Ovidiu Arta Iubirii

Ivan Pilchin. Istoria literaturii universale (Antichitate – sec. XVI), 2012

Universitatea de Stat din Moldova Facultatea de Limbi şi Literaturi Străine Catedra de Literatură Universală, bl. III, s. 210

ISTORIA LITERATURII UNIVERSALE (Antichitate-sec.XVI) sem. I, anul de studii 2012-2013 OVIDIU. ARTA IUBIRII

Publius Ovidius Naso (47 î. e.n. – 17 e.n.) – poet elegiac latin din perioada „veacului de aur”. S-a născut în orașul Sulmona (Italia) într-o familie înstărită. La Roma sub îndrumarea renumiților profesori ai vremii el a studiat retorica cu scopul de a deveni avocat. În anii studiilor însă intră în cercul poetic al lui M. Valerius Messala Corvinus. Atras de literatură renunță la cariera proiectată, dedicîndu-se poeziei. „Ceea ce scriam în proză se înveșmînta de la sine în haina poeziei”, își amnitea poetul mai tîrziu. Întreaga viață și activitate a lui Ovidiu țin de epoca de tranziție de la republică la imperiu în Roma antică. Era o perioadă cînd în interiorul statului sclavagist roman, zguduit de războaie civile îndelungate, se forma așa numita Pax Romana (pacea romană). Datorită dictaturii militare, Octavian August concentrează în mîinile sale toată puterea și întreprinde un șir de măsuri pentru a consolida statul roman. Pilitica lui August urmărește consfințirea regimului nou, restaurarea religiei, proslăvirea trecutului Romei. Caracterul literaturii romane se schimbă în acea perioadă din cauza consecințelor regimului instaurat: îngrădirii libertăților republicane, intensificării cenzurii ideilor și moravurilor, limitării activității pe plan social, riscului represiunii la care se expuneau cei care încercau să-și exprime liber părerile. De la probleme mari, de semnificație socială, poeții treceau la redarea trăirilor Își va pune cineva întrebarea: cum se lămurește lor intime, se aprofundau în studiul popularitatea atît de largă a operei poetice ovidiene și ce trecutului – în istorie și mitologie. legătură s-ar putea stabili între noi, oamenii veacului XX și Ca și predecesorii săi Tibul și acest răsfățat al muzelor din trecutul îndepărtat? Ceea ce a Properțiu, Ovidiu își începe creația făcut ca Ovidiu să fie prețuit în toate timpurile este, mai poetică cu o culegere de elegii de întîi de toate, acel general omenesc, care e cuprins în opera dragoste „Amores” în trei cărți care se sa. Sînt atîtea notări exacte privitor la viața și sentimentele omenești, încît împreună cu alt poet roman, Terențiu, deosebește printr-un ascuțit spirit de autorul „Metamorfozelor” ar putea spune cu tot dreptul observație, compoziție reușită, subtilitate „homo sum et humani nil a me alienum puto” (sînt om și a versului. Tema dragostei a fost nimic din ce e omenesc nu mi-e străin). Iar a exprima continuată în poeme cu caracter didactic eternul uman în manifestările lui conctere, dependente de „Arta iubirii”, „Cosmetice”, „Remediile timp și de loc, aceasta înseamnă a fi totdeauna actual. […] În general, se poate spune că în bună parte Ovidiu iubirii” și „Heroidele” – o culegere din trăiește pînă azi datorită realismului său psihologic. Poeul 15 scrisori ale unor eroine mitologice, roman se adresează prin opera sa tuturor vîrstelor. Copii vor adresate soților ori iubiților, de care ele citi cu plăcere în „Metamorfoze” legenda despre schimarea sînt despărțite. Cea mai de seamă operă a lui Eho în sunet sau a lui Narcis în floare. Tinerii vor lui Ovidiu este poemul „Metamorfozele” admira „Arta iubirii”, iar oamenii în vîrstă vor avea în vedere versurile elegante pline de învățăminte din elegiile în 15 cărți – „cea mai frumoasă operă ovidiene. care s-a scris vreodată” (Ezra Pound) – Nicolae Corlăteanu, La 2000 de ani de la nașterea care cuprinde aproape 200 de legende. Eroii acestui poem în urma diverselor lui Ovidiu. În: Nistru. nr 4, 1958. – p. 145 peripeții se transformă în plante, păsări 1


