Politici Agroalimentare

Politici agroalimentare

Capitolul 1 Politici agroalimentare– delimitări, conţinut, obiective 1.1 Definiţii Politica, în sens general, este definită ca o intervenţie a statului în economia de piaţă. Astfel, prin termenul de politică se înţelege “cursul acţiunii alese de guvern în ceea ce priveşte un aspect al economiei (ex. industria, agricultura, servicii, venituri, preţuri etc.), incluzând scopurile alese de guvern a fi realizate şi metodele alese pentru a realiza aceste scopuri. În acest sens, politica agroalimentară este parte componentă a politicii economice generale a unei ţări (PEG). P.E.G. = Pmonetară + Pfiscală + Ppreţuri + Pcomercială + Pagroalimentară + Pvalutară + Pinvestiţii + Pregională + Pindustrială + Altepolitici Demersurile teoretice înregistrate atât ca manifestare a creşterii ariei de interes ştiinţific în acest domeniu, cât şi ca efect al presiunii exercitate de progresul economiei agroalimentare se impun a fi focalizate şi delimitate pentru a contura cât mai strict aceste concepte. Pentru delimitarea acestor noţiuni există importante contribuţii, care considerăm că au fixat deja înţelesul conceptual şi pe care le preluăm ca atare, cu îndatorarea de rigoare şi cu pretenţia de inventariere sumară. În cazul politicilor de integrare agroalimentară, vom prezenta expunerea unei încadrări de formulare şi clasificare a unor accepţiuni. L. Malassis (1992) sublinia următoarele: - politicile agricole se raportează la activităţile şi la gospodăriile agricole; - politicile alimentare privesc mai specific produsele şi consumurile şi, de asemenea, consumatorii; - politicile agroalimentare reprezintă ansamblul intervenţiilor care cuprind lanţul alimentar în totalitatea sa, cu cele şapte componente principale: agricultura, industriile, distribuţia agricolă şi alimentară, restaurantele, industriile şi serviciile aferente, comerţul exterior agroalimentar şi consumul. Datorită organizării sociale şi instituţionale actuale, aceste trei tipuri de politici nu îşi pot găsi în general corespondente operaţionale şi destul de evident delimitate. Politicile agricole şi alimentare nu pot fi interpretate decât în cazul unui context socio-economic dat, context care contribuie puternic la determinarea acestor politici (L. Zahiu, 1999). În ce priveşte conceptul de politică agroalimentară există mai multe puncte de vedere: - politica agroalimentară reprezintă un ansamblu de măsuri juridice de execuţie şi administrare, care influenţeză în mod direct sau indirect, condiţiile de realizare şi valorificare a producţiei agricole cu scopul îmbunătăţirii producţiei şi al nivelului de trai al populaţiei; - politica agroalimentară cuprinde ansamblul intervenţiilor de stat în influenţarea factorilor cererii şi ofertei de produse agricole şi alimentare; - politica agroalimentară este ansamblul acţiunilor politice direcţionate cu prioritate spre sectoarele de exploataţii agricole şi de agrobusiness, cu influenţe asupra deciziilor producătorilor individuali şi a firmelor. Plecând de la aceste considerente putem concluziona că politica agroalimentară este definită ca ansamblul hotărârilor deciziilor şi acţiunilor pe care le aplică statul asupra factorilor cererii şi factorilor ofertei cu scopul îmbunătăţirii producţiei şi al nivelului de trai al populaţiei.

1

Sfera de acţiune a politicilor agroalimentare se extinde în mod corelat cu alte politici economice (fiscală, preţuri, industrie etc.) şi cuprinde următoarele noţiuni: politica preţurilor, politica de marketing, politica imputurilor, politica de credit etc. Sfera de acţiune a politicii agroalimentare se extinde, în mod corelat, asupra mai multor domenii, cum ar fi: - aprovizionarea cu mijloace de producţie pentru agricultură; - asigurarea condiţiilor de producţie agricolă; - comercializarea produselor; - procesarea producţiei agricole; - relaţii de structuri de proprietate şi de exploataţii. Politica preţurilor – acţiuni desemnate a influenţa nivelul şi stabilitatea preţurilor. Politica de marketing – priveşte drumul parcurs de produsele agricole de la poarta fermei la consumatorul domestic sau la consumatorul extern. Politica imputurilor – influenţează preţurile plătite şi cheltuielile efectuate de către firme pentru obţinerea produselor. Politica de cercetare – urmăreşte generarea şi difuzarea noilor tehnologii destinate să crească productivitatea resurselor. Toate aceste politici sunt definite drept politici sectoriale şi au ca scop să influenţeze dezvoltarea socială şi economică a sectorului agroalimentar. 1.2

Conţinutul şi grupurile ţintă ale politicii agroalimentare

Prin „Politică agrară” se inţelege grupul tuturor măsurilor realizate de stat în scopul organizării gestionării agriculturii, pieţelor agricole şi a celor agro-alimentare (agribusiness) pe baza obiectivelor definite pentru aceste sectoare. În rândul acestora, joacă un rol din ce în ce mai important dezvoltarea zonelor rurale şi efectele agriculturii asupra mediului înconjurător. Instrumentele politicii agroalimentare se împart în două grupe principale:  Instrumente ale politicii de reglementare: acestea stabilesc cadrurile instituţionale şi juridice ale economiei şi implicit şi ale economiei agroalimentare. Politica de reglementare realizează un cadru, în interiorul căruia fiecare subiect al economiei (antreprenori, gospodării, instituţii de stat) îşi poate formula planurile sale economice individuale; De exemplu: principiile elementare ale stabilirii preţului pe piaţă, legislaţia privind concurenţa, legislaţia privind proprietate privată, independenţa de a lua decizii antreprenoriale, legislaţia privind mediul înconjurător, legislaţia privind drepturile sociale, ş.a.m.d. Instrumentele respective aparţin în parte politicii agroalimentare în sens restrâns (de ex. legislaţia privind arendarea terenurilor agricole, cea privind construcţiile); în cea mai mare parte, aparţin totuşi acestea altor domenii ale politicii (de ex. politica concurenţei, a mediului sau cea fiscală).  Instrumente ale politicii de proces: este vorba de utilizarea unor instrumente specifice, care se referă numai la un domeniu restrâns al economiei agroalimentare sau al dezvoltării zonelor rurale; Exemple în acest sens sunt toate măsurile politice „curente”, de ex. plăţile directe pe suprafaţă şi premiile pentru exploatare, politica cotei de lapte, intervenţia pe pieţele agricole, politica de import şi export, educaţia şi pregătirea profesională, consultanţa, ş.a.m.d. Politica agrară practică este orientată spre două grupuri-ţintă centrale:  Spre economia agrară, aceasta înseamnă agricultură (sectorul primar) şi sectoarele economice formate din furnizării şi clienţii agriclturii (agribusiness);  Spre acea parte a poporului care are legătură cu economia agrară, cei din spaţiul rural având în vedere condiţiile de viaţă din zonele rurale. 2

Politica agrară teoretică susţine prin mijloace raţionale politica agrară practică în realizarea diagnozelor şi a analizelor problemelor dar şi în alegerea strategiilor. Această sarcină este de obicei preluată de institutele de cercetare universitare, de instituţiile de cercetare de stat sau de reţelele ştiinţifice la nivelul UE. 1.3

Argumente justificative pentru o politică a sectorului agricol

În principiu politica agrară este un subdomeniu al politicii generale socio-economice. De aceea, această politică trebuie să urmărească obiective, care contribuie în mare măsură la dezvoltarea macroeconomică. În sisteme cu economie de piaţă aceasta se referă la cele patru obiective centrale din punct de vedere politico-economic: 1.

Stabilitatea ocupării forţei de muncă: Asigurarea unui grad de ocupare a forţei de muncă ridicat, reducerea subocupării şi a şomajului (ridicat);

2

Stabilitatea valorii banilor: Asigurarea valorii monedei interne faţă de inflaţie, stabilizarea puterii de cumpărare a venitului, asigurarea valorii bunurilor (şi a celor financiare);

3.

Un bilanţ echilibrat al plăţilor: Asigurarea unui schimb comercial cu ale ţări, echilibrat pe cât posibil, pentru a proteja valoarea internă a banilor (nivelul preţurilor) şi a valorii externe a banilor (cursul de schimb); atingerea acestor obiective serveşte în acelaşi timp la stabilizarea gradului de ocupare a populaţiei şi la reducerea tensiunilor internaţionale (între ţări cu surplus mare de valută respectiv ţări cu fluxuri mari de numerar – valută);

4.

Creşterea economică: Stabilizarea ciclurilor economice şi stimularea unei creşteri economice continue a produsului intern şi nivelului venitului.

Totuşi, pentru politica agrară, s-a formulat, în majoritatea statelor cu economie de piaţă, un sistem de obiective propriu pentru acest sector cu un instrumentar special. Prin acesta se exprimă o anumită poziţie specială a sectorului agricol. Aceasta se justifică prin numeroasele caracteristici deosebite ale agriculturii, caracteristici care nu descriu şi alte sectoare economice sau o fac numai în mică măsură. Acestea se referă la:  producţie,  condiţiile de pe piaţă,  raporturile socio-economice. O serie de caracteristici cu caracter deosebit ale agriculturii sunt elementare (argumente tradiţionale): (1) Dependenţa de condiţiile naturale de producţie: În cazul agriculturii, pentru practicarea căreia există o dependenţă de teren, stabilirea organizării unităţii este în strânsă legătură cu condiţiile naturale ale locului de producţie (clima, topografia, ...). Acestea au o anumită influenţă asupra sistemului de producţie (intensiv – extensiv; cu sau fără animale, ş.a.m.d.), posibilităţilor de utilizare a mecanizării agricole şi a nivelului producţiilor fizice. Utilizarea metodei „economies of scale” (folosirea avantajelor unei producţii mai mari) prin extinderea volumului producţiei este limitată în cazul sistemelor de producţie agricolă dependente de teren. Aceasta explică o rămânere în urmă a dezvoltării sectorului agricol faţă de alte sectoare. Utilizarea unor metode de producţie eficiente din punct de vedere tehnic şi detaşarea parţială a activităţii agricole de suprafaţa agricolă (de ex. agricultura fără animale) a redus totuşi dependenţa de natură.

3

(2) Instabilitatea crescută a pieţelor agricole: Variaţiile producţiilor cauzate de starea vremii (ca efect al dependenţei de natură) şi elasticitatea scăzută şi pe termen scurt a preţurilor cererii 1 şi ale ofertei sunt cauzele unei instabilităţi crescute a pieţelor agricole. Deoarece cererea de alimente variază foarte puţin, modificările ofertei produse de starea vremii duc la modificări semnificative ale preţurilor: creşterile ofertei generează scăderi ale preţurilor în timp de reducerea ofertei duce la creşteri ale preţurilor. În general, producătorii suportă pe astfel de pieţe cel mai mare risc privind preţul. (3) Necesitatea creării unor stocuri (rezerve) şi stabilizarea pieţei: Pentru a putea furniza în mod continuu produsele necesare consumatorilor şi industriei trebuie transformată producţia sezonieră întrun consum continuu. Aceasta presupune realizarea unor stocuri ducând la regularizarea pieţei. Pe lângă aceasta, agricultura nu îşi poate adapta pe termen scurt producţia la cererea de pe piaţă (proces de producţie pe termen lung, fixarea în procesul de producţie a factorilor folosiţi). Deoarece, pe de altă parte, alimentele reprezintă cea mai importantă nevoie de bază a populaţiei, realizarea unor anumite rezerve de alimente (pentru siguranţa naţională) şi totodată anumite regularizări ale pieţelor agricole, în principiu, nu este pusă în discuţie de nimeni. „Argumente noi“: În ţările cu o economie de piaţă dezvoltată devin alte criterii din ce în ce mai importante la definirea poziţiei speciale a agriculturii. Acestea depind de nivelul de dezvoltare al sectorului agricol şi al economiei naţionale precum şi de scara de valori a societăţii. Acestea fac în oarecare măsură subiectul gestionării politice şi al unor tendinţe (trend-uri) sociale: (4) Poziţia slabă pe piaţă: Agricultura are preponderent o poziţie slabă pe piaţă. Aceasta rezultă din discrepanţa între:  numărul mare de exploataţii agricole producătoare şi imobilitatea lor în spaţiu (o mai mică flexibilitate a unităţilor agricole) pe de-o parte şi  cererea concentrată a unui număr mic de societăţi prelucrătoare sau comercianţi pe de altă parte. Deoarece cei care preiau produsele agricole dispun de o transparenţă a pieţei mult mai mare pot reacţiona mult mai flexibil decat agricultorii. Aceasta întratât încât agricultorii trăiesc cu sentimentul că în oarecare măsură nu dispun de nici o putere pe piaţă. Acest lucru conduce la cererea agricultorilor ca statul să le asigure respectarea intereselor lor. (5) Efecte externe pozitive: Agricultura îndeplineşte câteva funcţii importante pentru spaţiul rural şi pentru dezvoltarea acestuia pe plan economic, social şi ecologic (efecte externe). Modul de utilizare a terenului şi structura exploataţiilor agricole influenţează direct condiţiile de viaţă din aceste zone. Terenul reprezintă nu numai un factor de producţie ci baza vieţii unei societăţi cu nişte legături sociale deosebite. Împărţirea proprietăţii terenului şi aranjarea peisajului sunt decisive pentru mediul de viaţă al unei mari părţi a populaţiei pentru realizarea gospodăririi naturii, pentru proiectarea mijloacelor de relaxare în natură şi de petrecere a timpului liber, ş.a.m.d. În special în zonele defavorizate din punct de vedere natural (care de multe ori sunt deosebit de atractive din punct de vedere peisagistic) ale Europei de vest s-a ajuns, privind şi efectele externe ale agriculturii, ca asigurarea acestora ("rural amenities") să fie considerată de către societate ca fiind mai importantă decât producţia de materii prime pentru alimente. (6) Diminuarea sectorului agricol: Dezvoltarea macroeconomică în ţările cu o dezvoltare economică mai însemnată este însoţită permanent de diminuarea sectorului primar. Aceasta se exprimă prin micşorarea numărului de persoane ocupate dar şi prin creşterea submedie a valorii producţiei agricole. Cauze pentru aceasta sunt: 

Productivitatea factorilor de producţie crescândă datorită progreselor tehnice; creşterea ofertei a depăşit, în UE, de-a lungul mai multor decenii, cu mult creşterea cererii exprimate cantitativ;

1 Elasticitatea preţului cererii: Măsoară variaţia relativă a cererii exprimată cantitativ pentru un produs la o variaţie relativă a preţului produsului, comparativ secţiunea 7.

4

urmarea au fost surplusuri de produse pe piaţă sau necesitatea scoaterii unor factori din producţia comercială (teren, clădiri) respectiv transferarea acestora către alte sectoare (forţa de muncă, capitalul). 

Limitări ale cererii de produse alimentare; cererea de produse alimentare exprimată cantitativ urmăreşte doar subproporţional puterea de cumpărare în creştere, deoarece intervine în timpul creşterii fenomenul de saţietate ("Legea lui Engel"); Legea lui Engel: Statisticianul german Engel (1821-1896) a demonstrat că o dată cu creşterea venitului unei gospodării private cererea acesteia de produse alimentare creşte întradevăr în valoare absolută dar scade totuşi proporţia (valoare relativă) din venit utilizată pentru alimente, pentru că în timpul creşterii intervine saţietatea. De aici rezultă că elasticitatea cererii de produse alimentare în funcţie de venit este mai mică de 1. Cota procentuală în venit a cheltuielilor unei gospodării pentru scopuri alimentare este numită şi „coeficientul lui Engel”.



Agricultura a transferat în cadrul specializări pe sectoare o serie de funcţii unor alte domenii ale economiei, în special cea mai mare parte a prelucrării produselor agricole şi a comercializării acestora. De aceea agricultura are în prezent în primul rând rolul de a produce materii prime şi mai puţin acela al producţiei de produse alimentare (finite). Potenţialul de creare a valorii adăugate este totuşi mult mai mic în cadrul producţiei de materii prime decât în ramurile prelucrătoare sau de procesare a acestora în bunuri dedicate consumului direct. În consecinţă, creşterea veniturilor este limitată în acest sector şi ca urmare a acestui fapt forţa de muncă migrează spre alte sectoare. Urmările acestei dezvoltări economice sunt următoarele:  preţurile produselor agricole sunt în reală scădere,  o rămânere în urmă a veniturilor din agricultură relativă (în comparaţie cu alte sectoare),  eliberarea factorilor de producţie ocupaţi în agricultură, în special a forţei de muncă.

Pentru migrarea factorilor de producţie eliberaţi, frecvent mobilitatea acestora este restricţionată. Aceasta împiedică îmbunătăţirea remunerării factorilor, pentru că factorii neutilizaţi/eliberaţi din activitate nu migrează acolo, unde ar putea aştepta o remunerare mai bună. Aceasta conduce frecvent la probleme sociale în cadrul gospodăriilor agricole în cazul eliberării din activitate a forţelor de muncă. (7) Concentrarea regională a problemelor de dezvoltare a sectorului agricol: Agricultura se desfăşoară întotdeauna într-un cadru concret format din condiţii naturale, economice, juridice şi sociale. Acest context nu este omogen în cadrul niciunui spaţiu geografic extins (naţional, european, mondial). Când, de exemplu, condiţii naturale neprielnice sunt cumulate cu o mare îndepărtare faţă de piaţă şi cu o piaţă a forţei de muncă slab dezvoltată, pot apărea problemele deosebite la nivel regional în timpul adaptării structurale a sectorului agricol. Această concentrare regională a problemelor necesită susţinere din partea statului respectiv sprijin politic pentru a asigura îndeplinirea funcţiilor centrale ale agriculturii pentru societate şi pentru a putea menţine stabilitatea sectorului agricoll. 1.4

Sisteme de obiective ale politicii agroalimentare Stabilirea obiectivelor în politica agrară, conflictele obiectivelor

Orice politică raţională se bazează pe următoarele trei elemente:  un sistem de obiective pe cât posibil fără contradicţii,  stabilirea factorilor de decizie politici şi instituţionali (responsabili), 5

 alegerea unor instrumente potrivite (mijloace, măsuri). Alegerea, definirea şi revizuirea continuă a obiectivelor se desfăşoară într-un proces cu mai multe etape: 

Identificarea şi analiza deficitelor (devieri ale relaţiilor sau ale dezvoltărilor, care nu pot fi tolerate de societate);



Proiecţia status quo a dezvoltării previzionale a acestor deficite (evoluţia de aşteptat în condiţiile menţinerii politicii actuale);



Definirea obiectivelor ca „redirecţionare pozitivă a deficitelor“; exprimarea precisă şi cuantificarea eventuală a unor concepte încă neclare, cu scopul creării unei baze pentru viitorul control al realizării obiectivului;



Alegerea unor instrumente (mijloace) adecvate pentru îmbunătăţirea realizării obiectivelor; definirea intensităţii utilizării instrumentelor (de ex. mărimea taxelor vamale pentru import);



Analiza „Obiectiv-Mijloc” pentru testarea efectivităţii (eficacităţii) şi a eficienţei utilizării mijloacelor respective; după caz, luarea în considerare unor aspecte suplimentare de ordin calitativ în procesul de realizare a obiectivului.

