Organizatii Si Relatii Internationale

MINISTERUL EDUCAŢIEI, CERCETĂRII ŞI INOVĂRII UNIVERSITATEA TRANSILVANIA DIN BRAŞOV Facultatea de Drept şi Sociologie Program de studii DREPT FRECVENŢĂ REDUSĂ

DREPT – ORGANIZATII SI RELATII INTERNATIONALE – Note de curs

NICOLAE BUJDOIU

2009

- CUPRINS -

pag. 3 pag. 5 pag. 8 pag. 12 pag. 15 pag. 18

Unitatea de învăţare nr.1 Introducere Unitatea de învăţare nr.2 Organizatii internationale . Istoric Unitatea de învăţare nr.3 Personalitatea juridica a organizatiilor internationale Unitatea de învăţare nr.4 Constituirea organizatiilor internationale Unitatea de învăţare nr.5 Participarea la activitatile organizatiilor internationale Unitatea de învăţare nr.6 Structura organizatiilor internationale Unitatea de învăţare nr.7

pag.23

Functionarea organizatiilor internationale Unitatea de învăţare nr.8

pag.27

Mijloacele financiare ale organizatiilor internationale Unitatea de învăţare nr.9 Organizatia Natiunilor Unite

pag.29

Unitatea de învăţare nr.10 NATO

pag.36

2

___________________________________________________________________Introducere

Unitatea de învăţare nr.1

INTRODUCERE OBIECTIVELE CURSULUI Cunoaşterea şi aprofundarea conceptelor generale privind organizatiile si relatiile internationale, familiarizarea studenţilor cu elementele esenţiale ale dreptului internaţional privat prezintă o deosebită importanţă atât în plan teoretic cât şi practic. Explicaţiile teoretice privind ştiinţa dreptului internaţional privat particularizează această ştiinţă în raport cu alte ştiinţe. Analiza teoretică amănunţită a normelor conflictuale utilizate în care se regăsesc în materia stării şi capacităţii persoanei fizice are o mare importanţă practică deoarece studenţii vor fi capabili să aplice dispoziţiile din acest domeniu la diversitatea situaţiilor ce pot apărea în practică. Analiza teoretică a normelor conflictuale utilizate în forma, condiţiile de fond şi efectele actelor juridice prezintă aceeaşi importanţă practică. MOTIVAŢIE CURRICULARĂ Syllabusul de faţă îşi propune dezvoltarea cunoştinţelor dobândite anterior la materii esenţiale de drept şi aplicarea acestora la specificul acestei materii în deplină corelaţie cu legislaţia în vigoare. Este un domeniu dedicat, cu activităţi specifice, prevederi corespunzătoare care nu pot decât să întregească cunoştiinţele în domeniu ale studenţilor de la specializarea drept.

SCOPUL UNITĂŢILOR DE ÎNVĂŢARE Unităţile de învăţare au fost alese astfel încât să ajute cursanţii în primul rând să identifice locul şi rolul acestei discipline în categoria disciplinelor de drept. De asemenea printr-o selecţie atentă a tematicii a fost posibilă corelarea cunoştinţele dobândite la alte discipline cu aplicarea practică a instituţiilor acestuia. Nu în ultimul rând, acest curs vine să aprofundeze noţiuni specifice domeniului, să ofere noţiuni noi care pot fi asimilate, evidenţiate şi puse în valoare în rezolvarea situaţiilor practice pe care le poate rezolva cel care studiază această disciplină. Cursul se doreşte a fi o aprofundare pertinentă a domeniului, astfel încât acesta să-i ajute pe cursanţi în cariera lor juridică ulterioară.

TEMATICA UNITĂŢILOR DE ÎNVĂŢARE Unitatea de învăţare nr.1 Introducere Unitatea de învăţare nr.2 Organizatii internationale. Istoric Unitatea de învăţare nr.3 Personalitatea juridica a organizatiilor internationale __________________________________________________________________________

3

___________________________________________________________________Introducere Unitatea de învăţare nr.4 Constituirea organizatiilor internationale Unitatea de învăţare nr.5 Participarea la activitatile orgasnizatiilor internationale Unitatea de învăţare nr.6 Structura organizatiilor internationale Unitatea de învăţare nr.7 Functionarea organizatiilor internationale Unitatea de învăţare nr.8 Mijloacele financiare ale organizatiilor internationale Unitatea de învăţare nr.9 Organizatia Natiunilor Unite Unitatea de învăţare nr.10 NATO

BIBLIOGRAFIE A. Fuerea – Drept internaţional privat. Editura Universul Juridic, Bucureşti. 2005 A. I. Filipescu – Tratat de drept internaţional privat. Editura Universul Juridic, Bucureşti. 2007 O. Ungureanu, C. Jugastru, A. Circa – Manual de drept internaţional privat. Editura Hamangiu, Bucureşti. 2007

4

__________________________________________________________________________

Unitatea de învăţare nr.2 ORGANIZATII INTERNATIONALE. ISTORIC 2.1 OBIECTIVE - să familiarizeze cursanţii cu organizatiile internationale - să prezinte condiţiile de fond şi de formă privind crearea organizatiilor internationle - să dezvolte capacitatea cursanţilor de a identifica notiuni specifice organizatiilor internationale

Organizatii internationale O Organizaţie Internaţionala este o “asociaţie” statală, reunind deci mai multe state sau nestatală, şi in acest caz reuneşte mai multe personae fizice sau juridice cu naţionalităţi diferite. Prima categorie de asociaţii poarta numele de Organizaţii Internaţionale Interguvernamentale, iar a doua categorie, Organizaţii Internaţionale Neguvernamentale. Numarul Organizaţiilor Internaţionale Interguvernamentale este mai mic (cca. 400), decât numărul Organizaţiilor Internaţionale Neguvernamentale (cca. 13.000). Aceste doua categorii de asociaţii acoperă toate domeniile activităţii umane. Prezentul curs se ocupă numai de Organizaţiile Internaţionale Interguvernamentale, de constituirea şi funcţionarea lor. Constituirea lor este explicată prin necesitatea organizării politice a societaţii internaţionale, ca o reacţie la anarhia care rezultă din conflictele internaţionale. Pe de altă parte unii teoreticieni văd Organizaţiile Internaţionale ca fiind embrionul unui guvern mondial în curs de formare. ISTORIC Asocieri statale au fost încă din antichitate – confederaţiile ateniene (Liga de la Delos, 476 înainte de Hristos – prima). Se bazau pe egalitatea între membrii şi libertatea de adeziune. In anul 1865 a apărut prima Organizaţie Interguvernamentală propriu zisă Uniunea Telegrafică Internaţională – impusă de problematica comunicaţiilor pe fluviile internaţionale. Până la primul război mondial, Organizaţiile Internaţionale Interguvernamentale au vizat domeniul tehnico – economic. Între cele două războaie mondiale, ia naştere prima organizaţie cu vocaţie universala – Societatea Naţiunilor. Aceasta a cuprins toate statele suverane existente în acea perioadă, cu excepţia SUA, deşi a fost creată din iniţiativa preşedintelui SUA - Wilson. In timpul celui de al doilea război mondial şi în perioada ce i-a urmat, au fost create Organizaţia Naţiunilor Unite şi organismele sale specializate. S – au dezvoltat organizaţiile politice şi economice cu caracter regional şi subregional în Europa, America Latină, Asia, Africa. Ex: Politice: - NATO (Alianţa Nord Atlantica), - Pactul de la Varsovia, - Anzus. Economice: - CEE (Comunitatea Economica Europeană), - CAER (Consiliul de Ajutor Economic Reciproc)

