiv, rezistent la ger şi secetă. Fructul este mijlociu (12,8 g), larg eliptic, endocarpul are culoare crem, este subţire, se sparge uşor, miezul reprezintă 51 - 52% din greutatea fructului, conţine 72,2 % lipide şi 26,5% substanţe proteice. Maturarea: primele decade ale lunii septembrie. 5. Valmit – soi românesc obţinut prin selecţie la SCDP Vâlcea, omologat în anul 2000, de vigoare mare, este protogin ( ♀), productiv, rezistent la ger şi secetă. Fructul este mijlociu (12,9 g), larg eliptic, endocarpul are culoare galbenă, este subţire, se sparge uşor, miezul reprezintă 52% din greutatea fructului, conţine 69,9% lipide şi 30,3% substanţe proteice . Maturarea: primele decade ale lunii septembrie.
182
6. Bratia – soi românesc obţinut prin selecţie la ICDP Piteşti -Mărăcineni, omologat în anul 1984. Este viguros, protogin ( ♀), productiv şi rezistent la ger. Fructul este mare (13,8 g), ovoidal, cu endocarpul cafeniu-deschis, cu 49% miez, conţine 64,3 % lipide şi 19,3% proteine, are gust foarte bun. Maturarea: a doua decadă a lunii septembrie. 7. Ovidiu – soi românesc obţinut prin selecţie la SCDP Iaşi, omologat în anul 2001, de vigoare mijlocie, protandru (♂), rezistent la ger şi secetă. Fructul este mare (13,9 g), oval-alungit, rotunjit la capete, cu endocarpul subţire , miezul alb-gălbui ce reprezintă 53% din greutatea fructului. Maturarea: a doua decadă a lunii septembrie. 8. Argeşean – soi românesc obţinut la ICDP Piteşti -Mărăcineni, prin selecţie dintr -o polpulaţie locală, omologat în anul 1993. Soi viguros, protandr u (♂) şi productiv, este rezistent la ger. Fructul este mare (14 g), sferic-ovoidal, endocarpul galben- cafeniu, se sparge uşor, miezul reprezintă 51,8% din greutatea nucii, conţine 60% lipide. Maturarea: primele decade ale lunii septembrie. 9. Geoagiu 65 – soi românesc obţinut la SCDP Geoagiu prin selecţie dintr -o populaţie locală, omologat în anul 1979. Este semiviguros, protandru (♂), productiv şi rezistent la ger. Fructul este mare (14 g), elipsoidal, uşor ascuţit, endocarpul cafeniu-deschis, cu 50% mie z ce conţine 66,1% lipide şi 17,5% substanţe proteice . Maturarea: a doua decadă a lunii septembrie. 10. Geoagiu 86 – soi românesc obţinut prin selecţie la SCDP Geoagiu, omologat în anul 2003. Are vigoare mijlocie, este protogin ( ♀), rezistent la ger şi bol ile specifice (bacterioza şi antracnoza). Fructul este mare (16 - 18 g), ovoidal, endocarpul marogălbui, se sparge uşor, cu 49% miez, conţine 68,5% lipide şi 16,8% substanţe proteice, are gust plăcut, aromat. Maturarea: a doua decadă a lunii septembrie. 11. Orăştie – soi românesc obţinut prin selecţie la SCDP Geoagiu, omologat în anul 1979. Are vigoare mică -mijlocie, este protogin (♀), mediu rezistent la boli, productiv. F ructul este mare (13,7 g), elipsoidal, endocarpul gălbui, subţire, cu suprafaţa nededă. Miezul reprezintă 50 -53% din greutatea fructului, conţine 67,7% lipide şi 17,7% substanţe proteice, are gust dulce, plăcut aromat. Maturarea: a doua decadă a lunii septembrie. 12. Sibişel 252 – soi românesc obţinut prin selecţie la SCDP Geoagiu, omologat în anul 2003, de vigoare mică -mijlocie, este protogin (♀) , productiv, are comportare bună la atacul bolilor. Fructul este mijlociu ca mărime (12 – 13 g), ovoidal, endocarpul maro- deschis, se sparge relativ uşor, miezul reprezintă 50% din greutatea nucii, conţine 66,5% lipide şi 17,8% substanţe proteice,are gust plăcut, aromat. Maturarea: a doua decadă a lunii septembrie. 13. Velniţa – soi românesc obţinut prin selecţie la SCDP Iaşi, omologat în anul 1994, este semiviguros, protogin ( ♀), foarte productiv, rezistent la ger, tolerant la boli. Fructul este mijlociu (13,5 g), rotund-ovoid, rotunjit la capete, endocarpul cenuşiu -gălbui, cu 51 % miez, conţine 60% lipide. Maturarea: a doua decadă a lunii septembrie. 14. Sarmis – soi românesc obţinut la SCDP Geoagiu prin polenizarea liberă a soiului Sibişel precoce, omologat în 1985. Pomul are vigoare mijlocie, este protandru (♂), productiv, rezistent la ger şi boli. Fructul este mijlociu (12,5 g), ovoidal, uşor ascuţit la vârf, endocarpul subţire, galben -crem, cu 50% miez, conţine 69,5% lipide şi 16,6% substanţe proteice, are gust plăcut, aromat. Maturarea: a doua decadă a lunii septembrie. 15. Muscelean – soi românesc obţinut prin selecţie la ICDP Piteşti Mărăcineni, omologat în anul 1993. Este viguros, protandru (♂), productiv, rezistent la ger şi boli. Fructul este mare (14,5 g), rotund-alungit, endocarpul de culoare galbenă, potrivit de tare, miezul reprezintă 51,2 % din greutatea fructului,
183
se extrage uşor, conţine 61% lipide, este crocant, cu gust foarte bun. Maturarea: a doua decadă a lunii septembrie. 16. Miroslava – soi românesc obţinut prin selecţie la SCDP Iaşi, omologat în anul 1994, este semiviguros, protogin ( ♀), productiv şi rezistent la ger. Fructul este mare (14,2 g), elipsoidal, rotunjit la capete, c u 52,6% miez, conţine 67,5% lipide şi 20,2% substanţe proteice, are gust plăcut. Maturarea: a doua decadă a lunii septembrie. 17. Germisara – soi românesc obţinut prin hibridare la SCDP Geoagiu (Sibişel 44 x Sibişel precoce), omologat în anul 1979. Are vigoare mică spre mijlocie, este protogin (♀), rezistent la boli şi ger, productiv. Fructul este mare (15 g), ovoidal, cu baza rotunjită şi vârful ascuţit, cu 50% miez, conţine 69% lipide şi 17,50% substanţe proteice, se sparge uşor. Maturarea: ultima decadă a lunii septembrie. 18. Anica – soi românesc obţinut prin selecţie la SCDP Iaşi, omologat în anul 1999, de vigoare mijlocie, este protandru ( ♂), foarte rezistent la boli, rezistent la ger şi secetă, productiv. Fructul este mare (14 g), ovoidal, simetric, uşor ascuţit la vârf, endocarpul crem -gălbui, relativ subţire, miezul umple bine cavitatea valvelor, reprezintă 57 % din greutatea fructului. Maturarea: ultima decadă a lunii septembrie. 19. Ciprian – soi românesc obţinut prin hibridare la SCDP Geoagiu (Sibişel 44 x Sibişel precoce), omologat în anul 2003, de vigoare mijlocie, este protogin (♀), rezistent la boli, productiv. Fructul este mijlociu (12,5 - 13,5 g), ovoidal, cu endocarpul gălbui, subţire, se sparge uşor, cu 50 % miez şi 67 % lipide, are gust foarte plăcut, aromat. Maturarea: ultima decadă a lunii septembrie. 20. Mihaela – soi omologat în 1991 la ICDP Piteşti -Mărăcineni, viguros, protogin (♀) , productiv, rezistent la ger. Fructul este mijlociu (12 g), ovoidal, endocarpul potrivit de tare, galben- crem, cu 50% miez, conţine 66,7% lipide şi 17,50% substanţe proteice, cu gust foarte plăcut, aromat. Miezul se extrage uşor. Maturarea: sfârşitul lunii septembrie, începutul lunii octombrie. 21. Roxana – soi românesc obţinut prin selecţie la ICDP Piteşti -Mărăcineni, omologat în anul 1991, este viguros, protogin ( ♀), productiv, rezistent la ger, tolerant la boli. Fructul este mijlociu (12 g), sferic-ovoidal, endocarpul semifragil, neted, cu 49% miez, ce se extrage uşor, conţine 63,5% lipide şi 19,4% proteine , are gust foarte bun. Maturarea: sfârşitul lunii septembrie, începutul lunii octombrie. 22. Sibişel-44 – soi românesc obţinut prin selecţie la SCDP Geoagiu, omologat în anul 1979, semiviguros, protogin ( ♀), productiv, foarte rezistent la ger. Fructul este mare (14,5 g), eilpsoidal, cu vârful ascuţit şi baza rotunjită, cu 50% miez, conţine 65,4% lipide şi 18,40% substanţe proteice, gustul este dulce, plăcut aromat. Maturarea: sfârşitul lunii septembrie, începutul lunii octombrie. 23. Suşiţa – soi românesc o bţinut prin selcţie la SCDP Târgu Jiu, omologat în anul 1979, este semiviguros, protandru ( ♂), productiv, rezistent la ger, tolerant la boli. Fructul este mijlociu (12 g), ovoidal, endocarpul crem- gălbui, potrivit de tare, cu 44% miez, conţine 69% lipide şi 21,1% substanţe proteice , are gust foarte bun, dulce, crocant. Maturarea: începutul lunii octombrie. 24. Novaci – soi românesc obţinut prin selecţie la SCDP Târgu Jiu, omologat în anul 1979, semiviguros, homogam (H), foarte productiv, rezistent la ger şi îngheţurile târzii de primăvară. Fructul este mijlociu (11,7 g), sferic- ovoidal, endocarpul cenuşiu gălbui, cu 47% miez, conţine 70,8 % lipide şi 20,6% substanţe proteice, este crocant, aromat şi cu gust dulceag . Maturarea: începutul lunii octombrie. În cultură se mai întâlnesc o serie de soiuri româneşti: De Mărculeşti, Victoria, Sibişel precoce, De Târgu Jiu, Piteştean, Peştişani, Orăştie, Geoagiu 67, Productiv de Geoagiu, Dumitra, De Baia de Aramă, Fălticeni 12, Valcor, Valrex, etc., sau străine: Maytte , Franquette, Parisiene, Sorrento.
184
Portaltoii nucului În România cât şi pe plan mondial sunt foarte puţini portaltoi pentru nuc majoritatea aparţinând speciei Junglans regia. La prezentarea anterioară (13.2.1.), adăugăm că în prezent în majoritatea ţărilor se utilizează ca portaltoi hibrizii cu fructe de mărime mijlocie şi procent mare de răsărire (Ex. Tg. Jiu 1; secundar R M) au afinitate bună cu toate soiurile de nuc. Junglans nigra – este din ce în ce mai puţin folosit ca portaltoi chiar în ţări ca SUA şi Franţa unde se folosea mult. Alături de caracteristicile prezentate anterior, mai precizăm că Junglans nigra nu are afinitate bună cu toate soiurile de nuc. În unele ţări (SUA, Franţa, Iran) s -a încercat folosirea ca portaltoi a speciilor J. sieboldiana, J. hindsii, J. cinerea etc. dar cu rezultate foarte slabe şi fără perspectivă.
10.4. Particularităţi de creştere şi fructificare ale nucului Sistemul radicular: Nucul dezvoltă un sistem radicular puternic atât în plan vertical (6- 7m) cât şi orizontal, situaţie în care depăşeşte de 3 -4 ori raza coroanei. Dezvoltarea sistemului radicular este influenţată de tipul de sol, vârsta pomilor şi soi. Majoritatea soiurilor au o înrădăcinare trasantă. Marea masă a rădăcinilor se află în stratul de sol cuprins între 10 şi 40 cm în şcoala de puieţi, între 15 şi 60 cm în câmpurile de formare şi între 10 şi 50 cm la pomi maturi. În plan orizontal masa principală a rădăcinilor se întâlneşte la 3 -4 m de trunchi. Creşterea rădăcinilor începe la 5 oC şi prezintă 3 vârfuri de creştere: decembrie ianuarie, dacă temperatura este de 4 oC, aprilie-iulie şi septembrie -octombrie. Spre deosebire de alte specii rădăcinile pomilor vecini se întrepătrund. Un element pozitiv în absorbţie îl reprezintă micorizele ce se formează pe rădăcinil e active. Partea epigee: Nucul formează destul de repede un trunchi puternic, înalt 2 de 1- m şi gros de 50 -60 cm diametru, acoperit la început cu un ritidom tare, neted, alb-cenuşiu, care odată cu înaintarea în vârstă crapă longitudinal şi capătă o culoare cenuşie -negricioasă. Coroana naturală a nucului depăşeşte ca volum toate celelalte specii pomicole. În general aceasta este globuloasă pentru o receptare maximă a luminii cu un diametru de 20-30 cm. Înălţimea pomilor poate ajunge la 20 -25 m. Ramurile principale sunt puternice, cilindrice, cu ritidomul alb- cenuşiu. Lăstarii sunt viguroşi, cilindrici, cu mult ţesut medular. Nucul manifestă o mare capacitate de lăstărire, ceea ce permite o regenerare activă după accidente climatice sau după tăieri severe. Ritmul de creştere a lăstarilor este lent în primii ani după plantare dar se accentuează foarte mult în următorii ani. În cadrul ciclului anual lăstarii nucului au un ritm rapid de creştere: cei fertili îşi încheie creşterea în lungime odată cu apariţia flor ilor (în mai), iar la cei vegetativi ritmul de creştere este maxim în luna mai şi încetează în a doua jumătate a lunii iunie. Mugurii. Nucul este specie unisexuat monoică la care se întâlnesc muguri vegetativi, muguri masculi şi micşti (bifuncţionali femel i). Mugurii vegetativi se află pe toată lungimea ramurilor anuale la pomii tineri şi numai în treimea superioară la cei intraţi pe rod. Specific pentru nuc este dispunerea serială a mugurilor. La noduri se întâlnesc frecvent 2 muguri dispuşi serial, astfel pot exista: 2 muguri masculi, un mugure mascul şi unul femel sau, uneori un mugur mascul şi unul vegetativ. Din mugurii masculi, diferenţiaţi în anul anterior, se formează amenţi, iar din cei micşti apar lăstari fertili care poartă terminal 1 -3 flori unisexuat femele.
185
La marea majoritate a soiurilor şi hibrizilor de nuc, lăstarii fertili apar numai din mugurii micşti cu poziţie terminală pe ramurile anuale. Pe plan mondial şi mai recent şi în ţara noastră se selecţionează soiuri care diferenţiază lăstari fertili şi din mugurii laterali şi care au o mare capacitate productivă. Nucul fructifică pe ramuri anuale mijlocii. Acestea sunt creşteri anuale cu lungimea de 10- 30 cm şi grosimea de 6 -10 mm. Terminal, ramura anuală prezintă un mugur mixt, iar pe toată lungimea sa poartă 2 -3 muguri masculi. În unele cazuri se pot întâlni 1-3 muguri subterminali femeli. Florile mascule sunt pendule, grupate câte 70- 150 în amenţi. Fiecare floare are 6-30 stamine. Înflorirea are loc de la bază spre vârful acestora când amenţi i au atins 6-10 cm, iar florile devin vizibile. Un nuc matur eliberează 5 -20 miliarde grăunciori de polen timp de 4 -6 zile. Florile femele apar la vârful lăstarilor fertili. Înfloritul are loc târziu, în luna mai, durează 2-3 săptămâni după formarea frunzelor, de aceea florile nucului scapă, în general, de brumele târzii. După apariţia florilor, se formează stigmatul dublu cu lobii paraleli care ulterior se curbează progresiv până devin opuşi şi capătă o culoare galben rozie, fază ce corespunde receptivităţ ii maxime pentru polen. La nuc se întâlneşte frecvent fenomenul de dichogamie, (florile femele înfloresc în momente diferite faţă de cele mascule). Soiurile de nuc la care înfloresc mai întâi florile femele se numesc protogine, iar cele la care florile mascule înfloresc primele sunt denumite protandre. Există şi o a treia grupă de soiuri de nuc, la care înflorirea are loc simultan (soiuri homogame). La primele două grupe de soiuri sunt necesari polenizatori cu aceeaşi epocă de înflorit. La descrierea soiurilor s-a precizat pentru fiecare tipul de înflorire. Polenizarea nucului este aproape în exclusivitate anemofilă. Vânturile slabe, umiditatea relativă mai redusă şi temperatura de 14 -18oC favorizează polenizarea şi fecundarea. Pentru o polenizare bună rândurile se vor orienta perpendicular pe direcţia vântului dominant, iar distanţa dintre soiul de bază şi cel polenizator să fie de 80 -100 m. Fructul nucului este un “fruct fals”, deoarece acesta provine din ovar şi din unele componente ale periantului. Acesta poate fi considerat o pseudodrupă dehiscentă, deoarece la maturitate epicarpul şi mezocarpul crapă lăsând liberă sămânţa protejată de un endocarp sclerenchimatos (coaja). Sunt considerate valoroase soiurile cu fructul mare (peste 10 g), de formă regulată, cu endocarpul neted, de grosime medie, colorat în galben-pal, cu valvele bine sudate, cu peste 50% miez plăcut la gust. Ciclul anual - Nucul are o perioadă de repaus lungă, porneşte în vegetaţie primăvara târziu (aprilie) când temperatura medie zilincă devine constantă peste 10oC. Frunzele cad relativ timpuriu (octombrie). Intrarea pe rod - Nucul pe rădăcini proprii (nealtoit) fructifică la 10 -12 ani de la plantare şi produce economic începând cu anul 14 -15. Altoit pe nuc comun începe fructificarea la 6-8 ani iar pe nuc negru la 5- 6 ani. Nucul nu prezintă, genetic, periodicitate de rodire. Potenţialul productiv al nucului este destul de scăzut la majoritatea soiurilor (2-3,5 t/ha) ceea ce corespunde la 10-40 kg fructe/pom. În ultimele decenii au fost create soiuri în special în Asia (Iran, China) la care producţiile au ajuns la 6 -8 t/ha. Longevitatea - Nucul este una din cele mai longevive specii pomicole. Durata economică a unei plantaţii durează 50 -60 ani, dar frecvent nucul trăieşte peste 100 ani. Când es te altoit pe nuc negru, durata de viaţă se reduce foarte mult, la numai 20-30 ani.
186
10.5. Cerinţele faţă de factorii ecologici
Cerinţele faţă de lumină ale nucului sunt mari, de aceea, se coportă foarte bine ca pom solitar sau la distanţe mari de plantare ; coroanele pomilor vecini nu se întrepătrund. Când lumina este insuficientă apare fenomenul de elagare, adică tulpinile cresc foarte înalte, ramurile de schelet se alungesc şi se degarnisesc, fructificând numai la periferia coroanei. De asemenea, creşteri le ramurilor de rod sunt reduse, diferenţierea mugurilor femeli deficitară, iar producţiile sunt mici. Cerinţele nucului faţă de lumină sunt satisfăcute în zonele în care durata insolaţiei este 800 -1000 ore în perioada 20-VI-15- IX şi, respectiv, 1100 -1800 ore în perioada 30-IV-10-X- (I. Godeanu, 1975). Majoritatea zonelor pomicole ale României satisfac aceste cerinţe cu condiţia ca nucul să fie plantat pe expoziţii sudice, sud -vestice sau sud-estice. În zonele sudice, de şes, cu exces de căldură nucul se poate planta chiar pe versanţi nord-vestici, estici sau chiar nordici. O mare importanţă o au distanţele de plantare. Cerinţele faţă de căldură ale nucului sunt mari. Această specie creşte şi rodeşte bine în zonele cu temperatura medie anuală de 9 -10,5oC, cu ierni blânde şi veri călduroase. În perioada repausului profund pomii suportă temperaturi de -25oC ..-30oC. La -36oC pomii tineri şi ramurile de 3 -4 ani sunt distruse în întregime. Amplitudinile mari de temperatură de la sfârşitul perioadei de vegetaţie ş i mai ales cele din primăvară provoacă mari pierderi nucului. Sensibilitatea maximă la temperaturi scăzute se înregistrează în perioada înfloritului şi a legatului fructelor. Astfel, amenţii şi mai ales stigmatele sunt distruse la -1oC, fructele nou formate la -2 oC, iar la -3oC frunzele şi lăstarii. Temperaturile ridicate (peste 35 oC), din timpul verii, corelate cu seceta prelungită sunt foarte dăunătoare culturii nucului. Pragul biologic al nucului este de 10 oC, iar necesarul de zile cu optim caloric (18-20 oC) este de 110-145. Cerinţele faţă de apă. Nucul are pretenţii relativ mari faţă de apă datorită sistemului radicular trasant şi a procesului de evapotranspiraţie mare. Cele mai nefavorabile sunt situaţiile extreme, de exces sau lipsă prelungită de umidi tate. Specia reuşeşte bine în zone cu 550 -600 mm precipitaţii anuale dar şi în zone cu 900-1000 mm (ex. Baia Mare, Gorj etc), şi 60 -80% umiditate relativă. În zonele cu precipitaţii puţine cultura nucului reuşeşte numai în condiţii de irigare. Umiditatea relativă ridicată favorizează atacul bolilor criptogamice. Necesarul maxim de apă se înregistrează în prima parte a perioadei de vegetaţie şi în special în timpul creşterii intense a lăstarilor (mai -iunie). Excesul de umiditate din timpul maturării fructelor are influenţe negative asupra calităţii fructelor. De asemenea, excesul de apă din sol conduce la asfixierea rădăcinilor în 3 -4 zile. Cerinţele faţă de sol. Deşi mult timp s -a considerat că nucul ar fi o specie cu pretenţii mici faţă de sol, precizăm că rezultatele bune se obţin numai pe soluri fertile, profunde, permeabile pentru apă şi aer, cu textură uşoară sau mijlocie cu subsol profund, pH slab acid (6,0- 7,0) şi pânza de apă freatică la minim 2,5 -3 m. Dacă terenul este amenajat nucul se poate planta, chiar pe soluri frământate, cu pantă mare, chiar parţial erodate. În condiţii de irigare şi fertilizare corespunzătoare, nucul se poate cultiva cu eficienţă şi pe nisipuri. Se evită plantarea nucului pe soluri grele, umede şi reci, de asemenea, pe solurile scheletice (regosolurile, grohotişuri etc).
187
10.6. Particularităţi tehnologice Producerea materialului săditor Producerea portaltoilor la nuc se face pe cale generativă. În vederea înfiinţării plantaţiilor se va folosi numai nuc altoit. Există mai multe metode de altoire, care deşi au încă un randament scăzut, permit înmulţirea soiurilor valoroase. Scoaterea puieţilor de nuc din şcoala de pieţi se va face cu rădăcinile cât mai intacte, deoarece au o putere de refacere greoaie. În ţara noastră se mai practică producerea pomilor direct din sămânţă în special a soiurilor valoroase. Se pot înmulţi soiurile care corespund obiectivelor de ameliorare. Câmpul I se poate realiza prin semănare direct, toamna, sau cu puieţi obţinuţi la ghivece sau cu puieţi produşi în şcoala de puieţi. Plantarea se face la distanţele de: 1 : 0,40 m sau 1 : 0,50 m. Producerea nucului altoit. – Datorită unor particularităţi morfologice şi fiziologice la nuc există greutăţi la altoire (mărimea măduvei, fluxul mare al sevei în timpul alt oirii, care îngreunează sudura, grosimea şi tăria fibrelor libero lemnoase, oxidarea rapidă a ţesuturilor etc). Altoirile în câmp nu dau rezultate satisfăcătoare aceasta depinzând mult de evoluţia temperaturii şi a umidităţii relative. Ca metodă de altoire se folosesc: altoirea în oculaţie, cu ferestruică, în fluier, cu rumară detaşată în despicătură etc. O metodă care a dat rezultate bune este cea în oculaţie cu scutişor (chip budding). Momentul altoirii este când portaltoiul se află în faza de umflare a m ugurilor iar temperatura în timpul altoirii şi calusării este constantă şi peste 18ºC (Lefter şi colab., 1988). Pe plan mondial şi mai nou la noi în ţară se utilizează cu succes altoirea la masă a nucului. Aceasta se realizează cu maşini de altoit care efectuiază tăieturi în “scăriţă” sau în omega. Înainte de altoire puieţii şi ramurile altoi se stratifică iar după altoire se preforţează în camere speciale la temperatura de 27 -28ºC şi 80 90% umiditate relativă timp de 10 -14 zile. Imediat după altoire zona s e parafinează. După prindere materialul astfel obţinut se va planta în câmp atunci când condiţiile climatice o permit. Atât puieţii cât şi ramurile altoi trebuie să aibă originea cunoscută şi să fie libere de boli şi dăunători. Specificul înfiinţării şi întreţinerii plantaţiei Înfiinţarea plantaţiilor – se face cu materialul altoit şi numai accidental cu pomi pe rădăcini proprii. Se pot înfiinţa plantaţii pure (specializate) dar şi asociat cu alte specii pomicole de vigoare redusă şi precocitate de rodire (gutui, vişin, cais, piersic, coacăz, agriş etc). Plantarea nucului se va face în sistem clasic (10-12 m / 10-12 m) sau semiintensiv (8/6) m în funcţie de vigoarea soiului şi a portaltoiului. Astfel, soiurile viguroase cu fructificare terminală altoite pe Juglans regia se vor planta la distanţe mai mari comparativ cu soiurile cu fructificare laterală altoite pe Juglans nigra sau chiar Juglans regia. Întrucât nucul suportă greu stratificarea şi transplantarea se recomandă plantarea din toamnă sau primăvara de vreme direct din pepinieră. Fasonarea rădăcinilor va fi foarte sumară iar mocirlirea foarte bună. Într-o parcelă se vor planta 2 -3 soiuri în benzi de maxim 6-8 rânduri. Formarea şi întreţinerea coroanelor Nucul poate fi condus sub formă de vas ameliorat, vas întârziat aplatizat şi piramidă neetajată întreruptă cu 4 -5 şarpante. După plantare, varga se scurtează la 1,7 -1,8 m (înălţime necesară pentru formarea unui trunchi de 100- 120 cm şi a unui număr de 2 -3 şarpante distanţate la
188
35-40 cm). Odată cu scurtare a vergii, se orbesc 3- 4 muguri principali situaţi spre vârful acesteia pentru a forma şarpantele superioare din muguri stipelari, cu unghiuri de ramificare mai mari. În anul II de la plantare se aleg 2-3 ramuri anuale, necesare pentru a forma şarpantele (distanţate pe ax la 15 -30 cm) care se scurtează la 80 -90 cm pentru a favoriza ramificarea lor. Celelalte ramuri se suprimă. În primăvara anului III pe fiecare şarpantă se lasă câte o subşarpantă situată la 60 -80 cm de la baza ei, iar prelungirea anuală a şarpantelor se scurtează tot la 60 -80 cm de la bază în vederea obţinerii subşarpantei următoare. Tăierile de fructificare au în vedere eliminarea zonelor degarnisite, reîntinerirea semischeletului şi a ramurilor de rod, menţinerea coroanei la volumul proiectat. Şarpantele şi subşarpantele se vor scurta la lemn de 4 -6 ani semischeletul se răreşte, se reduce, sau se elimină dacă este degarnisit, lung, subţire, debil. Pentru a se evita unele uscări, reducţia şi scurtarea ramurilor se face întotdeauna în cepi de 15-20 cm, deasupra ramurii de înlocuire sau a unei ramuri lacome. La pomii puternic degarnisiţi se vor efectua tăieri de regenerare a scheletului şi a ramurilor de rod. De regulă, nucul se regenerează uşor în urma accedentelor climatice sau a tăierilor. Tăierile se vor executa primăvara, în faza de umflare a mugurilor când calusarea rănilor se face mai repede şi mai complet. Rănile mai mari de 4 -5 cm se vor netezi şi se vor acoperi cu substanţe cicatrizante sau vopsea. Prin tăieri, se va avea în vedere o bu nă iluminare a coroanei. Întreţinerea solului - Distanţele mari de plantare şi creşterea lentă a pomilor în tinereţe permit înfiinţarea culturilor intercalat e. În această situaţie se va fertiliza şi iriga suplimentar mai ales în lunile iulie şi august când consumul nucului este maxim. Se pot cultiva plante leguminoase sau alte specii pomicole precoce şi de vigoare mică. Odată cu intrarea pe rod solul se poate întreţine ca ogor lucrat pe rândul de pomi şi înierbat printre rânduri. O atenţie deosebită se va acorda adâncimii de lucru a solului care nu trebuie să depăşească 15 -16 cm în perioada de repaus sau 10- 12 cm în perioada de vegetaţie. Pe terenurile în pantă, în zonele cu suficiente precipitaţii, pentru a preveni eroziunea, terenului dintre rânduri se înierbează, iar iarba se coseşte repetat şi se foloseşte ca mulci. Fertilizarea plantaţiilor – de nuc este necesară atât în tinereţe când pomii au o creştere slabă cât şi după intrarea pe rod datorită consumurilor mari. În perioada de tinereţe se vor aplica în special îngrăşăminte cu azot pentru stimularea creşterilor (100 -300 g/pom), dacă s -a făcut o fertilizare corectă la înfiinţare. Îngrăşămintele se vor aplica sub coroană. După intrarea pe rod se vor aplica 100 -120 kg/ha azot în trei reprize: înainte de pornirea în vegetaţie (martie -aprilie), după legarea fructelor şi în timpul creşterii intense a fructelor. Se vor aplica 60- 80 kg/ha fosfor şi 80 kg/ha potasiu, aplicate toamna, precum şi unele microelemente indispensabile nucului (Ca, Bo, Zn, Mg). Odată la 3-4 ani se recomandă fertilizarea cu 40 -50 t/ha gunoi de grajd situaţie în care nu se va mai fertiliza mineral. Irigarea plantaţiilor este o secvenţă tehnologică deosebit de importantă pentru reuşita culturii nucului mai ales în zonele cu precipitaţii sub 500 mm din care 100 mm în luna mai. La pomii tineri se aplică 1 -2 udări cu 700 -800 m 3 apă/ha astfel încât apa să umecteze solul din zona majorităţii rădăcinilor. Ca metode de irigare se poate folosi: irigarea prin picurare, prin brazde, prin aspersiune cu microjet sub coroană, etc. Este bine să se evite udarea în exces a părţii epigee având în vedere sensibilitatea acesteia la unele boli.
189
10.7. Combaterea bolilor şi dăunătorilor
Faţă de alte specii pomicole, nucul este atacat de mai puţine boli şi dăunăto ri. Cele mai periculoase boli sunt: antracnoza (Gnomonia juglandis), care produce brunificarea frunzelor, a fructelor şi chiar a lăstarilor; arsura bacteriană (Xanthomonas juglandis), care atacă lăstarii, frunzele, florile, fructele şi ramurile tinere. Dintre dăunători, pagubele cele mai mari le produce viermele nucilor (Carpocapsa amplona), păduchii ţestoşi (Eulecanium corni), păduchi de frunze (Callaphis juglandis, Cromophis juglandicola), omizile şi insectele defoliatoare (Operophtera brumata, Hibernia defoliaria, Cetonia aurata, Hyphantria cunea,), insectele xilofage (Zeuzera sp. şi Cossus sp.), acarienii (Aceria trestiata). Pentru combaterea bolilor şi dăunătorilor se aplică un număr de 6 -7 tratamente în perioada de repaus şi vegetaţie. Tratamentele se fac la avertizare pe baza datelor furnizate de staţiile de prognoză.