sau animale. Chiar dacă fiecare legendă este desinestătătoare, toate împreună se supun unuia și același scop bine determinat – încercării de a oferi un tablou al lumii, de la crearea universului pînă la începutul istoriei societății umane. Fiind poetul adorat la curtea lui August, în anul 8 el totuși cade în dezgrație și este exilat la porunca lui Octavian la Tomis (azi orașul Constanța, România) – colonie grecească cu populație preponderent getică, din care Ovidiu așa și nu s-a mai reîntors. Drept motiv al exilului poetul numește chiar poezia sa, în primul rînd opera „Arta iubirii”, care, chipurile, ar fi provocat „stricarea moravurilor” în societate. În exil tematica creației lui Ovidiu se schimbă: de la subiecte amoroase poetul trece la reflectarea propriilor sale suferințe. Pe malul Pontului Euxin (Mării Negre) el scrie culegerea de poezii elegiace „Tristia” în care povestește despre plecarea sa din Roma, dispărțire de oameni dragi și se plînge de clima aspră a locului nou și de necredința prietenilor. Adaptînsu-se la condiții noi Ovidiu a învățat limba dacă și chiar a compus un poem în această limbă, care totuși nu s-a păstrat. Scrisorile în versuri „Pontice” alcătuite în continuare reprezintă un document istoric și etnografic veritabil deoarece din ele putem afla date amănunșite despre viața și ocupațiile geto-dacilor, găsim descrierile condițiilor geografice și climaterice ale tinuturilor dunărene. Întrega operă a lui Ovidiu a inspirat pe mai mulți scriitori, începînd din Evul mediu și pînă în zilele noaste. Privit constant ca un model al poeziei de dragoste, el a execritat o influență hotărîtoare asupra poeziei lirice europene. Arta iubirii Cartea întîi Dacă, Romani, cineva nu cunoaște-ale dragostei taine, Să mă citească; aflînd, să se grăbească-a iubi. Arta, prin vîsle și pînze, corabia poartă pe valuri, Arta cîrmește un car: e-o măiestrie-a iubi. […] Viața mă-ndeamnă să scriu; cunoscînd-o, poetul o cîntă; Versul mi-e doar adevăr: Venus, prielnică-mi fii! Voi, al sfielilor semn, cordeluțe ușoare, departe, Voi, rochii lungi ce-nveliți pulpele pîn’ la mijloc: Îngăduite taine, plăceri neoprite cînta-voi; Nu veți găsi nici un stih dăunător în poem. Tînăr ostaș care-acum ai intrat sub stindardul Venerei, Te străduiește întîi pe-a ta frumoasă să-alegi! Inima ei să i-o știi cîștiga e a doua știință, Iar o a treia să poți dragostea ei să-ți păstrezi. Astfel lurca-voi, pe cîmpul acesta voi trece cu carul, Ca să ating în curînd ținta ce-n minte mi-am pus. Cît nu te leagă nimic, nimerit e s-alegi pe aceea Căreia tu să-i șoptești: „Singura tu mi-ești pe plac!” Află că nu din văzduh o să-ți pice-nainte aleasa: Iscoditorii tăi ochi, doar, vor putea-o găsi, Știe pe unde să-ntindă rețeaua la cerbi vînătorul, Știe și unde, prin văi, aprigi mistreți se ascund. 2


