politici publice europene

Universitatea ”Dun ărea de Jos”

POLITICI PUBLICE EUROPENE VICTOR- ROMEO IONESCU

Departamentul pentru Învăţământ la Distanţă şi cu Frecvenţă Redusă Galaţi- 2009

Modulul 1: Conceptul de politici publice

Conceptul de politici publice Obiective specifice: înţelegerea conceptului de politic ă publică, a abordării din punct de vedere sistemic şi a evoluţiei concepţiilor privind politicile

publice. Rezultate aşteptate: analiza comparativ ă a concep ţiilor referitoare la politicile publice şi impactul lor în societate. Competenţe dobândite: finalizarea modulului va permite studen ţilor să: ¾ înteleagă domeniul de aplicare pentru politicile publice; ¾ evidenţieze actorii implica ţi în formularea şi implementarea politicilor

publice; ¾ abordeze ştiinţific aceste politici din perspectiva ciclului politic.. Timp mediu necesar pentru asimilarea acestui modul: 2 ore. 1.1. Considerente generale

Politicile publice reprezint ă totalitatea conceptelor teoretice şi instrumentelor practice utilizate de c ătre stat în scopul atingerii unor obiective cu impact social major. Politicile publice preiau elemente, metode şi tehnici din economie, drept, sociologie, psihologie sau ştiinţele politice. Evoluţia politicilor publice a parcurs cel pu ţin patru etape esen ţiale şi a urmat evoluţia ştiinţelor politice în general: ¾ până în anii ’60: nu se poate vorbi despre o analiz ă distinctă a politicilor publice. Studiile realizate în acea perioad ă vizau mecanismele guvernării din perspectiva structurii guvernului. Ele erau axate pe definirea conceptelor esen ţiale ale ştiinţelor politice, pe analiza forma ţiunilor politice şi a evoluţiei procesului electoral; ¾ perioada ’60-’80: a fost marcat ă de creşterea interesului legat de eficientizarea efectelor deciziilor politice, mai ales a celor care vizau alocarea fondurilor publice. Acest lucru a implicat şi analiza mult mai detaliată a mecanismelor guvernamentale de func ţionare; ¾ perioada ’80-’00: introduce no ţiunea de parteneriat activ între stat şi cetăţeni sau între guvern şi societatea civilă. Se vorbeşte tot mai mult de reformarea mecanismelor guvernamentale în scopul optimiz ării proceselor de gestionare a banilor publici; ¾ după anul 2008: parteneriatul guvern – societate civil ă capătă noi valenţe, rolul statului, ca jucător activ şi omnivalent, în procesul de atenuare a efectelor crizei globale crescând foarte mult. În acest context, politicile publice trebuie s ă vizeze anticiparea şi adaptarea societ ăţii la evoluţiile globale. Elementele care realizeaz ă coerenţa politicilor publice pot fi delimitate 1 astfel: ¾ măsurile concrete care dau substan ţă politicii publice; ¾ alocarea resurselor înso ţită de forme coercitive de monitorizare şi control; ¾ integrarea politicii publice într-o strategie, într-un cadru de ac ţiune pe termen mediu şi lung; ¾ influenţarea de c ătre politica public ă a unui grup ţintă (obiectiv) de indivizi; 1

Grawitz M., Lecca J. (sous la direction de), Traité de science politique , t.II,IV, Paris, PUF,

1992.

Politici publice europene

3

Modulul 1: Conceptul de politici publice ¾ definirea şi implementarea obiectivelor politicii publice în func ţie de scara socială de valori din acel moment. Definiţia politicii publice nu este u şor de dat, deoarece nu exist ă un consens în aceast ă direcţie. O încercare de definire a politicilor publice porne şte de tr ăsăturile comune ale acestora: politici care acoper ă un anumit domeniu de activitate (de exemplu, politica industrial ă), politici care exprim ă interesele statului, politici care opereaz ă ca decizii ale guvernului etc. 2 Ca un element comun al unor astfel de defini ţii, putem nota faptul c ă aceast ă categorie de politic ă este implementat ă de către guvern şi trebuie privită ca un set de legi, planuri, acţiuni şi concepte selectate pentru atingerea unui anumit obiectiv. Clarke E. Cochran consider ă că politica publică se refer ă la acţiunile guvernului şi la intenţiile care au determinat aceste ac ţiuni.3 Thomas Dye define şte politicile publice drept tot ceea ce guvernele optează să facă sau nu.4 Alţi specialişti consider ă politicile publice drept decizii politice aferente implementării programelor destinate atingerii unor obiective sociale specifice.5 În fine, o altă definiţie consider ă politicile publice drept o sumă a acţiunilor guvernului, derulate direct sau prin intermediul unor agen ţi, care influenţează viaţa cetăţenilor.6 Politicile publice se craracterizeaz ă prin: ¾ sunt realizate în numele publicului; ¾ sunt generate şi implimentate de c ătre guvern; ¾ sunt interpretate şi implementate de actori publici şi privaţi; ¾ reprezintă ceea inen ţionează guvernul să facă; 7 ¾ reprezintă ceea inen ţionează guvernul să nu facă. 1.2. Actorii implica ţi în politicile publice

Ca idee general ă, actorii implicaţii în politicile publice difer ă în funcţie de ţara analizat ă, perioada istorică în care se realizeaz ă analiza şi problemele care trebuie rezolvate prin intermediul acestor politici. Ca urmare, nu este posibil ă o enumerare exhaustiv ă a acestor politici. Pe de alt ă parte, implicarea şi importanţa actorilor se modifică în timp şi în funcţie de natura problemei care trebuie rezolvat ă. Actorii unei politici publice sunt indivizii, organizaţiile şi instituţiile care participă la procesul de elaborare a politicilor publice, indiferent de gradul lor de implicare. Actorii pot apar ţine atât instituţiilor statului, organizaţiilor societăţii civile, cât şi organizaţiilor internaţionale .8

2

Hogwood B. W., Gunn L. A., Policy Analysis for the Real World , Oxford University Press,

1984, pp. 12-19. 3

Clarke E. Cochran, American Cochran, American Public Public Policy: An Introduction, Introduction, St. Martin's Press, 1993. Dye Th. R., Understanding Public Policy, Prentice Hall, 2007. 5 Cochran Ch. L., Malone Eloise F., Public policy, Viva Books Private Limited, 2007. 6 Peters B. Guy, Politics of Bureaucracy, Bureaucracy, Routledge, 2001. 7 Birkland Th. A., op.cit., p.20. 8 Howlett Michael, Ramesh, M., Studying Public Policy: Policy Cycles And Policy Subsystems, Subsystems, Oxford University Press, 2003. 4


4

Modulul 1: Conceptul de politici publice Actorii individuali ai politicilor publice sunt consideraţi a fi Preşedintele ţării şi cetăţenii, în timp ce actorii colectivi sunt reprezenta ţi de guvern şi de parlament.9 În funcţie de pozi ţia (provenienţa) lor, aceiaşi actori se divid în cei proveniţi din interiorul sistemului politico-administrativ şi cei din afara acestui sistem. O problemă deosebit ă legată de actorii politicilor publice este aceea a identificării lor. În acest sens, Colebatch propune trei criterii: autoritatea, expertiza şi regulile. În conformitate cu figura 1.2, actorii din sfera sistemului politicoadministrativ sunt parlamentul, guvernul şi preşedintele. Parlamentul reprezintă o instituţie centrală în cadrul actorilor implica ţi în politicile publice. Comisiile parlamentare, membrii parlamentului şi staful tehnic (consilierii) sunt componente importante în procesul de definire şi implementare a politicilor publice. Guvernul şi aparatul executiv de ţin un rol central în elaborarea şi implementarea politicilor publice. Puterea difer ă în funcţie de regimul politic Guvernul deţine o serie de resurse, care îi confer ă un rol principal în elaborarea politicilor publice.10 Aceste resurse acoper ă atât resursele umane, informa ţiile, cât şi resursele financiare. Un alt actor important în cadrul definirii şi implementării politicilor publice este Preşedintele. Atribuţiile Preşedintelui difer ă în fiecare ţar ă. Puterea de influen ţare a politicilor publice de ţinută de Preşedinte este mai degrabă informală şi poate fi exercitat ă prin influenţarea opiniei publice sau prin influenţara unei păr ţi a clasei politice. Cea de-a doua categorie de actori o reprezint ă cei din sfera societ ăţii civile (mass-media, grupurile de interese şi institutele de cercetare). Mass-media poate influen ţa agenda deciden ţilor prin manipularea informaţiilor pentru definirea acelor probleme pe care publicul le consider ă importante. Impactul pe care grupurile de interese îl au asupra formul ării şi implementării politicilor publice variază în funcţie gradul de organizare al acestora, de num ărul de membri şi de resursele financiare, politice şi informaţionale avute la dispozi ţie. Acestea pot fi diferite organizaţii informale sau structurate în diferite tipuri de ONG-uri. Institutele de cercetare sunt asociate cu anumite interese politice dar, în general, ele încearcă să î şi menţină o imagine de autonomie intelectual ă faţă de guvern sau de partidele politice, pentru a putea fi luate în considerare. Pot fi organizate în cadrul universit ăţilor sau independent de acestea. 1.3. Abordări ştiinţifice ale politicile publice

Există o abordare clasic ă, primar ă a politicilor publice, care le trateaz ă ca pe un produs sau subiect. 9

Colebatch H. K., Policy , Open University Press, Buckingham, 1998. Howlett M., Ramesh M. , Studying Public Policy: Policy Cycles and Policy Subsystems,

10

Oxford University Press, 1995.


5

Modulul 1: Conceptul de politici publice În viziunea clasică, pentru ca o politică să fie considerat ă publică, ea trebuie să fie ”generată sau cel puţin procesată de organizaţii, proceduri şi influenţe guvernamentale”. 11 Alţi specialişti constată că politicile publice acceseaz ă resurse publice şi induc măsuri legale coercitive într-o manier ă în care alte politici nu o pot realiza.12 Modelul clasic al politicilor publice este un model ra ţional, în care politica este definit ă în mod corect, în contextul contextul unei linii directoare. Avocaţii definiţiei clasice a politicilor publice consider ă că:13 ¾ politicile implică o serie de decizii intercondiţionate; ¾ politicile publice sunt implementate prin intermediul indivizilor şi organizaţiilor guvernamentale; ¾ politicile publice sunt influen ţate de deciziile politice anterioare şi de factorii de mediu; ¾ politicile sunt prezentate prin mass media înainte de implementarea 14 lor; ¾ politicile publice implic ă atât acţiunea cât şi inacţiunea; ¾ politicile nu pot fi analizate separat de procesul de constituire a politicii; ¾ politicile publice prezint ă consecinţe care pot sau nu pot fi previzionate; ¾ politicile sunt definite subiectiv şi pot fi definite retrospectiv; ¾ politicile publice necesit ă resurse şi acţiuni practice. În legătur ă cu accepţiunea clasică a politicilor publice, se define şte conceptul de ciclu politic, care se fundamenteaz ă pe teoria sistemelor şi pe o metodologie ştiinţifică proprie. Colebatch consider ă ciclul politic drept procesul politic de la ini ţierea sa până la sfâr şitul ciclului, proces care parcurge urm ătoarele etape: adoptarea deciziei politice, implementarea şi cuantificarea rezultatelor implementării ei. O altă manier ă clasică de abordare a politicilor publice este accea a utilizării teoriei sistemelor pentru explicarea acestora. Easton a argumentat că, asemănator sistemelor biologice, sistemele politice pot fi considerate sisteme deschise şi adaptive, în cadrul c ărora input-urile (cerin ţele esenţiale care trebuie rezolvate prin intermediul politicilor publice şi sprijinul public) se transformă în output-uri (decizii şi acţiuni).15 Această abordare de tip black box a fost completat ă, în anii ’70, prin introducerea noţiunii de impact al politicii publice, care este distinct ă de aceea de output. 16 O abordare modern ă a conceptului sistemic în cadrul politicilor publice este aceea în care guvernele aplic ă direct anumite input-uri unor procese

11

Hogwood B. W., Gunn L. A., op cit., 1984, p.24. Bridgman P., Davis G., Australian Policy Policy Handbook, Handbook, Allen and Unwin, Sydney, 1998. 13 Hogwood B. W., Gunn L. A., op cit., 1984, pp. 19-24. 14 Lipsky M., Street-Level Bureaucracy: Dilemmas of the Individual in Public Services , 12

Russell Sage Foundation, New York, 1980, p.12. Easton D., A Framework Framework for Political Analysis Analysis, Englewood Cliffs, NJ: Prentice-Hall, Prentice-Hall, 1965.

15 16

Sharkansky I., Environment, Policy, Output and Impact: Problems of Theory and Method in the Analysis of Public Policy , in Policy Analysis and Political Science, Markham, Chicago,

1970.


6

Modulul 1: Conceptul de politici publice specifice în scopul ob ţinerii acelor output-uri care să fie capabile să satisfacă doleanţele anumitor categorii sociale sau ale întregii popula ţii.17 Conform acestei ultime abord ări: ¾ input-urile cuprind: resursele financiare, managementul, abilit ăţile, experienţa şi facilităţile fizice aflate la dispozi ţia guvernului; ¾ procesele specifice acoper ă: obiective, activit ăţi şi strategii care trebuie realizate; ¾ output-urile eviden ţiază bunurile, produsele şi serviciile care sunt realizate ca efect al implementării politicilor publice; ¾ impactul politicilor publice cuantific ă modificările care apar la nivelul consumatorilor sau al întregii societ ăţi, ca efect al output-urilor. Instrumentele politicilor publice pot evolua între dou ă limite extreme: voluntarismul şi coerciunea. În acest sens, au fost identificate patru categorii de instrumente politice: educa ţia şi implicarea partizan ă, stimulentele economice (cheltuielile şi taxele), achiziţiile guvernamentale şi legislaţia specifică.18 Cea de-a doua concep ţie de abordare a politicilor publice o reprezint ă perspectiva conexiunilor structurate. Potrivit acestei concep ţii, nu există un singur factor de decizie care trebuie s ă rezolve o problem ă dată, ci o multitudine de participan ţi ierarhizaţi, cu niveluri diferite de în ţelegere a problemei abordate şi de interacţiune între ei. Aceşti participanţi sunt ministerele, consilierii ministeriali, politicienii, func ţionarii publici, reprezentanţi ai opiniei publice, ai mass media şi mediului academic. În acest context, un rol important îl de ţin negocierile dintre participan ţii la actul decizional. Practic, politica public ă reprezintă o activitate continu ă realizată de grupuri de actori politici care utilizeaz ă instituţiile publice adecvate în scopul definirii şi articulării unor obiective specifice în func ţie de scara valorică pe care ace şti actori politici o stabilesc. 19 Rezumat:

Pentru a atinge obiective de interes general, cu impact major asupra societăţii, statul implementează politici publice. Politicile publice au parcurs patru etape în evolu ţia lor. Ele sunt extrem de complexe, fapt pentru care este dificil ă definirea lor. Procesul de definire, cuantificare şi implementare a politicilor publice implică acţiunea unor actori care pot apar ţine atât instituţiilor statului, organizaţiilor societăţii civile, cât şi organizaţiilor internaţionale. Abordarea ştiinţifică a politicilor publice vizeaz ă o latur ă clasică şi una legată de conexiunile structurale dintre participan ţii la actul decizional. Concluzii:

Practic, politicile publice reprezint ă interfaţa dintre interese, alian ţe şi scopuri în procesul de g ăsire a soluţiilor, care implică indivizi şi grupuri, fiecare dintre ei având valori, preg ătire, tradiţii şi limbaje diferite. 17

Palmer B., Beyond Program Performance Indicators: Performance Information in a National System of Health and Family Services , in National Leadership through Performance

Assessment, ed. ed. Department Department of Health and and Family Services, Services, Canberra, Canberra, 1997, p.23. p.23. 18 Fenna Alan, Introduction to Australian Public Policy , Addison Wesley Longman, Melbourne, 1998, p.7. 19 Considine Mark, Public Policy: A Critical Approach, Macmillan, Melbourne, 1994, p.4.


7

Modulul 1: Conceptul de politici publice Colebatch consider ă că termenul de politic ă publică nu este absolut ”ştiinţific”, ci este mai mult o variabil ă socială construită. Politica publică apare ca un concept necesar a da sens lumii. Mai mult, scopul real al analizelor politice nu este acela de a examina politica drept un produs, ci de a reliefa elementele care influen ţează evoluţia lucrurilor într-o anumită direcţie. Exemple ilustrative:

Administra i e

Politici publice

Resurse

Societate civilă

Evolu ie globală

Figura 1.1: Domeniul politicilor publice

Actorii politicilor publice

i l a u d i v i d n I

i v i t c e l o C

v . i t t a s r i s t s l i u n r i o m i r d e a t n o i c i n t i i D l o p

o c i t i l i v o t p r a . t t s s i i s i n a r m a d f a a n i D

Figura 1.2: Actorii politicilor publice


8

Modulul 1: Conceptul de politici publice Tabelul 1.1: Roluri ale actorilor de politică publică Perspectiva Raţionalist

Tehnician Incrementalist Reformist

Caracteristici

Rol Valori Analist Aplicarea de de politic/ metode ştiinţifice planificator Expert/ Training/ specialist expertiz ă Politician Menţinere status quo Cetăţean/ lobbyist

Scopuri Scopuri Care pot fi descoperite

Critici Eşec în a conştientiza limitele

Stabilite de alţii

Specializare Specializ are pe un domeniu Conservator

Stabilite de noi cereri

Schimbare

Preocup ări de conţinut

Identificarea problemei

Evaluarea rezultatelor

i e - i

a e e l i r a b c i i s f o i t p n l . e o d I s

a i e e l e i a r e m g u i e l t l o p A s o

n e u m l o e s l p a e m r I a t

Finalizarea politicii

Nerealist

e e v t i t i r c ă e i m b r O u i r u t u p n I e e c s i e f c i o c e r P s

i r u t u p t u O l i u i t c c i a t i p l o m I

Figura 1.3: Ciclul politic

Referinţe bibliografice: 1. Birkland Th. A., An Introduction to the Policy Process, M.E. Sharpe,

London, 2005. 2. Cochran Ch. L., L., Malone Eloise F., Public policy, Viva Books Private

Limited, 2007. 3. Dye Th. R., Understanding Public Policy, Prentice Hall, 2007. 4. Howlett Michael, Ramesh, M., Studying Public Policy: Policy Cycles And Policy Subsystems Subsystems,, Oxford University Press, 2003. 5. Peters B. Guy, Politics of Bureaucracy, Routledge, 2001.


9

Modulul 1: Conceptul de politici publice Test de autoevaluare: 1. Politicile publice preiau metode din: a. geografie; b. economie; c. istorie; d. a+b; e. nici-un r ăspuns anterior nu este corect. 2. Evoluţia politicilor publice poate fi analizat ă pe....etape esen ţiale: a. 2; b. 3; c. 5; d. 8; e. nici-un r ăspuns anterior nu este corect. 3. .......consider ă că politica public ă se refer ă la acţiunile guvernului şi la intenţiile care au determinat aceste politici: a. Dye Th.R.; b. Malone E.; c. Peters B.; d. Birkland Th.; e. nici-un r ăspuns anterior nu este corect. 4. Actorii unei politici publice sunt analizaţi indiferent de: a. mărimea lor; b. gradul lor de implicare; c. factorul timp; d. a+b; e. nici-un r ăspuns anterior nu este corect. 5. Rolul central în elaborarea şi implementarea politicilor publice îl de ţin: a. guvernul şi aparatul executiv; b. Preşedintele; c. mass-media; d. ONG-urile; e. nici-un r ăspuns anterior nu este corect. 6. Procesul politic de la ini ţierea sa pân ă la sfâr şitul ciclului poart ă

denumirea de: a. politică publică; b. ciclul politic; c. abordarea clasic ă a politicii publice; d. abordarea black-box a politicii publice; e. nici-un r ăspuns anterior nu este corect. 7. Abordarea black-box a politicii publice a fost completată cu cea de impact al acestei politici,care este un concept diferit de cel de: a. input; b. feed back; c. obiect condus; d. element de reglare; e. nici-un r ăspuns anterior nu este corect. 8. Există....concepţii de abordare a politicilor publice: a. 3; b. 4; c. 5; d. 6; e. nici-un r ăspuns anterior nu este corect. Politici publice europene

10

Modulul 1: Conceptul de politici publice 9. Instrumentele politicilor publice evolueaz ă între două limite extreme: a. voluntarismul şi dirijismul; b. coerciunea şi dirijismul; c. dirijismul şi planificarea; d. voluntarismul şi coerciunea; e. nici-un r ăspuns anterior nu este corect. 10. Practic, politica public ă reprezintă o activitate: a. planificată; b. continuă; c. intermintentă; d. a+c; e. nici-un r ăspuns anterior nu este corect. Tema de control: analiza comparativ ă a limitelor celor dou ă tipuri de abordări ale politicilor publice.


11

Modulul 2: Impactul bugetului Uniunii Europene asupra politicilor publice

Impactul bugetului Uniunii Europene asupra politicilor publice Obiective specifice: înţelegerea conceptului de buget european, a

previziunilor bugetare. Rezultate aşteptate: analiza comparativ ă a veniturilor şi cheltuielilor bugetare, precum şi a procedurilor bugetare. Competenţe dobândite: finalizarea modulului va permite studen ţilor să: ¾ înteleagă formarea veniturilor bugetare; ¾ evidenţieze cheltuielile bugetare în func ţie de obiectivele politice urmărite; ¾ abordeze ştiinţific perspectiva financiar ă 2007-2013. Timp mediu necesar pentru asimilarea acestui modul: 2 ore.

2.1. Considerente generale

Bugetul Uniunii Europene reflect ă priorităţile şi politicile curente ale U.E din fiecare an. El este actul care autorizeaz ă finanţarea tuturor activităţilor comunitare precum şi operaţiunile aferente lor. Prin creşterea gradului de integrare economic ă, situaţia bugetului Uniunii Europene s-a modificat, datorit ă următoarelor cauze: ¾ unificarea instrumentelor bugetare: la 23 iulie 2002, Tratatul C.E.C.O. a expirat, fapt ce a condus la stabilirea unui singur buget la nivelul Uniunii Europene; ional: Parlamentul ¾ realizarea unui echilibru eficient la nivel instituţ ional: European şi Consiliul European sunt considerate autorit ăţile bugetare la nivelul U.E.; ¾ implementarea sistemului resurselor bugetare proprii: iniţial, bugetul a fost finanţat din contribuţiile statelor membre, dar, începând cu anul 1970, a fost introdus sistemul resurselor proprii. 1 Tratatul de la Roma, în articolul 2102 ar ăta faptul că: „bugetul trebuie ”, ceea ce însemna c ă, din punct să fie finanţ at at în întregime din resurse proprii ”, de vedere financiar , Comunitatea trebuia s ă fie autonomă, iar resursele iar resursele sale trebuiau să apar ţină Comunităţii însăşi. Comisia European ă a prezentat un pachet de m ăsuri de reformă, cunoscut drept „pachetul Delors”. Acest pachet s-a finalizat prin adoptarea Acordului Inter-instituţional de la Bruxelles (1988), prin care s-au proiectat veniturile şi cheltuielile bugetare pe perioada 1988-1992. Reforma Delors a adus următoarele noi elemente: ¾ introducerea sistemului cadrului financiar multianual pentru perioadele 1988-1992, 1993-1999, 2000-2006, precedate de trei acorduri interinstituţionale; ¾ crearea unei noi categorii de resurse, bazat ă pe PNB-ul statelor membre, în funcţie de abilitatea de a pl ăti a fiecărui stat; ¾ stabilirea unui plafon total pentru resursele proprii, ca procent din PNB-ul U.E.; ¾ stabilirea unui plafon ghid pentru controlul cheltuielilor aferente agriculturii;

1 2

prin Decizia din 21 aprilie 1970, revizuit ă în anii 1988, 1994 şi 2000. ulterior, articolul 269 din Tratatul de la Amsterdam.


12

Modulul 2: Impactul bugetului Uniunii Europene asupra politicilor publice ¾ introducerea unei rate maxime de cre ştere a cheltuielilor neobligatorii care fac obiectul deciziilor Parlamentului European; ¾ corectarea resurselor care provin din TVA. În cadrul Consiliului European de la Edinburgh (decembrie 1992), a fost adoptat planul de buget pentru perioada 1993-1999, având la baz ă pachetului Delors II, care luase în considerare şi politicile introduse prin Tratatul de la Maastricht. Previziunile bugetare aferente perioadei 2000-2006 au constituit obiectul Agendei 2000. Actuala perspectivă financiar ă, 2007-2013, se fundamenteaz ă pe Comunicările Comisiei Europene COM(2004) 101 3 şi COM(2004) 487. 4 2.2. Conceptul de buget european

În concordanţă cu Reglement ările Financiare din anul 2002, bugetul poate fi definit ca „instrumentul care, pentru fiecare an financiar în parte, previzionează şi autorizează toate veniturile şi cheltuielile considerate necesare pentru U.E.” 5. Bugetul Uniunii Europene permite observarea, în fiecare an, a priorităţilor şi orientărilor politice comunitare. Evoluţia sa de-a lungul timpului reflect ă transformările succesive ale construcţiei europene. În anul 1970, bugetul comunit ăţii era de 3,6 miliarde ecu ( la 1 ianuarie 1999, 1 ecu = 1 euro) şi era constituit aproape în totalitate din fonduri pentru cheltuielile legate de politica agricol ă comună. Astăzi, bugetul U.E. este de aproximativ 100 miliarde euro şi acoper ă toate politicile comunitare: politica agricol ă comună, politica de dezvoltare regională, politicile referitoare la cercetare, educa ţie, formare, acţiunile de cooperare interna ţională etc. Regulile referitoare la procedurile bugetare, la resursele şi la cheltuielile bugetare fac obiectul Articolelor 268-280 din Tratatul de la Amsterdam. Astfel, Comisia Europeană trebuie să elaboreze un draft de proiect bugetar, pornind de la estim ări ale nevoilor economice şi priorităţilor politice ale Uniunii pentru anul care urmeaz ă. Acest document este prezentat Consiliului European, care îl adopt ă după eventualele amendamente, devenind astfel un proiect de buget. Acest proiect este transmis Parlamentului European. Puterile acestuia din urm ă asupra bugetului depind de natura cheltuielilor: pentru cheltuielile obligatorii (aproximativ 40% din total), parlamentul poate doar propune modific ări, dar stabilirea nivelului final al fondurilor alocate pentru acest domeniu revine Consiliului; pentru celelalte cheltuieli, neobligatorii, Parlamentul poate modifica proiectul de buget. Trebuie observat îns ă faptul că parlamentului îi revine rolul cel mai important, devenind astfel "autoritatea bugetar ă" a Uniunii. Bugetul U.E. prezint ă şi o importantă funcţie de redistribuire, transferând fonduri de la regiunile bogate c ătre cele sărace, în scopul atingerii convergen ţei (politica structural ă). Bugetul U.E. se fundamenteaz ă pe următoarele principii:

3

European Commission, Building our common future - Policy challenges and budgetary th means of the enlarged Union 2007-2013 , Brussels, 10 of February 2004. 4 th European Commission, Financial Perspectives 2007 – 2013, Brussels, 14 of July 2004. 5 th European Council, Regulation No. 1605/25 of June 2002, Article no. 4.


13

Modulul 2: Impactul bugetului Uniunii Europene asupra politicilor publice ¾ unitatea: toate veniturile şi toate cheltuielile trebuie prezentate împreună, într-un singur document. Conform Articolului 268 al Tratatului, U.E. are un singur buget. Acest principiu nu împiedică agenţiile europene în a avea propriile lor bugete, nici existen ţa Fondului European de Dezvoltare, care finan ţează dezvoltarea ţărilor A.C.P.; ¾ universalitatea: toate veniturile bugetare sunt folosite pentru a finan ţa toate cheltuielile bugetare; ¾ echilibrul dintre venituri şi cheltuieli: în vederea ob ţinerii unui buget echilibrat6. Atunci când bugetul U.E. se încheie cu un excedent, surplusul este considerat un venit adi ţional, care va fi inclus în bugetul din anul financiar următor; ¾ anualitatea: perioada de timp care este acoperită de un buget este cea de un an calendaristic 7. 2.2.1. Veniturile bugetare

Bugetul U.E. este adesea în ţeles greşit. Important ca valoare absolut ă (peste 100 de miliarde de euro pe an), acesta este redus când este exprimat ca procentaj din cheltuielile publice totale ale U.E. (sub 2,5%). Resursele proprii ale U.E. sunt definite ca: „taxele pe venit alocate irevocabil Comunit ăţii pentru a finan ţa bugetul său şi pentru a-l echilibra în mod automat, f ăr ă a mai fi necesar ă vreo decizie a autorit ăţilor naţionale” (Comisia European ă, 2001). Resursele bugetare proprii , definite în 1970 şi reformulate în 1998, se refer ă la: ¾ taxe provenite din Politica Agricol ă Comună şi cele impuse pe producţia de zahăr şi de glucoză; ¾ taxe vamale impuse prin Tariful Vamal Comun şi colectate de c ătre U.E. la graniţele sale externe; ¾ un anumit procent din TVA colectat ă de statele membre. Pentru a calcula acest venit, se determin ă, iniţial, o bază a TVA uniformă, în conformitate cu legisla ţia U.E.. U.E.. Aceast ă bază poate reprezenta maximum 50% din PNB-urile statelor membre; ¾ un anumit procent din PNB-ul statelor membre. Introdus ă în anul 1988, aceast ă rată uniformă are ca efect echilibrarea bugetului U.E.. Introducerea acestei cote a fost necesar ă deoarece celelalte resurse bugetare nu nu erau suficiente pentru pentru a finanţa bugetul comunitar. Toate aceste resurse sunt colectate de statele membre şi transferate U.E. la adoptarea bugetului, cu o re ţinere de 25% permis ă datorită costurilor de colectare. Colectarea veniturilor de la statele membre se face în a şa fel încât să se evite o cre ştere prea mare a bugetului comunitar. Deoarece cet ăţenii U.E. nu pot realiza distinc ţia dintre taxele pe care le plătesc pentru bugetul na ţional şi pentru cel comunitar, s-a încercat o modificare a modului de reflectare a veniturilor bugetare proprii, chiar prin propunerea introducerii unei „taxe europene” sau a unei a cincea noi surse de venit. În acest sens, au fost propuse ca noi taxe: taxa pe emisiile de bioxid de carbon, accizele pe tutun, alcool şi ulei mineral, taxele pe veniturile corporaţiilor, taxele pe comunica ţii, taxele pe venitul personal etc. 6 7

Articolul 269 din Tratatul de la Maastricht Articolul 272.1 din Tratatul de la Maastricht


14

Modulul 2: Impactul bugetului Uniunii Europene asupra politicilor publice O altă propunere vizeaz ă modificarea întregului sistem de colectare a veniturilor şi creşterea rolului contribu ţiilor legate de PNB-urile naţionale. Mai mult chiar, Comisia Europeană a sugerat o concentrare a surselor de venituri bugetare în direc ţia taxelor pe consumul de energie, pe TVA şi pe taxele pe veniturile corporaţiilor. Politicile europene trebuie puse în aplicare într-un mod eficient şi eficace, pentru a asigura valoarea ad ăugat ă necesar ă. Instituţiile şi, în special, Comisia sunt responsabile de folosirea resurselor financiare. Acestea trebuie să fie în măsur ă să demonstreze că bugetul este gestionat în conformitate cu cele mai înalte standarde şi că există mecanisme de execuţie eficiente şi eficace. Principalele aspecte care apar în acest context sunt urm ătoarele: ¾ echilibrul dintre acordarea de sprijin financiar diverselor activit ăţi şi concentrarea fondurilor disponibile: concentrarea pe un num ăr mai mic de obiective politice poate favoriza economiile de scar ă şi, în anumite cazuri, poate face economii în bugetele na ţionale; ¾ echilibrul dintre gestionarea centralizat ă şi descentralizat ă: în prezent, fondurile europene sunt puse în aplicare prin diverse metode de gestionare. Aproximativ 22% dintre acestea sunt gestionate la nivel central, de către Comisie; gestionarea a aproximativ 76% din fonduri este delegat ă de către Comisie statelor membre, în conformitate cu „gestiunea repartizat ă”; restul fondurilor sunt gestionate împreun ă cu organiza ţii internaţionale sau de c ătre ţări ter ţe; ¾ simplificarea sporit ă şi consolidarea instrumentelor de punere în aplicare: deschiderea unei noi perioade de finan f inan ţare la începutul acestui an a fost însoţită de o simplificare considerabil ă a structurii bugetului U.E. şi a instrumentelor executare a bugetului, cu programe care au fost reorganizate pentru a respecta principiul „un program, un fond” şi cu un nou echilibru între accesibilitatea programelor U.E. şi buna gestiune financiar ă; ¾ mobilizarea resurselor: alegerea metodei de gestionare ajut ă la determinarea măsurii în care bugetul U.E. poate mobiliza resurse suplimentare, prin utilizarea altor instrumente europene precum Banca Europeană de Investi ţii, prin intermediul cheltuielilor naţionale, regionale şi locale sau cu ajutorul contribu ţiilor din sectorul privat; ¾ utilizarea agen ţiilor executive: posibilitatea de a înfiin ţa agen ţii executive însărcinate cu anumite responsabilit ăţi de gestionare a fondurilor puse în aplicare direct de c ătre Comisie a facilitat accesul la un personal specializat pentru anumite activit ăţi de gestionare, a sporit vizibilitatea gestionării programelor şi a oferit economii de scar ă; ¾ cofinanţarea: este un exemplu de parteneriat între ac ţiunile regionale, naţionale şi comunitare în scopul realiz ării politicilor U.E.; ¾ asigurarea transparen ţei şi vizibilităţii totale, precum şi a r ăspunderii depline în ceea ce prive şte gestionarea bugetului, pentru a garanta legitimitatea şi încrederea cet ăţenilor în Uniunea European ă; ¾ flexibilitatea: buna gestiune financiar ă ar putea fi sporit ă printr-o flexibilitate mai mare, permiţând resurselor s ă fie realocate în cadrul şi între rubricile bugetare. Venitul total al U.E. trebuie să fie egal cu totalul cheltuielilor şi să se încadreze în limitele legale convenite, convenite, care sunt în prezent de 1,31% din VNB (Venitul Naţional Brut) pentru creditele de angajament şi de 1,24% din VNB al U.E. pentru creditele de plat ă. În prezent, principala sursă de finanţare a bugetului U.E. este o resursă bazată pe produsul naţional brut al statelor membre. Aceasta a ajuns Politici publice europene

15

Modulul 2: Impactul bugetului Uniunii Europene asupra politicilor publice să depăşească celelalte surse, respectiv taxele vamale şi prelevările agricole („resursele proprii tradi ţionale”), precum şi o resursă bazată pe taxa pe valoarea adăugată. Sistemul resurselor proprii a cunoscut evolu ţii semnificative de la începutul primului cadru financiar. În 2013, resursa VNB va reprezenta 74% din finanţarea U.E., în raport cu 13% provenind din taxe vamale şi agricole şi cu 12% provenind din resursa bazat ă pe TVA. 2.2.2. Cheltuielile bugetare

Categoriile de cheltuieli sunt extrem de diverse şi au o sfer ă de cuprindere mare. Politicile U.E. au cunoscut schimb ări enorme în cursul ultimelor decade, iar bugetul a încercat atât s ă promoveze, cât şi să reflecte aceast ă evoluţie. Anul 2008 a deschis o nou ă etapă în aceast ă evoluţie având în vedere că, pentru prima dat ă, politicile care urm ăresc în special cre şterea economică şi locurile de munc ă vor absorbi cea mai mare parte a bugetului U.E. Profilul cheltuielilor Uniunii Europene s-a schimbat în mod considerabil de-a lungul timpului: în mod tradi ţional, cea mai mare parte a bugetului U.E. a fost concentrat ă pe un num ăr relativ mic de domenii politice. Structura bugetului, precum şi dimensiunea acestuia, au cunoscut o evoluţie continuă: ¾ primul buget al Comunit ăţii Economice Europene (CEE) a fost foarte redus, acoperind exclusiv cheltuielile administrative; ¾ până în 2013, propor ţia cheltuielilor tradi ţionale pentru PAC (cu excepţia dezvolt ării rurale) va scădea la jumătate (32%), în urma unei reduceri în termeni reali survenit ă în cursul perioadei actuale de finan ţare; ¾ suma consacrat ă acţiunilor structurale va reprezenta 35,7% din bugetul U.E. în 2013, cu cel pu ţin două treimi destinate competitivit ăţii, creşterii şi locurilor de muncă; ¾ finanţarea pentru alte politici (în special, competitivitate, ac ţiuni externe şi dezvoltare rurală) a fost iniţial deosebit de limitat ă. Politicile de cheltuieli pentru perioada 2007-2013 au acordat o nou ă prioritate obiectivelor de creştere şi ocupare a for ţei de muncă, precum şi noilor orientări politice precum libertatea, securitatea şi justiţia. 2.2.3. Procedurile bugetare

Procedura bugetar ă reprezintă un proces legislativ în care sunt implicate principalele instituţii ale U.E.: Comisia European ă, Parlamentul European şi Consiliul European. Consiliul şi Parlamentul European adopt ă principalele decizii, în timp ce Comisia European ă are rolul de a preg ăti şi trasa o schi ţă de buget şi de a o implementa ulterior. Bugetul U.E. este calculat numai în euro. Procedura este de lung ă durată şi complexă, desf ăş ăşurându-se pe câteva etape, precis delimitate în timp, astfel încât noul buget s ă poată fi adoptat înainte de 1 ianuarie al fiecărui an. Există câteva mecanisme care asigur ă coordonarea şi cooperarea între institu ţiile comunitare, pe diferite etape ale derul ării procedurii bugetare. Politici publice europene

16

Modulul 2: Impactul bugetului Uniunii Europene asupra politicilor publice Consiliul şi Parlamentul European au întâlniri bilaterale de conciliere şi întâlniri trilaterale, cu Comisia Europeană. La aceste ultime întâlniri particip ă: Comisarul pentru buget, Preşedintele Comitetului Bugetar din cadrul Parlamentului European şi Preşedintele pentru buget din cadrul Consiliului European. Aceste întâlniri sunt necesare deoarece bugetul reprezint ă esenţa agendei politice şi stipulează priorităţile Uniunii Europene. 2.3. Bugetul U.E. pe orizontul 2007-2013

Perspectivele financiare pentru perioada 2007-2013 s-au redus de la opt la cinci capitole. Veniturile bugetare vor fi de 1025 miliarde euro şi vor acoperi următoarele obiective: ¾ creştere durabilă: această rubrică include fondurile structurale, cercetarea şi educaţia, cu un buget de 382 de miliarde de euro pentru 7 ani. Acest obiectiv vizează două componente: eficien ţă şi coeziune, legate de creşterea economic ă şi de utilizarea factorului munc ă ; ¾ conservarea şi gestionarea resurselor naturale: este vorba despre finanţarea politicii agricole comune şi a politicilor de mediu, cu un buget de 371 de miliarde de euro; ¾ cetăţenie, libertate, securitate şi justiţie: 10,7 de miliarde de euro sunt destinate activit ăţilor legate de justiţie şi afaceri interne. Aceast ă sumă va acoperi şi programele care încurajeaz ă cetăţenia european ă, cum ar fi ăţirea oraşelor şi dimensiunea european ă a presei schimburile între tineri, înfr ăţ şi culturii; ¾ U.E. ca actor global: 49,5 de miliarde de euro vor fi alocate ac ţiunilor în favoarea ţărilor în dezvoltare, promovării drepturilor omului, politicii externe şi de securitate comune şi sprijinului pentru dezvoltarea ţărilor învecinate; ¾ administraţia (inclusiv serviciile de traducere) va beneficia de 49,8 de miliarde de euro, adic ă 5,75% din bugetul total. În ultimii ani, Uniunea Europeană a accelerat ritmul schimb ărilor, dezvoltându-şi o agendă politică îndreptată spre viitor, care va determina principalele priorit ăţi ale Uniunii pentru urm ătoarea decad ă şi în viitorul mai îndepărtat. Este posibilă schiţarea noilor provoc ări politice care ar putea avea un impact semnificativ asupra direc ţiilor în care Uniunea î şi orientează eforturile în viitor: ăţ ii ii ¾ Europa trebuie s ă î şi promoveze valorile pe fundalul sporirii diversit ăţ şi schimbării şi într-un context mondial din ce în ce mai complex; ¾ concurenţ a pentru resurse şi pieţ e a devenit mai acerb ă; ific şi tehnologic , ceea ce ¾ globalizarea stimuleaz ă progresul ştiinţ ific confer ă dimensiunii europene o importan ţă sporită în promovarea ăţ ii, ăţ ii cunoaşterii, mobilit ăţ ii, competitivit ăţ ii şi inov i inov ării ; ¾ transformarea într-o economie a cunoa şterii şi a serviciilor este la fel de profundă precum trecerea anterioar ă de la agricultur ă la industrie. Aceasta schimbă natura muncii; ¾ nivelurile actuale ale ratelor natalit ăţii vor modifica structura şi ăţ ilor echilibrul societ ăţ ilor noastre, ridicând probleme importante atât în ceea ce priveşte eficacitatea economic ă, cât şi echitatea între genera ţii; ¾ solidaritatea şi angajamentul Europei în favoarea justi ţiei sociale reprezintă o dimensiune important ă a modului de via ţă european într-o lume globalizată; Politici publice europene

17

Modulul 2: Impactul bugetului Uniunii Europene asupra politicilor publice ¾ impactul schimbărilor climatice asupra mediului şi al societ ăţii europene a devenit un element central al agendei europene, obligând factorii de decizie să reflecteze asupra celui mai adecvat r ăspuns care să folosească instrumentele politice aflate la dispozi ţia U.E.; ¾ presiunile exercitate de schimb ările climatice asupra mediului rural şi marin, alături de schimbările demografice şi de evoluţia cerinţelor consumatorilor, ac ţionează împreună pentru a reda o nou ă dimensiune politicilor Uniunii Europene în materie de agricultur ă, mediu natural, societate rural ă şi zone marine; ¾ energia sigur ă, durabil ă şi competitivă reprezintă una dintre principalele provoc ări ale societăţii; ie va avea un efect deosebit de puternic ¾ presiunea exercitat ă de migraţ ie asupra Europei datorit ă apropierii acesteia de regiunile cele mai s ărace ale lumii şi de cele care vor fi probabil afectate în cea mai mare m ăsur ă de schimbările climatice; ¾ dimensiunea European ă se află din ce în ce mai mult în centrul ăţ ii misiunii de asigurare a securit ăţ ii şi siguranţ ei ei publice, fie prin combaterea criminalităţii şi terorismului, fie prin limitarea riscurilor în domeniile transporturilor, mediului, sănătăţii şi securităţii; ¾ globalizarea a condus la necesitatea ca Europa s ă dispună de o prezenţă eficientă la nivel mondial pentru a-şi proiecta interesele şi valorile cu succes. Extinderea şi consolidarea solidarit ăţii reciproce au transformat Europa într-un actor mai credibil şi mai eficient pe scena mondial ă. Totodată, s-au produs schimb ări în contextul mondial. Rezumat:

Bugetul U.E. reprezint ă instrumentul esen ţial pentru implementarea politicilor comune în Statele Membre. Modificarea structurii şi dimensiunii bugetului s-a datorat evolu ţiei procesului de integrare european ă şi necesităţii de a r ăspunde la provoc ările globale contemporane. Func ţia de redistribuire a bugetului este condi ţionată de raportul dinamic dintre veniturile şi cheltuielile bugetare. Perspectiva financiar ă 2007-2013 este relativ echilibrat ă, are un trend pozitiv şi vizează acoperirea celor cinci obiective strategice. Concluzii:

Sursele şi mecanismele de finan ţare a bugetului U.E. ar trebui s ă asigure o finanţare mai adecvat ă a politicilor U.E. Acestea ar trebui evaluate pe baza principiilor convenite de comun acord, precum eficien ţa economică, echitatea, stabilitatea, vizibilitatea şi simplitatea, eficienţa costurilor administrative, autonomia financiar ă şi caracterul suficient. Niciuna dintre sursele de finan ţare ale bugetului U.E. nu respect ă toate aceste principii în egal ă măsur ă şi este greu de conceput un sistem de finanţare „ideal”.