10.8. Maturarea şi recoltarea nucilor Recoltarea nucilor se face când mezocarpul lor (coaja verde) prezintă crăpături de 10 -15 mm şi fructele încep să cadă din pom. Pentru a stabili momen tul optim de recoltare se iau periodic cca 100 nuci şi se ţin în apă 12 -24 ore. Dacă la 80 -90% din fructe decojirea se face uşor, poate să se efectueze recoltarea lor. Aceasta se face prin scuturare, cu ajutorul unei prăjini prevăzute cu cârlige. Operaţia se execută de obicei în două reprize, pentru a avea o maturare mai uniformă a fructelor. După detaşarea de pe pom, nucile se separă în două grupe: cu mezocarp şi fără mezocarp. Pentru a înlătura mezocarpul, nucile se aşază în lădiţe şi se introduc în bazin e cu apă la temperatura 15 -18oC timp de 12-24 ore. După îndepărtarea mezocarpului, nucile se spală pentru a îndepărta resturile care ar putea produce pătarea lor, iar apoi se usucă în curent de aer cald, la temperatura de 40-45 oC, cu o viteză de 2 -3 m/s. Uscarea se poate face şi în poduri sau în camere, pe rafturi. Periodic nucile sunt amestecate pentru grăbirea uscării. Pentru obţinerea unui produs cât mai atrăgător, nucile la care sudura carpelară este bună şi locul de inserţie a pedunculului bine astupat se pot înălbi. (V. Cociu şi colab., 1983). Această operaţie se execută în instalaţii speciale prin tratarea lor cu amestecul a două soluţii de bază: - prima soluţie se prepară din 5,8 kg hipoclorit de calciu şi 1,36 kg carbonat de sodiu cristalizat, care se solubilizează în 100 l apă: - soluţia a doua se prepară din 125 cm 3 acid sulfuric concentrat care se amestecă cu 100 litri apă. Cele două soluţii se amestecă înainte de a fi utilizate în următoarele proporţii: 15 părţi soluţie I şi o parte soluţia a II -a, durata tratamentului fiind 2-4 minute (G. Grădinariu, 1992). Păstrarea nucilor în coajă se face la temperatura de 0...+3°C, la umiditatea relativă a aerului de 75%. Nucile pot fi ambalate în saci, lăzi sau pot fi întinse într un strat de 15-22 cm grosime.
Teste de autoevaluare 7. Care sunt portaltoii utili zaţi pentru cultura nuc ului? 8. Care sunt formaţiunile de rod la nuc ? 9. Enumeraţi principalele soiuri de nuc ? 10. Caracterizaţi specia nuc din punct de vedere al cerinţelor faţă de factorii ecologici?
190
11. Care sunt dis tanţele de plantare şi forme de coroană utilizate în cultura nucului? 12. Cum apreciaţi momentul de recoltare a nucilor?
Rezumat Nucul este una din cele mai valoroase specii pomicole, datorită fructelor, lemnului şi a capacităţii de adaptare ecologică. Sortimentul actual este alcătuit din 14 soiuri, toate româneşti, cu perioada de recoltare în perioada septembrie-octombrie. Nucul dezvoltă un sistem radicular puternic atât în plan vertical (6-7m) cât şi orizontal, situaţie în care depăşeşte de 3 -4 ori raza coroanei. La nuc se întâlneşte frecvent fenomenul de dichogamie, (florile femele înfloresc în momente diferite faţă de cele mascule). Cerinţele faţă de lumină ale nucului sunt mari, de aceea, se coportă foarte bine ca pom solitar sau la distanţe mari de pla ntare; coroanele pomilor vecini nu se întrepătrund. Cerinţele faţă de căldură ale nucului sunt mari. Această specie creşte şi rodeşte bine în zonele cu temperatura medie anuală de 9 -10,5oC, cu ierni blânde şi veri călduroase . Nucul are pretenţii relativ mari faţă de apă datorită sistemului radicular trasant şi a procesului de evapotranspiraţie mare Cerinţele faţă de sol. Deşi mult timp s -a considerat că nucul ar fi o specie cu pretenţii mici faţă de sol, precizăm că rezultatele bune se obţin numai pe soluri fertile, profunde, permeabile pentru apă şi aer, cu textură uşoară sau mijlocie . În vederea înfiinţării plantaţiilor se va folosi numai nuc altoit. Există mai multe metode de altoire, care deşi au încă un randament scăzut, permit înmulţirea soiurilor valoroase. Nucul poate fi condus sub formă de vas ameliorat, vas întârziat aplatizat şi piramidă neetajată întreruptă cu 4 -5 şarpante . Plantarea nucului se va face în sistem clasic (10-12 m / 10-12 m) sau semiintensiv (8/6) m în funcţie de vigoarea soiului şi a portaltoiului. Tăierile de fructificare au în vedere eliminarea zonelor degarnisite, reîntinerirea semischeletului şi a ramurilor de rod, menţinerea coroanei la volumul proiectat. Întreţinerea solului - Distanţele mari de plantare şi creşterea lentă a pomilor în tinereţe permit înfiinţarea culturilor intercalate. Odată cu intrarea pe rod solul se poate întreţine ca ogor lucrat pe rândul de pomi şi înierbat printre rânduri; pe terennuri în pantă inntervalele dintre rânduri se înierbează, iar iarba se coseşte repetat şi se foloseşte ca mulci. Fertilizarea plantaţiilor – de nuc este necesară atât în tinereţe când pomii au o creştere slabă cât şi după intrarea pe rod datorită consumurilor mari . După intrarea pe rod se vor aplica 100 -120 kg/ha azot, 60-80 kg/ha fosfor şi 80 kg/ha potasiu, aplicate toamna, precum şi unele microelemente indispensabile nucului (Ca, Bo, Zn, Mg). Odată la 3 -4 ani se recomandă fertilizarea cu 40 -50 t/ha gunoi de grajd situaţie în care nu se va mai fertiliza mineral. Irigarea plantaţi ilor este o secvenţă tehnologică deosebit de importantă pentru reuşita culturii nucului mai ales în zonele cu precipitaţii sub 500 mm din care 100 mm în luna mai
191
Pentru combaterea bolilor şi dăunătorilor se aplică un număr de 6 -7 tratamente în perioada de repaus şi vegetaţie . Recoltarea nucilor se face când mezocarpul lor (coaja verde) prezintă crăpături de 10 -15 mm şi fructele încep să cadă din pom.
BIBLIOGRAFIE
Grădinariu G., I strate M., - Pomicultură generală şi specială, Ed. Moldova, 2003, pag. 404-416
Zlati Cristina, Gradinariu G., 2010 – Pomologie, Ed. Moldova, Iaşi, pag. 181-189 Cociu V ., şi colab., 2006 -Culturile nucifere. Editura Ceres, Bucureşti,
192
POMOLOGIE II (MODULUL II)
2014
193
Tema 1 CULTURA MIGDALULUI Amygdalus communis
Fam. Rosaceae Subfam. Prunoideae
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 1
CUPRINS 1.1. Importanţa culturii 1.2. Originea şi aria de răspândire 1.3. Particularităţi biologice şi ecologice 1.4. Particularităţile de creştere şi fr uctificare ale migdalului 1.5. Cerinţele migdalului faţă de factorii ecologici 1.6. Particularităţi tehnologice 1.7. Combaterea bolilor şi dăunătorilor. 1.8. Caracteristicile maturării migdalelor şi recoltarea
1.1. Importanţa culturii Migdalul este o specie mult răspândită şi apreciată în alte ţări, dar este aproape necunoscut în ţara noastră. El se cultivă pentru fructele sale, ce constituie un aliment aproape complet datorită compoziţiei lor: substanţe proteice 14,7 37,3%, hidraţi de car bon 7-20%, substanţe grase 37 -61,8 %, săruri minerale, vitamine etc. Datorită gustului dulce sau uşor amar migdalele se pot consuma atât în stare proaspătă, cât mai ales în industria alimentară. De asemenea, derivatele obţinute din migdale au o largă întrebuinţare în industria farmaceutică şi cosmetică. Endocarpul migdalelor este folosit la obţinerea cărbunelui activ, la colorarea băuturilor etc. Lemnul, datorită proprietăţilor sale este mult căutat în industria mobilei şi a obiectelor de artă. Este o speci e care intră timpuriu pe rod, dă producţii mari şi constante dacă este cultivat în zone favorabile. Migdalul este considerat o bună plantă meliferă şi totodată o apreciată plantă ornamentală. Recoltatul fructelor, transportul, păstrarea şi valorificarea lor nu ridică probleme deosebite datorită caracteristicilor lor. Migdalul franc poate fi folosit ca portaltoi pentru migdal, piersic şi cais.
1.2. Originea şi aria de răspândire Migdalul este originar din Asia Centrală unde se mai întâlneşte şi în prezent în stare sălbatică. De aici s -a răspândit spre vest, formând un al doilea centru genetic în nordul Pakistanului. Din Asia, migdalul a fost adus în Europa cu cca 350 ani înainte de Hristos, în secolul VI şi VII a ajuns în Africa de Nord, iar în a doua jumătate a secolului IX migdalul a fost introdus în zona Mediteraniană, în Australia de Vest, Africa de Sud şi America. Producţia mondială de migdale este de cca 1,5 milioane tone cea mai mare parte obţinându-se în Europa urmată de Asia şi America (tabelul 12.1 ).
194
Tabelul 12.1
Producţia mondială de migdale (t) (Buletin FAO 1999)
Continentul Total d.c. Europa Asia America Africa Oceania America de Sud
1997 1.594.550 557.878 283.566 549.000 187.516 117.86 3.460
1998 123.769 341.886 365.531 393.000 176.361 12.000 3.660
1999 1.575.709 416.437 362.951 362.951 152.320 12.000 3.670
Între ţările mari producătoare de migdale se numără: America, Spania, Iran, Italia etc. (tabelul 12.2.). Tabelul 12.2
Ţările producătoare de migdale (t) (Buletin FAO 1999)
Continentul USA Spania Iran Italia Pakistan Turcia China
1997 549.000 388.851 74.396 104.678 48.990 33.000 23.000
1998 393.000 207.600 111.992 87.958 48.990 34.000 23.000
1999 362.951 272.800 111.992 87.958 48.990 34.000 23.000
În ţara noastră se mai întâlnesc în cultură cca. 500 ha foarte dispersate, de pe care se obţin mai puţin de 1000 tone fructe.
1.3. Particularităţi biologice şi ecologice Specii care au contribuit la formarea soiurilor şi portaltoilor Pe plan mondial, în flora genului Amygdalus se întâlnesc cca 45 specii dintre care doar 4- 5 prezintă interes pentru ameliorare. Migdalul comun (Amygdalus communis L.) este un arbustoid de 4-8 m înălţime, cu fructe dulci sau amare, sensibil la ger. Creşte spontan în Asia Centrală, China, India, Bazinul Mării Mediterane, Europa Centrală şi America. Prezintă mai multe varietăţi: Amygdalus communis L. var. tipica - cu formele: cristata (migdale “cu creastă”); lanceolată (fructul lanceolat); ostraeiformis (“scoarţă uriaşă”); ovată (sâmbure în formă de ou) ; microcarpa (formă de alună). Toate au endocarpul tare şi miezul dulce sau amar. Amygdalus communis L. var. fragilis - cu endocarp subţire, cu miezul dulce sau amar; prezintă formele: rotundă, ascuţită, obtuză.
195
Amygdalus communis L. var. spontanea – cupri nde forme sălbatice cu miez amar sau dulce. Migdalul pitic de stepă (Amygdalus nana L.) – este un arbust de 1-1,5 m ce drajonează. Fructul este globulos cu miez amar (45% amigdalină). Se utilizează ca portaltoi de vigoare mică dar şi ca plantă ornamentală. Alte specii: Amygdalus bucharica, Amygdalus spinosisima, Amygdalus scorpia, Amygdalus webbii, etc.
Obiective principale şi metode principale în ameliorarea migdalului Obiective de ameliorare : - autocompatibilitate (autofertilitatea), pentru eliminarea p olenizatorilor şi asigurarea polenizării în orice condiţii climatice din perioada înfloritului; - înflorire târzie pentru a scăpa de brumele târzii de primăvară; - precocitate ridicată şi constantă; - rezistenţă sporită la boli şi dăunători; - calitatea mi ezului (conţinut sporit în protide şi grăsimi); (V. Cociu, 1999). Metode de ameliorare : - hibridarea; - acţiunea radiaţiilor ionizante.
Sortimentul de soiuri Deşi migdalul este o specie puţin răspândită în ţara noastră, totuşi, în zonele favorabile acest ei specii există multe biotipuri locale. În prezent România deţine un fond de germoplasmă, la migdal, de peste 200 de genotipuri. Lista oficială de soiuri (2000) cuprinde 9 genotipuri dintre care unul românesc iar celelalte din alte ţări. Maturarea fructelor are loc în perioada septembrie-octombrie. Toate soiurile din sortiment au endocarpul fragil, iar sămânţa se extrage uşor. 1. Mărculeşti – soi românesc (1991), semiviguros, cu coroană sferică, cu fructificare predominantă pe buchete de mai, productiv, rezistent la secetă, sensibil la boli. Sâmburii sunt mijlocii (4 g), ovoidali- alungiţi, cu endocarpul subţire. Sămânţa reprezintă 52% din greutatea sâmburelui, cu miez alb -gălbui, crocant, dulce, plăcut la gust (49% grăsimi). Maturitatea de recoltare: VIII/3 – IX/1. 2. Preanâi – soi rusesc, (Nikitski 6 x Fără asemănare, 1955) de vigoare mijlocie, trunchi uşor torsionat, coroana sferic -turtită, rară, înflorire tardivă, mediu productiv, rezistent la boli, sensibil la ger. Sâmburii sunt mijlocii (4,5g), ovoidali, bombaţi, cu endocarpul foarte subţire şi fragil. Sămânţa reprezintă cca 50% din greutatea sâmburilor, de multe ori câte două, are miezul foarte dulce, aromat, (52 – 55% substanţe grase). Maturarea: IX/1 -2. 3. Texas – soi american, (1981), de vigoare mare , cu coroana largă şi răsfirată, înfloreşte târziu, foarte productiv, rezistent la ger. Sâmburii sunt mari (5 g), ovoidal- bombaţi, rotunjiţi la vârf, cu endocarpul semifragil, miezul crocant, dulce, plăcut la gust, aromat, uneori cu câte două seminţe. Matu rarea: IX/1-2. 4. YXL – soi american, de vigoare mare, mediu productiv. Sâmburii sunt mijlocii (3,5-4 g), ovoidali, cu endocarpul subţire, fragil şi cu miezul alb, dulce, foarte bun (57% lipide). Maturarea: IX/1-2. 5. Nikitski – soi rusesc, vechi, viguros, cu coroana largă, slab ramificată, înflorire tardivă, precoce, productiv, rezistent la ger sensibil la boli. Sâmburii sunt
196
mari (4,5 g), ovoidali, bombaţi, cu endocarpul relativ gros dar fragil, miezul (45%) este dulce, aromat, crocant, alb (56% lipide). Maturarea: IX/1-2. 6. Ferragnes – soi francez (Cristomora x Ai, 1960), viguros, slab ramificat, înflorire tardivă, productiv, rezistent la ger. Sâmburii sunt mijlocii (4 g), ovoidal alungiţi, comprimaţi lateral, cu vărful scurt -ascuţit, cu endocarpul semif ragil, neted: miezul (39%) este alb, dulce. Maturarea: IX-3. 7. Pomorâe – soi bulgăresc, de vigoare mijlocie, cu fructificare preponderentă pe ramuri buchet, productiv şi cu bună plasticitate ecologică. Sâmburii sunt mici (2,5 – 3 g), ovoidali, cu endocarp ul subţire şi fragil, miezul (55%), este alb, dulce. Maturarea: IX – 3. 8. Primorski – soi rusesc, semiviguros, cu coroana globuloasă, rară, înflorire tardivă, foarte productiv, rezistent la boli, sensibil la ger. Sâmburii sunt mari (4,5 g), elipsoidali, c omprimaţi lateral, cu vârful scurt, ascuţit, endocarpul subţire, fragil, sfărâmicios; miezul (48%) are tegumentul cafeniu -gălbui, este dulce, de calitate foarte bună (48% grăsimi). Maturarea: IX/3 -4. 9. Retsou – soi grecesc, de vigoare mijlocie spre mare, mediu productiv cu fructificare predominantă pe ramuri buchet. Sâmburii sunt mici (2 g), globuloşi alungiţi, cu endocarpul subţire şi fragil; miezul (52%), este dulce şi plăcut la gust. Maturarea IX/4.
Fig. 12.1. - Soiuri de migdal (după Gr. Mihăescu 1977)
a - Fără asemănare; b - Exonograd; c - Burbank; d - Mărculeşti 8/53; e - Nikitski cu înflorire târzie; f - Nec plus ultra; g - Prinţesa; h - Daghestan 2661.
197
În cultură se mai întâlnesc şi alte soiuri printre care cele mai im portante
sunt:
Non pareille – cu sâmburii mici, elipsoidal, bombaţi, cu vârful ascuţit şi încovoiat ca un cerc. Maturare: VIII/4. Prinţesa – soi francez, cu sâmburi mari, alungiţi, cu vărful ascuţit. Maturarea: VIII/4. Burbank – soi viguros, cu sâmburii ma ri şi foarte mari. Maturarea: IX/2 -3. Meteor – soi românesc, rezistent la ger, cu sâmburii mijlocii dar cu un conţinut mic în miez (22 -25%). Maturarea: IX/2-3. Nec Plus Ultra – soi cu plasticitate ecologică mare, rezistent la boli; productiv, cu sâmburi mi jlocii ce conţin 55 -60% miez, foarte bun. Maturarea: IX/3-4. Lovrin 18 – soi românesc, cu sâmburi mijlocii şi conţinut mic în miez (20%). Maturarea: IX/3-4. Alte soiuri: Mari de stepă, Ai, Budateteny, Sudak, De Lalta, Marcona, De Crimeea, etc. De perspect ivă: Mari de stepă, Mercur, Ovale de Mărculeşti, Felix . Portaltoii migdalului Migdalul poate fi altoit pe diferiţi portaltoi. Cei mai importanţi sunt: Migdalul franc (Felix) - este o selecţie din biotipurile locale, obţinut la SCPP Oradea. Are afinitate bună cu toate soiurile de migdal, imprimă precocitate şi productivitate bună. Valorifică bine solurile cu un conţinut mai ridicat în calcar (15%). Este mai sensibil la excesul de umiditate şi la agenţii patogeni ai sistemului radicular. Piersicul franc - r eprezentat de o serie de biotipuri locale sau selecţii: PS 1, PSB2, PSA5, etc. este un portaltoi bun dar pretenţios faţă de sol, preferând solurile bine drenate, uscate, calde, cu pH cuprins între 6 şi 8 şi calcar activ sub 5%. Formează un sistem radicular puternic, imprimă vigoare mare şi longevitate medie pomilor. Nici acest portaltoi nu suportă excesul de apă din sol şi este sensibil la boli. Nu este compatibil cu unele soiuri (Prinţesa, Nec Plus Ultra, etc.). Hibrizii de piersic x migdal sau migdal x piersic - imprimă soiurilor o vigoare medie, precocitate, rezistenţă la calcar şi la excesul de umiditate. Cei mai importanţi sunt G.F.-557, G.F.-667, I.N.R.A., etc. Mirobolanul se foloseşte pe solurile mai grele, umede. Nu are afinitate bună cu multe soiuri. (Nec Plus Ultra, Prinţesa, De Ialta, etc.). Prunul Franc - se foloseşte pe solurile umede dar cu calcar puţin. Nu are afinitate cu toate soiurile şi imprimă o creştere neuniformă. Zarzărul – se foloseşte puţin din cauză că formează o sudură slabă şi se dezbină uşor.
1.4. Particularităţi de creştere şi fructificare Sistemul radicular – este influenţat de portaltoi. Astfel, prunul şi mirobolanul dezvoltă un sistem radicular mai trasant şi mai slab dezvoltat. Când este altoit pe migdal sau piersic, migdalul formează un sistem radicular profund, cu dezvoltare verticală şi masa principală a rădăcinilor în stratul de sol de 25 -60 cm. În toate cazurile, sistemul depăşeşte proiecţia coroanei. Rădăcinile prezintă două maxime de creştere, primăvara devreme şi toamn a. Temperaturile optime de creştere sunt cuprinse între 10 şi 22 C.
198
Partea epigee – Migdalul formează un trunchi de regulă scurt, drept sau torsionat, în tinereţe cu scorţa netedă care pe măsură ce înaintează în vârstă formează un ritidom ce se exfoliază. Coroana poate fi piramidală, sferică, ovoidală, etc., iar înălţimea naturală a pomului poate să ajungă la 6 -12 cm. Aceasta este influenţată de soi. În pepinieră şi în tinereţe migdalul manifestă o creştere viguroasă, formând numeroşi lăstari anticipaţi (2 -3 serii). Creşterea viguroasă a lăstarilor combinată cu fructificarea abundentă conduce la înclinarea ramurilor de semischelet. Odată cu înaintarea în vărstă vigoarea de creştere scade iar coroanele se degarnisesc. Nu toate soiurile au aceiaşi intensitate de creştere. Există, astfel, soiuri: - viguroase: Ferragnes, Preanâi, Cristomarto, etc.; - de vigoare mijlocie: Nikitschi 62, Mărculeşti 54/7, Retsou, etc.; - de vigoare mică: Mari de stepă, Thompson, Ai, Exinograd (N. Cepoiu, 2001). După tipul de creştere se disting următoarele grupe de soiuri: -cu creştere semierectă: Mărculeşti, Ferragnes, Mari de stepă, etc; -cu creştere semietalată: Primorski, Thompson, Ai; -cu creştere etalată: Nikitski, Preanâi. Fuctificarea migdalului are loc pe buchete de mai, ramuri mixte, ramuri salbe şi anticipate. Majoritatea soiurilor au fructificare preponderentă (60 -70%) pe buchete de mai (Ferragnes, Mari de stepă, Pomorâe, Thompson etc.); unele au fructificare mixtă (Preanâi, Nikitski 62, Exinograd), iar altele fructifică preponderent pe ramuri mixte (Ai). Diferenţierea mugurilor de rod începe cu 30 -40 zile înainte de maturarea fructelor şi durează 50 -120 zile. Înfloritul începe când temperatura medie zilnică este de 8-10 C. Toate soiurile de migdal sunt autosterile dar interfertile, iar polenizarea este entomofilă. Floarea este de tip rozaceu, asemănătoare cu cea a piersicului. Fructul - este o drupă cu mezocarpul subţire şi pubescent care la maturitate se usucă şi crapă, lăsând liber endocarpul lignificat, neted, cu pori car acteristici, care conţine una sau două seminţe comestibile. Intrarea pe rod - a migdalului are loc la 2- 3 ani după plantare dând producţii maxime după 8 -10 ani. Ciclul anual – Migdalul are o perioadă lungă de vegetaţie, cu o pornire în vegetaţie şi înflorire foarte timpurie (a treia specie pomicolă după alun şi corn) şi o încetare a vegetaţiei toamna târziu. Potenţialul productiv – al migdalului este mic, comparativ cu a altor specii pomicole fiind cuprins între 1500 - 4000 kg la ha.fructe în coajă. Există diferenţe mari între soiuri mai ales în ce priveşte procentul de miez. O cultură este rentabilă la o producţie de peste 500 kg miez la hectar. Longevitatea pomilor – este mai mare decât a piersicului, fiind de 30-40 ani cu producţii economice. Sunt exemplare, mai ales pe rădăcini proprii, ce pot depăşi 80 -90 ani.
1.5. Cerinţele migdalului faţă de factorii ecologici Lumina Faţă de acest factor migdalul are cerinţe mari. Acest fapt are o deosebită importanţă la stabilirea densităţilor, la alegerea formelor de coroană şi a expoziţiei. Necesită 1700 -1800 ore de strălucire a soarelui în perioada de vegetaţie.
199
Temperatura ca factor ecologic, este limitativă pentru cultura migdalului, aceasta fiind una din cele mai pretenţioase specii faţă de căldură. Zonele favorabile culturii sunt cele cu temperaturi medii anuale cuprinse între 10,5C şi 12,0 C chiar şi mai ridicate, iar în perioada de vegetaţie media temperaturilor să fie de 17 -18C. Înfloritul se declanşează la 8 -10C, legatul fructelor la 11-13 C. Partea epigee rezistă până la –22 … -24C în timpul repausului profund. Butonii florali rezistă până la –2,1 … -3,1C, florile deschise până la –1,1 … -2,7C, iar fructele abia legate până la –0,5 … -1,1C. Gerurile de revenire sunt foarte periculoase pentru migdal, acestea pot distruge toţi mugurii de rod, uneori chiar întreg pomul. Migdalul este foarte rezistent la temperaturile ridicate din timpul verii, chiar şi la arşiţă. Pragul biologic la migdal este de 5 C apropiat de cel al arbuştilor. Pentru maturarea fructelor este necesară o sumă a temperaturilor active de 3900-4000 C. Migdalul nu suportă curenţii şi vânturile reci, precum şi ceaţa de primăvară. Apa. Migdalul are cerinţe mici faţă de apa din sol cât şi faţă de umiditatea relativă. Cultura reuşeşte b ine în zonele cu 400- 500 mm precipitaţii anuale. Dacă umiditatea relativă este ridicată, devine sensibil la boli. Este ceva mai pretenţioasă faţă de apă când portaltoii sunt prunul sau mirobolanul şi când necesită 500 -550 mm precipitaţii anuale. Nu suportă excesul de umiditate nici pentru perioade scurte, în schimb dă rezultate bune în condiţii de irigare. Solul ca factor ecologic. Faţă de sol migdalul are cerinţe moderate. În funcţie de portaltoi poate valorifica diferite tipuri de sol. Reuşeşte bine pe so lurile uşoare, profunde, scheletice, pietroase, calcaroase dar bine drenate. Conţinutul în calcar să fie sub 15%, iar nivelul apei freatice să fie la peste 3 -4 m.
1.6. Particularităţi tehnologice Specificul producerii materialului săditor Principalii porta ltoi ai migdalului au fost prezentaţi la subcapitolul 12.2.4. Pentru înfiinţarea plataţiilor se folosesc numai pomi altoiţi. Altoirea se poate face în pepinieră sau direct în plantaţie deoarece migdalul suportă greu transplantarea. Datorită vigorii mari de creştere în şcoala de puieţi se recomandă înfiinţarea câmpului I prin semănare directă. În câmpul II se poate proiecta deja coroana datorită creşterilor viguroase. În situaţia când se produc puieţi, iar aceştia se altoiesc în câmpul I şi pomii se formează în câmpul II, pomii astfel rezultaţi sunt prea viguroşi, cu un sistem radicular foarte dezvoltat, care în cea mai mare parte se rupe la scoatere, ceea ce conduce la procente scăzute la prindere şi întârzierea intrării pe rod. Specificul înfiinţării şi întreţinerii plantaţiilor Alegerea terenului se face funcţie de cerinţele acestei specii faţă de factorii ecologici şi de sol. Se vor avea în vedere solurile cu expoziţie favorabilă la lumină, bine drenate, lipsite de curenţi reci. Pregătirea terenului se face prin aceleaşi lucrări prezentate la celelalte specii cu precizare că desfundarea sau scarificarea să se facă cu mare rigurozitate. Epoca de plantare optimă este toamna devreme, pentru ca pomii să beneficieze de suficientă umiditate şi căldură pentru prindere şi fortificare. Plantarea din primăvară are mai multe inconveniente cum ar fi: pomii pornesc foarte repede în vegetaţie riscând să înflorescă în stratificare; migdalul suportă
200
greu stratificarea şi transplantarea; primăvara de multe ori este secetoasă şi pornirea în vegetaţie se face greu. La plantare se va evita fasonarea energică a rădăcinilor, expunerea acestora la soare sau temperaturi scăzute, iar pomii plantaţi se vor uda abundent şi des. Deoarece mjoritatea soiurilor de migdal sunt autosterile s e recomandă ca într-o parcelă să se planteze 2 -3 soiuri cu aceeaşi perioadă de înflorire pentru a se asigura polenizarea încrucişată. Distanţele de plantare se vor alege funcţie de soi, portaltoi, tipul de sol, forma de coroană, agrotehnica aplicată. Acest ea pot fi de 6 x 4 m sau 6 x 3 m când se va utiliza ca formă de coroană vasul ameliorat, sau piramida întreruptă; când pomii vor fi conduşi sub formă de palmetă distanţele de plantare vor fi de 4,5 x 4,5 m sau 4,5 x 5 m. Vasul ameliorat cu 3- 4 braţe şi tru nchi scurt (30-50 cm) are avantajul că permite recoltarea mecanizată a fructelor. Rezultate bune se obţin şi atunci când pomii sunt conduşi sub formă de palmetă liberă. Tăierile de formare. La plantare varga se scurtează la 60 -80 cm de la punctul de altoir e. Dacă pe porţiunea rămasă există ramuri anticipate, acestea se scurtează la cep (2 -3 muguri) în partea superioară şi se taie la inel sub 50 cm înălţime. După aceste operaţiuni tăierile de formare vor fi specifice formei de coroane alese. La migdal trebui e ţinut cont de faptul că unghiul de inserţie al şarpantelor să fie de 40 -45, deoarece dacă este mai mic, va fi favorizată dezbinarea lor, iar în cazul unui unghi mai larg rezultă un schelet slab. Este bine ca în perioada de formare să nu se facă scurtări ale ramurilor de prelungire pentru că acestea au o capacitate mare de ramificare. În cursul formării coroanei, având în vedere capacitatea mare de lăstărire, sunt necesare operaţii în verde, care constau în plivirea lăstarilor concurenţi, lacomi şi a celor amplasaţi pe latura superioară sau inferioară ale şarpantelor. De asemenea, se vor ciupi lăstarii fără perspectivă în formarea coroanei. Tăierile de întreţinere şi fructificare – se rezumă la uşoare răriri anuale (mai ales spre vărful şarpantelor şi mai puţin la baza lor), deoarece majoritatea soiurilor fructifică pe buchete de mai. Dacă ramurile anticipate sunt viguroase, pot fi reţinute pentru fructificare. Când sunt debile sau slabe se vor suprima. Când buchetele de mai şi ramurile mixte sunt insuficiente salbele vor fi păstrate pentru fructificare. Ramurile mixte nu se scurtează. Ramurile anuale lungi se scurtează numai dacă depăşesc 50 -60 cm. Deoarece aceste ramuri de rod evoluează în ramuri de semischelet care se arcuieşte sub greutatea rodului, ele se vor scurta la 6-8 buchete de mai atunci când încep să se epuizeze. Ramurile lacome se suprimă sau se scurtează la 3 -5 muguri, în cazul necesităţii completării ramurilor degarnisite. În cazul când pomii au îngheţat parţial refacerea lor se face prin trat erea plăgilor, scurtarea scheletului şi semischeletului până la lemn sănătos. Tot prin tăieri se menţine şi volumul coroanei în parametrii productivi. În perioadele de bătrâneţe, când creşterile se reduc iar ramurile se degarnisesc, se impun tăieri de reîntinerire prin reducerea scheletului la lemn de 3-4 ani. Tăierile “în verde”, după recoltarea fructelor poate constitui o alternativă la tăierile din timpul perioadei de vegetaţie. Tăierile din perioada de repaus trebuie realizate după trecerea perioadei cu geruri mari dar înainte de dezmugurit. Întreţinerea solului La distanţele de plantare precizate, în plantaţiile tinere şi în zone cu un aport hidric normal se pot înfiinţa culturi intercalate. În această situaţie agrotehnica va fi completată cu lucrări specifice în special de fertilizare. În zonele mai aride şi în plantaţiile mature este recomandat sistemul de ogor lucra t pe întreaga suprafaţă.
