Ovidiu Moceanu Literatura Romana Veche

CUPRINS

I.

Probleme generale 1. Periodizare....................................................................................... 7 2. Literatura română veche, obiect de studiu ....................................... 8 3. Primele atestări .............................................................................. 10 4. Între două lumi .............................................................................. 12 5. Influenţa bizantină ......................................................................... 12 6. Efectele ocupaţiei turceşti asupra Balcanilor................................. 14 7. Rolul Bisericii în literatura şi cultura noastră veche ...................... 15 8. Limbile folosite pe teritoriul românesc în Evul Mediu.................. 18 9. Continuitatea scrierii pe pământ românesc .................................... 21

II.

Literatura română în secolele al XIV-lea – al XVI-lea 1. Contextul cultural .......................................................................... 22 2. Literatura religioasă în limba slavonă............................................ 27 2 a. Manuscrise............................................................................... 28 2 b. Tipărituri ................................................................................. 30 3. Literatura laică în limba slavonă.................................................... 32 3 a. Cronica lui Ştefan cel Mare .................................................. 33 3 b. Călugării cronicari de limbă slavonă....................................... 37 3 c. Începuturile istoriografiei în Muntenia.................................... 42 3 d. Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie ... 45 4. Surse istorico-literare despre Mihai Viteazul ................................ 54 5. Începuturile scrisului în limba română .......................................... 59 5 a. Mărturii despre folosirea limbii române .................................. 60 5 b. Scrisoarea lui Neacşu ............................................................ 62 5 c. Textele rotacizante................................................................... 64 5 d. Un întemeietor: DIACONUL CORESI ......................................... 71 5 e. Palia de la Orăştie.................................................................. 77 6. NICOLAUS OLAHUS ........................................................................ 78

5

III.

Începuturile literaturii artistice româneşti (secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea)

1. Contextul cultural........................................................................... 82 2. Literatura religioasă........................................................................ 89 2 a. VARLAAM .............................................................................. 90 2 b. UDRIŞTE NĂSTUREL ............................................................... 94 2 c. SIMION ŞTEFAN ..................................................................... 96 2 d. DOSOFTEI ............................................................................... 98 2 e. Biblia de la Bucureşti ......................................................... 104 2 f. ANTIM IVIREANUL ................................................................ 105 5. Marii cronicari moldoveni ........................................................... 111 3 a. GRIGORE URECHE ............................................................... 113 3 b. MIRON COSTIN ..................................................................... 129 3 c. ION NECULCE ...................................................................... 148 4. Cronicarii munteni...................................................................... 158 4 a. Letopiseţul Cantacuzinesc .................................................. 159 4 b. RADU HRIZEA POPESCU ........................................................ 161 4 c. RADU GRECEANU ................................................................... 165 4 d. Anonimul Brâncovenesc ..................................................... 166 4 e. Stolnicul CONSTANTIN CANTACUZINO ................................... 168 5. Alţi cronicari................................................................................ 170 5 a. NICOLAE COSTIN ................................................................... 170 5 b. RADU TEMPEA ...................................................................... 171 6. NICOLAE MILESCU SPĂTARUL .................................................... 172 IV. Dimitrie Cantemir ..................................................................... 175 V. Cărţile populare ......................................................................... 190 Bibliografie ................................................................................................. 202

6

I.

PROBLEME GENERALE 1. Periodizare. 2. Literatura românească veche, obiect de studiu. 3. Primele atestări. 4. Între două lumi. 5. Influenţa bizantina. 6. Efectele ocupaţiei turceşti asupra Balcanilor. 7. Rolul Bisericii în literatura şi cultura noastră veche. 8. Limbile folosite pe teritoriul românesc în Evul Mediu. 9. Continuitatea scrierii pe pământ românesc

1. Periodizare Literatura veche este literatura epocii prefeudale şi feudale, de la primele manifestări ale scrisului în limba slavonă sau română până la sfârşitul secolului al XVIII-lea. Istoricii noştri au stabilit ca an de raportare, de trecere de la o epocă la alta, anul 1780, când Gheorghe Şincai şi Samuil Micu publică prima gramatică tipărită a limbii române (Elementa linguae daco-romanae sive valachicae), moment de afirmare deplină a spiritului Şcolii Ardelene. Desigur, în trecerea de la o epocă literară la alta, nu se pot stabili limite rigide. Totuşi, din raţiuni metodologice, vorbim despre epoca premodernă (1780-1830), modernă (perioada paşoptistă şi a marilor clasici), despre literatura începutului de secol (de fapt, literatură postromantică), literatura interbelică, literatura contemporană (ca literatură scrisă după al doilea război). Sintagma literatură actuală indică literatura ultimilor ani. Cum se poate observa, criteriile se schimbă de la un moment literar la altul şi trebuie să acceptăm, ca nişte convenţii inofensive, delimitări mai mult sau mai puţin specific literare. Problema periodizării a suscitat multe discuţii, fără să se ajungă la o opinie unanim acceptată. 7

LITERATURA ROMÂNĂ VECHE – OVIDIU MOCEANU

S-au exprimat, în acest sens, Nicolae Iorga, Ovid Densusianu, Nicolae Cartojan, Sextil Puşcanu, G. Călinescu ş.a. Soluţiile propuse nu pot cuprinde complexitatea fenomenului literar, cu atât mai mult a fenomenului literar vechi. E perioada cea mai lungă din literatura noastră. În cele din urmă, chiar şi tratatul de Istorie a literaturii române, editat de Academie, a recurs la prezentarea pe secole a literaturii noastre vechi, procedeu discutabil, fiindcă trecerea de la un secol la altul nu are în sine nici o importanţă literară. Cu volumele II şi III, se încearcă o schimbare a criteriului, în favoarea unei perspective din interiorul faptelor literare. 2. Literatura română veche, obiect de studiu Literatura veche a fost obiect de studiu pentru mulţi dintre istoricii noştri literari, unii dând în acest domeniu cărţi de referinţă: Gh. Cardaş (Istoria literaturii româneşti de la origine până în zilele noastre, 1938); Gh. Adamescu (Istoria literaturii române, 1913); N. Cartojan (Istoria literaturii române vechi, vol. I-III, 1940-1945); G. Călinescu (Istoria literaturii române de la origini până în prezent, 1941); Nicolae Iorga (Istoria literaturii româneşti, vol. I-III, 19251933); G. Ivaşcu (Istoria literaturii române, vol. I, 1969); Sextil Puşcariu (Istoria literaturii române, Epoca veche, 1930); Al. Piru (Istoria literaturii române, vol. I-II, 1970); Ion Rotaru (O istorie a literaturii române, vol. I-III, 1971-1987) ş.a.1

1

8

Pentru probleme legate de statutul istoriei literare ca ştiinţă, precum şi pentru chestiuni de metodă, v. Nicolae Manolescu, Istoria critică a literaturii române, vol. I, Bucureşti, Minerva, 1990. În introducere, autorul reia datele unei discuţii mai vechi despre raportul dintre cultură şi literatură în abordarea literaturii vechi. Confuzia între literatură şi cultură, arată N. Manolescu, a dominat multă vreme cercetarea literară. Nicolae Iorga este exemplul cel mai elocvent: “Şi nimeni n-a comis identificarea literarului şi a culturalului într-un mod mai elocvent decât Iorga, pentru care adevăratele monumente sunt doar acelea ale trecutului, reprezentative în cel mai înalt grad pentru sufletul neamului, şi faţă de care valorile de artă pură, aşa zicând estetice ale prezentului sunt simple capricii,

I. Probleme generale

O contribuţie deosebită la cunoaşterea literaturii noastre de început au avut-o cercetătorii manuscriselor româneşti, autorii ediţiilor critice. Ioan Bianu publică mai multe volume sub titlul Catalogul manuscriptelor româneşti (1907-1931), operă continuată de G. Ştrempel şi colectivul său de colaboratori. Remarcăm activitatea lui Ioan Bogdan de reeditare a vechilor cronici (Cronici atingătoare la istoria românilor, 1895 şi Vechile cronice moldoveneşti până la Ureche, 1891), studiile lui P.P. Panaitescu (printre altele, începuturile şi biruinţa scrisului în limba română, 1965), Dan Horia Mazilu, Doina Curticăpeanu, Ion Gheţie, Eugen Negrici, Elvira Sorohan ş.a. O problemă mult discutată în legătură cu textele vechi este cea a literarităţii. Este sau nu literatură cronica lui Ureche sau Costin? Sunt sau nu literatură Didahiile lui Antim Ivireanul? Paginile vechi interesează doar pentru ceea ce s-a numit “expresivitatea involuntară”?2 Răspunsul îl dă, poate, Nicolae Manolescu, în Istoria critică a literaturii române: “Nu e nimic mai fascinant decât să priveşti în puţul timpului şi să cauţi originile.”3 Multe din paginile literaturii vechi au şi alte virtuţi, nu numai farmecul începutului de drum. Textele dominate de expunerea faptelor istorice (cronicile), textele religioase, paginile “cărţilor populare” atestă o preocupare conştientă pentru expresivitate, originalitate, calităţi definitorii ale literaturii de totdeauna. Ele marchează momentele naşterii conştiinţei literare la noi, poate fenomenul cel mai interesant de urmărit în epoca veche. Literatura epocii feudale (de până la secolul al XVI-lea şi după aceea, când se afirmă scrisul în limba română) aduce în atenţia cititorului o anume sensibilitate, o mentalitate specifică. În ciuda graniţelor dintre provincii, denotă unitate de teme, motive, idei, acţiune, având un rol foarte important în păstrarea conştiinţei unităţii de neam. De

2 3

articole de lux pe care şi le oferă o societate tot mai nesăbuită şi mai înstrăinată”. (Op.cit., p. VII). Sintagma a dat titlul unei cărţi pe această temă (E. Negrici, Expresivitatea involuntară, Bucureşti, Cartea Românească, 1977). Op.cit., p. 30.

9


altfel, ideea unităţii de origine etnică, de limbă e una din primele mari idei impuse de această literatură. 3. Primele atestări Primele atestări literare şi culturale se leagă de folosirea limbii slavone pe teritoriul românesc. Până la Scrisoarea lui Neacşu (1521) şi Textele maramureşene, nu dispunem decât de semnalări despre folosirea unei alte limbi decât cele din cancelariile domneşti (slavona, latina şi greaca), limba română. Este greu de fixat, nu numai în literatura noastră, un an, poate chiar un secol de început. Acumulările în domeniul limbii, contextul istoric, factorul individual determină fluxuri şi refluxuri, ale căror cauze, de cele mai multe ori, nu pot fi controlate, influenţate. Unii, cum arăta G. Călinescu, ar fi tentaţi să considere cuvintele Torna, torna, fratre actul de naştere a limbii române, considerându-le tot atât de importante ca Jurământul de la Strasbourg (842) pentru limba franceză sau Carta Capuană (960) pentru limba italiană.4 Cuvintele au fost consemnate de Cronograful bizantinului Theophanes, care descrie o bătălie cu avarii în Munţii Balcani (587). La luptă participă şi populaţia din nordul Dunării iar Theophanes înregistrează amănuntul demn de luat în seamă că au fost rostite în limba părintească. Apropiate de latină, cuvintele fac totuşi dovada unei alte limbi care se vorbea în spaţiul de unde veneau soldaţii respectivi. Informaţii despre limba română şi poporul român se găsesc în izvoare ruseşti (Povestirea vremurilor de demult), maghiare (Cronica anonimă, Legenda Sfântului Gerard, Diploma cavalerilor ioaniţi din 1247), slavo-bulgăreşti ş.a. Sfântul Gerard, episcop de Cenad, prelat catolic mort pe la 1047, povesteşte că a auzit, în timp ce trecea prin Banat, cântecul jalnic al unei femei ce învârtea râşniţa. Era un cântec popular, desigur, ale cărui cuvinte, foarte apropiate de limba latină, pe care prelatul o cunoştea foarte bine, rămân neînţelese.

4

10

G. Călinescu, op.cit., p. 7. Opinia la care face aluzie Călinescu a fost susţinută de Gheorghe Şincai, Alexandru Philippide ş.a.


Aceasta reprezintă prima informaţie despre existenţa creaţiei populare în limba română. În secolul al X-lea, într-un glosar latin şi într-o inscripţie slavonă, apar primele cuvinte româneşti. La Bucov, lângă Ploieşti, au fost descoperite inscripţii în limba slavonă cu caractere chirilice, datând din secolul al X-lea. La sfârşitul secolului al XII-lea şi începutul secolului al XIII-lea, este copiat, probabil în Transilvania, un Triod – Penticostar în limba slavonă. Păstrat la Sibiu, este cel mai vechi manuscris copiat la noi. Tot din această perioadă, datează un fragment din Apostol, scris, probabil, în Moldova pe pergament şi decorat cu ornamente grafice.5 Un document important pentru susţinerea continuităţii românilor pe teritoriul Transilvaniei îl constituie răspunsul trimis regelui Arpad, în limba latină, la începutul secolului al X-lea, de către Menumorut, stăpânitor al Bihariei (Ţara Crişurilor). Textul se găseşte în Cronica Notarului Anonim (Cronica Anonimă) şi consemnează afirmarea independenţei formaţiunilor medievale româneşti din aceste locuri. Au circulat în secolele XIV, XV, XVI còpii după traducere slavonă a Cronografului lui Manasses, provenind de prin anii 1331-1340. În timpul lui Ştefan cel Mare, s-au redactat, în limba slavonă, Analele moldoveneşti (Cronica lui Ştefan cel Mare), care povestesc evenimentele din Moldova începând cu anul 1359. Cronicarii au cunoscut, se pare, aceste pagini şi le-au folosit. Grigore Ureche începe povestirea “cursului anilor” cu acelaşi an.6 El popomeneşte în paginile 5

6

V., pentru detalii, Literatura română. Dicţionar cronologic. Coordonatori I.C. Chiţimia şi Alexandru Dima, Bucureşti, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1979. Triod – carte bisericească ortodoxă care cuprinde cântările din Postul Mare, compuse pentru această perioadă numai din trei ode în loc de nouă. Penticostar – carte de cult în care se prezintă rânduiala slujbelor în cele 50 de zile dintre Paşti şi Rusalii. Apostol – parte a Noului Testament care cuprinde Faptele Apostolilor şi Epistolele lor. În literatura noastră veche şi în comentariile despre ea, se folosesc termeni care desemnează acelaşi tip de operă: Letopiseţ: din slavă (letopisici, “descrierea cursului anilor”);

11


introductive ale letopiseţului despre “letopiseţul nostru”, despre “letopiseţul nostru cel moldovenesc” care “aşa de pre scurt scrie”, iar Miron Costin, în Predoslovia la De neamul moldovenilor, menţionează că n-a văzut letopiseţul unui anume Eustratie logofătul, scriere care nu s-a păstrat.7 4. Între două lumi Izolaţi de popoarele latine din cauza maghiarilor, care până la începutul secolului al XI-lea au fost păgâni, din cauza slavilor, românii au fost nevoiţi să accepte în biserică liturghia slavonă, iniţiată de fraţii Chiril şi Metodiu. Ruperea de cultura zonei latine a avut consecinţe foarte importante asupra limbii noastre. Influenţa apuseană va avea loc mai ales prin literatura şi cultura din Transilvania, favorizând pătrunderea ideilor Renaşterii şi ale Reformei, cu consecinţe foarte importante pentru evoluţia scrisului românesc. 5. Influenţa bizantină Literatura bizantină, sub influenţa căreia se situează începuturile noastre culturale, avea câteva secole când încep să se afirme literaturile din Occident. După căderea Romei sub barbari şi împărţirea Imperiului Roman (la anul 395), Imperiul Roman de Răsărit şi-a continuat existenţa mai bine de un mileniu, cu capitala la Constantinopol.

7

12

Cronică: din greacă (chronos, “timp”); Anale: din latină (annales); Cronograf: prezentare a istoriei generale (universale), “de la zidirea lumii” (provine din greacă: chronos = “timp” şi graphi, “scriere”. Scriere specifică literaturii bizantine. V. Grigore Ureche, Letopiseţul Ţării Moldovei. Texte stabilite, studiu introductiv, note şi glosar de Liviu Onu, Bucureşti, Ed. Ştiinţifică, 1967, p. 70.; Miron Costin, De neamul moldovenilor, în Opere, ediţie critică, cu un studiu introductiv, note, comentarii şi variante, indice, glosar de P.P. Panaitescu, Bucureşti, E.S.P.L.A., 1958, p. 242.


Până în secolul al VII-lea, avea un caracter roman: împăratul era roman, armata, administraţia, marina, legislaţia, structura statului erau romane. După secolul al VII-lea, când nordul Peninsulei Balcanice e cucerit de slavi, limba de stat devine greaca. Domnii români trimit emisari la Constantinopol pentru a stabili legaturi cu acesta. La 1359, Nicolae Alexandru, organizând mitropolia Ungro-Vlahiei, cerea de la Patriarhia Constantinopolului să-i trimită un mitropolit subordonat ei. Domnitorii români îşi trimiteau copiii să studieze la Bizanţ. De exemplu, unul din fiii lui Mircea cel Bătrân şi-a făcut ucenicia la curtea împăratului bizantin Ioan al VIII-lea (14251448), iar un nepot al lui Mircea, Dan, a luptat în armata bizantină împotriva turcilor, fiind răsplătit pentru aceasta. Nicolae Cartojan, din Istoria căruia preluăm informaţiile din aceste pagini, arată că, în Bizanţ, “Literatura greacă era – alături de Sfânta Scriptură şi de sfinţii părinţi – baza educaţiei tineretului în şcolile Bizanţului” şi că “bibliotecile bizantine cuprindeau toate comorile scriitorilor antici.”8 Întemeietorii principatelor române au iniţiat legături cu Bizanţul, deşi acesta se afla dincolo de lumea slavă din sudul Dunării. Erau legături pe temeiuri religioase, dar şi politice. Mitropoliţii bizantini veniţi la noi erau formaţi, în general, la Muntele Athos, foarte puternic centru religios al acelei vremi şi au întărit legăturile principatelor cu Muntele Athos. Multe documente dovedesc sprijinul acordat de domnitorii români mănăstirilor de la Sfântul Munte, de multe ori prădate de piraţi. Alexandru Basarab şi fiul său, Vlaicu-Vodă, au rezidit mănăstirea Cutlumus. Mare binefăcător acestei mănăstiri a fost, de asemenea, Neagoe Basarab. Aşa se explică de ce, la sfinţirea Mănăstirii Curtea de Argeş, ctitorie a acestui voievod, au participat toţi egumenii Athosului.9 8 9

Nicolae Cartojan, Istoria literaturii române vechi, vol. I, Bucureşti, Fundaţia Regală pentru Literatură şi Artă, 1940, p. 8. Iată că, peste secole, recunoştinţa obştii nu s-a stins. Arhimandritul Iosif, stareţul Mănăstirii Xiropotamu, a venit în România în fruntea unei delegaţii de aghioriţi, aducând Lemnul Sfânt din Crucea Mântuitorului, care se păstrează la această Sfântă Mănăstire. Procesiunea s-a desfăşurat între

13


Căderea Constantinopolului a dus la aşezarea turcilor în răsăritul Europei. În 1939, Bulgaria intrase sub stăpânire turcească. Ocuparea Balcanilor de către turci a declanşat un seism puternic pentru cultura popoarelor creştine. “Izolaţi de latinitatea catolică a Occidentului prin ortodoxismul nostru, arată N. Cartojan10, noi continuăm să vieţuim din frământările unei culturi formate în plin Ev Mediu şi care la începuturile culturii modeme se stinsese.” Aşa se va explica păstrarea unor caracteristici medievale în literatura şi cultura noastră până târziu, la începutul secolului al XIX-lea, când legăturile cu Apusul, tot mai puternice, vor determina o schimbare radicală a mentalităţilor. 6. Efectele ocupaţiei turceşti asupra Balcanilor Ocuparea Balcanilor de către turci a adus sfârşitul literaturii bizantine. Ea însă se va menţine în atenţia publicului prin copieri, traduceri, prelucrări. Au fost foarte cunoscute operele cronografilor (Constantin Manasses), textele apocrife, literatura patristică (ilustrată de mari nume, ca Sf. Vasile cel Mare, Grigore de Nissa, Sf. Ioan Hrisostomul, Grigore de Nazianz ş.a), literatura dogmatică (Gr. Palamas, N. Cabasilas ş.a.). Poezia religioasă bizantină a stârnit admiraţia lumii creştine. Sfântul Romanos (Roman Melodul) este, în opinia unui călugăr francez, “cel mai mare dintre poeţii noştri creştini.”11 Omile-

10 11

14

24 iunie 1992 şi 11 iulie 1992 şi a trecut prin localităţi ca Alba Iulia, Galaţi, Buzău ş.a. Părintele stareţ, într-un interviu acordat publicaţiei “Vestitorul” (an IV, 1992, nr. 77, 1-31 august, p. 4 şi urm.), arată că, pe lângă scopul de a întări evlavia credincioşilor români, a dorit ca “această procesiune să se constituie şi într-un gest de recunoştinţă faţă de evlaviosul popor român pentru sprijinul material pe care l-au dat în multe rânduri domnitorii şi binecredincioşii români de altădată Mănăstirii Xiropotamu, ca de altfel şi multor altor mănăstiri aghiorite într-o perioadă în care Muntele Athos se confrunta cu multe probleme.” Op.cit., p. l6. Edmond Bouvy, Études préparatoires au pélerinage eucharistique de Jérusalem, Paris, Boeme Presse, 1893, p. 226; v. şi Poètes et mélodes, Nîmes, 1886, p. 347.


tica bizantină îşi păstrează şi azi virtuţile, punând în lumină “puritatea învăţăturilor evanghelice”, “înălţimea dogmei şi moralei creştine.”12 Comorile Bizanţului iubitor de artă au fost distruse de ocupanţi, cărturarii au fost nevoiţi să ia drumul exilului, îndreptându-se spre Italia sau Franţa, unde au avut un rol important în trezirea interesului pentru antichitatea greco-latină. În provinciile româneşti, încă independente, pribegii au fost primiţi cu ospitalitate, mai ales că unii dintre voievozii noştri erau înrudiţi cu dinastii sârbeşti şi bulgăreşti (spre exemplu, Ştefan cel Mare, prin Maria de Mangop). Emigraţia din sudul Dunării a întărit influenţa slavonă. Slavii au adus manuscrise, icoane, odăjdii, aére13, călugării au contribuit la întemeierea unor mănăstiri sau la organizarea vieţii monahale în cele existente.14 7. Rolul Bisericii în literatura şi cultura noastră veche Rolul benefic al Bisericii în evoluţia literaturii şi culturii noastre vechi nu poate fi negat sau ignorat. “Poporul românesc, afirmă Şt. Ciobanu, a putu ieşi din haosul istoriei la luminişurile civilizaţiei mulţumită unei culturi. Această cultură s-a născut şi s-a închegat sub umbra ocrotitoare a Bisericii noastre.”15 Cuvântul românesc cu virtuţi 12 13 14

15

N. Cartojan, op.cit., p. 10. Aér – văl, de obicei împodobit cu chipul lui Iisus mort, cu care se acoperă vasele liturgice. Pentru detalii în legătură cu influenţa bizantină şi slavă, de consultat N. Cartojan, Op.cit (capitolul introductiv), Ştefan Ciobanu, Istoria literaturii române vechi, Chişinău, Hyperion, 1992 (v. şi ediţia din 1989, la Ed. Eminescu), cap. Cultura bizantină şi română (p. 36-52), Literatura slavă la români (p. 53-97). De asemenea, Sextil Puşcariu, Istoria literaturii române. Epoca veche, ed. a III-a, Sibiu, 1930 şi D. Russo, Elenismul în România. Epoca bizantină şi fanariotă, Bucureşti, 1912. Ştefan Ciobanu, op.cit, p. 34; v., în acelaşi sens: Nicolae Iorga, Istoria bisericii româneşti şi a vieţii religioase a românilor, vol. I, Vălenii de Munte, 1908; D. Stăniloae, Rostul Ortodoxiei în formarea şi păstrarea fiinţei poporului român şi a unităţii naţionale, în “Ortodoxia”, an XXX (1978), nr. 4, p. 584-603; N. Vornicescu, Scrieri patristice în Biserica

15


literare s-a născut în paginile cărţilor religioase şi a coborât în istorie să depună mărturie despre o spiritualitate inconfundabilă.16 Sentimentul religios străbate paginile primilor noştri cronicari, acelaşi sentiment îl animă pe cel mai umil dintre copişti. Literatura românească veche îşi are originea în viaţa bisericească. Mănăstirile (“focare de cultură”, cum le numeşte N. Cartojan17) au favorizat copierea de manuscrise, tipărirea de cărţi religioase. În mănăstiri se scriu cronici, funcţionează şcoli, se păstrează documente de limbă slavonă şi română. Creştinismul a fost atestat la noi în perioada romană. Poporul român s-a născut creştin, aşa cum o arată cuvintele din terminologia bisericească rămase în fondul principal de cuvinte: biserică, Dumnezeu, păgân, lege, înger, cruce ş.a.18, toate de origine latină. Istoricul Eusebiu (256-340) ne spune că Sfântul Andrei, primul din cei 12 apostoli ai Domnului, fratele lui Simion Petru, a propovăduit în ţinuturile din jurul Mării Negre, devenind, după martiriul său, patronul oraşul Constantinopol şi al Patriarhatului Ecumenic.19 Aşadar, nu întâmplător cea mai veche vatră monahală de la noi se află în partea de sud a Dobrogei, între vechiul Tomis şi Silistra (Durostorom). Primul călugăr şi organizator de mănăstiri în Scythia Minor, despre care avem cunoştinţă, este Audius, originar din Siria, exilat de împăratul Constanţiu (337-361). În ultimele decenii, s-au descoperit în Dobrogea ruinele a peste 30 de biserici paleocreştine din secolele II-IV. La Niculiţel a fost dată la iveală, în 1971, o basilică cu martirion şi se cunosc numele a patru din

16 17 18 19

16

Ortodoxă Română până în secolul al XVII-lea, Craiova, 1983, p. 23 şi următoarea şi, de acelaşi autor, Primele scrieri patristice în literatura română. Sec. IV-XVI, Craiova, Scrisul Românesc, 1992. V. articolul nostru Literatura creştină românească: un fir neîntrerupt, în “Vatra”, an XXIII (1993), nr. 3 (264), martie, p. 3. Op.cit, p. 17. Nicolae Iorga, op.cit., p. 13. Pentru informaţii despre activitatea misionară a Sfântului Andrei, v. Petru Diaconu, Din istoria sfinţilor poporului român, Bucureşti, 1992, p. 3-5. Sfântul Andrei e sărbătorit la 30 noiembrie.


cei şase martiri îngropaţi aici.20 La Basarabi, nu departe de Constanţa, într-un ansamblu monahal datând din secolul al IX-lea, s-au păstrat inscripţii şi simboluri creştine străvechi. E necesar să precizăm aceste lucruri pentru că s-au exprimat opinii eronate cu privire la momentul primirii creştinismului de către populaţia vechii Dacii. Creştinismul n-a fost adus la noi de slavi, ei au găsit pe aceste locuri o organizare bisericească solidă, realitate confirmată de documente. Merită menţionat, în acest context, numele unuia dintre primii mari oameni de cultură de pe meleagurile noastre: Niceta (sau Nikita) de Remesiana (n. 338). Episcop de Dunăre, Sfântul Niceta a fost evocat de Sfântul Paulin de Nola în termeni extraordinari, impresionat de darurile sufleteşti ale românului. Niceta de Remesiana este autorul imnului Te Deum Laudamas, cântat la marile sărbători creştine.21 Cunoaştem azi activitatea unuia dintre călugării emigranţi, după victoria turcilor la Câmpia Mierlei: Nicodim. Sub Vlaicu-Vodă, s-a ocupat de zidirea mănăstirilor Vodiţa şi Tismana, unde şi-a arătat priceperea de fost stareţ la Athos. Din această vreme se păstrează cel mai vechi document intern, actul de danie al lui Vlaicu către mănăstirea Vodiţa. Mănăstirile aveau biblioteci foarte bogate pentru vremea aceea. La început, se copiau manuscrise în limba slavonă, funcţionau şcoli de slavonie, se învăţa arta caligrafiei, desenului (miniaturii), legătoria de cărţi şi manuscrise, broderia. Caligrafii aveau mare trecere, fiindcă, până la apariţia tiparului, copiau şi răspândeau manuscrisele necesare desfăşurării serviciului divin. Însuşi Nicodim copiază şi ornamentează o Evanghelie (1405), care s-a păstrat până azi.

20

21

Ieromonah Ioanichie Bălan, Vetre de sihăstrie românească. Sec. IVXX, Bucureşti, Ed. Inst. Biblic şi de Misiune al Bisericii Româneşti, Bucureşti, 1982, p. 48. După o vizită la prietenul său în localitatea Nola (Campania, Italia), Sfântul Paulin îi spune la despărţire: “Fericit pământul şi fericite popoarele la care vei ajunge acum plecând de la mine.” Pământul şi popoarele se aflau de o parte şi de alta a Dunării. Citat după Vieţile Sfinţilor, vol. I, Bucureşti, Arhiepiscopia Romano-Catolică, 1983, p. 275.

17


Organizarea vieţii bisericeşti după modelul Sfântului Munte a fost introdusă şi în Moldova de ucenicii lui Nicodim. Grigore Ţamblac, trimis de Patriarhie la Suceava în timpul lui Alexandru cel Bun, va întemeia Mitropolia Moldovei. Din bibliotecile mănăstirilor ne-au parvenit nu numai cărţi religioase, ci şi colecţii de legi, romane populare (Varlaam şi Ioasaf, Alexandria), Esopia, cronici (Letopiseţul de la Putna, Cronica de la Bistriţa), imnuri religioase, hărţi hagiografice, literatură dogmatică şi ascetică. Mulţi dintre slujitorii Bisericii erau şi oameni de cultură. De numele lor se leagă momente foarte importante de afirmare a scrisului în limba română. Varlaam, Simion Ştefan, Dosoftei, Antim Ivireanul păstoresc viaţa spirituală a românilor, se îngrijesc de tipărirea cărţilor în limba română şi dau cuvântului românesc strălucire artistică (în proză sau versuri). Viaţa Bisericii era viaţa mirenilor, care au văzut în lăcaşurile de cult, mai fastuoase sau mai modeste, cetăţi ale identităţii naţionale. Oricâte explicaţii s-ar găsi despre cauzele primelor traduceri în limba română, nu poate fi ignorată grija Bisericii pentru viaţa spirituală a omului de rând, pentru accesul acestuia la mesajul cărţilor sfinte. 8. Limbile folosite pe teritoriul românesc în Evul Mediu Acestea sunt, în primul rând, limbi de cancelarie. Ne referim, desigur, la limbile de comunicare în scris până în secolul al XVI-lea, când se impune limba română. Latina, ca limbă oficială, e folosită mai ales în Transilvania, dar se recurge la ea şi în Muntenia şi Moldova în relaţiile diplomatice cu ţările Apusului. Radu Grămăticul scrie, de exemplu, în latină Memoriul lui Vlad Ţepeş către Matei Corvin. Există şi o încercare de înfiinţare a unei şcoli latine la Cotnari, pe vremea lui Despot-Vodă. Nicolaus Olahus, renumitul umanist de origine română, prieten cu mari învăţaţi din Apus, scrie în limba latină. În limba greaca, vistiernicul lui Mihai Viteazul, Stavrinos, închis la Bistriţa după moartea voievodului, compune un poem despre marele domnitor. 18


S-au redactat documente şi în polonă, germană, italiană, rusă. În arhivele Braşovului, Sibiului, se păstrează multe pagini în limba germană despre viaţa medievală a acestor oraşe. Limba slavonă, cel mai des folosită până în secolul al XVI-lea, a fost adoptată ca limbă oficială de stat. Ea s-a fixat ca limbă oficială de cult datorită activităţii fraţilor Chiril şi Metodiu.22 Ea a fost utilizată şi în Transilvania, fiindcă sunt multe cărţi în slavonă care provin de aici.23 Adoptarea limbii slavone a avut loc, cum s-a stabilit, înainte de secolul al XI-lea şi a devenit cu timpul un element de rezistenţă ortodoxă faţă de “papistaşi” şi faţă de musulmani. Ea nu a fost niciodată limba poporului de rând, ci a boierilor şi clerului şi va fi înlocuită în secolul al XVI-lea cu limba româna, după momentul textelor rotacizate şi, mai ales, după ce Coresi începe să publice masiv în limba română. Prima perioadă a epocii vechi (sec. X-XVI), ca urmare a predominării limbii slavone, a fost numită epoca slavonă. Slava veche (bisericească) a fost limba în care au tradus Chiril şi Metodiu textele bisericeşti din greceşte în veacul al IX-lea şi care s-a răspândit ca limbă religioasă şi de cultură la popoarele slave. La noi, consecinţă a legăturilor cu populaţia din sudul Dunării, slavona bisericească va avea nuanţă bulgărească sau sârbă.24 22

23 24

Originari din Tesalonic, dintr-un mediu greco-slavo-valah, au urmat studii la Constantinopol. Patriarhul Ignatie le-a încredinţat misiunea la slavi, în care scop au alcătuit, pe la 855, “alfabetul bisericesc pentru slavi”, orientat după literele greceşti. Au folosit apoi acest alfabet pentru a traduce principalele cărţi bisericeşti după textele bizantino-ortodoxe, necesare creştinării slavilor. Ucenicii lor au ajuns în Polonia, Cehia, Rusia, activitatea fraţilor Chiril şi Metodiu căpătând caracter de ctitorie a literaturii naţionale pentru toţi slavii. De aceea au fost numiţi “apostoli ai slavilor”. Ucenici au ajuns şi în Ardeal, unde au fost numiţi “apostoli ai schieilor”. V. Istoria bisericească universală, vol. I, Bucureşti, Ed. Instit. Bibl...., 1975, p. 346. V. Octavian Şchiau, Cărturari şi cărţi în spaţiul românesc medieval, Cluj, Dacia, 1978. Sunt folosiţi ca sinonimi termenii slavă şi slavonă. Există, totuşi, nuanţe. Slava veche e limba traducerilor lui Chiril şi Metodiu (sec. IX-XI ), iar slavona, limba slavă (bisericească şi literară) care s-a dezvoltat din slava veche în Rusia, Serbia, Bulgaria. Ea a fost influenţată de limba română.

19


V. Slava veche şi slavona românească, coordonator P. Olteanu, Bucureşti, 1975, p. 15.

20


9. Continuitatea scrierii pe pământ românesc Niciodată scrisul, ca mijloc de comunicare, nu a fost uitat pe pământul românesc. Păstrarea cuvintelor latineşti ca “a scrie”, “carte”, “scriptură” ş.a. dovedeşte că între epoca romană, de unde provin multe inscripţii, şi cea slavonă s-a folosit scrierea. Se semnalează o ezitare în adoptarea unui alfabet până la apariţia alfabetului chirilic. La Basarabi (Constanţa), s-au găsit inscripţii cu caractere runice, pe lângă cele slavone.25 Inscripţii greceşti provin din Banat, din tezaurul de la Sânicolaul Mare.26

25 26

Runic – care foloseşte rune (litere vechi germanice şi scandinave). Aron Denusuşianu sugera, în a sa Istorie a limbei şi literaturei române (1885), că scrierile religioase din secolele XVI-XVII sunt importante şi pentru cunoaşterea limbii din secolele anterioare: “...Limba depusă în ele nu este limba celor doi secoli, 16 şi 17, după cum se crede în general, ci unele cuprind limba din secolii anteriori” (p. 129).

21


II.

LITERATURA ROMÂNĂ ÎN SECOLELE AL XIV-LEA – AL XVI-LEA 1. Contextul cultural. 2. Literatura religioasă în limba slavonă. 2 a. Manuscrise. 2 b. Tipărituri. 3. Literatura laică în limba slavonă. 3 a. Cronica lui Ştefan cel Mare. 3 b. Călugării cronicari de limbă slavonă. 3 c. Începuturile istoriografiei în Muntenia. 3 d. Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie. 4. Surse istorico-literare despre Mihai Viteazul. 5. Începuturile scrisului în limba română. 5 a. Mărturii despre folosirea limbii române. 5 b. Scrisoarea boierului Neacşu. 5 c. Textele rotacizante. 5 d. Un întemeietor: Diaconul Coresi. 5 e. Palia de la Orăştie. 6. Nicolaus Olahus.

1. Contextul cultural În această perioadă, fenomenul cultural cu importante consecinţe pentru spiritualitatea românească ţine de organizarea învăţământului românesc. Consolidarea formaţiunilor statale de sine stătătoare a oferit cadrul propice preocupărilor culturale, pentru că a adus stabilitate politică, fie ea şi relativă. Viaţa culturală se desfăşoară, în general, în mănăstiri, dar şi la curţile voievodale şi boiereşti. Pericolul turcesc, tot mai ameninţător, determină un mod adecvat de acţiune din partea conducătorilor. Voievozii sunt conştienţi că numai o putere centralizată, o comunitate bine organizată, unită, pot face faţă primejdiei. Astfel că un rol foarte important în viaţa principatelor româneşti îl va avea stabilirea de alianţe cu vecinii. În vremea lui Ştefan cel Mare, 22

II. Literatura română în secolele al XIV-lea – al XVI-lea

atacurile polonilor şi maghiarilor determină cultivarea alianţelor cu slavii şi ruşii, ceea ce va duce la întărirea slavonismului. Necesitatea cunoaşterii limbii slavone determină înfiinţarea şcolilor de limbă slavonă pe lângă mănăstirile Neamţ, Putna, Tismana, Cozia, Vodiţa, Govora etc. În târguri, şcolile funcţionează pe lângă biserici. Pe lângă biserica Sfântului Gheorghe cel Vechi din Bucureşti, funcţiona la anul 1576 o şcoală de pregătire a preoţilor. Din anul 1581 provine un document scris de Lucaci, care semnează “ritor şi scolastic”. În vremea aceea, retorica se bucura de mare cinste şi era înţeleasă ca disciplină menită să formeze priceperea de a redacta acte, hrisoave şi chiar de a compune poezie. Se pare că Lucaci era dascăl la o şcoală superioară, nu o şcoală obişnuită, care pregătea preoţi, cântăreţi de biserică, dieci de cancelarie. Cu secolul al XVI-lea, se poate vorbi şi de un învăţământ în limba română. Extinderea folosirii limbii române în scris a impus înfiinţarea de şcoli.1 “Sărbeşte şi latineşte, spunea diacul Oprea în 1570, nu trebuie să ştie decât cărturarii (preoţii, dascălii, diecii)”.2 Prima şcoală românească a luat fiinţă, se pare, în Şcheii Braşovului, inaugurată o dată cu biserica de aici (în secolul al XIV-lea), pentru ca în 1597 să-i fie ridicată o clădire de piatră, după ce a fost adăpostită în chiliile bisericii Sfântului Nicolae.3 Un cercetător4 emite ideea, sprijinit pe documente papale de la sfârşitul secolului al XII-lea, că exista în acest secol o şcoală de omiletică în Şcheii Braşovului. Se înregistrează încercări de organizare a unui învăţământ în limba latină. Schola latina de la Cotnari a fost înfiinţată de Despot-Vodă în spiritul Renaşterii italiene, după luna noiembrie a anului 1561. L-a adus ca organizator pe Johannes Szomerus. Este prima şcoală cu un 1

2 3 4

V. Al. Surdu, Şcheii Braşovului, Bucureşti, Ed. Şt., 1992 (cap. Şcoala şi cultura, pp.183-187); V. Oltean, Întâia Şcoală Românească din Şcheii Braşovului, Braşov, 1981. Apud I. R. Mircea, Contribuţii la istoria culturii Şcheilor din Braşov, “Cumidava”, an V (1971), p. 697. I. Al. Işa, Biserica Sfântul Nicolae şi muzeul din Şcheii Braşovului, Sibiu, 1977, p. 13 şi V. Oltean, op.cit., p. 12. V. Oltean, ibidem.

23


plan judicios întocmit. Iniţiativa lui Despot-Vodă (originar din Creta, om instruit, adept al ideilor umaniste, cu studii de medicină) se asocia cu încercarea de a organiza întreaga Curte în spirit renascentist. Scopul activităţii şcolii era învăţarea limbii latine. Elevii studiau trei ani gramatica, un fel de curs inferior, apoi treceau la studiul retoricii şi dialecticii. Studiul limbii latine, pe care elevii urmau să o vorbească în mod curent, era însoţit de predarea unor cunoştinţe de religie, astronomie, biologie, cronologie, aritmetică, geografie şi fizică.5 După înlăturarea lui Despot de către Tomşa (1563), şcoala şi-a încetat activitatea. Totuşi, pe la 1588, când un grup de cărturari catolici vizitează Moldova, Petru Şchiopul îi îndeamnă să meargă la Cotnari ca să distrugă cuibul de protestanţi. În 1599, un episcop străin în vizită prin Moldova notează existenţa unei şcoli de gramatică la Cotnari. Înfiinţarea de şcoli a avut consecinţe benefice asupra culturii. Numărul cunoscătorilor de carte a crescut, se creează, puţin câte puţin, un public care ştie să aprecieze “plăcuta şi de folos zăbavă” a cititului, cum ar spune Miron Costin. Mulţi dintre fiii boierilor şi ai orăşenilor merg în aceste secole la universităţile medievale din Cracovia, Praga, Viena. La Universitatea Jagellonă din Cracovia, după cum arată documentele, erau înscrişi, între 1405 şi 1503, 21 de studenţi moldoveni veniţi din diferite localităţi: Baia, Hârlău, Iaşi, Suceava, Siret, Roman, Bacău.6 Cu toate greutăţile întâmpinate, cultura şi literatura română din Transilvania acestei perioade cunosc momente foarte importante de afirmare. Transilvania este leagănul biruinţei scrisului în limba română, atât în ce priveşte lucrările originale, cât şi traducerile sau tipăriturile. Scrisoarea lui Neacşu plasează Braşovul în sfera începuturilor scrisului în limba română; în Braşov, după cum am văzut, funcţionau şcoli vechi, la început de slavonie, apoi de română; Coresi tipăreşte în limba română la Braşov cărţile care vor impune o anumită formă a

5 6

24

V. Ştefan Bârsănescu, Schola latina de la Cotnari. Biblioteca de Curte şi proiectul de Academie al lui Despot-Vodă, Bucureşti, 1967. Apud Istoria literaturii române, vol. I, Bucureşti, Ed. Academiei, 1964, p. 259.


limbii literare. În Maramureş, se traduc primele texte în limba română la cumpăna dintre veacul al XV-lea şi al XVI-lea, Venirea maghiarilor şi saşilor în Transilvania a dus la formarea unor centre foarte puternice din punct de vedere economic şi cultural: Braşovul, Clujul, Sibiul ş.a. În aceste centre, în primul rând, se vor afirma o serie de curente religioase, social-politice, filozofice, şi ca urmare a legăturilor mai strânse cu viaţa spirituală a Apusului. Husitismul, luteranismul şi calvinismul îşi fac simţită prezenţa mai ales în Transilvania şi Moldova. Ideile lui Jan Hus (1369-1415), ca şi ale celorlalţi reformatori, au avut ecou: desfiinţarea iobăgiei, abolirea privilegiilor feudale, înlăturarea fastului bisericesc, întoarcerea la simplitatea vieţii primilor creştini. Husiţii duceau luptă antifeudală, dar şi pentru susţinerea serviciului divin în limba poporului. Ideea naţionalizării serviciului divin i-a determinat pe unii cercetători (aşa cum vom vedea) să considere că traducerea textelor maramureşene s-a făcut sub influenţa husitismului. Idei apropiate de husiţi aveau luteranii. Luteranismul, mişcare iniţiată de Martin Luther (1483-1546) prin afişarea în 1517 la Wittenberg, a celor 95 de teze, care marchează începutul Reformei, a avut iniţial drept scop reformarea bisericii catolice în spiritul luptei antifeudale. Din luteranism se vor desprinde mişcări mai radicale: sacramentalismul, antitrinitarismul, calvinismul.7 Luteranismul pătrunde în Transilvania timpuriu, în 1519, la doi ani după afişarea celor 95 de teze, prin negustorii saşi şi tineretul ce frecventa universităţile germane. La început, se creează un centru luteran la Sibiu, apoi, după stabilirea lui Johannes Honterus la Braşov, centrul luteranismului se mută aici. Susţinerea ideii traducerii textelor în limba poporului şi a desfăşurării serviciului divin în aceeaşi limbă i-a îndreptăţit pe unii cercetători să afirme că traducerea textelor rotacizante s-a făcut sub influenţă luterană. 7

Calvinismul, fondat de francezul Jean Calvin (1509-1564), s-a răspândit în special în Belgia, Olanda, Ungaria şi Elveţia. În 1549 se uneşte cu mişcarea elveţianului Urlich Zwingli (1484-1531), formând Biserica Reformată.

25


Ideile Reformei determină crearea câtorva colegii prestigioase în Transilvania. Se cunosc cazuri când au fost admişi la aceste şcoli şi români, cu condiţia să accepte Reforma. În 1581, la Cluj, cu ajutorul iezuiţilor, Ştefan Báthory înfiinţează o universitate cu trei secţii: filozofie, drept, teologie. Universitatea aceasta va fi sprijinită mai târziu de Mihai Viteazul. Se consemnează existenţa unor şcoli româneşti pe lângă mănăstiri sau biserici, chiar în localităţi mai puţin importante, cum ar fi: Ieud, Peri, Vad, Prislop. Un impact considerabil asupra evoluţiei literaturii noastre va avea mişcarea umanistă.8 Umanismul românesc, cum bine remarcă Dan 8

26

O notă definitorie a umanismului o constituie preocuparea oamenilor de litere din secolele XV-XVI pentru studierea limbilor clasice (greaca, dar mai ales latina) şi reînnoirea spiritului textelor semnificative din literatura antică, traducerea acestora şi a altora, noi, în viaţa activă. Se opune dogmaticii teologice şi promovează cercetarea ştiinţifică, studiul izvoarelor istorice, critica filologică. Idei umaniste au apărut mai întâi în Italia, unde s-a format mai devreme o burghezie care a urmărit înlăturarea feudalităţii. Umanismul lansează idei cu puternice ecouri în viaţa umanităţii. Omul deplin nu era un ideal abstract al Antichităţii, ci posibil de realizat. În centrul vieţii umane se situează interesul pentru cunoaştere. Nobleţea nu e obţinută automat, prin naştere şi avere, ci aptitudini, cunoaştere, muncă. Omul e liber şi trebuie să-şi manifeste libertatea de gândire. Petrarca şi Boccaccio în Italia, Clément Marot şi Fr. Rabelais în Franţa, iată câţiva autori care introduc o optică nouă asupra perfecţiunii morale, luând ca model Antichitatea. Tipului medieval al perfecţiunii i se opune o fiinţă ale cărei disponibilităţi se manifestă în mai multe planuri. Montaigne, Pico della Mirandola, Th. Morus, Erasm din Rotterdam, Melanchton (Germania), Bonfini (Ungaria), Jan Kochanowski (Polonia) ilustrează tipul de umanism erudit, şcolit la izvoarele filozofiei, ştiinţei, filologiei antice. Elita intelectuală a timpului a găsit locul unde să-şi expună ideile: universităţi, colegii, şcoli. Arta tipografică, în plin avânt, le va răspândi ideile. Ideea universalismului cultural îi făcea pe umanişti să se simtă “o republică a cărturarilor”, alcătuită din cetăţeni ai tuturor popoarelor şi le dădea posibilitatea să lucreze pentru noua cultură ce lua naştere în Europa. Cei mai mulţi, cum remarca G. Ivaşcu (Istoria literaturii române, p. 55), au două patrii: aceea în care s-au născut şi Europa. Peregrinările umaniştilor dintr-o ţară în alta, corespondenţa lor, relaţiile pe care


Horia Mazilu,9 “a fost o zidire complexă şi complicată, realizată în timp, cu participarea mai multor straturi”. Întoarcerea spre Antichitate, specifică umanismului european, va avea corespondent la noi în căutarea identităţii naţionale. Problema latinităţii limbii şi romanităţii poporului nostru va reveni obsedant în scrierile cronicarilor, dar şi la învăţaţi ca Nicolaus Olahus sau Dimitrie Cantemir. Cartea în limba română, mai ales cea tipărită, va juca un rol foarte important în afirmarea conştiinţei unităţii de neam. 2. Literatura religioasă în limba slavonă Literatura slavo-română, adică literatura scrisă la noi în limba slavă, are şi azi un statut bizar. Cercetarea istorico-literară a manifestat două atitudini faţă de această literatură, uneori opuse: ignorarea completă, pentru că nu este scrisă în limba română, sau acordarea unei atenţii prea mari. Istoricii literaturilor slave nu se ocupă de studierea ei, pentru că este creaţia unui popor latin, unii istorici români o privesc cu mari rezerve sau chiar o scot din câmpul atenţiei lor. “Faptul de a se fi scris în Evul Mediu românesc în mai multe limbi, spune Nicolae Manolescu10 referindu-se nu numai la textele slavone, nu ne îndreptăţeşte să socotim respectivele texte ca aparţinând literaturii române (...) Ele nu sunt româneşti nici în conţinut, nici în formă”. Se aduce ca argument scrisul în latină al lui Olahus, pe care îl menţionează istoriile

9 10

le caută şi le întreţin impun un nou tip de cultură, care prinde rădăcini în ţara unde găseşte condiţii prielnice. Umanismul românesc are trăsăturile generale ale curentului: folosirea limbilor clasice ca limbi de cultură (N. Olahus în Transilvania, Miron Costin, Nicolai Milescu Spătarul, D. Cantemir), preocuparea filologică şi cunoaşterea istoriei prin izvoare controlabile (marii cronicari, D. Cantemir), cultivarea erudiţiei (Nicolai Milescu, D. Cantemir, Stolnicul Constantin Cantacuzino, Udrişte Năsturel). Sub aspect literar, datorăm umanismului cea dintâi mare realizare a liricii româneşti (Psaltirea în versuri a lui Dosoftei), naşterea conştiinţei literare. Literatura română în epoca Renaşterii, Bucureşti, Minerva, 1984, p. 98. Op.cit., p. 7.

27


literare româneşti, în comparaţie cu Ponticele şi Tristele lui Ovidiu, pe care nu le includem în literatura română. Că literatura în limba slavonă nu trebuie ignorată, dar şi că nu constituie marea literatură prin care s-a exprimat sufletul românesc nu mai încape îndoială. P.P. Panaitescu stabilea o similitudine între folosirea limbii slave la noi şi a limbii latine în Apus: “Limba slavă, ca şi cea latină, era fixată în scris, pe când limbile populare nu puteau încă să fie folosite ca instrumente ale exprimării în scris”.11 Cărturarii care scriu în limba slavonă nu se mulţumesc cu copieri de manuscrise, cărţi. Au creat opere originale, adresându-se celor care cunoşteau slavona. Creaţia lor păstrează stilul bizantin, caracteristicile stilului bizantino-slav, de fapt, din scrierile cunoscute la noi. Literatura religioasă în limba slavonă este alcătuită din manuscrise şi tipărituri. 2 a. Manuscrise Cel mai vechi dintre autorii de scrieri religioase, despre care avem informaţii, a compus nişte imnuri în cinstea Maicii Domnului. “Filotei monahul, fost mare logofăt al lui Mircea Voievod” nu este altul decât Filos, pe numele de mirean, logofăt al Valahiei, într-adevăr, în 1394.12 În Moldova, se semnalează o carte de cântări religioase, scrisă în 1514 de Eustatie, protopsalt la Mănăstirea Putna. De interes s-au bucurat şi predicile lui Grigore Ţamblac. A fost trimis în Moldova de Patriarhia de Constantinopol la cererea lui Alexandru cel Bun ca să organizeze Mitropolia. Grigore Ţamblac rămâne figura cărturărească cea mai luminoasă a secolului al XV-lea. Fost ucenic al lui Eftimie, patriarh al Bulgariei, a avut o activitate intensă la Sfântul Munte, ajungând, după şederea în Moldova, mitropolit de Kiev. În Moldova a ţinut mai multe predici, din care s-au păstrat 21, despre cinstirea unor sfinţi, despre viaţa monahală, milostenie, săraci ş.a. La porunca lui Alexandru cel 11

12

28

P.P. Panaitescu, Contribuţii la istoria culturii româneşti, ed. îngrijită de Silvia Panaitescu. Prefaţă, note şi bibliografie de Dan Zamfirescu, Bucureşti, Minerva, 1971, p. 98 şi urm. Apud P.P. Panaitescu, op.cit., p. 18.


Bun, scrie Viaţa Sfântului Ioan cel Nou în anul 1402. De altfel, literatura hagiografică, în acest timp, începe a beneficia de o lungă tradiţie, accentuată şi de impunerea mişcării isihaste. S-a păstrat textul original al Vieţii Sfântului Ioan cel Nou, important şi pentru descrierea atmosferei porturilor de la Marea Neagră. Ioan cel Nou fusese negustor, trăia pe la începutul secolului al XIV-lea. Autorul descrie Trebizonda, port la Marea Neagră în Asia Mica, de unde era originar acest negustor, omorât de tătari pentru credinţa lui creştină în Cetatea Albă. După strămutarea moaştelor la Suceava, a fost cinstit ca protector al Moldovei. Aşa se explică faptul că un succesor al lui Grigore Ţamblac la egumenia Mănăstirii Neamţu, Teodosie, inspirându-se din opera înaintaşului, scrie, în 1534, Cuvânt panegiric al sfântului şi cinstitului mare mucenic Ioan cel Nou. Controversa care îl opune pe Grigore Palamas, un promotor al isihasmului, altor teologi, va determina apariţia unei bogate literaturi panegirice.13 Aceste vieţi descriu uneori, cum s-a văzut şi din scrierea lui Grigore Ţamblac, împrejurări istorice, constituind izvoare documentare foarte preţioase. Dintr-o evocare a Sfântului Nicodim, cunoaştem activitatea fondatorului mănăstirilor Vodiţa şi Tismana, care, în 1405, a copiat o Evanghelie, împodobind-o cu viniete şi miniaturi. Din vremea lui Mircea cel Bătrân datează şi Viaţa şi traiul preacuvioasei maicii noastre Filotheea, ale cărei moaşte au fost aduse la Argeş. Vistierul Simion Dedulovici alcătuieşte Lauda lui Mihail Mărturisitorul, fost episcop al Sinadelor, ale cărui moaşte se aflau la Târgovişte. 13

V. Dan Horia Mazilu, op.cit., pp. 172-175. Scrierea hagiografică rememorează momente importante din viaţa unui sfânt, care ilustrează virtuţile sale. Tipicul a fost impus de Simion Metafrastul (sec. X). Panegiricul este un “cuvânt de laudă”, al cărui scop este să preamărească faptele celui evocat. Isihasm: termenul vine de la isihia, “liniştire”. Isihasmul promovează căutarea desăvârşirii întru credinţă, trăirea intensă a Rugăciunii inimii. V. Dan Horia Mazilu, op.cit., p. 43 şi urm., despre isihasm şi p. 198 şi urm. despre zbornicele slavo-române care conţin scrieri isihaste. De asemenea, V. Dumitru Stăniloae, Din istoria isihasmului în Ortodoxia română, Bucureşti, Ed. Scripta, 1992 (reia vol. VIII al Filocaliei, Bucureşti, 1979).

29


Neagoe Basarab îi cere lui Gavriil protul (mai marele mănăstirilor athonite) să scrie o carte despre patriarhul Nifon. Viaţa patriarhului Nifon (asupra căreia vom reveni într-o altă secvenţă) se constituie într-o adevărată cronică a începutului de secol XVI. În Moldova se cunoaşte un cărturar, Moise Filozoful, despre care se crede că a scris o Viaţă a lui Daniil Sihastrul. O formă interesantă a literaturii medievale o constituie epistolele în limba slavonă schimbate între ierarhii Bisericii. Ele au un caracter dogmatic sau moralizator, abordează probleme ale credinţei. De multe ori erau copiate în zbornice şi ajungeau să fie cunoscute unui public mai larg. Din a doua jumătate a secolului al XIV-lea datează corespondenţa patriarhului Eftimie de Târnova (care este şi autorul evocării sfintei Filotheea) cu mitropolitul Antim al Ţării Româneşti sau cu Nicodim. O scrisoare a episcopului Vasile din Roman (1484) trimisă mitropolitului de Moscova a fost copiată într-un manuscris rusesc. 2 b. Tipărituri Apariţia tiparului a impulsionat copierea şi răspândirea cărţilor de cult. Invenţia lui Johannes Gutenberg (1400-1468), deşi data de pe la 1440, a pătruns târziu în provinciile româneşti. Slavii erau interesaţi de tipar, pentru că, după invazia turcilor, au fost nimicite vechile manuscrise copiate cu atâta trudă în mănăstiri. Călugărul Macarie va aduce tiparul la noi (refugiat din Cetinie) şi va realiza prima tipăritură pe pământ românesc.14 Ocrotit de domnitorul Radu cel Mare, Macarie, a cărui tipografie se afla la Târgovişte sau Mănăstirea Dealu (lângă Târgovişte), va tipări un Liturghier (1508), apoi un Octoih (1510) şi un Evanghelier (1512). Liturghierul este prima carte tipărită pe teritoriul ţării noastre.

14

30

Despre Macarie avem puţine date. Se ştie că pe la 1483 supraveghea la Veneţia tipărirea unui Liturghier slav. Principele muntenegrean, căsătorit cu o nobilă veneţiană, îl va sprijini pe Macarie să instaleze la Cetinie, în mănăstirea construită de tatăl său, o tipografie. Invazia turcilor va pune capăt unui început frumos (tipărise un molitvelnic, un octoih, o psaltire) şi îl va determina să se refugieze în Muntenia.


În epilogurile acestor cărţi, se menţionează că tipărirea lor a fost patronată de domnii Munteniei pentru “a umple bisericile cu cărţi”. Aceste cărţi erau foarte aşteptate şi au avut o largă circulaţie, exemplare găsindu-se în diferite zone ale ţârii (la Hunedoara, un liturghier; la Roman, un evanghelier). La împlinirea a 450 de ani de la tipărirea primei cărţi la noi, Academia Română a hotărât republicarea ei într-o ediţie facsimilată (1961), cu un studiu introductiv semnat de P.P. Panaitescu. Cercetătorul demonstrează că aceste cărţi s-au tipărit la noi, şi nu la Veneţia, cum greşit considerau unii. Activitatea lui Macarie va fi continuată, după mai bine de trei decenii, de câtre Dimitrie Liubavici, care scoate în 1545 prima carte în tipografia sa, un Molitvelnic. Până în 1549, mai tipăreşte un Evanghelier, un Apostol şi un Triod – Penticostar. Sunt amintiţi, în activitatea tipografică intensă de mai târziu, sub îndrumarea lui Coresi, călugărul Moise şi ucenicii săi, Oprea şi Petre, Radu Filip, Rădoi ş.a. Oprea va prelua tipografia după moartea logofătului Dimitrie Liubavici.15 Cu Triodul – Penticostar din 1549 se încheie cea de a doua etapă în tipărirea cărţilor pe teritoriul ţării noastre. Arta tipografică va găsi în Coresi unul din cei mai mari meşteri. Coresi nu va fi un simplu meseriaş îndemânatic, ci un adevărat întemeietor: tipăreşte primele cărţi în limba română. Interesant de menţionat că, în prefaţa Octoihului din 1556, prima carte tipărită de Coresi la Braşov, el va menţiona numele lui Oprea, dovadă că s-a iniţiat în tipografia lui Liubavici, îi cunoştea pe meşterii de acolo şi că avea sentimentul continuării operei lor.

15

Se observă atenţia acordată cărţii bisericeşti. Octoih – carte bisericească destinată cultului ortodox, în care sunt cuprinse cântările din fiecare zi a săptămânii (cântate uneori pe opt glasuri); fiecare cântare din cele opt. Molitvelnic (sau molitvenic) – carte de rugăciuni, slujbe, pentru diferite împrejurări.

31


3. Literatura laică în limba slavonă Literatura laică în limba slavonă a fost discutată, în general, în raport cu naşterea cronicii româneşti. În secolul al XV-lea, s-au scris, probabil, cronici atât în Ţara Românească, în Transilvania, cât şi în Moldova. S-au păstrat însă numai cele din Moldova: cronicile despre Ştefan cel Mare, cu diferitele lor variante, continuate în secolul al XVI-lea de călugării Macarie, Eftimie, Azarie. Ioan Bogdan, Nicolae Iorga, dar şi alţii, erau de părere că naşterea cronicii moldoveneşti s-a produs independent de lucrările redactate în aceeaşi limbă (slavonă) în Bulgaria, Serbia, Rusia. Adevărul e că nu poate fi rupt acest fenomen de fenomenul general al evoluţiei istoriografiei slavone. Au existat şi păreri că primele noastre scrieri istorice au avut ca model cronografele bizantine (V. Grecu). P.P. Panaitescu demonstrează că autorul primei cronici moldoveneşti a avut ca modele cronicele vecinilor slavi.16 Aduce următoarele argumente: – s-au păstrat manuscrise care cuprind lucrări de istoriografie bulgară, sârbă, rusă, care au circulat la noi şi, evident, l-au influenţat pe cel ce a redactat; – titlul lucrării urmează modelul slav, nu bizantin; – înşirarea numelor în cronică se face după criteriul genealogic, nu cronologic, ca în scrierile bizantine; – adesea s-a păstrat câte un zbornic în care, alături de textul istoric scris pe pământ romanesc, se găsesc şi unele texte scrise în ţările vecine. De exemplu, în zbornicul care cuprinde Letopiseţul anonim al Moldovei, se află o cronică a lui Constantin Manasses tradusă în bulgara medie, iar în zbornicul care cuprinde Letopiseţul de la Putna se află o cronică bulgară din secolul al XVlea. Trei probleme s-au pus în legătură cu cronicile slave din secolul al XV-lea:

16

32

V. Cronicile slavo-române din secolele XV-XVI publicate de I. Bogdan. Ed. revăzută şi completată de P.P. Panaitescu, Bucureşti, Ed. Academiei, 1959, pp. 41-43, 53-55, 76-69.


– raportul dintre cronicile moldoveneşti şi prelucrările lor (polonă, rusă, germană); – timpul când s-a început scrierea cronicilor; – locul scrierii. Concluzia la care a ajuns P.P. Panaitescu în legătură cu raportul dintre diferite variante (căci aşa le putem numi) ni se pare cea mai pertinentă: “Rezultă în chip lămurit din comparaţia acestor cronici că ele au avut un prototip comun, care a fost o cronică din care derivă toate elementele comune”.17 Cea mai veche versiune şi cea mai apropiată de prototip este Letopiseţul anonim, cunoscut o vreme şi sub titlul dat de I. Bogdan de Letopiseţul de la Bistriţa.18 3 a. Cronica lui Ştefan cel Mare În ce priveşte timpul scrierii, se admite că letopiseţul unic al Moldovei a fost scris în vremea lui Ştefan cel Mare. De aceea, când ne referim la prototip, ni se pare potrivit să folosim titlul Cronica lui Ştefan cel Mare. În ce priveşte locul scrierii cronicilor, cele mai multe discuţii le-a iscat Cronica lui Ştefan cel Mare. I. Bogdan (loc.cit.) credea că primele cronici s-au scris în mănăstiri (Bistriţa, Putna). Dar cercetările au dovedit (mai ales P.P. Panaitescu) că sunt cronici de Curte, nu mănăstireşti. Primul letopiseţ al Moldovei s-a scris la curtea domnească, deoarece prezintă multe date referitoare la domnia lui Ştefan cel Mare. Există o disproporţie între spaţiul acordat epocii de până la Ştefan şi cel al domniei sale (2 pagini, comparativ cu 12). La un moment dat se fac referiri la un cutremur, când partea dintr-un zid s-a dărâmat. Dacă autorul s-ar fi găsit la Bistriţa sau Putna, n-ar fi ştiut că domnitorul stătea la masă în acel moment. Se fac referiri la anumite momente ale zilei, se preiau expresii ale domnitorului, pe care nu le putea reţine decât cineva din apropierea lui. Unele fragmente 17 18

Ibidem, p. X. I. Bogdan, Cronice inedite atingătoare de istoria românilor, Bucureşti, 1895, pp. 3-78. Titlul nu se susţine, pentru că, aşa cum demonstra P.P. Panaitescu (op.cit., p. 2 şi urm.), nu s-a scris la Mănăstirea Bistriţa.