18

Modulul 2: Impactul bugetului Uniunii Europene asupra politicilor publice Exemple ilustrative: 120 100 80 60

Bugetul U.E. (mld. euro)

40 20 0 2002

2003

2005

2006

2008

Figura 2.1: Evoluţia bugetului U.E. (mld. euro)

VNB Taxe vamale i agr agric icol ole e TVA Alte surse

VNB Taxe Taxe vama vamale le i agricole TVA Alte surse

Figura 2.2: Evoluţia structurii veniturilor bugetului U.E. % (1988-2013)


19

Modulul 2: Impactul bugetului Uniunii Europene asupra politicilor publice START

Previzionarea de c ătre institu iile U.E. a cheltuielilor necesare. Elaborarea unui draft de buget până la 15.06.

Studierea draftului de c ătre Consiliu (iulie) i apro aproba bare rea a lui cu o majoritate calificată

Da

Studierea draftului de către Parlament (oct.) Votare Nu

e t s e t a l b u r o t e g p u a B

e r o l r d a e l o i u l i l r r a e t o i r e i c i n f u v b u i t n m l i p d l r e e o o p m r P m h c e r e i u e d ) i l . i d i s u u l n v o t s t u o n . a f C t a e c u r r ( o o d t d a ă A c

STOP

A doua studiere a draftului de c ătre Parlament Parlament (nov.-dec.) Votare

Da

Nu

r o a u c l e i n e r u i a l d c t e n e u 5 l p t z i r o e / e u r d g 3 t A u o p b v i

STOP

3 / 2 e a e n a e d d e r t u e e i a a z u t e g l i s r n u r i t o ă e j t i p e s a u c e g u m l n R b o s i b d a i

Figura 2.3. Procedura bugetar ă


20

Modulul 2: Impactul bugetului Uniunii Europene asupra politicilor publice Administra ie U.E. actor global

mld.euro

Cetă enie, libertate libertate etc. etc. Resurse naturale Dezvoltare durabilă 0

100

200

300

400

500

Figura 2.4. Obiectivele perspectivei financiare 2007-2103

Angajamente de plăţi şi plăţi pentru ajutoare directe Dezvoltare durabilă Managementul res. naturale Cetăţenie libertate U.E. partener global Administraţie Compensaţii Tota Totall

Tabelul 2.1: Perspectiva financiar ă 2007-2013 (mld. euro 2004)

2007

2008

2009

2010

2011

2012

2013

58,735

61,875

64,895

67,350

69,795

72,865

75,950

57,180

57,900

58,115

57,980

57,850

57,825

57,805

2,570

2,935

3,235

3,530

3,835

4,145

4,455

11,280

12,115

12,885

13,720

14,495

15,115

15,740

3,675

3,815

3,950

4,090

4,225

4,365

4,500

0,120

0,060

0,060

0

0

0

0

133, 133,56 560 0

138, 138,70 700 0

143, 143,14 140 0

146, 146,67 670 0

150, 150,20 200 0

154, 154,31 315 5

158, 158,45 450 0

Referinţe bibliografice: 1. Sapir A., Aghion P., Bertola Bertola G., Hellwig Hellwig M., Pisani-Ferry Pisani-Ferry J., Rosati Rosati D., Vinals J., Wallace H., An Agenda for a Growing Europe. Making the E.U. Economic System Deliver, Report of the Independent High-

Level Study Group, 2003. 2. European Commission, Building our common future - Policy

challenges and budgetary means of the enlarged Union 2007-2013, Brussels, 10th of February 2004. Politici publice europene

21

Modulul 2: Impactul bugetului Uniunii Europene asupra politicilor publice 3. European Commission, Financial Perspectives 2007 – 2013, Brussels, 14th of July 2004. 4. European Council, Regulation No. 1605/25 th of June 2002, Article no. 4. Test de autoevaluare: 1. Principiul potrivit căruia bugetul trebuie s ă fie în întregime finan ţat din

resurse proprii a fost stipulat în: a. Tratatul de la Amsterdam; b. Tratatul de la Roma; c. reforma Delors; d. a+b; e. nici-un r ăspuns anterior nu este corect. 2. Crearea unei noi categorii de resurse bugetare bazat ă pe PNB-ul statelor membre U.E. a fost stipulat ă în: a. Tratatul de la Roma; b. Tratatul de la Amsterdam; c. Reforma Delors; d. Tratatul de la Maastricht; e. nici-un r ăspuns anterior nu este corect. 3. Bugetul actual al U.E. este de aproximativ: a. 1000 miliarde euro; b. 10 miliarde euro; c. 1 miliard euro; d. 200 miliarde euro; e. nici-un r ăspuns anterior nu este corect. 4. Regulile referitoare la procedurile, resursele şi cheltuielile bugetare fac obiectul articolelor 268-280 din: a. Reforma Delors; b. Tratatul de la Roma; c. Tratatul de la Maastricht; d. Constituţia europeană; e. nici-un r ăspuns anterior nu este corect. 5. Bugetul U.E. se fundamenteaz ă pe ....principii: a. 6; b. 5; c. 3; d. 2; e. nici-un r ăspuns anterior nu este corect. 6. Veniturile bugetare proprii au fost definite în..... şi reformulate în.....: a. 1970/1998; b. 2004/2007; c. 1956/2007; d. 1956/2004; e. nici-un r ăspuns anterior nu este corect. 7. Taxele pe emisiile de bioxid de carbon, accizele pe tutun, alccol şi ulei mineral, taxele pe veniturile corpora ţiilor, taxele pe comunica ţii şi taxele pe venitul personal poart ă denumirea de: a. taxe la buget; b. taxe la bugetul U.E.; c. taxe la bugetul comunitar; d. taxe în cascad ă; 22 Politici publice europene

Modulul 2: Impactul bugetului Uniunii Europene asupra politicilor publice e. taxe europene. fondurile europene sunt, în prezent, gestionate: gestionate: 8. Aproximativ 22% din fondurile a. la nivelul Statelor Membre; b. la nivelul Comisiei Europene; c. la nivelul regiunilor europene; d. la nivelul statelor candidate la aderare; e. nici-un r ăspuns anterior nu este corect. 9. .....este un exemplu de parteneriat între ac ţiunile regionale, na ţionale şi comunitare în scopul realizării politicilor U.E.: a. transparenţa; b. simplificarea; c. flexibilitatea; d. cofinanţarea; e. nici-un r ăspuns anterior nu este corect. 10. Bugetul U.E. este calculat în: a. euro şi dolari; b. euro, dolari şi DST; c. DST; d. dolari şi DST; e. nici-un r ăspuns anterior nu este corect. Tema de control: analiza evoluţiei veniturilor şi cheltuielilor bugetare la nivelul U.E.


23

Modulul Modulul 3: Politic Politica a Uniunii Uniunii Europen Europene e în domeniu domeniull concuren concuren ei

Politica Uniunii Europene în domeniul concurenţei Obiective specifice: înţelegerea conceptului de concuren ţă europeană şi a

impactului ei asupra economiei. Rezultate aşteptate: analiza comparativ ă a politicilor concuren ţiale, evidenţierea impactului Comisiei Europene asupra concuren ţei. Competenţe dobândite: finalizarea modulului va permite studen ţilor să: ¾ înteleagă necesitatea concuren ţei pe piaţa unică; ¾ înţeleagă modalitatea de abordare a abuzului de pozi ţie dominant ă pe piaţă; ¾ abordeze ştiinţific concurenţa şi restricţiile ei. Timp mediu necesar pentru asimilarea acestui modul: 2 ore. 3.1. Considerente generale

În Europa, legislaţia referitoare la concuren ţă a evoluat concomitent cu procesul de integrare economico-financiar ă. Primele măsuri antitrust au fost introduse prin parafarea Tratatului de la Paris, din anul 1954. Crearea C.E.C.O. şi, ulterior, a C.E.E.-6 au condus imediat şi la adoptarea unei legisla ţii comune în domeniul concuren ţei la nivelul celor 6 State Membre. Aceast ă legislaţie cuprindea prevederi legate de desf ăş ăşurarea concurenţei în domeniile integrate (c ărbune, oţel), dar şi prevederi care vizau preîntâmpinarea apari ţiei unor carteluri la nivel naţional, capabile s ă înlocuiască barierele tarifare şi netarifare recent eliminate de către statele comunitare.1 Iniţial, legislaţia la nivelul U.E. privind concuren ţa completa politicile comerciale care vizau reducerea barierelor vamale şi integrarea pieţelor statelor membre. Cu timpul, accentul s-a mutat pe men ţinerea unei concurenţe active la nivelul U.E. 2 S-a ajuns pân ă acolo încât a ap ărut un conflict între politicile concurenţiale şi consensul dezvolt ării economice. De exemplu, integrarea economică a militat mult timp împotriva acordurilor de fuziune pe vertical ă care aveau efecte la nivel regional. Politica european ă în domeniul concuren ţei a urmat îndeaproape experienţa S.U.A. în domeniu. Aceast ă experienţă s-a fundamentat pe conceptele „Şcolii Harvard”, apoi pe teoria antitrust dezvoltat ă de „Şcoala Chicago”, teorie care se concentra pe eficien ţă, efectele modificării preţurilor şi rolul pieţei.3 Ulterior, organizarea industrial ă s-a axat tot mai mult pe politicile concurenţiale.4 Mai târziu, teoria jocurilor a fost adaptat ă la studierea pie ţelor de tip oligopol. 5

1

Goyder D., E.C. Competition Law, Clarendon, Oxford, 1999. Bishop S., Walker M., The Economics of E.C. Competition Law, Sweet&Maxwell, Sweet&Maxwell, 1999. 3 Posner R., Antitrust R., Antitrust Law: an Economic Perspective, Perspective, University of Chicago Press, Chicago, 2

1976. 4

Scherer F.M., Ross D., Industrial Market Structure and Economic Performance, Houghton

Mifflin, 1990. 5

Philips L., Competition Policy: a Game Theoretical Perspective, Cambridge University

Press, Cambridge, 1995.


24

Modulul Modulul 3: Politic Politica a Uniunii Uniunii Europen Europene e în domeniu domeniull concuren concuren ei În prezent, piaţa este considerat ă cel mai eficient instrument de alocare a resurselor şi de stabilire a pre ţurilor. Funcţionarea optimă a pieţei este influenţată de concurenţă. Crearea unei pie ţe interne unice în cadrul U.E. a determinat necesitatea asigur ării condiţiilor propice unei concurenţe “funcţionale” la nivel comunitar, un sistem care s ă asigure o concuren ţă nedistorsionată pe piaţă internă. Politica concurenţială este important ă pentru crearea Pie ţei Europene Comune. Ea nu ar avea sens, dac ă concurenţa între companiile Statelor Membre ar fi limitată de acorduri restrictive şi activitatea cartelurilor. Acestea ar limita beneficiile oferite consumatorilor de o piaţă cu concuren ţă loială şi liber ă, cu o largă diversitate de mărfuri şi servicii disponibile la pre ţuri avantajoase Piaţa internă este de neconceput f ăr ă o politică în domeniul concurenţei care să încurajeze eficien ţa economică prin crearea unui mediu favorabil inova ţiei şi progresului tehnologic, s ă protejeze interesele consumatorilor prin oferirea posibilit ăţii de a cump ăra produse şi servicii în condiţii optime şi să prevină eventualele practici anticoncuren ţiale ale societăţilor comerciale şi ale autorităţilor naţionale. Asigurarea unor condiţii egale a generat rezultate benefice pentru consumatori, precum sc ăderea tarifelor pentru serviciile telefonice, accesul unui număr cât mai mare de persoane la transportul aerian sau posibilitatea achiziţionării unui automobil într-un Stat Membru al U.E. care are cele mai mici preţuri de pe pia ţă. Toate Statele Membre U.E. implementeaz ă politici de interven ţie în domeniul concuren ţei, mai ales în cadrul industriei. Aceste politici au drept scop promovarea unei aloc ări eficiente a resurselor disponibile, încurajarea concurenţei, care a devenit un element activ al cre şterii eficienţei economice şi bunăstării. În plus, se încearcă limitarea pierderilor de eficienţă datorate existen ţei unor monopoluri în economie. Maniera concret ă de intervenţie pe piaţă este influenţată de doctrina ideologică a guvernului din fiecare ţar ă în parte. În general, intervenţia în domeniul concuren ţei se refer ă la politica anti-monopol. În condi ţiile actuale, problema interven ţiei în domeniul concurenţei a devenit mult mai complex ă. 3.2. Eficienţa relativă a concurenţei şi monopolurile

Analiza concurenţei libere şi a celei de monopol se realizeaz ă pe baza stabilirii unor ipoteze de lucru, referitoare la: î şi maximizează utilitatea, iar producătorii î şi ¾ consumatorii maximizează profiturile; ¾ preţul plătit şi încasat pe pia ţă exprimă valoarea marginal ă a unei unităţi de bun comercializat; ¾ surplusul ob ţinut de consumator este identic cu cel al produc ătorului; ¾ în condiţiile creşterii bunăstării, surplusul total (al consumatorului şi al producătorului) trebuie să fie maximizat. Din punct de vedere economic, o structur ă eficientă este aceea care generează cel mai mare surplus total. Aceast ă manier ă de abordare ignor ă însă problema distribu ţiei veniturilor în economie. Realizarea unei compara ţii între concurenţa perfectă şi cea de monopol demonstreaz ă ineficienţa 25 Politici publice europene

Modulul Modulul 3: Politic Politica a Uniunii Uniunii Europen Europene e în domeniu domeniull concuren concuren ei monopolului. Aceasta deoarece monopolul reduce output-ul, m ăreşte preţurile şi scade bun ăstarea, în compara ţie cu concuren ţa perfectă. Este, deci, dificil s ă condamnăm monopolul, mai ales atunci când el este capabil s ă diminueze costurile. În aceste condi ţii, monopolul poate conduce la o cre ştere a surplusului total. În leg ătur ă cu acest raţionament, este necesar a se sublinia urm ătoarele observaţ ii ii : ¾ analiza realizat ă până în acest moment este una static ă: care nu ia în considerare modific ările care pot apărea în timp. Practic, orice demonstra ţie trebuie să ia în considerare şi progresele pe care ramurile economiei le ating în timp, precum şi faptul că firmele sunt nevoite s ă adopte decizii în condi ţii de incertitudine. Aceste decizii nu este obligatoriu s ă fie cele corecte, atunci când firma opereaz ă pe piaţă; analiza concurenţ ei ei pe piaţă vizeaz ă concurenţ a prin preţ uri uri şi maximizarea profitului: nu se iau, îns ă, în calcul efectele modific ării calităţii sau ale diferen ţierii produselor. În plus, dacă firma î şi propune alt obiectiv decât maximizarea profitului, situa ţia se complic ă şi mai mult;6 iaz ă faptul c ă orice nivel al output-ului este ¾ teoria economic ă evidenţ iaz produs la cel mai mic cost tehnic posibil: ca urmare, ineficien ţa poate apare numai în situaţia în care nu se produce cantitatea corect ă de output. În condiţiile economiei reale, apare acea idee potrivit c ăreia o firmă nu poate fi niciodată la fel de eficien ţă în practică precum în teorie. Aceasta deoarece factorul muncă, în majoritatea cazurilor, este necorespunzător echipat sau slab cointeresat şi, ca urmare, nu lucreaz ă la nivelul maxim al posibilit ăţilor sale. Această ineficienţă, numită „ineficienţă –x”, se concretizeaz ă în ¾

producerea unui nivel dat al output-ului, cu costuri mai mari decât costurile teoretice minime. Ineficienţ a–x a–x este incompatibil ă cu concuren ţa perfectă, în care orice firmă ineficientă este constrâns ă să păr ăsească piaţa. Mai mult chiar, ineficienţ a–x a–x poate rezulta, în cazul monopolurilor, din absenţa disciplinei concuren ţiale; ineficienţ a monopolului este rezultatul analizei a două sisteme teoretice concurenţ iale: iale: concurenţa perfectă şi concuren ţa de monopol. În realitate, aceste sisteme concuren ţiale nu se reg ăsesc. ¾

3.3. Conţinutul politicii europene în domeniul concuren ţei

Tratatul asupra U.E. include concuren ţa în rândul principiilor comunitare, specificând obligativitatea statelor comunitare de a adopta o politică economică „în concordan ţă cu principiile economiei de pia ţă deschise, bazat ă pe concuren ţa loială”. Politica concuren ţială reprezintă o component ă a politicii industriale, la nivelul U.E. funcţionând Directoratul General al Comisiei pentru Concuren ţă, care urmăreşte influenţarea structurilor industriale interne ale U.E. prin controlul exercitat asupra asocierilor dintre firme, societ ăţilor pe acţiuni şi achiziţiilor minoritare sau prin acţiuni de prevenire a form ării cartelurilor industriale.7 Din interpretarea prevederilor în materie ale Tratatului U.E., se desprinde concluzia c ă noţiunea de concuren ţă nu dispune de o calificare 6 7

Sawyer M.C., Theories of the Firm, Weidenfeld and Nicolson, London, 1979. Ionescu V.R., Tratat de Economie european ă, Editura Didactic ă şi Pedagogică, Bucureşti,

2004.


26

Modulul Modulul 3: Politic Politica a Uniunii Uniunii Europen Europene e în domeniu domeniull concuren concuren ei legală, prin dispozi ţiile tratatelor comunitare, de şi acestea cuprind numeroase dispoziţii privitoare la concuren ţă (Tratatul U.E., Articolul 3 g). Politica comunitar ă în domeniul concuren ţei are ca obiectiv crearea unei competiţii reale pe Piaţa Comună prin măsuri referitoare la structurile pieţei şi la comportamentul actorilor acesteia, în scopul favoriz ării inovaţiei, reducerii costurilor de produc ţie, creşterii eficienţei economice şi, în consecin ţă, creşterii gradului de competitivitate a economiei europene. Concurenţa la nivelul U.E. este reglementat ă de Tratatul C.E.8 şi de Tratatul C.E.E.A.9 Normele juridice comunitare referitoare la concuren ţă pot fi încadrate în jurul a două axe principale: reguli care se adreseaz ă întreprinderilor şi reguli care vizează comportamentul Statelor Membre sau al autorit ăţilor publice. Acestea se refer ă la următoarele aspecte: interdic ţ ţia i a acordurilor restrictive şi a practicilor anticoncurenţ iale: iale: Tratatul U.E. prevede incompatibilitatea cu pia ţa comună a oricăror acorduri între firme, a deciziilor asociaţiilor de întreprinderi şi a practicilor concertate care sunt susceptibile a afecta comer ţul între Statele Membre sau care au ca ¾

obiect sau ca efect împiedicarea, restrângerea sau distorsionarea concurenţei în interiorul pieţei comune, sub sanc ţiunea nulităţii de drept [Articolele 85(81) paragraful 1şi paragraful 2]; ţia ie dominant ă: exploatarea abuziv ă a i a privind abuzul de pozi ţ ţie ¾ interdic ţ unei poziţii dominante pe piaţa comună sau pe o parte semnificativ ă a acesteia exercitat ă de una sau de mai multe firme este incompatibil ă cu piaţa comună şi interzisă, în măsura în care comer ţul dintre Statele Membre poate fi afectat [Articolul 86(82)]. Practic, aceasta înseamn ă prevenirea exploat ării puterii economice a unei firme în defavoarea altora; ¾ controlul fuziunilor de firme: pentru a face fa ţă concurenţei, în condi ţiile realizării pieţei unice, se impune luarea unor m ăsuri de interven ţie comunitar ă pentru controlul fuziunilor de firme [Regulamentului nr. 4064/89/C.E.E. al Consiliului U.E.]; ¾ controlul ajutoarelor de stat: ajutoarele acordate de state sau cele acordate sub orice form ă prin intermediul resurselor statului care distorsionează sau amenin ţă cu distorsiunea concuren ţa, prin favorizarea anumitor întreprinderi sau output-uri, în măsura în care afecteaz ă schimburile comerciale dintre Statele Membre, sunt incompatibile cu pia ţa comună [Articolul 92(87)]. Într-un interviu acordat în anul 2009, Neelie Kroes, comisarul european pentru concuren ţă eviden ţia importanţa pe care o reprezintă ajutoarele de stat în contextul actualei crize financiare. El ar ăta faptul că, în perioada 2005-2008, toate Statele Membre şi-au îmbunătăţit reglementările referitoare la aceste ajutoare. Mai mult, ponderea ajutoarelor de stat a sc ăzut, de la 2% sau mai mult din PIB în anii ’80, la 0,6% în 2009. Principalele beneficiare ale ajutoarelor de stat vor continua s ă fie sectorul energetic şi protecţia mediului, dacă facem abstracţie de actuala criz ă globală. În anul 2009, Comisia Europeană a adoptat General Block Exemption Regulation, un document care stipuleaz ă posibilitatea Statelor Membre de a 8

Articolele 85 (81)-94 (89) din Capitolul I- Regulile de concuren ţă, Titlul V: Normele comune privind concurenţ a, a, fiscalitatea şi apropierea legisla ţ iilor; iilor; Articolele 101(96)-102( 101(96)-102(97) 97) prin care sunt prevăzute obligaţiile statelor membre de a înl ătura eventualele disparit ăţi existente între dispoziţiile legislative, regulamentare sau administrative, prin care se deformeaz ă condiţiile de concurenţă pe piaţa comună. 9 Capitolele 5 şi 6, Titlul I- cu privire la concurenţa în industria energiei nucleare.


27

Modulul Modulul 3: Politic Politica a Uniunii Uniunii Europen Europene e în domeniu domeniull concuren concuren ei acorda 26 ajutoare specifice care nu necesit ă aprobarea de c ătre Comisie. Aceste ajutoare se refer ă la: ajutoare pentru inova ţii acordate IMM-urilor şi sectorului cercetare-dezvoltare, ajutoare pentru cercetare şi dezvoltare acordate marilor firme, ajutoare pentru capitalul de risc, pentru protec ţia mediului, dezvoltarea regional ă şi promovarea antreprenoriatului, inclusiv în sectorului noilor afaceri inovative; ei în sectorul public: în cazul firmelor ¾ aplicarea regulilor concurenţ ei cărora li s-au acordat drepturi speciale sau exclusive, Statele Membre nu pot lua nici-o măsur ă contrar ă normelor Tratatului U.E. [Articolul 90(86)]. Concluzionând, politica U.E. în domeniul concuren ţei urmăreşte protejarea beneficiilor care rezult ă din funcţionarea pieţelor concurenţiale, în condiţiile în care au fost ridicate barierele na ţionale legate de concuren ţa dintre statele membre. O Obbi i eec c t t ti i i v v v e el l ee ppool l i i it t t i i ic c c i i i i i d d ee c c oonnc c uur r eennţ ţ ăă, deşi nu au fost stabilite, in terminis, în Tratatul de la Roma, pot fi sintetizate astfel: ¾ creşterea bun ăstării şi protecţia consumatorilor; ¾ progresul tehnic; ¾ protecţia mediului; ¾ prosperitatea economiei Uniunii şi a cet ăţenilor ei; ¾ cooperarea firmelor pentru înt ărirea coeziunii economice şi sociale; ¾ protejarea IMM-urilor; ¾ integrarea pieţelor cu conota ţii regionale, sociale sau sectoriale. Comisia Europeană supraveghează acţiunile guvernelor Statelor Membre care ar putea distorsiona „regulile de joc” prin aplicarea m ăsurilor discriminatorii faţă de unele întreprinderi, favorizând întreprinderile publice sau prin acordarea asisten ţei firmelor din sectorul privat. În unele cazuri, incidentele în domeniul concurenţei sunt soluţionate prin modificarea politicii concuren ţiale a statelor sau a companiilor implicate. În alte cazuri, Comisia pledează pentru aplicarea unei amenzi, ce poate depăşi suma de 75 milione euro. Începînd cu anul 1989, a fost autorizat ă să examineze şi să blocheze fuziunile de propor ţii mari. Supravegherea activit ăţii Comisiei este efectuat ă de Curtea Europeană de Justiţie şi Curtea de Prim ă Instanţă. Comisia dispune de Directoratul General IV (DG IV), care se preocup ă de promovarea politicii concurenţiale. Misiunea de baz ă a Directoratului general pentru Concurenţă (DG IV) este de a stabili şi implementa o politic ă concurenţială coerentă în cadrul Uniunii Europene. De competen ţa DG IV ţine executarea controlulului implementării legislaţiei comunitare în domeniul concuren ţei. De asemenea, DG IV se preocupă de politica interna ţională a U.E. în domeniul concuren ţei în calitate de partener al statelor industriale dezvoltate (S.U.A., Japonia, Canada etc.) sau în calitate de consilier al statelor în dezvoltare (de exemplu, Statele Europei Centrale şi de Est). Deciziile sunt preg ătite de către Directoratul General pentru Concurenţă (DG IV) care raportează comisarului responsabil, aprobarea acestor decizii f ăcându-se prin majoritate simpl ă. Procedura: orice în ţelegere care este în dezacord cu prevederile Tratatului, urmeaz ă a fi adusă la cunoştinţa Comisiei Europene. Conform prevederilor Articolelor 81 şi 82, companiile pot spera la o „solu ţionare negativă” a incidentului, ceea ce înseamn ă că, după examinarea cazului, Comisia nu va întreprinde ac ţiuni contra companiilor implicate, acordând Politici publice europene

28

Modulul Modulul 3: Politic Politica a Uniunii Uniunii Europen Europene e în domeniu domeniull concuren concuren ei scutiri. Comisia dispune de vaste posibilit ăţi de investigare. Ea poate efectua controlul documenta ţiei întreprinderilor f ăr ă anunţ preventiv. Înainte de a lua decizia final ă, Comisia ofer ă întreprinderilor şi Statelor Membre posibilitatea de a-şi explica şi motiva acţiunile. În cazul depist ării unui comportament anticoncurenţial, Comisia poate aplica o amend ă de circa 10% din venitul (circuitul) anual. Companiile pot contesta decizia Comisiei la Curtea European ă de Justiţie care, în cele mai multe cazuri, reduce suma amenzii. Legisla ţia europeană în domeniul concuren ţei ofer ă prioritate legislaţiei naţionale şi este direct aplicabil ă în Statele Membre. Parlamentul European evaluează activitatea Comisiei, precum şi evoluţia acestui domeniu, prin publicarea unui raport anual. Consiliul de Mini ştri autorizează except ările în bloc şi face modificări în baza legală a politicii. În acelaşi cadru, acţionează şi autorităţile naţionale investite cu competenţe în acest domeniu (în Romania, autoritatea în domeniu este Consiliul Concuren ţei). P p i p P r r ri i nnc c i i i i i il l lee ppool l i i it t t i i c ci i i i c i d d ee c c oonnc c uur r eennţ ţ ăă au fost formulate în concordan ţă cu textele speciale ale Tratatului şi se refer ă la:10 ¾ interzicerea practicilor de concentrare, de acorduri şi de măsuri monopoliste care afecteaz ă schimburile între Statele Membre şi limitează libera competiţie pe piaţa intracomunitar ă; ¾ transparenţa în privinţa deciziilor legate de comportamentele anticoncurenţiale; ¾ nediscriminarea nici unui agent economic participant la schimburile economice; ¾ interzicerea folosirii pozi ţiei dominante ca un avantaj pe pia ţa comun ă; ¾ controlul ajutoarelor acordate întreprinderilor na ţionale, în special cu scopul de a evita falimentul şi de a preveni apari ţia unor probleme speciale; ¾ controlul preventiv al fuziunilor şi al concentr ărilor de întreprinderi; pieţei serviciilor (electricitate, transporturi, ¾ liberalizarea telecomunicaţii), considerate sectoare strategice, prin deschiderea lor pentru competitori din alte State Membre; ¾ stabilitatea unui cadru competitiv interna ţional; ¾ cooperarea între diferitele autorităţi ale concuren ţei naţionale şi internaţionale în privin ţa aplicării legislaţiei în domeniu. 3.3.1. Interdicţia privind poziţia dominantă

În cadrul textului Tratatului de la Amsterdam (1999), concurenţa face obiectul Articolelor 81 şi 82. Aceste articole se refer ă la asigurarea liberei concurenţe pe teritoriul U.E., Comisia European ă fiind responsabil ă cu aplicarea legisla ţiei în acest domeniu. În acest context, Comisia Europeană conlucrează cu guvernele Statelor Membre. Statele Membre încă mai deţin dreptul de a dezvolta propriile lor politici concurenţiale. Articolul 81 se refer ă la practicile restrictive care pot afecta tranzac ţiile comerciale dintre Statele Membre U.E. Paragraful 1 din acest articol amendeaz ă acordurile „care pot afecta comer ţul dintre Statele Membre…” şi 10

Bîrzea C., Politicile şi instituţ iile iile U.E., Editura Editura Corint, Corint, Bucur Bucure e ti, 2001, 2001, p.116. p.116.


29

Modulul Modulul 3: Politic Politica a Uniunii Uniunii Europen Europene e în domeniu domeniull concuren concuren ei continuă prin listarea tipurilor de acorduri specifice care sunt prohibite. Aceste acorduri vizează fixarea nivelului pre ţurilor, influenţarea pieţei sau impunerea de restric ţii asupra ofertei. Articolul 81(3) face f ace referire la acele acorduri benefice, „care contribuie la îmbunătăţirea output-ului sau a distribu ţiei bunurilor sau la promovarea progresului tehnic şi economic, în timp ce consumatorii ob ţin beneficii”, acorduri care nu distorsionează concurenţa pe piaţă. Practic, Articolul 81 pune accentul mai mult pe efectele restrângerii concurenţei decât pe formele acestor restrângeri. Toate acordurile care fac obiectul Articolului 81 sunt analizate de c ătre Comisia European ă. Aceasta conlucreaz ă cu organizaţii specializate în domeniu, precum Comisia Concuren ţei din Regatul Unit. Comisia European ă poate amenda firmele cu practici anticoncurenţiale cu pân ă la 10% din valoarea cifrei lor de afaceri. La rândul lor, firmele au dreptul de a face apel la Curtea Europeană de Justiţie. Comisia European ă a reuşit să limiteze acţiunile cartelurilor pe pia ţa unică, a obţinut succese semnificative împotriva fix ării preţurilor şi a restricţiilor cantitative. Articolul 82 vizează situaţia firmelor dominante şi a celor apropiate de poziţia de monopol şi enumăr ă practicile abuzive care afecteaz ă concurenţa pe piaţă: ¾ impunerea direct ă sau indirect ă a preţurilor de cump ărare sau de vânzare sau a altor condi ţii de tranzac ţionare neechitabile; ¾ limitarea output-ului, a debu şeelor sau a dezvolt ării tehnice în dauna consumatorilor. Acordarea partenerilor comerciali a unor bunuri şi servicii inegale la presta ţii echivalente, producându-le prin aceasta un dezavantaj în concurenţă; ¾ condiţionarea încheierii contractelor de acceptarea de c ătre parteneri a unor prestaţii suplimentare care, prin natura lor sau potrivit uzan ţelor comerciale, nu au leg ătur ă cu obiectul acestor contracte. Tratatul de la Roma nu define şte în mod explicit no ţiunea de pozi ţie dominantă şi nici modalitatea în care se poate ajunge într-o asemenea poziţie pe piaţă sau ce cot ă de piaţă trebuie să deţină un agent economic pentru a fi considerat ca fiind într-o pozi ţie dominant ă. Cele mai frecvente forme de manifestare a abuzului de pozi ţie dominantă sunt:11 ¾ impunerea, în mod direct sau indirect, a pre ţurilor de vânzare sau de cumpărare, a tarifelor ori a altor clauze contractuale inechitabile şi refuzul de a trata cu anumi ţi furnizori sau beneficiari; ¾ limitarea producţiei, distribuţiei sau dezvolt ării tehnologice în dezavantajul utilizatorilor sau consumatorilor; ¾ aplicarea, în privin ţa partenerilor comerciali, a unor condi ţii inegale la prestaţii echivalente, provocând în acest fel, unora dintre ei, un dezavantaj în poziţia concuren ţială; ¾ condiţionarea încheierii unor contracte de acceptarea de c ătre parteneri a unor clauze stipulând presta ţii suplimentare care, nici prin natura lor şi nici conform uzan ţelor comerciale, nu au leg ătur ă cu obiectul acestor contracte; 11

Mireuţă C., Abuzul de pozi pozi ţ ţie i e dominant ă în legislaţ ia ia română, în revista Profil: Concurenţa,

nr.2/2004.


30

Modulul Modulul 3: Politic Politica a Uniunii Uniunii Europen Europene e în domeniu domeniull concuren concuren ei realizarea de importuri f ăr ă competiţie de oferte şi tratative tehnicocomerciale uzuale, în cazul produselor şi serviciilor care determin ă nivelul general al preţurilor şi tarifelor în economie; ¾ practicarea unor pre ţuri excesive sau practicarea unor pre ţuri de ruinare, în scopul înl ătur ării concurenţilor sau vânzarea la export sub costul de producţie, cu acoperirea diferen ţelor prin impunerea unor pre ţuri majorate consumatorilor interni; ¾ exploatarea st ării de dependen ţă în care se g ăseşte un alt agent economic faţă de un asemenea agent sau agen ţi economici şi care nu dispune de o solu ţie alternativă în condiţii echivalente, precum şi ruperea relaţiilor contractuale pentru singurul motiv c ă partenerul refuză să se supun ă unor condiţii comerciale nejustificate. Conform Glosarului de termeni O.E.C.D., abuzul de pozi ţie dominant ă defineşte acele „practici comerciale anticoncuren ţiale în care o firmă se poate angaja pentru a-şi menţine sau consolida pozi ţia pe piaţă”. Deşi tipurile de practici de afaceri care sunt considerate abuzive difer ă de la un stat la altul, totuşi tipologia practicilor de afaceri contestate în majoritatea statelor cuprinde: ¾ practicarea unor pre ţuri excesive sau nerezonabile de c ătre firmele integrate; ¾ practicarea unor pre ţuri de ruinare, mult mai mici decât propriile costuri, cu scopul elimin ării concurenţei; ¾ discriminarea prin pre ţ; ¾ refuzul de a participa la tranzac ţiile pe piaţă – de a vinde şi/sau de a cumpăra; ¾ vânzările condiţionate; ¾ acapararea mijloacelor de produc ţie. ¾

3.3.2. Rolul pieţei în analiza politicilor concurenţiale europene

Potrivit prevederilor Articolului 82 din Tratatul U.E., ini ţial, trebuie demonstrată poziţia dominantă a unei firme pe pia ţă. Dominaţia implică delimitarea cu precizie a pie ţei pe care se exercit ă, existând multiple modalităţi de înf ăptuire a acestui fapt. 12 Definirea noţiunii de piaţă relevant ă reprezintă o chestiune foarte importantă, deoarece firmele acuzate de înc ălcarea prevederilor Articolului 82 din Tratat, care face referire la incriminarea abuzului de pozi ţie dominant ă pe piaţă, se puteau ap ăra foarte uşor, evidenţiind lipsa semnifica ţiei poziţiei lor la nivel global sau chiar la nivel na ţional, dacă ar fi fost avută în vedere piaţa în ansamblul s ău. În definirea pieţei relevante, se porne şte de la trei determinan ţi principali: piaţa produsului; pia ţa geografică; piaţa temporală. P P i i iaa ţ ţ aa ppr r ood d uussuul l uui i : definiţia acesteia trebuie s ă ţină seama de întregul context economic, astfel încât s ă fie posibilă evaluarea puterii economice reale a firmei în cauz ă. Se realizează, practic, o delimitare materială a pieţei, analiza implicând o investiga ţie pe clase de produse, pia ţa fiind definită în funcţie de existenţa altor produse similare (substituibile).

12

Fuerea A., Dreptul comunitar al afacerilor, Editura Universul Juridic, Bucure şti, 2003.


31

Modulul Modulul 3: Politic Politica a Uniunii Uniunii Europen Europene e în domeniu domeniull concuren concuren ei P P i i iaa ţ ţ aa g g eeoog g r r ra af f i i c căă c reprezintă teritoriul în care condi ţiile de concuren ţă sunt omogene. Având în vedere dispozi ţiile Articolului 82 al.3 din Tratatul de la Roma, potrivit c ărora poziţia dominant ă trebuie să se manifeste în cadrul pieţei comune sau al unei p ăr ţi substanţiale din aceasta, se poate desprinde concluzia că, stricto senso, piaţa comună sau o parte substan ţială a ei vizează numai limitele ei geografice. P P i i iaa ţ ţ aa t t eem m p poor r aal l ăă este considerat ă piaţa schimbărilor structurale suferite în timp de către o piaţă. Potrivit acestui criteriu de delimitare, o piaţă relevantă poate evolua în funcţie de perioadele de timp, de exemplu în func ţie de ciclurile economice. Analizele efectuate trebuie să aibă în vedere volatilitatea anumitor pie ţe, efect datorat fie factorilor de mediu, fie modific ărilor survenite în preferinţele

consumatorilor.

3.3.3. Dominaţia individuală şi dominaţia colectivă D Doom mi i nnaaţ ţ i i iaa i i nnd d i i iv v v i i id d d uu aal l ăă este cea mai r ăspândită şi se manifest ă atunci când un agent economic are pozi ţie de monopol. 13 Toate tipurile de monopoluri sunt, în mod egal, supuse prohibi ţiei abuzului de putere dominant ă. Prevederile Articolului 82 al Tratatului U.E. prev ăd dominaţia doar prin una sau mai multe firme, no ţiunea de firmă (întreprindere) fiind comună şi

pentru Articolul 81. Apare, astfel, posibilitatea ca o firmă, care nu întrune şte criteriile teoriei economice privind monopolul, s ă deţină o situaţie de preponderen ţă pe piaţă. D Doom mi i nnaaţ ţ i i iaa c c ool l eec c t t ti i i v v v ă ă apare în situaţia în care mai multe firme acţionează împreună pe o piaţă pertinentă, ca o entitate colectiv ă sau în situaţia în care aceste firme au posibilitatea de a adopta aceea şi linie de conduită concurenţială. Un caz special îl constituie d d oom mi i nnaaţ ţ i i iaa ool l i i ig g g o o p pool l uul l uui i , în care jurisdic ţiile comunitare au pronun ţat soluţii contradictorii. Comisia European ă înclină, prin deciziile sale, spre aceast ă soluţie, chiar dacă nu a stabilit nişte praguri cantitative similare, în timp ce Tribunalul de Primă Instanţă al U.E. şi Curtea European ă de Justiţie au adoptat un punct de vedere mai suplu, considerând c ă nu sunt suficiente simplele comportamente paralele de pia ţă şi este necesar s ă se facă proba unor legături financiare sau structurale între elementele oligopolului. 3.3.4. Criteriile de determinare a dominaţiei

Nu există un criteriu absolut de determinare a domina ţiei. Criteriile utilizate în definirea acestei situa ţii sunt: ) d e p ¾ c r ri i t t e r i iu l p păr ţ ţi i l l o r ( c co t el or pi aţ ă: în cele mai multe situa ţii, este cel mai pertinent. De exemplu, domina ţia unui grup de pres ă pe piaţa austriacă a cotidienelor a fost stabilit ă, în special, în func ţie de procentul de pia ţă, prin calcularea tirajului avut (46,8%).

13

Ignat I., Pohoanţă I., Clipa N., Luţac G., Economie politic ă, Editura Economică, Bucureşti, 1998.