__________________________________________________________________________

5

Factori care au determinat apariţia Organizaţiilor Internaţionale. 1. Constituirea Organizaţiilor Internaţionale a fost determinată de factori multipli, dar în primul rând de necesitatea prevenirii războiului şi reglementarea regulilor de purtare a lui. Acesta a fost şi scopul primordial al constituirii Societaţii Naţiunilor, cât şi a Organizaţiei naţiunilor Unite (ONU). 2. Revoluţia industrială şi descoperirile din domeniile ştiinţei au favorizat cooperarea dintre state. Domenii prioritare: - comerţul, - transferul de tehnologie, - dezvoltarea regională. Cel mai important mecanism pentru promovarea şi reglementarea comerţului internaţional a fost Acordul General pentru Tarife şi Comerţ (GATT) creat in 1947. Principiile lui au fost incorporate în Organizaţia Internaţionala de Comerţ (1995). In 1945 au fost create: - Fondul Monetar Internaţional FMI, - Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezoltare BIRD 3. -

Societatea s-a confruntat cu probleme noi: creşterea populaţiei, sărăcia, alimentaţia, deteriorarea mediului, epuizarea resurselor naturale, utilizarea spaţiului cosmic.

Rolul Organizaţiilor Internaţionale Interguvernamentale Rolul principal, actorii principali in cadrul relaţiilor internaţionale îl au statele şi Organizaţiile Internaţionale Interguvernamentale. Alături de aceştia: - Organizaţiile Internaţionale neguvernamentale, - Corporaţiile transnaţionale, - Persoanele fizice, în măsura în care participă la viaţa internaţională, - Mişcarile de eliberare naţională. Principala funcţie a Organizaţiilor Internaţionale Interguvernamentale este aceea de a asigura mijloacele de cooperare între state în domeniile de interes comun. Aceste organizaţii au la bază principiul cooperării voluntare. De menţionat este activitatea Organizaţiei Naţiunilor Unite privind menţinerea păcii prin organismul său, Consiliul de Securitate.

Definiţia Organizaţiilor Internaţionale O posibilă definiţie, dată de unul dintre raportorii Comisiei de Drept Internaţional a Organizaţiei Naţiunilor Unite, ar fi următorul: Organizaţiile Internaţionale sunt asocieri de state, constituite prin tratat, înzestrate cu o constituţie şi organe comune, posedând o personalitate juridică distinctă de cea a statelor membre.

Elementele constitutive ale Organizaţiilor Internaţionale 1. La respectiva asociere trebuie sa participe ca părţi contractante, statele. Calitatea de a reprezenta statele o au reprezentanţii guvernelor. 2. Asocierea se realizează pe baza acordului de voinţă al statelor care se materializează într-un tratat purtând denumirea de Cartă, Satut, Constituţie, Pact etc. 6

__________________________________________________________________________

Aceste două elemente disting Organizaţiile Internaţionale Interguvernamentale de Organizaţiile Internaţionale Neguvernamentale: părţi sunt persoane fizice şi juridice. Tratatul impune părţilor o anumită conduită, drepturi şi obligatii. 3. Asocierea presupune urmărirea unor scopuri, obiective comune ex. menţinerea păcii, dezvoltarea economică, cooperarea financiară etc. 4. Organizaţia Internaţională Interguvernamentală are o structură instituţională proprie, adică are un număr de organe prin care îşi desfăşoară activitatea potrivit statutului. 5. Pentru a fi calificată Organizaţie Internaţională, asocierea de state trebuie să se constituie şi să-si desfăşoare activitatea pe baza normelor de drept internaţional. 5. Organizaţia Internaţională Interguvernamentală are o personalitate juridica proprie, adică are drepturi, obligaţii pe teritoriul statelor membre, în raporturile cu acestea sau cu alte subiecte de drept internaţional.

BIBLIOGRAFIE A. Fuerea – Drept internaţional privat. Editura Universul Juridic, Bucureşti. 2005 A. I. Filipescu – Tratat de drept internaţional privat. Editura Universul Juridic, Bucureşti. 2007 O. Ungureanu, C. Jugastru, A. Circa – Manual de drept internaţional privat. Editura Hamangiu, Bucureşti. 2007

__________________________________________________________________________

7

Unitatea de învăţare nr.3 PERSONALITATEA JURIDICA A ORGANIZATIILOR INTERNATIONALE 3.1 OBIECTIVE - să familiarizeze cursanţii cu organizatiile internationale - să prezinte condiţiile de fond şi de formă privind crearea organizatiilor internationle - să dezvolte capacitatea cursanţilor de a identifica notiuni specifice organizatiilor internationale

Personalitatea juridica a organizatiilor internationale Organizaţia Internaţională este titulară de drepturi şi obligaţii, pe care le dobândeşte prin voinţa statelor. Statele membre transferă Organizaţiei Internaţionale unele din puterile lor, astfel încât aceasta promovează interesele comune ale membrilor ei. În acest scop, Organizaţiile Internaţionale intră în contact cu alte subiecte de drept internaţional: state şi alte Organizaţii Internaţionale. Ele dobândesc personalitate juridică proprie, distinctă de cea a statelor ce o compun şi opozabilă erga omnes . Personalitatea juridică a Organizaţiilor Internaţionale se manifestă – in ordinea internaţională (personalitate juridică internaţională) – în ordinea internă a statelor (personalitate juridică de drept intern). A. Personalitatea juridică internaţională - Exprimă calitatea de subiect de drept internaţional. Temeiul ei îl constituie acordul de voinţă al statelor materializat în actul constitutiv în care se stabilesc obiectivele, principiile de funcţionare etc. Actele constitutive nu prevăd, de regulă, că Organizaţiile Internaţionale au personalitate juridică internaţională, ea apare ca implicită. Întinderea personalităţii juridice diferă de la o organizaţie la alta în funcţie de actele constitutive. În ceea ce priveşte opozabilitatea persoanei juridice a Organizaţiei Internaţionale distingem 2 aspecte: - opozabilitatea faţă de statele membre, - opozabilitatea faţă de celelalte state. Opozabilitatea faţă de statele membre decurge din: necesitatea de a îndeplini scopurile organizaţiei. Organizaţia are organe speciale în acest sens, iar membrii organizaţiei se angajează să-i acorde sprijin în acest sens. Organizaţia Internaţională ia măsuri, întreprinde acţiuni, ia decizii, impune sarcini statelor membre. Acestea trebuie să le respecte. În ce priveşte opozabilitatea faţă de terţe state, nemembre ale organizaţiei, există o regulă cutuniară de drept internaţional potrivit căreia un acord nu crează prin el însuşi obligaţii şi drepturi pentru un stat terţ, fără consimţământul acestuia. Rezultă deci că opozabilitatea personalităţii juridice internaţionale a Organizaţiilor Internaţionale depinde de recunoaşterea acesteia de către terţi. B. Personalitatea juridică de drept intern Organizaţiile Internaţionale intră în raporturi juridice cu persoane fizice sau juridice aparţinând statelor membre. Personalitatea juridică de drept intern se manifestă în raporturile cu statul pe teritoriul căruia are sediul şi în raporturile cu statele membre. 8