33


corespund inscripţiilor de pe zidurile mănăstirilor ridicate de Ştefan (pisanii). Citirea cronicii duce la concluzia că e vorba de o lucrare alcătuită din porunca domnitorului, care voia să arate intenţiile sale atât în interior, cât şi în exterior. În paginile destul de sărace în momente de literatură ale acestor scrieri, impresionează lupta pentru apărarea ţării şi eforturile de centralizare a puterii într-un moment foarte dificil din istoria naţională. Dacă ar fi fost o cronică mănăstirească, Macarie, din secolul al XVI-lea, care continuă Cronica lui Ştefan cel Mare, nu ar mai fi precizat acest lucru. Macarie, cronicarul oficial al lui Petru Rareş, cronicar de curte, n-ar fi continuat o cronică mănăstirească.19 Originalul Cronicii lui Ştefan cel Mare s-a pierdut. Au ajuns până la noi câteva copii: Letopiseţul anonim al Moldovei (numit, fără temei, de I. Bogdan, Letopiseţul de la Bistriţa sau Cronica de la Bistriţa), Letopiseţul de la Putna (cu două variante), Cronica moldo-germană, Cronica moldo-polonă şi Cronica moldo-rusă.20 Letopiseţul anonim al Moldovei, cum se poate observa din compararea cu celelalte variante, reprezintă forma cea mai sobră şi mai demnă de încredere. Relatează evenimente petrecute între 1457 şi 1507, mai pe larg, referirile la perioada 1359-1457 fiind cu totul sumare. Letopiseţul de la Putna I are ca titlu Povestire pe scurt despre domnii Moldovei şi relatează evenimente de la întemeiere (1359) până în 1526. Pe o copie se află însemnarea: “Această scriere a scris-o Isaia din Slatina”. E vorba de autorul copiei, nu al letopiseţului, căci 19 20

34

În Evul Mediu românesc s-au scris trei feluri de cronici: cronici de curte, mănăstireşti şi boiereşti. Filiaţia acestor cronici este sugestiv prezentată de P.P. Panaitescu în Cronicile slavo-române…, op.cit., p. 54: Cronica lui Ştefan cel Mare (prototipul) - Letopiseţul anonim - Cronica moldo-germană - Letopiseţul de la Putna I - Letopiseţul de la Putna II - Cronica moldo-polonă


originalul provine de la Putna, cum o dovedesc numeroasele note despre mănăstire. Letopiseţul de la Putna II povesteşte evenimentele până la 1518. De menţionat ca acest letopiseţ descrie şi lupta de la Codrii Cosminului. Cronica moldo-rusă începe cu o legenda despre originea moldovenilor, asemănătoare cu cea pe care Simion Dascălu o va introduce în copia după letopiseţul lui Ureche. “Romanii noi”, adică românii, ar fi venit în Ardeal şi l-ar fi rugat pe Vladislav, “craiul Ungariei”, “să nu-i împingă la legea latină şi să le dea voie să-şi ţie legea creştinească grecească şi să le dea pământ pentru trai”. Iar craiul “i-a primit cu voie bună şi le-a dat pământ în Maramureş, între râurile Mureş şi Tisa”, apoi “au trăit aici şi şi-au luat femei unguroaice din legea latină, trecute la legea lor creştină, până în ziua de azi”. Urmează povestirea despre Dragoş şi întemeierea ţării Moldovei, cu concluzia, lesne de stabilit, că moldovenii sunt de origine maghiară... Cronica moldo-polonă, redactată pe la 1565, prezintă istoria Moldovei între 1352 şi 1564 după un manuscris provenit de la Putna. Autorul nu s-a mulţumit cu o simplă traducere a textului, ci l-a schimbat şi chiar completat. Adaugă şi nişte texte, scurte, despre ţinuturile din Moldova dregătorii, oaste, judecăţi. Cronica moldo-germană, scrisă în germana medievală, are un titlu în limba latină (Cronica breviter scripta Stephani dei gratia voyvoda Terrarum Moldannensium necnon Vlachyensium) şi, înainte de titlu, însemnarea datei când a fost scrisă: 28 aprilie 1502. Aceasta este, desigur, data copierii. S-a pus problema cum a ajuns cronica internă în Germania, ca să fie posibilă copierea. Se pare că a fost dusă de o solie (1501) trimisă la doctorul Hartman Schedel, pe vremea când Ştefan era bolnav de diabet şi resimţea efectele rănii primite la Chilia. Doctorul era preocupat de istoria ţărilor din Est şi chiar publicase o carte în care vorbea şi de Valahia (Liber Chronicarum, 1493). H. Schedel a copiat cronica pusă la dispoziţie de solia moldovenească, traducând-o.

35


E foarte apropiată de Letopiseţul anonim,21 din multe puncte de vedere. Pe 22 de file, hârtie veche, de la sfârşitul secolului al XV-lea, se povestesc evenimentele, în ordine cronologică, de la răsturnarea lui Petru Aron Vodă şi urcarea pe tron a lui Ştefan (1457) până în anul 1499 (înfrângerea lui Malcoci). Trebuie să ne imaginăm interesul acestui doctor pasionat de istorie care consemna în Liber Chronicarum că este greu să scrii despre Valahia din lipsă de izvoare documentare (“difficillimum esse provinciarum Walachiae descriptionem”). Cronica oferă multe ştiri pe care nu le găsim nici în variantele interne ale Cronicii lui Ştefan cel Mare. Ea vorbeşte despre un ostaş pe nume Purice, evocat şi de Neculce în O samă de cuvinte, pune în lumină nouă figură a lui Ştefan, forţa extraordinară a caracterului său, geniul militar.22 După Letopiseţul anonim, ne dăm seama ce era Cronica lui Ştefan cel Mare. Ea începea cu legenda despre Dragoş, când, “cu voia lui Dumnezeu, s-a început Ţara Moldovei”. Lista domnilor, cu multe greşeli, conţine date eronate. Ne aflăm departe de scrupulozitatea marilor noştri cronicari. Evenimente importante pentru viaţa ţării sunt uitate: lupta cu polonii din Codrii Crasnei (1450), când ţara a fost salvată printr-un efort uriaş de la cotropire, luarea Cetăţii Chilia sub Alexandru cel Bun, înfiinţarea Mitropoliei Moldovei ş.a. Deşi chipul lui Ştefan domină paginile, totuşi nu vom întâlni un portret, ca, mai târziu, la Grigore Ureche, nici judecăţi proprii asupra evenimentelor. Expunerea de fapte este socotită suficientă. Dumnezeu îl ocroteşte pe “robul său, Ştefan”. Domnitorul apare ca un instrument al voinţei lui Dumnezeu de a îndruma istoria pe un anu21

22

36

Letopiseţul anonim a fost descoperit de I. Bogdan în Biblioteca Clubului bulgar din Tulcea. Tot el a descoperit şi Letopiseţul de la Putna I În Biblioteca Academiei Teologice din Kiev. Letopiseţul de la Putna II a fost descoperit la Petersburg, într-un codice din Biblioteca Imperială. Cronica moldo-germană a fost descoperită de profesorul universitar Olgierd Górka de la Universitatea din Lwów, cercetând Arhivele Bibliotecii de Stat din München, într-un Codex Latinarum. Despre atitudinea polonofilă a autorului, v. studiile lui I. C. Chiţimia, Cronica lui Ştefan cel Mare, “Cercetări literare”, III, 1939, p. 228; P.P. Panaitescu, Contribuţii…, op.cit., pp. 71-73, 125-153.


me făgaş iar Ştefan se sileşte să împlinească voia Lui: “a biruit Ştefan voievod, din mila lui Dumnezeu şi a luat schiptrul Moldovei”; după o luptă “a poruncit mitropoliţilor şi episcopilor săi şi tuturor preoţilor să mulţumească lui Dumnezeu pentru ce i-a fost lui dăruit de Dumnezeu cel preînalt, Savaoth, care se odihneşte pe heruvimi”; “s-a împlinit gândul lui Dumnezeu cu Ştefan voievod”; “a biruit Ştefan voievod, din mila lui Dumnezeu şi cu ajutorul puternicului Savaoth Dumnezeu”. La “făgetul Cozminului”, cum spune autorul anonim, Ştefan “a luat ajutor pe Dumnezeu cel prea înalt şi l-a lovit”, apoi “din mila lui Dumnezeu şi cu rugăciunile preacuratei Maicii Domnului şi cu rugăciunea sfântului şi slăvitului mare mucenic şi izvorâtor de mir, Dimitrie, a biruit...” Înşirarea numelor oştenilor căzuţi pentru ţară impresionează. Lectura acestor pagini relevă absenţa preocupărilor artistice. Literatura are, încă, doar funcţionalitate politică sau diplomatică. 3 b. Călugării cronicari de limbă slavonă Cronica lui Ştefan cel Mare a fost continuată de trei călugări moldoveni, care vor scrie în limba slavonă: Macarie, Eftimie, Azarie.23 Cronicile lor nu au avut ecou deosebit în istoriografia noastră, pentru că autorii nu au dovedit detaşarea necesară scrierii istoriei ţării. Ei scriu din dispoziţia unui domnitor şi încearcă să ordoneze faptele în funcţie de “aşteptările” acestuia sau ale anturajului lui. MACARIE a fost discipolul episcopului Ţării de Jos, Teoctist. Nu trebuie confundat cu Macarie tipograful. A ajuns egumen al Mănăstirii Neamţ la 1525, apoi a fost înălţat (1531) de Petru Rareş în scaunul episcopal de Roman. A murit în 1558. Macarie scrie, cum însuşi mărturiseşte, din porunca lui Petru Rareş: “urmând porunca domnească a lui Petru, adică cel ales, cel cumplit pentru duşmani, fiul lui Ştefan voievod cel Viteaz, şi a marelui său logofăt, chir Teodor”. Scopul scrierii cronicii e “să nu fie acope23

I. Bogdan publică textele cronicilor lor în vol. Vechile cronice moldoveneşti înainte de Ureche, Bucureşti, 1891 şi în vol. Cronice inedite…, v. supra.

37


rite în mormântul uitării lucrurile ce s-au întâmplat în vremile şi stăpânirile trecute şi care au ajuns până la noi”. Începe să scrie în 1542, evocând faptele de la moartea lui Ştefan până în 1541. După un răgaz de zece ani, reia relatarea până la 1551, încât au apărut două versiuni: prima, până la 1541, continuată de Eftimie, şi a doua, până la 1551, continuată de Azarie. Macarie începe cu prelucrarea unei versiuni a Letopiseţului de ia Putna cum o dovedesc informaţiile despre Putna, care relata fapte până la 25 septembrie 1525, când moare Petru, fiul lui Bogdan cel Orb. El vorbeşte despre “scriitori care înaintea noastră s-au arătat iubitori de învăţătură [...] se vede iubitori de bine”. A avut ca model Cronograful lui Mansses. Preocupările de stil găsesc uneori expresie ciudată: “După sfârşitul pomenitului şi preaslăvitului în vitejie, Ioan Ştefan voievod, a primit schiptrul domniei rodul şoldurilor sale, Bogdan voievod, dând soarele atunci anii de şapte ori o mie şi iarăşi încă zece şi al doilea fiind în curgere, la a doua din calendele lui iulie” (i.e. 7012 – 1504, iulie 2). Descriind războaiele lui Petru Rareş, foloseşte fragmente preluate din cartea lui Manasses care înfăţişau războiul troian şi-i atribuie lui Rareş calităţile lui Ahile. Câteva portrete atrag atenţia: Bogdan cel Orb, Ştefan cel Tânăr, Petru Rareş, Iliaş şi Ştefan, fiii lui Rareş. “Smeritul” autor (cum se caracterizează) păcătuieşte prin inadecvarea perspectivei narative. Câteodată, întâlnim imagini surprinzătoare: “să golim râul cu lingura”, “nesaţiul, mama invidiei”, “sfinţit cu untdelemnul binecuvântării”, “câmpurile care erau acolo le-a făcut strat de trupuri” ş.a. Prezenţa “vocii narative” se face simţită prin asemenea fraze: “Mă covârşeşte durerea şi stoarce lăcrămi din ochii mei”, “Dar să iau iarăşi povestirea de la început” ş.a. O invocaţie îi va fi creat autorului senzaţia evocării unei epopei: “Ce şi cum s-au întâmplat, vino, cuvânt, şi vesteşte povestirea şi cele vrednice de amintit”. EFTIMIE continuă versiunea cronicii lui Macarie de până la 1541. I s-a dat poruncă de câtre “binecinstitorul şi viteaza mlădiţă a ortodoxiei, domnul Ioan Alexandru Voievod”, să scrie “pe scurt, pentru ca nici acestea să nu fie acoperite în adâncimile uitării, cu trecerea anilor”. Au existat dificultăţi în identificarea autorului. S-a crezut, la 38


un moment dat, că este episcopul de Radăuţi de la 1552, apoi că ar fi egumenul Mănăstirii Neamţ din 1553, dar se pare că un al treilea Eftimie, de asemenea egumen, dar al mănăstirii Căpriana, a împlinit porunca lui Alexandru Lăpuşneanu.24 Eftimie începe relatarea cu urcarea pe tron a lui Petru Rareş (1541) şi o încheie cu anul 1553, când Lăpuşneanu hotărăşte zidirea mănăstirii Slatina. Evocă pe Petru Rareş, pe Iliaş (Mahmet, cum îi spune), pe Ştefan, celălalt fiu al lui Rareş, iar în ultima secvenţă, ca o apoteoză, pe “Alexandru voievod cel Viteaz şi cel Nou” (se fereşte să-l numească Lăpuşneanu). Dacă Macarie avea doar rezerve faţă de Iliaş (“îngâmfatul”, “un om cu inimă moale şi cu suflet slab”) şi critică deprinderile lui, Eftimie dă drumul verbului otrăvit, aşa cum vor face mai târziu unii cronicari munteni. Iliaş este “cel pervertit şi ademenit” “idol al necredinţei şi prieten cu diavolul”, “fiul şi moştenitorul diavolului ucigător de oameni”, “voia să ascundă firea lui de fiară cu făţărnicie şi blândeţe, căci era un lup îmbrăcat în piele de oaie”, “cel urât de Dumnezeu” ş.a.m.d. Celălalt fiu al lui Rareş, Ştefan, îşi face de asemenea de râs înaintaşii, cum ştim din cronica lui Ureche. Eftimie întăreşte culorile, şi aşa întunecate: “...acest murdar băutor de sânge era plin de mânia femeiască, precum şi de cea bărbătească şi s-a murdărit pe sine în toate faptele necuviincioase, făcea desfrânări şi jafuri, omoruri şi lăcomie şi alte necuviinţe asemănătoare, căci era aspru şi chinuitor rău, pe mulţi a omorât cu multe şi deosebite chinuri”. Din paginile lui Eftimie, apare un portret al lui Lăpuşneanu total diferit de ceea ce cunoaştem din letopiseţul lui Grigore Ureche. Voievodul este “oştean viteaz şi înţelept”, “ca o stea strălucitoare de la miază-noapte”, “stetea de vorbă cu toţi cu blândeţe şi bunăvoinţă şi cuvânta cu măsură aleasă şi cu modestie şi cu linişte şi cu facere de bine”, oamenii veneau de peste tot “ca să se îndulcească cu vederea feţei lui, a bunătăţii şi blândeţii şi frumuseţii şi ca la icoana lui 24

Opinia este susţinută de P.P. Panaitescu, Cronica lui Eftimie, în Cronicile slavo-române..., op.cit., pp. 106-109 şi G. Mihăilă, Cronica egumenului Eftimie, în Literatura română veche (1402-1647), vol. I, Bucureşti, Ed. Tineretului, pp. 191-192.

39


Hristos” ş.a.m.d. Acumulările de epitete produc un efect opus celui dorit de autor, cititorul devine suspicios. Să observăm însă că “şcoala portretului” face deja tradiţie. Portretul pamflet şi portretul encomion ţin de o “retorică a insistenţei”, care generează imaginea pleonastică, de suprasaturaţie stilistică. Dan Horia Mazilu îl numea “întâiul pamfletar din literatura română”.25 Pasajul care încheie cronica, eliberat de atitudine arbitrară, relevă virtuţi narative. Drumul voievodului către locul ales pentru zidirea unei mănăstiri (Slatina), nelipsit de peripeţii, care i se par autorului semne malefice (“previcleanul şi cel ce urăşte binele, diavolul, nu era bucuros să-l rabde”), capătă semnificaţii mitice.26 AZARIE este ultimul cronicar de limbă slavonă. Se cunosc puţine date despre el. Scrie din porunca lui Petru Şchiopul: “alcătuire din porunca lui Petru voievod cel Bătrân, care a fost ca un izvor de adevăr, revărsând un râu de apă a gândirii şi adăpând inimile noastre cu înţelepciune, pe care totuşi nu am gustat-o până la săturare”. A fost ucenicul lui Macarie, pentru care a avut o mare admiraţie: “Acestea au fost scrise de mine cel umil, deşi am rămas în urmă cu vrednicia faţă de părintele, izvor de cuvinte alese şi darnic în povestire bogată...”. La moartea lui Macarie exclamă: “Vai ce strălucitor luceafăr a apus!” Ca şi celelalte cronici, şi aceasta are o valoare scăzută din punct de vedere istoric, pentru că deformează faptele. Ioan Vodă cel Viteaz (cel Cumplit, după expresia lui Hasdeu, preluată de la Azarie) e înfăţişat ca o fiară setoasă de sânge boieresc. 25 26

40

Dan Horia Mazilu, Literatura română în epoca Renaşterii, op.cit., p. 318. Domnitorul vrea să treacă râul Moldova şi “calul său s-a împiedicat şi a căzut cu voievodul în apă, căci râul era şi umflat. Dar domnul a sărit pe un al doilea cal şi a pornit neabătut către locul dorit de dânsul şi ca om cuminte a înţeles că a fost fapta diavolului şi n-a băgat-o în seamă întru nimic, ci privea cu ochi veseli şi mergea bărbăteşte şi cu suflet uşor şi a ajuns la locul ales şi arătat de Dumnezeu şi dorit de dânsul ca loc pentru a-şi zidi mănăstirea şi hramul Preasfintei Născătoare de Dumnezeu...” (Cronicile slavo-române..., p. 125).


Redactată între anii 1574-1577, cronica va continua cea de a doua parte a cronicii lui Macarie, ducând relatarea evenimentelor până la 1574. Îi prezintă pe Petru Rareş, Ştefan Rareş, Alexandru Lăpuşneanu, Despot-Vodă, Ioan Vodă “cel Cumplit”, Petru Şchiopul ş.a.m.d. Spre deosebire de un Ureche sau Costin, Azarie, “blocat între laturile stranei sale, este complet opac la semnificaţiile unor întâmplări şi evenimente cărora, fie direct, fie indirect, le fusese martor, la înţelesurile vremurilor prin care trecea ţara...”27 Deformarea perspectivei vine din impactul dintre pagina cu caracter panegiric şi realitatea istorică. Obişnuit, ca şi înaintaşii săi, cu disjuncţia netă dintre bine şi rău, dintre virtute şi păcat, sfinţenie şi nesfinţenie, Azarie abordează din aceeaşi perspectivă o realitate mult prea complicată pentru puterea lui de analiză. Cazul cel mai izbitor rămâne al lui Ioan Vodă Armeanul, “robul aurului” (iată-l pe cel însetat de arginţi, în opoziţie cu cel sfânt!), care “de la început răcnea ca un leu să lingă sângele boierilor nevinovaţi, căci avea nărav de ucigaş şi sângele i se părea mustul cel mai dulce”. De altfel, autorul ne avertizează că urmează să ne prezinte “povestirea despre negreaţa mai neagră decât corbul”. Pamfletul nu se naşte, aşadar, în opera cronicarilor munteni; exista, deja, o “tradiţie” a ceea ce am putea numi “portretul în cărbune”. Explicaţia acestei atitudini o dă, mânios, autorul: “s-au umplut temniţele de călugări legaţi şi se goleau mănăstirile şi le-au luat toate veniturile...” Despot-Vodă ţinea sfetnici luterani şi pentru aceasta sfârşitul său este relatat cu satisfacţie. Tomşa, care-l elimină, apare ca “frumos la înfăţişare, viteaz, cu mâini puternice şi piept vârtos”, dar simpatia scade în favoarea “sfântului” Alexandru Lăpuşneanul, care “a stins tăciunele ce răspândea fumul credinţei celei rele şi a ascuns iarna întunecată a necuraţilor de luterani, făcând să înflorească primăvara, adică – precizează candid autorul – bunăstarea bisericilor”. Petru Şchiopul, care îl înlătură pe Ioan Vodă, din dispoziţia căruia scrie Azarie, este “bărbat de neam bun si iubitor de bine, frumos, cu suflet luminat, milostiv în apucături, foarte darnic, urând nedreptatea, bun faţă de săraci şi judecător drept...” 27

Dan Horia Mazilu, op.cit., p. 335.

41


După cum s-a putut observa, autorii celor trei cronici rămân indiferenţi la viaţa din jurul lor, preocupaţi de efecte minore. Zbuciumul contemporanilor, cu problemele lor foarte grave, domnitori, boieri şi popor de rând, nu încape în fraza lor, mai mult sau mai puţin meşteşugită. Deformarea perspectivei produce impresii stranii, iar seninătatea naraţiunii, care pune pe acelaşi plan căderea unui domnitor de pe cal cu o luptă pentru apărarea ţării de invazie străină, lasă impresia că autorul rătăceşte într-o lume ale cărei sensuri îi scapă. Aura de sfinţi cu care îşi îmbracă domnitorii preferaţi trădează păcatul nesincerităţii, căci ştiau adevărul, fapt dovedit de nepotrivirile dintre relatările comune despre anumiţi domnitori. 3 c. Începuturile istoriografiei în Muntenia Se situează în secolele XV-XVI. Nu avem la îndemâna texte originale, ci numai traducerile incluse în compilaţiile din secolul al XVIIlea, astfel încât e greu să facem aprecieri asupra limbii şi stilului autorilor. Totuşi, măcar în treacăt, trebuie să ne reţină atenţia pentru implicaţiile pe care le vor avea mai târziu in opera cronicarilor munteni. Pentru istoria veacurilor al XIV-lea şi al XV-lea, autorii scrierilor din secolul al XVII-lea au recurs la izvoare străine, legende, inscripţii (mai ales mănăstireşti). Efortul de centralizare a statului feudal are loc in Muntenia mai târziu decât in Moldova, ceea ce ar explica apariţia mai târzie a cronicii aici. Probabil că primele pagini se vor fi scris în acelaşi context, din aceleaşi nevoi (lupta pentru evitare fărâmiţării şi menţinerea puterii voievodale), în vremea lui Radu cel Mare şi Neagoe Basarab. În secolul al XV-lea, singura lucrare cu caracter istoric, în limba slavonă, este Povestire despre Dracula Voievod.28 Pe o copie, aflată 28

42

A fost tradusă în româneşte o dată cu editarea originalului slavon de către Ioan Bogdan, Vlad Ţepeş şi naraţiunile germane şi ruseşti asupra lui, Bucureşti, 1896. O altă ediţie în româneşte este dată de A. Smochină, Elemente româneşti în naraţiunile slave asupra lui Vlad Ţepeş, Iaşi, 1939. V. şi Cronicile slavo-române..., p. 197 şi urm. În Rusia, editată începând cu 1860.


in Rusia, se găseşte însemnarea că Povestirea a fost scrisă în 1486, la nouă ani după moartea lui Vlad Ţepeş. Originea, viaţa, accidentele biografice, domnia l-au făcut cunoscut pe Vlad Ţepeş în întreaga Europă (domn în 1448, 1456-1462, 1476). Ne dau o idee despre aceste ecouri scrierile care au apărut chiar în timpul vieţii lui (germane, ruseşti). Autorul Povestirii în slavonă a folosit textul cu anecdotele germane despre “Dracul vodă”. Povestirile germane au fost scrise de un sas din Transilvania, contemporan cu Vlad Ţepeş şi conţin ştiri defavorabile domnitorului, explicabile prin faptul că saşii au avut mult de suferit din cauza lui. Unele sunt preluate şi din textul slavon, al cărei autor se afla în momentul redactării in Ungaria, după câte se poate deduce: “Iar pe al treilea fiu (al lui Vlad, n.n), mai în vârstă, Mihail, l-am văzut tot aici, la Buda”. Autorul, român ortodox, îl dojeneşte pe Vlad pentru că a trecut la catolicism. El preia din anecdotele germane nouă (textul lui conţine 19), dar manifestă intenţia de a se afla mai aproape de realitatea istorică. Un loc foarte important îl acorda luptei împotriva turcilor. Domnitorul îl răsplăteşte pe cel viteaz rănit pe partea anterioară a corpului, dar îl pedepseşte pe cel laş, rănit la spate fiindcă a fugit din faţa duşmanului. “Cine se gândeşte la moarte acela să nu meargă cu mine”, spune domnitorul (anecdota II). Sultanul se temea de el. Solilor turci care nu-şi scot turbanele, fiindcă, spun ei, “astfel de obicei are stăpânul nostru şi ţara noastră”, le întăreşte obiceiul “cu un cui mic de fier” (anecdota I). Umorul sinistru e răzbunarea pentru prostie, lene, nesocotinţă. Pe vagabonzi şi neputincioşi îi scapă de griji după ce le oferă un ospăţ şi porunceşte să se dea foc casei în care se aflau (anecdota V). Dialogul foarte expresiv, inserat relatării despre o personalitate istorică, înfăţişată prin ceea ce spune “gura lumii”, creează autenticitatea şi e de închipuit impactul asupra cititorului din vechime, obişnuit cu alt tip de scrieri. Domnitorul făcea dreptate şi-i pedepsea cumplit pe cei care nu erau cinstiţi (c. VIII, despre femei; VII, despre negustori ş.a.): “şi aşa de mult ura răul încât, dacă cineva făcea un rău, furt sau tâlhărie sau vreo minciună sau nedreptate, nici unul dintre aceştia nu rămânea viu”; aceasta, indiferent ce rang avea.

43


E foarte ironic, îşi bate joc de duşmani. După ce i-a prădat ţara, îi oferă sultanului locul său. Foarte inteligent, îi pune în încurcătură pe străini. Se narează şi scene de o cruzime gratuită, care vor fi determinat fabulaţiile de mai târziu (XVI, unde ni se povesteşte că, fiind în închisoare la Buda, chinuia păsări, şoareci, nemaiputând ucide oameni). Ceea ce s-a scris in Muntenia secolelor XV şi XVI ni s-a transmis prin compilaţiile din Letopiseţul Cantacuzinesc, Cronica Bălenilor. Din analiza lor rezultă că au existat două cronici distincte, una pentru anii 1521-1586 (fără prea multe date precise, consemnând doar rolul unor boieri în viaţa politică a acelor vremi) şi a doua pentru perioada 1582-1593, mai scurtă, dar cuprinzând precizări şi date surprinzătoare. Amândouă au fost redactate în limba slavonă, apoi au fost traduse în limba română, dacă avem în vedere exprimările greoaie, calcurile după limba originală. La începutul secolului al XVI-lea, se scrie (între 1517, anul sfinţirii mănăstirii Curtea de Argeş şi 1521, anul morţii lui Neagoe Basarab) o lucrare cu caracter hagiografic şi istoric, redactată în limba greacă, apoi tradusă: Viaţa patriarhului Nifon (sau, cu un titlu mai apropiat de cel original, Viaţa şi traiul Sfântului Nifon). Prin caracteristicile de conţinut şi stil, aparţine epocii slavone din literatura noastră. Nifon a fost demnitar al Bisericii din Constantinopol. A părăsit oraşul din cauza turcilor şi a venit în Ţara Românească la rugămintea lui Radu cel Mare ca să organizeze viaţa bisericească de aici. După un conflict cu domnitorul, e nevoit să părăsească ţara şi să se retragă, bătrân şi neputincios, la mănăstirea Dionisiu de la Muntele Athos, unde moare în 1508. Scrierea a fost alcătuită la solicitarea lui Neagoe Basarab de către Gavril protul. Domnitorul fusese în tinereţe ucenic al lui Nifon şi avea o deosebită consideraţie pentru fostul său dascăl. Gavril protul a venit în ţară în fruntea egumenilor de la Sfântul Munte când s-a făcut sfinţirea bisericii de la Curtea de Argeş, la invitaţia domnitorului. Pe lângă notele biografice, în lumina hagiografiei, găsim în text (mai scurt decât originalul care nu s-a păstrat) istoria a patru domni: 44


Radu cel Mare (1495-1508), Mihnea Vodă cel Rău (1508-1510), Vlad al V-lea (1510-1512) şi Neagoe Basarab (1512-1521). Gavril protul se dovedeşte un bun cunoscător al istoriei. Dacă Odobescu nu ar fi avut la îndemână paginile sale nu ar fi putut reconstitui epoca lui Mihnea Vodă cel Rău. De fapt, numai domnia lui Radu cel Mare care-l adusese pe Nifon în ţară, are legătură directă cu viaţa patriarhului. Celelalte pagini se referă la evenimente de după această domnie, Gavril protul rezervând un spaţiu special lui Neagoe Basarab, domn evlavios, îndrăgostit de frumos, artă, dreptate, bine. Îndată ce a ajuns la domnie, Neagoe Basarab “făcu judecată şi dreptate între oameni”. Se descriu ctitoriile acestui domnitor, între care străluceşte Curtea de Argeş. Autorului i-au reţinut atenţia şi alte mănăstiri din ţară, cum ar fi Cozia: “plină de toate bunătăţile, cu munţi mari şi cu văi, îngrădită şi ocolită cu un râu mare şi izvoare mari şi multe împrejurul ei (...). Acolo cură piatră pucioasă şi tot pământul împrejurul ei este pământ roditor, care şi noi am văzut cu ochii noştri acel loc şi i-am zis pământul cel făgăduit”. 3 d. Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie Cea mai importantă operă în limba slavonă rămâne Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie. Este o lucrare cu caracter testamentar şi de iniţiere, menită să pregătească omul deplin, capabil să se conducă şi să conducă. Tocmai de aceea, aria de cuprindere a povăţuirilor pe care Neagoe le dă fiului său e foarte largă, traversând planuri diverse şi făcând accesibile coduri diverse. Ea ne apare ca un document, din multe puncte de vedere: religios, istoric, politic, moral, militar ş.a Învăţăturile... au ridicat câteva probleme, foarte discutate de-a lungul timpului: dacă Neagoe Basarab este într-adevăr autorul, în ce limbă a fost scrisă opera, raportul dintre variante (versiuni), structura iniţială a textului ş.a.29 În opoziţie cu majoritatea cercetătorilor care s-au exprimat asupra autenticităţii, D. Russo a formulat, în 1906, teza că 29

Pentru discuţia asupra paternităţii, v. studiul introductiv al lui Dan Zamfirescu şi G. Mihăilă la ed. din 1970 şi 1971, precum şi ed. 1996.

45


Învăţăturile... nu aparţin domnitorului, ci unui călugăr, aducând ca argument faptul că au fost inserate prea multe pasaje teologice, copiate de presupusul călugăr din literatura teologică bizantină. P.P. Panaitescu a reuşit într-o vreme ca, reluând punctul de vedere al lui D. Russo, să impună o rezervă faţă de această mare carte a literaturii noastre vechi, socotită, până la intervenţiile unor cercetători ca I.C. Chiţimia, G. Mihăilă ş.a., o simplă compilaţie. O mulţime de cercetători au pledat pentru autenticitatea Învăţăturilor...: Al. Lepădatu, Sextil Puşcariu, V. Grecu, Şt. Ciobanu, G. Călinescu, Virgil Cândea, I. Bogdan, P. Olteanu, N. Iorga ş.a.. Astăzi, mai ales după ediţia din 1970 cu studiul introductiv şi notele lui Dan Zamfirescu şi G. Mihăilă, problema ne apare pe deplin lămurită în favoarea autenticităţii. Învăţăturile..., demonstrează Dan Zamfirescu, au fost scrise la curtea voievodului, de către domnitor sau cu ajutorul unui secretar, care a fost însă îndeaproape îndrumat. Structura cărţii, al cărei material se organizează în principal în jurul temei religioase şi didactice, nu trebuie să trezească suspiciuni. Abundenţa referinţelor la textul biblic, la scrierile teologice se explică prin faptul că Neagoe poseda o foarte bogată informaţie în acest sens, ca fost ucenic al lui Nifon. Cartea constituie un îndreptar de credinţă pentru un mirean destinat să-şi ducă viaţa, nu într-o mănăstire, ci într-un context de viaţă laică, nu numai complicat, ci chiar periculos. De fapt, acesta a fost unul din aspectele care au declanşat controversa în jurul autenticităţii: cui se adresează, de fapt, cartea ? Lui Teodosie sau, prin intermediul acestui nume, oricărui alt tânăr aflat în faţa confruntării cu experienţele fundamentale de viaţă? E greu de crezut că un călugăr ar fi putut atinge, ca urmare a experienţei specifice de viaţă, accentele profunde ale paternităţii responsabile, aşa cum le exprimă această modalitate de transmitere a experienţei adunate de-a lungul anilor, în confruntări cu probleme, situaţii de care tatăl vrea să-şi ferească fiul. Dacă nu am fi cunoscut autorul cărţii Divanul sau gâlceava înţeleptului cu lumea..., eseul mai pronunţat teologic l-am fi atribuit unui călugăr? Cantemir dovedeşte o stăpânire perfectă a tuturor aspectelor de credinţă puse în discuţie. O vreme s-a crezut că Învăţăturile au fost scrise în limba română. Aceasta până în 1904, când P. Lavrov descoperă la Sofia versiunea 46


slavonă şi demonstrează că aceasta este versiunea originală.30 Manuscrisul slavon nu este complet. Versiunea românească, cea mai întinsă, se găseşte la Cluj (Filiala Bibliotecii Academiei), datează din secolul al XVII-lea şi a fost tipărită pentru prima dată în 1843 de Ion Eclesiarhul.31 Versiunea greacă, copiată şi poate chiar tradusă de Manuil din Corint, înainte de 1530, se află într-un singur exemplar la mănăstirea Dionisiu de la Muntele Athos şi a fost publicată, cu traducerea, în 1942, de V. Grecu. Pentru a înţelege, în semnificaţiile complexe propuse, mesajul acestei cărţi, trebuie să reţinem momentul existenţial al elaborării: partea de sfârşit a vieţii, când se impune, înainte de “ marea trecere”, un popas, o privire spre ce a fost, un “rezumat”, un testament. Căci, s-a observat mai puţin acest lucru, Învăţăturile sunt, înainte de toate, Marea Confesiune, rostire fundamentală despre adevărurile vieţii care simte adierea stingerii. Pasajele confesive se concentrează în “cuvintele de învăţătură”, în “scrisori”, în “rugăciuni”. “Răstimpul alcătuirii, afirmă Doina Curticăpeanu, a oferit şansa împărtăşirii limpezirilor fundamentale în legătură cu viaţa şi moartea, la care putea ajunge un domn, în acelaşi timp un om de înzestrare deosebită din secolul al XVI-lea (...) Învăţăturile lui Neagoe Basarab se constituie în tulburătoare răspunsuri, folosind argumentele unor texte de mare autoritate şi, mai ales, de incontestabilă frumuseţe literară”.32 Încercarea de a interpreta Învăţăturile din acest unghi este mai veche. C. Noica, în Pagini despre sufletul românesc, analiza “tensiunea creată de întâlnirea dimensiunii

30 31 32

A fost publicată de P.P. Panaitescu în Cronicile..., op.cit. O prezentare a ediţiilor, în studiul introductiv al lui Dan Zamfirescu la ediţiile citate. Doina Curticăpeanu, Fortuna labilis din “Învăţăturile lui Neagoe Basarab”, “Steaua”, 1971, nr. 5 (mai); reluat în Orizonturile vieţii în literatura veche românească (1520-1743), Bucureşti, Ed. Minerva, 1975, pp. 30-34. În ce priveşte motivul foarte răspândit, v. şi Dan Horia Mazilu, Un motiv literar celebru (vanitas vanitatum) şi pendantele sale, în vol. Literatura română îm epoca Renaşterii, op.cit, pp. 238-246.

47


eternului cu cea a istoricului” în stările pe care le trăieşte acest autor de la începutul veacului al XVI-lea.33 Iniţial, Neagoe Basarab avea în vedere pe doi din fiii săi, Petru şi Teodosie, dar, după moartea lui Petru, i se adresează numai lui Teodosie. Jelirea fiului pierdut, dar şi a altor “coconi” (Ioan şi Anghelina) ar trebui să fie argumentul forte în susţinerea autenticităţii. Lucrarea era împărţită în două mari părţi, la care s-au adăugat Scrisoarea către oasele maicii sale şi Rugăciune la ieşirea sufletului. Până la apariţia ediţiei din 1971, pe baza prelucrărilor din secolul al XVIII-lea, cei care au reeditat la început cartea (Ioan Eclesiarhul, în 1843, şi N. Iorga, în 1910, de exemplu) au stabilit 11 părţi. Studiul textului, restabilit după criterii ştiinţifice în 1971, după mulţi ani de căutări, oferă o imagine oarecum diferită de cea avută în vedere de comentariile anterioare. Cele două mari părţi ale textului nu au raţiuni diferite de existenţă, sunt unite prin concepţie, filozofie de viaţă, procedeele retorice. Cuvântul întâi din partea întâi stabileşte cu claritate punctul din care pornesc şi la care ajung toate consideraţiile: “Iubitul mieu fiu, mai înainte de toate să cade să cinsteşti şi să lauzi neîncetat pre Dumnezeu cel mare şi bun şi milostiv şi ziditorul nostru cel înţelept, şi ziua şi noaptea şi în tot ceasul şi în tot locul”. Partea întâi pare un Testament Vechi expus totuşi prin grila concepţiei creştine. Nu întâmplător, paginile sunt dominate de pilde, istorioare, personaje, preluate din Vechiul Testament: Saul, Solomon, Ilie, Roboam, Ahav (Agav), Absalom, David ş.a. Partea a doua, dominată de mesajul noutestamentar, începe cu pledoaria pentru cinstirea icoanelor şi continuă cu învăţături pentru anume situaţii de viaţă: părinţi şi copii, domni şi 33

48

C. Noica, Pagini despre sufletul românesc, Bucureşti, 1943 (Ce e etern şi ce e istoric în cultura românească), v . şi ed. 1991, Bucureşti, Ed. Humanitas, din care cităm (pp. 6-34). V. şi Bisericuţele noastre, pp. 4145. C. Noica abordează din perspectivă filozofică (o filozofie a sufletului românesc). V. şi consideraţiile lui E. Papu, care se exprimă despre “cel mai de seamă scriitor psihologic din literatura noastră veche” (“Învăţăturile lui Neagoe Basarab” în contextul Renaşterii), “Luceafărul”, 1971, nr. 4, 23 ian.


supuşi, viaţa de Curte, judecăţi, cinstirea obiceiurilor ş.a. Este un îndreptar, un cod condiţionat de “frica şi dragostea de Dumnezeu”. Şi din partea întâi, şi din a doua se desprinde imaginea celui ales să conducă destinele unei colectivităţi. Domnul este “unsul lui Dumnezeu” şi învăţăturile pe care le transmite sunt învăţăturile Fiului din împărăţia pământească, avîndu-L ca model de-a pururi pe Fiul din Împărăţia Cerească. Spune Neagoe: “Vezi, iubitul mieu, pre împăratul cel mare, care ne-au iubit şi ne-au făcut şi pre noi împăraţi pre pământu, ca şi pre sine, şi-i iaste voia să fim şi în cer; şi dacă vom vrea noi, vom fi, numai să facem bine şi vom fi împăraţi şi vom împărăţi în veci”.34 Dobândirea celeilalte Împărăţii, a Cerurilor, Mântuirea, rămâne ţinta vieţii tuturor oamenilor, chiar dacă unuia i s-a dat să fie “noroadelor şi oamenilor biruitor mai mare şi poruncitoriu”. S-a vorbit mai puţin, din pricini care azi par de neînţeles (şi nu ne referim numai la comentariile din ultimele decenii), despre cel mai profund strat al Învăţăturilor, cel al urcuşului isihast către desăvârşire. Există în această carte o arzătoare dorinţă de desăvârşire şi poate acesta este aspectul cel mai impresionant: mântuirea, prin desăvârşita grijă pentru propria fiinţa şi pentru ceilalţi, e accesibilă; bineînţeles, dacă viaţa omului, indiferent în ce rang se află, împlineşte poruncile. De aceea, Neagoe se adresează nu numai fiului său, ci şi altora care “vor fi în urma lui de Dumnezeu unşi”, îi are în vedere pe toţi “boiarii săi, pre cei mari şi pre cei mici”, pe “alţi domni” şi se îndreaptă “cătră patriiarşi, cătră vlădici, cătră episcopi, cătră boiari şi cătră egumeni, cătră bogaţi şi cătră săraci”. Nu puterea politică temporară, nu bogăţia, corupătoare, nici măcar cinul bisericesc nu-ţi conferă superioritate morală. Pentru aceasta trebuie să lupţi fără încetare, până în ultima clipă a vieţii. Tatăl îi arată Fiului treptele desăvârşirii: “Că, mai întâi de toate, este tăcerea, iar tăcerea face oprire, oprirea face umilinţă şi plângere, iar plângerea face frică, şi frica face smerenie, smerenia 34

Imaginea Domnului ca fiu, rânduit în lume să-i înveţe pe oameni, să-i conducă, să-i îndrepte pe calea bună, revine (v. p. 128). De altfel, numele Mântuitorului – Christos – înseamnă “Uns”. În Vechiul Testament, se ungeau cu untdelemn, ca semn al înzestrării cu puterea harului divin, regii, arhiereii, profeţii. Christos este împăratul, arhiereul, profetul.

49


face socoteală de cele ce vor să fie, iar acea socoteală face dragoste, şi dragostea face sufletele să vorbească cu îngerii. Atuncea va pricepe omul că nu este departe de Dumnezeu”.35 Elogiul milei, omeniei, dreptăţii cunoaşte accente unice, nu numai în literatura noastră veche laică. Fiul trebuie pregătit pentru dobândirea desăvârşirii aici, în această lume, nu în cea izolată a unei mănăstiri. De aceea îl leagă pe domn de supuşii săi aceleaşi ţeluri, încât sfaturile lui Neagoe pot fi sfaturile oricărui părinte către fiul său. Prima parte, alcătuită din pagini cu caracter parenetic,36 reia istorioare din Vechiul Testament, la care se adaugă o prelucrare după Panegiricul lui Constantin cel Mare de Eftimie (patriarhul Târnovei), un comentariu al pildei nunţii fiului de împărat din Noul Testament, o dezvoltare după două predici ale lui Ioan Hrisostomul şi repovestirea romanului Varlaam şi Ioasaf.37 Partea a doua a Învăţăturilor ne apare mai unitară. Cele 13 capitole alcătuiesc, după părerea lui Hasdeu “un tractat separat, un ce 35

36

37

50

C. Noica (loc.cit., p. 15 şi urm.) comenta fascinat acest pasaj, “care poate fi dintr-un tratat ascetic, dar care exprimă, revelator ca un poem, sensibilitatea în acelaşi timp religioasă şi filozofică a unui cuget românesc din veacul al XVI-lea”. Aceeaşi notă elevată în elogiul minţii, semnificativ pentru înţelegerea urcuşului isihast: “Mintea este avuţie şi comoară netrecătoare, care nu se cheltuieşte pe dreptăţile sufletului şi ale trupului înaintea atotţiitorului împărat. Mintea este viaţa prietenilor şi împăcare fraţilor. Mintea trează este prieten mult mai cinstit împăraţilor şi domnilor decât toată avuţia şi bogăţia lor cea multă. Un bărbat înţelept mulţime de oameni stăpâneşte, iar un bărbat nebun şi făr’ de minte mulţime de oameni pierde (...) cum zice proorocul: Cinstiţi înţelepciunea, ca să împărăţiţi în veci.” Parenetic: 1. care îndeamnă la dobândirea virtuţii, moralizator, educativ, de îndrumare morală (gr. paraineo = “a sfătui”, “a îndemna”); 2. care se referă la naş, la botez (fr. parrain = “naş”). Pentru comentariul fiecărei prelucrări, v. Dan Zamfirescu, Studiu introductiv, ed. 1971, pp. 31-41. Distinge, în interiorul primei părţi, trei teme care grupează paginile: 1. tratat de teologie, “pentru uzul şefilor de stat”; 2. “lecturi morale şi pedagogice” cu caracter istoric (pentru că se referă la personaje din Vechiul Testament); 3. “texte cu caracter moral, anistoric” (parabola nunţii fiului de împărat, despre iertarea greşelilor etc.).


întreg şi complet”.38 Autorul dă fiecărui capitol un titlu, care anunţă tema tratată. Izvoarele se subordonează acestei teme, se fac trimiteri la ele: “zice Scriptura”, “cum zice Efrem Sirul” etc. Capitolul I (Pentru cinstea icoanelor) are structură de eseu teologic care se naşte dintr-o predică. Autorul îi îndeamnă pe toţi, boieri şi popor de rând, să cinstească icoanele (ceea ce ne aduce aminte de praznicul Duminicii Ortodoxiei şi de disputele teologice din secolele VIII-IX), să cinstească pe Maica Domnului, să nu fie desfrânaţi, să nu se ia după cei care neagă divinitatea lui Iisus, să se ridice prin tot ce fac deasupra grijilor trecătoare, patimilor, să dovedească pocăinţă, pentru că Domnul a dat puterea de a înfrânge pe diavol nu numai apostolilor, ci “o dede tuturor celor ce le iaste voia să să spăsească şi carii vor să urmeze lui şi să umble după poruncile lui”.39 Capitolul al III-lea este un cuvânt de umilinţă, după ce Neagoe alcătuise o predică (în cap. al II-lea, despre “frica şi dragostea lui Dumnezeu”) adresând o carte (scrisoare) “cătră chiar vlădica Macarie şi cătră alţi egumeni şi ieromonahi şi preoţi şi cătră tot clirosul, cându au îngropat a doao oară în mănăstire la Argeş, oasele mume-si doamnei Neagăi, şi ale coconilor lui, Petru voevod şi Ioan voevod şi a doamniei Anghelinii”. Vom întâlni rareori în literatura noastră un discurs funebru de o asemenea intensitate a trăirii durerii.40 Lamentaţia, sprijinită de evocări tulburătoare, pe imagini cu puternică reverberaţie, capătă accente patetice: “Iar la aducerea oaselor tale, eu, pentru păcatele mele, iar nu putui veni la tine, ca să mă satur de dorul tău, ci am trimis în locul mieu pre iubitul mieu Teodosie şi pre dragele mele cocoane (...) Dar, de vreme ce eu n-am fost harnic nici întâi, nici acum să viu la tine, să mă satur de vederea ta, şi încă am mai trimis, o, maica mea, şi pre fiul mieu Petru şi pre Ioan şi pre fie.mea Anghelina, că şi aceea au fost din oasele tale, cum suntu şi eu (...) 38 39 40

V. Arhiva istorică a României, tom II, partea a II-a, p. 112. Pentru comentariul fiecărui capitol, v. acelaşi studiu al lui Dan Zamfirescu, op.cit. N. Iorga a avut ideea de a tipări un volum care să cuprindă această literatură, impresionantă: Cuvântări de înmormântare şi pomenire (din veacul al XVI-lea până la 1850), Vălenii de Munte, 1909.

51


Deci te rog, maica mea, să nu-ţi pară rău, nici să gândeşti că doar nam trimis eu pre fiii miei, pre Petru şi pre Ioan şi pre fie-mea Anghelina la tine. Că am trimes! Iar de nu mă vei crede, iată că am trimes şi coruna lui Petru, şi surgiucul lui, şi diadelele. Pentru aceia, cu multă umilinţă şi cu mare jale şi dor grăiescu şi cătră tine, fiul mieu Petru, că tu erai stâlparea mea cea înflorită, de carea pururea să umbrea şi să răcorea ochii miei de înflorirea ta; iar acum stâlparea mea s-au uscat şi florile ei s-au veştijit şi s-au scuturat, şi ochii miei au rămas arşi şi pârliţi de jalea înfloririi tale”.41 Următoarele capitole expun pilde (IV), dau sfaturi despre raporturile cu supuşii (VI), comportarea în anumite situaţii cum ar fi petrecerile (VII), arta militară (VIII), judecăţile (IX), îndeamnă la milă (X), să renunţe la legea talionului şi să nu fie “pizmătareţi” (XI), povăţuiesc pe cei care caută desăvârşirea prin credinţă. O menţiune specială se cuvine pentru capitolul al XIII-lea, Rugăciunea lui Io(an) Neagoe Voevod care au făcut la eşirea sufletului său cătră Domnul Nostru Iisus Hristos... După cuvântul solemn (un testament, de fapt) din capitolul precedent, surprinzător pentru liniştea şi luciditatea cu care autorul îşi priveşte sfârşitul, întâlnim aici o etopee. În Antichitate şi în literatura bizantină, etopeea era o scriere în care autorul îşi închipuia ce ar spune cineva într-o împrejurare despre sine. Aici, Neagoe Basarab, prin rugăciune, se transpune în momentul când ar cuvânta, fiind el însuşi pe patul morţii. Mai mult decât o etopee, capitolul are structura unui psalm mai dezvoltat (cum este Psalmul 118 al lui David) şi chiar începe ca mulţi psalmi: “Miluiaştemă, Iisusul mieu cel dulce şi Dumnezeul mieu, miluiaşte-mă! Că tu eşti înviiarea şi viaţa mea! (...) Şi văzuiu, Dumnezeul mieu, ceasul morţii mele apropiindu-se...” E un cuvânt de pocăinţă, prin spovedanie: “Dar acum, cu ce faţă mă voi arăta eu înaintea Dumnezeului mieu şi cu ce îndrăzneală voi căuta la tine, când eu, Doamne, sunt Înaintea Ta viţa cea pustie şi smochinul cel sterpu? Eu, Doamne, sunt zidirea Ta. Spurcat-am, Doamne, zidirea Ta, spurcatu-o-am şi am întinat casa Ta, şi n-am cuvinte curate să rog pre mila Ta cea multă, nici poci rădica ochii miei, Doamne, în sus, să văzu înălţimea ceriului 41

52

Stâlpare: “ramură verde”; pizmătareţ: “care ţine minte răul”.


Tău. (...) Că păcatele mele eu nu le poci socoti, că suntu ca stelele ceriului şi ca năsipul mării, care am făcut eu înaintea Ta, Stăpânul mieu”. Alte pasaje sunt adevărate acatiste: “Bucură-te, stăpână, Fecioară Maria, Născătoare de Dumnezeu, sprijinitoarea şi ajutătoarea cea grabnică a creştinilor şi roagă pre Dumnezeu pentru mine. Bucură-te, cinstită şi făcătoare de viaţă cruce, după care au izvorât viaţă a toată lumea! Bucuraţi-vă, toate puterile cereşti, îngerilor, mai marii îngerilor şi rugaţi-vă pentru mine!” În prelungirea discursului funebru din capitolul al III-lea, Neagoe, cerând iertarea şi mila celor rămaşi în viaţă, jeleşte, dar nu pentru că se desparte de lume, ci pentru că nu ştie unde îi va merge sufletul (“şi n-are cine să-i ajute, făr’ numai ce să nădăjduiaşte acum spre mila lui Dumnezeu”) şi fiindcă îi este milă de durerea pe care o provoacă moartea lui: “Că mie multă milă mi-au fost de voi şi de feciorii voştri. Ci dar vă va învăţa Dumnezeu şi pre voi să vă fie milă de sufletul mieu şi de coconii mei...” Cel ce se tânguie nu era oarecine, ci un domnitor. Cu atât mai semnificative pentru mesajul acestei cărţi sunt ultimele pagini, care produc o privire în oglindă a vieţii de altădată prin interogaţiile adresate sufletului leneş: “n-ai crezut niciodată că vei să mori (...), ci ca un făr’ de moarte şi ca un orbu ai greşit lui Dumnezeu”. Până la Oda (în metru antic) a lui Eminescu, nu vom întâlni cuvinte mai sfâşietoare pe această temă. Dar Învăţăturile oferă şi sfaturi pentru situaţii concrete, de aceea constituie un document şi din alt punct de vedere. Atrag atenţia îndrumările pentru vreme de război (care i-au folosit lui N. Bălcescu în elaborarea studiului său Puterea armată şi arta militară la români, 1844). Trebuie evitat războiul pe cât e cu putinţă, chiar cu riscul de a oferi daruri duşmanului. Dacă nu poate fi evitat, trebuie purtat cu demnitate. Nu este de acord cu războaiele de cotropire: “Nu fireţi ca pasărea ceia ce să cheamă cucu, care-şi dă oaole dă le clocescu alte pasări şi-i scot pui, ci fiţi ca şoimu şi vă păziţi cuibu vostru” (cap. VIII). Se dau sfaturi despre aşezarea oştilor pe câmpul de luptă, de aceea cartea devine un prim tratat de artă militară în aceste pagini. Se arată locul liniilor de bătaie, al domnului şi boierilor, al diferitelor odrasle boiereşti. Pierderea unei bătălii nu trebuie să fie un 53


prilej de deznădejde, pentru că, după retragerea într-un loc prielnic, poate urma o luptă care să aducă victoria. În carte se împletesc multe izvoare, aşa cum au relevat comentatorii ei. Au fost identificate scrieri patristice şi părţi din Biblie (în special Cartea I şi a doua a lui Samuel, Cartea Regilor, Cartea a doua a cronicilor), Cuvântările lui Ioan Gură de Aur, Umilinţa lui Simion cel Nou, Scara lui Ioan Scărarul, Dioptra lui Filip Solitaru, Omiliile lui Ioan Zlataust, Cuvintele lui Efrem Sirul, lucrări hagiografice şi cărţi populare ca Varlaam şi Ioasaf, Alexandria, Fiziologul, Călătoria Maicii Domnului la munci, Legenda Sfintei Cruci ş.a. În epocă existau scrieri asemănătoare, destul de cunoscute: Învăţăturile lui Vasile Macedoneanul către fiul său Leon, Învăţăturile lui Constantin Porfirogenetul către fiul său Romanos, Învăţăturile cneazului rus Vladimir Monomah către fiii săi ş.a. Despre arta de a conduce scria în acelaşi timp şi florentinul Nicolo Machiavelli (Principele). Învăţăturile sunt o carte complexă, sinteză originală de spiritualitate românească, ale cărei semnificaţii nu s-au stins. Actualitatea ei nu se adresează clipei, duratei, ci veacurilor. 4. Surse istorico-literare despre Mihai Viteazul Personalitatea lui Mihai Viteazul a stârnit un puternic ecou în epocă. Domnia sa , scurtă, dar bogată în fapte măreţe a fost evocată nu numai de români ca Teodosie Rudeanu, ci şi de străini: Stavrinos, Ştefan Samosközy, Petru Grigorovici Armeanul. Un merit deosebit îi revine lui Teodosie Rudeanu, logofătul lui Mihai. Când Mihai pleacă în campania din Moldova, el rămâne conducătorul Ardealului, ceea ce arată încrederea de care se bucura în ochii domnitorului. Cronica lui Teodosie nu s-a păstrat decât în traduceri incomplete sau în prelucrări incluse în alte lucrări. Se pare că prima operă a fost redactată de predecesorul lui Teodosie (sau Tudosie, cum întâlnim în unele referinţe), dinainte de septembrie 1596 când este numit logofăt, de un anume Chisar, mare logofăt. Silezianul Baltazar Walter, care se afla la Târgovişte în 1597, publică doi ani mai târziu, în limba latină, la Görlitz, o prelucrare intitulată Scurtă şi 54


adevărată descriere a faptelor săvârşite de Ion Mihael, voievodul Ţării Româneşti. Autorul mărturiseşte că a scris având în faţă o versiune polonă tradusă “după un scurt text alcătuit în limba română la curtea din Târgovişte de dumnealui logofătul şi aprobat de însuşi domnitorul”. Mare logofăt la 1597 era Teodosie Rudeanu. S-a pus întrebarea de ce se afla Baltazar Walther la Târgovişte în acea vreme. N. Bălcescu consideră că a fost chemat de voievod ca dascăl pentru fiul său Pătraşcu. Dan Simonescu crede că făcea parte dintr-o solie şi că voia să arate Apusului înfăptuirile lui Mihai.42 Traducerea pe care o foloseşte fusese făcută în poloneză de Andrei Taranovski. Îşi publică scrierea înainte de sfârşitul domniei lui Mihai, în 1599. Prin urmare, povestirea faptelor nu acoperă în întregime domnia lui Mihai Viteazul. La început relatează împrejurările în care a scris cronica şi a publicat-o. Despre Alexandru Vodă, predecesorul lui Mihai, spune că a adus ţara într-o stare jalnică, îngăduind prezenţa masivă a turcilor şi punând mari biruri. Nelegiuirile vor fi pedepsite de Mihai. El e înfăţişat la început ca ban al Craiovei în cuvinte care ne amintesc de portretul făcut de N. Bălcescu: “vestit prin frumuseţea armonioasă a trupului şi statura lui mândră, era vrednic de lauda cea mare, de dragoste de ţară”. De altfel, N. Bălcescu citează, în Românii supt Mihai Voievod Viteazul, frecvent cronica lui Walther. Alexandru urmăreşte prinderea lui Mihai, înspăimântat de renumele lui, dar acesta fuge în Ungaria, apoi la Constantinopol şi, sprijinit de grecul Iane, ajunge în 1593 domn. Dorinţa lui cea mai mare de a lupta pentru creştinătate se înfăptuieşte, încercând să scoată ţara din mizerie. Luptele lui sunt descrise cu atenţie. Sfârşitul cronicii arată evenimentele de dinaintea celor din Ardeal şi Moldova, care vor culmina cu unirea celor trei provincii. Se acordă un spaţiu mai mare prezentării luptei de la Călugăreni. Cronica demonstrează că Mihai duce un război sfânt şi trebuie sprijinit de străinătate şi de familiile boiereşti. Rivalităţile dintre familiile boiereşti trebuie să înceteze în faţa luptei 42

Dan Simonescu, Cronica lui Baltazar Walther despre Mihai Viteazul în raport cu cronicile interne contemporane, în vol. Studii şi materiale de istorie medie, vol. III, 1959, p. 7; v. şi Dan Zamfirescu, Literatura română veche, antologie, op.cit., p. 40 şi urm.

55


comune împotriva păgânilor. Sunt amintiţi boierii care au luptat cu cetele lor alături de Mihai: Baba Novac, Farcaş, Cocea, comandantul cazacilor. Nu sunt menţionaţi alţi boieri, cum ar fi Buzeştii, care nu erau sub comanda directă a lui Mihai. Aceasta dovedeşte că Teodosie a scris cronica din porunca domnitorului şi el i-a menţionat pe cei care se aflau în apropierea domnitorului. Pentru a sugera vitejia românilor în lupta cu turcii, se povestesc două episoade semnificative, cum ar fi cel cu prizonierul turc. Văzând mica oaste românească, ar fi exclamat: “Dacă turcii ar şti una ca aceasta, numai caii şi ar fi de ajuns să calce în picioare oastea ta”. Cronicarul reia cuvintele impresionante ale domnitorului: “N-am cruţat nici cheltuieli, nici osteneală, nici sânge, nici propria-mi viaţă, ci am făcut război foarte mult timp, cu sabia în mână, însumi, fără să am cetăţi, nici castele, nici oraşe, nici cel puţin o casă de piatră în care să mă retrag, ci abia una singură pentru locuinţă”. Un episod de legendă aruncă o lumină specială asupra personalităţii domnitorului: “Earu doi cerbi domestici, care au făcut câteva drumuri împreună cu domnul şi dormeau adesea lângă cortul stăpânului lor, luau parte şi la lupte şi expediţii, fără teamă, mergând înainte, fie alături de el; nu-i înspăimânta nici vuietul bombardelor, nici trăsnetul tunurilor, ci, ridicându-se în două picioare, stăteau pe loc”. Cronicarul sugerează, ca şi legenda de mai târziu a înfruntării călăului, inserată de Bălcescu în cartea sa, că marele voievod era ocrotit de pronia cerească. În Letopiseţul Cantacuzinesc, de mai târziu, se păstrează o cronică a lui Mihai Viteazul, care nu constituie, se pare, o prelucrare după cea a lui Teodosie Rudeanu. Între această cronică şi cea al lui Walther se pot stabili elemente comune, explicabile prin folosirea aceleiaşi surse de informare. N. Iorga consideră că, în compilaţia care este letopiseţul, ar fi vorba de o altă cronică, scrisă de cineva din familia Buzeştilor, numită Cronica Buzeştilor.43 E, într-adevăr, un text cu caracter independent, care a suscitat discuţii în ce priveşte autorul, şi 43

56

Vezi N. Iorga, Cronicile muntene, Bucureşti, 1899, p. 48 şi urm.; şi Istoria literaturii române, sec. XVIII, vol. II, pp. 605-609. O reluare a discuţiilor în Literatura română veche, op.cit., vol. II, pp. 83-85 (prefaţă la textul Cronica Buzeştilor, pp. 85-114).


are titlul: Istoria lui Mihai-Vodă sin Pătraşcu-Vodă, carele au făcut războaie cu turcii pentru creştinătate. Întrucât s-a demonstrat că aparţine unui boier din familia Buzeştilor (N. Iorga, Al. Piru, N. Cartojan ş.a), s-a numit Cronica Buzeştilor.44 Se dau date despre memrii familiei Buzeştilor, pe care Walther, cum s-a arătat, nu le înregistrează, după cum nici Teodosie Rudeanu. Astfel că se impune să acceptăm ideea că existau două cronici despre Mihai Viteazul în lima română, una preluată de Walther şi cealaltă de Letopiseţul Cantacuzinesc, care mergea cu relatarea evenimentelor până la 1600. Alte izvoare istorico-literare despre marele voievod: 1. Un memoriu al lui Mihai adresat marelui duce Cosimo de Toscana. A fost descoperit la Florenţa, în arhiva rămasă de la duce. Ducele îl ajută pe Mihai. Memoriul a fost redactat la sfârşitul lui 1600 pe baza cronicii lui Rudeanu, dacă avem în vedere amănuntele oferite despre luptele purtate. 2. Memoriul adresat împăratului Rudolf la 17 ianuarie 1601. A fost prezentat personal împăratului în intervalul 25 dec. 1600martie1601, când Mihai s-a aflat la curţile din Viena şi Praga pentru ajutor. Se cuvine menţionat şi acest memoriu, ca şi celălalt, pentru că e o adevărată cronică a domniei de până atunci. 3. Petru Grigorovici Armeanul a folosit o cronică, în misiunile sale, care povestea evenimentele între 1592-1598. Petru Grigorovici, de meserie zugrav de biserici, originar din Liov, a fost ajutat de Mihai, apoi, datorită cunoştinţelor sale de limbi străine, l-a făcut emisar al său, logofăt şi comandant de armată. A avut misiuni la împăratul Rudolf şi arhiducele Maximilian. Scrierea sa oferă mai multe date decât a lui Teodosie Rudeanu, dar textul nu s-a păstrat independent. A fost tradus în latină de autor, traducere preluată de cronicarul maghiar Ştefan Samosközy din Transilvania, care o intercalează în cronica sa, specificând provenienţa. 4. Poemele lui Stavrinos şi Gheorghe Palamad. 44

Despre autor, v. şi Dicţionarul literaturii române de la origini până la 1900, Bucureşti, Ed. Academiei, 1979, p. 247.