În principiu obiectivele sunt mărimi, modificări ale unor mărimi sau relaţii între mărimi dorite. Din punct de vedere al politicii agroalimentare acestea se referă în primul rând la fapte economice. Acestea sunt practic cuantificabile. Aceasta le deosebeşte de aprecieri ale valorii de natură calitativă. Pornind de la deficitele recunoscute sau de aşteptat se realizează definirea obiectivelor în două moduri: (1) Definirea politică a obiectivelor: Definirea obiectivelor în cadrul unor discuţii politice de către factorii de decizie autorizaţi (de ex. parlamentul); punerea în aplicare a obiectivelor prin acte normative concrete: legi (de ex. legea naţională a agriculturii), ordonanţe (de ex. ordonanţele europene privind piaţa) sau directive;

Exemple de obiective ale politicii agroalimentare:  Creşterea valorii produse de sector la o valoare de .... mld. €  Reducerea deficitului comerţului exterior cu produse agricole cu ... %/an;  Creşterea venitului lucrătorilor din agricultură paralel cu mărirea ratei inflaţiei la nivel naţional;

(2) Definirea socio-politică a obiectivelor: Obiectivele sunt definite frecvent şi de grupe sociale (adică în primul rând nu din domeniul politic). Atunci acestea sunt expresia unor concepte morale, care sunt dorite respectiv acceptate de anumite părţi ale societăţii. Aceste concepte morale au ca orientare: ce impact are urmărirea anumitor obiective asupra beneficiilor individuale (de aşteptat) ale agenţilor economici. Suma acestor beneficii corespunde bunăstării sociale. „Bunăstarea“ reprezintă mai mult decât efectele economice cuantificabile (de ex. puterea de cumpărare) şi încadrează toate aspectele, care pentru societate sunt considerate importante (de ex. siguranţă în momente de crize, o asigurare sănătoasă cu produse alimentare, efecte asupra mediului).

6

Exemple de obiective ale politicii agroalimentare:  Atingerea unui grad de autoaprovizionare de ... % pentru asigurarea aprovizionării populaţiei în momente de criză;  Asigurarea unei rezerve minime (depozitarea) de ... t pentru limitarea creşterii preţurilor pentru produsele alimentare;  Controlul calităţii consecvente al produselor alimentare de origine animală;  Renunţarea la utilizarea „tehnicii genetice verzi“; Orientarea stabilirii obiectivelor sectoriale spre efecte (cuprinzătoare) privind bunăstarea permite luarea în considerare şi a aspectelor calitative cum ar fi efectele asupra mediului, modificările sociale, protecţia resurselor, durabilitatea, ş.a.m.d., pe lângă considerarea impactului macroeconomic al unei anumite politici (de ex. valoarea producţiei, raporturile preţurilor, alocarea sectorală şi regională a factorilor de producţie). Aceasta are în prezent, în UE, o mare înportanţă, pentru că, de exemplu, asigurarea mediului înconjurător reprezintă un „obiectiv transversat” pentru toate domeniile politicii europene. În următoarea prezentare se pleacă de la stabilirea obiectivelor de către organismele publice. Aceasta corespunde modelului tradiţional, care domină în special în societăţile, care au un nivel mediu de dezvoltare economică şi în cadrul cărora este mai puţin pronunţată participarea grupurilor sociale la crearea politicii cu caracter practic. Obiectivele sectoriale sunt întotdeauna caracterizate de interesele sectoriale. De aceea, conflictele între obiective sunt „obişnuite” în practica politică şi economică. Aceasta necesită o coordonare între obiectivele individuale. În acest sens există în principiu două posibilităţi:  Stabilirea obiectivelor şi controlul de către stat (planificare centrală) sau  „concurenţa liberă“ – obiectivele concurează unele cu altele; importanţa lor relativă rezultă din discuţiile ce au loc la nivel politic şi social; În ambele cazuri nu sunt excluse conflictele cu obiectivele generale ale societăţii (de ex. şanse egale pentru fiecare, durabilitatea, siguranţa socială). Acestea pot fi, de exemplu, rezultatul unei lipse de resurse la nivel naţional (de ex. există prea puţine mijloace pentru asistenţa socială); acestea pot însă indica faptul că anumite efecte externe ale dezvoltării sectorale (de ex. efectele asupra mediului ale productiei agricole) nu sunt suficient luate în considerare. Complexe centrale de obiective, ierarhia obiectivelor Politica agrară din statele membre ale UE este orientată spre un sistem de obiective, care a fost definit la diferite niveluri politice şi care nu sunt întotdeauna lipsite de contradicţii. Şi de aceea este atât de dificilă definirea unei politici agroalimentare coerente a UE:  UE: Obiectivele politice agroalimentare din contractul CEE cu completările aduse la acesta dea lungul timpului;  Statele membre: Sisteme naţionale de obiective politico-agroalimentare (de ex. în Germania prezentat în „Legea germană a agriculturii”);  Sisteme de obiective regionale în statele membre cu organizare constituţională federală (de ex. obiectivele politicii agroalimentare ale landului Bavaria). În cazurile în care apar conflicte domină în principiu acel sistem de obiective de la un nivel „superior” obiectivele de la un nivel „inferior” (ierarhic). Obiectivele ar trebui întotdeauna să se raporteze la astfel de deficite (sarcini), a căror rezolvare stă în responsabilitatea nivelului politic respectiv (principiul subsidiarităţii). Dacă se respectă acest principiu atunci obiectivele europene, naţionale şi regionale se pot completa în mod util. 7

La nivel european şi naţional se află în prim plan în special două complexe de obiective:  Asigurarea aprovizionării cu materii prime şi cu produse alimentare,  Stabilizarea pieţelor de desfacere şi a veniturilor producătorilor. Referitor la acestea, toate problemele legate de comerţul exterior cu produse agricole ţin exclusiv de competenţa UE. Pe de altă parte, obiectivele privind dezvoltarea structurii agricole sau cea ecologică sunt formulate prioritar la nivel naţional şi regional, pentru că practic, statele membre (sau regiunile lor) sunt responsabile pentru politica structurală, politica de mediu dar şi pentru educaţie şi consultanţă. Şi întrebării, cum s-ar putea apropia poziţia socială a populaţiei ocupate în agricultură de poziţia (de cele mai multe ori mai bună) a altor grupe profesionale, trebuie să i se răspundă la nivel naţional. Obiectivele politicii agroalimentare enunţate în contractul CEE Contractul CEE din 1957 a constituit baza realizării unei pieţe comune în Europa. El are intenţia de a elimina barierele comerciale între statele participante, de a susţine o dezvoltare armonioasă în toate statele şi de a intensifica schimburile comerciale internaţionale. Pe baza acestor principii s-a formulat obiectivul specific al politicii agroalimentare comunitare (Art. 39). Acesta este un pachet format din 5 obiective individuale la fel de importante, acestea fiind: (1)

Creşterea productivităţii: "...a se creşte productivitatea agriculturii prin susţinerea progresului tehnic, raţionalizarea producţiei agricole şi prin cea mai bună utilizare posibil a factorilor de producţie, în special a forţei de muncă"; Acest obiectiv privind eficienţa pune accentul pe: necesitatea unor schimbări structurale la nivelul exploataţiilor individuale (progres tehnic, raţionalizare, productivitate), dar şi din punct de vedere sectorial (productivitate, mobilitatea forţei de muncă); intenţia de a folosi avantajele comparative ale fiecărei locaţii (naţional/internaţional) (cea mai bună utilizare posibilă a factorilor de producţie);

(2)

Creşterea venitului: "...astfel, în special prin creşterea venitului pe cap de locuitor a persoanelor ocupate în agricultură, a se garanta populaţiei din mediul rural un nivel de trai echitabil"; Îmbunătăţirea productivităţii (în special îmbunătăţirea productivităţii forţei de muncă) este considerată un instrument important pentru îmbunătăţirea veniturilor. Acest obiectiv parţial a stat ani de-a rândul la baza creşterilor preţurilor produselor agricole, susţinerea desfacerii acestor produse şi protecţia în comerţul internaţional.

(3)

Stabilizarea pieţei: "...a se stabiliza pieţele"; Stabilizarea pieţelor agricole se referă atât la stabilizarea cantităţilor cât şi la cea a preţurilor. Este valabilă atât din punctul de vedere al producătorilor cât şi din cel al consumatorilor.

(4)

Asigurarea aprovizionării: "...a se asigura aprovizionarea"; Siguranţa aprovizionării se referă la aigurarea aprovizionării cu produse alimentare a populaţiei dar şi la livrarea continuă a materiilor prime industriei procesatoare şi comercianţilor;

(5)

Aprovizionare la preţuri reduse: "... a se asigura aprovizionarea consumatorilor la preţuri rezonabile"; Intenţia de a minimiza presiunea asupra consumatorilor trebuie văzută pe fondul unei cote a cheltuielilor pentru alimente încă relativ ridicată şi ale unor capacităţi financiare limitate ale 8

gospodăriilor specifice anilor '50 şi '60. Tot pentru limitarea cheltuielilor pentru alimente s-a susţinut şi îmbunătăţirea productivităţii factorilor de producţie. Pentru atingerea acestor obiective este prevăzută utilizarea unor mijloace politice (Art. 39/2). La utilizarea acestor mijloace ar trebuie în special să se aibă grijă la următoarele aspecte (particularităţi, a se vedea secţiunea 1.1.):  natura specială a activităţii agricole (de ex. dependenţa de starea vremii, sezonalitate),  structura socială a agriculturii (în mare parte practicată de persoane în vârstă, grad scăzut al asigurării sociale, număr în scădere al succesorilor în exploataţiile agricole, ş.a.m.d.),  diferenţele între regiunile agroalimentare privind structura agricolă şi cadrul natural. Este de subliniat că agricultura nu este un segment independent al politicii CEE ci este prezentată ca fiind o latură economico-socială a economiei şi a societăţii. În consecinţă este accentuat că rezolvarea problemelor agricole nu se pot găsi numai în cadrul agriculturii (şi al politicii agroalimentare) ci practic este necesară o politică cuprinzătoare de dezvoltare regională (integrată). Dezvoltarea ulterioară a sistemului de obiective al politicii agroalimentare În cadrul procesului de integrare europeană şi sub influenţa noilor probleme ale dezvoltării (de ex. poluarea mediului) cât şi a modificărilor valorilor sociale (de ex. protecţia consumatorilor) s-au efectuat începând de la sfârşitul anilor '80 vaste completări ale sistemului de obiective al politicii agroalimentare, care iniţial avea o orientare sectorală. Noile obiective depăşesc, în privinţa anumitor aspecte, cu mult cadrul agriculturii:  Obiectivul de coeziune: Fiecare tip de politică a UE ar trebui să aducă o contribuţie apreciabilă la reducerea disparităţilor (diferenţe de dezvoltare) în cadrul UE. Astfel ar trebui să se prevină mărirea continuă a diferenţelor economice şi sociale între statele membre ale UE şi a diferenţelor la nivel regional în cadrul acestor ţări. Având în vedere acest obiectiv, la finele anilor '80 s-au redus în parte sprijinul pentru agricultură în funcţie de producţie şi pentru aceasta s-a extins semnificativ politica structurală regională.  Obiectivul de mediu: Siguranţa mediului este definită ca „obiectiv transversal“ pentru politica generală a UE. În acelaşi timp este documentată responsabilitatea agriculturii pentru prezervarea fundamentelor naturale ale vieţii. Protecţia şi îmbunătăţirea mediului natural sunt solicitate ca şi condiţii pentru o exploatare durabilă a terenului, pentru dezvoltarea spaţiului rural şi asigurarea zonelor naturale cultivate. Totodată sunt create şi fundamentele pentru remunerarea serviciilor (voluntare) aduse mediului (respectiv efecte externe pozitive) ale agriculturii. Comisia UE menţionează un „Contract care recunoaşte serviciile agricultorilor de îngrijire şi protecţie e naturii din mediul rural“. Protecţia mediului natural (protecţia mediului) şi a animalelor (protecţia animalelor) faţă de efectele producţiei agricole se referă la stabilirea unor metode de producţie durabile şi etice. În acelaşi mod se solicită protecţia agriculturii de influenţele negative externe ale mediului (emisiuni). Obiectivul de mediu are în ziua de azi din mai multe motive o importanţă crescândă: o Între sprijinirea mediului şi reducerea presiunii de pe pieţele agroalimentare există o armonie a obiectivelor; reducerea intensităţii speciale de exploatare şi a intensităţii organizării unităţilor agricole (structura de producţie) reduce în acelaşi timp presiunea supra pieţei şi asupra mediului; o Consumatorii au cerinţe din ce în ce mai mari privind impactul asupra mediului al proceselor de producţie şi al produselor; îndreptarea atenţiei asupra obiectivelor de mediu poate genera noi şanse pe piaţa produselor agricole (de ex. produse din exploataţiile ecologice); 9

o

O armonie a obiectivelor există şi între sprijinirea proceselor de producţie prietenoase cu mediul şi numeroasele strategii de dezvoltare a spaţiului rural, de ex. în domeniul turismului rural.

 Protecţia consumatorilor: Creşterea siguranţei produselor alimentare; Obligativitatea marcării corespunzătoare a produselor alomentare (de ex. ingrediente/conţinut, origine, data producerii, durabilitatea maximă); transparenţa proceselor de producţie; limitarea respectiv interzicerea anumitor tehnologii de producţie;  Sprijinirea dezvoltării rurale ca un obiectiv general: Politica structurală agrară (sectorială) a fost sistematic extinsă în sensul unei promovări integrate a dezvoltării spaţiului rural. Ajutoare cu rol de stimuli pentru dezvoltarea societăţilor economice individuale în mediul rural sunt în prezent completate cu ajutoare regionale: suportul modificărilor structurii agricole de ex. prin managementul terenului agricol (land management); ajutor pentru crearea unor noi/completarea activităţi(lor) economice (diversificare); extinderea infrastructurii în spaţiul rural pentru susţinerea agriculturii şi a economiei regionale şi pentru stabilizarea numărului de locuitori ş.a.m.d. Necesitatea de „îmbunătăţire a condiţiilor de trai în spaţiul rural” reprezintă mai mult decât necesitatea de susţinere a populaţiei ocupate în agricultură şi în consecinţă dezvoltarea rurală capătă un profil independent. În politica agrară prctică s-a solicitat de la începutul anilor '90 ca toate exploataţiile agricole, indiferent de mărimea lor, de forma de exploatare sau de organizare, să fie tratate egal şi evaluarea lor să se efectueze în primul rând după criteriul serviciilor pe care acestea le fac pentru economie şi societate. În Agenda 2000, care descrie cursul politicii agroalimentare în UE începând din anul 2000, sunt precizate conceptele de bază ale „organizării” sectorului agricol european. Conform aceseia ar trebui realizate concomitent trei principii: 

Competitivitatea cât mai multor exploataţii cu putinţă, competitivitatea producţiei pe piaţă;



Durabilitatea modului de exploatare economică (ecologic, economic şi social);



Multifuncţionalitatea agriculturii; aceasta înseamnă: agricultura ar trebui să îndeplinească şi alte funcţii pe lângă cea de producţie, aceasta fiind o aşteptare a societăţii de la agricultură; acestea se referă în special la organizarea agriculturii, asigurarea stării mediului şi stabilizarea relaţiilor sociale şi economice în mediul rural.

Sistematizarea obiectivelor politicii agroalimentare în Europa Obiectivele individuale susnumite li s-a dat până în prezent o importanţă diferită în politica agrară practică. Astfel, de exemplu, în anii de început ai cooperării europene stătea în prim plan sprijinirea producţiei (aprovizionarea), a productivităţii şi a venitului producătorilor. Ca urmare a surplusurilor de pe piaţă şi a poverii financiare s-a redus mai târziu susţinerea venitului agricultorilor, s-a uşurat adaptarea structurală a agriculturii în mediul rural şi s-a susţinut trecerea la tehnologii de producţie prietenoase cu mediul (care totodata reduc cantităţile produse). Pe pieţele saturate a crescut în ultimii ani cererea privind protecţia mediului şi bunăstarea animalelor precum şi privind realizarea unei calităţi deosebite a produselor. În condiţiile creşterii importanţei macroeconomice a agriculturii şi ale reducerii drastice a numărului de exploataţii agricole s-a accentuat integrarea fără conflicte a agriculturii în microstructura spaţiului rural.

10

Obiectivele individuale urmărite în Europa în decursul ultimilor 30 de ani se pot împărţi în categoriile următoare:2 Eficienţă şi piaţă

Stabilitate

Aprovizionare

Îmbunătăţirea achiziţiei şi alocării factorilor de producţie - intersectorial - interregional

Stabilizarea preţelor pieţei (producători, consumatori)

Asigurarea cantitativă a aprovizionării consumatorilor şi a industrilor procesatoare

Creşterea productivităţii factorilor prin progrese tehnice Îmbunătăţirea capacităţii de funcţionare a pieţelor naţionale

Stabilizarea condiţiilor de desfacere Stabilizarea şi susţinerea venitului producătorilor

Crearea de noi pieţe, de ex. pentru resurse regenerabile sau pentru energie regenerabilă

Menţinerea activităţii agricole pe toată suprafaţa agricolă, chiar şi în regiunile defavorizate din punct de vedere natural

Îmbunătăţirea competitivităţii internaţionale

Preţuri scăzute pentru consumatori

Participarea la comerţul internaţional

Contribuţia comerţului internaţional cu produse agricole la stabilizarea balaţei de plăţi

Garantarea unei calităţi ridicate a produselor Contribuţia la asigurarea alimentaţiei în perioade de criză şi în regiuni în criză Punerea la dispoziţie a/asigurarea efectelor externe (servicii complementare) ale agriculturii

Stabilizarea gradului de ocupare în mediul rural Asigurarea unei calităţi ridicate a mediului

1.5

Responsabili, instituţii şi finanţarea politicii agroalimentare

În Europa de vest instituţiile actuale din domeniul agricol şi al politicii agroalimentare sunt rezultatul unui proces de dezvoltare continuă de peste 200 de ani: 

În secolul 18 au apărut asociaţiile agricole, în pecial pentru răspândirea cunoştinţelor moderne (de tehnologie a producţiei). Din acestea s-au format mai târziu Camerele agricole şi asociaţiile fermierilor ca purtători/reprezentanţi ai intereselor agriculturii.



La jumătatea secolului 19 au apărut primele cooperative agricole ca un instrument de ajutor propriu în special pentru exploataţiile agricole de dimensiune mică. Obiectivele erau achiziţionarea ieftină a mijloacelor de producţie, accesul la credite, îmbunătăţirea desfaceri şi în ultimul rând evitarea unei situaţii de criză socială.

2 An anderer Stelle findet sich eine Einteilung in die Kategorien Effizienz, Stabilität, Verteilung und wirtschaftliche Freiheit. Vgl. Henrichsmeyer, W., Witzke, H.P.: Agrarpolitik Band 2, ..., a.a.O., S. 38 ff. 11



În aceeaşi perioadă s-au înfiinţat pentru prima dată la nivel naţional admnistraţii de stat pentru agricultură. Acestea au preluat în primul rând funcţii din domeniul politicii veterinare, a sănătăţii şi a celei comerciale.