201
În zonele cu regim hidric normal sau cu posibilităţi de irigare intervalele dintre rânduri pot fi întreţinute înierbate. Erbicidarea, este o soluţie dar trebuie aplicată cu mult discernământ. Fertilizarea – Migdalul reacţionează pozitiv la aplicarea îngrăşămintelor şi în special a celor cu azot şi potasiu. Fertilizarea a condus la mărirea producţiei chiar până la 200%. La plantare se va face fertilizarea de bază cu 40 -50 t/ha gunoi de grajd, 800- 1000 kg/ha superfosfat, 500 kg/ha sare potasică şi 300 kg/ha azotat de amoniu. După intrarea pe rod se va aplica anual cca 100 kg azot, 50 -80 kg fosfor şi 60-120 kg potasiu la hectar. In cazul solurilor irigate cantităţile de îngrăşământe vor fi mărite. Fosforul şi potasiul asigură o mai bună acumulare a substanţelor lipide şi proteice în miez. Odată la 2 -3 ani se vor aplica şi 30 -40 t/ha gunoi de grajd. Irigarea se impune mai ales în zonele în care precipitaţiile sunt sub 500 mm, iar umiditatea solului scade sub 45- 55% din IUA. În aceste condiţii migdalul răspunde foarte bine la irigare mai ales când aceasta se realizează cu cantităţi mici de apă (300 -400 m3 /ha). Momentele crit ice pentru apă sunt: primăvara înainte de înflorit, dacă primăvara a fost secetoasă, în faza de întărire a endocarpului, la diferenţierea mugurilor de rod şi toamna ca udare de aprovizionare. Se va avea în vedere faptul că dozele excesive de îngrăşăminte a zotoase combinate cu norme mari de udare favorizează creşteri vegetative prea viguroase, o slabă maturare a lemnului şi o slabă rezistenţă la ger.
1.7. Combaterea bolilor şi dăunătorilor
Migdalul este atacat, în general, de aceleaşi boli şi dăunători ca şi piersicul. Unele dintre acestea (Taphrina deformans) nu sunt aşa de virulente. Dintre boli cele mai periculoase sunt ciruirea frunzelor şi monilioza, iar dintre dăunători, afidele, nematozii, păduchi ţestoşi etc. Schemele de tratament cu perioade şi substanţe sunt asemănătoare cu cele de la piersic.
1.8. Caracteristicile maturării migdalelor şi recoltarea Migdalele ajung la maturitate deplină la cca 4 -5 luni după legat funcţie de soi, condiţii climatice şi tehnologice. În timpul maturării, cantitatea de apă din miezul migdalelor scade de la 83% la 25%. Migdalele se recoltează când crapă mezocarpul iar sâmburele este eliberat uşor. Recoltarea se poate face manual sau mecanizat cu ajutorul vibratoarelor. Imediat după recoltat migdalele se separă de mezocarp, se pun la uscat la soare sau în spaţii speciale, altfel mucegăiesc foarte uşor. Există metode de îndepărtare a mezocarpului asemănătoare cu cele de la nuci. Păstrarea se face în spaţii bine ventilate şi cu umiditatea relativă cuprinsă între 60-65% pe rafturi sau în ambalaje specifice.
Teste de autoevaluare 13. Care sunt portaltoii utili zaţi pentru cultura migdalului ? 14. Care sunt formaţiunile de rod la migdal ? 15. Enumeraţi principalele soiuri de migdal ? 16. Caracterizaţi specia migdal din punct de vedere al cerinţelor faţă de factorii ecologici ? 17. Care sunt distanţele de plantare şi sistemele de susţinnere utilizate în cultura migdalului ? 18. Cum apreciaţi momentul de recoltare a migdalelor ?
202
Rezumat Migdalul este o specie mult răspândită şi apreciată în alte ţări, dar este aproape necunoscut în ţara noastră. Migdalul este originar din Asia Centrală unde se mai întâlneşte şi în prezent în stare sălbatică. Lista oficială de soiuri cuprinde 9 genotipuri dintre care unul românesc iar celelalte din alte ţări. Sistemul radicular – este influenţat de portaltoi. Astfel, prunul şi mirobolanul dezvoltă un sistem radicular mai trasant şi mai slab dezvoltat. Când este altoit pe migdal sau piersic, migdalul formează un sistem radicular profund. Fuctificarea migdalului are loc pe buchete de mai, ramuri mixte, ramuri salbe şi anticipate. Fructul - este o drupă cu mezocarpul subţire şi pubescent care la maturitate se usucă şi crapă, lăsând liber endocarpul lignificat, neted, cu pori caracteristici, care conţine una sau două seminţe comestibile . Faţă de lumină migdalul are cerinţe mari. Acest fapt are o deosebită importanţă la stabilirea densităţilor, la alegerea formelor de coroană şi a expoziţiei. Temperatura ca factor ecologic, este limitativă pentru cultura migdalului, aceasta fiind una din c ele mai pretenţioase specii faţă de căldură. Zonele favorabile culturii sunt cele cu temperaturi medii anuale cuprinse între 10,5 C şi 12,0. Migdalul are cerinţe mici faţă de apa din sol cât şi faţă de umiditatea relativă. Cultura reuşeşte bine în zonele cu 400-500 mm precipitaţii anuale. Faţă de sol migdalul are cerinţe moderate. Reuşeşte bine pe solurile uşoare, profunde, scheletice, pietroase, calcaroase dar bine drenate. Deoarece, majoritatea soiurilor de migdal sunt autosterile se recomandă ca într-o parcelă să se planteze 2 -3 soiuri cu aceeaşi perioadă de înflorire pentru a se asigura polenizarea încrucişată. Distanţele de plantare se vor alege funcţie de soi, portaltoi, tipul de sol, forma de coroană, agrotehnica aplicată. Acestea pot fi de 6 x 4 m s au 6 x 3 m (vasul ameliorat, sau piramida întreruptă ); 4,5 x 4,5 m sau 4,5 x 5 m ( palmetă) Întreţinerea solului - în plantaţiile tinere şi în zone cu un aport hidric normal se pot înfiinţa culturi intercalate. În zonele mai aride este recomandat sistemul de ogor lucra t pe întreaga suprafaţă. În zonele cu regim hidric normal sau cu posibilităţi de irigare intervalele dintre rânduri pot fi întreţinute înierbate. Fertilizarea – Migdalul reacţionează pozitiv la aplicarea îngrăşămintelor şi în special a celor cu azot şi potasiu . Irigarea se impune mai ales în zonele în care precipitaţiile sunt sub 500 mm, iar umiditatea solului scade sub 45-55% din IUA. Migdalul este atacat, în general, de aceleaşi boli şi dăunători ca şi piersicul. Schemele de tratament cu perioa de şi substanţe sunt asemănătoare cu cele de la piersic. Migdalele se recoltează când crapă mezocarpul iar sâmburele este eliberat uşor. Recoltarea se poate face manual sau mecanizat cu ajutorul vibratoarelor.
BIBLIOGRAFIE
Grădinariu G., I strate M., - Pomicultură generală şi specială, Ed. Moldova, 2003, pag. 393-400
Zlati Cristina, Gradinariu G., 2010 – Pomologie, Ed. Moldova, Iaşi, pag. 175-180 Cociu V ., şi colab., 2006 -Culturile nucifere. Editura Ceres, Bucureşti, pag. 211-279
203
Tema 2 CULTURA ALUNULUI ŞI CASTANULUI Coryllus avellana
Fam. Betulaceae
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 2
CUPRINS 2.1. Importanţa culturii 2.2. Originea şi aria de răspândire 2.3. Sortimentul de alun 2.4. Particularităţile de creştere şi fr uctificare ale alunului 2.5. Cerinţele al unului faţă de factorii ecologici 2.6. Particularităţi tehnologice 2.7. Combaterea bolilor şi dăunătorilor 2.8. Particularităţile maturării şi recoltării alunelor
2.1. Importanţa culturii Alunele pot fi consumate în stare proaspătă sau prelucrate. În stare proaspătă consumul se eşalonează în tot cursul anului. Pentru pomicultura modernă alunul constituie una dintre speciile de mare interes, datorită cererii nelimitate pentru fructele sale. Există ţări ca Turcia, Spania, Italia, U.S.A. (statul Oregon etc) în care cultura alunului reprezintă o sursă importantă de venituri pentru locuitorii lor (V. Cociu, 1997). Alunele prezintă un conţinut scăzut de apă (3,5-7,1%), dar ridicat în proteine (10,022,0 %) şi în special în grăsimi (53,0 -72,0%), multe elemente minerale: săruri de potasiu (636 mg/100 g produs proaspăt), vitamina B1 (0,39 mg/100g), vitamina B2 (0,21 mg/100 g), vitamina PP (1,35 mg/100g), acid pantotenic (1,15 mg/100 g), acid folic (71 mg/100 g). În cantităţi reduse se mai găsesc carotenul (0,029 mg/100 g) şi vitamina C (3,0 mg/100 g). Valoarea energetică a alunului este ridicată (694 Kcal) fiind depăşită numai de nuci. Alunul se foloseşte frecvent în lucrările de îmbunătăţiri funciare executate pe terenuri în pantă, cu grad accentuat de eroziune. Alunul este şi o importantă plantă decorativă. Lemnul de alun se foloseşte în construcţie, pentru împletituri sau obiecte sculptate.
2.2. Originea şi aria de răspândire. Alunul este o specie foarte veche dar din cauza cerinţelor sale ecologice specifice ocupă suprafeţe restrânse pe glob comparativ cu alte specii pomicole. Originea acestei specii este europeană, unde creşte şi în prezent în stare sălbatică. De asemenea, în mod spontan alunul se întâlneşte în China, Tibet, Manciuria, India, Asia Mică, Altai, Ural, SUA, Canada. Arealul economic este mult mai restrâns decât cel botanic. Ponderea acestei specii se întâlneşte între paralele 30 - 50 latitudine nordică. Nu se întâlneşte în emisfera sudică. Suprafaţa ocupată de alun pe plan mondial este de peste 600 .000 ha (Alvin, 1994) cele mai mari suprafeţe se găsesc în Turcia (540.000 ha), Italia (70.000 ha), Spania (30.000 ha), SUA (16.000 ha). Producţia mondială de alune oscilează între 500.000 t şi 75.000 t în ultimul deceniu, din care Turcia realizează 450.000 – 550.000 t, Italia 85.000 – 128.000 t, Spania 12.000 – 27.000 t, SUA 18.000 – 37.000 t.
204 În prezent, în România, alunul se cultivă pe suprafeţe reduse (200 ha) în judeţele: Vâlcea, Olt, Caraş - Severin, Argeş, Mureş, Arad, Gorj, etc.
2.3. Particularităţi biologice şi ecologice Specii care au contribuit la formarea soiurilor şi portaltoilor Majoritatea botaniştilor recunosc 9 specii de alun, dar în realitate sunt între 9 şi 20 de specii ce fac parte din genul Corylus. Corylus avellana L. - alunul comun, creşte spontan în Europa, Turcia, Siria, Iran etc. sub formă arbustoidă şi este principala specie care a dat naştere la cele mai multe soiuri şi are cea mai mare importanţă economică. Corylus maxima Mill - alunul de Lombardia, creşte spontan în sud-estul Europei, Asia Mică, SUA, este un arbustoid din care provin foarte puţine soiuri, dar cu fructul mare. Corylus heterophylla Fisch - alunul siberian, este un arbustoid de talie mică, precoce, productiv, cu mare plasticitate ecologică, rezistent la ger. Nu a dat naştere la soiuri valoroase, dar este folosit în continuare în ameliorare. Corylus colurna L. - alunul turcesc, are talie mare, intră târziu pe rod, este longeviv, rezistent la boli şi dăunători. Datorită calităţii inferioare a fructelor este utilizat doar pentru ameliorarea portaltoilor. Corylus americana - alunul american, arbustoid cu talia redusă, cu mare plasticitate ecologică. Corylus cornuta Marsh - alunul cu vârf , creşte spontan în America de Nord. Corylus ferosc Wall - alunul himalaian, creşte în Nepal, Tibet, China. Corylus sieboldiana - alunul japonez, creşte în Japonia, N -E Asiei, Coreea, nordul Chinei. Corylus tibetica Botel - alunul tibatan, creşte în China centrală şi de vest. Populaţiile de Corylus avellana, de pe teritoriul României prezintă un înalt grad de variabilitate, atât în ceea ce priveşte plantele cât şi fructele. Funcţie de originea geografică, speciile genului Corylus prezintă următoarele seturi de cromozomi X = 11 şi 2n = 18 sau 2n = 22.
Obiective principale şi metode utilizate în ameliorarea alunului Obiective: - ameliorarea productivităţii (peste 2 t fructe/ha); - calitatea fructelor (peste 3,5 g, uniforme, aspectoase, cu coaja subţire, minim 45% miez, gust plăcut); - rezistenţă la principalele boli şi dăunători (Xanthomonas, Gleosporium, Botrytis, Phytoptus); - rezistenţă la temperaturi scăzute ( -25 … -38 C); - reducerea procentului de fructe seci; - maturitatea timpurie.
Metode de ameliorare - hibridarea intraspecifică şi interspecifică; - selecţia clonală individuală; - selecţia variaţiilor mugurale; - înmulţirea prin meristeme (creează variabilitate). Sortimentul de soiuri Deşi în flora spontană se întâlnesc foarte multe biotipuri, în cultură sunt relativ puţine soiuri comparativ cu alte specii (cca 250), iar la noi în ţară 15-20 soiuri. Dintre acestea, lista oficială include 5 soiuri din care 3 româneşti şi 2 străine.
205 Pentru determinarea soiurilor se analizează următoarele caractere pomologice: - involucrul (lungime, formă, grad de acoperire a fructului); - fructul (mărime, formă, culoare); - endocarpul (culoare, grosime, uşurinţa de spargere); - sămânţa (formă, consistenţă, gust, conţinut în lipide, substanţe proteice etc.); - tegumentul. Tabelul 14.1
Principalele soiuri de alun cultivate în ţara noastră Denumirea soiului
Romavel
Vâlcea 22
Principalele caracteristici Recomand ări Fruct Plantă Vigoare mare cu Maturarea: VIII/2, Soi de bază port semierect, România mijlociu (2,7 g), rotund, pentru precoce, productiv, uşor turtit, S.C.P.P. miezul are plantaţiile rezistent la Vâlcea 1,5 g. Randamentul în intensive bacterioză şi miez 50/55%. păianjeni Maturarea IX/1. Mare Recomandat România Vigoare redusă, port (3,5-4,0 g), rotund cu pentru zona S.C.P.P. etalat, precoce, coaja subţire, conţine subcarpatică a Vâlcea productiv 45% miez Olteniei Maturarea VIII/3. Se recomandă Vigoare mijlocie, Fructul mic spre Italia port semietalat, pentru zonele mijlociu (2,3 g) rotund, precoce, productiv u ierni blânde conţine 45-52% miez Origine
Tonda gentille delle Langhe Merveille de Vigoare mare, port Bolwieller necunoscută erect, precoce, (Uriaş de productiv Halle) Vigoare mare, port erect, foarte Ennis S.U.A. productiv, rezistent la ger
Maturarea IX/3. Fructul Se recomandă mare (3,6 g) cu coajă pentru zonele groasă conţine 36-41% cu climat miez continental
Maturare tardivă. Soi valoros cu Fructul mare (4,5 g), perspective de rotund, cu vârful conic, extindere conţine 45-49% miez Maturare tardivă. Vigoare foarte mare, Fructul mare (4,0 g), Soi valoros, port semierect, Butler S.U.A. productiv, puţin oval, randamentul în de perspectivă sensibil la bacterioză miez de 47-49% Maturarea IX/1. Fructul Soi valoros România, Vigoare medie, port foarte mare (4,3 g) pentru Cozia S.C.P.P. erect, precoce, plantaţii rotund compresat Vâlcea productiv conţine 44-46% miez intensive Vigoare mare, port Maturarea VIII/3-IX/1. Soi productiv, semierect, precoce, Barcelona necunoscută Fruct mare, rotund, dar sensibil la productiv, pretenţios conţine 42-44% miez unele boli la sol
Portaltoii alunului În general, alunul se înmulţeşte pe cale vegetativă (marcotaj), iar marcotele se plantează direct fără altoire. În situaţia când se înmulţeşte prin altoire se folosesc ca portaltoi: - alunul comun (Corylus avellana); - alunul turcesc (Corylus colurna); - alunul siberian (Corylus heterophylla); - alunul american (Corylus americana), s.a.
206
2.4. Particularităţi de creştere şi fructificare ale alunului Sistemul radicular. Este profund la speciile arborescente (C. colurna) şi superficial de tip fasciculat, bine ramificat, şi dezvoltat la speciile arbustoide (C. avelana, C. maxima, C. americana şi C. heterophilla). Marea masă a rădăcinilor se află în stratul de sol cuprins între 10-15 cm. În primii doi ani de la plantare, creşterea rădăcinilor este mai lentă, apoi creşterea este foarte intensă. Cultivate pe terenuri argiloase, argilo-lutoase sau luto-nisipoase, soiurile de alun formează rădăcini care depăşesc de 1,5 -2,0 ori proiecţia coroanei (I. Botu, 1987). Pe rădăcinile active, alături de perişorii absorbanţi, se găsesc şi micorize ectotrofe specifice. Ritmul maxim de creştere a rădăcinilor are loc toamna (Tombesi, 1991). Tulpina. Alunul este un arbustoid înalt de 3-5 m, cu 15-20 ramificaţii de diferite vârste pornite din zona coletului. Coroana alunului este globuloasă, cu baza mult lărgită şi destul de deasă. Specificul de fructificare. Alunul este o specie unisexuat monoică care fructifică pe următoarele ramuri de rod: ramura scurtă, ramura mijlocie şi ramura lungă. Ramura scurtă are 2-5 cm lungime şi prezintă terminal un mugur mixt, din care se formează un lăstar fertil. În unele cazuri, terminal, ramura poate avea un grup de amenţi. Pe toată lungimea ei se găsesc muguri vegetativi slab dezvoltaţi. În anul următor datorită mugurului mixt plasat terminal se transformă într -o nouă ramură de rod scurtă. Ramura mijlocie are 15-40 cm. lungime şi poartă terminal un mugur mixt sau un grup de amenţi. Axial poate avea numai muguri micşti şi eventual câţiva muguri vegetativi amplasaţi în zona bazală. Ramura lungă are 40-80 cm lungime şi poartă în vârf un mugur mixt sau un grup de amenţi. Axial are muguri micşti, vegetativi şi uneori amenţi. Aceste ramuri se găsesc în mod obişnuit la periferia coroanei. Mugurii. După modul de formare şi funcţiile pe care le îndep linesc, mugurii la alun pot fi de 5 feluri: - muguri vegetativi, sunt situaţi la baza ramurilor anuale din coroană sau pe toată lungimea drajonilor; - muguri micşti (unisexuaţi femeli), care sunt situaţi de regulă în treimea superioară a ramurilor anuale şi din care în anul următor se formează lăstari de 5 -15 cm ce au în vârf inflorescenţele femele; - muguri micşti unisexuaţi, din care se formează atât inflorescenţele femele (2 -3 la baza lăstarului), cât şi inflorescenţele mascule; - muguri floriferi, din care iau naştere inflorescenţe mascule (amenţi); - muguri adventivi, care sunt situaţi pe ramurile multianuale şi pe rădăcini. Florile bărbăteşti sunt grupate în amenţi. Fiecare ament cuprinde 130-160 flori apetale, alcătuite dintr -o bractee concrescută cu două bracteole şi patru stamine bifurcate, terminate cu două antere. Florile femeieşti sunt grupate în inflorescenţe femele denumite şi glomerule cu 4 16 flori. O floare are un gineceu bicarpelar, cu două ovule, dintre care la majoritatea soiurilor se dezvoltă numai unul, iar celălalt avortează. Fructul. Este o achenă monocarpică (pseudoachenă) protejată până la maturitate de un involucru provenită din concreşterea a 1 – 3 bractei lobate ce conţine două ovule din care se formează de regulă o singură sămânţă. Mărimea şi forma alunelor este diferită de la un soi la altul. Ciclul de viaţă. Perioada de exploatare maximă a unei plantaţii de alun este de 3050 de ani. Există însă plantaţii foarte vechi (peste 150 ani) aflate încă în plină fructificare (Turcia). Ciclul anual. Alunul porneşte în vegetaţie timpuriu (ianuarie-februarie), prima fenofază fiind înflorirea. În funcţie de momentul înfloririi soiurile de alun pot fi împărţite în trei grupe: - cu înflorire timpurie, între 20 ianuarie-10 februarie (Furlak, Tonda romana);
207 - cu înflorire mijlocie, între 10 februarie-1 martie (Tonda gentille delle Langhe, Segorbe); - cu înflorire tardivă, după 1 martie (Cosford, Uriaşe de Halle). Fenomenul de dichogamie, adică de neconcordanţă a maturării organelor florilor femele şi a celor mascule, este prezent la alun şi prezintă trei cazuri diferite: - protandria sau înflorirea florilor mascule înaintea celor femele (Lungi de Spania, Cosford); - protoginia sau înflorirea florilor femele înaintea celor mascule (Tonda gentille delle Langhe); - homogamia sau înflorirea concomitentă a florilor femele şi a celor mascule. Polenizarea la alun este anemofilă. Majoritatea soiurilor de alun sunt autosterile. După polenizare, tubul polenic creşte rapid ajungând în 4-7 zile la baza ovarului, unde rămâne 4-5 luni, timp în care are loc maturarea ovulei după care are loc fecundarea (sfârşitul lunii iunie, începutul lunii iulie). Productivitatea alunului este destul de scăzută, de 1,5 – 4 t/ha fructe în coajă. Plantaţia devine rentabilă la o producţie de peste 500 kg/ha miez. Longevitatea plantaţiilor: 30-40 ani economic, dar planta poate trăi 80 – 100 ani.
2.5. Cerinţele faţă de factorii ecologici Temperatura. Este unul din factorii climatici care limitează aria de cultură a alunului. Cultura alunului s-a dezvoltat cu precădere în zonele cu temperaturi medii cuprinse între 12o şi 16oC, iar temperaturile minime absolute nu coboară sub -18o...-20o C în perioada de repaus şi sub -8o...-10oC în perioada înfloritului. O rezistenţă ridicată a amenţilor se înregistrează în cazul unei evoluţii lente a temperaturilor, fără oscilaţii evidente. În iernile cu oscilaţii mari de temperatură, de la o zi la alta sunt afectaţi amenţii şi florile femele chiar la temperaturi de -5 ...-18oC. Cele mai rezistente la ger s-au dovedit a fi soiurile: Merveille de Bolwieller, Cosford şi Împărăteasa Eugenia. Lumina. Faţă de lumină, alunul are cerinţe mijlocii ce sunt satisfăcute pe întreg teritoriul ţării noastre. Pentru alun lumina este cu atât mai importantă cu cât arealul său de cultură a fost deplasat substanţial, spre nord unde trebuie amplasat pe expoziţii estice, sudice, sud-estice şi sud-vestice. Apa. Este un factor indispensabil pentru reuşita culturii alunului, atât în ce priveşte apa din sol, cât şi pentru cea din atmosferă. Alunul reuşeşte bine numai în acele zone în care suma precipitaţiilor anuale se situează între 700 şi 1200 mm. Umiditatea relativă optimă din perioada de vegetaţie este de 70-80% .Excesul de apă din sol de lungă durată cât şi din atmosferă este dăunător provocând asfixierea rădăcinilor şi favorizând dezvoltarea unor boli critogamice (Botrytis cinerea şi Monilia fructigena). Alunul este tolerant la stressul hidric, dacă este de scurtă durată. Aerul. Prezintă importanţă pentru alun din punct de vedere al compoziţiei şi al mişcării sale (vânturi). Vânturile uşoare au o influenţă favorabilă asupra culturii în toate fenofazele, dar mai ales în perioada înfloritului, când asigură polenizarea, şi în perioada maturării fructelor când reduc umiditatea atmosferică. Solul. Stratul fertil de sol destinat culturii intensive a alunului trebuie să aibă o grosime de minimum 60-80 cm, iar apa freatică să se găsească la mai mult de 1,5 -2,0 m faţă de nivelul acestuia. Cele mai bune soluri s-au dovedit cele cu textură medie: lutoase, luto-nisipoase, nisipo-lutoase şi luto-argiloase. Specia suportă o concentraţie în calcar activ de până la 10-12%. 2.6. Particularităţi tehnologice Specificul producerii materialului săditor La alun, materialul săditor se produce în exclusivitate pe cale vegetativă prin drajoni, marcotaj, butaşi şi prin altoire.
208 Înmulţirea prin drajoni. Este o metodă simplă şi uşoară, dar prin care se obţin un număr mic de plante comparativ cu alte metode 16-22 mii buc/ha. Gradul de înrădăcinare al drajonilor este scăzut, motiv pentru care drajonii respectivi nu pot fi folosiţi la înfiinţarea unei plantaţii. Plantele obţinute din drajoni sunt neuniforme şi se refac foarte greu din cauza porţiunii înrădăcinate care este redusă. Metoda se utilizează mai ales în grădinile familiare. Înmulţirea prin marcotaj. La început, s-a folosit cu precădere marcotajul prin muşuroire, ulterior, s-au introdus metode mai avantajoase tehnic şi economic cum sunt marcotajul prin aplecare şi marcotajul prin ştrangulare. Marcotele obţinute prin ştrangulare şi drajonii înrădăcinaţi au un sistem radicular slab dezvoltat. Din această cauză necesită fortificarea pe parcursul unui an de vegetaţie în platforme de înrădăcinare. Butăşirea este o metodă de perspectivă pentru alun. Această a dat bune rezultate în cazul butaşilor semilignificaţi care se recoltează la mijlocul lunii iunie de pe mijlocul ramurilor anuale. Tratarea lor cu acid indolil- butiric (IBA) în doză de 1000 ppm, a favorizat înrădăcinarea la unele soiuri cu până la 100% (Barcelona şi Butler).
Altoirea. Reuşita altoirii depinde de metodele de altoire şi de portaltoii folosiţi. Dintre metodele de altoire s-au dovedit mai eficiente altoirea în mugur crescând (în prima jumătate a lunii iulie cu muguri de pe lăstari) şi altoirea în despicătură în verde (de la începutul lunii iunie cu lăstari erbacei). La masă, alunul se poate altoi în despicătură şi copulaţie perfecţionată, metode prin care se pot obţine: 20-60% plante altoite. Înmulţirea prin seminţe. Alunele au germinaţie scăzută (15-30%), înainte de semănat ele trebuie stratificate la 1 -5oC, timp de 110-120 zile.
Specificul înfiinţării şi întreţinerii plantaţiilor. Sistemul de cultură. Alegerea terenului se va face în funcţie de cerinţele ecologice ale soiurilor. Distanţele de plantare sunt influenţate de soi şi fertilitatea solului şi pot fi: 5,0-6,5 m între rânduri şi 3,0-6,0 m pe rând; 10-15 m între rânduri şi 7-8 m pe rând pentru sistemul agropomicol, utilizând coroana tip tufă. În ultima perioadă s-au înfiinţat plantaţii intensive cu distanţe de 5,0 m între rânduri şi 3,0-4,0 m pe rând, pomi având un singur trunchi şi coroana condusă sub formă de vas ameliorat. Plantarea alunului se va face toamna, deoarece pornirea în vegetaţie are loc foarte devreme. Sistemul radicular este foarte sensibil, de aceea manipularea se va face cu mare grijă, pentru a nu se rupe rădăcinile absorbante sau acelea purtătoare de micoriză. Fiind o specie cu soiuri autosterile dichogame, pentru fiecare soi de bază se vor alege 2-3 soiuri polenizatoare, cu aceeaşi perioadă de înflorire. La 3-4 rânduri din soiul de bază se intercalează 1 -2 rânduri din soiurile polenizatoare (tab. 14.2). De asemenea, fiind o specie anemofilă, rândurile trebuie orientate perpendicular pe direcţia vântul ui dominant. Tăierile de formare. Forma de coroană se realizează în 5 -6 ani de la plantare, alunul fiind condus sub formă de tufă cu 4-10 tulpini. În cultura intensivă a alunului mai este utilizată forma de vas ameliorat, cu trunchi mijlociu (40 -60 cm) şi 4-7 şarpante. Tăierile de întreţinere şi fructificare sunt sumare în perioada de tinereţe şi constau numai din răriri. După intrarea pe rod şi îndesirea coroanei se efectuiază următoarele lucrări: - anual se vor îndepărta creşterile viguroase din interiorul coroanei, pentru evitarea umbririi ramurilor fructifere; - ramurile anuale din exteriorul coroanei cu lungimea mai mare de 50-60 cm se vor scurtata la 40-50 cm, deoarece rodesc puţin, comparativ cu ramurile de 20 -40 cm;
209 - ramurile de semischelet, la care s-a produs degarnisirea, vor fi scurtate, astfel încât să provoace noi creşteri anuale; - degajarea interiorului coroanei, pentru a spori intensitatea luminii şi a mări suprafaţa de rodire. Obligatorie este înlăturarea drajonilor şi lăstarilor ce cresc di n zona coletului. Întreţinerea solului. În plantaţiile de alun se poate folosi: ogorul lucrat ; ogorul erbicidat ; ogorul combinat; mulcirea;ogorul cultivat cu îngrăşăminte verzi sau plante agroalimentare. Solul se lucrează pe o adâncime de 12 -15 cm. Dintre erbicidele folosite amintim: Simazin 2-6 kg/ha; etc Diuran 1-2 kg/ha; Ustinex 10 kg/ha; Casorom 3 kg/ha. Erbicidarea în plantaţiile conduse sub formă de tufă trebuie făcută cu mult discernământ datorită riscului de a distruge şi pomii. În zonele cu preci pitaţii suficiente şi pe terenul în pantă se foloseşte sistemul înierbat printre rânduri şi lucrat pe rând . Iarba se coseşte şi se foloseşte ca mulci. Tabelul 14.2
Polenizatorii soiurilor de alun Soiul de polenizat Vâlcea 22 Tonda gentille delle Langhe Merveille de Bolwieller Ennis Butler Barcelona
Principalele soiuri polenizatoare Fertila de Coutard, Tombul, Tonda romana Cosford, Camponica, Imperial de Tiebizonda Cosford, Daviana, Lungi de Spania Butler, Merveille de Bolwieller Ennis, Fertilă de Coutard, Merve ille de Bolwieller Daviana, Mortarella, Imperial de Prebizonda, Merveille de Bolwieller
Fertilizarea plantaţiilor Alunul este o specie care răspunde favorabil la fertilizare. Mai mulţi autori au confirmat că pentru o producţie de 1,8 t/ha alunul absoarbe din sol următoarele cantităţi de elemente: 18,2 kg azot; 9,1 kg fosfor; 12,3 kg potasiu şi 16.3 kg Ca. În plataţiile tinere fertilizarea se face în special cu azot pentru dezvoltarea sistemului radicular, dar şi a părţii epigee. Dozele orientative sunt: 60 kg/ha azot, 30 kg/ha fosfor şi 40 kg potasiu/ha. Fertilizarea în plantaţiile pe rod se realizează prin administrarea anual a 100 -150 kg/ha N; 80-100 kg/ha P2O5 şi 100-120 kg/ha K2O şi la 3-4 ani 30-40 t/ha gunoi de grajd. Atât în plantaţiile tinere cât şi în cele pe rod se va evita utilizarea îngrăşămintelor sub formă de cloruri având în vedere sensibilitatea acestei specii la clor. Metoda de diagnoză foliară încă nu este bine pusă la punct necesitând încă cercetări. Irigarea. Fiind o specie pretenţioasă la apa din sol şi la umiditatea atmosferică, irigarea este o secvenţă tehnologică obligatorie. În cultura alunului apa fiind un factor limitativ. Stabilirea regimului de irigare este strâns legat de perioadele critice ale alunului în ciclul anual. După Tasias şi Girona (1983) momentele critice sunt între 20 -25 iunie şi 1520 iulie, ca urmare a unui deficit hidric precum şi în timpul creşterii seminţei. În plantaţiile de alun aflate în perioada de plină rodire sunt necesare 1000-3000 m3/ha apă asigurată prin irigaţii în condiţiile unui regim pluviometric de sub 800 mm/an. Normele de udare la alun sunt cuprinse între 300 şi 500 m3 /ha, fiind mai reduse decât la alte specii pomicole din cauza sistemului radicular mai superficial.
2.7. Combaterea bolilor şi dăunătorilor.
Dintre bolile mai păgubitoare sunt: virozele (mozaicul alunului, atrofia lăstarilor; atrofia fructelor ş.a.), bacteriozele (Xanthomonas corylina) şi cicozele (Cytospora corycola, Gleosporium coryli, Phyllactinia suffulta, Monilinia fructigena, Botrytis cinerea etc.).