57


Stavrinos scrie Vitejiile prea piosului şi prea viteazului Mihai Voievod. “Singur eu am scris aceasta, spune autorul, din propria mea voinţă / Acolo, în Transilvania, la cetatea Bistriţei, / Am stat şi am scris-o noaptea, la lumina stelelor”. Apropiat al domnitorului, care l-a numit vistier, relatează, în versuri, cu multe amănunte, despre luptele lui Mihai. Lucrarea constituie un izvor de mare importanţă, de aceea a şi fost folosită de Letopiseţul Cantacuzinesc, care preia, uneori cuvânt cu cuvânt, informaţiile oferite. Poemul s-a bucurat de mare popularitate. Stavrions începe cu descrierea suferinţelor poporului român, ridicarea la luptă sub conducerea lui Mihai, care şi-a propus “să treacă pe toţi turcii prin sabie”. Lupta de la Călugăreni e văzută ca o izbândă strălucitoare. Intrigile turcilor, sprijiniţi de boieri, nu izbutesc să neutralizeze planurile domnitorului. Stavrinos se opreşte şi asupra victoriilor repurtate cu tătarii şi ungurii. Mihai apare ca un reprezentant al poporului român şi al întregii creştinătăţi. Sfârşitul tragic al domnitorului e plâns în versuri de elegie populară. Stavrinos a avut imitatori pe Gheorghe Palamed şi Matei al Mirelor, autori ai unor cronici rimate. Traducerea poemului său s-a făcut târziu (1837, de către Teodor Eliat). Nu au avut ecou deosebit scrierile celor doi.45 Matei al Mirelor a oferit, totuşi, material documentar Letopiseţului Cantacuzinesc şi Cronicii Bălenilor, pentru perioada 1602-1618. 45

58

Pentru Matei al Mirelor, Mihail Moxa şi Stavrinos, discuţii şi texte în Literatura române veche, op.cit. vol. II, pp. 226-247, 250-259, 186-225. Gh. Palamed a scris Istoria cuprinzând toate faptele, vitejiile şi războaiele prea strălucitului Mihai Vodă, domnul Ţării Româneşti, Transilvaniei şi Moldovei, până în ziua morţii sale. Autorul a trăit la curtea cneazului Vasile de Ostrov, în Polonia, şi acolo şi-a scris poemul, la 1607. Scrierea nu a fost cunoscută nici măcar de N. Bălcescu, care nu o citează în cartea sa. A fost tradusă în limba românnă abia în 1905 de către O. Tafrali. Matei al Mirelor dă sfaturi, în cronica sa ritmată, să nu-i persecute românii pe greci, iar grecilor le recomandă să se poarte bine cu pământenii, să trăiască în pace unii cu alţii. El a văzut mişcări antigreceşti în timpul lui Şerban Vodă.


Cronicile inspirate de domnia lui Mihai Viteazul au importanţă în evoluţia scrisului românesc din următoarele puncte de vedere: pun la dispoziţie informaţii verificabile despre epocă, sunt primele cronici în limba română (din păcate, originalele nu s-au păstrat) şi, faptul cel mai important, semnalează sfârşitul istoriografiei în limba slavonă. 5. Începuturile scrisului în limba română Când au început românii să folosească limba română în scris? Răspunsul nu a fost simplu de dat, nici nu este, pentru că întâmplări de tot felul au făcut să nu avem la îndemână primele texte româneşti, despre care există atestări, textele de până la Scrisoarea lui Neacşu (1521) şi tipăriturile coresiene. Multă vreme s-a crezut că textele rotacizante, ale căror pagini se păstrează, în parte (după cum se ştie, primele texte literare în limba română), ar data din secolul al XVlea sau chiar de mai înainte. Problema datării textelor rotacizante a stârnit controverse, nestinse nici azi, pe care le vom studia în paginile ce urmează. Cele mai vechi scrieri româneşti păstrate în original până azi nu sunt anterioare secolului al XVI-lea. După Scrisoarea lui Neacşu, avem ştiri despre o Evanghelie şi un Apostol (1532) în limba română, despre Catehismul luteran (1544) tipărit la Sibiu şi Evangheliarul slavo-român, de asemenea tipăritură de la Sibiu (1551-1553).46 Al. Rosetti considera că “trebuie să se fi scris româneşte întotdeauna, sporadic şi pentru nevoi particulare”,47 idee care s-a impus de aproximativ un secol, dar sprijinită doar de ipoteze şi mărturii indirecte. 46

47

V. Ion Gheţie, Începuturile scrisului în limba română. Contribuţii filologice şi lingvistice, Bucureşti, Ed. Academiei, 1974, p. 9 şi Ion Gheţie şi Al. Mareş, Originile scrisului în limba română, Bucureşti, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1985, cap. Cele mai vechi ştiri despre scrierea limbii române, p. 117 şi urm. Al. Rosetti, Istoria limbii române, vol. I, Bucureşti, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1986, p. 430. V. şi părerile lui Al. Lambrior sau A.D. Xenopol, la p. 9 din cartea lui I. Gheţie: “românii au scris în toate timpurile limba lor” (Al. Lambrior); limba română a fost întrebuinţată “la scrierea unor acte private” (A.D.Xenopol).

59


5 a. Mărturii despre folosirea limbii române Ştiri despre folosirea limbii române în comunicarea orală provin din secolul al XI-lea (Legenda Sfântului Gerard) şi se leagă de creaţia populară. Ele se înmulţesc în secolele următoare, odată cu cele care confirmă şi folosirea limbii române în scris. Viaţa a impus folosirea limbii materne în raporturile dintre oameni. După adoptarea alfabetului chirilic, exista un instrument care putea fi utilizat în redactarea actelor, învoielilor, scrisorilor ş.a. Evident, nu e posibil să fixăm o dată când românii au început să scrie în limba lor. După cum s-a constatat, o serie de acte redactate în alte limbi au fost concepute iniţial în limba română. Două documente, unul din vremea lui Ştefan cel Mare sunt semnificative. În 1484 sultanul Baiazid dădea unor negustori poloni un salvconduct48 “idiomate valavhico scriptus”, adică scris în limba valahă. Chiar dacă s-a dovedit că nu era vorba de limba română, ci de italiană, important e de reţinut că se ştia de existenţa unei limbi valahe. Jurământul lui Ştefan cel Mare către regele Poloniei la Colomeea (1485) se păstrează cu această notă: “haec inscriptio ex valachico in latinum versa est”. Cercetătorii noştri şi-au pus întrebarea, după publicarea Scrisorii lui Neacşu (1900, de către N. Iorga), dacă s-a scris în limba română, cu alfabet latin sau slavon, înainte de această dată. Există argumente pentru un răspuns afirmativ dar nu au importanţa care li s-a atribuit, cum bine arătau Ion Gheţie şi Al. Mareş.49 Cea mai veche informaţie în acest sens ar trimite la epoca papei Inocenţiu al IV-lea (1243-1258) şi este în legătură cu evenimentul traducerii liturghiei în limba română. Or, acest fapt se situează, totuşi, mai târziu. Într-o scrisoare datată 21 martie 1396 sau 10 apriliev1397, adresată municipalităţii Sibiului, episcopul Transilvaniei cerea ca solul regal ce urma să fie trimis în Ţara Românească să fie însoţit de un “bărbat chibzuit şi destoinic, cunoscător al graiului românesc”. În Descrierea Moldovei 48 49

60

Salvconduct: document care acorda cuiva liberă trecere pe un teritoriu străin sau într-o zonă de război. Originile scrisului..., op.cit., p. 117 şi urm. V. această pagină şi pentru discutarea fiecărei afirmaţii. De asemenea, v., în acelaşi sens, Al. Rosetti, op.cit., p. 430.


(Despre literele moldovenilor), D. Cantemir afirmă că, înainte de sinodul de la Florenţa (1439), care a determinat o reacţie împotriva catolicilor în Moldova, românii au scris cu litere latine şi că numai din vremea lui Alexandru cel Bun ar fi folosit alfabetul slavon, domnitorul şi mitropolitul de atunci, porniţi împotriva papistaşilor, iniţiind “această barbarie care stăpâneşte acum Moldova”. N-a rămas fără urmări această opinie, dar, acum, în ce priveşte adoptarea alfabetului, lucrurile sunt clare; ceea ce spune D. Cantemir este o exagerare. Într-o scrisoare expediată braşovenilor, boierul muntean Dragomir Udrişte (la 1482-1492) se adresează cu “bunilor (i cestitem)”, nu cu “dobrem (i cestitem)”, cum ar fi fost normal într-o corespondenţă în limba slavonă. De asemenea, în registrele de socoteli ale Sibiului, pe anul 1495, la 30 septembrie, se consemnează că s-a plătit unui preot român bani pentru redactarea unor scrisori în “aceeaşi limbă” (adică română). Desigur, dintre aceste semnalări, cele mai valoroase sunt cea referitoare la Dragomir Udrişte şi cea din registrele Sibiului. Ele dovedesc că devenise o obişnuinţă comunicarea în limba română. Până la adoptarea alfabetului latin (1860), românii au folosit alfabetul chirilic. Dar, cum vom vedea, se înregistrează cărţi, documente din vechime redactate în limba română cu alfabet latin. Lui I. Bogdan i se datorează prima încercare de a fixa epoca în care a început scrierea cu alfabet chirilic. Lucrarea De la cine şi când au împrumutat românii alfabetul chirilic (1900)50 realizează un studiu comparativ al scrierii cu alfabet slavon şi al scrierii bulgare şi ajunge la concluzia că alfabetul chirilic a fost întrebuinţat pentru scrierea limbii române “în secolul al XIV sau cel mai degrabă la sfârşitul secolului al XIII-lea”. Opinia sa, contestată de unii, rămâne, cu corectări de vigoare, valabilă, concluzia acceptată fiind că în a doua jumătate a secolului al XIII-lea se fixează o tradiţie grafică românească.51 Despre scrierea cu litere latine (ca şi despre folosirea limbii române în scris), avem numai atestări indirecte, una chiar foarte veche. În 1453, istoricul italian Flavio Biondo, adresându-se regelui Alfons al 50 51

Apud Ion Gheţie, Înceuturile..., p. 10. Discuţia asupra problemei, la Ion Gheţie, ibidem, p. 13.

61


Siciliei, vorbeşte despre români: “Şi acei daci ripensi sau valahi din regiunea Dunării îşi proclamă ca o onoare şi îşi afişează originea lor romană, pe care o lasă să se vadă din vorbirea lor, pe aceşti creştini care, după obiceiul catolic, vin în fiecare an să viziteze Roma şi bisericile apostolilor, odinioară ne-am bucurat mult că i-am auzit vorbind în aşa chip, încât cele ce ei le rosteau, după obiceiul neamului lor, aveau o mireasmă de limbă latină ţărănească şi puţin gramaticală”.52 În ce regiune locuiau aceşti români? Aşa cum s-a demonstrat, românii respectivi erau din Banat, nu din Ţara Românească, şi trecuseră la catolicism. Cel mai vechi text cu litere latine, în limba română, rămâne cel indicat de I. Gheţie,53 Cartea de cântece, tipărită la Cluj în tipografia lui Gaspar Heltai (1571-1575), sub influenţa mişcării reformate. Important de observat că traducătorul cărţii se sileşte să apropie grafica limbii române de limba latină. De aceea unii au văzut în aceasta o primă încercare de etimologie. Un efect al preocupărilor în acest sens este şi faptul că în Palia de la Orăştie (1582), tipărită de cărturari din Caransebeş, Lugoj şi Hunedoara, apare pentru prima dată cuvântul român (cu o, nu cu u). Textul rugăciunii Tatăl nostru, scris de Luca Stroici cu litere latine (1594), constituie o apariţie izolată în secolul al XVI-lea, dominat de slavonism. Boierul moldovean, care îşi făcuse instrucţia în Polonia, iscălea cu litere latine şi folosea acest alfabet în corespondenţă. În secolul următor, numărul textelor în grafie latină creşte. 5 b. Scrisoarea lui Neacşu Scrisoarea boierului Neacşu, cea mai veche dovadă originală de scriere românească ajunsă până la noi, face parte din seria de 120 de scrieri neliterare din secolul al XVI-lea în limba română. Celelalte 52 53

62

Apud Şt. Bârsescu, Pagini scrise din istoria culturii româneşti (sec. XXI), Bucureşti, 1971, p. 10. La Ion Gheţie, ibidem, p. 21. Op.cit., p. 24 şi urm. (în Începuturile...). V. şi Originile..., op.cit., p. 165 şi urm. V., pentru “imaginea” limbii române în Occident, cartea lui Eugenio Coşeriu, Limba română în faţa Occidentului, Cluj, Ed. Dacia, 1993.


scrieri, care atestă folosirea limbii române în texte literare, sunt cărţi religioase sau “cărţi populare”. În timpul domniei lui Mihai Viteazul, limba română începe să fie folosită în cancelariile domneşti, căci din acest timp avem cele dintâi acte domneşti de cancelarie în Muntenia. Se scrie româneşte la sfârşitul secolului al XVI-lea în toate ţinuturile româneşti, Muntenia, Moldova, Transilvania. Boierul Neacşu din Câmpulungul Muscelului îi scrie lui “jupan Haneş Begner” ca să-i dea ştiri despre mişcările turcilor şi pregătirile lor pentru atacarea Ardealului şi Braşovului. Formulele iniţiale şi finale sunt în limba slavonă: “Mudromu i plemenitomu i cestitomu i bogom darovanomu jupan Hanăş Begner ot Braşov mnoga zdarovie ot Neacşu ot Dlăgopole” (Înţeleptului şi de neam şi cinstitului şi de Dumnezeu dăruitului jupân H.B. din B. multă sănătate de la N. din Câmpulung); încheierea: “i Bogu te veseli” (şi Dumnezeu să te veselească). S-au mai păstrat în text cuvinte slavone: “ipac” (iarăşi), “za” (despre). Dar limba scrisorii este curată, expresivă, foarte apropiată de limba de azi. Rămâne greu de crezut că o limbă se naşte dintr-o dată, peste noapte, în capul unui boier cuprins de spaimă: “Ipac să ştii cum se-au prinsu neşte meşteri den Ţaringrad cum vor trece acele corăbii la locul cea strimtul ce ştii şi Domnia Ta. Ipac spun Domniei Tale de lucru lu Mahamet beg, cum amu auzit de boiari ce suntu megiaşi şi de ginere-miu Negre: cum i-ai dat împăratul slobozenie lu Mahamet beg, pre io [“unde” < “ubi”] i va fi voia pren Ţeara Rumănească, iară elu să treacă. Ipac să ştii Domnia Ta că are frică mare şi Băsărabă de acelu lotru de Mahamet beg, mai vârtos de domniile voastre... şi aceste cuvinte să ţii domnia ta la tine, să nu ştie umini mulţi”. Frapează intimitatea, specifică stilului unei scrisori. Neacşu a reuşit să dea scrisorii sale caracter intim şi personal. Pare o şoaptă prietenească această frază, într-un sfat de taină: “Eu spui domnietale, iară domnia ta eşti înţelept şi aceste cuvinte să ţii domnia ta la tine...” Înmulţirea textelor neliterare din a doua jumătate a secolului al XVI-lea atestă pătrunderea scrisului românesc în cele mai diverse sectoare ale vieţii sociale (administrativ, politic, juridic). Autorii acestor texte, ca şi boierul Neacşu, dovedesc o deprindere a scrisului neobişnuită pentru nişte începători, ceea ce duce la concluzia unei 63


practici îndelungate.54 Ei sunt: Petru Şchiopu (cele mai multe texte), Mihai Viteazul, banul Mihalcea, Ieremia Movilă, logofătul Teodosie, preoţi, boieri. 5 c. Textele rotacizante Numite şi textele maramureşene, fac parte din seria textelor literare din secolul al XVI-lea. Textele literare ajunse până la noi din acest secol, în limba română (sau bilingve), sunt manuscrise şi tipărituri, cărţi bisericeşti (Psaltiri, Apostol, Cazanii) sau cărţi populare. Studiul textelor rotacizante a generat o literatură extrem de bogată, unele probleme nefiind nici până azi pe deplin lămurite. Oricare ar fi opinia unui cercetător sau a altuia, un fapt rămâne de domeniul evidenţei, după părerea noastră: aceste texte au fost traduse înaintea tipăriturilor coresiene. În secolul trecut, au fost găsite, în diferite locuri din ţară, cele mai vechi texte traduse în limba română: Codicele Voroneţien (care cuprinde Faptele Apostolilor şi trei epistole soborniceşti, una a apostolului Iacov şi două ale lui Petru), Psaltirea Scheiană, Psaltirea Voroneţeană, Psaltirea Hurmuzachi. Originalele acestora s-au pierdut, până la noi au ajuns doar copii târzii, de pe la jumătatea veacului al XVI-lea. Toate copiile sunt caracterizate prin particularitatea rotacismului: transformarea lui n intervocalic în r în cuvintele de origine latină (lumină > lumiră, cenuşă > ceruşă ş.a.) Codicele Voroneţean a fost descoperit de profesorul Grigore Creţu la Mănăstirea Voroneţ, în 1871. Textul a fost publicat la Cernăuţi, însoţit de un glosar şi de un studiu, de către I.G. Sbiera (1885) Psaltirea Scheiană a fost proprietatea lui Gh. Asachi, de unde a ajuns în biblioteca de la Scheia a lui D. Sturdza, un mare bibliofil. În 1884, D. Sturdza Scheianu a dăruit-o, o dată cu biblioteca lui, Academiei. După numele autorului acestui gest de mare generozitate, Ioan Bianu a numit-o Psaltirea Scheiană. Cuprinde Psalmii lui David şi 54

64

Despre autori, repartiţie geografică a textelor, conţinutul lor, v. Ion Gheţie şi Al. Mareş, op.cit., pp. 178-180. De asemenea, pentru studiul filologic al textului Scrisorii lui Neacşu, v. Aurel Nicolescu, Observaţii asupra limbii scriitorilor români, Bucureşti, Ed. Albatros, 1971, pp. 17-30.


cântările adăugate după psalmi (Cântarea lui Moise, Rugăciunea Anei, mama lui Samuil, Rugăciunea Sfintei Fecioare ş.a.). A fost copiată, cum se poate observa din grafie, de trei copişti diferiţi. Psaltirea a fost publicată pentru prima dată de I. Bianu în 1889, iar mai târziu şi de I.A. Candrea (1916), care o însoţeşte de un foarte serios studiu filologic. Încercările de datare a Psaltirii pe baza unei criptograme din text au eşuat. Data a fost citită în cinci feluri (1482, 1514, 1515, 1575, 1585), din cauză că unele litere au fost deformate. Psaltirea Voroneţeană, găsită de Simion Florea Marian în 1882, la Mănăstirea Voroneţ, a fost cumpărată de acelaşi D. Sturdza şi donată Academiei. Manuscrisul Psaltirii păstrează şi originalul slavon, ceea ce poate duce la concluzia că a fostă folosit ca manual. Psaltirea Hurmuzachi a luat numele după al istoricului bucovinean Eudoxiu Hurmuzachi, iniţiatorul colecţiei de documente istorice de la Academia Română. I.A. Candrea a studiat-o şi a ajuns la concluzia că e vorba de o traducere independentă de celelalte două psaltiri şi că textul “nu este copia unui manuscris anterior, ci însuşi autograful traducătorului din slavoneşte”.55 Multe discuţii s-au purtat pentru lămurirea cauzelor care au determinat traducerea textelor maramureşene, fixarea locului şi timpului.56 Rotacismul şi prezenţa unor cuvinte cu circulaţie restrânsă (adămană, “camătă”; fugliu, “prizonier”; a gilălui, “a urî” ş.a., de origine maghiară) au determinat acceptarea, de către cei mai mulţi cercetători, a ideii că locul traducerii trebuie considerat Maramureşul şi nordul Transilvaniei.57 55

56 57

Apud N. Cartojan, op.cit., p. 51. V. studiul lui I.A. Candrea, “Psaltirea Scheiană” comparată cu celelalte psaltiri din secolul al XVI-lea şi al XVII-lea traduse din slavoneşte, Bucureşti, 1916 (vol. I, studiul, vol. II, textul, glosar, note), pp. L-LVII. O sistematizare a teoriilor găsim la I. Gheţie (op.cit., pp. 30-43) şi I. Gheţie şi Al. Mareş (op.cit., pp. 23-57). Iată câteva propuneri de localizare: Maramureş (N. Iorga, 1904; I.A. Candrea, 1916; Al. Rosetti, 1926, 1944; N. Cartojan, 1940; Şt. Ciobanu, 1941; P.P. Panaitescu, 1965); Moldova (I. Bianu, 1904); M. Gaster (1891), propune sudul Transilvaniei (ca şi N. Drăganu, 1938); Moldova – Muntenia (I. Bărbulescu, 1928); sudul Dunării (I.G. Sbierea, 1885) ş.a.

65


În precizarea timpului traducerii s-a pornit de la limba textelor şi de la elemente ca vechimea hârtiei, filigranele58 imprimate. Ele au indicat particularităţi dintr-o perioadă mai veche decât tipăriturile lui Coresi. Hârtia pe care este scrisă Psaltirea Hurmuzachi a fost fabricată între1500-1515, deci poate constitui un indiciu preţios în stabilirea unei certitudini. Localizarea şi datarea diferă de la cercetător la cercetător, în funcţie de cauzele pe care le consideră determinante în declanşarea procesului de traducere.59 Avea dreptate Ion Gheţie când afirma că teoriile formulate în acest sens nu abordează întotdeauna problemele de critică textuală pe care le ridică cele patru texte rotacizante în totalitatea lor (datare, localizare, filiaţie, curent cultural) şi că puţine îşi întemeiază aserţiunile pe dovezi ferme, controlabile.60 Există în acest domeniu un fenomen de inerţie care ar consta în reluarea fără discernământ a unor ipoteze emise odinioară, devenite 58

59

60

66

Filigranele sunt mărci de fabrică imprimate pe hârtia pusă în circulaţie de “morile de hârtie”. Se pot identifica: o ancoră (semnul fabricilor de hârtie din Veneţia la începutul secolului al XVI-lea), un mistreţ (fabrici de hârtie din Silezia, unde asemenea fabrici funcţionau încă din 1491), o coroană pe un trunchi cu rădăcini (Braşov; din 1546 exista fabrica de hârtie Hans Benckner şi Johan Fuchs), o stemă cu o coroană şi o cruce, o vulpe şi două săgeţi încrucişate (fabrica lui Fuchs de la 1549) ş.a. Un studiu al tuturor filigranelor a realizat S.M. Briquet, Les filigranes, t. I, Paris, 1907. În stabilire timpului traducerilor, trebuie să se facă: a) datarea copiilor; b) datarea originalelor. V. Ion Gheţie, op.cit., p. 64. Pentru datarea còpiilor (selectiv), s-au propus: sec. al XV-lea (A. Densusianu, 1895; M. Şesan, 1939); 1505-1525 (I.G. Sbierea, 1885); 1500 (G. Pascu); a doua jumătate a sec. al XV-lea (O. Densişianu, 1898; P.P. Panaitescu, 1965); prima jumătate a sec. al XVI-lea (I.A. Candrea, 1916) ş.a. Datarea originalelor (selectiv): sec. X-XII (I. Ieşan, 1912); sec. XII-XIII (I.G. Sbierea, 1885); sec. al XIV-lea (I. Bărbulescu, 1928); sec. al XV-lea (I.A. Candrea, 1901; N. Iorga, 1904); a doua jumătate a sec. al XV-lea (I. Bianu, 1889; P.P. Panaitescu, 1965); prima jumăatte a sec. al XVI-lea (I. Creţu, 1891; O. Densuşianu, 1914; Al. Rosetti, 1926, 1944); a doua jumătate a sec. al XVI-lea (M. Gaster, 1891) ş.a. Op.cit., p. 25.


locuri comune, dar, prin aceasta, arogându-şi dreptul de a fi certitudini şi ignorând progresele din domeniul filologiei şi limbii. Ion Gheţie (loc.cit.) consideră că numai trei teorii “alcătuiesc ansambluri coerente şi unitare, în care punctele de vedere să nu fie numai afirmate, ci şi demonstrate”.61 Prima în ordine cronologică îi aparţine lui N. Iorga (1904). Savantul consideră că originalele acestor texte au fost redactate în Maramureş (poate şi în Transilvania vecină) sub influenţa unor mişcări culturale care se orientau împotriva dogmei “limbilor sfinte”. Aceasta nu se putea produce decât sub influenţa husitismului. Teoria sa a fost argumentată filologic mai târziu de I.A. Candrea (1916). Afirmaţia lui N. Iorga că “românii se făcuseră husiţi pe un cap” nu se susţine, constituie o exagerare. Pe de altă parte, husitismul s-a manifestat cu mai mare intensitate la începutul secolului al XV-lea, or e sigur că textele datează de la sfârşitul secolului al XVlea sau începutul secolului al XVI-lea. Următoarea teorie, a influenţei luterane, a fost lansată de Ovid Densuşianu şi aprofundată ulterior de Al. Rosetti. Al. Rosetti e de părere că textele s-au tradus în Maramureş şi aduce noi dovezi în acest sens (termeni de origine maghiară, cu circulaţie doar în această zonă). Din Germania, prin saşii care se duceau după mărfuri şi studenţii care urmau cursurile universităţii din Wittenberg, ideile lui Luther au ajuns în Maramureş şi nordul Ardealului. Într-adevăr, Reforma cerea introducerea limbilor naţionale în Biserică. Luther traduce Biblia în limba germană în 1543. În 1539, limba franceză e declarată limbă oficială în Franţa. La noi, în 1559, Hans Benkner, judele Braşovului, destinatarul din 1521 al Scrisorii lui Neacşu, pune să se citească, la Braşov, Catehismul în româneşte, tradus mai demult, tipărit în 1544 61

Ibidem, p. 25. În ce priveşte curentele culturale, autorul grupează pe cauze: bogomilism (I. Sbierea, 1885); husitism (N. Iorga, 1904, S. Puşcariu, 1910, 1920; N. Drăganu, 1914, 1924; I.A. Candrea, 1916; I. Bianu, 1930); luteranism, calvinism (O. Densuşianu, 1904; Al. Rosetti, 1926, 1944; N. Drăganu, 1938); catolicism (I. Bărbulescu, 1900, 1928); curentul naţional (A.D. Xenopol, 1896; I. Bianu, 1914; M. Şesan, 1939; Şt. Ciobanu, 1941; P.P. Panaitescu, 1965); curentul naţional, cu influenţe externe (T. Palade, 1915; P. Olteanu, 1964).

67


şi retipărit de Coresi pe la 1559. Am putea trage concluzia, în spiritul acestei teorii, că momentul când reforma lui Luther începe să se răspândească în Transilvania (1519) şi anul primei tipărituri româneşti a diaconului Coresi (1559) indică limitele pentru datarea traducerii primelor cărţi în limba română. Dar textele luteriene apar după 1540 şi e de presupus că exemplul lor nu putea fi urmat de îndată, ceea ce ar plasa intervalul de traducere cu câteva decenii mai târziu. Între cei care găsesc cauze externe traducerilor se află şi I. G. Sbiera, care crede că traducerea s-a făcut sub influenţa mişcării bogomilice,62 în sudul Dunării, prin secolul al XIII-lea. Ilie Bărbulescu şi Moses Gaster susţin influenţa catolicismului. Ioan Bianu, T. Palade, Milan Seşan, Şt. Ciobanu, P.P. Panaitescu aduc în discuţie cauzele interne. T. Palade şi P. Olteanu (mai recent) sunt de părere că traducerea se datorează cauzelor interne (necesitatea instruirii viitorilor preoţi), dar admit şi favorizarea de către curentele culturale şi religioase iniţiate în străinătate. Cartea lui P.P. Panaitescu Începuturile şi biruinţa scrisului în limba română (1965) concentrează argumentele teoriei cauzelor interne. Autorul susţine că traducerea s-a efectuat la sfârşitul secolului al XV-lea şi începutul secolului al XVI-lea (1498-1520) pe pământul Maramureşului, în cadrul mişcării de emancipare a Bisericii româneşti de sub jurisdicţia episcopului ucrainean de Muncaci. Luând în considerare că filioque este semnul catolicismului, P.P. Panaitescu pune traducerea pe seama luptei pentru autonomie a bisericii cnejilor maramureşeni din familia Drag, cu centrul la Peri, împotriva tendinţelor de acaparare a episcopiei slavo-rutene din Muncaci. Criza a ţinut şapte ani (1491-1498), sfârşindu-se prin despărţirea Bisericii ortodoxe maramureşene de cea episcopală din Muncaci. Autorul consideră că a trecut sub jurisdicţia Bisericii catolice din Transilvania, care ar fi permis traducerea cărţilor în limba română. E greu de admis însă că Biserica aceasta ar fi îngăduit o asemenea întreprindere. Şi, pe de altă parte, ar fi fost nevoie de aprobarea celui mai înalt for catolic transilvănean, care nu exista la vremea aceea. De asemenea, aşa cum au 62

68

Bogomilism: doctrină creştină eretică, răspândită în secolele X-XV, cu caracter antifeudal, iniţiată, se pare, de preotul bulgar Bogomil (Bogumil).


demonstrat şi alţii, prezenţa lui filioque în Psaltirea Scheiană poate fi pusă şi pe seama influenţei luterane.63 Dacă luăm în considerare factori de ordin istoric şi religios, apare ca logică ipoteza că traducerile s-au făcut la începutul secolului al XVI-lea. Până în acest moment, administraţia maghiară nu pătrunsese în Maramureş. În fruntea nobilimii locale şi a Bisericii, se impun familiile Drag şi Balc, româneşti, pană în 1514. După înfrângerea răscoalei din acest an, posibilitatea traducerii în limba română scade. Maramureşul intră într-o perioadă de decadenţă. Aceasta înseamnă că traducerile pot fi mai vechi de 1514. Perioada cuprinsă între anul 1498, când încetează conflictul, Biserica română afirmându-şi independenţa, şi anul 1514 ar fi fost, într-adevăr, propice traducerii acestor texte în limba română. Limba textelor rotacizante are caracter arhaic şi dialectal. E o limbă obositoare, cu multe elemente lexicale şi sintactice străine. Studiul limbii a dus la concluzia că ar fi două straturi lingvistice: unul, mai evoluat, care poartă amprenta copistului (provenit, se pare, din sudestul Ardealului) şi unul mai vechi. Stratul mai nou nu păstrează rotacismul, cade n intervocalic (întâiu), e folosit j în loc de g (joc) ş.a. Stratul mai vechi se caracterizează prin rotacism: lumiră, gerure, tire (tine), rugăciure etc. Rotacismul era o caracteristică a limbii române vorbite în secolele al XV-lea şi al XVI-lea în nord-estul Transivaniei, în Maramureş. Alte caracteristici: j se pronunţă ğ: gioc, giude, gios; z se pronunţă dz: dziuă, Dzeu; oa se pronunţă o: nopte, totă, morte.

63

Despre toate aceste teorii, v. sursele de mai sus. Al Rosetti trece în revistă, în scurte prezentări, studiile mai importante (Istoria limbii române, Bucureşti, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1986, pp. 665 şi urm.). Problema prezenţei lui filioque în Psaltirea Scheiană, discutată de Milan Şesan. Combătut de Al. Rosetti, susţinător al teoriei luterane. Nu este, spune Rosetti, numai semnul catolicismului. Un studiu publicat în 1925 (Filioque din “Psaltirea Scheiană”, în “Grai şi suflet”, vol. II, 1925, p. 153 şi urm., reluat în 1947, în Mélanges de linguistique et de philologie) demonstra că luteranii admiteau filioque şi că el figurează în cărţile de slujbă ale saşilor din Transilvania. V. şi discuţia despre Catehismul Marţian, pp. 679 şi urm.

69


Unele particularităţi, identificabile şi azi în ţinuturile respective, păstrează aspecte fonetice, lexicale, morfologice mai apropiate de limba latină decât de limba vorbită acum: e precedat de r s-a păstrat: remâne, rebda, reotate; n urmat de i în hiat s-a păstrat: întâniu, spuniu, vulponiu. Forme morfologice mai apropiate de limba latină: pluralul substantivelor din latină terminate în -ora se formează cu -ure: fapture; perfectul simplu are formă veche: feciu (lat. feci), zişu (lat. dixi), venremu (lat. venimus). În ce priveşte lexicul, se întîlnesc multe cuvinte latineşti, azi nemaifolosite: agru (lat. agrum), ariră (lat. arenam, “nisip”), auă (lat. uvam, “strugure”), gintu (lat. gentem, “neam”), păsa (lat. passare, “a merge”), vărgură (lat. virgulam, “virgo”, “fecioară”) ş.a. Textul abundă în traduceri şi calcuri slavone. Ex.: plod purtători (omugoditori), lege călcătoriu, dulce vrere (blagoslovenie), ş.a. Tot slavonisme sunt construirea dativului cu prepoziţia a şi lipsa prepoziţiei pe la acuzativ. Se pare că traducătorii nici nu cunoşteau bine limba din care traduceau. Din originalul slavon au rămas netraduse titluri, capitole sau cuvinte pe care traducătorii nu le-au înţeles, ori nu le-au găsit corespondentul românesc: aspidă, “şarpe cu privire veninoasă”; bezaconie, “fărădelege”; inie, “brumă”; a ogodi, “a plăcea”; onagru, “asin sălbatic”; pamente, “amintire”; stepenă, “treaptă”; vasilisc, “balaur fantastic care ucide cu privirea”; zăbleală, “fereastră” ş.a. Sunt prezente maghiarismele: adămană, “camătă”; bărat, “prieten”; a celui, “a înşela”; tar, “sarcină”; tăroasă, “însărcinată”; târnaţ, “prispă” ş.a. Limba textelor maramureşene nu are virtuţi literare deosebite, ci importanţa începutului de drum. În paginile acestea vechi, cele mai vechi pagini literare în care îşi face drum limba română, se află izvorul virtuţilor de mai târziu. Tipăriturile şi traducerile lui Coresi n-ar fi fost, poate, posibile fără ele. Aceste “prime şi timide zări de lumină”, cum le numea N. Cartojan, au constituit fermentul benefic pentru curentul literar din secolul următor. Pe de altă parte, “într-o vreme în care tradiţia şi prejudecata nu admiteau în Biserica Răsăritului ortodox alte limbi liturgice decât slavona şi greaca, aceste prime şi timide zări de lumină în pâcla slavonismului înseamnă începutul unei munci grele 70


şi lungi de trei veacuri, care va duce însă la naţionalizarea serviciului divin”.64 Celelalte texte literare sunt, în general, contemporane cu tipăriturile coresiene. Unele sunt religioase, canonice sau apocrife, altele cărţi de înţelepciune (Floarea darurilor) sau rugăciuni. Între apocrife, să reţinem Apocalipsul Apostolului Pavel, Apocalipsul Maicii Domnului (cu circulaţie deosebită, de obicei alături de alte două texte – Epistola Domnului nostru Iisus Hristos şi Visul Maicii Domnului), Moartea lui Avraam, păstrate în Codicele Sturdzan la Biblioteca Academiei.65 5 d. Un întemeietor: DIACONUL CORESI Indiferent care sunt opiniile cercetătorilor noştri în legătură cu Coresi, activitatea sa şi consecinţele acesteia, el ne pare azi ca un întemeietor. Că nu a fost un simplu meşteşugar, că tipăriturile sale n-au apărut din simple interese economice, ale lui sau ale altora, nu mai încape îndoială. După Neagoe Basarab, diaconul Coresi rămîne personalitatea cea mai fascinantă din secolul al XV-lea. Personalitatea lui, în jurul căreia s-au purtat atâtea discuţii, pare azi fixată într-o imagine acceptată, nu departe de adevărul istoric, verificabil prin documente. N. Cartojan are meritul de a a fi cristalizat această imagine66 şi puţine date se mai pot schimba în lumina unor cercetări mai recente. Coresi a tipărit în limba română şi slavonă, a primit şi onorat comenzi fără să ţină seama de religia sau naţionalitatea solicitantului. În primii ani a avut sprijinul primarului Braşovului, Benkner, proprietarul unei fabrici de hârtie, preocupat de propaganda protestantă printre români, nu numai de aspectul comercial al relaţiei cu tipograful, apoi, într-o vreme, se interesează de activitatea lui calvinii, români si maghiari. N. Cartojan observa în ultima perioadă a activităţii sale o “întoarcere spre 64 65

66

N. Cartojan, op.cit., p. 53. O prezentare a acestor texte, cu toate problemele referitoare la ele (datare, studiu filologic ş.a.) fac Ion Gheţie şi Al Mareş, op.cit., cap. Texte populare, pp. 360-400. Op.cit., pp. 55-63.

71


ortodoxie”, deoarece cărţile româneşti tipărite sunt curat ortodoxe, ba chiar se tipăresc şi cărţi în limba slavonă. Un cercetător îl situează pe Coresi, nu fără temei, “între umaniştii români”67 şi-i compară activitatea cu a lui J. Sommerus, G. Heltai, N. Olahus, Honterus. Cărţile lui Coresi au produs o renaştere a vieţii spirituale romaneşti, limba scrisă a căpătat circulaţie naţională, prin aria de răspândire a cărţilor multiplicate. Dar, mai presus de aceasta, Coresi, în prefeţe şi postfeţe, face din preocuparea pentru limba naţională, pentru forma si funcţionalitatea în viaţa comunităţii, o activitate constantă. Cine a fost Coresi? Prea puţine lucruri se ştiu despre el. Se pare că se trage dintr-o familie de greci. Al. Odobescu punea numele său în legatură cu familia Coressios din Chios. Unele documente vorbesc de un Coresi (între 1527-1544) grămăticul, diacul sau piseţul, care întocmeşte mai multe acte la 1538 în Bucureşti şi Târgovişte, cetăţile de scaun ale Ţării Româneşti. Alt Coresi este logofăt şi ajunge înstărit. În anii la care trimit documentele, familia Coresi apare ca împământenită. Diaconul, a cărui activitate se desfăşoară între 1557-1583, este, după toate aparenţele, grămăticul, diacul de la cancelaria domnească. D. Simonescu şi P.P. Panaitescu îl consideră pământean de prin părţile Târgoviştei, un meşteşugar instruit la tipografia lui D. Liubavici. De altfel, în prima carte tipărită la Braşov, îşi zice ot Târgovişte . N. Iorga susţine că a venit la Braşov odată cu grupul de boieri care au fost alungaţi de Mircea Ciobanul (totuşi o dată prea târzie pentru începutul activităţii sale), alţii sunt de părere că saşii luterani din Braşov l-ar fi adus pentru tipărirea cărţilor de care aveau nevoie. P. P. Panaitescu demonstrează că diaconul a venit aici cu învoirea bisericii muntene, chemat de comunitatea din Schei.68 Activitatea din Braşov începe cu tipărirea Octoihului mic în slavonă în 1557, ajutat de Oprea logofătul, fostul ucenic al lui Dimitrie

67 68

72

Traian Vedinaş, Coresi, Bucureşti, Ed. Albatros, 1985, pp. 36-51. P.P. Panaitescu, Începuturile şi biruinţa scrisului în limba română, Bucureşti, Ed. Academiei, 1965.


Liubavici. Menţionarea numelui lui Oprea şi Liubavici indică faptul că diaconul a învăţat arta tipografică la Târgovişte. După acest prim moment, se întoarce la Târgovişte, unde tipăreşte din poruncă domnească în 1558, cu zece ucenici, o carte de artă tipografică în slavonă, Triodul-Penticostar. Revine la Braşov, unde se stabileşte definitiv. În 1559 tipăreşte Catehismul, prima tipăritură în limba română. Activitatea sa se va încheia în 1583, cu un Evangheliar slavon. Catehismul din 1559 era o carte menită studiului în şcolile româneşti. O astfel de şcoală funcţiona pe lângă Biserica “Sfântul Nicolae” din Schei. Cât de importantă trecea în ochii contemporanilor această carte o demonstrează cronicarii saşi Simion Massa şi Marcus Fuchs, care consemnează evenimentul, anume că la 12 martie 1559 primarul Braşovului, J. Benkner, şi ceilalţi senatori au reformat Biserica valahilor propunând catehismul spre citire şi învăţare. În răstimp de aproximativ 20 de ani, Coresi a tipărit toate cărţile de cult creştin mai importante: Catehism (Întrebare creştinească) Tetraevangheliar Apostolul (Lucrul Apostolesc) Cazania (numită şi Cazania I) sau Tâlcul Evangheliei; Molitvenicul 1570 – Liturghierul 1570 – Psaltirea 1577 – Psaltirea slavo-română 1570-1580 Pravilă 1581 – Evanghelia cu învăţătură

1559 1561 1563 1564

– – – –

Catehismul are o prefaţă în care se arată că s-au nevoit “neşte creştini buni şi scoaseră cartea den limba sârbească pre limba rumânească, cu ştirea măriei lu crai şi cu ştirea episcopului Savei, ţărâiei ungureşti”. S-a luat ca exemplu (inexact) traducerea evangheliilor “den limba ovreiască pre limba grecească”. Scopul traducerii în limba română a fost “să înţeleagă toţi oamenii cine-s rumâni creştini”. Coresi şi-a dat seama că această carte va fi primită cu reticenţă, de aceea îşi ia măsuri de precauţie invocând cuvintele sfân73


tului Apostol Pavel: “cum grăieşte şi sfântul Pavel apostol cătră corinteni, 14 capete: «În sfânta besearecă, mai bine e a grăi 5 cuvinte cu înţeles, decât o mie de cuvinte neînţelese în limba străină»”.69 Se adresează sfinţilor părinţi, vlădicilor, episcopilor, preoţilor să nu “săduiască”, pentru că “nu e într-însele alte nemică, ce numai ce-au propoveduit sfinţii apostoli şi sfinţii părini”. Totuşi, cartea e un amestec de ortodoxism şi luteranism. Tetraevangheliarul din 1561 şi Apostolul din 1563 pun problema raportului textelor coresiene cu textele maramureşene, ca şi Psaltirea tipărită în 1570. Studiind această problemă, Ion Gheţie reiterează argumente pro şi contra unei filiaţii,70 dar majoritatea cercetătorilor admit concluzia lui N. Cartojan: “textele rotacizante au trecut din mână în mână şi prin còpii s-au răspândit din sat în sat şi din ţinut în ţinut până ce în a doua jumătate a secolului al XVI-lea, în sudul Ardealului, au fost puse în tipar de către diaconul Coresi”.71 Al Rosetti realizează un studiu comparativ al textelor şi găseşte texte identice, asemănătoare, dar şi divergente, datorate dorinţei de precizie şi expresivitate a lui Coresi.72 Există şi rezerve în legătură cu dependenţa tipăriturilor coresiene de manuscrisele maramureşene (Ion Gheţie, loc.cit.), dar e un fapt de domeniul evidenţei că atunci când Coresi începe să traducă masiv în limba română şi să tipărească şi-a dat seama că operaţiile acestea vor cere mult timp şi efort. El şi meşterii lui ştiau că circulau în manuscris traduceri ale cărţilor religioase în limba română. Coresi nu s-a sfiit să folosească, pentru a menţine un anumit ritm de lucru în tipografia sa, chiar traduceri maghiare ale unor texte, aşa cum s-a dovedit.

69

70 71 72

74

V. Texte româneşti din secolul al XVI-lea. Coord. Ion Gheţie, Bucureşti, Ed. Academiei, 1982, p. 101; pentru alte texte coresiene, v. Literatura română veche, op.cit., vol. I, pp. 298-303 (Epilogul Tetraevangheliarului, 1561; Epilogul Tâlcului Evangheliilor, 1564; Predoslovia Evangheliei cu învăţătură, 1581). Începuturile..., op.cit., p. 110 şi urm. Op.cit., p. 53. Op.cit., p. 683 şi urm.


Însemnătatea activităţii diaconului Coresi se vede nu numai din multiplicarea în româneşte a cărţilor. N-a vrut să facă o lucrare formală din aceasta. Textele în circulaţie conţineau multe forme dialectale, ca atare nu puteau fi preluate aidoma, trebuiau prelucrate, pentru ca ele să fie înţelese. Dacă nu ar fi făcut acest lucru, ar fi înlocuit obstacolul limbii străine cu obstacolul dialectal. E vizibilă din întreaga sa activitate preocuparea pentru limbă, ceea ce denotă o conştiinţă evoluată. Această preocupare va fi transmisă secolului următor şi avea dreptate Tr. Vedinaş să urmărească ideile coresiene la Varlaam, Dosoftei şi Antim Ivireanul.73 Limba cărţilor sale conţine multe greşeli, totuşi el are conştiinţa că se adresează tuturor românilor şi că acestora trebuie să li se ofere un instrument ales de comunicare în scris. Aceleaşi stări de conştiinţă, exprimate, le vor trăi şi cronicarii. În epilogul Tetraevangheliarului, Coresi reaminteşte cuvintele apostolului Pavel. Ideile din predoslovia Cazaniei (1564) ni-l arată preocupat de accesibilitatea mesajului evanghelic. Activitatea lui Coresi se va resimţi de pe urma propagandei cavine. Maghiarii adoptă pe la începutul secolului al XVI-lea calvinismul, străduindu-se să-i atragă şi pe români de partea lor prin tipărirea cărţilor sau, pe cale oficială, prin introducerea normelor calvine în Biserica ortodoxă. Coresi va accepta ajutorul material oferit de Forro Miklós şi va tipări Cazania (1564), apoi Molitvenicul. În prefaţa cărţii sale expune idei apropiate de ale calvinilor: “acolo în biserică să se spue sfânta Evanghelie în limba pre care grăiescu oamenii, să putem înţelege noi, mişelame”. Neobişnuit este atacul împotriva celor “răi” din ierarhia bisericească. Menirea bisericii, spune Coresi, este de a-i lumina pe cei săraci, “mişelamea”, nu să stea de partea celor mari şi puternici. Introducerea limbii materne în biserici este justificată din acest punct de vedere. Se face pentru cei de jos, căci “cum vor putea popii carei nu ştiu (tâlcul, n.n.) de ce nu înţeleg sfânta scriptură să înveţe mişelamea?” Liturghierul şi Psaltirea din 1570, deşi au fost comandate de Pavel Tordasi, un calvin, nu conţin idei calvine. Psaltirea aceasta re73

Op.cit., pp. 167-176.

75


prezintă prima psaltire tipărită în limba română, păstrată până în zilele noastre.74 Coresi îşi dă seama de importanţa demersului său: “Dacă văzuiu că mai toate limbile au cuvântul lu Dumnezeu îi limba lor, numai noi rumânii n-avem, şi Hs. zise, Mathei 109, cine ceteaşte să înţeleagă, şi Pavel apsl. încă scrie la Corinth, 155, că întru besearecă mai vârtos cinci cuvinte cu înţelesul mieu să grăiesc ca şi alţii să învăţ, decât untunearec de cuvinte neînţelese într-alte limbi”. Aceeaşi preocupare pentru înţelegerea cuvintelor în care se face comunicare va dovedi şi Psaltirea slavo-română din 1577 (cu o reluare în 1589 de către Şerban Coresi). S-a dovedit că aceste psaltiri au la bază textul rotacizant al Psaltirii Scheiene. Din Pravila lui Coresi, tipărită, se pare, între 1570-1580, nu se mai află decât 12 foi într-un codice din Ieud.75 Evanghelia cu tâlc (cu învăţătură), numită şi Cazania a II-a (1581), e autentic ortodoxă. În Predoslovie, se menţionează că manuscrisul slavon a fost primit din partea arhimandritului Serafim din Târgovişte: “Şi cu voia mitropolitului Serafim noi o detem diaconului Coresi…”, spune Luca Hirschel, judele Braşovului, pe cheltuiala căruia se publică. Sunt pomeniţi ca ajutoare ale lui Coresi la tipărire popa Iane şi popa Mihai. Aceasta demonstrează interesul Bisericii pentru opera lui Coresi. Consemnăm atacuri împotriva Reformei (aşa cum arată şi P.P. Panaitescu): “Creştinii trebuie să se ferească pentru a nu se amistui [amesteca] de oarece eresure”. Cazania aceasta, ca şi Psaltirea, e o tipăritură reprezentativă. Se observă un progres net în ce priveşte claritatea limbii. Vocabularul e mai bogat. 74

75

76

Se pare că e a doua Psaltire tipărită de Coresi. I. Bianu şi Nerva Hodoş semnalează în Bibliografia românească veche (1508-1830), tom I, Ediţiunea Academiei Române, 1903, p. 52 şi urm., că ar mai fi publicat una, în 1568, dar că nu s-a păstrat. V., pentru informare, Psaltirea slavoromână (1577) în comparaţie cu Psaltirile coresiene din 1570 şi din 1589. Text stabilit, introd. şi indice de Stela Toma, Bucureşti, Ed. Academiei, 1967, p. 7. V. Manuscrisul de la Ieud. Text stabilit, studiu filologic, studiu de limbă şi indice de Mirela Teodorescu şi Ion Gheţie, Bucureşti, Ed. Academiei, 1977.


Activitatea diaconului Coresi e cea mai rodnică din perioada la care ne referim. Predosloviile si postfeţele sale expun idei valoroase pentru acea vreme, care vor duce la fundamentarea limbii noastre literare. Cartea, raspândită în mii şi mii de exemplare, va cunoaşte o circulaţie fără precedent în spaţiul românesc. Prin Coresi, ea se impune ca un instrument obişnuit de lucru în şcoli, biserici, se creează o altă mentalitate despre valoarea scrisului în limba română şi a scrisului, în general. 5 e. Palia de la Orăştie Datată 1582, este o tipăritură foarte importantă din mai multe puncte de vedere.76 Vede lumina tiparului pentru prima dată o traducere în limba română a Vechiului Testament. Cuprinde primele două cărţi ale Bibliei: Bitia (Facerea) şi Ishodul (Ieşirea). Coresi tipărise principalele cărţi de cult, care interesau mai mult viaţa Bisericii, dar nu reuşise să traducă şi să tipărească Vechiul Testament. Obligaţia aceasta şi-a luat-o episcopul Ardealului Mihail Tordaşi, ajutat de Ştefan Herce, “propovăduitorul Evangheliei” în Sebeş, Efrem Zacan, dascăl în Sebeş, Moise Peştişel, “propovăduitorul Evangheliei” din Lugoj şi Archirie, protopopul Hunedoarei. Totul s-a facut cu sprijinul şi cheltuiala lui Francisc Geszty (“Gesti Frenţi”), comandantul militar al Hunedoarei. Traducerea şi tipărirea se datorează propagandei calvine, dar nu se găseşte nici o aluzie la aceasta în cuprinsul ei. În prefaţă se arată că traducătorii au iniţiat publicarea cărţii văzând cum “toate limbile înfloresc întru cuvintele sfinte ale lui Dumnezeu” şi că “numai noi românii nu le avem pre limba noastră”. Cuvintele amintesc de afirmaţiile lui Coresi. Traducătorii arată în continuare că “cu mare muncă scoasem den limbă jidovească şi grecească şi sărbească pre limbă românească”. Multă vreme au fost crezute aceste afirmaţii, dar Iosif Popovici şi

76

V. ed. îngrijită de Viorica Pamfil, Bucureşti, Ed. Academiei, 1968.

77


Mario Roques (1913)77 au dovedit că s-a recurs la o traducere după textul maghiar al Vechiului Testament (o traducere a lui Gaspar Heltai, din 1551, făcută la Cluj), căruia i s-a adăugat şi un text latin. De tipărire s-a ocupat Şerban, fiul lui Coresi, şi Marian Diacul. Traducerea se distinge prin frumuseţea şi vioiciunea limbii. Ocupă un loc de primă importanţă în istoria cărţii noastre vechi. N. Cartojan vede în ea o sinteză a veacului al XVI-lea: “Traducătorii au ştiut să folosească frământările unui veac de muncă literară pentru a nimeri cuvinte expresive, care deşteaptă imaginaţia şi mişcă simţirea”.78 Ea încheie veacul al XVI-lea, care va fi zguduit, spre sfârşit, de schimbările, războaiele din toate provinciile, de luptele pentru libertate ale lui Mihai Viteazul. Demn de relevat rămâne un fapt: se foloseşte pentru prima oară cuvântul român, nu rumân. Şerban şi Marian, meşterii tipografi spun: “Dându în mâna noastră ceaste cărţi, cetind şi ne plăcură şi le-am scris voo, români, şi le citiţi”. 6. NICOLAUS OLAHUS Nicolaus Olahus (10 ianuarie 1493, Sibiu-17 ianuarie1568) este unul din cei mai mari cărturari din veacul al XVI-lea. Era originar din Muntenia, coborâtor din Drăculeşti, cum el însuşi mărturiseşte într-o scrisoare. Se înrudea cu Vlad Ţepeş şi Mihnea Vodă cel Rău. Acesta din urmă s-a folosit de serviciile diplomatice ale lui Ştefan Olahus, tatăl lui Nicolae, în refugiul său de la Sibiu. Tatăl lui Nicolae era fiul Marinei, sora lui Iancu de Hunedoara. Matei Corvin, vărul lui Ştefan, i-a oferit chiar tronul Ţării Româneşti, dar a refuzat, în favoarea scaunului de jude crăiesc în Orăştie (la 1504). Nicolaus Olahus studiază la Sibiu, Orăştie şi Oradea. La vârsta de 17 ani ajunge aprod la curtea lui Vladislav al II-lea (1510), dar părăseşte viaţa de curtean pentru cea ecleziastică, fiind “catolic din 77

78

78

Iosif Popovici publică un studiu în “Analele Academiei Române”, vol. 33, 1911; Mario Roques publică un studiu la Paris despre Palie. (Palia < gr. palea = “veche”). Op.cit., p. 65.


leagăn”, cum afirmă biografii.79 Va deveni preot. În 1522 va fi secretar episcopal la Pecs şi canonic la Strigoniu. În 1526 este adus la Curte ca secretar şi consilier al lui Ludovic al II-lea şi al reginei Maria. După înfrângerea de la Mohács, Ludovic al II-lea moare. N. Olahus însoţeşte pe regina Maria în exil. Ea va deveni în 1531 regentă în Ţările de Jos. În anii petrecuţi la Bruxelles, Olahus, prin cultura şi poziţia sa la Curte, se arată un adevărat mecena al filozofilor şi scriitorilor umanişti. Relaţiile sale cu scriitori din diferite ţări ale Europei, cu profesori de la Universitatea din Louvain, ca Erasm de Rotterdam, au fost foarte fecunde. După 1538, când are loc pacea de la Oradea între Ferdinand de Habsburg şi Ioan Zapolya, revine în Ungaria, dar situaţia de aici îl determină să se întoarcă la Bruxelles până în 1542, când, la stăruinţele lui Ferdinand, acceptă să-i fie secretar şi cancelar. Ferdinand îl va numi episcop de Zagreb (1543) apoi de Agria (1548). În 1548, primeşte diploma de înnobilare, cu titlul de baron imperial, prilej să se reamintească originea românească, înrudirea cu familia Drăculeştilor, cu Iancu de Hunedoara şi Matei Corvin: “Încât pentru neamul tău, aşa ne-am înştiinţat… că tu eşti din cei mai bătrâni părinţi ai neamului românesc, având tată pe Ştefan Olahus, bărbatul cel viteaz, pe al cărui timp erau încă unii din familia ta prinţi Daciei Munteneşti, ce este acum patria românilor...”80 În 1553 ajunge mitropolit de Strigoniu şi primat al Ungariei. După ce Strigoniu este ocupat de turci, N. Olahus se duce la Tyrnava (Trnava), ocupându-se de organizarea învăţământului de aici, fondând un seminar şi un internat, oferind profesorilor o bază materială şi o situaţie legală, care să-i ferească de abuzuri. În 1562 urcă pe cea mai înaltă treaptă a ierarhiei sociale, datorită meritelor sale excepţionale: regent al Ungariei. Moare la 17 ianuarie 1568, la Tyrnava, lăsând prin testament o parte din averea sa instituţiilor culturale create. Nicolaus Olahus a fost un om de vastă cultură. Cunoştea mai multe limbi: româna, maghiara, greaca, german, latina, franceza. A scris în 79 80

C. Albu, I.S. Firu, Srudiu intrroductiv la Umanistul Nicolaus Olahus, Bucureşti, Ed. Ştiinţifică, 1968, p. 7. Apud Şt. Pascu, De la umanism la iluminism, “Steaua”, an XLIV (1993), nr. 3-4 (martie-aprilie), p. 9.

79


limba latină, opere istorice şi poetice. G. Ivaşcu îl consideră “primul poet român de limbă latină”.81 Prima sa lucrare istorică, Hungaria, a fost terminată în 1536. Din cele 19 capitole ale acestei monografii scrise la cererea reginei Maria, opt sunt consacrate Daciei. Ştiri despre români se înregistrează nu numai aici (v. corespondenţa). Olahus este primul român care afirmă în scris unitatea de neam., de origine şi de limbă a românilor din cele trei provincii. El arată că “valahii” erau cea mai veche populaţie din Transilvania, ţinut a cărui frumuseţe o evocă nostalgic. Îşi sprijină afirmaţiile pe inscripţii, vestigii antice, trăgând concluzia despre limba românilor transilvăneni: “Limba lor şi a celorlalţi valahi a fost odinioară romană, ca unii care sunt coloni romani, în vremea noastră se deosebeşte foarte mult de aceea romană, dar multe din vorbele lor pot fi înţelese la latini”.82 A doua lucrare istorică, Atila, a fost scrisă pentru a-i încuraja pe cei înfrânţi la Mohács. Informaţii autobiografice se cuprind în Chronicon, lucrare istorică despre evenimentele dintre 1464-1558. Un foarte bogat material în acest sens cuprind scrisorile, un capitol al operei surprinzător prin varietatea temelor abordate, materialul de viaţă expus.83 Adresându-se diferitelor personalităţi politice, ecleziastice din epocă, el îşi dezvăluie preocupările, tipice umanismului. Corespondenţa cu Erasmus (29 de scrisori) rămâne un document spiritual al umanismului european. Un cercetător reliefa în corespondenţa lui N. Olahus “valori de tip occidental” suprapuse peste straturi ale culturii Orientului.84 El este un antemergător într-o serie de intelectuali de mare forţă care conştientizează relaţia Occident-Orient şi încearcă o sinteză. Spătarul Milescu va face acelaşi lucru, iluminat de aceleaşi idei. Despre tipologia umană caracteristică unui anumit timp îi va scrie unui prieten: “Îmi aduc aminte că tatăl meu, care era născut din 81 82 83 84

80

Istoria literaturii române, Bucureşti, Ed. Ştiinţifică, 1969, p. 28. Apud Traian Vedinaş, op.cit., p. 42. N. Olahus, Corespondenţă cu umaniştii batavi şi flamanzi, Bucureşti, Ed. Minerva, 1974. Călin Manilici, O valoare de tip occidental, “Steaua”, nr. cit. supra, pp. 6-8.


sângele lui Dracula, voievodul Valahiei, mi-a povestit odată că a preferat să se mulţumească cu o situaţie modestă în Transilvania, unde s-a refugiat în timpul regelui Mihai, ca să nu fie ucis de Dracula însuşi pentru domnie, decât să rămână în patrie pentru un rang înalt. Regele Matei i-a propus de mai multe ori să-l aducă înapoi, dacă ar vrea, cu armata, şi să-l ridice în scaunul voievodului Valahiei. Ce a răspuns el? Nu! Şi nu din frică sau slăbiciune, ci pentru că prefera să trăiască în pace, ca un simplu particular, până la bătrâneţe, decât să domnească în ţara sa un an.” Opera poetică a lui N. Olahus este modestă: poezii ocazionale, epitafe, epigrame, elegii, o satiră. Au fost adunate sub titlul Carmina. Cu Nicolaus Olahus începe literatura exilului românesc.

81


III.

ÎNCEPUTURILE LITERATURII ARTISTICE ROMÂNEŞTI

(SECOLELE AL XVII-LEA ŞI AL XVIII-LEA) 1. Contextul cultural. 2. Literatura religioasă. 2 a. Varlaam. 2 b. Udrişte Năsturel. 2 c. Simion Ştefan. 2 d. Dosoftei. 2 e. Biblia de la Bucureşti. 2 f. Antim Ivireanul. 3. Marii cronicari. 3 a. Gr. Ureche. 3 b. Miron Costin. 3 c. Ion Neculce. 4. Cronicari munteni. 4 a. Letopiseţul Cantacuzinesc. 4 b. Radu Hrizea Popescu. 4 c. Radu Greceanu. 4 d. Anonimul Brâncovenesc. 4 e. Stolnicul Constantin Cantacuzino. 5. Alţi cronicari. 5 a. Nicolae Costin. 5 b. Radu Tempea. 6. Nicolae Milescu Spatarul

1. Contextul cultural Secolul al XVIII-lea formează o perioadă unitară în istoria feudală, cunoscută ca epoca regimului nobiliar. Ea cuprinde, de fapt, evenimentele de la formarea statului unitar sub Mihai Viteazul până la instaurarea domniilor fanariote. La 1780, se poate vorbi de semnele unei alte epoci istorice. În secolul al XVII-lea, lupta pentru putere dintre diferite partide boiereşti, atât în Moldova cât şi în Muntenia, ia forme violente. Nu near interesa aceste fapte aici, dacă nu ar fi avut consecinţe pentru evoluţia literaturii noastre. Câteva familii boiereşti se bucură de încrederea turcilor, controlează puterea, aducând la conducere domni care să le apere interesele. Istoria Moldovei e sfâşiată de luptele dintre Costineşti, Cupăreşti şi Cantemireşti iar a Ţării Româneşti de luptele 82

III. Începuturile literaturii artistice româneşti

dintre Cantacuzini şi Băleni. Ca urmare, apar cronicile boiereşti, care, în cele mai multe cazuri, înregistrează fapte istorice, relatează evenimentele din perspectiva unei grupări. În Transilvania, după răscoala de la Bobâlna, după războiul ţărănesc al lui Gh. Doja, mişcările revendicative devin cu totul izolate. Românii transilvăneni, în ciuda tururor opreliştilor, reuşesc să-şi impună individualitatea etnică, să-şi păstreze limba şi cultura. Transilvania iese, după pacea de la Karlovitz (1699), de sub stăpânire turcească şi devine provincie austriacă, habsburgică. Noii stăpâni menţin rânduielile feudale stipulate prin Unio trium nationum (sec. XV), Aprobatele şi Compilatele (sec. XVI). Puterea Imperiului Otoman scade în acest secol, mai ales după asediul Vienei (1683). Revoltele împotriva lor se vor înmulţi. Unii domni (D. Cantemir) caută aliaţi, conştienţi că apusul Imperiului Otoman nu e departe. Între provinciile româneşti se menţin legături trainice, nu numai în plan cultural. Pătrunderea limbii române în viaţa politică şi culturală, proces început în secolul al XVI-lea, impunerea ei ca limbă principală de comunicare sunt fapte caracteristice perioadei. Limba română devine limba cancelariei, a actelor oficiale, în limba română se scriu cronici, opere literare, se oficiază cultul. Se traduc şi se tipăresc cărţi de cult în limba română. Monumentul cel mai impunător în această privinţă este Biblia de la Bucureşti (1688), prima traducere integrală a “Cărţii cărţilor”, sinteză a câtorva veacuri de eforturi culturale. Cărturarii acestei epoci sunt personalităţi de primă mărime ale literaturii, ale culturii noastre. Ei au conştiinţa că se adresează unui public mai larg, ştiutor de carte, de aceea se înregistrează în această perioadă ceea ce am putea numi naşterea conştiinţei literare româneşti. Apar primele opere cu “intenţii artistice”,1 în care “strădania ritoricească”2, “ritualul cuvântului şi al inteligenţei”3 sunt semne certe ale unei alte înţelegeri a paginii scrise, a rostului ei în orizontul de aşteptare al cititorului. 1 2 3

E. Negrici, Expresivitatea involuntară, op.cit., p. 41. D. Curticăpeanu, Orizonturile vieţii în literatura veche românească (1520-1743), op.cit., p. 182. D. Curticăpeanu, ibidem.