În Germania s-a creat pentru prima dată un Minister al Alimentaţiei şi al Agriculturii în 1916. Acesta reglementa comerţul extern cu produse agricole şi dezvolta un cadru de politică de reglementare pentru politica agroalimentara. Printre sarcinile sale se număra şi implementarea reglementărilor pieţei agroalimentare, care fuseseră create din 1878 mai întâi pentru cereale, zahă şi cartofi (alcool). Autorităţile responsabilile de politica agroalimentara „Responsabili“ de o politică sunt orice instituţii publice şi asociaţii private, care pe baza unor reglementări de natură juridică respectiv practică participă la punerea în aplicare a unei politici. În consecinţă trebuie diferenţiate două grupe de responsabili:  Factori de decizie, care în principiu sunt direct răspunzători pentru politica respectivă;  Factori de influenţă, care în calitate de reprezentanţi ai intereselor diverselor grupuri influenţează crearea politicii respective. Factorii de decizie ai politicii agroalimentare: Instituţii publice, care pe baza unor reglementări juridice pot lua decizii privind utilizarea unor instrumente politice. Printre acestea se numără atât măsuri politice agroalimentare în sens restâns (de ex. programe de alocare a unor prime) cât şi măsuri în alte domenii politice (de ex. politica finanţelor şi cea fiscală), care au efecte asupra sectorului agricol. Factorii de decizie pot încredinţa organelor proprii (administraţiile proprii) realizarea măsurilor sau pot delega implementarea acestora unor instituţii specializate respectiv unor asociaţii private.

Factori de influenţă ai politicii agroalimentare (grupuri de interese): Grupuri sau asociaţii, care reprezintă organizaţii ale grupurilor de intrese (economice, ecologice, sociale, etnice, ş.a.m.d); acestea influenţează conform punctelor lor de vedee luarea deciziilor şi procesul de creare al politcii agroalimentare. În principiu acestea nu au nici competenţe decizionale şi nici de realizare a măsurilor politice. În domeniul politicii agroalimentare acţionează concomitent diferite niveluri de responsabili (internaţionale, naţionale şi regionale). Ele îşi practică în mod independent propria politică şi ar trebui să se completeze pe cât posibil efectiv. Parţial aceşti responsabili de la diferite niveluri coordonează împreună anumite domenii politice. În acest proces nu se pot evita în totalitate suprapunerile domeniilor de competenţă ale acestora. Din punctul de vedere al UE cei mai importanţi responsabili de politica agroalimentara sunt:  Organizaţii/asociaţii internaţionale, în special WTO;  Organele UE, în special Consiliul de miniştri, Comisia şi Parlamentul european;  Parlamentele naţionale şi guvernele acestora;  Parlamentele regionale şi guvernele acestora în statele federale (de ex. D, AT); Rezumat:

Nivelurile responsabililor de politica agroalimentara a UE şi domeniile de competenţă ale fiecărui responsabil (zonele albe: fără competenţă; cu cât e mai închisă culoarea zonei cu atât este mai mare

competenţa) 12

Domeniile politicii agroalimentare

Responsabili internaţional i

UE

Naţional Stat

Regiune (de ex. landurile în D)

Politica comercială agroalimentara (comerţ extern) Politica privind piaţa agroalimentara internă, politica de preţ Politica privind structura agricolă, dezvoltarea rurală Politica agroalimentara de mediu Politica socială agroalimentara Educaţia şi pregătirea profesională în domeniul agricol, consultanţa 1.6 Organizaţii internaţionale, tratate În vestul Europei în ultimi 50 de ani au fost făcute mari eforturi pentru a intensifica cooperările internaţionale. UE a creat importante condiţii pentru aceasta:   

Deschiderea pieţelor naţionale; schimb reciproc de bunuri, diviziunea muncii pe plan internaţional, Crearea unui sistem de valute convertibile (convertibilitate); stabilizarea reciprocă a valutelor naţionale; Crearea unui spaţiu economic unitar (piaţa internă europeană) şi a unui spaţiu cu o valută proprie (euro).

Tratatele internaţionale (depăşind spaţiul UE) au contribuit la extinerea transportului şi comerţului cu bunuri (globalizarea pieţelor de bunuri), reducerea barierelor comerciale (de ex. cote, taxe vamale) şi introducerea unor reguli pentru „reglementarea” comerţului internaţional. Cei mai importanţi stimuli în acest sens au veni din partea WTO. WTO (World Trade Organisation) respectiv fostul GATT (General Agreement on Tarifs and Trade): Acordul general privind comerţul şi taxele vamale din 1949 a fost planificat ca un premergător al unei viitoare organizaţii a comerţului internaţional (WTO). Din motive politice WTO s-a înfiinţat abia în 1996. Sarcina WTO este crearea respectiv dezvoltarea continuă a unui regulament al comerţului interaţional, monitorizarea acordurilor de comerţ internaţional şi dacă este cazul punerea în aplicare a procedurilor de arbitraj (în cazul litigiilor comerciale). Principalul obiectiv al WTO constă în sprijinirea comerţului internaţional liber. Intensificarea diviziunii internaţionale a muncii ar trebui în final să ducă la creşterea gradului de ocupare a forţei de muncă şi a prosperităţii în ţările participante – în prezent (07/2008) sunt membre ale WTO 153 de ţări3. În acest sens s-au formulat principii şi reguli specifice: 

Ca instrument de protecţie în comerţul extern începând cu 1996 (încheierea Rundei Uruguay) în principiu nu mai sunt permise decât taxele vamale. Taxele vamale pentru produsele agricole trebuie scăzute treptat.



Limitări ale cantităţilor (cote) sunt practic interzise; există întradevăr încă excepţii de la

3 În prezent participă la consultări doar cu statut de observatori (dar fără drepturi depline de membru): Azerbeijan, Belarus, Russian Federation, Uzbekistan, Kazakhstan, Tajikistan, … A se vedea: www.wto.org; acolo se regăsesc şi oferte speziale de informaţii despre WTO

13

această regulă, printre altele în domeniul agricol. 

Regula naţiunii celei mai favorizate ar trebui să interzică discriminarea pertenerilor comerciali. Conform acestei reguli, avantajele comerciale, pe care o ţară A i le garantează unei ţări B, trebuie asigurate tuturor celorlalţi parteneri al WTO. De asemenea, mărfurile importate trebui tratate, după trecerea graniţei, ca şi produsele naţionale. Excepţii de la regula naţiunii celei mai favorizate există numai pentru zone comerciale libere (cum este UE), în interiorul cărora nu există taxe vamale, pentru care ţări terţe trebuie totuşi să plăteasă taxe vamale.



După principiul reciprocităţii negocierile cu referire la reducerea taxelor vamale trebuie realizate pe fundamentul reciprocităţi între parteneri. Creşterile ratelor taxelor vamale pentru produsele individuale nu sunt permise decât atunci cţnd în acelaşi timp se reduc atele taxelor vamale la alte produse. Modificările ratelor taxelor vamale ar trebui să ducă pe cât posibil la variaţii de aceeaşi valoare.



Litigiile comercialo-politice se soluţionează în cadrul procedurilor de arbitraj (panel). Orice membru WTO poate solicita un panou (panel), atunci când consideră că alte state membre încalcă regulile aflate în aplicare. (informaţii suplimentare: www.wto.org)

OECD (Organisation for Economic Coordination and Development): A fost înfiinţată după al doilea război mondial ca un instrument de distribuire a ajutorului economic american în Europa (planul Mashall). Azi, pe lângă statele europene practic fac parte din OECD toate statele democratice cu orientare spre economia de piaţă. Obiective principale:  Sprijinirea dezvoltării economice, a ocupării populaţiei, a stabilităţii financiare şi a standardului de viaţă în statele membre şi cu aceasta în final în întreaga lume;  Susţinerea economică a unor ţări cu un nivel scăzut de dezvoltare (ţări în curs de dezvoltare) indiferent de statutul lor faţă de OECD;  Extinderea comerţului internaţional. OECD, ca o conferinţă cu desfăşurare continuă, întreţine un schimb de experienţă dinamic cu guvernele statelor membre, dispune de un sistem de informaţii la nivel mondial şi poate reacţona foarte flexibil la noi probleme şi întrebări. Un departament se ocupă cu politica agroalimentara, pieţele agricole şi comerţul cu produse agricole. OECD nu poate lua decizii nemijlocite de politică agroalimentara. De câţiva ani OECD se angajează mai intensiv în domeniul dezvoltării rurale – atât în ţările în curs de dezvoltare cât şi în cele dezvoltate. (informaţii suplimentare: www:oecd.org) FAO (Food and Agriculture Organization): FAO este o suborganzaţie a Naţiunilor Unite şi are competenţe în domeniul alimentaţiei şi al agriculturii. Statele membre ale UN sunt totodată şi membre ale FAO. Principalul obiectiv este îmbunătăţirea situaţiei alimentaţiei la nivel mondial. Pentru aceasta se susţine un sistem dinamic de informaţii, prin conferinţe se realizează schimburi de experienţă pe teme actuale şi se caută soluţii dar se şi realizează proiecte concrete de ajutorare apelându-se la organisme financiare internaţionale (de ex. Banca mondială). Printre acestea se numără şi sprijinirea cu produse alimentare a unor ţări deosebit de sărace. (informaţii suplimentare: www.fao.org)

14

Alte organizaţii internaţionale regionale. Acestea funcţionează mai mult sau mai puţin eficient. Cu titlu de exemplu enumerăm: - Piaţa comună a Caraibelor, Pactul andin, Piaţa comună arabă, Comunitatea economică africană etc. - Tendinţa de organizare a unor politici economice comune, inclusiv în cazul integrării agroalimentare, s-a manifestat în noiembrie 1993 prin cristalizarea unei pieţe comune nord americane – NAFTA (SUA, Canada, Mexic) – operaţională din 1994 şi realizarea acordului de principiu pentru organizaţia regională potenţial cea mai puternică – APEC, urmărind integrarea bazinului Pacific. - Există din ce în ce mai multe şi mai importante organizaţii care urmăresc elaborarea unor politici comune de integrare agroalimentară. - O instituţie de maximă importanţă pe plan internaţional o reprezintă negocierile în cadrul acordului pentru tarife şi comerţ GATT, în cazul „Rundei Uruguay”. Sub presiunea SUA, a început un proces susţinut, caracterizat prin voinţa politică a reducerii până la dispariţie a protecţionismului şi exacerbarea regulilor pieţei, respectiv a competitivităţii. Astăzi, Organizaţia Mondială a Comerţului preia activităţile şi le conferă un cadru mai organizat. Inegalitatea în faţa acestor măsuri dezavantajează net ţările subdezvoltate tehnologic, marii producători agroalimentari (care asigură peste 80% din exportul net agricol alimentar) fiind statele cele mai dezvoltate. ----------------------------------------------------------------------------------------------1.7 Factorii de decizie ai politicii agroalimentare Depinde de constituţia fiecărei ţări dacă politica agroalimentara este făcută exclusiv la nivelul naţional (central) sau federal (împărţit la mai multe niveluri). În UE participă a aceasta 3 respectiv 4 niveluri: organizaţiile internaţonale, organele UE, guvernul naţional şi în ţările cu structură federală şi guvernul regional. În ţările Europei de Est rolul central privind politica agroalimentara este jucat înainte de toate de nivelul naţional (parlament, guvern, preşedintele statului). În prezentarea următoare nu se va mai aprofunda tema organizaţiilor internaţionale.

Uniunea Europeană ca factor de decizie UE este responsabilă în primul rând de domeniul politicii de reglementare. Aceasta se referă de exemplu la politica concurenţei, politica de protcţie a consumatorilor, implementarea unui sistem omogen de drepturi şi norme. În domeniul politicii de proces politica agroalimentara joacă înainte de toate un rol important, dar, pe lângă aceasta, importante sunt şi de exemplu politica comunitară comercială (privind atât piaţa internă cât şi cea externă a UE), politica de dezvoltare şi cea regională, politica privind transporturile, politica valutară, ş.a.m.d. Totuşi, pentru politica economică generală, în special de coordonare generală a conjuncturii,politica privind industria, cea structurală şi cea privind cercetarea sunt responsabile în primul rând ţările membre. UE s-a străduit în aceste domenii (prin regulamente comunitare şi cofinanţare) să atingă o coordonare pe teritoriul UE al respectivelor măsuri politice. Politica de reglementare: Domeniile politicului cu efecte asupra cadrului legislativ, social şi instituţional (general) în cadrul căruia unităţile economice (societăţi, gospodării, stat) pot realiza independent planurile lor economice; Exemple: drepul comercial general, politica concurenţei, dreptul general a mediului. Politica de proces: Măsuri olitice cu efecte directe asupra unităţilor economice sau a sectoarelor, de exemplu politica agroalimentara, politica regională, politica transporturilor. 15

Organele Uniunii Europene Uniunea Europeană (UE) nu este nici o federaţie aşa cum sunt Statele Unite ale Americii şi nici un organ pentru cooperare a guvernelor aşa cum este Organizaţia Naţiunilor Unite. În schimb, statele membre rămân naţiuni indepedente şi suverane, dar îşi unesc drepturile de suveranitate pentru a atinge o putere şi o influenţă pe plan internaţional pe care niciuna dintre ele nu ar fi avut-o singură. Această uniune a drepturilor de suveranitate înseamnă în practică faptul că statele membre transferă o parte din prerogativele lor decizionale instituţiilor europene create de ele astfel încât deciziile privind anumite probleme specifice de interes comun să poată fi luate în mod democratic la nivel european. În procedurile deciziunale (emiterea de hotărâri) ale UE, în general, şi la procesele de luare a deciziilor comune, în special, participă cele trei cele mai importante instituţii ale acesteia: PARLAMENTUL EUROPEAN (PE) este constituit din reprezentanţii politici direct aleşi ai celor 492 de milioane de locuitori ai UE; are o înpărţire a membrilor în fracţiuni fără structură naţională; în total sunt 736 de locuri (D-99, GB, F şi I fiecare câte 72, ES şi PL fiecare câte 50, RO 33, A-17, Est 6 ş.a.m.d); Sarcini: promulgarea de legi, controlul comisiei (votul de neîncredere, confirmarea comisarilor în funcţie, aprobarea bugetului); PE dispune, în prezent, încă de o competenţă decizională limitată pentru că statele membre nu au dorit să renunţe la prea mult din suveranitatea lor. CONSILIUL UNIUNII EUROPENE: Reprezintă fiecare dintre statele membre şi se consituie din şefii de stat şi de guvern ai statelor membre precum şi din preşedintele comisiei UE. El stabileşte în general directivele politice ale UE. Deciziile luate în Consiliul Uniunii Europene sunt punctul de plecare al stabilirii directivelor politice generale ale UE. COMISIA EUROPEANĂ: Este formată din 27 de comisari (câte unul pentru fiecare stat membru) şi este o instituţie independentă de guvernele naţionale care reprezintă şi apără interesele îtregii UE. Comisia realizează propuneri de noi acte normative europene pe care le supune aprobării Parlamentului şi Consiliului. Ca şi organ executiv aceasta are următoarele sarcini:reprezentarea intereselor comunitare, propuneri legislative pentru politica comunitară, monitorizarea tratatelor , punerea în aplicare a hotărârilor Parlamentului European şi al Consiliului European, sarcinidministrative („activităţi zilnice”). În domeniul politicii agroalimentare a UE este o sarcină a Comisiei să pregătească hotărârile (propuneri de acte normative) şi în final să le pună în licare la nivelul UE. Direcţia Generală pentru Agricultură (DG Agri) este „organ executiv” care îndeplineşte această sarcină. 4 Acest „triunghi instituţional“ elaboreazăprograme politice şi actele legislative care sunt în vigoare în toată UE. Practic comisia propune noi ac legislative europene (UE) dar acestea sunt aprobate de Parlamant şi de Consiliu. Comisia şi statele membre le pun după aceea în aplicare şi execuţia lor este tot sarcina Comisiei. Alte două instituţii joacă un rol important: CURTEA DE JUSTIŢIE EUROPEANĂ răspunde de respectarea legislaţiei europene şi CURTEA EUROPEANĂ DE CONTURI care verifică finanţatarea activităţilor uniunii. Alte instituţii ale UE:

4 Pentru structura şi sarcinile DG Agri a se vedea http://europa.eu.int/comm/dgs/agriculture/index_de.htm 16

Banca europeană de investiţii (BEI): Organ independental UE pentru finanţarea investiţiilor în domeniul afacerilor, a investiţiilor în domeniul infrastructurii naţionale ( de ex. reţele eletrice, reţele europene de transport), acordarea de credite cu dobândă redusă şi a garanţiilor. Comitetul economico-social (CES): În prezent (03/2009) sunt activi, în această instituţie cu rol consultativ, 344 de reprezentanţi ai uor grupe de interes economic şi social din 27 de state membre. Ei reprezintă societatea civilă a UE, dar furnizează şiunoştinţe specifice necesare în procesele de dezvoltare europeană. Prin CES se pot implica în procesul decizional reprezentanţi ai agenţilor economici, din viaţa socială şi chiar „cetăţeni simpli”. Membriprovin de ex. din următoarele grupe: angajatori, angajaţi, asociaţii, federaţii, biserici, şcoli superioare, ş.a.m.d. CES trebuie consultat de celelalte instituţii ale UE pentru a-şi face cunoscută poziţi înainte de a se lua decizii privind problemele economice şi sociale. (a se vedea http://www.eesc.europa.eu/organisation/.....EESC). Comitetul regiunilor: Oferă formelor de organizare regionale ale UE (landuri, departamente, egiuni, ş.a.m.d.) posibilitatea,  De a articula la nivelul UE particularităţile lor regionale şi locale,  Să participe la procesul decizional în măsura în care sunt atinse interesele regionale. Plecând de la drept de participare la acest proces se susţine un adevărat drept al regiunilor (--> întărirea principiului subsidiarităţii). Factori naţionali de influenţă şi grupuri de interese Foarte multe grupe influenţează în mod continuu forma politicii agroalimentare. Acestea reprezintă interesele agricultorilor, ale industriilor care furnizează factori de producţie agriculturii şi procesează produsele agricole şi ale comercianţilor, ale politicii de mediu, a politicii consumatorilor, ale mediului rural, ş.a.m.d. Practic, activităţile acestor grupuri merg în două direcţii:  în interior: reprezentarea intereselor economice ale membrilor (de ex. lupta pentru obţinerea unor venituri mai mari din agricultură);  în exterior: îmbunătăţirea poziţiei politice şi economice a grupului în concurenţa cu alte grupe de interese. 1.8 Finanţarea politicii agroalimentare Orice politică are nevoie de un cadru financiar suficient. Dotarea cu mijloace financiare arată ce importanţă socială îi este acordată unui domeniu politic. Deoarece politica agroalimentara urmăreşte în mare măsură îndeplinirea unor sarcini pe termen lung (de ex. adaptarea structurilor de producţie şi de piaţă, îmbunătăţirea infrastructurii rurale, educaţie, cooperarea instituţională) este de o deosebită importanţă şi o bază de finanţare pe care se poate conta pe termen lung. În lume finanţarea politicii agroalimentare se efectuează urmând diferite modele:  Finanţare integrală din bugetul global naţional (în statele independente fără structură federală),  Finanţare din bugetul diferitelor entităţi teritoriale (în Germania de exemplu prin fonduri ale statului şi ale landurilor federale),  O finanţare mixtă compusă din încasări specifice sectorului şi o cotă din bugetul naţional (politica agroalimentara a UE). Care sarcini individuale sunt finanţate din mijloace publice (puncte esenţiale din punct de vedere profesional) diferă de la un stat la altul. Astfel de exemplu în UE sprijinirea pieţei şi a nivelului venitului reprezintă direcţia centrală de utilizare a acestor fonduri, dimpotrivă, în ţări cu o puternică orientare spre piaţa mondială (ca de exemplu Argentina, Australia) acest obiectiv este abia luat în calcul. În Germania sunt oferite parţial gratuit servicii administrative şi de consultanţă, dinpotrivă, în 17