__________________________________________________________________________

Această personalitate semnifică tratamentul de care se bucură Organizaţia Internaţională din partea acestor state. ƒ Între organizaţie şi statul de sediu se încheie acordul de sediu în care se stabilesc drepturi şi obligaţii reciproce, respectiv conţinutul personalităţii juridice. ƒ În ceea ce priveşte raportul cu statele membre, ca urmare a ratificării actului constitutiv, acestea recunosc personalitatea juridică de drept intern a organizaţiei, astfel încât aceasta poate întreprinde pe teritoriul lor toate masurile şi acţiunile necesare pentru atingerea scopului organizaţiei. Totuşi, aceasta nu echivalează cu asimilarea Organizaţiilor Internaţionale cu subiectele de drept intern. Aria de manifestare a personalităţii juridice a Organizaţiilor Internaţionale 1. Relaţia cu statele membre. Obligaţiile născute din actul constitutiv precum şi din decizii ale organizaţiilor sunt obligaţii interne, iar cele rezultate dintr-un acord special încheiat între organizaţie şi un anumit stat membru sunt obligaţii externe . Spre exemplu, obligaţia de a plăti contribuţia la bugetul organizaţiei constituie o obligaţie internă, iar angajamentul unor state de a contribui cu fonduri suplimentare reprezintă o obligaţie externă. 2. Relaţia cu statele nemembre Atunci când un stat este interesat de activitatea unei Organizaţii Internaţionale, dar nu poate deveni membru al acesteia din diferite motive, are posibilitatea de a participa la lucrările ei ca observator sau ca membru asociat, în măsura în care actul constitutiv al organizaţiei permite acest lucru. 3. Relaţii cu alte Organizaţii internaţionale. Se desfăşoară în baza unor acorduri. Formele de manifestare a personalităţii juridice Sunt următoarele: 1. Capacitatea de a încheia tratate. Unele acte constitutive prevăd expres acest drept, altele nu. Astfel s-a conturat 2 curente de opinie: - se consideră că Organizaţiile Internaţionale au capacitatea de a încheia tratate numai dacă actele constitutive prevăd acest lucru şi numai în limitele prevăzute de acestea. - Organizaţiile Internaţionale au capacitatea de a încheia tratate chiar dacă aceasta nu este prevăzut în mod expres în actele constitutive, în temeiul deciziilor şi regulilor stabilite de organele organizaţiei şi în temeiul regulilor dreptului internaţional. Convenţia de la Viena 1986 privitoare la dreptul tratatelor prevede la art. 6: „Capacitatea unei organizaţii Internaţionale de a încheia tratate este guvernată de regulile acestei organizaţii”. Putem formula următoarele concluzii: - actul constitutiv este principalul temei al acestei capacităţi, - deciziile Organizaţiilor Internaţionale pot constitui temeiul acestei capacităţi, - dacă actul constitutiv nu conţine prevederi exprese în acest sens, această capacitate se poate deduce din funcţiile organizaţiei, - organizaţiile internaţionale nu pot încheia acorduri care nu au legătură cu obiectivele, scopul sau funcţiile organizaţiei.

__________________________________________________________________________

9

2. Dreptul de legaţie. Ca şi statele, Organizaţiile Internaţionale au dreptul de a fi reprezentate pe lângă alte subiecte de drept internaţional (legaţie activă) şi de a primi reprezentanţi ai acestora (legaţie pasivă). Legaţia activă. Nici o Organizaţie Internaţională nu este împuternicită expres prin actul constitutiv să trimită reprezentaţi în statele membre. Totuşi acest lucru se întâmplă. În ţara noastră, spre ex. sunt reprezentate următoarele organizaţii: Organizaţia Naţiunilor Unite, Uniunea Europeană, Fondul Monetar Internaţional, Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare, Banca Europeană pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare, Organizaţia Iinternaţională a Muncii, Organizaţia Internaţională pentru Migraţii, etc. Organizaţiile Internaţionale pot avea misiuni permanente şi misiuni speciale. Misiuni permanente au rolul de a informa statul despre activităţile desfăşurate şi de a coordona programele de asistenţă. Misiuni speciale sunt trimise temporar, cu scop bine determinat. Asemenea misiuni pot fi trimise şi pe lângă state terţe sau alte Organizaţii Internaţionale. Legaţia pasivă. Organizaţiile Internaţionale pot primi reprezentanţi dacă regulile organizaţiei o permit şi dacă acest lucru a fost prevăzut în acordul de sediu încheiat de organizaţie. Denumiri întâlnite: „delegaţii permanente”, „misiune permanentă”, „reprezentant permanent”. Exemplu: ţara noastră are asemenea misiuni pe lângă: - Organizaţia Naţiunilor Unite (New York, Geneva, Veneţia), - Organizaţia pentru Alimentaţie şi Agricultură - FAO (Roma), - Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Educaţie, Stiinţă şi Cultură - UNESCO (Paris), - Consiliul Europei (Strassburg), - Uniunea Europeană (Bruxelles), - Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord - NATO (Bruxelles), - Comisia Dunării (Budapesta), - Organizaţia Mondială a Turismului (Madrid). 3. Recunoaşterea altor subiecte de drept internaţional. Organizaţiile Internaţionale intră în contact: - cu state membre, - cu state terţe, - cu alte Organizaţii Internaţionale, - cu entităţi nestatale, cum ar fi popoarele şi mişcările de eliberare naţională, cărora acestea le recunosc astfel calitatea de subiect de drept internaţional, Echivaleaza cu o recunoaştere: - admiterea unui stat ca membru în organizaţie, - încheierea unui acord, - invitaţia la o sesiune sau conferinţă. 4. Capacitatea de a prezenta reclamaţii. Organizaţiile Internaţionale trebuie să se protejeze şi să-şi protejeze agenţii, şi trebuie să răspundă pentru actele lor. Mijloacele de reglementare a diferendelor: - negocierea, - arbitrajul, - ancheta etc. 5. Privilegii şi imunităţi. Organizaţiile Internaţionale se bucură în statele membre de privilegii şi imunităţi. Întinderea lor este stabilită în actele constitutive şi în acorduri speciale, în acordul de sediu. 10 __________________________________________________________________________

Privilegiile şi imunităţile Organizaţiei Internaţionale privesc însuşi organizaţia: - inviolabilitatea sediului, - inviolabilitatea arhivei, - imunitatea de jurisdicţie şi fiscală etc. Privilegiile şi imunităţile agenţilor organizaţiei sunt asimilate privilegiilor şi imunităţilor agenţilor diplomatici, cum ar fi spre exemplu : - imunitate juridică, - scutirea de impozite, taxe vamale etc. - beneficiază de paşapoarte diplomatice. Dizolvarea organizaţiilor internaţionale Cauze: - expirarea termenului pentru care a fost constituită, - realizarea sarcinilor pentru care a fost înfiinţată, - schimbarea condiţiilor care au determinat constituirea, - necesitatea creării unei noi organizaţii, care să o înlocuiască pe cea veche. Actele constitutive pot cuprinde dispoziţii privitoare la dizolvare, însă cele mai multe nu cuprind asemenea dispoziţii. Din momentul dizolvării Organizaţiei Internaţionale, personalitatea juridică a acesteia încetează.