32

Modulul Modulul 3: Politic Politica a Uniunii Uniunii Europen Europene e în domeniu domeniull concuren concuren ei c r p ri it t e r i ii i i nt er ne c u pr pr i iv v i ir r e l a f i ir r m ă: stabilitatea ciclurilor economice ale firmei datorită certitudinii privind sursele de aprovizionare şi pieţele de desfacere, independen ţa datorată drepturilor de proprietate industrial ă, imaginea produselor sale, capacit ăţile de produc ţie, rentabilitatea şi avansul tehnologic, mijloacele esen ţiale care îi confer ă supremaţie; ¾ c r p p ri it t e r i ii i e x t te r ne c ar e pr pr i iv v e sc st r ru c t tu r a pi pi eţ ei : concurenţa potenţială în funcţie de gradul de deschidere al pie ţei. Dacă barierele la intrarea pe pia ţă sunt slabe, pătrunderea unor noi concuren ţi devine posibil ă datorită costurilor investiţionale reduse, nivelului ridicat de inova ţii etc., iar puterea firmei analizate devine vulnerabil ă. Dacă se constată existenţa unor bariere care limitează intrarea pe piaţă, se poate deduce posibilitatea men ţinerii supremaţiei firmei analizate. Din aceeaşi categorie de criterii fac parte şi monopolurile de drept sau de fapt. Monopolurile de drept rezult ă din drepturile de proprietate industrial ă sau intelectual ă şi pot crea o situaţie de domina ţie pe anumite pie ţe. Monopolurile administrative sunt cele care rezult ă ca urmare a acord ării de către puterea public ă a unor privilegii. ¾

3.4. Politica comunitar ă în domeniul concurenţei şi fuziunile de firme

La 21 septembrie 1990, a fost adoptat Regulamentul European de Control al Fuziunilor (Reglementarea Consiliului Europei nr. 4064/89). Acest act a permis Comisiei Europene s ă investigheze şi să controleze acele fuziuni de dimensiuni „europene”, „europene”, în timp ce fuziunile mai mici au r ămas, în continuare, subiect al politicilor concuren ţiale naţionale. Fuziunile de firme de dimensiuni „europene” au fost declarate acelea ale căror cifr ă de afaceri dep ăşeşte 5 miliarde euro şi în care cel pu ţin două firme componente au o cifr ă de afaceri de 250 milioane euro. O excepţie o constituie acele fuziuni în care firmele ob ţin mai mult de 2/3 din cifra lor de afaceri într-un singur stat membru, caz în care Regulamentul nu poate fi aplicat. Criterii speciale de analiz ă se aplică şi în cazul fuziunilor de institu ţii financiare. Aceste fuziuni, dac ă erau de dimensiuni „europene”, erau notificate la Comisia European ă care, ulterior, investiga dac ă erau compatibile cu economia de pia ţă. Într-o primă etapă, Comisia European ă decidea, într-un interval de o lună, dacă rezultatul fuziunii crea o pozi ţie dominantă sau restricţiona concurenţa pe piaţă. În caz afirmativ, se demara o a doua faz ă de investigaţii, pe o perioada de patru luni, care avea ca finalitate propunerea de măsuri de constrângere pentru respectiva firm ă. În cazurile în care fuziunile de firme întâmpină restricţii din partea Comisiei Europene, firmele respective au la dispozi ţie două opţiuni: să abandoneze fuziunea sau s ă negocieze cu Comisia condi ţiile pentru acceptarea fuziunii. În anul 1997, Regulamentul privind Controlul Fuziunilor a fost revizuit şi adoptat în conformitate cu Carta Verde (Comisia European ă, 1996). În acela şi an, Comisia European ă a publicat o Cart ă Verde consultativă referitoare la restricţiile verticale. Aşadar, restricţiile verticale aferente produc ătorilor şi distribuitorilor pot avea efecte de stimulare a concuren ţei, atunci când se dore şte creşterea Politici publice europene

33

Modulul Modulul 3: Politic Politica a Uniunii Uniunii Europen Europene e în domeniu domeniull concuren concuren ei posibilităţilor de penetrare a pie ţelor, restricţiile fiind justificate pentru o anumită perioadă de timp. Aceste facilităţi se refer ă la: ¾ creşterea standardiz ării şi a calităţii, prin redistribuirea debu şeelor specializate; ¾ exploatarea economiilor de scar ă, prin concentrarea vânz ărilor pe un număr limitat de debuşee; ¾ încurajarea investi ţiilor pentru introducerea şi dezvoltarea unui anumit brand. Concluzionând, restric ţiile verticale pot stimula concuren ţa dacă: ¾ legislaţia referitoare la pia ţa unică este generalizat ă; ¾ restricţiile verticale impuse de guvernele Statelor Membre expir ă după scurt timp; ¾ apar modificări importante legate de metodele de distribuire. Din anul 1999, Comisia European ă a introdus noi criterii de analiz ă restricţiilor, după cum urmează: ¾ restricţii referitoare la două sau la mai multe firme care cump ăr ă, vând sau revând bunuri materiale şi servicii; ¾ restricţii referitoare la dou ă firme care impun bariere asupra achizi ţiilor sau asupra utiliz ării drepturilor de proprietate intelectual ă sau de know-how. Aceste restric ţii sunt f ăcute publice şi se aplică pe o perioadă limitată de timp. Această liberalizare a trat ării restricţiilor verticale a apropiat politica U.E. în domeniu de cea a Regatului Unit. 3.4.1. Abuzul de poziţie dominantă

Abuzul de poziţie dominant ă este un concept relativ abstract, introdus de legiuitor în Tratat, concept care nu apare exprimat şi complet explicat în textul acestuia. Noţiunea de abuz de pozi ţie dominant ă evidenţiază o serie de aspecte, precum: ¾ caracterul obiectiv al abuzului: pentru a fi reţinut abuzul, nu este necesar ă proba unei anumite atitudini subiective (inten ţie sau culpă), deşi acest abuz poate fi s ăvâr şit cu vinovăţie; denaturarea concurenţ ei: ei: abuzul trebuie s ă falsifice concuren ţa, afectând comer ţul. În majoritatea cazurilor, falsificarea concuren ţei se produce pe piaţa pe care a fost pus ă în evidenţă poziţia dominantă, dar abuzul se poate recupera pe o pia ţă vecină sau conexă cu cea dominant ă; ¾ afectarea intereselor cumpăr ătorilor: practicile abuzive ale producătorului aflat pe pozi ţie dominantă au ca obiect sau pot avea ca efect, pe lângă afectarea comer ţului şi prejudicierea consumatorilor. Legisla ţia comunitar ă cuprinde reglement ări foarte riguroase privind protecţia consumatorilor; obligaţ ia ia special ă de diligenţă în ceea ce priveşte structura concurenţ ei: ei: responsabilitatea particular ă a firmei aflate în pozi ţie dominant ă pe piaţă constă, în măsura puterii sale, în aceea de a nu aduce atingere unei concurenţe efective pe pia ţa de referinţă. În vederea aplic ării prevederilor Articolului 82 din Tratatul U.E., trebuie să fie îndeplinite dou ă condiţii, şi anume: ine o pozi ţ ţie i e dominant ă: cu ocazia evalu ării puterii economice ¾ firma deţ ine a unei firme, Comisia European ă are în vedere cota economic ă de piaţă dar ¾


34

Modulul Modulul 3: Politic Politica a Uniunii Uniunii Europen Europene e în domeniu domeniull concuren concuren ei şi alţi factori, de exemplu: existen ţa pe respectiva pia ţă a altor concuren ţi credibili, existenţa unei reţele proprii a firmei de distribuţie, existenţa unui acces corespunz ător al firmei la sursele de materii prime. Aceşti factori ofer ă posibilitatea firmei de a se situa deasupra condi ţiilor concurenţiale existente pe piaţă la un moment dat; ¾ firma domină piaţ a comună sau o parte important ă a acestei pieţ e: e: s-a considerat c ă deţinerea unei p ăr ţi a pieţei într-o propor ţie mai mare de 60% apare ca o dovad ă suficientă a existenţei unei pozi ţii dominante, cu excep ţia cazurilor extraordinare. Firma poate avea o pozi ţie dominant ă chiar şi în cazul în care deţine 25% din piaţă, dar cu condi ţia ca restul pie ţei să fie

ocupat de multe firme mici. O firmă dispune de o pozi ţie dominant ă atunci când puterea ei economică îi permite să opereze pe pia ţă f ăr ă a ţine cont de reac ţia partenerilor săi, a consumatorilor intermediari şi finali. În aceste condiţii, firma care are o pozi ţie dominant ă poate fi tentat ă să abuzeze de pozi ţia respectivă, pentru a-şi maximiza veniturile şi pentru aşi consolida pozi ţia pe piaţă, fie prin slăbirea şi înlăturarea concuren ţilor, fie prin interzicerea accesului pe pia ţă a unei noi firme. ăşura acţiuni care pot prejudicia al ţi Practic, firmele dominante pot desf ăş operatori de pe pia ţă, de exemplu prin practicarea unor pre ţuri exagerat de mari sau prin acordarea unor avantaje discriminatorii anumitor clien ţi. 3.5. Piaţa concurenţială din România

România a ocupat locul 68 în clasamentul celor mai libere economii din lume în anul 2008, realizat de institutul de cercetare american The Heritage Foundation, c ăzând cu un loc fa ţă de clasamentul realizat pentru anul 2007. România se prezint ă ca o ţar ă cu o economie liber ă în propor ţie de 61,5%, reprezentând o cre ştere de 0,2 puncte procentuale fa ţă de anul trecut. Ungaria ocupa locul 43 în clasament, România fiind întrecut ă de Albania, care s-a plasat pe pozitia 56 şi Bulgaria, care a ocupat locul 59 în acest clasament. Ca urmare a liberaliz ării concurenţei, numărul falimentelor companiilor româneşti a crescut semnificativ. În anul 2008, cel mai riscant sector de activitate românesc a fost comer ţul, înregistrand 41,4% din totalul falimentelor. De asemenea, cele mai multe dintre companiile aflate în faliment sunt caracterizate de un management precar, slab ă capitalizare şi vulnerabilitate crescută la şocurile financiare de tipul celor existente in prezent. Cifrele demonstrează faptul că micii comercianţi reuşesc din ce în ce mai greu să facă faţă marilor retail-eri, care î şi extind reţelele tot mai mult în fiecare an. Numai in anul 2007, de exemplu, au fost deschise 152 de magazine, num ărul hypermarket-urilor crescând cu 29 de centre, prin deschiderea de noi unit ăţi Carrefour, Real, Auchan, Kaufland şi reţeaua autohtonă Pic. În anul 2008, retail-erii autohtoni şi internaţionali au deschis 56 de supermarket-uri, 29 de hypermarket-uri, 2 magazine de tip cash & carry şi 77 de magazine de tip discount. La mică distanţă după comer ţul cu ridicata şi amănuntul se situeaza agricultura şi industria alimentar ă, aflate în strâns ă legatur ă. Producţia 35 Politici publice europene

Modulul Modulul 3: Politic Politica a Uniunii Uniunii Europen Europene e în domeniu domeniull concuren concuren ei agricolă din anul 2008 a sc ăzut cu 16,7% faţă de cea înregistrat ă în 2007, iar producţia vegetală a avut o scădere semnificativ ă de 24.7% faţă de 2007, care se datoreaz ă faptului că, din suprafaţa arabilă cultivată de circa 8,5 milioane ha în anul 2008, peste 65% a fost afectat ă de factori de mediu într-o propor ţie care variază între 30-100%. Astfel, o agricultur ă falimentar ă a atras după sine şi industria alimentar ă, deoarece aceasta a resim ţit lipsa de materii prime. În studiul falimentelor realizat, poziţia a patra este ocupat ă de sectorul construcţiilor, care deşi a avut o creştere spectaculoas ă în ultimii ani, înregistrând cel mai bun ritm de creştere dintre toate ţările europene, de 35%, r ămâne totuşi unul dintre cele mai riscante din Romania. Rezumat:

Capitolul defineşte conceptul de concuren ţă pe piaţa european ă şi explică poziţia Comisiei Europene fa ţă de situaţiile de încălcare a regulilor concurenţei. Analizată este concentrat ă asupra pozi ţiei dominante pe pia ţă a unor firme şi asupra efectelor asupra celorlalte firme şi a consumatorilor. O atenţie deosebită este acordat ă fuziunilor de firme. Un subcapitol special este dedicat pie ţei concurenţiale din România. Concluzii:

În limbajul obişnuit, concurenţa este o competi ţie în care oameni încearcă să existe mai bine decât rivalii lor, în care ace ştea tind să obţină ceea ce au ob ţinut alţii, sau chiar mai mult, în acelaşi timp. În termeni comerciali, aceasta este o form ă de rivalitate între afaceri, în încercarea de a atrage clienţi prin intermediul oferirii condiţiilor, preţurilor, calităţii etc. mai avantajoase. În teoria economiei libere, politica concuren ţială tinde să garanteze libertatea deplin ă a pieţei şi să prevină pericolul apariţiei monopolurilor, oligopolurilor şi altor acorduri, capabile s ă dicteze preţuri şi condiţii comerciale în defavoarea consumatorilor. Exemple ilustrative Etapele analizei

Defi Defini nire rea a pie pie ei relevante:

Identific Identificare area a pozi iei dominant dominante: e: -

pia a produsului; pia a geografic ă; ia a -

-

bariere la intrare; reac iile iile con concur curen ilo ilor; natura produsului; comportamentul independent fa ă de con concure curen n i.

Analiza activit ă ii specifi specifice ce firmei firmei pentru pentru a constat constata a dacă a abuzat de pozi ia sa

Figura 3.3: Determinarea poziţiei dominante a unei firme pe piaţă


36

Modulul Modulul 3: Politic Politica a Uniunii Uniunii Europen Europene e în domeniu domeniull concuren concuren ei 3500 3000 2500 2000 mil. euro

1500 1000 500 0 2006

2007

Figura 3.4: Penalizări anti-cartel din partea C.E.

Referinţe bibliografice: 1. Bishop S., Walker M., The Economics of E.C. Competition Law,

Sweet&Maxwell, 1999. 2. Bîrzea C., Politicile şi instituţ iile iile U.E., Editura Corint, Bucure şti, 2001. 3. Fuerea A., Dreptul comunitar al afacerilor, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2003. 4. Goyder D., E.C. Competition Law, Clarendon, Oxford, 1999. 5. Ignat I., Pohoanţă I., Clipa N., Luţac G., Economie politic ă, Editura Economică, Bucureşti, 1998. 6. Ionescu V.R., Tratat de Economie europeană, Editura Didactic ă şi Pedagogică, Bucureşti, 2004. ie dominant ă în legislaţ ia 7. Mireuţă C., Abuzul de pozi ţ ţie ia română, în revista Profil: Concuren ţa, nr.2/2004. 8. Philips L., Competition Policy: a Game Theoretical Perspective,

Cambridge University Press, Cambridge, 1995. 9. Posner R., Antitrust Law: an Economic Perspective, University of

Chicago Press, Chicago, 1976. 10. Sawyer M.C., Theories of the Firm, Weidenfeld and Nicolson, London,

1979. 11. Scherer F.M., Ross D., Industrial Market Structure and Economic

Performance, Houghton Mifflin, 1990. Test de autoevaluare: 1. În timp, legislaţia european ă privind concuren ţa s-a concentrat pe: a. analiza pozi ţiei dominnate; b. menţinerea unei concuren ţe active la nivel european; c. analiza monopolurilor; d. a+b; e. nici-un r ăspuns anterior nu este corect. 2. Cel mai eficient instrument de alocare a resurselor şi de stabilire a preţurilor este: a. concurenţa; b. oligopolul; c. poziţia dominnată; d. politica de concuren ţă;


37

Modulul Modulul 3: Politic Politica a Uniunii Uniunii Europen Europene e în domeniu domeniull concuren concuren ei e. nici-un r ăspuns anterior nu este corect. 3. Maniera concret ă de intervenţie pe piaţă este influenţată de.....: a. nivelul concuren ţei; b. doctrina ideologic ă a guvernului; c. nivelul de dezvoltare economic ă; d. a+c; e. nici-un r ăspuns anterior nu este corect. 4. Producerea unui output dat cu costuri mai mari decât cele teoretice minime reprezint ă: a. ineficienţa x; b. pierdere de profit; c. falimentul firmei; d. ieşirea firmei de pe pia ţă; e. nici-un r ăspuns anterior nu este corect. 5. Politica concuren ţială reprezintă o component ă a: a. politicii regionale europene; b. politicii sociale europene; c. politicii agricole comune; d. a+b; e. nici-un r ăspuns anterior nu este corect. 6. Concurenţa la nivelul U.E. este reglementat ă de: a. Tratatul C.E. şi Tratatul de la Amsterdam; b. Comisia European ă; c. Parlamentul European; d. Tratatul C.E. şi Tratatul C.E.E.A.; e. nici-un r ăspuns anterior nu este corect. 7. Posibilitatea Statelor Membre de a acorda 26 ajutoare specifice care nu necesit ă aprobarea de c ătre Comisia European ă a fost stipulată în anul: a. 2004; b. 2009; c. 2007; d. nu a fost stipulat ă nicăieri; e. nici-un r ăspuns anterior nu este corect. 8. Stabilirea şi implementarea unei politici concuren ţiale coerente în cadrul U.E. sunt de competenţa: a. Directoratului General pentru Concuren ţă; b. Comisiei Europene; c. Parlamentului European; d. Cur ţii Europene de Justi ţie; e. nici-un r ăspuns anterior nu este corect. 9. .....pune accentul mai mult pe efectele restrângerii concuren ţei decât

pe formele acestor restrângeri: a. legea concuren ţei; b. articolul 82 din Tratatul U.E.; c. articolul 81 din Tratatul U.E.; d. Comisia European ă; e. nici-un r ăspuns anterior nu este corect. 10. Piaţa produsului, pia ţa geografică şi piaţa temporală permit definirea: a. concurenţei; b. poziţiei dominante; c. cotelor de piaţă; d. pieţei relevante;


38

Modulul Modulul 3: Politic Politica a Uniunii Uniunii Europen Europene e în domeniu domeniull concuren concuren ei e. nici-un r ăspuns anterior nu este corect.

analiza impactului concurenţei firmelor europene asupra rezultatelor economice ale firmelor româneşti.

Tema de control:


39

Modulul 4: Politica Uniunii Europene în domeniul industriei

Politica Uniunii Europene în domeniul industriei Obiective specifice: înţelegerea conceptului de politic ă industrială europeană şi a impactului ei asupra economiei. Rezultate aşteptate: analiza comparativ ă a politicilor industriale asupra

diferitelor ramuri.

Competenţe dobândite: finalizarea modulului va permite studen ţilor să: ¾ înteleagă necesitatea politicii industriale comune; ¾ înţeleagă modalitatea de implementare a acestei politici în func ţie de ramura industriei căreia i se adreseaz ă; ¾ abordeze ştiinţific politica industrial ă şi restricţiile ei. Timp mediu necesar pentru asimilarea acestui modul: 4 ore.


Există o multitudine de opinii, cele mai multe contradictorii, în leg ătur ă cu definirea politicii industriale: 1 ¾ „politicile industriale includ intervenţia guvernamental ă care favorizează anumite firme sau industrii pe seama altora; industrială afectează în mod fundamental politica ¾ politica concurenţială, politica de cercetare-dezvoltare, politica comercial ă şi politicile regionale; ¾ politica industrial ă este, în principal, direc ţionată către sectorul industrial al economiei, dar poate fi aplicat ă, de asemenea sectoarelor primar şi ter ţiar”. 4.2. Necesitatea unei politici industriale la nivelul U.E.

În legătur ă cu politica industrial ă, pot fi eviden ţiate trei maniere esenţ iale iale de abordare: ¾ politica bazat ă pe mecanismele pie ţei ↔ politica industrial ă negativ ă; ¾ politica interven ţionistă ↔ politica industrial ă pozitiv ă; ¾ politica interven ţionistă selectivă ↔ politica industrial ă strategic ă. P ol i it p p t i ic c a baz at ă pe pe mec ani smel e pi pi eţ ei este legată de concep ţia potrivit căreia piaţa este capabil ă să genereze o structur ă industrială eficientă şi performantă. Conform acestei concep ţii, intervenţia statului este necesar ă numai atunci când se manifest ă deficienţe semnificative în func ţionarea mecanismului pieţei. P ol i it t i i c c a i nd ust r ri ia l ă i nt er v ve nţ i io ni st ă se fundamenteaz ă pe ideea c ă mecanismele pie ţei legate de cercetare-dezvoltare şi de calificarea factorului muncă constituie obstacole importante în calea dezvolt ării unei baze industriale dinamice. Politica industrială care reuşeşte să îmbunătăţească capacitatea productivă a regiunilor s ărace sau a sectoarelor ineficiente ale economiei naţionale analizate poate determina cre şterea gradului de ocupare a factorului muncă şi a veniturilor. Apare, astfel, un cerc virtuos, în care îmbunătăţirea tehnologiilor de produc ţie determină creşterea cheltuielilor şi a factorului muncă. 1

Croitoru L., Russu C., Târhoacă C., van Zon H., Politica industrial ă a României din perspectiva ader ării la Uniunea European ă , Institutul european din România, Bucure şti,

2003.


40

Modulul 4: Politica Uniunii Europene în domeniul industriei P ol i it t i ic c a i nd ust r ri i a l ă i nt er v ve nţ i io ni st ă sel ec t ti iv v ă priveşte industria într-o manier ă strategică. În acest sens, rolul politicii industriale ar fi acela de a sprijini dezvoltarea industriilor noi, competitive, în scopul înlocuirii de c ătre

acestea a ramurilor industriale aflate în declin. Necesitatea unei asemenea interven ţii selective rezidă din natura imperfectă a mediului concuren ţial, mai ales acolo unde exist ă puternice economii de scar ă. În aceste situaţii, acordarea de sprijin din partea statului poate determina apari ţia unor avantaje concuren ţiale pentru anumite firme. 4.3. Categorii de politici industriale

Politicile industriale pot fi divizate în trei mari categorii: ¾ politica industrial ă orizontal ă (fiscală, concurenţială, regională, socială, a factorului muncă, a protecţiei mediului etc.): implic ă crearea şi menţinerea unui mediu concuren ţial şi a unor reglement ări pentru toate industriile, care sunt compatibile cu obiectivele guvernului, spre exemplu promovarea competitivităţii. Politica industrial ă orizontală vizeaz ă întreaga industrie, nu numai anumite subramuri sau ramuri ale acestei industrii; ¾ politica industrial ă vertical ă: selectează anumite ramuri industriale pentru aplicarea unui tratament special. Deseori, această categorie de politici industriale este asociat ă cu sprijinirea industriilor în declin, a acelora considerate strategice sau a acelora care depind de tehnologiile str ăine; ¾ politica industrial ă mixt ă: vizează anumite industrii şi urmăreşte crearea şi menţinerea condi ţiilor pentru o bun ă performanţă, prin modificarea mediului concuren ţial şi a reglementărilor, precum şi prin dezvoltarea activităţilor de cercetare-dezvoltare. Aceste politici pot fi eviden ţiate în legătur ă cu industriile high-tech sau cu biotehnologiile. 4.4. Tratatele Uniunii Europene şi politica industrial ă

În anul 1992, s-au pus bazele unui Tratat referitor la Politica Industrială a U.E. Tratatele de la Amsterdam şi Nisa au adus modific ări minore şi au condus la adoptarea unei versiuni consolidate a Tratatului referitor la Politica Industrială a U.E.2 Articolul 157 din Tratatul Consolidat specifică încurajarea competitivităţii ca element central al Politicii Industriale a U.E. Conform acestui Tratat Consolidat, cele patru obiective majore ale politicii industriale comunitare sunt: ¾ accelerarea ajust ărilor din industrie în conformitate cu modific ările structurale; ¾ încurajarea unui mediu favorabil pentru ini ţierea şi dezvoltarea întreprinderilor, în particular, a I.M.M.-urilor; ¾ încurajarea cooper ării între firme; ¾ o mai bun ă exploatare de c ătre industrie a poten ţialului de inovare, cercetare şi dezvoltare tehnologic ă. Termenul de politica firmei este utilizat pentru a acoperi cea mai mare parte din ceea ce reprezint ă acum politica industrial ă a U.E.3 2

www.europa.eu.int/eur-lex/en/ treaties/dat/C_2002325 www.europa.eu.int/comm/ www.europa. eu.int/comm/ enterprise enterprise_policy/inde _policy/index.htm x.htm

3


41

Modulul 4: Politica Uniunii Europene în domeniul industriei Principalele obiective urmărite de politica industrial ă comunitar ă actuală vizează: ¾ atenuarea sau eliminarea efectelor externalit ăţilor; ¾ crearea condi ţiilor pentru libera circula ţie a capitalului, factorului muncă, bunurilor materiale şi serviciilor;

promovarea coeziunii economico-sociale; economico-sociale; ¾ promovarea obiectivului integr ării politice. Externalit ăţ ile la nivelul U.E. vizeaz ă, din perspectiva politicii ăţ ile industriale, mai ales efectele datorate cercet ării-dezvoltării şi calificării factorului muncă în diferite State Membre. În condiţiile în care mobilitatea factorului munc ă în U.E. este redusă, este dificil de eviden ţiat efectele externalit ăţilor legate de calificarea factorului muncă. Acelaşi lucru se poate spune şi în cazul cercet ării-dezvoltării. Cu toate acestea, accentuarea globaliz ării activităţii economice şi a importanţei adaptării economiilor regionale şi locale la acest proces au determinat U.E. să se transforme într-o agenţie major ă de promovare a unei politici de cercetare-dezvoltare coerent ă şi efectivă.4 ¾

4.5. Competitivitatea şi politica industrial ă a Uniunii Europene

Uniunea European ă a devenit principalul promotor al competitivit ăţii şi al inovaţiei pentru firmele europene, mai ales pentru I.M.M.-uri. Acest lucru a necesitat implementarea unei politici industriale strategice la nivelul U.E., care s-a fundamentat pe trei elemente esenţiale:5 ¾ intervenţia pentru atenuarea efectelor externalit ăţilor legate de accesul la reţelele de distribuţie a utilităţilor, informaţiilor şi cunoştinţelor tehnice, mai ales prin Internet şi prin alte mijloace electronice de comunica ţii; ¾ ajutorarea firmelor europene pentru a se adapta sau a evolua în condiţiile globalizării, modificărilor tehnice şi sociale. În acest sens, sunt implementate politici de dezvoltare durabil ă, care acoper ă şi necesitatea protejării mediului ambiant; 6 pentru ajutorarea firmelor în ¾ sprijinirea dezvolt ării de clustere creşterea competitivit ăţii lor. Principalul beneficiu al înfiinţării acestor clustere ar rezulta din dezvoltarea cooper ării, care stimulează flexibilitatea în utilizarea resurselor şi care promoveaz ă inovaţia şi ştiinţa.7 U.E. a devenit un sus ţinător puternic al politicii de promovare a clusterelor (European Commission, 2002). Chiar şi la nivelul Statelor Membre, ideea dezvolt ării clusterelor este una extrem de r ăspândită.8 În conexiune directă cu elementele prezentate anterior, se afl ă crearea şi dezvoltarea aglomer ărilor industriale9. Scopul creării unor astfel de 4

Johnson P., Industries in Europe: Competition Trends and Policy Issues, Edward Elgar,

Cheltenham, 2003. 5 Navarro L., Industrial Policy in the Economic Literature: Recent Theoretical Developments Developments and Implications for E.U. Policy , in Enterprise Papers No. 12, Enterprise DirectorateGeneral, Office for the Official Publications of the European Communities, Luxembourg, 2003. 6 reţele de firme şi de agenţii de sprijin concentrate din punct de vedere geografic. 7 Porter M., Ketels C., U.K. Competitiveness: Moving to the Next Stage, DTI, London, 2003. 2003. 8 Roelandt T., den Hertog P., Boosting Innovation: The Cluster Approach, O.E..C.D., Paris, 1999. 9 platformelor industriale.


42

Modulul 4: Politica Uniunii Europene în domeniul industriei aglomer ări industriale este acela de a pune în valoare, în mod artificial, anumite regiuni, neatractive pentru investitori. A şa au apărut zone industriale precum Mezzogiorno (Italia) sau Atena-Pireu (Grecia). Odată create, aceste aglomer ări industriale prezint ă o serie de avantaje legate de: ¾ accesul facil la factorul munc ă specializat, la servicii specializate, la baze de date şi la fluxurile informa ţionale; ¾ reducerea costurilor de produc ţie şi creşterea eficienţei firmelor; ¾ avantajele de cost şi de pre ţ rezultate din produc ţia de masă a inputurilor specializate; ¾ reducerea dimensiunilor firmelor, în condi ţii de eficienţă, comparativ cu marile firme care nu fac parte din aglomer ările industriale. 4.6. Politica industrială de promovare a IMM-urilor

În anul 2003, Uniunea Europeană a adoptat o nou ă definiţie a IMMurilor. În acest scop, au fost create trei categorii de astfel de firme: medii, mici şi foarte mici. La Consiliul European de la Feira (2000), a fost adoptat ă o Cartă Europeană a I.M.M.-urilor, cu scopul de „a crea cel mai propice mediu posibil pentru micile afaceri şi antreprenori.” Acest interes î şi găseşte explicaţia în convingerea c ă IMM-urile reprezintă o cale esen ţială pentru promovarea unei economii inovatoare şi dinamice.10 Carta adoptată în anul 2000 a identificat obstacolele care apar în calea dezvolt ării IMM-urilor: ¾ pregătirea şi educa ţia managerilor şi a factorului munc ă; ¾ accesul la finan ţare; ¾ accesul la ajutoare pentru stimularea inova ţiei; ¾ sistemul de taxe şi de impozite. Principala metod ă de implementare a obiectivelor Cartei este aceea de promovare a celor mai eficiente practici în domeniu din ţările membre şi de încurajare a guvernelor în sensul adoptării acestor practici. Practic, politica U.E. faţă de IMM-uri se concentrează asupra externalităţilor şi liberei circulaţii, asupra elimin ării birocraţiei şi a altor obstacole din calea dezvolt ării acestei categorii de firme. În România, Fondul European de Investiţii (EIF) implementează programul Jeremie, în valoare de 100 milioane euro, pentru cre şterea competitivităţii economice a IMM-urilor din cadrul axei prioritare 1 - Un sistem de producţie inovativ şi eco-eficient. Prin Jeremie, aceste firme vor accesa mai uşor instrumentele financiare de tipul schemelor de garantare şi contragarantare, fonduri de capital de risc şi microcreditare. Autoritatea de Management care coordoneaz ă POS Creşterea Competitivit ăţii Economice colaborează cu EIF pentru derularea acestui program, respectând reglementările naţionale şi europene în vigoare. România a fost a doua ţar ă care a semnat un acord cu acest fond, dup ă Grecia, iar importanţa acordului se va r ăsfrânge asupra întregii perioade de absorb ţie a fondurilor europene.

10

Deakin D., Entrepreneurship and Small Firms, McGraw-Hill, London, 2003.


43

Modulul 4: Politica Uniunii Europene în domeniul industriei 4.7. Politica de promovare a sectoarelor favorizate

Guvernele Statelor Membre U.E. s-au angajat într-o puternic ă intervenţie la nivelul industriilor lor. Pentru anumite industrii, politicile intervenţioniste sunt corelate la nivel comunitar. Alte ramuri industriale beneficiază de sprijinul guvernamental. Aceste ramuri industriale sunt: ap ărarea, industria aeronautică, utilităţile (gaze, electricitate) şi telecomunica ţiile. Aceeaşi situaţie vizează industriile apăr ării, biotehnologiile, industria farmaceutică, tehnologiile informa ţionale etc.. 4.8. Politica de promovare promovare a inovaţiei

Politica industrială la nivelul U.E. consider ă promovarea inova ţiei la nivelul companiilor europene drept un element esen ţial.11 Pentru a dezvolta acest sector esen ţial pentru dezvoltarea industriei comunitare, U.E. utilizează două instrumente: ¾ încurajarea în ţelegerilor şi colabor ării dintre marile firme comunitare; ¾ acordarea de subven ţii firmelor comunitare de profil. Creşterea investiţiilor în cercetare-dezvoltare reprezint ă un pilon central al Agendei Lisabona, potrivit c ăreia Banca Europeană de Investiţii (EIB) joacă un rol activ. În ultimii 5 ani, EIB a finanţat activităţile de cercetare- dezvoltare cu 31,2 miliarde euro. În anul 2008, alocaţia financiar ă a EIB în acest domeniu a fost de 7,1 miliarde euro. Ponderea cheltuielilor cu cercetarea-dezvoltarea va fi de 3% din PIBul U.E. în anul 2010. 12 Conform perspectivei financiare 2007-2013, cheltuielile cu cercetareadezvoltarea vor reprezenta aproximativ 48 miliarde euro. 13 Comparativ cu anul 2006 (5,044 miliarde euro), suma alocat ă în anul 2013 va fi cu aproximativ 75% mai mare. Totuşi, nu trebuie omis faptul că S.U.A. încă reprezintă principalul promotor al noilor tehnologii în multe domenii. Din acest motiv, cooperarea ştiinţifică U.E.-S.U.A. nu trebuie eliminat ă. În plus, Statele Membre U.E. menţin propriile lor programe de cercetare şi dezvoltare tehnologic ă, în afara celor coordonate la nivel comunitar. 4.9. Politicile industriale sectoriale 4.9.1. Industria siderurgică

Beneficiind de condi ţii economice favorabile, industria siderurgic ă a putut înregistra creşteri substanţiale, atât în privin ţa preţurilor, cât şi a consumului, în special datorit ă relansării diferitelor sectoare ale consumului legate de ea (industria autoturismelor, mecanica şi electronica), precum şi unui control strict al pie ţei de către producătorii europeni, europeni, care au reuşit săşi autolimiteze volumul produc ţiei. 11

www.europa.eu.int/scadplu www.europa.e u.int/scadplus/leg/en/s230 s/leg/en/s23000.htm 00.htm th Centre for European Policy Studies , R&D Study , 9 of February 2009. 13 http://www.euractiv.com/en/innova http://www.euractiv.co m/en/innovation/eu-sp tion/eu-spending-r ending-rd-slips-us/a d-slips-us/article-1792 rticle-179280 80 12


44

Modulul 4: Politica Uniunii Europene în domeniul industriei Producţia siderurgică a cunoscut o evolu ţie pozitivă în perioada 20042007, apoi un regres. 14 Exporturile U.E. de produse siderurgice au sc ăzut în perioada 20042007, crescând în 2008 la un nivel apropiat de cel din anul 2004. 15 4.9.2. Industria construcţiilor navale

Liniile directoare ale dezvolt ării industriei constructoare de nave se regăsesc în Comunicarea Comisiei Europene „C ătre o nouă industrie constructoare de nave” (COM 97/470). În prezent, Japonia şi Coreea de Sud domin ă piaţa construcţiilor navale de complexitate mic ă sau medie (nave cargo şi tancuri). U.E. domin ă, însă, piaţa pentru nave mult mai complexe, precum cele de pasageri. În ceea ce priveşte construcţia navelor militare, Germania şi Franţa deţin împreună mai mult de 60% din pia ţă. Totuşi, navele produse de europeni sunt mult mai sofisticate şi, deci, mai scumpe decât cele produse în alte ţări. Acest lucru constituie un handicap pentru exportatorii europeni, care nu poate fi eliminat u şor, deoarece cererea de pe pia ţa comunitar ă este una pentru nave de calitate superioar ă.16 4.9.3. Industriile textilă şi a îmbr ăcămintei

Anii 2001 şi 2002 au fost foarte dificili pentru industriile textilelor şi îmbr ăcămintei. Producţiile celor două ramuri au sc ăzut cu 8,7%, în timp ce factorul muncă s-a redus cu 8,4%. Industriile textilelor şi îmbr ăcămintei se regăsesc în mare parte în cadrul I.M.M.-urilor. Firmele comunitare au mai pu ţin de 50 lucr ători, fiecare realizează 50% din valoarea ad ăugat ă din aceste sectoare şi ofer ă locuri de muncă la 60% din lucr ătorii care activeaz ă în aceste sectoare. Aceste două ramuri industriale sunt concentrate în cinci State Membre, care produc aproape trei sferturi din output-ul total: Italia, Regatul Unit, Franţa, Germania şi Spania. După ultima extindere a U.E. din anul 2007, industriile textilelor şi îmbr ăcămintei au căpătat o importanţă superioar ă, datorită structurii economiilor noilor State Membre. Datorită măsurilor ferme de cre ştere a competitivit ăţii, aceste două sectoare şi-au îmbunătăţit poziţia în comparaţie cu S.U.A.. Comisia European ă monitorizează cu atenţie impactul ultimei extinderi asupra regiunilor vechilor State Membre, în contextul exploziei subcontractărilor în domeniu şi al migraţiei capacităţilor de producţie. În acelaşi timp, se fac presiuni în vederea moderniz ării şi eficientizării acestor sectoare în noile State Membre şi în cele candidate, pentru a putea face faţă concurenţei ţărilor în dezvoltare. Începând cu 1 ianuarie 2005, s-a trecut la un intens proces de restructurare, modernizare şi implementare a progresului tehnic în firmele comunitare. 14

EUROFER, European Steel in Figures , Brussels, May 2009. European Confederation of Iron and Steel Industries , EU Exports, June 2009. 16 Birkler J., Rushworth D., Chiesa J., Pung H., Arena M. V., Schank J. F., Differences Between Military and Commercial Shipbuilding: Implications for the United Kingdom’s Ministry of Defence , MG-236-MOD, 2005, p.134. 15


45

Modulul 4: Politica Uniunii Europene în domeniul industriei Firmele europene şi-au îmbunătăţit competitivitatea şi prin renunţarea la produsele de serie mare şi ieftine şi concentrarea asupra produselor de avangardă, care încorporeaz ă o valoare ad ăugat ă mare. S-a pus un accent deosebit pe calitate, diversitate şi pe colorit. Asistăm, acum, la o reamplasare a capacităţilor de producţie în zone cu costuri reduse (Statele Membre din zona Mediteranei sau din Estul Europei). Globalizarea şi progresul tehnic au determinat regândirea clusterelor din industriile textilelor şi îmbr ăcămintei.17 Previziunile privind output-ul anului 2009 vizeaz ă o scădere dramatică. O recentă analiz ă SWOT, realizată în acest sens, a eviden ţiat următoarele aspecte:18 ¾ puncte tari: existen ţa unor branduri europene puternice, precum ”Made in Italy”; nivelul ridicat de creativitate în faza f aza de design; ¾ oportunităţi: convergen ţa tehnologiilor; cererea în cre ştere pentru confecţiile la modă şi pentru inovaţiile tehnice în domeniul textilelor; ¾ puncte slabe: costurile ridicate cu factorul munc ă. Salariul pe or ă în U.E. este de aproximativ 15 euro, în timp ce în principalele state concurente pe piaţa mondială el reprezintă 25 cenţi în Bangladesh, 40 cen ţi în China şi 45 cenţi în India; ¾ ameninţări: riscul de ”brain drain”; cre şterea concuren ţei din partea statelor din afara U.E.; barierele comerciale; scăderea resurselor umane cu calificare superioar ă; copierea ilegală a designului şi brandurilor. 4.9.4. Industria aeronautică

Prin mărimea cifrei sale de afaceri, industria aeronautic ă europeană se claseaz ă în urma S.U.A., dar cu mult înaintea Japoniei. Aceast ă industrie ofer ă locuri de munc ă pentru peste 500.000 de lucr ători europeni, fiind o industrie de vârf, cu impact asupra altor ramuri industriale. Dar, în timp ce pia ţa aeronautică europeană reprezintă aproximativ 20% din cea mondial ă, segmentul industriei europene nu a atins aceast ă cotă, primul exportator mondial fiind S.U.A., atât în domeniul civil, cât şi în cel militar. Creşterea cererii mondiale, estimată a fi de circa 5% pe an pân ă în anul 2010, a fost numai par ţial şi temporar afectat ă de evenimentele din 11 septembrie 2001 din S.U.A. Aceast ă creştere constituie o oportunitate pentru industria aeronautic ă europeană, care însă poate fi valorificată numai prin raţionalizarea ciclurilor de fabrica ţie, prin cooperare între Statele Membre şi prin aplicarea cu eficien ţă a rezultatelor cercet ării-dezvoltării. Piaţa european ă a aviaţiei este una ciclic ă, depinzând de planurile de achiziţie care variază considerabil, mai ales în perioadele de incertitudine economică, în cazul avia ţiei civile. În domeniul flotei militare, cererea depinde de dimensiunile bugetelor de apărare ale Statelor Membre, precum şi de situaţia geopolitică şi militar ă. Asigurarea stabilităţii comenzilor în cele dou ă sectoare ale industriei aeronautice europene (civil şi militar) determină optimizarea utilizării resurselor materiale şi umane.

17

www.europa.ec/enterprise www.europa.e c/enterprises/industrysecto s/industrysectors/textilesandclo rs/textilesandclothing thing.. Danish Technological Institute (DTI), Trends and drivers of change in the European textiles and clothing sector: Mapping report, May 2008.