210 Cei mai periculoşi dăunători sunt: gărgăriţa alunului ( Balaninus nucum) şi viermele alunelor ( Mellisopus latifferanus) acarieni, afidele, insectele miniere. În cadrul schemei de combatere se va avea în vedere nivelul de combatere naturală, stabilirea pragului de dăunare, şi apoi efectuarea prognozelor şi avertizărilor toate în scopul raţionalizării tratamentelor chimice. Combaterea bolilor şi dăunătorilor se va face prin tratamente în timpul perioadei de repaus şi în vegetaţie cu pesticidele cunoscute aplicate la avertizare.
2.8. Specificul maturării şi recoltării alunelor.
Momentul optim de recoltare este considerat atunci când fructele au ajuns la dimensiunile specifice soiului, iar pelicula ce separă sămânţa de pericarp devine brunroşcată. Alunele se pot recolta cu sau fără involucru, manual sau mecanizat. În plantaţiile comerciale de alun se disting două moduri de recoltare a alunelor: - recoltarea în verde (cu involucru); - recoltarea în uscat (fără involucru). Recoltarea cu involucrul (recoltarea în verde) se recomandă la pomii tineri, la cei amplasaţi pe pante şi în plantaţiile cu solul înierbat şi se face în exclusivitate manual. După recoltare, este necesară îndepărtarea imediată a involucrului, uscarea determinând desprinderea greoaie a acestuia de pe fruct. Recoltarea fără involucru se face când 90% din alune au căzut pe sol şi involucrul cade uşor. Căderea are loc într -un timp de 15-25 zile fără ca fructele să se deprecieze. Recoltarea mecanizată se face numai pe terenuri plane sau uşor înclinate cu solul arat, nivelat şi tăvălugit. Uscarea alunelor recoltate se face prin expunerea lor la soare timp de 2-3 zile, până când umiditatea miezului scade sub 8%. Urmează sortarea calibrarea şi ambalarea fructelor. Ambalarea se face în saci care se stivuiesc pe palete cu montanţi sau în lăzi "P".Acestea se stivuiesc în spaţiul de păstrare. Păstrarea se face la temperatura de 0 oC şi umiditatea relativă a aerului de 70-75%, condiţii în care se poate menţine calitatea alunelor 1-1,5 ani. Comercializarea alunelor în coajă sau decojite se face în ambalaje mici sub formă de preambalate, folosind pungi de 100-200 g.
CULTURA CASTANULUI CU FRUCTE COMESTIBILE Castanea sativa Mill.
Fam. Fagaceae
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 2
CUPRINS 2.1. Importanţa culturii 2.2. Originea şi aria de răspândire 2.3. Sortimentul de castan 2.4. Particularităţile de creştere şi fr uctificare ale castanului 2.5. Cerinţele alunului faţă de factorii ecologici 2.6. Particularităţi tehnologice 2.7. Combaterea bolilor şi dăunătorilor 2.8. Particularităţile maturării şi recoltării castanelor 2.1 Importanţă, origine, arie de răspândire Castanul cu fructe comestibile (castanul dulce sau nobil) este o specie cu o mare importanţă pomicolă, dar şi silvică, având lemnul de calitate superioară.
211 Fructele conţin: 27-36,6 % amidon, 4,5-16,4% zaharuri, 2-5,8% lipide, 2,9-9,4% substanţe proteice, 2% celuloză, 1,2% substanţe minerale (S,K,P,Mg,Na,Ca, Fe), vitaminele C (27 mg%), B1,B2, având valoarea energetică de 2100 cal/kg. Fructele se consumă fierte, prăjite, coapte sau sub formă de piureuri. Făina de castane se foloseşte în cofetărie sau pentru fabricarea alcoolului (randament 37%). Lemnul este superior celui de stejar, fiind dens, dur, elastic şi foarte rezistent la putrezire, fapt pentru care se utilizează la confecţionarea ambarcaţiunilor navale, stâlpilor de poduri, abatajelor de mine, doagelor pentru butoaie, parchetului, furnirului (brunroşcat), mobilă de lux şi a obiectelor artizanale. Involucrul fructelor, scoarţa tulpinei, frunzele fiind foarte bogate în substanţe tanante (30-33%), se folosesc în tăbăcărie şi în industria textilă pentru vopsirea ţesăturilor din bumbac, lână şi mătase într -o culoare brun închisă. Prin talia sa impunătoare, prin coloritul frunzişului din perioada de toamnă, castanul este unul din cei mai decorativi arbori. Pomul valorifică solurile în pantă, sărace, improprii altor specii.
2.2. Originea şi aria de răspândire Castanul cu fructe comestibile este originar din Europa, Asia Mică şi Americ a de Nord. Cercetările paleontologice au dovedit că pe teritoriul ţării noastre, ca şi în Iugoslavia, Austria, Ungaria castanul există încă din terţiar, aria de răspândire restrângându-se în perioada postglaciară. Creşte în stare spontană, formând masive f orestiere, în Caucaz, Spania, sudul. Italiei şi Franţei, Peninsula Balcanică, nordul Africii etc. Pe plan mondial, producţia de castane este de cca 500.000 tone, respectiv, 0,3% din producţia totală de fructe, din care Asia asigură 300.000 tone (68%), Europa 150.000 tone (28,5%), iar America de Nord. 10.000 tone (1,9%). Principalele ţări producătoare sunt: Coreea, Italia, Japonia, China, Franţa, Grecia, Bolivia ş.a. În România, castanul se situează aproape de limita nordică de cultură. Creşte spontan sub formă de pomi izolaţi sau în masive pure, dar şi în amestec cu gorun, stejar, fag, carpen, paltin ş.a. Ocupă mari suprafeţe în depresiunea subcarpatică a Olteniei, depresiunea Lăpuş şi Baia - Mare. Principalele centre de cultură sunt: Baia Mare, Tăuţii de Sus, Şomcuţa Mare, Seini, Tismana, Horezu ş.a. Sub formă de pomi izolaţi sau mici pâlcuri se întâlneşte cu precădere în judeţele Caraş - Severin, Timiş, Hunedoara, Arad, Bihor, Sălaj, Cluj Napoca, Alba, Mureş, Bistriţa- Năsăud ş.a. (Gr. Mihăescu, 1977, 1985). Producţia naţională de castane este de cca. 25000 tone şi se obţine de pe cca 800 ha. Colecţia naţională de soiuri şi biotipuri se află la S.C.P.P. Baia Mare şi Tg. Jiu, unde se produce şi material săditor altoit.
2.3 Particularităţi biologice şi ecologice Specii care au contribuit la formarea soiurilor şi portaltoilor Specii. Genul Castanea cuprinde 9 specii dintre care 4 sunt din America de Nord, 4 din Asia Mică şi una din Europa. Cele mai importante pentru pomicultură sunt următoarele: Castanea sativa Mill. - castanul european, răspândit în sud-estul Europei, a format soiurile cultivate în Italia, Franţa, Bulgaria, România. Are vigoare mare (25-35 m), este longeviv, intră târziu pe rod. Castanea crenata Sieb. şi Zucc. - castanul japonez, are port pitic, arbustoid cu coroana plângătoare, este precoce, formează fructe mari şi dulci, fiind genitorul soiurilor: Gynoise, Tamba, Izumo, Yamato, Ganne, cultivate în Japonia; Castanea dentata Borkh. - castanul dulce american, creşte sub formă de pom viguros, î nalt de 30 m, intră târziu pe rod, este rezistent la ger, secetă, boli şi are fructe mici cu diametrul de 1,5-2,5 cm;
212 Castanea mollisima Blume. - castanul chinezesc, creşte sub formă de pom înalt de 20-22m, este precoce, rezistent la boli şi ger, foarte productiv, formează fructe mari şi aromate. Soiurile Naking şi Orrin sunt cultivate în S.U.A.; Castanea pumila Mill. - castanul pitic, originar din America de Nord, este un arbustoid, rezistent la secetă, cu fructe mici, cilindrice, foarte dulci.
Obiective principale şi metode utilizate în ameliorarea castanului. Fiind o specie care prezintă anumite particularităţi biologice şi tehnologice castanul necesită încă multe etape şi obiective de ameliorare. Pe plan mondial obiectivele de ameliorare se referă la: productivitate, rezistenţă la boli (cancerul scoarţei şi boala de cerneală) atât a soiurilor cât şi a portaltoilor etc. Cercetătorii români şi-au stabilit ca principale obiective, următoarele: - obţinerea soiurilor de vigoare mică şi mijlocie; - precocitate de rodire (6-7 ani de la plantare); - productivitate ridicată; - fructe mari şi foarte mari (10 -18 g), uşor detaşabile de involucru; - rezistenţă genetică la boli; pătarea frunzelor, crăparea scoarţei; - capacitate bună de adaptare la condiţiile ecologice. Ca surse de germoplasmă, soiurile Iza şi Mara se folosesc pentru ameliorarea productivităţii şi rezistenţei la condiţiile ecologice. Soiurile Tamba, Izuma Tsukuba şi Ishizuki pentru precocitate, vigoare redusă, mărimea fructelor şi rezistenţă la bolile specifice. Metode de ameliorare folosite în România: - selecţia individuală din populaţiile existente şi studiul în culturi de concurs a acestora; - hibridarea interspecifică (ex. C. sativa x C. crenata sau C. crenata x C. sativa).
2.3. Sortimentul de soiuri În România fondul de germoplasmă cuprinde 56 specii, soiuri şi selecţii. Prin selecţie clonală a biotipurilor valoroase de Castanea sativa s -au obţinut la noi în ţară soiurile: Iza, Mara, Tismana, Hobiţa, Goreni, Prigoria, Polovraci care sunt foarte productive, rezistente la boli, dăunători şi formează fructe mari (tabelul 15.1.). Tabelul 15.1
Principalele soiuri de castan cultivate în România Soiul Tismana Polovraci Prigoria Iza Mara Goreni Hobiţa
Perioada de maturare IX/2-3 IX/3 IX/3 IX/3-X/1 IX/3-X/3 X/2 X/2
Fructul Mare, semisferic, cu vârf rotunjit Foarte mare (25 g), maroniu Mare (20g), castaniu Mijlociu (12 g), brun-roşcat Mijlociu (8 g), brun-închis Mijlociu (11 g), castaniu Mijlociu (10 g), maroniu
Interes pentru cultură prezintă şi numeroase biotipuri selecţionate din populaţiile locale cât şi hibrizii interspecifici obţinuţi la S.C.P.P. Baia Mare care au vigoare redusă şi permit intensivizarea culturii castanului (Is. Popa, 1987). Dintre soiurile străine se remarcă: Castana de Mon tella, Madona di Canale, Carpinese, Marrone di Avelino ş.a. cultivate în Italia; Bouche’rouge, Belle Empine, Marrun duVar, Marrun d’Orleans din Franţa; Karlova 2, Karlova 6 şi Karlova 8 din Bulgaria. Dintre hibrizii interspecifici (C. sativa x C. crenata) se remarcă Marigoule 15 şi Maraval 75 obţinuţi în Franţa.
213
Portaltoii castanului Castanul franc (castanul sativa) Tamba 1, portaltoi românesc, selecţie clonală a soiului Tamba. Se înmulţeşte prin seminţe şi imprimă soiurilor vigoare mijlocie; puieţii cresc bine, uniform obţinându -se producţii de peste 95.000 buc/ha. Hobiţa, portaltoi românesc, obţinut prin selecţie clonală a unor biotipuri locale (Tg. Jiu). Are o răsărire bună, o creştere uniformă. Imprimă soiurilor vigoare mijlocie. Se înmulţeşte generativ.
2.4. Particularităţi de creştere şi fructificare ale castanului Sistemul radicular este trasant, puternic dezvoltat, extins în plan orizontal şi în profunzime la 1,5-2,5 m, masa principală a rădăcinilor active fiind dispusă în straturile superioare ale solului (E. Rusu, 1974). Pe rădăcinile absorbante sunt fixate ciuperci micoritice care formează cu acestea o asociaţie simbiotică. Partea epigee Pomii sunt viguroşi, înalţi de 15-20 m (în regim silvic 30-35 m), cu trunchi gros, coroană globuloasă, largă (15-20 m în diametru la pomii izolaţi) şi şarpante lungi, puternice cu unghi mare de inserţie. Creşterile anuale au internodii scurte (1-1,5 cm) şi măduva continuă. Mugurii vegetativi sunt mici, conici, cafenii, cu vârful depărtat de ramură. Mugurii de rod sunt mai mari ca cei vegetativi, ovoizi sau uşor bombaţi şi situaţi în partea superioară a ramurilor anuale. Frunzele sunt mari (100-120/40-80 mm), piloase, lucioase, oblonglanceolate, cu marginile spinos dinţate şi au poziţie aproape orizontală. Specificul de fructificare. Castanul este o specie unisexuat monoică. Rodeşte pe ramuri anuale mijlocii, situate preferenţial la periferia coroanei. Ramurile de rod poartă, în partea superioară, muguri micşti care primăvara evoluează în lăstari fertili. Pe lăstari , în axila frunzelor se formează inflorescenţe, respectiv, amenţi rectilinii, lungi de 15-35 cm (fig.15.1). În funcţie de sexul florilor, amenţii pot fi unisexuaţi şi bisexuaţi. Amenţii unisexuaţi sunt situaţi în partea inferioară a lăstarului fertil, poartă numai flori mascule şi au o culoare alb-verzuie. Amenţii bisexuaţi sau androginii se formează în partea mediană şi superioară a lăstarilor fertili.
Lăstari de castan (după Gr. Mihăescu 1977):
Fig. 15.1. -
a-lăstar nefertil; b-lăstar fertil cu amenţi bărbăteşti (1) şi androgini (2)
214 Ei poartă spre bază flori femele, iar spre vârf numai flori mascule. Florile femele sunt grupate de regulă câte trei, în inflorescenţe mici acoperite cu un involucru ţepos. Pe un ament apar 1-5 inflorescenţe femele, dintre care numai primele 1 -3 sunt fertile. Florile mascule sunt grupate câte 1-2 la subsuoara unei bractei şi au câte 10 -12 stamine. După numărul de stamine şi lungimea filamentului acestora, florile mascule pot fi: - astaminizate - lipsite de stamine, pomii fiind androsterili; - brahistaminate - staminele au filamentul scurt şi anterele nu depăşesc periantul, au puţin polen find practic androsterile; - mezostaminate - filamentul fiind mai lung, staminele depăşesc periantul, sunt bogate în polen fertil; - longstaminate - filamentul are 5-7 mm lungime, anterele depăşesc periantul, sunt bogate în polen fertil, fiind foarte bune polenizatoare (Solignat G, 1958, citat de Cociu V., 1967). Înflorirea are loc târziu, în luna iunie-iulie şi este eşalonată. Amenţii unisexuaţi înfloresc înaintea celor androgini şi cad după 10 -15 zile. Amenţii androgini înfloresc odată cu uscarea celor unisexuaţi, dar ceva mai târziu decât florile femele. Polenizarea este anemofilă şi entomofilă. Florile femele sunt apte pentru fecundare numai după 8 zile de la înflorire. Ele îşi menţin receptivitatea timp de cca 45 zile, cea mai bună polenizare realizându-se în zilele 8-20 de la înflorirea deplină. Fructul (gubă) este acoperit cu un involucru (mezocarp) gros, spinos , dehiscent la maturitate. El poate fi monogerm, când conţine o sămânţă numită maroană, sau poligerm, caz în care are 2-5 seminţe numite castane propriu-zise (fig. 15.2.). Din punct de vedere botanic, castanul formează fructe uscate dehiscente, iar castanele sunt nişte achene cu pericarpul coriaceu, neted, lucios, tare şi de culoare castanie, iar tegumentul subţire, cafeniu, pubescent, neaderent sau semiaderent. În vârful fructului se observă stilul persistent, iar la bază o cicatrice mare, circulară, mai d eschisă la culoare, ce reprezintă locul de prindere de involucru. Intrarea pe rod . Începutul fructificării are loc la 8 -10 ani la pomii obţinuţi din sămânţă şi la 3 -4 ani în cazul celor obţinuţi vegetativ, cele mai precoce fiind soiurile japoneze. Producţia medie este de 10 kg/pom la vârsta de 12 ani, 20-30 kg/pom la 25-50 ani, 50-60 kg/pom la 50-100 ani, iar la pomii solitari şi viguroşi se pot obţine până la 300 kg/pom (Bordeianu T. şi colab., 1955). În masivele silvice de la Tismana şi Baia - Mare se obţin 12-20 kg/pom (Liacu A., Popescu V., 1949). Producţia variază în raport cu soiul, condiţiile ecologice şi tehnologice de cultură. Castanul nu prezintă periodicitate de rodire.
Fig. 15.2 -
Ramură cu fruct şi involucru la cast an (după G. Mihăescu 1977)
215 Durata de viaţă a castanului este foarte mare, respectiv, 200-300 ani, dar poate ajunge până la 500-1200 ani (Bordeianu T. şi colab., 1961). El are o creştere lentă în special în primii 5-6 ani, când se dezvoltă prioritar sistemul radicular. După vârsta de 8 ani creşterea părţii aeriene se intensifică, iar sistemul radicular devine trasant. În cadrul ciclului anual, perioada de vegetaţie durează 6 -8 luni, frunzele apar în aprilie-mai şi cad la începutul lunii noiembrie. Înflorirea are loc la 61-81 zile de la dezmugurire, iar maturarea fructelor la 91-109 zile de la înflorire. 2.5. Cerinţele faţă de factorii ecologici Fiind o specie tipică zonelor colinare, castanul la noi în ţară preferă altitudini de până la 500 m, poate urca la 660 m, (Polovraci) sau chiar 760 m (Frăsineşti -Vâlcea), caz în care fructele sunt mai mici (Bârlădescu E., 1964). În ţările cu climat mai blând, castanul se întâlneşte la altitudinea de 800-1200 m, iar în Caucaz se ridică până la 1800 m. Faţă de lumină are cerinţe reduse, mai ales în perioada juvenilă, când preferă condiţiile de semiumbră. După intrarea pe rod, devine mai pretenţios, lumina insuficientă determinând înălţarea puternică a coroanei şi scăderea producţiei de fructe. În stare spontană castanul se întâlneşte cu precădere spre marginea pădurilor. Necesită anual peste 2000 ore de strălucire a soarelui. Faţă de căldură este pretenţios, reuşind în zonele de climat cu influenţă mediteraneană (Banat, Oltenia) sau oceanică (vestul Transilvaniei). Necesită o temperatură medie anuală de 9,5...10,5°C, de la dezmugurire la înflorire 13,2...17,7°C, de la înflorire la recoltare 16...19°C, iar pe toată durata perioadei de vegetaţie, o temperatură medie de 14,8...18,5°C. Pentru maturarea fructelor este necesar acumularea a 2800...3500°C temperatură activă, toamne lungi şi secetoase. Este destul de rezistent la ger, suportând temperaturi de -22...-24°C. Îngheţurile şi brumele târzii de primăvară nu afectează producţia, deoarece castanul înfloreşte târziu, după trecerea acestora. Faţă de apă are cerinţe mari, necesitând 700 -1000 mm precipitaţii anuale, din care 400-500 mm în perioada aprilie-septembrie. Precipitaţiile abundente din perioada înfloritului împiedică polenizarea şi fecundarea florilor, diminuând producţia, iar cele din timpul maturării fructelor determină indehiscenţa involucrului. Umiditatea relativă a aerului de peste 70-75% favorizează atacul bolilor. Faţă de sol este destul de pretenţios. Preferă soluri cu textură lutoasă, luto argiloasă, argilo-nisipoasă, profunde, permeabile, bine drenate şi aerate, acide, cu pH = 4,5-6,5, sărace în calciu (sub 1,8%), bogate în potasiu, cu pânza de apă freatică la adâncimea de minimum 4 m. Cultura reuşeşte pe soluri de origine vulcanică sau aluviuni grosiere, brun-roşcate podzolite, brun-galbene de pădure şi negre de pădure. Deşi preferă soluri adânci, în regim silvic reuşeşte şi pe coastele stâncoase, cu solul subţire. Terenurile argiloase sau nisipoase, prea subţiri, erodate, slab aerate, cu apă stagnantă şi rea cţie neutră sau alcalină nu sunt indicate pentru cultura castanului.
15.3. Particularităţi tehnologice Specificul producerii materialului săditor. Castanul se înmulţeşte prin altoire şi marcotaj, iar în scop silvic direct prin seminţe. Înmulţirea prin altoire se practică prioritar. Ca portaltoi se folosesc puieţi de castan franc Iza şi Mara, Tamba 1, Hobiţa (Parnia P. şi colab., 1984). Seminţele se stratifică imediat după recoltare şi se seamănă toamna la distanţa de 90/20 cm (A. Lazăr şi colab., 1977). În şcoala de puieţi răsărirea este de 77 -85%, iar producţia de 80 -95000 puieţi/ha. În şcoala de pomi se practică altoirea sub scoarţă perfecţionată, grosimea portaltoilor fiind de minim 10 mm. Se obţine o producţie de 25000 pomi/ha.
Înmulţirea prin marcotaj este mai puţin folosită şi prezintă anumite particularităţi: ştrangularea lăstarilor şi tratarea cu biostimulatori. Astfel, în luna
216
mai-iunie, când lăstarii au 30 -40 cm lungime, se defoliază zona bazală şi se ştrangulează cu un inel de sârmă zincată. Zona defoliată se pensulează cu vaselină care conţine substanţe biostimulatoare rizogene, după care se acoperă prin muşuroire cu pământ reavăn şi bine mărunţit. De la o tufă se obţin 7 -9 marcote înrădăcinate, respectiv, 35000 buc./ha (biotipurile Tamba 26 şi S -1 de la S.C.P.P. Baia - Mare) (A. Lazăr ş.a., 1989). Înfiinţarea şi întreţinerea plantaţiilor. Castanul se cultivă pe terenuri cu panta amenajată în terase continue sau individuale. Fertilizarea de bază constă în administrarea a 20-30 t/ha gunoi de grajd, 200 kg/ha P2O5 şi 300 kg/ha K 2O. Pomii se plantează toamna, imediat după ce au fost scoşi din pepinieră, pentru a evita deshidratarea rădăcinilor şi distrugerea ciupercilor micoritice. Distanţa de plantare depinde de vigoarea soiurilor cultivate, fiind de 6 x 5 m (333 pomi/ha) pentru Iza, Mara, Hobiţa şi Polovraci şi de 8 x 6 m (200 pomi/ha) pentru soiul Goreni care este de vigoare mare. Pentru asigurarea polenizării într -o parcelă se plantează 2-3 soiuri interfertile. Pomii se conduc sub formă de vas ameliorat sau piramidă neetajată. Castanul suportă greu tăierile, fapt pentru care ele se reduc cât mai mult posibil. Pentru formarea coroanei varga se scurtează după plantare la 0,8 -1 m de la sol, iar în continuare se aplică numai lucrări în verde. Tăierile de întreţinere vizează eliminarea ramurilor care îndesesc coroana, a celor rupte, bolnave, uscate etc. Spre sfârşitul perioadei de maximă producţie se recomandă aplicarea tăierilor severe de revitalizare şi regenerare. Rănile se dezinfectează cu o soluţie de 20% sulfat de fier şi se badijonează cu mastic. Întreţinerea şi lucrarea solului. Pe terenurile în pantă expuse eroziunii, solul se menţine înierbat cu graminee sau leguminoase perene. În cazul plantaţiilor amplasate pe pante până la 12%, în livezile tinere se practică culturile legumicole intercalate, iar în livezile pe rod ogorul lucrat şi înierbarea provizorie în benzi. Fertilizarea constă la administrarea, la pomii tineri, a 40 -50 g NPK s.a./pom anual şi 40 t/ha gunoi de grajd odată la 3-4 ani. În plantaţiile pe rod, pe solurile podzolice, anual se aplică: 120-250 N, 60-70 P2O5, 120-150 K2O kg s.a./ha (A. Lazăr şi colab., 1989). Principalele boli şi principalii dăunători - pătarea frunzelor (Mycosphaerella punctiformis) care în anii ploioşi poate duce l a defolierea pomilor; - boala cernelei (Phytophthora cambivora) este foarte periculoasă, afectează florile, frunzele, ramurile, rădăcina şi provoacă uscarea pomilor; - cancerul scoarţei (Endothia parasitica); - gărgăriţa castanelor (Balaninus elephans); - viermele castanelor (Laspeyresia splendana) s.a., (Smaranda Florea, Is. Popa, 1989). Particularităţile maturării şi recoltării fructelor
Maturarea fructelor are loc la sfârşitul lunii septembrie şi în octombrie în funcţie de soi şi altitudine, decalajul putând fi de peste 30 zile. Involucrul se deschide în 2-4 valve, iar castanele se desprind şi cad. La unele biotipuri cu involucru indehiscent aceasta se desprinde de peduncul, odată cu castanele. Maturarea are loc la 70-125 zile de la înflorire (soiuri timpurii 70-90 zile; soiuri mijlocii 90-110 zile; soiuri târzii peste 110 zile). Recoltarea se efectuează la sfârşitul lunii septembrie şi în octombrie, atunci când involucrul devine dehiscent, iar castanele se colorează în brun roşcat până la brun închis şi cad în mod natural. În toamnele ploioase, involucrul nu mai crapă şi cade cu tot cu castane, separarea lor făcându -se după uscare manual, destul de anevoios. Recoltarea se face prin scuturare manuală, la fel ca şi la nuci sau prin scuturare cu vibratorul. După uscarea sub şoproane, castanele se sortează pe categorii de mărimi (mari 80 -110 buc/kg, mijlocii 120 buc/kg, mici peste 200 buc/kg) se ambalează în saci şi se păstrează la
217 temperaturi scăzute (+2°C) şi U.R.=65 -70%, în spaţii bine ventilate pentru a nu se deprecia. Castanele sunt considerate fructe uşor perisabile, deoarece sunt sensibile la atacul ciupercilor care produc mucegaiuri. Conservarea pe o perioadă de 1 -2 ani se face prin uscare, la o temperatură de 50 -70°C, până ce coaja (pericarpul) devine sfărâmicios şi se desprinde uşor de miez (sămânţă).
Teste de autoevaluare 19. Care sunt formaţiunile de rod la alun şi castan ? 20. Enumeraţi principalele soiuri de alun şi castan ? 21. Caracterizaţi speciile alun şi castan din punct de vedere al cerinţelor faţă de factorii ecologici ? 22. Care sunt distanţele de plantare şi sistemele de cultură utilizate în cultura alunului şi castanului ? 23. Cum apreciaţi momentul de recoltare la alune şi castane ?
Lucrare de verificare1. Particularităţile tehnologice specifice culturii speciilor nucifere.
Rezumat Pentru pomicultura modernă alunul constituie una dintre speciile de mare interes, datorită cererii nelimitate pentru fructele sale. Există ţări ca Turcia, Spania, Italia, U.S.A. (statul Oregon etc) în care cultura alunului reprezintă o sursă importantă de venituri pentru locuitorii lor (V. Cociu, 1997). Deşi în flora spontană se întâlnesc foarte multe biotipuri, în cultură sunt relativ puţine soiuri comparativ cu alte specii (cca 250), iar la noi în ţară 15 -20 soiuri. Dintre acestea, lista oficială include 5 soiuri din care 3 româneşti şi 2 străine. Alunul este un arbustoid înalt de 3-5 m, cu 15-20 ramificaţii de diferite vârste pornite din zona coletului. Alunul este o specie unisexuat monoică care fructifică pe următoarele ramuri de rod: ramura scurtă, ramura mijlocie şi ramura lungă Polenizarea la alun este anemofilă. Majoritatea soiurilor de alun sunt autosterile. După polenizare, tubul polenic creşte rapid ajungând în 4-7 zile la baza ovarului, unde rămâne 4 -5 luni, timp în care are loc maturarea ovulei după care are loc fecundarea (sfârşitul lunii iunie, începutul lunii iulie). Faţă de lumină, alunul are cerinţe mijlocii ce sunt satisfăcute pe întreg teritoriul ţării noastre. Temperatura. Este unul din factorii climatici care limitează aria de cultură a alunului. Apa. Este un factor indispensabil pentru reuşita culturii alunului, atât în ce priveşte apa din sol, cât şi pentru cea din atmosferă. Cele mai bune soluri s-au dovedit cele cu textură medie: lutoase, luto-nisipoase, nisipolutoase şi luto-argiloase. La alun, materialul săditor se produce în exclusivitate pe cale vegetativă prin drajoni, marcotaj, butaşi şi prin altoire. Distanţele de plantare sunt influenţate de soi şi fertilitatea solului şi pot fi: 5,0 -6,5 m între rânduri şi 3,0-6,0 m pe rând; 10-15 m între rânduri şi 7 -8 m pe rând pentru sistemul agropomicol, utilizând coroana tip tufă. În ultima perioadă s-au înfiinţat plantaţii intensive cu distanţe de 5,0 m între rânduri şi 3,0-4,0 m pe rând, pomi având un singur trunchi şi coroana condusă sub formă de vas ameliorat. Fiind o specie cu soiuri autosterile dichogame, pentru fiecare soi de bază se vor alege 2 -3 soiuri polenizatoare, cu aceeaşi perioadă de înflorire. În plantaţiile de alun se poate folosi: ogorul lucrat ; ogorul erbicidat ; ogorul combinat; mulcirea;ogorul cultivat cu îngrăşăminte verzi sau plante agroalimentare. În zonele cu
218 precipitaţii suficiente şi pe terenul în pantă se foloseşte sistemul înierbat printre rânduri şi lucrat pe rând . Iarba se coseşte şi se foloseşte ca mulci. Fertilizarea în plantaţiile pe rod se realizează prin administrarea anual a 100 -150 kg/ha N; 80-100 kg/ha P2O5 şi 100-120 kg/ha K2O şi la 3-4 ani 30-40 t/ha gunoi de grajd. Fiind o specie pretenţioasă la apa din sol şi la umiditatea atmosferică, irigarea este o secvenţă tehnologică obligatorie. Momentul optim de recoltare este considerat atunci când fructele au ajuns la dimensiunile specifice soiului, iar pelicula ce separă sămânţa de pericarp devine brun-roşcată. Castanul cu fructe comestibile (castanul dulce sau nobil) este o specie cu o mare importanţă pomicolă, dar şi silvică, având lemnul de calitate superioară. În România, castanul se situează aproape de limita nordică de cultură. Creşte spontan sub formă de pomi izolaţi sau în masive pure, dar şi în amestec cu gorun, stejar, fag, carpen, paltin ş.a. Ocupă mari suprafeţe în depresiunea subcarpatică a Olteniei, depresiunea Lăpuş şi Baia - Mare. Cultura castanului Prin selecţie clonală a biotipurilor valoroase de Castanea sativa s -au obţinut la noi în ţară soiurile: Iza, Mara, Tismana, Hobiţa, Goreni, Prigoria, Polovraci care sunt foarte productive, rezistente la boli, dăunători şi formează fructe mar i. Castanul este o specie unisexuat monoică. Rodeşte pe ramuri anuale mijlocii, situate preferenţial la periferia coroanei. Ramurile de rod poartă, în partea superioară, muguri micşti care primăvara evoluează în lăstari fertili. Faţă de lumină are cerinţe reduse, mai ales în perioada juvenilă, când preferă condiţiile de semiumbră. După intrarea pe rod, devine mai pretenţios, lumina insuficientă determinând înălţarea puternică a coroanei şi scăderea producţiei de fructe. Faţă de căldură este pretenţios, reuşind în zonele de climat cu influenţă mediteraneană (Banat, Oltenia) sau oceanică (vestul Transilvaniei). Necesită o temperatură medie anuală de 9,5...10,5°C, Faţă de apă are cerinţe mari, necesitând 700 -1000 mm precipitaţii anuale, din care 400-500 mm în perioada aprilie-septembrie. Faţă de sol este destul de pretenţios. Preferă soluri cu textură lutoasă, lutoargiloasă, argilo-nisipoasă, profunde, permeabile, bine drenate şi aerate, acide, cu pH = 4,5-6,5, sărace în calciu (sub 1,8%), bogate în potasiu, cu pânza de apă freatică la adâncimea de minimum 4 m. Castanul se înmulţeşte prin altoire şi marcotaj. Fertilizarea de bază constă în administrarea a 20 -30 t/ha gunoi de grajd, 200 kg/ha P2O5 şi 300 kg/ha K 2O. Pomii se plantează toamna, imediat după ce au fost scoşi din pepinieră, pentru a evita deshidratarea rădăcinilor şi distrugerea ciupe rcilor micoritice. Distanţa de plantare depinde de vigoarea soiurilor cultivate, fiind de 6 x 5 m (333 pomi/ha) pentru Iza, Mara, Hobiţa şi Polovraci şi de 8 x 6 m (200 pomi/ha) pentru soiul Goreni care este de vigoare mare. Pomii se conduc sub formă de vas ameliorat sau piramidă neetajată. În cazul plantaţiilor amplasate pe pante până la 12%, în livezile tinere se practică culturile legumicole intercalate, iar în livezile pe rod ogorul lucrat şi înierbarea provizorie în benzi. În plantaţiile pe rod, pe solurile podzolice, anual se aplică: 120-250 N, 60-70 P2O5, 120-150 K2O kg s.a./ha (A. Lazăr şi colab., 1989). Recoltarea se efectuează la sfârşitul lunii septembrie şi în octombrie, atunci când involucrul devine dehiscent, iar castanele se colorează în brun roşcat până la brun închis şi cad în mod natural.