83


Dorinţa lui Antim Ivireanul impresionează: “Aş pohti aceste cuvinte să le întinz ca o masă desfătată, puind în loc de bucate, cu multe feliuri de bunătăţi drese, cuvâtul cel de bună vestire, şi în loc de băutură veselitoare, să dreg în păharul pre înţeleptelor capetelor voastre cuvântul cel de mare bucurie… ca să putem îndulci cu ospăţul vorbelor inimile şi auzirile celor ce vor asculta şi ospăta sufleteşte.”4 Miron Costin (Viaţa lumii, dar nu numai), Dosoftei, D. Cantemir, Ion Neculce ş.a. sesizează că “scrisoarea iaste un lucru vecinic” şi că şi în limba română se găsesc resurse ale literarităţii. Operele poetice, în primul rând, au “făurit o epoca nouă şi au înălţat la o altă vârstă spirituală cultura românească”, cum bine observa E. Negrici, impunând atenţiei literatura de creaţie.5 Secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea sunt secolele afirmării depline a umanismului românesc. Trebuie să precizăm de la început că umanismul românesc nu renunţă la viziunea teocentrică, ceea ce îl individualizează. Chiar atunci când abordarea se face din perspectiva literaturii laice, are în vedere o anume dimensiune metafizică a existenţei. În Transilvania, cum se arăta, umanismul a pătruns mai devreme datorită contactelor cu lumea catolică, italiană sau germană. În Moldova şi Ţara Românească, tradiţia şi cultura bizantină aveau să-şi impună prezenţa în manifestările umaniste. Încă din secolul precedent, al XVIlea, cărturarii români s-au arătat interesaţi de cultura apuseană, citeau în latină sau italiană. Se cunosc numele unor Luca Stroici, dregător moldovean, sau Petru Cercel, domn al Ţării Româneşti (1583-1585).6 Pentru domnitorii români cu iniţiative culturale, crearea unor şcoli în care să se predea şi limbile clasice constituie un punct important în programul lor de redresare a unor provincii încercate de războaie, răscoale, frământări sociale şi politice în deceniile anterioare. Matei Basarab înfiinţează Schola graeca et latina la Târgovişte în 1646, după ce o vreme limba de predare fusese slavona. Vasile Lupu ctito4 5 6

84

Apud Orizonturile..., cit., supra. Op.cit., p. 44. Pentru aspecte de amănunt, v. Virgil Cândea, Raţiunea dominantă. Contribuţii la istoria umanismului românesc, Cluj, Dacia, 1979, pp. 932, 327-350.


reşte la Iaşi în 1640 o şcoală pe lângă Biserica “Trei Ierarhi”, după modelul colegiului din Kiev si cu ajutorul lui Petru Movilă, mitropolit al Kievului, frate de domni români. În şcoli, limba de predare e limba română. Învăţământul se adresa în mod special celor cu dare de mână, dar se poate vorbi şi de existenţa unor şcoli săteşti, cea mai veche fiind la Rădăşani (Suceava). O şcoală de acest fel funcţiona şi la Câmpulung Muscel, înfiinţată de Radu Năsturel în 1669. Constantin Brâncoveanu va înfiinţa şcoala de la “Sfântul Sava”. Când, în 1746, Constantin Mavrocordat hotărăşte să nu mai acorde funcţii fiilor de boieri care nu ştiu carte, numărul elevilor creşte. În 1725, Grigore Ghica restaura şcoala de pe lângă Biserica “Trei Ierarhi” şi ia iniţiativa să se înfiinţeze în fiecare capitală de ţinut câte o şcoală domnească. Anii de după 1700 aduc şi în Transilvania un reviriment al învăţământului. Actul de la 1701 a permis românilor să-şi deschidă şcoli la Făgăraş, Alba Iulia, Haţeg şi le-a deschis porţile gimnaziilor catolice şi românilor. S-au acordat burse pentru institutele teologice din Roma, Viena, Târnavia, Agria. Cea mai vestită dintre şcolile vremii este cea de la Blaj, deschisă în 1754 sub conducerea lui Petru Pavel Aaron. Avea trei secţii: şcoală primară, gimnaziu şi seminar teologic. Unii tineri, mai înstăriţi, frecventează şcoli apusene. Constantin Cantacuzino, viitorul stolnic, va studia la Padova, întorcându-se în ţară cu o întinsă informaţie culturală. În operele umaniştilor români, revin câteva idei care îi individualizează. Udrişte Năsturel, Nicolae Milescu, Miron Costin, Constantin Cantacuzino, Dimitrie Cantemir sunt preocupaţi de originea latină a poporului român, de statutul limbii române ca limbă romanică, bogată în resurse expresive, capabilă să exprime adevăruri înalte şi să servească scopuri artistice. Pentru folosirea în scris a “limbii de obşte”, înţeleasă de toţi, şi înlocuirea limbii slavone militase în secolul al XV-lea Diaconul Coresi iar Mitropolitul Simion Ştefan arăta, în 1648, că acele cuvinte sunt bune “care le înţeleg toţi”. Nobleţea limbii române, care devine limba predilectă de comunicare, a fost dovedită de Dosoftei prin Psaltirea în versuri, de Miron Costin, care se şi exprimă pe această temă. În introducerea la poemul Viaţa lumii arată că a scris opera “mai mult să vază că poate şi în limba noastră a fi acest feliu de scrisoare ce 85


să chiamă stihuri. Şi nu numai aceasta, ce şi alte dăscălii şi învăţături ar putea fi pre limba românească”. În operele umaniştilor români întâlnim ideea înnobilării prin virtuţi şi cultură. Umaniştii italieni credeau în capacitatea omului de autoperfecţionare. “Ne-am născut în stare de a fi ceea ce vrem să fim”, spunea Pico della Mirandola.7 La noi, Miron Costin elogiază învăţătura, lectura, cultura. Nu este, spune el, “alta, şi mai frumoasă, şi mai de folos în toată viiaţa omului zăbavă decât cetitul cărţilor”. Idealul desăvârşirii umane, încrederea în capacităţile raţiunii umane se exprimă în opere ca Despre raţiunea dominantă, traducere a lui Nicolae Milescu Spătarul, şi Divanul sau gâlceava înţeleptului cu lumea, cartea lui Dimitrie Cantemir despre cearta dintre Suflet şi Trup / Înţelept şi Lume. Divanul… rămâne una din cele mai impresionante cărţi ale trecutului nostru literar, din păcate nu îndeajuns studiată până acum. Desăvârşirea umană nu poate fi înţeleasă fără căutarea mântuirii, într-o lume atât de plină de ispite, care încearcă să-l abată pe om de la scopul suprem al vieţii sale, idee care ne aduce aminte de mesajul Învăţăturilor lui Neagoe Basarab, de elogiul minţii din paginile acestei cărţi. Mesajul Divanului… nu este unul laic, cum crede Virgil Cândea,8 pentru că elogiul înţelepciunii, al raţiunii conducătoare, care trebuie să strunească rătăcirile trupului vine din literatura patristică. Ideea de patrie, de sacrificiu ca datorie faţă de patrie, cultul pentru gloria strămoşilor domină paginile cronicarilor noştri. Ei evocă luptele pentru apărarea ţării, îi ceartă pe domnii lipsiţi de patriotism. Prin scris, ei înţeleg să lupte pentru afirmarea adevărului despre originea limbii şi poporului român, drepturile istorice ale românilor, apărarea demnităţii neamului lor. Grigore Ureche, ne spune Miron Costin lăudându-i “osârdia”, “a făcut de dragostea ţării letopiseţul său”. Despre sine declară că a alcătuit letopiseţul, în ciuda dificultăţilor care s-au ivit, pentru că “a lăsa iarăşi nescris, cu mare ocară înfundat neamul acesta de o seamă de scriitori, este inimii durere”. Responsabilitatea faţă de propriul scris n-a fost mai expresiv exprimată decât la Miron 7 8

86

Apud V. Cândea, op.cit., p. 26. Ibidem, p. 27.


Costin: “Eu voi da sama de ale mele, câte scriu” (De neamul moldovenilor). În ultimul timp, s-a discutat despre existenţa unui baroc literar românesc, caracteristic secolelor al XVII-lea şi al XVIII-lea, suprapus manifestărilor umanismului. Dan Horia Mazilu analizează barocul în operele lui Udrişte Năsturel, Varlaam, Miron Costin, Dosoftei,9 ajungând la concluzia că predominarea problemelor legate de istoria poporului e o caracteristică a epocii, nu numai la noi: “Patriotismul manifest al slujitorilor condeiului din această parte a Europei, lipsită de liniştea dătătoare de prosperitate a Apusului, poate fi socotit, pe drept cuvânt, o dominantă a stării de spirit din epocă, o marcă distinctă a umanismului care se naşte în această epocă”.10 În secolul al XVII-lea, dezvoltarea învăţământului este favorizată de o nouă epocă în evoluţia tiparului, cu consecinţe în plan cultural, mai ales în timpul lui Matei Basarab şi Vasile Lupu. Împrejurările politico-istorice explică de ce de la ultima carte imprimată de Şerban Coresi (Liturghierul, 1588) până la tipărirea Molitvenicului din Câmpulung (1635) a încetat activitatea tiparniţelor româneşti în toate provinciile. În introducerea Molitvenicului, care se datorează, după cum s-a demonstrat, lui Udrişte Năsturel, se arată că s-au împuţinat cărţile şi că aceasta se datorează “deselor năvăliri şi împresurări ale diferitelor popoare”. Cartea era o necesitate, aşa cum arată prefaţa: “În întreaga mea ţară e foamete şi sete. Nu însă de pâine şi apă, ci de hrană şi adăpare sufletească.”11 De la Câmpulung Muscel, tipografia înfiinţată cu sprijin de la Kiev (Petru Movilă), se mută la Govora, unde începe seria scrierilor româneşti cu Pravila din 1640. De menţionat că, în fruntea Molitvenicului, Udrişte aşază câteva versuri slavone, reluate şi în Pravila de la Govora, cele dintâi versuri din literatura noastră, sub titlul La prealuminata stemă a milostivilor

9 10 11

V. Dan Horia Mazilu, Barocul în literatura românească din secolul al XVII-lea, Bucureşti, Ed. Minerva, 1975. Ibidem, p. 89. Apud Ioan Bianu şi Dan Simonescu, Bibliografia românească veche, t. IV, Bucureşti, 1944, p. 184 şi urm.; V. Cândea, op.cit., p. 36.

87


domni Basarabi. Vor fi traduse la publicarea Evangheliei învăţătoare (1644), tipărită la Mănăstirea Dealu.12 În Moldova, tot cu sprijin de la Kiev, Varlaam va tipări Cazania în 1643, care începe cu un “Cuvânt împreună către toată seminţia românească.” În Transilvania, la Alba Iulia, se înfiinţează o tipografie pentru cărţile româneşti, destinată în primul rând acţiunii de prozelitism calvin în rândurile românilor, dar se publică şi o carte cu caracter ortodox, cum este Noul Testament, una din cele mai importante cărţi din acest secol (1648). Se înregistrează în această vreme o creştere a numărului cărţilor pentru şcoli, apar chiar manuale. În 1726, se tipăreşte la Râmnic Întâie învăţătură pentru tineri, un fel de abecedar, care va cunoaşte mai multe ediţii. Tot la Râmnic, în 1749, apare Bucoavnă pentru învăţarea pruncilor, iar la Iaşi, în 1755, Bucovar sau începere de învăţături. Se publică şi cărţi de legi: Pravila de la Govora (1640), Îndreptarea legii (1652), Capete de poruncă (1714, de către Antim Ivireanul). Bibliotecile particulare încep să îşi arate importanţa. Miron Costin, Stolnicul Constantin Cantacuzino, D. Cantemir, N. Mavrocordat ş.a. dispun de sute de volume.

12

88

V., pentru toate problemele legate de cele dintâi versuri din literatura noastră, cap. Udrişte Năsturel din vol. Literatura română veche (14021647), op.cit., vol. II, pp. 270-179. Cităm din traducerea inclusă în Evaghelia învăţătoare (1644), Stihuri la Stema Domniei ţării Româneşti, neam casei Băsărăbească: “Ceastă ţară corbu-ş poartă întru pecetea ei, / fericit acum se-au adaos peceţii / Scut la pieptul corbului cu un semn ca acela / om den jeţiu şezându-ş toiag laudă acela. / Mare neam băsărăbesc cu aceasta semnează, / că marea acelor isprăvi toţ să-i vază.” Aşadar, versuri în slavonă: Molitvenic (1635), Pravila (1640), Antologhion (1643); apoi traducerea din 1644 în limba română.


2. Literatura religioasă Literatura religioasă din secolul al XVII-lea şi prima jumătate a secolului al XVIII-lea a avut rolul decisiv în afirmarea limbii române literare. Cartea religioasă, nu cronica, a fost locul frământărilor artistice cu repercusiuni asupra unui public mai larg. Cronicile româneşti au fost publicate foarte târziu, rămânând cunoscute unui public restrâns, în vreme ce tipăriturile religioase, atât prin numărul tot mai mare de exemplare cât şi prin folosirea lor în viaţa Bisericii, au impus o anumită formă a limbii române. De altfel, primele preocupări pentru statutul limbii române, expresivitate etc. se înregistrează în predosloviile cărţilor de cult (Varlaam, Simion Ştefan, Dosoftei ş.a.). Înlocuind limba slavonă, cartea de cult dovedeşte că limba poporului nu este cu nimic mai prejos decât orice alt mijloc de comunicare. Traducerile de cărţi religioase aduc în cultura noastră adevărate monumente, din toate punctele de vedere: Cazania lui Varlaam (1643), Noul Testament de la Bălgrad (1648), al lui Simion Ştefan, Biblia de la Bucureşti (1688), încununare a eforturilor învăţaţilor români, clerici şi laici, de traducere a “Cărţii cărţilor” în limba română. Literatura noastră de imaginaţie pe teme religioase se îmbogăţeşte cu traduceri ale unor apocrife care circulau în epocă, ale unor cărţi de înţelepciune sau de îndrumare morală creştină (cum era Urmarea lui Hristos). Legendele creştine, apocalipsele au un puternic ecou în rândul credincioşilor. În aceste secole, se răspândesc colecţii de “vieţi ale sfinţilor” şi de învăţături primite de la nevoitorii întru credinţă. Patericurile (Patericul egiptean, Patericul de Sinai ş.a.) expun învăţături adunate de călugări despre viaţa celor mai vestiţi pustnici, însoţite uneori cu date despre viaţa obştilor mănăstireşti din care făceau parte.13 Aşa cum arată Părintele D. Stăniloae, în ţările române isihasmul şi spiritualitatea filocalică se introduc încă din secolul al XIVlea, aşa încât atunci când, în secolul al XVIII-lea, călugărul Paisie vine în Moldova, găseşte o viaţă monahală autentică, în linia unei tradiţii nepărăsite, viaţă isihastă (de sihaştri), însufleţită de Rugăciunea lui 13

V. cap. Literatura religioasă, în Şt. Ciobanu, Istoria literaturii române vechi, ed. 1992, pp. 297-318.

89


Iisus. Aceasta a făcut ca, în creaţia teologică românească, să se menţină linia veche patristică, prin Varlaam, Dosoftei, D. Cantemir, în timp ce “teologia greacă şi rusă a oscilat între influenţa catolică şi cea protestantă”.14 Scrierile isihaste româneşti (între care cele ale lui Vasile de la Poiana Mărului) dovedesc puterea trăirii dreptei credinţe. Apărarea credinţei a determinat apariţia unor scrieri polemice pe teme religioase. Nicolae Milescu scrie Manual sau stea răsăriteană, care străluceşte în Apus (1667) şi lămureşte felul în care lucrează harul, ca energie necreată, prin sfintele daruri în liturghia ortodoxă. Varlaam alcătuieşte Răspunsul împotriva catehismului calvinesc (1645), surprins de devierile de la dreapta credinţă a reformaţilor.15 De un interes aparte sunt scrierile care dezvoltă pericope evanghelice, explică, fac operă hermeneutică. În această împrejurare se naşte primul povestitor român, cum a fost numit Varlaam, şi s-a creat unul din momentele cele mai importante în oratoria religioasă prin Didahiile lui Antim Ivireanul. 2 a. VARLAAM (?-1657) Publică în 1643 Carte românească de învăţătură duminecele preste an şi la praznicele împărăteşti şi la svânţi mari. Numele mirenesc al lui Varlaam era Vasile Moţoc. A fost egumen al Mănăstirii Secul (prin 1610), duhovnic al lui Miron Barnovschi şi sol al acestuia la ruşi. Mitropolit între 1632-1653, candidează la scaunul Patriarhiei ecumenice de la Constantinopol (1639). Are un rol important în aducerea tiparului în Moldova (când fusese sol, în 1628, îl vizitase şi pe Petru Movilă). În tipografia înfiinţată, a putut scoate multe din cărţile sale, printre care: Cazania din 1643, Şapte Taine ale Besearecii (1644), Paraclisul Născătoarei de Dum14

15

90

D. Stăniloae, Din istoria isihasmului în Ortodoxia română, Bucureşti, Ed. Scripta, 1992, p. 6. Părintele explică originea cuvântului sihastru din isihast. În acelaşi an, se va tipări, cu acelaşi scop, Mărturisirea Ortodoxă (1645) a lui Petru Movilă, răspuns al Bisericii din Răsărit provocate de apariţia la Geneva (1633) a unei confesiuni ortodoxe cu tente calvinizante aparţinând patriarhului Chiril Lucaris.


nezeu (1645), Răspunsul împotriva catehismului calvinesc (1645). Ultima carte este prima lucrare polemică religioasă şi se pare că a fost publicată la Mănăstirea Dealu, când Varlaam se afla într-o solie în Ţara Românească şi a găsit la Udrişte Năsturel catehismul calvinesc. În 1618 avea tradusă din limba slavonă Leastviţa (Scara) lui Ioan Scărarul, o scriere cunoscută în epocă. Cazania16 lui Varlaam, cea mai importantă lucrare a sa, cuprinde 74 de predici şi se deschide cu câteva versuri, primele versuri româneşti tipărite, Stihuri la stema domniei Moldovei: “Deşi vedzi cândva sămn groaznic / Să nu te miri când să arată puternic, / Că puternicul puterea-l închipuiaşte / Şi slăvitul podoaba-l schizmeşte. / Cap de buăr şi la domnii moldoveneşti / Ca puterea aceii hieri să o socoteşti / De unde mari domni spre laudă ş-au făcut cale / Decolo şi Vasilie vodă au ceput lucrurile sale. / Cu învăţături ce în ţara sa temeluieşte / Nemuritoriu nume pe lume şie zideşte”. Cazania a fost alcătuită din porunca lui “Vasilie voievod” iar autorul “dăruieşte acest dar limbii româneşti”. Are două prefeţe şi propune pagini de proză artistică în limba română. Prima prefaţă se intitulează semnificativ Cuvânt împreună cătră toată seminţia românească şi e alcătuită în numele lui Vasile Lupu. Autorul afirmă străduinţa de a scrie pentru toţi românii, indiferent în provincie se află, cât şi să folosească o limbă aleasă. A doua prefaţă, Cuvânt cătră cetitoriu, arată motivele care l-au îndemnat să traducă şi să publice cartea: “limba noastră românească n-are carte pre limba sa”. Se plânge de “lipsa dascălilor şi a învăţăturei”, de faptul că şi învăţătura care mai este se pierde, fiindcă “acuma nice atâta nime nu învaţă”. Se precizează în continuare că e nevoie “sieşi pe limba sa ca să înţeleagă fieşcine”. Observăm idei foarte apropiate de ale lui Udrişte Năsturel. Varlaam este cel dintâi prelat care are curajul să pună deschis problema folosirii limbii române în Biserică, afirmând că slavona 16

Cazanie: 1. predică prin care se explică un pasaj din Evanghelie; 2. carte care cuprinde predici sau povestiri cu privire la textele evanghelice. Paraclis: 1. capelă în interiorul unui cimitir, într-o clădire, lângă o biserică.; 2. slujbă religioasă de laudă şi invocare a Sfintei Fecioare Maria, a lui Iisus, a unui sfânt; 3. rugăciune.

91


nu mai era înţeleasă de popor. G. Ivaşcu compară Cazania cu Biblia lui Luther în ce priveşte rolul ei în cultura română,17 iar N. Iorga remarca : “În această operă masivă, cu groasa slovă ceteaţă, de tăietură galiţiană, este desigur o parte originală, dar stilul este al autorului: Varlaam a lăsat toată învăţătura câtă o ştia şi o putea şti şi a vorbit pe înţelesul ţeranilor săi”.18 Cazania este o carte de omiletică în primul rând (partea I şi o secvenţă din partea a II-a), liturgică (predicile sunt însoţite de evangheliile respective) şi hagiografică (povesteşte vieţi ale sfinţilor). Omiliile lui Calist n-au fost singurul izvor al Cazaniei. Chiar autorul spune în predoslovie că e “din multe scripturi tălmăcită”. Izvoare multiple, greu de identificat. Găsim şi legenda sfântului Ioan alcătuită de Grigore Ţamblac, dar şi preluări din paginile lui Eftimie, patriarhul Târnovei, sau Matei al Mirelor şi Sinaxarele lui Maxim Margunios. Cele peste 1000 de pagini reprezintă forma cea mai îngrijită a limbii române din prima jumătate a secolului al XVII-lea. Cele trei compoziţii în versuri ating sonorităţi şi ritmuri surprinzătoare pentru începutul de drum. Iată stihuri la începutul părţii a doua, unde se povestesc vieţi de sfinţi: “Valuri multe rădică furtuna pre mare / mai vârtos gândul omului întru lucru ce are, / Nu atâta grija şi frica începutului, / cât grija şi primejdia sfârşitului”. Paginile de proză se remarcă prin varietatea modalităţilor discursului. Varlaam trece de la pasajele de exegeză religioasă la pasaje narative, într-un stil sfătos, mlădiat după cerinţele accesibilităţii. “Moralistul creştin, spune N. Manolescu, vorbeşte pe înţelesul tuturor, presărând explicaţiile cu întrebări retorice şi cu îndemnuri, fără nici un savantlâc, dar obţinând tocmai de aceea probabil un mare efect emoţional”.19 Iată o mostră: “Cu adevăr să veseleaşte Dumnezeu de pocăinţa păcătoşilor, iară dracii să scârbesc. Şi numai cât gândeaşte păcătosul să se scoale din păcate şi să să întoarcă la pocăinţă, atâta-l tămpină Dumnedzău cu mila sa şi-l cuprinde cu agiutorul său. Deci ce te 17 18 19

92

Istoria literaturii române, op.cit., p. 149. Apud N. Manolecu, op.cit., p. 33. Ibidem, p. 34.


părăseşti, păcătoase? Ce te leneşti? Ce aştepţi? Fost-ai soţ feciorului celui curvariu când au fost în păcate? Fii-i soţ ş’acum când să pocăiaşte. Scoală şi tu din păcatele tale, părăseşte şi tu faptele cele reale, suspină, lăcrămadză şi tu ca dânsul. Destulu-ţi iaste cât ai petrecut în răutăţi. Agiunge-ţi cât ai făcut voia diavolului. Întoarce-te acum bine de unde ai eşit rău. Apropie-te cătră Dumnedzău, cela ce nu iubeaşte perirea păcătosului. Cadzi cătră mila lui, că de mult te aşteaptă”. Prin felul cum organizează materialul faptic în relatarea unor întâmplări, Varlaam este primul nostru povestitor. Acest titlu de glorie i-l dau episoadele din viaţa sfinţilor, istorisiri care creează o lume pusă în mişcare de forţa invincibilă a sufletului însetat de credinţă. Cititorii şi ascultătorii vor fi savurat legende ca acelea despre Sfântul Nicolae sau Sfântul Mucenic Tiron, ucigător al unui balaur. N. Manolescu arată că asemenea relatări capătă extensiuni de nuvelă şi-l consideră pe Varlaam “precursor al lui Neculce”20. Un precursor este Varlaam şi al lui Creangă prin uşurinţa cu care mânuieşte vorbirea directă şi indirectă, prin efectele create cu resurse ale oralităţii. Unele pasaje amintesc de basmele populare, ceea ce ne determină să credem că, înainte de Dosoftei sau Neculce, şi-a dat seama de importanţa acesteia pentru literatura cultă. Varlaam dezvăluie o anumită sensibilitate în faţa lumii, o mânuire cu dexteritate a resurselor lexicale ale limbii române, aşa cum se poate observa din următorul fragment: “Când petreace omul în fum, atunci-i lăcrămadză ochii şi de iuţimea fumului doru-l ochii şi orbesc; iară dacă iase la văzduhul curat şi la vreme cu senin, de să plimbă pre lângă izvoară de ape curgătoare, atunci sântu mai veseli ochii şi mai curaţi şi sănătate dobândesc din văzduh curat. Aşea şi noi, fraţilor, dacă intrăm în fumul păcatelor...”.

20

Ibidem, p. 35: “Extraordinară este, spune N.M., povestea alungării lui Simeon din mănăstire şi readucerea lui, în urma unui vis al arhimandritului. Detaliile psihologice şi de tot felul sunt cu deosebire izbitoare. Ca şi dialogurile, probabil primele din proza noastră. Înainte de Neculce, nimeni n-a scris în româneşte o nuvelă comparabilă cu aceasta a lui Varlaam.”

93


Se întâlnesc în Cazania lui Varlaam câteva teme de circulaţie în literatura veche (de exemplu, fortuna labilis) sau care vor fi reluate în etapa literară următoare, cum este legenda turturelei rămasă fără soţie şi care “de jele nicedănăoară nu să pune să şadză pre creangă verde, ce tot pre uscată, şi altă soţie nu mai cearcă”. Liviu Onu21 consideră Cazania “o sinteză a normelor limbii române literare din epocă”. Fraza se desfăşoară liber, cu naturaleţe, mult deosebită de fraza greoaie din manuscrisele şi tipăriturile româneşti ale secolului anterior. Varlaam face eforturi să fie pe înţelesul tuturor. Pentru prima dată slavonismele sunt mai rare, ba chiar evitate. O limbă mult apropiată de limba actuală, dar cu anumite particularităţi fonetice (hire, giudeţ, gios, dziuă etc.) sau ezitări (hiecărui, dar şi fiecărui; fiecine). Cazania lui Varlaam a avut o circulaţie foarte întinsă. Când, în 1644, se tipărea la Mănăstirea Dealu Evanghelia învăţătoare, se preiau texte din cartea lui Varlaam. Chiriacodromionul (tipărit la Bălgrad, 1699) o reproduce pur şi simplu. Astfel, Cazania a contribuit la fixarea anumitor norme ale limbii literare, a oferit un model de limbă respectat în toate mediile cărturăreşti ale epocii, în toate provinciile româneşti. 2 b. UDRIŞTE NĂSTUREL (1596-1657) E unul din cei mai mari cărturari ai secolului al XVII-lea. Mărturii contemporane îl prezintă ca “iubitoriu de învăţături şi socotitoriu credinţei ceii direpte”, având o bibliotecă unde se găseau şi “cărţi noao”22. Activitatea sa reflectă, cum observă V. Cândea, “agonia slavonismului cultural în Ţara Românească”23, dar şi o nouă orientare, deschisă achiziţiilor culturale celor mai recente. Dan Horia Mazilu, 21 22 23

94

În secvenţa din Istoria literaturii române, op.cit., Bucureşti, Ed. Academiei, p. 367. Varlaam, în Predoslovia la Răspunsul împotriva catehismului calvinesc; V. Ioan Bianu şi Dan Simonescu, op.cit., supra, p. 192. Op.cit., cap. Umanismul lui Udrişte Năsturel şi agonia slavonismului cultural în Ţara Românească, pp. 33-78.


care îi dedică o monografie24, distinge între preocupările de limbă slavonă şi cele de limbă română, specifice unei a doua etape din creaţia sa. Încă din 1625 îl întâlnim la cancelaria domnească, unde scrie acte în numele domnitorului şi îi susţine proiectele culturale. Se pare (sunt demonstraţii convingătoare pe această temă) că predosloviile cărţilor în limba română sau slavonă de după 1635 îi aparţin, deşi apar sub numele lui Matei Basarab. Cultura slavonă a lui Udrişte a fost explicată prin studii făcute la Kiev. Cunoştea limba latină, fapt dovedit de traducerea în slavonă a cărţii atribuite lui Thomas a Kempis Imitatio Cristi (Mănăstirea Dealu, 1647). În predoslovia acestei cărţi, vorbeşte de “multa şi fierbintea dragoste pentru limba românească sau latinească, nouă vădit înrudită”. Preocupare literară dovedeşte traducerea în limba română a romanului popular Varlaam şi Ioasaf. Activitatea sa literară a început cu cele 12 versuri în limba slavonă publicate în fruntea Molitvenicului de la Câmpulung (1635), retipărite în Pravila din 1640. De altfel, avea, după cum o demonstrează şi celelalte cărţi, obişnuinţa de a scrie versuri (epigrame). Prima carte în limba română este Evanghelia învăţătoare (1644), care cuprinde şi cele 6 versuri în limba română, alcătuite sub influenţa celor ale lui Varlaam. De un interes aparte pentru bogăţia de idei este predoslovia Penticostarului din 1649.25 Ni se descoperă un autor de mare forţă intelectuală, informat, cunoscător de filozofie, geografie, istorie, literatură. Sunt amintite, într-o desfăşurare de erudiţie, numele lui Platon, Aristotel, Aristofan, Homer, Suetoniu, Strabo ş.a. Predoslovia la Evanghelia învăţătoare din 1642, a cărei traducere aparţine, se pare ieromonahului Silvestru (deşi e atribuită de unii lui Udrişte26), dovedea aceleaşi calităţi. “Primul stihuitor cult din literatura noastră” rămâne un reprezentant de prim ordin al umanismului românesc. 24 25 26

Udrişte Năsturel, Bucureşti, Ed. Minerva, 1974. Epigrama adresată d-nei Elina, soţia lui Matei Basarab, şi traducerea Predosloviei se găsesc în cartea lui Virgil Cândea, cit. supra, pp. 70-77. Dan Horia Mazilu, Udrişte Năsturel, op.cit., p. 195 şi urm. Analizează opera “primului stihuitor cult din literatura română” (p. 72 şi urm.), precum şi ipoteza traducerii pentru prima dată în limba română a Învăţăturilor lui Neagoe Basarab şi a Vieţii patriarhului Nifon (pp. 269-282).

95


2 c. SIMION ŞTEFAN (?-1656) Mitropolit al Transilvaniei, tipăreşte pentru prima dată în limba română Noul Testament (1648), la Alba Iulia, “izvodit, cum spune precizarea de pe foaia de titlu, cu mare socotinţă den izvod grecescu şi slovenescu, pre limbă rumănească cu îndemnarea şi porunca denpreună cu toată cheltuiala a măriei sale Gheorghe Racoţi”. Nu este singura carte tipărită de Simion Ştefan, fiindcă în 1651 scoate o Psaltire. Noul Testament pregăteşte, din multe puncte de vedere, traducerea integrală a Bibliei. Cele două predoslovii pun probleme foarte importante pentru istoria limbii şi literaturii noastre. Predoslovia cătră Măriia Sa, craiul Ardealului laudă încuviinţarea dată de conducătorul de atunci al provinciei pentru tipărirea cărţii. Scopul lui Gh. Rákóczy I era atragerea românilor la calvinism, el însuşi fiind calvin. Predoslovia cătră cetitori a reţinut atenţia prin câteva idei noi. La început se fac precizări despre actul traducerii şi dificultăţile pe care le-a presupus. Traducerea a fost începută de ieromonahul Silvestru, originar din Ţara Românească, dar, săvârşindu-se din viaţă, a fost continuată de cărturari anonimi, care nu s-au mulţumit să preia textul, ci 1-au “posleduit” (verificat), au consultat izvoade “greceşti, sârbeşti şi latineşti”, s-au ţinut mai aproape însă de izvodul grecesc, “ştiind că Duhul Sfânt au îndemnat evangheliştii şi apostolii a scrie în limbă grecească Testamântul cel nou, şi cartea grecească iaste izvodul celorlalte”27. Autorii arată că o serie întreagă de cuvinte n-aveau corespondent în limba română şi, prin urmare, le-au adoptat întocmai, deci au recurs la împrumutul de cuvinte, cale de îmbogăţire a limbii viabilă şi azi: “iară noi le-am lăsat cum au fost în izvodu grecescu, văzând că alte limbi încă le ţin aşia, cumu-i sinagoga şi poblican şi gangrena şi pietri scumpe, carele nu să ştiu rumâneaşte ce sunt, noi încă le-am lăsat greceaşte, pentru că alte limbi încă le-au lăsat aşia”. Ultimul alineat al Predosloviei cătră cetitori a fost îndelung comentat de către cercetătorii trecutului nostru literar, pe bună dreptate. 27

96

Cităm din ediţia scoasă după 340 de ani (1988) la iniţiativa episcopului de atunci al Alba Iuliei, Emilian. Cuvânt înainte de episcopul Emilian şi un Studiu introductiv de Florica Dimitrescu.


Într-o formă concentrată, expresivă, se prezintă idei care dovedesc o conştiinţă fermă despre unitatea de limbă şi neam, orientare sigură în dificultăţile pe care le presupunea evoluţia limbii în acel moment: “Aceasta însă vă rugăm să luaţi aminte că rumânii nu grăescu în toate ţărâle într-un chip, încă neci într-o ţară toţi într-un chip. Pentruaceaia cu nevoe poate să scrie cineva să înţeleagă tot grăind un lucru unii într-un chip, alţii într-alt chip, au veşmânt, au vase, au alte multe nu le numescu într-un chip. Bine ştim că cuvintele trebue să fie ca banii, că banii aceia sunt buni carii îmblă în toate ţărâle, aşia şi cuvintele acealea sunt bune carele le înţeleg toţi; noi derept aceaia ne-am silit den cât am putut, să izvodim aşia cum să înţeleagă toţi, iară să nu vor înţeleage toţi, nu-i de vina noastră, ce-i de vina celuia ce-au răsfirat rumânii printr-alte ţări, de şi-au amestecat cuvintele cu alte limbi, de nu grăescu toţi într-un chip”. Deci traducătorii observă că limba română prezintă diferenţieri dialectale, explicabile prin influenţele exercitate de limbile cu care au venit în contact cei “răsfiraţi”, dar că se impune necesitatea de a realiza o variantă a limbii care să fie înţeleasă de toţi, fiindcă numai aşa mesajul paginilor sfinte va putea fi primit. Limba scrisă trebuia să devină unitară, reperul la care se raportau diferitele variante regionale, mai mult sau mai puţin îndepărtate de trunchiul comun. Întâlnim aici, prin sugestiva comparaţie a cuvintelor cu banii, o primă exprimare despre limba literară, ca limbă normativă. “Principiul circulaţiei cuvintelor”, expus mai târziu de B.P. Hasdeu, îşi are aici originea28. Sextil Puşcariu asemăna această predoslovie cu prefaţa Bibliei tradusă de Luther în germană, prin care s-au pus bazele limbii literare unitare germane29. Traducătorii Noului Testament pun problema neologismelor, a împrumuturilor de cuvinte şi, nu numai atât, oferă soluţii judicioase în text. Cele 24 de predoslovii la cărţile Noului Testament, în care se dau explicaţii despre cărţile respective, sunt adevărate exegeze biblice, sugestive pentru nivelul intelectual foarte înalt al traducătorilor. “Sumele” (rezumatele) 28 29

Dr. Antonie Plămădeală dezvoltă ideea în Dascăli de cuget şi de simţire românească, Bucureşti, 1981, p. 92. S. Puşcariu, Istoria literaturii române. Epoca veche, Sibiu, 1930, p. 106.

97


din fruntea fiecărui capitol, glosele, explicaţiile dovedesc o conştiinţă modernă a editării textului. Florica Dimitrescu remarca faptul că prin explicarea unor cuvinte în glose avem “începutul unui dicţionar de sinonime în special şi al unuia explicativ în general, cu unele etimologii ale limbii române”30. Traducerea realizată la Alba Iulia rămâne o piatră de hotar în literatura noastră. Nici una din traducerile ulterioare nu va ignora acest monument de limbă românească. Biblia de la Bucureşti îi va prelua textul, chiar şi trei predoslovii, de asemenea Biblia de la Blaj (1795), Biblia de la Buzău (1854-1856), Biblia lui Şaguna (1856), care reproduc în mare parte textul Bibliei de la Bucureşti. Sunt texte care nu au cunoscut traduceri înainte (Apocalipsa), dar care dovedesc aceleaşi virtuţi literare. 2 d. DOSOFTEI (1624-1693) “Ctitorul poeziei lirice româneşti”31 creează cel mai important moment de versificaţie cultă din literatura noastră veche. Versurile “la stema ţării” erau caracteristice începutului şi dovedeau o modestă realizare artistică, necum o conştiinţă poetică. Psaltirea în versuri (publicată în 1673, dar rod al unui efort îndelungat; manuscrisul era gata prin 1670) impune o conştiinţă poetică. preocupată de resursele poetice ale limbii, dovedind o stăpânire modernă a imaginarului poetic. Dosoftei s-a născut într-o familie de origine aromână. Se numea, înainte de a se călugări, Dimitrie Barila. În 1649, îl găsim între călugării Mănăstirii Probota, apoi ajunge episcop de Huşi (1658), de Roman (1659), în 1671 mitropolit, dar e nevoit să fugă în Polonia, de unde va reveni în 1675. Ion Neculce îl evocă în letopiseţ: “Acestu Dosoftei mitropolit nu era om prostu de felul lui. Şi era neam de mazâl; pre învăţat, multe limbi ştie; elineşte, latineşte, sloveneşte şi altă adâncă carte şi învăţătură, deplin călugăr şi cucernic şi blând ca un miel. În ţara noastră pe-această vreme nu este un om ca acela”. 30 31

98

Florica Dimitrescu, Importanţa lingvistică a “Noului Testament de la Bălgrad”, în ed.cit., 1988, p. 72. E. Negrici, op.cit., p. 45.


În 1686, pleacă în Polonia odată cu retragerea lui Ioan Sobieski şi nu va mai reveni în Moldova. Moare în 1693. Opera sa, foarte bogată, denotă o conştiinţă umanistă. Ctitoreşte tiparniţe, înnoieşte cultul, promovează cultura şi literatura în limba naţională, îmbogăţeşte teologia, istoria, filologia, dar renumele i-1 va aduce poezia. Publică, printre altele, Preacinstitul Acatist şi Paraclis al Preasfintei Născătoare de Dumnezeu (1673), Dumnezeiasca liturghie (1679), Molitvenicul de înţăles (1681), Octoihul (1683), Parimiile de preste an (1683), Vieţile sfinţilor (1682-1686). Prin Psaltirea în versuri, Dosoftei ne oferă “întâiul monument de limbă poetică românească”32. Transpunerea în versuri a psalmilor şi pe muzică se datorează reformaţilor. Iniţiativa a avut-o Clément Marot, acesta fiind imitat în ţările unde reformaţii aveau adepţi, cum ar fi Polonia. Dosoftei a avut în vedere, desigur, traducerea psalmilor făcută de Jan Kochanowski în 1579, care, în nici un secol, cunoscuse 15 ediţii. Ioan Bianu, editorul din 1887 al Psaltirii în versuri, făcea apropieri între cei doi în ce priveşte ritmul, rima, unele imagini poetice. E de precizat însă că în tălmăcirea lui Dosoftei psalmii recreează textul biblic33, că însuşi autorul vorbeşte despre impulsul interior pe care l-a simţit, fiind cartea “plină de rugă şi plină de tainele cele mari a lui Dumnezeu”. S-au întâlnit, aşadar, două sensibilităţi poetice, a vechiului şi noului psalmist, pe fondul aceleiaşi puternice credinţe şi dispunând de resurse poetice inegalabile. Dosoftei a scris mult mai multe versuri decât cele din Psaltire, risipite prin Viaţa şi petrecerile sfinţilor. Molitvenicul de-nţăles, Parimiile34 preste an, Paraclisul Preacuratei Născătoare de Dumnezeu. Convenţionale sunt Stihurile la luminatul herb a Ţării Moldovei şi Domnii Ţării Moldovei aşezate în fruntea Psaltirii. În 32 33

34

N. Manolescu, op.cit., p. 13. Pentru documentare în ce priveşte raportul cu psalmii lui Kochanovski, v. Dosoftei, Opere, vol. 1, Versuri, ediţie critică de N.A. Ursu, studiu introd. de Al. Andriescu, Bucureşti, Ed. Minerva, 1978, p. XXIII şi urm. Parimie: proverb, maximă, pildă, învăţătură; Parimiar: carte bisericească în care sunt cuprinse fragmente din Proverbele lui Solomon şi alte fragmente din Vechiul Testament.

99


schimb, în strofa VI din Paraclis, ne întâmpină versuri eminesciene: “O, prealuminat nuor, / A lui Dumnezeu Maică, / Pre ceia ce ne luptă / Le dă durere multă, / Cu svânta ta direaptă / Vestită de putere. / Pre cei din grele scârbe / Le fii, Fecioară, dvorbă, / Pre cei din strâmbătate / Îi apără şi scoate. / Dezleagă-i din greşele / Pre carii ţî să roagă, / Că svinţia-ta, Doamnă, / Câte vei ţî să poate”. Ritmuri grave şi de mare evlavie străbat cuvintele rugăciunii versificate a Sf. Simeon Noul Teolog: “Lă-mă-n lacrămile mele, cu dânse mă curăţeşte, / Iartă-mi, Doamne, de greşele şi mila ta-m dăruieşte. / Ştii mulţimea de tot răul, ştii-mi şi ranele mele, / Loviturile de multe le vez şi-m ştii şi credinţa, / Şi-ncă-m vez şi nevoinţa, şi-m auz şi de suspinuri”. Meritul lui Dosoftei este de a fi fructificat toate resursele limbii române din acel moment. “Până la Budai-Deleanu şi la Eminescu, afirmă cu justeţe N. Manolescu, nimeni nu va mai face la noi un efort la fel de considerabil întru constituirea unei limbi poetice”35. Versul devine, pentru prima dată, un meşteşug care se cere stăpânit, căutarea cuvântului celui mai potrivit, mai expresiv, solicită un efort serios, uneori timp îndelungat. Dosoftei a preluat termeni şi imagini din limba populară, a calchiat din alte limbi, a creat termeni noi, a impus o topică şi ritmuri care dau farmec aparte lirismului său, sfidând greutăţile începutului. Rima e atât de bogată, încât este greu să găsim un alt exemplu până la Eminescu, care să-şi facă din rimă, cum spunea G. Ibrăileanu despre marele poet, “un scop şi un lux”. Dosoftei rimează verbe cu substantive sau cu adverbe, o parte de vorbire cu un grup de părţi de vorbire, substantive proprii cu substantive comune ş.a.m.d., foloseşte ingambamentul, piciorul metric de două silabe sau trei silabe (amfibrah, dactil, anapest), patru silabe (peonul). Toate aceste aspecte au fost studiate de M. Dinu36, care a ajuns la concluzii foarte interesante despre efortul tehnic al autorului. Acest efort a dus la o anume calitate a scriiturii, care oferă o gamă foarte largă a calităţilor: suavitate, grotesc, muzicalitate, plasticitate, 35 36

Op.cit., p. 13. M. Dinu, Ritm şi rimă în poezia românească, Bucureşti, Ed. Cartea Românească, 1986, pp. 108 şi urm., pp. 325 şi urm.,

100


solemnitate, grandios. Pamfletul şi rugăciunea, bucuria şi tristeţea, râsul şi plânsul stau între copertele aceleiaşi scrieri şi înfăţişează tabloul viu al stărilor umane, uneori contradictorii. Bucuria cântării aduse Domnului, mai calmă sau mai aprinsă, e umbrită uneori de deznădejde, de lamentaţie. Psalmul 23: “A Ta este, Doamne, lumea şi pământul, / Ce le-ai împlut singur dintâi cu cuvântul. / Şi toate din lume de tine-s făcute, / Şi i-ai dat podoabă de năroade multe. / I-ai pus aşezarea pre mări şi pre ape, / I-ai făcut temeiul tare, să nu-l sape. / Doamne, -ntr-al tău munte cine să să suie / Şi-n locul tău cel svânt odihna să-şi puie?” Psalmul 46: “Limbile să salte / Cu cântece nalte, / Să strige-n tărie / Glas de bucurie, / Lăudând pre Domnul, / Să cânte tot omul” Psalmul 47: “Domnul este mare, / Lăudat şi tare. / Mai cu de-adins este / Lăudat cu veste / De-a lui bunătate, / În svânta cetate / Din măgura svântă, / Ce stă fără smântă (sminteală)”. Spovedania, smerenia în faţa Domnului creează imagini neîntâlnite în textul biblic. Ele sunt savuroase prin concreteţea, brutalitatea argheziană, de “flori de mucigai” a metaforelor: “Dar eu ce sunt, Dumnezău svinte? / Că om sunt, să mă iei aminte, / Ce-s un vierme şi fără de treabă, / Ca omida ceea ce-i mai slabă”; şi, din acelaşi psalm: “De la Tine să nu fiu departe, /ce-m dă agiutori la greutate. / Că nu-i nimi să mă folosească, / Fără Tine, nice să mă crească. / Giuncii şi cu taurii mă-mpresoară, / Cu căscate guri să mă omoară, / Ca leii ce apucă şi zbiară, / Cu gurile rânjite pre hiară. / Şi ca apa fui vărsat afară / Şi oasele mi să răşchirară. / Inima-n zgău (uter, pântece, piept) mi să veştezeşte, / Ca o ceară când să răstopeşte. / Mi-i vârtutea ca hârbul de sacă, / Limba-n gingini lipită să neacă. / Şi m-ai lăsat, Doamne, -n ţărna morţii / Şi câinii mă-ncungiură cu toţii” (Psalmul 21). Setea de Dumnezeu a fiinţei, trup şi suflet, se exprimă în aceeaşi linie convulsivă: “Cât de multe ori ce te doreşte, / Trupul, mişelul, se schimoseşte, / Ca-n pustii dese şi-nsecetate / Fără de apă şi necălcate” (Psalmul 62). De altfel, lupta cu sine a omului, între “hirea omenească” şi “hirea dobitocească”, se traduce în imagini dure, fie în ordine fizică, fie în ordine morală: “O, Dumnezău svinte, tu mă scoate / De pohoi de apă, toi de gloate, / Ce-m vine la suflet, şi de gloduri / Ca pâcle adânce, fără poduri” (Psalmul 68). Viziunile terifiante (ca 101


în Psalmul 77) cuprind întregul cosmos, când mânia Domnului se revarsă asupra fiilor lui Efraim: “Apele stă cu sânge-nchegate, / Şi fântânele toate-ncruntate. / Le-au prăvălit izvoarăle-n sânge, / Să n-aibă-a bea-n sete ce-i stânge. / Muşte câneşti le-au trimis să-i pişce, / Şi-ntr-aşternut broaşte să le mişce / Cu gândacii i-au sterpit de poame, / Cu lăcuste i-au băgat în foame / şi cu omida le-au făcut scumpete / Şi viile le-au întors în sete”. Tema perisabilităţii vieţii revine şi în psalmi. Ea trebuie să îndemne la virtute, la credinţă, pentru că ele salvează sufletele: “Cela ce ai bogăţie / Să nu stai în semeţie (...) Ceia ce nu-ş fac pre lume / De bunătăţ s-aibă nume, / Ce folos este de cinste / Omului fără de minte, / Ce-ş dă firea omenească / Pre firea dobitocească, / De merge fără sfială Pre calea cea de sminteală?” (Psalmul 48). Inflexiunile populare ies în evidenţă în mulţi psalmi. Se produce şi prin aceasta o autohtonizare, ca în Psalmul 53: “Că să rădicară / Asupră-mi păgânii / Şi cu toţ streinii, / De mă-mpresurară” sau în Psalmul 97: “Cântaţ Domnului în strune, / În cobuz de viersuri bune / Şi din ferecate surle / Viersul de psalmi să urle, / Cu bucin de corn de buor, / Să răsune până-n nuor, / La-mpăratul denainte, / Că ni-i Domn, ca de nainte / Marea cu unde să salte, / Să rădice valuri nalte”. Autohtonizarea imaginii poetice a fost observată de E. Negrici37, care leagă acest fenomen interesant de obsesiile prozodice ale lui Dosoftei, preocupat de crearea atmosferei adecvate. Palestina apare în psalmii lui ca un ţinut bântuit de ierni scitice, munţii adăpostesc bouri, râurile bogate, cu bulboane, traversează ţinutul etc. De fapt, peisajul respectiv e imaginea poetică sufletească a unei realităţi, destinată transmiterii unui anume mesaj, autorul fiind preocupat nu de suprapunerile cu peisajul originar al psalmilor, ci de echivalenţa în profunzime a trăirii stărilor de credinţă şi comuniune cu Domnul. Or, tocmai prin aceste aspecte, Dosoftei depăşeşte ipostaza de simplu traducător, preocupat de echivalenţe lexicale, semantice. Unii psalmi ai lui Dosoftei şi azi memoraţi, au rămas cântări bisericeşti; “La apa Vavilonului, / Jelind de ţara Domnului, / Acolo 37

Op.cit., p. 48. “Dosoftei, spune E. Negrici, nu se conforma vocabularului psalmilor biblici, ci regulilor prozodice” (p. 47).

102


şezum şi plânsăm / La voroavă ce ne strânsăm”(Psalmul 136). Fără îndoială că accesibilitatea acestor imagini, asociată cu anumite calităţi ale ritmicii, rimei vor fi avut ecou. Distanţa enormă dintre alte traduceri ale Psaltirii (Psaltirea Scheiană: “Acie corabiele noată, zmăul cesta ce fapt-ai se bată-şi giocu d-insul”, text reluat şi de Coresi38) şi traducerea lui Dosoftei apare limpede în Psalmul 97: “Peste luciu de genune / Trec corabii cu minune. / Acolo le vine toană / De fac chiţii gioc şi goană” (chit, “balenă”). Faptul poetic cel mai important este că Dosoftei nu se lasă dominat de forţele diferitelor niveluri ale limbajului, le supune, întro încordare fără precedent, să exprime convulsiile adâncurilor sufleteşti, dar şi luminile, strălucirile edenice. S-a remarcat că Dosoftei foloseşte şi sugestii, imagini din alte părţi ale Sfintei Scripturi, nu numai din Psalmii lui David. De exemplu, pasajul din Facere (v. 20-25) e dezvoltat astfel: “Oile şi boii, toate de sub soare, / Dobitoc sălbatec de câmp şi de luncă / Jigănii sirepe, ce strică ş-apucă, / Păsările toate, ce sunt sburătoare / De vânt şi de apă ce-s înotătoare, / Pre chiţii cei mari, pre tot feli de peşte, / Şi-n tot ce-i în mare el oblădeşte” (Psalmul 8; a se compara cu v. 7 şi 8 din acelaşi psalm al lui David şi versetele indicate din Facere pentru a observa că textul lui Dosoftei e mai aproape de al Facerii). Starea de extaz în faţa minunilor creaţiei divine e sporită cu reluări din alte pagini ale Bibliei, ca în Psalmul 73: “Tu ai dat fântână apătoasă / În pustie din piatră vârtoasă. / Cându-ţ era oştile-nsătate, / Le-ai adăpat cu părău de lapte”. Cântarea poetică nu l-a îndepărtat pe Dosoftei de textul biblic, de spiritul lui, oricâte libertăţi şi-ar fi luat. Apare ca evident faptul că nu răspândirea textului în rândul cititorilor a fost scopul principal, ci crearea unor stări specifice de trăire a credinţei. Acest lucru era posibil doar prin intermediul poeziei. De la început, după cum observăm, 38

Pentru o serie de aspecte, v. Studiul introductiv al lui Al. Andriescu la ed.cit. Se studiază textele în comparaţie cu versete din Vechiul Testament sau din Psalmii lui David în traducere modernă pentru a reliefa originalitatea autorului. Compară cu alte psaltiri de dinainte şi din secolul al XVII-lea (spre ex., Psaltirea Scheiană) şi subliniază virtuţile poetice ale versurilor lui Dosoftei.

103


poezia îşi fixează statutul pe fundamentul problemelor esenţiale ale existenţei umane. Înţelegerea rostului omului în univers, căutarea răspunsurilor la problemele specifice care frământă viaţa omului îşi găsesc în psalmi o exprimare şi azi surprinzătoare, proaspătă. Dosoftei va inaugura o formulă poetică foarte apreciată de marii noştri creatori. Psalmul, ca specie literară distinctă, se va desăvârşi în literatura noastră prin Al. Macedonski (Psalmi moderni), Lucian Blaga, Ion Minulescu, Vasile Voiculescu, Ion Pillat, Tudor Arghezi şi alţii. În creaţia lui Dosoftei se află modelul dialogului cu divinitatea. Forţa cuvântului poetic îl înalţă pe om la demnitatea de fiinţă întrebătoare. 2 e. Biblia de la Bucureşti (1688) Prima traducere integrală a Bibliei tipărită în limba română reprezintă o sinteză a eforturilor de traducere de aproape două veacuri în toate provinciile româneşti, un moment de limbă română de primă importanţă în secolul al XVII-lea. Operă monumentală, Biblia de la Bucureşti a fost tradusă în timpul domniei lui Şerban Cantacuzino (e tipărită chiar în anul morţii sale) de fraţii Radu şi Şerban Greceanu, îndrumaţi de stolnicul Constantin Cantacuzino. Nu se cunosc cu siguranţă toţi colaboratorii. E pomenit în Predoslovie Gherman de Nissa şi “acei dascăli ştiuţi foarte bine den limba elenească”, precum şi “alţii care s-au întâmplat”. Traducătorii n-au făcut operă de pionierat, ci de desăvârşitori, pentru că aveau la îndemână o serie de texte, deja de mare autoritate în epocă. În primul rând, Noul Testament de la Bălgrad al lui Simion Ştefan, apoi, pentru Vechiul Testament, Palia de la Orăştie (1582) a lui Şerban Coresi, Evangheliarul lui Coresi (1561), precum şi alte texte însoţite de comentarii. Ştefan Ciobanu39 studiază raportul cu aceste texte şi aduce în discuţie, ca şi alţi cercetători, textul traducerii făcute de Nicolae Milescu Spătarul în anii 1661-1664, când se afla la Constantinopol, text nepăstrat, dar despre care vorbeşte un manuscris (“un izvod scris cu mâna pre care l-au fost prepus Nicolae Spatariul moldovean dascăl şi învăţat în limba rumânească”). O dovadă a folo39

Op.cit., pp. 308 şi urm.

104


sirii traducerii făcută de spătar Vechiului Testament este şi includerea unui text cu caracter filozofic atribuit lui Josephus Flavius, Raţiunea dominantă (în Biblie, A lui Iosip la Macavei carte. Pentru sângurul ţiitoriul gând), tradus de N. Milescu. Traducătorii au comparat textele pe care le-au avut la dispoziţie şi au ales variantele cele mai izbutite, au confruntat cu textele greceşti şi slavoneşti pentru a obţine o limbă accesibilă, expresivă. Se înlătură arhaismele, slavonismele, pasajele narative capătă cursivitate, iar fraza, muzicalitate inconfundabilă. Iată un pasaj din Facere: “De-nceput au făcut Dumnezău ceriul şi pământul. Iară pământul era nevăzut şi netocmit. Şi întunearec zăcea deasupra preste cel fără de fund. Şi duhul lui Dumnezău să purta deasupra apei. Şi zisă Dumnezău să să facă lumină. Şi să făcu lumină...”. Pasajul e un poem al genezei. Textul Bibliei de la Bucureşti foloseşte elemente lexicale şi forme gramaticale accesibile cărturarilor din toate provinciile. Acest fapt şi circulaţia foarte mare, datorată prestigiului de care s-a bucurat, au avut consecinţe asupra procesului de modelare a limbii noastre literare în veacul următor. Ca şi în Noul Testament de la Bălgrad, traducătorii s-au lovit de dificultăţile lipsei de corespondenţe pentru anumiţi termeni. Au lăsat aceşti termeni aşa cum au fost găsiţi, contribuind astfel la îmbogăţirea limbii prin neologisme: “încăş având pildă pre tălmăcitorii latinilor şi slovenilor, precum aceia aşa şi ai noştri le-au lăsat, precum să citesc la cea elinească”. Biblia de la Bucureşti s-a impus ca text de referinţă în traducerile ulterioare, cu toate deficienţele semnalate la un secol de Samuil Micu, care iniţiază şi publică o nouă traducere, la nivelul exigenţelor unei alte etape din evoluţia limbii noastre. 2 f. ANTIM IVIREANUL (1660-1716) Este unul din cei mai străluciţi reprezentanţi ai oratoriei religioase la noi. Contemporan cu Bossuet (Paris), cu Ilie Miniat (Veneţia, Constantinopol), cu Hrisant Notara (Ierusalim), el ridică, prin Didahii, omilia, predica, la rang de eseu teologic, operă de artă literară. Didahiile sunt sărbători ale cuvântului românesc, fără egal în literatura noastră veche, fiindcă autorul stăpâneşte toate elementele 105


registrului oratoric: solemnitatea, persuasiunea, familiaritatea, ridicarea în abstract, coborârea în concretul exemplului, pilda, exaltarea ş.a. Originar din Georgia, devenit în 1705 episcop de Râmnic, iar între 1708-1716 mitropolit al Ţării Româneşti, Antim a fost chemat în ţară de Constantin Brâncoveanu pentru desăvârşirea politicii sale culturale (pe la 1690). Domnitorul îl pune să tipărească Învăţăturile lui Vasile Macedoneanul către fiul său Leon (1691), apoi, devenind egumen al mănăstirii Snagov, tipăreşte 14 cărţi în limba română, greacă şi slavonă. Ajunge foarte preţuit de domn şi popor. În 1708, după moartea mitropolitului Teodosie, e ridicat în scaunul de mitropolit al ţării. Se ştie că în vremea lui Şerban Cantacuzino şi Constantin Brâncoveanu se încearcă introducerea limbii greceşti în biserică. Tipărirea la Râmnic şi Târgovişte a unor cărţi religioase în româneşte a avut darul să contracareze tendinţa: Antologhion (1705), Molitvenic (1706, 1713), Octoih slavo-român (1706), Octoih (1712), Liturghier (1713), Catavasier (1714)40, Ceaslov (1715) ş.a. Ca mitropolit, Antim a dovedit calităţi deosebite de păstor al credincioşilor şi de orator. “De n-aţi ştiut până acum, spune mitropolitul, şi de n-au fost nimeni să vă înveţe, iată că acum veţi şti că am treabă cu toţi oamenii câţ sunt în Ţara Rumânească, de la mic până la mare şi până la un copil de ţâţă din păgâni şi din cei ce nu sunt de o lege cu noi, căci în seama mea v-au dat stăpânul Hristos să vă pasc sufleteşte, ca pre nişte oi cuvântătoare, şi de gâtul meu spânzură sufletele voastre”. Ura pe turci, care asupreau şi această a doua patrie a lui, precum şi pe cei care, din interese meschine, acceptau jocul lor. A susţinut participarea alături de Petru cel Mare şi Dimitrie Cantemir la lupta antiotomană (1711). Acest lucru nu convenea domnitorului, care cultiva o atitudine vag neutră. Conflictul dintre mitropolit şi

40

Catavasie: primul imn dintr-o cântare a unui canon despre pogorârea lui Iisus în infern. Catavasier: carte de ritual ortodox care cuprinde catavasii; prin extindere, rugăciunile şi cântările vecerniei, utreniei, liturghiei etc.

106


domn, alimentat şi de intrigile duhovnicului domnului (care urmărea scaunul de mitropolit), va izbucni şi va avea consecinţe foarte grave.41 Două sunt titlurile care reprezintă opera originală a lui Antim Ivireanul: Chipurile Vechiului şi Noului Testament (1709) şi Didahii (“predici”). Chipurile... înfăţişează genealogia domnului nostru Iisus Hristos, ce urcă până la Adam. Textul e însoţit de o dedicaţie pentru domnitor, miniaturi, desene, care dovedesc talentul autorului. Sunt 28 de Didahii, predici ţinute în timpul lui Constantin Brâncoveanu şi Ştefan Cantacuzino, la Bucureşti şi Târgovişte, în duminicile şi sărbătorile mai importante42. Predicile au fost apropiate de N. Iorga de cuvântările lui Ilie Miniat şi Hrisant Notara.43 Există unele interferenţe, care se datorează folosirii aceloraşi izvoare, în primul rând Vechiul şi Noul Testament. Antim Ivireanul demonstrează că posedă o cultură întinsă prin citarea unor filozofi ca Aristotel, Democrit, Anaximandru, Hesiod ş.a. Sfera strict teologică e depăşită, Antim improvizând, după pilda lui Ioan Gură de Aur şi Theophilact. Recurge şi la cărţile populare, cum sunt Alexandria şi Fiziologul. Predicile sunt foarte interesante, mai ales prin trimiterile la viaţa contemporană, dar şi prin elementele lirice. Antim doreşte să mişte sufletele, să le trezească, să învioreze conştiinţele, de aceea elaborează cu atenţie. 41

42

43

Domnitorul îl acuză (24 de capete). Se păstrează două scrisori de răspuns, în care se dezvinovăţeşte cu demnitate. Relaţiile se vor restabili, dar suspiciunea va rămâne. Domnia lui Ştefan Cantacuzino, fiul stolnicului, va duce la întemeierea unei mănăstiri dedicată tuturor sfinţilor, actuala mănăstire Antim (1715). Mavrocordat, primul domn fanariot, îl destituie pe Antim (pentru atitudinea împotriva turcilor), îl dă pe mâna unor ostaşi ca să-l ducă la Athos, dar pe drum e măcelărit de aceştia (sept. 1716), din ordinul domnitorului, desigur. Didahiile (cuvânt grecesc) au fost publicate pentru prima dată în 1886 de Ioan Bianu, dar până la 1915 cunosc patru ediţii (1888, 1895, 1911, 1915). Cea mai bună ediţie este cea din 1962 a lui Gabriel Ştrempel, care se va ocupa şi de ediţia critică de Opere, apărută în 1972 la Ed. Minerva. Florin Faifăr (v. Prefaţă la Antim Ivireanul, Didahii, Bucureşti, Ed. Minerva, 1983, p. 227), demonstrează că N. Iorga greşeşte, pentru că, de exemplu, predicile lui Ilie Miniat au fost publicate în 1718, după moartea lui Antim.