18


46

Modulul 4: Politica Uniunii Europene în domeniul industriei Perspectiva european ă vizează avioane civile de mare capacitate şi creşterea competitivit ăţii proiectului Airbus. Climatul economic mondial, terorismul, crizele din Irak şi Afganistan au determinat o reducere dramatic ă a output-ului acestei industrii, chiar dac ă Airbus a fost mai puţin afectat decât competitorul s ău Boeing. Ca urmare, U.E. a dorit s ă lanseze un nou model A380 super-jumbo, care a devenit operativ înc ă din anul 2006. În cazul industriei aeronautice militare europene, o situaţie favorabilă o are construc ţia de elicoptere, iar în cazul industriei spa ţiale, modificări esenţiale, legate de programul de sateli ţi şi de rachete spa ţiale, nu sunt aşteptate în următorii ani. Noile State Membre U.E., precum şi cele candidate, constituie noi provocări pentru industria aerospaţială europeană. Există o anumită tradiţie a industriei aerospa ţiale în noile ţări membre, precum Polonia, Cehia sau România. Firmele comunitare dezvolt ă deja relaţii de cooperare şi cu statele candidate. La nivelul U.E., s-a estimat c ă, până în anul 2020, se vor cheltui 100 miliarde euro din surse publice şi private pentru a transforma industria aeronautică europeană în prima putere mondial ă în domeniu. 4.9.5. Industria constructoare de autovehicule

Politica actuală a Uniunii Europene în acest domeniu este reflectat ă de comunicarea Comisiei cu privire la industria european ă a autoturismelor (COM 96/327). Mai mult, grupul de speciali şti intitulat CARS 21 19 are ca obiective: ¾ promovarea unei strategii integrate pentru o dezvoltare durabil ă a industriei europene a autovehiculelor; ¾ definirea celor mai eficiente metode de reglementare; ¾ determinarea condi ţiilor necesare pentru asigurarea ocup ării primului loc în lume în domeniul inova ţiilor auto. auto. Prima întrunire a cestui grup a avut loc în anul anul 2005, când s-au definit definit principalele provoc ări cu care se confrunt ă industria european ă a autovehiculelor: ¾ nivelul redus al productivit ăţii muncii în aceast ă industrie la nivelul U.E. (cu 25% mai mic decât în S.U.A. şi cu 30% mai mic decât în Japonia); ¾ costurile plătite pe ora lucrat ă, deşi comparabile cu cele din S.U.A., sunt mai mari decât cele din Japonia cu 10% şi cu 200% faţă de cele din Coreea de Sud; ¾ competiţia în domeniul inova ţiilor tehnice între U.E., S.U.A., Japonia şi Coreea de Sud este foarte puternic ă. În prezent, industria europeană a autovehiculelor se caracterizeaz ă prin: ¾ este una esen ţială pentru economia european ă, în cadrul ei activând câteva firme mari şi un număr considerabil de furnizori independen ţi; ¾ output-ul cuprinde ma şini, camioane, autobuze, motociclete şi tractoare de diferite tipuri şi dimensiuni; ¾ principalele firme produc ătoare de autoturisme sunt: DaimlerChrysler, Volkawagen, BMW, Ford Europe, General Motors Europe, Renault, PeugeotCitroen, Fiat şi Porsche; 19

Competitive Automotive Regulatory Regulatory System for 21st Century


47

Modulul 4: Politica Uniunii Europene în domeniul industriei în plus, exist ă şi un număr de alţi producători mai mici, precum şi importante capacit ăţi de producţie japoneze şi coreene; ¾ în cazul produc ţiei de camioane, principalele firme sunt: Volvo, Scania, Iveco, DaimlerChrysler, MAN şi Daf. U.E. constituie cel mai mare produc ător regional de autovehicule din lume (34% din produc ţia mondială). Numărul direct de lucr ători care activeaz ă în acest domeniu este de 2.000.000, în timp ce, efectele directe şi indirecte ale acestei industrii vizeaz ă 10 milioane de persoane. În condiţiile actualei crize globale, vânz ările europene de autovehicule vor scădea, în anul 2009, la 18-19 milioane buc ăţi, comparativ cu 23-24 milioane bucăţi vândute în anul 2008. U.E. va acorda un sprijin financiar industriei de autovehicule în valoare de 100 miliarde euro. ¾

4.9.6. Industria farmaceutică

Industria farmaceutic ă joacă un rol important la nivelul U.E., nu numai din punct de vedere economic, ci şi legat de înalta calificare a factorului muncă, de investiţii în tehnologiile moderne şi de sănătatea publică. În industria farmaceutică comunitar ă activează un număr de aproximativ 600.000 persoane, dintre care 100.000 în cercetare-dezvoltare în domeniu. Din cele 20 miliarde euro cheltui ţi anual cu cercetarea-dezvoltarea, U.E. contribuie cu aproximativ 10%. Începând cu anul 2010, cele mai multe companii farmaceutice europene se vor confrunta cu problema expir ării patentelor de vânzare ale unor medicamente importante. Cu toate acestea, industria farmaceutic ă europeană va r ămâne în continuare profitabil ă şi va genera importante fluxuri de cash, în condi ţiile în care pieţele cheie de desfacere se vor confrunta cu îmbătrânirea popula ţiei. 4.9.7. Industria energetică

Consiliul European de la Barcelona (2002) a hot ărât liberalizarea totală a pieţelor de energie electric ă şi gaz până în anul 2004. Crearea reţelelor trans-europene de energie (TENs), printr-o lege adoptată încă din anul 1996, s-a realizat, ini ţial, prin identificarea unor proiecte de reţele de energie electric ă şi gaze de interes comun. Statele Membre ale U.E. se pot împ ăr ţi, din punctul de vedere al surselor de energie primar ă, în trei categorii: ¾ ţări net produc ătoare: toare: Olanda, Danemarca şi Regatul Unit. ¾ ţări net importatoare: Germania, Fran ţa şi Italia. ¾ ţări mici net importatoare de energie: Austria, Belgia, Finlanda, Suedia şi Luxemburg. Acţiunile cheie de implementare a politicii energetice comune pe perioada 2007-2013 vizeaz ă: ¾ implementarea unor strategii pe termen mediu şi lung în domeniul energiei, care să contribuie la realizarea obiectivelor principale ale programului „Intelligent Energy for Europe” (standarde, etichetare, certificare sisteme, monitorizarea dezvolt ării pieţei energiei, tendin ţe de piaţă); ¾ crearea, extinderea şi promovarea structurilor şi instrumentelor de dezvoltare durabil ă, inclusiv a managementului local şi regional al energiei; Politici publice europene

48

Modulul 4: Politica Uniunii Europene în domeniul industriei promovarea tehnologiilor avansate şi a sistemelor de introducere rapidă a acestora pe pia ţa; ¾ dezvoltarea structurilor de informare, educare şi formare pentru creşterea conştientizării, diseminarea know-how-ului şi a bunelor practici; ¾ monitorizarea implement ării şi a impactului politicii U.E. privind dezvoltarea durabil ă în domeniul energiei. Programul „Intelligent Energy for Europe” are un buget de 215 milioane euro şi este deschis statelor membre şi celor în curs de aderare. ¾

4.10. Evoluţia producţiei industriale în România post-aderare

Producţia industrial ă a crescut în 2008 cu 0,9% fa ţă de 2007, îns în s ă a sc ă zut cu aproape o cincime, în decembrie 2008, fa ţă de aceea ş i lun ă din 2007, România resim ţ ind puternic efectele crizei economice, a anun ţat Institutul Na ţional de Statistic ă (INS) în iunie 2009. Producţia de energie electric ă şi termică, gaze şi apă a crescut cel mai mult, cu 6,2% fa ţă de 2007, iar industria prelucratoare, cu 0,7%. În schimb, industria extractivă a înregistrat o scădere anuală de 0,3%. Pe marile grupe grupe industriale, în 2008, s-au înregistrat cre creşteri în industria bunurilor de uz curent, de 7,6%, cea a bunurilor de capital, de 1,3%, şi în industria energetic ă, de 0,3%. Spre deosebire, industria industria bunurilor de folosinţă îndelungată şi sectorul bunurilor intermediare au sc ăzut cu 6,5%, respectiv cu 3,7%. Rezumat:

Capitolul defineşte conceptul de politic ă industrială comună şi argumentează importanţa ei pentru economia europeană. Sunt analizate, pe rând, cele mai importante ramuri industriale, fiind evidenţiate perspectivele lor de dezvoltare. O parte distinct ă este acordat ă politicii industriale din România. Concluzii:

Politica industrială a U.E. reflectă o multitudine de interese şi este influenţată de o seamă de factori economici şi politici. Totuşi, ca trend, se constat ă, după anii '90, reorientarea politicii industriale, de la una negativ ă spre una strategic ă, care urmăreşte promovarea competitivit ăţii la nivelul întregii Uniuni. Exemple ilustrative Tabel 4.1: Tipologia politicii industriale Abordare

Laissezfaire

Principalele caracteristici: Are drept drept scop consolidarea consolidarea şi promovarea unui mediu concuren ţial şi presupune presupune investiţii în infrastructur ă şi capitalul uman; stimuleaz ă investiţiile str ăine şi politica de cercetaredezvoltare la nivel pre-concuren ţial.


49

Orient ările generale ale măsurilor

Rolul statului

Neutr ă

Susţine

Urmăreşte îmbunătăţirea mediului de afaceri, impactul presupus fiind acela şi asupra tuturor firmelor şi industriilor. industriilor.

pieţele


Susţinere

Presupune interven ţii limitate pentru a îmbunătăţii alocarea şi respectarea drepturilor de proprietate, pentru a încuraja educa educaţia şi spiritul antreprenorial în vederea stimul ării ajustărilor structurale.

Selectiv ă poate fi specific ă atunci când favorizeaz ă anumite firme sau vertical ă, atunci când favorizeaz ă anumite industrii sau

sectoare ale economiei.

Este caracteriza c aracterizattă de interven ţia directă şi la scar ă largă a guvernului şi presupune sus ţinerea financiar ă a firmelor şi industriilor vizate, prin intermediul barierelor tarifare şi nontarifare, în vederea promov ării restructur ării.

Activă

Planificatoare

Intervenţ ionist ionist ă Construcţia constă în adoptarea unor m ăsuri Intervenţia statului este mult mai particulare care pot influen ţa structurilor cuprinz ătoare decât în situa ţia abord ării acţiunea pieţei. industriale. active, incluzând: impozitarea, practicarea sistemului de subven ţii şi a politicilor comerciale în favoarea anumitor firme şi industrii, stimularea cercetării-dezvolt ării dincolo de stadiul pre-concuren ţial.

Tabelul 4.3: Definiţia IMM-urilor 20 Categoria Număr Cifra de de firme angajaţi afaceri

Medie Mică Foarte mică

<250 <50 <10

≤ 50mil.euro ≤ 10mil.euro ≤ 2mil.euro

2013 2012 2011 miliarde euro

2010 2009 2008 2007 0

2

4

6

8

10

Figura 4.4: Cheltuielile cu cercetarea-dezvoltarea

20

www.europa.eu.int/comm/en www.europa.e u.int/comm/enterprise_ terprise_policy/sme_de policy/sme_definition/inde finition/index_en.htm x_en.htm


50


Figura 4.9: Trendul valorii adăugate de industriile europene în economia U.E. (anul de bază: 2000)

Referinţe bibliografice: 1. Birkler J., Rushworth Rushworth D., Chiesa J., Pung H., Arena Arena M. V., Schank Schank J. F., Differences Between Military and Commercial Shipbuilding: Implications for the United Kingdom’s Ministry of Defence, MG-236-

MOD, 2005. 2. Croitoru L., Russu C., Târhoac Târhoacă C., van Zon H., Politica industrial ă a României din perspectiva ader ării la Uniunea Europeană , Institutul european din România, Bucure şti, 2003. 3. Deakin D., Entrepreneurship and Small Firms, McGraw-Hill, London,

2003. 4. Johnson P., Industries in Europe: Competition Trends and Policy

Issues, Edward Elgar, Cheltenham, 2003. 5. Navarro L., Industrial Policy in the Economic Literature: Recent Theoretical Developments and Implications for E.U. Policy , in Enterprise Papers No. 12, Enterprise Directorate-General, Office for the Official Publications of the European Communities, Luxembourg, 2003. 6. Porter M., Ketels C., U.K. Competitiveness: Moving to the Next Stage, DTI, London, 2003. 7. Roelandt T., den Hertog P., Boosting Innovation: The Cluster Approach, O.E..C.D., Paris, 1999. 8. Centre for European Policy Policy Studies, R&D Study , 9th of February

2009. 9. Danish Technological Institute (DTI), Trends and drivers of change in the European textiles and clothing sector: Mapping report, May 2008. 10. EUROFER, European Steel in Figures, Brussels, May 2009. 11. European Confederation of Iron and Steel Industries, EU Exports,

June 2009. Politici publice europene

51

Modulul 4: Politica Uniunii Europene în domeniul industriei 12. www.europa.eu.int/eur-lex/en/ treaties/dat/C_2002325 enterprise_policy/index.htm .htm 13. www.europa.eu.int/comm/ enterprise_policy/index 14. www.europa.eu.int/scadplus/leg/en/s23000.htm 15. http://www.euractiv.com/en/innovation/eu-spending-rd-slips-us/article-

179280 www.europa.ec/enterprises/industrysectors/textilesandclothing.. 16. www.europa.ec/enterprises/industrysectors/textilesandclothing 17. www.europa.eu.int/comm/enterprise_policy/sme_definition/index_en.h tm Test de autoevaluare: 1. Politica industrial ă poate fi abordat ă în....maniere diferite: a. 5; b. 3; c. 4; d. 2; e. nici-un r ăspuns anterior nu este corect. 2. Politicile fiscală, concuren ţială, regională, socială, a factorului munc ă şi protecţiei mediului sunt incluse în: a. politica industrial ă verticală; b. politica industrial ă mixtă; c. politica industrial ă strategică; d. politica industrial ă negativă; e. nici-un r ăspuns anterior nu este corect. 3. Cea mai mare parte din ceea ce reprezint ă politica industrial ă europeană actuală poate fi acoperit ă de termenul: a. politica industrial ă verticală; b. politica industrial ă mixtă; c. politica industrial ă strategică; d. politica industrial ă negativă; e. nici-un r ăspuns anterior nu este corect. 4. Înfiinţarea.....aduce beneficii concretizate în dezvoltarea cooper ării, care stimulează flexibilitatea în utilizarea resurselor şi care promoveaz ă inovaţia şi ştiinţa: a. politicii industriale; b. restricţiilor industriale; c. firmelor multinaţionale; d. clusterelor; e. nici-un r ăspuns anterior nu este corect. 5. IMM-urile europene sunt clasificate, începând din anul 2003,

în....categorii: a. 6; b. 5; c. 4; d. 3; e. nici-un r ăspuns anterior nu este corect. 6. Creşterea competitivităţii IMM-urilor din România este sprijinit ă

financiar prin:

SAPARD; PHARE; ISPA; EIF; Politici publice europene a. b. c. d.

52

Modulul 4: Politica Uniunii Europene în domeniul industriei e. nici-un r ăspuns anterior nu este corect.

7. Principalul promotor al noilor tehnologii la nivel mondial este: a. U.E.; b. Japonia; c. China; d. Germania; e. nici-un r ăspuns anterior nu este corect. 8. U.E. domină piaţa navală mondială în domeniul: a. navelor de pasageri; b. navelor cargo; c. tancurilor petroliere; d. navelor militare; e. nici-un r ăspuns anterior nu este corect. 9. Industria aeronautic ă europeană se situeaz ă pe locul....în lume: a. 1; b. 3; c. 2; d. 4; e. nici-un r ăspuns anterior nu este corect. 10. ările europene net importatoare de energie sunt: a. Germania, Olanda, Italia; b. Olanda, Danemarca, Regatul Unit; c. Austria, Belgia, Italia; d. Italia, Germania, Franţa; e. nici-un r ăspuns anterior nu este corect.

Tema de control: există o politică industrială coerentă în România?.


53

Modulul 5: Politica Agricolă Comună (PAC)

Politica Agricolă Comună (PAC) Obiective specifice: înţelegerea conceptului de politic ă agricolă europeană şi a impactului ei asupra economiei. Rezultate aşteptate: analiza politicii agricole, a modalit ăţilor ei de implementare şi de finanţare. Competenţe dobândite: finalizarea modulului va permite studen ţilor să: ¾ înteleagă necesitatea politicii agricole comune; ¾ înţeleagă modalitatea de implementare a acestei politici; ¾ abordeze ştiinţific politica agricol ă şi restricţiile ei. Timp mediu necesar pentru asimilarea acestui modul: 4 ore.


Încă de la implementarea sa (1962), Politica Agricol ă Comunitar ă (P.A.C.) a trebuit să se confrunte cu dou ă tendinţ e contradictorii : elor celui de-al doilea ¾ necesitatea elimin ării definitive a consecinţ elor r ăzboi mondial, asigurarea necesarului de alimente prin politici protec ţ ţ ioniste ioniste şi de intervenţ ie ie pe piaţă la nivel regional ; ăţ ile inere a preţ urilor urilor şi pl ăţ ile compensatorii au compensatorii au condus la ¾ măsurile de sus ţ inere apariţia unor distorsiuni comerciale şi la accentuarea necesit ăţii de reformare a pieţelor agricole. Geografia Uniunii Europene este predominant rural ă, iar condiţiile climaterice permit Europei să producă o gamă largă de produse agricole. Totodată Uniunea European ă deţine poziţia de lider mondial la producţia de ulei de m ăsline, carne, vinuri, whisky şi alte băuturi alcoolice. Prin urmare, Uniunea European ă este un actor activ pe pia ţa mondială. Uniunea European ă deţine poziţia de lider mondial la importul de produse agricole. Totodată, U.E. este şi cel mai mare exportator de produse alimentare 1.. P.A.C. se confrunt ă cu noi provoc ări ca urmare a ultimelor extinderi ale U.E. din anii 2004 şi 2007. 5.2. Evoluţia Politicii Agricole Comune (PAC)

Articolul 39(1) din Tratatul de la Roma menţiona drept principale obiective ale P.A.C. : ¾ creşterea productivit ăţii în agricultur ă, prin promovarea progresului tehnic, prin asigurarea dezvolt ării raţionale a produc ţiei agricole şi prin utilizarea optimă a factorilor de produc ţie, în special a factorului munc ă; ¾ asigurarea unui standard de via ţă rezonabil în comunit ăţile agricole, prin creşterea veniturilor personale ale fermierilor; ¾ stabilizarea pie ţelor agricole; ¾ asigurarea de sprijin pentru ofertan ţii din agricultur ă; ¾ asigurarea unor pre ţuri rezonabile pentru produsele agricole. Cea mai recent ă reformă a P.A.C. a fost orientat ă spre consumatori şi plătitorii de taxe, şi a dat libertate fermierilor de a produce tot ceea ce se cere pe piaţă. 1

al doilea mare exportator mondial de produse agricole.


54


Elementele esenţ iale iale ale noii reforme P.A.C. sunt: ¾ acordarea unei singure pl ăţi fermierilor europenei, indiferent de nivelul producţiei, dar legată de respectarea standardelor de mediu, de securitatea alimentar ă, sănătatea animalelor şi plantelor, precum şi de menţinerea fermelor în bune condi ţii de funcţionare; ¾ o alocare financiar ă superioar ă pentru politica de dezvoltare rural ă, în scopul promov ării protecţiei mediului, calităţii, bunăstării animalelor şi sprijinirii fermierilor pentru a respecta condi ţiile de producţie impuse de U.E.; ¾ diminuarea nivelului plăţilor directe pentru fermele mai mari, ca urmare a finanţării noii politici de dezvoltare rural ă; ¾ îmbunătăţirea disciplinei financiare astfel încât aloca ţia bugetar ă pentru fermieri calculat ă până în anul 2013 s ă nu fie depăşită; revizuirea politicii de pia ţă din cadrul P.A.C.: reduceri ale preţurilor de ¾ intervenţie pentru unt şi reformarea prevederilor aferente culturilor de orez, grâu dur, fructe cu coaj ă şi cartofi pentru amidon. Practic, P.A.C. reprezintă un sistem de subsidii şi de programe, care deţine o pondere esen ţială în bugetul U.E. (48%, respectiv 49,8 miliarde euro

în anul 2006, comparativ cu 48,5 miliarde miliarde euro în anul 2005, de exemplu). P.A.C. combină plata unor subsidii directe pentru culturi şi terenuri care pot fi cultivate cu mecanisme de sprijinire prin pre ţuri, care includ preţuri minime garantate, tarife de import şi cotaţii pentru bunurile provenite din afara U.E. Reformările sistemului care sunt în curs de desf ăş ăşurare (2004 - 2012) vizează reducerea controlului importurilor şi transferarea subsidiilor mai degrabă spre terenuri şi nu spre producţia agricolă. Detaliile implement ării acestei scheme variaz ă la nivelul Statelor Membre. Până în anul 1992, cheltuielile cu P.A.C. au reprezentat aproape 49% din bugetul U.E. Începând cu anul 2013, aceste aceste cheltuieli se vor reduce reduce la 32% din bugetul U.E. Obiectivul esen ţial al P.A.C. este acela de a oferi fermierilor un standard de via ţă rezonabil, consumatorilor – alimente de calitate la pre ţuri corecte şi de a conserva mediul rural. Aderarea Românie şi Bulgariei din anul 2007 a determinat reducerea subsidiilor acordate statelor U.E.15 de la 8% la 5%. 5.3. Stadiul actual al P.A.C.

Politica Agricolă Comună este constituită în jurul a doi piloni: organizaţ iile iile comune de pia ţă: care vizează măsurile comune de reglementare a func ţionării pieţelor integrate ale produselor agricole. ¾ dezvoltarea rural ă: care cuprinde m ăsuri structurale, care ţintesc dezvoltarea armonioas ă a zonelor rurale, sub câteva aspecte: social, al diversităţii activităţilor, al calităţii produselor, al protec ţiei mediului. Aproximativ 90% din producţia agricolă din Statele Membre ale U.E. este reglementat ă în organizaţ iile iile comune de pia ţă. Treptat organizaţiile comune de pia ţă le-au înlocuit pe cele na ţionale pentru sectoarele care cad sub inciden ţa PAC. În funcţie de produse, organizarea comun ă de piaţă are una dintre următoarele forme: forme: ¾ norme privind concuren ţa; ¾ coordonarea obligatorie a diferitelor organiz ări naţionale ale pieţei; 55 Politici publice europene


¾

organizarea european ă a pieţei.

5.3.1. Actorii instituţionali ai Politicii Agricole Comune

Instituţiile implicate în elaborarea şi gestionarea m ăsurilor de politică agricolă comună sunt: Consiliul U.E. pentru Agricultur ă şi Pescuit, Parlamentul European şi Comisia European ă. Puterea legislativ ă revine Consiliului, Parlamentul European având doar un rol consultativ. În cadrul Consiliului, deciziile se adoptă cu majoritate calificată. În exercitarea prerogativelor de consultan ţă, Parlamentul European este asistat de Comitetul AGRI, organ permanent. Comisia European ă deţine două atribuţii majore, cea a ini ţiativei legislative şi cea a implement ării P.A.C. Comisia este asistat ă de trei categorii de comitete: ¾ Comitete pentru managementul organiza ţiilor comune de pia ţă (câte unul pentru fiecare organiza ţie comună de piaţă); ¾ Comitete de reglementare (cu rol consultativ în elaborarea legisla ţiei orizontale); ¾ Comitete consultative (formate din reprezentan ţi ai grupurilor de interese). Securitatea alimentar ă intr ă în atribuţiile Autorităţii Europene pentru Securitatea Alimentelor, organizaţie independent ă, creată în ianuarie 2002, cu rol consultativ pe lâng ă Comisie. 5.3.2. Organizaţiile comune de piaţă

În prezent, circa 90% din produsele agricole din U.E. fac parte dintr-o organizaţie comună de piaţă şi anume: cereale, carne de porc, ou ă şi carne de pasăre, fructe şi legume proaspete şi procesate, banane, vin, lapte şi produse lactate, carne de vit ă şi vi ţel, orez, uleiuri şi gr ăsimi (inclusiv ulei de măsline şi plante oleaginoase), zah ăr, flori şi plante decorative, furaje uscate, tutun, in şi cânepă, hamei, seminţe, carne de oaie, carne de capr ă, precum şi alte produse cărora li se aplică numai anumite reglement ări. Pentru implementarea m ăsurilor comune de reglementare a pie ţelor, U.E. are la dispoziţie următoarele instrumente: instrumente: Preţ urile: urile: mecanismul general de func ţionare a pie ţelor produselor agricole în U.E. este bazat pe un sistem complex de reglementare a preţurilor de comercializare a produselor. Anual, Consiliul European stabileşte trei niveluri de pre ţ pentru produsele aflate sub inciden ţa P.A.C.: preţul indicativ, preţul de interven ţie şi preţul prag. Preţ ul ul indicativ este preţul la care Consiliul European recomand ă comercializarea produselor agricole pe pia ţa internă. Nivelul său este considerat cel potrivit pentru a asigura un standard rezonabil al veniturilor producătorilor agricoli. Preţ ul ul de intervenţ ie ie este preţul minim garantat care poate fi obţinut pentru produc ţia comercializată pe piaţa internă. Preţ ul ul prag este prag este preţul sub care importurile de produse agricole nu pot pătrunde în U.E. Intervenţ ia ia pe piaţă (stocarea): atunci când pre ţurile de pia ţă ale unor produse ating niveluri mici sau apropiate de cele stabilite prin sistemul 56 Politici publice europene


preţurilor de interven ţie, agenţii autorizate cump ăr ă şi stochează aceste produse, până la restabilirea unui nivel adecvat al pre ţului. Ajutoarele financiare (subvenţii): vizează plăţile directe, alte ajutoare financiare şi refinanţările la export. ăţ ile Pl ăţ ile directe sunt formate din ajutoarele pentru produc ţie şi plăţile compensatorii. Subven ţiile pentru produc ţie se aplic ă produselor al c ăror consum ar fi descurajat în situa ţia unui preţ prea mare obţinut, de exemplu, prin impunerea unui nivel ridicat al protec ţiei vamale. ăţ ile Pl ăţ ile compensatorii se compensatorii se acordă fie sub forma unei sume anuale fixe la hectar-indiferent de cantitatea produs ă, fie pe cap de animal. Fermierii trebuie să îndeplinească unele cerinţ e pentru a beneficia de ăţ i compensatorii: pl ăţ ¾ respectarea unor standarde de mediu şi de ocupare (cross compliance), stabilite de fiecare Stat Membru în parte; ¾ îngheţarea terenurilor (set-aside): măsura s-a referit atât la prevenirea situaţiilor de supraproduc ţie, dar are în vedere şi protejarea mediului. Produsele pentru care se acord ă plăţi directe sunt: culturi arabile, inclusiv cereale, cartofi pentru amidon, in f ăr ă destinaţia fibre, ulei de măsline, leguminoase cu semin ţe, in, cânepă, viermi de m ătase, banane, stafide, tutun, semin ţe, hamei, orez, carne de vit ă şi de viţel, lapte şi produse lactate, carne de oaie şi de capr ă. Cotele de produc ţ i e: reprezintă cantităţile maxime admise pentru ţie: producţia anumitor produse (lapte, legume, fructe, zah ăr, cartofi pentru amidon, banane, furaje uscate, in şi cânepă pentru fibre, ulei de m ăsline, tutun). Cotele se stabilesc anual, la nivel comunitar, apoi se negociaz ă şi se repartizează pe ţări, şi pe ferme la nivel na ţional. Pentru produc ţia în surplus faţă de cotă, fermierii sunt penaliza ţi sau se reduce pre ţul de intervenţie pentru anul agricol următor. Protec ţ i a vamal ă: în cadrul U.E., func ţionează un sistem unic de ţia impunere la import pentru toate produsele agricole. Potrivit acestuia, produsele agricole care intr ă în spaţiul comunitar sunt supuse nivelului de impunere vamal ă care se regăseşte în tariful vamal comun. De asemenea, potrivit angajamentelor interna ţionale asumate de U.E., există contingente tarifare pentru o serie de produse agricole. 5.3.3. Dezvoltarea rurală

Componenta de dezvoltare rural ă a P.A.C. a căpătat o atenţie sporită după elaborarea de c ătre Comisia European ă a documentului strategic Agenda 2000 , devenind, astfel, al doilea pilon al P.A.C. Necesitatea unei abord ări în aceast ă direcţie s-a fundamentat pe dou ă raţiuni majore: ¾ propor ţia foarte mare (80%) pe care o de ţin suprafeţele agricole în suprafaţa totală a U.E.; ¾ coeziunea economic ă şi socială a U.E. ar deveni utopic ă f ăr ă acordarea atenţiei cuvenite dezvolt ării armonioase a zonelor rurale. Obiectivele politicii de dezvoltare rural ă, definite în Regulamentul Consiliului nr. 1257/17 mai 1999 referitor la sprijinul pentru dezvoltare rural ă, sunt: ¾ ameliorarea exploata ţiilor agricole; 57 Politici publice europene


garantarea siguran ţei şi calităţii produselor agricole; ¾ asigurarea unor niveluri stabile şi echitabile ale veniturilor fermierilor; ¾ protecţia mediului; ¾ dezvoltarea de activit ăţi complementare şi alternative, generatoare de locuri de munc ă, pentru a contracara procesul de depopulare a zonelor agricole şi a întări substanţa economic ă şi socială a zonelor rurale; ¾ îmbunătăţirea condi ţiilor de munc ă şi de viaţă în zonele rurale şi promovarea şanselor egale. Principiile care stau la baza politicii de dezvoltare rural ă, definite în acelaşi regulament, sunt: ¾ multifuncţionalitatea agriculturii, în sensul unei interpret ări mai largi a activităţilor agricole, faţă de rolul tradiţional de furnizoare de produse agricole; ¾ abordarea multisectorial ă şi integrată a economiei rurale, în sensul diversificării activităţilor, creării de surse suplimentare de venit de ocupare şi conservării patrimoniului rural; ¾ flexibilitatea financiar ă în sprijinirea dezvolt ării rurale, în sensul descentralizării deciziei, subsidiarit ăţii şi implicării partenerilor locali; ¾ transparenţa în elaborarea programelor de dezvoltare rural ă, bazat ă pe simplificarea legisla ţiei. M ăsurile de politic ă de dezvoltare rural ă se împart în dou ă mari categorii: măsuri însoţ itoare itoare care vizeaz ă: - pensionarea anticipat ă: se acordă sprijin financiar pentru fermierii şi lucr ătorii agricoli în vârst ă de peste 55 ani care se retrag din activităţile/muncile agricole cu caracter comercial înainte de vârsta de pensionare. Sprijinul este condi ţionat de îndeplinirea anumitor cerin ţe de vechime în muncă şi/sau participare la o schemă de asigur ări sociale. Un fermier poate primi pân ă la 150.000 euro în tran şe anuale de cel mult 15.000 euro, pân ă la vârsta de 75 ani, iar un lucr ător agricol, până la 35.000 euro, în tran şe anuale a câte 3.500 euro, în perioada r ămasă până la vârsta pension ării; - agricultura ecologic ă: se acordă sprijin financiar pentru promovarea metodelor de produc ţie agricolă care au în vedere protejarea mediului înconjur ător şi conservarea patrimoniului rural. Ajutorul se acordă fermierilor care timp de cel pu ţin 5 ani au practicat metode agro-ecologice, în limita a 600 euro/ha pentru recoltele anuale, 900 euro/ha pentru recoltele perene şi 450 euro/ha pentru alte recolte; - exploatarea zonelor defavorizate: se acord ă sprijin financiar pentru fermierii din zonele defavorizate (cum ar fi cele montane) sau din cele cu probleme specifice de mediu, pentru a se asigura continuitatea exploat ării terenurilor, un standard de via ţă echitabil pentru fermieri, conservarea peisajului ambiant şi protejarea mediului. Plăţile variază între 25 şi 200 euro/ha şi se acordă numai în condi ţiile respectării stricte a standardelor de mediu, inclusiv a metodelor ecologice de producţie. măsuri de modernizare şi diversificare a exploata ţ iilor iilor agricole care se refer ă la: - investiţii: se acordă sprijin financiar pentru investi ţiile în exploata ţiile agricole (de exemplu, echipamente agricole) care au ca scop eficientizarea 58 Politici publice europene ¾


producţiei, diversificarea acesteia, îmbun ătăţirea calităţii produselor, inclusiv prin standarde de igien ă şi sănătate, protejarea mediului sau îmbun ătăţirea condiţiilor de viaţă ale animalelor. Ajutorul financiar (comunitar şi na ţional) se acord ă în limita a 40% din valoarea investi ţiei, excepţie f ăcând zonele defavorizate (50%) şi fermierii tineri (între 45 şi 55%). Sprijinul se acord ă numai pentru fermele care îndeplinesc standarde minime minime de mediu, igien ă şi bunăstare a animalelor. De asemenea, se acord ă sprijin financiar pentru investi ţii în ameliorarea procesului de prelucrare şi comercializare a produselor agricole, în scopul creşterii competitivităţii şi valorii adăugate a produc ţiei agricole. Contribuţia U.E. este de maxim 50% din valoarea proiectului; - instalarea tinerilor fermieri: se acord ă sprijin pentru înfiin ţarea de ferme de către persoane în vârst ă de cel mult 40 ani, care nu au mai condus anterior o fermă agricolă. Ajutorul se acordă fie sub forma unei prime de pân ă la 25.000 euro, fie prin subvenţionarea dobânzii unui împrumut bancar. Sunt eligibile numai fermele care îndeplinesc standarde minime de mediu, igienă şi bunăstare a animalelor; - activităţi de formare profesional ă: în special în domeniile calit ăţii produselor şi protejării mediului; - conservarea şi protejarea pădurilor: se acordă sprijin financiar persoanelor fizice, asocia ţiilor sau autorităţilor locale pentru ocrotirea patrimoniului forestier, incluzând activit ăţi de împădurire, ameliorarea tehnicilor de exploatare forestier ă, prelucrarea şi comercializarea produselor forestiere. În cazul împăduririi suprafeţelor cu destina ţie agricolă, la ajutorul propriu-zis pentru împ ădurire, se acord ă suplimentar şi compensări anuale de până la 725 euro/ha pentru asocia ţii şi autorităţi locale şi de până la 185 euro/ha pentru persoanele fizice, pe o perioadă de până la 25 ani. - sprijin pentru alte activit ăţi: reparcelarea terenurilor, dezvoltarea serviciilor în mediul rural, renovarea satelor, protejarea patrimoniului, promovarea turismului şi activităţilor meşteşugăreşti. Ultima extindere a U.E. din anul 2007 a condus la necesitatea accentuării reformării P.A.C. Astfel, modificarea regimului subsidiilor urmeaz ă a fi realizată în 2011, în condi ţiile în care guvernele na ţionale au libertatea de a stabili maniera de introducere intr oducere a noii scheme. P.A.C. nu este scutită de critici nici în prezent. În luna mai 2007, Suedia a devenit primul Stat Membru care a propus anularea tuturor subsidiilor pentru agricultur ă, cu excepţia celor care vizeaz ă protejarea mediului.2 Alte critici provin de la mişcările antiglobalizare, care consider ă că acordarea unor sume imense pentru agricultur ă transformă U.E. în ”Fortăreaţa Europa”, care al ături de S.U.A. şi de alte state puternic ăşurarea unei concuren ţe specifice corecte. industrializate, împiedic ă desf ăş Valoarea totală a acestor subsidii pentru agricultur ă este superioar ă celei a asistenţei OECD3 pentru statele în dezvoltare.

2

http://www.thelocal.se/7443/20070529/ http://www.thelocal.se/7443/20 070529/ OECD -Organisation for Economic Co-operation and Development.

3


59


O altă problemă permanent criticat ă este aceea legat ă de suprastocurile publice de produse agricole rezultate în urma interven ţiilor guvernamentale. Zonele rurale (terenuri agricole şi păduri) acoper ă peste 90% din teritoriul U.E. Aici tr ăieşte peste 60% din popula ţie (agricultori şi alte persoane care locuiesc în aceste zone). Cifrele reflect ă situaţia din U.E.27, în urma extinderii din ianuarie 2007. 5.4. Finanţarea Politicii Agricole Comunitare

Noua formul ă a politicilor europene, include Fondul European pentru Agricultur ă şi Dezvoltare Rural ă şi Fondul European pentru Pescuit ca instrumente ale Politicii Agricole Comune. Bugetul total propus de Comisie este de aproximativ 100 miliarde Euro pentru cei şapte ani ai perioadei de programare. Conform propunerii, rata de co-finanţare comunitar ă este de 50-80%. Amploarea disparităţilor dintre zonele rurale comunitare, precum şi limitele mijloacelor financiare ale Statelor Membre au generat crearea F ond u pean pe p A ul lu u i i E u ur ro pe pent r ru u Ag Ag r ri ic c u ul l t t u ur r ă şi Dez v vo l t ta r e R u ur r a l ă (European Agricultural Fund for Rural Development), ale cărui principale obiective vizează4: ¾ ameliorarea competitivit ăţii agriculturii şi siviculturii prin sprijinirea restructur ării, dezvoltării şi inovaţiei; ¾ ameliorarea mediului şi a spaţiului rural, prin sprijinirea gestionării terenurilor; ¾ ameliorarea calit ăţii vieţii în mediul rural şi promovarea diversific ării activităţilor economice. Pentru a beneficia de acest instrument financiar, fiecare Stat Membru trebuie să prezinte un plan un plan strategic naţ ional ional , care include: ¾ evaluarea detaliat ă a situaţiei economice, sociale şi ecologice, precum şi posibilităţile de dezvoltare; ¾ strategia de dezvoltare în conformitate cu orient ările strategice ale Comunităţii pentru politica de dezvoltare rural ă; ¾ priorităţile tematice şi teritoriale de dezvoltare rural ă, precum şi o listă cu programele de dezvoltare rural ă. Fiecare program de dezvoltare rural ă acoper ă o perioadă cuprinsă între 1 ianuarie 2007 şi 31 decembrie 2013. Un Stat Membru poate prezenta fie un program unic, care s ă acopere întregul s ău teritoriu, fie o serie de programe regionale. În cazul în care un Stat Membru opteaz ă pentru programe regionale, acesta poate prezenta spre aprobare un cadru na ţional care să conţină elemente comune ale acestor programe. Actuala politică de dezvoltare rural ă trebuie privită ca o prioritate europeană. Ea se dezvolt ă în 3 axe, la care se mai adaug ă una: ¾ Axa 1 : Îmbun ătăţirea competitivit ăţii agriculturii şi silviculturii: strategia de restructurare trebuie să acopere măsuri pentru îmbun ătăţirea capitalului şi restructurarea capitalului fizic agricol şi forestier; ¾ Axa 2 : Îmbun ătăţirea condi ţiilor de mediu şi sprijin pentru managementul terenurilor: de men ţionat faptul că măsura de agro-mediu 4

Articolul 4 din Regulamentul (CE) nr.1698/2005 din 20 septembrie 2005.


60


reprezintă o component ă obligatorie a fiec ărui program. O condi ţie general ă a măsurilor incluse în cadrul acestei axe este c ă beneficiarul trebuie s ă respecte cerinţele naţionale şi comunitare obligatorii de mediu pentru agricultur ă şi silvicultur ă; ¾ Axa 3: Extinderea conceptului de dezvoltare rural ă: se opteaz ă pentru implementarea proiectelor prin strategii de dezvoltare care s ă se adreseze entităţilor subregionale; ¾ Axa LEADER : are ca principiu elaborarea strategiilor locale de dezvoltare printr-o abordare vertical ă “de jos in sus”. Aceste strategii sunt finantate în prezent prin Iniţiativa comunitar ă LEADER. În vederea implementării strategiilor locale de dezvoltare a grupurilor de actiune, fiecare program ar trebui să conţină axa LEADER. De men ţionat că 3% din bugetul total va fi constituit într-o rezervă şi alocat în perioada 2012-2013 Statelor Membre care vor înregistra cele mai bune rezultate în implementarea proiectelor din cadrul acestei axe. O vitalizare socio-economic ă a zonelor rurale implic ă crearea unor locuri de munc ă locale în alte domenii decât agricultura, şi anume: ¾ intreprinderi micro, mici şi medii; ¾ activităţi artizanale; ¾ servicii legate de transmiterea de informa ţii precum: servicii bancare; servicii de sănătate de înalt ă calitate; ¾ educa ţie universitar ă; ¾ formare profesional ă la distanţă. F ond u pean pe p ul l E u ur ro pe pent r ru u P esc u ui i t t (European Fisheries Fund) înlocuieşte, începând cu 1 ianuarie 2007, Instrumentul Financiar de Orientare pentru Pescuit dar , spre deosebire de acesta , nu va face parte din familia Fondurilor Structurale, ci va finan ţa Politica Comun ă pentru Pescuit, având o linie bugetar ă distinctă, de 4,963 miliarde euro pentru U.E.27, denumit ă: „Conservarea şi gestiunea resurselor naturale”. 5.5. Agricultura din România sub incidenţa P.A.C. ¾ ¾ ¾ ¾ ¾

Obiectivele dezvolt ării rurale post-aderare în România sunt: ameliorarea exploata ţiilor agricole; garantarea siguran ţei şi calităţii produselor agricole; asigurarea unor niveluri stabile şi echitabile ale veniturilor fermierilor; protecţia mediului; dezvoltarea de activit ăţi complementare şi alternative;

pensionarea timpurie; ¾ fermele de semi-subzisten ţă; ¾ zonele defavorizate şi cu restriciii de mediu; ¾ agromediul şi bunăstarea animal ă; ¾ silvicultura: împ ăduriri; ¾ constituirea grupurilor de produc ători; ¾ asistenţă tehnică; ¾ îndeplinirea standardelor de calitate; ¾ reînnoirea flotei şi modernizarea vaselor de pescuit; ¾ adaptarea efortului de pescuit; ¾ pescuitul de coast ă la scar ă mică. Măsurile socio-economice, prin FEOGA orientare vizeaz ă: 61 Politici publice europene ¾


investiţii în exploataţii; ¾ instalarea tinerilor fermieri; ¾ instruire; ¾ îmbunătăţirea prelucr ării şi comercializ ării produselor agricole; ¾ silvicultura; ¾ promovarea adapt ării şi dezvoltării zonelor rurale. Conform Centrului Român pentru Politici Economice (CRPE) economia rural ă a României este caracterizat ă de o agricultur ă “a cărei tr ăsătur ă predominantă este procentul foarte mare al fermelor de subzistenţă, care produc în principal pentru autoconsum, comercializând pe piaţă doar marginal”. Acordarea de subvenţii de la U.E. nu va duce imediat la creşterea generală a veniturilor producătorilor agricoli, iar nivelul de eligibilitate pentru plăţile directe va decide care agricultori vor primi mai mul ţi bani. În momentul ader ării, impactul preţurilor agricole asupra consumatorilor din ţara noastr ă a fost mai mic decât impactul asupra producătorilor. Cu excepţia preţurilor la ouă şi băuturi alcoolice, care au sc ăzut, celelalte produse agroalimentare au înregistrat cre şteri de preţuri. Din punct de vedere sociologic, se poate constata faptul c ă pierderile reale imediate de venit au fost resim ţite îndeosebi pentru dou ă tipuri de familii: cele mai s ărace şi de cele urbane, care nu produc alimente pentru consum propriu. Totodată, măsurile de dezvoltare rural ă vor fi regrupate în 3 categorii, după cum urmează: ¾ îmbunătăţirea competitivit ăţii sectorului agricol şi forestier, prin sprijinirea restructur ării; ¾ îmbunătăţirea situaţiei mediului înconjur ător şi a peisajului rural, prin sprijinirea managementului funciar; ¾ îmbunătăţirea calităţii vieţii din mediul rural şi încurajarea diversific ării activităţii economice. România va beneficia în perioada actual ă de programare de aproximativ 7,5 miliarde de euro, Fondul European pentru Agricultur ă şi Dezvoltare Rural ă (FEADR) putând fi accesat în baza Planului Na ţional Strategic pentru Dezvoltare Rural ă şi a Programului Na ţional de Dezvoltare Rural ă 2007-2013, care este structurat pe urm ătoarele axe prioritate: I ... I I ăţ iiii sectorului agricol şi silvic – 45% din totalul Creşterea competitivit ăţ fondurilor U.E., reprezentând suma de 3.246.064.583 euro; I I ... I I I I I ăţ irea Îmbunăt ăţ irea mediului şi a zonelor rurale – 25% din fondurile U.E., în ă de 1.805.375.185 euro; sum I I ... I I I I I I I I I Calitatea vieţ iiii în zonele rurale şi diversificarea economiei rurale – 30% din fondurile europene, totalizând suma de 2.046.598.320 euro. LEADER va primi 2,5% din sumele alocate celorlalte domenii, adic ă 123,46 milioane euro. Pentru finanţarea pescuitului în România, în perioada 2007-2013, este prevăzută suma de 432 milioane euro, din care 207,1 milioane euro reprezintă finanţarea FEP, 67,9 milioane euro - cofinanţarea de la bugetul de stat, iar 157 milioane euroeuro - finanţare privată. FEP poate fi accesat în baza următoarelor documente de programare: Planul Na ţional Strategic privind Sectorul Pescăresc şi Programul Opera ţional pentru Pescuit, care este structurat pe următoarele axe prioritare: 62 Politici publice europene ¾

Modulul 5: Politica Agricolă Comună (PAC) I ... I I I I ... I I I I I I I ... I I I I I I I I I I V ... I V I V V ... V V

Adaptarea flotei comunitare de pescuit pescuit ; Acvacultur ă, pescuitul intern, procesare şi marketing ; M ăsuri de interes comun; comun ; Dezvoltarea durabil ă a zonelor pesc ăreşti ; Asistenţă tehnic ă.