Crîngul cunosc păsărarii, iar cel care undița-aruncă, Apele ce tăinuiesc peștii ce-noată prin val. Astfel și tu care cauți prilej pentru-o dragoste lungă, Află întîi, în Oraș, fetele unde se strîng. Nu-ți cer să-ți cauți spre zări, cu corabia, noua iubire, Ca străbătînd un drum lung să o găsești peste mări: Dacă Perseu a adus pe-Andromeda din negrele Indii, Iar frigianul păstor1 soața și-a luat de la greci, Singura Roma-ți va da frumuseți așa mîndre și multe, Că vei gîndi cum s-au strîs toate din lume aici. […] Rostul e-acum să vorbesc de mijloacele cele mai bune Care pe-aleasa-ți o fac să te iubească și ea. Tineri din țările toate,-ascultați cu băgare de seamă Să vă pot spune ușor cele ce-am făgăduit. Încredințează-te bine dintîi că nu este femeie Să nu o poți cuceri; apoi întinde-al tău laț. Pasărea-n crîng va tăcea primăvara, și greierul vara. Cîinii vor da înapoi, iepuri văzînd pe Menal. Cînd ispitită de-un tînăr femeia-și va-ntoarce privirea N-o crede cînd spune nu, ea doar așteaptă s-o rogi. Tainica Venus îi place și ei, cum îți place și ție: Omul iubește deschis, ea însă mai pe ascuns. Dacă n-ar face bărbații un pas spre femei înainte, Ele, invinse curînd, s-ar îndrepta către ei. […] Tineri romani, vă îndemn să-nvățați și vorbirea frumoasă, Nu doar să știți apăra pe un pîrît temător. Înduioșa-veți poporul, pe judecătorii cei aspri, Pe senatorii-nțelepți, pe-a voastre mîndre-n sfîrșit. Cînd e prilejul arată-ți, și nu orișicînd, iscusința; Vorbe ce pot supăra nu folosi prin scrisori! […] Stăruie deci și cu vremea o-ndupleci și pe Penelope; Chiar și Pergamul căzu, cît de tîrziu, dat cîzu. […] Trupul să-ți fie curat, ars de soare pe Cîmpul lui Marte, Toga în alb nepătat cadă pe el fără greș. Limba să-ți fie de-un roș purpuriu și pe dinți să n-ai piatră, Nici în picioare să-ncalți niște sandale prea largi. Nu fi cu părul pe creștet zbîrlit și cu barba-ncîlcită, Ci să arate c-au fost tunse de om priceput. Ungiile bine tăiate, frumos curățate să fie; Nu lăsa fire de păr să ți se vadă din nări; Nici să se simtă miros neplăcut în a ta răsuflare, Nici-să-amnitească pe-acel ce răspîndește un țap. […] Să te prefaci c-o iubești și de rana din piept să te vaieți, Pentru a o-ncredința, toată silința să-ți dai. 1

Paris.

3


Să izbutești nu e greu: își închipuie oricare că place; Oricăt de slut ar fi, atrăgătoare se cred. Chiar și acel prefăcut se întîmplă ades să iubească Și-nchipuirea ades se-nfiripează firesc. Tinere fete, o! fiți iertătoare de-aceea cu dînșii. Ce care-ntîi se prefac au să sfîrșească iubind. Prin măguliri iscusite să cauți în suflet să-i intri, Cum se revarsă un rîu peste înaltul său mal. Laudă-i fără sfială și fața ei dalbă, și părul, Trandafiriile mîini și piciorușul micuț. Și pe femeia cinstită o-ncînți, frumusețea de-i lauzi; Fetele, chiar, își măresc farmecul prin îngrijiri. […] Fără sfială să făgăduiești: pe frumoase le-apropii, Iar de credința ta ia martor pe oricare zeu. […] După cuviință, o fată așteaptă un semn de iubire Și-i bucuroasă cînd e de către tînăr făcut. Mult, o! prea mult se încrede în chipu-i frumos acel tînăr Care așteaptă ca-ntîi fata să meargă spre el. Pașii dintîi către fată, bărbatul se cade să-i facă; Blînd să-i vorbească și ea rugile lui va primi. Dragostea ei de-o dorești să te rogi; ea atîta așteaptă: Istorisește-i cum tu ai început s-o iubești. Spre eroinele-i dragi mergea Iupeter însuși pe vremuri; Una nu-l întîmpină, cît era el de măreț. Totuși de vezi că în inima ei se-ncuibează trufia Și că-n zadar i-ai vorbit, e de prisos s-o mai rogi. Multe aleargă spre ce jinduiesc și urăsc ce-au aproape. De te grăbești mai puțin, nu vei fi supărător. Nu arăta totdeauna nădejdea că vei cuceri-o: Cere prieten să-i fii, vei birui mai ușor. Cîte femei n-am văzut amăgite de-asemeni prieteni? Și pîn’ la urmă au fost îndrăgostite de ei! […] Îndrăgostitului pală culoare se cere să aibă: Este al dragostei semn și-al suferințelor lui. […] Vrednici de plîns să păreți, dacă vreți să sfîrșiți prin izbîndă, Toți să v-arate spunînd: „tînărul e-ndrăgostit!” […] Îndrăgostiților, vai! de dușmani mai puțin să vă temeți, Ci de prieteni mai mult, ca să trăiți liniștiți. Să te ferești de un frate, de-o rudă, de cei mai de-aproape: Ei sînt acei ce-ți vor da adevărații fiori. Gata era să sfîrșesc: cum frumoasele-au firi osebite, Pe fiecare tu după a ei fire s-o iei. Nu-i bun rodirii oricare pămînt: unu-i bun pentru viță, Celălalt pentri măslini, altul priește la grîu. Nu sînt doi oameni la fel: și la chip și la fire aceiași; Cel înțelept va afla calea să-mpace pe toți. […] 4