BIBLIOGRAFIE
Grădinariu G., I strate M., - Pomicultură generală şi specială, Ed. Moldova, 2003, pag. 417-436
Zlati Cristina, Gradinariu G., 2010 – Pomologie, Ed. Moldova, Iaşi, pag. 190-199 Cociu V ., şi colab., 2006 -Culturile nucifere. Editura Ceres, Bucureşti, pag. 131-214; 285-
343
219
Tema 3
CULTURA CĂPŞUNULUI Fragaria grandiflora Ehrh
Fam. Rosaceae Subfam. Rosideae
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 3
CUPRINS 3.1. Importanţa culturii 3.2. Originea şi aria de răs pândire 3.3. Sortimentul de căpşun 3.4. Particularităţile de creştere şi fructificare ale căpşun ului 3.5. Cerinţele căpşunului faţă de factorii ecologici 3.6. Particularităţi tehnologice 3.7. Combaterea bolilor şi dăunătorilor 3.8. Particularităţile maturării şi recoltării căpşunilor OBIECTIVELE UNITAŢILOR DE ÎNVĂŢARE 3 - studiul importanţei originei speciei, răspândirea acesteia pe glob şi în ţara noastră, în vederea unei zonări şi microzonări corespunzătoare; - cunoaşterea sortimentului de soiuri şi portaltoi, cerinţele şi calităţile acestora, pentru a stabili cele mai adecvate măsuri tehnologice, a identificării lor şi a le promova pe cele mai bune; - studiul particularităţilor de creştere şi fructificare ale căpşunului, în vederea stabilirii tehnologiei diferenţiate; - precizarea comportării căpşunului faţă de factorii ecologici; - elaborarea tehnologiilor diferenţiate funcţie de specie, soi, zonă ecologică, forme de organizare a terenurilor etc; se are în vedere specificul de înfiinţare şi întreţinere a culturilor;
1.1. Importanţa culturii Primele fructe proaspete care apar în ţara noastră sunt căpşunile, de aceea, dar şi datorită calităţii şi compoziţiei lor sunt foarte apreciate de toţi consumatorii. Soiurile remontante dau mai multe recolte pe parcur sul verii până în toamnă. Fructele conţin: 6,7 -13,9% substanţă uscată totală, 5 -12% zaharuri, 0,6-1,6% acizi, 40-106% vitamina C, 0,94- 1,74% săruri minerale, 0,1 -0,51% proteine, vitaminele A,B1,B2,PP, acid pantotenic etc. Căpşunele se consumă în stare proaspătă cât şi industrializate sub diferite forme: sucuri, dulceţuri, gemuri etc. Prin conţinutul ridicat de mangan şi vitamine în special din grupa B, fructele au un rol important în buna funcţionare a sistemului nervos, în anemie etc. Căpşunul este una din cele mai rentabile specii pomicole, dacă întruneşte condiţiile tehnologice şi ecologice. Producţia la soiurile nou create pe plan mondial poate ajunge la 40- 50 t/ha. Productivitatea, plasticitatea ecologică, calitatea fructelor, rezistenţa la boli şi tehnologia relativ simplă, au făcut ca această specie să capete o extindere deosebită.
220
Ameliorarea şi crearea de soiuri este uşurată datorită multor resurse de gene de care dispune genul Fragaria.
1.2. Originea şi aria de răspândire Majoritatea soiurilor de căpşun provin din speciile americane (Fragaria virginiana, F. chiloensis şi F. grandiflora); din speciile europene de fragi (F. vesca L.) şi de căpşun (F. elatior sin moschata) s -au obţinut soiuri cu o valoare mult mai scăzută. Deci, originea acestor specii este americană şi europeană. În prezent, datorită calităţilor prezentate, căpşunul este răspândit şi se cultivă pe tot globul, datorită şi multiplelor posibilităţi de cultivare. Producţia mondială de căpşuni este în continuă creştere, situându -se în anul 2000 la cca. 3 mil tone, din care peste 1.200.000 t se obţin în Europa, urmată de America de Nord, Asia, America Centrală etc. (tabelul 27) Tabelul 27.
Producţia de căpşun la nivel mondial (t) (Buletin FAO 2000)
Continentul Total d.c. Europa America de Nord Asia America Centrală America de Sud Africa
1997 2683365 1155935 765825 518394 99398 63039 60774
1998 2701470 1131434 794200 526961 111000 63365 54510
1999 2796011 1207215 813300 526701 111000 63365 54430
În România cultura căpşunului se întâlneşte aproape în toate zonele, dar producţia comercială este concentrată în câteva zone de maximă favorabilitate: Satu Mare, Botoşani, Suceava, Vâlcea, Ilfov, Dolj, Olt, Constanţa, Galaţi, Brăila, Ialomiţa. Producţia de căpşuni din ţara noastră până în anul 2000 a fost într-o continuă scădere. Ultimele date arată că după anul 2000 tendinţa este de revigoare a culturii căpşunului. Astfel, dacă în anul 1989 în ţara noastră s -au obţinut peste 30000 t căpşuni, în anul 1999 producţia a fost de cca. 14000 t, ceea ce reprezintă o scădere la mai puţin de jumătate. (tabelul 28). Tabelul 28.
Producţia de căpşun din principalele judeţe cultivatoare (t ) (Anuarul statistic al României) Judeţul
1991
1996
Total d.c. Satu Mare Giurgiu Arad Vâlcea Gorj Suceava
22500 9648 380 440 545 428 282
28400 8665 927 472 328 280 200
129
50
Ilfov
1998 Total d.c. Sector privat 13499 13029 9474 9353 1082 1079 696 678 609 307 285 285 285 285
162
162
După cum se constată din tabelul 28. aproape întreaga producţie se obţine în sectorul particular, acesta fiind cel ce va relansa această cultură.
221
3.3. Sortimentul de soiuri Deşi există o mare diversitate genetică în cadrul genului Fragaria, numărul de soiuri la nivel mondial este relativ scăzut, aceasta deoarece prin metodele clasice de ameliorare apare o depresie de consangvinizare, iar metodele noi încă nu au dat rezultate spectaculoase. În consecinţă, sortimentul este destul de restrâns, iar soiurile vechi rezistă încă în cultură. Ciclul de viaţă scurt al căpşunului nu conduce obligatoriu la obţinerea facilă de noi soiuri. Sortimentul actual aprobat pentru România cuprinde 18 soiuri. Aceste soiuri asigură un consum de fructe proaspete o perioadă de 30 -40 zile, din ultima decadă a lunii mai, până la sfârşitul lunii iulie. Pentru cultura anuală şi cultura în spaţii protejate sunt preferate soiurile cu maturarea grupată a fructelor (Pocahontas, Red Gauntlet, Gorella, Coral etc). După direcţiile de valorificare a fructelor soiurile pot fi: - pentru consum în stare proaspătă, toate soiu rile; - pentru congelare: Senga Sengana, Gorella, Pocahontas etc.; - pentru suc, sirop, dulceaţă, gem: Coral, Gorella, Senga Sengana, Pocahontas, Red Gauntlet.
Soiuri neremontante 1. Premial – soi românesc, obţinut la ICDP Piteşti -Mărăcineni prin selecţie dintr-o populaţie hibridă americană, omologat în anul 1989, este timpuriu, rezistent la ger şi brume, are comportare bună la atacul ciupercilor Sphaerotheca macularis şi Dendrophoma obscurans, însă foarte sensibil la Botrytis cinerea ; este un soi productiv (18 t/ha). Planta creşte sub formă de tufă semiviguroasă, răsfirată. Florile înfloresc simultan cu celelalte soiuri din sortiment. Fructele sunt mici spre mijlocii (8-9 g), sfero- conice, colorate uniform în roşu -aprins, lucioase, pulpa este roşie cu striaţii mai deschise în zona centrală, este consistentă, suculentă, plăcută la gust. Maturarea: sfârşitul lunii mai – începutul lunii iunie. 2. Coral – soi românesc obţinut la ICDP Piteşti -Mărăcineni ((Sunrise x Gorella) x Earlyglow), omologat în anul 1993, mediu productiv (10-15 t/ha), rezistent la ger; planta este viguroasă, formează tufe sferic -alungite, cu tulpini erecte. Soi tolerant la atacul ciupercilor Phytophtora cactorum, Botrytis cinerea şi Mycosphaerella fragariae, sensibil la Sphaerotheca macularis. Fructele sunt mijlocii ca mărime (13 g), conic alungite, de culoare roşu -aprins, lucioase, pulpa este roşie, fermă, cu gust dulce acidulat, aromată. Maturarea: începând cu prima decadă a lunii iunie. 3. Delicios – soi românesc obţinut la SCDP Satu Mare ( Dana x Red Gauntlet), omologat în anul 2003, este productiv, rezistent la ger, îngheţurile târzii de primăvară şi secetă, tolerant la atacul principalelor boli. Tufa este viguroasă, globuloasă, potrivit de deasă. Fructele sunt mari (15,5 – 16 g), cordiform-alungite, de culoare roşu -aprins uniform, cu luciu slab. Pulpa este roşie, fermă, suculentă, plăcut aromată, cu conţinut ridicat în s.u. (8%), zaharuri (4,5%) şi acid ascorbic (0,8 mg/100 g). Maturarea: primele decade ale lunii iunie. 4. Ralu – soi românesc obţinut la SCDP Satu Mare (Pajaro x Premial), omologat în anul 2003, rezistent la ger şi secetă, sensibil la îngheţurile târzii de primăvară, tolerant la atacul principalelor boli. Tufa este globulos -aplatizată, înflorirea timpurie. Fructele sunt mijlocii (12,5 – 15 g), cordiforme, roşii -închis, cu luciu puternic, caliciul se desprinde uşor. Pulpa este roşie, consistentă, fermă, cu conţinut ridicat în s.u. (9,0%), zahăr (6,0%) şi acid ascorbic (0,9 mg/100), este suculentă, cu aromă specifică, gustoasă. Maturarea: primele decade ale lunii iunie. 5. Magic – soi românesc obţinut la ICDP Piteşti -Mărăcineni (Cardinal x MdUS 4044), omologat în anul 1998, cu tufa globuloasă, mijlociu de viguroasă şi densă, rezistent la temperaturi scăzute şi chiar la secetă. Faţă de boli are o
222
rezistenţă superioară soiului Gorella. Formează un număr mijlociu de stoloni. Producţia: 16 -25 t/ha. Fructul este conic, mijlociu spre mare (14- 15 g), roşu uniform, lucios, cu desprindere groaie de caliciu. Pulpa este uniform colorată în roşu, fermă şi rezistentă la transport, soi destinat în principal consumului în stare proaspătă. Maturarea: primele decade ale lunii iunie. 6. Gorella – soi olandez, productiv, rezistent la boli, dar sensibil la Rhizoctonia şi Verticillium. Planta este vigur oasă, cu port dresat, formează un număr moderat de stoloni. Fructele sunt de mărime mijlocie spre mare (10 -19 g), neuniforme, conic- alungite, cu suprafaţa uşor vălurată, roşii, lucioase; pulpa este roşie, uniform colorată, consistentă, mediu aromată, bună pentru masă, industrializare şi congelare. Maturarea: prima decadă a lunii iunie. 7. Mara – soi românesc omologat în anul 2003 la SCDP Satu Mare (Pajaro x Red Gauntlet ), mediu productiv, rezistent la ger, îngheţurile târzii şi secetă. Planta are vigoare mi jlocie, formă globuloasă, formează un număr mediu de stoloni. Soi rezistent la Mycosphaerella fragariae, Diplocarpon şi Botrytis cinerea, sensibil la Tarsonemus sp. Fructele sunt mari (16-18 g), cordiforme, roşii, cu luciu puternic, caliciul se desprinde u şor, pulpa este colorată în roşu uniform, este fermă, suculentă, cu conţinut ridicat în s.u., zahăr şi acid ascorbic, are gust foarte bun. Maturarea: prima decadă a lunii iunie. 8. Aiko – soi de origine americană, productiv (18 -22 t/ha), planta este semiviguroasă, laxă, produce stoloni viguroşi. Are tendinţa de a fructifica de două ori pe parcursul unei perioade de vegetaţie. Este rezistent la boli. Fructul de mărime medie (10 -12 g), este conic, de culoare roşie, aspectuos; cu pulpa fermă, bună la gust, aromată. Maturarea: a doua parte a lunii iunie. 9. Red Gauntlet – soi american, cu mare plasticitate ecologică, rezistent la ger, secetă şi făinare, foarte productiv (25 t/ha), cu caracter de remontanţă. Planta este semiviguroasă, produce stoloni mulţi. Fructul este mijlociu (10-12 g), scurtconic, uşor turtit lateral şi costat, roşu -închis. Pulpa colorată în roşu intens către exterior şi mai deschis spre interior, este fermă, mediu suculentă, aromată, bună pentru consum în stare proaspătă, dar şi pentru indus trializare. Maturarea: a doua decadă a lunii iunie. 10. Real – soi românesc omologat în anul 1998 la ICDP Piteşti -Mărăcineni (Premial x Brio), rezistent la ger, sensibil la Mycosphaerella . Planta este viguroasă, cu înflorire tardivă. Producţia: 19 -29 t/ha. Fructul este mijlociu spre mare (14-15 g), conic- alungit, de culoare roşie, uniformă, lucioasă; pulpa este uniform colorată în roşu sau roşu -portocaliu, are gust dulce- acidulat, fără aromă intensă. Maturarea: a doua decadă a lunii iunie. 11. Roxana – soi românesc omologat în anul 2003 la SCDP Satu Mare (Gorella x Red Gauntlet ), foarte productiv, rezistent la ger, îngheţurile târzii şi secetă, de asemenea, rezistent la atacul principalelor boli. Tufa are vigoare mijlocie, formă globulos -aplatizată, cu densitate mică. Fructele au mărime mijlocie (11 – 12 g), formă cordiformă, culoare purpurie, uniformă, cu luciu slab, caliciul se desprinde uşor. Pulpa este de culoare roşu -închis, suculentă, aromată, gust foarte bun, conţinut în s.u. de 9,5%, zaharuri totale 5,1% şi acid ascorbic 0,7 mg/100 g. Maturarea: primele decade ale lunii iunie. 12. Safir – soi românesc omologat în anul 2003 la SCDP Satu Mare (Sunrise x Premial ), rezistent la ger şi îngheţurile târzii, sensibil la secetă, tolerant la boli. Tufa are vigoa re mijlocie, formă globulos -aplatizată. Fructele sunt mici (8 – 10,5 g), conice, uşor alungite, de culoare roşie. Pulpa de culoare roşu -închis, este fermă, suculentă, aromată, conţinut în s.u. până la 9,3%, zaharuri totale 4,0%, iar acid ascorbic 1,0 mg/100 g. Maturarea: primele decade ale lunii iunie. 13. Viva – soi românesc obţinut la SCDP Satu Mare (Addie x Red Gauntlet), omologat în anul 2003, rezistent la ger, îngheţurile târzii şi secetă,
223
fructele sunt rezistente la transport. Planta are vigoare şi densitate mijlocie, formă globuloasă, înflorire târzie. Soi rezistent la atacul ciupercilor: Mycosphaerella fragariae, Diplocarpon earliana şi Botrytis cinerea şi sensibil la Tarsonemus sp. Fructele sunt mijlocii, ovoidale, de culoare roşu -închis, cu luciu puternic, pulpa este roz-roşie, fermă, suculentă, bună la gust, conţinut în s.u. de 8,5%, zaharuri totale 4,8 % şi acid ascorbic 1,0 mg / 100 g. Maturarea: ultima decadă a lunii mai, prima decadă a lunii iunie. 14. Răzvan – soi românesc omologat în anul 1998 la SCDP Satu Mare (Totem x Red Gauntlet). Tufa este semiviguroasă, globulos -aplatizată, de densitate medie, formează mulţi stoloni, soi rezistent la temperaturi scăzute, este sensibil la secetă, dar mai rezistent la boli decât soiul martor Red Gauntlet, foarte productiv (30-37 t/ha). Fructul este mijlociu ca mărime (12 -15 g), conic, de culoare roşie, lucios, desprinderea de caliciu se face uşor. Pulpa este roşie, uniform colorată, fermă, rezistentă la transport. Are conţinut ridicat în s.u., de 9,2%, zaha ruri totale 7,5%, acid citric 1,0%. Maturarea: decadele a doua şi a treia ale lunii iunie. 15. Benton – soi american (1992), productiv (25-30 t/ha), mediu rezistent la principalele boli ale căpşunului, are rezistenţă mare la ger. Planta este viguroasă, cu port erect. Fructele de calitate superioară, sunt mari, intens colorate în roşu, cu luciu, pulpa colorată în roşu -deschis, este fermă, suculentă, plăcut aromată. Maturarea: decadele a doua şi a treia ale lunii iunie. 16. Senga Sengana – soi german, productiv (25-30 t/ha), rezistent la ger, secetă şi făinare, sensibil la Mycosphaerella . Are o mare plasticitate ecologică. Planta este viguroasă, are port dresat, frunziş bogat, formează stoloni puţini şi scurţi. Fructul este mijlociu (10-12 g), scurt-conic, ro şu închis, cu pulpa consistentă, colorată în roşu -intens, acidulată, puternic aromată, bună pentru masă şi industrializare. Maturarea: decadele a doua şi a treia ale lunii iunie. 17. Sătmărean – soi românesc omologat în anul 1998 la SCDP Satu Mare (Red Gauntlet x Senga Sengana). Planta este de vigoare medie, cu tufa globulosaplatizată şi densă, cu port erect. Soi rezistent la temperaturi scăzute, mediu rezistent la secetă şi la atacul bolilor specifice, are productivitate ridicată (20 - 30 t/ha). Fructul este mijlociu ca mărime (10 - 15 g) scurt- conic, cordiform, roşu închis, cu luciu slab, se desprinde uşor de caliciu. Pulpa are fermitate mijlocie, este uniform colorată în roşu închis; conţinutul în s.u solubilă de până la 7,5%, glucide totale 5%; acidita te (acid citric ) 0,8%, soi cu calităţi gustative superioare destinat în special consumului în stare proaspătă . Maturarea: ultima decadă a lunii iunie.
Soiuri remontante 18. Floral – soi românesc obţinut la ICDP Piteşti -Mărăcineni (Gauntlet x Irvine), omo logat în anul 2004, mediu productiv. Soi remontant, înfloreşte în perioada aprilie- octombrie. Planta are vigoare mijlocie, tufa globuloasă, capacitate redusă de stolonare. Are sensibilitate mijlocie la atacul de Mycosphaerella fragariae şi toleranţă faţă d e atacul de Botrytis cinerea. Fructele au mărime mijlocie, sunt cordiforme, de culoare roşie, cu caliciu mic, adâncit, slab aderent. Pulpa de culoare roşu -deschis, are fermitate mijlocie şi gust bun. Maturarea: prima recoltă în iunie, a doua toamna târziu. Alte soiuri remontante: Profunzion - soi de origine franceză, viguros, formează mulţi stoloni. Fructele sunt mijlocii ca mărime, globuloase, scurt -conice, roşii cu pulpa semiconsistentă, de culoare roz spre periferie şi alb în centru, bună pentru masă ş i industrializare. Maturarea fructelor începe la sfârşitul lunii mai.
224
Red Rich - soi american, cu tufa de vigoare mijlocie. Fructe au mărime mijlocie, sunt sfero- conice, de culoare roşu -închis, cu pulpa roşie, fermă, consistentă, bună pentru industrializare. Maturarea: tardivă, prima recoltă se realizează la sfârşitul lunii iunie.
3.4 Particularităţile de creştere şi fructificare ale căpşunului Partea hipogee, a căpşunului este reprezentată de o porţiune de tulpină scurtă (rizom de 0,5-2 cm) care formează în partea inferioară o rădăcină iar în partea superioară o rozetă de frunze. Sistemul radicular este superficial, alcătuit dintr -un număr mare de rădăcini fibroase. Majoritatea se întâlnesc în stratul de sol de 10 -15 m, dar unele pot ajunge la adâncimea de 40-50 cm. După 3 -4 ani de fructificare a plantei rădăcinile profunde încep să se usuce iar cele de la suprafaţa solului se ramifică dar sunt supuse stresului hidric şi nu au capacitatea de a aproviziona planta cu hrană şi apă, producându se un dezechilibru între partea hipogee şi cea epigee cu implicaţii negative asupra producţiei. De aceea, o cultură de căpşun nu poate fi rentabilă mai mult de 4 -5 ani. Partea epigee este alcătuită din ultimele ramificaţii ale rizomului, precum şi din lăstarii scurţi (1 -2 cm), din frunze şi din stoloni. Frunzele căpşunului sunt trifoliate şi lung peţiolate. Acestea se formează succesiv, trăiesc 60 -70 zile şi apoi se usucă eşalonat dând impresia de plantă, verde perpetuum. Frunzele formate spre toamnă au peţiolii mai scurţi şi rămân verzi până primăvara dacă nu îngheaţă Stolonii reprezintă organe de înmulţire ale căpşunului şi sunt formaţi din filamente prevăzute cu noduri de unde vor lua naştere frunze iar pe filamente se vor forma rădăcini, moment în care devin plante de sine stătătoare şi se pot separa de planta mamă. Numărul de stoloni formaţi este o caracteristică de soi şi variază de la 8 la 25. Diferenţierea mugurilor de rod începe în cursul lunii iulie. Florile sunt de tip rozaceu şi sunt grupate în inflorescenţe, 2 -5 la începutul fructificării şi 5 -10 în anii 2-3. Într- o inflorescenţă sunt în medie 8 -10 flori, care se deschid şi leagă în serii de la baza inflorescenţei spre vârf. Primele flori formează fructe mari iar ultimele foarte mici sau chiar nu leagă. Fiecare floare rămâne deschisă 3 -4 zile, iar perioada de înflorire durează 21 -55 zile în funcţie de soi. Majoritatea soiurilor de căpşun sunt autofertile şi formează flori hermafrodite. Polenizarea este entomofilă (albine, furnici etc.) rar anemofilă. Sortimentul cup rinde şi soiuri cu flori unisexuat femele care necesită obligatoriu polenizatori. Acestea se folosesc mai ales în activitatea de ameliorare. Fructele căpşunului sunt nucule (poliachene), diseminate în pulpa fructului fals (cărnos) provenit din îngroşarea r eceptaculului florii. După specificul fructificării, soiurile de căpşun se împart în: - soiuri cu o recoltă pe an (mai-iulie)-majoritatea soiurilor - soiuri remontante, fructifică practic din mai până în octombrie, dar cu două maxime (mai -iunie şi septembrie). Sunt puţine astfel de soiuri şi prezintă importanţă doar pentru grădinile mici. Ciclul anual. Căpşunul porneşte în vegetaţie primăvara foarte devreme. Întâi apar frunzele şi apoi florile. Perioada de la dezmugurit şi până la apariţia primei flori este de 26-40 zile iar de la înflorit la maturarea primelor fructe de 40-53 zile. Potenţialul productiv al căpşunului este ridicat fiind în medie de 10 -12 t/ha, dar sunt soiuri nou create cu un potenţial productiv de 20 -30 tone. În spaţii protejate aceste prod ucţii se pot chiar dubla.
225
3.5. Cerinţele căpşunului faţă de factorii ecologici
Temperatura. Căpşunul are cerinţe moderate faţă de acest factor, deoarece sub stratul de zăpadă este protejat. În lipsa zăpezii şi în condiţiile unei temperaturi sub – 18oC o mare parte din plante (40- 60%) degeră. Sistemul radicular rezistă doar până la – 8oC. În timpul perioadei de vegetaţie căpşunul necesită 800 -1000oC. Primăvara, porneşte în vegetaţie când temperatura medie a aerului depăşeşte 5 oC. Florile încep să se deschidă mai târziu, după parcurgerea unei perioade de 8 -10 zile consecutive cu temperaturi medii de 14-18 oC. Temperaturile de peste 35 oC stânjenesc desfăşurarea proceselor metabolice, diferenţierea şi fructificarea. Necesarul de frig al căpşunului este satisfăcut dacă timp de o lună temperaturile medii zilnice sunt sub 5 oC. Apa este un factor limitativ în cultura căpşunului. Aceasta datorită sistemului radicular superficial şi al originii sale din zone umede. Cultura căpşunului poate fi rentabilă în zone cu 600 -900 mm precipitaţii anuale, bine repartizate. Perioadele critice pentru apă sunt: înfloritul, legarea fructelor şi diferenţierea mugurilor de rod. În condiţii de umiditate insuficientă, durata înfloritului se reduce, o parte din flori avortează, fructele nu realizează mărimea şi însuşirile calitative specifice soiului. Excesul de umiditate, mai ales din perioada de maturare şi recoltare a fructelor produce multe pagube prin favorizarea atacului de boli (Botrytis cinerea) şi a recoltării greoaie. Totodată, calitatea fructelor, în aceste condiţii, este mai deficitară. Lumina. Faţă de acest factor, căpşunul are cerinţe moderate, suportând chiar semiumbra. Totuşi, rezultatele cele mai bune se obţin atunci când plantele primesc lumina solară direct, fructele având calităţi superioare. De asemenea, lumina favorizează diferenţierea mugurilor şi dezvoltarea stolonilor. În condiţii de semiumbră, producţia este mai mică, fructele au o calitate mai slabă şi sunt mai sensibile la boli. Solul. Potenţialul productiv ridicat şi sistemul radicular superficial recomandă pentru căpşun soluri fertile, uşoare, bine drenate, cu un pH slab acid sau neutru (5,5 -7), cu apa freatică la minim 1 m şi conţinutul în calciu activ sub 7%. Sunt recomandate solurile aluvionare, cernoziomuri cen uşii sau chiar brun roşcate dacă se asigură o fertilizare echilibrată. În condiţii de irigare se obţin rezultate bune şi pe solurile nisipoase din sud şi sud -vestul ţării. De asemenea, se recomandă solurile bine expuse, care se zvântă şi se încălzesc mai repede după ploi. Vor fi evitate de la plantare solurile argiloase, grele, umede reci, sărăturate, mlăştinoase.
3.6. Particularităţi tehnologice Specificul producerii materialului săditor (stolonilor) Căpşunul se înmulţeşte pe cale vegetativă prin stoloni. Materialul săditor se produce numai din verigi superioare prin culturi de ţesuturi “in vitro” după următoarea schemă (fig.2). Fiecare din verigile prezentate în schemă necesită o dotare specială întâlnită numai în unităţile autorizate. O altă metodă pentru producerea materialului săditor “liber de viroze” este şi termoterapia. Metoda este mai greoaie şi mai nesigură, acţionând numai asupra virusurilor termolabile.
226 Fig. 2. Producerea stolonilor LTV Plantaţii de producţie
Complex de înmulţire prin meristeme
Selecţie clonală
Înmulţire “in vitro” Micropropagare “in vitro”
Aclimatizare
Izolator
Autenticitate; soiuri productive şi calitatea superioară Eliberare de virusuri şi de alţi agenţi patogeni Obţinerea în vitro de plante iniţiale Trecerea în vitro şi aclimatizarea pl. iniţiale. Testare virologică.
Înmulţirea plantelor Obţinerea plantelor superelită iniţiale (PL) (B.S.E.)
Câmp superelită (unitate specializată)
Înmulţirea plantelor (baza superelită)
Obţinerea plantelor superelită (SS)
Câmp elită (forme de prod. ant.)
Înmulţirea plantelor superelită (SS)
Obţinerea plantelor elită (S) Plantaţii comerciale
Specificul înfiinţării şi întreţinerii plantaţiilor de căpşun Căpşunul poate fi cultivat după mai multe tehnologii şi sisteme atât în câmp cât şi în spaţii protejate (sere, răsadniţe, solarii). În câmp această specie poate fi cultivată în cultură anuală sau multianuală. Cultura anuală a căpşunului Această metodă de cultură este mai recentă decât cea clasică având unele avantaje economice. Cultura se realizează numai în condiţii de irigare şi numai cu stoloni “liberi de virusuri”. În acest sens alegerea terenului se va face cu grijă. Acesta trebuie să fie pe plan sau uşor înclinat cu posibilităţi de irigare şi conform cerinţelor acestei specii. Pregătirea terenului se face prin: nivelare, desfundare, dezinfectare împotriva nematozilor, modelare, fertilizare de bază cu 40 t/ha gunoi de grajd bine descompus, 150- 200 kg fosfor şi 80 -120 kg potasiu la hectar. Parcelarea terenului se va face în aşa fel încât rândurile să nu fie mai lungi de 100-120 m pentru a creşte productivitatea la recoltatul manual. De asemenea, se recomandă ca o fermă să nu fie mai mare de 10 -30 ha având în vedere cerinţa foarte mare de forţă de muncă pentru recoltare (80-100 kg/zi/om). Plantarea se poate face pe teren modelat sau nemodelat. Stolonii se vor fasona uşor şi se vor mocirli. Plantarea se poate face manual sau mecanizat, cu maşina de plantat legume. Distanţele de plantare sunt:70-80 cm între rândur i şi 15-25 cm pe rând în cazul rândurilor echidistante.