Rezumat:

P.A.C. reprezintă o component ă esenţială a politicii europene comune. Evoluţia acestei politici a fost determinat ă de însuşi procesul de extindere al U.E. Ultimele două extinderi, din anii 2004 şi 2007, au determinat reformarea puternică a acestei politici. O component ă importantă a PAC o constituie dezvoltarea rural ă în condiţiile protejării mediului. P.A.C. nu este scutită de critici deoarece ea conduce la divizarea Statelor Membre în state beneficiare nete ale P.A.C. şi state care contribuie net la aceeaşi P.A.C. Concluzii:

Noua Politică Agricolă Comună, a cărei aplicare a început din anul 2007, prevede orientarea spre dezvoltarea rural ă, eliminarea treptat ă a cotelor de produc ţie (până în 2013), reducerea treptat ă a plăţilor directe şi transferul către dezvoltarea rural ă, reducerea subven ţiilor şi condiţionarea acestora de respectarea normelor de siguran ţă alimentar ă, protecţia şi îngrijirea mediului etc. Exemple ilustrative

Figura 5.2: Principalele produse agricole ale U.E. Tabelul 5.1: Reforma măsurilor de dezvoltare rural ă Măsura aplicabilă în 2007-2013 Modernizarea exploataţiilor agricole

Măsura aplicabilă în 2000-2006

Investiţii în exploataţiile agricole Instalarea tinerilor fermieri Pregătire Pensionare anticipată


Instalarea tinerilor fermieri Pregătirea vocaţională şi acţiuni de informare Pensionare anticipată

63


Zone defavorizate şi zone cu probleme de mediu

Măsuri agro-ambientale şi măsuri vizând bunăstarea animalelor Îmbunătăţirea prelucrării şi produselor agricole Împădurirea terenurilor agricole

marketingul

Alte măsuri forestiere

Îmbunătăţiri funciare Consolidarea terenurilor Constituirea serviciilor de consultanţă agricolă şi de management al exploata ţiilor agricole Marketingul produselor agricole de calitate (inclusiv constituirea de scheme de cre ştere a calităţii produselor) Servicii de bază pentru economie şi pentru populaţia rurală Renovarea şi dezvoltarea satelor, protejarea şi conservarea patrimoniului rural Diversificarea activităţilor agricole şi a celor conexe în vederea multiplicării activităţilor desfăşurate şi a furnizării de surse alternative de venit Managementul resurselor de apă pentru agricultură Dezvoltarea şi ameliorarea infrastructurii legate de dezvoltarea activităţii agricole Încurajarea activităţilor turistice şi a meşteşugurilor rurale Protejarea mediului în leg ătură cu managementul agricol, forestier şi al peisajului rural, precum şi creşterea bunăstării animalelor Refacerea potenţialului agricol afectat de calamităţi naturale şi introducerea măsurilor adecvate de prevenire Inginerie financiară


64

Sprijinirea fermierilor din zonele montane cu handicap natural. Sprijinirea fermierilor din zonele cu handicap natural (altele decât cele montane). NATURA 2000. Măsuri agro-ambientale şi măsuri vizând bunăstarea animalelor. Susţinerea investiţiilor în activităţi nonproductive. Prelucrarea produselor agricole primare şi a produselor forestiere Împădurirea pe loc gol a terenurilor agricole Recurgerea la servicii de consultanţă pentru agricultori şi proprietarii de păduri. Crearea pe loc gol a sistemelor agro-forestiere. Împădurirea pe loc gol a terenurilor neagricole. NATURA 2000. Măsuri ambientale în sectorul forestier. Refacerea poten ţialului productiv forestier şi introducerea de măsuri preventive adecvate. Susţinerea investiţiilor în activităţi nonproductive. Dezvoltarea infrastructurii în corelaţie cu nevoile sectorului agricol şi forestier Dezvoltarea infrastructurii în corelaţie cu nevoile sectorului agricol şi forestier Demararea unor activităţi de consultanţă agricolă şi forestieră Servicii de bază pentru economie şi pentru populaţia rurală Renovarea şi dezvoltarea satelor; conservarea şi îmbunătăţirea patrimoniului rural Susţinerea activităţilor non-agricole Dezvoltarea infrastructurii în corelaţie cu nevoile sectorului agricol şi forestier Dezvoltarea infrastructurii în corelaţie cu nevoile sectorului agricol şi forestier Crearea şi dezvoltarea de microîntreprinderi. microîntreprinderi. Turism rural. Protejarea, îmbunătăţirea şi managementul patrimoniului rural, în vederea unei dezvoltări economice sustenabile Refacerea poten ţialului productiv forestier şi introducerea de măsuri preventive adecvate


Managementul, de c ătre partenerii locali, al LEADER strategiilor rurale integrate Implementarea Implementarea standardelor comunitare Adaptarea la standardele comunitare Recurgerea la servicii de consultanţă pentru Utilizarea serviciilor de consultanţă agricolă agricultori şi proprietarii de păduri Participarea la schemele de creştere a calităţii Sprijinirea fermierilor care iau parte la schemele produselor alimentare de creştere a calităţii produselor alimentare Sprijinirea fermierilor care iau parte la schemele de creştere a calităţii produselor alimentare. Promovarea produselor de calitate Sprijinirea grupurilor de producători, în vederea promov ării schemelor de creştere a calităţii produselor alimentare. Ferme de semi-subzistenţă Sprijin pentru fermele de semi-subzistenţă Constituirea grupurilor de producători Înfiinţarea grupurilor de producători Asistenţă tehnic ă Suplimentarea plăţilor directe

Referinţe bibliografice: 1. Dinan Desmond, Ever Closer Union: An Introduction to European

Integration, Integration, Basingstoke, Palgrave Macmillan, 2005. Economics , Prentice Hall, Harlow, 2003. 2. Hitiris T., European Union Economics, Integration, Prentice 3. McDonald E., Dearden S., European Economic Integration, Hall, England, 2005. 4. Râmniceanu I., Dileme ale europeniz ării politicii de dezvoltare rural ă. Implicaţ iiii pentru România, România, Colecţia de studii I.E.R., nr.9, Bucure şti, 2004. 5. Taylor Jerome, Off with their subsidies! EU threatens to slash huge annual payments to Britain's wealthiest landowners, landowners , in The Independent November 9, 2007. 6. European Commission, Directorate General for Agriculture: Agenda 2000 – A CAP for the future, Brussels, 1999. Strategia dezvoltarii agriculturii, industriei alimentare şi 7. M.A.A.P., silviculturii în România, România, Bucureşti, 2001. 8. http://www.thelocal.se/7443/20070529/ Test de autoevaluare: 1. U.E. este cel mai mare exportator de: a. cereale; b. fructe; c. băuturi alcoolice; d. produse piscicole; e. nici-un r ăspuns anterior nu este corect. 2. Un obiectiv al politicii PAC, stipulat în art. 39 (1) din Tratatul de la

Roma este: stabilizarea pie ţelor; creşterea preţurilor produselor agricole; interzicerea importurilor de produse agricole; stabilizarea pieţelor agricole; nici-un r ăspuns anterior nu este corect. 65 Politici publice europene a. b. c. d. e.


3. PAC combină plata unor subsidii directe cu.....: a. mecanisme de sprijinire prin investi ţii; b. mecanisme de sprijinire prin export; c. mecanisme de sprijinire prin pre ţuri; d. mecanisme de sprijinire prin import; e. nici-un r ăspuns anterior nu este corect. 4. PAC este constituit ă în jurul a ....piloni: a. 5; b. 4; c. 3; d. 2; e. nici-un r ăspuns anterior nu este corect. 5. Comitetul AGRI este un organ permanent al: a. Comisiei Europene; b. Comitetului Regiunilor; c. Ministerului Agriculturii; d. P.A.C.; e. nici-un r ăspuns anterior nu este corect. 6. Consiliul European stabile şte anual....niveluri de pre ţ aflate sub incidenţa PAC: a. 5; b. 4; c. 3; d. 2; e. nici-un r ăspuns anterior nu este corect. 7. Preţul de interven ţei este preţul minim garantat care poate fi ob ţinut pentru produc ţia comercializată pe: a. piaţă; b. piaţa externă; c. bază de contract; d. plan local; e. nici-un r ăspuns anterior nu este corect. 8. .....se acordă sub forma unei sume anuale fixe la hectar sau pe cap

de animal:

plăţile compensatorii; plăţile directe; cotele de produc ţie; protecţia vamală; nici-un r ăspuns anterior nu este corect. 9. Dezvoltarea rural ă a devenit o component ă distinctă a PAC dup ă adoptarea: a. Tratatului de la Roma; b. Tratatului de la Amsterdam; c. Agendei 2000; d. Constituţiei Europene; e. nici-un r ăspuns anterior nu este corect. 10. Măsurile de politică de dezvoltare rural ă se împart în.....categorii: a. 5; b. 4; c. 3; d. 2; 66 Politici publice europene a. b. c. d. e.


e. nici-un r ăspuns anterior nu este corect.

Tema de control: perspective agriculturii române şti postaderare.


67

Modulul 6: Politica U.E. în domeniul pescuitului

Politica U.E. în domeniul pescuitului Obiective specifice: înţelegerea conceptului de politic ă în domeniul pescuitului, a abord ării din punct de vedere sistemic şi a evoluţiei concepţiilor privind aceast ă politică. Rezultate aşteptate: posibilitatea înţelegerii mecanismelor de implementare şi de finanţare pentru aceast ă politică. Competenţe dobândite: finalizarea modulului va permite studen ţilor să: î n domeniul pescuitului; ¾ înteleagă domeniul de aplicare pentru politica în ¾ evidenţieze actorii implica ţi în formularea şi implementarea acestei

politici; ¾ abordeze ştiinţific aceast ă politică din perspectiva evolu ţiei ei. Timp mediu necesar pentru asimilarea acestui modul: 2 ore. 6.1. Concepte definitorii

Uniunea European ă este al treilea produc ător ca mărime din lume (reprezentând 4,4% din produc ţia totală). În U.E., cei mai mari producători sunt Spania şi Danemarca. U.E. pescuieşte în principal în Atlanticul de Est şi Marea Mediteranean ă. În anul 2009, 190.000 de persoane sunt angajate direct în sectorul piscicol (în plus, alte persoane sunt angajate în procesarea pe ştelui, ambalare, transport, marketing etc.) Pe 10 februarie 2009, deputa ţii europeni de la Comisia pentru Pescuit au organizat o audiere public ă, în cadrul căreia au dezbătut, alături de exper ţi în domeniu, organizaţii specializate şi reprezentanţi ai autorităţilor naţionale, viitorul politicii europene din domeniul pescuitului. O reform ă a acesteia se prevede pentru 2013. O primă opinie exprimată a fost aceea potrivit căreia „politica comun ă în domeniul pescuitului a fost creat ă pentru a proteja atât pe ştii cât şi locurile de muncă ale pescarilor, dar a e şuat în ambele cazuri: 16 soiuri sunt pe cale de dispari ţie şi mii de locuri de munc ă au dispărut în domeniu“. Alţi specialişti şi-au exprimat îngrijorarea legat ă de supra-exploatarea industriei europene de pescuit sau au tras concluzia c ă „Uniunea European ă s-ar descurca foarte bine şi f ăr ă o politică comună în domeniul pescuitului“. Comisarul european pentru pescuit, Joe Borg, a remarcat faptul c ă „încă se discut ă despre viitoarea form ă a politicii comune în domeniul pescuitului“, reamintind deputa ţilor europeni că aceasta este inclus ă în Tratate şi nu poate fi abandonat ă. În plus, domnul Borg a spus c ă Statele Membre nu pot s ă facă excepţii în ceea ce priveşte politicile europene comune. Există şi opinia potrivit căreia aruncarea înapoi în mare a peştilor capturaţi din greşeală reprezintă „scandalul politicii comune în domeniul pescuitului“. În ianuarie 2008, Parlamentul European a adoptat deja o rezoluţie în care cere reducerea capturilor accidentale nedorite şi eliminarea aruncării înapoi în mare a acestora. Pescuitul şi acvacultura sunt activit ăţi care conduc la crearea unor locuri de munc ă foarte necesare în zonele de coast ă, pe de o parte, iar, pe de altă parte, asigur ă o sursă de hrană sănătoasă şi delicioas ă. Per ansamblu, pescuitul reprezint ă un domeniu mai pu ţin important din punct de vedere economic, dar importan ţa sa politică şi socială este foarte mare. Politici publice europene

68

Modulul 6: Politica U.E. în domeniul pescuitului Politica U.E. în domeniul pescuitului vizeaz ă patru mari obiective: obiective:1 ¾ conservarea: protejarea resurselor piscicole prin reglementarea cantităţii de peşte care poate fi pescuit ă, asigurarea protec ţiei peştilor tineri pentru a se putea reproduce şi monitorizarea respect ării acestor măsuri de către Statele Membre; ¾ structurarea industriei de pescuit şi a acvaculturii: şi a echipamentelor lor, în funcţie de restricţiile impuse de raritatea resurselor şi de cerinţele pieţei; ele: menţinerea unei pieţe comune în acest domeniu şi asigurarea ¾ pieţ ele: funcţionării ei astfel încât s ă ofere avantaje atât pentru consumatori cât şi pentru produc ători; iile cu restul lumii: încheierea de acorduri privind pescuitul şi ¾ relaţ iile derularea de negocieri cu organiza ţiile internaţionale şi regionale pentru adoptarea unor m ăsuri comune privind dezvoltarea pescuitului şi conservarea resurselor piscicole. În medie, valoarea producţiei piscicole variaz ă în jurul a 0,28% din PIB-ul U.E. La nivelul U.E., 80% dintre vasele de pescuit au lungimi mai mici de 12 metri, iar 53% mai mici de 9 metri. Mai mult, numai 16% dintre vasele de pescuit comunitare sunt relativ noi, construite dup ă anul 1988. Regiunile care deţin nave de pescuit relativ noi sunt: Olanda, Nordul Fran ţei, Finlanda şi Belgia. Principalii furnizori europeni de peşte sunt: Danemarca (30% din captura U.E.), Spania, Regatul Unit, Franţa, Olanda şi Italia.2 În prezent, U.E. pescuieşte aproximativ 6% din captura de pe şte de la nivel mondial. Ponderea U.E. în pescuitul mondial a sc ăzut semnificativ începând cu anul 1995. 1995.3 Există o mare diferen ţă între cererea de pe pia ţa comunitar ă şi oferta de peşte, fapt ce determin ă creşterea importurilor de pe şte din ţările în dezvoltare. Importurile de pe şte ale U.E. au crescut în condi ţiile în care preţul peştelui importat a crescut şi el constant. Sectorul de procesare a pe ştelui a fost relativ stabil şi a realizat, în ultimii 15 ani, un output mediu în valoare de aproximativ 10 – 10,5 miliarde euro. Principalii procesatori sunt Spania (22% din valoare) şi Franţa (20%), dar şi Germania şi Danemarca ob ţin output-uri anuale mai mari de 1 miliard euro. Acvacultura constituie o componentă importantă a industriei piscicole europene, ea de ţinând 4% din produc ţia mondială în domeniu şi 8% din producţia acvaculturii marine. Principalii produc ători sunt: Franţa şi Spania (cu mai mult de 200.000 tone fiecare), Italia (peste 180.000 tone) şi Regatul Unit (peste 170.000 tone). 4 Aproape o treime din producţia acvaculturii maritime este deţinută de moluşte. Principalele regiuni produc ătoare sunt Nordul Spaniei şi coasta de vest a Franţei. Principale specii de pe şti produse de acvacultura marin ă sunt: somonul, plătica, anghila şi calcanul. Produc ţia acestor specii se ridic ă la peste 1180 mii tone, cu o valoare de peste 800 milioane euro. Acest sector este dominat de produc ţia de somon (mai ales în Sco ţia), urmată de producţia de plătică de mare (în Grecia). 1

http://europa.eu.int/comm/fis http://europa .eu.int/comm/fisheries/pcp/i heries/pcp/intro_en.htm ntro_en.htm Eurostat, tag. 00076, Directorate General for Maritime Affairs and Fisheries , 2009. 3 Eurostat, tag. 00077, Directorate General for Maritime Affairs and Fisheries , 2009. 4 Eurostat, tag. 00075, FAO 2


69

Modulul 6: Politica U.E. în domeniul pescuitului Pentru a menţine sectorul piscicol competitiv, U.E. aloc ă anual ajutoare. 55% din valoarea acestor ajutoare s-a orientat către restructurarea şi modernizarea flotei de pescuit. 6.2. Dezvoltarea politicilor privind pescuitul la nivelul Statelor Membre

Alocaţiile acordate de la Bugetul comunitar pentru restructurarea industriei pescuitului reprezint ă un capitol tradi ţional în bugetul U.E. 5 Aderarea Portugaliei şi Spaniei la U.E. a condus la o cre ştere a capacităţii de pescuit a U.E. cu 80% şi a consumului comunitar de pe şte cu 50%.6 În plus, prin aderarea acestor dou ă state, U.E. a devenit a treia arie de pescuit din lume, pozi ţie consolidat ă şi prin aderarea la U.E. a Finlandei şi Suediei. Politica în domeniul pescuitului a fost în continuu amendat ă, acordându-se aten ţie specială următoarelor aspecte: aspecte: ¾ împăr ţirea responsabilit ăţilor în concordan ţă cu principiul subsidiarităţii; ¾ măsuri restrictive de regularizare a accesului la resursele de pescuit prin organizarea unui sistem de licen ţe, care să conduc ă la evitarea apari ţiei unui exces de ofert ă pe pieţele specifice; ¾ realizarea unui mecanism strict de control al mi şcărilor vaselor de pescuit; ¾ introducerea unui sistem de stimulare a respect ării regulilor stabilite, dar şi de sancţionare a înc ălcării lor; ¾ corelarea managementului resurselor de pescuit interne cu cel aferent resurselor externe; ¾ realizarea unei noi clasific ări a activităţilor de pescuit (multianuale, multi-specii, analitice etc.); ¾ respectarea principiilor adoptate la nivelul U.E.; ¾ introducerea unor m ăsuri structurale, în concordan ţă cu reforma fondurilor structurale comunitare; ¾ adoptarea unor m ăsuri sociale de sus ţinere, în concordan ţă cu principiul coeziunii, care pune accentul pe promovarea regiunilor mai pu ţin dezvoltate şi dependente de activit ăţile de pescuit. Începând cu 1 ianuarie 2003, U.E. a adoptat o nou ă politic ă în domeniul pescuitului .7 Această politică vizează: ¾ conservarea mai eficient ă a resurselor piscicole; ¾ protejarea mediului acvatic; ¾ asigurarea viabilit ăţii economice a flotei europene de pescuit; ¾ asigurarea unor alimente de calitate pentru consumatori. Principalele modific ări datorate noii politici piscicole a U.E. se refer ă la: ¾ orient ări pe termen lung: până în acest moment, m ăsurile referitoare la pescuit erau adoptate anual; ¾ o nouă politic ă referitoare la flota piscicol ă: care să elimine supracapacităţile cronice de pescuit prin dou ă măsuri:

5 6

7

El-Agraa M.A. The European Union , Prentice Hall, London, 2001. Eurostat , Fisheries Yearbook 2003, p.58.

http://europa.eu.int/comm/fis http://europa .eu.int/comm/fisheries/refo heries/reform/index_e rm/index_en.htm n.htm


70

Modulul 6: Politica U.E. în domeniul pescuitului 1 1 1... simplificarea politicii referitoare la flota de pescuit, prin punerea accentului pe corelarea cotelor de pescuit cu posibilit ăţile de pescuit ale fiecărui Stat Membru; 2 2 2... acordarea de sprijin public investitorilor priva ţi în scopul ajutor ării acestora pentru înnoirea şi modernizarea vaselor lor de pescuit, concomitent cu îmbunătăţirea securităţii şi condiţiilor de muncă la bordul navelor; ¾ o mai bună implementare a reglement ărilor în domeniu:, a devenit necesar ă colaborarea între diferite autorit ăţi în domeniu, care s ă conduc ă la o uniformizare a instrumentelor politicii piscicole europene. O prim ă măsur ă a constat în creşterea puterii inspectorilor delega ţi de Comisia European ă; cooperarea cu actorii implicaţ i în domeniul pisciculturii şi acvaculturii: în primul rând cu pescarii şi cu cercet ătorii ştiinţifici din acvacultur ă. Au fost create consilii regionale consultative, care s ă ofere soluţii pentru dezvoltarea durabilă a pisciculturii europene. Alte măsuri de reformare a politicii U.E. în domeniul pescuitului pescuitului au 8 vizat realizarea unei strategii , care să conduc ă la: ¾ dezvoltarea durabil ă a acvaculturii comunitare: creşterea rolului acvaculturii în crearea de noi locuri de munc ă şi în susţinerea ofertei de ¾

produse piscicole de calitate, concomitent cu protejarea mediului marin;

integrarea măsurilor de protec ţ ţia i a mediului în cadrul obiectivelor prioritare ale politicii U.E. în domeniul pescuitului: au fost adoptate m ăsuri de protejare a rechinilor (la Consiliul European din iunie 2003) şi a cetaceelor (Comisia European ă, vara anului 2003); ¾ eradicarea pescuitului ilegal; ¾ măsuri de atenuare a consecin ţ elor elor sociale, economice şi regionale datorate restructur ării flotei de pescuit: reprogramarea ajutoarelor structurale în favoarea reducerii capacităţilor de pescuit şi a atenuării efectelor sociale ¾

ale acestui proces;

reducerea pierderilor de efective piscicole: diminuarea cantit ăţii pescuite din pe şti imaturi sau din specii care nu sunt cerute pe pia ţă; ¾ crearea unei singure structuri de inspec ţ ţ ie: ie: capabilă să monitorizeze resursele piscicole la nivel comunitar şi naţional. ¾

În paralel cu aceste strategii, U.E. s-a orientat spre încheierea unor acorduri cu ter ţe ţări în domeniul pescuitului şi spre implementarea unui management ştiinţific în domeniu. 6.3. Politica privind pescuitul în România

În România, problemele specifice pescuitului şi pisciculturii, sub incidenţa politicii europene în domeniu, sunt de competen ţa Agenţiei Naţionale pentru Pescuit şi Acvacultur ă (ANPA). Agenţia este o institu ţie publică, cu personalitate juridic ă, finanţată integral de la bugetul de stat, aflat ă în subordinea Ministerului Agriculturii şi Dezvoltării Rurale, ca autoritate public ă centrală, care r ăspunde de pescuit şi acvacultur ă. ANPA elaborează strategia şi cadrul legal privind dezvoltarea sectorului pesc ăresc în România, fiind responsabil ă de implementarea Politicii Comune a Pescuitului în România, de implementarea tehnic ă a 8

Lequesne Ch. [2000] (2004) „Politica Comun ă a Pescuitului” (trad. Bolea G.) în Wallace H. şi Wallance W. (2004) Procesul politic în Uniunea European ă , ediţia a IV-a, Editura ARC, Bucureşti.


71

Modulul 6: Politica U.E. în domeniul pescuitului măsurilor şi de controlul reglement ărilor în domeniul pescuitului şi acvaculturii. Pentru realizarea obiectivelor, ANPA are ca principale func ţ ţii i i : ¾ elaborarea strategiei dezvolt ării sectorului pesc ăresc, de acvacultur ă şi marketing în concordan ţă cu politica de guvernare; ¾ asigurarea func ţiei de Autoritate de Management a politicilor structurale din domeniul pescuitului şi acvaculturii; ¾ elaborarea cadrul legal specific; ¾ realizarea de inspec ţii şi control. În cursul anului 2006, Agen ţia Naţională pentru Pescuit şi Acvacultur ă, a definitivat Planul Naţ ional ional Strategic pentru Pescuit, care delimiteaz ă direcţiile de dezvoltare ale sectorului pesc ăresc în perioada urm ătoare şi a elaborat proiectul Programului Operaţ ional ional Sectorial pentru Pescuit , care a fost aprobat de Comisia European ă la începutul anului 2007, condi ţii obligatorii în vederea acces ării sumei de 210 milioane euro prin Fondul European pentru Pescuit, în perioada 2007-2013. Conform datelor ANPA, ANPA, până în luna mai 2009, au fost depuse 19 proiecte pentru POP cu o valoare total ă de peste 304 milioane lei şi o valoare eligibilă de aproape 240 milioane lei. Potrivit programului, fondurile europene vor putea fi alocate, pân ă în 2013, pe cele cinci axe, astfel: ¾ pentru adaptarea flotei de pescuit, vor putea fi acordate fonduri totale de 13,3 milioane de euro, din care 75% fonduri U.E.; ¾ pentru acvacultur ă -140 milioane de euro; ¾ pentru măsuri de interes comun - 40 milioane de euro; ¾ pentru dezvoltarea durabil ă a zonelor pesc ăreşti -100 milioane de euro; ¾ pentru asisten ţă tehnică -14,3 milioane de euro. Proiectele pentru dezvoltarea acvaculturii pot beneficia de o cofinanţare de 60%, fonduri europene şi de la bugetul de stat. În perioada 2007-2013, România primeşte 230 milioane de euro din Fondul European pentru Pescuit (FEP), iar sesiunile de depunere a cererilor de finanţare vor fi deschise pân ă în decembrie 2013, cu condi ţia ca perioada de implementare a proiectelor să nu depăşească sfâr şitul anului 2015. Rezumat:

U.E. reprezintă una dintre marile puteri ale lumii în domeniul pescuitului şi prima piaţă din lume în domeniile proces ării peştelui şi acvaculturii. În conformitate cu Regulamentul (CE) nr. 2371/2002, Consiliul adopt ă măsurile necesare care reglementeaz ă accesul la zone şi resurse, precum şi desf ăş ăşurarea durabilă a activităţilor de pescuit, ţinând seama de recomandările ştiinţifice disponibile, în special de raportul elaborat de Comitetul ştiinţific, tehnic şi economic pentru pescuit. Concluzii:

Politica U.E. în domeniul pescuitului este relativ nou ă. Din aceste considerente, efectele politicii comunitare în domeniul pescuitului nu pot fi uşor previzionate. Aceasta cu atât mai mult cu cât apar noi provoc ări legate de: stabilirea cotelor şi zonelor de pescuit, protejarea mediului acvatic şi a speciilor de peşti. Politici publice europene

72

Modulul 6: Politica U.E. în domeniul pescuitului Concurenţa puternică, datorată mai ales statelor în dezvoltare, a condus c ătre dezvoltarea acvaculturii europene, de şi costurile aferente acesteia sunt mari. Totuşi, nu se poate vorbi, cel pu ţin deocamdat ă, de contradicţii atât de mari ca în cazul implementării P.A.C. Exemple ilustrative:

Slovenia Cipru Estonia Belgia Letonia Lituania Malta Polonia Germania Finlanda

mii kw

Irlanda Suedia Danemarca Portugalia Olanda Grecia Regatul Unit Fran Fran a Spania Italia

0

200

400

600

800

1000

1200

1400

Figura 6.1: Puterea flotei de pescuit a U.E.9

9

Eurostat, tag. 00082, Directorate General for Maritime Affairs and Fisheries , 2009.


73

Modulul 6: Politica U.E. în domeniul pescuitului Slovenia Cipru Estonia Belgia Letonia Lituania Malta Polonia Germania Finlanda

mii tone brute Irlanda Suedia Danemarca Portugalia Olanda Grecia Regatul Unit Fran a Spania Italia

0

500

1000

1500

Figura 6.2: Tonajul flotei de pescuit a U.E.

Referinţe bibliografice: 1. Birkland Th. A., An Introduction to the Policy Process, M.E. Sharpe,

London, 2005. 2. El-Agraa M.A. The European Union, Prentice Hall, London, 2001. 3. Lequesne Ch., Politica Comună a Pescuitului , (trad. Bolea G.) în Wallace H. şi Wallance W. (2004) Procesul politic în Uniunea Europeană , ediţia a IVa, Editura ARC, Bucure şti, 2004. 4. Eurostat, tags. 00075, 00076,00077,00082, Directorate General for Maritime Affairs and Fisheries , 2009. 5. Eurostat, Fisheries Yearbook 2003. 6. http://europa.eu.int/comm/fisheries/pcp/intro_en.htm 7. http://europa.eu.int/comm/fisheries/reform/index_en.htm


74

Modulul 6: Politica U.E. în domeniul pescuitului Test de autoevaluare: 1. Cei mai mari produc ători de peşte dintre Statele Membre sunt: a. Spania şi Grecia;; b. Danemarca şi Spania; c. Grecia şi Italia; d. Franţa şi Italia; e. nici-un r ăspuns anterior nu este corect. 2. Pescuitul este mai pu ţin important din punct de vedere...., dar importanţa sa.....este foarte mare: a. politic/social; b. economic/politic; c. social/politic; d. economic/politic şi social; e. nici-un r ăspuns anterior nu este corect. 3. Politica U.E. în domeniul pescuitului vizează...mari obiective: a. 2; b. 3; c. 4; d. 5; e. nici-un r ăspuns anterior nu este corect. 4. Creşterea importurilor de pe şte din ţările în dezvoltare se datoreaz ă... de pe piaţa U.E.: a. deficitului de ofertă; b. deficitului de cerere; c. excedentului de ofert ă; d. crizei financiare; e. nici-un r ăspuns anterior nu este corect. 5. O treime din output-ul acvaculturii marine este de ţinută de: a. somon; b. plătică; c. anghilă; d. calcan; e. nici-un r ăspuns anterior nu este corect. 6. Noua politică europeană în domeniul pescuitului a fost adoptat ă în

anul:

de:

a. 2004; b. 2005; c. 2006; d. 2007; e. nici-un r ăspuns anterior nu este corect. 7. Soluţii pentru dezvoltarea durabil ă a pisciculturii europene sunt oferite

guvernele Statelor Membre; Comisia European ă; consilii regionale consultative; Parlamentul European; nici-un r ăspuns anterior nu este corect. 8. În România, ca Stat Membru U.E., problemele specifice pescuitului şi pisciculturii sunt de competen ţa: a. guvernului; b. Ministerului Agriculturii, a. b. c. d. e.


75

Modulul 6: Politica U.E. în domeniul pescuitului c. ANPA; d. a+c; e. nici-un r ăspuns anterior nu este corect. 9. Planul Naţional Strategic pentru Pescuit în România a fost definitivat în anul: a. 2007; b. 2008; c. 2006; d. 2009; e. nici-un r ăspuns anterior nu este corect. 10. Fondurile europene pentru pescuit vor fi alocate în România, pân ă la orizontul 2013, pe....axe principale: a. 1; b. 2; c. 3; d. 4; e. nici-un r ăspuns anterior nu este corect. Tema de control: Este posibilă revigorarea pescuitului românesc pân ă în anul 2013?


76

Modulul 7: Politica U.E. în domeniul mediului

Politica U.E. în domeniul mediului Obiective specifice: înţelegerea conceptului de politic ă a mediului, a

abordării din punct de vedere sistemic şi a evoluţiei concepţiilor privind aceast ă politică. Rezultate aşteptate: posibilitatea înţelegerii mecanismelor de implementare şi de finanţare pentru aceast ă politică. Competenţe dobândite: finalizarea modulului va permite studen ţilor să: î n domeniul mediului; ¾ înteleagă domeniul de aplicare pentru politica în ¾ evidenţieze actorii implica ţi în formularea şi implementarea acestei politici; ¾ abordeze ştiinţific aceast ă politică din perspectiva evolu ţiei ei. Timp mediu necesar pentru asimilarea acestui modul: 2 ore. 7.1. Necesitatea unei politici comune în domeniul mediului

La 27 mai 2008, Mini ştrii mediului din cadrul G8, au f ăcut un pas foarte important în lupta contra schimb ărilor climatice, cerând guvernelor s ă stabilească o strategie pentru a înjumătăţi emisiile de gaze pân ă în anul 2050. Grupul celor opt a fost de acord înc ă din anul 2007, în Germania, cu înjumătăţirea emisiilor de gaze cu efect de ser ă la nivel global pân ă la jumătatea anului 2050, propunere sus ţinută de Germania, Fran ţa, Regatul Unit, Italia, Japonia şi Canada, dar respins ă de Statele Unite ale Americii şi Rusia. China s-a alăturat, de asemenea, mini ştrilor şi reprezentanţilor G8 pentru a discuta despre schimb ările climatice, subiect cheie ce a figurat pe agenda discu ţiilor de la summitul care a avut loc in iulie 2008, la Toyako, în nordul Japoniei. Delegaţii au declarat că ţările dezvoltate ar trebui s ă stabilească ţinte pe termen mediu pentru a reduce emisiile de gaze cu efect de ser ă. Economiile emergente şi cele dezvoltate doresc ca G8 s ă stabilească ţinte clare pentru reducerea emisiilor de gaze cu efect de ser ă până în anul 2020, poziţie susţinută şi de Uniunea European ă. Aproximativ 190 de state au fost de acord să negocieze, pân ă la sfâr şitul anului 2009, un succesor al protocolului de la Kyoto, conform c ăruia 37 de state dezvoltate ar trebui s ă reducă emisiile de gaze cu efect de ser ă în medie cu 5% sub nivelul din 1990, 1990, în perioada 2008-2012. Cu toate astea, exist ă mari discrepanţe în cadrul G8 şi între ţările sărace şi economiile puternice în lupta contra schimbărilor climatice. Importanţa politicii de mediu nu se datoreaz ă anvergurii fondurilor alocate,1 ci faptului că aceast ă politică a devenit o politic ă orizontal ă a Uniunii Europene, aspectele de protec ţie a mediului fiind considerate a fi obligatorii pentru celelalte politici comunitare. În prezent, politica de mediu este susţinută prin programe care acoper ă multe domenii, pornind de la substan ţe chimice şi terminând cu modificările climatice. Principalele obiective ale politicii comunitare de mediu sunt protejarea mediului natural şi realizarea unei dezvolt ări durabile în spaţiul european.

1

care nu dep ăşesc fondurile de care dispun politica regional ă sau politica agricol ă.


77

Modulul 7: Politica U.E. în domeniul mediului Dezvoltarea politicii de mediu la nivelul U.E. a fost influen ţată de trei categorii de factori: ¾ problemele legate de poluarea transfrontalier ă; ¾ asigurarea condi ţiilor pentru realizarea unor tranzac ţii comerciale echitabile şi libere; ¾ obţinerea unei dezvolt ări eficiente şi durabile. Poluarea transfrontalier ă: degradarea mediului poate conduce la efecte negative la nivel economic şi ecologic; Tranzac ţ i i comerciale libere şi echitabile: îndeplinirea obiectivelor ţii prevăzute în textul Tratatului de la Roma, în special realizarea pie ţei unice, a necesitat implementarea unor politici comune în domeniul mediului. În aceste condiţii, devine necesar ă armonizarea politicilor şi standardelor de mediu, în scopul asigur ării neutralităţii faţă de concurenţa între firmele Statelor Membre U.E. Dezvoltarea eficient ă şi durabil ă: în principiu, eficienţa este promovată prin impunerea firmelor internalizarea costurilor aferente externalităţilor rezultate din procesele de produc ţie. Avantajele obţinute din implementarea politicilor de mediu sunt greu de cuantificat exact. Studii realizate în aceast ă direcţie de Comisia European ă (1987) şi de O.E.C.D. (1984; 1989) estimează aceste avantaje între 3,5 şi 6% din PIB. 7.2. Evoluţia politicii de mediu a Uniunii Europene

După adoptarea politicii de mediu a U.E. (1972), a fost creat un Serviciu pentru Protec ţia Mediului, care a devenit activ dup ă Directoratul General2 din anul 1981. În anul 2002, Parlamentul European şi Consiliul European au adoptat al şaselea Program de Mediu , având ca orizont anul 2010 (COM 31/2001). Acest nou program este axat axat pe patru mari domenii: ¾ modificările de climă; ¾ natura şi biodiversitatea; ¾ sănătatea în raport cu mediul; ¾ conservarea resurselor naturale şi gestionarea de şeurilor. În legătur ă cu modificările climatice, U.E. urmăreşte îndeplinirea obiectivelor trasate prin Protocolul de la Kyoto (1997), prin care se cere reducerea emisiilor poluante cu 8%, în perioada 2008-2012. În acest sens, U.E. a introdus o schem ă de diminuare a polu ării în Statele Membre. În legătur ă cu biodiversitatea, Comisia European ă utilizează legislaţia existentă în domeniu şi Directivele referitoare la standardele de poluare a aerului şi apei. Pentru conservarea s ănătăţii mediului, Comisia Europeană a introdus noi standarde referitoare la noxe, la poluarea sonor ă, la pesticide şi la managementul riscului utilizării de noi substan ţe chimice. Comisia a propus o diminuare cu 20% a reziduurilor toxice pân ă în anul 2010, pe baza unor m ăsuri care vizează: taxe pe utilizarea resurselor sau introducerea politicilor care promoveaz ă producţia integrată. Acest Program de Acţiune a recunoscut importan ţa implementării în continuare şi a monitorizării legislaţiei existente. 2

unitate activă în cadrul Comisiei Europene, responsabil ă pentru preg ătirea şi asigurarea implement ării politicii de mediu şi totodată iniţiatoarea actelor legislative.


78

Modulul 7: Politica U.E. în domeniul mediului În plus, se pune un mare accent pe introducerea unor stimulente pe piaţă, pe încurajarea firmelor şi consumatorilor în adoptarea bunelor practici (încurajarea adopt ării Schemei de Ecomanagement şi Audit la nivelul U.E.). P.A.M.-6 dezvolt ă şapte strategii în domeniul mediului , anume: ¾ calitatea aerului : strategie lansat ă în anul 2001, prin programul „Aer curat pentru Europa”, a avut în vedere adoptarea unui set de recomand ări în vederea combaterii efectelor polu ării asupra mediului şi sănătăţii umane; ţia ia solului : strategie fundamentat ă pe Comunicarea Comisiei ¾ protec ţ Europene cu titlul „C ătre o strategie tematic ă pentru protecţia solului”. Este pentru prima dat ă când problema polu ării solului este tratată independent; ¾ utilizarea pesticidelor : se fundamenteaz ă pe proiectul „C ătre o strategie tematică în utilizarea pesticidelor în contextul dezvolt ării durabile” (2002), prin care au fost stabilite o serie de obiective, precum: minimizarea riscului asupra sănătăţii şi mediului datorat utilizării pesticidelor, îmbunătăţirea controlului asupra utiliz ării şi distribuirii pesticidelor, reducerea nivelului substan ţelor dăunătoare active prin înlocuirea lor cu alternative mai sigure, încurajarea agriculturii ecologice, etc.; ¾ protec ţ ţ ia ia şi conservarea mediului marin: încă din anul 2002, Comisia Europeană a pus problema utiliz ării mărilor în contextul durabilit ăţii şi conservării ecosistemelor marine, inclusiv ale fundurilor oceanelor, estuarelor şi zonelor de coast ă, acordându-se o aten ţie deosebită ariilor cu biodiversitate mare; ¾ reciclarea şi prelucrarea deşeurilor : aspectele referitoare la reciclarea şi prelucrarea de şeurilor au fost tratate separat, pentru prima dat ă, în anul 2003. În acest sens, au fost investigate modalit ăţile cele mai eficiente de reciclare a produselor sub aspectul cost-eficacitate; ¾ mediul urban: strategia în acest domeniu vizeaz ă: transportul urban, managementul urban durabil, construc ţiile şi arhitectura urban ă; 3 ¾ mediu şi sănătate (SCALE ): este cea mai recent ă strategie de mediu, care ia în considerare relaţia cauzală dintre poluare, schimb ările caracteristicilor mediului şi sănătatea umană. Spre deosebire de celelalte standarde de mediu care vizeaz ă adulţii, SCALE se adreseaz ă sănătăţii copiilor, cel mai vulnerabil grup social şi cel mai afectat de efectele polu ării mediului. Importanţa acordată de U.E. problemelor de mediu este eviden ţiată şi de fondurile care sunt alocate în acest domeniu. Mai mult, noile State Membre ale U.E. au beneficiat, pe perioada 2000-2007, de 3,5 miliarde euro pentru investi ţii în infrastructura de mediu (prin I.S.P.A.), de 1,5 miliarde euro (prin Phare) şi de 500 milioane euro (prin S.A.P.A.R.D.). 7.3. Legislaţia Uniunii Europene în domeniul mediului

Controlul polu ării apei a determinat m ăsuri atât de numeroase încât au fost considerate a fi „ giuvaerul de pe coroana politicii de mediu a U.E.”4 În acest domeniu, operează trei categorii de directive: ¾ cele care detaliaz ă standardele de calitate aplicabile diferitelor categorii de ape (potabil ă, de spălat, pentru irigaţii, pentru piscicultur ă); ¾ cele care controleaz ă emisia de substan ţe periculoase; 3 4

Strategia european ă de mediu şi sănătate – SCALE a fost adoptată în iunie 2003 ***European Trends 1988-1989, Economist Inteligence Unit, , London, 1989.