alte state UE trebuie plătite contribuţii pentru acoperirea costurilor pentru utilizarea acestor servicii. În UE apar plăţi din ce în ce mai mari pentru dezvoltarea rurală – în alte ţări această sarcină nu este deloc luată în vedere sau este alocată unei alte politici (de ex. politica regională). Planul bugetar al UE – Încasări şi plăţi Finanţarea politicii agroalimentare se realizează din bugetul UE. Deşi bugetul UE este stabilit anual (la delearea comisiei prin cnsiliu şi parlament), se realizează totuşi un plan financiar pe termen lung (6 ni) pentru a se putea planifia mai bine îndeplinirea sarcinilor. Corespunzător principilui elementar al solidarităţii financiare se va face finanţarea sarcinilor comune indiferent ce ţară produce diversele costuri. (1) Încasări Încasările bugetului UE provin din două surse: mijloace proprii şi alte încasări. Printre alte încasări se numără de ex. taxe plătite de persanele ocupate în UE, contribuţ ale unor state terţe pentru anumite programe (de ex. Elveţia), dar şi din dobânzi bancare, garanţii plătite, taxele vamale la import şi la export, amenzi şi surplusuri financiare din anul precedent. Acestea formează numai o parte foarte redusă din încasările totale. În jurul a 95 % din încasările bugetului sunt mijloace proprii, pe care UE le primeşte pe baza regulamentelor europene, fără ca să se emită anual o decizie în acest sens. UE are un drept reglementat legislativ la primirea acestor mijloace financiare. Astfel se va evita ca oricare dintre statele membre să refuze plătirea contribuţiei sale la finanţarea politicii comune prin blocarea transferului de fonduri. Din 2001 este valabilă limita maximă pentru mijloacele proprii totale în valoare egală cu 1,24 % din Venitul Naţional Brut (VNB la preţurile pieţei) al tuturor statelor UE. În prezent această valoare nu este atinsă. Pentru anul 2009 toate plăţile de realizat se ridică numai la 1,03 % din VNB al tuturor ţărilor UE. Pentru finanţarea bugetului UE sunt determinante două principii:  Încasările obţinute în UE prin aplicarea politicii acesteia se duc exclusiv la bugetul UE (de ex. încasarea taxelor vamale, prelevările la exportului);  Celelalte mijloace sunt procurate de statele membre, pentru aceasta se folosesc ca şi criterii nivelul consumului la nivel naţional şi mărimea venitului naţional (nivelul de prosperitate). Mijloacele proprii provin dn următoarele surse:  Prelevări agroalimentare (de ex. prelevările la export)  Taxele vamale la import  Restituirile pentru zahăr (ale industiei producătoare de zahăr şi ale cultivatorilor de sfeclă d zahăr),  Mijloace proprii din colectarea TVA (a taxei pe valoarea adăugată)  Cota din Venitul Naţional Brut (Mijloace proprii din VNB). Prelevările agroalimentare: Taxe pe valoarea exporturilor de produse agricole din UE; acesta pot şi încasate atunci când nivelul preţului pe piaţa mondială este mai mare decât cel al preţului în UE. În acest caz, prin ridicarea prelevărilor la export, se poate frâna sau împiedica exportul pentru a asigura aprovizionarea pieţei interne şi pentru a evita creşterea puternică a preţurilor pentru consumatori. Taxe vamale: Taxe vamale pentru importul din ţări terţe, încasate la graniţa UE; este vorba numai în mică măsură de taxe vamale pentru produse agricole (deoarece acestea au fost în mare măsură desfiinţate în cadrul 18

politicii WTO). Acestea sunt încasate de statele naţionale la graniţele lor şi vărsate la bugetul UE. Astfel, statele membre ale UE nu mai au încasări de taxe vamale proprii (UE este o piaţă internă comună). Restituiri pentru zahăr: Taxele pentru zahăr şi izoglucoză sunt încasate de la producătorii de sfeclă de zahăr şi de la fabricile producătoare de zahăr. În acest fel participă producătorii de zahăr la finanţarea cheltuielilor legate de reglementarea pieţei zahărului. Deoarece printr-o susţinere puternică a preţului piaţa zahărului prezintă surplusuri considerabile, cei care beneficiază de această politică trebuie pe viitor să suporte singuri costurile acesteia. În plus vor fi reduse corespunzător preţurile minime garantate de către UE. Mijloace proprii din cumularea TVA: Din valoarea totală a consumului privat varsă statele membre un anumit procent din încasările taxei pe valoare adăugată naţionale la bugetul UE. În acest scop se va determina pentru fiecare stat o bază omogenă de fixare a valorii TVA (conceptul coşului cu mărfuri):   

un coş cu mărfuri omogen pentru toate ţările UE (conţinut identic, peste 1000 de bunuri şi servicii); cantitatea cererii de mărfuri în cadrul coşului cu mărfuri este diferită de la o ţară la alta (ponderi diferite ale fiecărei grupe de mărfuri); evaluarea mărfurilor cerute se efectuează la preţurile naţionale.

În acest fel valoarea coşului cu mărfuri naţional reflectă nivelul consumului naţional în raport cu UE. Din valoarea coşului cu mărfuri naţional fiecare ţară trebuie să transfere anual un procent de 0,30 % la bugetul UE. Pentru a nu împovăra prea mult ţările sărace baza de fixare a valorii TVA nu trebuie să depăşească 50 % din Venitul Naţional Brut. Cotele din Venitul Naţional Brut (VNB): Ca sursă suplimentară de încasări se va transfera la bugetul UE un anumi procent din VNB determinat după o metodă omogenă folosind preţurile pieţei (este determinat anual de Comisie, a se vedea Regulamentul (EC) 2223/96). Mărimea acestei cote depinde de evoluţia celorlalte surse de încasări. Pri raportarea la VNB are loc o oarecare corectare socială. În timp ce fondurile din colectarea TVA împovărează relativ mai mult ţările cu un venit pe cap de locuitor mai mic (şi cu aceasta cu o rată a consumului mai mare) decât pe cele bogate, vor plăti aceste ţări mai bogate cote din VNB mai mari decât cele sărace. Tabelul ... : Bugetul UE-27 – Încasări şi plăţi (realizat – Mld. ECU resp. €)) 1990 2000 2007 2008 2009 EU-12 EU-15 EU-27 EU-27 EU-27 Sumă încasări 46.469 89.388 113.846 120.663 114.972 VNB – Mijloace proprii (PIB) 95 43.051 71.153 79.016 74.809 TVA – Mijloace proprii 27.440 32.555 18.517 19.096 19.616 Taxe vamale la import 10.285 13.108 16.533 18.748 19.206 Alte încasări 674 7.643 3.803 1.341 Sumă plăţi 43.325 89.388 113.846 120.663 114.972 FEGA-fond de garantare 26.475 40.437 49.081 52.742 52.346 - din care reglementări de piaţă & plăţi 36.261 42.686 43.349 42.437 directe 4.176 6.395 9.393 9.909 - din care pt dezvoltare rurală 1.825 3.200 3.263 1.853 899 FEADR-fond structural 569 838 450 560 Pescuit (FIAF) Ajutoare preaderare 1.203 2.884 3.372 2.323 Surse: Ministerul fedeal pentru alimentaţie, agricultură şi protecţia consumatorului , Ref. 615; 19

Comisia europeană; Institutul pentru agricultură al landului Bavaria: Pieţele agroalimentare 2008. Date parţial estimate (2) Plăţi: Utilizarea mijloacelor din buget se orientează după sarcinile politice ale UE. Aceasta are pe lângă politica agroalimentara şi competenţe în ceea ce priveşte de exemplu politica de piaţă internă, politica regională şi din ce în ce mai mult în domeniile cultură, ştiinţă şi ajutoare pentru dezvoltare.Pentru a avea la dispoziţie mai multe mijloace pentru aceste sarcini, de câţiva ani plăţile pentru sectorul agricol nu au voie să crească decât subproporţional dezvoltării bugetului UE. În 2009 acestea se ridică la numai aproape 45 % din bugetul UE. Alte 45 % revin domeniilor cercetare, inovare, ocuparea forţei de muncă şi dezvoltare regională. Plăţile totale ale UE nu însumează decât 0,89 % din VNB al UE-27 (2009). Aceasta reprezintă ca. 270 Euro pe cap de locuitor şi pe an. Tabelul … : Mijloacele UE pentru obligaţii de plată (Mio Euro, preţuri respective) Mijloace pentru plăţi obligatorii după sarcinile 2008 2009 2010 201x esenţiale Creştere durabilă 57.979 59.700 61.782 Prezervarea şi gospodărirea resurselor naturale (agricultură) Garanţii ale uniunii, libertate, siguranţă şi drept EU ca şi actor global Alte mijloace

201x

Summe 2007-13 433.301

59.193

59.639

60.133

416.525

1.362

1.523

1.693

12.221

7.002

7.440

7.893

55.935

7.587

7.909

8.008

57.087

Autorizat de plată - total 132.797 136.211 139.489 974.769 - în % din VNB 1,06 1,04 1,02 1,02 Obligaţii de plată - total 129.681 123.858 133.505 925.294 - în % din VNB 1,03 0,94 0,97 0,96 Marja tolerabilă a mij. financiare 0,21 0,30 0,27 0,28 (%) Limita maximă a mij. proprii (% 1,24 1,24 1,24 1,24 VNB) Sursă: Comisia europeană: Planul bugetar general al Uniunii Europene pentru anul bugetar 2009. ianuarie 2009. Bugetul agriculturii în UE Finanţarea politicii UE este unul dintre principiile elementare ale cooperării europene. De 40 de ani cel mai important domeniu politic comunitar este politica agroalimentara comunitară (PAC). Crearea politicii agrre comunitare se bazează pe hotărârea de a şi finanţa în comun această politică. Plăţile agricole sunt finanţate din două fonduri (părţi ale bugetului UE): (1) Fondul European de Garantare pentru Agricultură (FEGA); Acesta conţine mijloace pentru plăţile directe oferite agricultorilor precum şi pentru măsurile pentru reglementarea pieţelor agricole (intervenţie, sprijin la export); acestuia îi revin în prezent (2009) 78 % din bugetul total al agriculturii. În final aceste sarcini servesc la, 20

 stabilizarea preţurilor pentru producători pe piaţa internă  compensarea efectelor asupra veniturilor ale fostelor reduceri ale preţurilor. Ca urmare a hotărârilor WTO şi a reformelor politici agroalimentare a UE (Agenda 2000) se va reduce continuu proporţia plăţilor pentru reglementarea pieţei. Rezumat: Plăţi ale FEGA după domeniile reglementării pieţei Domeniile de plăţi

Plăţi Mio EURO

Plăţi directe decuplate de producţie

2008 31.415

2009 32.525

Ajutoare pe suprafaţă (cuplate) Zahăr Uleiuri vegetale Legume şi fructe Produse lactate Carne de vită Carne de oaie şi capră Carne de porc şi de pasăre, ouă Alte domenii Total

1.722 501 145 1.350 148 1.686 314 259 5.809 43.349

1.881 123 147 738 136 1.659 326 152 4.750 42.437

Plăţi în % 200x

2008 72,5

2009 76,6

100

4,4 0,3 0,3 1,7 0,3 3,9 0,8 0,4 11,3 100

200x

100

Plăţile directe ar trebui să sprijine (direct) venitul agricultorilor independent de cantitatea producţiei. Condiţia pentru aceasta este ca agricultorii să respecte anumite standarde de protecţie a mediului, a animalelor (bunăstarea animalelor), de siguranţă alimentară şi de întreţinere a peisajului („CrossCompliance“). (2) Fondul European pentru Agricultură şi Dezvoltare Rurală (FEADR): Are rolul de a finanţa programele de dezvoltare rurală ale statelor membre. În acestea sunt incluse măsuri „tipice” de ameliorare a structurii agricole, dar şi ajutoare financiare pentru îmbunătăţirea infrastructurii rurale, pentru deschiderea unor noi posibilităţi de ocupare a forţei de muncă, pentru sprijinirea măsurilor silvice şi a întregului domeniu al măsurilor de agri-mediu. Tabelul .... : Plăţi ale FEADR pe axe Domeniile de plăţi EU-27

Plăţi Mio EURO 2008

2009

Plăţi în % 20072013

2008

2009

2007 2013

Axa 1: Îmbunătăţirea competitivităţii Axa 2: Protecţa mediului şi întreţinerea peisajului Axa 3: Diversificarea economiei rurale Axa 4: LEADER Total 13.274 13.279 90.983 100 100 100 Sursa: Rural Development in the European Union Statistical and Economic Information Report 2008

21

Programele de dezvoltare rurală au obiectivele de a creşte competitivitatea agriculturii ţi a silviculturii, a proteja mediul şi cadrul natural, de a îmbunătăţi calitatea vieţii în mediul rural şi de a tonifica bazele mediului rural în ansamblu. Pentru aceasta este sprijinită şi realizarea şi punerea în aplicare a unor concepte regionale (de ex. LEADER). Domeniile de plăţi EU-27

Plăţi Mio EURO 2008

2009

Plăţi în % 20072013 3.173 1.880

2008

2009

20072013

Axa 1: Îmbunătăţirea competitivităţii Axa 2: Protecţa mediului şi întreţinerea peisajului Axa 3: Diversificarea economiei rurale 1.978 Axa 4: LEADER 188 Alte mijloace 803 Total 1.146 1.442 8.022 100 100 100 Sursa: Rural Development in the European Union Statistical and Economic Information Report 2008

Capitolul 2 Structura sectorului agroalimentar 2.1. Consideraţii generale O prezentare a structurii sectorului agroalimentar se impune a fi amplasată în structura socioeconomică. O astfel de structură este în măsură să fie sugestivă pentru poziţia sectorului, atât în ansamblul social, cât şi în economie. Analiza structurală poate fi abordată pe următoarele paliere:  tipologic, în funcţie de: - profilul activităţii; - natura şi caracteristicile produsului; - tipul de proprietate sau management;  funcţional, în raport cu: - producţia agricolă; - transformarea; - distribuţia. 2.2. Tipologic După activitate, sunt şapte domenii care asigură alimentaţia, şi anume: agricultura, industriile agricole şi alimentare, distribuţia agricolă şi alimentară, restaurarea, industriile şi serviciile aferente (pe consumuri intermediare şi echipamente), comerţul internaţional şi unităţile socio-economice de consum. După produs, structura cuprinde practic produsul sau grupul de produse pe filieră, de la producţia de materie primă agricolă până la consumul final. De exemplu, la produsul pâine se urmăreşte producerea de grâu, făină şi pâine, precum şi activităţile adiacente acesteia. După proprietate sau management, structura cuprinde categoria producătorilor agricoli, inclusiv fermele comerciale, micile întreprinderi, marile întreprinderi private, cooperaţia, subsectorul de stat compus din domeniul privat al statului şi subsectorul public.

22

2.3. Funcţional 2.3.1. Producţia agricolă În structura agroalimentară, agricultura este furnizorul principal de produse agricol, produse alimentare (ouă, fructe, legume), materii prime pentru prelucrare în produse alimentare. Ponderea materiilor prime destinate prelucrării este din ce în ce mai mare, pe măsură ce economia agroalimentară devine mai sofisticată. Această dinamică este exprimată sintetic de faptul că locul agriculturii în valoarea produsului alimentar final manifestă o tendinţă de scădere, pe măsură ce societăţile alimentare se dezvoltă. Expunerea din tabelul 3.1. relevă că în SUA şi România (situate la poli opuşi din punct de vedere al stadiului de dezvoltare agroalimentară) ponderea agriculturii în valoarea produsului alimentar final este diferită – numai 20% în SUA şi aproape dublă în România. Tabelul.1. Locul agriculturii în valoarea produsului alimentar final Perimetrul economic Agricultura Activităţi postrecoltare Total Din care: servicii Statele Unite ale Americii 19 80 38 Uniunea Europeană 27 73 36 România 38 62 20 Sursa: Gavrilescu, D., 1996.

Caseta 3 ------------------------------------------------------------------------------------------------------MODELUL EUROPEAN ŞI AMERICAN Sunt conturate pe plan internaţional două modele de agricultură: - Modelul european (relativ artizanal) de tip fermă familială, unde familia este principalul furnizor de factori de producţie – proprietatea, munca şi managementul. Acest model nu exclude şi alte tipuri de exploataţii foarte mici de subzistenţă (Grecia, Italia) sau mari ferme capitaliste (Franţa, Marea Britanie). Modelul european susţine şi o diversificare către structuri eterogene, activităţi neagricole, precum şi o dinamică a modernizării lui către o creştere semnificativă a gradului de comercializare a consumurilor intermediare şi a cifrei de afaceri. - Modelul american, de asemenea un model familial (95% în anul 1975) este caracterizat prin dimensiuni mai mari ale fermelor, capitalizare intensă, productivitate a muncii mult superioară şi un grad înalt de specializare şi comercializare (cvasitotalitatea producţiei). ------------------------------------------------------------------------------------------------------Această situaţia are caracterul de generalitate şi tendinţă. Media acoperă însă multe particularităţi. De exemplu, în Franţa, în anul 1975, 80% din produsele animale şi numai 30% din cele vegetale traversau filiere agroalimentare. În acelaşi caz, valoarea adăugată din agricultură pe filiera produsului alimentar final scădea de la 33% în anul 1959, la 28% în anul 1982. Se impune relevarea unei evoluţii semnificative legate de faptul că economia agroalimentară devine un domeniu din ce în ce mai integrat, unde agricultura se leagă progresiv de celelalte sectoare care încep să aibă un rol crescând. În caseta 3 sunt prezentate sintetic cele două modele agricole particularizate în cazul SUA şi Europei. 2.3.2. Transformarea Transformarea materiilor prime agricole s-a constituit şi dezvoltat în activităţi industriale de proporţii, cu schimbarea ocupaţiilor şi modificarea cererii nutriţionale, cu creşterea şi rafinarea cererii. 23