BIBLIOGRAFIE A. Fuerea – Drept internaţional privat. Editura Universul Juridic, Bucureşti. 2005 A. I. Filipescu – Tratat de drept internaţional privat. Editura Universul Juridic, Bucureşti. 2007 O. Ungureanu, C. Jugastru, A. Circa – Manual de drept internaţional privat. Editura Hamangiu, Bucureşti. 2007

__________________________________________________________________________ 11

Unitatea de învăţare nr.4 CONSTITUIREA ORGANIZATIILOR INTERNATIONALE 4.1 OBIECTIVE - să familiarizeze cursanţii cu organizatiile internationale - să prezinte condiţiile de fond şi de formă privind crearea organizatiilor internationle - să dezvolte capacitatea cursanţilor de a identifica notiuni specifice organizatiilor internationale Constituirea organizatiilor internationale

Actul constitutiv Organizaţiile Internaţionale iau naştere prin încheierea unui tratat multilateral, în formă scrisă, care pentru a-şi produce efectele trebuie să fie supus ratificării statelor membre. Actul constitutiv poartă denumiri diferite: Pact – Societatea Naţiunilor Cartă – Organizaţia Naţiunilor Unite Constituţie – Organizaţia Internaţională a Muncii (OIM) Statut – Agenţia Internaţională pentru Energie Atomică (AIEA) Act constitutiv – Organizaţia pentru Alimentaţie şi Agricultură (FAO) Articole de Înţelegere – Fondul Monetar Internaţional (FMI), Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare (BIRD) etc. Actul constitutiv cuprinde: - proclamarea constituirii unei Organizaţii Internaţionale, - reglementarea problemelor legate de funcţionarea organizaţiei, - sunt enunţate principiile pe care se bazează funcţionarea, - scopurile organizaţiei, - condiţii pentru obţinerea calităţii de membru, - compozitia şi competenţele organelor de conducere şi executive ale organizaţiei, - privilegiile şi imunităţile de care se bucură organizaţia şi reprezentanţii acesteia. - Interpretarea – logică, juridică, gramaticală etc. a dispozitiilor actului constitutiv.

2.2. Încheierea actului constitutiv Prin încheiere înţelegem parcurgerea următoarelor etape: - negocierea, - semnarea , - ratificarea, - intrarea în vigoare. Tratatul Acest act constitutiv se deosebeşte de tratatele internaţionale obişnuite întrucât dă naştere unui nou subiect de drept internaţional, care acţionează în relaţiile internaţionale alături de statele care l-au creat. I Negocierea – are loc în cadrul unei conferinţe diplomatice, convocată de statele care doresc constituirea organizaţiei. Exemplu: Franţa a iniţiat Conferinţa de la Paris – CECA, Marea Britanie şi China – Conferinţa de la San Francisco – Carta ONU. 12 __________________________________________________________________________

Şi organizaţiile internaţionale pot avea iniţiativa unor conferinţe în vederea constituirii unor organizaţii internaţionale. Exemplu: ONU – Conferinţa de la New York 1956 – Agenţia Internaţională pentru Energie Atomică. Se redactează proiectul de tratat. Acesta este dezbătut, amendat (modificat) şi adoptat. Textul poate fi adoptat prin: - consens - votul unanim - majoritatea calificată a statelor prezente (2/3). II Semnarea tratatului de către state. Prin semnare statele îşi manifestă consimţământul de a fi părţi la tratatul constitutiv. III Ratificarea. După semnare, de regulă, tratatul parcurge o procedură internă care îmbracă forma: ratificării, acceptării, aprobarii. Statele care nu au participat la negociere şi semnare pot deveni ulterior membre prin aderare, dacă actul constitutiv prevede această posibilitate. Admiterea de rezerve Prin formularea unei rezerve la tratat, statul îşi exprimă poziţia diferită în legătură cu aplicarea unor prevederi ale acestuia, refuzul de a fi legat de anumite clauze ale lui. Rezervele pot fi formulate la: semnare, ratificare, aderare. Întrucât însă, tratatul reprezintă constituţia unei organizaţii, formularea de rezerve nu este de dorit pentru că modifică drepturile şi obligaţiile rezultate din tratat, ceea ce conduce la regimuri juridice diferite pentru statele părţi ale aceleiaşi Organizaţii Internaţionale. Or, principiul de drept internaţional pe care se bazează constituirea şi funcţionarea Organizaţiilor Internaţionale – şi anume, egalitatea între membrii şi uniformitatea de tratament pare să nu admită practicarea de rezerve. Totuşi, în practica internaţională s-a acceptat ideea că organizaţia poate aprecia oportunitatea şi admisibilitatea unor rezerve la actul constitutiv. Această soluţie este afirmată (consacrată) şi de Convenţia de la Viena asupra dreptului tratatelor 1969, în care se arată că în situaţia în care un stat formulează rezerve, organul competent al organizaţiei se pronunţă asupra rezervei formulate. De regulă, Organul competent – este adunarea plenară (Adunarea Generală, Conferinţa, Consiliul etc.). IV Intrarea în vigoare. După negociere şi semnare, instrumentele de ratificare (textul tratatului, ratificat de statele fondatoare) se depun pe lângă unul din guvernele statelor care au participat la negociere şi semnare sau pe lângă o organizaţie internaţională – depozitarul. Textul tratatului cuprinde dispoziţii privitoare la intrarea în vigoare. De regulă, intrarea în vigoare este condiţionată de: - întrunirea unui anumit număr de ratificări, - trecerea unei anumite perioade de timp. Momentul intrării în vigoare marchează apariţia unui nou subiect de drept internaţional.

2. 3. Modificarea actului constitutiv. Societatea internaţională cunoaşte o permanentă schimbare şi astfel este necesar ca organizaţiile internaţionale să se adapteze noilor realităţi. Poate apărea nevoia modificării actului constitutiv. Modificarea se realizează în 2 forme: __________________________________________________________________________ 13

- Revizuire, - Amendare. De regulă actele constitutive conţin dispoziţii cu privire la modificare, dispoziţii care se referă la: - momentul introducerii propunerii de modificare, - iniţiatorul propunerii (statele, organele organizaţiei), - amploarea modificărilor, - modul cum se ia decizia de modificare (votul unanim, votul majorităţii simple, majoritatea calificată), - condiţiile intrării în vigoare. Refuzul acceptării modificărilor de către unele state membre ar trebui să conducă fie la excludere, fie la retragere voluntară din organizaţie. Revizuirea – vizează schimbări esenţiale, de amploare ale actelor constitutive (ex. obiective, funcţionare). Amendamentele privesc numai anumite probleme, bine precizate: structura organizaţiei – crearea de noi organisme, competenţe, retragerea din organizaţie, excluderea etc.