79

Modulul 7: Politica U.E. în domeniul mediului ¾ cele care vizeaz ă o mai mare securitate a resurselor de ap ă. În ceea ce priveşte poluarea aerului , restricţiile sunt mai puţin ferme decât cele referitoare la apă. În fiecare an, U.E. generează 2 miliarde tone de deşeuri , dintre care 40 milioane tone nu sunt controlate. Aceasta înseamn ă 3,5 tone deşeuri/persoană, din care 67% sunt arse sau depozitate în gropi speciale. Ca urmare, U.E. şi-a propus ca obiectiv reducerea cu 20% a deşeurilor pe perioada 2000-2010 şi cu 50% până în anul 2050. Strategia în domeniul de şeurilor se fundamenteaz ă pe trei elemente: ¾ prevenirea apari ţiei deşeurilor toxice; ¾ reciclarea; ¾ îmbunătăţirea utilizării finale. 7.4. Structuri instituţionalizate ale politicii de mediu a Uniunii Europene 7.4.1. Agenţia Europeană de Mediu

Agenţia Europeană de Mediu (A.E.M.)5 reprezintă principala surs ă de informaţii folosită de U.E. şi de Statele Membre ale acesteia pentru elaborarea politicilor în domeniul mediului. Agenţia î şi propune s ă sprijine dezvoltarea şi să ajute la ameliorarea semnificativă şi cuantificabilă a mediului înconjur ător din Europa prin furnizarea la timp de informa ţii cu scop precis, relevante şi demne de încredere, pentru factorii de decizie decizie şi pentru publicul larg. În prezent, A.E.M. număr ă 31 de state membre: cele 27 State Membre U.E., precum şi Islanda, Liechtenstein, Norvegia şi Turcia. 7.4.2. Curtea Europeană de Justiţie

Jurisprudenţa Cur ţii Europene de Justi ţie (C.E.J.) declar ă protecţia mediului drept un obiectiv de interes general, raportat la principiul libert ăţii comer ţului, care nu trebuie s ă fie exercitat în manier ă absolută.6 7.4.3. Comisia Europeană DG Mediu

Direcţia Generală Mediu a fost creat ă în 1981 şi are ca atribuţii principale elaborarea şi asigurarea implement ării politicii de mediu. Astfel, activitatea sa constă în iniţierea şi definitivarea noilor acte legislative în domeniu, precum şi în asigurarea c ă măsurile adoptate vor fi transpuse de c ătre Statele Membre. 7.4.4. Consiliul Miniştrilor Mediului

În cadrul Consiliului Uniunii Europene, funcţioneaz ă Consiliul Miniştrilor Mediului, care se reuneşte de câteva ori pe an, în scopul coordonării politicilor de mediu ale Statelor Membre.

5

are sediul la Copenhaga. Journal of Laws 279/29.10.1999, prin care se abrog ă Regulamentele nr. 526/87 şi 1697/787. 6


80

Modulul 7: Politica U.E. în domeniul mediului 7.4.5. Parlamentul European

În cadrul Parlamentului European funcţionează, începând din 1973, Comitetul de Mediu, s ănătate publică şi politică a consumatorului. Acest comitet este format din specialişti pe probleme de mediu şi este responsabil de ini ţiativele legislative privind protec ţia mediului şi a consumatorului. Parlamentul European „are mai mare influen ţă asupra măsurilor de mediu decât au în realitate multe dintre parlamentele na ţionale cu tradiţie”.7 7.4.6. Fondul de Investiţii în Protecţia Mediului pentru Europa Centrală şi de Est

Fondul de Investi ţii în Protecţia Mediului pentru Europa Central ă şi de Est (F.I.M.)8 este un fond de investi ţii de risc, care investe şte în firme producătoare de bunuri din domeniul protec ţiei mediului sau care ofer ă servicii în acest domeniu. Fondul a fost capitalizat cu un capital de 22 milioane euro pân ă în anul 2008. F.I.M. funcţionează în Europa Central ă şi de Est, acordând aten ţie deosebită României, Bulgariei, Poloniei, Ungariei, Slovaciei şi Cehiei. F.I.M. poate investi o sumă cuprinsă între 0,5 şi 3,5 milioane euro pe proiect, fiind acţionar minoritar, în toate cazurile, şi deţinând 20-33% din acţiuni. 7.5. Instrumentele de implementare a politicii comunitare de mediu

Transformările continue ale politicii comunitare de mediu au generat creşterea şi diversificarea instrumentelor sale de aplicare, în prezent, putându-se vorbi de existen ţa a trei categorii de instrumente – legislative, tehnice şi economico-financiare. În categoria instrumentelor legislative se includ actele normative 9 adoptate începând cu anul 1970, care formeaz ă acquis-ul comunitar în domeniul protec ţiei mediului. În categoria instrumentelor tehnice sunt incluse acele elemente care asigur ă respectarea standardelor de calitate privind mediul, precum şi utilizarea celor mai bune tehnologii existente, dup ă cum urmează: standardele şi limitele de emisii: au scopul de a limita nivelul polu ării ¾ mediului şi de a identifica marii poluatori; ¾ cele mai bune tehnologii existente (B.A.T. 10) la un moment dat: au scopul de a preveni poluarea industrial ă. Astfel, instituţii specializate elaborează Ghiduri BAT pentru diverse domenii industriale, a c ăror utilizare devine obligatorie;

7

Weale A., European Environmental Policy by Stealth: The Disfunctionality of Functionalism?, Environment and Planning C: Government and Policy, 1999. 8 The Central & Eastern European Environmental Investment Fund. 9 directive, regulamente, regulamente, decizii, etc. 10 Best Available Technologies


81

Modulul 7: Politica U.E. în domeniul mediului eticheta de mediu: are rolul de a eviden ţia produsele comunitare ¾ care îndeplinesc anumite cerin ţe de mediu şi criterii „eco” specifice, stabilite de Comitetul Uniunii Europene pentru Denominare Eco 11. Eco-etichetarea ofer ă consumatorilor informaţii clare şi întemeiate ştiinţific asupra naturii produselor, orientându-le astfel opţiunile. Logo-ul specific etichetei de mediu este „margareta”; „ margareta”; ¾ criteriile aplicabile inspec ţiilor de mediu în Statele Membre: vizeaz ă ăşurarea, urmărirea şi popularizarea rezultatelor inspec ţiilor organizarea, desf ăş de mediu în toate Statele Membre. Principalele instrumente financiare ale politicii de mediu sunt reprezentate de programul LIFE şi de Fondul de Coeziune. Lansat în 1992, programul LIFE este structurat în trei componente tematice 12 ce urmăresc îmbunătăţirea situaţiei mediului înconjur ător, fiecare componentă având un buget specific şi priorităţi clar delimitate. 7.6. Opinii pro şi contra politicii de mediu a Uniunii Europene

Politica de mediu a U.E. este deseori citat ă drept un succes major al Statelor Membre. Aceasta poate şi datorită numărului mare de texte (peste 100) aprobate de organele abilitate ale U.E. în domeniul mediului, începând cu anul 1986. În plus, au fost dezvoltate sisteme pentru armonizarea informa ţiilor referitoare la mediu şi monitorizarea ini ţiativelor aferente. Cu toate acestea, unii anali şti au eviden ţiat discrepanţa care apare între stufoasa legislaţie de mediu şi efectele pe care ea le are asupra protejării mediului natural.13 O cauză a impactului relativ minor al politicii de mediu o poate constitui insuficien ţa fondurilor alocate mediului la nivelul U.E. 14 Principalul instrument financiar pentru implementarea politicii de mediu este LIFE Programme. În plus, Banca European ă de Investiţii acordă asistenţă financiar ă pentru programele de mediu, iar Statele Membre U.E. susţin cu fonduri proprii şi cu fonduri provenite din taxele de mediu politica în domeniu. 7.7. Politica de mediu în România

La sfâr şitul anului 2005, a fost adoptat Planul Naţ ional ional de Dezvoltare pentru perioada 2007-2013 2007-2013. Planul Naţional de Dezvoltare(PND) reprezint ă: ¾ instrument fundamental pentru eliminarea disparit ăţilor de dezvoltare socio- economic ă în cadrul Uniunii Europene; ¾ concept specific politicii europene de coeziune economic ă şi social ă (Cohesion Policy); de planificare strategic ă şi programare financiar ă ¾ document multianuală pentru stimularea dezvolt ării socio-economică a României în conformitate cu Politica de Coeziune a Uniunii Europene. 11 12 13

European Union Eco-Labelling Board LIFE – Natur ă; LIFE – Mediu; LIFE – Ţări ter ţe.

Klate E., The Past and the Future of European Environmental Policy, European

Environmental Environmental Review, vol.1, no.1, 1986. 14 Wilkinson D., Using the E.U.’s Structural and Cohesion Funds for the Protection of the Environment, Environment, Rectel, vol.3, no.2/3, 1999.


82

Modulul 7: Politica U.E. în domeniul mediului PND are 6 priorit ăţi naţionale, printre care şi Protecţia şi îmbunătăţirea calităţii mediului. În primul trimestru al anului 2006, a fost elaborată versiunea preliminar ă a Programului Operaţ ional ional sectorial (POS) Mediu , în paralel cu finalizarea primelor variante ale Cadrului Strategic Naţ ional ional de Referinţă (CSNR) si ale celor şapte programe Opera ţionale (PO). Obiectivul global al POS Mediu îl constituie protec ţia si îmbun ătăţirea calităţii mediului şi a standardelor de via ţă în România, urm ărindu-se conformarea cu prevederile acquis-ului de mediu. Obiectivul const ă în reducerea decalajului existent între Uniunea Europeana şi România cu privire la infrastructura de mediu atât din punct de vedere cantitativ, cât şi calitativ. Aceasta ar trebui s ă se concretizeze în servicii publice eficiente, cu luarea în considerare a principiului dezvolt ării durabile şi a principiului “poluatorul pl ăteşte”. Obiectivele specifice POS Mediu sunt: ¾ îmbunătăţirea calităţii şi a accesului la infrastructura de ap ă şi apă uzat ă, prin asigurarea serviciilor de alimentare cu apa şi canalizare în majoritatea zonelor urbane pân ă în 2015 şi stabilirea structurilor regionale eficiente pentru managementul serviciilor de ap ă/apă uzată; ¾ dezvoltarea sistemelor durabile de management al de şeurilor prin îmbunătăţirea managementului de şeurilor şi reducerea num ărului de zone poluate istoric în minimum 30 de jude ţe până în 2015; şi diminuarea ¾ reducerea impactului negativ asupra mediului schimbărilor climatice cauzate de sistemele de înc ălzire urbană în cele mai poluate localităţi până în 2015; ¾ protecţia şi îmbunătăţirea biodiversit ăţii şi a patrimoniului natural prin sprijinirea managementului ariilor protejate, inclusiv prin implementarea reţelei Natura 2000; ¾ reducerea riscului de producere a dezastrelor naturale cu efect asupra popula ţiei, prin implementarea m ăsurilor preventive în cele mai vulnerabile zone pân ă în 2015. În vederea atingerii acestor obiective, s-au identificat următoarele axe prioritare: ¾ Axa prioritar ă 1 – “Extinderea şi modernizarea sistemelor de ap ă şi apă uzat ă”; ¾ Axa prioritar ă 2 – „Dezvoltarea sistemelor de management integrat al deşeurilor şi reabilitarea siturilor contaminate istoric”; ¾ Axa prioritar ă 3 – „Reducerea polu ării şi diminuarea efectelor schimbărilor climatice prin restructurarea şi reabilitarea sistemelor de încălzire urbană pentru atingerea ţintelor de eficienţă energetică în localităţile cele mai afectate de poluare”; prioritar ă 4 – “Implementarea sistemelor adecvate de ¾ Axa management pentru protec ţia naturii”; ¾ Axa prioritar ă 5 – “Dezvoltarea infrastructurii adecvate de prevenire a riscurilor naturale în zonele cele mai expuse la risc”; ¾ Axa prioritar ă 6 – “Asistenţa Tehnică”. Asistenţa Tehnică (AT) va sprijini implementarea şi monitorizarea programului şi va contribui substan ţial la atingerea obiectivului global şi a celor specifice ale POS Mediu. Programul acoper ă perioada 2007-2013, dar obiectivele sale urm ăresc nevoile de dezvoltare ale României dup ă anul 2013, prin punerea bazelor dezvoltării economice durabile. POS va contribui la îndeplinirea obliga ţiilor pe care România le are în sectorul de mediu, oferind oportunit ăţi de investiţii în toate regiunile ţării. Politici publice europene

83

Modulul 7: Politica U.E. în domeniul mediului Sursele comunitare utilizate în implementarea POS Mediu sunt asigurate din Fondul de Coeziune şi Fondul European pentru Dezvoltare Regională. Fondul European de Dezvoltare Regional ă (European Regional Development Fund) poate finan ţa proiecte de infrastructur ă, investiţii care creează locuri de munc ă, investiţii IT, proiecte locale de dezvoltare, ajutoare pentru IMM-uri, etc. Fondul de Coeziune (Cohesion Fund) a fost înfiinţat în 1992 prin Tratatul de la Maastricht. Acesta asigur ă contribuţia financiar ă pentru proiecte din domeniul mediului şi al reţelelor trans-europene de transport. Fondul de Coeziune nu co-finanţează programe, ci furnizeaz ă finanţare directă pentru proiecte individuale. Printre priorităţile Fondului de Coeziune se afl ă şi infrastructura de mediu şi proiecte de investi ţii în domenii cheie ale energiei şi surselor alternative de energie. Rezumat:

Aplicarea directivelor legate de mediu intr ă deseori în contradic ţie cu alte politici comunitare. Aceasta deoarece cre şterea economic ă, dezvoltarea industriei sau aplicarea P.A.C. pot conduce la cre şterea poluării apei, aerului şi solului. Chiar dacă se recunoaşte necesitatea introducerii problemelor de mediu la nivelul fiec ărei politici comunitare, acest obiectiv nu a fost pe deplin realizat. În plus, politica de mediu se realizează prin intermediul directivelor. Deşi aceste directive sunt adoptate la nivelul U.E., implementarea lor efectiv ă se realizeaz ă de către fiecare Stat Membru în parte, a şa cum acesta consider ă de cuviinţă. Ca urmare, deseori, directivele nu sunt aplicate sau sunt aplicate în mod eronat.15 Concluzii:

Indiferent de criticile aduse, politica U.E. în domeniul mediului are efecte deosebite asupra mediului la nivel industrial şi instituţional. În timp, această politică comună s-a transformat într-o puternică for ţă ţă independentă, capabilă să influenţeze opinia public ă şi politica economic ă în U.E. Pe parcursul existen ţei sale, politica de mediu a fost permanent promovată şi modificată, considerându-se chiar c ă aceasta poate fi vârful de lance în „europenizarea continentului ”, ”, în sensul progresului şi civilizaţiei.16 Pe de alt ă parte, U.E. este parte a conven ţiilor internaţionale referitoare la protecţia mediului încă din anii '70. În prezent, ea este semnatar ă a peste 30 de conven ţii internaţionale în domeniu şi joacă un rol activ în negocierile referitoare la protec ţia mediului la nivel mondial şi regional. Nu în ultimul rând, U.E. are încheiate tratate bi şi multilaterale pe probleme de mediu cu Rusia, cu noile state vecine U.E. dup ă extinderea din anul 2007, cu ţările mediteraneene şi cu ţările în dezvoltare. 15

Haigh N., Assessing E.C. Environmental Environmental Policy, European Environment Review, vol.1,

no.2, 1987. 16

Andersen S., Eliassen K. Making Policy in Europe: The Europeification of National Policy

Making, Sage, London, 1993.


84

Modulul 7: Politica U.E. în domeniul mediului Exemple ilustrative: Mii tone CO2 echivalent

300000 200000 100000 0

8 9 9 0 9 1 9 2 9 3 9 4 9 5 9 6 9 7 9 8 9 9 0 0 0 1 0 2 0 3 0 4 0 5 0 6 1 9 1 9 1 9 1 9 1 9 1 9 1 9 1 9 1 9 1 9 1 9 2 0 2 0 2 0 2 0 2 0 2 0 2 0

Emisii de gaze cu efect de ser ă

tinta Protocolului de la Kyoto in perioada 2008-2012

Figura 7.3:. Nivelurile emisiilor totale de gaze cu efect de ser ă

Referinţe bibliografice:

Making Policy in Europe: The Europeification of National Policy Making, Sage, London, 1993. 2. Haigh N., Assessing E.C. Environmental Policy, European Environment Review, vol.1, no.2, 1987. 1. Andersen

S.,

Eliassen

K.

3. Klate E., The Past and the Future of European Environmental Policy,

European Environmental Review, vol.1, no.1, 1986. 4. Weale A., European Environmental Policy by Stealth: The Disfunctionality of Functionalism?, Environment and Planning C: Government and Policy, 1999. 5. Wilkinson D., Using the E.U.’s Structural and Cohesion Funds for the Protection of the Environment, Rectel, vol.3, no.2/3, 1999. 6. ***European Trends 1988-1989, Economist Inteligence Unit, , London, 1989. Test de autoevaluare:

Reducerea cu 50% a emisiilor de gaze pân ă în anul 2050 a fost stabilită de miniştrii mediului din G8 în anul: a. 2004; b. 2008; c. 2007; d. 2009; e. nici-un r ăspuns anterior nu este corect. Principalele obiective ale....sunt protejarea mediului natural şi 2. realizarea dezvolt ării durabile în U.E.: a. Comisiei Europene; b. Parlamentului European; c. Statelor Membre; d. României; e. nici-un r ăspuns anterior nu este corect. 1.


85

Modulul 7: Politica U.E. în domeniul mediului 3. Dezvoltarea politicii de mediu la nivelul U.E. a fost influen ţată de....categorii de factori: a. 5; b. 4; c. 3; d. 2; e. nici-un r ăspuns anterior nu este corect. 4. Cel de-al şaselea Program de Mediu are ca orizont de timp anul: a. 2010; b. 2011; c. 2012; d. 2013; e. nici-un r ăspuns anterior nu este corect. 5. PAM6 dezvolt ă....strategii în domeniul mediului: a. 4; b. 5; c. 6; d. 7; e. nici-un r ăspuns anterior nu este corect. 6. ”Giuvaerul” de pe coroana politicii comunitare de mediu este: a. controlul poluării solului; b. controlul poluării aerului; c. reciclarea şi prelucrarea deşeurilor; d. controlul sănătăţii; e. nici-un r ăspuns anterior nu este corect. 7. Strategia european ă în domeniul de şeurilor se fundamenteaz ă pe...elemente: a. 2; b. 3; c. 4; d. 5; e. nici-un r ăspuns anterior nu este corect. 8. Principala surs ă de informaţii pentru elaborarea politicii europene de mediu este: a. Curtea European ă de Justiţie; b. Comisia European ă; c. Parlamentul European; d. Consiliul Miniştrilor Mediului; e. nici-un r ăspuns anterior nu este corect. 9. Instrumentele financiare ale politicii comune de mediu sunt: a. Programul LIFE şi PHARE; b. Programul LIFE şi SAPARD; c. PHARE şi Fondul de Coeziune; d. Fondul de Coeziune şi Programul LIFE; e. nici-un r ăspuns anterior nu este corect. 10. POS Mediu a identificat......axe prioritare: a. 2; b. 3; c. 4; d. 6; e. nici-un r ăspuns anterior nu este corect. Tema de control: Există o politică de mediu coerent ă în România?


86

Modulul 8: Politica U.E. în domeniul transporturilor

Politica U.E. în domeniul transporturilor Obiective specifice: înţelegerea conceptului de politic ă a transporturilor, a abordării din punct de vedere sistemic şi a evoluţiei concepţiilor privind aceast ă politică. Rezultate aşteptate: posibilitatea înţelegerii mecanismelor de implementare şi de finanţare pentru aceast ă politică. Competenţe dobândite: finalizarea modulului va permite studen ţilor să: domeniul de aplicare pentru politica în domeniul ¾ înteleagă

transporturilor; ¾ evidenţieze actorii implica ţi în formularea şi implementarea acestei politici; ¾ înţeleagă importanţa diferitelor tipuri de transport; ¾ abordeze ştiinţific aceast ă politică din perspectiva evolu ţiei ei. Timp mediu necesar pentru asimilarea acestui modul: 2 ore. 8.1. Evoluţia politicii de transport

Transporturile reprezint ă 7% din PNB-ul U.E., de ţin 7% din factorul muncă şi beneficiază de 40% din investi ţiile la nivel comunitar. În ultimii 20 ani, transporturile de mărfuri au crescut în medie cu 2,3% anual, iar cele de c ălători cu 3,1%. O politică comună în domeniul transporturilor se consider ă a contribui la integrarea economic ă şi la dezvoltarea economic ă a Statelor Membre U.E. Activitatea în domeniul transporturilor este vitală pentru funcţionarea economiei, iar organizarea sa poate exercita un efect important în alegerea localizării altor activităţi.1 Încă de la începutul implement ării sale, politica transporturilor s-a confruntat cu dou ă mari provoc ări: ¾ implementarea unor condi ţii concuren ţiale nediscriminatorii pe pia ţa europeană a transporturilor; ¾ adoptarea unor m ăsuri interven ţioniste şi de reglementare din prisma faptului că transporturile reprezint ă un element esen ţial pentru func ţionarea economiei moderne şi pentru integrarea economic ă în U.E. 8.2. Instituţiile europene şi obiectivele politicii de transport

Parlamentul European este implicat în politica comun ă de transport prin intermediul Comitetului de Transport şi Turism, care are următoarele atribuţii: ¾ stabilirea unor reglement ări unitare referitoare la transport în spaţiul comunitar; ¾ dezvoltarea re ţelelor transeuropene şi a infrastructurii din transport; ¾ asigurarea conexiunilor logistice legate de transport cu statele extracomunitare; ¾ îmbunătăţirea siguran ţei transporturilor; ¾ relaţii cu organismele şi organizaţiile internaţionale de transport. Consiliul European defineşte direcţiile politice generale la nivelul U.E., printre care se reg ăseşte şi dezvoltarea transporturilor. 1

Diaconescu M., Economie Europeană, ediţia a II-a rev ăzută şi adăugită, editura Uranus,

Bucureşti, 2004.


87

Modulul 8: Politica U.E. în domeniul transporturilor Comisia Europeană are în componen ţa sa un Directorat General pentru Energie şi Transport, Transport, care are rolul de a se asigura c ă politicile de transport sunt proiectate în folosul întregii societ ăţi. Comisia European ă a propus circa 60 m ăsuri de modernizare a transporturilor europene de toate tipurile. Banca European ă de Investi ţ ţ ii ii finanţează, printre altele, legături feroviare, autostr ăzi, aeroporturi. Fiind o organiza ţie non-profit, B.E.I. ofer ă împrumuturi în condiţii avantajoase. Comitetul Economic şi Social şi Comitetul Regiunilor au rol consultativ în formularea politicilor de transport şi exprimă interesele angajatorilor, sindicatelor, consumatorilor, ecologi ştilor, autorităţilor locale şi regionale în acest domeniu. Obiectivul general al politicii europene de transport îl constituie stabilirea unui echilibru între dezvoltarea economic ă şi cerinţele de calitate şi siguranţă, în scopul dezvolt ării unui sistem modern şi durabil de transport până în anul 2010. Obiectivele specifice politicii de transport sunt:2 ¾ transport rutier : îmbunătăţirea calităţii, aplicarea în mod mai eficient a reglementărilor existente printr-un control şi sancţiuni mai aspre; ¾ transport feroviar : revitalizarea c ăilor ferate, prin crearea unei zone feroviare integrate, eficiente, competitive şi sigure şi înfiinţarea unei reţele destinate serviciilor de transport de bunuri; ¾ transport aerian: controlul cre şterii transportului aerian, men ţinerea standardelor de siguran ţă şi protecţia mediului; ¾ transport maritim şi fluvial : dezvoltarea infrastructurii, simplificarea cadrului de reglementare şi integrarea legisla ţiei sociale, pentru a putea crea veritabile „autostr ăzi maritime”; ¾ transport inter-modal : modificarea ponderii modurilor de transport, prin intermediul unei politici pro-active de promovare a transportului inter-modal şi a transportului feroviar, maritim şi fluvial; elele trans-europene şi eliminarea blocajelor : construirea ¾ reţ elele obiectivelor de infrastructur ă, propuse în programul de reţele trans-europene identificate în 1996, într-un set de linii directoare, precum şi a proiectelor prioritare selectate în anul 1994 de c ătre Consiliul European; ¾ utilizatorii : poziţionarea utilizatorilor în centrul politicii de transport, respectiv reducerea num ărului de accidente, armonizarea sanc ţiunilor şi dezvoltarea unor tehnologii mai sigure şi mai curate. 8.3. Transporturile feroviare

Sectorul feroviar este singurul care a înregistrat o sc ădere, toate celelalte îmbun ătăţindu-şi performanţele. Această evoluţie se datoreaz ă, în principal, competitivităţii mai reduse a sectorului feroviar în comparaţie cu transporturile rutiere. Diferenţele între standarde la nivelul ţărilor Europei, cum ar fi cele referitoare la ecartament, gabarit, sisteme de alimentare cu curent electric, sisteme de gestionare a traficului feroviar sau a personalului, au f ăcut ca serviciile de transport feroviar s ă fie mai puţin competitive decât cele rutiere. Caracteristica comun ă politicii în domeniul transporturilor este aceea a acoperirii deficitului comercial cu ajutorul subsidiilor. 2

Institutul European din România, Politici Europene, Europene, Editura MasterPrint, Bucure şti, 2005.


88

Modulul 8: Politica U.E. în domeniul transporturilor Subsidiile acordate de Statele Membre U.E. transporturilor variaz ă între 54,8% din valoarea adăugată a transporturilor feroviare, în Belgia, pân ă la 5,7%, în Olanda. În acest sens, politica comună în domeniul transporturilor a stabilit reglementări clare în legătur ă cu nivelul subsidiilor acordate, astfel încât ele să nu afecteze buna func ţionare a pieţei comunitare a transporturilor. Cu toate acestea, presiunea exercitat ă de Piaţa Unică a condus c ătre o ra ţionalizare puternic ă a industriei produc ătoare de echipamente feroviare. Ca urmare, producţia de material rulant este dominat ă, în prezent, de numai trei firme: Bombardier (Canada), Siemens (Germania) şi Alsthom (Franţa). În plus, există o cooperare tradi ţională între căile ferate europene şi diferite instituţii, precum Uniunea Internaţională a Căilor Ferate. Reţelele trans-europene (R.T.E) s-au aflat întotdeauna în centrul eforturilor Uniunii Europene de a crea locuri de munc ă şi de a oferi legături eficiente între diversele păr ţi ale uriaşei pieţe unice a Uniunii. 3 În anul 2001, a fost prezentat „pachetul de infrastructur ă”, cu scopul de a deschide pie ţele de transport feroviar de bunuri, prin crearea unui cadru pentru condi ţiile de acces al companiilor feroviare la re ţelele naţionale. Alte două reglementări ale Comisiei Europene (2001/260/EC şi 2001/290/EC) au avut rolul de a introduce Sistemul de Management al Traficului Feroviar şi de a reglementa dezvoltarea traficului feroviar de mare viteză. În anul 2002, Comisia Europeană a prezentat un al doilea pachet de măsuri de reformă a politicii transporturilor feroviare cu scopul de a accelera crearea unui sistem feroviar transeuropean competitiv şi deschis. În acest scop, a fost creat ă Agenţia Europeană de Căi Ferate, care are rolul de a asigura asisten ţa tehnică, securitatea şi inter-operabilitatea cu autorit ăţile feroviare din Statele Membre. În final, în anul 2004, Comisia Europeană a adoptat cel de-al treilea pachet de m ăsuri destinat continu ării reformelor sectorului feroviar. În acest scop, s-a deschis concuren ţa în legătur ă cu transporturile interna ţionale de pasageri în U.E., s-au înt ărit drepturile pasagerilor, s-a implementat un sistem de certificare pentru mecanicii de locomotive şi s-au luat m ăsuri pentru îmbunătăţirea calităţii serviciilor de transport feroviar de m ărfuri. În prezent, se are în vedere introducerea unui Sistem European de Management al Traficului Feroviar (S.E.M.T.F.) care s ă înlocuiască sistemele de semnalizare feroviare existente în peste 20 ţări cu un sistem unic. Avantajul principal al S.E.M.T.F. constă în creşterea competitivit ăţii transportului feroviar de c ălători şi de mărfuri, deoarece trenurile ar putea tranzita Statele Membre f ăr ă a mai fi necesar ă schimbarea conductorilor de tren la trecerea frontierelor. S.E.M.T.F. este compus din următoarele elemente: 4 ¾ un sistem de radio utilizat pentru schimbul de informa ţii între centrele de management al traficului şi echipajele de la bord → GSM-R; 5 ¾ un sistem computerizat pentru controlul vitezei trenurilor →S.E.C.T. . S.E.M.T.F. este deja aplicat în unele State Membre, iar versiunea sa 2.3.0 a putut fi utilizat ă pe coridoarele interna ţionale feroviare europene începând cu anul 2007. Sunt considerate ca având prioritate la implementarea acestui sistem urm ătoarele şase rute internaţionale: 3

Delors J., Cartea Albă asupra Creşterii Economice, Competitivităţii şi Ocupării For ţei de muncă, Bruxelles, 1993. 4 prin date şi semnal radio. 5 Sistem European de Control al Trenurilor.


89

Modulul 8: Politica U.E. în domeniul transporturilor ¾ Rotterdam-Genova; ¾ Napoli-Berlin-Stockholm; ¾ Anvers-Basel-Lyon; ¾ Sevillia-Lyon-Torino-Ljubljana; ¾ Dresda-Viena-Budapesta; ¾ Duisburg-Varsovia. Transportul feroviar a înregistrat un declin îngrijor ător în Europa în ultimii treizeci de ani, în special transportul de bunuri. În aceea şi perioadă, cota transportului rutier de bunuri a crescut de la 30,8% la 43,8%. Sectorul feroviar este singurul care a înregistrat o sc ădere, toate celelalte şi-au îmbunătăţit performanţele. Traficul feroviar de pasageri a sc ăzut de asemenea, îns ă nu la fel de dramatic. Principala cauz ă a acestei st ări de fapt este că sectorul feroviar nu este la fel de competitiv ca transportul rutier. 8.4. Transporturile combinate

Transportul combinat reprezint ă acea modalitate de transport al bunurilor care implic ă mai mult de un tip de transport. El include containerele şi alte modalităţi speciale de transport (RO-RO) pe sisteme rutier/feroviar. Un studiu realizat la solicitarea Comisiei Europene, în anul 1990, a evidenţiat faptul că volumul transporturilor combinate se va tripla, începând cu anul 2005. În ajutorul atingerii acestui obiectiv stau standardizarea echipamentelor utilizate şi modificări de tip organizatoric şi managerial. Deoarece, la Consiliul European de la Gothenburg (2001), s-a pus problema asigur ării unui echilibru între modurile de transport, s-a hot ărât limitarea creşterii transportului rutier la 38%, printr-un pachet integrat de măsuri care urmăreşte găsirea de alternative, în special pentru transportul pe distanţe mari. În perioada 2003-2007 a fost în derulare programul Marco Polo, în valoare de 115 milioane euro, care a încurajat m ăsurile eficiente de dezvoltare a transporturilor combinate. În iunie 2004, s-a propus continuarea acestui proiect cu Marco Polo II. În acest sens, s-a reiterat ideea dezvoltării „autostr ăzilor maritime”, după cum urmează: ¾ autostrada M ării Baltice: leagă statele de la Marea Baltic ă cu Statele Membre din Centrul şi Vestul Europei; ¾ autostrada maritim ă a Europei de Vest : va lega Spania şi Portugalia de Marea Nordului şi Marea Irlandei; ¾ autostrada maritim ă a Europei de Sud-Est : leagă Marea Adriatic ă de Marea Ionică şi de Estul Mediteranei, inclusiv de Cipru; ¾ autostrada maritim ă a Europei de Sud-Vest : asigur ă conexiunea între Spania, Franţa, Italia şi Malta. Toate aceste proiecte au ca termen limit ă de finalizare anul 2010. 8.5. Transporturile rutiere de mărfuri

Prin transport rutier se în ţelege orice opera ţiune de transport care se realizează cu vehicule rutiere pentru deplasarea m ărfurilor sau a persoanelor, chiar dac ă vehiculul rutier este, pe o anumit ă por ţiune a drumului, transportat la rândul său pe/de un alt mijloc de transport (vagon de cale ferată, bac). Politici publice europene

90

Modulul 8: Politica U.E. în domeniul transporturilor Transporturile rutiere reprezint ă principalul mijloc de transport pentru mărfuri şi călători în cadrul U.E. Transporturile rutiere de mărfuri au constituit obiect de licen ţe pentru toate Statele Membre U.E., licenţe care au condus la instituirea de restric ţii referitoare la intrarea în aceast ă activitate, capabil ă să concureze cu succes transporturile feroviare. Deşi sunt extrem de operative, transporturile rutiere, prin efectele pe care le au asupra mediului şi prin distanţele din ce în ce mai lungi parcurse, atrag costuri din ce în ce mai mari. Ca urmare, începând cu anul 1992, s-a revenit treptat la aplicarea unor restricţii referitoare la tranzitarea grani ţelor naţionale de către camioane şi la tonajul acestora. Acordurile bilaterale privind acordarea de licenţe de transport au condus la creşterea ineficienţei acestei categorii de transporturi. În ceea ce prive şte transportul de pasageri, m ăsura adoptat ă cea mai eficientă a fost aceea a impunerii catalizatoarelor (convertoarelor catalitice), măsur ă care a contribuit la reducerea poluării în spaţiul comunitar. Pentru a îmbun ătăţi siguranţa rutier ă, Comisia Europeană a adoptat un program de ac ţiune pentru perioada 2003-2010. În acela şi timp, Carta Europeană privind Siguranţa Rutier ă are ca scop promovarea m ăsurilor efective pentru reducerea num ărului de accidente şi al victimelor lor cu 50%, până în anul 2010. Obiectivele politicii comunitare privind transportul rutier de bunuri şi de pasageri sunt: crearea condi ţiilor optime pentru furnizarea eficient ă a serviciilor de transport; promovarea unui sistem comun eficient de transport rutier; contribuirea la armonizarea condi ţiilor de concuren ţă dintre operatorii de transport; încurajarea respect ării regulilor privind condi ţiile de munc ă în acest sector. În acest sens, este important i mportant faptul că anumite aspecte din politica de transport rutier trebuie dezvoltate în continuare, precum: reguli comune pentru accesul pe pia ţă şi la profesie; condi ţii echitabile de concuren ţă; aspecte sociale (orar de lucru, perioade de lucru şi odihnă, tahograf); taxarea transportului rutier (taxe şi tarife); constrângeri şi sancţiuni; promovarea acordurilor internaţionale (Interbus, acorduri de tranzit); restric ţii de circulaţie. 8.6. Transporturile navale pe apele interioare

Aceste transporturi sunt extrem de importante pentru Europa continentală. Ele permit conexiunea între Marea Mediteran ă şi Marea Nordului, iar înspre Est, spre Europa Central ă şi de Est. U.E. dispune de 29.500 kilometri c ăi navigabile interioare, care sunt concentrate în dou ă mari sisteme: ¾ Meuse-Scheldt, care leag ă Belgia, Fran ţa şi Olanda; ¾ Rin-Main-Dunăre, care str ăbate, practic, toat ă Europa continental ă. Dintre aceste dou ă sisteme, Rinul este cel mai important, deoarece, prin intermediul lui, este transportat 57% din volumul total de m ărfuri care fac obiectul transportului naval pe apele interioare ale U.E., respectiv 121 miliarde tone-kilometru. Aceasta reprezint ă, de fapt,

1 3

din întregul trafic cu

mărfuri din interiorul U.E. Această categorie de transporturi este mai dezvoltat ă în Germania şi în Olanda, cele dou ă ţări deţinând 73,1% din traficul fluvial al U.E. Fran ţa şi Belgia prezint ă, de asemenea, re ţele de transport fluvial extinse. 91 Politici publice europene

Modulul 8: Politica U.E. în domeniul transporturilor Începând cu anul 1990, Comisia European ă a aprobat un sistem de subsidii care s ă fie acordate în vederea stimul ării construcţiilor de nave fluviale. De la 1 ianuarie 1993, transportul fluvial a beneficiat de liberalizarea cabotajului. În plus, în ţări precum Olanda, Belgia şi Franţa sunt acordate şi subsidii pentru factorul munc ă din acest domeniu, începând cu anul 2000. Transportul fluvial este eficient, poluarea este redus ă, iar consumul de energie pe tona-kilometru pentru m ărfurile transportate reprezint ă consumul în transport rutier şi

1 2

1 6

din

din cel feroviar. În plus, num ărul de

accidente, ambuteiaje, zgomotul şi poluarea aerului sunt de 7 ori mai mici decât pentru transportul rutier. Transportul fluvial contribuie la decongestionarea re ţelei de transport rutier, mai ales în zonele supraaglomerate. Transporturile pe apele de interior sunt înc ă insuficient exploatate, motiv pentru care se propune promovarea sus ţinută acestui tip de transport durabil (Cartea Albă 2001). În vederea introducerii unor noi tehnologii, Regulamentul Consiliului 718/99 prevede diferite forme de ajutor venite din partea statului. Mai mult, pentru achizi ţionarea de motoare care să reducă consumul de energie, poluarea şi zgomotul, Comisia ar putea acorda subven ţii, dacă va fi adoptată „politica europeană de acordare a subven ţiilor pentru achiziţionarea de motoare”, propus ă de Cartea Albă. 8.7. Transporturile aeriene

Dintre toate tipurile de transport, cele aeriene au fost supuse celor mai multe reglement ări la nivel comunitar. comunitar. Aceasta cu atât atât mai mult cu cât cât U.E. a trebuit să ţină seama, în elaborarea acestei politici, de toate acordurile bilaterale şi internaţionale încheiate pân ă în acel moment. Comisia European ă a adoptat un set de propuneri pentru managementul traficului aerian menite s ă creeze un „Cer European Unic” până la 31 decembrie 2004. Acest pachet a stabilit obiectivele şi principiile de operare pe baza a şase direcţii de acţiune: ¾ managementul în comun al spa ţiului aerian; ¾ stabilirea unui organism comunitar puternic de reglementare; ¾ integrarea treptat ă a managementului civil şi militar; ¾ sinergia institu ţională dintre Uniunea European ă şi Eurocontrol; ¾ introducerea unei tehnologii moderne adecvate; ¾ mai buna coordonare a politicii de resurse umane în sectorul de control al traficului aerian. Cea mai mare expansiune a transporturilor aeriene s-a resim ţit în Franţa, Spania şi Germania. Cursele charter s-au dezvoltat rapid, ajungând să deţină până la 80% din traficul total aerian în î n unele ţări comunitare. După atacurile teroriste din New York, din anul 2001, companiile aeriene europene au înregistrat pierderi de 15% din veniturile lor, fapt ce a agravat situaţia lor financiar ă şi aşa dificilă.. Printr-un comunicat de presa, dat publicit ăţii la 15 iunie 2006, Parlamentul European arat ă că, în vederea îmbun ătăţirii măsurilor de siguranţă a zborurilor, după atacurile teroriste de la 11 septembrie 2001, este Politici publice europene

92

Modulul 8: Politica U.E. în domeniul transporturilor necesar a se aplica reguli stricte privind prezen ţa la bordul aeronavelor a agenţilor de siguran ţă. În acest sens, Raportul Paolo Costa urm ăreşte să asigure că regulile comune 6 vor fi aplicate corect de Statele Membre, de autorităţile aeroportuare şi de companiile aeriene. Totodată, regulile comune europene fac referire, pentru prima dat ă, la la măsurile de siguranţă din timpul zborurilor, inclusiv la îmbarcarea la bordul aeronavelor a unor agen ţi de securitate. Printre alte dispozi ţii ale proiectului de regulament, se arat ă că „la bordul aeronavelor nu vor putea fi aduse arme, decât dac ă sunt îndeplinite condi ţ ţiile i ile de securitate impuse şi dac ă statul care acord ă licenţ a de zbor livreaz ă şi o autorizaţ ie ie în acest sens ”. Parlamentul cere în acest sens o autoriza ţie specială înainte de efectuarea zborului, acordat ă de Statul Membru pe teritoriul căruia are loc decolarea, de Statul Membru de destina ţie şi, după caz, de „oricare stat survolat sau pe teritoriul c ăruia au loc escale”. Ultimele evoluţii în domeniu sunt urm ătoarele: ¾ numărul total de pasageri transporta ţi cu aeronavele, la nivelul U.E.27, a crescut. Dintre ace ştia, 24% au călătorit pe rutele interne, 42% între

Statele Membre U.E., iar 34% în exteriorul U.E.; 7 ¾ cel mai aglomerat aeroport comunitar a r ămas Heatrow (Londra) ; ¾ alte aeroporturi comunitare importante sunt: Charles de Gaulle (Paris), cu 6,1% din total pasageri, Frankfurt (5,6%), Amsterdam şi Madrid. Dintre noile State Membre U.E., cel mai mare trafic de pasageri s-a derulat prin aeroportul Ruzyne (Praga), respectiv 9,6 milioane pasageri. În prezent, politica comunitar ă privind transportului aerian cuprinde patru domenii principale: accesul pe pia ţă, controlul capacit ăţii, costul biletelor de călătorie şi emiterea licenţelor de operare pentru companii. Există însă şi un revers al monedei: înflorirea transportului aerian exacerbează probleme legate de nivelurile de satura ţie ale aeroporturilor şi sistemul supra-înc ărcat de control al traficului aerian. Liniile aeriene au probleme cu fragmentarea spa ţiului aerian european, care, dup ă părerea lor, duce la ineficien ţă şi întârzieri majore. În fiecare an, aeroporturile europene se apropie tot mai mult de limita de capacitate. Unele dintre aeroporturile majore au atins deja punctul de saturaţie, limitând astfel accesul unor noi companii care doresc s ă intre în competiţie cu transportatorii cu tradiţie. 8.8. Transporturile maritime

Politica comună în domeniul transportului maritim se refer ă în special la siguranţa în domeniu, rela ţiile externe şi promovarea transportului maritim al Comunităţii. Libertatea de furnizare de servicii: f ăr ă nici o discriminare pe baza naţionalităţii furnizorului de servicii sau a navei, prin care un transportator având reşedinţa într-un stat poate furniza servicii în interiorul unui alt stat (cabotaj), este stipulat ă în Regulamentul 3577/92. Regulile detaliate privind acordurile tehnice, serviciile acordate şi tarifarea, precum şi modul de efectuare a inspec ţiilor şi investigaţiilor sunt stabilite de Regulamentul 4056/86.

6

referitoare la controale, supraveghere, articole interzise la bordul aeronavelor, patrulele agenţilor de siguran ţă şi orice alt aspect de securitate în aeroporturi şi aeronave. 7 10% din totalul pasagerilor curselor aeriene comunitare.