107


“Meritul cel mai mare al lui Antim, arată N. Manolescu44, a fost acela de predicator. El începe de fiecare dată fără ocolişuri, stabilind rapid contactul cu auditoriul său: întreabă şi se întreabă, reaminteşte, porunceşte, cicăleşte, ceartă sau blestemă; e când blajin, când vehement, când mânios şi batjocoritor, când insinuant, ameninţă, dar şi seduce; captează atenţia prin profeţii temerare, dar şi printr-o smerită recunoaştere a propriei nevrednicii; lirismul învăpăiat merge mână în mână cu «tâlcuirea închipuirilor»”. Antim denunţă defectele trupeşti şi sufleteşti, sesizează contrastele sociale, lăcomia de avere şi de funcţii, prigoana celor mai slabi, zavistia, pârele. “Când mergem să ne ispovdim, spune mitropolitul, nu spunem duhovnicului că mâncăm carnea şi munca fratelui nostru creştinului şi bem sângele şi bem sudoarea feţei cu lăcomiile şi nesaţiul ce avem; ci spunem că am mâncat la masa domnească miercurea şi vinerea peşte şi în post raci şi untdelemn şi am băut vin”. Antim nu cruţă pe nimeni, nici boieri, nici preoţi, vinovaţi de starea de necredinţă în rândul celor de jos. Din predici, ca şi din cronicile muntene, apare tabloul unei societăţi zguduite de comploturi boiereşti, zugrăvit, bineînţeles, în legătură cu un episod noutestamentar potrivit zilei în care ţinea predica. “Nu spunem, zice mitropolitul folosind pluralul persoanei întâi, strâmbătăţile ce facem totdeauna, clevetirile, voile vegheate, făţăriile, vânzările şi pârile ce facem unul altuia, ca să-l surpăm din cinstea lui; ci zicem: am face milă, ci nu ne dă mâna, că avem nevoi multe şi dări, şi avem casă grea, şi copilaşi can gloată şi oameni mulţi cari să ocrotesc pe lângă noi”. Păcatul pârei i se pare cumplit şi-i sfătuieşte pe preoţi ca de va veni cineva la spovedit şi va avea acel păcat să fie lipsit de sfânta taină şi chiar să i se interzică intrarea în biserică. De fapt, defectele pe care le înfierează predicatorul nu sunt numai ale vremii de atunci. Tocmai de aceea, citite azi, predicile sale rămân în multe privinţe actuale, actualitatea lor hrănindu-se din continua luptă cu răul din existenţa umană. Antim anatemizează înjurăturile: “Ce neam înjură ca noi, de lege, de cruce, de cuminecătură, de morţi, de comândare, de lumânare, de suflet, de mormânt, de colivă, de 44

Op.cit., p. 38.

108


prescuri, de ispovedanie, de botez, de cununie şi de toate tainele sfintei biserici şi ne ocărâm şi ne batjocorim înşine legea?!” E de observat aici ironia enumerării, care ne dă idee despre cunoaşterea realităţii umane a vremii. Registrul disponibilităţilor expresive ale lui Antim Ivireanul este foarte colorat. Indignarea şi violenţa de limbaj contra păcatelor întâlnesc totdeauna mila, înţelegerea duhovnicească din îndemnul spre îndreptare, din speranţa în perfectibilitatea fiinţei umane ori stau alături de pasaje de un lirism intens, cum este cel al laudei Sfintei Fecioare: “Aleasă iaste ca revărsatul zorilor pentru că au gonit noaptea şi toată întunerecimea păcatului şi au adus în lume ziua cea purtătoare de viaţă. Aleasă iaste că iaste izvor carele cu curgorile cereştilor bunătăţi adapă sfânta biserică şi tot sufletul creştinesc. Aleasă iaste că iaste chiparos carele cu nălţimea covârşeşte ceriurile şi pentru mirosul cel din fire s-au arătat departe de toată stricăciunea. Aleasă iaste, că iaste crin, ca măcar de au si născut între mărăcinii nenorocirii cei deobşte, iar nu şi-au pierdut niciodată podoaba albiciunii. Aleasă iaste că iaste nor carele n-au ispitit nici o greime a păcatului”. Predica lui Antim Ivireanul urmează un tipic anume: introducerea în subiect şi formula de adresare (cu smerenie şi umilinţă creştină), o propunere către atenţia ascultătorilor; exordiul, adică dezvoltarea pe baza maximelor, principiilor evanghelice, aspectelor din realitate; tratarea sau descifrarea tâlcurilor; încheierea, cu îndemnuri şi sfaturi creştineşti de înlăturare a păcatelor din viaţa proprie. Mânuirea registrelor se face cu desăvârşire. Multe pasaje sunt adevărate poeme în proză. Antim foloseşte metafora, comparaţia (luna e “stăpână a mării”, imagine regăsită mai târziu la Eminescu), interogaţia retorică, antiteza, repetiţia, dialogul, ironia. Patriarhul vorbeşte de “urechile inimilor noastre”, “mreaja învăţăturii”, “undiţa cuvintelor” ş.a., găseşte imagini plastice pentru a-şi sublinia ideea (apostolii Petru şi Pavel sunt comparaţi cu Soarele şi Luna). Cuvintele trec pentru prima dată printr-un proces de resemantizare, ca să poată exprima ceea ce trebuie să ajungă la corpul sufletesc (la “urechile inimilor”) să impresioneze şi să convingă. Iată cum dezvoltă Antim o imagine, de incontestabilă poezie, când vorbeşte despre Marele Mucenic Dimitrie 109


“izvorâtoriul de mir asupra cutremurului”, la “octomvrie 26”: “Lumea aceasta iaste ca o mare ce să turbură, întru care niciodată n-au oamenii odihnă, nici linişte. Corăbiile între valuri sunt împărăţiile, crăiile, domniile şi oraşele, mulţimea norodului, poliţiile, supuşii, bogaţii şi săracii, cei mari şi cei mici, sunt cei ce călătoresc şi se află în nevoe. Vânturile cele mari ce umflă marea sunt nevoile cele ce ne supără totdeauna. Valurile ce luptă corabiia sunt nenorocirile carele să întâmplă în toate zilele. Norii ce negresc văzduhul, fulgerile ce orbesc ochii, tunetile ce înfricoşează toată inima vitează sunt întâmplările cele de multe feliuri, neaşteptatele pagube, înfricoşările vrăjmaşilor, supărările, necazurile ce ne vin de la cei din afară, jafurile, robiile, dările cele grele şi nesuferite, carele le lasă Dumnezeu şi ne încungiură, pentru ca să cunoască credinţa noastră şi să ne vază răbdarea”. Antim ia din Sfânta Scriptură un pasaj în interiorul căruia introduce forţa poetică a metaforei şi găseşte, ca urmare, sensuri la care cititorul / ascultătorul nu s-ar fi gândit. El concepe faptul evocat (cum este cel anterior pasajului citat, când apostolii rătăcesc pe mare şi se sperie de furtună cerând ajutorul Domnului) ca fapt de viaţă fundamental, prin intermediul căruia se exprimă voinţa lui Dumnezeu. Există un sens dincolo de gesturi, întâmplări, fapte, pe care noi trebuie să-l desluşim. Eugen Negrici, în Antim. Logos şi personalitate (1971)45, vorbeşte de o anumită “schemă” a persuasiunii: un sistem de referinţă (personaj religios, eveniment sacru, înfăţişate într-o lumină izvorâtoare de pilde morale); agresiunea (întoarcere spre public, confruntându-l cu faptul, personajul, evenimentul); sfătuirea în duh creştin şi, apoi, rugăciunea. Se remarcă în acest sens predica de la Duminica Floriilor (Cuvânt de învăţătură şi umilinţă la Duminica Floriilor) şi cea de la Duminica Vameşului şi Fariseului. În prima predică, spre exemplu, Antim vede în cele trai învieri săvârşite de Iisus (a fiicei lui Iair, a fiului văduvei din Nain, a lui Lazăr) cele trei trepte ale învierii noastre din păcat: sufletească, trupească şi spre mântuire. 45

E. Negrici, Antim. Logos şi personalitate, Bucureşti, Ed. Minerva, 1971, p. 171.

110


Antim realizează demers hermeneutic, având ca exemplu desluşirile pe care le făcea Mântuitorul când tâlcuia ucenicilor, apostolilor, anumite pilde, parabole. Rareori însă vom mai întâlni o asemenea îmbinare între accesibilitatea cuvântului său, arta literară şi sentimentul comunicării duhovniceşti cu cei cărora li se adresează. Antim coboară predica din zona speculaţiei teologice în sufletul mulţimii. S-a vorbit, şi pe bună dreptate, de geniul lingvistic al lui Antim.46 5. Marii cronicari moldoveni Sunt contemporani cu Varlaam, Udrişte Năsturel, Simion Ştefan, Dosoftei, Antim Ivireanul. Îndreptându-şi atenţia spre faptele istorice din trecutul mai îndepărtat sau mai apropiat, au avut de întâmpinat dificultăţi specifice când au început să le povestească în limba română. Ei produc ruptura cu naraţiunea istorică în limba slavă. În paginile lor, limba română se dovedeşte la fel de expresivă ca oricare altă limbă de circulaţie în acea vreme. Literatura religioasă din această vreme a dovedit capacitatea limbii noastre de a exprima mesajul sfintelor scripturi, când, începând cu Coresi, s-a trecut la traducerea masivă a textelor sacre, a dovedit posibilităţi de expresivitate surprinzătoare în paginile cu caracter original, când un Dosoftei sau Antim Ivireanul exploatează virtuţile poetice ale cuvântului românesc. N. Manolescu47 făcea o comparaţie între cronicari şi scriitorii bisericeşti. El releva lipsa de tradiţie în scrierea de cronică în limba 46

47

I. Negoiţescu. Antim Ivireanul, “Argeş”, an IV (1972), nr. 7, p. 4. “Geniul lingvistic” al lui Antim este ilustrat de varietatea neaşteptată a figurilor retorice: antiteza, anafora, antifraza, catacreza, epanolepsa, metonimia, prozopopeea, metagoga, asindetul, chiasmul, enumeraţia, analogia ş.a. Efectele generate de aceste mijloace sunt analizate şi de E. Negrici în Figura spiritului creator, Bucureşti, Ed. Cartea Românească, 1978, cap. Euforia noviciatului, pp. 25-48. Asemănarea Sfinţilor Apostoli cu Soarele şi Luna duce la formulări ca: “Multe feliuri de vrednicii, stăpâniri şi puteri dau filozofii să aibă luna. Şi întâi zic cum că luna iaste podoaba nopţii, asemănătoare soarelui şi stăpână mării”. Loc.cit., pp. 43 şi urm.

111


română. Vorbind de Grigore Ureche, despre care Kogălniceanu spunea că e “cel mai vechi cronicar cunoscut al Moldovei”, a cărui operă “a slujit de urzeală tuturor cronicarilor următori”,48 remarca “natura specială a efortului pentru a crea istoriografia în limba română”. Într-adevăr, slujitorii Bisericii aveau de continuat un efort, multe texte fiind traduse deja în acea vreme, dar atenţia lor era solicitată îndeosebi de domeniul subtilităţilor limbii române. Ei, în comparaţie cu cronicarii, vor fi “mai artişti”, fiindcă au ajuns mai repede la o anumită experienţă stilistică. O comparaţie între psalmii lui Dosoftei şi versurile lui Miron Costin din Viaţa lumii (scrise cam în acelaşi timp) este edificatoare, după cum şi cea între o descriere din cronică şi una de aceeaşi natură din Didahiile lui Antim Ivireanul. Secolul al XVII-lea e secolul luptei cu necunoscutele formei în care să se exprime cugetul românesc. Există un teren pregătit pentru Varlaam sau Simion Ştefan? Desigur. Era aşteptarea ieşirii cuvântului românesc în Biserică. În secolul al XVII-lea, el ajunge atotbiruitor. Toate eforturile scriitorilor bisericeşti se orientează spre obţinerea acestei izbânde. Lăudabilă este unitatea lor de acţiune în această privinţă, după cum lăudabilă este străduinţa cronicarilor da a-şi pune tot talentul, cultura, experienţa în slujba scrierii istoriei româneşti. Literatura noastră n-a uitat niciodată cele două izvoare; credinţa şi istoria. Opera cronicarilor a fost cunoscută mai târziu de un public foarte larg, de aceea n-a existat posibilitatea de verificare prin reacţia cititorului. Ei au avut de înfruntat şi această realitate. Totuşi ştiu că sunt utili, pentru că datorită lor nu se va uita “cursul vremii” şi un întreg popor va putea să-şi contemple trecutul. De aici, în domeniul limbii, preocupările specifice: latinitate, continuitate, unitate. Problema principală de rezolvat pentru cronicari a fost a opţiunii între o raportare la modelele culte, pe care le consultaseră, şi o naraţiune inspirată de oralitate, de limba vorbită. De la Ureche la Neculce se poate observa renunţarea la modele în favoarea unei naraţiuni fireşti, mai aproape de resursele limbii vorbite. Scopul autorilor de a fi cât mai convingători, de a nu se abate de la adevăr a dus la 48

M. Kogălniceanu, Opere, vol. II, Bucureşti, Ed. Academiei, 1976, pp. 454 şi urm.

112


descoperirea celui mai important fapt literar din activitatea lor: actul istorisirii. Din plăcerea şi ştiinţa lor de a povesti vin acele calităţi care despart operele lor de relatarea pur retorică şi le înalţă în zona interesului literar. Cronicile nu sunt înşiruire seacă de personalităţi, cum se întâmpla la Macarie, Eftimie şi Azarie, totuşi nu sunt nici romane istorice, deşi ar putea fi citite şi astfel. 3 a. GRIGORE URECHE (1590 – 1647) Primul cronicar a cărui operă s-a păstrat până azi se trage dintr-o veche familie moldovenească, atestată din vremea lui Ştefan cel Mare. Un document din epoca marelui domnitor vorbeşte despre Danciu Ureche, care făcea parte din categoria boierilor de rangul al doilea, neocupând vreo demnitate în ierarhia statului. Familia se ridică prin Nestor Ureche, tatăl cronicarului, care a avut o ascensiune politică rapidă. Ieremia Movilă îl numeşte mare vornic al Ţării de Jos. Îl însoţeşte pe Simion Movilă în Ţara Românească atunci când acesta încearcă să ia tronul lui Mihai Viteazul. Nestor Ureche face dese călătorii în Polonia fie ca diplomat, fie ca proprietar de moşii. Tot aici se refugiază când nu se înţelege cu anumiţi domni. Moare în primele luni ale anului 1618 sau în ultimele ale anului 1617. A ctitorit mănăstirea Secul, unde a fost înmormântat şi unde se odihneşte şi mama cronicarului Mitrofana. Nestor Ureche a scris o lucrare în limba română despre aducerea moaştelor sfântului Ioan Botezătorul la mănăstirea Secul. Grigore Ureche îşi va petrece prima parte a vieţii în Polonia studiind la colegiul iezuit din Liov pe texte latine, îndeosebi, aşa-numitele “arte liberale” (gramatica, retorica, poetica). Când vine în Moldova, în timpul domniei lui Miron Barnovschi, e numit tretilogofăt (1628), funcţie ce se acorda de obicei unor oameni foarte inteligenţi, cultivaţi. Cunoaşte o ascensiune rapidă în ierarhie. Spătar (în timpul lui Iliaş Alexandru), vornic al Ţării de Jos (1642-1647) în timpul lui Vasile Lupu, pe care l-a sprijinit în venirea la domnie, Ureche se află în centrul unor evenimente foarte importante din prima jumătate a secolului al XVII-lea. 113


De la Grigore Ureche a rămas o singură carte, păstrată în cópii, căreia editorii i-au dat titlul Domnii Ţării Moldovei şi viaţa lor şi, mai recent, Letopiseţul Ţării Moldovei. Cronica a fost scrisă spre sfârşitul vieţii, după cum putem deduce, fiindcă manuscrisele consemnează dregătoria de vornic mare, pe care a obţinut-o după 1642. De asemenea, se mai vorbeşte de lipsa unei pravile în Moldova. Or, se ştie că Pravila lui Vasile Lupu a fost tipărită în 1646, deci cronica a fost alcătuită înainte de această dată. Autorul a avut ca model scrieri străine pe care le-a cunoscut în timpul studiilor în Polonia şi, din patriotism, aşa cum mărturiseşte, s-a nevoit să lase “izvod pre urmă”. Sărăcia izvoarelor interne l-a determinat să alerge la izvoare străine (“şi cărţi străine am cercat”), constatând, cu tristeţe, că “scriitorii noştri n-au avut de unde strânge cărţi”, că, pe lângă lipsa de instruire, n-au avut nici răgazul necesar (“nişte oameni neaşezaţi şi nemernici”49) şi, prin urmare, “au scris mai mult den basne şi den poveşti ce au auzit unul de la altul”. Grigore Ureche aşează în fruntea cronicii câteva predoslovii: un cuvânt al autorului despre intenţiile sale şi dificultăţile cu care trebuie să se lupte; un text despre Întemeierea Moldovei (o reluare a unui text latin dintr-un letopiseţ); o disertaţie despre limba română; câteva texte despre întemeierea Moldovei. Prezentarea evenimentelor începe cu “descălecatul al doilea”, întemeierea Moldovei (1359), relatând despre Dragoş, şi se opreşte la domnia lui Aron Vodă (1594). Liviu Onu, căruia îi datorăm o ediţie critică a Letopiseţului, semnalează, în ce priveşte “începătura” letopiseţului, o discordanţă, pusă pe seama lacunelor din textele consultate.50 Ureche face confuzie între “descălecarea lui Dragoş”, venit din Maramureş (domneşte între 1352 şi 1353), şi întemeierea statului feudal independent al Moldovei în timpul lui Bogdan I (1359-1365). De la domnia lui Alexandru cel Bun

49 50

Nemernic: “pribeag”. V. Studiul introductiv la Grigore Ureche, Letopiseţul Ţării Moldovei. Texte stabilite, studiu introd., note şi glosar de Liviu Onu, Bucureşti, Ed. Ştiinţifică, 1967, pp. 8 şi urm.

114


(1400-1432), asemenea erori nu mai intervin şi relatările sunt mai bogate, fiindcă izvoarele avute la dispoziţie oferă mai multe date. Multe discuţii au avut loc, după publicarea Letopiseţului, în legătură cu autorul scrierii. Problema paternităţii se pune deoarece nu avem o copie directă după lucrare, variantele ajunse până la noi cuprinzând interpolări ale lui Simion Dascălul, Misail Călugărul şi Axinte Uricarul. Încă din vremea lui Miron Costin, care nu a avut la dispoziţie originalul, se ştia de interpolări, ceea ce va determina reacţia cronicarului. Simion Dascălul inserează cunoscuta lui basnă despre originea românilor din tâlharii romani trimişi “craiului” maghiar Laslău ca ajutor împotriva tătarilor, detalii despre domnia lui Despot Vodă şi un adaos la predoslovie. Misail Calugărul a introdus un pasaj foarte util despre dregătoriile Moldovei medievale, iar Axinte Uricariul se mulţumeşte cu intervenţii mărunte. Intervenţiile lui Simion Dascălul au pus cele mai multe probleme, de diferite feluri, unii ajungând chiar să-i atribuie lui cronica (C. Giurescu51). El îşi menţionează numele lângă intervenţiile sale, chiar dacă se umple de ridicol, poftitor de glorie. Este un prim exemplu în literatura noastră de autorlâc, ceva în genul personajului din proza lui I.H. Rădulescu Domnul Sarsailă autorul. Nu se sfiieşte să spună, la sfârşitul capitolului adăugat despre originea poporului român: “Cu această poveste a lui Laslău crai ce spune că au gonit pre aceşti tătari nu a-o scos Urechie vornicul din letopiseţul cel leşesc, ci eu Simeon Dascălul o amu izvodit din letopiseţul cel unguresc, care poveste o am socotit, pre semne ce arată, că poate fi adevărată”. Cercetările au stabilit cu

51

C. Giurescu publică o ediţie în 1916 cu titlul Letopiseţul Ţării Moldovei până la Aron-Vodă (1359-1595) întocmit după Urechie vornicul, Istratie logofătul şi alţii de Simion Dascălul. C. Giurescu s-a orientat după “precizările” lui S. Dascălul despre contribuţia sa la letopiseţ. Interpolatorul specifică adesea, într-adevăr, că este autorul unui anumit pasaj, dar atribuie greşit alte pasaje lui Eustratie logofătul sau altor autori.

115


claritate textul interpolat şi au reconstituit textul original52, opinia lui C. Giurescu rămânând discordantă. Preocuparea editorilor s-a orientat spre stabilirea textului scris de Grigore Ureche şi identificarea adaosurilor. Mihail Kogalniceanu, publicând pentru prima dată letopiseţul în vol. I al Letopiseţelor Ţării Moldovei (Iaşi, 1852), încercase să reconstituie prototipul pierdut, dar rezultatul nu a fost cel aşteptat. Ştiinţa filologică a ajuns la concluzii ferme de-abia în ultimele decenii. La un moment dat, a apărut şi încercarea de reconstituire a textului în graiul moldovenesc, modificat de copiştii munteni (I.N. Popovici, 1911), ştiut fiind ca toate copiile păstrate până acum provin de la copişti munteni. P.P. Panaitescu, recurgând la un studiu comparativ al izvoarelor53 folosite de compilatori, publică (ed. I, 1955; ed. II, 1958) părţile considerate ca aparţinând lui Simion Dascălul culese cu alte litere. O ediţie critică importantă este şi cea a lui Liviu Onu (1967), care fructifică întreaga experienţă acumulată până la acea dată, oferindu-ne un text curat, însoţit de note, comentarii, precizări, lexic, schema relaţiei dintre variante (filiaţia).54 Au existat istorici care au atribuit cronica şi lui Nestor Ureche, tatăl cronicarului (A. Densuşianu, B. Petriceicu Hasdeu). Nu este exclus ca dispariţia originalului să se datoreze lui Simion Dascălul. Miron Costin n-a avut textul la îndemână, stolnicul Constantin Cantacuzino îşi procură, la câteva decenii numai, textul interpolat.

52

53 54

Pentru merite în acest sens, v. P.P. Panaitescu, Influenţa polonă în opera şi personalitatea cronicarilor Grigore Ureche şi Miron Costin, Bucureşti, 1925, precum şi Liviu Onu, v. supra. În studiul introductiv la ed.cit., dar v. şi studiul Letopiseţul lui Grigore Ureche şi editarea lui, “Limba română”, IX, 1960, nr. 6, pp. 55-65. De altfel, Liviu Onu a scris o carte masivă despre problemele editării cronicarilor: Critica textuală şi editarea literaturii române vechi. Cu aplicaţii la cronicarii moldoveni Bucureşti, Ed. Minerva, 1973.

116


Liviu Onu (loc.cit.) ajunge la următoarele concluzii, care trebuie reţinute: 1) interpolările lui Simion Dascălul au fost identificate prin studiul izvoarelor. 2) cei doi se deosebesc fundamental nu numai prin calitatea documentării istorice, ci şi prin spiritul critic, prin modul de înţelegere, interpretare şi relatare, prin stil. 3) autor al cronicii este, în mod sigur, Grigore Ureche. Interpolările trebuie publicate în anexe, în subsol, deoarece pot prezenta interes sub diferite aspecte: istoric, literar, cultural, psihologic, stilistic etc.55 Izvoarele folosite de Grigore Ureche au fost identificate pornindu-se de la mărturisirile autorului de predoslovie. Constatăm ca a avut la dispoziţie un material documentar destul de bogat pentru momentul de atunci al istoriografiei noastre. O primă categorie de documente – cele interne – erau analele şi letopiseţele slavone din Moldova şi Ţara Românească, cronicile muntene în limba română. Pentru ultima parte a cronicii (1584-1594), i-a fost de folos tradiţia orală: tatăl său si alţi boieri i-au relatat evenimentele la care au luat parte. Un prim izvor intern, citat şi de autor, este “letopiseţul nostru cel dintâi” sau “letopiseţul moldovenesc” al lui Eustratie logofătul (1352-1587), care a folosit cronicile slavone ale Moldovei despre Ştefan cel Mare şi care, ne spune Miron Costin în De neamul moldovenilor, “pre acestu Simion Dascăl l-au fătat cu basnile lui”56; Nu era, prin urmare, o scriere demnă de luat în seamă şi poate aşa se explică faptul că a dispărut. Ureche se plânge că “letopiseţul nostru cel moldovenesc aşa de pre scurt scrie”. Miron Costin tratează prea sever, din auzite, pe Eustratie logofătul, a cărui cronică, în limba română, se pare că a exprimat pentru prima dată ideea originii comune a tuturor românilor şi a latinităţii limbii române. Contemporan cu Grigore Ureche, i se dă prioritate când apar divergenţe între izvoarele interne şi cele externe. 55 56

Loc.cit., p. 24 şi urm. M. Costin, Opere, ediţie critică, cu un studiu introd., note, comentarii, variante, indice şi glosar de P.P. Panaitescu, Bucureşti, ESPLA, 1958, p. 243.

117


Dintre izvoarele externe, cel mai utilizat a fost Cronica Poloniei a lui Ioachim Bielski (1597), care pornise de la o cronică a tatălui său, Martin Bielski, intitulată Cronica lumii întregi. Prin intermediul versiunii poloneze, a folosit cronica lui Alessandro Guagnini Sarmatiae Europeae descriptio (1578), tradusă de Marcin Paszkowski. De la umanişti ca Marcin Kromer (Polonia sive de origine rebus gestis Polonorum (1555) şi Al. Guagnini57 a preluat Ureche datele cu privire la originea limbii şi poporului român, deducerea denumirii de Valahia de la numele comandantului roman Flaccus ş.a. Se pare că a folosit şi cosmografii de tipul celei publicate de Gerard Mercator, mai ales pentru informaţii despre Imperiul Otoman, Ungaria, Transilvania, Polonia (Atlas sive cosmographicae meditationes, 1595). Grigore Ureche nu foloseşte izvoarele ca un compilator, ci în chip creator. E1 procedează la o selecţie, în funcţie de un anumit fir al naraţiunii, dezvoltă sugestii sau chiar ocoleşte aspecte care i se par denaturări. Ceea ce nu oferă izvoarele scrise vine din tradiţie; aşa cum o demonstrează pasajele cu caracter legendar (despre descălecatul lui Dragoş, despre “dumbrava roşie” pe care Ştefan a arat-o cu prizonierii leşi puşi la jug ş.a.). În cronica lui Ureche, de altfel, se remarcă o oscilare între tiparul scris şi cel oral al limbii. Din predosloviile letopiseţului, aflăm lucruri importante în legătură cu scopul scrierii. Se constată o mare diferenţă între mentalitatea autorului şi cea a înaintaşilor (Macarie, Eftimie, Azarie). El procedează ca acei scriitori care “s-au nevoit de au scris rândul şi povestea ţărilor, de au lăsat izvod pe urmă, şi bune şi rele, să rămâie feciorilor şi nepoţilor, să le fie de învăţătură, despre cele rele să se ferească şi să se socotească, iar după cele bune să urmeze şi să să înveţe şi să se îndărăpteze”. Relatarea istorică are o finalitate morală, educativă, prin urmare. Istoria nu este o simplă consemnare de evenimente, ci o relatare despre destinului omului ca individ şi ca parte dintr-o colectivitate. 57

Al. Guagnini era un italian care s-a stabilit în Polonia (Alexander Guagnin). A luat parte la o expediţie militară poloneză în Moldova, în vremea lui Despot-Vodă. Relatând faptele, alcătuieşte şi o scurtă istorie a Moldovei.

118


Ea trebuie să-l ridice pe om, nu numai prin învăţăturile pe care le-ar oferi întâmplările trecutului, ci şi prin crearea conştiinţei de sine, a responsabilităţii faţă de actele individuale sau ale colectivităţii. A face istorie înseamnă “a afla cap şi începătură moşilor, de unde au izvorât în ţară şi s-au mulţit şi s-au lăţit, ca să nu să înece a toate ţările anii trecuţi şi să nu să ştie ce s-au lucrat, să se asemene fiarelor şi dobitoacelor celor mute şi fără minte”. Ureche nu vrea să fie suspectat de cultivarea neadevărului, de aceea “nu numai letopiseţul nostru, ce şi cărţi streine am cercat ca să putem afla adevărul, ca să nu mă aflu sciitoriu de cuvinte deşarte, ce de dereptate...”. Câteva capitole se încheie cu o învăţătură, o concluzie sau o “certare” (nacazanie sâlnim, “pedepsirea celor puternici”). Din acestea, ca şi din relatarea unor evenimente (luptele lui Ştefan, când se vorbeşte de sfinţii care protejează armata Moldovei), se observă spiritul religios al cronicarului: “Dumnezeu cel dirept, cela ce ceartă nedireptatea şi înalţă direptatea, cu câtă certare pedepseşte pe ceia ce calcă giurământul!” (e vorba de Ioan Albert al Poloniei, care n-a respectat înţelegerea cu Ştefan şi şi-a dus armata la dezastru). E momentul să aducem în discuţie raportul istorie – divinitate, nu numai cu privire la Ureche. Istoria e înţeleasă ca modalitate prin care se exprimă voinţa, puterea, mila lui Dumnezeu. Cronicarii noştri fac şi teologie morală. Faptele au o logică, uneori ascunsă, exprimată prin evidenţa împlinirii sau neîmplinirii unor năzuinţe, luminoase sau obscure, ale protagoniştilor. Dumnezeu îi ajută pe cei curajoşi, iubiţi de popor, care apără creştinătatea. Ştefan câştigă lupta de la Codrii Cosminului “luându agiutoriu pre Dumnezeu şi cu ruga Preacistii şi a sfântului marelui mucenic Dimitrie”. Fragil, oricât de sus ar fi pe scara socială, omul trebuie să ia aminte că nu poate stăpâni evenimentele, că puterea lui este trecătoare (“fortuna labilis”) şi, prin urmare, se află, cum ar zice M. Costin, “sub vremi”. Ureche realizează naraţiuni “exemplare”, în chenar istoric, pe care nu le dezvoltă în parabole, dar încheie, ca într-o fabulă, cu o “învăţătură”, pentru că vrea să arate, cum se exprimă la un moment dat, “lucrurile omeneşti cât sunt de fragede şi neadevărate... ca nimenea să nu nădăjduiască în puterea sa, ce întru Dumnezeu să-i fie nădejdea”. Când complotiştii îl ucid pe Ştefan Lăcustă, nu-şi dau seama că încalcă un cod care le va aduce 119


pedeapsa lui Dumnezeu: “Această plată au luat Ştefan vodă de la acei ce-i miluise. Mai apoi de la Dumnezeu curându, peste puţină vreme, le-au venit şi lor osânda asupră, de au luat şi ei plată pentru moartea lui Ştefan vodă”. S-a vorbit, în legătură cu concepţia despre istorie a lui Ureche, de o ecuaţie de tip creştere / descreştere, după care ar evolua evenimentele.58 Viziunea corespunde ritmurilor naraţiunii înseşi, care, după un cuvânt al autorului, trebuie să arate “începătura şi adaosul, mai apoi scăderea care se vede că au venit în zilele noastre”, după cum “se tâmplă de sârgu să adaoge povoiul apei şi iarăş de sârgu scade şi să împuţinează”. Mişcarea aceasta de corsi et ricorsi avea, desigur, să-i întărească naratorului suspiciunea faţă de vanităţile firii umane, ale existenţei în general, să-l facă prudent şi lucid în dozarea faptelor. De aceea se opreşte, meditează şi nu se sfieşte să spună: “ci de acestea destulu-i”. Istoria zbuciumată a Moldovei a creat o anume imagine despre existenţa umană. Domniile care se sting repede (Petru Rareş, Alexandru Lăpuşneanu, Despot Vodă, Ioan Vodă Ameanul, Aron Vodă ş.a.), cu avalanşa lor de fapte, uneori atroce, sunt analizate din perspectiva memorialistului mai îndepărtat sau mai apropiat de ele, dar cu avantajul “privirii globale”. Strălucirea figurii lui Ştefan este strălucirea unui mit care ilustra puterea credinţei asociată cu dragostea de neam. Domnitorul apărea ca personalitatea exemplară, eroul, într-o vreme de insecuritate, de “neaşezare”, apărător al neamului său şi al întregii creştinătăţi. Arbitrariul stăpânea viaţa celor din vârful ierarhiei, pe care îi are în primul rând în vedere cronicarul. El observă cu durere că “Pre Moldova ieste acest obiceiu de pier fără de număr, făr-de judecată, făr-de leac de vină, înşiş pârăşte, însăşi umple legea şi de acesta noroc Moldova nu scapă, că mai mulţi suntu de le ieste drag a vărsa sânge nevinovat”. Ni se oferă un model de organizare statală, deplin convingător, consideră cronicarul, mai ales că nu a fost elaborat de minte omenească, ci de “neştiinţa” unor “muşte fără minte”: “Iani, de s-ar învăţa cei mari de pre nişte muşte fără minte, cumu-ş ţin domniia, cum ieste albina, că toate-şi apără căşcioara, şi hrana lor cu 58

N. Manolescu, op.cit., p. 47.

120


acile şi cu veninul său. Iară domnul lor ce să chiamă matca, pre nimenea nu vatămă, ci toate de învăţătura ei ascultă”. Modelul statal contrapus de Ureche ţine cont de ordinea naturală, iar în acest cadru crima, oricare i-ar fi justificările, constituie o încălcare a ordinii naturale, un păcat împotriva firii. De aceea îl îngrozeşte Alexandru Lăpuşneanul prin omorârea celor 47 de boieri, Ioan Vodă Armeanul şi va manifesta reticenţe chiar faţă de Ştefan (“mânios şi de grab vărsătoriu de sânge nevinovat”), însă îl va lăuda pe Petru Şchiopul, care “boiarilor le era părinte, pre carii la cinste mare îi ţinea şi din sfatul lor nu eşiia”. Ureche a gândit ca un istoric realitatea politică a vremilor evocate şi a procedat ca un literat când s-a aşternut la scris. Pentru el, Moldova era o realitate, o ţară, un popor, a căror demnitate nu apărea ca deplină fără scrisoare. Istoria / istorisirea e un “certificat” de identitate. Nu sunt întâmplătoare observaţiile asupra firii Moldovei şi moldovenilor. “Pentru el, spune G. Ivaşcu59, Moldova, aflată acum în scădere, a fost una din marile realităţi politice şi militare ale acelei părţi de lume, conştiinţa faptului respirând la fiecare filă a cronicii”. Evident că, în comparaţie cu epoca de glorie a lui Ştefan. Ureche observă starea de decădere a ţării. Reînvierea trecutului de glorie, ca un exemplu pentru contemporani şi urmaşi, stă, după cum vedem, la temelia literaturii noastre artistice, a momentelor principale din evoluţia ei. Patriotismul, care vibrează puternic în evocarea scenelor de sacrificiu pentru ţară, îl determină pe cronicar să renunţe la resentimentele faţă de un Ioan Vodă Armeanul şi să laude angajarea totală a oştenilor săi în luptă: “Ci moldovenii aşa sta, cum s-ar fi gătit să moară au să izbândească. Şi multă moarte s-au făcut între amândoao părţile, că nu era loc a călca pre pământu, ci pre trupuri de om. Aşa mai apoi să bătiia de aproape, cât şi mâinile le obosisă şi armele scăpa. Acela prah se făcură, cât nu să cunoştiia care de care-i ieste, de săneţe şi de trăsnetul puşcilor nu să auziia dispre amândoao părţile, nici puşcaşii nu mai ştiia în cine dau”. Letopiseţul va trece în revistă faptele acelor 59

G. Ivaşcu, Istoria literaturii române, Bucureşti, Ed. Ştiinţifică, 1969, p. 151 şi urm.

121


domnitori care şi-au făcut din dragoste de ţară raţiunea de a fi, iar autorul, în chip vădit sforţându-se să obţină efecte artistice pentru a fi convingător, îi evocă într-un fel de iconariu. Bogdan cel Orb “nu în beţii, nici în ospeţe petrecea, ci ca un stejar în toate părţile priveghiia, ca să nu să ştirbească ţara ce-i rămăsese de la tată-său”. Petru Rareş “cu adevărat era ficior lui Ştefan Vodă celui Bun, că întru tot sămăna tătâne-său, că la războaie îi mergea cu noroc, că tot izbândiia, lucruri bune făcea, ţara şi moşia sa ca un păstor bun o socotiia, judecată pre direptate făcea”. Figura centrală a letopiseţului este Ştefan cel Mare, simbol al luptei pentru libertatea şi independenţa Moldovei. Pagini evocatoare de mare forţă sugerează exemplaritatea personalităţii sale. Paginile care descriu zilele de prohodire a voievodului impresionează: “Iară pre Ştefan Vodă l-au îngropat ţara cu multă jale şi plângere în mănăstire la Putna, care era zidită de dânsul. Atâta jale era, de plângea toţi ca după un părinte al său, că cunoştiia toţi că s-au scăpat de mult bine şi de multă apărătură”. Portretul pe care i-l face, tot în acest moment al letopiseţului, “remarcabil portret moral (s.a., D.H.M.), un necrolog care stopează chiar cursul istoriei spre a semnifica mai bine greutatea pierderii”60 rămâne un model al genului în literatura noastră veche, dar nu numai: “Fost-au acestu Ştefan Vodă un om nu mare de statu, mânios şi de grab vărsătoriu de sânge nevinovat; de multe ori la ospeţe omorâea fără giudeţu. Amintrilea era om întreg la fire, neleneşu şi lucrul său îl ştiia a-l acoperi şi unde nu gândeai, acolo îl aflai. La lucruri de războaie meşter, unde era nevoie însuşi se vârâia, ca văzându-l ai săi să nu să îndărăpteze şi pentru aceia raru război de nu biruia. Şi unde-l biruia alţii nu pierdea nădejdea, că ştiindu-se căzut jos, să rădica deasupra biruitorilor”. Istoria nu este făcută numai de domni, deşi acestora le acordă Ureche cea mai mare atenţie. Ei se sprijină pe ţărănime, în primul rând, aşa cum a procedat cu strălucire Ştefan, pentru că ea forma grosul armatei moldovene. Cronicarul aruncă o privire şi spre necazurile celor de jos înfăţişând tabloul cumplit al foametei din 60

Dan Horia Mazilu, Vocaţia europeana a literaturii române vechi, Bucureşti, Ed. Minerva, 1991, p. 25.

122


vremea lui Petru Şchiopul: “iar dinspre toamnă deaca s-au pornit ploi, au apucat de au crescut mohoară şi cu acelea s-au fostu oprind sărăcimea foamea, că-i coprinsese pretutinderea foametea”. Din perspectiva aceleiaşi dorinţe de reconstituire istorică şi a sentimentului unei datorii patriotice, capitolele introductive, dar şi altele, cum este Povestea şi tocmeala altor ţări..., vorbesc despre originea latină a poporului român şi a limbii române. Autorul fixează datele identităţii unui neam, în contextul convieţuirii lui cu alte neamuri. Istoria Moldovei, de fapt istoria românilor, trebuie privită în corelaţie cu a altor popoare, vecine, căci, spune Ureche, “nu să cade să nu pomenim, fiindu-ne vecini de aproape”. În acest context, al fixării identităţii etnice, cronicarul face consideraţii asupra originii, continuităţii, unităţii de neam a românilor. Pentru Transilvania nutreşte o simpatie deosebită: “Iaste Ţara Ardealului plină de toată hrana câtă trebuie vieţii omeneşti, că pâine peste seamă rodeşte multă, de nimenea nu o cumpără, ci tuturor prisoseşte; vin – pretutinderea, nimărui nu lipseşte; miiare multă şi bună, de care fac mied, aşa de bun, cât să potriveşte cu marmaziul”61. În acest context, al prezentării neamurilor din Ardeal, Ureche afirmă, convins: “Românii, câţi să află lăcuitori la Ţara Ungurească şi la Ardeal şi la Maramureş, de la un loc suntu cu moldovenii şi toţi de la Râm se trag”. După cum popoarele sunt amestecate, aşa şi limbile, iar româna nu face excepţie: “Aşişderea şi limba noastră den multe limbi iaste adunată şi ni-i amestecat graiul nostru cu a vecinilor de prinprejur, măcar că de la Râm ne tragem şi cu a lor cuvinte ni-s amestecate, cum spune la predoslovia letopiseţului celui moldovenescu de toate pre rându”62 (Pentru limba moldovenească). Această amestecătură pare înţeleasă ca o alterare, dar acceptată ca o realitate istorică, de aceea se dau exemple de cuvinte din alte limbi, prezente în limba noastră. Ureche pune început, fără să fie conştient de asta, desigur, unei dispute de mai târziu: raportul dintre fondul latin şi nelatin al limbii noastre. Făcând etimologie şi apropiind cuvinte româneşti de cuvinte 61 62

Marmaziu: vin de Malvasia. Ureche se referă la pasajul introductiv din Cronica moldo-rusă.

123


latineşti, el constată cu nedisimulată mândrie că “de ne-am socoti pre amăruntul, toate cuvintele le-am înţelege”. Unitatea etnică e românilor se datorează unităţii de origine, în primul rând, chiar dacă românii erau împrăştiaţi la acea vreme sub trei stăpâniri politice deosebite. Cam în aceiaşi ani scria şi Simion Ştefan Predoslovia către cetitori, în care dădea vina pe cel “ce-au răsfirat românii printr-alte ţări, de şi-au amestecat cuvintele cu alte limbi, de nu grăescu toţi într-un chip” şi propunea un model de limbă care să exprime tocmai unitatea românilor. Ureche nu merge până acolo încât să propună realizarea unităţii politice a românilor, cu toate că nu-i lipseau argumentele. Există în letopiseţ o adevărată fascinaţie a întemeierii, a evocării momentelor primordiale. Identitatea etnică îşi fixează în momente imemoriale structura. Relatarea faptelor istorice începe de-abia cu al VI-lea capitol De-nceputul domnilor Ţăriei Moldovei şi de viiaţa lor şi de cursul anilor vrem să arătăm. Vă leato 6867 (ed. Liviu Onu), după ce cronicarul a vorbit despre Descălecarea Ţării Moldovei de-nceputul ei, din letopiseţul cel latinescu izvodită, de Descălecatul Ţării Moldovei al doilea şi, mai întâi, de “descălecarea” românilor ca neam.63 Mai târziu, M. Costin, acestui moment, îi va dedica o carte, De neamul moldovenilor, din ce ţară au ieşit strămoşii lor, determinat de “basnele” în jurul subiectului, dar şi de faptul ca Ureche nu a vorbit mai pe larg “de discălecatul cel dintâi cu români”: “Iară de discălecatul cel dintâi cu români, adecă cu râmleni, nimica nu pomeneşte, numai ameliţă la un loc, cum că au mai fostu ţara discălecată şi s-au pustiit de tătari”64. Reproşul lui M. 63

64

Gr. Ureche crede ca Moldova a fost odată descălecată, înaintea lui Dragoş, dar tătarii “au răsipit-o”, pe vremea lui Flaccus, de la numele căruia ar veni denumirea de Valahia. M. Costin va critica eroarea lui şi, în primul rând, că nu observă diferenţa între descălecatul Moldovei şi “descălecatul cel dintâi cu români, adecă cu râmleni”. V. M. Costin, op.cit., p. 242, citat şi infra. Ibidem, p. 242. M. Costin îi reproşează lui Ureche că numai “ameliţă la un loc” (a ameliţa: “a pomeni”, “a consemna”), pentru că pasajul De răsipirea ţărâi dintâi nu acordă subiectului o importanţă mai mare: “Ori că n-au avut cărţi, ori că i-au fostu destul a scrie de mai scurte veacuri,

124


Costin are în vedere meritul lui Ureche, de aceea nu devine foarte sever: “destul de dânsul şi atâta, câtu poate să zică fieştecine că numai lui de această ţară i-au fostu milă, să nu rămâie întru întunerecul neştiinţei...”. Etimologia şi legenda se îngemănează în pasajul despre al doilea descălecat (al lui Dragoş) .Ureche inserează o legendă, aşa cum va face mai târziu I. Neculce, socotită utilă în explicarea unor evidenţe: ţara se numeşte Moldova pentru că Dragoş a urmărit un buor până în satul Buorenii, iar căţeaua care a “crăpat” de atâta alergătură a dat numele său apei (Molda, Moldova) şi de la numele apei vine şi numele ţării el cărei hier (herb, stemă) e capul de buor. Povestirea aceasta are logica miturilor esenţiale. Ea, ca şi alte pasaje, denotă ştiinţă a istorisirii. Cu toate că Letopiseţul Ţării Moldovei este o operă de istoriografie, nimeni nu s-a îndoit de valoarea literară a textului, de calităţile de prozator ale lui Grigore Ureche. “Prima noastră cronică, apreciază N. Manolescu65, este, în amestecul ei inextricabil de observare rece a atrocităţii şi de creştinească perplexitate, de ironie cultă şi de inocenţă populară a stilului, o operă clasica a prozei istorice”. Letopiseţul s-a impus ca o creaţie de referinţă prin tonul impersonal adoptat de narator, solemnitatea de inscripţie murală a textului şi, în forma veche a limbii, prin concizia exemplară a frazei. Opera, ca structură, nu dovedeşte complexitate, dimpotrivă, impresionează prin măreţia simplităţii. Materialul epic se organizează în jurul a două nuclee de efect literar deosebit: naraţiunea (care i-a inspirat pe Hasdeu, Negruzzi, Alecsandri, Dalavrancea, Sadoveanu66) şi portretul. Descrierea câmpurilor de luptă relevă o calitate surprinzătoare pentru începutul prozei

65 66

destul de dânsul şi atâta, câtu poate să zică fieştecine că numai lui de această ţară i-au fostu milă, să nu rămâie întru întunerecul neştiinţei, că celelalte ce mai suntu scrise adăosături de un Simeon Dascalul şi al doilea, un Misail Călugărul, nu letopiseţe, ce ocări suntu”. Op.cit., p. 50. C. Negruzzi, Alexandru Lăpuşneanul; V. Alecsandri, Dumbrava Roşie, Despot-Vodă; Delavrancea – trilogia; Sadoveanu, Viaţa lui Ştefan cel Mare, Fraţii Jderi, Nicoară Potcoavă; Hasdeu, Ioan Vodă cel Cumplit ş.a.

125


noastre: schimbarea de perspectivă în funcţie de necesităţile fluxului narativ. G. Ivaşcu constata, pe bună dreptate, că Grigore Ureche “descoperă perspectiva”67, care îi permite să treacă de la planul general al unei scene la motivaţiile de subsol, de la consideraţii de ordin militar, la observaţii morale, de la notarea cu exactitate a zilei şi chiar orei la inserţii de elemente supranaturale. N. Manolescu (loc.cit.) vorbea de o “istorie dramatizată”, de intuiţia planului de adâncime într-o scenă, de calităţile de “scenograf” ale autorului, care vede ceea ce descrie. Pe toate le uneşte perspectiva morală. Povestind fapte din trecutul îndepărtat, Ureche le actualizează tocmai prin aplicarea exigenţelor moral-creştine de totdeauna. Lupta lui Ştefan cu Matei Corvin la Baia, fuga lui Petru Rareş, complotul împotriva lui Ştefan Lăcustă, dar mai ales evoluţia lui Ioan Vodă Armeanul relevă preocuparea pentru latura de adâncime, tâlcul întâmplărilor violent dramatice. Tristeţea lui Petru Rareş, văzându-se urmărit în pribegia sa, nu e înlăturată decât de ospitalitatea gazdelor sale de peste munţi, ca un balsam pentru cele îndurate. Toate întâmplările sfârşesc în această concluzie: “Ci Dumnezeu, cela ce-i ocârmuitoriu tuturor celor ce i se roagă cu credinţă, au acoperit pe Pătru Vodă şi i-au dat cale deşchisă”. Au reţinut atenţia ca naraţiuni dense relatările despre Alexandru Lăpuşneanul şi, mai ales, despre Ioan Vodă Armeanul. Dacă facem abstracţie de titlurile prin care se povesteşte despre cea de a doua domnie a lui Lăpuşneanul, vom observa că materia epică se organizează ca într-o povestire, cu articulaţie specifică: expoziţiune, intrigă, tratare, punct culminant, deznodământ. De altfel, şi în legătură cu scena anterioară, a pribegiei lui Petru Vodă Rareş, s-a vorbit de o “nuvelă de urmărire şi travesti”68. Sultanul hotărăşte să-i dea din nou domnia lui Lăpuşneanul (expoziţiunea), el vine să-şi ia domnia, dar boierii îl întâmpină, trimişi de Tomşa, să-i spună că ţara nu-l vrea (intriga), apoi urmează şirul răzbunărilor, după ce “s-au curăţit de 67

68

Op.cit., p. 48. N. Manolescu consideră relatarea despre Ioan vodă Armeanul “capodopera artistică a Letopiseţului” (op.cit., p. 49), prin elementele sale epice, etice, dramatice, psihologice. E. Negrici, Naraţiunea în cronicile lui Grigore Ureche şi Miron Costin, Bucureşti, Ed. Minerva, 1972, p. 72.

126


toata grija denafară” (pedepsirea celor fugiţi în Polonia, uciderea boierilor chemaţi la curte sub pretextul unui ospăţ ş.a.), adică tratarea, pentru ca, malefică încununare a terorii din ţară, după cuvântul dat sultanului, în cele din urmă să dea foc cetăţilor Moldovei (punctul culminant). Deznodământul atroce al vieţii acestui domnitor intră în logica şirului de crime pe care le-a declanşat. Negruzzi nu a schimbat prea mult din ceea ce a aflat în cronică (boală, călugărire, complot). Deznodământul ne dă măsura originalităţii lui Ureche. Pare un narator romantic, interesat de astfel de scene, dar îşi ascunde orice participare, orice reacţie, ba încă notează: “Acestu Alexandru Vodă zic că au fostu scoţând ochii oamenilor şi pre mulţi au sluţit în domniia lui”. Notaţia are tâlcul ei. Pe patul de moarte, călugărit sub numele de Pahomie, încercând o împăcare cu divinitatea (ca Demonul din Înger şi demon, poemul eminescian), muribundul, de îndată ce se simte ceva mai bine, promite că “va popi şi el pre unii” când se va restabili. Reacţia celor din jur, boieri, slujitori ai Bisericii, doamna Roxanda (cum îi spune Ureche) nu s-a lăsat aşteptată: “l-au otrăvit şi au murit”. Ceea ce nu-i împiedică să-l îngroape cu mare pompă: “Şi l-au îngropat în mănăstirea Slatina”. Mai mare decât pedeapsa cu otravă îi pare cronicarului absenţa iertării, a accesului la mântuire, fapt care ar explica şi introducerea notaţiei despre care vorbeam şi o sugestie pentru justificarea reacţiei disperate a celor din jur. Descrierile luptelor au “un suspens implicit”, consideră Eugen Negrici69. Cronicarul ştie să stârnească şi să întreţină curiozitatea cititorului, să dea, în momente bine alese, rezolvări ale situaţiilor. Semnificative sunt episoadele despre lupta de la Podul Înalt, de la Valea Albă, de la Cahul sau Baia.70 În ce priveşte arta portretului, s-a remarcat înclinaţia spre portretul moral. Tudor Vianu observa, în Fazele portretului moral71, deplasarea spre psihologie a portretului în Renaştere, spre observaţia morală, în comparaţie cu portretistica antichităţii. La Grigore Ureche, când portretul are un statut de sine stătător, vom întâlni o sinteză de 69 70 71

Ibidem, p. 45. V. comentarea acestora în E. Negrici, supra, pp. 45 şi urm. T. Vianu, Figuri şi forme literare, Bucureşti, 1946, pp. 221-243.

127


trăsături morale, în primul rând, corelate cu observaţii de amănunt, uneori aproape accidentale, sugestive totuşi pentru crearea perspectivei. În acest fel este conceput portretul mult citat al lui Ştefan cel Mare. Tot aşa procedează, prin acumularea de observaţii morale, cu accent pe îndatorirea faţă de ţară, când îi înfăţişează şi pe alţii (Petru Şchiopul, Ştefan cel Tânăr, Iancu Sasul etc.), fie că îi simpatizează, fie că are rezerve faţă de ei. Comparaţia plastică sau antiteza sunt mijloace sugestive pentru autor. Petru Şchiopul era “blând, ca o matcă fără ac”, Petru Rareş “ţara şi moşia sa ca un păstor bun o socotea”, Iliaş, fiul turcit al lui Rareş, “dinafară să vedea pom înflorit, iară dinlăuntru lac împuţit” ş.a. Antiteza funcţionează şi în caracterizarea lui Bogdan cel Orb (citat supra). Enumeraţia expune calităţile lui Petru Şchiopul: “Era domnu blându, ca o matcă fără acu, la giudeţ dirept, nebeţiv, necurvar, nelacom, nerăsipitoriu”. Să observăm derivarea negativă, pentru a sublinia antiteza cu alţi domni. Antiteza funcţionează şi pe spaţii mai mari, în comparaţia dintre domni şi dintre diferite momente ale istoriei Moldovei. Aron Vodă veni ca o năpastă asupra ţării (“nu-i era grijă de altu, fără de cât numai a prăda”, “nu să sătura de curvie, de giocuri, de cimpoiaşi, pre cari îi ţinea de măscări”) pentru că “norocul cel bun a ţării se schimbă, că după norocu bun, iată veni şi rău, ca cum ar fi de la Dumnezeu înăemnatu, după vreme bună şi seninu, să vie vremea rea şi turburată, după domnie lină şi blândă, să vie cumplită şi amară”. De observat puterea de expresie a adjectivelor, registrul epitetelor negative, necruţătoare. Concentrarea mijloacelor, sugestivitatea lor îl determină pe P. Constantinescu să afirme că Ureche “a cunoscut subtilităţile retoricei latine şi le-a folosit cu inteligenţa artistică”72. El apropie portretul lui Ştefan de cel al lui Hannibal, făcut de Titus Livius, iar al lui Al. Lăpuşneanu de al lui Tiberiu din Analele lui Tacitus. Insinuarea şi ironia fac parte din arsenalul portretistic al autorului. Sfârşitul lui Ion Vodă e prezentat printr-o reluare sarcastică a cuvintelor 72

P. Constantinescu, Umanism erudit şi estetic, în vol. Studii şi cronici literare. Prefaţă şi tabel cronologic de Cornel Regman, Bucureşti, Ed. Minerva, 1981, p. 283.

128


pe care le-ar fi spus domnitorul: “Caută că eu multe feliuri de morţi groaznice am făcutu, iar această moarte n-am ştiut să o fiu făcutu”. Caracterul oral al expunerii iese în evidenţă prin anumite expresii figurate, în special în metafore şi comparaţii, prin apelul la maxime, zicători şi proverbe, aclamaţii, interogaţii retorice, vocabular, vorbire directă.73 Limba cronicii, evident arhaică, impresionează prin “extraordinara mlădiere”, cum ar spune P. Constantinescu74. Calitatea, varietatea procedeelor literare în această primă operă în proză de mai mari dimensiuni, scrisă în limba română, l-au impus pe Grigore Ureche de la început ca un clasic al literaturii noastre. 3 b. MIRON COSTIN (1633-18 dec.1691) Continuatorul cronicii lui Grigore Ureche descinde dintr-o familie de boieri ridicată în secolul al XVII-lea la mari ranguri domneşti. Tatăl său, Ioan Costin, ajuns în timpul lui Miron Barnovski postelnic, apoi hatman, se înrudea prin soţia sa Safta cu domnitorul şi era omul său de încredere. Ioan Costin trăieşte momente de groază la Constantinopol, când, după uciderea domnitorului proaspăt ales de boieri, se aştepta să aibă aceeaşi soartă. Scăpat de urgie, se întoarce în ţară şi ia drumul Poloniei, neputând uita prin ce a trecut. Aici, în 1638, Dieta polonă îl înnobilează împreună cu fiii săi Alexandru, Miron şi Potomir. Născut în 1633, Miron ajunge în Polonia când nici nu împlinise un an. La cinci ani este înnobilat. Urmează cursurile colegiului iezuit din Bar, un orăşel la graniţa Moldovei, apoi ale şcolii din Kameniţa. La colegiul din Bar, se studia în limba latină, limbă de conversaţie între elevi. Aici, în 1647, avea să fie surprins de invazia lăcustelor, descrisă mai târziu în cronică. Şi-a format o cultură aleasă (era unul din cei mai culţi oameni ai vremii sale), despre care D. Cantemir vorbea cu admiraţie. S-a întors în Moldova în împrejurări mai puţin cunoscute (prin 1652-1653), la 73 74

Pentru detalierea acestor aspecte, v. L. Onu, op.cit., pp. 50-54. De asemenea, E. Negrici, cit. supra, cap. Tehnica scriitoricească, p. 137 sqq. Vol. cit., cap. Limba cronicarilor, p. 239.

129


sfârşitul domniei lui Vasile Lupu (tatăl se refugiase în Polonia şi de teama represaliilor acestuia). A fost primit cu mare căldură de marile familii boiereşti, mai ales de Cantacuzini. Toma Cantacuzino vistiernicul va afirma: “capete ca acelea abia de au avut ţara cândva sau de va mai avea”. Se bucură şi de încrederea domnitorului Vasile Lupu, dar va trece de partea lui Gheorghe Ştefan. La un moment dat, chiar va media între domn şi polonezi. M. Costin făcea parte din partida filopolonă, care vedea în polonezi un sprijin puternic în eliberarea de sub stăpânirea turcilor. Cronicarul va fi trimis în solie în Polonia de mai multe ori, dar participă la expediţii în Transilvania (1659, pe vremea lui Duca Vodă), în Muntenia şi Oltenia (1663, 1665), alături de turci, ajungând şi sub zidurile Vienei în 1683. S-a bucurat totuşi de victoria creştinilor, a lui Ioan Sobieski, pe care îl cunoştea şi care, după ce se va duce în Polonia împreună cu toată curtea lui Duca Vodă, îi va da ca reşedinţă castelul de vânătoare de la Daşov. Când, în 1663, luase parte, din porunca vizirului, la războiul împotriva seimenilor răzvrătiţi, va ajunge să privească relicvele podului lui Traian la Turnu-Severin. Vor rămâne urme adânci în memorie, se va naşte revelaţia că ideea unităţii se poate sprijini pe dovezi concrete. Expediţia din Transilvania, cu trecere prin Braşov, Ţara Bârsei, Alba Iulia, Almaj, se va înscrie în aceeaşi linie. Inteligenţa şi cultura sa îl recomandau ca un fin diplomat. Aşa cum se exprima un contemporan, era “mai de treabă la voroavă”. Ion Neculce confirmă abilitatea sa, când transcrie cuvintele rostite la o întâlnire cu vizirul, care-l întrebase despre ce crede în legătură cu lăţirea împărăţiei sale: “Suntem noi, moldovenii, bucuroşi să se lăţească împărăţia în toate părţile cât de mult, iar peste ţara noastră nu ne pare bine să se lăţească”. A ocupat responsabilităţi dintre cele mai mari în ierarhia vremii: sluger, paharnic, pârcălab de Hotin, mare comis, mare vornic al Ţării de Sus, apoi al celei de Jos, din 1675 mare logofăt, până în 1683, când pleacă în Polonia. În decembrie 1685, la insistenţele lui Velicico Costin, fratele său, revine în ţară. Şi Constantin Cantemir, domnul de atunci, fusese de acord cu venirea lui, mai ales că Miron Costin începuse o activitate foarte periculoasă pentru politica sa. Alcătuise un memoriu al boierilor 130


moldoveni către Sobieski pentru organizarea unui stat moldovean sub protecţia Poloniei, eliberat de sub turci. Constantin Cantemir nu-i oferă decât starostia Putnei. Ultimii ani ai vieţii vor fi dominaţi de conflictul dintre familia lui şi a Cantemireştilor. Se opune, în 1690, tratatului de alianţă făcut de domnitor cu habsburgii, ceea ce face ca relaţiile să devină foarte încordate. Velicico a organizat, se pare, şi un complot împotriva domnitorului şi, descoperit, va fi decapitat cum se va întâmpla şi cu Miron le scurt timp, după ce e ridicat de la moşia sa Barboşi, unde era ocupat cu pregătirile pentru înmormântarea soţiei. În Vita Constantini Cantemiri, Dimitrie va relata întâmplările, fiindcă a fost martor la desfăşurarea lor. Opera lui Miron Costin marchează o deplină înţelegere a literarului, a statutului literaturii, încât putem afirma că, odată cu el şi cu contemporanul său Dosoftei, se naşte conştiinţa literară românească. Studiile în Polonia, într-un moment de influenţă a culturii şi literaturii baroce, i-au creat lui Miron Costin anumite convingeri în ce priveşte literatura. Nu e vorba numai de literatura istoriografică, ceea ce explică diversitatea operei sale, tendinţa de teoretizare, de sistematizare, de glosare în jurul ideii. Dan Horia Mazilu75 a studiat legăturile lui Costin cu literatura şi cultura barocului. Locul principal în opera sa îl ocupă cele două scrieri, Letopiseţul Ţării Moldovei de la Aron Vodă încoace şi De neamul moldovenilor, dar opera sa e mai vastă. Miron Costin a scris epigrame, memorii, “în care ipostaza moralistului şi filozofului de factură barocă predomină”76, poem de meditaţie filozofică (Viaţa lumii), poezie epică (Poema polonă). Primele tratate istorice sunt concepute de el. În ele (Cronica polonă şi De neamul moldovenilor), se prefigurează abordarea ştiinţifică a fenomenelor istorice, pornind de la o strictă documentare, cum vor proceda reprezentanţii Şcolii Ardelene.77 75 76 77

Vocaţia europeană..., op.cit., p. 27 şi urm. Idem, ibidem, p. 28. Se intitulează, pe scurt, Cronica polonă şi Poema polonă Cronica Ţărilor Moldovei şi Munteniei şi, respectiv, Istoria în versuri polone despre Moldova şi Ţara Românească. M. Costin a mai scris Stihuri

131


Literatura mai este pusă încă sub semnul unei anume utilităţi, nu poate fi un simplu joc. Pagina scrisă are un scop, ea afirmă ceva, demonstrează ceva în legătură cu un subiect. Respectul pentru cuvântul scris i se pare respectul pentru un dar lăsat de Dumnezeu: “Lăsat-au puternicul Dumnezeu iscusită oglindă minţii omeneşti scrisoarea, dintre care, dacă va voi omul, cele trecute cu multe vremi le va putea şti şi oblici” (De neamul moldovenilor). Prin scris, omul atinge veşnicia: “scrisoarea ieste lucru vecinicu”. Prin citit, îl cunoaşte pe Creator şi, de asemenea, “agonisim nemuritoriu nume”; “Cu cetitul cărţilor cunoaştem pe ziditorul nostru, Dumnezeu, cu cetitul laudă îi facem pentru toate ale lui către noi bunătăţi…”. Aşadar, responsabilitatea celui care aşează pe hârtie, fie gândurile sale, fie despre ceea ce a văzut şi auzit, va fi cu atât mai mare. M. Costin face operă istorică pentru a afirma câteva idei esenţiale, dintr-o perspectivă nouă. Cronica polonă (1677) şi Poema polonă (1684), scrise înaintea Letopiseţului şi lucrării De neamul moldovenilor (1675 şi, respectiv, 1686), abordează problema originii limbii române şi a poporului român, pe care izvoarele poloneze o ignorau. De aceea le şi scrie în limba polonă. Se cunosc prea puţin aceste opere, primele care îşi propun să epuizeze un subiect care a produs ceea ce s-a numit “gâlceava cronicarilor”78. Autorul prezintă pentru publicul polonez (Poema a fost inclusă în istoria literaturii poloneze) datele originii romane a poporului român, argumentele latinităţii limbii prin comparaţii sugestive (în Cronică se include o listă de 87 de cuvinte româneşti foarte apropiate de cele latine), prin informaţii despre istoria locurilor, numele apelor, localităţilor etc., povestirea legendei întemeierii celor două principate. Semnificativ rămâne (din cele două puncte de vedere, al înţelegerii statutului literaturii şi al afirmării unui scop al scrisului) că, înainte de letopiseţ şi de cele două scrieri în polonă, Miron Costin alcătuieşte

78

împotriva zavistiei, o prelucrare intitulată Istoria Ardealului sau Istoria de Crăiia Ungurească, a tradus din latină Graiul solului tătărăsc. I se atribuie Cântecul lui Potocki. Pot fi consultate în ed. Panaitescu, op.cit.