Transformarea acţionează asupra produselor agricole neomogene, perisabile, sezoniere, dispersate regional. Efectele principale sunt omogenizarea, conservarea, stocarea, diversificarea. Transformarea este un proces dinamic, gradul mai ridicat de transformare susţinând creşterea economică. Industriile agroalimentare ocupă în lume între 10 şi 20% din volumul activităţilor industriale (Malassis, 1978). În cazul României ponderea în prezent este de circa 18%. 2.3.3. Distribuţia Diversificarea ofertei de hrană şi facilitarea accesului pentru consumatori sunt principalele valenţe ale industriei acesteia. Pe filierele agroalimentare, distribuţia se structurează în canale de gros şi detail şi se desfăşoară din ce în ce mai frecvent pe circuite care integrează o diversitate de produse, subzistând în acelaşi timp circuitele directe (scurte sau specializate), precum şi circuitele tradiţionale şi cele locale. Distribuţia face în fapt legătura între produsele agroalimentare prelevate şi consumatorul final. Rolul, poziţia şi dinamica acesteia este direct proporţională cu dezvoltarea economiei agroalimentare. Suprapunerea în mare măsură a distribuţiei cu activitatea strict comercială determină şi natura dinamismului acestei funcţiuni. Analiza comparativă a influenţei progresului economic asupra principalelor activităţi din filierele agroalimentare semnalează grade inegale de dezvoltare a acestora. Cel mai dinamic domeniu s-a dovedit a fi distribuţia, urmată de activitatea de transformare, iar domeniul cu cel mai lent « feedback » este producţia agricolă. În caseta 4 este exemplificat efectul pe care l-au avut asupra pieţei diferitele grade de dezvoltare a activităţilor de transformare şi distribuţie. Caseta 4 ------------------------------------------------------------------------------------------------------CONFLICTUL DISTRIBUŢIE-TRANSFORMARE ÎN DOMINAREA PIEŢEI Concurenţa pentru dominarea pieţei a creat un mecanism activ de „ competitivitate verticală” în sistemele agroalimentare. Procesele de concentrare din distribuţie le-au devansat pe cele din transformare. Concentrarea în distribuţie a fost susţinută de interfaţa cu cumpărătorul şi de avantajul promovării mărcilor de comercializare. Concentrarea transformării s-a axat pe promovarea imaginii de marcă şi pătrunderea în reţelele de distribuţie. Acest conflict a determinat numeroase fuziuni, având ca efect scăderea costurilor de comercializare, captând pozitiv valenţele economiei de scală. Inovaţia produselor şi sistemele „hard discount”*) au mărit competiţia atât pe orizontală, cât şi pe verticală. Această luptă de dominaţie este încă în progres şi se aşteaptă efecte dominant pozitive pentru calitatea şi preţurile produselor agroalimentare. Sursa: Caiati, G., 1997. *) „hard discount – reduceri mari pentru produsele cu garanţii de marcă ale fabricii, distribuite direct la consumator. Capitolul 3 3.1. Echitate şi eficienţă în politicile agroalimentare Într-un sistem economic dat, importanţa relativă a cheltuielilor alimentare depinde în particular de capacitatea de cumpărare a consumatorilor, de politica economică globală şi de politica agricolă şi alimentară. Politicile macroeconomice sunt de obicei mai mult sau mai puţin discriminatorii. Ele tind să favorizeze unele sectoare ale economiei în raport cu altele sau să 24

favorizeze fie pe producători, fie pe consumatori. Dacă obiectivul este dezvoltarea agroalimentară în vederea satisfacerii tuturor consumatorilor, se impune ca alternativă o politică agricolă sau o politică a consumului alimentar. Dilema politicilor priveşte sprijinul pentru consum sau pentru producţie 1. Prima variantă conduce la o politică de echitate pe termen scurt, a doua la o politică de eficacitate pe termen lung. Sărăcia agricolă este un factor fundamental de blocaj al dezvoltării agroalimentare; în schimb, avantajarea consumatorilor poate contribui la sărăcia rurală. Politicile care urmăresc echitatea alimentară orientează resursele spre consum, respectiv au ca obiect creşterea capacităţii de cumpărare în ce priveşte consumul alimentar. Aceste politici se măsoară prin procentul populaţiei care atinge sau depăşeşte pragul nutriţional recomandat pe o scală a echităţii alimentare, de la 1 la 10 (10 - nivelul saţietăţii cantitative). Într-o societate săracă, 20-30 % din populaţie îşi va satisface nevoile alimentare, iar într-o societate de consum, acest procentaj atinge 80-90%. Cercetările arată că în raport cu dezvoltarea, economia se industrializează, puterea medie de cumpărare creşte şi echitatea alimentară se îmbunătăţeşte. Creşterea şi dezvoltarea economică are la bază o investiţie iniţială şi nu un consum. Spre exemplu, în anii 1950, SUA au avut politici de orientare a resurselor spre informatizarea societăţii, respectiv spre consum. Efectul, în anii 1970, SUA a devenit cea mai informatizată societate din lume. La polul opus, Japonia a avut politici de orientare a resurselor spre informatizarea întreprinderilor, efectul concretizându-se în faptul că întreprinderile japoneze au o foarte bună productivitate, căreia cu greu îi fac faţă întreprinderile din SUA. Plusul de productivitate a creat noi resurse care în timp au determinat creşterea consumului şi informatizarea societăţii japoneze. Creşterea economică este o condiţie necesară, dar nu suficientă pentru eliminarea sărăciei şi subalimentaţiei, oricare ar fi nivelul de dezvoltare. Pentru a atinge stadiul saţietăţii cantitative generalizate este absolut necesară o politică economică şi socială corespunzătoare. Politicile care urmăresc eficienţa producţiei agroalimentare se măsoară prin productivitatea muncii care permite satisfacerea cererii efective corespunzătoare unui nivel dat de dezvoltare economică. Orice decizie politică presupune un schimb între eficienţă şi echitate. Problema este să ştim dacă câştigul de echitate justifică pierderea eficienţei şi, de asemenea, până când este convenabil să amânăm echitatea în numele eficacităţii. În acest sens, concluzionăm ca la nivel european politicile agroalimentare au fost orientate în special spre echitate, iar în SUA spre eficienţă. Rezultatul este că în prezent Uniunea Europeană produce cea mai scumpă mâncare din lume, mult peste preţurile produselor agroalimentare din SUA. De ce? Pentru că, peste costul normal de producţie se adaugă şi subvenţia care, în unele cazuri este mai mare decât costurile tehnologice. Prin efect, produsele europene au un cost social foarte ridicat şi sunt necompetitive pe pieţele internaţionale. Acesta este unul din motivele principale prin care negocierile de liberalizare a comerţului mondial cu produse agricole este în impas (vezi negocierile din cadrul acordului pentru tarife şi comerţ GATT, în cazul „Rundei Uruguay”. Sub presiunea SUA, a început un proces susţinut, caracterizat prin voinţa politică a reducerii până la dispariţie a protecţionismului şi exacerbarea regulilor pieţei, respectiv a competitivităţii). Se pune astfel problema dacă UE trebuie să continuie politicile agroalimentare de subvenţii masive bazate pe echitate, sau trebuie să se orienteze spre noi politici mai puţin intervenţioniste care au ca fundament criteriile de eficienţă?. 25

Politicile agroalimentare în mod practic, trebuie să aibă ca scop creşterea eficacităţii producţiei alimentare şi ameliorarea echităţii între partenerii lanţului alimentar, coordonarea şi organizarea lanţului alimentar, subvenţii pentru dezvoltare şi reglare. Pe măsura progresului economic, dar mai ales pe măsura capitalizării, creşte gradul de organizare al filierelor. Organizarea acestora se manifestă prin accentuarea organizării pieţelor agroalimentare şi a conturării unui cadru din ce în ce mai larg pentru elaborarea politicilor agroalimentare. Procesele de integrare agroalimentară se cristalizează tot mai intens la nivelul organizării microeconomice. În acest sens, Davidovici I. şi colab. (2002) arată că marile societăţi transnaţionale se dezvoltă de sus în jos şi acaparează pieţele, integrând producţia agricolă şi celelalte activităţi. În paralel, organizaţiile de tip cooperatist (agregate ale asocierii agenţilor economici cu precădere din agricultură) se dezvoltă de jos în sus şi manifestă, de asemenea, o tendinţă puternică de proliferare. Ca urmare, problema politicilor de integrare agroalimentară este, la ora actuală, din ce în ce mai frecvent prezentă la nivel regional ori transnaţional, la nivelul unor grupuri interstatale, la nivelul unor organizaţii internaţionale şi la nivel planetar. Această manifestare are ca efect un adevărat conglomerat de politici, al căror grad de coerenţă creşte din ce în ce mai mult. În acest context, la nivel macroeconomic, politicile internaţionale devin din ce în ce mai coerente şi mai des convenite între grupuri de state, acestea contribuind direct şi la organizarea politicilor naţionale. Puternic legate de politicile macroeconomice, de potenţialul de producţie şi consum şi, nu în ultimul rând, de conjunctura internaţională, politicile naţionale vizează un determinism iniţial şi conjunctural dublat de „o reparaţie a intervenţiilor asupra lanţurilor agroalimentare şi o coerenţă globală a acestora”. În cazul politicilor naţionale, se impune evaluarea celor mai evidente paliere definitorii, acestea fiind determinate, în afara politicilor de integrare agroalimentară, de politicile puterii de cumpărare alimentară, politicile alimentare de sprijin al consumurilor alimentare şi politicile alimentare ale calităţii. Sectorul agroalimentar, considerat de către un număr din ce în ce mai mare de ţări ca strategic, a manifestat o pretabilitate evidentă pentru integrare, cu atât mai evidentă cu cât s-a dezvoltat economia agroalimentară. Aceasta s-a realizat, în principal, prin industrializarea şi capitalizarea sistemelor de producţie şi de distribuţie agroalimentară. Marile societăţi naţionale şi transnaţionale sunt, în esenţă, puternice conglomerate integrate agroalimentar, dar şi în alte activităţi cu sau fără legătură cu aceasta. De aceea, politicile de integrare ale societăţilor naţionale şi transnaţionale sunt în prezent principalele forţe agroalimentare pe plan internaţional. În esenţă, transformarea sistemelor agroalimentare europene, modernizarea acestor activităţi agroalimentare au redus locul agriculturii în producţia de alimente şi au determinat reorganizarea agroalimentară pe principii industriale şi comerciale. S-au creat importante societăţi naţionale care, pe măsura creşterii dimensiunilor şi a caracterului producţiei agroalimentare, au devenit internaţionale sau, mai exact, transnaţionale. A avut loc o importantă concentrare a puterii pe criterii agroalimentare. Puternice „arene oligopolistice” se concentrează şi coexistă paralel cu partenerii slabi, pe care-i integrează 1. Acţiunea desfăşurată în paralel, atât orizontal, cât şi vertical, se petrece concomitent cu diversificarea. Internaţionalizarea marilor firme agroalimentare, în paralel cu creşterea ponderii lor, o putem prezenta astfel: Evoluţiile cele mai recente estimează că 36% din cifrele de afaceri cumulate sunt

26

asigurate de primele 100 mari firme (1988). Această pondere era de 28% cu 10 ani înainte şi se preconizează să atingă 50% înainte de sfârşitul secolului. Depăşind elementul extrem de semnificativ al proliferării dimensiunii, este de menţionat că aceasta creează în structura politicilor de integrare agroalimentară o evidentă tensiune, generată în principal de raportul dintre contradicţia de interese dintre politicile de integrare naţională şi cele ale firmelor transnaţionale, la primele fiind prioritară o anumită strategie închisă şi cu dimensiuni sociale, iar în cel de-al doilea caz, maximizarea profitului. Evident, aici se naşte un cadru de echilibru necesar între o politică macroeconomică şi un exponent al „profitului” microeconomic. Marile companii transnaţionale prezintă, datorită opţiunii pentru profit şi unor calităţi manageriale de excepţie, un permanent câştig de teren în faţa cooperativelor ca formă de integrare a producătorilor agricoli de jos în sus. 3.2. Instrumente ale politicilor agroalimentare În politicile agroalimentare intervenţiile au ca obiect consumatorii şi producţia alimentară (agricultura, industria, comerţul exterior şi interior, serviciile aferente). Politicile care vizează consumatorul se numesc politici de consum. Ele au ca obiectiv să mărească puterea de cumpărare alimentară până la un prag care să permită satisfacerea nutriţională şi/sau să oprească capacitatea sa de a consuma, prin intermediul transferurilor directe în natură (autoconsum)1. Politicile producţiei alimentare vizează să pună la dispoziţia consumatorilor produse alimentare în cantităţi suficiente şi de o calitate satisfăcătoare. Ele intră în cadrul securităţii alimentare prin intervenţii asupra capacităţii de a produce, de a stoca şi de a face comerţ, pentru a ajusta disponibilităţile existente la cerere. Aceste politici cantitative, care se referă mai mult la politicile agricole şi politicile comerciale, trebuie să fie dublate de o politică a calităţii să garanteze igiena şi securitatea produselor alimentare la consumator. Cele două paliere ale politicilor agroalimentare (producţia şi consumul) sunt însoţite de politicile nutriţionale care au ca scop ameliorarea calităţii nutriţionale a raţiei alimentare, protecţia consumatorului şi reducerea riscurilor nutriţionale în societăţile abundenţei sau în societăţile penuriei. Intervenţiile au la bază o serie de măsuri care se clasifică astfel: a) După natura intervenţiei: - directe: reglementările preţurilor; costul imputurilor; - reglementarea exportului şi importului; - practicarea sistemului de asistenţă socială etc. 1

Davidovici I. şi colab., 2002, Economia creşterii agroalimentare, Ed. Expert, Bucureşti - indirecte: - influenţarea formării unor structuri de exploataţii agricole viabile; - politici vamale şi comerciale care influenţează favorabil piaţa internă; - dezvoltarea infrastructurii – transport, reţele informaţionale – comunicaţii; - dezvoltarea pregătirii profesionale, a reţelei de consultanţă, a reţelei de cercetare etc. b) După nivelul la care se aplică măsura: - la nivelul fermei: - plăţi de compensare pentru fermieri care reprezintă o subvenţie variabilă plătită pe unităţi de produs egală cu diferenţa dintre preţul orientativ (ţintă) garantat şi preţul madiu al pieţei;- subvenţia fixă pe unitate de produs; - subvenţia pe input (dobândă subvenţionată); subvenţia investiţiei (pământ, maşini etc.); - contingente de producţie; - cote obligatorii cumpărate prin contracte; - prime pentru terenuri scoase de sub cultivare (set-oside) etc. 27

- la nivelul pieţei interne: - crearea sau dezvoltarea sistemului de comercializare şi depozitare în poziţie de monopol – care pot influenţa nivelul preţurilor interne; - cumpărări intervenţioniste la preţuri dinainte cunoscute şi constituirea de stocuri publice; - subvenţii la consumatori (TVA mic); - taxe de accize pentru unele produse prelucrate; - subvenţii acordate industriilor prelucrătoare; - dezvoltarea infrastructurii, învăţământului şi cercetării etc. - la nivel de frontieră: - tarife de import; - subvenţii de export; - contingente la import; bariere nontarifare (reglementări sanitar-veterinare, prevederi privind etichetarea produselor, cerinţe tehnologice speciale). c) După piaţa influenţată: care afectează piaţa produselor; care afectează piaţa factorilor de producţie. d) In funcţie de interesul producătorilor: care măresc veniturile; care micşorează cheltuielile de producţie. Efectele măsurilor politicii agroalimentare - se măsoară în mod complex prin prisma bunăstării sociale (globale) a naţiunii, care implică distribuţia câştigurilor şi a pierderilor între cei trei actori – consumatori, producători şi guvern. 3.3. Fundamentarea şi efectele măsurilor de politică agroalimentară

Fundamentarea măsurilor de politică trebuie să aibă ca punct de plecare cunoaşterea variabilelor şi a determinanţilor creşterii economice agroalimentare. I. Variabilele creşterii economice agroalimentare sunt: cererea şi consumul de produse agroalimentare, productivitatea agriculturii şi puterea de cumpărare a producătorilor agricoli (Davidovici I. şi colab., 2002) I. A. Cererea şi consumul de produse agroalimentare – pe măsură ce societăţile se dezvoltă are loc o decuplare a cererii alimentare de cererea de produse agricole primare. Astfel, Louis Malassis evidenţiază faptul că cererea de produse agricole este determinată de industriile prelucrătoare iar cererea alimentară este determinată de consumatorul final. Rezultatul este că, în creşterea agroalimentară importanţa relativă a procesării şi distribuţiei creşte în defavoarea producţiei agricole. Practic, în condiţiile unei economii în creştere, ritmul de creştere al cererii de produse agricole este inferior ritmului de creştere al cererii de produse alimentare. Acest fenomen este numit „efectul Malassis”. În ţările Europei şi nu numai, valoarea adăugată creată în sectoarele din avalul agriculturii este mai mare decât valoarea adăugată din agricultură. În termeni de repartiţie a veniturilor, aceasta înseamnă că, atunci când consumatorul cumpără un produs alimentar o parte crescândă din preţ se îndreaptă către avalul agriculturii, în timp ce o parte din ce în ce mai mică se îndreaptă către fermier. În societăţile dezvoltate efectul Malasis se conjugă cu legea lui Engel efectul determinând declinul relativ al agriculturii în cadrul economiei şi reducerea relativă a veniturilor agricultorilor. Se pune astfel problema egalizării ritmului de creştere a veniturilor agricultorilor cu cel din restul economiei prin măsuri de politică agroalimentară. În opinia specialiştilor aceste măsuri trebuie să vizeze în primul rând creşterea productivităţii factorilor de producţie respectiv a agriculturii. II. B. Productivitatea agriculturii Câştigul de productivitate sectorială reprezintă fundamentul creşterii economice globale şi se concretizează în obţinerea unui volum mai mare al producţiei cu aceiaşi cantitate de factori sau 28

atingerea aceluiaşi rezultat cu inputuri mai puţine. Creşterea productivităţii este determinată de cantitatea şi preţul consumurilor intermediare, de stocul şi preţul utilizării capitalului fix şi de cantitatea şi preţul muncii. Productivitatea obţinută se distribuie în două părţi: o parte în afara sectorului pentru plata factorilor achiziţionaţi şi o parte în interiorul sectorului sub formă de salarii şi profituri. Prima parte acţionează ca reductor al productivităţii şi restrânge posibilităţile de creştere ale agriculturii. În acelaşi sens acţionează şi scăderea preţurilor la produsele agricole. La creşterea productivităţii acţionează reducerea preţului factorilor achiziţionaţi de agricultură şi creşterea preţurilor reale la produsele agricole. Relaţia dintre cele două tipuri de preţuri poartă denumirea de „foarfecele preţurilor”. Foarfecele preţurilor exprimă transferul de plus valoare dintre agricultură şi restul economiei, ca efect al ritmului diferit de creştere/scădere al preţurilor bunurilor şi serviciilor consumate de agricultură şi preţul produselor agricole (tab.13.4.). Când foarfecele preţurilor este subunitar are loc o pierdere de productivitate în agricultură prin transferul unei părţi a muncii agricultorului în restul economiei. Spre exemplu la nivelul UE această pierdere a fost în anul 2001 de 9%. Transferurile extrasectoriale diminuează veniturile rămase în cadrul ramurii şi, în codiţiile unei pierderi date se reduc profiturile agriculturilor respectiv rentabilitatea capitalului investit în agricultură. În consecinţă cu cât mediul concurenţial este mai dezechilibrat în defavoarea producătorilor agricoli cu atât această ramură devine mai puţin atractivă pentru plasamentele de capital. Pentru a contracara aceste efecte negative sunt necesare politici susţinute de compensare a pierderilor de rentabilitate a capitalului investit în agricultură. Tabelul 13.4 Indicele preţurilor la produsele agricole şi la produsele consumate de agricultură, UE– 1995 = 100% Specificare

1996

1997

1998

1999

2000

2001

2002

Preţul produselor agricole

98,9

96,3

91,5

86,4

87,6

89,6

85,8

102,1

101,0

95,3

92,1

95,0

96,3

94,2

96,8

95,3

96,0

93,8

92,2

93,0

91,0

Preţul produselor consumate de agricultură Foarfecele preţurilor

Zahiu Letiţia şi colab., 2005, Politici şi preţuri agricole, Ed. Ceres, Bucureşti III. C. Puterea de cumpărare a producătorilor agricoli. Reluarea ciclurilor de producţie în agricultură presupune existenţa veniturilor la dispoziţia agricultorilor. Cu cât nivelul veniturilor este mai mare cu atât cresc posibilităţile de achiziţionare a factorilor de intensivizare pentru agricultură şi prin efect va avea loc o creştere a producţiei agricole. Puterea de cumpărare a producătorilor agricoli este influienţată de: -nivelul producţiei agricole (Qt), acţionează ca amplificator când creşte şi ca reductor când scade;

29

-raportul de schimb al sectorului agricol (Pa) cu restul sectoarelor economice (Pe), respectiv foarfecele preţurilor. Un raport de schimb Pa/Pe subunitar diminuiază puterea de cumpărare a agricultorilor şi, pe această bază scad posibilităţile de creştere sectorială; -mărimea coeficientului care exprimă înclinaţia pentru consum a gospodăriilor agricultorilor c

Qc  Pc (Qc – cantitatea bunurilor consumate de gospodăriile agricultorilor, Pc – preţul Qa  Pa

bunurilor consumate de gospodăriile agricultorilor, Qa – producţia agricolă obţinută, Pa – preţurile produselor agricole). Cu cât ponderea plăţilor obligatorii ale gospodăriilor este mai mare, cu atât posibilitatea de achiziţie de factori pentru agricultură este mai mică. Concluzionând apreciem că puterea de cumpărare a agricultorilor este determinată de jocul a trei variabile: -

producţia agricolă; preţurile la produsele agricole şi preţurile la imput-urile externe; plăţile obligatorii ale menajelor (impozite, arenda, dobânzi la credite, salarii pentru munca nonfamilială, cheltuielile cu bunurile alimentare).