93

Modulul 8: Politica U.E. în domeniul transporturilor Siguranţ a maritimă: Directiva 93/75 reglementeaz ă cerinţele minime care trebuie îndeplinite de comandantul navei şi de echipajul său dacă transportă mărfuri periculoase sau poluante. Mărfurile periculoase sau poluante trebuie înregistrate şi trebuie să poarte semne de identificare în cazul substan ţelor solide. Autorităţile portuare vor fi informate asupra acestor transporturi. Infrastructura portuar ă: Directiva 96/1692 prevede c ă, până în anul 2010, va fi stabilită reţeaua trans-european ă de transport care va integra reţelele rutiere, aeriene şi maritime, ca şi infrastructura aferentă de pe teritoriul Comunităţii. 8.9. Politica transporturilor în România

Obiectivul esen ţial urmărit de politica transporturilor din România îl constituie integrarea transporturilor în dezvoltarea durabil ă şi în strategia globală de dezvoltare. Acest element strategic urmăreşte, prin intermediul măsurilor sale, integrarea principiilor dezvoltării durabile în cadrul sectorului transporturi, ca urmare a concluziilor Consiliului European de la Cardiff (1998) şi a Strategiei Europene de Dezvoltare Durabil ă (Goteborg 2001), care prev ăd următoarele: Promovarea intermodalit ăţ ii: se urmăreşte asigurarea interăţ ii: modalităţii, prin punerea în aplicare a acţiunilor de îmbunătăţire a infrastructurii feroviare şi rutiere şi prin crearea centrelor logistice pentru transportul inter-modal feroviar-rutier, feroviar-fluvial, feroviar-maritim, rutierfluvial, rutier-maritim, rutier-aerian. Sunt avute în vedere acţiuni pentru crearea unor platforme multi-modale de marf ă la aeroporturile interna ţionale, precum şi acţiuni care vor permite portului Constanţa să devină un punct de legătur ă în zona M ării Negre, în cadrul lan ţului logistic al bazelor maritime multi-modale care va fi creat pe Coridorul IV de autostrada maritim ă pentru Europa de Sud-Vest. Îmbunăt ăţ irea siguranţ ei ei traficului pe toate modurile de transport: ăţ irea măsura vizează asigurarea unor servicii de transport la standarde europene de siguranţă, securitate, calitate şi costuri. Aceasta presupune realizarea şi respectarea sistematic ă a standardelor specifice de siguran ţă, securitate, calitate şi costuri în ramura industriei de transport. Atingerea standardelor menţionate se va realiza prin aplicarea unei măsuri de îmbunătăţire a stării tehnice a re ţelei de drumuri şi poduri existente, prin realizarea lucr ărilor de siguran ţă specifice la nivelul cerin ţelor impuse de traficul în continu ă creştere, implementarea programului meteo SIMIN (INMH) la nivel naţional (Secţii si Districte de drumuri), stoparea tendinţelor de dep ăşire a normelor privind greutatea admisibil ă pe osie, prin intensificarea controlului autovehiculelor prin cânt ărire. Reducerea impactului lucr ărilor şi activit ăţ ilor de transport ăţ ilor asupra mediului înconjur ător: măsura vizeaz ă dezvoltarea infrastructurilor eficiente şi nepoluante/”prietenoase cu mediul”, respectând cerin ţele europene şi mondiale de compatibilitate. Punerea în siguran ţă a infrastructurii de transport: ţinând cont de schimbările climatice la nivel regional şi naţional, este necesar ă punerea în siguranţă a infrastructurii de transport, prin acţiuni care vizeaz ă sistematizarea torentelor, eliminarea punctelor periculoase, a restric ţiilor şi a limitărilor de viteză generate de inunda ţii, alunecări de teren, căderi de stânci şi a altor riscuri naturale, cu respectarea protec ţiei mediului. Politici publice europene

94

Modulul 8: Politica U.E. în domeniul transporturilor Interconectarea Europei prin re ţelele comunitare de transport presupune o bun ă coordonarea între Statele Membre U.E. în vederea realizării, la orizontul anilor 2020, a celor 26 de proiecte prioritare 8, a căror valoare însumeaz ă aproximativ 220 miliarde euro, bani care vor fi cheltui ţi cu prioritate în perioada 2007-2013. Aceste proiecte vizeaz ă: ¾ anul 2010 @ măsuri de conectare între porturi şi reţelele de transport terestre; ¾ anul 2012 @ amenajarea re ţelelor feroviare na ţionale de mare vitez ă interconectate; ¾ anul 2015 @ dezvoltarea unei re ţele feroviare pentru transportul de mărfuri în regiunea central ă a Europei. Rezumat:

De asemenea, politica în domeniul transporturilor joac ă un rol esen ţial şi în asigurarea dezvolt ării durabile. Astfel, politica european ă în domeniul transporturilor va avea o contribu ţie importantă în îndeplinirea obliga ţiilor internaţionale stipulate în protocolul de la Kyoto. Totu şi, există şi situaţii în care politica în domeniul transporturilor intr ă în „litigiu” cu politica european ă de mediu. Iniţial, politica în domeniul transporturilor s-a rezumat la şosele, căi ferate şi navigabile9, ulterior fiind extinsă la transporturile maritime şi la cele aeriene. Politica transporturilor necesită regulamente comune pentru facilitarea tranzitării graniţelor naţionale10, eliminarea discrimin ărilor 11 şi reducerea costurilor de trecere a frontierelor 12. Tratatul de la Roma permitea acordarea de subsidii pentru transport 13 sau sprijinirea acestora în cadrul asisten ţei regionale14. Concluzii:

Politica comună europeană în domeniul transporturilor este complet diferită de celelalte politici comunitare. Aceasta deoarece politica transporturilor prezint ă atât o dimensiune intern ă, cât şi una internaţională. Pe lângă succesele evidente ob ţinute în legătur ă cu reglementarea concurenţei şi cu eficientizarea func ţionării pieţelor specifice, politica în domeniul transporturilor a contribuit la cre şterea rolului Comisiei Europene de reprezentant al U.E. în negocierile cu partenerii externi, precum: Organiza ţia Maritimă Internaţională sau Organizaţia Internaţională pentru Aviaţia Civilă. Pe plan intern, politica în domeniul transporturilor se confrunt ă, în continuare, cu probleme legate de finan ţarea investi ţiilor în infrastructur ă şi de dimensionarea cât mai corect ă a costurilor sociale şi de mediu pe fiecare tip de transport. Exemple ilustrative:

8

COM (2004) 101 final, Bruxelles. Articolul 84 din Tratatul de la Roma 10 Articolul 75 11 Articolul 79 12 Articolul 81 13 Articolul 77 14 Articolul 80 9


95

Modulul 8: Politica U.E. în domeniul transporturilor 250 200 150

Transport pasageri

100

Transport mărfuri

50 0 1990

2000

2010

2020

2030

Figura 8.3: Trendul activităţii de transport (1990=100%)

Referinţe bibliografice: 1. Delors J., Cartea Albă asupra Creşterii Economice, Competitivit ăţii şi Ocupării For ţei de muncă, Bruxelles, 1993. 2. Diaconescu M., Economie Europeană, ediţia a II-a revăzută şi adăugită, editura Uranus, Bucure şti, 2004. 3. Institutul European din România, Politici Europene, Editura MasterPrint, Bucureşti, 2005.

Test de autoevaluare: 1. De la începuturile ei, politica europeană a transporturilor s-a confruntat cu....mari provocări: a. 3; b. 2; c. 4; d. 5; e. nici-un r ăspuns anterior nu este corect. 2. Directoratul General pentru Energie şi Transport este o componentă a: a. Parlamentului European; b. Comitetului Economic şi Social; c. Comitetului Regiunilor; d. Tratatului de la Amsterdam; e. nici-un r ăspuns anterior nu este corect. 3. Singurul mod de transport care a înregistrat sc ăderi continue este

transportul:

naval; rutier; combinat; aerian; nici-un r ăspuns anterior nu este corect. 4. Sistemul European de Management al Traficului European este implementat pe....rute internaţionale: a. 2; b. 3; c. 4; d. 5; e. 6. a. b. c. d. e.


96

Modulul 8: Politica U.E. în domeniul transporturilor 5. Programul Marco Polo 2003-2007 a investit 115 milioane euro în dezvoltarea transporturilor: a. aeriene; b. navale; c. combinate; d. rutiere; e. nici-un r ăspuns anterior nu este corect. 6. Principalul mijloc de transport pentru m ărfuri şi c ălători în cadrul U.E. este transportul: a. feroviar; b. rutier; c. maritim; d. aerian; e. nici-un r ăspuns anterior nu este corect. 7. Căile navigabile interioare din U.E. sunt grupate în....mari sisteme: a. 5; b. 4; c. 3; d. 2; e. nici-un r ăspuns anterior nu este corect. 8. Cele mai multe reglement ări specifice la nivel european au vizat transporturile: a. rutiere; b. aeriene; c. navale; d. feroviare; e. nici-un r ăspuns anterior nu este corect. 9. Directiva 96/1692 prevede c ă, până în anul...., va fi stabilit ă reţeaua trans-europeană de transport care va integra reţelele rutiere, aeriene şi maritime, ca şi infrastructura aferentă de pe teritoriul Comunit ăţii: a. 2007; b. 2008; c. 2009; d. 2010; e. nici-un r ăspuns anterior nu este corect. Obiectivul esenţial urmărit de politica transporturilor din România îl 10. constituie..... în dezvoltarea durabil ă şi în strategia global ă de dezvoltare. a. integrarea transporturilor b. integrarea siguran ţei transporturilor; c. integrarea infrastructurii maritime; d. reducerea impactului transporturilor; e. nici-un r ăspuns anterior nu este corect. Tema de control: Binomul infrastructur ă de transport-transporturi în România.


97

Modulul 9: Politica social ă a U.E.

Politica socială a U.E. Obiective specifice: înţelegerea conceptului de politic ă socială, a abord ării din punct de vedere sistemic şi a evoluţiei concepţiilor privind această politică. Rezultate aşteptate: posibilitatea înţelegerii mecanismelor de implementare şi de finanţare pentru aceast ă politică. Competenţe dobândite: finalizarea modulului va permite studen ţilor să: ¾ înteleagă domeniul de aplicare pentru politica social ă; ¾ evidenţieze actorii implica ţi în formularea şi implementarea acestei

politici; ¾ înţeleagă importanţa diferitelor măsuri legate de politica social ă; ¾ abordeze ştiinţific aceast ă politică din perspectiva evolu ţiei ei. Timp mediu necesar pentru asimilarea acestui modul: 2 ore.

Structura politicii sociale europene este unic ă, total diferită de cea a oricărui sistem naţional de asigur ări sociale, eforturile U.E. fiind concentrate asupra trasării unei „dimensiuni sociale” la nivelul tuturor politicilor comunitare sau asupra stabilirii unor standarde minime de protec ţie socială. În acest context, putem conchide că politica socială europeană este o politică orizontală a U.E. 9.1. Piaţa europeană a factorului muncă

Disparităţile structurale la nivelul U.E., legate de gradul de ocupare a factorului muncă şi de rata şomajului, sunt mari. La începutul anului 2009, rata şomajului european a fost de 7,6%. În aceeaşi perioadă, rata şomajului la nivelul zonei euro a fost de 8,2%. 1 Acestea în condi ţiile în care ratele şomajului în S.U.A. şi Japonia erau de 5,1%, respectiv 3,9%. Totuşi, chiar dacă au fost înregistrate succese în diminuarea ratei şomajului, continuă să existe mari discrepan ţe în ceea ce prive şte nivelul ratei şomajului pe regiuni. În anul 2008, cele mai mari rate de ocupare au fost în Danemarca, de 77,1%, Olanda, de 76%, Suedia, 74,2%, Austria, 71,4%, şi Regatul Unit, de 71,3%. Danemarca, Suedia, Olanda şi Finlanda, cu 73,2%, 71,8%, 69,9% şi, respectiv, 68,5%, au înregistrat cele mai mari rate ale ocup ării femeilor, în timp ce în Malta, 36,9%, Italia, 46,6% şi Grecia, 47,9% au fost cele mai puţine femei angajate. Diferenţe mici între numărul de angaja ţi bărbaţi şi femei au fost remarcate în Finlanda, Suedia şi Lituania. La polul opus, diferen ţe foarte mari între num ărul angajaţilor bărbaţi şi cel al angaja ţilor femei au fost inregistrate în Grecia, Italia şi Spania. Rate mari de ocupare a persoanelor între 55 şi 64 de ani au fost în Suedia, Estonia şi Danemarca, de 70%, 60% şi 58,6%, în timp ce num ărul persoanelor vârstnice salariate a fost redus în Malta, Polonia şi Luxemburg, unde ratele de ocupare au fost de 28,3%, 29,7%, respectiv 32%. În anul 2008, aproape o cincime (18,2%) dintre persoanele angajate au lucrat part-time. Olanda, Germania, Regatul Unit şi Suedia au fost ţările 1

http://en.wikipedia.or g/wiki/Economy _ o _ f the _ Eur opean _ Union


98

Modulul 9: Politica social ă a U.E. care au angajat cel mai mult persoane pentru activit ăţi cu normă redusă, în timp ce asemenea joburi au fost folosite cel mai pu ţin în Bulgaria, Slovacia, Ungaria şi Cehia. România s-a clasat pe pozi ţia a 16-a în U.E., dup ă rata ocupării cu normă redusă, cu 9,7%. 9.2. Tratatul de la Roma şi consecinţele sale

Politica socială a U.E. a debutat odat ă cu Tratatul de la Roma, în anul 1957. Acesta a pus bazele politicii sociale prin articolele sale referitoare la libera circulaţie a factorului muncă şi la libertatea de stabilire a acestuia oriunde în spa ţiul comunitar. Tot în textul acestui tratat, a fost prev ăzută crearea Fondului Social European, instrumentul de finan ţare a politicii sociale şi, totodată, cel mai vechi dintre fondurile structurale. În decembrie 2000, în cadrul Consiliului European de la Nisa, s-a iniţiat dezbaterea Agendei Sociale Europene şi a viitoarei arhitecturi sociale europene. În conformitate cu analiza efectuat ă cu ocazia Consiliului European de la Nisa, principalele provoc ări cărora trebuie să le facă faţă U.E. sunt: ¾ creşterea gradului de ocupare a factorului muncă; ¾ creşterea mobilit ăţii intra-comunitare a factorului munc ă; ¾ valorificarea eficient ă a progresului tehnic, astfel încât s ă se creeze premisele îmbun ătăţirii condiţiilor de viaţă şi de munc ă ale lucr ătorilor europeni; ¾ întărirea coeziunii sociale şi reducerea inegalit ăţii sociale; ¾ gestionarea eficient ă a efectelor sociale generate de l ărgirea către Est a U.E. În plus, au fost stabilite obiectivele punctuale ale politicii sociale europene, dup ă cum urmează: ¾ creşterea numărului de locuri de munc ă, prin creşterea rolului măsurilor active de combatere a şomajului, îmbunătăţirea accesului la sistemele de educa ţie şi formare profesional ă, accelerarea procesului de recunoaştere reciprocă a diplomelor, certificatelor şi calificărilor profesionale; combaterea oricărei forme de s ăr ăcie şi promovarea egalit ăţii ¾ integr ării sociale; modernizarea sistemului european de protec ţie socială, prin întărirea ¾ cooper ării dintre Statele Membre în acest domeniu, armonizarea sistemului de pensii şi a sistemelor de salarizare. 9.3. Conţinutul politicii sociale actuale a Uniunii Europene 9.3.1. Baza legală a politicii sociale europene

Baza legală a politicii sociale europene a fost stabilit ă prin Tratatul de la Roma (1957), înt ărită prin Actul Unic European (1986/1987) şi consolidat ă prin Tratatele de la Maastricht (1992) şi Amsterdam (1997). Alături de aceste prevederi juridice, stau o serie de directive şi de reglementări privind Fondul Social European, condi ţiile de muncă, ocuparea factorului muncă şi şomajul, securitatea social ă.


99

Modulul 9: Politica social ă a U.E. 9.3.2. Instituţii care implementează Politica Socială a Uniunii Europene

Principalii actori instituţionali implicaţi în procesul de decizie şi de implementare a politicii sociale sunt reprezenta ţi de: Comisia European ă, Parlamentul European, Consiliul European şi Comitetul Economic şi Social, sprijiniţi în activitatea lor de trei agen ţii europene şi de un num ăr egal de parteneri sociali. Comisia Europeană este direct responsabil ă pentru pregătirea şi asigurarea implement ării politicilor sociale, prin Direcţia Generală Probleme Sociale şi Ocuparea Factorului Munc ă. Comisia este un organ al Comunit ăţilor Europene, independent de Statele Membre, având deci un caracter cu adev ărat supranaţional. Sediul Comisiei se află la Berlaymont, Bruxelles. Comisarii acţionează exclusiv la dispozi ţia Uniunii şi nu a ţărilor de origine. Comisia European ă este direct responsabil ă pentru pregătirea şi asigurarea implement ării politicilor sociale, prin Direcţia Generală Probleme Sociale şi Ocuparea Factorului Munc ă. Rolul său este de a iniţia şi definitiva noi acte legislative în domeniu şi de a se asigura c ă măsurile astfel adoptate vor fi implementate de Statele Membre. Parlamentul European este implicat în procesul decizional prin Comitetul pentru Ocupare şi Probleme Sociale, ale c ărui responsabilit ăţi au în vedere diverse aspecte ce ţin de politica de ocupare a factorului munc ă şi de politica social ă. Consiliul European este echivalentul unui consiliu de mini ştri la nivel european şi se reuneşte de câteva ori pe an, în scopul coordon ării politicilor sociale ale Statelor Membre. Comitetul Economic şi Social are rol consultativ în procesul de decizie şi emite opinii, la solicitarea Comisiei Europene, care au doar caracter informativ. Acest Comitet constituie conexiunea cu societatea civil ă, în cadrul său fiind reprezentate diverse organiza ţii economice şi sociale de pe teritoriul U.E. Opiniile sale sunt înaintate unor institu ţii precum Consiliul, Comisia şi Parlamentul European. Comitetul pentru Ocupare a fost înfiinţat în anul 2000, are rol consultativ şi este activ implicat în dezvoltarea Strategiei europene de angajare a factorului munc ă, precum şi în promovarea coordon ării între Statele Membre în privin ţa politicilor care ţin de ocuparea şi de piaţa factorului muncă. Comitetul European de Monitorizare a Rasismului şi Xenofobiei , cu sediul la Viena, a fost înfiin ţat în anul 1997 şi sprijină procesul decizional, prin furnizarea de date şi informaţii referitoare la situaţia rasismului, xenofobiei, islamofobiei şi antisemitismului la nivel comunitar, precum şi elaborarea de studii şi strategii de ac ţiune în acest domeniu. Agenţ ia ia Europeană pentru S ănătate şi Securitate la Locul de Munc ă, cu sediul la Bilbao, a fost înfiin ţată în anul 1996, în scopul de a colecta, disemina şi facilita schimbul de informa ţii şi bună practică în furnizarea de date privind s ănătatea şi securitatea la locul de munc ă, pe baza cărora sunt fundamentate propunerile şi iniţiativele Comisiei Europene în această direcţie.


100

Modulul 9: Politica social ă a U.E. 9.3.3. Agenda Politicii Sociale a Uniunii Europene

Agenda Politicii Sociale este documentul programatic şi cadrul de implementare al Politicii Sociale Comunitare şi a fost adoptată în anul 2000, ca rezultat al Strategiei de la Lisabona. Documentul prezint ă obiectivul pe 10 ani al U.E. de transformare a economiei comunitare în cea mai competitiv ă economie bazat ă pe cunoaştere şi descrie strategia elaborat ă pentru realizarea acestui obiectiv. Practic, obiectivele U.E. pentru orizontul 2010 sunt: ¾ creşterea performan ţelor economice; ¾ crearea de noi locuri de munc ă; ¾ utilizarea optimal ă a posibilităţilor oferite de societatea bazat ă pe cunoaştere. Priorit ăţ ile politicii sociale reflectă aceast ă orientare spre calitate şi ăţ ile sunt reprezentate de: ¾ gradul ridicat de ocupare al factorului munc ă: are în vedere crearea şi promovarea de noi locuri de munc ă; ¾ calitatea muncii : se refer ă la locuri de munc ă mai bune şi la modalit ăţi mai echilibrate de combinare a vie ţii profesionale cu via ţa personală, ceea ce implică existenţa unor politici de angajare mai bune, salarii rezonabile şi o organizare a muncii adaptat ă atât nevoilor companiilor, cât şi nevoilor indivizilor; ¾ calitatea politicii sociale propriu-zise: implică un grad ridicat de protecţie socială, existenţa unor servicii sociale de calitate pe tot cuprinsul U.E. şi accesibile tuturor, crearea de oportunit ăţi reale pentru to ţi indivizii şi garantarea drepturilor fundamentale şi a celor sociale, aspecte care joac ă un rol esenţial în atingerea obiectivului pentru anul 2010 al politicii sociale, prin îmbinarea productivităţii cu satisfacţia personal-profesional ă; ¾ calitatea relaţ iilor iilor industriale: are în vedere adaptarea cu succes la schimbările industriale şi reflectă impactul cunoa şterii (al noilor tehnologii şi al cercetării) în progresul economic. 9.4. Strategiile şi instrumentele de implementare ale Politicii Sociale Europene 9.4.1. Strategia U.E. de ocupare a factorului muncă

Această strategie a fost adoptat ă odată cu introducerea, în textul Tratatului de la Amsterdam, a capitolului referitor la factorul munc ă. În func ţie de priorităţile identificate, strategia este structurat ă pe patru piloni , fiecare reprezentând un domeniu de ac ţiune a c ărui dezvoltare contribuie la o mai bun ă ocupare a factorului munc ă la nivel comunitar: 1. angajabilitatea: reprezint ă un nou concept în sfera ocup ării factorului muncă, care se refer ă la abilitatea de a fi angajat, contribuind la combaterea şomajului în rândul tinerilor şi la diminuarea şomajului pe termen lung; 2. antreprenoriatul : promoveaz ă crearea de noi locuri de munc ă prin încurajarea dezvoltării la nivel local; 3. adaptabilitatea: are în vedere modernizarea organiz ării muncii şi promovarea contractelor de munc ă flexibile; 4. asigurarea de şanse egale: se refer ă, în special, la adoptarea de m ăsuri speciale pentru femei, în scopul reconcilierii vie ţii profesionale cu via ţa personală. Politici publice europene

101

Modulul 9: Politica social ă a U.E. Modul de funcţionare a strategiei este structurat pe mai multe etape, după cum urmează: ţiii i în ocuparea factorului munc ă”, sub forma unor ¾ stabilirea unor „ Direc ţ documente elaborate anual şi având la baz ă o propunere a Comisiei Europene, care este discutat ă şi aprobată de către Consiliul European; ionale de ac ţ ţ iune iune”, de către fiecare Stat ¾ elaborarea unor „ Planuri naţ ionale Membru în parte, care descriu modul de aplicare a elementelor documentului anterior la nivelul Statelor Membre; ¾ elaborarea, de c ătre Comisia European ă şi Consiliul European, a unui „Raport comun asupra ocupării ”, ”, care are la baz ă planurile naţionale de acţiune; ¾ trasarea de recomand ări specifice pentru fiecare Stat Membru. ăşoar ă acest proces de coordonare a Metoda pe baza c ăreia se desf ăş politicilor de ocupare a factorului munc ă este „metoda deschisă de coordonare”, care a fost adoptat ă în cadrul Strategiei de ocupare. 9.4.2. Dialogul social

Dialogul social a fost ini ţiat în anul 1985, promovat prin Actul Unic European şi consolidat în anul 1998. El reprezint ă unul dintre elementele cheie ale modelului social european şi joacă un rol important în cadrul Strategiei europene de angajare a factorului muncă. Dialogul social reprezint ă o procedur ă de consultare la nivel comunitar, în care sunt implicaţi diver şi parteneri sociali, pe de o parte, şi Comisia European ă, pe de alt ă parte. În timp, t imp, dialogul social s-a dovedit a fi o procedur ă eficientă de g ăsire a soluţiilor comune în dezvoltarea politicilor sociale, având ca rezultat un număr de opinii comune şi de acorduri colective între partenerii sociali şi Comisia European ă. Toate aceste acorduri au fost transformate în directive comunitare. 9.4.3. Fondul Social European

A fost înfiinţat prin Tratatul de la Roma şi reprezintă principalul instrument financiar al politicii sociale europene, precum şi unul dintre fondurile structurale ale politicii regionale europene. În particular, Fondul Social European constituie instrumentul de implementare a Strategiei europene de ocupare şi finanţează trei tipuri de ac ţ i uni: ţiuni:

formarea profesional ă; ¾ reconversia profesional ă; ¾ crearea de noi locuri de munc ă. Acest fond reprezintă principalul instrument financiar de sprijinire a factorului muncă şi de promovare a coeziunii socio-economice, beneficiind de 10% din cheltuielile bugetului U.E. În actuala perioadă de programare, 2007-2013, Fondul Social European acţionează sub deviza ”Investind în oameni” şi beneficiază de 75 miliarde euro, pentru finanţarea următoarelor arii prioritare: ¾ îmbunătăţirea capitalului uman (34% din total Fond Social European); ¾ îmbunătăţirea accesului la munc ă şi durabilitate (30%); ¾ creşterea adaptabilit ăţii lucr ătorilor, firmelor şi managerilor (18%); ¾ îmbunătăţirea incluziunii sociale a persoanelor defavorizate (14%); ¾ întărirea capacit ăţii instituţionale la nivel na ţional, regional şi local (3%); ¾


102

Modulul 9: Politica social ă a U.E. mobilizări pentru reforme în domeniile angajabilit ăţii şi incluziunii (1%). ¾ În cadrul fiecărei regiuni europene, distribu ţia fondurilor din FSE reflectă priorităţile locale şi regionale. Cele şase priorităţi ale FSE 2007-2013 acoper ă obiectivele convergen ţă, competitivitate regional ă şi factor muncă. 9.5. Provocările actuale ale Politicii Sociale Europene

Comisia European ă a sesizat deficitul de mobilitate a for ţei de muncă în Uniune. Numai 2% din popula ţia de vârst ă activă din U.E.27 lucreaz ă într-un alt Stat Membru, procent mic nu numai în cifre absolute, dar şi în raport cu predispoziţia la schimbare a lucr ătorilor din ter ţe ţări rezidenţi în U.E., de două ori mai „mobili” decât cet ăţenii europeni. 2 Aspectele problematice identificate în cursul acestei evaluări evoluează în jurul tendinţelor demografice 3, inegalităţilor de gen încă existente, schimb ării naturii familiei4, schimbărilor tehnologice, disparit ăţilor sociale şi săr ăciei. Acestora li se adaugă provocarea adus ă de ultimele extinderi ale U.E. din anii 2004 şi 2007. Pe de alt ă parte, însă, în timp ce economia comunitar ă este în regres, unele dintre aceste noi State Membre înc ă mai înregistrează o creştere economic ă, ceea ce poate impulsiona progresul economic la nivel comunitar. Şomajul contemporan european afecteaz ă într-o propor ţie semnificativă populaţia tânăr ă. Rata şomajului în cazul popula ţiei sub 25 ani a sc ăzut de la 18,7%, în anul 2005, la 17,7%, în anul 2006. Cele mai reduse valori ale ratei şomajului care afecteaz ă populaţia tânăr ă se înregistreaz ă în Olanda (5,9%), Danemarca (7,5%) şi Austria (9,6%), în timp ce ratele cele mai înalte se regăsesc în state precum Polonia (33,3%), Slovacia (29,7%) şi Grecia (26,4%). Una dintre principalele provoc ări aduse de extinderea U.E. în domeniul social se refer ă la discriminarea minorit ăţilor etnice, provocare care impune adoptarea de solu ţii comune la nivelul U.E. Acesteia i se adaug ă potenţialul migrator al factorului muncă din noile State Membre şi modul în care poate fi afectat peisajul social comunitar. Totuşi, se poate ca acest efect migrator al factorului munc ă din noile State Membre să nu fie unul de durat ă, ci unul pe termen scurt, iar fenomenul migrator poate avea loc şi în sens invers, datorit ă foştilor lucr ători emigranţi, care pot alege să se întoarcă în ţara lor de origine odat ă cu integrarea acesteia în U.E. O problemă extrem de important ă, legată de politica social ă comunitar ă, este aceea a stabilirii nivelului salariului minim garantat în Statele Membre. În ianuarie 2006, 18 dintre cele 25 state membre U.E., 2 state în curs de aderare 5 şi un stat candidat 6 şi-au armonizat legislaţia referitoare la salariul minim garantat. Nivelul acestui salariu minim garantat variază de la 129 euro pe lun ă, în Lituania, la 1.503 euro pe lun ă, în Luxemburg. 2

www.euractiv.ro îmbătrânirea popula ţiei şi a factorului munc ă în spaţiul european. 4 creşterea numărului familiilor monoparentale, ceea ce duce la ajustarea corespunz ătoare a protec ţiei sociale în aceast ă direcţie. 5 România şi Bulgaria 6 Turcia 3


103

Modulul 9: Politica social ă a U.E. În plus, propor ţia factorului munc ă salarizat cu acest salariu minim difer ă, de la 1%, în Spania, la 18% în Luxemburg. Statele Membre U.E. pot fi grupate în trei categorii: ¾ state cu un salariu minim garantat de aproximativ 300 €/lun ă: Letonia, Lituania, Slovacia, Estonia, Polonia, Ungaria şi Cehia; ¾ state cu un salariu minim garantat cuprins între 400 şi 700 €/lun ă: Portugalia, Slovenia, Malta, Spania şi Grecia; a, ¾ state cu un salariu minim garantat mai mare de 1.200 €/lun ă: Franţ a, Belgia, Regatul Unit, Olanda, Irlanda şi Luxemburg . Interesant de analizat este şi evoluţia nivelului salariului minim garantat în statele membre U.E. Rata anual ă de creştere a salariului minim variază între 1% în Olanda şi 12% în Estonia. Diferenţele dintre Statele Membre U.E. în legătur ă cu procentul din factorul muncă plătit cu salariul minim sunt foarte mari. În Spania, Regatul Unit, Malta, Slovacia, Cehia, Slovenia şi Olanda, acest procent este de doar 3%. În Irlanda, Polonia, Portugalia, Estonia şi Ungaria, procentul se situeaz ă între 3% şi 8%. În cazul Lituaniei, Franţei şi Luxemburgului, procentajul atinge 12%. Şi toate acestea în situa ţia în care, în S.U.A., cu salariul minim sunt plătiţi 1,4% din lucr ători. Revenind la situa ţia general ă a politicii sociale europene, este de ăţ iiii sociale remarcat tendinţa de accentuare a rolului „ responsabilit ăţ corporative”, adică a acceptării unei companii de a- şi justifica deciziile în fa ţa păr ţilor interesate, efectuate în mod direct de acestea. 9.6. Politica social ă în România

Rata şomajului din prima luna a anului 2009 a fost mai mare cu 0,7% decât cea din luna ianuarie a anului 2008, ca urmare a cre şterii numărului mare de persoane înregistrate ca şomeri indemniza ţi - persoane provenite din activitati economice. Cei mai multi şomeri (indemniza ţi şi neindemnizaţi) provin din construcţii, agricultur ă şi industria lemnului. Cel mai ridicat nivel al ratei şomajului a fost atins în jude ţul Vaslui, de 10,3%, urmat de Mehedin Mehedinţi (9,8%), Teleorman (8,6%), Dolj (8,5%), Gorj (8,0%), Covasna (7,9%) şi Alba (7,9%). În schimb, nivelul minim al ratei şomajului în luna ianuarie 2009, de 1,4%, s-a înregistrat în jude ţul Ilfov. Comisia European ă a anticipat, anticipat, în luna mai 2009, 2009, că rata şomajului din România va cre şte semnificativ, până la 8% la sfâr şitul anului 2009, de la 5,8% în 2008, şi se va reduce uşor în 2010, pân ă la 7,7%. În România, în perioada 2007 – 2013, FSE are alocat ă suma de 3.684 milioane euro, ceea ce reprezint ă aproximativ 19,2% din bugetul Fondurilor Structurale şi de Coeziune. Fondul Social European va finan ţa două Programe Operaţionale Sectoriale: ¾ POS Dezvoltarea Resurselor Umane cu o alocare financiar ă de 3.476 milioane euro ceea ce reprezint ă aproximativ 18,1% din Fondurile Structurale şi de Coeziune. Acest program urm ăreşte dezvoltarea capitalului uman şi creşterea competitivit ăţii, prin conectarea educa ţiei şi învăţării pe tot parcursul vieţii cu piaţa muncii şi asigurarea de oportunit ăţi sporite de participare pe o pia ţă a muncii modern ă, flexibilă şi incluzivă a 1.650.000 de persoane; Politici publice europene

104

Modulul 9: Politica social ă a U.E. ¾ POS Dezvoltarea Capacit ăţii Administrative, cu alocare financiar ă de 208 milioane euro, aproximativ 1,1% din bugetul Fondurilor Structurale şi de Coeziune. Programul are ca obiectiv principal crearea unei administra ţii publice eficiente, în beneficiul mediului socio-economic din România, prin descentralizarea şi modernizarea administra ţiei publice centrale şi locale în sectoare precum: s ănătatea, educa ţia şi serviciile sociale, sub aspectul creşterii eficienţei administrative, îmbunătăţirii actului legislativ şi decizional etc. În implementarea Fondului Social European sunt implicate următoarele instituţii: Ministerul Muncii, Familiei şi Egalităţii de Şanse, prin Autoritatea de Management pentru POS DRU şi Ministerul Internelor şi Reformelor Administrative, prin Autoritatea de Management pentru POS DCA. Rezumat:

Integrarea european ă s-a concentrat ini ţial pe chestiunile economice. Garantarea comer ţului liber prin eliminarea diferitelor obstacole şi restricţii şi consolidarea economiilor na ţionale şi a competitivităţii lor au reprezentat interesul primar al politicii europene. Chestiunile sociale aveau clar mai puţină importanţă. Politica socială europeană s-a limitat multă vreme la simpla evitare a denatur ărilor într-o competiţie, create din cauza unor standarde sociale diferite şi la sporirea mobilităţilor angajaţilor.7 Dinamica economic ă şi instituţională care caracterizeaz ă U.E., ca urmare a procesului de creare a Pie ţei Unice, a impus includerea aspectelor sociale pe agenda U.E., de şi, în prezent, nu se poate vorbi despre o federalizare real ă a politicii sociale europene. „Sistemele de asigur ări sociale naţ ionale ionale r ămân principalele instituţ ii ii ale politicii sociale ale Europei, dar ele ac ţ ţioneaz i oneaz ă în contextul unei constrângeri în creştere datorate politicii multi-nivel.”8

Concluzii:

Persistenţa unor rate înalte ale şomajului în multe State Membre U.E. constituie elementul cheie care orienteaz ă agenda Politicii Sociale Europene. Şomajul, dublat de efectele globaliz ării, a reaşezat raportul între adepţii flexibilităţii pieţei muncii şi cei ai tradiţiei neo-corporative. 9 În conformitate cu obiectivul U.E. stabilit la Lisabona, economia cunoaşterii, protecţia socială şi politicile sociale sunt tratate ca un factor productiv. Modernizarea modelului social european constituie un factor al dinamismului economic şi al reformei factorului munc ă.10 La nivelul anului 2010, se a şteaptă ca gradul de ocupare a factorului muncă în U.E. să fie de 70%, concomitent cu adaptarea condi ţiilor de muncă şi relaţiilor contractuale la noua balan ţă care se va crea între flexibilitatea şi securitatea factorului muncă. 7 8

www.labsmn.pub.ro Liebfried S., Pierson P., European Social Policy: Between Fragmentation and Integration ,

Brookings Institution, Washington, 1995. Addison J., Siebert W.S., Labour Markets in Europe: Issues of Harmonization and Regulation, Dryden Press, London, 1997. 10 European Commission, Employment in Europe, Brussels, 2001. 9


105

Modulul 9: Politica social ă a U.E. Ca urmare, despre efecte semnificative ale politicii sociale comunitare se poate vorbi doar pe termen lung. Exemple ilustrative: Tabelul 9.1: Rata şoma jului la nivelul U.E.27 (%)

Statul Membru

Rata şoma jului 4,1 3,7 5,5 7,3 5,6 4,5 2,6 6,2 9,3 6,9 4,5 6,3 7,9 6,1

Austria Cipru Estonia Germania Irlanda Lituania Olanda România Spania Belgia Cehia Finlanda Grecia Italia

Statul Membru Luxemburg Polonia Slovacia Suedia Bulgaria Danemarca Franţa Ungaria Letonia Malta Portugalia Slovenia Regatul Unit

Rata şoma jului 4,5 7,7 9,8 5,6 5,9 3,1 7,8 7,6 5,3 5,6 7,4 4,3 5,1

Capital uman Access la muncă Adaptabilitate Incluziune socială Capacitate Capacitate institu ională Reforme

Figura 9.1: Fondul Social European 2007-2013

100%

80%

60%

POS DCA POS DRU

40%

20%

0%

200 2007 7 200 2008 8 200 2009 9 201 2010 0 201 2011 1 201 2012 2 201 2013 3 Total Total

Figura 9.2: Repartizarea Fondului Social European în România, 20072013


106

Modulul 9: Politica social ă a U.E. Referinţe bibliografice: 1. Addison J., Siebert W.S., Labour Markets in Europe: Issues of

Harmonization and Regulation, Dryden Press, London, 1997. 2. Liebfried S., Pierson P., European Social Policy: Between Fragmentation and Integration, Brookings Institution, Washington,

1995. 3. 4. 5. 6.

European Commission, Employment in Europe, Brussels, 2001.

www.labsmn.pub.ro www.euractiv.ro http://en.wikipedia.or g/wiki/Economy _ o _ f the _ Eur opean _ Union

Test de autoevaluare: 1. La începul anului 2009, în cadrul Triadei U.E.-S.U.A.-Japonia, cea mai mare rată a şomajului a avut-o: a. S.U.A.; b. U.E.; c. Japonia; d. nu se poate preciza; e. nici-un r ăspuns anterior nu este corect. 2. Politica social ă a U.E. a debutat odat ă cu: a. Tratatul de la Amsterdam; b. adoptarea Constitu ţiei Europene; c. extinderea U.E. din anul 2004; d. extinderea U.E. din anul 2007; e. nici-un r ăspuns anterior nu este corect. 3. Instituţia direct responsabil ă pentru pregătirea şi asigurarea implementării politicilor sociale este: a. Parlamentul European; b. Consiliul European; c. Comisia European ă; d. Comitetul Economic şi Social; e. nici-un r ăspuns anterior nu este corect. 4. Creşterea performanţelor economice, crearea de noi locuri de munc ă şi utilizarea optimală a posibilităţilor oferite de societatea bazat ă pe cunoaştere reprezintă obiectivele U.E. pentru orizontul: a. 2013; b. 2020; c. 2015; d. 2010; e. nici-un r ăspuns anterior nu este corect. 5. .....promovează crearea de noi locuri de munc ă prin încurajarea dezvoltării la nivel local: a. antreprenoriatul; b. adaptabilitatea; c. asigurarea de şanse egale; d. angajabilitatea; e. nici-un r ăspuns anterior nu este corect. 6. Strategia U.E. de ocupare a factorului munc ă este structurat ă pe ...

piloni: Politici publice europene

107

Modulul 9: Politica social ă a U.E. 2; 3; 4; 5: nici-un r ăspuns anterior nu este corect. 7. Dialogul social a fost ini ţiat în anul: a. 1990; b. 1989; c. 1988; d. 1987; e. nici-un r ăspuns anterior nu este corect. 8. Fondul Social European finan ţează....tipuri de acţiuni aferente Strategiei europene de ocupare: a. 2; b. 3; c. 4; d. 5; e. nici-un r ăspuns anterior nu este corect. 9. Franţa, Belgia, Regatul Unit, Olanda, Irlanda şi Luxemburg sunt statele membre U.E.27 cu un salariu minim garantat mai mare de....pe lun ă: a. 300 euro; b. 400 euro; c. 700 euro; d. 1200 euro; e. nici-un r ăspuns anterior nu este corect. Nivelul minim al raţei şomajui în România în anul 2009 se 10. înregistrază în judeţul: a. Argeş; b. Timiş; c. Dolj; d. Bihor; e. nici-un r ăspuns anterior nu este corect. a. b. c. d. e.

Tema de control: Eficacitatea politicii de protecţie socială din România.


108

Modulul 10: Politica regional ă a U.E.

Politica regională a U.E. Obiective specifice: înţelegerea conceptului de politic ă regională, a abordării din punct de vedere sistemic şi a evoluţiei concepţiilor privind aceast ă politică. Rezultate aşteptate: posibilitatea înţelegerii mecanismelor de implementare şi de finanţare pentru aceast ă politică. Competenţe dobândite: finalizarea modulului va permite studen ţilor să: ¾ înteleagă domeniul de aplicare pentru politica regional ă; ¾ evidenţieze actorii implica ţi în formularea şi implementarea acestei

politici; importanţa diferitelor măsuri legate de atenuarea ¾ înţeleagă disparităţilor regionale; ¾ abordeze ştiinţific aceast ă politică din perspectiva evolu ţiei ei. Timp mediu necesar pentru asimilarea acestui modul: 2 ore. 10.1. Considerente generale

Politica regional ă a Uniunii Europene, pe lâng ă faptul că este orientată, în principal, asupra modului în care func ţionează economia la nivelul diferitelor regiuni, caut ă să găsească soluţii la următoarele două categorii de probleme: ¾ reducerea, pân ă la eliminare, a disparit ăţilor interregionale cronicizate în cadrul economiilor analizate; ¾ evaluarea consecin ţelor utilizării diferitelor instrumente de politic ă regională asupra economiilor regiunilor supuse analizei. Principalele provoc ări , cărora Uniunea European ă trebuie, în prezent, să le facă faţă, se refer ă la: ¾ globalizare; ¾ procesul de restructurare economic ă; ¾ liberalizarea comer ţului; ¾ revoluţia tehnologic ă; ¾ îmbătrânirea popula ţiei; ¾ migraţia for ţei de munc ă; ¾ ritmul scăzut al creşterii economice; ¾ creşterea şomajului, în contextul crizei globale. 10.2. Disparităţile economice regionale din cadrul U.E.

Pentru politica regional ă comunitar ă, regiunile sunt definite ca fiind teritoriul unui Stat Membru sau o parte component ă a unui Stat Membru. Aceste regiuni sunt definite şi clasificate conform NUTS 1. NUTS prezintă patru niveluri principale: NUTS 0 – NUTS III. În cadrul NUTS-0 sunt cuprinse Statele Membre. Cele mai multe analize efectuate la nivel comunitar se fundamenteaz ă pe NUTS II. Cu toate acestea, regiunile delimitate ca NUTS II difer ă între ele în ceea ce priveşte populaţia sau suprafaţa.