132


poemul în versuri Viaţa lumii (1673).79 Poemul se doreşte a fi o demonstraţie de virtuozitate pe fondul de sentimente determinat de conştiinţa perisabilităţii existenţei umane, temă întâlnită în literatura europeană a tuturor timpurilor, cu rădăcini îndepărtate în Eccleziast. Miron Costin vorbeşte în Predoslovie despre “cum ieste de lunecoasă şi puţină viiaţa noastră şi supusă pururea primejdiilor şi primenelilor”. A scris versuri pentru că avea exemple strălucite de acest “feliu de scrisoare” în literatura laică şi cea creştină (şi enumeră autori) şi pentru ca să se vadă că “şi în limba noastră poate a fi acest feliu de scrisoare ce să chiamă stihuri”. Pe de altă parte, ar dori să-l ferească pe cititor de relele lumii, avertizându-l că la tot pasul îl vor întâmpina “greotăţi”: “Citeşte cu bună sănătate şi cât poţi mai vârtos de primejdiile lumii să te fereşti, cu ajutorul preaputernicului Domnului Dumnezeu”. Trei scopuri, aşadar: liric, tehnic, didactic. Toate aşezate sub semnul datoriei patriotice de a demonstra virtuţile poetice ale limbii noastre, tot aşa de impresionante ca ale latinei lui Virgiliu sau “elineştii” lui “Omir”. Costin inaugurează o direcţie foarte fertilă în lirica noastră, cea a poeziei de meditaţie filozofică. Tot în acest cadru trebuie privite şi Stihurile împotriva zavistiei, un fel de Cântare omului dominată de acelaşi sentiment al zădărniciei80, foarte asemănătoare cu unele versuri ale psalmilor lui Dosoftei. Aici, ca şi în Viaţa lumii, Miron Costin meditează în marginile unui regret, ale unei melancolii care îşi au cauzele în relele firii omeneşti, reuşind să obţină limpezimi impresionante pentru începuturile liricii noastre: “Ce nu mulţămeşti câtu ai, ci tot râvneşti / Inima ta spre altul? Cine toate poate? / Nu toate are unul, ci cu toţi toate: / Unul una şi altul alta bunătate”. Important este, din Predoslovia la Viaţa lumii, scurtul tratat de prozodie, intitulat Înţelesul stihurilor, cum trebuieşte să se citească. Costin nu sesizează poeticul decât în forma lui exterioară: stihurile au o “dulceaţă” iar aceasta presupune lectură atentă şi osteneală pentru înţelegere; “mai vârtos să înţelegi ce citeşti, că a ceti şi a nu înţelege 79 80

A fost publicat pentru prima dată de B.P. Hasdeu în 1866, apoi de alţi editori. Reprodus şi de Panaitescu, op.cit. Zavistie: invidie.

133


ieste a vântura vântul sau a fiierbe apa”. De asemenea, stihurile presupun meşteşug, prin urmare autorul explică, rudimentar, desigur, ce este silaba, rima, măsura (fără să le numească uneori aşa). Poezia s-ar deosebi de proză tocmai prin problemele tehnice legate de silabă, scrisoarea legată. Poezia, scrisoare legată (spre deosebire de proză, scrisoare dezlegată), s-a creat printr-o anumită îndemânare a îmbinării silabelor. Stihul (cuvânt sinonim cu ceea ce înţelegem, azi, vers, dar şi cu poezie) impune rima, care apare când “cuvintele cele la sfârşitul stihului a doao stihuri să tocmăsc într-un chip”. Evident că problemele acestea de versificaţie le cunoştea din frecventarea literaturii antice. De altfel, sunt pomeniţi Homer, Ovidiu, Virgiliu, Quintus Curtius, Herodot ş.a., în diferite opere. Sesizează şi existenţa ritmului, dar, problemă de subtilitate auditivă, într-adevăr, se rezumă la a recomanda să nu se lungească sau să se scurteze sunetele: “de vei trăgăna, ţii-a părea că nu ieste stihul bun, ci trebuieşte, unde va fi de trăgănatu să trăgănezi, unde de scurtatu să scurtezi”. Tema “fortuna labilis”, generatoare de tristeţe, uneşte câteva motive literare, întâlnite şi la preromantici. Trecerea timpului creează acest tablou apocaliptic: “Trec zilele ca umbra, ca umbra de vară; / Cele ce trec nu mai vin, nici să-ntorcu iară. / Trece veacul desfrânatu, trec ani cu roată, / Fug vremile ca umbra şi nici o poartă / A le opri nu poate. Trec toate prăvălite / Lucrurile lumii şi mai mult cumplite” ( A se remarca ingambamentul!). Perisabilul nu pândeşte numai fiinţa umană, ci fiinţa întregului univers. Ceva a ros la temeliile acestei lumi şi poetul simte că ea nu e, cum ar zice filozoful, cea mai frumoasă dintre lumile posibile, că, prin urmare, o aşteaptă sfârşitul inexorabil: “Fum şi umbră sunt toate, visuri şi părere, / Ce nu petrece lumea şi-n ce nu-i scădere (...). Ceriul faptu de Dumnezeu cu putere mare, / Minunată zidire, şi el fârşit are. / Şi voi, lumini de aur, soarile şi luna, / Întuneca-veţi lumini, veţi de gios cununa. / Voi, stele iscusite, ceriului podoaba, / Vă aşteaptă groaznică trâmbiţa şi doba”. Cadenţele eminesciene (din Melancolie), imaginile apăsătoare sunt mesajul unei medievalităţi zguduite de seisme, care trăia eu obsesia morţii. De fapt, obsesia morţii generează şi tema şi motivele care o compun: “Fum şi umbră suntu toate, visuri şi părere”; “Suptu vreme stăm, cu vreme ne mutăm viiaţa, / Umblăm după a lumii înşelătoare faţă”. 134


Numai Dumnezeu este fără de moarte: “Tu, părinte al tuturor, Doamne şi împărate, / Singur numai covârşeşti vremi nemăsurate”. Pe oameni “norocul îi petrece” (Eminescu), trecător şi schimbător ca vremea: “El suie, el coboară, el viiaţa rumpe / Cu soţia sa vremea, toate le surpe”. În faţa morţii sunt egali toţi oamenii, indiferent de rangul social, de puterea temporară: “Moartea, vrăjmaşa, într-un chip calcă toate casă, / Domneşti şi-mpărăteşti, pre nime nu lasă, / Pre bogaţi şi săraci, cei frumoşi şi tare, / O, vrăjmaşă, priietin ea pre nimeni nu are”. Recunoaştem aici motive din versurile lui Virgiliu (“Fugit irreparabile tempus...”), din Horaţiu (“Eheu, fugaces...”), însă ne surprind imaginile villoneşti, nefiind vorba, desigur, de vreo influenţă: “Unde-s cei din lume / Mari împăraţi şi vestiţi? Acu de-abiia nume / Le-au rămas de poveste (...). Unde-s ai lumii împăraţi, unde ieste Xerxes, / Alixandru Machidon, unde-i Artaxers, / Avgust, Pompeiu şi Chesar?” Motivul “ubi sunt” circula în literatura Evului Mediu, numai aşa se explică apropierile între cei doi poeţi. Deşi imaginile sunt atât de apăsătoare (“Ceriul de gândurile noastre bate jocurie”), ducându-ne cu gândul la celebrul vers eminescian “căci vis al morţii eterne e viaţa lumii întregi”, o seninătate în aparenţă inexplicabilă domină versurile. Există, în această lume, cu viaţa ei trecătoare, şansa mântuirii. “Gâlceava” cu lumea (ca în Divanul lui Cantemir) e gâlceava cu ispitele, răul din lume, căci dincolo de toate se află totuşi uşa spre eternitate: fapta bună; Lumea ar fi mai bună, dacă oamenii ar fi mai buni. Cerul e deschis, iertător, nu ca la pesimişti, cu condiţia să cauţi perfecţiunea morală: “Ia aminte, dară, o, oame, cine eşti pe lume, / Ca o spumă plutitoare rămâi fără nume, / Una fapta, ce-ţi rămân, buna, te lăţeşte, / În ceriu cu fericire în veci te măreşte”. Mentalitatea poetului medieval ascultă vuietul vremii, oricât de zbuciumat ar fi, dar nu se înspăimântă, fiindcă ştie că Dumnezeu nu vrea pieirea acestei lumi şi a omului vieţuitor în ea.81 81

E. Negrici, Expresivitatea involuntară, op.cit., p. 56. E.N. caracterizează expresiv: “Apariţie cu totul excepţională în tărâmul nostru, poemul e scris în duhul întristat al atâtor poeţi latini şi medievali, laici şi religioşi. În felul în care contemplă Costin priveliştea convulsivă a lumii şi cum se

135


Între veşnicie şi faptă se află discursul cronicarului Miron Costin. Fapta scrisului, ca prag spre veşnicie, creează conştiinţa unei responsabilităţi, exprimată în cuvinte aforistice, de multe ori evocate: “Când ocărăscu într-o zi pe cineva, ieste greu a răbda; dară în veci? Eu voi da seama de ale mele, câte scriu” (De neamul moldovenilor). Letopiseţul Ţării Moldovei de la Aron Vodă încoace a avut soarta multor creaţii din literatura noastră veche, deoarece nici în acest caz nu s-a păstrat originalul. Spre deosebire de cronica lui Ureche, avem còpii fidele sau aproape fidele, provenite prin intermediul unor compilaţii moldoveneşti alcătuite din dispoziţia domnilor sau a boierilor. Pentru istorici, Letopiseţul constituie un document foarte preţios. Ureche scrisese despre o perioadă cu care nu fusese contemporan (1359-1595) reproducând afirmaţii după izvoare interne sau externe. Cronica lui Miron Costin, care continuă letopiseţul lui Ureche, rămâne unica mărturie de amploare pentru istoria Moldovei între 1595 şi 1661. Miron Costin scrie o cronică boierească, prelucrând izvoarele în stil propriu, aducând în atenţie multe mărturii personale, pentru că, deşi nu cunoştea toate secretele de stat, avea acces totuşi la multe informaţii, dată fiind poziţia sa în ierarhie. Din letopiseţ s-au păstrat 49 de còpii, dintre care una în latină, în greacă şi în franceză. A fost publicat pentru prima dată de Mihail Kogălniceanu în vol. I (1852) al Letopiseţelor Moldovei, apoi de V.A. Urechia (Opere complete, vol. I, 1886). Au urmat, mai aproape de noi, ediţii importante: I.Şt. Petre (1943), P.P. Panaitescu (1944, ediţie care stă la baza tuturor celorlalte, din 1958, 1961, 1963, 1965 ş.a.), L. Onu (Opere alese, 1967) ş.a. Data scrierii letopiseţului nu a fost greu de stabilit. Era terminat în 1675, după cum ne putem da seama din două însemnări făcute pe còpii

instituie în text un primat al imaginilor decrepitudinii, chiar ale putrescenţei şi ale morţii hidoase, reconfirmă un autor european şi, în structura imaginativă, un barochist”. Pentru câteva informaţii, v. şi M. Scarlat, Istoria poeziei româneşti, vol. I, Bucureşti, Ed. Minerva, 1982, p. 93 sqq.

136


diferite. Pe una se află precizarea: “În oraş la Iaşi, în anul de la zidirea lumii 7183, iar de la naşterea Mântuitorului 1675”. Cealaltă reprezintă semnătura lui Miron Costin, cu o precizare importantă: “Miron Costin, vornicul Ţării de Jos”. Funcţia a avut-o până în 1675, an în care devine mare logofăt al Moldovei. Pentru cei 66 de ani înfăţişaţi în cronică (de la a doua domnie a lui Aron Vodă până la urcarea pe tron a lui Dabija Vodă) a utilizat diverse izvoare istorice, mai ales pentru prima parte, adică ultimii ani ai secolului al XVI-lea şi primii ai secolului al XVII-lea, adăugând şi tradiţia internă, povestirile tatălui său, care a fost sfetnic al lui M. Barnovski, ale boierilor vârstnici, ale soţiei sale (care se trăgea din familia Movileştilor. Toate acestea sunt pomenite şi în cronică: “Aceste am înţăles de la boieri bătrâni de sfatu pre acele vremi”; “Ce cât au putut ce înţelege den boieri bătrâni den dzilele lor, pre rândul său mergându cursul anilor, îţi însemnămu”. Izvoarele externe provin mai ales din literatura poloneză. Principala lucrare a fost cronica lui Paul Piasecki (lat. Piasecius), apărută în 1648 la Cracovia în limba latină Chronicon gestorum in Europa singularium, care oferă informaţii sigure, foarte preţioase, despre Moldova. S-a folosit şi de cronica lui Al. Guagnini, în traducerea lui Martin Paszkowski, de o lucrare în versuri a lui Samuel Twardowski intitulată Războiul civil. De asemenea, scrierea lui Laurenţiu Toppeltin Origines et occasus Transylvanorum, tălmăcită în mare parte sub titlul Istoria de Crăiia Ungurească. Pentru, anii de după 1653, când se întoarce în Moldova, până în 1661, letopiseţul se transformă într-o lucrare cu caracter memorialistic: “Aşea şi nouă, iubite cetitoriule, cu mult mai pre lesne a ne scrie de aceste vremi, în care mai la toate ne-am prilejit singuri”82. De aici elogiul experienţei proprii: “Iară vedearea singură den toate aşadză în adevăr gândul nostru şi ce să vede cu ochii, nu încape să hie îndoială în cunoştinţă”. Anii prezentaţi de Miron Costin reprezintă una din cele mai zbuciumate perioade din istoria Moldovei. În 66 de ani, s-au perindat la 82

Vezi G.G. Ursu, Memorialistica în opera cronicarilor, Bucureşti, Ed. Minerva, 1972 (cu aplicaţii la M. Costin şi I. Neculce, ale căror pagini intră în sfera memorialisticii).

137


tron 22 de domni, dar nici unul n-a ajuns să moară în această calitate, toţi fiind nevoiţi să părăsească puterea pe neaşteptate. Constantin Movilă moare la Nipru, Ştefan Tomşa la Ţarigrad, Moise Movilă, “sătul de binele turcilor”, pleacă în Polonia, Miron Barnovski e decapitat la Constantinopol, Ştefăniţă se îmbolnăveşte de “lingoare” (febră tifoidă) ş.a.m.d. Cronicarul, care a scris Viaţa lumii, trăieşte sentimentul neputinţei în faţa vremurilor: “Ce sosiră asupra noastră cumplite aceste vremi de acmu, de nu stăm de scrisori, ce de griji şi suspinuri. Şi la acestu fel de scrisoare gându slobod şi fără valuri trebuieşte. Iară noi prăvim cumplite vremi şi cumpănă mare pământului nostru şi noaă” (din Predoslovie adecă voroavă cătră cetitoriul). Letopiseţul se deschide cu lista istoricilor pe care autorul i-a avut în vedere la scrierea lui, aşa cum va proceda şi în De neamul moldovenilor. Predoslovia, dominată de o stare crepusculară (“cumplite vremi”), pomeneşte despre intenţia de a scrie de la “descălecatul cel dintâi”, dar, din cauza neaşezării vremurilor, a trebuit să renunţe. Stihurile de descălecatul ţărâi, unde se afirmă originea romană a poporului român, suplinesc într-o oarecare măsură această parte din cronică, la care va reveni mai târziu, aşa cum promite ( “de om avea dzile”). Şi în Predoslovie, dar şi în alte parţi ale letopiseţului, Miron Costin afirmă aceeaşi concepţie despre datoria de neuitat faţă de istoria ţării, “să nu să treacă cumva cu uitarea”, despre finalitatea morală a narării evenimentelor istorice: “...că letopiseţele nu sunt numai să le citească omul, să ştie ce au fost în vremi trecute, ce mai mult să hie de învăţătură, ce ieste bine şi ce ieste rău şi de ce să să ferească şi ce va urma hiecine”. Aceste cuvinte reiau străvechiul adagiu al lui Herodot: “Istoria este viaţa memoriei şi îndrumătoarea vieţii”. Scriitorul iese biruitor din înfruntarea cu vremea sa şi cu uitarea vremurilor. Ştie că ar fi putut, în mod firesc, mai mult şi solicită, fără falsă umilinţă, îngăduinţa cititorului: “Crede neputinţei omeneşti, crede valurilor şi cumplitelor vremi, întreabă pe ce vremi am scris şi cât am scris”. Căci: “nu sunt vremile supt cârma omului, ci bietul om supt vremi”. Letopiseţul lui Miron Costin nu se deosebeşte, ca fapte de viaţă, prea mult de al lui Grigore Ureche. Schimbări de domni, intrigi, 138


războaie, vărsări de sânge. Consemnarea lor se face uneori cu detaşare, chiar cu ton rece, profesional: “Cât l-au adus pe Răzvan la Ieremie vodă, după câtăva mustrare i-au tăiat îndată capul şi l-au pus într-un paru împotriva cetăţii. Iară pre unguri i-au gonit oştile până la munţi, cu mare vărsare de sânge”. Dar alteori trăieşte intens tragedia ţării prinsă ca într-un cleşte între imperii fanatice, dornice de cuceriri. Au vină şi domnii lacomi şi incapabili, turcii cu pretenţiile lor: “O, Moldovă, de-ar fi domnii tăi, carii stăpânescu în tine, toţi înţelepţi, încă n-ai peri aşè lesne. Ce domniile neştiutoare rândul tău şi lacome suntu pricine perirei tale. Că nu caută să agonisească şie nume bun ceva la ţară, ce caută desfrânaţi numai în avuţie să strângă, care apoi totuş să răsipeşte şi încă şi cu primejdii caselor lor, că blăstămul săracilor, cum să zice, nu cade pe copaci, câtu de târdziu”. Mulţi în vremea aceea se obişnuiseră cu stăpânirea otomană, dar cronicarul se revoltă, îi prezintă pe turci în culori întunecate. El sugerează intervenţia unei puteri străine, a polonezilor în special, aşa cum se exprima şi în predoslovia la Poema polonă. Lăcomia e unul din subiectele Letopiseţului, fie că se manifestă la nivel individual, fie la nivelul unei naţiuni. Ca în Viaţa lumii, al cărei substrat amar alimentează relatările din cronică, întâmplarea guvernează destinele oamenilor şi provoacă tragedii pentru că ei nu sunt prevăzători. S-a observat intenţia moralizatoare a diferitelor episoade ale cronicii.83 Destinul nu este numai în mâinile lui Dumnezeu, pare a spune cronicarul, se află şi în mâinile oamenilor şi, de cele mai multe ori, şi-l fac cu propria mână. Cazurile tipice se găsesc la tot pasul: Vasile Lupu, Ştefan Tomşa, Miron Barnovski ş.a. Fiecare destin creează o povestire, o nuvelă, cu momente foarte interesante din punctul de vedere al artei literare. Portretele personajelor capătă adâncime psihologică prin relatarea unor situaţii de viaţă. Ne reţine atenţia, în acest sens, relatarea plecării lui Gh. Ştefan din Iaşi. Se pusese le cale un complot iar Gheorghe Ştefan trebuia să găsească un motiv să plece din Iaşi, de fapt pentru a întâmpina trupele care veneau să-l alunge pe Vasile Lupu. Logofătul (Gh. Ştefan) îşi trimisese jupâneasa la ţară şi 83

V. Dan Horia Mazilu, Vocaţia europeană…, op.cit., p. 34 şi urm.; N. Manolescu, op.cit., pp. 52 şi urm.

139


aranjase să i se trimită de acolo “scrisoare scornită” la timpul potrivit, ca să poată pleca fără să dea de bănuit. În ziua respectivă se înfăţişează înaintea domnitorului cerându-şi voie “să-şi ia dzua bună”, că “i-au venit veste de boală foarte grea giupânesei”. Povestitorul notează reacţia lui Vasile Lupu care subliniază naivitatea: “Să hie dzis Vasilie vodă: Ce omu fără cale, logofătul! Ştiindu-şi giupâneasa boleacă şi nu o ţine aicea cu sine”. Logofătul intră în încăpere cu “faţa scornită de mare mâhniciune”, iar Costin notează: “Neştiutoriu gândul omului spre ce meneşte!” Sfârşitul lui Vasile Lupu face parte din seria “povestirilor pe tema ispăşirii”, cum ar spune E. Negrici84. Domnitorul ispăşeşte pedeapsa pentru firea “mai mult împărătească decât domnească”, dovedită cu prilejul nunţii fiicei sale Maria cu cneazul Radziwill, de năzuinţa de a-şi întinde stăpânirea şi asupra Ţării Româneşti, a Transilvaniei, de gustul pentru fast şi bogăţie. Căderea sa îi pare cronicarului pilduitoare: “Precum munţii cei înalţi şi malurile cele înalte, când să năruiesc de vreo parte, pre cât sunt mai înalţi, pre atâta şi durăt fac mai mare, când să pornescu, şi copacii cei înalţi mai mare sunet fac, când să oboară, aşea şi casele cele înalte şi întemeiate cu îndelungate vremi, cu mare răzsipă purced la cădere, când cad. Într-acest chip şi casa lui Vasilie Vodă, de atâţea ai întemeiată, cu mare cădere şi răzsipă şi apoi şi la deplină stingere au purces de atuncea”. Relatarea despre Vasile Lupu începe cu o prevestire pe această temă, o tiradă despre lăcomia stăpânitorilor din toate timpurile, care ne arată perspectiva morală din care priveşte Costin evenimentele şi faptele oamenilor: “O! nesăţioasă hirea domnilor spre lăţire şi avuţie oarbă. Pre cât să mai adauge, pre atât mâhneşte. Pohtile a domnilor şi a împăraţilor n-au hotar. Avându multu, cum n-ari avea nemică le pare. Pre câtu îi dă Dumnedzău, nu să satură. Avându domnie, cinste, şi mai mari şi mai late ţări pohtescu. Avându ţară, şi ţara altuia a cuprinde cască şi aşea lăcomindu la altuia, sosescu de pierdu şi al său”. În aceeaşi linie se situează povestirile despre Gheorghe Ştefan, pe care, totuşi, îl aprecia. Ia distanţă faţă de “desfrânăciunile” sale: “mesele şi petrecăriile ceştii domnii de-abia la vreo domnie să se prilejuit, 84

Naraţiunea…, op.cit., pp. 218-238.

140


nu fără mare desfrânăciune de lucruri peste măsura curviei altfel însă om deplin, cap întreg, hire adâncă, cât poţi dzice că născu şi în Moldova oameni”. Alexandru Iliaş, Mihnea al III-lea, Gaspar Graziani, Ştefan Tomşa îşi primesc pedeapsa pentru crimele săvârşite. Dan Horia Mazilu caracteriza expresiv atitudinea cronicarului: “Aflat undeva deasupra vălmăşagului şi zbuciumului perpetuu pe care îl desluşeşte în faptele celor trecuţi şi în cutezanţele contemporanilor (...), Costin moralizează, etichetează şi clasifică, neputând să-şi reţină un oftat în care se acumulează multiform compasiunea pentru cei ce se prăbuşesc odată cu implacabila învârtire a teribilei roţi, înregistrare rece şi voit cenzurată a ispăşirilor imposibil de eludat”85. Miron Costin problematizează evocarea faptelor istorice, spre deosebire de Grigore Ureche, marcând momentul “transformării suferinţelor istorice în act de conştiinţă”86. De fapt, e primul pas spre interiorizarea, asumarea relatării, fapt caracteristic prozatorului, mai puţin cronicarului. Impresia creată cititorului de trăire dureroasă a neputinţei de a îndrepta vremurile vine de aici. Aşa se explică înţelegerea pentru neîmplinirile care pornesc din sentimente nobile, cum se observă din predoslovia la De neamul moldovenilor, când aduce în discuţie derivarea greşită a substantivului valah din Flaccus, făcută de Grigore Ureche după Enea Silvio Piccolomini: “s-au lunecatu şi săracul Urechie vornicul. Credem neputinţii omeneşti”. S-a discutat mult despre caracterul memorialistic al Letopiseţului lui M. Costin.87 S-a observat (Magdalena Popescu) că la Miron Costin putem depista drama căutării unei detaşări şi că, în chip surprinzător, dar voit, autorul îşi întrerupe relatarea tocmai acolo unde i-ar fi fost de ajuns memoria, fiind martor la evenimente. 85 86 87

Op.cit., p. 37. D. Curticeanu, Orizonturile…, op.cit., p. 183. G.G. Ursu, op.cit.; N. Manolescu, op.cit., p. 53; M. Scarlat, Introducere în opera lui Miron Costin, Bucureşti, Ed. Minerva, 1976, p. 112 sqq.; Magdalena Popescu, Postfaţă la Miron Costin, Letopiseţul Ţării Moldovei, Bucureşti, Ed. Minerva, 1975, p. 269 sqq.; E. Negrici, Naraţiunea…, op.cit. ş.a.

141


Adevărul este că Miron Costin ne apare ca un scriitor de tranziţie (cum observa şi M. Scarlat, p. 114) de la abordarea istoriei pe baza izvoarelor în exclusivitate la relatarea cu caracter de jurnal, de operă memorialistică, după amintirile proprii şi tradiţia orală. E procesul în care se naşte proza artistică românească iar Costin simte presiunea unor tendinţe contrarii, chiar şi la nivelul elaborării frazei. Intenţia literară există, confundată uneori cu lirismul sentimental: “Ce cum floarea şi pomeţii şi toata verdeaţa pământului stau ovilite de bruma cădzută peste vreme şi apoi, după lina căldura soarelui, vin iară la hirea şi frâmseţile sale cele împiedecate de răceala brumei, aşa şi ţara, după greutăţile ce era la Radul vodă, au venit fără zăbavă ţara la hirea sa...” Costin menţine expunerea în aria mai rigidă a cuvântului elaborat, supravegheat, nu e spontan, dar procedeele literare, în descrieri (portrete, scene de luptă, tablouri de natură), naraţiuni, sunt evident mult diversificate faţă de ale predecesorului său. Evocarea unui domnitor (Radu Vodă) se face prin apelul la citat şi vorbire directă, prin dialog. De altfel, dialogul creează scene semnificative de viaţă în caracterizările prin anecdote (Ieremia Movilă, Ştefan Tomşa ş.a.). În crearea portretelor, nu mai asistăm la o înşiruire, ci la situarea portretelor în contexte de viaţă, în care calităţile sau defectele celor vizaţi se pot observa mai bine. Portretul, privit prin grila morală, oferă, cum mai arătam, prilejul unor reflecţii de ordin general despre destin, misiunea de îndeplinit în lume de către fiecare. Aceasta presupunea descoperirea biografiei, care înseamnă devenire, a resurselor plastice, artistice ale naraţiunii, care au ca scop să configureze caractere. Portretului clasic i se preferă evocarea unui caracter, aşa încât, “în locul unor caracterizări tipic cronicăreşti, dăm peste mici biografii”88. Două mijloace, cel puţin, sugerează măiestria lui Miron Costin: ironia şi antiteza. Ironia nu este totdeauna bine plasată, ea este de neînţeles în prezentarea lui Mihai Viteazul, duşmanul domnului filopolon Ieremia Movilă. Antiteza subliniază în primul rând calităţile sufleteşti ale 88

E. Negrici, Naraţiunea..., op.cit., p. 288. În cap. Biografii. Descoperirea devenirii sunt analizate portretele lui Ştefan Tomşa, Gh. Ştefan, Gh. Ghica.

142


personajului. Barnovschi Vodă dovedeşte un contrast între inimă, hire şi port: “Era la hirea sa Barnovschie Vodă foarte trufaş şi la portul hainelor mândru, iară la inimă foarte drept, nelacom şi blând”. Miron Costin surprinde şi forţa personajului colectiv, fiind un predecesor al lui Negruzzi. Scena care înfăţişează dezlănţuirea gloatei în timpul răscoalei de pe vremea lui Alexandru Iliaş ne duce cu gândul la Alexandru Lăpuşneanul. Mânia se îndreaptă către boierul grec Batişte Veveli “carele era tot aproape de Alexandru vodă, vădzând strigarea pe sine. Ce nu sta domnia de grija lui, ce de grija sa şi numai ce i-au dzis să să depărteadză de dânsul. Şi aşea l-au apucat şi l-au dat pe mâna ţăranilor. Nespusă vrăjmăşia prostimii! Şi aşea, fără de nice o milă, de viu, cu topoară l-au facutu fărâme”. Scena pare ruptă din Răscoala lui Rebreanu, de asemenea, mult mai aproape de viaţă, mai sugestivă decât scenele de luptă evocate, unde intervine ştiinţa militară a autorului şi osifică fraza. “Costin, afirmă N. Manolescu (op.cit., p. 52), este primul nostru reporter de război”. Bătăliile sunt descrise amănunţit, din mai multe unghiuri (militar, diplomatic, strategic), se prezintă tipurile de armament, erorile tactice ş.a. De aceea, în descrierile unde face loc faptului de viaţă obişnuită şi nu se arată preocupat de anume rigori, expunerea capătă firesc, chiar farmec. Descrierea invaziei lăcustelor, pe care a văzut-o, are ca subiect spaima în faţa urgiei naturii dezlănţuite. Ni se înfăţişează un tablou apocaliptic, descris cu lux de amănunte, care sporesc expresivitatea frazei. “Eram pe atuncea, spune cronicarul, la şcoală la Baru, în Podolia, pre cale fiindu de stat spre oraş. Numai ce vădzum despre amiadzădzi unu nuor, cum să rădică deoparte, de ceriu un nuor sau o negură. Ne-am gândit că vine o furtună cu ploaie, deodată, până neau tâmpit cu nuorul cel de lăcuste, cum vine o oaste cu stol. În loc ni s-au luat soarele de desimea muştelor. Cele ce zbura mai sus, ca de trei sau patru suliţe nu era mai sus, iar carile era mai gios, de un stat de om şi mai gios zbura de la pământu. Urlet, întunecare supra omului sosindu, se ridica oarece mai sus, iară multe zbura alăturea cu omul, fără siala de sunet, de ceva. Să rădica în sus de la om o bucată mare de ceia poiadă şi aşea mergea pe deasupra pământului, ca de doi coţi, pănă în trei suliţe în sus, tot într-o desime şi într-un chip. Un stol ţinea un ceas bun şi dacă trecea acela stol, la un ceas şi jumătate 143


sosiia altul, şi aşea, stol după stol, cât ţinea de la aprândzu până îndesară. Unde cădea la mas, ca albinele de gros dzăcea; nice stol preste stol, ce trecea stol de stol şi nu să porniia până nu să încăldzia bine soarele, spre aprândzu şi calătoriia până îndesară şi până la căderea la mas. Cădea şi la popasuri, însă unde mânea, rămânea pământul negru împuţit. Nice frundze, nici pai, ori iarbă, ori de sămănătură nu rămânea”. Enumeraţia are rolul ei în aceste fraze, după cum şi repetiţia. Simţul observaţiei se exercită şi în scenele de ceremonial de la Curte sau cu alte prilejuri, când Miron Costin dă detalii pitoreşti (veşminte, gesturi, replici ş.a.), recompunând atmosfera de epocă. Tabloul nunţii fiicei lui Vasile Lupu rămâne un exemplu în acest sens. Dacă la Ureche dialogul apărea sporadic, la Miron Costin devine o modalitate frecventă de apropiere de faptul de viaţă. Dialogul, vorbirea directă îndepărtează de atmosfera seacă a expunerilor pe teme istorice din cronicile anterioare. Unele sunt surprinzătoare, iar autorul le transcrie pentru însuşirile lor expresive. Un sol polonez, în trecere prin Polonia, refuză îngâmfat invitaţia la masă a lui Ştefan Tomşa, etalând bogăţia stăpânului care l-a trimis. Tomşa, care cunoştea că vizirul, favorabil leşilor, s-a schimbat, îşi spune în barbă: “Lase, câine leşe, că te voi purta eu!” şi dă ordin să i se taie tainurile la popasuri. Acelaşi domnitor, când a fost rugat să-l ierte pe un diac “foarte de treabă la scrisoare”, “că ieste carturariu bun”, a răspuns râzând: “Ha, ha, ha. Mai cărturariu decât dracul nu este altul”; apoi “l-au omorât şi pre acela”. După ce Radu Vodă dă boieria unei slugi, la insistenţele boierilor (“de boierie nu este, iară, ia, că l-oi boieri pentru voia dumilorvoastre”), sluga îşi dă în petec, se arată mai sângeros decât stăpânii săi, ceea ce-l indignează pe domnitor: “Au căutatu Radul Vodă la boieri şi li-au dzis: Nu v-am spus că acesta om de boierie nu este? Iară cătră dânsul: Eu, măre, încă pe boierie n-am apucat să-ţi dzicu.” Ca urmare, “au pus de i-au datu 300 de toiege”. Eugen Negrici vorbea despre efortul lui Costin de perfecţionare artistică, despre “revoluţionarea sintaxei narative”89. Comentatorul 89

Naraţiunea..., op.cit., pp. 309 şi urm.

144


disocia între “fraza ideologică” şi “fraza narativă”, dând exemple potrivite spre ilustrare. Fraza narativă se construieşte din, în general, complement – verb – subiect (recunoaştem modelul latin) sau verb – subiect – complement: “Văzându aceia primejdie a dărăbanilor, Ştefan vodă...”; “Chemându-l vizirul Chiupruliul la sărutarea poalei împărăteşti şi necutezându a merge Ştefan vodă la Poartă, au datu Ghicăi vornicului domniia ţării”; “Cum au intrat serdariul în visterie şi-au vădzut pază de siimeni, s-au spăimântat...”; “Să urâse muntenilor cu domnia lui Mihai vodă, totu cu oşti şi războaie”; “Purceas-au Ghica vodă spre ţară cu doi agi...”; “Mărs-au dărăbanii bine păn în Lăpuşna...” ş.a. Fraza lui Costin este fastuoasă, barocă, alambicată. G. Călinescu era de părere că în sintaxă se află principala contribuţie a lui Costin la proza românească90. Caracterul savant al stilului se potriveşte mai bine unei scrieri ca De neamul moldovenilor, carte de căpătâi pentru Şcoala Ardeleană, care va găsi aici argumentele latinităţii expuse demonstrativ, logic. Atât G. Călinescu cât şi P.P. Panaitescu sau C. Noica subliniază că Miron Costin nu a creat o limbă artificială, nu s-a îndepărtat niciodată de spiritul limbii române.91 C. Noica se arăta impresionat de efortul lui M. Costin într-un ceas când limba română trecea de la stadiul de limbă populară la cel de limbă cultă. Lectura letopiseţului atestă o personalitate complexă, cu disponibilităţi artistice, fructificate între tendinţe contrarii, care atinge sunete grave într-o pagină constrânsă prin statutul ei la sobrietate, la evitarea divagaţiilor. Cealaltă lucrare istorică, De neamul moldovenilor, din ce ţară au ieşit strămoşii lor, constituie prima încercare de tratat ştiinţific pe tema originii poporului român şi a limbii române. Autorul se aşterne pe scris pentru a pune lucrurile la punct, văzând că tot felul de basne au fost răspândite de scriitori iresponsabili. Predoslovia, cu o adresare 90 91

Istoria literaturii române..., p. 25. G. Călinescu, op.cit., p. 25; P.P. Panaitescu, op.cit., p. 25; C. Noica, Un ceas când cuvintele vechi se mai puteau mlădia, “Steaua”, nr. 20, 1973, p. 7. V. şi comentariul pe această temă la M. Scarlat, op.cit., cap. Disponibilitatea stilistică, p. 66 şi urm.

145


Către cititoriu, expune motivele care l-au îndemnat să scrie cartea. A stat la cumpănă (“multă vreme la cumpănă au stătut sufletul nostru”), deşi promisese că va scrie despre începuturi, încă din letopiseţ. Până la urmă, cu toate că “să sparie gândul” de câţi ani au trecut, “biruit-au gândul”: “A lăsa iarăş nescris, cu mare ocară înfundat neamul acesta de o seamă de scriitori, ieste inimii durere. Biruit-au gândul să mă apucu de această trudă, să scoţ lumii la vedere felul neamului, din ce izvor şi seminţie suntu lăcuitorii ţărâi noastre...”. În acest context se face elogiul scrisului, care, deşi atâta vreme trecută, permite reconstituirea. În Predoslovie avem unul din cele mai dense texte din literatura noastră veche, impresionant prin caracterul de confesiune şi prin apelul la înţelepciune şi încrederea în cele ce vin din aceasta. De aceea laudă pe Grigore Ureche: “Laud osârdia răposatului Ureche vornicul, carile au făcut de dragostea ţărâi letopiseţul său...”. Se desolidarizează de “basnele” lui Simeon Dascălul, tocmai din acest punct de vedere, al lipsei de înţelepciune. “Eu, iubite cititoriule, nicăirea n-am aflatu nici un istoric, nici latin, nici leah, nici ungur, şi viaţa mea, Dumnezeu ştie, cu ce dragoste pururea la istorii, iată şi până la această vârstă, acum şi slăbită. De aceste basne să dea seama şi de această ocară. Nici ieste şagă a scrie ocară vecinică unui neam, că scrisoarea ieste un lucru vecinicu. Când ocărăsc într-o zi pre cineva, ieste greu a răbda; dară în veci? Eu voi da seama de ale mele, câte scriu”. Reţine atenţia, ca un fapt neaşteptat, apelul repetat la cititor. Revine sintagma “iubite cetitoriule”, ca într-o încercare de convorbire nu cu contemporaneitatea, ci mai mult cu posteritatea. Epitetele din următoarea fraza dau măsura unei mari temperaturi a afectivităţii: “Puternicul Dumnezeu, cinstite, iubite cetitoriule, să-ţi dăruiască după aceste cumplite vremi anilor noştri, cândva şi mai slobode veacuri, întru care, pe lângă alte trebi, să aibi vreme şi cu cetitul cărţilor a face iscusită zăbavă, că nu ieste alta şi mai frumoasă şi mai de folos în toată viiaţa omului zăbavă decât cetitul cărţilor”. Înainte de Cantemir (cu Descriptio Moldaviae), lucrarea lui Costin alcătuieşte un tablou geografic, etnic, istoric, lingvistic al Daciei, o monografie. Scrisă, după cum s-a demonstrat, după 1686, monografia 146


s-a păstrat în 18 copii, unele de 5 capitole, altele de 7. A cunoscut mai multe ediţii (M. Kogălniceanu, 1852; V.A. Urechia, 1886; C. Giurescu, 1914; P.P. Panaitescu, 1958). M. Costin notează izvoarele istorice pe care le-a folosit: Dio Cassius, Eutropius, Carion, Bonfini, Laurenţiu Toppeltin ş.a. În primele două capitole se ocupă de istoria şi geografia romană, pentru ca cititorii să cunoască locurile de origine ale românilor. Capitolul al treilea descrie Dacia, al patrulea vorbeşte despre Traian, războaiele de cucerire a Daciei, construirea podului peste Dunăre, înfrângerea dacilor şi popularea teritoriilor cu căsaşi şi ostaşi romani şi-l ceartă pe Simion Dascălul pentru afirmaţiile sale. Explică într-un fel valabil şi azi popularea teritoriului (veterani, soldaţi bătrâni lăsaţi la vatră, care primeau pământ etc.). Aici creează Miron Costin o “bijuterie e prozei noastre vechi” (N. Manolescu, op.cit.), descrierea Italiei: “Ieste ţara Italiei, cum să zice, ca o rodie, plină de cetăţi şi de oraşă iscusite, mulţime şi desime de oameni, târguri vestite, pline de toate bivşuguri şi pentru mare iscusenii şi frumuseţuri a pământului aceluia, i-au zis raiul pământului, a căruia pământu, oraşile, grădinile, toată lumea, supt ceriu blându, voios şi sănătos, nici cu căldură prea mare, nici ierni grele. De grâu, vinuri dulci şi uşoare, untdelemn, mare bivşug şi de poame de tot feliul: chitre, năramze, lămâi, şi zahăr şi oameni iscusiţi, la cuvântu stătotori, peste toate neamurile, neamăgei, blânzi, cu oamenii streini dintr-alte ţări, nemăreţi...”. Ultimele două capitole sunt mai mult nişte schiţe pentru ceea ce ar fi urmat. Dincolo de valoarea literară şi de document a principalelor scrieri ale lui Miron Costin, ni se propune, pentru prima dată în literatura noastră, o experienţă a scrisului, nu numai a faptului de viaţă, o experienţă intelectuală, izvorâtă din conştiinţa supremaţiei valorilor spirituale. Prin scris (elogiat de autor, ca şi cititul), condiţia umană se poate salva în faţa vitregiilor vremii iar omul are şansa de a înfrânge, cum ar spune un prozator de mai târziu, “puterea condiţiilor”.

147


3 c. ION NECULCE (1672-1745) Ultimul mare cronicar al Moldovei continuă cronica lui Miron Costin, relatând evenimentele de după 1661 (până în 1743). La începutul secolului al XVIII-lea, o serie de cronicari au încercat să reia firul evenimentelor, dar nici unul nu a avut talentul lui Ion Neculce. Este vorba chiar de fiul lui Miron Costin, Nicolae Costin, care a alcătuit un Letopiseţ al Ţării Moldovei de la zidirea lumii până la 1601 şi o cronică a evenimentelor dintre 1709 şi 1711 despre Nicolae Mavrocordat şi Dimitrie Cantemir. Un anonim, al cărui letopiseţ a fost copiat de Nicolae Muste, povesteşte istoria Moldovei între 1661 şi 1729, altul merge mai departe, până în 1773. Axinte Uricariul nu este numai copist. El a scris un letopiseţ al anilor 1711-1716. Nicolae Chiparissa, de origine grecească, prezintă anii 1716-717. Ion Neculce s-a născut la Prigoreni, în anul 1672, după cum putem deduce din cronica sa. Se trăgea din familia Cantacuzinilor, după mamă, şi la ei va căuta adăpost după ce tatăl va muri şi după ce, în 1686, va fi ucis şi tatăl vitreg. Timpul petrecut în Ţara Românească, lângă Cantacuzini, l-au format pe Ion Neculce, din punct de vedere intelectual şi politic. Când, în 1691, revine în Moldova, i se oferă funcţia de postelnic. Va rămâne cu un resentiment faţă de Cantacuzini, care l-au tratat ca pe o rudă săracă. În timpul lui Antioh, cu care se înrudeşte prin căsătorie, viitorul cronicar urcă în rang. Dimitrie Cantemir îl va numi hatman şi îl va face părtaş planurilor sale de eliberare de sub stăpânirea turcească. Deşi manifestă oarecari tendinţe conservatoare, Neculce va sprijini planurile domnitorului şi va lupta la Stănileşti. Îl va însoţi pe Cantemir în pribegie, dar numai doi ani, nemulţumit de accesele autoritare ale fostului domnitor (prezentate în letopiseţ). În 1713, se apropie de graniţa Moldovei, dar uneltirile vornicului Lupu vor determina îndepărtarea lui pentru încă şapte ani. Vornicul îi luase averea şi zădărnicea aşteptarea firmanului turcesc de iertare. În 1719, reintră totuşi în ţară şi, în urma unui proces, îşi recâştigă drepturile asupra moşiilor sale. În 1731, Grigore Ghica îl numeşte mare vornic. Din Predoslovia letopiseţului reiese că după 1733 a început să scrie cronica. În 1739, în urma războiului ruso-turc, este acuzat de trădare pentru că nu a părăsit Iaşii odată cu domnul şi 148


va scăpa cu greu de pedeapsa capitală. C. Mavrocordat îi va da funcţia de judecător de divan în 1741. Moare în 1745. O singură scriere avem de la Ion Neculce: Letopiseţul Ţării Moldovei de la Dabija-Vodă până la a doua domnie a lui Constantin Mavrocordat, precedat de O samă de cuvinte. A fost editat pentru prima dată de M. Kogălniceanu (vol. II al Letopiseţelor Ţării Moldovei, 1845). O ediţie critică a apărut destul de târziu (Iorgu Iordan, 1955, 1959). Letopiseţul Ţării Moldovei a fost scris, după toate probabilităţile, între 1733 şi 1743. Predoslovia exprimă sentimentele care l-au determinat să-şi scrie opera, admiraţia faţă de înaintaşi (Ureche, Costin), distanţarea faţă de basnele lui Simion Dascălul şi Misail Călugărul, credinţa în sensul moral al relatării istorice. Tot aici, Neculce vorbeşte despre izvoarele istorice pe care le-a avut în vedere: “Însă până la Duca-Vodă cel bătrân l-au scris di pi neşte izvoade ce au aflat la unii şi la alţii şi din auzitele celor bătrâni boieri; iară de la Duca-Vodă cel bătrân înainte, până unde s-a vidè, la domnia lui Ion-Vodă Mavrocordat, nici de pre un izvod a nemănui, ce au scris singur, dintru a sa ştiinţă, cât s-au tâmplat de au fost în viiaţa sa. Nu i-au mai trebuit istoric strein să citească şi să scrie, că au fost scrisă în inima sa”. Cercetătorii operei lui Neculce nu s-au mulţumit cu această explicaţie şi au observat că în 1666, când începe domnia lui Gh. Duca “cel bătrân”, Neculce nu se născuse încă. Apoi că a lipsit din Moldova în adolescenţă şi după 1711. Deci “audzitele celor bătrâni boieri” au fost completate de anumite surse. Al. Piru arăta că “va fi consultat totuşi letopiseţul anonim 1661-1709, cronicile lui Nicolae Costin şi Axinte Uricariul despre Nicolae Mavrocordat, cronica racoviţeană şi cronica ghiculească până la 1730. (…) Nu este exclus ca pentru perioada 1661-1729 să fi avut la îndemână şi cronici ale Ţării Româneşti, îndeosebi Letopiseţul Bălenilor şi cronica lui Radu Popescu. S-ar explica în acest fel unele coincidenţe, apariţia unor episoade comune, asemănările de atitudine”.92 G. Ivaşcu93 admite că “autorul 92 93

Al. Piru, Istoria literaturii române de la origini până la 1830, Bucureşti, Ed. Ştiinţifică, 1977, p. 322 şi urm. G. Ivaşcu, op.cit., p. 273.

149


este sincer” şi că a consultat numai un letopiseţ anonim pentru anii 1661-1705 publicat în 1913 de C. Giurescu. Nu putem însă insista pe ceea ce s-a numit “lipsa de cultură” a lui Neculce. Nevoia de a completa “documentarea” a determinat aşezarea, în fruntea letopiseţului, a celor 42 de legende sub titlul O samă de cuvinte, o istorie “paralelă” a Moldovei, aşa cum se reflecta ea la vremea respectivă în imaginaţia populară. Cronicarul îşi dă seama de importanţa informaţiilor cuprinse în legende, ca un Russo de mai târziu, luând totuşi distanţă: “O samă de cuvinte ce suntu audzite din om în om, de oameni vechi şi bătrâni, şi în letopiseţu nu sunt scrise, ce s-au scris aice, după domnia lui Ştefăniţă-Vodă, înaintea domniii Dabijii-Vodă. Deci cine va ceti şi le va crede, bine va fi, iară cine nu le va crede, iară va fi bine; cine precum îi va fi voia aşa va face”. Atrăsese atenţia încă din Predoslovie aspra lor, considerându-le importante prin faptul că poartă ceea ce s-ar putea numi “duhul locurilor”: “Că mulţi istorici streini, de alte ţări, nu le ştiu toate câte să fac într-alt pământu. Tot mai bine ştiu cei de locu decât cei streini, însă ce să face în viiaţa lor, iară nu în delungate vremi...” Legendele ofereau, în context istoric, situaţii exemplare de viaţă, în sensul în care priveşte faptul istoric Neculce. El accentuează asupra finalităţii etice a relatării. Ca şi înaintaşii săi, nu face istorie de dragul istoriei, ci vrea să ofere învăţături pentru urmaşi: “Deci, fraţilor, cu cât veţi îndemna a ceti pre acest letopiseţu mai mult, cu atâta veţi şti a vă feri de primejdii şi veţi fi mai învăţaţi a dare răspunsuri la sfaturi ori de taină, ori de oştire, ori de voroave, la domni şi noroade de cinste”. După un Constantin Cantacuzino, care se îndrepta spre o abordare ştiinţifică a istoriei, Neculce întoarce faţa către folclor. Nu se împacă acest demers cu obiectivitatea pe care o declară în Predoslovie: “Deci vă poftescu, cetitorilor, pre unde ar fi greşit condeiul mieu, să priimiţi, să nu gândiţi că doară pre voia cuiva, ce, precum s-au tâmplat, cu adevăr s-au scris. Doar niscaiva veleaturi a anilor de s-or fi greşit, iară celelalte întru adevăr s-au scris”. Neculce nu a avut conştiinţa importanţei literare a legendelor pe care le-a povestit. El a selectat, fără îndoială, subiectele, reţinându-le pe acelea care i se păreau mai apropiate de adevărul istoric, de ceea ce ştia despre istorie. De aceea, cu justeţe observa Nicolae Manolescu, 150


“aceste istorioare n-au mare lucru de legendă în ele”94, dar reprezintă, după opinia aceluiaşi, “un veritabil triumf al spiritului anecdotic”, ele fiind “narativul pur, redus la esenţă”. Aceasta e fost, desigur, calitatea primordială care a determinat preluarea multor subiecte, mai ales în secolul al XIX-lea: C. Negruzzi, în Aprodul Purice; D. Bolintineanu, în Cupa lui Ştefan cel Mare, Muma lui Ştefan cel Mare, Daniil Sihastru; V. Alecsandri, în Altarul Mănăstirii Putna, Movila lui Burcel, Visul lui Petru Rareş, Dumbrava Roşie ş.a. Tematica nuvelelor este variată. Multe sunt închinate lui Ştefan cel Mare, servind ca izvoare de inspiraţie lui Asachi, Bolintineanu, Alecsandri. În altele, apare figura lui Petru Rareş, Al. Lăpuşneanul, Despot Vodă, Radu Mihnea, Miron Barnovski, Vasile Lupu, Gh. Ştefan, Ghica Vodă, N. Milescu ş.a. Unele legende (I, VI), prin relatarea sobră, creează impresia că sunt pagini de cronică, altele mizează pe faptul senzaţional. Ele brodează în jurul unei figuri istorice cunoscute, pornind de la anumite evenimente, corelate cu întâmplări istorice dintr-o perioadă anume a trecutului Moldovei. Se impune figura lui Ştefan cel Mare ca etalon al valorilor morale (VII, legenda lui Purcel; V, legenda aprodului Purice; III, despre mănăstirea Putna; IV, despre Războieni; IX, despre sfârşitul lui Ştefan ş.a.). Neculce a devenit părintele prozei scurte în literatura noastră. De exemplu, subiectul legendei XII poate fi subiectul unei schiţe despre Petru Rareş, iar al legendei XXXVII al unei nuvele (Ghica Vodă şi prietenul său din copilărie). O atmosferă dramatică intensă caracterizează legendele XX şi- XXI (despre Radu Vodă). Unele reiau anecdote care circulau în vremea lui Neculce (XXIX, despre Gh. Ştefan, care se căsătoreşte cu “o giupâneasă săracă, frumoasă, tânără, anume Safta”, “care au agiunsu de au fostu şi doamnă”; XXX, despre Gh. Ştefan, care aştepta să-i vină oştile de peste munte ş.a.). Legenda XLI prezintă viaţa aventuroasă a lui Neculai Milescu Spătarul. “Neculce, spune N. Manolescu (loc.cit., p. 60), nu e sensibil la măreţie, la sublim, ci la senzaţionalul sau la caraghiozlâcul întâmplării”. Ar putea fi date ca exemplu, în acest sens, legendele XXII (despre Barnovschi Vodă, care 94

Op.cit., p. 60.

151


tot strănuta şi nu a încetat până un boier nu i-a spus “Viermi, doamne”); VIII (despre Dumbrava Roşie şi leşii luaţi prizonieri şi puşi să are locul); XII (despre Petru Rareş urmărit de un preot căruia îi strigă: “Întoarce-te, popo, înapoi, nu-ţi lăsa liturghia nesfârşită”); XXIII (despre uciderea lui Barnovschi-Vodă de către turci, moment în care şi calul lui “pe loc au cădzut de au murit”); X (despre logofătul Tăutu, care, sol la turci, “n-au fost având mestei la nădragi, că, trăgându-i ciubotille, numai cu colţuni au fost încălţat”; apoi, culmea, când i se dă să bea “cahfe”, “au început a închina: «Să trăiască împăratul şi viziriul!» Şi închinând, au sorbit felegeanul, ca altă băutură”.). Multe calităţi ale scrisului lui Neculce sunt observabile în O samă de cuvinte. Spiritul popular şi oralitatea se impun în proza românească prin Neculce, cel mai mare povestitor al nostru de până la Creangă şi Sadoveanu. Scris la o vârstă destul de înaintată, Letopiseţul prezintă istoria Moldovei pe o perioada de 82 de ani. Ca şi în letopiseţul lui Miron, perioada înfăţişată se caracterizează prin evenimente dramatice, care vor duce la instalarea domniilor fanariote. Neculce, ca şi înaintaşii săi, este atent la oameni, situaţii de viaţă, dar dovedeşte o mai mare libertate de mişcare, nefiind constrâns de anumite surse documentare. Are spirit de observaţie, sesizează amănuntul semnificativ, abordează colocvial diferite întâmplări de la Curtea Moldovei, de aceea cultivă amănuntul pitoresc şi percutant. G. Ivaşcu îl caracteriza expresiv ca un ins “maliţios, vindicativ, subiectiv, bârfitor şi pamfletar95 iar G. Călinescu vorbea despre “complexitatea pamfletară făcută din ciudă şi vaiete, din coloare şi încărcătură”96. Neculce a scris într-o vreme când se cristalizase ideea alcătuirii unei cronici complete a ţării. De acest lucru era conştient şi Miron Costin, căci îl continua pe Ureche. Autorul are în vedere în general aceleaşi aspecte, pe care le-au urmărit şi înaintaşii: viaţa domnilor, a boierimii, a Curţii, intrigile boiereşti, schimbările de domni, distrac95 96

Op.cit., p. 275. G. Călinescu, Istoria…, ed. II, revăzută şi adăugită, ediţie şi prefaţă de Al. Piru, Bucureşti, Ed, Minerva, p. 25.

152


ţiile, plimbările, vizitele, relaţiile cu ţările vecine, războaiele ş.a.m.d. Sunt evocate întâmplări din vremea domnitorilor: Dabija Vodă, Duca Vodă, Iliaş, Ştefan Petriceicu, Dumitraşcu Cantacuzino, Antonie Ruset, Constantin Cantemir, M. Racoviţă, N. Mavrocordat, Antioh şi Dimitrie Cantemir, Grigore Ghica, C. Mavrocordat. Când e cazul, Neculce revine asupra unui personaj, dacă se întâmplă să ocupe de mai multe ori tronul Moldovei. După cum s-a văzut, fiecare cronică a fost dominată de figura unui domnitor (Ştefan cel Mare, Vasile Lupu). La Neculce, admiraţia se îndreaptă spre Dimitrie Cantemir. Deşi a domnit numai nouă luni, o şesime din cronică îi este dedicată. Autorul a fost sfetnic al domnitorului şi a susţinut planurile sale. Simpatia pentru Cantemir se vede în capitolul dedicat acestuia. După retragerea în Rusia, intervine o răceală în relaţiile dintre cei doi, deoarece Cantemir devenise susceptibil, nervos, mohorât. După înfrângerea de la Stănileşti, în provinciile române vor fi puşi domni străini de ţară. Capichihăile greceşti sau turceşti jefuiesc ţara şi cronicarul face o comparaţie, pornind de le cifre, între birul vechi şi cel nou, exclamând îndurerat: “Oh, oh, oh! vai, vai, vai di ţară! Ce vremi cumplite au agiunsu şi la ce cumpănă au cădzut! Doar Dumnedzău di a faci milă, precum au făcut cu izrailitenii, cu Moisei prorocu, de-au despicat Marea Roşie. Aşè să facă şi cu tini, săracă ţară! La ce obiceiuri ai agiunsu, ca să scapi dintr-aceste obiceiuri spurcati!” După ce îl prezintă pe Dumitraşcu Vodă, un bătrân decăzut, care “carne în toate posturile cu turcii depreună mânca”, cronicarul are sentimentul sfârşitului de lume: “Oh! oh! oh! săracă ţară a Moldovei, ce nărocire de stăpâni ca aceştia ai avut! Ce sorţi de viaţă ţ-au căzut! Cum au mai rămas om trăitor în tine, de mare mirare este, cu atâtea spurcăciuni de obiceiuri ce să trag până astădzi în tine, Moldovă!” Şerban Cioculescu a adus în discuţie la un moment dat97, obiectivitatea evocării faptelor în letopiseţ. Se contrazice opinia lui N. Iorga despre imparţialitatea lui Neculce şi se dau exemple semnificative de subiectivism. Într-adevăr, Neculce nu scrie la dispoziţia cuiva, nici nu are în vedere interesele unei partide boiereşti ca Radu Popescu sau Stoica Ludescu, dar multe pagini dovedesc o stare resentimentară sau, 97

Varietăţi critice, Bucureşti, E.P.L., 1966, pp. 70-85.

153


dimpotrivă, de admiraţie nejustificată. Ceea ce surprinde, ca o calitate de excepţie, este naturaleţea naraţiunii, lui Neculce remarcându-i-se de către toţi comentatorii darul de a povesti. De altfel, caracterul memorialistic al multor pagini a creat posibilitatea desprinderii de izvoarele documentare, o mai mare libertate de mişcare. Autorul sesizează amănuntul concret şi percutant în evocarea unei domnii, are simţul culorii epocii şi recurge la zeflemea când, din perspectiva moralistului care este, condamnă anumite apucături ale celui prezentat. Portretele, deşi numeroase, individualizează personalitatea evocată. Neculce aduce în context bârfa, pentru că spiritul său satiric nu cruţă pe nimeni. E de mirare cum mulţi comentatori (printre care S. Puşcariu şi Şt. Ciobanu) au vorbit de tonul blând al cronicarului. De obicei, faptul divers pe care îl inserează în portret are substrat aventuros, erotic. Alteori, un amănunt îl descalifică pe domnitorul respectiv. Dumitraşcu Cantacuzino, de exemplu, avea o soţie la Ţarigrad, “iar el aice îşi luase o fată a unei răchieriţă de pe Podul Vechiu, anume Arhipoaia, pe care o chema Aniţa, ţiitoare, de o purta în vedeală între toata boierimea, deo ţinea în braţi, de-o săruta”. Apoi: “Căutaţi, fraţii, iubiţii cetitori, de videţi ce iaste omenie şi curvie grecească! Că el, bătrân, dinţii n-ave. Dimineaţa îi închie, de-i punea în gură, iar sara îi descheie cu uncrop şi-i punea pe masă... Oh, oh, săracă ţară a Moldovei, ce nărocire de stăpâni ca aceştea ai avut!” Neculce n-are simţul grandiosului. Portretul eroului, chiar când e vorba de Cantemir, se integrează ordinii fireşti a lucrurilor. Neculce caută parcă aspectele anodine al existenţei personajului, de aceea prima impresie a cititorului rămâne de diversitate, nicidecum de monotonie. Nu vom putea identifica o schemă a elaborării portretului, care se alcătuieşte din detaliile cele mai neaşteptate, pe baza enumeraţiei. Expresiv este, în acest sens, portretul lui Constantin Cantemir, tatăl lui Dimitrie: “carte nu ştiè, ce numai iscălitura învăţase de o facè. Practică buna avè la voroavaă, era sănătos, mânca bine şi bè bine. Semne multe avè pe trup de la războaie, în cap şi la mâini, de pe cându fusese slujitoriu în Ţara Leşască. La stat nu era mare; era gros, burduhos, rumăn la faţă, buzat. Barba îi era albă ca zăpada. Cu boierii trăiè pănă la o vreme, pentru că era om de ţară şi-i ştiè pe toţi, tot anume, pre careli cum era. Şi nu era mândru, nici făcè cheltuială 154


ţării, că era un moşneagu fără doamnă”. Trăsăturile sugerează o personalitate voluntară, bun militar, iubitor de trai aşezat, incult, dar nu necioplit. Un personaj descins parcă din poveştile populare, cu o barbă albă “ca zăpada”, care nu făcea cheltuială ţării pentru că “era un moşneagu fără doamnă”. Trăsătura dominantă a personajului se sprijină uneori pe un contrast între aparenţă şi esenţă. Epitetul, foarte sugestiv, dă măsura talentului lui Neculce în portretul lui Constantin Mavrocordat: “Acest domnu Constandin-vodă era un om prè mic de stat, şi făptură proastă, şi căutătură încrucişată, şi vorba lui înceată. Dar la hire era înalt, cu mândrie vrè să s-arete, dar era şi omilenic. Cazne, bătăi rele la oamini nu făcè, nici la sânge nu era lacom, şi răbdător mult. Îi era dragă învăţătura, corăspundenţii din toati ţările străine să aibă, prè silitor spre veşti, ca să ştii ce să faci printr-alte ţări, ca să dobândească numi lăudat la Poartă. Minciunile îi era prè drag a li asculta, numai nu era prè grabnicu a faci rău”. Impresia pe care o trăieşte cititorul este că Neculce se străduieşte să nu părăsească un ton colocvial, care îi oferă posibilitatea de a pune laolaltă detalii dintre cele mai diverse, mizând pe capacitatea de asociere a imaginilor. S-a discutat despre oralitatea stilului său, pe bună dreptate. De o violenţă aparte, dar nu nejustificată, este portretul lui Gin Ali-paşa: “Acestu Gin Ali-paşa era un păgân rău, turbat şi mare sorbitoriu de sânge asupra creştinilor. Nu-i trebuiè lui daruri sau rugăminte. Acesta au omorât pe Brâncovanul-vodă cu copiii lui. Acesta au omorât şi pe Ştefan-vodă, şi pe tată-său, Constantin stolnic, şi pe Mihai spatariul, şi pe Lupul vornicul, şi pre mulţi alţii” (enumerarea continuă, reluându-se, foarte expresiv pronumele demonstrativ). Ce atrage atenţia în aceste portrete? Schimbarea perspectivei, găsirea mijloacelor simple, dar eficiente. Portretul lui Gin Ali-paşa se naşte din acumulări în cercuri concentrice. Personajul diabolic, aflăm, nu-i cruţa nici pe turci şi din ordinul lui au fost omorâţi “vro 40 paşi, fruntea turcilor”, dar în cele din urmă “nu i-au agiutat Dumnedzeu, că ş-au luat şi el plata, că i-au luat tată-său, diavolul, sufletul”. Portretul neculcian are o structură anecdotică. Unele se dezvoltă chiar în scurte naraţiuni, cum se întâmplă în evocarea lui Dabija Vodă. O serie de amănunte, nesemnificative (domnitorul bea vin din “oală roşie”, nu din pahar de cristal) individualizează figura unui boier de 155


ţară, admirator al lucrurilor vechi. Comportarea demnă a lui Miron Costin în faţa lui Petriceicu-Vodă este relatată prin dialog, sugerându-se indirect calităţile personajului. Vorbirea directă subliniază sarcasmul cu care relatează cronicarul sfârşitul lui Duca Vodă. În drum spre Ţara Leşească, într-un sat, “au poftit puţintel lapte să mănânce. Iar femeia gazda i-au răspuns că n-avem lapte să-ţi dăm, c-au mâncat Duca-vodă vacili din ţară, de-l va mânca vermii iadului cei neadormiţi. Că nu ştiè femeia acie că este singur el Duca-vodă. Iar Duca-vodă, dacă au audzit că este aşè, îndat-au început a suspina şi a plânge cu amar”. Chiar dacă nu a împărtăşit întotdeauna umorile lui D. Cantemir, Neculce lasă un portret memorabil domnitorului. Pentru prima dată se prezintă un portret în diferite ipostaze: la început, la urcarea pe tron; ca domnitor; în pribegie. Neculce remarcă evoluţia psihologică a domnitorului. La început, “aşè să arăta de bun şi de blând! Tuturor uşe deşchisă şi nemăreţu, de voroviè cu toţi copiii”. În exil, amărăciunea îşi spune cuvântul în asprimea cu care îi trata pe moldoveni: “Că i să schimbase hirea într-altu chipu, nu precum era domnu în Moldova, ce precum era mai nainte, tânăr, pre când era beizade (...). Să scârbiè, şi uşa era închisă, şi nu lăsa pe moldoveni nicăiuri din târgu să iasă afară, fără ocazul lui”. De un farmec aparte este portretul lui Dosoftei, singurul în care spiritul său maliţios nu se dezlănţuie: “Acestu Dosoftei mitropolit nu era om prostu de felul lui. Şi era neam de mazâl; pre învăţat, multe limbi ştiè: elineşte, lătineşte, sloveneşte şi altă adâncă carte şi învăţătură, deplin călugăr şi cucernic, şi blând ca un miel. În ţara noastră pe-această vreme nu este om ca acela”. Neculce nu excelează în descrierea scenelor de luptă, că aici se lasă stăpânit mai mult de calităţile de comandant decât de cele de scriitor. Amănuntele încarcă expunerea, o fac aridă, iar încercările de a o înviora eşuează: “Şi aşè cădè turcii, ca când ar cădè nişte pere coapte dintr-un păr, cându-l scutură oamenii”; “Ca cum ar arde un stuh mare, trestie, pe nişte vânt mare, aşè să vedè focul ieşind din puşci”. Prin Neculce, înainte de Creangă şi Sadoveanu, oralitatea şi spiritul popular îşi demonstrează disponibilităţile stilistice. Cronicarul cunoaşte valoarea paremiologiei populare şi, acolo unde crede necesar, reia 156


proverbe, cum se întâmplă când caracterizează o anumită acţiune a lui D. Cantemir: “Paza bună trece primejdia rea; mielul blând suge la doo maice; capul plecat nu-l prinde sabie”98. Resursele artistice al letopiseţului îl situează pe Neculce alături de Antim Ivireanul sau D. Cantemir. Am insistat asupra portretului pentru că acolo se poate scoate în evidenţă linia de continuitate şi cea înnoitoare, prin comparaţie. Alte aspecte (comparaţia, enumeraţia, epitetul ş.a.) confirmă afirmaţiile despre valoarea literară a letopiseţului. Iată un şir de comparaţii: “şi s-au strâns ca puii de potârnichi”, “rămaseră ca un roiu făr’ de matcă”, “ca cum ar merge fulgerul, aşè mergea focul împrejur”, “pre câmpu să vedè focurile ca stelele”, “nădejdea domnului este ca săninul ceriului şi ca încetul mării”, “nemică nu să clintiè, ca cum ar fi nişte oameni morţi în revărsatul zorilor” ş.a. În ce priveşte epitetul, I. Iordan99 analiza sintagmele în care Neculce reia epitetul bogat, cu variate conotaţii, care demonstrează că autorul era un bun cunoscător al nuanţelor cu rezonanţe expresive: “bogată stricăciune”, “bogată ruşini le era”, “ce bogat blestem”, “bogate nevoi şi ruşini”, “bogate lacrămi” ş.a. “Neculce, consideră V. Cristea, relevă şi impune totodată literaturii române expresivitatea împinsă până la magie a limbii, o înaltă estetică a exprimării”.100 Cu Neculce, proza românească descoperă resursele sale de expresivitate, de aceea letopiseţul său a fost sursă de inspiraţie pentru mulţi din cei care i-au urmat. M. Sadoveanu (1923, Discursul de recepţie la Academie) sesiza calităţile de povestitor ale cronicarului, care au determinat o anumită linie în proza noastră.