3.4. Efecte ale măsurilor de politică agricolă Măsurile de politică agricolă au impact asupra a trei mari actori economic – producătorii agricoli, consumatorii şi bugetul naţional. Analiza efectelor politicilor agricole are la bază evidenţierea transferului monetar valoric între cei trei actori, respectiv trebuie să răspundă la următoarele întrebări: 1. cine câştigă şi cine pierde? 2. câştigurile unora acoperă sau nu pierderile celorlalţi? 3. costurile de realocare a resurselor sunt mai mici sau nu?, faţă de economiile sau câştigurile de devize rezultate din reducerea importurilor sau creşterea exporturilor. Efectele generate de măsurile de politică agricolă se grupează în: efecte de preţ, efecte de producţie, efecte de consum, efecte asupra balanţei comerciale, efecte asupra bugetului de stat, efecte de redistribuire. Exemplele pe care le vom lua se referă la piaţa unui produs pentru o ţară cu economie deschisă care nu afectează preţurile mondiale. În realitate situaţia este mult mai complexă, având în vedere determinanţii cererii şi ai ofertei pe piaţă (preţul, piaţa unui produs depinde de piaţa altor produse, piaţa produsului este influenţată de piaţa de imput, piaţa internă este efectul politicilor vamale etc.). Într-o economie de piaţă liberă, preţul joacă rolul cheie în transmiterea informaţiilor de la cumpărători la producători şi de la producători la cumpărători. Susţinerea preţurilor Considerente strategice cum ar fi competiţia pe pieţele mondiale şi securitatea alimentară fac ca guvernele să susţină preţurile peste preţul de echilibru al pieţei libere (preţul mondial). Care este efectul acestei măsuri? Elemente Preţ

Situaţia

Natura variaţiei

iniţială

nouă

Pe

P

Creşte

30

Ofertă

Oo

O1

Creşte

Cerere

Co

C1

Scade

Disponibil la export

O

Exp.

Creşte

Efectul asupra bunăstării: -

consumatorilor: DC = - (a + b) producătorilor: DPr = + (a + b + c) bugetul de stat: DB = - (b + c + d) bunăstarea globală: DW = - b – d Aplicarea acestui instrument implică un cost bugetar echivalent cu valoarea cantităţii de surplus estimate la preţul de susţinere (naglijând cheltuielile de depozitare şi dobânda). Subvenţionarea pretului În esenţă, fermierii beneficiază de o compensaţie directă, egală cu diferenţa dintre preţul de susţinere şi preţul pieţei. În acest model, deja se diferenţiază preţul de producţie şi preţul de achiziţie la consumator. În anii cu producţie bună acest program poate fi mai costisitor pentru guvern decât programul de susţinere pentru întreaga cantitate produsă din buget şi nu o suportă direct consumatorii (se practică de ţările importatoare unde preţul este mult mai ridicat decât preţul mondial respectiv, mai mare decât preţul susţinut.

Fig. 3. Subvenţionarea pretului Element

Situaţia

Natura variaţiei

iniţială

nouă

Preţ – la producător

Pe

P

Creşte

- la consumator

Pe

Pe

Constant

Ofertă

So

S1

Creşte

Cerere

Do

Do

constant

Comerţ exterior

O

ES

Creşte

Efect: consumatorilor:  C = O producătorilor:  Pr = a + b + c; bugetul statului:  B = - (a + b + c + d). => Bunăstarea globală -  W = – d Menţionăm că subvenţia P – Pe se acordă pentru cantitatea O1. Element

Situaţia

Natura variaţiei

iniţială

nouă

Preţ – la producător

Pw

P=Pw+Sp

Creşte

- la consumator

Pw

Pw

Constant 31

Ofertă

So

S1

Creşte

Cerere

Do

Do

-

Import

Edo

ED1

scade

Efect: consumatorilor:  C = O producătorilor:  Pr = + a bugetul statului:  B = - (a + b) => Bunăstarea globală -  W = - b Valoarea – b exprimă pierderea datorată renunţării la specializare la acele produse care au un avantaj relativ, realocând resurse la produsul subvenţionat. Unele ţări dezvoltate, exportatoare, practică fixarea unui preţ ţintă şi acordă compensaţii (S.U.A. – se aplică plăţi compensatorii) pentru producători în vederea creşterii exportului ( fig.5) Preţul ţintă Pt a fost preţul de reper, relevant în fundamentarea deciziilor fermierilor. Garantarea veniturilor la nivelul preţului ţintă (mai ridicat decât preţul mondial Pw, respectiv decât preţul de echilibru în condiţii de autarhie) îi cointeresează pe producători în extinderea ofertei, ceea ce conduce la reducerea preţului intern la consumatori la nivelul p< pw pentru cantitatea S1, iar din buget se suportă compensaţia directă, unitară Pt-P pentru consumul intern, respectiv Pt – Pw pentru cantitatea exportată. Pierderile nete la bunăstarea globală se explică prin realocarea mai ineficientă a resurselor (c), respectiv prin distorsionarea comerţului exterior (- g). - ţara exportatoare Element

Situaţia

Natura variaţiei

iniţială

nouă

Preţ – la producător

Pw

PT

Creşte

- la consumator

Pw

P

scade

Ofertă

So

S1

Creşte

Cerere

Do

D1

Creşte

Export

ESo

ES1

Creşte

Disponibil la export

O

ES

Creşte

Efect: consumatorilor:  C = + (i + j) producătorilor:  Pr = + (a + b) bugetul statului:  B = - (a + b + c + i + j + g) => Bunăstarea globală -  W = - c – g Cheltuielile din buget se referă la cantitatea totală S1 ca plată a diferenţei PT – Pw la care se adaugă subvenţionarea consumului intern cu plata diferenţei de Pw + Po. Pierderea C explică reducerea eficienţei alocării resurselor, iar g este pierderea cauzată de distorsionarea comerţului.

32

Subvenţionarea consumatorilor Subvenţionarea consumatorilor se aplică mai ales în ţările în curs de dezvoltare. Practic, consumatorul fie că plăteşte mai puţin pe unitate de produs decât costul la producător (P

Situaţia

Natura variaţiei

iniţială

nouă

Preţ – la producator

PW

PW

scade

- la consumator

PW

P=PW-V

scade

Oferta

S0

S0

-

Cererea

D0

D1

creşte

Importator

ED0

ED1

creşte

C=a+b+c+d

 Pr = 0  B = - (a + b + c + d + e)

 W = - e => pierderea datorată distorsionării comerţului Capitolul 4 Politica de piaţă a UE în cadrul reglementărilor de piaţă 4.1

Argumente pentru reglementări comune ale pieţei agricole "Politica de piaţă trebuie să unifice pieţele agricole ale statelor membre într-o piaţă comună, care să prezinte caracteristicile unei pieţe interne."

Pentru punerea în aplicare a acestui pas au fost necesare următoarele ajustări:  apropierea valorilor preţurilor naţionale diferite ale produselor agricole, 

eliminarea barierelor comerciale între statele membre,



crearea unor reguli comune privind comerţul extern faţă de ţări terţe.

S-a creat un Regulament European de Piaţă ca şi cadru juridic pentru piaţa agricolă comună. Acesta are practic o orientare de economie de piaţă:  preţurile produselor ar trebui în principiu să reflecte raportul între ofertă şi cerere; prin urmare, preţurile exprimă în primul rând deficitul relativ (funcţie de deficit);  în consecinţă ar trebui ca pieţele de bunuri să fie reglementate în primul rând de către 33



mecanismul preţurilor şi mai puţin de către instituţiile de stat (funcţia de ajustare a pieţei); simultan ar trebui, prin mecanismul preţurilor pe pieţele produselor, să se coordoneze şi distribuţia factorilor de producţie; direcţionarea factorilor de producţie se face practic prin aplicarea principiului productivităţii marginale (funcţia de alocare).

Fără a respecta cadrul clasic al economiei de piaţă se consideră totuşi important ca producătorii europeni să beneficieze de o oarecare protecţie faţă de concurenţăă de pe piaţa mondială. Aceasta s-a justificat printre altele cu următoarele argumente: 

dorinţa de a avea o aprovizionare în mare măsură din producţie proprie,



menţinerea ocupării forţei de muncă în agricultură şi în industria procesatoare,



asigurarea prestării numeroaselor serviciilor secundare ale agriculturii (de ex. întreţinerea peisajului), stabilizarea economică a mediului rural, ş.a.m.d.



În concluzie, s-au conturat următoarele cerinţe în ceea ce priveşte piaţa comună:  controlul în primul rând prin preţuri al pieţelor agricole;    

eliminarea elementelor ce contravin unei concurenţe libere pe piaţă, pentru a face posibilă relocarea producţiei în locaţiile cu cele mai prielnice condiţii; între statele membre nu există nici o formă de împiedicare a fluxurilor comerciale şi a migrării factorilor de producţie; pe pieţele din cadrul comunităţii: acordarea unei poziţii privilegiate producătorilor din UE faţă de furnizorii din ţări terţe; inanţare comună a măsurilor stabilite în comun prin „Fondul European pentru Agricultură şi Dezvoltare Rurală” (FEADR).

Pe baza acestor 5 cerinţe s-au formulat următoarele 3 principii ale politicii comunitare de organizare a pieţei (reglementare a pieţei): (1) Unitatea pieţelor: Piaţa agricolă a UE constituie o piaţă internă cu preţuri unitare, norme de calitate şi condiţii de desfacere valabile pentru toţi actorii de pe piaţă. Preţurile se stabilesc fie în mod liber pe piaţă fie sunt fixate de instituţiile europene (consiliul de miniştri) sub forma unor preţuri minime. Stabilirea preţurilor şi transformarea în bani a activităţilor economice se face într-o unitate monetară omogenă (din 1.1.99: EUR). Ţările, care nu participă la uniunea monetară europeană, trebuie să transforme în moneda naţională preţurile stabilite în EURO. 5 Dacă se modifică cursurile de schimb între monedele implicate, atunci este necesar un mecanism de echilibrare, pentru a asigura nivelul comun al preţurilor produselor agricole (echilibrarea monedelor/valutelor). Dacă mai există încă diferenţe de preţuri între ţări sau între regiuni chiar şi după utilizarea aceleiaşi monede şi aplicarea mecanismelor de echilibrare, atunci acestea sunt rezultatele diferenţelor de calitate şi a cheltuielilor de transport.

5 De la începutul anului 1999, această transformare este omisă în ţările care au aderat la uniunea europeană monetară şi economică şi care au acceptat EURO ca şi monedă comună. Celelalte state membre ale UE (de ex. GB, DK) trebuie să transforme, începând din acest moment, preţurile comune stabilite în EURO în moneda lor naţională. 34

Stabilirea liberă a preţurilor pe piaţă domină în mare măsură pieţele unde există un deficit de produse precum şi pieţele produselor de origine animală. Aceste produse se pot obţine fără o legătură fixă cu terenul agricol. De aceea, asigurarea preţurilor minime ar putea duce la o creştere puternică a producţiei cu consecinţe negative asupra bugetului comunitar. Din aceste motive se vor garanta numai preţuri minime foarte scăzute (atunci când se va face totuşi acest lucru), nuvelul acestor preţuri fiind sub cel al costurilor de producţie. (2) Preferinţa comunitară: Agenţii economici agricoli ai UE sunt preferaţi pentru producerea materiilor prime de origine agricolă şi a alimentelor faţă de concurenţii din ţări terţe. Preferinţa se pune în aplicare în primul rând prin  taxe vamale la import pentru produsele concurente mai ieftine la graniţa externă a UE, parţial completate cu „valoarea forfetară pentru finisarea produselor” pentru a cuprinde şi mărimea diferită a cheltuielilor cu forţa de muncă şi a cerinţelor de mediu între UE şi ţările terţe;  stabilirea unor cantităţi maxime la import; 

garantarea unor subvenţii la export pentru exportarea surplusurilor europene la preţuri mai mici pe pieţele ţărilor terţe.

(3) Solidaritatea financiară: Măsurile stabilite în comun pentru UE se finanţează în mod solidar de către toate statele membre din FEADR. Deoarece reglementările de piaţă reprezintă parte a dreptului european, cheltuielile rezultând din acestea trebuie să se acopere din bugetul UE (aşa numitele cheltuieli obligatorii). În această situaţie nu contează ce ţară a participat şi cu ce sumă a contribuit la acoperirea acestor cheltuieli (principiul „cauzatorul plăteşte”). Răspunderea solidară a tuturor s-a dovedit mai târziu ca fiind un handicap în situaţia limitării surplusurilor de pe piaţă.

4.2

Constituirea reglementărilor europene ale pieţei agricole

Din 1962 s-au introdus în UE primele reglementări ale pieţelor. Acestea reglementează în detaliu:  stabilirea preţurilor pentru producători, 

desfacerea/valorificarea produselor agricole inclusiv prin export,



importul de alimente/produse agricole.

Pentru aceasta sunt utilizate 3 instrumente centrale în cadrul reglementării pieţei: (1) Preţuri stabilite (administrate): Pentru produsele, pentru care există măsuri comune de reglementare a pieţei, se pot stabili anual de către Consiliul de Miniştri al UE (la propunerea Comisiei Europene) preţuri minime garantate. Dacă acestea se vor utiliza mai târziu pe pieţele reale, depinde fireşte în primul rând de evoluţia pieţei. Tabel: Produse

Preţuri de reglementare a pieţei pentru anumite produse agricole în UE pentru anii financiari din 1998/99 până în 2001/02 (rapoartele agrare din 1999 până în 2004) EURO/t 35

1998-00

2000-01

2001-02

2003/04 ff. Cereale – preţul de intervenţie 119,19 110,25 101,31 101,31 Zahăr - preţul de bază - sfecla de zahăr 47,67 47,67 47,67 47,67 - preţul de intervenţie - zahărul alb 631,90 631,90 631,90 631,90 Lapte - preţul orientativ - producători 309,80 309,80 309,80 309,80 - unt - preţul de intervenţie 3.282,00 3.282,00 3.282,00 3.282,00 - laptele praf degresat - p. de interv. 2.055,20 2.055,20 2.055,20 2.055,20 Carne de vită - preţul de intervenţie (carcasă) 3.475,00 3.242,00 3.013,00 anulat*) Carne de porc – preţul de bază (carcasă) 1.509,39 1.509,39 1.509,39 1.509,39 *) Preţul de intervenţie pt carnea de vită s-a anulat din 1.7.2002; s-a înlocuit cu un preţ de bază, care este relevant pentru susţinerea depozitării private (în cazul apariţiei unor surplusuri). Intervenţiile se vor face în viitor doar în situaţii extreme de criză (preţul la producători < 1.560 €/t). (2) Intervenţii directe pe piaţă (pe piaţa internă): Reglementarea desfacerii produselor pe piaţa internă în cazul unor mari dezechilibre pe piaţă; aceasta poate însemna în detaliu: În cazul unor surplusuri pe piaţă: retragerea temporară a unor cantităţi de produse de pe piaţă prin  ajutoare directe pentru finanţarea depozitării private, 

depozitarea de stat a cantităţilor aflate în surplus în depozite private sau publice;



obiectivul este stabilizarea preţurilor pentru producători şi cu aceasta a veniturilor producătorilor. Intervenţia se utilizează mai puţin în cazul dezechilibrelor sezoniere (de scurtă durată) de pe pieţe, folosindu-se în primul rând în cazul dezechilibrelor structurale (pe termen lung) ale pieţelor. Practic, statul acţionează ca un actor suplimentar al cererii pe piaţă şi reduce prin intervenţia sa directă cantitatea oferită.

În cazul unui deficit pe piaţă (care reprezintă o ameninţare) din cauza exporturilor pe piaţa mondială: creşterea prelevărilor (taxe) la export pentru cazul în care preţurile de pe piaţa mondială sunt mai ridicate decât cele de pe piaţa internă a UE şi ar fi de aşteptat o subaprovizionare a pieţei. Obiectivul este, în această situaţie, asigurarea (cantitativă) a aprovizionării şi limitarea creşterii preţului pentru consumatori. (3) Taxe vamale şi reglementarea comerţului extern:. Aplicarea principiului de preferinţă comunitară prin taxe vamale la import la graniţele externe ale UE; taxele vamale rezultă practic din diferenţa dintre preţul mondial reprezentativ la graniţele UE (preţul cif la graniţa UE) şi un preţ prag stabilit politic. Preţul prag este mai mare decât preţul de intervenţie, care le este garantat ca şi preţ minim producătorilor din UE în cazul apariţiei unor surplusuri pe piaţă. În acest mod se evită în mod eficient apariţia pe piaţa internă, atunci când există deja surplusuri, a unor produse importate. Importurile pot intra în UE doar atunci când preţul mondial scade atât de mult încât taxele vamale nu mai sunt suficiente pentru a scumpi produsele de pe piaţa mondială la o valoare mai mare decât preţul de intervenţie. Acest sistem protecţionist limitează comerţul mondial liber. În consecinţă, s-a hotărât în cadrul negocierilor WTO începând cu anul 1994 să se scadă taxele vamale în etape cu valoare fixă şi 36

simultan să crească importurile, care în condiţii deosebit de avantajoase în ceea ce priveşte taxele vamale (parţial fără astfel de taxe) pot să intre în statele membre ale WTO.

4.3

Organizarea practică a pieţei interne şi a comeţului extern în UE

Pentru stabilizarea pieţei interne se aplică de către UE măsuri politice cu acţiune asupra preţurilor şi asupra cantităţilor de pe piaţă. Punctul de pornire al reglementărilor îl constituie de regulă preţul de intervenţie. Acesta reprezintă un preţ minim dorit din punct de vedere politico-agrar, la care instituţiile publice de intervenţie achiziţionează cantutăţile de produse care le sunt oferite. Pe piaţă, preţul de intervenţie poate  fi depăşit când oferta pe piaţă este limitată; 

să nu fie atins (preţul este sub cel de intervenţie) când intervenţia este limitată la o anumită perioadă de timp (de ex. la cereale) şi în afara perioadei de intervenţie oferta generează presiune pe piaţă.

Intervenţia: Achiziţionarea sau vânzarea de produse exclusiv cu scopul de a stabliza oferta de astfel de produse disponibilă pe piaţă şi în acest mod de a stabiliza (indirect) preţul pieţei. Pe lângă măsurile politice cu acţiune asupra preţurilor sunt în vigoare pe piaţa laptelui şi a zahărului şi cote fixe pentru cantităţile de produse de pe piaţă. Limitările directe ale camtităţilor urmăresc mai multe scopuri:  limitarea creşterii producţiei, 

stabilizarea resp. reducerea costurilor reglementării/organizării pieţei,



diminuarea presiunii asupra preţului prin limitarea surplusurilor cantitative.