Astfel și tu să-ți alegi, după vîrstă, mijloacele tale; Căci, de-i bătrînă, cu greu cade cerboaiaca-n rețea. Neștiutoarei de-i pari învățat, ori sfioasei zburdalnic, De la-nceput ai pierdut toată încrederea lor. Se înțelege de ce o femeie cu-asemenea temeri Lasă ades un om bun pentru un altul mai rău. Iată sfărșii cu o parte-a lucrării, o alta-mi rămîne. Ancora-aici aruncînd, nava să ne-o odihnim. Traducere și note de Maria-Valeria Petrescu.

Coordonate ale operei: 1. „Arta iubirii” reprezintă un poem didactic în trei cărți, scris în metru elegiac, menit să îndrumeze cititorul în arta (știință și, în același timp, tehnică) iubirii. În scrisoare de apărare a poeziei sale, trimise lui August (Tristele, II, 447-466), Ovidiu menționează că asemenea „arte”, sau scrieri cu Așa cum erau și Tibul sau Properțiu, care îl onorau cu prietenia lor, caracter didactic Ovidiu la rîndul său îi respecta și îi iubea. Timp de vreo zece ani – pînă în jurul referitoare la cele mai vîrstei de treizeci de ani – va scrie și el elegii de dragoste. Dar altfel decît Tibul variate preocupații și Properțiu. Pentru că altfel vedea și viața, și iubirea, și poezia. Ei erau firi sentimentale, erau îndrăgostiți și în versurile lor nu făceau decît să-și omenești, erau atunci mărturisească frumos și sincer dragostea. E ușor să fii poet și să scrii poezii de la modă și totuși nici dragoste cînd ești îndrăgostit. El însă nu iubea o singură femeie, ci „femeia”, un autor al acestora nu adică femeile. Sau, mai bine zis, iubea iubirea! Dar – trebuie oare să fii a suferit din cauza lor neapărat îndrăgostit ca să poți scrie poezii? Altfel înțelegea el arta. El înțelegea ca, atunci cînd compune, mintea artistului să nu fie aburită de pasiune pentru ca tot atît de grav ca și el. în schimb să poată compune urmărind lucid ideea, gradînd logic mersul unei 2. Ovidiu însă a fost pasiuni, cizelînd atent forma versurilor, desfășurîndu-și poemul echilibrat și primul poet roman care armonios, așa cum în școala retorică învățase să-și desfășoare scrisorile și a compus în versuri un controversele. tratat despre iubire. În Scrisese cîteva zeci de elegii, fără să fie îndrăgostit ca ceilalți poeți. Dar voia să baza elementelor arate că poetul, chiar dacă nu este stăpînit de acest sentiment, îl poate totuși crea cu imaginația lui, tocmai suficient ca să devină temă a unei elegii. Apoi, dispersate, mărunte și voia să arate că un poet nu trebuie să fie neapărat biată jucărie a unei pasiuni, ci subiective culese din un om care știe să cultive pasiunea după cum îi poruncește inteligența rece, elegia erotică a rațiunea limpede; sau să o dirijeze, potrivit nevoilor compoziției unui poem; înaintașilor săi, el a sau chiar să o poată ușor suprima oricînd ar vrea să se îndrepte spre alte teme creat o expunere poetice. Cu un cuvînt: voia să arate că poetul trebuie să fie înainte de toate un artist și un bărbat. Să iubească – da; dar să-și știe stăpîni și dirija pasiunea, să complexă și metodică nu uite că menirea unui poet este de a se pierde nici în plăcerile ușoare ale asupra diverselor faze iubirii, nici în suferințele ei, ci de a cunoaște viața, proiectînd asupra ei poezia și aspecte ale iubirii! dragostei. Ovidiu Drîmba, Ovidiu. Poetul Romei și al Tomisului. București: 3. Conținutul cărții întîi Editura tineretului, 1966. – p. 97 din „Arta iubirii” reprezintă sfaturi adresate tinerilor domni referitoare la locurile unde pot fi găsite tinere femei și la modul de a le cuceri. La începutul cărții poetul afimă că ar exista o artă sau o știință a iubirii, tot așa cum există o știință a conducerii a corăbiilor sau a carelor. Totodată el spune că această artă el singur a învățat-o din propria experiență și astfel, ceea ce urmeză ar reprezenta lucruri adevărate. 5