1

Nomenclatorul Unit ăţilor Teritoriale pentru Statistic ă. 109 Politici publice europene

Modulul 10: Politica regional ă a U.E. 10.2.1. Disparităţi regionale legate de venit

Nivelul venitului mediu pe locuitor în cadrul Statelor Membre şi regiunilor U.E. variază foarte mult. După criteriul venitului mediu, Luxemburg se situeaz ă pe primul loc între Statele Membre. Toate cele 12 noi State Membre U.E. au venituri medii sub 50% din media U.E.-15, excep ţie f ăcând Cipru, Cehia, Malta şi Slovenia. Dacă analizăm disparităţile regionale legate de venitul mediu la nivelul NUTS-II, decalajul dintre cea mai dezvoltat ă regiune (Luxemburg) şi cea mai puţin dezvoltat ă (Letonia) este de 6:3. La nivel regional, acest raport se analizează între Londra, cea mai bogat ă, şi Lubelskie (Polonia), cea mai săracă, şi este de 9:1. 25,6% din popula ţia U.E. locuieşte în regiunile de convergen ţă, în timp ce, 21,4% din popula ţie locuieşte în regiunile cele mai prospere. 12,1% din popula ţia comunitar ă locuieşte în zonele cele mai s ărace ale Uniunii Europene, în regiunile ale c ăror PIB/locuitor este sub 50% din media comunitar ă, iar restul popula ţie locuieşte în regiunile care înregistrează un PIB/locuitor între 50% şi 75% din media U.E. Analizând distribuţia PIB/locuitor (ca procent din media U.E.-27, de 22400 pps.) se poate observa c ă acest indicator variaz ă de la 24% din media U.E.-27 (5430 pps) în regiunea Nord-Est a României, pân ă la 303% (67.798 pps) în regiunea Inner London din Regatul Unit. Astfel, raportul dintre cele două extreme este de 12,5 la 1. În clasamentul celor mai dezvoltare regiuni europene, se înscriu Luxemburg (264% din media U.E.), Bruxelles (241% din media U.E.), Hamburg (202% din media U.E.) şi Viena (178% din media U.E.). Cele mai prospere regiuni ale Uniunii Europene sunt situate în partea de sud a Germaniei, sudul Regatului Unit, p ăr ţile din nordul Italiei şi Belgiei, Luxemburg, Olanda, Irlanda şi Scandinavia. Regiunile-capital ă: Madrid, Paris şi Praga se înscriu de asemenea în aceast ă categorie. Cele mai sărace regiuni europene caracterizeaz ă extremităţile sudice şi vestice ale Uniunii Europene, estul Germaniei şi noile State Membre. În majoritatea Statelor Membre, regiunile – capitală se detaşează de nivelul de dezvoltare a celorlalte regiuni, ocupând o pozi ţie privilegiată: Bruxelles, Praga, Sofia, Atena, Madrid, Paris, Lisabona, Budapesta, Bratislava, Londra, Var şovia şi Bucureşti. Conform comunicatului de pres ă al Eurostat, dat publicit ăţii la data de 12 februarie 2008, regiunea Nord-Est a României este cea mai s ăracă regiune a Uniunii Europene, înregistrând un PIB per locuitor de 5.430 euro, ceea ce reprezint ă 24,2% din media PIB-ului per locuitor la nivelul U.E.27. 2 10.2.2. Disparităţi regionale ale pieţei muncii

Şomajul reprezint ă un alt indicator important pentru analiza dispariăţilor socio-economice la nivel regional. La nivelul U.E.-15, se constat ă îmbunătăţiri ale ratelor şomajului în Irlanda, Olanda, Finlanda şi Suedia. În Grecia, rata şomajului este ridicat ă, în timp ce în Spania, de şi s-a redus, se situeaz ă încă peste media U.E.-15. În Portugalia, rata şomajului a r ămas redusă şi stabilă. În cazul noilor State 2

EUROSTAT, Regional GDP per inhabitant in the EU27 , în EUROSTAT News Release

no.19/2008.


110

Modulul 10: Politica regional ă a U.E. Membre U.E., situaţia este mult mai grav ă, o situaţie mai bună prezentând doar Ungaria şi Slovenia. La nivelul NUTS-II, disparităţile referitoare la şomaj sunt mult mai accentuate decât la nivelul Statelor Membre şi în continuă schimbare. Ca urmare, gradul de ocupare a factorului munc ă la nivel regional este extrem de diferit. În legătur ă cu atenuarea disparit ăţilor regionale date de venit şi de şomaj, au fost enun ţate mai multe teorii economice:3 teoria convergen ţ ei ei : susţine că veniturile într-o zon ă economică integrată, precum U.E., au tendin ţa de a se apropia ca nivel, ca efect al acţiunii mecanismelor de ajustare economic ă, inclusiv al liberei circulaţii a bunurilor şi factorului muncă; ei condi ţ i onate: ia în considerare diferen ţele care ¾ teoria convergen ţ ei ţionate: apar între tehnologiile utilizate la nivel regional. Ca urmare, pentru eliminarea disparităţilor regionale, sunt necesare o politic ă eficientă a concurenţei şi eliminarea barierelor din calea liberei circula ţii a bunurilor, factorului munc ă, capitalului şi tehnologiilor; ¾ teoria divergen ţ ei: ei: conduce la ob ţinerea unor concluzii diferite fa ţă de primele două teorii enunţate anterior. Aceasta deoarece ea ia în considerare ultimele diferenţe apărute între tehnologiile de produc ţie, costurile de transport, structura economiilor regionale, efectele aglomer ărilor şi clusterelor economice. 10.3. Evoluţia politicii regionale a U.E.

Elementele iniţiale ale politicii regionale comune sunt legate de Fondul Social European – care avea ca obiective, printre altele, cre şterea gradului de ocupare a factorului munc ă şi mobilităţii geografice şi ocupaţionale în cadrul U.E. 4 – şi de Fondul European de Orientare şi Garantare pentru Agricultur ă5. Şocul petrolier din anul 1973 şi prima extindere a U.E. au determinat creşterea importanţei acordate politicii regionale comunitare. Ca urmare, Reglementarea 724/75 U.E. a condus la înfiin ţarea Fondului European de Dezvoltare Regional ă. Fondul de Coeziune s-a constituit conform prevederilor Articolului 161(2) din Tratatul de la Maastricht, în scopul asigur ării de fonduri pentru derularea proiectelor de infrastructur ă şi de mediu în Statele Membre al c ăror PIB/locuitor era mai mic de 90% din media U.E. Fondul European de Investi ţ i i era destinat facilit ării finanţării ţii proiectelor din zonele periferice ale U.E, care implicau acceptarea unui risc de creditare bancar ă superior celui standard cu care opera Banca European ă de Investiţii. Politica regională europeană actuală se fundamenteaz ă pe următoarele principii: concentrarea; ¾ ¾ programarea; adiţionalitatea; ¾ parteneriatul. ¾ 3

Fujita M, Krugman P., Venables A.J., The Spatial Economy: Cities, Regions and International Trade, MIT Press, Cambridge, Mass, 1999. 4 5

Articolul 146 Articolul 34


111

Modulul 10: Politica regional ă a U.E. Reformarea politicii regionale europene, care a avut loc în anul 1988, s-a fundamentat pe concentrarea acesteia asupra acelor p ăr ţi ale U.E. care aveau cea mai mare nevoie de sprijin pentru dezvoltare. Ca urmare, zonele care constituiau obiectul sprijinului na ţional deveneau automat şi obiect al alocării Fondurilor Structurale Europene. Obiectivele politicii regionale europene au evoluat în timp. 10.4. Fondul European de Dezvoltare Regional ă

Fondul European de Dezvoltare Regional ă (F.E.D.R.) a fost înfiinţat în anul 1975 şi deţine cea mai mare pondere în cadrul Fondurilor Structurale. În perioada 2007-2013 , F.E.D.R. are un num ăr mai mic de obiective esenţiale, care vor viza: ¾ investiţii productive; ¾ infrastructura; ¾ alte iniţiative de dezvoltare; ¾ asistenţa tehnică. În cadrul obiectivului 1, F.E.D.R. va susţine: modernizarea şi diversificarea structurii economice a Statelor Membre şi a regiunilor prioritare prin: finanţarea inovaţiei şi a iniţiativelor antreprenoriale; promovarea accesului şi a utilizării tehnologiilor în domeniul informa ţiei şi comunicării; crearea condi ţiilor necesare cercet ării-dezvoltării; îmbunătăţirea accesului la capital şi promovarea înfiinţării întreprinderilor; ocrotirea mediului, în special prin sprijinirea dezvolt ării de industrii ecologice, finan ţarea investi ţiilor în infrastructur ă în contextul Natura 2000, promovarea tipurilor de transport ecologic, precum şi dezvoltarea şi utilizarea energiilor inovatoare; modernizarea infrastructurii de baz ă în domeniile transporturi, telecomunicaţii, reţele energetice, mediu, alimentare cu ap ă; extinderea capacităţilor instituţionale ale administra ţiilor publice, centrale şi regionale, în desf ăş ăşurarea interven ţiilor structurale şi de coeziune. În cazul obiectivului 2 al politicii de dezvoltare regional ă, FEDER se concentrează asupra a trei aspecte prioritare: inovare şi economia cunoaşterii (consolidarea capacit ăţilor regionale în materie de cercetare şi dezvoltare tehnologic ă, stimularea inovării şi a spiritului antreprenorial şi dezvoltarea ingineriei financiare, în special pentru întreprinderile legate de economia cunoa şterii); mediu şi prevenirea riscurilor (reabilitarea terenurilor contaminate, stimularea eficacit ăţii energetice, promovarea de transporturi publice urbane nepoluante şi elaborarea de planuri pentru prevenirea şi gestionarea riscurilor naturale şi tehnologice); acces la serviciile de transport şi telecomunicaţ ii ii de interes economic general. Domeniile sprijinite FEDR în cadrul obiectivului 3 al politicii de ăţ i dezvoltare regional ă, sunt grupate în jurul a trei axe: dezvoltarea de activit ăţ i economice şi sociale transfrontaliere; stabilirea şi elaborarea cooper ării transnaţ ionale ionale, inclusiv cooperarea bilateral ă între regiunile maritime; ăţ iiii politicii regionale, prin promovarea şi cooperarea consolidarea eficacit ăţ interregională, prin realizarea de activit ăţi de conectare în re ţea şi prin schimburi de experien ţă între autorităţile regionale şi locale.


112

Modulul 10: Politica regional ă a U.E. 6 10.5. Str ategia şi politica r egională î î n România Noul statut al ţării noastre, începând cu 1 ianuarie 2007, dobândit sub rezerva unei clauze de monitorizare din partea U.E., a f ăcut necesar ă conturarea unei S t tr r a t eg i ii i d e P ost - - A d er ar e a R omâni ei 2 0 00 0 7 7 – – 2 0 01 3, care să urmărească, pe de o parte, modul în care ţara noastr ă se raportează la viitorul Uniunii Europene, iar, pe de alt ă parte, să creioneze un model de dezvoltare al României compatibil cu standardele europene. În cadrul strategiilor orizontale de importanţă naţională, este inclus şi P r ro g r ra mu l l N aţ i io nal d e R ef or mă 2 0 00 0 7 7 – – 2 0 01 0 . PNR este convergent cu strategiile de dezvoltare ale României promovate prin instrumentele de programare ale politicii de dezvoltare regional ă: Planul Naţional de Dezvoltare 2007 – 2013, Cadrul Na ţional Strategic de Referinţă 2007 – 2013, precum şi prin Programul de Convergenţă 2007 – 2010. Aflat la prima sa ediţie, P r ro g r ra mu l l d e C onv er g ge nţ ă 2 0 00 0 6 6 – – 2 0 00 09 a fost elaborat într-o concepţie unitar ă, standardizat ă, în conformitate cu metodologia indicat ă de Directoratul General pentru Afaceri Economice şi Financiare din cadrul Comisiei Europene. Acest program evaluează posibilităţile de dezvoltare economic ă a României, în condi ţiile promovării politicilor de atingere a convergen ţei finanţelor publice, în vederea adopt ării monedei euro la orizontul anului 2014. Obiectivele – cheie ale Programului de Convergen ţă sunt în conformitate cu interesele U.E. stipulate în Strategia Lisabona Relansat ă, în Liniile Directoare Generale de Politic ă Economică, precum şi în Pactul de ăţ ii Stabilitate şi Creştere ale Uniunii Europene: „ menţ inerea inerea stabilit ăţ ii macroeconomice, continuarea procesului de dezinflaţ ie ie şi limitarea deficitului ăţ irea ăţ ii contului curent; îmbunăt ăţ irea predictibilit ăţ ii şi performanţ elor elor politicilor fiscale pe termen mediu, inclusiv utilizarea eficient ă a fondurilor de la Uniunea Europeană; continuarea şi adâncirea reformelor structurale şi ăţ ite furnizarea de servicii îmbunăt ăţ ite de sănătate, educaţ ie ie şi formare profesional ă, cercetare şi dezvoltare, precum şi continuarea reformelor necesare pentru a spori nivelul de responsabilizare şi eficienţă; asigurarea ăţ iiii finanţ elor ăţ irea sustenabilit ăţ elor publice pe termen lung; îmbunăt ăţ irea mediului de ăţ ii afaceri, promovarea culturii antreprenoriale, creşterea flexibilit ăţ ii şi participării pe piaţ a muncii şi o dezvoltare regional ă armonioasă; reforma administraţ iei iei publice”. În prezent, s-a elaborat S t p tr ra t eg i ia N aţ i io nal ă pe pent r ru u Dez v vo l t ta r e Du r ra bi l lă , care a fost aprobat ă de guvern în 12.11.2008. Prin acest document programatic, România î şi propune atingerea nivelului mediu actual de dezvoltare economic ă al U.E.-27, în anul 2020 şi aproprierea de nivelul mediu de dezvoltare economic ă a U.E. în anul 2030. Strategia este structurată pe două componente importante: demografie şi educaţ ie ie şi va conţine obiectivele- ţintă, măsurile de implementare, precum şi evaluarea surselor de finan ţare la orizontul anilor: 2013, 2020 şi 2030. În vederea consolidării componentei de coeziune teritorial ă, în anul 2007, a fost elaborat C onc e pt pt u ul l S t tr ra t eg i ic c d e Dez v vo l t ta r e T er i it to r i ia l ă a R omâni ei 2 0 00 07 7 – – 2 0 03 0 . Acest document eviden ţiază modalităţile de valorificare a poten ţialului naţional, din perspectiva teritorial ă, în vederea recuper ării decalajelor de dezvoltare şi a stimulării dezvoltării echilibrate a

României.

6

Marchis G., op.cit., 2008.


113

Modulul 10: Politica regional ă a U.E. Conform legislaţiei în vigoare, structurile instituţionale necesare elabor ării şi implementării unei politici integrate de dezvoltare regional ă funcţionează pe două niveluri: regional şi naţional. La nivel teritorial , fiecare regiune de dezvoltare are un Consiliu de Dezvoltare Regional ă (C.D.R.) şi o Agenţie de Dezvoltare Regional ă (A.D.R.). C C oonnssi i l l li i ii i i l l lee d d ee D Deez z v vo ol l t t v ta ar r ee R R eeg g i i ioo nnaal l ăă sunt alcătuite din preşedinţii Consiliilor Judeţene şi din câte un reprezentant al fiec ărei categorii de Consilii Locale municipale, or ăş ăşeneşti şi comunale din fiecare jude ţ al 7 regiunii . A Ag g eennţ ţ i i ii i il l l e e d d ee D Deez z v vo ol l t t v ta ar r ee R R eeg g i i ioo nnaal l ăă existente în fiecare regiune de 8 dezvoltare reprezintă organismele executive ale C.D.R.. Înainte de a păr ăsi nivelul teritorial, trebuie amintit faptul c ă, pentru facilitarea procesului de analiz ă şi monitorizare a dezvolt ării regionale, conform cerinţelor Uniunii Europene, la nivelul fiec ărei regiuni de dezvoltare, Institutul Naţional de Statistică a înfiinţat câte o Direc ţ ţie i e Regional ă de Statistic ă, având ca obiectiv prioritar implementarea unui sistem de date statistice de nivel NUTS II. În prezent, acest sistem se afl ă într-un proces de îmbunătăţire, pentru a fi preg ătit să r ăspundă exigenţelor analizelor economice şi sociale elaborate la nivel regional. Cadrul instituţional creat la nivel naţ ional ional pentru coordonarea elabor ării şi implementării politicilor regionale este constituit din Consiliul Na ţional pentru Dezvoltare Regional ă şi Ministerul Dezvolt ării Lucr ărilor Publice şi Locuinţelor. C C oonnssi i l l li i iu u u l l l N N aaţ ţ i i ioo nnaal l ppeennt t r ru r u u D Deez z v vo ol l t t v ta ar r ee R R eeg g i i ioo nnaal l ăă este structura naţională de tip partenerial, cu rol decizional privind elaborarea şi implementarea politicii şi strategiei naţionale de dezvoltare regional ă. 9 9 M M i i in ni i sst t eer r u ul l u l D Deez z v voo v l l t t tăă r r i i ii i i LLu u c cr c r răă r r i i il l loo r r P P u ubb u l l i i ic c ee şşi i LLooc c u ui i u inn ţ ţ eel l oor r 9 (M.D.L.P.L.), prin Direcţia Generală pentru Dezvoltare Regional ă, reprezintă organismul de coordonare, la nivel na ţional, a procesului de elaborare, implementare şi monitorizare a politicii naţionale de dezvoltare regional ă în România, precum şi a strategiilor naţionale de dezvoltare. Un rol important în cadrul actorilor institu ţionali activi la nivel na ţional în domeniul dezvoltării regionale îl de ţine Institutul Naţ ional ional de Statistic ă. Acesta colectează şi centralizează datele statistice specifice necesare fundamentării şi monitorizării politicilor de dezvoltare regional ă, date transmise de cele opt Direc ţiile Regionale de Statistică.

7

În cazul regiunii de dezvoltare Bucure şti - Ilfov, Consiliul pentru Dezvoltare Regional ă este alcătuit din preşedintele Consiliului Jude ţean Ilfov, primarul general al municipiului Bucure şti, din câte un reprezentant al fiec ărui Consiliu Local de sector şi din reprezentan ţi ai Consiliilor Locale din jude ţul Ilfov, la paritate cu reprezentan reprezentanţii sectoarelor municipiului Bucure şti. 8 În fiecare jude ţ component al regiunii de dezvoltare, cu excep ţia judeţului de reşedinţă a agenţiei, funcţioneaz ă un birou al agen ţiei pentru dezvoltare regional ă. 9 Organizarea Organizarea instituţională în România post-decembrist ă a suferit transform ări permanente şi, datorită faptului că majoritatea deciziilor sunt adoptate şi în prezent prin hot ărâri de guvern, cadrul institu ţional în ţara noastr ă este într-o continuă definire. Dacă iniţial a fost creată Agenţia Naţională pentru Dezvoltare Regional ă, care avea ca responsabilitate principală, elaborarea strategiei na ţionale pentru dezvoltare regional ă, în anul 2001, aceasta a fost desfiinţată, atribuţiile sale fiind preluate de Ministerul Dezvolt ării şi Prognozei (HG. Nr.16/2001), pentru ca în anul 2003, printr-o nou ă reorganizare reorganizare a structurii institu ţionale, să fie creat Ministerului Integr ării Europene care a preluat o parte din atribu ţiile M.D.P.. În aprilie 2007 şi acest minister a fost desfiinţat, atribuţiile sale în materie de dezvoltare regional ă fiind transferate Ministerului Dezvolt ării Lucr ărilor Publice şi Locuinţelor. 114 Politici publice europene

Modulul 10: Politica regional ă a U.E. România, ţar ă f ăr ă tradiţie în domeniul dezvolt ării regionale, a fost nevoită să preia şi să adapteze continuu instrumentele specifice politicii regionale, în conformitate cu cerin ţele europene. Implementarea politicii regionale europene se realizeaz ă, în principal, prin intermediul instrumentelor de programare , care au drept scop transpunerea în practic ă a strategiilor de dezvoltare economico-sociale şi activarea instrumentelor financiare europene, în vederea maximiz ării beneficiilor aduse de politicile europene de coeziune, în sinergie cu cele naţionale. La nivel regional, procesul de planificare este reprezentat de P l la nu l l R eg i io nal d e Dez v vo l t ta r e (P.D.R.). Acest document stabile şte şi prezintă strategia de dezvoltare a fiec ărei regiuni în parte, fiind principalul instrument regional de concentrare a activit ăţilor şi eforturilor autorităţilor locale şi naţionale în vederea maximiz ării eficienţei dezvolt ării economice şi sociale a regiunilor. P .O .R . 2 0 00 0 7 7- - 2 20 0 1 3 respectă strategia naţională de dezvoltare regională, stipulată în prioritatea 7 a P.N.D. 2007-2013, a c ărei obiective specifice sunt: ¾ creşterea competitivit ăţii regiunilor, prin dezvoltarea mediului de afaceri; ¾ sprijinirea economiilor locale/regionale afectate de restructurarea industrială şi de subdezvoltare tradi ţională; ¾ valorificarea poten ţialului turistic şi cultural al regiunilor, ca surs ă a dezvoltării regionale; ¾ reabilitarea centrelor urbane de mici dimensiuni cu poten ţial de dezvoltare economic ă, cu scopul de a deveni poli regionali de cre ştere; ¾ consolidarea capacit ăţii autorităţii locale în sfera managementului programării şi dezvoltării; cooper ării interregionale, la nivel naţional şi ¾ promovarea transfrontalier. P.O.R. 2007-2013 cuprinde urm ătoarele priorităţi: local şi regional (modernizarea infrastructurii de transport şi dezvoltarea utilit ăţilor publice aferente; reabilitarea şi dezvoltarea infrastructurii sociale – educa ţie, sănătate, etc.; dezvoltarea infrastructurii mediului de afaceri); ¾ sprijinirea diversific ării economiilor locale şi regionale (susţinerea activităţilor de inovare la nivel local şi dezvoltarea de noi servicii pentru ¾

dezvoltarea

infrastructurii

publice

la

nivel

mediul de afaceri);

dezvoltare turismului local şi regional (reamenajarea zonelor turistice şi renovarea patrimoniului istoric şi cultural; dezvoltarea, diversificarea şi ¾

promovarea ofertei turistice); ¾ regenerarea urbană (reabilitarea şi dezvoltarea infrastructurii urbane; dezvoltarea serviciilor urbane publice; reamenajarea arealelor dezafectate pentru dezvoltarea unor noi activit ăţi); ¾ asistenţă tehnic ă (sprijinirea implement ării şi managementului P.O.R., sprijinirea strategiei de comunicare a P.O.R., elaborarea de studii). P.O.R. va fi finanţat în propor ţie de 80% din F.E.D.R., co-finanţarea din bugetul de stat reprezentând doar 20%. Autoritatea de management a P.O.R. este reprezentată de Direcţia Generală de Dezvoltare Regional ă din cadrul Ministerului Dezvolt ării Lucr ărilor Publice şi Locuinţelor.


115

Modulul 10: Politica regional ă a U.E. Rezumat:

Politica regională la nivelul U.E. are un rol deosebit de important şi asupra îndeplinirii obiectivelor stabilite la nivel na ţ ional: i onal: oportunităţi de angajare pentru cei care doresc s ă muncească; atingerea unui ritm satisf ăcător de creştere economică; distribuirea veniturilor şi a bunăstării întrun mod echitabil asupra întregii economii. Cu alte cuvinte, politica regional ă reprezintă modul prin care beneficiile unei economii moderne prospere pot fi repartizate în mod eficient pentru asigurarea unei dezvolt ări echitabile a întregii societăţi. Acest fapt are un dublu impact: pe de o parte, permite prevenirea „aritmiilor” care pot apare în cadrul unei economii, ca urmare a unor dezvolt ări economice excesive în anumite zone – externalit ăţile negative ale aglomer ării, apariţia inflaţiei – şi asigurarea dezvolt ării economice durabile iar, pe de altă parte, contribuie la reducerea inegalit ăţilor economico-sociale existente între anumite zone şi la previnirea apariţiei unor noi inegalit ăţi. Un alt argument în favoarea politicii regionale este acela c ă ea reprezintă principalul instrument de utilizare complet ă şi eficientă a resurselor, în special a resurselor de factor munc ă. Concluzii:

În România, în perioada 2007 – 2013, FEDR are alocată suma de 8.976 milioane euro, ceea ce reprezint ă aproximativ 46,8% din bugetul Fondurilor Structurale şi de Coeziune. Fondul European de Dezvoltare Regional ă va finanţa cinci Programe Operaţionale Sectoriale: ¾ POS Creşterea Competitivit ăţii Economice, cu o alocare financiar ă de 2.554 milioane euro, ceea ce reprezint ă aproximativ 46,7% din Fondurile Structurale şi de Coeziune; POS Transport, cu alocare financiar ă de 4.565 milioane euro, aproximativ 23,8% din bugetul Fondurilor Structurale şi de Coeziune, din care FEDR reprezint ă 1.289 milioane euro; POS Mediu beneficiaz ă de o alocare financiar ă de 4.512 milioane euro, aproximativ 23,5% din bugetul Fondurilor Structurale şi de Coeziune, din care suma alocat ă prin FEDR reprezint ă 1.236 milioane euro; PO Regional este finan ţat în totalitate din FEDR, alocarea financiar ă fiind de 3.726 milioane euro, ceea ce reprezint ă aproximativ 19,4% din Fondurile Structurale şi de Coeziune; ¾ POS Asisten ţă tehnică, cu o alocare financiar ă de 170 milioane euro, ceea ce reprezint ă aproximativ 0,8% din Fondurile Structurale şi de Coeziune. Exemple ilustrative: Tabelul 10.1: Instrumentele structurale (2007-2013) Instrumente Structurale e e l l i a r r u u t d c n u o r t F S

F.E.D.R.

Obiective

Convergen ţă; Competitivitate ocupare; Cooperare european ă.


Sfer ă de cuprindere:

regional ă

şi

Strategia de la Lisabona -Infrastructur ă; -Investiţii;

teritorial ă -Cercetare dezvoltare; -IMM-uri.

116

Modulul 10: Politica regional ă a U.E.

F.S.E.

Convergen ţă; Competitivitate ocupare.

regional ă

şi

Strategia de la Lisabona - Formare Formare profesional ă;

-Ocupare; -Capacitatea instituţională eficienţă administrativă

şi

Infrastructur ă de mediu şi transport (TEN)

Fondul de Coeziune

-Transport în afara TEN; -Transport urban sustenabil; -Interoperabilitate; -Eficienţă energetic ă; -Energie regenerabil ă

Convergen ţă

Figura 10.4: Finanţarea P.O.R.10

100% 90% 80% 70%

POS AT

60%

POR

50%

POS M

40% POS T

30%

POS CCE

20% 10% 0%

7 0 0 2

8 0 0 2

9 0 0 2

0 1 0 2

1 1 0 2

2 1 0 2

3 1 0 2

l a t o T

Figura 10.5: Repartizarea Fondului European de Dezvoltare Regională în România, 2007-2013

Referinţe bibliografice: 1. Fujita M, Krugman P., Venables A.J., The Spatial Economy: Cities, Regions and International Trade, MIT Press, Cambridge, Mass, 1999. 10

http://www.mie.ro/index.php?p=555


117

Modulul 10: Politica regional ă a U.E. 2. Marchis G., Impactul extinderii Uniunii Europene asupra strategiilor şi politicilor regionale. Rolul Fondurilor Structurale, Teză de doctorat, A.S.E. Bucureşti, 2008. în 3. EUROSTAT, Regional GDP per inhabitant in the EU27 ,

EUROSTAT News Release no.19/2008.

Test de autoevaluare: 1. NUTS cuprinde.....niveluri principale: a. 3; b. 4; c. 5; d. 6; e. nici-un r ăspuns anterior nu este corect. 2. Cele mai multe analize la nivel comunitar se fundamenteaz ă pe

NUTS:

I; II; III; IV; nici-un r ăspuns anterior nu este corect. 3. Dintre cele 12 noi State Membre U.E.27, doar....au venituri medii peste 50% din media U.E.15: a. 1; b. 2; c. 3; d. 4; e. nici-un r ăspuns anterior nu este corect. 4. Raportul dintre cele dou ă extreme ale PIB pe locuitor fa ţă de media U.E.27 este: a. 10:1; b. 11:1; c. 12:1; d. 13:1; e. nici-un r ăspuns anterior nu este corect. 5. Cea mai slab dezvoltat ă regiune din U.E.27 se afl ă în: a. Bulgaria; b. Slovacia; c. România; d. Ungaria; e. nici-un r ăspuns anterior nu este corect. 6. Disparităţile referitoare la şomaj sunt mai mari la nivelul....decât la nivelul.....: a. Statelor Membre/NUTS II; b. regiunilor/oraşelor; c. NUTS II /Statelor Membre; d. vechilor State Membre/noilor State Membre; e. nici-un r ăspuns anterior nu este corect. 7. Politica regional ă europeană actuală se fundamenteaz ă pe ... principii: a. 4; b. 3; 118 Politici publice europene a. b. c. d. e.

Modulul 10: Politica regional ă a U.E. c. 2; d. 1; e. nici-un r ăspuns anterior nu este corect. Modernizarea şi diversificarea structurii economice a Statelor 8. Membre şi a regiunilor prioritare constituie obiectivul....al FEDR: a. 4; b. 3; c. 2; d. 1; e. nici-un r ăspuns anterior nu este corect. 9. Str ategia Naţională pentr u Dezvoltar e Dur abilă î î n România a f ost apr obată î î n anul: a. 2004; b. 2005; c. 2006; d. 2007; e. nici-un r ăspuns anterior nu este corect. 10. Fondul European de Dezvoltare Regional ă va finanţa....Programe Operaţionale Sectoriale: a. 5; b. 4; c. 3; d. 2; e. nici-un r ăspuns anterior nu este corect.

Tema de control: Disparităţile socio-economice din regiunea 2 Sud-Est.


119

Modulul 10: Politica regional ă a U.E. BIBLIOGRAFIE

1. Addison J., Siebert W.S., Labour Markets in Europe: Issues of

Harmonization and Regulation, Dryden Press, London, 1997. 2. Andersen S., Eliassen Eliassen K. Making Policy in Europe: The Europeification of National Policy Making, Sage, London, 1993. 3. Birkland Th. A., An Introduction to the Policy Process, M.E. Sharpe, London, 2005. Birkler J., Rushworth D., Chiesa J., Pung H., Arena M. V., Schank J. F., Differences Between Military and Commercial Shipbuilding: Implications for the United Kingdom’s Ministry of Defence, MG-236-MOD, 2005. 5. Bishop S., Walker M., The Economics of E.C. Competition Law, 4.

Sweet&Maxwell, 1999.

6. Bîrzea C., Politicile şi instituţ iile iile U.E., Editura Corint, Bucure şti, 2001. 7. Cochran Ch. L., L., Malone Eloise F., Public policy, Viva Books Private

Limited, 2007. 8. Croitoru L., Russu C., Târhoac Târhoacă C., van Zon H., Politica industrial ă a României din perspectiva ader ării la Uniunea Europeană , Institutul european din România, Bucure şti, 2003. 9. Deakin D., Entrepreneurship and Small Firms, McGraw-Hill, London,

2003. 10. Delors J., Cartea Albă asupra Creşterii Economice, Competitivit ăţii şi Ocupării For ţei de muncă, Bruxelles, 1993. 11. Diaconescu M., Economie Europeană, ediţia a II-a revăzută şi adăugită, editura Uranus, Bucure şti, 2004. 12. Dinan Desmond, Ever Closer Union: An Introduction to European Integration, Basingstoke, Palgrave Macmillan, 2005. 13. Dye Th. R., Understanding Public Policy, Prentice Hall, 2007. 14. El-Agraa M.A. The European Union, Prentice Hall, London, 2001. 15. Fuerea A., Dreptul comunitar al afacerilor, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2003. 16. Fujita M, Krugman P., Venables A.J., The Spatial Economy: Cities, Regions and International Trade, MIT Press, Cambridge, Mass, 1999. 17. Goyder D., E.C. Competition Law, Clarendon, Oxford, 1999. 18. Haigh N., Assessing E.C. Environmental Policy, European Environment

Review, vol.1, no.2, 1987. 19. Hitiris T., European Union Economics, Prentice Hall, Harlow, 2003. 20. Howlett Michael, Ramesh, M., Studying Public Policy: Policy Cycles And Policy Subsystems, Subsystems, Oxford University Press, 2003. 21. Ignat I., Pohoanţă I., Clipa N., Luţac G., Economie politic ă, Editura Economică, Bucureşti, 1998. 22. Ionescu V.R., Tratat de Economie europeană, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2004. 23. Johnson P., Industries in Europe: Competition Trends and Policy Issues,

Edward Elgar, Cheltenham, 2003. 24. Klate E., The Past and the Future of European Environmental Policy,

European Environmental Review, vol.1, no.1, 1986. 25. Lequesne Ch., Politica Comună a Pescuitului , (trad. Bolea G.) în Wallace H. şi Wallance W. (2004) Procesul politic în Uniunea Europeană , ediţia a IVa, Editura ARC, Bucure şti, 2004. Politici publice europene

120

Modulul 10: Politica regional ă a U.E. 26. Liebfried S., Pierson P., European Social Policy: Between Fragmentation and Integration, Brookings Institution, Washington, 1995. 27. Marchis G., Impactul extinderii Uniunii Europene asupra strategiilor şi politicilor regionale. Rolul Fondurilor Structurale, Teză de doctorat, A.S.E. Bucureşti, 2008. 28. McDonald E., Dearden S., European Economic Integration, Prentice

Hall, England, 2005. 29. Mireuţă C., Abuzul de pozi ţ ţie i e dominant ă în legislaţ ia ia română, în revista Profil: Concurenţa, nr.2/2004. 30. Navarro L., Industrial Policy in the Economic Literature: Recent Theoretical Developments and Implications for E.U. Policy , in Enterprise Papers No. 12, Enterprise Directorate-General, Office for the Official Publications of the European Communities, Luxembourg, 2003. Peters B. Guy, Politics of Bureaucracy, Routledge, 2001. 32. Philips L., Competition Policy: a Game Theoretical Perspective, 31.

Cambridge University Press, Cambridge, 1995. 33. Porter M., Ketels C., U.K. Competitiveness: Moving to the Next Stage, DTI, London, 2003. 34. Posner R., Antitrust Law: an Economic Perspective, University of Chicago Press, Chicago, 1976. 35. Râmniceanu I., Dileme ale europeniz ării politicii de dezvoltare rural ă.

Implicaţ iiii pentru România, Colecţia de studii I.E.R., nr.9, Bucure şti, 2004. 36. Roelandt T., den Hertog P., Boosting Innovation: The Cluster Approach,

O.E..C.D., Paris, 1999. 37. Sapir A., Aghion P., Bertola G., Hellwig M., Pisani-Ferry J., Rosati D.,

Vinals J., Wallace H., An Agenda for a Growing Europe. Making the E.U. Economic System Deliver, Report of the Independent High-Level Study

Group, 2003. 38. Sawyer M.C., Theories of the Firm,

Weidenfeld and Nicolson, London,

1979. Industrial Market Structure and Economic Performance, Houghton Mifflin, 1990.

39. Scherer F.M., Ross D.,

40. Taylor Jerome, Off with their subsidies! EU threatens to slash huge annual

payments to Britain's wealthiest landowners, in The Independent November 9,

2007. European Environmental Policy by Stealth: The Disfunctionality of Functionalism?, Environment and Planning C: Government and Policy, 1999. 42. Wilkinson D., Using the E.U.’s Structural and Cohesion Funds for the Protection of the Environment, Rectel, vol.3, no.2/3, 1999. th 43. Centre for European Policy Studies, R&D Study , 9 of February 2009. 44. Danish Technological Institute (DTI), Trends and drivers of change in the European textiles and clothing sector: Mapping report, May 2008. 45. EUROFER, European Steel in Figures, Brussels, May 2009. 46. European Commission, Building our common future - Policy challenges and budgetary means of the enlarged Union 2007-2013, Brussels, 10 th of February 2004. 47. European Commission, Financial Perspectives 2007 – 2013, Brussels, 14th of July 2004. 48. European Commission, Directorate General for Agriculture: Agenda 2000 200 0 – A CAP for the future, Brussels, 1999. 49. European Commission, Employment in Europe, Brussels, 2001. 41. Weale A.,


121

Modulul 10: Politica regional ă a U.E. 50. European Confederation of Iron and Steel Industries, EU Exports,

June 2009.

th

51. European Council, Regulation No. 1605/25 of 52. Eurostat, tags. 00075, 00076,00077,00082,

June 2002, Article no. 4. Directorate General for

Maritime Affairs and Fisheries , 2009. 53. Eurostat, Fisheries Yearbook 2003. 54. Eurostat, Regional GDP per inhabitant in the EU27 , în EUROSTAT News Release no.19/2008. 55. Institutul European din România, Politici Europene, Editura MasterPrint, Bucureşti, 2005. 56. M.A.A.P.,

Strategia dezvoltarii agriculturii, industriei alimentare şi silviculturii în România, Bucureşti, 2001. 57. ***European Trends 1988-1989, Economist Inteligence Unit, London,

1989. 58. www.europa.eu.int/eur-lex/en/ treaties/dat/C_2002325 59. www.europa.eu.int/comm/ enterprise_policy/index.htm 60. www.europa.eu.int/scadplus/leg/en/s23000.htm 61. http://www.euractiv.com/en/innovation/eu-spending-rd-slips-us/article179280 62. www.europa.ec/enterprises/industrysectors/textilesandclothing. 63. www.europa.eu.int/comm/enterprise_policy/sme_definition/index_en.htm 64. http://www.thelocal.se/7443/20070529/ 65. http://europa.eu.int/comm/fisheries/pcp/intro_en.htm 66. http://europa.eu.int/comm/fisheries/reform/index_en.htm 67. www.labsmn.pub.ro 68. www.euractiv.ro 69. http://en.wikipedia.or g/wiki/Economy _ of _ the _ Eur opean _ Union


122

CUPRINS Cap.1: Conceptul de politici publice.........................................................................3 1.1. Considerente generale…………………………………………………………………3 1.2. Actorii implicaţi în politicile publice........................................................................4 1.3. Abordări ştiinţifice ale politicile publice……………………………………………….5 Cap.2: Impactul bugetului Uniunii Europene asupra politicilor publice............ .12 2.1. Considerente generale........................................................................................12 2.2. Conceptul de buget european………………………………………………………..13 2.3. Bugetul U.E. pe orizontul 2007-2013…………………………… 2007-2013…………………………………………… …………………..17 …..17 Cap.3: Politica Uniunii Europene în domeniul concurenţei.................................24 3.1. Considerente generale………………………………………………………………..24 3.2. Eficienţa relativă a concurenţei şi monopolurile……………………………………25 3.3. Conţinutul politicii europene în domeniul concurenţei.........................................26 3.4. Politica comunitar ă în domeniul concurenţei şi fuziunile de firme.......................33 3.5. Piaţa concurenţială din România…………………………………………………….35 Cap.4: Politica Uniunii Europene în domeniul industriei......................................40 4.1. Considerente generale………………………………………………………………..40 4.2. Necesitatea unei politici industriale la nivelul U.E...............................................40 4.3. Categorii de politici industriale.............................................................................41 4.4. Tratatele Uniunii Europene şi politica industrială.................................................41 4.5. Competitivitatea şi politica industrială a Uniunii Europene..................................42 4.6. Politica industrială de promovare a IMM-urilor....................................................43 4.7. Politica de promovare a sectoarelor favorizate...................................................44 4.8. Politica de promovare promovare a inovaţiei........................................................................44 4.9. Politicile industriale sectoriale..............................................................................44 4.10. Evoluţia producţiei industriale în România post-aderare...................................49 Cap.5: Politica Agricolă Comună (PAC).................................................................54 5.1. Considerente generale………………………………………………………………..54 5.2. Evoluţia Politicii Agricole Comune (PAC)............................................................54 5.3. Stadiul actual al P.A.C.........................................................................................55 5.4. Finanţarea Politicii Agricole Comunitare………………………… Comunitare………………………………………… …………………60 …60 5.5. Agricultura din România sub incidenţa P.A.C......................................................61 Cap.6: Politica U.E. în domeniul pescuitului..........................................................68 6.1. Concepte definitorii…………………………………………………………………....68 6.2. Dezvoltarea politicilor privind pescuitul la nivelul Statelor Membre.....................70 6.3. Politica privind pescuitul în România...................................................................71 Cap.7: Politica U.E. în domeniul mediului..............................................................77 7.1. Necesitatea unei politici comune în domeniul mediului.......................................77 7.2. Evoluţia politicii de mediu a Uniunii Europene…………………… Europene…………………………………… ………………..78 ..78 7.3. Legislaţia Uniunii Europene în domeniul mediului...............................................79 7.4. Structuri instituţionalizate ale politicii de mediu a Uniunii Europene....................80 7.5. Instrumentele de implementare a politicii comunitare de mediu…………………81 mediu…………………81 7.6. Opinii pro şi contra politicii de mediu a Uniunii Europene...................................82 7.7. Politica de mediu în România..............................................................................82 Cap.8: Politica U.E. în domeniul transporturilor....................................................87 8.1. Evoluţia politicii de transport………………………………………………………….87 8.2. Instituţiile europene şi obiectivele politicii de transport………………………… transport……………………………87 …87 8.3. Transporturile feroviare……………………………………………………………….88 8.4. Transporturile combinate……………………………………………………………..90

8.5. Transporturile rutiere de mărfuri……………………………………………………..90 8.6. Transporturile navale pe apele interioare............................................................91 8.7. Transporturile aeriene………………………………………………………………...92 8.8. Transporturile maritime……………………………………………………………….93 8.9. Politica transporturilor tr ansporturilor în România……………………… România…………………………………… …………………………..94 ……………..94 Cap.9: Politica socială a U.E....................................................................................98 9.1. Piaţa europeană a factorului muncă....................................................................98 9.2. Tratatul de la Roma şi consecinţele sale……………………………………………99 9.3. Conţinutul politicii sociale actuale a Uniunii Europene........................................99 9.4. Strategiile şi instrumentele de implementare ale Politicii Sociale Europene.....101 9.5. Provocările actuale ale Politicii Sociale Europene.............................................103 9.6. Politica socială în România...............................................................................104 Cap.10: Politica regională a U.E............................................................................109 10.1. Considerente generale…………………………………………………………….109 10.2. Disparităţile economice regionale din cadrul U.E............................................109 10.3. Evoluţia politicii regionale a U.E......................................................................111 10.4. Fondul European de Dezvoltare Regională.....................................................112 10.5. Str ategia şi politica r egională î a.......................................................113 î n România.......................................................113 Bibliografie..............................................................................................................120

politici publice europene

Recommend Documents