2. 4. Interpretarea actului constitutiv. Pentru o buna aplicare a tratatului este necesară interpretarea sa uniformă de către statele membre, ceea ce evită apariţia unor dispute. De regulă, actele constitutive cuprind dispoziţii cu privire la interpretare şi la modul de soluţionare a problemelor puse de interpretare. Regula generală de interpretare a tratatelor stabilită prin Convenţia de la Viena 1969, se aplică şi actelor constitutive ale Organizaţiilor Internaţionale. Un tratat trebuie interpretat cu bună-credinţă, urmând sensul obişnuit atribuit termenilor tratatului, în contextul lor şi în lumina obiectului şi a scopului său. Din această regulă rezultă 3 moduri de interpretare: 1. Interpretarea obiectivă – bazată pe textul tratatului (logică, gramaticală, oficială). 2. Interpretarea funcţională – bazată pe scopul şi obiectul tratatului. 3. Interpretarea subiectivă – care are în vedere intenţia părţilor (sensul obişnuit al termenilor tratatului în contextul lor). Organizaţiile internaţionale păstrează dreptul de a-şi interpreta propriile tratate. Ele încredinţează problemele legate de interpretare: - adunării generale - unor organisme interne organizaţiei sau unor organisme internaţionale specializate ex. Curtea Internaţională de Justiţie ONU, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene. Buna-credinţă cu care trebuie interpretate tratatele semnifica evitarea interpretării abuzive a textului tratatului, deturnând sensul obişnuit al termenilor, în propriul interes. BIBLIOGRAFIE A. Fuerea – Drept internaţional privat. Editura Universul Juridic, Bucureşti. 2005 A. I. Filipescu – Tratat de drept internaţional privat. Editura Universul Juridic, Bucureşti. 2007 O. Ungureanu, C. Jugastru, A. Circa – Manual de drept internaţional privat. Editura Hamangiu, Bucureşti. 2007

14 __________________________________________________________________________

Unitatea de învăţare nr.5 PARTICIPAREA LA ACTIVITATILE ORGANIZATIILOR INTERNATIONALE 5.1 OBIECTIVE - să familiarizeze cursanţii cu organizatiile internationale - să prezinte condiţiile de fond şi de formă privind crearea organizatiilor internationle - să dezvolte capacitatea cursanţilor de a identifica notiuni specifice organizatiilor internationale Participarea la activitatile organizatiilor internationale În principiu, Organizaţiile internaţionale sunt compuse din state suverane. Dreptul internaţional, a consfinţit însă recunoaşterea calităţii de subiect de drept internaţional şi unor entităţi nestatale: - organizaţii internaţionale, - state în formare, - mişcări de eliberare naţională. Calitatea de mambru se obţine pe 2 căi: 1. Participarea la elaborarea actului constitutiv. Membrii „fondatori” sau „originari” ai Organizaţiilor Internaţionale sunt aceia care au participat la negocierea şi semnarea actului constitutiv. Distincţia între aceştia şi membrii admişi ulterior în organizaţie nu prezintă o relevanţă deosebită sub aspectul drepturilor şi obligaţiilor, totuşi prin actele constitutive membrii fondatori îşi pot rezerva un loc special, anumite privilegii, facilităţi. 2. Aderarea ulterioară, prin care noi subiecte de drept internaţional dobândesc calitatea de membru al Organizaţiei Internaţionale. Pe plan internaţional se manifestă următoarele tendinţe: a) apartenenţa la o organizaţie este condiţionată de obţinerea în prealabil a calităţii de membru în altă organizaţie. Ex. un stat nu poate deveni membru al Băncii Internaţionale pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare dacă nu este membru al Fondului Monetar Internaţional. b) Apartenenţa la o anumită zonă geografică nu conduce în mod automat la dobândirea calităţii de membru al unei Organizaţii Internaţionale regionale, fiind impuse şi condiţii. Ex. Uniunea Europeană impune indeplinirea urm[toarelor condiţii: - politice – existenta statului de drept, separaţia puterilor, pluralism politic. - juridice – acceptarea fără rezerve, principiul aplicării imediate, principiul priorităţii. - economice – economie de piaţă. Admiterea într-o organizaţie presupune îndeplinirea unor condiţii, diferite de la o organizaţie la alta, uneori foarte precise. Ex. pentru admiterea în UPI (Uniunea Poştală Internaţională) statul trebuie să aibă un serviciu poştal propriu. În toate cazurile, aderarea este un act bilateral, se încheie un acord între statul viitor membru şi organizaţie. Apariţia de noi state poate interveni în 2 situaţii: - când are loc unirea a 2 sau mai multe state într-un stat federal, - când are loc dezmembrarea unui stat federal în mai multe state. __________________________________________________________________________ 15

Ex. 1: unificarea Germaniei Ex. 2: dezmembrarea URSS, RSF Iugoslavia, desprinderea Pakistanului din India . În aceste cazuri se pune problema succesiunii la calitatea de membru. În prima situaţie, noile state iau locul celor vechi în cadrul organizaţiilor, înlocuirea având loc automat, fără a se mai parcurge procedura admiterii. În cea de a 2 – a situaţie, statele desprinse parcurg procedura aderării. Ex 1.: statele desprinse din URSS (12 state) au aderat la ONU, continuatoarea URSS fiind considerată Republica Federativă Rusia. Pierderea calităţii de membru. Cauze: 1. Retragerea voluntară. Cea mai mare parte a actelor constitutive prevăd posibilitatea retragerii voluntare. În toate cazurile, membrul care doreşte să se retragă trebuie să notifice organizaţiei hotărârea sa. 2. Excluderea, are o dublă relevanţă, este în acelaşi timp o sancţiune, ce se aplică membrului organizaţiei, cât şi o măsură de protecţie a organizaţiei Internaţionale. Statul pierde drepturile rezultând din calitatea de membru, dar şi obligaţiile faţă de Organizaţia Internaţională. Cazurile de excludere sunt puţine. Ex. 1939 URSS este exclusă din Societatea Naţiunilor ca urmare a agresiunii împotriva Finlandei. În cazul în care actele constitutive nu prevăd dispoziţii cu privire la excludere, celelalte state membre exercită presiuni pentru a determina „retragerea voluntară”. Dacă presiunile se dovedesc ineficiente există posibilitatea amendării actului constitutiv prin includerea unor prevederi referitoare la excludere. Din practica internaţională reiese că adoptarea unei propuneri de amendare a actului constitutiv a fost suficientă pentru ca statul să se retragă din organizaţie, fără a mai aştepta ratificarea propunerii de amendare. Ex. 1961 Africa de Sud s-a retras „voluntar” din OIM (Organizaţia Internaţională a Muncii), datorită nerespectării drepturilor omului, a problemei rasiale. 3. Dispariţia unui membru. Dispariţia unui stat ca subiect de drept internaţional conduce automat la pierderea calităţii de membru al organizaţiei, 4. Dizolvarea organizaţiei. In cazul dizolvarii, organizatia îşi încetează existenţa, iar statele membre îşi pierd aceasta calitate. Situaţii speciale de dobândire a calităţii de membru. 1. Membrii asociaţi. Majoritatea Organizaţiilor Internaţionale permit obţinerea calităţii de membru asociat: Uniunea Europeana., Organizatia Mondiala a Sanatatii, Uniunea Postala Internationala, etc. Această calitate dă dreptul de participare la activitatea organizaţiei, însă nu dă dreptul de a fi ales în organele organizaţiei şi nici dreptul la vot. Este o participare incompletă, secundară. Situaţii: • Este posibil ca statul să dorească să facă parte dintr-o organizaţie, dar nu îndeplineşte toate condiţiile de aderare. Exemplu: România – Uniunea Europeană, acord de asociere în 1993 • Statul doreşte să participe la activitatea unei organizaţii internaţionale regionale, dar face parte dintr-o altă regiune. • Fenomenul de „asociere externă” specific Uniunii Europene – a încheiat acorduri 16 __________________________________________________________________________