4. Drept metode și procedee menite să contribuie la cucerirea femeilor Ovidiu recomandă să se recurgă la: ajutorul care poate oferi în anumite condiții slujnica iubitei, promisuni de cadouri, scrisori, declarații, jurăminte, lacrimi, gest de îndrăzneală cu condiția că acesta totuși nu se va echivala cu violența brutală. O atenție deosebită ar trebui acordată, conform sfaturilor poetului, aspectului exterior al tînărului: ținuta îngrijită, precum și paliditatea feței, dovadă a suferinețelor sale, menite a stîrni mila și compătimire. 5. Cartea a doua din „Arta iubirii” este dedicată sfaturilor referitoare la modul în care dragostea femeii trebuie păstrată. A treia carte este adresată femeilor pentru ca nici ele să nu rămînă dezarmate în fața bărbaților. Poetul afirmă că pe lîngă trăsăturile fizice, femeia trebuie să știe să rîdă, să plîngă și chiar să umble cu multă grație, să cînte cu vocea sau din liră, să danseze cu eleganță și să cunoască literatura erotică, să știe cum și cînd să scrie și cum să cocheteze. 6. Pentru a exemplifica sfaturile sale poetul adesea recurge la episoade mitologice. Pe tot parcursul expunerii se întreține tonul natural, glumeț și ironic. Totodată Ovidiu dă dovadă de cunoaștere desăvîrșită a caracterelor umane în general și a psihologiei feminine în particular, de precizie a amănuntelor observate și finețea reflexiilor și a expresiilor. 7. „Arta poetică” conține și aspecte negative, pe care oficialii romani le-au considerat periculoase. Ovidiu singur recunoaște că este „învățător al iubirii desfrînate” și arată că iubire pentru care el dă sfaturi nu duce la căsătorie. În opera sa el nu vorbește despre femei căsătorite cărora „convențiile sociale, legile, voința principelui și sentimentelor rușinii să le impună fidelitatea cea mai severă”, ci despre o categorie inferioară de femei, provenite din sclavele de curînd eliberate. Mai tîrziu, în scrisoare către August Ovidiu va spune în plus că pentru a evita păcatul iubirii ar fi trebuit să fie distruse teatrele, circul, să se închidă porticele și templele. Toate lucrurile, în viziunea lui, pot corupe un suflet aplecat spre depravare.

6

Ovidiu Arta Iubirii

Recommend Documents