98

99 100

Pentru alte aspecte referitoare la valoarea literară, limbă, stil, v. Iorgu Iordan, Introducere la Ion Neculce, Letopiseţul Ţării Moldovei şi O samă de cuvinte, ed. II, E.S.P.L.A., 1959, p. LX şi urm. Op.cit., p. XIX. V. Cristea, Introducere în opera lui Ion Neculce, Bucureşti, Ed. Minerva, 1974, p. 205.

157


4. Cronicarii munteni Activează în secolul al XVII-lea şi începutul secolului al XVIIIlea. Multă vreme operele lor au fost subestimate, fiind privite în comparaţie cu ale moldovenilor. Subiectivismul autorilor, care scriu pentru a apăra interesele unei partide boiereşti, a determinat o atitudine mai rezervată din partea cercetătorilor trecutului nostru literar. Exista şi în Muntenia o tradiţie a relatării cu subiect istoric: povestirile despre Vlad Ţepeş, Viaţa patriarhului Nifon, cronicile despre Mihai Viteazul ş.a., traduse şi în limba română în secolul al XVII-lea. Cele două mari partide boiereşti care s-au înfruntat de-a lungul mai multor decenii (Cantacuzinii şi Bălenii) au solicitat scrierea unor cronici care să le apere interesele. Pe lângă acestea s-a scris şi cronică de curte, la solicitarea unor domnitori. Între cronicile boiereşti se situează Istoria Ţării Româneşti de când au descălecat pravoslavnicii creştini (1290 – 1688), cunoscută sub titlul Letopiseţul Cantacuzinesc; Istoriile domnilor Ţării Româneşti de Radu Popescu, numită şi Letopiseţul Bălenilor; Istoria Ţării Româneşti de la oct. 1688 până la martie 1717, căreia i se mai spune Anonimul Brâncovenesc. Aceasta din urmă evocă faptele domniei lui Constantin Brâncoveanu, dar provine dintr-un mediu ostil lui Brâncoveanu şi familiei Cantacuzinilor. O cronică oficială a domniei lui Brâncoveanu alcătuieşte Radu Greceanu. Stolnicului Constantin Cantacuzino îi vom datora o încercare de reconstituire ştiinţifică a începuturilor neamului românesc, Istoria Ţării Româneşti, care anunţă Hronicul lui Cantemir şi scrierile istorice ale reprezentanţilor Şcolii Ardelene. Cu excepţia cronicii lui Constantin Cantacuzino, paginile scrise de cronicarii munteni au un pronunţat caracter politic, reflectând, în fond, lupta pentru putere din momentul respectiv. Cronicarii moldoveni pe străduiau să respecte adevărul istoric, dar în cronicile muntene vom observa, chiar pentru trecutul mai îndepărtat, o atitudine partizană, deformatoare, nu fără consecinţe notabile în plan literar. Tentaţia deformării detaliilor, informaţiilor va fi întreţinută sistematic şi, pentru a afla adevărul istoric, suntem nevoiţi să citim cu circumspecţie aceste pagini. Autorii recurg la pamflet pentru a-i denigra pe adversari. În vreme ce moldovenii au 158


considerat că au datoria patriotica de a se continua unii pe alţii, cronicarii munteni iau de fiecare dată totul de la început, în funcţie de interesele partidei din care fac parte. 4 a. Letopiseţul Cantacuzinesc A fost atribuit de N. Iorga lui Stoica Ludescu, logofăt al familiei Cantacuzino. Autorul începe de la întemeierea principatului (1290, mai devreme decât au demonstrat cercetările istorice) şi povesteşte evenimentele până în primii ani de domnie ai lui Constantin Brâncoveanu. Până la 1660 este o compilaţie a scrierilor anterioare, iar de la 1660 o lucrare cu caracter memorialistic. A fost publicat pentru prima dată în 1847 (vol. IV-V, “Magazin istoric pentru Dacia”) de către N. Bălcescu şi A.T. Laurian. Ediţii bune au dat C. Grecescu şi Dan Simonescu (1960), Mihail Gregorian (1961), Liviu Onu (1970). Letopiseţul prezintă punctul de vedere al familiei Cantacuzinilor. Începe cu aluzii la originea romană a poporului nostru, dar nu socoteşte necesară o predoslovie, aşa cum procedează moldovenii. Autorul se dovedeşte un bun cunoscător al textelor sacre, la care face adesea apel. El subliniază în repetate rânduri rolul jucat de Basarabeşti în istoria ţării. Cantacuzinii se considerau continuatorii lor. Dintre contemporani, postelnicul Cantacuzino este lăudat. Adevărul e că reprezentanţii Cantacuzinilor urmăreau să instaureze în Ţara Românească o monarhie autoritară şi chiar să realizeze o uniune cu Moldova, ceea ce ar fi dus la întărirea puterii de apărare în faţa turcilor. Paginile cronicii oglindesc o istorie agitată, cu dese conflicte care se soldau cu tăieri de capete, cu războaie şi comploturi, pe fondul sărăcirii continue a celor de jos. Vina e dată pe venetici, pe greci, dar familia Cantacuzinilor, care se considera apărătoare a intereselor pământenilor, avea origine grecească, iar Bălenii, consideraţi greci, descindeau din familii neaoşe. Abuzurile de tot felul fac viaţa insuportabilă. Domnia lui Grigore Ghica aduce asupra ţării “multe nevoi şi grele dăjdi. Şi nu era numai despre dânsul, ci şi grecii încă-i prăda şi-i mânca cu tot felul de meşteşuguri, precum sunt ei învăţaţi”. Întâlnim la Stoica Ludescu pasaje de interes literar, în alcătuirea câtorva portrete, în descrieri, îl folosirea unor procedee literare. 159


Zavistia e tema pasajului care prezintă sfârşitul dramatic al lui Mihai Viteazul: “şi căzu trupul lui cel frumos ca un copaci, pentru că nu ştiuse, nici să prilejise sabiia lui cea iute în mâna lui cea vitează. Şi-i rămase trupul gol în pulbere aruncat, că aşa au lucrat pizma încă din ’ceputul lumii. Că pizma au pierdut pre mulţi bărbaţi făr’ de vină, ca şi acesta. Căci era ajutor creştinilor şi sta tare ca un viteaz bun pentru ei, cât făcuse pre turci de tremura de frica lui. Iar diavolul, cel ce nu va binele neamului creştinesc nu l-au lăsat, ci iată că cu meşteşugurile lui au întrat prin inima celor hicleni, pân-îl dederă morţii. Şi rămaseră creştinii, şi mai vârtos Ţara Rumânească, săraci de dânsul”. Şi, evident, autorul nu se dă în lături să-i blesteme pe cei vinovaţi. Portretul lui Radu Vărzariul ne edifică asupra forţei de pamfletar a autorului: “Iară Radul armaşul era de moşie rumân. Şi tată-său grădinariu de verze la Ploieşti. Pentru aceia numele său s-au poreclit de i-au zis Vărzariul. O, rea sămânţă au fost, că nu s-au făcut varză bună, ci de mic au răsărit fiul dracului (...). Acesta era om îndrăcit şi făr’ de ruşine şi iubitor a vărsa sângele oamenilor. Început-au a-şi arăta veninul asupra săracilor, că să lăsa ca un şarpe mânios, de muşca pre unii şi pre alţii”. Portretul continuă în aceeaşi manieră a acumulării de observaţii negative, încât nu-i găsim egal într-o pagină de cronică moldovenească decât poate în portretul lui Gin Alipaşa din letopiseţul lui Neculce. Mânia şi dispreţul, încrâncenarea caracterizează stilul lui Stoica Ludescu. Evident că paginile devin foarte colorate, ca nişte blesteme argheziene, cum remarca şi G. Călinescu. Răscoala seimenilor din timpul lui Matei Basarab prilejuieşte autorului pagini de mari violenţe verbale: “Şi aşa fiind ei turbaţi, ca nişte porci făr’ de nici o ruşine să suiră sus, în casele domneşti şi dederă năvală unde zăcea domnul lor căutând pre aceşti boiari sub căpătâiul lui, supt paturi, prin poduri, prin cămări, prin lade, până-i găsiră (...). Iar ei nu să mai aşeza, ci ca nişte lupi flămânzi şi ziua şi noaptea zbiera şi umbla pe la casele boiarilor, ca nişte calici, de-i pedepsea şi le cerea de băutură”. Dan Horia Mazilu vorbea de o “retorică a imprecaţiei”,101 sintagmă care se poate aplica şi celorlalte cronici. Acelaşi cercetător analiza 101

Cronicari munteni, Bucureşti, Ed. Minerva, 1978, p. 41.

160


pamfletele, panegiricele şi înclinaţia spre povestirea de aventuri a autorului. Portretul panegiric se află la antipodul pamfletului şi evocă o figură pe care Stoica Ludescu o admiră, cum ar fi cea a postelnicului Constantin Cantacuzino. Remarcăm o anumită forţă a verbului, care sugerează regretul universal după cel dispărut: “O, diavole, răul pizmaş neamului omenesc, cum prelăstişi pre Gligorie-vodă de omorî pre Costandin fără judecată, fără vină nimic. Iar ţara toată plângea pre Costandin postelnicul, că au pierdut un stâlp mare, care au sprijinit toate nevoile ţării. Plângu-l şi săracii, că ş-au pierdut mila; plângu-l carii au avut de la el multă căutare; plângu-l şi păgânii şi creştinii şi toate ţările care l-au ştiut şi carii nu l-au ştiut, ci numai de numele lui au auzit, pentru multă înţelepciune şi bunătate ce făcea în toate părţile”. Cunoaşterea artei oratorice se observă în pasajele care transcriu discursurile lui Matei Basarab înaintea unor lupte sau al lui Brâncoveanu la urcarea pe tron. Discursurile conţin elementele de “captatio benevolentiae”, de dezvoltare a ideii principale şi orientare a atenţiei spre scopul urmărit de vorbitor, inserându-se şi imagini care să frapeze, să ţină atenţia trează. Letopiseţul Cantacuzinesc a fost sursă documentară pentru istorici străini (J.Chr. Engel) şi români (D. Cantemir, M. Kogălniceanu, N. Bălcescu). 4 b. Radu Hrizea Popescu (c. 1655-1729) Scrie un letopiseţ pe placul Bălenilor. Îi ura pe Cantacuzini pentru că tatăl său, vistiernicul Hrizea, căsătorit cu Maria Băleanu, fiica banului C. Băleanu, a fost ucis din ordinele lor. Împreună cu familia pleacă, în acele împrejurări, la Istanbul, apoi în Moldova, la curtea Ducăi Vodă, şi revine în Muntenia în 1687. Acumulase o frumoasă cultură şi se aştepta la ranguri mari, dar Brâncoveanu, pentru că făcea parte din tabăra Bălenilor, nu i le acordă, fapt care determină chiar organizarea unei revolte în 1700. Mare ban va ajunge în vremea lui N. Mavrocordat, căruia îi dedică Istoria, ceea ce nu-l împiedică să contribuie, după câte se pare, la arestarea acestuia de către nemţi. În 161


1721 va fi numit mare vornic de către Şerban Cantacuzino, dar se va călugări în acelaşi an, sub numele de Rafail. Istoriile domnilor Ţării Româneşti, titlul original al lucrării lui Radu Popescu, a fost publicată fragmentar de N. Bălcescu în “Magazin istoric pentru Dacia” (în numere apărute între 1845 şi 1847), dar ediţii temeinice din punct de vedere ştiinţific au apărut numai în ultimele decenii: M. Gregorian (vol. I Cronicari munteni, 1961), C. Grecescu (ediţie critică, 1963, Ed. Academiei), V. Ene (1968, 1973). Istoriile domnilor Ţării Româneşti (1290-1729) a pus multe probleme în legătură cu paternitatea.102 A rămas stabilit că Radu Popescu este autorul celei de a doua părţi, care narează evenimentele perioadei 1689-1729. Pentru prima parte, părerile sunt încă împărţite: unii îl consideră autor pe Radu Popescu (C. Grecescu, M. Anghelescu), alţii (N. Iorga, P.P. Panaitescu ş.a.) îl cred autor pe Constantin căpitanul Filipescu. Cronica foloseşte pentru perioada de până la 1665 cam aceleaşi izvoare ca Letopiseţul Cantacuzinesc, realizând o compilaţie. După 1665), răspunde cronicii Cantacuzinilor. Astfel că Grigore Ghica apare ca un domn bun, drept, dar Antonie din Popeşti, care i-a sprijinit pe Cantacuzini, ca o simplă marionetă. Domniile lui Şerban Cantacuzino şi C. Brâncoveanu devin pacoste pentru ţară şi pentru boierii care “ţin la binele ţării”. Moartea postelnicului Cantacuzino abia e amintită, dar se insistă asupra morţii vistierului Hrizea din Popeşti, tatăl cronicarului. Marele cărturar, care era stolnicul Cantacuzino, e “hoţul acel bătrân”, autorul punând moartea fratelui său Şerban şi chiar a nepotului (Brâncoveanu) în seama sa. Nicolae Mavrocordat, care l-a sprijinit, apare ca domnul perfect, Radu Popescu făcând temenele penibile în paginile despre el. De remarcat că autorul priveşte evenimentele din Muntenia în relaţie cu cele din Ardeal şi Moldova sau chiar din alte ţări, ca în opera lui Costin sau Neculce. 102

V. “Revista de istorie şi teorie literară”, 1975 şi 1978; M. Anghelescu, Din nou despre Cronica bălăcenească, RITL, XXII, 1973, nr. 4; idem, ibidem, Asupra cronicilor muntene din a doua jumătate a sec. al XVII-lea, RITL, XXV, 1976; Cătălina Velculescu, Legende: reflexe în istoriografie, RITL, XVI, 1978, nr. 1.

162


S-a observat că Radu Popescu, într-o măsură mai mare decât ceilalţi cronicari, are o predilecţie pentru ceea ce s-ar chema “artă a spectacolului”.103 Istoria e văzută ca un spectacol, viaţa o scenă de teatru în care au loc toate întâmplările cu protagonişti reali. De altfel, Radu Popescu descrie pentru prima dată la noi un spectacol al străzii: spectacolul pehlivanilor (saltimbancilor). Autorul reţine amănuntele mişcărilor, aspectele senzaţionale ale spectacolului, sugerând cu expresivitate mirarea plină de încântare. Dar nu numai cu acest prilej apreciază arta spectacolului. El observă că şi oamenii au câteodată plăcerea de a juca teatru, cum se întâmplă cu un domnitor ca Radu Leon, care, după ce obţine domnia, vrea “să să plimbe pen Ţarigrad cu pompă domnească, să-l vază prietenii”. Stroe Leurdeanul, acuzat de complot, e plimbat prin târg: “şi i-au făcut judecată de moarte şi l-au pus într-un car cu doi boi, numai cu antiriul şi cu nădragii şi i-au pus neşte priviţ la car şi i-au spânzurat răvăşelele acelea (ale cui vor fi fost Dumnezeu ştie), şi aşa cu acea pompă l-au trecut prin târgu şi l-au dus la mănăstirea Snagovului, dar nu l-au omorât, ci fără voie lau călugărit...”. Mazilirile, venirea unor domni la putere creează prilejuri de punere în valoare a resurselor expresive ale limbii. Mazilirea lui Antonie Vodă şi închiderea boierilor sunt prezentate cu ajutorul vorbirii directe, ca într-o pagină de dramă: “Deci mergând domnii cu boiarii la viziriul şi aştepta caftane, începu a întreba: Care iaste Mareş: Zise: Eu sunt! Ia-l! Ci-l luară. Care iaste Ghiorghie vornic? Zise: Eu sunt. Ia-l! Ci-l luară. Care iaste Şărban: Zise: Nu iaste. (...). Care este cutare, cutare? Îi luară pă toţi şi rămase domnul singur cu ceilalţi boiari. Şi zise domnului: Împăratul te-au mazâlit”. Radu Popescu evită portretul în stil clasic şi preferă să nareze fapte semnificative, care ilustrează o trăsătură de caracter. Portretul lui Ştefan Cantacuzino începe cu un condiţional-optativ, mimând obiectivitatea, pentru ca apoi să lanseze o suită de acuzaţii grave, care răstoarnă perspectiva şi trădează intenţiile autorului: “Ştefan-vodă încă ar fi fost domnu lăudat ca şi alţi domni, având şi chip şi ţărămoniile cumsăcade, de n-ar fi fost cu totul nestătători la toate vorbele şi lucrurile lui. Făgăduia multe daruri şi boierii unora-altora, şi pă urmă 103

N. Manolescu, op.cit., p. 68.

163


toate rămânea la deşertăciune şi mai vârtos că era ghenegolatri, asculta întru cele mai multe pă doamnă-sa, cât să deşchisesă poartă mare despre doamnă-sa, ci care mergea despre poarta aceia să folosiia multu. Lacom de bani încă era foarte, şi au luat bani mulţi din ţară, mai mulţi pentru treaba lui, decât a împărăţii. Mai vârtos că au sărăcit pe boiari, pă mănăstiri, pă jupânese sărace, de le-au luat mulţi bani cu făgăduieli mincinoase că le va da azi-mâine, şi toţi au rămas păgubaşi”. În prezentarea lui Nicolae Mavrocordat foloseşte preteriţiunea, prefăcându-se a omite calităţile domnului pentru a nu fi bănuit de părtinire, dar nu face altceva decât să-şi pregătească lauda exagerată din final. “A pomeni toate bunătăţile pe deplin câte avea domul nu mă lasă obiceiul istorii pentru ca să nu dau bănuială de colachiie, care rumăneşte să cheamă cicotnicie, drept aceea cu tăcerea le trec, numai atâta zic că toate faptele îi era cu dreptate şi nicicum nu suferiia să se facă cuiva strâmbătate, din fire fiind iubitor de dreptate, milostiv, lesne iertător şi cu frica lui Dumnezeu. Care aceste toate văzându-le însumi cu ochii, dă le voiu trece eu cu tăcerea, pietrile vor striga”. Dezlănţuirea pamfletarului creează pagini întunecate, de ură nedisimulată. Proza naturalistă de mai târziu îşi poate afla într-o asemenea pagină un precursor: “Prin mijlocul acestor vremi, au venit veste du peste Olt că Barbul sărdar, începător turburărilor şi al stricăciunii ţării şi cap hoţilor şi tâlharilor, au crepat şi s-au dus dracului, iar cu moartea rea şi groaznică, precum de la cei ce au fost faţă acolo am auzit, încă în zece zile ce au bolit s-au umflat şi au negrit tot trupu, şi încă viu fiind ochii amândoi i-au sărit din cap iar după ce au murit şi au trecut trei zile, au fost ieşit viermi din pământ şi putoare mare, cât s-au umplut beserica, care minune s-au auzit pătutindinea şi au trimis boiarii cei de la Craiova, de le-au adus viermi, pentru credinţa, de au văzut. Au fost viermi mari albi cu capetile negre”. Portretizarea prin anecdotă o întâlnim şi la Neculce. Radu Popescu are darul de a contura atmosfera unei epoci, fie că e vorba de scene ale suferinţei în masă, fie că e vorba de evoluţia unui individ. Cruzimea e subiectul multor “scene” prezentate cu detaşare, ca nişte lucruri fireşti. Mihnea Vodă pune la cale măcelul boierilor în sunetele muzicii domneşti, seimenii ucid pe toţi cei întâlniţi în cale. 164


Dar Radu Popescu se opreşte şi la alte aspecte din viaţa societăţii medievale: plimbările boierilor, ospeţele, petrecerile, ceremoniile, ş.a. La nunta fiicei lui Nicolae Mavrocordat, atracţia o constituie jocurile şi horele: “Făcutu-s-au jocuri la această nuntă, care nu s-au făcut altădată, hore de boiari şi de coconi, hore de jupânese şi de cocoane, tot împodobite, în mijlocul curţii domneşti, de care podoabe să mira şi solul”. De aici, precum şi din contemplarea unor capodopere ca Mănăstirea Curtea de Argeş, se desprinde imaginea unei lumi care ştia să trăiască şi nu-şi interzicea nici o voluptate. Cronicarul transmite sentimentul că nu-l lasă indiferent nici una din imagini şi că nu-l pot păcăli aparenţele. Uneori ironia lui este necruţătoare, ca în acest exemplu: “De acest domn scriu moldovenii că l-au omorât doamnă-sa (zău, de treabă jupâneasă moldoveancă, să-şi omoare bărbatul!)”. Letopiseţul lui Radu Popescu se apropie mult de pagina de literatură artistică. 4 c. Radu Greceanu Logofăt al lui Brâncoveanu, scrie o biografie a acestuia intitulată Istoria vieţii luminatului şi preacreştinului domnului Ţării Româneşti, Io Constandin Brâncoveanu Basarab Voievod, care povesteşte evenimentele cuprinse între 1688 şi 1714. A fost publicată pentru prima dată tot de N. Bălcescu (1846, vol.II al revistei sale). Ediţii bune au dat M. Gregorian (vol. II al cărţii Cronicari munteni, 1961) şi A. Ilieş (o ediţie critică, 1970). Radu Greceanu era un om cult, cum demonstrează colaborarea sa la traducerea Bibliei din 1688, a Mineielor şi a Mărgăritarelor, lucrare a lui Ioan Gură de Aur. Istoria sa se deschide cu o predoslovie în care se fac referinţe la Platon, Aristotel, Democrit, Ioan Gură de Aur, Grigore Teologul ş.a. În cele 110 capitole, mergând cu relatarea până în 1714, autorul exprimă interesele domnitorului, condamnându-i pe duşmani. Unii comentatori (N. Manolescu, de ex.) consideră că nu are calităţi

165


literare, alţii (Dan Horia Mazilu, E. Negrici104) îi găsesc totuşi şi alte virtuţi decât cele documentare. Este o lucrare encomiastică, dominată de efortul autorului de a demonstra sacrificiul domnitorului pentru folosul de obşte. Portretul domnitorului este portretul ctitorului atâtor instituţii care au adus faima domniei (şcoli, lăcaşuri de cult, tiparniţe): “Căci măriia-ta eşti cu daruri vrednice împodobit şi ai îngrijit de această ţară cu o aşa adâncă pricepere şi înaltă priveghere, în atâta blândeţe şi răbdare, pornită din sufletească dragoste ce îi porţi, încât eu poci să dau chezăşie că politiia luminată şi plină de bunătate a înălţimei-tale este cu adevărat asemănătoare cu înţelepciunea lui Democrit...”. Viaţa lui Constantin Brâncoveanu, titlu sub care mai este cunoscută cronica, dovedeşte că autorul a avut în primul rând în vedere exactitatea informării şi mai puţin expresivitatea discursului său. 4 d. Anonimul Brâncovenesc În schimb, autorul celeilalte cronici despre Brâncoveanu, anonim, dovedeşte un real talent literar. Istoria Ţării Rumâneşti de la octombrie 1688 până la martie 1717 (cunoscută şi cu titlurile: Cronica anonimă şi Anonimul Brâncovenesc) a fost cunoscută datorită lui Nicolae Bălcescu, care o publică fragmentar în 1847. Prima ediţie ştiinţific elaborată a apărut în 1959 sub îngrijirea lui C. Grecescu, care şi dă titlul de Istoria Ţării Rumâneşti... Acesta este textul reprodus şi în Cronicari munteni (vol. II, 1961). Lucrarea a fost scrisă, probabil, de prin 1707, cu un răgaz între 1711 şi 1716, de către un boier defavorabil lui Brâncoveanu, ostil Cantacuzinilor, al cărui nume a rămas deocamdată necunoscut, căci nici una din ipoteze nu s-a dovedit convingătoare.105 E scrierea cea mai obiectivă despre evenimentele acestei perioade, deşi i se poate reproşa, totuşi, partizanatul. S-a discutat despre spiritul baroc al 104

105

E. Negrici, Figura spiritului creator, Bucureşti, Ed. Cartea Românească, 1978, p. 165 şi urm.; Dan Horia Mazilu, Cronicari munteni, op.cit., Vocaţia europeană…, op.cit. V. Dan Horia Mazilu, Vocaţia..., op.cit., p. 88.

166


autorului, care mizează pe anumite efecte dramatice ale scenelor povestite şi pe oralitate. Este considerat un precursor al stilului indirect liber în literatura noastră, apropiat de Neculce prin optica asupra oamenilor, evenimentelor. Autorul are simţul naraţiunii şi multe pagini devin nuvele realiste. Aşa sunt paginile care povestesc instalarea la tron a lui Brâncoveanu, complotul împotriva lui Petru I al Rusiei, complotul lui Dumitraşcu Corbeanul ş.a. Scenele foarte vii mizează pe dialog, pe discurs, pe cunoaşterea psihologiei protagoniştilor. Cortegiul grotesc ordonat de domnitor când descoperă complotul lui Staico şi discursul pe care i-l ţine atrag atenţia: “Şi trimise pe gâdea cu un ciomag mare în mână de veniia înaintea lor în chip de postelnic, că aşa să auziia, precum Staico vrea să fie domn în Ţara Rumânească. Drept aceea şi Constandin-vodă îi făcea cinste ca aceea de-i trimise pe gâdea în loc de postelnic mare, cu toiag de beldie şi pe armaşul cel mare înainte însemnând şi sfârşitul lui în ce chip va să fie...”; “N-aş fi gândit, Staico, sa văz una ca aceasta, zău, n-aş fi gândit în viaţa mea. Cela ce într-atâta vreme, printr-atâtea locuri şi cu atâtea feluri de umblete astăzi să te văz aşa dinaintea mea întracestaşi chip, zău, n-aş fi gândit”. Anonimul Brâncovenesc manifestă predilecţie pentru situaţii dramatice, rezolvate prin dialog. Domnul se supără pe un slujbaş, care îi jefuia pe cei mai de jos ca el: “şi au strâns domnul divan de boieri şi l-au adus şi pă el la divan. Şi au zis domnul: Cluceriu, când te-am trimis în ţară cu slujbe, fiind cu boierie, dreptate am poruncit să faci, au nedreptate şi jafuri? El zise: Ba dreptate ai poruncit, măria-ta, să fac. Şi începu a să îndrepta din cuvinte, iară domnul zise: Dar acestea ce sunt? Şi scoase hârtioarele cu iscălitura lui...” Bineînţeles că “deaca au văzut, au rămas înghieţat”. Autorul îşi îndreaptă mai rar atenţia către portret. Când o face, de obicei mizează pe antiteză, fie între personaje, fie în cadrul portretului respectiv. Portretul lui Brâncoveanu are în centru opoziţia dintre norocul acestuia, ales de destin şi dăruit cu de toate, şi alţi domnitori: “Că mulţi au noroc în lume, dar nu în toate, că unii au noroc de cinste, iar nu de feciori, şi de bogăţie, şi de stat frumos, şi de altele, alţii au noroc de feciori, iar nu de cinste, şi de bogăţie şi de altele, şi tot au şi lipsă de unile (...) iar acest domn în toate au avut noroc, 167


bogat, frumos la chip, la stat, vorba lui frumoasă, cu minte mare, rude multe, fii, feate din destul, gineri, nurori, cinste mare şi în boieria lui, şi în domnia lui, ci au domnit nici o lipsă nu va fi avut”. Se prezintă aici chipul domnitorului fericit, dar nu a fost tocmai aşa. Narator remarcabil, anonimul autor el acestei cronici pune un început anumitor linii ale prozei muntene. 4 e. Stolnicul Constantin Cantacuzino Nu din considerente strict literare ne vom opri asupra operei lui Constantin Cantacuzino stolnicul (c. 1639, 1640-1716), care a iniţiat un tratat de istorie, în felul în care se vor ilustra mai târziu reprezentanţii Şcolii Ardelene. Stolnicul şi-a făcut studiile la Constantinopol şi Padova. A fost unul din cei mai culţi oameni ai vremii sale. posedând una din cele mai bogate biblioteci de la începutul secolului al XVIII-lea. Are un rol foarte important în conducerea treburilor ţării în vremea lui Brâncoveanu, nepotul său, precum şi în vremea lui Ştefan Cantacuzino, fiul (1714-1716). Va muri ucis de turci odată cu Ştefan. Istoria Ţării Rumâneşti întru care să cuprinde numele ei cel dintâi şi cine au fost lăcuitorii ei atunci şi apoi care o au mai descălecat şi o au stăpânit până şi în vremile de acum s-au tras şi stă a fost tipărită mai târziu decât alte cronici. George Ioanid o publică în 1858, Kogălniceanu în vol. II al Cronicilor României (1872, atribuind-o lui Nicolae Milescu). N. Iorga va demonstra cu argumente convingătoare că lucrarea aparţine stolnicului (ediţia din 1901). În Cronicari munteni (1961) se reproduce textul stabilit în 1944 de Dan Simonescu. Titlul lucrării arată că stolnicul voia să scrie o istorie completă a ţării, dar sfârşitul dramatic l-a împiedicat. Era intrigat de neadevărurile care apăreau în diferite cronici, ca şi Miron Costin, convins că “fără istorie nu numai de râsul altora şi de ocară suntem, ci şi orbi, muţi, surzi suntem de lucrurile şi faptele celor mai de demult”. De altfel, în predoslovia la cele opt capitole câte a apucat să scrie, îşi expune părerile cu privire la istorie. Priveşte critic izvoarele, arată sărăcia documentelor interne, inexactităţile din informaţiile oferite de tradiţii 168


şi creaţia populară. Multe din izvoarele interne sunt inutilizabile, pentru că unele laudă prea mult, altele hulesc prea mult. La fel ca Neculce şi Cantemir, îşi dă seama de valoarea istorică a creaţiei populare, a poveştilor şi a “cântecelor cari vestesc de vitejie”. Pentru problemele referitoare la originea românilor, dar şi pentru alte aspecte (relatarea ajunge până la migraţia hunilor şi se încheie cu un portret al lui Atila), recurge la surse străine, enumerate şi de Miron Costin, în mare parte, când scrie De neamul moldovenilor: Titus Livius, Strabo, Dio Cassius, Enea Silvio Piccolomini, Martin Kromer, Antonio Bonfini ş.a. Stolnicul a fost preocupat de cunoaşterea adevărului în toate aspectele abordate, de aceea mărturiseşte truda, căutarea documentelor, căci cronicile interne, câte erau, nu prea foloseau, fiindcă “atâta iaste de netocmit, de încurcat şi de scurt, cât mai multă turburare şi mirare dă celui ce ceteşte, decât a şti cevaşi adevăr dintr-însul”. Stolnicul trece în revistă diferitele izvoare folosite şi face ceea ce astăzi s-ar numi o critică a lor. Apare limpede intenţia de a da o operă monumentală şi nu putem decât să regretăm că n-a dus-o la bun sfârşit. Reacţionează la celebra basnă lansată de interpolatorii lui Ureche şi se miră că aceştia n-au fost mai circumspecţi cu paginile unde au aflat-o “pentru că pururea şi nevindecaţi şi ungurii au stătut vrăjmaşi şi pizmaşi rumânilor, şi atâta cât de ar fi putut, ar fi supus pe toţi sub jugul lor, cum şi pe mai multa parte den toţi câţi să află acum în Ardeal i-au supus şi i-au făcut iobagi cum le zic ei”. Câteva idei sunt dezbătute cu spirit critic: originea romană a românilor, însemnătatea elementului autohton, latinitatea limbii, unitatea de origine a tuturor românilor. “Însă românii, spune stolnicul, înţeleg nu numai ceştea de aici, ce şi den Ardeal, carii încă şi mai neaoşi sunt şi moldovenii şi toţi câţi şi într-altă parte să află şi au această limbă, măcară fie şi cevaşi mai osebită în neşte cuvinte den amestecarea altor limbi, cum s-au zis mai sus, însă tot unii sunt. Ce dară pe acestea, cum zic, tot rumâni îi ţinem, că toţi aceştia dintr-o fântână au izvorât şi cură”. Continuitatea românilor în vechiul teritoriu al Daciei este altă mare idee. Stolnicul respinge ideea exterminării dacilor (nu acceptă purismul) şi elogiază vitejia cu care dacii şi-au apărat pământurile, “ostaşi mari şi tari la bătaia războaielor, nepoftitori a să supune altora, nici a să birui de alţii îngăduia”. Stolnicul exclamă cu 169


mândrie: “iară noi, rumânii, suntem adevăraţi romani şi aleşi în credinţă şi bărbăţie”. Stolnicul a scris o carte erudită, în care licăreşte geniul. Calităţile literare sunt lăsate în umbră de sobrietatea discursului ştiinţific. 5. Alţi cronicari Şi în Moldova, şi în Muntenia, au activat în perioada la care ne-am referit până acum alţi cronicari, mai puţin importanţi, dar care, la vremea lor, s-au bucurat de o oarecare audienţă. În Transilvania, Radu Tempea alcătuia Istoria sfintei beserici a Scheilor Braşovului, scriau Gheorghe Brancovici, Radu Duma, Teodor Corbea, Dimitrie Eustatievici ş.a., care pregătesc terenul pentru Şcoala Ardeleană. Între cronicarii moldoveni, se distinge Nicolae Costin, dar preocuparea pentru cronică a impus şi nume mai puţin cunoscute: Ioniţă Canta, Ienache Kogălniceanu, Axinte Uricaru ş.a. Muntenii Mihai Cantacuzino, Chezarie de Râmnic, Filaret ş.a. nu aduc nimic nou din punct de vedere literar în discursul istoric, marcând, de fapt, declinul cronicii. 5 a. Nicolae Costin (1660-1712) Fiul marelui cronicar scrie Letopiseţul Ţării Moldovei de la zidirea lumii până la 1601 (între 1700 şi 1712), o compilaţie destul de anostă, interesată mai mult de documentar. Ştefan Ciobanu îl considera “un nedreptăţit în istoria literaturii române”,106 pentru că erudiţia, cultura îl situează între cei mai importanţi oameni din literatura noastră de la sfârşitul secolului al XVII-lea şi începutul secolului următor. Mai realist, N. Iorga, comparându-l cu înaintaşii, argumentează convingător de ce nu i se acordă o mai mare atenţie. Costin este “pedant, rece, prudent, măsurat, un compilator prin vocaţie, mândru că merge pe căi străine”107 şi face figura “cărturarului

106 107

Op.cit., p. 506. N. Iorga, Istoria literaturii româneşti, vol. II, Bucureşti, 1926, p. 108.

170


sec, viermele de carte, pisarul erudit, cu călimările în brâu şi volumele subsuoară.108 Adevărul e că N. Costin evoluează în umbra tatălui său. Atât predoslovia, cât şi paginile despre originea românilor nu aduc nimic nou, nici în modalitatea de abordare, nici în calitatea informaţiei oferite. Cealaltă carte a sa, o cronică a domniei lui Nicolae Mavrocordat, Letopiseţul Ţării Moldovei de la 14 oct. 1709 până în septembrie 1711, se apropie de spiritul cronicilor muntene, fiind scrisă, se pare, din iniţiativa domnitorului. De altfel, culorile în care îl prezintă, model uman din toate punctele de vedere, ne îndreptăţesc să presupunem o subordonare pe care n-ar fi acceptat-o niciodată înaintaşii săi. O traducere a lui Nicolae Costin a fost foarte apreciată la vremea aceea. Ceasornicul domnilor a circulat în manuscris, copiată de mai multe ori, prezentând într-o formă agreabilă istorioare educative. Scrisă în limba spaniolă de către Antonio de Guevara (1481-1545), a fost tradusă, ca şi Floarea darurilor, în mai toate limbile de circulaţie europeană. Evocând viaţa împăratului Marc Aureliu, se realizează un mozaic de naraţiuni, cugetări, citate din Biblie, anecdote cu sens moral. N. Costin elimină unele capitole, creează altele, încât versiunea lui pare o prelucrare. Partea a patra cuprinde referiri la realitatea contemporană autorului. Reţin atenţia sfaturile despre educaţia copiilor, responsabilitatea familiei faţă de ei, despre alegerea şi pregătirea dascălilor. 5 b. Radu Tempea (c. 1691 – 1742) Este foarte puţin cunoscut publicului mai larg, chiar şi după reeditarea, în 1969, de către Octavian Schiau şi Livia Bot, a Istoriei sfintei beserici a Scheilor Braşovului. Nu a alcătuit o simplă monografie, cum s-ar părea. Istoria devine o cronică pentru anii 14841742. Radu Tempea a folosit şi cronica veche a popii Vasile, transcriind-o, apoi, diverse însemnări, documente, propriile amintiri. Lucrarea lui Radu Tempea prezintă comunitatea braşoveană a româ108

Idem, ibidem, p. 118.

171


nilor din Schei, apărători ai Ortodoxiei, sprijiniţi de domnii din principate. Meseriaşi, negustori, scheienii se interesau de carte, cultură, şcoală, dovadă iniţiativele pe care le-au avut. Biserica “Sfântul Nicolae” a fost un centru de învăţătură românească, la care apelau uneori alte cetăţi. Aflăm despre popa Bratu, Iane, Dobra, Mihu solicitaţi de sibieni sau trimişi soli în principate. În secolul al XVI-lea, existau în Schei preoţi învăţaţi la care apelau administratorii catăţii. Se consemnează şi ajutorul dat de Neagoe Basarab în 1495 pentru ridicarea bisericii de piatră, în locul celei de lemn, dar greşeşte, evident, pentru că e vorba de Vlad Călugărul. Sprijin au acordat şi domnii Moldovei Petru Cercel şi Aron Vodă. Episodul evocării evenimentelor legate de unirea cu Biserica Romei aprinde pana autorului. Episcopul Athanasie Anghel se luptă cu scheienii şi generează chiar confruntări directe, cum e cea din sinodul de la Alba Iulia. “Atuncea braşovenii cu Ţara Bărsei şi făgărăşenii, cu toţii s-au lepădat că nu le vor ţinea [condiţiile unirii, n.n.], iară ei împingându-i din spate i-au scos din mănăstire”. Împotrivirea are sprijinul lui Constantin Brâncoveanu şi al Patriarhiei Constantinopolului, cum dovedesc scrisorile incluse în cronică. Unirea îl determină pe autor să scrie Plângerea oilor în mijlocul lupilor, unde povesteşte necazurile românilor care n-au vrut să o accepte. Dar lucrarea lui Radu Tempea nu are numai o valoare documentară. Pagini de literatură autentică descriu foametea şi ciuma care au înspăimântat ţinutul Braşovului, altele, prin dialog, aduc din neguri de vremi, situaţii autentice de viaţă. Pusă în circulaţie târziu, ea ar merita un studiu mai aprofundat. 6. Nicolae Milescu Spătarul (1636-1708) Considerat unul din cei mai mari oameni de cultură ai perioadei pe care o prezentăm, a fost contemporan cu cronicarii, cu D. Cantemir, rămânând în cultura noastră ca o personalitate de valoare europeană. Călătoriile, scrierile sale lasă o impresie de neşters. A ajuns în Germania, la Paris (primul român la Paris), în Suedia, a trăit la curtea ţarului Rusiei, unde s-a bucurat de mare cinste, ajunge şi în China, după ce traversează Siberia. Prin aceste călătorii, prin scri172


erile sale şi implicarea în mişcarea de idei a epocii, întinde o punte intre Răsărt şi Apus. S-a născut în Moldova în 1636, într-o familie de origine grecească. Tatăl era un boier din categoria mijlocie, cu moşie la Mileşti (lîngă Vaslui). Fiul Nicolae va studia la şcoala de pe lângă “Trei Ierarhi”, apoi la şcoala Patriarhiei din Constantinopol, sub oblăduirea unor dascăli celebri ca Gherman Vlasios şi Ioan Cariofilis. Studiază istoria, teologia, filozofia, latina, greaca, slavona, turca ş.a. Leagă la Constantinopol prietenii care îi vor fi de ajutor mai târziu: Dositei (viitor patriarh al Ierusalimului), Ştefăniţă (viitor domn). Se întoarce în Moldova în 1653, la curtea lui Gheorghe Ştefan ca grămătic. Avea o cultură impresionantă. Neculce îl evocă în legenda XLI. O vizită la Mănăstirea Neamţu în această vreme îl aduce în faţa unor icoane vechi şi scrie o Istorie despre sfânta icoană a Preacuratei noastre Stăpâne Născătoare de Dumnezeu. După ce Gheorghe Ştefan e nevoit să părăsească tronul, vine la domnie Gh. Ghica (1658-1659), care îl ridică la rangul de spătar. Domnitorul va fi mutat de turci în Ţara Românească, iar Milescu îl va urma, având prilejul să cunoască lucrările lui Matei al Mirelor despre ţările române. În 1660 îl aflăm din nou în Moldova, după mazilirea lui Gh. Ghica. Tronul va fi ocupat de Ştefăniţă, prietenul de la Constantinopol. Prietenia lor contrazice informaţia oferită de Neculce că acest domnitor ar fi pus să i se taie nasul. Faptul s-a întâmplat în vremea lui Iliaş Alexandru. La curtea lui Ştefăniţă traduce din greacă Carte cu multe întrebări foarte de folos pentru multe trebi ale credinţei noastre. După moartea lui Ştefăniţă, pleacă în Muntenia, la curtea lui Grigore Ghica, fiul lui Gh.Ghica. Domnitorul îl trimite la Constantinopol capichihaie (ambasador). Aşa se explică de ce, după 1664, odată cu mazilirea lui Grigore Ghica, pribegeşte în Apus. Gh. Ştefan îl va folosi ca diplomat la Stockholm pentru a obţine sprijin în vederea recuperării tronului. Ambasadorul Franţei la Stockholm îi solicită un studiu teologic în sprijinul jansenismului, ideea principală fiind că există legături între credinţa catolică şi cea ortodoxă. Studiul a fost publicat în vol. IV al operei Perpétuité de la foy de l’église 173


catholique (1669). Spătarul şi l-a intitulat pompos, în limba latină, Manual sau Steaua Răsăritului luminând Apusul, adică opinia Bisericii Răsăritene greceşti despre transsubstanţiunea Domnului şi despre alte controverse. Este prima scriere a unui român tipărită la Paris. Cartea a avut răsunet. I s-a răspuns (un pastor calvin). În iulie 1667, îl întâlnim la curtea lui Ludovic al XIV-lea, tot pentru a pleda cauza lui Gh. Ştefan. La scurt timp, pretendentul la tron moare şi Milescu revine în Moldova. Încearcă să profite de neînţelegeri şi se gândeşte la ocuparea tronului. Când Iliaş Alexandru descoperă complotul, îl va pedepsi. În 1671, se găseşte din nou la Constantinopol, pe lângă Dositei, care îi oferă o recomandare către ţarul Rusiei. Ajunge om de încredere al ţarului Alexei Mihailovici şi va fi numit şef al corpului de traducători. Primeşte misiunea de a călători în China (1675), cu care prilej va scrie Jurnal de călătorie în China şi Descrierea Chinei. La întoarcere are necazuri, pentru că ocrotitorii săi căzuseră în dizgraţie, dar în timpul lui Petru cel Mare participă la modernizarea Rusiei propunând diferite reforme. Între lucrările lui Milescu, traducerea Bibliei rămâne un act de referinţă. La plecarea din Constantinopol, se pare că a lăsat lui Şerban Cantacuzino manuscrisele cu traducerea integrală din limba greacă a Bibliei. Traducerea a fost făcută în timpul şederii la Constantinopol. Sunt documente care confirmă aceasta. Pe o traducere ulterioară a Bibliei, se află însemnarea: “Iară numai un izvod scris cu mâna, care l-au fost prepus (tradus) Nicolae Spătarul moldovean, dascăl şi învăţat în limba elinească care l-au izvodit de pe izvodul cel elinesc, ce s-au tipărit la Frangfort...”.109 Faptul că un cărturar laic a trecut la traducerea Bibliei arată că nu era suficient de puternică forţa intelectuală a clerului. Tipărirea din iniţiativa lui Şerban e un argument pentru afirmaţia că s-a folosit manuscrisul lui Milescu. Virgil Cândea studiază acest aspect şi reconfirmă presupunerile.110 Cei care au publicat Biblia în 1688 n-au făcut decât să simplifice textul, să-l cizeleze pentru a obţine o formă cât mai 109 110

Apud Istoria literaturii româneşti, vol. I, Bucureşti, Ed. Academiei, op.cit., p. 460. În Raţiunea dominantă, op.cit., pp. 106-214.

174


simplă, expresivă. Tălmăcirea este atât de impunătoare pentru ei, încât păstrează şi unele texte laice preluate de spătar, cum este Despre raţiunea dominantă, primul text filozofic tipărit în limba română. Textul a fost atribuit lui Josephus Flavius, dar se pare că aparţine unui anonim din Alexandria secolului I. Spătarul îl traduce cu titlul Pentru singurul ţiitoriul gând şi se străduieşte să găsească echivalenţe termenilor filozofici.111 Cele mai multe lucrări au fost scrise în limba rusă, la curtea ţarului: Aritmologhion (cartea mistică a numerelor), Hresmologhion (cartea cu profeţii), Sibilele (despre dispariţia imperiului Otoman), Vasilologhionul (cartea împăraţilor, un tratat de istorie universală), un dicţionar în opt limbi ş.a.

111

V. o prezentare în cartea lui V. Cândea, loc.cit., supra.

175


IV.

DIMITRIE CANTEMIR (26 octombrie 1673 – 21 august 1723)

Dimitrie Cantemir este una din personalităţile cele mai importante ale culturii noastre din toate timpurile. Spirit enciclopedic, ilustrează o sinteză a unor preocupări diverse, de ordin filozofic, politic, religios, ştiinţific ş.a. Marele învăţat a fost primul nostru cărturar care s-a bucurat încă din timpul vieţii de aprecierea învăţaţilor europeni, fiind ales membru al unor foruri ştiinţifice străine, traducându-i-se unele cărţi sau chiar publicându-i-se în ediţii princeps în limbi străine. Se naşte în familia lui Constantin Cantemir, viitor domn al Moldovei, care, cum spunea cronicarul, “carte nu ştie, numai iscălitura învăţase de o făcè”. Tatăl apreciază învăţătura şi are grijă ca fiul său, deosebit de înzestrat, să profite de o instruire aleasă. La început îl are dascăl pe Ieremia Cacavelas, care îi va orienta atenţia spre filozofie şi teologie. Mulţi ani, după ce tatăl ajunge domn, va trăi la Constantinopol, ca ostatic, apoi ca exilat, în vremea când Brâncoveanu se afla la conducerea Ţării Româneşti şi, mai târziu, în calitate de reprezentant (capichehaie) al lui Antioh, fratele său, ajuns domnitor. La Constantinopol, îşi desăvârşeşte instruirea la Academia Patriarhiei Ortodoxe. Învaţă greaca, latina, slava, turca, persana, araba, se iniţiază în medicină, geografie, aritmetică, fizică ş.a., cunoaşte diplomaţi străini, intelectuali greci şi turci. Personalitatea sa, de reprezentant al umanismului târziu, se va deschide spre cultura occidentală, fără a renunţa la valorile ortodoxiei, aşa cum se poate observa într-una din primele lucrări cu caracter filozofic, 176

IV. Dimitrie Cantemir

Divanul sau Gâlceava înţeleptului cu lumea... De asemenea, va studia cultura orientală şi va deveni un foarte bun cunoscător al ei. Kantemiroglu rămâne un compozitor, interpret şi muzicolog clasic în istoria muzicii turceşti. La Constantinopol, ca şi în ţară, s-a arătat foarte interesat de luptele politice pentru putere, în care se implică. După căsătoria cu Smaranda Cantacuzino, fiica domnului muntean Şerban, se gândeşte chiar la domnia Munteniei, luptând în acelaşi timp împotriva lui Brâncoveanu pentru a-l aduce la domnia Moldovei pe fratele său. În 1693 ajunsese domn, dar n-a rezistat decât trei săptămâni, fiindcă n-a avut banii necesari să-l înlăture pe Duca Vodă. La 14 noiembrie 1710 se află din nou în scaunul domnesc, într-o vreme foarte tulbure, după ce Turcia declarase război Rusiei. Turcii au trimis un om în care aveau încredere, dar Cantemir, în scurtă vreme, încheie alianţă cu ruşii, socotind că a venit timpul ca Moldova să scape da sub stăpânirea otomană. La 13 aprilie 1711 (la Liţk), el încheie un tratat secret, dar prezintă turcilor întâlnirea ca o iscodire a intenţiilor ruşilor. După lupta de la Stănileşti, părăseşte Moldova în condiţii dramatice, relatate de Neculce, unde nu va mai reveni. Speranţa întoarcerii renaşte după 1716-1718, când are loc războiul ruso-turc. De fapt, voia să fie instalat ca domn ereditar, iar Moldovei să-i fie recunoscută independenţa. Îşi dă seama că nu se vor împlini acestea şi, la chemarea ţarului, se instalează definitiv la Petersburg, părăsind Harkovul, unde se refugiase. Va fi consilier al lui Petru I, senator (adică ministru), se va recăsători eu o femeie foarte bogată (prinţesa Anastasia Trubeţkoi) şi va intra în rândul aristocraţiei ruseşti. La un moment dat, se iveşte chiar perspectiva de a ajunge socrul lui Petru I. Ia parte la campania din Caucaz din 1722-1723, dar boala i se agravează. Moare la moşia sa (Dimitrevka), în august 1723. Osemintele sale au fost aduse în ţară în 1935 (şi depuse la “Trei Ierarhi” din Iaşi). Şederea în Rusia n-a împiedicat recunoaşterea lui pe plan european, dimpotrivă. În 1714 este ales membru de onoare al Academiei din Berlin, la cererea căreia scrie Descriptio Moldaviae şi Historia incrementorum atque decrementorum Aulae Othomanicae, două lucrări prin care numele său va ajunge celebru în Europa.

177


Opera lui Dimitrie Cantemir, foarte variată, cu excepţia celei mai cunoscute lucrări, care este Descrierea Moldovei, pune serioase probleme de interpretare. Mesajul cărţilor, deseori alambicat, pare greu accesibil, mai ales într-o scriere ca Istoria ieroglifică, fiindcă Dimitrie Cantemir recurge la un limbaj greoi. Cărţile sale au fost publicate târziu (cu excepţia Divanului, 1698), nu întotdeauna în ediţii competitive.1 Activitatea sa începe cu preocuparea pentru filozofie şi teologie, sub influenţa dascălului său. Se pot stabili trei etape ale creaţiei, care au relevat diferite faţete ale personalităţii scriitorului. Un prim grup de lucrări, concepute până prin 1702, are ca subiect probleme filozofice şi religioase: Divanul sau gâlceava înţeleptului cu lumea sau giudeţul sufletului cu trupul (1698). Ioannis Baptiste Van Helmont physices universalis doctrina, o culegere de extrase din opera filozofului flamand J.B. Van Helmont, semnificative, consideră Cantemir, prin similitudinile cu teologia creştină; Sacrosanctae scientiae indepingibilis imago (Imaginea ştiinţei sacre, care nu se poate zugrăvi sau icoana de nezugrăvit a ştiinţei sfinte); Compendiolum universae logices institutionis (Mic compendiu de logică generală). Tot din această perioadă, datează şi Cartea ştiinţei muzicii după felul literelor, o expunere a problemelor teoretice ale muzicii turceşti, însoţită de 360 de melodii compuse de autor. 1

Operele principelui Demteriu Cantemir, vol. I-VIII, Ed. Academia Română, 1872-1901; o ediţie remarcabilă a Divanului, în 1969, realizată de V. Cândea (republicată în 1974, în primul volum al Operelor complete, Ed. Academiei, Bucureşti); Viaţa lui Constantin Cantemir, tradusă din latină de R. Albala şi apărută mai întâi în 1960, ulterior în 1973; Descrierea Moldovei, ed. 1973 (G. Guţu); Istoria ieroglifică, 1965 (ed. P.P. Panaitescu şi I. Verdeş), 1973 (ed. Stela Toma, vol. IV al Operelor complete). O scurtă bibliografie Cantemir: P.P. Panaitescu, Dimitrie Cantemir. Viaţa şi opera, 1958; P. Vaida, Umanismul în opera lui Dimitrie Cantemir, 1972; Şt. Giosu, Dimitrie Cantemir. Studiu lingvistic, 1973; Mariana Iovan. Dimitrie Cantemir. Bibliografie selectivă, 1973; v. şi lista bibliografică de la sfârşitul articolului despre D. Cantemir în Dicţionarul literaturii române până la 1900.

178


La Constantinopol scrie cea mai importantă operă literară a sa, Istoria ieroglifică (1703-1705). Preocuparea literară ar caracteriza, aşadar, o a doua etapă a scrisului lui Cantemir. Cei 12 ani petrecuţi în Rusia au dat roade pe plan literar şi ştiinţific: Descriptio Moldaviae (redactată între 1714-1716), Historia incrementorum atque decrementorum Aulae Othomanicae (17141716), Hronicul vechimei a romano-moldo-vlahilor (1719-1722), cu punct de plecare într-o lucrare în limba latină din 1717, Historia Moldo-Vlahica; Vita Constantini Cantemyrii (1714-1716). Evenimentele Cantacuzinilor şi Brâncovenilor, Cartea sistemei sau a stării religiei mahomedane ş.a., mai puţin importante. Divanul..., care apare la Iaşi sub îngrijirea hatmanului Lupu Bogdan, cu prefaţa laudativă a lui Ieremia Cacavelas, are, pe alocuri, caracterul unei antologii, prima în literatura noastră, de texte din diferite timpuri şi culturi: laice şi religioase, antice şi medievale. Textul de bază este Biblia, la care se revine foarte des, dar Cantemir apelează şi la citate din Dioptra lui Filip Solitarul, din Ioan Gură de Aur, Ioan Scărarul, Miron Costin, Dosoftei ş.a., din cărţile populare (mai ales Alexandria, Istoria Troadei, Varlaam şi Ioasaf). Tema disputei dintre suflet şi trup, între înţelepciune şi lume nu era nouă, carecterizează literatura Evului Mediu. Cantemir structurează dezbaterea în trei părţi: prima prezintă gâlceava dintre suflet (= înţelept = microcosm) şi lume (= trup = macrocosm), a doua reia dezbaterea şi argumentează contradicţia dintre concepţia creştină şi cea laică, iar partea a treia sugerează o împăcare a înţeleptului cu lumea. Soluţia propusă de autor pentru a rezolva conflictul etern dintre om şi lume este accesibilă credinciosului şi înseamnă alegerea căilor virtuţii, în mijlocul tentaţiilor de tot felul ale lumii. Cantemir se adresează celor care au ales calea ascetică, de retragere din lume, dar mai ales credincioşilor de rând, puşi la încercare în fiecare clipă de ispitele lumii în care trăiesc. Reflecţia filozofică se asociază cu o foarte bună cunoaştere a Ortodoxiei şi valorilor ei morale, surprinzătoare la un tânăr care de-abia trecuse de adolescenţă. Tema centrală a cărţii este binecunoscuta fortuna labilis, din perspectiva căreia se judecă nimicnicia vieţii “în trup”. Poemul lui Costin Viaţa lumii l-a influenţat pe 179


Cantemir, care reia motivele cunoscute: ubi sunt?, pulvis et umbra summus, trionfo della morte.2 În Divan există o încercare de rezolvare a problemei fundamentale a existenţei umane: confruntarea cu sentimentul perisabilităţii, al sfârşitului iminent. Înţeleptul propune creştinului o conduită stăpânită continuu de gândul la cele veşnice, la răsplata care va veni în lumea de “dincolo” pentru virtuţile acumulate în această viaţă. Cantemir face teologie de cea mai înaltă ţinută. Supleţea frazei, profunzimea mesajului, cultura autorului au făcut din ea o carte foarte citită, copiată des. Autorul situează în centrul existenţei cunoaşterea de sine şi cunoaşterea lui Dumnezeu, dobândirea, prin acestea, a înţelepciunii3. În elogiul pe care îl aduce, într-o altă lucrare, lui Van Helmont Encomion in I.B. Van Helmont et virtutem physices universalis doctrinae ejus, Cantemir reia idei teosofice din scrierile lui Van Helmont. Apropiată ca problematică este Icoana de nezugrăvit a ştiinţei sfinte, deşi accentul cade pe probleme de teorie a cunoaşterii, de fizică, referitoare la noţiunea de timp, discutarea chestiunii universalelor. Cantemir polemizează cu neoaristotelismul şi scolastica, argumentând din punct de vedere filozofic doctrina creştină şi amestecând, într-o manieră proprie, teologia cu gnoseologia, spiritul speculativ cu îndrumarea moral-religioasă. El crede că ceea ce s-a petrecut în Geneză poate fi cunoscut numai prin revelaţie, adică prin “ştiinţa sfântă”, că întâmplările ulterioare Genezei sunt accesibile raţiunii umane. Ca şi în Divanul, încearcă să împace credinţa cu ştiinţa. Cărţile istorice pe care le-a scris Cantemir prevestesc naşterea ştiinţei istorice la noi, deschid drum Şcolii Ardelene. Hronicul vechimei a romano-moldo-vlahilor este “opera unui Hasdeu al veacului al XVIII-lea”.4 Autorul a avut un plan vast, nepus în practică, din păcate. O documentare ieşită din comun (154 de titluri) trebuia să epuizeze 2

3 4

V. studiul motivului / motivelor în cartea D. Curticăpeanu, Orizonturile vieţii..., cit. supra şi Voichiţa Sasu, Destinul ideilor literare, Bucureşti, EDP, 1996. V. studiul lui V. Cândea la ediţia din 1990, ed. Minerva (Postfaţă, pp. 373 şi urm.). N. Manolescu, op.cit., p. 74.