de asociere cu grupe de state. Exemplu: cu ţările mediteraneene (Turcia, Cipru, Malta, Iugoslavia) cu ţările în curs de dezvoltare din A.C.P. (Africa, Caraibe, Pacific) etc. 2. Observatorii: Statutul de observator se acordă: a. Statelor nemembre. Acestea pot participa la activitatea organizaţiei în baza unei invitaţii de participare; b. Statelor membre ale organizaţiei, dar care nu fac parte din unul sau mai multe dintre organele cu compunere restrânsă ale organizaţiei, în cazul în care au un interes particular într-o problemă ce se dezbate în acel organ; c. Mişcărilor de eliberare naţională recunoscute ca autorităţi ce controlează un anumit teritoriu aflat în procesul de constituire a unui stat independent. Exemplu: O.E.P. (Organizaţia pentru Eliberarea Palestinei); d. Altor organizaţii internaţionale Drepturile ce decurg din statutul de observator sunt limitate şi reglementate în acorduri. În esenţă sunt următoarele: - au acces la şedinţele organizaţiei; - primesc documentele organizaţiei; - pot face declaraţii; - nu au drept de vot. Statutul de membru asociat este considerat superior celui de oservator. 3. Consultanţii: Statutul de consultant se acordă: - unor organizaţii internaţionale neguvernamentale; - unor persoane fizice – specialişti, cu înalt prestigiu profesional; - persoanelor juridice. Aceştia sunt consultaţi în vederea rezolvării unor probleme de specialitate, găsirii unor soluţii care implică cunoştinţe de specialitate. BIBLIOGRAFIE A. Fuerea – Drept internaţional privat. Editura Universul Juridic, Bucureşti. 2005 A. I. Filipescu – Tratat de drept internaţional privat. Editura Universul Juridic, Bucureşti. 2007 O. Ungureanu, C. Jugastru, A. Circa – Manual de drept internaţional privat. Editura Hamangiu, Bucureşti. 2007

__________________________________________________________________________ 17

Unitatea de învăţare nr.6 STRUCTURA ORGANIZATIILOR INTERNATIONALE 6.1 OBIECTIVE - să familiarizeze cursanţii cu organizatiile internationale - să prezinte condiţiile de fond şi de formă privind crearea organizatiilor internationle - să dezvolte capacitatea cursanţilor de a identifica notiuni specifice organizatiilor internationale Structura organizatiilor internationale Este determinată de următorii factori: - natura activităţii organizaţiei; - numărul membrilor ei; - scopurile orgnizaţiei; - modul de participare la luarea deciziilor; - condiţiile politice, economice, sociale, tehnice existente în momentul constituirii organizaţiei etc. Clasificarea organelor organizaţiilor internaţionale În structura Organizaţiilor Internaţionale distingem 3 categorii de organe: 1. Organe principale şi organe subsidiare Organele principale sunt cele prevăzute în actul constitutiv, iar cele subsidiare sunt cele create de un organ principal sau prin delegarea puterilor acestuia. Astfel, spre exemplu, în art. 7 al Cartei O.N.U. se arată: a. Se înfiinţează ca organe principale ale ONU: o Adunare Generală, un Consiliu de Securitate, un Consiliu Economic şi Social, un Consiliu de Tutelă, o Curte Internaţională de Justiţie şi un Secretariat. b. Organele subsidiare care s-ar dovedi necesare se vor putea înfiinţa în conformitate cu prezenta Cartă. Prevederi similare se regăsesc şi în actele constitutive ale altor Organizaţii Internaţionale. O trăsătură a tuturor Organizaţiilor Internaţionale este aceea că organele principale ale acestora (denumite şi „organe supreme”), nu li se poate modifica compoziţia şi competenţele decât prin amendarea sau revizuirea actului constitutiv, ca rezultat al voinţei statelor membre. În afara compoziţiei şi competenţelor, actele constitutive mai precizează şi denumirea organelor principale. Organele subsidiare denumite şi organe auxiliare, organe subordonate, comisii, subcomisii, grupe de lucru etc. sunt destinate să răspundă, în principal, următoarelor cerinţe: - să fie instituite de unul sau mai multe organe principale ale organizaţiei, - funcţiile lor le sunt delegate de organele principale, - deciziile sau concluziile acestora nu sunt obligatorii pentru organele principale. 18 __________________________________________________________________________

2. Organe politice, jurisdicţionale şi administrative. Organele politice – sunt acelea în care sunt reprezentate toate statele membre şi care stabilesc orientarea generală a activităţii organizaţiei. De regulă, organul politic este organul plenar al organizaţiei. Spre exemplu, organul plenar (organ politic) al ONU este Adunarea Generală. Organe jurisdicţionale – respectiv Curţile de Justiţie din structura Organizaţiilor Internaţionale. Trebuie precizat că sunt puţine Organizaţii Internaţionale care au organe jurisdicţionale proprii. Printre ele se numără ONU, în a carei Cartă la art. 7 se prevede constituirea Curţii Internaţionale de Justiţie (organ principal al organizaţiei). De asemenea, UE are în structura sa Curtea Europeană de Justiţie, una din cele mai importante instanţe internaţionale. În sistemul ONU au fost create şi organe speciale de jurisdicţie administrativă, în scopul reglementării conflictelor internaţionale intervenite între instituţiile ONU şi funcţionarii sau agenţii lor. Spre ex. Tribunalul Administrativ al Organizaţiei Internaţionale a Muncii (1927). Jurisdicţia acestui tribunal a fost acceptată şi de alte organizaţii din sistemul ONU cum ar fi UNESCO, GATT, FAO, OMS etc. De asmenea, Banca Mondială are propriul Tribunal Administrativ (1980). Pe plan internaţional, pentru aplicarea unor convenţii internaţionale multilaterale au fost constituite organe de jurisdicţie cu competenţă specializată. Astfel în 1982 a fost creat Tribunalul Internaţional pentru Dreptul Mării, în 1950 a fost creată Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Organe administrative – din această categorie fac parte secretariatele ca organe cu caracter permanent, conduse de regulă de o persoană îndeplinind funcţia de Secretar General, răspunzând de buna funcţionare internă a organizaţiei. Alte atribuţii ale secretariatului ar fi aceea de informare şi documentare a organizaţiei, de pregătire a reuniunilor, de propunere a unor acţiuni, de executare a unor decizii ale organizaţiei, de reprezentare a organizaţiei, competenţe în domeniul bugetar. Anual întocmeste rapoartele organizaţiilor. Necesitatea constituirii secretariatului a apărut ca urmare a faptului că organele plenare şi cele cu compunere restrânsă se întrunesc de regulă periodic. Secretariatul are menirea de a asigura permanenţa organizaţiei. Conducătorii secretariatelor pot purta denumirea de secretar general (ONU, NATO, UE), director general (OIM, FMI, OMS, UNESCO) ori preşedinte (BIRD). Perioada de timp pentru care sunt aleşi variază de la o organizaţie la alta (în general 4 – 5 ani). Conducătorii secretariatelor sunt aleşi din rândul personalităţilor care se bucură de încrederea statelor membre şi beneficiază de prestigiu internaţional recunoscut în domeniul lor de activitate. Secretarul general reprezintă organizaţia în raporturile cu alte subiecte de drept internaţional şi are dreptul să încheie acorduri, să primească scrisorile de acreditare ale reprezentanţilor misiunilor acreditate pe lângă respectiva organizaţie, să numească reprezentanţi pe lângă alte organizaţii internaţionale sau state. Personalul secretariatului este de obicei numeros, iar persoanele care lucrează aici sunt funcţionari internaţionali. Prin funcţionar internaţional se înţelege orice persoană însărcinată de o organizaţie internaţională să execute, continuu şi exclusiv, atribuţii determinate în interesul ansamblului statelor membre ale organizaţiei respective. Astfel, funcţionarii internaţionali trebuie: 1) să lucreze exclusiv pentru organizaţie, 2) activitatea sa să aiba permanenţă şi continuitate, 3) să se supună regulilor rezultând din statutul său internaţional. De regulă, aceşti funcţionari sunt numiţi direct de secretarul general. Totuşi există __________________________________________________________________________ 19