227
Pe brazde înălţate se plantează câte două benzi de câte două rânduri la 25 cm între rânduri. Se realizează astfel o densitate de 80 -100 mii plante la hectar. Adâncimea de plantare trebuie să respecte adâncimea din stolonieră. Plantarea prea adâncă conduce la oprirea din creştere a plantelor şi chiar putrezirea mugurelui central. Stolonii plantaţi superficial se descalţă (rămân cu rădăcinile la suprafaţă) fiind expuşi la ger şi secetă. Perioada de plantare este în iunie- iulie în majoritatea zonelor ţării şi începutul lui august pentru zona sudică pentru ca până la venirea îngheţului mugurii de rod să fie diferenţiaţi. Într-o parcelă se vor planta mai multe soiuri cu perioade diferite de maturare pentru e vitarea vârfurilor de recoltă. După plantare stolonii se vor uda obligatoriu, iar plantele neprinse se vor înlocui după o săptămână cu stoloni din acelaşi soi. Până toamna, terenul se va menţine curat de buruieni prin praşile repetate sau prin erbicidare şi periodic se va uda. În aceste condiţii plantele diferenţiază suficienţi muguri de rod iar în anul următor vor rodi abundent. Toamna, cultura se mulceşte pentru protejare în timpul iernii. Primăvara se scoate mulciul şi frunzele uscate, se fertilizează cu 150 kg azotat de amoniu şi se întreţine solul uscat. Imediat după legarea fructelor solul se mulceşte cu paie curate (mărunte, negrosiere), cu fâşii de plastic sau material sintetic, aşezate pe sol pe o lăţime de 20 -25 cm de ambele părţi ale rândului. Lucrarea are ca scop evitarea contactului dintre sol şi fructe. Materialul folosit ca mulci (pentru acoperirea intervalului dintre rânduri) este foarte diferit şi ales funcţie de posibilităţile financiare ale producătorului. O altă metodă este de acoperire a întregii suprafeţe cu material special, sintetic, prevăzut cu orificii, conform schemei de plantare, în care se vor planta stoloni. Recoltarea se poate face manual pentru consunul în stare proaspătă sau mecanizat pentru industrializare. Producţia este de 1 5-25 t/ha. După recoltare cultura se defrişează, prin arătură, iar până în toamnă pe acel teren se pot înfiinţa culturi succesive de legume. Cultura multianuală (clasică) . Prin această metodă se pot obţine 2 -3 recolte rentabile. Se poate înfiinţa şi fără sistem de irigaţie permanent dacă nivelul precipitaţiilor din zonă este suficient. Alegerea şi pregătirea terenului se face la fel ca la cultura anuală. Diferenţa constă în momentul plantării şi a lucrărilor de întreţinere. Plantarea se efectuează în perioa da 15 august- 15octombrie în funcţie de zonă, în aşa fel încât până la venirea îngheţului plantele să se înrădăcineze şi să se fortifice. În cazul întârzierii plantării, procentul de prindere se reduce, de asemenea, producţia anului următor este mică. Plantarea se poate realiza şi în primăvară (martie -aprilie), dar în aceste condiţii primul an este fără recoltă. La plantarea de vară -toamnă se vor folosi stoloni direct din stolonieră, iar la cea de primăvară stoloni refrigenţi. Şi la această cultură se poate planta vara (iunie-iulie), dacă se poate asigura o udare ritmică până în toamnă. Terenul se menţine curat de buruieni şi se irigă. Ca lucrare suplimentară este cea de suprimare a stolonilor dintre rânduri, concomitent cu praşila. Fertilizarea se face, de a semenea, diferenţiat. Gunoiul de grajd se aplică la înfiinţarea plantaţiei, iar îngrăşămintele chimice cu fosfor (150 -200 kg/ha) şi cu potasiu (120- 180 kg/ha) se administrează în două reprize: toamna, odată cu lucrarea solului şi vara după recoltarea fructelor. Îngrăşămintele cu azot se aplică în trei etape: toamna odată cu fosforul şi potasiul, primăvara cu 12 -15 zile înainte de înflorit şi vara după recoltatul fructelor (100 -120 kg azot s.a./ha).
228
Dacă în plantaţiile cu vârsta de peste 2 ani apare atac de boli, după recoltarea fructelor se recomandă cositul frunzelor, după care se va fertiliza suplimentar cu 40- 50 kg azot s.a./ha, se va afâna solul şi se va iriga. La căpşun, îngrăşămintele chimice se vor alege atent deoarece această specie este sensibilă la cloruri. Perioada de exploatare economică a unei astfel de culturi este de 3 -4 ani cu un maxim de producţie în anii 2 şi 3. Producţia este înmedie de 6 -8 t/ha. Cultura protejată a căpşunului , se practică în adăposturi temporare sau permanente cum sunt: tu nelele din folii de plastic, solarii bloc, răsadniţe etc. Distanţele de plantare se vor alege în aşa fel încât să se realizeze densităţi de peste 100 mii plante/ha. Acoperirea se ralizează la sfârşitul lunii februarie, începutul lunii martie. Acoperirea ma i târzie în spaţiile de cultură nu se mai justifică economic. Pregătirea terenului şi plantatul sunt identice cu cele de la culturile din câmp. După încălzirea solului, când temperatura în adăpost trece de 18 -20oC începe aerisirea culturii. O lucrare impor tantă este asigurarea polenizării prin introducerea unor stupi cu albine. Celelalte lucrări de întreţinere sunt asemănătoare cu cele de la cultura în câmp. Maturarea fructelor se face mai repede cu 20-30 zile. Cultura forţată a căpşunului se realizează în sere industriale încălzite, în care producţia se obţine cu 1 -2 luni mai devreme. Pentru realizarea unei astfel de culturi se parcurg două etape: fortificarea stolonilor şi forţarea plantelor. Fortificarea stolonilor. Se plantează în câmp, în luna iunie stoloni refrigeraţi, care până în iarnă vor forma 3 -5 ramificaţii purtătoare de muguri floriferi. Toamna după prima brumă (-1…-3oC) plantele se scot şi se păstrează în pungi perforate de plastic în camere frigorifice până la plantare care se realizează la sfârşitul lunii noiembrie. Tehnica plantării şi densităţile sunt ca şi cele de la celelalte culturi. Înainte de plantare stolonii se vor dezinfecta pentru distrugerea sporilor de Botrytis. Temperatura în sere se va conduce astfel: după plantare timp de o lună se menţine la 1 -5oC, apoi se ridică zilinc cu un grad până la 15 -18oC. La începutul înfloritului temperatura trebuie să fie de 18 -20oC iar la maturarea fructelor de 22-24 oC ziua şi 14 -16oC noaptea. Umiditatea solului se va menţine la 70 -72% din capacitate a de câmp, iar cea atmosferică la 60 -70%. În cazul depăşirii acestor valori se va proceda la aerisirea serelor. O altă lucrare obligatorie este iluminatul în timpul înfloritului la un nivel de 13- 25 mii de lucşi. Polenizarea se va face cu ajutorul albinelo r introduse cu stupii în seră. Celelalte lucrări sunt asemănătoare culturilor prezentate anterior. Recoltatul începe la sfârşitul lunii februarie -începutul lunii martie. Producţia este în medie de 0,8 -1 kg/m2 la soiurile timpurii şi de 2 -4 kg/m 2 la soiurile productive.
3.7. Combaterea bolilor şi dăunătorilor
Principalele boli care pot influenţa economic producţia sunt: pătarea albă a frunzelor (Mycosphaerella fragariae), pătarea roşie şi brună a frunzelor (Phytophthora cactorum), mana căpşunului (Phytophthora fragariae), făinarea (Sphaerotheca macularis), putregaiul cenuşiu (Botrytis cinerea), arsura bacteriană a frunzelor (Xanthomonas fragariae) (tabelul 29). Principalii dăunători ai căpşunului sunt: păianjenul roşu comun (Tetranychus urticae), gărgăriţa neagră (Anthonomus rubra); păianjenul căpşunului ( Tarsonemus fragariae), viermii albi ai rădăcinilor ( Melolontha ) etc. Combaterea bolilor şi dăunătorilor la căpşun se realizează prin 5 -6 tratamente, din care 2- 3 înainte de recoltare şi 2 -3 după recoltare. P rimul tratament se face la apariţia inflorescenţelor, cu produse pe bază de cupru în
229
amestec cu un insecticid. Al doilea tratament se realizează împotriva dăunătorilor, iar al treilea se va aplica pentru protecţia fructelor împotriva putregaiului cenuşiu, a făinării, a afidelor şi acarienilor. Tratamentele vor fi mixte cu fungicide şi insecticide. La cultura multianuală se vor aplica 2 -3 tratamente mixte după recoltarea fructelor. Tabelul 29
Schema de combatere a bolilor şi dăunătorilor la căpşun (după N Branişte, 2000) Nr trat. Fenofaza Boala sau dăunătorul 1 După grebalarea Pătarea albă şi brună a culturii, la apariţia frunzelor, putrezirea coletului, primelor frunze defoliatoare, acarieni etc. 2 La apariţia şi Putregaiul fructelor, făinare, înălţarea pătarea albă şi brună a frunzelor, inflorescenţelor gărgăriţa florilor, molia căpşunului, acarieni etc. 3 3-5 % din Putregaiul fructelor, făinare, inflorescenţe sunt pătarea albă şi brună a fr unzelor, unzelor, “buton alb” gărgăriţa florilor, molia căpşunului, acarieni etc. 4
La începutul scuturării petalelor
5
La intrarea în pârgă a fructelor
Produse pesticide folosite Fungicid: Turdacupral 50 PU (0,3%) sau zeamă bordeleză (0,5%) + Insecticid: Sintox 25 (0,2%) sau Sinoratox R 35 (0,1%) Fungicide: Captadin 50 PU (0,2%9, Dithane M 45 (0,2%) sau Vondozeb 80 WP (0,2%) + Insecticide : Thiodan 35 EC (0,2%), Sintox 25 CE (0,2%) sau Sinoratox R 35 (0,1%) Fungicide: Sumilex 50 WP (0,1%), Konker (0,15%) sau Sevinal 50 WP (0,15%) + Aliette 80 PU (0,2%) + Derosal WP (0,07), Benlate 50 WP (0,05%) sau Bayleton 25 WP (0,05%), Insecticide: Thiodan 35 35 EC (0,2%), (0,2%), Thionex Thionex 35 CE (0,2%) Idem tratamentul 3 Fungicide : Sumilex 50 WP (0,1%),Rovral 50 WP (0,1%) sau Ronilan 50 WP (0,1%)+ Aliette 80 PU (0,2%) + Topas 100 EC (0,08%); Insecticide : Zolone 35 Ec (0,2%), Karate 2,5 Ec (0,02%) sau Fastac 10 Ec (0,08%) Putregaiul fructelor, făinare, Fungicide : Sumilex 50 WP (0,1%),Rovral 50 pătarea albă şi brună a frunzelor, WP (0,1%) sau Ronilan 50 WP (0,1%) gărgăriţa florilor, molia Insecticide : Bactospeine PM (0,!%), Dipel WP (0,1%) sau Foray-Biobit (0,05%) căpşunului; etc.
3.8. Recoltarea Recoltarea fructelor fructelor Pentru consumul în stare proaspătă recoltarea se efectuează în faza de colorare completă, când s -au realizat gustul şi aroma a roma caracteristice soiului. Fructele ce se vor transporta la distanţe mari se vor recolta mai în pârgă, atunci când pigmentaţia acoperă 50 -75% din suprafaţa fructelor. Recoltarea se va face cu caliciu pentru consum în stare proaspătă şi fără caliciu pentru industrializare, în ambalaje mici de 0,5- 3 kg până la 5 kg. Căpşunile fac parte din grupa fructelor foarte perisabile. Păstrarea o perioadă scurtă (1 -2 săptămâni) se realizează la temperatura de 0 oC şi umiditatea relativă de 85-90%.
Teste de autoevaluare 24. Care este specificul specificul de înmulţire a căpşunului ? 25. Enumeraţi principalele soiuri de căpşun ? 26. Caracterizaţi specia căpşun din punct de vedere al cerinţelor faţă de factorii ecologici ? distanţele de plantare plantare şi sisteme de de cultură sunt sunt utilizate la 27. Care sunt distanţele căpşun?
28. Cum apreciaţi mo mentul de recoltare a căpşunelor ?
230
Rezumat Căpşunul este una din cele mai rentabile specii pomicole, dacă întruneşte condiţiile tehnologice şi ecologice. În România cultura căpşunului se întâlneşte aproape în toate zonele, dar produc producţia ţia comercia comercială lă este este conce concentr ntrată ată în câteva câteva zone de maximă maximă favora favorabil bilitat itate: e: Satu Satu Mare, Botoşani, Suceava, Vâlcea, Ilfov, Dolj, Olt, Constanţa, Galaţi, Brăila, Ialomiţa. Sortimentul actual aprobat pentru România cuprinde 18 soiuri, care asigură un consum de fructe proaspete o perioadă de 30-40 zile, din ultima decadă a lunii mai, până la sfârşitul lunii iulie. Stolonii reprezintă organe de înmulţire ale căpşunului şi sunt formaţi din filamente prevăzute cu noduri de unde vor lua naştere frunze iar pe filamente se vor forma rădăcini, moment în care devin plante de sine stătătoare şi se pot separa de planta mamă. Fructele căpşunului sunt căpşunului sunt nucule (poliachene), diseminate în pulpa fructului fals (cărnos) provenit din îngroşarea receptaculului florii. Temperatura. Căpşunul are cerinţe moderate faţă de temperatură, deoarece sub stratul de zăpadă este protejat. În lipsa zăpezii şi în condiţiile unei temperaturi sub – 18 18oC o mare parte din plante (40- 60%) degeră. Apa este un factor limitativ în cultura căpşunului, aceasta poate fi rentabilă în zone cu 600-900 mm precipitaţii anuale, bine repartizate. Faţă de lumină, căpşunul are cerinţe moderate, suportând chiar semiumbra. Totuşi, rezultatele cele mai bune se obţin atunci când plantele primesc lumina solară direct, fructele având calităţi superioar e. Pentru căpşun sunt recomandate soluri fertile, uşoare, bine drenate, cu un pH slab acid sau neutru (5,5- 7), cu apa freatică la minim 1 m şi conţinutul în calciu activ sub 7%. Distanţele de plantare sunt:70plantare sunt:70-80 cm între rânduri şi 15 -25 cm pe rând în cazul rândurilor echidistante. Pe brazde înălţate se plantează câte două benzi de câte două rânduri la 25 cm între rânduri. Se realizează astfel o densitate de 80 -100 mii plante la hectar. Imediat după legarea fructelor solul se mulceşte cu paie curate (mărunt e, negrosiere), cu fâşii de plastic sau material sintetic, aşezate pe sol pe o lăţime de 20 -25 cm de ambele părţi ale rândului. Lucrarea are ca scop evitarea contactului dintre sol şi fructe. Cultura multianuală (clasică) . Prin această metodă se pot obţine 2-3 recolte rentabile. Se poate înfiinţa şi fără sistem de irigaţie permanent dacă nivelul precipitaţiilor din zonă este suficient. Cultura protejată a căpşunului , se practică în adăposturi temporare sau permanente cum sunt: tunelele din folii de plastic, solarii bloc, răsadniţe etc Cultura forţată a căpşunului se realizează în sere industriale încălzite, în care producţia se obţine cu 1 -2 luni mai devreme. Combaterea bolilor şi dăunătorilor la căpşun se realizează prin 5 -6 tratamente, din care 2-3 înainte de recoltare şi 2 -3 după recoltare . Pentru consumul în stare proaspătă recoltarea se efectuează în faza de colorare completă, când s -au realizat gustul şi aroma a roma caracteristice soiului.
BIBLIOGRAFIE
G rădi rădi nari nariuu G., G ., I strat stratee M., - Pomicultură generală şi specială, Ed. Moldova, 2003, pag. 437-4449
Zlati Cristina, Gradinariu G., 2010 – Pomologie, Pomologie, Ed. Moldova, Iaşi, pag. 200-211
231
Tema 4
CULTURA COACĂZULUI Ribes nigrum L.- coacăz negru, casis Ribes rubrum L.-coa căz roşu Ribes sp.L.-coacăz alb
Familia Saxifragaceae, Subfam. Ribesoideae
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 4
CUPRINS 4.1. Importanţa culturii 4.2. Originea şi aria de răspândire 4.3. Sortimentul de coacăz 4.4. Particularităţile de creştere şi fr uctif icare icare ale coacăz ului 4.5. Cerinţele coacăzului faţă de factorii ecologici 4.6. Particularităţi tehnologice 4.7. Combaterea bolilor şi dăunătorilor 4.8. Particularităţile maturării şi recoltării coacăzelor OBIECTIVELE UNITAŢILOR DE ÎNVĂŢARE 4 - studiul imp ortanţei originei speciei, răspândirea acesteia pe glob şi în ţara noastră, în vederea unei zonări şi microzonări corespunzătoare; - cunoaşterea sortimentului de soiuri şi portaltoi, cerinţele şi calităţile acestora, pentru a stabili cele mai adecvate măsuri tehnologice, a identificării lor şi a le promova pe cele mai bune; - studiul particularităţilor de creştere şi fructificare ale coacăzului, în vederea stabilirii tehnologiei diferenţiate; - precizarea comportării coacăzului faţă de factorii ecologici; - elaborarea tehnologiilor diferenţiate funcţie de specie, soi, zonă ecologică, forme de organizare a terenurilor etc; se are în vedere specificul de înfiinţare şi întreţinere a culturilor;
4.1. Importanţa culturii
Coacăzul are o deosebită importanţă datorită faptului că: - intră repede pe rod; - se înmulţeşte relativ uşor; - se regenerează repede şi trăieşte 15 -20 ani; - are un potenţial biologic ridicat; - este o specie cu o plasticitate ecologică ridicată; cultiva pe suprafeţe suprafeţe întinse, întinse, dar dar şi pe suprafeţe suprafeţe restrânse restrânse în - se poate cultiva gospodăriile populaţiei; - fructele au o valoare alimentară ridicată; coacăzele negre conţin: 9,5% zaharuri, 2,1% acizi; 0,9% proteine, elemente minerale, vitamine, vitamina C-150-300 mg% etc.; - fructele se pot consuma în stare p roaspătă, dar şi industrializate sub formă de suc, sirop, compot, marmeladă, gem, jeleu, lichior etc.; - din anumite porţiuni de plantă (frunze, fructe, lăstari etc.) se prepară medicamente şi ceaiuri pentru diferite afecţiuni (gastro -intestinale, hepato-biliare, renale, cardio-vasculare etc.).
232
4.2. Originea şi aria de răspândire
Deşi localizarea originii coacăzului negru nu se cunoaşte exact se presupune că zona de origine este Europa, Asia şi America, unde se găseşte şi azi în flora spontană a zonelor temperate mai umede şi mai răcoroase. În Europa, şi mai ales în ţările apropiate Mării Baltice (Olanda, Danemarca, Germania, Ţările Scandinavice) această specie se cultiva cu peste 400 ani în urmă. În Anglia a ajuns ceva mai târziu, iar în America de Nord în jurul anului 1630. În prezent, coacăzul se întâlneşte în cultură pe toate continentele, dar cu preponderenţă în zona temperată a emisferei e misferei nordice, obţinându -se cca. 590 mii t fructe anual din care în Europa se realizează cca 80% (375000 t). În Rusia şi celelalte ţări limitrofe se obţin peste 180.000 180.000 t. În Europa cele mai mari cultivatoare sunt: Polonia 162.000 t, Germania 90.000 t, Cehia 25.000 t, Anglia 19.000 t, Norvegia 18.000 t, Austria 16.000 t, Franţa 13.000 t. La noi în ţară existau existau în 1989 peste 2500 ha de coacăz în cultură pură pură şi peste 700 ha intercalat. În prezent, mai există cca 1000 ha cultură pură şi 300 ha intercalat. Producţia comercială este în jur de 3000 t. În zonele submontane ale ţării noastre se găsesc principalele centre de cultur culturăă a coacăz coacăzulu ului: i: Râmni Râmnicu cu -Vâlcea, Câmpulung- Muscel, Suceava, Bistriţa Năsăud, Baia -Mare, Mureş Argeş, Mehedinţi, Sălaj, Dâmboviţa. Coacăzul se cultivă la noi în ţară cu rezultate bune până la altitudinea de 1020 m (Mioarele).
4.3. Sortime Sortimentul ntul de soiuri soiuri Lista oficială a soiur ilor ilor pentru anul anul 2008 cuprinde cuprinde 20 soiuri din care 14 cu fructe negre, 5 cu fructe roşii şi unul cu fructe albe. Soiuri cu fructe negre: soi românesc obţinut în anul 2000 la ICDP Piteşti -Mărăcineni (Tsema 1. Deea – soi pentru zone zonele le colin colinare are şi şi deluro deluroase, ase, este este rezis rezisten tentt la făinar făinaree x Kantata Kantata 50), 50), recomandat recomandat pentru (Sphaerotheca mors-uvae), rugină (Cronartium ribicola) şi antracnoză ( Pseudopeziza ribis), autofertil. Tufa are vigoare mijlocie spre mare, este înaltă şi răsfirată. Ciorchinii: mijlocii (5-6 cm), cu bace mari (1,1 g), sferice, negre- albăstrui, rezistente la crăpare, gust acidulat, slab foxat. Maturarea: sfârşitul lunii iunie. 2. Reco Record rd – soi românesc obţinut în anul 1972 la SCDP Cluj ( Rosenthal Schwarze x Pamiati Miciurina), este zonat în centr ul şi sud -vestul Transilvaniei şi dealurile din sudul ţării. Soi productiv (5 - 6 t/ha), cu înflorire timpurie, sensibil la îngheţurile târzii de primăvară primăvară şi făinare. Tufa: viguroasă, viguroasă, semirăsfirată, rară, cu tulpini tulpini erecte. erecte. Ciorchinii Ciorchinii:: lungi lungi (6-7 cm), cu cu 5-11 bace, rare, rare, mari (0,9 g), uniforme ca mărime, sferic -turtite, foarte aspectoase, negre, lucioase, cu pulpa verzuie, aromată, foxată, bună pentru consum în stare proaspătă şi pentru industrializare. Maturarea: uniformă, ultima decadă a lunii iunie. soi românesc obţinut în anul 2001 la SCDP Fălticeni prin 3. Reco Record rd 35 – soi selecţie clonală a soiului Record. Este rezistent la ger, sensibil la rugină. Tufa: viguroasă, răsfirată, rară. Ciorchinii: mijlocii (6 cm), cu bacele mari (0,9 g), sferic-turtite, cu epi derma subţire şi rezistentă, de culoare neagră -albăstruie; pulpa fermă, dulce -acidulată, cu gust bun, miros foxat redus. Maturarea: sfârşitul lunii iunie, începutul lunii iulie. soi românesc obţinut în anul 1999 la ICDP Piteşti -Mărăcineni 4. Abanos – soi (Tsema x Kantata 50), este autofertil, are rezistenţă mare la rugină şi făinare, mijlocie la la antracnoză. antracnoză. Tufa: semiviguroasă, semiviguroasă, sferică, răsfirată, răsfirată, rară. rară. Ciorchinii: mijlocii spre mari, cu bacele mari (1,1 g), rotund- aplatizate, de culoare neagră albăstruie, lucioase, rezistente la crăpare; pulpa verde -deschis, suculentă, aromată, cu gust dulce-acidulat, foxat. Maturarea: sfârşitul lunii iunie, începutul lunii iulie.
233
soi românesc obţinut în anul 1999 la SCDP Cluj ( Brodtorp x 5. Amurg – soi Cotswold Cross), foarte productiv productiv (9-10 t/ha), rezistent la ger, autofertil. Tufa: viguroasă, sferic -turtită, răsfirată. Ciorchinii: mijlocii, cu 5-11 bace mari (0,9 g), sferic-turtite, negre- albăstrui, rezistente la crăpare; pulpa fermă, dulce -acidulată, cu gust bun şi miros foxat r edus. edus. Maturarea: sfârşitul lunii iunie, începutul lunii iulie. soi românesc obţinut în anul 2003 la ICDP Piteşti -Mărăcineni (Tsem Tsemaa x 6. Geo – soi Kantata 50), autofertil, are rezistenţă medie la boli. Tufa: vigoare mijlocie, răsfirată, formează tulpini şi ramificaţii secundare ce pornesc din mijlocul tufei sau din apropierea solului. Ciorchinii: lungi, cu bace mari (0,9 g), sferice, negre- albăstrui, lucioase, mediu rezistente la crăpare; pulpa verde -deschis, suculentă, consistentă, dulce acidulată. Maturarea: Maturarea: sfârşitul lunii iunie, începutul începutul lunii iulie. 7. Perl Perlaa Neag Neagră ră – soi românesc obţinut în anul 1999 la SCDP Cluj (Brodtorp x Cotswold Cross), foarte productiv (9- 10 t/ha), rezistă bine la îngheţurile din din iarnă, este autofertil. autofertil. Tufa: viguroasă, viguroasă, sferic -turtită, semirăsfirată. Ciorchinii: mijlocii, cu 5-11 bace mari (0,9 g), sferic-turtite, negre- albăstrui, cu pieliţa subţire, rezistentă la crăpare; pulpa fermă, dulce -acidulată, cu gust bun, miros foxat redus, de calitate calitate foarte foarte bună. Maturarea: Maturare a: sfârşitul sfârşit ul luni i iunie, începutul lunii iulie. 8. Tsema – soi originar din Olanda, recomandat pentru zona dealurilor Subcarpaţilor Meridionali, estul şi centrul Transilvaniei. Înfloreşte semitimpuriu, este productiv şi destul destul de rezistent la ger, sensibil la antracnoză antracnoză şi rugină. Tufa: vigoare mijlocie, sferic- turtită, răsfirată, cu tendinţă de aplecare a tulpinilor sub greutatea rodului. Ciorchinii: mijlocii (5,5 g), relativ lacşi, cu bace de mărimea mijlocie (0,8 g), sferice, negre- albăstrui, lucioase, cu bune calităţi gustative, soi cu utilizăr utilizării multiple. multiple. Maturarea: uniformă, la începutul lunii iulie. 9. Padina – soi românesc obţinut în anul 2003 la ICDP Piteşti -Mărăcineni (hibridare (hibrida re complexă), comple xă), recomandat recomandat pentru pentru zonele zonele colinare colinare şi deluroase, deluroase, are înflorire mijlocie, este autofertil, este productiv şi rezistent la boli. Tufa: vigoare mijlocie, cu port semierect, formează tulpini t ulpini şi ramificaţii secundare ce pornesc din mijlocul tufei. Ciorchinii: mici- mijlocii, bacele mari (1,1 g), au tendinţă de scuturare, sunt sferic-alungite, de culoare negru-intens, lucioase; pulpa verde- intens, suculentă, cu gust puternic foxat. Maturarea: primele decade ale lunii iulie. 10. Tenah – soi olandez, recomandat pentru zona dealurilor Subcarpaţilor Meridionali. Înfloreşte Înfloreşte semitimpuriu, semitimpuriu, după Tsema, este productiv (4,2 kg/tufă), rezistent la primăverile primăverile reci, este puternic atacat de rugină. rugină. Tufa: semiviguroasă, semiviguroasă, sferic-turtită, răsfirată, tulpinile având tendinţă de aplecare sub greutatea rodului. Ciorchinii: lungi (7 cm), lacşi, uşor detaşabili manual de pe ramuri, având pedunculul lung; bacele sunt mari (1 g), negre- albăstrui, lucioase, plăcute la gust. Maturarea: uniformă, mijlocul lunii iulie. 11. Tinker – soi de origine engleză, foarte răspândit în ţara noastră. Înfloreşte oarte productiv, dar în anii cu primăveri nefavorabile leagă puţine semitârziu, este f oarte fructe. Tufa: semiviguroasă, sferic -alungită, cu tulpini semierecte. Ciorchinii: lungi (7 cm), ramificaţi, cu bace neuniforme ca mărime, destul de rare pe rahis, de calitate mediocră datorită acidităţii ridicate şi a gustului puternic foxat. Maturarea: neuniformă, mijlocul lunii iulie. 12. Cotswo Cotswold ld Cross Cross – soi de origine engleză, recomandat pentru zonele bogate în precipitaţii. Soi productiv (6 -10 t/ha), rezitent la ger, sensibil la secetă. Tufa: semiviguroasă, rară, cu tulpini semierecte. Ciorchin Ciorchinii: ii: scurţi, scurţi, grupaţi grupaţi câte câte 2 - 3 la un loc, cu bace mari, sferice, uşor turtite, lucioase, dulci -acrişoare, gust slab foxat, utilizate utilizate pentr pentruu masă şi şi industria industrializar lizare. e. Maturarea: neuniformă, decadele a doua şi a treia ale lunii iulie. 13. Blackdown – soi de origine engleză, zonat în nordul Moldovei şi dealurile Subcarpaţilor Meridionali. Înfloreşte semitimpuriu, este rezistent la ger
234
şi secetă, foarte rezistent la făinare, tolerant la rugină şi antracnoză. Tufa: vigoare mijlocie, sferic-turtită, cu tulpini semierecte. Ciorchinii: mijlocii ca lungime (6,5 cm), cu bace mari (0,9 g), sferic- alungite, cu pieliţa foarte fermă, neagră -maronie, strălucitoare. Maturarea: uniformă, mijlocul lunii iulie. 14. Ronix – soi românesc obţinut în 2000 la ICDP Piteşti -Mărăcineni (Tsema x Kantata 50), recomandat pentru zonele colinare şi deluroase, are înflorire semitimpurie, este autofertil, foarte productiv, rezistent la făinare şi rugină, sensibil la antracnoză. Tufa: vigoare mijlocie spre mare, cu port răsfirat, capacitate de lăstărire mijlocie. Ciorchinii: lungi (6-7 cm), cu bace mijlocii (0,8 g), sferice, negre- maronii, lucioase, rezistente la crăpare; pulpa verde-deschis, suculentă, cu gust intens foxat. Maturarea: sfârşitul lunii iulie.
Soiuri de coacăz roşu 15. Roşu timpuriu - soi românesc obţinut în anul 1972 la SCDP Cluj ( Heros x Roşu de Versailles), recomandat pentru zona dealurilor din sudul ţării. Înfloreşte timpuriu, este foarte productiv şi constant (12 -15 t/ha), rezistent la ger, făinare, rugină şi mediu rezistent la antracnoză. Tufa: viguroasă, alungit -globuloasă, cu tulpini erecte. Ciorchinii: variabili ca lungime (5- 12 cm), cu bacele de mărime mijlocie (0,7 g), sferic-turtite, roşii-închis, lucioase, cu p ulpa zemoasă, aromată, foarte plăcută la gust, cu întrebuinţări multiple: consum în stare proaspătă, suc, gem, compot, peltea, sirop. Maturarea: decada a doua a lunii iunie. 16. Abundent - soi românesc obţinut în anul 1979 la SCDP Cluj prin hibridare multi plă: Roşu timpuriu x (Roşu de Versailles x Fay’s), zonat în centrul ţării şi sud -estul Transilvaniei. Este un soi cu înflorire timpurie, are potenţial mare de rodire (14 -15 t/ha) şi tendinţă de supraproducţie, este rezistent la ger şi boli. Tufa: semiviguroasă, sferic turtită, cu tulpini erecte. Ciorchinii: lungi (7 cm), foarte înghesuiţi pe ramurile de rod, cu bace mijlocii ca mărime, pieliţa roşie, subţire, lucioasă, transparentă; pulpa suculentă, pretabilă la prelucrare sub formă de suc (randament 70 %) şi consum în stare proaspătă. Maturarea: sfârşitul lunii iunie, începutul lunii iulie. 17. Jonkheer van Tets – soi originar din Olanda, este recomandat pentru zona Subcarpatică Meridională, sudul şi estul Transilvaniei, cât şi în estul Moldovei. Are înflorire timpurie, este foarte productiv (4- 9 kg/tufă), rezistent la ger, rugină şi făinare, având procent mare de fertilitate (60 %). Tufa: vigoare mijlocie, cu tulpini erecte, lungi şi relativ subţiri. Ciorchinii: lungi (5- 9 cm), uşor de recoltat manual, deoarece au pedunculul lung, cu bacele de mărime mijlocie, de culoare roşu aprins, cu pulpa zemoasă, aromată, plăcut acidulată, bună pentru consum în stare proaspătă şi prelucrare. Maturarea: decada a doua a lunii iulie. 18. Red Lake – soi originar din USA, recomandat la noi pentru zona dealurilor înalte şi zona Subcarpatică. Soi cu înflorire timpurie (odată cu Roşu timpuriu), foarte productiv (12-15 t/ha), rezistent la secetă, făinare şi rugină, mediu rezistent la antracnoză. Tufa: viguroasă, sferică, uşor turtită, cu tulpinile semierecte. Ciorchinii: lungi (6,6 cm), cu 10-20 bace submijlocii (0,6 g), sferic- turtite, lucioase, roşii -deschis, pulpa plăcut acidulată, folosită în special pentru consum în stare proaspătă şi sucuri. Maturarea: decadele a doua şi a t reia ale lunii iulie. 19. Houghton Castle – soi englezesc, foarte vechi, foarte productiv (6 kg/tufă), se cultivă din anul 1800. Soi viguros, formează tufe mari şi dese, înfloreşte şi se maturează târziu, este rezistent la ger şi boli. Ciorchinii sunt mijlocii, compacţi, cu 10 12 bace de mărime mijlocie, uşor piriforme, roşii -închis, lucioase, cu pulpa zemoasă, acidulată şi puţine seminţe. Maturarea: ultima decadă al lunii iulie. Coacăz alb 20. Mărgăritar - soi românesc obţinut în anul 1972 la SCDP Cluj pri n hibridarea soiurilor Heros x Red Dutch. Este recomandat pentru toate zonele favorabile culturii, fiind productiv (10- 12 t/ha), rezistent la ger şi boli, dar pe
235
solurile alcaline suferă de cloroză. Tufa: vigoare mare, erectă sau semierectă, uşor turtită, deasă, slab răsfiartă. Ciorchinii: mijlocii ca lungime (5- 12 cm), compacţi, cu bace de mărime mijlocie, cu pieliţa galben - pai, subţire, transparentă, pulpa suculentă, se valorifică prin consum în stare prospătă sau se prelucrează sub formă de suc, compot, gem ş.a. Maturarea: începutul lunii iulie. În producţie se mai întâlnesc şi alte soiuri de coacăz negru cum ar fi: Negre Lee, Negre mari, Mendip Cross, Consort, Coronatium, Negre Rosenthal, Daniel de Septembrie etc, de coacăz roşu: Piaţa Londrei, Roşu de Olanda, Heros, Red Dutch, Productivul lui Fay, Roşii de Versailles etc.; sau de coacăz alb: Albe de Versailles, Albe mari etc.