180


subiectul, aşa cum spune autorul: “nici o piatră neclătită şi nici un unghiu nescociorât n-au lăsat”. Desigur că a plăcut reprezentanţilor Şcolii Ardelene. Deşi s-a publicat târziu (1835-1856), ea le era cunoscută prin còpiile care au circulat. Purismul lui Cantemir le-a atras interesul. În linia cronicarilor, autorul se ocupă, documentat, de origini, teritoriu, continuitate, limbă, obiceiuri. Îşi expune, într-o introducere, concepţia cu privire la istorie. Nu evită tonul polemic, îndreptat împotriva celor care denaturează adevărul istoric despre trecutul românilor “cu poala odajdiei vechimei vremilor”. Este mândru de originea romană (noi suntem “cea mai din lăuntru şi mai de treabă mădulare a împărăţiei romanilor”), condamnă “basna” lui Simion Dascălul şi face observaţia că a determinat o puternică şi uneori exagerată reacţie contrară. Cunoaşterea trecutului ne dă sentimentul fragilităţii vieţii omeneşti, dar ne şi întăreşte, pentru că trezeşte mândria pentru gloria strămoşească, înţeleasă nu numai ca o succesiune de victorii pe câmpurile de luptă, ci mai ales ca progres în civilizaţie. Istoria “învăţăturile şi vredniciile carile singure numai (...) şi din varvari elini, din păgâni romani a-i preface meşteşugul şi mijloacile arată”. Varianta românească a Hronicului..., care îi aparţine lui Cantemir, se ocupă de evenimentele dintre “descălecatul lui Traian” şi întemeierea principatelor (după Cantemir, secolul al XIII-lea). Interesant de observat că, discutând originea românilor, ajunge să considere că merge până la “antica Troadă”, prin romani, deci că românii au participat la mai multe cicluri de civilizaţie. Nu acordă mare importanţă elementului autohton, dar înfăţişează expresiv momentul confruntării cu romanii. Afirmă răspicat unitatea de origine, al cărei martor este limba (“limba cea părintească nebiruit martor ne este”). Într-o limbă destul de greoaie, Cantemir vorbeşte despre vitregia vremurilor, despre rolul românilor în apărarea Europei de invaziile turcilor şi tătarilor: “acea de sus pronie, purtând de grijă mântuinţii acestor crivăţene noroade, cu neamul romano-moldo-vlahilor, ca cu un zid prea vârtos şi nebiruit să să fie slujit”. Ca şi stolnicul Constantin Cantacuzino, Cantemir este conştient de necesitatea depăşirii stadiului medieval al cronicii şi se străduieşte să ofere nu numai informaţie istorică, ci şi o metodă de cercetare. 181


Istoria creşterii şi descreşterii Imperiului (Curţii) Otoman(e) are două părţi. Prima, până în 1672, corespunzătoare etapei de ascensiune, compilează diferite cronici otomane. Mai interesantă este cea de a doua parte, unde Cantemir pune în lumină experienţa proprie, analizând mecanismul decăderii. Explicaţia declinului o găseşte în corupţia cercurilor celor mai înalte, tirania faţă de popoarele supuse, lăcomia fără leac, aspecte pe care le mai sesizase şi în Istoria ieroglifică. Descrierea Moldovei rămâne una din cele mai cunoscute opere ale lui Cantemir. S-a stabilit că a fost terminată în 1716 şi că lucra în paralel la Creşterea şi descreşterea Curţii Otomane. Scrisă în latină, a fost destul de târziu tradusă în limba română (1825, cu titlul Scrisoarea Moldovei; 1851, de către Costache Negruzzi). A avut la îndemână scrieri geografice şi istorice, dar structura e a unei monografii, prima de acest fel în literatura noastră (Hrisant Notaras, Marcin Kromer, Eutropiu, Strabo, Ptolomeu ş.a.). Lucrarea are trei părţi: I. Partea geografică, II. Partea politică, III. Despre cele bisericeşti şi ale învăţăturii în Moldova. Partea I descrie aşezarea Moldovei, hotarele cele vechi şi cele noi, clima, apele, ţinuturile, târgurile, munţii şi mineralele, câmpiile şi pădurile, animalele sălbatice şi domestice. Informaţiile livreşti sunt completate uneori de cele venite din legende (Dumbrava Roşie, plăieşii apărători ai Cetăţii Neamţului, Cheile Bicazului ş.a.). Cantemir expune imaginea unei ţări bogate, care, cu toate acestea, nu poate fi fericită, din cauza împrejurărilor istorice prin care a trecut şi trece. Bogăţiile solului şi ale subsolului (mai ales) nu au fost exploatate de teama ca pretenţiile turcilor să nu sporească . Partea a doua, cea mai simplă, se referă la probleme legate de originea poporului român, organizarea statală, obiceiurile alegerii domnilor, stările sociale, legile ţării, raporturile cu Poarta Otomană, “năravurile moldovenilor”, obiceiurile de îngropăciune ş.a. Vorbind de obiceiurile de nuntă, Cantemir realizează un adevărat studiu etnografic şi folcloric, cum sunt şi alte subcapitole ale lucrării. El subliniază importanţa substratului dacic în formarea poporului român, comentează diferenţierile dialectale (fenomenul palatalizării labialelor, considerat caracteristic vorbirii feminine), aminteşte legenda descă182


lecării lui Dragoş, se referă la luptele moldovenilor pentru apărarea statului lor. Cantemir nu-i cruţă pe compatrioţii săi, pentru că moravurile lor i se par uneori condamnabile. El precizează: “dragostea pentru patria noastră ne îndeamnă pe de o parte să lăudăm neamul din care ne-am născut şi să înfăţişăm pe locuitorii ţării din care ne tragem, iar pe de altă parte, dragostea de adevăr ne împiedică, într-aceeaşi măsură, să lăudăm ceea ce ar fi, după dreptate, de osândit”. Apreciază “credinţa cea adevărată şi ospeţia”, dar condamnă “trufia şi semeţia”, faptul că moldovenii sunt “semeţi şi foarte puşi pe gâlceavă”. Observaţiile lui Cantemir se dezvoltă în aceeaşi linie într-un studiu de etnologie. Partea a treia cuprinde cinci capitole: despre religia moldovenilor, viaţa bisericească, mănăstirile din Moldova, graiul moldovenilor şi literatura lor (“literele”). Cantemir emite părerea că moldovenii au folosit litere latineşti în scriere şi numai de pe vremea lui Alexandru cel Bun au adoptat literele slavone, părere, evident, greşită. De altfel, informaţiile oferite trebuie adesea primite cu circumspecţie. Nu numai aici, Cantemir dovedeşte erudiţie, dar în stabilirea unor corelaţii, ipotezele lui nu se susţin. Interesante sunt paginile despre datini şi ceremonii din capitolul anterior şi din acest capitol (nunta, înmormântarea, înscăunarea domnului, mazilirea), credinţe şi obiceiuri (căluşerii, drăgaica, paparudele, zburătorul, turca, sânzienele, colindele, ursitele ş.a.). Operă în care discursul ştiinţific interferă discursul literar-artistic, Descrierea Moldovei surprinde şi azi prin densitatea informaţiei, spiritul de sinteză al autorului, stilul suplu, accesibil, colocvial pe alocuri, caracterul elevat al expunerii. Istoria ieroglifică (1705) nu a fost cunoscută decât în secolul nostru aşa cum se cuvine unei asemenea opere. De abia în ultimele decenii au apărut câtva studii care, profitând şi de ediţii critice, au adus interpretări adecvate, situând opera în zone valorice înalte. Operă unică în literatura noastră, accesibilă mai greu unui public mai larg, din cauza alegoriei şi complicaţiilor “fabulei”, a impus, ca şi Ţiganiada, în general, o atitudine rezervată. La 1927, Em. C. Grigoraş a rescris-o într-o limbă mai aproape de forma limbii de azi, i-a schimbat titlul în Lupta dintre Inorog şi Corb, comiţând, desigur, o eroare filologică. De abia cu P.P. Panaitescu (1958) şi cu I. Verdeş (1965, în colaborare cu P.P. 183


Panaitescu), ni s-a pus la îndemână un text autentic, şi, ca o consecinţă, au început să apară studii temeinice: Manuela Tănăsescu, E. Sorohan, D. Curticăpeanu, E. Negrici ş.a.5. Interpretările au oscilat, până în anii ’70, când a apărut cartea Manuelei Tănăsescu, între consideraţiile istorice şi efortul de înţelegere a alegoriei de dincolo de schemele epice. Istoria ieroglifică trebuie citită însă în primul rând ca operă literară. S-a discutat mult despre genul literar căruia i-ar aparţine, specia literară. Structura complexă poate susţine diverse opinii, pentru că discursul lui Cantemir scapă unei determinări prea riguroase. E. Negrici sesiza indecizia pentru o formă sau alta a naraţiunii, trăgând concluzia că “indeterminarea este chiar dominanta stilistică a operei”.6 S-au vehiculat sintagme ca “pamflet politic” (P.P. Panaitescu), “roman social”, “memorii secrete”, “roman baroc”. S-a vorbit în studiile din ultimul timp despre caracterul baroc al Istoriei ieroglifice (Manuela Tănăsescu, D. Curticăpeanu).7 T. Olteanu o consideră “capodoperă 5

6 7

M. Tănăsescu, Despre Istoria ieroglifică, Bucureşti, Ed. Cartea Românească, 1970; E. Sorohan, Cantemir în cartea ieroglifelor, Bucureşti, Ed. Minerva, 1978; Doina Curticăpeanu, Arhipelagul baroc, în vol. Orizonturile vieţii..., cit. supra, p. 128 şi urm.; E. Negrici, Romanul politic, în Expresivitatea involuntară, I, Bucureşti, Ed. Cartea Românească, 1977, pp. 78-98. E. Negrici, Expresivitatea..., cit. supra, p. 79. D. Curticăpeanu (loc. cit.) face o trecere în revistă a punctelor de vedere exprimate până acum, într-o secvenţă intitulată sugestiv În căutarea speciei: A.D. Xenopol: “lucrare morală-filozofică”, “satiră politică” (Istoria Românilor, ed. a III-a, Bucureşti, p. 14 şi urm.); S. Puşcariu: “această ciudăţenie care n-a putut rămânea în literatura noastră” (Istoria literaturii române. Epoca veche, ed. a II-a, Sibiu, 1930, p. 170); P.P. Panaitescu: “pamflet politic” (ed. 1965); Al. Piru, “roman alegoric cu personaje din lumea animală, ca Le roman du Renard, şi pamflet politic asemenea Istoriei secrete despre domnia împăratului Iustinian de Procopius din Cezareea” (Literatura română veche, Bucureşti, E.P.L., 1965, p. 356); D. Curticăpeanu, “operă barocă” (p. 178, loc. cit.), “Istoria ieroglifică este de fapt crearea Istoriei ieroglifice, în sensul în care o operă barocă este în acelaşi timp opera şi crearea acestei opere” (ibidem, p. 178).

184


târzie a barocului european”8, iar E. Sorohan vorbeşte despre un roman psihologic al luptei pentru adevăr şi putere, născut din fantezia unui om care gustase puterea, era frustrat de ea şi o dorea încă”.9 În structura complicată a discursului trebuie desprinsă o anumită schemă, gândită bine de autor, prin care se demontează mecanismele organizării sociale şi politice la diferite niveluri. Individul pare strivit de macrostructuri pe care nu le înţelege şi care acţionează haotic, dictatorial. “Schema alegorică a Istoriei ieroglifice, afirmă Doina Curticăpeanu, este aceea a psihomahiei: lucrarea este un Divan, altul decât acela din 1698...”10 Dincolo de alegoria la care recurge pentru a relata înfruntarea dintre cele două monarhii, se află o anumită psihologie, ilustrată în primul rând de Inorog. Sufletul oscilează “între solicitările terestre şi o înţelepciune hrănită de recomandările Eccleziastului şi de gândirea stoică”.11 S-a observat predilecţia lui Cantemir pentru efectele de contrast, sesizabilă şi în Divanul (înţelept-lume, suflet-trup). În Istorie, expresia acestei înclinaţii se reflectă în discordanţe, opoziţii de tipul întuneric-lumină, în ritmurile sincopate ale naraţiunii.12 De aici o supraabundenţă de imagini, efect al atenţiei spre psihologie, apelul la vis şi imaginaţie, la parabolă. Un contrast de tip baroc produce raportul dintre relativ simpla ecuaţie epică, povestire, naraţiune şi încărcătura imagistică, digresiunile de tot felul, structura caleidoscopică rezultată din inserări. D. Cantemir cunoaşte bine cărţile populare (Fiziologul, Floarea darurilor, Sindipa, Halima), folclorul, miturile orientale şi reuşeşte să pună alături diverse elemente care, altfel, s-ar fi exclus. Faptele povestite se desfăşoară între 1703-1705, dar au cauze mai îndepărtate, în lupta pentru putere la sfârşitul secolului al XVII-lea. Alegoria narează împrejurările în care Duca Vodă (Vidra) a fost mazilit. Fusese 8 9 10 11 12

T. Olteanu, Morfologia romanului european în secolul al XVIII-lea., Bucureşti, Ed. Univers, 1974, p. 141. E. Sorohan, Cantemir în cartea ieroglifelor, cit. supra., p. 42. Op.cit., p. 129. V. Călin, Alegoria şi esenţele. Structuri alegorice în literatura veche şi nouă, Bucureşti, E.L.U, 1969, p. 94. V. Doina Curticăpeanu, cit. supra, p. 130.

185


omul lui Brâncoveanu (Corbul), care, nemulţumit de el, vrea să îl pună în loc pe Mihail Racoviţă (Struţocămila). Numele exprimă natura duplicitară a personajului, moldovean în slujba muntenilor. De la alegerea domnului până la confirmarea de către Poartă, se produce confruntarea cu moldovenii, în fruntea cărora se află fraţii Cantemir (Antioh – Filul, balena; Dimitrie – Inorogul, animal fabulos din Bestiariile orientale). Confruntarea cunoaşte complicaţii specifice. Hăţişul intrigilor se dezvoltă în două planuri: în adunarea de la Arnăutchiori (1703) din împărăţia Leului (Moldova) destinată alegerii domnului, la care participă şi păsările din împărăţia Vulturului (Muntenia), unde se ţin discursuri caragialeşti, sforăitoare, linguşitoare, se strecoară ameninţări, vicleniile de toate felurile rup alianţe sau le propun, cu o singură direcţie a tuturor preocupărilor: interesul personal; pe de altă parte, în împărăţia Peştilor (Imperiul Otoman), în mijlocul căreia se află capiştea Pleonexiei, adică templul zeiţei din Cetatea Epitimiei (Lăcomia), Constantinopolul. La Constantinopol, inorogul îl întâlneşte pe Şoim (Toma Cantacuzino), trimisul Corbului, în faţa căruia face o prezentare a domniei lui Constantin Cantemir şi a imixtiunilor lui Brâncoveanu în treburile Moldovei. În timpul “plângerilor” Inorogului, Hameleonul (Scarlat Ruset) îl trădează turcilor cumpăraţi de Brâncoveanu, care îl arestează şi îl surghiunesc. Inorogul scapă din “fălcile crocodilului” (închisoarea bostangiilor) şi se refugiază la Cucoşul Evropii (ambasadorul francez). Un vizir, prieten al Cantemireştilor, ajunge la putere (Calaili Mehmed Paşa, “jiganie mare din ostroavele mediterane”) şi îi ajută. Între timp, în Moldova a izbucnit şi o răscoală populară, aşa că Struţocămila va pierde tronul în favoarea Filului (Antioh). Corbul va plăti chiar Filului o despăgubire anuală pentru moşiile soţiei sale rămase în Muntenia. Intriga, prezentată astfel, schematizat, se pierde în mulţimea detaliilor, încât cititorul poate reconstitui cu greu, la sfârşitul lecturii, un anumit fir. El trebuie să se lase purtat de plăcerea pură a contactului cu textul, cu un anumit lexic, foarte colorat, de o bogăţie nemaiîntâlnită. S-a discutat despre caracterul baroc al acestei scrieri.13 Elemente 13

V. D. Curticăpeanu, loc. cit., Manuela Tănăsescu, cit. supra, cartea lui D.H. Mazilu despre baroc şi a lui Ion Istrate.

186


baroce ar fi, la nivelul structurii, sfârşitul amânat, caracterul de operă deschisă (dezbaterea, lupta nu se încheie odată cu atingerea ţelului), discontinuitatea interioară, dezordinea din materialul epic (cu corespondent într-o anumită dezordine interioară, confuzia, multiplicitatea intenţiilor coexistente, necesitatea unor lecturi repetate, în diferite registre. După cum se observă, pentru prima dată orizontul atenţiei se deschide. În “tânguirea Inorogului”, apar imaginile Nilului, oceanului, mării, pustiului, spre deosebire de paginile cronicarilor, unde topos-ul se limita la curte, cetate, târg, câmpie. Durerea Inorogului se extinde parcă asupra întregului univers. Universul este privit prin prisma unui sentiment: “Iară Inorogul încă în opreala crocodilului fiind şi precum în blăstămate vicleşugurile Hameleonului să fie cădzut, vestea prin urechile tuturor să împrăştie, toţi munţii şi codrii de fapta ce să făcusă să răsuna şi toate văile şi toate holmurile de huietul glasului să cutremura, atâta cât glasurile răzbunării precum ca o muzică să fie tocmite să părea, carile o harmonie tânguioasă la toată urechea aducea, nici cineva altă ceva audzia, fără numai: Plecatu-s-au cornul Inorogului, împiedecatu-s-au paşii celui iute, închisu-s-au cărările cele neîmblate, aflatu-s-au locurile cele necălcate, în silţele întinse au cădzut, puterii vrăjmaşului s-au vândut (...) Corbul, gonaşi neostoiţi, dulăii, iscoadă neadormită, Hameleonul şi toţi în toată viaţa îl pândesc. De traiul, de viaţa şi de fiinţa lui ce nădejde au mai rămas? Nici una. Toate puterile i s-au curmat, toţi prietenii l-au lăsat, în lănţuje nedezlegate l-au legat, toată greutatea neprietenului în opreala Inorogului au stătut”. Pasajul exprimă semnificativ un anume fond psihologic din care sunt privite evenimentele, caracterizator şi pentru narator, care se identifică, evident, cu personajul. Durerea lui, determinată de precaritate şi de absenţa iubirii, creează un dezechilibru specific barocului. Baroce sunt disimularea şi ostentaţia, cum se observă din acest monolog interior. Vulpea “jiganie pururea cu două inimi”, Struţocămila indică o atenţie specială spre disimulare, sesizată de Cantemir în comportamentul unor personaje. De altfel, opoziţia între ceea ce sunt şi ceea ce arată personajele caracterizează această umanitate a cărei esenţă putea fi sugerată cel mai bine de alegorie. Corbul, Liliacul, Râsul ilustrează categoria. Instabilitatea se manifestă şi la 187


graniţele dintre specii, dar mai ales pe plan psihologic, comportamental. Râsul este “în faţă prost şi drept, dară multe picături de vicleşuguri îi stau peste maţă”. D. Curticăpeanu sesiza că personajul miraculos al Inorogului întruchipează la Cantemir imaginea forţei şi purităţii, dar şi a violenţei şi ipocriziei.14 Eugenio d’ Ors susţine că barocul este caracteristica singurătăţii.15 Prin Inorog, a cărui viaţă pare copleşită de singurătate, Cantemir a exprimat într-o sinteză originală particularităţile structurii baroce.16 Discutând caracterul baroc al Istoriei ieroglifice, trebuie să ţinem cont de o raportare nu neapărat la o tradiţie în acest sens în literatura noastră, cât mai ales în cultura europeană, unde barocul s-a manifestat în epoca postclasică. Intenţiile auctoriale sunt susţinute în primul rând de construcţia personajelor. Oricare ar fi nivelurile de analiză, se descoperă mereu valenţe multiple tocmai prin miza pe acest element al structurii operei. Narativitatea poate fi studiată mai ales pe spaţii mai mici, în fragmentele epice cu caracter de fabule sau apologuri: povestirea dulfului şi a corăbierului, povestea porcarului, lupul şi dulăul, lupul şi armăsarul ş.a. Personajele sunt caricaturizate adesea, din perspectiva unui subiectivism violent, precum la cronicarii munteni. Evident, umorul caracterizărilor plastice, ironia distrugătoare exprimă acest subiectivism. Vidra este “jigania cu talpă de gâscă, cu colţii de ştiucă”, “vulpea peştelui şi peştele vulpii”, Dulăul este “cap de hârtie cu crieri de aramă... sac de metasă... plin de fişichie”, Dulful este “porc peştit şi peşte porcit” ş.a.m.d. Căsătoria Cămilei cu Helge (Mihail Racoviţă cu Ana Codreanu) stârneşte o cântare numai în aparenţă alcătuită din versuri absurde: “ţinţarii cu fluiere, grierii cu surle, albinele cu cimpoi cântec de nuntă cântând, muşiţele în aer şi furnicile pre pământ mari şi lungi danţuri ridicară, iară broaştele toate împreună cu broatecii din gură cântec ca acesta în versuri tocmit cânta: O Helge fecioară, frumoasă nevastă, / Nevastă fecioară, fecioară nevastă, / Cămila să ragă, tâlcul nu-nţăleagă, / Margă la 14 15 16

Op.cit., p. 175. Doina Curticăpeanu trece în revistă elementele baroce. Eugenio d’Ors, Trei ceasuri în Muzeul Prado, Bucureşti, Ed. Minerva, 1975, p. 244. V. şi opinia Doinei Curticăpeanu, loc. cit., p. 175 şi urm.

188


Athina ce ieste s-aleagă. / Fecioară nevastă, nevastă fecioară, / Peste şese vremi roadă să-i coboară, / Fulgerul, fierul, focul mistuiască. / Patul nevăpsit nu să mai slăvască”. Explicaţiile de la cheie ne edifică spre ce îşi îndreaptă săgeţile acidul autor al versurilor. Verva pamfletară a autorului se exercită îndeosebi asupra duşmanilor, dar ispita e prea mare pentru a nu se manifesta şi în alte cazuri. Hameleonul (Scarlat Ruset), vândut lui Brâncoveanu şi lui Mihail Racoviţă, întruneşte caracteristicile cele mai detestabile, încât nu ironia îl poate caracteriza, ci un fel de scârbită atenţie a naratorului. Se creează impresia că autorul pune sub lupă diferite detalii, care, astfel, se măresc enorm. Personajele capătă uneori caracter de prototipuri, cum este cazul Vulpii (Ilie Ţifescu). Vulpea personifică şi aici viclenia. Corbul ilustrează un anumit mod de a conduce, autoritar, rigid, tiranic. Structura specifică a Istoriei ieroglifice permite, aşa cum arătam, inserarea unor pasaje de alt tip decât cel narativ. Elegiile “căielnice şi trăghiceşti” au atras atenţia lui G. Călinescu, care le numeşte “primele adevărate poeme române”.17 Elegiile au inflexiuni de “psalmi ai deznădejdii”, spune istoricul. Blestemele, imprecaţiile, descântecele, bocetele, eseul filozofic, epistolele dau imaginea unei structuri polifonice. S-a remarcat că autorul manifestă o înclinaţie specială pentru lirism. Pasajele lirice indică o sensibilitate de tip romantic (dacă nu spunem prea mult). Tânguirea iubitului părăsit, a păsării care şi-a pierdut puii, plângerea Inorogului când este prins. D. Cantemir se arată dotat cu o forţă neobişnuită de a crea metafore, de a exploata resursele lexicale ale limbii române. Până la I. Budai-Deleanu, nimeni nu a mai încercat toate registrele limbii noastre, într-o ţesătură poliedrică, de o originalitate încontestabilă. Vâna populară s-a remarcat şi în legătură cu Dosoftei, a cărui operă ilustrează un moment important de limbă românească. Sentenţiile (760 la număr) dezvăluie un autor căruia “îi place să spună istorii, anecdote şi are limbuţia lui Creangă în debitarea zicătorilor populare”.18 17 18

Istoria literaturii române..., op.cit., p. 42. Idem, ibidem, p. 41.

189


Discursul cantemiresc, sprijinit pe o frază alambicată, ar trebui mai atent studiat, din perspectiva neîncrederii în artificiile vorbirii. Îi sunt cunoscute subtilităţile retoricii antice, volutele diplomaţiei verbale şi de aceea, dincolo de cuvinte, mijeşte neîncrederea. Ne aflăm în plin paradox, dar discuţia dintre Inorog şi Şoim ar fi un exemplu foarte potrivit. Am încercat să sugerăm câteva repere de lectură, puncte de vedere care să deschidă anumite drumuri interpretării. Subiectul discuţiei nu poate fi epuizat, pentru că ne aflăm în faţa unei personalităţi dintre cele mai puternice din literatura noastră. Când caracteriza, G. Călinescu încerca să suprindă tocmai plurivalenţa unei existenţe: “Figura lui, umbrită până azi, e a unui om superior. Voievod luminat, ambiţios şi blazat, om de lume şi ascet de bibliotecă, intrigant şi solitar, mânuitor de oameni şi mizantrop, iubitor de Moldova lui, după care tânjeşte, şi aventurier, cântăreţ şi cronicar român, cunoscător al tuturor plăcerilor pe care le poate da lumea, Dimitrie Cantemir este Lorenzo de Medici al nostru”.19

19

Ibidem, p. 42.

190


V.

CĂRŢILE POPULARE După Cantemir şi Neculce, până la Şcoala Ardeleană şi poeţii Văcăreşti, nu s-a creat un gol în cultura şi literatura noastră, cum au înclinat unii să creadă. Perioada de mijloc a secolului al XVIII-lea nu impune atenţiei nume mari în literatura cultă, dar nu e mai puţin interesantă prin tipăriturile şi traducerile publicate, prin circulaţia aşa-numitelor cărţi populare, “cărţi fără frontiere”.1 S-a păstrat un interes pentru aceste cărţi, a căror traducere în limba română a început în secolele anterioare. Interesul nu avea să dispară nici după ce literatura de imaginaţie, pe la mijlocul secolului al XIX-lea, se va impune atenţiei generale şi va intra pe făgaş modern de evoluţie. “Hrana unei societăţi”, cum caracterizează N. Manolescu (loc.cit.) romanele populare, cărţile de prevestire, cronicile versificate, apocrifele înseamnă pentru literatura noastră mult mai mult decât crede, de pildă, G. Călinescu: “însă un lucru rămâne clar: traducerile acestea sunt un simplu fond cultural care n-a avut nici o urmare literară”.2 E drept că şi demonstraţia afirmaţiei contrare e greu de făcut, dar se ştie că în alte literaturi, aceleaşi cărţi au influenţat puternic scrisul unor autori, cum ar fi Dante (viziunile eshatologice din Divina comedie), Rousseau (înclinaţia spre reflecţia morală, cultivată de florilegiile de tip Fiore di virtu), Swift (romanul satiric, alegoric) ş.a. S-a spus, pe de altă parte, că numai târziu cărţile populare au fost receptate ca opere de ficţiune şi că mentalitatea cititorului din secolul 1 2

Sintagma aparţine lui N. Manolescu, op.cit., p. 83. Istoria literaturii române..., op.cit., p. 46.

191


al XVIII-lea avea alte caracteristici, încât receptarea estetică nu apela la aceleaşi criterii. Cu certitudine se poate afirma că ele au hrănit foamea de ficţiune de totdeauna a cititorului, “foamea de iluzie”.3 Cititorul din secolele XVI şi XVII, cu aceeaşi inocenţă ca şi cel din secolul al XVIII-lea, va fi citit legendele despre coborârea Maicii Domnului la iad, vieţile dramatice ale sfinţilor şi martirilor, dovadă că pictura murală bisericească a înregistrat viziunile apocaliptice, că Varlaam sau Dosoftei, Ureche sau Neculce inserează în lucrările lor episoade semnificative. Alexandria a fost lectura favorită a multor generaţii. Mărturiseşte despre fascinaţia exercitată un istoric ca G. Bariţiu: “cea dintâi carte ce ne căzu în mână îţi vei aduce aminte că fu Alexandria; ştii cu câtă sete şi dulceaţă o citeam; ştii că adevărurile ei atâta ne pătrunsese de mult, încât pe când ne puseră profesorii pe Curtius latinesc ca să-l explicăm în şcoală, noi le ţineam de minciuni acelea care le pomeneşte acest scriitoriu clasic despre marele Alexandru; pentru că aici nu era pomenire de bătaia cu piticii şi istoria iui Poriu Împăratul nu era scrisă ca în Alexandria”.4 Istoria ieroglifică prezintă, la început, adunarea obştească pentru alegerea domnitorului, foarte asemănătoare cu divanul fructelor din Istoria poamelor (Porikologos) pe care a citit-o în greceşte, probabil. Aşa cum arată N. Cartojan, Cantemir a cunoscut Fiziologul pentru că o serie de trăsături ale personajelor sale au fost preluate de aici. Acelaşi Fiziolog a oferit lui Antim Ivireanul şi, mai târziu, lui Asachi, Ienăchiţă imaginea întristatei turturele.5 Originea acestor texte este foarte variată. Provin din Egipt şi Siria, Grecia, Franţa, Italia, Spania, dar au devenit parte integrantă din literatura europeană, din literatura noastră, prin impactul pe care l-au avut 3 4 5

I. Istrate, Barocul literar românesc, Bucureşti, Ed. Minerva, 1982, p. 159. Apud G. Ivaşcu, Din istoria teoriei şi criticii literare româneşti, Bucureşti, Ed. Ştiinţifică, 1967, p. 277. V. N. Cartojan, Cărţile populare în literatura românească, vol. I-II, ed. a II-a, îngrijită de Al. Chiriacescu, cu un Cuvânt înainte de Dan Zamfirescu şi o Postfaţă de Mihai Moraru, Bucureşti, Ed. Enc. Rom., 1974 (v. vol. I, p. 241 şi urm.).

192

V. Cărţile populare

asupra publicului. Primele cercetări mai serioase asupra lor datează de la sfârşitul secolului al XIX-lea: N. Iorga, Bogdan Petriceicu Hasdeu, M. Gaster. N. Cartojan, cu cele două volume (1929 şi 1938), va realiza cercetarea cea mai amplă a lor. De remarcat cărţile mai recente ale lui I.C. Chiţimia şi Al. Duţu.6 Legendele apocrife, precum şi alte texte, au fost cunoscute după publicarea Codicelui Sturdzan. Au urmat şi alte asemenea culegeri, Codex Teodorescu, Codex Neagoeanus, Codicele de la Cohalm ş.a. Unii istorici literari au susţinut că aceste texte apocrife au fost traduse odată cu textele rotacizante,7 în Maramureş. N. Cartojan (loc.cit.) crede că primirea foarte bună de care s-au bucurat textele maramureşene a determinat trecerea la traducerea cărţilor populare, a legendelor apocrife. Dar caracteristicile acestora indică mai multe zone, un fenomen simultan. Legendele apocrife cele mai impresionante se găsesc în Codicele Sturdzan, copiat între 1580 şi 1620 în satul Mahaci de pe Mureş de un anume preot Grigore.8 Legendele apocrife pot fi apocaliptice (povestesc întâmplări din “viaţa de după viaţă”, în iad sau rai) sau hagiografice (inspirate din viaţa sfinţilor şi martirilor). De un interes 6

7 8

O bibliografie a problemei: Al. Duţu, Cărţile de înţelepciune în cultura română, Bucureşti, Ed. Academiei, 1972; I.C. Chiţimia, Bibliografia analitică a literaturii române vechi, vol. I, Cărţile populare laice, Bucureşti, Ed. Academiei, 1976; N. Cartojan, Cărţile populare..., cit. supra; B.P. Hasdeu, Cuvente den bătrâni. Cărţile populare ale românilor în secolul al XVI-lea în legătură cu literatura poporană nescrisă. Studii de filologie comparativă, 1879; M. Gaster, Chrestomaţie română. Texte tipărite şi manuscrise (sec. XVI. XIX) dialectale şi populare, vol. I-II, 1891. N. Cartojan, Istoria literaturii române vechi, op.cit., p. 65 (vol. I). Cuvântul apocrif indică o scriere necanonică, neacceptată de Biserică (sens originar). În alt sens: scriere care conţine sensuri ascunse, greu de sesizat (ca în Apocalipsă). Se mai foloseşte şi pentru a desemna o literatură profană în raport cu cea religioasă (de cult). La început, când autorii se ascundeau sub numele unui sfânt, atribuindu-i acestuia scrierea, literatura apocrifă era destinată să completeze informaţiile din cărţile sfinte.

193


aparte s-au bucurat evangheliile apocrife, atribuite unor personaje noutestamentare (Iacov, Toma, Petre). Ele dau mai multe amănunte din viaţa Mântuitorului, a Maicii Domnului. Evanghelia după Iacov povesteşte despre naşterea Maicii Domnului, părinţii Ioachim şi Ana, alegerea lui Iosif pentru a-i fi dată în grijă, Bunavestire, Naşterea Mântuitorului, venirea magilor ş.a.m.d., aspectele din urmă cunoscute şi din Evangheliile canonice. Evanghelia după Nocodim conţine, de fapt, două cărţi. Actele lui Pilat şi Coborârea Mântuitorului în iad. Actele lui Pilat, cunoscute şi de Tertulian, descriu momentul aducerii lui Iisus la Pilat, judecarea lui şi o serie de minuni care s-au petrecut în aceste împrejurări. Se dau numele celor doi tâlhari împreună cu care a fost răstignit Mântuitorul (Ghesta şi Dismas). Dismas a crezut în nevinovăţia lui Iisus. Partea a doua este o apocalipsă. Cei doi fii ai lui Simeon cel Drept au înviat din morţi şi povestesc ce s-a întâmplat, cum Mântuitorul a apărut în iad ca o lumină, recunoscută de patriarhi (Isaia, Avraam), bucurându-se că a venit clipa mântuirii. Satana însă încearcă să-i convingă că nu e Iisus Dumnezeul, ci un om simplu care a ajuns în iad. În timpul controversei cu cei din iad, cad porţile iadului şi intră Regele gloriei, iar Satan este legat şi predat iadului până la a doua venire a lui Iisus. Adam şi patriarhii sunt luaţi de arhanghelul Mihail şi duşi în rai, iar cei doi fii sunt trimişi să povestească ce au văzut. Evanghelia după Toma propune nişte culori prea realiste ale vieţii Mântuitorului, de aceea a avut ecou mai ales printre adepţii sectelor gnostice, raţionaliste. O mare răspândire a avut Umblarea (călătoria) Maicii Domnului prin Munci sau Apocalipsa Maicii Domnului. Maica Domnului îl roagă pe fiul Ei să trimită pe arhanghelul Mihail ca să o însoţească în iad. Însoţită de arhanghel şi de îngeri, coboară în iad, unde vede chinurile celor care au păcătuit. La sfârşit, impresionată de ceea ce vede, roagă pe Dumnezeu să dea odihnă păcătoşilor, măcar de la Vinerea Mare (înainte de Paşti) până la Duminica Tuturor Sfinţilor. În Codex Sturdzanus, se mai află şi Apocalipsa sfântului Apostol Pavel sau Vedenia Apostolului Pavel. E o povestire în legătură cu extazul despre care vorbeşte Apostolul în Epistola către Corinteni (12, 2-4) şi Luca în Faptele Apostolilor (întâmplarea din drumul 194


Damascului). Imaginile iadului şi raiului vor fi sugerat, desigur, mai târziu lui Ion Budai-Deleanu cunoscutul episod din Ţiganiada. La început, şi Apocalipsa lui Ioan Teologul a fost considerată apocrifă. Asemănătoare cu aceste scrieri sunt Moartea lui Avraam şi Călătoria Apostolului Petru ş.a. Între legendele hagiografice, Legenda Sfintei Vineri (Petea) şi Legenda Sfântului Sisinie au cunoscut o răspândire mai mare. Legenda Sfintei Vineri, povesteşte viaţa Sfintei, fiică a unor părinţi evlavioşi, care au făgăduit că o vor închina Bisericii. La vârsta de numai cinci ani pleacă în lume să propovăduiască cuvântul lui Dumnezeu. Evreii se plâng împăratului Antioh, care, văzând frumuseţea ei, îi propune să se căsătorească cu el. Sfânta refuză şi împăratul va da ordin să fie răstignită. E salvată de îngeri. E aruncată într-un cazan cu smoală, de unde, tot cu ajutor dumnezeiesc, scapă. Mulţi se creştinează văzând aceste minuni. Un alt împărat îi propune să se închine idolilor săi, că o va face împărăteasă. Bineînţeles, refuză. Un al treilea împărat (Aolit) o supune altor cazne, din cauză că refuză să renunţe la credinţa sa. Înainte de a muri prin dacapitare, Sfânta îl rogă pe Dumnezeu să binecuvânteze ogoarele şi animalele celor ce vor cinsti ziua ei şi să-i pedepsească pe cei care nu vor ţine post vinerea. Legenda Sfântului Sisinie descrie viaţa unui ostaş care, la un moment dat, are un vis despre sora lui, căreia diavolul i-a furat cinci copii şi voia să-l fure şi pe al şaselea. Sisinie îl urmăreşte pe diavol, care se ascunsese într-un turn. Diavolul reuşeşte să se strecoare din turn şi să fure şi celălalt copil. Sisinie îl caută întrebând o salcie, alţi arbori, până ce un măslin îi aduce la cunoştinţă că diavolul s-e aruncat în mare. Ia undiţa şi-l pescuieşte, în cele din urmă, îl bate până ce aduce toţi copiii şi face jurământ că nu va mai fura copii din casele unde se află o anumită rugăciune. Legenda Sfântului Gheorghe a avut consecinţe în iconografia noastră, ca şi altele. Sfântul luptă cu un balaur care cerea în fiecare zi să mănânce un copil, ca să nu-i înghită pe toţi cei care se apropiau de lacul unde trăia. Legenda Sfântului Alexie s-a păstrat în Codicele de la Cohalm. 195


Alexie, “omul lui Dumnezeu”, renunţă, chiar în noaptea nunţii, la ceea ce i-ar fi putut oferi o viaţă obişnuită pentru a-şi închina viaţa lui Dumnezeu. Alte legende, fiecare cu mare putere de fascinaţie: Avgar şi Mântuitorul sau Icoana lui Iisus cea nefăcută de mâini omeneşti, Legenda despre Sfântul Nicolae şi, în special, Vămile văzduhului Viaţa Sfântului Vasile cel Nou, Vedeniile fericitului Vasile, care descrie cele 24 de vămi ale văzduhului prin care trece sufletul după moarte. Legenda Duminicii sau Epistola Domnului nostru Iisus Hristos, păstrată în acelaşi Codice (Sturdzanus), a impresionat imaginaţia populară şi avea ca scop să creeze o anumită atitudine faţă de credinţă, ca şi celelalte scrieri de acest fel. Legenda povesteşte despre o piatră căzută din cer, mică, dar atât de grea încât nimeni nu o putea ridica. După ce patriarhul Ierusalimului s-a rugat trei zile, împreună cu soborul de preoţi, piatra s-a deschis şi în ea s-a găsit o scrisoare a Domnului, în care îi sfătuia pe oameni să serbeze ziua de duminică, fiindcă, altfel, îi vor aştepta grele pedepse cereşti. Legenda Crucii, comentată de N. Cartojan,9 a prilejuit lui Mircea Eliade un comentariul foarte interesant despre Noul Adam, Iisus.10 Legenda prezintă clipele de agonie ale lui Adam şi drumul fiului său Sit până la rai, ca să aducă o ramură de măslin pentru a uşura chinurile tatălui. Din ramura dată de un înger Sit şi Eva fac o cunună pe care o aşează pe capul lui Adam. După ce Adam a fost înmormântat cu această cunună, din cunună a crescut un pom înalt din care s-au desfăcut trei crengi mari. Ele, după un timp, s-au împreunat, apoi iar s-au desfăcut de şapte ori. Din acest pom s-a făcut crucea pe care a fost răstignit Mântuitorul. Între cărţile populare cu caracter didactic-moralizator, două au fost mai cunoscute: Albinuşa sau Floarea darurilor şi Fiziologul.

9 10

Cărţile populare..., op.cit., vol. I, p. 123. M. Eliade, Morfologia religiilor. Text comunicat şi prefaţă de M. Handoca. Cuvânt înainte de Angelo Morretta, Bucureşti, Ed. Jurnalul literar, 1993, p. 242 şi urm.

196


Floarea darurilor a fost scrisă în secolul al XIII-lea în Italia de către Tomaso Gozzadini. A fost una din primele cărţi laice care a văzut lumina tiparului (1474). A fost deosebit de agreată (până la 1540 se cunosc vreo patruzeci de ediţii). Prima traducere în limba română datează din secolul al XVI-lea. Textul nu se păstrează, dar o traducere rusească menţionează versiunea românească şi că a fost realizată de Gherman Vlahul (în ruseşte, traducere în 1592). O copie după cea de a doua traducere se păstrează în Codex Neagoeanus. În vremea lui Antim Ivireanul, o a treia traducere s-a făcut de către ieromonahul Filoftei, după o versiune grecească, în 1700, tipărită la Snagov. În acest fel, s-a răspândit foarte repede şi în celelalte provincii româneşti. Peste un secol, alte ediţii se succed la intervale mici de timp (1807, 1808, 1814, 1864 ).11 Floarea darurilor e un tratat de morală structurat în 34 de capitole. Ele prezintă virtuţi şi vicii, în antiteză: dragoste – ură, bucurie – întristare, dreptate – nedreptate, adevăr – minciună, înţelepciune – prostie etc. Fiecare prezentare urmează un anumit plan: 1. definirea virtuţii sau a viciului 2. compararea cu un animal 3. maxime şi proverbe potrivite 4. o naraţiune cu caracter moralizator în legătură cu virtutea sau viciul respectiv. Fiziologul este un tratat de zoologie şi morală. Se pare că a fost alcătuit în Egipt, iar la noi o ajuns prin intermediu bizantin. A fost tradus tot în secolul al XVI-lea. Cel mai vechi manuscris păstrat datează din 1693 şi a fost copiat de Costea dascălul din Scheii Braşovului. În secolul următor se face o nouă traducere, mai apropiată de original (1774). Cartea a circulat şi în Apus, unde era cunoscută sub titlul de Bestiarii. Fiziologul caută în fiecare animal sau pasăre prezentate simboluri morale şi religioase. Unele fiinţe sunt ficţiuni, întâlnite numai în miturile popoarelor orientale. Simbolurile au pătruns în literatura populară şi cultă. Finixul, de exemplu, este o pasăre cu capul de aur, 11

O cercetare a tuturor variantelor, în română şi în alte limbi, a realizat, într-o ediţie critică de excepţie, prof. dr. doc. Pandele Olteanu. V. Floarea darurilor sau Fiori de virtu, Timişoara, Ed. Mitropoliei Banatului, 1992.

197


asemănătoare păunului. Timp de nouă ani nu se hrăneşte, se retrage pe cedrii Libanului. După nouă ani, aripile i se umplu de mireasmă şi, când aude toaca bisericii, intră cu preotul în biserică, se aşează pe jertfelnic şi se aprinde, mistuindu-se în cenuşă. A doua zi, preotul o găseşte renăscută, întinerită. Vasiliscul este un balaur care ucide cu privirea, gorgonia – un monstru cu chip de femeie şi cu perii capului de balaur, fareolul sau faraonul – o altă fiinţă stranie, jumătate om, jumătate peşte. Struţocămilul, calandrionul, inorogul, filul, indropul ş.a. îi vor fi sugerat lui Cantemir alegoria din Istoria ieroglifică. Albinuşa a preluat din Fiziolog anumite simboluri. O serie de animale şi păsări apar în ambele cărţi, cu aceleaşi valenţe morale; iepurele simbolizează frica, şoimul – bărbăţia, ursul – mânia, păunul – îngâmfarea, pelicanul – jertfa, privighetoarea – stabilitatea în iubire ş.a.m.d. Tot din secolul al XVI-lea se cunosc şi cărţile astrologice de prevestire: Rojdanic sau Zodiac, Gromovnic, Trepetnic. Rojdanicul (din slavă, rojditi, “a se naşte”) prezice viitorul omului după zodia în care s-a născut. Gromovnicul (sl., gromi, “tunet” prezice soarta oamenilor şi a semănăturilor după timpul când se aude tunetul, direcţia de unde vine. Trepetnicul (sl., trepeti, “tremur”) prezice după mişcările unor părţi ale corpului omenesc (baterea ochiului, clipirea genelor, tremurul buzelor, mâncărimea în palmă ş.a.). Cel mai vechi zodiac s-a păstrat în Codex Neagoeanus şi a fost copiat de popa Ioan Românul în 1620. Romanul popular a apărut ca rod al “colaborării” dintre public şi cărturari. În diferite ţări, cărturarii au stilizat naraţiunile mai întinse care circulau, restituindu-le publicului, mai alea după tipărirea lor. În prima etapă, la noi se traduce mai ales din literaturile sud-slave (sec. al XVI-lea şi prima jumătate a secolului următor), apoi din literatura grecească. Cel mai vechi text de acest fel este Alexandria, tradus în limba română în secolul al XVI-lea, de vreme ce a fost inclus în Codex Neagoeanus. Versiunea aceasta a stat la baza tuturor cópiilor de mai târziu (chiar şi a tipăriturii din vremea lui Antim Ivireanul, 1713). O versiune stilizată a scris, mai aproape de noi, M. Sadoveanu. Acţiunea romanului evocă figura legendară a lui Alexandru Macedon. Romanul are la bază vechi povestiri şi legende, care au fost 198


adunate prin secolul al III-lea î.d.H., în Egipt. Elementelor reale din viaţa lui Alexandru Macedon li s-au adăugat şi fabulaţii aparţinând soldaţilor săi. În limba română a fost tradus după versiunea slavă, prin secolul al XVI-lea. S-a produs o adaptare a conţinutului la realităţile provinciilor româneşti, o localizare. Împăratul trimite oaste în Ţara Leşească, prin ţara Acrâm-Tătar, “ce să cheamă acum Ardealu şi Moldova şi Ţara Românească”, se dau informaţii despre daci, despre descendenţa românilor din “troadani”, prin mijlocirea “râmlenilor” (romanilor), despre Dragoş, cel care a descălecat în Moldova ş.a. Romanul a influenţat creaţia populară. Numele Ducipal apare în oraţiile de nuntă, personajul principal este evocat şi în colinde. Onomastica populară a reţinut nume din roman (Darie, Ruxanda, Candachia ş.a.), în pictura bisericească apare Ducipal (picturile murale în Oltenia). Varlaam si Ioasaf, al doilea roman popular foarte răspândit, a fost cunoscut încă din secolul al XVI-lea,în versiune slavonă. Versiunea românească aparţine lui Udrişte Năsturel (1648). Romanul povesteşte despre convertirea la creştinism a lui Ioasaf, fiul împăratului Indiei, de către Varlaam călugărul, în ciuda tuturor opreliştilor ce veneau de la sfetnicii împăratului şi de la împărat. Varlaam va boteza pe Ioasaf, după ce va fi iniţiat în tainele creştinismului. Ioasaf va trebui să facă faţă diferitelor încercări, printre care supunerea la ispite de către tatăl său, după ce află că s-a creştinat. Va fi atât de pătruns de învăţătura creştină, încât, după ce ajunge pe tron, renunţă la putere şi se retrage în pustie. Romanul a prelucrat în sens creştin o veche legendă despre Buddha. N. Cartojan a studiat fenomenul transformării (loc. cit.). Cele mai izbutite pasaje sunt parabolele, care oferă un material de viaţă pilduitor pentru învăţăturile prezentate. Unele au fost preluate de scriitori celebri (Shakespeare, parobola celor patru coşciuge, în actul II din Neguţătorul din Veneţia; parabola inorogului, preluată de Rückert; anecdota despre Teuda vrăjitorul, reluată de Boccacio). Şi asupra literaturii noastre a avut o mare influenţă. Fragmente se regăsesc în Viaţa şi traiul patriarhului Nifon de Gavril protul, în Învăţăturile lui Neagoe Basarab, în culegerile de predici şi în hagiografie. 199


Un alt roman tradus din slavonă a fost Archirie şi Anadan, de origine asiro-babiloniană. S-a tradus în limba română în secolul al XVII-lea, dar nu a fost tipărit decât târziu, de către A. Pann (1850). Este o carte despre ingratitudine. Archirie, sfetnicul lui Sinagrip, neavând copii, îl ia în grijă pe nepotul său Anadan şi-l creşte cu toată grija. Slăbit de bătrâneţe, se înfăţişează regelui cu rugămintea de a-l lua în grija sa pe Anadan. Anadan, intrigant, pune la cale răsturnarea unchiului său Archirie şi, într-adevăr, reuşeşte. Merge până acolo încât porunceşte uciderea binefăcătorului său. Dar Archirie scapă şi se ascunde. Faraonul va trimite solie la Anadan ameninţându-l cu război dacă nu va reuşi să dezlege o anumită enigmă. Este momentul să iasă din ascunzătoarea sa Archirie, care pleacă la faraon, şi dezleagă enigma despre construirea unei cetăţi în aer. Întors la curtea lui Sinagrip, Archirie cere ca răsplată pe nepotul său pentru a-i desăvârşi învăţătura. Îl ia pe Anadan şi-l duce la ţară şi în fiecare zi îi dă câte o bătaie, însoţită de câte o învăţătură despre recunoştinţă. Anadan, de remuşcare, îşi dă sufletul. Esopia s-a născut în Grecia antică, ca rezultat al unei fuziuni între elemente de literatură clasică şi de literatură populară orientală. Are două părţi: Viaţa lui Esop şi Pildele lui Esop. Viaţa lui Esop narează, în trei capitole, episoade din viaţa fabulistului pe insula Samos, la filozoful Xantus, la curtea împăratului Lichir al Babilonului (capitolul corespunde romanului Archirie şi Anadan), revenirea în Grecia, unde este ucis de delfieni. A doua parte conţine 143 de pilde, multe dintre ele foarte cunoscute. Traducerea Esopiei în limba română s-a făcut după o versiune grecească. Cea mai veche datează din 1703 (numai prima parte, a Vieţii ) şi-i aparţine lui Costea dascălul, de la Biserica Sfântul Nicolae din Scheii Braşovului. La 1717, Petrea dascălul copiază numai pildele (Pildele lui Isop cu toate jiganiile). A fost tipărită pentru prima dată la Sibiu de Petru Bart, în 1795. Popularitatea acestei cărţi în secolul al XIX-lea se datorează şi resuscitării interesului pentru fabulă, prin D. Ţichindeal, Al. Donici, Gr. Alexandrescu. Fabule scriu şi Gh. Asachi, G. Săulescu, I. Heliade Rădulescu, Anton Pann. Anton Pann va folosi multe pilde în Povestea vorbei. 200


În manuscrisul copiat de Costea dascălul, se află şi romanul popular Sindipa filozoful, venit din literatura veche a Indiei. Mihail Sadoveanu va realiza o prelucrare în Divanul persian (1940). Spre sfârşitul secolului al XVIII-lea se traduce şi celebra Halima (1783). Versiunea românească era alcătuită din O mie şi una de nopţi, originară din Orient, şi O mie şi una de zile, o replica realizată de francezul Pétis de la Croix. Prima are în centru un duşman al femeilor, cealaltă o femeie care urăşte bărbaţii. O serie de alte scrieri, cu aceleaşi caracteristici, au circulat în spaţiul medieval românesc. Aethiopica a fost tradusă pe la mijlocul secolului al XVIII-lea, cu titlul A lui Iliodor ethiopicească istorie sau Aethiopica (cu subtitlul Amorul lui Theaghen şi Haricleea). Şi romanul cavaleresc este bine reprezentat: Romanul Troiei, Istoria lui Imberie fecior împăratului Provenţiei, Istoria lui Erotocrit, Filerot şi Antuza ş.a. Interesul pentru cărţile populare nu se va stinge nici după ce literatura cultă va da, în secolul al XIX-lea, opere remarcabile. Întoarcerea la ele nu are doar un sens documentar, ci înseamnă întoarcerea la izvoarele naraţiunilor exemplare.

201


Bibliografie 1. Texte literare ANTIM IVIREANUL, Opere, ed. critică şi studiu introductiv de Gabriel ŞTREMPEL, Bucureşti, Ed. Minerva, 1972. ANTIM IVIREANUL, Didahii, postfaţă şi bibliografie de Florin FAIFER, Bucureşti, Ed. Minerva, 1983. *** Antologia gândirii româneşti. Secolele XV-XIX, Bucureşti, Ed. Politică, 1967. BOGDAN, IOAN, Cronice inedite atingătoare de istoria românilor, Bucureşti, Ed. Socec, 1895. BOGDAN, IOAN, Scrieri alese, ed. îngrijită şi studiu introductiv de G. MIHĂILĂ, Bucureşti, Ed. Academiei, 1968. CANTEMIR, DIMITRIE, Opere. Istoria ieroglifică, vol. I-II, ed. îngrijită şi studiu introductiv de P.P. PANAITESCU, Bucureşti, E.P.L., 1965. CANTEMIR, DIMITRIE, Opere complete, vol. I, ed. critică de Virgil CÂNDEA, Bucureşti, Ed. Academiei, 1974. CANTEMIR, DIMITRIE, Divanul sau Gâlceava înţeleptului cu lumea sau Giudeţul sufletului cu trupul, Bucureşti, E.P.L., 1969. CANTEMIR, DIMITRIE, Istoria ieroglifică, cu o postfaţă de Elvira SOROHAN, Bucureşti, E.P.L., 1969. COSTIN, MIRON, Opere, vol. I-II, ed. critică îngrijită de P.P. PANAITESCU, Bucureşti, E.P.L., 1965. COSTIN, MIRON, Opere alese, Bucureşti, Ed. Ştiinţifică, 1967. *** Crestomaţia limbii române vechi, vol. I (1521-1639), coord. Alexandru Mareş, Bucureşti, Ed. Academiei Române, 1994. *** Cronicari munteni, vol. I-III, ed. îngrijită de Mihail GREGORIAN, Bucureşti, Ed. Minerva, 1984 (v. şi ed. în două vol., 1961). *** Cronicile slavo-române din secolele XV-XVI publicate de Ioan Bogdan, ed. revăzută şi completată de P.P. PANAITESCU, Bucureşti, Ed. Academiei, 1959. *** Cronici şi povestiri româneşti versificate, ed. critică de Dan SIMONESCU, Bucureşti, Ed. Academiei, 1967. DOSOFTEI, Opere. Versuri, vol. I, ed. critică de N.A. URSU, Bucureşti, Ed. Minerva, 1978.

202

Bibliografie GRECEANU, Radu, Istoria domniei lui Constantin Basarab Brâncoveanul voievod (1688-1714), ed. critică de Aurora ILIEŞ, Bucureşti, Ed. Academiei, 1970. *** Literatura română veche (1402-1647), vol. I-II, antologie, studiu, note de G. MIHĂILĂ şi Dan ZAMFIRESCU, Bucureşti, Ed. Tineretului, 1969. NEAGOE Basarab, Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie. Text ales şi stabilit de Florica MOISIL şi Dan ZAMFIRESCU. Traducerea originalului slavon de G. MIHĂILĂ. Studiu introductiv şi note de Dan ZAMFIRESCU şi G. MIHĂILĂ, Bucureşti, Ed. Minerva, 1970 (v. şi ed. 1971). NECULCE, Ion, Opere, ed. critică de Gabriel ŞTREMPEL, Bucureşti, Ed. Minerva, 1982. *** Palia de la Orăştie (1581-1582), text, facsimile, indice; ed. îngrijită de Viorica PAMFIL, Bucureşti, Ed. Academiei, 1968. *** Poezia românească de la începuturi până la 1830. Antologie, glosar şi bibliografie de Gabriela GABOR. Prefaţă de Dan Horia MAZILU, Bucureşti, Ed. Fundaţiei Culturale Române, 1996. *** Texte româneşti din secolul al XVI-lea, coord. Ion GHEŢIE, Bucureşti, Ed. Academiei, 1982. URECHE, Grigore, Letopiseţul Ţării Moldovei, text stabilit, studiu introd., note şi glosar de Liviu ONU, Bucureşti, Ed. Ştiinţifică, 1987.

2. Istorii literare BREAZU, Ion, Literatura Transilvaniei, Bucureşti, Ed. Casa Şcoalelor, 1944. BUCUR, Marin, Istoriografia literară românească de la origini până la G. Călinescu, Bucureşti, Ed. Minerva, 1973. CARDAŞ, Gh., Istoria literaturii româneşti de la origini până în zilele noastre, Bucureşti, Ed. Oltenia, 1938. CARTOJAN, Nicolae, Istoria literaturii române vechi, vol. I-III, Bucureşti, F.R.P.L.A. (v. şi ed. 1980). CĂLINESCU, G., Istoria literaturii române de la origini până în prezent, Bucureşti, F.R.P.L.A., 1941 (vezi şi ed. 1982). CIOBANU, Ştefan, Istoria literaturii române vechi, Bucureşti, Ed. Monitorul Oficial, 1947 (v. şi ed. 1989).

203

LITERATURA ROMÂNĂ VECHE – OVIDIU MOCEANU DENSUSIANU, Aron, Istoria limbei şi literaturei române, Iaşi, Tip. Goldner, 1885. FLORESCU, Nicolae, Istoriografia literaturii române vechi, vol. I, Bucureşti, Ed. “Jurnalul literar”, 1996. IORGA, Nicolae, Istoria literaturii româneşti, ed. a II-a, vol. I-III, Bucureşti, Ed. Suru, 1925-1933 (v. şi ed. mai recentă). IORGA, Nicolae, Istoria literaturii române în secolul al XVIII-lea, vol. I-II; ed. a doua îngrijită de Barbu Teodorescu, Bucureşti, E.D.P., 1969. *** Istoria literaturii române, vol. I, Bucureşti, Ed. Academiei, 1964 (v. şi ed. 1970). IVAŞCU, George, Din istoria teoriei şi criticii literare româneşti, Bucureşti, Ed. Ştiinţifică, 1967. IVAŞCU, George, Istoria literaturii române, Bucureşti, Ed. Ştiinţifică, 1969. MANOLESCU, Nicolae, Istoria critică a literaturii române, vol. I, Bucureşti, Minerva, 1990. PIRU, Al., Istoria literaturii române, vol. I-II, Bucureşti, E.D.P., 1970. PIRU, Al., Istoria literaturii române de la origini până la 1830, Bucureşti, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1977. PIRU, Al., Literatura română veche, Bucureşti, E.P.L., 1961. PUŞCARIU, Sextil, Istoria literaturii române. Epoca veche, ed. a II-a, Sibiu, Tip. Krafft, 1930. ROTARU, Ion, O Istorie a literaturii române, vol. I-II, Bucureşti, Ed. Minerva, 1971-1972. SCARLAT, Mircea, Istoria poeziei româneşti, vol. I, Bucureşti, Ed. Minerva, 1982. SOROHAN, Elivra, Introducere în istoria literaturii române, Iaşi, Ed. Univ. “Al. I. Cuza”, 1997. THEODORESCU, Barbu, Istoria bibliografiei române, ed. a II-a, Bucureşti, E.E.R., 1972. TOMESCU, Mircea, Istoria cărţii române, Bucureşti, Ed. Ştiinţifică, 1968.

3. Studii (volume) BOGDAN, Ioan, Vechile cronici moldoveneşti până la Ureche, Bucureşti, Ed. Göbl, 1891.

204

Bibliografie CARTOJAN, Nicolae, Cărţile populare în literatura românească, vol. I-II, Bucureşti, Casa Şcoalelor şi F.R.L.A., 1929-1938 (v. şi ed. 1974). CĂLIN, Vera, Alegoria şi esenţele. Structuri alegorice în literatura veche şi nouă, Bucureşti, E.P.L.U., 1969. CÂNDEA, Virgil, Raţiunea dominantă. Contribuţii la istoria umanismului românesc, Cluj, Ed. Dacia, 1979. CHIŢIMIA, I.C., Probleme de bază ale literaturii române vechi, Bucureşti, Ed. Academiei, 1972. CORNEA, Paul, Conceptul de istorie literară în literatura română, Studiu şi antologie de..., Bucureşti, Ed. Eminescu, 1978. CRISTEA, Valeriu, Introducere în opera lui Ion Neculce, Bucureşti, Ed. Minerva, 1984. CURTICĂPEANU, Doina, Orizonturile vieţii în literatura română veche românească (1520-1743), Bucureşti, Ed. Minerva, 1975. CURTICĂPEANU, Doina, Melancolia neasemuitului Inorog, Cluj, Ed. Dacia, 1973. *** Dimitrie Cantemir interpretat de..., ed. îngrijită şi prefaţă de SuzanaCarmen DUMITRESCU, Bucureşti, Ed. Eminescu, 1977. DUŢU, Alexandru, Cărţile de înţelepciune în cultura română, Bucureşti, Ed. Academiei, 1972. DUŢU, Alexandru, Coordonate ale literaturii româneşti în secolul al XVIII-lea, Bucureşti, E.P.L., 1968. FLORESCU, V., Conceptul de literatură veche. Geneză şi evoluţie. Rolul său în istoria esteticii şi a teoriei literaturii, Bucureşti, Ed. Ştiinţifică, 1968. GHEŢIE, Ion, Începuturile scrisului în limba română. Contribuţii filologice şi lingvistice, Bucureşti, Ed. Academiei, 1974. GHEŢIE, Ion; MAREŞ, Al., Originile scrisului în limba română, Bucureşti, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1985. GIURESCU, C., Contribuţiuni la studiul cronicilor muntene, Bucureşti, Tip. Bukurester Tageblatt , 1906. GIURESCU, C., Noi contribuţiuni la studiul cronicilor muntene, Bucureşti, Ed. Göbl, 1908. HASDEU, B.P., Cuvente den bătrâni, vol. I-II. Cărţile poporane ale românilor în secolul al XVI-lea în legătură cu literatura poporană cea nescrisă, Bucureşti, Noua Tip. Naţională, 1879 (v. şi ed. mai recentă).

205

LITERATURA ROMÂNĂ VECHE – OVIDIU MOCEANU LUPAŞ, I., Cronicari şi istorici români din Transilvania, vol. I-II, Craiova, Ed. Scrisul românesc, f.a. MARTINESCU, D., Cronicari şi cronici în ţările române, Bucureşti, Ed. Ştiinţifică, 1967. MAZILU, Dan Horia, Barocul în literatura română din secolul al XVII-lea, Bucureşti, Ed. Minerva, 1976. MAZILU, Dan Horia, Cronicari munteni, Bucureşti, Ed. Minerva, 1978. MAZILU, Dan Horia, Introducere în opera lui Antim Ivireanul, Bucureşti, Ed. Minerva, 1999. MAZILU, Dan Horia, Literatura română în epoca Renaşterii, Bucureşti, Ed. Minerva, 1984. MAZILU, Dan Horia, Vocaţia europeană a literaturii române vechi, Bucureşti, Ed. Minerva, 1991. MIHĂILĂ, G., Contribuţii la istoria literaturii române vechi, Bucureşti, Ed. Minerva, 1972. MIHĂILĂ, G., Cultură şi literatură română veche în context european, Bucureşti, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1979. MUNTEANU, Romul, Clasicism şi baroc în cultura europeană din secolul al XVII-lea, Bucureşti, Ed. Univers, 1981. NEGRICI, Eugen, Expresivitatea involuntară, Bucureşti, Ed, Cartea Românească, 1977. NEGRICI, Eugen, Imanenţa literaturii, Bucureşti, Ed, Cartea Românească, 1981. NEGRICI, Eugen, Antim – logos şi personalitate, Bucureşti, Ed, Minerva, 1971. NEGRICI, Eugen, Naraţiunea în cronicile lui Grigore Ureche şi Miron Costin, Bucureşti, Ed, Minerva, 1972. NEGRICI, Eugen, Poezia medievală în limba română, Craiova, Ed. Vlad & Vlad, 1996. NOICA, Constantin, Pagini despre sufletul românesc, Bucureşti, Ed. Humanitas, 1991. PANAITESCU, P.P., Începuturile şi biruinţa scrisului în limba română, Bucureşti, Ed. Academiei, 1965. PLĂMĂDEALĂ, Antonie, Clerici ortodocşi, ctitori de limbă şi cultură românească, Bucureşti, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1977. PLĂMĂDEALĂ, Antonie, Dascăli de cuget şi simţire românească, Bucureşti, Ed. IBMBOR, 1981.

206

Bibliografie ROTARU, Ion, Valori expresive în opera lui Miron Costin, Bucureşti, Ed. Minerva, 1976. SASU, Voichiţa, Destinul ideilor literare, Bucureşti, E.D.P., 1996. SIMONESCU, Dan; CHIŢIMIA, I.C., Cărţile populare în literatura românească, vol. I-II, Bucureşti, E.P.L., 1963. SOROHAN, Elvira, Cantemir în Cartea ieroglifelor, Bucureşti, Ed. Minerva, 1978. TĂNĂSESCU, Manuela, Despre “Istoria ieroglifică”, Bucureşti, Ed. Cartea Românească, 1970. URSU, G.G., Memorialistica în opera cronicarilor, Bucureşti, Ed. Minerva, 1972. VAIDA, P., Dimitrie Canteemir şi umanismul, Bucureşti, Ed. Minerva, 1972. VEDINAŞ, Traian, Coresi, Bucureşti, Ed. Albatros, 1985. VELCIU, Dumitru, Cronicarul Radu Popescu, Bucureşti, Ed. Minerva, 1978. VELCIU, Dumitru, Grigore Ureche, Bucureşti, Ed. Minerva, 1989. VELCIU, Dumitru, Miron Costin, Bucureşti, Ed. Minerva, 1973. ZAMFIRESCU, Dan, Contribuţii la istoria literaturii române vechi, Bucureşti, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1981.

4. Dicţionare Dicţionar de literatură română. Scriitori, reviste curente, coord. Dimitrie PĂCURARIU, Bucureşti, Ed. Univers, 1979. Dicţionarul literaturii române de la origini până la 1900, Bucureşti, Ed. Academiei, 1979. Literatura română. Dicţionar cronologic, coord. I.C. CHIŢIMIA şi Al. DIMA, Bucureşti, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1979. Scriitori români. Mic dicţionar, coord. şi revizie Mircea ZACIU în colab. cu Marian PAPAHAGI şi Aurel SASU, Bucureşti, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1978. STRAJE, Mihail, Dicţionar de pseudonime, alonime, anagrame, asteronime, criptonime, ale scriitorilor şi publiciştilor români, Bucureşti, Ed. Minerva, 1973.

207


208

Ovidiu Moceanu Literatura Romana Veche

Recommend Documents