organizaţii în care ei sunt aleşi de adunarea plenară (FAO) sau organul executiv (FMI). Aprobarea sau consultarea guvernelor ţărilor de origine nu este obligatorie, dar se practică. Criteriul principal de recrutare este cel al calificării, al competenţei profesionale. Există 3 categorii de funcţionari: - permanenţi, - temporari, angajaţi pe o perioadă determinată, fără a se avea în vedere angajarea lor permanentă, - auxiliari, angajaţi pentru efectuarea unor misiuni, activităţi determinate şi a căror angajare se încheie la terminarea (finalul) misiunii. Funcţionarii secretariatelor au următoarele obligaţii: - să îndeplinească sarcinile de serviciu, - să nu primească instrucţiuni de la guvernele ţărilor de origine sau alte autorităţi decât de la conducerea organizaţiei care i-a angajat. - imparţialitate şi discreţie în exercitarea atribuţiilor lor, - să nu se angajeze în activităţi incompatibile cu calitatea de angajaţi ai unei organizaţii internaţionale, - să nu se pronunţe public (fără a fi imputerniciti in acest sens) în legătură cu activităţile şi interesele organizaţiei, - sa nu se angajeze în activităţi politice, - să nu primeasca cadouri şi să nu beneficieze de favoruri. Ei se bucură de privilegiile şi imunităţile prevăzute în actele constitutive ale organizaţiei. Cea mai importantă este imunitatea de jurisdictie în baza căreia nu pot fi supuşi jurisdicţiei locale din statele pe teritoriul cărora îşi desfăşoară activitatea, cu privire la acte decurgând din exercitarea funcţiei lor oficiale. De asmenea ei nu au obligaţia de a se înregistra ca străini, sunt scutiţi de plata taxelor vamale pentru bunuri de strictă trebuinţă (îmbrăcăminte, mobilă, alimente etc.), sunt scutiţi de impozit pe salarii etc. Sediul secretariatului se află de regulă în localitatea unde îşi are sediul organizaţia. 3. Organe plenare şi organe cu compunere resrânsă Fiecare organizaţie are cel puţin un organ plenar în care sunt reprezentate toate statele membre, astfel încât fiecare membru să poată participa la elaborarea politicii organizaţiei în vederea atingerii obiectivelor propuse. În afara organelor plenare există şi organe cu compunere restrânsă, cu activitate permanentă sau periodică, în care nu sunt reprezentate toate statele membre. a) Din categoria organelor plenare fac parte adunările generale, adunările parlamentare, comisiile plenare, reuniunile speciale. Adunarea generală este organul suprem al organizaţiei care stabileşte orientările generale ale activităţii acesteia. Organul plenar poate purta şi alte denumiri decât cea de adunare generală şi anume „conferinţă” (UNESCO), „congres” (Uniunea Poştală Universală – OPU), „consiliu” (OCDE), „comitetul miniştrilor” (Consiliul Europei), „consiliul guvernatorilor” (FMI, BIRD). În general, adunarea generală este compusă din reprezentanţii tuturor statelor membre, acestea fiind libere, în principiu să-şi desemneze reprezentanţii. Există însă organizaţii care conţin reguli precise cu privire la compunerea organului suprem. Astfel, în Consiliul UE, fiecare stat membru este reprezentat de ministrul de externe şi/sau un alt membru al guvernului, după caz, ministrul agriculturii, finanţelor etc. în funcţie de punctele înscrise pe ordinea de zi. Delegaţiile statelor membre sunt formate din şeful delegaţiei, membrii, supleanţi, consilieri, experţi. Şeful delegaţiei reprezintă statul membru, dar el poate delega puterile sale unui alt 20 __________________________________________________________________________

membru al delegaţiei. Trebuie precizat că numărul de voturi de care dispune fiecare stat nu este determinat de numărul membrilor delegaţiei, ci deciziile adunării generale sunt luate potrivit principiului „un stat un vot”. Adunarea generală poate priva un stat de exerciţiul dreptului său de a participa la vot, prin refuzul de a accepta deplinele puteri ale reprezentanţilor statului respectiv la lucrările sale. În condiţii normale, aprobarea deplinelor puteri este o formalitate, fiind un act de procedură. La fiecare sesiune a adunării generale se constituie un Comitet de verificare a deplinelor puteri. Acesta întocmeşte un raport aprobat de adunarea generală. Verificarea deplinelor puteri nu vizează autenticitatea documentului ca atare, ci competenţa organului care l-a eliberat în ţara emitentă. Astfel, legitimitatea guvernului emitent este luată în considerare. În unele organizaţii, ale căror acte constitutive prevăd prezenţa în adunarea plenară a unor reprezentanţi guvernamentali de rang înalt (şefi de stat sau de guvern, miniştrii) şi pentru a se evita absenţa îndelungată a acestora din capitalele respective, se delegă competenţa pregătirii deciziilor unui eşalon inferior compus din reprezentanţi ai statelor membre, de obicei la nivel de ambasadori. Spre exemplu, în UE a fost constituit Comitetul Reprezentanţilor Permanenţi (COREPER). Este vorba despre adunări plenare de rang inferior. Unele organizaţii (UE, Cosiliul Europei), şi-au creat adunări parlamentare în care statele sunt reprezentate de parlamentari din parlamentele naţionale, numărul de locuri atribuit fiecărui stat fiind determinat, în principiu, de mărimea populaţiei. Adunările generale îşi pot constitui organe subordonate – comisii, comitete, grupe de lucru – în cadrul cărora se analizează, paralel cu lucrările adunării plenare, diferite puncte de pe ordinea de zi, sau aspecte ale acestora. b) Organele cu compunere restrânsă sunt acelea în care nu sunt reprezentate toate statele membre, cel mai important fiind organul executiv, putând diferite denumiri (Comisia UE, Consiliul de Securitate ONU). Reprezentarea în aceste organe diferă de la o organizaţie la alta, urmând aplicarea a 3 principii: A. reprezentarea geografică echitabilă, B. accesul tuturor membrilor, prin rotaţie, în organele cu componenţă restrânsă şi la conducerea organizaţiei, C. reprezentarea echitabilă a intereselor diferitelor grupe de state, clasificate după alte orientari decât cele geografice (spre exemplu: ţări dezvoltate – ţări în curs de dezvoltare, importatori – exportatori, producători – consumatori etc.). A. Se referă la faptul că statele aceleiaşi regiuni exprimă, în general, puncte de vedere similare, urmărindu-se reprezentarea tuturor regiunilor. Se rezervă un anumit număr de locuri pentru fiecare regiune geografică. B. Există tendinţa alegerii celor mai reprezentative state din regiune şi cea a alegerii cu precădere a statelor care exprimă poziţiile cele mai echilibrate. Principiul rotaţiei depinde de termenul pentru care se face alegerea: cu cât termenul este mai scurt, cu atât se asigură posibilitatea reprezentării în timp a mai multor state (ex. în Cosiliul de Securitate ONU mandatul este de 2 ani). Organele cu compunere restrânsă au 2 categorii de competenţe: - rezultate din cuprinsul actelor constitutive, - rezultate din deciziile organului plenar. În principal, ele pregătesc deciziile pe care urmează să le ia organul plenar, pun în aplicare aceste decizii, supraveghează executarea acestor decizii de către celelalte organisme ale organizaţiei sau de către statele membre. Astfel, Consiliul de Securitate, organ cu compunere restrânsă are responsabilitatea principală în menţinerea păcii şi securităţii internaţionale şi atunci când __________________________________________________________________________ 21