Creşterea preţurilor la producători, aşa cum a fost ea vizată prin introducerea contingentării, nu este totuşi aplicabilă în cazul unor surplusuri structurale (pe termen lung) pe piaţă. Organizarea comerţului extern porneşte în general de la premiza că nivelul preţurilor produselor, pentru care se reglementează piaţa, în UE este mai ridicat decât nivelul preţului mondial. De aceea, pentru a asigura preferinţa comunitară, se scumpesc în mod artificial importurile ieftine de pe piaţa mondială prin taxe vamale până la nivelul unui preţ prag. Acest preţ prag este semnificativ mai mare decât preţul de intervenţie, care le este garantat producătorilor din UE ca şi preţ minim. Astfel se asigură faptul că nici măcar în cazul unor preţuri mondiale foarte scăzute, piaţa internă nu va fi afectată prin importuri suplimentare. Dacă ar trebui exportate pe piaţa mondială produsele, al căror preţ este susţinut pe piaţa internă, trebuie echilibrată diferenţa dintre preţul (cel mai ridicat) de pe piaţa UE şi preţul pieţei mondiale prin restituiri comunitare la export. Altfel, oferta UE nu ar fi niciodată competitivă.

37

Atât taxele vamale cât şi restituirile la export sunt instrumente flexibile, care la anumite intervale de timp se pot adapta la variaţiile preţurilor. În acest mod era posibil în trecut să se stabilizeze nivelul preţurilor în cadrul UE deşi pieţele mondiale erau caracterizate de puternice variaţii ale preţurilor. Şi produsele agricole, pentru care nu se reglementează piaţa, pot fi supuse unor taxe vamale la importul acestora în UE. Aceasta se aplică în special importurile de furaje şi de seminţe oleaginoase (substitute). Pentru acestea sunt de plătit la graniţele externe ale UE taxe vamale minore; altfel acestea sunt liber comercializabile în cadrul comunităţii la preţurile mondiale. În comerţul extern sunt utilizate suplimentar şi reglementări directe ale pieţei, de ex.:

4.4



acorduri de autolimitare, cu care ar trebui să se limiteze cantităţile exportate din anumite ţări terţe;



stabilirea de cote de livrare pentru grupe favorizate de state (de ex. statele din zona AfricaCaraibe-Pacific ACP).

Aplicarea reglementărilor pieţei pe pieţele anumitor produse în UE

Politica privind piaţa cerealelor Organizarea pieţei cerealelor se referă la cereale, produse din cereale obţinute din prima etapă de procesare (de ex. făină), amidon din cartofi şi alte produse pe bază de amidon. Aceasta este valabilă pentru un an agricol (1.7. până la 30.6.) şi este de o importanţă deosebită pentru întreaga piaţă agricolă europeană fiindcă cu ajutorul său se stabilizează şi nevelul preţurilor produselor de origine animală dependente de cereale. Aceasta se referă în special la carnea de porc, la ouă şi la carnea de pasăre. Pe de altă parte se îngreunează o stabilizare completă deoarece din cauza convenţiilor WTO se pot importa în continuare în UE fără taxe vamale seminţe oleaginoase şi furaje care nu sunt pe bază de cereale.

Organizarea pieţei interne Reglementarea pieţei cerealelor garantează producătorilor la livrarea către marii comercianţi un preţ minim prin achiziţionarea de către stat (limitată în timp) a cerealelor aflate în surplus (la preţul de intervenţie). În acest mod nivelul preţului se stabilizează în cadrul UE şi se evită scăderea acestuia sub această valoare minimă stabilită politic. Preţul de intervenţie se poate diferenţia prin bonusuri şi penalizări în funcţie de calitatea cerealelor livrate. Din motive de gestionare a cheltuielilor, de câţiva ani, li se garantează producătorilor numai 94 % din preţul de intervenţie (preţul de achiziţie). Perioada de intervenţie este limitată la perioada noiembrie - mai inclusiv. În afara acestei perioade, producătorii trebuie să-şi valorifice cerealele în condiţiile unei pieţe libere. Pentru a stimula depozitarea privată a cerealelor se măresc uşor toate preţurile administrate în perioada de intervenţie 38

cu creşteri lunare (Reports). Acestea oferă o compensaţie pentru cheltuielile de depozitare şi pentru pierderile de dobânzi în cazul depozitării proprii a cerealelor (în prezent < 1,0 ECU/t şi lună) şi ar trebui să ducă la evitarea unei livrări imediate a cantităţilor de cereale proaspăt recoltate în cadrul intervenţiei. Mărimea preţului de intervenţie s-a scăzut continuu o dată cu creşterea surplusurilor şi s-a apropiat din 1995 tot mai mult de nivelul preţului mondial şi temporar chiar a înregistrat valori mai scăzute decât acesta. Acesta se referă la preţul oferit de comercianţii en-gros în cea mai mare regiune cu surplusuri de cereale (Franţa, zona Orleans) şi este valabil în mod unitar pentru toate punctele de comercializare a cerealelor din UE (în prezent este de 101,31 €/t, a se vedea graficul următor). Începând din anul 1992 s-a modificat fundamental reglementarea pieţei ceralelor în cadrul reformei agrare a CE. Preţurile administrate s-au scăzut progresiv până la nivelul preţurilor mondiale. Pentru compensarea pierderilor de venit s-au garantat primele directe pe suprafaţă. Producătorii cu producţii foarte mari (> 90 t/an) puteau încasa aceste prime numai atunci când îşi luau angajamentul de a lăsa o anumită parte din suprafaţă necultivată. Procentul suprafeţelor retrase din circuitul agricol era variabil şi se orienta în funcţie de evoluţia pieţei. Acesta s-a redus de la 15 % (1994) la 10 % (din 2000). Din 2005 s-au transformat primele pe suprafaţă (practic dependente de producţie)împreună cu primele pe animale în plăţi directe pentru activitate independente de producţie. Organizarea comerţului extern În ciuda reducerii preţurilor de intervenţie, un preţ prag asigură în continuare faptul că în ceea ce priveşte importurile de cereale se respectă preferinţa comunitară. Acesta este valabil pentru toate tipurile de cereale la care se poate aplica măsurile intervenţioniste (grâu, orz, porumb). Atâta timp cât se intervine pe piaţa internă se vor scumpi prin taxe vamale preţurile importurilor de cereale de pe piaţa mondială astfel încât să nu poată fi oferite la graniţa UE (Rotterdam) la un preţ aflat sub acest preţ prag (a se vedea graficul următor). Pentru calcularea taxelor vamale este decisiv preţul de intervenţie (piaţa internă) precum şi preţul cif la Rotterdam. Preţul cif conţine valoarea mărfurilor precum şi costurile asociate cu transportul mărfurilor şi asigurările de transport (cif: cost, insurance, freight). Acesta corespunde preţului intern mediu al anumitor ţări terţe (preţul de referinţă) inclusiv cheltuielile de transport din ţara exportatoare până la graniţa externă a UE: Taxele vamale se determină după cum urmează: (Preţul de intervenţie x 1,55) - (Preţul de referinţă + Cheltuielile de transport) = Taxe vamale Preţul prag respectiv nu este modificabil pe parcursul ami multor ani (hotărâre a WTO). În consecinţă, taxele vamale la import pot varia numai în funcţie de evoluţia preţurilor mondiale. Astfel de variaţii pot fi generate de modificări ale pieţei (oferta, cerere) sau de schimbări ale cursurilor de schimb valutare (în special € : US $). Taxele vamale se vor recalcula corespunzător de îndată ce preţul de referinţă se modifică cu o anumită sumă prestabilită – cel mai târziu la fiecare 2 săptămâni.

39

În cadrul tratatelor WTO s-au stabilit pe lângă taxele vamale şi anumite cote de import, care pot fi importate în UE cu taxe vamale mai scăzute respectiv fără taxe. În plus, s-au finalizat înţelegeri bilaterale cuprinzând o serie de acorduri preferenţiale cu taxe vamale reduse. La exportul de cereale din UE se poate compensa diferenţa între preţurile mondiale mai mici şi preţul pieţei în comunitate prin restituiri la export (a se vedea graficul). Restituirile la export reprezintă diferenţa între preţul pieţei în UE şi preţul fob al unor ofertanţi comparabili de pe piaţa mondială. Preţurile fob cuprind valoarea mărfurilor (a cerealelor) înclusiv cheltuielile de transport şi de debarcare a acestora în porturile în care se exportă (fob: free on board). Restituirile la export au aceeaşi valoare în toată UE. Acestea sunt desemnate de Comisie şi pot fi diferenţiate în funcţie de tipul de cereale. În general acestea se stabilesc pe piaţa liberă prin licitaţii. Astfel se procedează pentru vânzarea cerealelor de intervenţie pe piaţa liberă dar şi prntru livrarea de cereale către ţări în curs de dezvoltare în cadrul acordării unor ajutoare alimentare. Dacă preţul mondial depăşeşte preţul pe piaţa internă a UE, se pot colecta prelevări (taxe) la export pentru a asigura aprovizionarea în cadrul UE şi a menţine stabile preţurile. Momentul precum şi cantitatea importurilor şi exporturilor sunt influenţate de către Comisie prin acordarea de licenţe. Acordarea acestora se corelează de regulă cu realizarea de depozite (garanţii).

Grafic: Organizarea pieţei interne pentru grâul moale în anul financiar 1998/99 ff.

40

Evaluarea reglementării pieţei cerealelor: Organizarea pieţei stabilizează preţul cerealelor atât la nivelul producătorilor cât şi pentru industria procesatoare. Flexibilitatea preţului este limitată  inferior prin preţul de intervenţie (decisiv pentru antreprenori),  superior prin prelevările la export (decisiv pentru consumatori). Stabilitatea preţurilor creşte siguranţa planificării pentru antreprenori şi pentru consumatori. Dacă preţul pe piaţa internă este mai mare decât preţul mondial, pot să apară surplusuri, pentru că:  cererea internă este mai scăzută decât în condiţiile pieţei mondiale, 

nu sunt posibile exporturi competitive,



ofertanţii marginali (cu o structură dezavantajoasă a costurilor) rămân activi mai mult în producţie.

Ca urmare apar dereglări ale pieţei (comparativ cu o piaţă liberă) cu pericolul generării unor cheltuieli publice suplimentare. Când surplusurile sunt prea mari atunci acestea depăşesc veniturile obţinute din taxele vamale. Dacă preţul mondial este mai mare decât preţul pe piaţa UE, atunci prelevările la export au rolul de a stabiliza preţul pe piaţa internă – în avantajul consumatorilor şi al producătorilor de produse de origine animală. Dacă preţul mondial este mai mic decât preţul pe piaţa UE, atunci preţul prag şi taxele vamale stabilizează nivelul preţului pe piaţa internă – în dezavantajul consumatorilor şi al producătorilor de produse de origine animală şi în avantajul producătorilor de cereale. Politica privind piaţa produselor de origine animală (ex.: carnea de porc) Spre deosebire de produsele vegetale comercializabile, pe pieţele UE ale produselor de origine animală (păsări, ouă, porci la îngrăşat) nu există o susţinere comparabilă a desfacerii şi a preţurilor. Din cauza inexistenţei unei legături cu terenul agricol ar fi prea mare pericolul unei extinderi nelimitate a producţiei. Totuşi, pieţele produselor de origine animală din interiorul UE nu sunt total neprotejate faţă de concurenţa de pe piaţa mondială. Aceasta are mai multe motive: 

producţia zootehnică este o bază fundamentală a agriculturii UE; ca. două treimi din valoarea producţiei din agricultură rezultă din producţia zootehnică;



oferta de produse de origine animală pe piaţa mondială este definită în primul rând de preţurile cerealelor şi de productivităţile naţionale diferite. Deoarece importul de cereale ieftine este împiedicat prin taxe vamale, sunt necesare măsuri protecţioniste asemănătoare şi pentru cerealele procesate (prin furajarea animalelor rezultând produse pe bază de cereale cu valoare adăugată mai mare).



taxele vamale la import oferă simultan o anumită „protecţie a calităţii”, deoarece producţia din UE se face cu respectarea unor standarde de mediu, de calitate (siguranţa consumatorilor) şi sociale comparativ mai ridicate.

41

Piaţa produselor de origine animală (/cu valoare adăugată mai ridicată) este împărţită în numeroase produse cu diferite preţuri pentru diversele segmente ale pieţei. Pentru cele mai importante produse comercializate se vor determina cu regularitate preţuri de referinţă. Acestea corespund unei calităţi bine definite (de ex. poziţionarea pe clase comerciale). Organizarea pieţei interne (exemplu: porci - carcasă) Formarea preţului pe piaţa internă a carcaselor de porc şi a altor produse de origine animală se realizează în primul rând sub influenţa forţelor active pe piaţă. Întradevăr, şi reglementările pieţei ale UE joacă un anumit rol, dar importanţa acestuia este mai scăzută decât cea a factorilor determinanţi ai cererii şi ai ofertei. În detaliu, aceştia sunt: Rezumat:

Determinanţii ofertei şi ai cererii pe piaţă a produselor de origine animală

OFERTA din producţia în curs

CEREREA (piaţa totală)

Factori exogeni, de ex. clima, epidemiile

Numărul de locuitori, distribuţia teritorielă a populaţiei

Preţurile produselor, rapoartele între preţurile produselor

Nivelul şi distribuţia venitului

Preţurile factorilor de producţie (costul de prod.)

Nivelul preţurilor bunurilor, raportul dintre preţuri

Productivitatea procesului de producţie

Obiceiurile consumatorilor, preferinţele

Organizarea/Reglementarea pieţei în UE, politica agrară de piaţă Organizarea pieţei urmăreşte prin influenţarea pieţei interne atingerea obiectivului de a împiedica o extindere nelimitată a producţiei, care ar fi practic posibilă datorită absenţei unei legături cu terenul agricol. De aceea nu se asigură nici un fel de venituri garantate automat şi nici nu se fixează nici un preţ obligatoriu de intervenţie. Pentru sprijinirea preţului este prevăzută numai o intervenţie facultativă. În acest sens există două posibilităţi: 

ajutoare publice acordate unităţilor de abatorizare şi procesare pentru depozitarea privată a cărnii de porc;



achiziţionarea şi depozitarea cărnii de porc prin instituţii publice de intervenţie (până acum sa utilizat extrem de puţin).

În ambele cazuri trebuie ca preţul real de pe piaţă să fi atins un nivel foarte scăzut pentru a putea interveni. Acest nivel se află cu mult sub nivelul costului mediu de producţie. Baza reglementării pieţei interne este un preţ de bază, care se stabileşte anual de către Consiliul de Miniştri al UE. Acesta corespunde costului mediu de producţie inclusiv abatorizarea (pentru o clasă comercială bine definită) şi se desuce în primul rând din valoarea cheltuielilor de furajare. 42

Dacă preţul de referinţă (media preţurilor de pe pieţele regionale) în cadrul respectivei clase comerciale scade sub nivelul de 103 % din preţul de bază se pot aplica măsuri intervenţioniste. În trecut s-au garantat pentru aceasta în anumite cazuri ajutoare pentru depozitarea privată, care se pot utiliza ca şi instrument flexibil împotriva variaţiilor ciclice sau a altor tipuri de variaţii ale preţului. tocmai din cauza evoluţiei ciclice a cantităţilor şi a preţurilor, organizarea comunitară a pieţei are funcţia de stabilizare a preţului.

Organizarea comerţului extern Baza pentru reglementarea importurilor este preţul de ecluză şi o taxă vamală unitară. Preţul de ecluză reprezintă preţul ofertei de carne de porc dintr-o ţară terţă care are oferta cea mai ieftină în condiţiile unei pieţe libere (graniţa libere). Acesta se stabileşte trimestrial. Costul de producţie al cărni de porc depinde în primul rând de costul cerealelor. Dacă preţul mondial al cerealelor se află sub nivelul preţului în UE, atunci se va anula, la graniţa externă a UE, avantajul oferit de costurile de furajare mai mici prin colectarea unei taxe vamale derivate din cea pentru cereale (incidenţa cerealelor). În plus, pentru protejarea producătorilor din UE (preferinţa comunitară), se va colecta o a doua componenta a prelevării (taxa vamală) în valoare de 7 % din preţul de ecluză ca aşa numita „taxă forfetară de procesare” (echivalentul unor standarde de producţie mai ridicate). Totuşi, nu se face o prelevare completă a diferenţei de preţ dintre preţul pfertei de pe piaţa mondială şi preţul de bază din UE.

43

Pentru a împiedica dumping-ul se poate solicita la import o prelevare suplimentară atâta timp cât preţul ofertei de pe piaţa mondială este mai mic chiar şi decât preţul de ecluză. Pentru a putea aduce competitiv excedentele de carne de porc pe piaţa mondială se poate compensa diferenţa de preţ dintre cel al pieţei interne şi cel mondial prin restituţii la export. În trecut acestea au jucat numai un rol secundar deoarece au existat puţine surplusuri şi părţi din producţia obţinută au fost comercializate pe piaţa mondială chiar şi fără subvenţii publice. 4.5

Instrumente pentru îmbunătăţirea poziţiei naţionale pe piaţă

Oferta agricolă este frecvent puternic fragmentată. Aceasta este cauzată în UE în primul rând de dimensiunea redusă a fermelor, dar practic şi de lipsa de dorinţă de cooperare a fermierilor. De cele mai multe ori ajung pe piaţă numai cantităţi mici, de asemenea cu calităţi heterogene, la momente diferite şi în locuri diferite. Acolo se întâlnesc cu un număr clar mai mic al reprezentanţilor cererii (comercianţi, industii procesatoare), care sunt organizaţi mai bine. Aceştia comercializează cantităţi mari, operează numai în puţine locaţii (centralizat) şi pot controla mai bine piaţa (în calitate de oligopolişti). Chiar şi informaţiile privind piaţa sunt în general mai bune de partea cererii decât la agricultori. De aceea, iIndependent de reglementările pieţei pentru produsele individuale, se utilizează în UE numeroase instrumente pentru a îmbunătăţi în general poziţia ofertanţilor agricoli pe pieţe. În acest proces, frecvent, instrumentele servesc simultan la mai buna informare şi la protecţia consumatorilor. În primul plan stau mai ales următoarele două puncte: 6  îmbunătăţirea funcţiilor desfacerii produselor 

influenţarea nemijlocită a proceselor desfăşurate pe piaţă.

Sectorul de desfacere a produselor crează legătura dintre producţia de materii prime de origine agricolă şi pieţele unde există cerere pentru acestea. Acesta reprezintă o condiţie de bază necesară pentru o economie caracterizată de specializarea actorilor economici şi cu aceasta pentru utilizarea avantajelor specializării. Măsura în care sectorul de desfacere a produselor poate îndeplini această funcţie depinde de numeroşi factori: (1) Sistemurile de informaţii de pe piaţă: Ridicarea mărfurilor, stocarea lor şi procesarea şi în final desfacerea lor pe piaţă crează cheltuieli de tranzacţionare. Acestea sunt cu atât mai scăzute cu cât sistemele de informaţii de pe piaţă funcţionează mai rapit şi mai fiabil. Informaţii rapide se pot obţine numai atunci când infrastructura de comunicare necesară există şi se face realizează o raportare ordonată a informaţiilor privind pieţele şi preţurile. În Europa de Vest s-au dezvoltat în acest sens sisteme de informaţii pentru cele mai importante pieţe, care livrează practic fără întârziere date actuale privind volumul de mărfuri de pe piaţă, evoluţia preţurilor, calităţile, ş.a.m.d. Agenţii delegate de stat (în Germania de ex. ZMP - Zentrale Markt- und Preis-Berichtsstelle – Agenţia centrală de raportare privind piaţa şi preţurile) înregistrează sistematic toate procesele relevante de pe piaţă, pentru a putea oferi fundamente pentru procesele decizionale din cadrul politicii de piaţă. Exemple: Bursele de cereale din Hamburg sau Londra; bonitările animalelor abatorizate din abatoare;

6

A se vedea Koester, U.: Grundzüge der landwirtschaftlichen Marktlehre, 2. Auflage. WiSo Kurzlehrbücher, Reihe Volkswirtschaft, München 1992, S. 160 ff.