4.4. Particularităţi de creştere şi fructificare Sistemul radicular este pivotant la plantele înmulţite pe cale generativă şi entiv la plantele înmulţite pe cale vegetativă. Acesta este puternic ramificat şi adv dispus între 10- 40 cm adâncime, iar pe orizontală până la 80 cm de centrul tufei. Coacăzul roşu şi alb înrădăcinează mai profund decât cel negru. Partea epigee este formată d in tulpini de diferite vârste, care cresc de regulă, din zona coletului. Tulpinile sunt, în general, viguroase, în primii ani atingând înălţimea de 70 -100 cm, după care intensitatea de creştere se reduce ajungând totuşi la maturitate la 1,5 -2 m, ceva mai r edusă la coacăzul roşu şi alb. Pe aceste tulpini cresc ramuri laterale, care le depăşesc în creştere pe cele iniţiale. În contact cu solul ramurile emit uşor rădăcini adventive. Ramurile de rod se aseamănă cu ţepuşele de la pomaceae, la coacăzul negru şi cu buchetele de mai de la drepaceae, la coacăzul roşu şi alb. Din mugurii terminali ai tulpinilor de 1 an se formează lăstarii vegetativi lungi şi erecţi, iar o parte a celor axilari se transformă în ramuri de rod. Acestea îşi menţin capacitatea de rodire timp de 5- 8 ani, cu un maxim de producţie în anii 2 -4. Ramurile de rod sunt grupate mai ales la limita dintre creşterile de 1 -2 ani. Mugurii pot fi vegetativi (de obicei, aşezaţi la baza tulpinilor) din care cresc lăstari viguroşi, floriferi, care formează câte o singură inflorescenţă şi micşti, din care se formează o inflorescenţă şi un lăstar scurt (sau o rozetă de frunze). Mugurele terminal este vegetativ la ramurile viguroase şi mixt la creşterile de vigoare slabă (fig. 3).
–
Fig. 3. Lăstari şi inflorescenţe de coacăz negru apărute din muguri micşti
Inflorescenţa este un racem, mai scurt la coacăzul negru (5 -15 flori) şi mai lung la coacăzul roşu şi alb (5 -25 flori). Florile sunt campanulate (la coacăzul negru), mici, de culoare verzuie cu nuanţe roşietice, hermafrodite şi se deschid eşalonat de la baza inflorescenţei spre vârf. La coacăzul roşu şi alb sunt de forma unei farfurii mai mult sau mai puţin plate. Coacăzul înfloreşte aproximativ concomitent cu prunul, unele soiuri de păr, cu 8-10 zile înain tea mărului şi cu circa o lună înaintea afinului şi zmeurului.
236
Durata înfloritului la coacăz este de 10 -18 zile, dar perioada de polenizare şi fecundare a florilor este numai de 1-3 zile. Între epocile de înflorire a soiurilor sunt diferenţe mici (2 -4 zile). Soiurile de coacăz roşu şi alb sunt autofertile, iar cele de coacăz negru pot fi: autofertile, parţial autofertile sau autosterile. Pentru asigurarea polenizării se vor planta grupat 2 -3 soiuri, iar în perioada înfloritului se introduc în plantaţie 3 -4 colonii de albine la ha, măsuri ce contribuie la creşterea producţiei şi la obţinerea unor fructe mai mari. În zonele înalte maturarea fructelor are loc la 50- 70 zile de la înflorit, funcţie de soi şi condiţiile anului. Soiurile de coacăz negru se maturează cu 10 -20 zile mai devreme. Fructul este o bacă de diferite mărimi (0,5 -1,5 g) şi forme cel mai des globuloase, de culoare neagră, roşie sau albă. În masa pulpei se găsesc 10 -30 seminţe. Potenţialul productiv . Coacăzul rodeşte în anul al doilea de la plan tare. Începând din anul al V- lea producţia la soiurile de coacăz negru este de 4 -9 tone/ha, iar la cele de coacăz roşu şi alb 10 -15 tone/ha. Durata economică a unei plantaţii de coacăz este de 12 -15 ani, chiar mai mult dacă se respectă agrotehnica specifică.
4.5. Cerinţele faţă de factorii ecologici
Cerinţele faţă de lumină. Coacăzul negru are pretenţii mici pentru lumină, suportă parţial umbrirea, dar cel roşu este mai pretenţios faţă de lumină. Coacăzul negru poate fi cultivat intercalat în livezile pomi cole. Coacăzul reacţionează favorabil şi dă rezultate foarte bune în condiţii de lumină deplină. Cerinţe faţă de căldură. Coacăzul are pretenţii moderate faţă de căldură, reuşind bine în zonele cu intervale cuprinse între 7,5...8,5°C. În perioada repausului coacăzul rezistă până la -20°C...-25°C. Această specie suportă mai greu temperaturile ridicate din timpul verii. Porneşte în vegetaţie la 5°C, legarea fructelor este optimă între 18 şi 20°C. Temperaturi sub 12°C care se menţin mai multe zile produc perturbări în procesul de legare, urmată de căderea în masă a florilor. Gerurile de revenire (-5°C) pot distruge în totalitate florile deschise. Cerinţe faţă de apă. Coacăzul este o specie iubitoare de umiditate. Coacăzul negru dă rezultate bune în zonele cu peste 700 mm precipitaţii, iar coacăzul roşu şi alb chiar şi în zonele cu peste 550 mm dacă în perioada de vegetaţie cad cel puţin 350 mm din care peste 150 mm în lunile mai -iunie. Datorită înrădăcinării superficiale, coacăzul este sensibil la excesul chiar temporar de umiditate. Cerinţe faţă de sol. Coacăzul se dezvoltă bine şi fructifică abundent pe solurile fertile, aluvionare, argilo-nisipoase, argilo- lutoase şi chiar argiloase, bogate în humus şi cu drenaj acvatic satisfăcător. Sunt nepotrivite solurile sărace, nisipoase, precum şi cele acide, sărăturoase sau cu exces de umiditate. La plantare se vor evita locurile bântuite de vînturi puternice, curenţi reci în timpul iernii, care intensifică procesul de evaporare, stânjenesc zborul albinelor şi provoacă scuturarea fructelor.
4.6. Particularităţi tehnologice Producerea materialului săditor Coacăzul se înmulţeşte prin butăşire, marcotaj, despărţirea tufelor, altoiri şi culturi de ţesuturi şi numai în scop de cercetare prin seminţe. În mod curent se înmulţeşte prin butaşi lignificaţi (18 -20 cm), recoltaţi toamna şi plantaţi toamna
237
sau primăvara la 90 cm între rânduri şi 5 -6 cm pe rând. Pe 10 m 2 se pot obţine 100-150 butaşi înrădăcinaţi de coacăz negru şi 60 -100 butaşi înrădăcinaţi de coacăz roşu şi alb. Coacăzul se poate înmulţi şi prin microbutaşi lignificaţi scurţi de 1 -2 muguri. Butăşirea, în această situaţie, se face în spaţii speciale pe suporturi speciale.
Specificul înfiinţării şi întreţinerii plantaţiilor de coacăz Plantaţiile de coacăz se vor amplasa pe versanţi uniformi, mecanizabili cu panta până la 15 -20%. Desfundatul se va face la 45-50 cm, pe curbele de nivel cu subsolaj la adâncimea de 60-70 cm. În prealabil se face o fertilizare de bază cu 60 -80 t/ha gunoi de grajd completată cu 600 -800 kg supe rfosfat şi 400 -500 kg sare potasică /ha. Distanţele de plantare trebuie să fie de 2,3 -3 m între rânduri şi 1 -1,2 m între plante pe rând. Pentru mecanizarea recoltării fructelor distanţele pe rând vor fi de 0,7 -0,8 m. În teren desfundat, plantarea se face în gropi cu dimensiunile de 30 x 30 x 30 cm. În teren nedesfundat dimensiunile gropilor pot fi de 50 x 50 x50 cm. Epoca de plantare optimă este toamna şi numai în cazuri obligate primăvara foarte devreme. Plantarea se face cu 5-6 cm mai adânc decât în pepin ieră. După plantare, plantele se udă cu 6 -8 litri apă, se muşuroiesc şi se formează la nivelul bilonului. Întreţinerea plantaţiilor de coacăz Sisteme de conducere . Cele mai folosite sunt tufa obişnuită şi tufa aplatizată. Se mai practică conducerea plantelor sub formă de gard fructifer vertical sau în "V". Există şi alte sisteme de conducere, dar care nu se justifică economic. Tăierile de formare. La soiurile cu capacitate mare de lăstărire (Tinker ş.a.) în primăvara anului al doilea de la plantare se aleg trei- patru tulpini care se scurtează de la 23 muguri de la bază. În timpul vegetaţiei se reţin 4 -6 lăstari bine amplasaţi, iar ceilalţi se suprimă. În următorii trei ani se adaugă similar câte 4 -5 tulpini în aşa fel încât în anul 5 planta să aibă 15-20 tulpini crescute din zona coletului. La soiurile cu capacitate mai redusă de ramificare (Costwold Cross, Baldwin etc.), în anii II- IV, din tulpinile reţinute în fiecare an, jumătate se taie în cepi, iar jumătate rămân intacte (fig. 4).
Fig. 4.
– Formarea t ufelor la coacăz
238
Tăieri de întreţinere şi de fructificare. Efectuarea tăierilor şi reînnoirea elementelor de schelet vor fi determinate de specificul biologic al fiecărui soi, precum şi de vigoarea plantei. Prin tăieri se va urmări un echilibru între creştere şi rodire, înlăturându -se anual tulpinile mai vechi de 5- 7 ani. Tototdată, se vor elimina ramurile ce îndesesc exagerat tufa, rupte, atacate de boli şi dăunători etc. Ramificaţiile şi prelungirile anuale ale tulpinilor de bază nu se scurtează, deoarece se înlătură mugurii de rod. Tăierile mai au ca scop şi întreţinerea tufei, care se realizează prin eliminarea de la colet a tulpinilor îmbătrânite, îndepărtarea a 1/3, 1/2 sau 2/3 din lungimea tulpinilor de 2-4 ani, deasupra unei ramuri anuale viguroase (fig. 5).
Fig. 5.
– Tăierea plantelor la coacăz
Întreţinerea solului . Coacăzul nu suportă concurenţa buruienilor. De aceea, în primii ani după plantare solul se menţine curat de buruieni prin praşile repetate. Pe terenurile cu pericol de eroziune, intervalele pot fi cultivate alternativ cu plante agroalimentare cu partea comestibilă în sol. În zonele cu precipitaţii de peste 750 mm intervalele pot fi înierbate, iar pe rândul de plante se poate face erbicidarea. Fertilizarea plantaţiilor . Se face o dată l a trei ani cu 40-60 t/ha gunoi de grajd, 400- 600 kg superfosfat şi 300 -400 kg sare potasică. Anual, se aplică 300 kg azotat de amoniu la ha, în două reprize, prima cu 2 3 săptămâni înainte de înflorire şi a doua după legarea fructelor.
4.7. Combaterea bolilor şi dăunătorilor
Cele mai frecvente boli sunt antracnoza coacăzului ( Pseudopeziza ribis), făinarea ( Spheroteca mass-mae), rugina coacăzului ( Cronatium ribicole). Acestea se combat la avertizare, cu ajutorul fungicidelor Dithane M 45 (0,2%), Captadin 50 (0,2%), zeamă sulfocalcică (20%) în perioada de repaus şi 2% în perioada de vegetaţie, zeamă bordeleză 1% şi alte fungicide existente în comerţ. Principalii dăunători ai coacăzului sunt: Sfredelitorul ramurilor ( Sesia tipuliformis), păduchi ţestoşi, afide şi păianjeni (tabelul 30). Aceştia se combat atât în perioada de vegetaţie, cât şi în perioada de repaus cu diferite insecticide. Reducerea rezervei biologice de boli şi dăunători se realizează şi prin măsuri de igienă culturală şi agrotehnică.
239 Tabelul 30. Schema de combatere a bolilor şi dăunătorilor la coacăz şi agriş (după N Branişte, 2000) Nr trat. 1 2 3 4
5 6
7 8
Fenofaza Repaus vegetativ
Boala sau dăunătorul
Produse pesticide folosite
Păduchele din San José, ouă de afide, acarieni, defoliatoare etc. Acarieni, afide (ouă), făinare Antracnoză, făinare, acarieni afide etc.
Oleoeekalux (1,5%), Polisulfură de bariu (6,0%) sau zeamă sulfocalcică (20%)
La umflarea mugurilor La infrunzire (3 frunze detaşate) La apariţia Antracnoza şi făinarea inflorescenţelor frunzelor, sfredelitorul tulpinilor (G1), defoliatoare etc. Când toţi butonii florali sunt liberi La înflorire
Când fructele au mărimea naturală Imediat după recoltarea fructelor
Idem tratamentul 4
Polisulfură de bariu (1,0%) sau zeamă sulfocalcică (2%)
Fungicide: Topsin M 70 (0,1%), Metoben 70 (0,1%), Captadin 50 PU (0,25%); Acaricide: Neoron 500 EC (0,1%) +US1 (1,5%) Fungicide: Topsin M 70 (0,1%), Metoben 70 (0,1%), Karathane NF 57 (0,2%), Bayleton 25 WP (0,05 %), Saprol 19 EC (0,125%) sau Rubigan 12 EC (0,04%); Insecticide: Sintox 25 EC (0,2%), Nurelle D (0,075%) sau Primor 50 WP (0,1%) Idem tratamentul 4 . Se recomandă alte produse decât la tratamentul precedent
Fungicide: Topas 50 WP (0,1%), Tilt 250 EC (0,02%), Anvil 5 SC (0,04%) sau Dithane M 45 (0,2%) + Afugan (0,1%) sau Nissorun (0,05%); I nsecticide: Zolone 35 EC (0,2%), Karate 2,5 EC (0,02%) sau Fastac EC (0,08%) Idem tratamentul 4 + Fungicide: Topas 50 WP (0,1%), Tilt 250 EC (0,02%), Anvil Păduchele din San 5 SC (0,04%) sau Topas C (0,1%) Insecticide: Actellic 50 (0,2%) sau Decis 2,5 EC (0,05%) José(G1) Antracnoza, făinarea şi Fungicide: Captadin 50 PU (0,25%) sau Ziram 75 PU rugină; sfredelitorul (0,4%); tulpinilor (G2), Insecticide: Carbetox 37 Ec (0,5%) defoliatoare păduchele Acaricide: Neoron 500 Ec (0,1%), Mitac 20 (0,2%), din San José(G1) etc. Peropal (0,1%) sau Omite 57 CE (0,1%) Antracnoza, făinarea şi rugină, sfredelitorul tulpinilor (G2), defoliatoare etc.
4.8. Particularităţile maturării şi recoltării fructelor
Maturarea fructelor are loc eşalonat în ciorchine, dar diferenţele sunt de numai câteva zile. Alegerea momentului optim de recoltare se face în funcţie de specie şi destinaţia producţiei. Recoltarea se poate face manual sau mecanizat. În general recoltatul manual se efectuează atunci când fructele sunt destinate consumului în stare proaspătă. Recoltarea se face cu rahis, pe timp răcoros, în ambalaje de capacitate mică (0,5 1,0 kg) sau maxim (5-6 kg). Recoltatul mecanizat se realizează cu ajutorul unei combine spec iale care au o productivitate de 8-16 t/schimb. Pentru uniformizarea maturării şi uşurarea desprinderii bacelor se recomandă stropirea plantelor cu ETHREL (300 -500 ppm), cu circa 5 zile înainte de data recoltării, sau cu alte substanţe biostimulatoare. Coacăzele fac parte din grupa fructelor foarte perisabile, de aceea, imediat după recoltare se recomandă păstrarea acestora în condiţii optime (T=0°C, U.R.= 90-95% etc.).
Teste de autoevaluare 29. Care este specificul de fructificarea la coacăzului 30. Enumeraţi principalele soiuri de coacăz ?
?
240
31. Caracterizaţi specia coacăz din punct de vedere al cerinţelor faţă de factorii ecologici ? 32. Care sunt distanţele de plantare şi sistemele de susţinere utilizate în cultura coacăzului ? 33. Cum apreciaţi momentul de recoltare a coacăz elor.?
Rezumat În zonele submontane ale ţării noastre se găsesc principalele centre de cultură a coacăzului: Râmnicu -Vâlcea, Câmpulung- Muscel, Suceava, Bistriţa Năsăud, Baia-Mare, Mureş Argeş, Mehedinţi, Sălaj, Dâmboviţa . Sortimentul la coacăz cuprinde 20 soiuri din care 14 cu fructe negre, 5 cu fructe roşii şi unul cu fructe albe. Coacăzul negru are pretenţii mici pentru lumină, suportă parţial umbrirea, dar cel roşu este mai pretenţios faţă de lumină . Coacăzul are pretenţii moderate faţă de căldură, reuş ind bine în zonele cu intervale cuprinse între 7,5...8,5°C. Coacăzul este o specie iubitoare de umiditate. Coacăzul negru dă rezultate bune în zonele cu peste 700 mm precipitaţii, iar coacăzul roşu şi alb chiar şi în zonele cu peste 550 mm. Coacăzul se dezvoltă bine şi fructifică abundent pe solurile fertile, aluvionare, argilo-nisipoase, argilo- lutoase şi chiar argiloase, bogate în humus şi cu drenaj acvatic satisfăcător . Coacăzul se înmulţeşte prin butăşire, marcotaj, despărţirea tufelor, altoiri şi culturi de ţesuturi şi numai în scop de cercetare prin seminţe . Distanţele de plantare trebuie să fie de 2,3 -3 m între rânduri şi 1 -1,2 m între plante pe rând. Pentru mecanizarea recoltării fructelor distanţele pe rând vor fi de 0,7 -0,8 m. Cele mai folosite sisteme de conducere sunt tufa obişnuită şi tufa aplatizată. Se mai practică conducerea plantelor sub formă de gard fructi fer vertical sau în "V". Tăieri de întreţinere şi de fructificare vor urmări meninerea unui echilibru între creştere şi rodire, înlăturâ ndu-se anual tulpinile mai vechi de 5-7 ani În primii ani după plantare solul se menţine curat de buruieni prin praşile repetate. În zonele cu precipitaţii de peste 750 mm intervalele pot fi înierbate, iar pe rândul de plante se poate face erbicidarea. Cele mai frecvente boli sunt antracnoza coacăzului ( Pseudopeziza ribis), făinarea ( Spheroteca mass-mae), rugina coacăzului ( Cronatium ribicole). Principalii dăunători ai coacăzului sunt: Sfredelitorul ramurilor ( Sesia tipuliformis), păduchi ţestoşi, afide şi păianjeni Acestea se combat la avertizare, conform unui program de tratamente fitosanitare. Maturarea fructelor are loc eşalonat în ciorchine, dar diferenţele sunt de numai câteva zile. Alegerea momentului optim de recoltare se face în funcţie de specie şi destinaţia producţiei.
BIBLIOGRAFIE
Grădinariu G., I strate M., - Pomicultură generală şi specială, Ed. Moldova, 2003, pag. 450-456
Zlati Cristina, Gradinariu G., 2010 – Pomologie, Ed. Moldova, Iaşi, pag. 212-221
241
Tema 5 CULTURA ZMEURULUI Rubus ideaus L.
Fam. Rosaceae Subfam. Rosoideae
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 5
CUPRINS 5.1. Importanţa culturii 2.2. Originea şi aria de răspândire 5.3. Particularităţi biologice şi ecologice 5.4. Particularităţile de creştere şi fructificare ale zmeurului 5.5. Cerinţele zmeurului faţă de factorii ecologici 5.6. Particularităţi tehnologice 5.7. Combaterea bolilor şi dăunătorilor 5.8. Particularităţile maturării şi recoltării zmeurei OBIECTIVELE UNITAŢILOR DE ÎNVĂŢARE 5 - studiul importanţei originei speciei, răspândirea acesteia pe glob şi în ţara noastră, în vederea unei zonări şi microzonări corespunzătoare; - cunoaşterea sortimentului de soiuri şi portaltoi, cerinţele şi calităţile acestora, pentru a stabili cele mai adecvate măsuri tehnologice, a identificării lor şi a le promova pe cele mai bune; - studiul particularităţilor de creştere şi fructificare ale zmeurului, în vederea stabilirii tehnologiei diferenţiate; - precizarea comportării zmeurului faţă de factorii ecologici; - elaborarea tehnologiilor diferenţiate funcţie de specie, soi, zonă ecologică, forme de organizare a terenurilor etc; se are în vedere specificul de înfiinţare şi întreţinere a plantaţiilor;
5.1. Importanţa culturii
Zmeurul se cultivă pentru fructele sale deosebit de apreciate atât pentru consumul în stare proaspătă, cât şi pentru industrializare sub formă de dulceaţă, compot, gem, sirop, suc, îngheţată etc. Această valoare ridicată este dată de conţinutul complex al fructelor: 4,5 -10,6% zaharuri, 1,1-2,3% acizi organici, 0,52,8% pectine, 1,2% proteine, săruri de K, P, Ca, Mg, Mn, Na, Zn, Cu, Fe, etc., vitamina B1,B2,D,P,C (25mg/100g). Fructele, lăstarii şi frunzele tinere se folosesc în industria farmaceutică pentru prepararea unor medicamente sau ceaiuri împotriva, anginei, amigdalite, diareei etc. Specia are o mare plasticitate ecologică, fiind cultivată în diferite condiţii de la şes până la altitudini foarte mari (peste 1000 m). Datorită drajonării puternice şi a sistemului radicular ramificat şi destul de profund, zmeurul este şi o plantă care combate eroziunea solului, valorificând în acelaşi timp solurile subţiri, sărace şi improprii altor culturi. Plantaţia de zmeur intră repede pe rod şi permite recuperarea investiţiilor în timp scurt.
5.2. Originea şi arealul de cultură Cercetările au demonstrat că majoritatea speciilor de zmeur s -au format în estul Asiei, de unde apoi s- au răspândit în toată zona temperată, în special în
242
emisfera nordică (Europa, Asia, America de Nord), unde se întâlneşte şi în prezent în stare sălbatică. De asemenea, s e întâlneşte mai rar şi în vegetaţia zonelor înalte tropicale din emisfera sudică precum şi în Oceania. Pe plan mondial cultura zmeurului este în creştere, obţinându -se în prezent peste 300.000 t din care peste 50% se obţin în Europa. Dintre ţările mari producătoare sunt: Rusia (90.000 t), ex. Iugoslavia (40.000 t), Polonia (40.000 t), Germania (20.000 t), Anglia (11.000 t), etc. În ţara noastră această cultură este răspândită în special în zonele înalte, bogate în precipitaţii. Există în prezent în ţara noastră peste 1500 ha plantate cu zmeur din care cca. 110 ha se întâlnesc în gospodăriile individuale din judeţele Argeş, Vâlcea, Harghita, Covasna, Cluj, Suceava, Mureş, etc. Cultura zmeurului la noi în ţară a cunoscut o dezvoltare importantă până în anii 90, după care a înregistrat o decădere foarte mare. În prezent, există tendinţa reconsiderării acestei culturi. Cele peste 1000 t ce se obţin şi comercializează în prezent în România provin în cea mai mare parte din flora spontană.
5.3. Particularităţi biologice şi ecologice Specii care au contribuit la formarea soiurilor Pe plan mondial există peste 3000 de specii ce aparţin genului Rubus şi subgenului Idaeobatus, dintre care numai în ţara noastră se întâlnesc peste 180 specii în flora spontană (I. Nyaradi). Din această multitudine de specii doar câteva prezintă importanţă deosebită în crearea de soiuri. Rubus idaeus L. – zmeurul comun cu două varietăţi: Rubus idaeus L. – var. vulgatus Arheu – zmeurul roşu european, din care au rezultat soiurile europene; Rubus idaeus L. – var. strigosus – zmeurul roşu pufos american, din care au rezultat soiurile americane. Din încrucişarea celor două subspecii au rezultat majoritatea soiurilor de zmeur roşu. Rubus Occidentalis – zmeurul negru american, nu drajonează, formează fructe negre, pe tulpini subţiri, lungi şi arcuite. A contribuit la obţinerea soiurilor americane. În Europa, America şi Asia în programele de ameliorare se mai folosesc şi alte specii cum ar fi: R. articus, R. odoratus, R. spectabilis (din America de Nord), R. iasiostylus (din Asia), etc. Obiective principale şi metode utilizate în ameliorarea zmeurului Programele de ameliorare din principalele centre au ca obictive următoarele: - creşterea plasticităţii ecologice reprezentată prin: rezistenţa la temp eraturi scăzute, în zonele nordice, rezistenţă la amplitudinile mari de temperatură din zonele temperate continentale, rezistenţă la arşiţă şi secetă, necesar redus de frig pentru zonele mediteraniene; -îmbunătăţirea unor însuşiri şi caractere ale plantei: port erect şi rigid, vigoarea mai slabă, spinozitatea redusă, productivitate ridicată, rezistenţă la boli şi dăunători, maturare grupată a fructelor în cadrul inflorescenţei şi a soiului, drajonare modestă; -extinderea sezonului de maturare a fructelor prin crearea de soiuri extratimpurii sau tardive; -calitatea superioară a fructelor: culoare intensă, fermitate, suculenţă, aromă, gust, conţinut ridicat în elemente nutritive, absenţa sarmenţilor şi a perilor stacei etc.
243
Pentru fiecare din aceste obiective există suficiente surse de gene. Ca metode de ameliorare se folosesc cele clasice (hibridările intra şi interspecifice). Compatibilitatea la încrucişare dintre diferite soiuri de zmeur depinde de apartenenţa genitorilor şi de constituţia lor genetică. În general hibrizii sunt fertili sau parţial fertili. Hibridările dintre zmeur (diploid) şi mur (hexaploid) au reuşit numai în cazul când soiurile de mur au avut în constituţia lor genetică şi genoame de zmeur. Lipsa spinilor este dată în general de genitorii materni iar remontanţa se obţine numai dacă ambii genitori sunt remontanţi.
Sortimentul de soiuri Deşi există foarte multe specii de genuri Rubus, totuşi numărul de soiuri valoroase este destul de restrâns. În România, pentru anul 2008 au fost admise la î nmulţire un număr de 9 soiuri dintre care 6 româneşti şi 3 străine.
Soiuri neremontante 1. Citria – soi românesc obţinut în anul 1996 la ICDP Piteşti -Mărăcineni (Cayuga x Orss Seedling), rustic, foarte productiv (8 - 12 t/ha). Plantele sunt semiviguroase, rezistente la ger, boli, formeză tulpini erecte şi lungi (1,6 - 2 m). Fructele sunt mijlocii (2,8 g), scurt-conice, de culoare galben-portocalie, cu gust dulce, foarte aromat. Maturarea: timpurie, ultima decadă a lunii iunie. 2. Star – soi românesc obţinut în anul 2000 la ICDP Piteşti -Mărăcineni (Citria x Orss Seedling), este productiv (7 - 10 t/ha), rezistent la ger, tolerant la boli. Plantele sunt semiviguroase, formeză tulpini erecte, cu vârful arcuit. Fructele sunt mijlocii (2,8 g), conice, de culoare r oşu-mat, cu fermitate mijlocie şi gust dulce, aromat. Maturarea: ultima decadă a lunii iunie (odată cu soiul Cayuga). 3. Vely - soi românesc obţinut în anul 2008 la ICDP Piteşti -Mărăcineni, rezistent la ger, mediu rezistent la boli. Plantele sunt semivigur oase, formeză tulpini erecte, cu vârful arcuit care se autosusţin. Fructele sunt mari (3,5 - 4 g), conice, de culoare roşu-rubiniu, cu gust forte bun, aromat. Maturarea: timpurie, ultima decadă a lunii iunie (cu 8 - 10 zile înaintea soiului Cayuga). 4. Cayuga – soi american, răspândit în ţara noastră în toate zonle de cultură. Formează tulpini semiviguroase (1,5 m), drajoneză puternic, este rezistent la ger ( 25°C) şi temperaturile ridicate din timpul verii, tolerant la virusul mozaicului, potrivit de productiv (5 - 6 t/ha). Fructele sunt de mărime variabilă (2 - 4 g), sferice sau ovo- sferice, roşii -cărămizii sau carmin, ferme, cu drupeole bine lipite între ele, bune pentru consum în stare proaspătă şi prelucrare. Maturarea: timpurie, ultima decadă a lunii i unie. 5. Malling Exploit – soi creat în Anglia, formează tulpini viguroase (1,9 m), este productiv, este sensibil la vânt şi căldurile mari din timpul verii, drajonează moderat, este rezistent la ger, secetă şi boli, inclusiv la putregaiul cenuşiu al fruct elor. Fructele sunt mari, tronconice, de culoare roşu -închis, formate din drupeole mărunte, cu pulpa fermă, gustoasă. Maturarea: timpurie, ultima decadă a lunii iunie. 6. Ruvi – soi românesc obţinut la ICDP Piteşti -Mărăcineni (Rubin bulgăresc x Viking) în anul 1996, este tolerant la boli, foarte productiv (10 - 14 t/ha), slab rezistent la ger. Plantele sunt viguroase, formează tulpini erecte (1,7 - 2,1 m), cu vârful uşor arcuit. Fructele sunt mari (3 - 4 g), conic- alungite, roşii-rubinii, lucioase, foarte aromate. Maturarea: mijlocie, în prima decadă a lunii iulie. 7. The Latham – soi american, foarte răspândit în plantaţiile comerciale din ţara noastră, este foarte productiv, rezistent la ger, secetă şi boli, formează tufe viguroase şi compacte, cu tulpini erecte, drajonează puternic, este sensibil la făinare şi putregaiul cenuşiu al fructelor. Fructele sunt de mărime mijlocie (2,2 g),
244
sferice, de culoare roşu -carmin, cu pulpa suculentă, slab aromată, de calitate bună. Maturarea: târzie, decadele a doua şi a treia ale lunii iulie.
Soiuri remontante 8. Gustar – soi românesc obţinut la ICDP Piteşti -Mărăcineni (Heritage x Zewa H.) în anul 2003. Planta are portul semierect, formează tulpini lungi, ramificate, cu capacitate productivă medie (4 - 5 t/ha), soi tolerant la boli. Fructele sunt mijlocii spre mari (3 g), scurt- conice, de culoare roşu -aprins, cu gust dulce, aromat. Maturarea: prima recoltă în a doua parte a lunii iunie; a doua recoltă în august-septembrie. 9. Opal – soi românesc obţinut la ICDP Piteşti Mărăcineni (Babie Leta x Lylin) în anul 2003, este mediu productiv (3 – 5 t/ha), tolerant la boli şi virusuri. Plantele sunt viguroase, cu creştere erectă, înaltă. Fructele sunt mari (3,4 g), conic-ascuţite, de culoare roşu -aprins, cu gust dulce, consistent şi aromat. Maturarea: prima recoltă în luna iunie; a doua recoltă în august -septembrie. Alte soiuri remontante din vechiul sortiment Romy – soi elveţian, semiviguros, drajonează puternic, productiv (8 -10 t/ha), sensibil la viroze şi ger. Fructele sunt mi jlocii (2-3 g), roşii -violaceu, aromate plăcute la gust. Maturarea: începând din iunie până în septembrie, cu două vârfuri (VI şi IX). Lloyd George – soi englezesc, viguros, cu fructe mari, roşii intens, conic alungite, de calitate bună. September – soi american, semiviguros, rezistent la ger şi secetă, productiv, sensibil la boli. Fructul este mijlociu, conic sau trunchiat-alungit, carmin- vişiniu. Maturarea: prima recoltă în iunie, a II-a recoltă în septembrie -octombrie. Alte soiuri existente în cultură: T aylor, Malling Jewel, June, Indian Summer, Malling promise, Golden Queen etc.