44

(2) Omogenitatea produselor: Tocmai dată fiind mărimea unităţilor de comercializare, produsele, care din punctul de vedere al tipului şi al calităţii lor sunt pe cât posibil de acelaşi fel (omogene), se pot comercializa mai bine ca şi produse omogene. Procesarea industrială are nevoie de calităţi omogene ale materiilor prime pentru ca şi procesatorii să-şi poată vinde mai târziu produsele finite cu o calitate pe cât posibil unitară. De aceea, respectarea unor criterii stricte de calitate şi standardizarea în mare măsură a producţiei sunt condiţii fundamentale pentru preţuri la producător ridicate. În plus, este posibil mai uşor să se schimbe clientul (comerciantul) atunci când se oferă produse omogene decât atunci când se oferă mărfuri heterogene. Pentru obţinerea unei calităţi ridicate şi constante, agricultorii ar putea în UE să se asocieze în grupuri de producători. Prin consultanţă de specialitate şi controlul regulat al calităţii se va creşte nu numai calitatea produselor ci se va atinge de cele mai multe ori şi o creştere mai mare a productivităţii. Grupurile de producători sunt comparabile cu grupele de lucru pentru obţinerea unui anumit produs, în cadrul cărora se stimulează concurenţa între membrii acestora privind rezultatele obţinute. În UE, serviciile de consultanţă se sprijină financiar. Din ce în ce mai frecvent se încheie de către fermieri ca şi de comercianţi contracte de livrare, pentru a putea asigura deja de timpuriu desfacerea respectiv achiziţionarea unor cantităţi fixate îndeplinind criterii de calitate bine definite. Această formă de integrare verticală se aplică în special pe pieţele mici, care pot prezenta totodată şi variaţii puternice ale preţurilor. Exemple: producţia de cartofi pentru industria producătoare de amidon, cultivarea legumelor pentru industria producătoare de conserve de legume; (3) Concentrarea ofertei: Dat fiind faptul că frecvent fermierii oferă numai cantităţi mici, prin concentrarea ofertei mai multor agricultori, se poate trimite comercianţilor o cantitate mai atractivă ca ofertă de produse agricole. În UE, agricultorii au posibilitatea ca pentru mai multe produse (de ex. cereale, fructe, carne de vită şi de porc) să se organizeze în grupuri de producători. Atunci, comercianţii nu vor mai fi parteneri ai fiecărui agricultor în parte ci numai ai unui grup de producători. Acesta are grijă să se menţină pe cât posibil calităţi omogene, asigură anumite cantităţi minime pentru vânzare şi poate astfel să obţină preţuri mai mari pentru agricultori. Având în vedere mărimea pieţei interne europene, mai multe grupuri de porducători se pot asocia într-o organizaţie a producătorilor. Grupurile şi organizaţiile de producători sunt sprijinite temporar în cadrul UE. O funcţie asemănătoare preiau cooperativele de achiziţionare sau de desfacere. Acestea îi pun în contact pe agricultori cu industriile aflate în amonte şi în aval (furnizori şi clienţi), în această situaţie agricultorii şi întreprinderile industriale sunt integraţi prin utilizarea capitalului (depuneri cooperatiste). Pe lângă concentrarea ofertei de materii prime se oferă posibilitatea (sau riscul) de a participa la succesul respectiv insuccesul întreprinderii industriale.

45

(4) Extinderea industriei procesatoare: Cheltuielile de tranzacţionare ale desfacerii produselor sunt influenţate în mare măsură şi de productivitatea unităţilor de colectare, procesare şi desfacere a produselor. Reducerea puternică a desfacerii de produse agro-alimentare în ţările în transformare în anii '90 a rezultat în primul rând din lipsurile industriei procesatoare. Pentru a fi competitiv pe piaţa mondială trebuie să se poată oferi în orice anotimp produse finite pe cât posibil omogene şi de calitate ridicată. Aceasta presupune pe lângă instalaţii de procesare eficiente şi posibilităţi suficiente de conservare şi stocare. Din acest motiv, de mai mulţi ani, UE sprijină modernizarea şi – în cazul în care mai există loc pe piaţă – extinderea capacităţilor de procesare pentru anumite produse (de ex. lăptării, abatoare şi carmangerii, conservarea şi stocarea legumelor, ş.a.m.d.). (5) Formele de desfacere a produselor agricole: O dată cu creşterea volumului pieţelor se reduce din ce în ce mai mult desfacerea tradiţională în cadrul pieţelor regionale (pieţe en-gros, pieţele cu amănuntul, licitaţii). În special pentru produsele standardizate s-au creat burse de mărfuri în cadrul cărora se comercializează anonim mărfurile (fără a fi prezent fizic). Bursele de mărfuri reglementează cumpărarea resp. vânzarea unor produse exact definite, la un preţ stabilit şi la un moment stabilit. Se vor comercializa numai contracte în locul mărfurilor, iar numai la scadenţa acestora se vor realiza tranzacţiile de mărfuri. Contractele le termen se folosesc în prezent în primul rând ca un instrument de extindere a posibilităţilor de desfacere (extindere a razei de desfacere) şi de stabilizare a preţurilor. Acestea se realizează în special pentru produse omogene comercializabile pe piaţa mondială cum ar fi cafeaua, ceaiul, zahărul dar de ex. şi pentru jumătăţile de porc (carcase de porc). O tendinţă actuală constă în reînfiinţarea pieţelor săptămânale locale sau regionale. aceasta este o consecinţă a dorinţei consumatorilor de a achiziţiona produse regioanle (asigurarea de locuri de muncă şi obţinerea de venituri în regiune, nu în străinătate). La produsele cu origine regională se poate urmări calitatea întregului lanţ de producţie până la producători, prin aceasta crescând siguranţa alimentară. În plus, desfacerea regională a produselor reduce cheltuielile de transport, reduce timpul de stocare şi asigură de cele mai multe ori o prospeţime deosebită a produselor. Prin vânzarea directă, fermierii pot obţine o parte din valoarea adăugată, care în alte condiţii ar fi câştigată de comercianţi sau de industriile procesatoare. În aceeaşi direcţie se îndreaptă şi obiectivul programelor de creare a unor mărci. prin acestea se vor vinde anumite produse (de ex. carne de vită, produse ecologice) sub o anumită marcă (label). Marca garantează respectarea unui proces de producţie prestabilit (de ex. deosebit de prietenos cu mediul), luarea în considerare a anumitor cerinţe privind protecţia/bunăstarea animalelor, originea regională, ş.a.m.d. Cu ajutorul unei mărci se poate realiza campanii de marketing special pentru un produs individual. În final, aceasta înseamnă „heterogenizarea” alimentelor, pentru a crea un segment de piaţă şi cu aceasta să se poată creşte vânzările. Capitolul 5 Politica de sprijin a dezvoltării rurale 5.1 Perioada de sprijin din 2007 până în 2013: Comisia a pus la dispoziţia ţărilor membre ca. 35 de măsuri individuale, care pot fi sprijinite în răspunderea statelor naţionale/a landurilor respectând programul lor de dezvoltare regională. Aceste măsuri sunt împărţite după 3 obiective centrale:  Îmbunătăţirea competitivităţii ariculturii şi silviculturii prin susţinerea restructurării;

 

Ameliorarea contribuţiei agriculturii la protecţia mediului şi la întreţinerea peisajului prin sprijinirea managementului terenului (consolidarea parcelelor); Îmbunătăţirea calităţii vieţii şi diversificarea economică ale surselor de venit în mediul rural.

Acestor trei domenii de obiective trebuie să li se consacre în fiecare program de dezvoltare rurală câte un subobiectiv tematic de sprijin (aşa numitele axe). Pentru fiecare axă a trebuit prevăzută o participare financiară minimă. Planificarea strategică şi punerea în aplicare a măsurilor se face într.un proces în trei trepte: pe baza „ghidurilor strategice ale UE” şi a Regulamentului (CE) FEADR se elaborează de către statele membre respectivele „planuri naţionale strategice”. Acestea conţin cadrul şi priorităţle politice pentru programul naţional de dezvoltare rurală. În ţări cu constituţie federală (de ex. Germania) landurile federale formulează atunci programele de sprijin şi le adună într-un „plan naţional de dezvoltare rurală (PNDR)“. Planul naţional strategic ar trebui, printre altele, să aibă ca efect faptul că între regiuni nu apar distorsiuni ale sprijinului şi garantează coerenţa între măsurile FEADR şi măsurile de sprijin ale altor domenii politice. Axa 1: Competitivitatea:  Consolidarea resurselor umane (formare profesională, instalarea tinerilor agricultori, management, servicii de reprezentare a fermierilor şi de consultanţă, ...)  Restructurarea fizică a potenţialului de producţie (ajutoare pentru investiţii în exploataţiile individuale, consolidarea parcelelor, îmbunătăţirea distribuţiei şi livrării, a infrastructurii rurale)  Îmbunătăţirea calităţii producţiei şi a produselor (introducerea unor reguli privind calitatea/ a unor standarde noi pentru produsele alimentare, sprijinirea produselor de calitate, ...) Pentru axa 1 trebuie prevăzute cel puţin 15 % din mijloacele pt. cofinanţare ale UE.

Axa 2: Protecţia mediului şi managementul terenului (Landmanagement):  exploatarea durabilă a terenului (plăţi compensatorii în zonele natural defavorizate, punerea în aplicare a reţelei Natura 2000, programe de agromediu şi de protecţie a animalelor, ...)  exploatarea dupabilă a suprafeţelor forestiere. Pentru axa 2 trebuie prevăzute cel puţin 25 % din mijloacele pt. cofinanţare ale UE. Punerea în aplicare a măsurilor de agromediu este obligatorie pentru toate ţările.

Axa 3: Îmbunătăţirea calităţii vieţii, diversificarea: Diversificarea economiei rurale (sprijinirea lansării în activităţi economice nonagricole, susţinerea micilor întreprinzători, turism rural, protecţia şi exploatarea moştenirii naturale, ...)  Îmbunătăţirea calităţii vieţii în mediul rural (renovarea satelor, crearea infrastucturii prestatoare de servicii în sate, menţinerea moştenirii culturale, ..). Pentru axa 3 trebuie prevăzute cel puţin 15 % din mijloacele pt. cofinanţare ale UE. 

A 4-a Axă – Axa LEADER Competarea celor 3 axe cu o a 4-a axă este nouă. Este vorba de un subobiectiv metodic, care s-a consolidat pe abordarea LEADER. În timp ce pentru fiecare dintre primele 3 subobiective stă la dispoziţie un obiectiv concret cu un mare număr de măsuri, Axa LEADER nu are nici un obiectiv propriu şi nici un set propriu concret de măsuri. Mult mai mult ar trebui ca strategiile locale de dezvoltare rurală conform conceptului LEADER să contribuie la realizarea celor 3 obiective sus numite ale politicii de dezvoltare rurală („strategie orizontală de punere în aplicare“). Grupele de acţiune locală (GAL) pot prin aceasta să cuprindă

în conceptul lor general măsuri din cele trei axe – aceasta înseamnă de exemplu punerea în aplicare împreună cu concepte LEADER a măsurilor de renovare şi dezvoltare a satelor sau de distribuţie regională a produselor. Aceştia pot totuşi să aleagă liber şi măsuri suplimentare, atâta timp cât acestea susţin procesul de dezvoltare rurală. Ce este nou în politica de dezvoltare rurală? 

Politica de dezvoltare rurală este orientată mai clar decât până acum spre 3 obiective centrale. Prin aceasta rezultă o regrupare concretă în funcţie de obiectivele la care contribuie a măsurilor de sprijin în trei axe (subobiective).



Pentru fiecare axă este prevăzut un volum minim de finanţare. Astfel se evită ca ţările să renunţe la vreunul din obiectvele individuale (de ex. nepunerea în aplicare a măsuilor de agromediu). În acelaşi timp ţările păstrează totuşi o mare flexibilitate în programarea planurilor lor de dezvoltare.



Corelarea celor 3 axe cu axa LEADER demonstrează că trăsăturile conceptului LEADER, implementat până în prezent numai la nivel local, ar trebui să fie oferite şi orizontal („Mainstreaming of LEADER“). Pentru a sprijini un efect amplu al LEADER, măsurile, care pot fi puse în aplicare printr-un concept LEADER, primesc o cotă a cofinanţării din mijloace ale UE mai mare cu 5 %.



Pentru prima dată se oferă în mod serios un sprijin financiar care depăşeşte limitele sectoriale. Aceasta se referă de ex. la sprijinul înfiinţării de microîntreprinderi (cu până la 9 angajaţi, cu o cifră de afaceri de până la 2 mil. €) active şi în agara agriculturii.



Crearea de reţele este introdusă în mod obligatoriu; Managementul regional poate fi înfiinţat pentru susţinerea conceptelor locale de dezvoltare – ca instrument al unei conduceri regionale îmbunătăţite.



Planificarea, implementarea, finanţarea şi controlul sunt simplificate.



Monitorizarea şi evaluarea sunt predefinite cu sarcini foarte clare. Evaluarea câştigă în importanţă, pentru că în mare măsură reîmpărţirea fondurilor ar trebui făcută în funcţie de rezultatele acesteia.

LEADER: Acţiuni locale pentr sprijinirea dezvoltării rurale Caracteristici: Conceptul Bottom up (participarea activă a actorilor din mediul rural) startegii de dezvoltare adaptate la nivel zonal (pe baza unei analize SWOT) concept de dezvoltare locală strategie de dezvoltare integrată (depăşind limitele unui sector economic – intersectoriale) responsabilitate financiară regională inovare transfer de Know How (informare, experienţă), crearea de reţele colaborări interregionale Informaţii suplimentare: Centrul reţelei germane a mediului rural: www.leaderplus.de

5.2

Argumente pentru acordarea sprijinului la nivel teritorial

Dezvoltarea agrculturii are o legătură strânsă cu dezvoltarea mediului rural. Această afirmaţie este valabilă în general, aceasta înseamnă şi în acele tări în care agricultura contribuie la Produsul Intern Brut numai în

49

mică măsură (a se vedea Modulul 3). Practic, raportul între agricultură şi mediul rural este cracterizat de numeroase legături. Exemple: 

Agricultura oferă direct (în agricultură) şi indirect (de ex. în industria procesatoare şi în comerţ) locuri de muncă şi venituri la nivel regional. Aceasta livrează alimente pentru consumul regional şi marchează mediul, peisajul şi structura aşezărilor. Cu aceasta influenţează ea dezvoltarea populaţiei şi piaţa regională a forţei de muncă.



Mediul rural oferă condiţii cadru importate pentru dezvoltarea agriculturii: disponibilitatea regională de factori de producţie, numărul locuitorilor şi potenţialul de consum, aşteptările populaţiei regionale privind „serviciile suplimentare” ale agriculturii (de ex. calitatea mediului); în acelaşi timp posibilităţile de dezvoltare ale agriculturii sunt influenţate de exemplu de condiţiile de mediu.

Limitarea mediului rural se face în UE în mare măsură după criteriile densitatea populaţiei, structura aşezărilor, structura economică şi puterea economică. Simplificat, sunt considerate ca fiind „rurale” toate zonele care nu sunt aglomerate (urban). După această dlimitare 80 % din suprafaţa UE este considerată ca fiind mediu rural, cuprinzând o parte de peste 30 % din populaţie. Politica actuală de dezvoltare rurală se orientează din ce în ce mai puternic după problemele specifice de dezvoltare ale spaţiului rural. Acete probleme au printre altele următoarele cauze:  Importanţa în declin a agriculturii (locuri de muncă, valoare adăugată);  

Concurenţă în creştere a mediului rural cu zonele aglomerate (aglomeraţiile urbane) privind locurile de muncă comerciale (conceptul de metropolă cu mare putere de atracţie); Deficite în dotarea cu infrastructură productivă şi orientată în funcţie de nevoile consumatorului;



Pierderi cauzate de migrare în grupa de populaţie productivă (15-50 ani),



Tendinţa de supraîmbătrânire ca urmare a deficitului de naşteri (sold natural al populaţiei negativ) şi a migraţiei tinerilor; Privarea de relaţii sociale, distrugerea reţelelor sociale, ş.a.m.d.



Fără intervenţie ar fi existat pericolul apariţiei unei dezvoltări din ce în ce mai diferenţată între oraş şi sat. Aceasta ar fi venit în UE împotriva obiectivului urmărit de uniune de a crea condiţii aproximativ echivalente de viaţă şi de muncă în toate teritoriile componente. În Germania acest obiectiv este cuprins chiar în Constituţia naţională. Măsurile politice, cu care ar trebui să se frâneze diferenţierea regională în curs, pleacă de la premiza că mediul rural îndeplineşte funcţii importante pentru întreaga societate. De aceea, acesta ar trebui susţinut pentru asigurarea acestor funcţii, pentru a atinge în total o dezvoltare pe cât posibil echilibrată la nivelul teritoriului şi a evita tensiunile sociale. Ca funcţii ale medilui rural sunt considerate de exemplu:  loc de desfăşurare al agriculturii şi al silviculturii,  

punerea la dispoziţie de locuri de muncă în sectorul primar, în artizanate şi firme e prestări servicii regionale, loc de viaţă şi de locuit pentru o mare parte din populaţie,



procurarea apei de băut,



spaţiu pentru activităţi în aer liber, zonă pentru activităţi specifice timpului liber,



spaţiu de echilibrare ecologică pentru zonele agomerate.

50

Din cauza dezvotării regionale diferite în cadrul UE s-a cuprins în 1987, ca obligaţie a viitoare politici a UE în cadrul tratatului CEE, consolidarea coeziunii economice şi sociale ("coeziune"). În special pentru aceasta comunitatea şi-a fixat obiectivul (tratatul CEE Art. 130 a): "... să se reducă diferenţele de dezvoltare dintre diferitele regiuni şi deficitul zonelor cel mai defavorizate". Pentru aceata sunt puse la dispoziţie mijloace financiare din în total patru fonduri structurale europene: FEADR (Fondul european pentru agricultură şi dezvoltare rurală), FEDR (Fondul european pentru dezvoltare regională), FSE (Fondul social european) şi FEP (Fondul european pentru pescuit). Bibliografie 1. . Wyn Grant - The Common Agricultural Policy, St. Martin’s Press Inc., New York, 1997; 2. C. Ritson and D.R. Harvey - The Common Agricultural Policy, St. Martin’s press Inc., New York, 1997; 3. *** FAO Report - Institutional aspects of agricultural policies formulation process in the European Union, Food and Agriculture Organisation of the United Nations, REU-Regional Office for Europe; 4. *** European Commission (DG VI) 1998 - Agricultural Situation and Prospects in the Central and Eastern European Countries. Romania. Working Documents; 5. *** European Commission (DG VI) 1997 - Rural Development, CAP, 2000, Working Documents. 6. Ştefan, G. şi colab. (2000)-Economie agrară, Ed. USAMV Iaşi 7. Ştefan, G. şi colab. (2000)-Marketing agroalimentar, Multiplicat la USAMV Timişoara

51