5.4. Particularităţi de creştere şi fructificare Zmeurul este un semiarbust, ce creşte spontan sau cultivat şi are caracteristici specifice. Partea hipogee - este reprezentată d e un rizom (tulpina subterană), din care pornesc rădăcini adventive, fibroase, situate în stratul de sol de 10 -30 cm. Unele rădăcini pot pătrunde în sol până la 80 -100 cm. Pe toată lungimea rădăcinilor se diferenţiază încă din luna iunie muguri adventivi, care vor da naştere drajonilor în anul următor. Aceştia au rolul de a înlocui tulpinile care au fructificat, reînnoind anual organele aeriene ale plantei. Drajonii îşi formează sistem radicular propriu, devenind independenţi de planta mamă. Partea epigee este formată din mai multe tulpini de 1 -2 m, cilindrice, de aceeaşi grosime, cu o durată de viaţă de 2 ani, în primul an cresc, iar în anul al II lea rodesc, apoi se usucă. Majoritatea soiurilor au tulpinile erecte, destul de rezistente dar necesită sistem de susţinere, sunt acoperite cu ghimpi aciculari. Sunt şi soiuri fără ghimpi. Lăstarii sunt fără gimpi la ambele tipuri de soiuri. Mugurii – se formează la baza peţiolului, grupat din care creşte numai unul. La baza tulpinii se formează muguri vegetativi, în treimea mijlocie micşti, iar în treimea superioară de rod. Inflorescenţele - sunt alcătuite din 4 -15 flori hermafrodite autofertile şi nectarifere. Polenizarea este entomofilă. Zmeurul înfloreşte la 50 -60 zile de la umflarea mugurului de rod, începând d in vârful lăstarului şi progresează bazipetal, având o durată de 3 -4 săptămâni.
245
Fructul – este fals, compus din mai multe drupeole aşezate în jurul unui receptacol, poate avea diferite culori şi forme. În cultură se întâlnesc soiuri neremontante (care dau o singură recoltă pe an) şi soiuri remontante (cu două recolte pe an). Acestea din urmă sunt foarte puţine şi nu dau rezultate în zonele mai reci, deoarece a doua recoltă nu ajunge la maturitate. Ciclul anual Perioada de repaus este destul de profundă, începe după căderea fiziologică a frunzelor şi se continuă până primăvara târziu. Perioada de vegetaţie se desfăşoară pe parcursul a 180 -200 zile. Zmeurul înfloreşte de regulă în cursul lunii mai (în funcţie de zonă), scăpând de îngheţurile târzii de primăvară. Creşterea şi maturarea fructelor se face într -un ritm intens 30-35 zile. Potenţialul productiv. Durata de exploatare economică a unei plantaţii este de 10 -12 ani, cu o producţie medie de 6-12 t/ha, la început mai mică, maximă la 4 -10 ani, apoi descresc ătoare.
5.5. Cerinţele zmeurului faţă de factorii ecologici
Lumina - influenţează pozitiv calitatea fructelor. Este o specie exigentă faţă de lumină. De aceea zmeurul se va planta pe versanţii cu expoziţie favorabilă. De asemenea, direcţia rândurilor se va orienta în aşa fel încât să valorifice la maximum lumina, mai ales în zonele înalte. Temperatura - poate fi un factor limitativ pentru cultura zmeurului. Acesta nu suportă temperaturi excesiv de scăzute ( -20 … -25°C) în perioada de repaus, dar nici extre m de ridicate în perioada de vegetaţie. Cultura reuşeşte bine în zone cu ierni blânde şi veri în care temperatura medie nu depăşeşte 16 -17°C. Pentru desfăşurarea normală a înfloritului necesită 580 -600ºC. Temperatura solului nu trebuie să depăşească 16 ºC. Dacă, toamna este rece şi umedă, lignificarea tulpinilor este deficitară iar rezistenţa la ger scade până la -15ºC. Umiditatea reprezintă unul din factorii principali de care depinde reuşita culturii zmeurului. Este o specie cu pretenţii mari faţă de umiditate. Se recomandă a se cultiva în zone cu 700- 1000 mm precipitaţii anuale, bine repartizate în perioada de vegetaţie (iunie -august). În caz contrar, este absolut obligatorie irigarea. Excesul de apă (băltirea) este, de asemenea, dăunător putând provoca asfixierea rădăcinilor. Pânza de apă freactică trebuie să fie la peste 80 cm. Zmeurul creşte şi se dezvoltă bine în zone în care umiditatea relativă este mai mare. Solul cel mai recomandat pentru cultura zmeurului este cel nisipo-lutos, bogat în humus, cu b ună capacitate de reţinere a apei şi bine aerisit, cu pH = 5,6 6,5, cu subsol permeabil şi cu o grosime de cel puţin 50 cm, bogat în azot şi proteine. Este sensibil la deficitul în Fe şi Mn. Nu sunt recomandate solurile sărace, foarte grele, reci, sau uscate şi calcaroase. Curenţii de aer , iarna pot mări pagubele prin îngheţ, vara măresc seceta atmosferică etc. Totuşi lipsa totală a acestora favorizează apariţia bolilor şi măreşte pericolul îngheţurilor târzii de primăvară.
5.6. Particularităţi tehnologice Specificul producerii materialului săditor Zmeurul se înmulţeşte prin drajoni, butaşi de rădăcină şi despărţirea tufelor. Drajonii se obţin în plantaţiile specializate (10.000 – 14.000 plante/ha), înfiinţate
246
şi întreţinute corespunzător unor plantaţii elită. După doi ani dintr -o astfel de plantaţie se obţin 150.000 – 200.000 de drajoni înrădăcinaţi bine. Înmulţirea prin butaşi de rădăcină - se practică mai ales la soiurile care nu drajonează sau drajonează foarte puţin. Butaşii se recoltează toamna (10 -12 cm) şi se plantează primăvara în rigole adânci (8 -10 cm). Înmulţirea prin despărţirea tufelor – se foloseşte rar, în cazul plantelor, valoroase, în grădinile individuale. Prinderea la plantare este slabă iar plantele sunt în general debile.
Înfiinţarea şi întreţinerea plantaţiilor Pentru eşalonarea maturării şi a perioadei de recoltatare, într -o parcelă se vor planta 3-4 soiuri cu diferite perioade de maturare. La pregătirea terenului se va fertiliza intens cu îngrăşăminte organice şi minerale, deoarece du pă intrarea pe rod lucrarea se efectuează cu greutate datorită drajonării puternice. Funcţie de nivelul de aprovizionare a solului se vor efectua fertilizarea cu 60-80 t gunoi de grajd, 600-800 kg superfosfat şi 400 -500 kg sare potasică/ha. Desfundatul se face la 40-50 cm, cu subsolaj.
Pe terenurile cu panta peste 20%, se amenajează terase pe care se vor planta minimum două rânduri, iar pe cele cu panta sub 20%, zmeurul se plantează sub formă de gard fructifer, pe direcţia curbelor de nivel. Distanţele de plantare sunt de 2,5- 3 m între rânduri şi 0,5 m pe rând. Plantarea drajonilor se efectuează toamna sau primăvara foarte timpuriu în gropi de 40 x 40 x 40 cm sau în şanţuri astfel încât coletul să fie la suprafaţa solului. În prealabil drajonii se fasonează la 20-25 cm şi se mocirlesc. După plantare, drajonii se muşuroiesc şi se scurtează la nivelul muşuroiului sau bilonului. Sistemul de conducere. Majoritatea soiurilor de zmeur necesită sistem de susţinere (fig. 6 - 7).
Fig. 6.
– Susţinerea zmeurului pe spalier cu un cuplu de sârme duble
Cel mai utilizat sistem este spalierul cu două sau trei sârme duble, fixate de stâlpi din beton sau lemn. Primul rând de sârme se aşază la 60 cm faţă de sol, iar cel de-al II-lea la 1,2 m de sol. Pentru soiurile cu port înalt se foloseşte spalierul cu trei rânduri de sârme distanţate la 50 cm una de alta. În acest sistem se realizează benzi continui cu grosimea de 40-50 cm. Cultura sub formă de gard fructifer se realizează fără sistem de susţinere. Se folosesc soiuri cu tulpini erecte groase (The Lathan, June, Indian Summer etc. care se autosusţin. Densităţile mari, în ambele cazuri, conduc la producţii calitativ inferioare.
247
Fig. 7.
– Susţinerea zmeurului pe spalier cu două cupluri de sârme duble
Fig. 8.
– Susţinerea zmeurului prin legare pe un singur arac
Conducerea sub formă de evantai pe spalier sau araci (fig. 8). Tulpinile se palisează în poziţie aproape orizontală, jumătate într -o parte jumătate în cealaltă. Cultura pe araci (fig. 9) - se foloseşte pe suprafeţe mici în grădinile individuale.
Fig. 9.
– Susţinerea zmeurului pe araci, în evantai
Cultura cu spalier de tip olandez – se folosesc două rânduri de spalier cu câte o
sârmă Tulpinile se arcuiesc şi se leagă jumătate de o sârmă jumătate de cealaltă. Întreţinerea solului În plantaţiile de zmeur se recomandă ogorul lucrat, iar începând din anul al II-lea se poate şi erbicida însă cu precauţie. Aceasta, deoarece sistemul radicular al zmeurului este puternic ramificat şi superficial şi nu suportă nici un fel de concurenţă. Doar în primul an după plantare se pot folosi culturi intercalate de talie mică şi care se recoltează timpuriu (fasole, mazăre, cartofi, spanac, salată). Fertilizarea de bază se efectuează la planta premergătoare. Fertilizarea plantaţiilor de zmeur se efectuează o dată la 3 -4 ani cu 20-40 t gunoi de grajd/ha şi anual cu 300 -400 kg superfosfat cu 200- 300 kg sare potasică.
248
Îngrăşămintele cu azot se aplică în două reprize: primăvara devreme după dezgheţarea solului şi imediat după înflorit. În primii doi ani, pe un teren fertil nu este necesar să se fertilizeze. Irigarea plantaţiilor – Lipsa apei din sol are consecinţe negative asupra drajonării, asupra diferenţierii mugurilor de rod, asupra înfloritului şi legării fructelor şi în final asupra producţiei şi calităţii acesteia. Zmeurul are nevoie de apă în cantităţi moderate pe tot parcursul vegetaţiei, mai puţin toamna. De aceea, zmeurul se va uda de 4-6 ori cu câte 300-400 m 3/ha. Irigarea de toamnă prelungeşte vegetaţia şi împiedică maturarea corespunzătoare a lemnului. Tăierile. - În primăvara anului următor plantării, tulpinile se scurtează la 0,8-1 m lungime, se îndepărtează şi ramurile purtătoare de rod pentru fortificarea sistemului radicular şi stimularea drajonării. Începând cu anul al II-lea, se vor înlătura tulpinile de 2 ani care au rodit (imediat după recoltare). Totodată, se înlătură şi tulpinile anuale de vigoare slabă. Primăvara, după trecerea pericolului de îngheţ, tulpinile se răresc (12 -16 buc/m liniar) şi se scurtează la 1,5 -1,7 m. Tulpinile soiurilor din grupa Malling, la care mugurii de rod se formează, în general, pe treimea superioară nu se scurtează. La soiurile remontante tăierile se fac după aceleaşi criterii ca şi la cele obişnuite, cu deosebirea că după maturarea fructelor din prima recoltă se înlătură vârful care a rodit.
5.7. Combaterea bolilor şi dăunătorilor
Bolile care provoacă cele mai mari pierderi sunt: - pătarea brună a lăstarilor ( Didynella applanta), antracnoza ( Elsinoe nelleta) şi putregaiul cenuşiu al fructelor (Botrytis cinerea). Combaterea acestor boli se realizează prin măsuri de igienă culturală şi tratamente fitosanitare (tabelul 31). Tabelul 31.
Schema de combatere a bolilor şi dăunătorilor la zmeur (după N Branişte, 2000) Nr trat.
Fenofaza
Boala sau dăunătorul
Produse pesticide folosite
0
1
2
3
Păduchele din San José, ouă de afide, acarieni etc. Antracnoza zmeurului, pătarea brun-violacee a ramurilor, acarieni, insecte defoliatoare, afide. Pătarea brună a ramurilor, pătarea albă a fr unzelor, acarieni, gărgăriţa florilor, afide etc.
Oleoekalux (1,5%) sau Polisulfură de bariu (6,0%) Fungicid : un produs cupric. Turdacupral 50 PU (0,2%), zeamă bordeleză (0,5%)+ Insecticid: Sintox 25 (0,2%) sau Sinoratox R 35 (0,1%) Fungicide: Tiuram 75 PU (0,4%), Ziram 75 (0,¤%) + Insecticid: Thiodan 35 Ec (0,2%), Sintox 25 (0,2%) sau Sinoratox R 35 (0,1%
Fungicide: Tiuram 75 PU (0,4%), Ziram 75 (0,¤%) sau Captadin 50 PU (0,2%) + Metoben 70 (0.1%) + Insecticid: Thiodan 35 Ec (0,2%), Sintox 25 (0,2%) sau Sinoratox R 35 (0,1% Fungicide: Sumilex 50 WP (0,1%),Rovral 50 WP (0,1%) sau Ronilan 50 WP (0,1%)+ Metoben 70 (0,1%) sau Topsin M 70 (0,1%) + Insecticid: Decis 2,5 EC (0,025%) Fungicide : Sumilex 50 WP (0,1%),Rovral 50 WP (0,1%) sau Ronilan 50 WP (0,1%)+ Topas 100 EC (0,08%), Anvil 5 SC (0,04%) sau Tilt 250 EC (0,02%) + Insecticide: Zolone 35 Ec
1
Repaus vegetativ
2
La umflarea mugurilor
3
La înfrunzire
4
La înălţarea inflorescenţelor
Făinare, pătarea brună a ramurilor, antracnoză, gărgăriţa florilor, gândacul zmeurului etc.
5
La începutul înfloritului
Putregaiul fructelor, pătarea albă a frunzelor, rugina, făinare, gândacul zmeurului, etc.
6
La începutul scuturării petalelor
Idem tratamentul 5
249 Nr trat.
Fenofaza
7
La mărimea normală a fructelor
8-9
După recoltarea fructelor ( la avertizare)
Boala sau dăunătorul
Produse pesticide folosite
Putrgaiul fructelor, făinare, rugină, pătarea albă a frunzelor, pătarea brună a ramurilor etc. Antracnoza ramurilor, pătarea brun-violacee a ramurilor, Păduchele din San José,
(0,2%), Karate 2,5 Ec (0,02%) sau Fastac 10 Ec (0,08%) Fungicide :Ronilan 50 WP (0,1%), Sumilex 50 WP (0,1%) sau Rovral 50 WP (0,1%) + Anvil 5 SC (0,04%) sau Tilt 250 EC (0,02%) Fungicide: Tiuram 75 PU (0,4 %), Ziram75 (0,¤%)sau Captadin 50 PU (0,2%) + Insecticid: Carbetox 37 CE (0,5%)
Dăunătorii cei mai periculoşi sunt: gărgăriţa mugurilor de zmeur ( Anthonomus rubi-idaei), gândacul mic al florilor de zmeur ( Byturus tomentosus), acarienii etc. Combaterea acestora se face la avertizare cu insecticide specifice existente în comerţ.
5.8. Recoltarea fructelor. Zmeura se recoltează la maturitatea de consum, deoarece această specie nu are perioadă de postmaturaţie. Recoltarea fructelor se face manual, fără receptacul sau cu tot cu receptacul, în ambalaj de capacităţi mici (0,1 -0,5 kg), care se aşază în lădiţe. Zmeura este un fruct excesiv de perisabil, de aceea se va manipula, transporta şi depozita cu mare precauţie. Când este destinată industrializării, recoltarea se poate face şi în găleţi, iar depozitarea în butoaie închise ermetic. Totuşi, 3-5 zile se poate păstra în depozite frigorifice la temperatura de 0°C şi U.R. de 80 -90%. Pe plan mondial există preocupări pentru recoltarea mecanizată a zmeurii.
Teste de autoevaluare 34. Care este specificul de fructificarea la zmeurului ? 35. Enumeraţi principalele soiuri de zmeur ? 36. Caracterizaţi specia zmeur din punct de vedere al cerinţelor faţă de factorii ecologici ? 37. Care sunt distanţele de plantare şi sistemel de susţinere utilizate în cultura zmeurului ? 38. Cum apreciaţi mo mentul de recoltare a zmeurei ?
Lucrare de verificare 2. Recunoaşteţi şi descrieti principalele soiuri din sortimentul de arbuşti fructiferi.
250
Rezumat Zmeurul se cultivă pentru fructele sale deosebit de apreciate atât pentru consumul în stare proaspătă, cât şi pentru industrializare sub formă de dulceaţă, compot, gem, sirop, suc, îngheţată etc. Deşi există foarte multe specii de genuri Rubus, totuşi numărul de soiuri valoroase este destul de restrâns. În România, pentru anul 2008 au fost admise la înmulţire un număr de 9 soiuri dintre care 6 româneşti şi 3 străine. Lumina - influenţează pozitiv calitatea fructelor. Este o specie exigentă faţă de lumină. Temperatura - poate fi un factor limitativ pentru cultura zmeurului. Acesta nu suportă temperaturi excesiv de scăzute ( -20 … -25°C) în perioada de repaus, dar nici extrem de ridicate în perioada de vegetaţie Umiditatea reprezintă unul din factorii principali de care depinde reuşita culturii zmeurului. Este o specie cu pretenţii mari faţă de umiditate. Se recomandă a se cultiva în zone cu 700-1 000 mm precipitaţii anuale, bine repartizate în perioada de vegetaţie (iunie -august).. cel mai recomandat pentru cultura zmeurului este cel nisipo-lutos, bogat în humus, cu bună capacitate de reţinere a apei şi bine aerisit, cu pH = 5,6 -6,5, cu subsol permeabil şi cu o grosime de cel puţin 50 cm, bogat în azot şi proteine. Zmeurul se înmulţeşte prin drajoni, butaşi de rădăcină şi despărţirea tufelor. Distanţele de plantare sunt de 2,5- 3 m între rânduri şi 0,5 m pe rând. Cel mai utilizat sistem este spalier ul cu două sau trei sârme duble, fixate de stâlpi din beton sau lemn. Bolile care provoacă cele mai mari pierderi sunt: - pătarea brună a lăstarilor ( Didynella applanta), antracnoza ( Elsinoe nelleta) şi putregaiul cenuşiu al fructelor (Botrytis cinerea Zmeura se recoltează la maturitatea de consum, deoarece această specie nu are perioadă de postmaturaţie.
BIBLIOGRAFIE
Grădinariu G., I strate M., - Pomicultură generală şi specială, Ed. Moldova, 2003, pag. 467-476
Zlati Cristina, Gradinariu G., 2010 – Pomologie, Ed. Moldova, Iaşi, pag. 227-231
251
Tema 6 CULTURA SMOCHINULUI Ficus carica,
Fam. Moraceae
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 6
CUPRINS 6.1. Importanţa culturii 6.2. Originea şi aria de răspândire 6.3. Sortimentul de smochin 6.4. Particularităţile de creştere şi fr uctificare ale smochinului 6.5. Cerinţele smochinului faţă de factorii ecologici 6.6. Particularităţi tehnologice 6.7. Combaterea bolilor şi dăunătorilor 6.8. Particularităţile maturării şi recoltării smochinelor OBIECTIVELE UNITAŢILOR DE ÎNVĂŢARE 6 - studiul importanţei originei speciei, răspândirea acesteia pe glob şi în ţara noastră, în vederea unei zonări şi microzonări corespunzătoare; - cunoaşterea sortimentului de soiuri şi portaltoi, cerinţele şi calităţile acestora, pentru a stabili cele mai adecvate măsuri tehnologice, a identificării lor şi a le promova pe cele mai bune; - studiul particularităţilor de creştere şi fructificare ale smochinului, în vederea stabilirii tehnologiei diferenţiate; - precizarea comportării smochinului faţă de factorii ecologici; - elaborarea tehnologiilor diferenţiate funcţie de specie, soi, zonă ecologică, forme de organizare a terenurilor etc; se are în vedere specificul de înfiinţare şi întreţinere a culturilor
6.1. Importanţa culturii şi originea speciei Smochinul este o plantă de zonă subtropicală, unde se cultivă pe suprafeţe mari. Această specie se cultivă pentru fructele sale deosebit de valoroase şi echilibrate. Fructele se consumă în stare proaspătă, semiindustrializate sau industrializate sub formă de gemuri, dulceţuri etc. Valoarea alimentară a fructelor este dată de conţinutul lor în zahăr (10-25%), acizi (0,1-0,4), substanţe pectice (1,3%), grăsimi (6,7%), celuloză (1,6%), substanţe minerale (Ca, Fe, etc), Vitamine (A, B, C). Originea speciei este destul de incertă, unii cercetători o consideră în Arabia alţi în Asia Mică unde mai creşte şi în prezent în stare sălbatică. Plinius cel Bătrân menţionează această specie şi în Peninsula Italiei. Plantaţii mai mari se întâlnesc în Asia Mică, ţările di n bazinul mediteranian, America, Asia şi Africa. Producţia mondială de smochine este de cca. 1 milion tone, din care 580 mii tone se obţin în Europa, 250 mii tone în Asia, 160 mii tone în Africa, cu o dinamică în scădere faţă de anii ’70-'80. Ţări mari producătoare sunt: Portugalia, Grecia, Turcia, Italia, Algeria, Maroc, Egipt, etc. În ţara noastră smochinul a fost introdus încă din antichitate. Cu toate acestea, datorită condiţiilor ecologice necorespunzătoare această cultură se practică numai la nivel de amatori, în zonele cu microclimat mai blând, din sud-vestul ţării, în sud, şi în Dobrogea.
252 6.2. Particularităţi biologice şi ecologice
Specii care au contribuit la formarea soiurilor Familia Moraceae din care face parte şi smochinul cuprinde peste 100 0 de specii, din care cele mai multe au fructe consumabile. Dintre acestea cele mai importante sunt: Ficus carica L, originară din Asia Mică, are flori unisexuate cu un singur giniceu. Alte specii: Ficus geranifolia Miq, Ficus palmata, stă la originea smoc hinului cultivat, Ficus pseudocarpica, Ficus serata, Ficus sycomans L., care produce 4-6 recolte pe an, Ficus sakalovarum care produce fructe mari şi gustoase (M. Botez şi colab. 1984). În ţara noastră, în prezent, extinderea culturii acestei specii este condiţ ionată de: - crearea soiurilor mai rezistente la temperaturi scăzute; - precocitate şi timpurietate; - fructe de calitate. În colecţiile de la SCPP Mehedinţi şi de la Universitatea din Craiova există peste 100 de selecţii de smochin.
6.3. Sortimentul de soiuri Soiurile de smochin se împart în 4 grupe după tipul de flori: 1. Grupa smochinilor Adriatici cu flori unisexuat femele lung pistilate, nu se polenizează şi seminţele nu germinează, fructul se dezvoltă partenocarpic. 2. Grupa smochinilor de Smirna au flori unisexuate femele, care se polenizează numai cu polen de Caprificuşi aduşi de insecta Blastophaga. 3. Grupa smochinilor San Pedro dau două recolte pe an: prima se dezvoltă partenocarpic iar cea de a doua se formează în urma polenizării cu polen adus de pe Caprificuşi. 4. Grupa Caprificuşi cuprinde smochinii polenizatori, cu flori femele scurt pistilate, flori staminate şi flori mascule. Aceştia dau trei recolte pe an. În ţara noastră, în cultură, se întâlnesc numai smochini din grupa Adriatica. Cele mai răspândite soiuri româneşti sunt: Drobeta 1, Drobeta 3, Sviniţa, Caracal 3, iar străine: De Portugalia, Dotatto, Colimirna, Curmala (Datta), De Crimeea 158 (De Iulie), De Soci nr. 4, San Pedro, De Adriatica. 6.4. Particularităţi de creştere şi fructificare În zonele subtropicale smochinul creşte ca un pom propriu -zis cu înălţimea de 8-10 m. În ţara noastră smochinul creşte sub formă de tufă înaltă de 2 -3 m. Sistemul radicular - este superficial dar ramificat, marea masă a rădăcinilor se află în stratul de sol cuprins între 10 şi 40 cm. Tulpinile - sunt netede, cu cicatrici mari în locurile de unde au căzut fructele. Lăstarii sunt groşi, fragili, cu multă măduvă şi au lungimi de 25 -70 cm. Frunzele sunt mari, poliforme, întregi sau palmate cu 3-7 lobi. Mugurii pot fi solitari (cei vegetativi) sau grupaţi câte 2 -3 vegetativi şi floriferi. Din mugurii florali apare o inflorescenţă, numită siconă, care are aceeaşi formă ca şi fructul în interiorul căreia se află florile. Smochinul este o plantă unisexuat dioică. Fructul smochina (sicona) este fals, format în întregime din ţesut peduncular vegetativ. Seminţele sunt în număr foarte mare în interiorul siconei. Smochinul este o specie precoce, fructifică, încă din anul al doilea de la plantare, trăieşte mult (80-100 ani), (fig. 28.1.).
253
a
b
tulpină cu fructe; b - fructificarea smochinului;
Fig. 28.1. - a -
(după G. Mihăescu)
6.5. Cerinţele faţă de factorii ecologici Temperatura. Smochinul este foarte sensibil la ger, necesitând în timpul perioadei de vegetaţie o sumă termică de 3500-4000ºC. În perioada repausului rezistă până la -12 ... -15ºC. Lumina este un factor faţă de care smochinul are cerinţe foarte mari. Apa. Faţă de apă smochinul are pretenţii moderate, cultura reuşind bine în zone cu 600-700 mm precipitaţii anual. Solul nu pune probleme deosebite în cultura smochinului, aceasta reuşind bine atât pe soluri pietroase, granitice cât mai ales pe cele lutoase sau luto-nisipoase, calde, permeabile, fertile. Nu reuşeşte pe lăcovişti şi sărături. 6.6. Particularităţi tehnologice Smochinul se înmulţeşte pe cale vegetativă prin butaşi, marcote, drajoni, altoire, despărţirea tufelor sau foarte rar (experimental) pe cale generativă. Înfiinţarea plantaţiilor se va face numai în zone ce pot satisface cerinţele acestei specii faţă de căldură. Pregătirea terenului sa face în general ca şi la celelalte specii. Distanţele de plantare sunt de 4-5 x 3-4 m. Plantarea se va face primăvara. Forma de coroană cea mai utilizată este cea de tufă cu 4-5 tulpini ce cresc din zone coletului. Smochinul se mai poate conduce subformă de pom propriu -zis cu trunchi scurt 3040 cm sau sub formă de cordon orizontal cu un trunchi de 20-30 cm. Tăierile de fructificare şi de întreţinere sunt relativ simple şi se rezumă la scurtarea ramurilor lungi ce depăşesc 70 cm, îndepărtarea ramurilor bătrâne, degarnisite, lăstarii lacomi etc. Întreţinerea solului se face de regulă ca ogor lucrat , sau mulcit . Fertilizarea se face cu îngrăşăminte organi ce 20-30 t la 3-4 ani şi cu îngrăşăminte chimice anual 80-100 kg/ha azot, 60-80 kg/ha fosfor şi 40-60 kg/ha potasiu. Irigarea asigură sporuri importante de recoltă deşi smochinul este destul de rezistent la secetă. Se vor aplica udări repetate cu cantităţi mici de apă 300 -400 kg/ha pentru a se umecta solul până la 20-40 cm. Protejarea plantelor peste iarnă este o lucrare obligatorie în ţara noastră. Există mai multe metode: - aplecarea tulpinelor până aproape de sol şi acoperirea acestora cu diferite materiale şi pământ; - muşuroirea bazei tulpinilor; - învelirea cu diferite materiale a întregii plante.
254 6.7. Combaterea bolilor şi dăunătorilor Principala boală este antracnoza, iar ca dăunători ai smochinului sunt: puricii frunzelor ( Homotema ficus), omida (Simactis nemorana), carii (Hipoborus ficus), păduchii, nematozii etc. 6.8. Recoltarea fructelor Smochinele sunt fructe ce nu-şi mai continuă maturarea după recoltare, de aceea, momentul optim de recoltare trebuie ales cu grijă. Acesta depinde de destinaţia f ructelor. Astfel, pentru consumul în stare proaspătă, pentru prepararea gemurilor sau pentru deshidratare smochinele se recoltează la maturitatea deplină. În unele situaţii, atunci când sunt destinate deshidratării fructele se pot lăsa pe plantă până se st afidesc. Fructele sunt foarte perisabile, de aceea, se recoltează în ambalaje de capacitate mică, ce se vor manipula şi depozita cu grijă, altfel în 1 -2 zile se depreciază.
Rezumat Smochinul este o plantă de zonă subtropicală, unde se cultivă pe suprafeţe mari. În ţara noastră smochinul a fost introdus încă din antichitate. Cu toate acestea, datorită condiţiilor ecologice necorespunzătoare această cultură se practică numai la nivel de amatori, în zonele cu microclimat mai blând, din sud-vestul ţării, în sud, şi în Dobrogea. În zonele subtropicale smochinul creşte ca un pom propriu -zis cu înălţimea de 8-10 m. În ţara noastră smochinul creşte sub formă de tufă înaltă de 2 -3 m. Smochinul este o specie precoce, fructifică, încă din anul al doilea de la plantare , trăieşte mult (80-100 ani). Smochinul este foarte sensibil la ger, necesitând în timpul perioadei de vegetaţie o sumă termică de 3500 -4000ºC. În perioada repausului rezistă până la -12 ... -15ºC. Lumina este un factor faţă de care smochinul are cerinţe f oarte mari. Faţă de apă smochinul are pretenţii moderate, cultura reuşind bine în zone cu 600700 mm precipitaţii anual. Cultura smochinului,reuşeşte bine atât pe soluri pietroase, granitice cât mai ales pe cele lutoase sau luto-nisipoase, calde, permeabile, fertile... Smochinul se înmulţeşte pe cale vegetativă prin butaşi, marcote, drajoni, altoire, despărţirea tufelor sau foarte rar (experimental) pe cale generativă. Distanţele de plantare sunt de 4-5 x 3-4 m. Plantarea se va face primăvara. Forma de coroană cea mai utilizată este cea de tufă cu 4-5 tulpini ce cresc din zone coletului. Smochinul se mai poate conduce sub formă de pom propriu-zis cu trunchi scurt 3040 cm sau sub formă de cordon orizontal cu un trunchi de 20-30 cm. Întreţinerea solului se face de regulă ca ogor lucrat , sau mulcit . Fertilizarea se face cu îngrăşăminte organice 20 -30 t la 3-4 ani şi cu îngrăşăminte chimice anual 80-100 kg/ha azot, 60-80 kg/ha fosfor şi 40-60 kg/ha potasiu. Irigarea asigură sporuri importante de recoltă deşi smochinul este destul de rezistent la secetă. Se vor aplica udări repetate cu cantităţi mici de apă 300 -400 kg/ha pentru a se umecta solul până la 20-40 cm. Protejarea plantelor peste iarnă este o lucrare obligatorie în ţara noastră. Principala boală este antracnoza, iar ca dăunători ai smochinului sunt: puricii frunzelor ( Homotema ficus), omida (Simactis nemorana), carii (Hipoborus ficus), păduchii, nematozii etc. Smochinele sunt fructe ce nu-şi mai continuă maturarea după recoltare, de aceea, momentul optim de recoltare trebuie ales cu grijă
Teste de autoevaluare 39. Care este specificul de fructificarea la smochin ? 40. Enumeraţi principalele soiuri de smochin? 41. Caracterizaţi specia smochin din punct de vedere al cerinţelor faţă de factorii ecologici ?