îşi exercită funcţiile în domeniu, Adunarea generală nu poate face nici o recomandare în legătură cu situaţia care se află în atenţia Consiliului, decât dacă acesta i-o cere, plasând acest organ într-o poziţie de independenţă faţă de Adunarea Generală. În cadrul UE, comisarii Comisiei UE îşi exercită funcţiile în deplină independenţă, în interesul general al comunităţii. Comisia are rolul de apărător al tratatelor comunitare, de executare a tratatelor şi actelor adoptate de Consiliu, având totodată şi iniţiativă legislativă. Are un important rol în adoptarea bugetului comunităţii, poate negocia acorduri externe fiind denumită şi „motorul integrării europene”.

BIBLIOGRAFIE A. Fuerea – Drept internaţional privat. Editura Universul Juridic, Bucureşti. 2005 A. I. Filipescu – Tratat de drept internaţional privat. Editura Universul Juridic, Bucureşti. 2007 O. Ungureanu, C. Jugastru, A. Circa – Manual de drept internaţional privat. Editura Hamangiu, Bucureşti. 2007

22 __________________________________________________________________________

Unitatea de învăţare nr.7 FUNCTIONAREA ORGANIZATIILOR INTERNATIONALE 7.1 OBIECTIVE - să familiarizeze cursanţii cu organizatiile internationale - să prezinte condiţiile de fond şi de formă privind crearea organizatiilor internationle - să dezvolte capacitatea cursanţilor de a identifica notiuni specifice organizatiilor internationale Functionarea organizatiilor internationale Actul constitutiv reglementează funcţionarea organizaţiei internaţionale astfel încât fiecare organizaţie internaţională prezintă trăsături specifice. Totuşi, în cele ce urmează, vom încerca formularea unor reguli cu aplicabilitate generală. Sesiunile organizaţiilor internaţionale. Generalităţi. Organele plenare şi cele cu compunere restrânsă nu îşi desfăşoară activitatea, de regulă, în mod permanent, ci ele se reunesc periodic, aceste reuniuni sau întruniri purtând denumirea de sesiuni. Spre exemplu, Adunarea Generală ONU se intruneşte într-o sesiune anuală, cu durată limitată. O sesiune are o dată oficială de deschidere şi una de închidere şi se compune din mai multe şedinţe (întâlniri, reuniuni) care se pot ţine de 2 sau 3 ori pe zi. Între 2 şedinţe, sesiunea se consideră întreruptă sau amânată. Dacă deşi a trecut o perioadă mai lungă de timp, lucrările sesiunii nu au fost reluate, are loc fie închiderea sesiunii – urmând ca ea să fie redeschisă după un anumit interval de timp, fie suspendarea lucrărilor sesiunii, urmând ca reluarea acestora să aibă loc după perioada de timp convenită. Organele plenare se intrunesc în sesiuni ordinare şi extraordinare. Cele ordinare dezbat problemele de ansamblu ale organizaţiei, iar cele extraordinare sunt destinate dezbaterii unor probleme speciale, care reclamă urgenţă. Frecvenţa şi durata sesiunilor depind de ansamblul problemelor cu care se confruntă organizaţia si de numărul problemelor înscrise pe ordinea de zi. Unele organizaţii se întrunesc (organele lor plenare) anual (ONU, FMI), la doi ani (UNESCO, FAO) sau chiar la intervale mai lungi de timp (UPU – o dată la 5 ani). Organele cu compunere restrânsă se reunesc, de obicei, la intervale mai scurte de timp, dat fiind specificul atribuţiilor acestora (au caracter executiv , indeplinesc funcţii executive). Durata sesiunilor diferă de la o organizaţie la alta, fiind favorizate însă sesiunile scurte. Cheltuielile ocazionate de desfăşurarea sesiunilor pot fi grupate în 2 categorii: cheltuieli administrative (secretariat, săli de conferinţe, traduceri etc.) suportate din bugetul organizaţiei, cheltuieli legate de participarea la lucrări a delegaţiilor ţărilor membre (diurnă şi costul transportului); în privinţa acestora practica internaţională nu este uniformă. Spre ex. ONU plăteşte numai costul transportului pentru 5 delegaţi din fiecare stat membru, iar FMI şi BIRD suportă atât cheltuielile de transport cât şi diurna __________________________________________________________________________ 23

membrilor delegaţiilor participante. Alte organizaţii (OMS, UNESCO) nu suportă nici cheltuielile de transport nici diurna pentru delegaţiile participante la sesiunile organelor plenare, dar le suportă pe ambele la sesiunile organelor cu compunere restrânsă. În mod obişnuit sesiunile organizaţiilor internaţionale se ţin la sediul acestora, dar ele se pot reuni şi în alte localităţi decât cea de sediu din diferite raţiuni: pentru a întări raporturile organizaţiei cu un anumit stat sau cu o anumită regiune, pentru a spori interesul unui stat, grup de state sau a unei regiuni pentru activitatea organizaţiei etc. Conducerea sesiunilor De obicei, în cadrul fiecărei sesiuni se alege o persoana care conduce lucrarile acesteia, persoana care poartă denumirea de preşedinte. Alegerea preşedintelui presupune prealabile negocieri. În unele organizaţii nu se organizează alegeri, ci reprezentanţi ai statelor membre prezidează lucrările sesiunilor prin rotaţie (spre ex. Consiliul de Securitate ONU şi Consiliul UE). Pentru stabilirea ordinii rotaţiei există reguli – criterii diferite de la o organizaţie la alta, cum ar fi. - ordinea alfabetică, - data intrării în organizaţie - etc Preşedintele are următoarele atribuţii: - conduce dezbaterile sesiunii respective, - decide asupra unor probleme de procedură, - iniţiază discuţii cu delegaţiile participante, - propune soluţii problemelor înscrise pe ordinea de zi, - atunci când numărul voturilor pro şi contra unei soluţii sunt egale, votul preşedintelui este decisiv. Preşedintele este ajutat de unul sau mai mulţi vicepreşedinţi. Preşedintele şi vicepreşedinţii alcătuiesc biroul sesiunii. Din acesta mai pot face parte şi alte persoane potrivit prevederilor actelor constitutive sau regulamentelor organizaţiei. Biroul asigură conducerea generală a sesiunii. Din birou fac parte şi raportorii. În cadrul organelor subordonate organelor plenare sau cu compunere restrânsa se alege sau se numeşte un raportor care are menirea de a informa organele superioare asupra stadiului lucrărilor. Ei întocmesc în acest scop un raport care rezumă discuţiile purtate, propunerile făcute şi soluţiile adoptate împreună cu motivarea acestora. În întocmirea raportului, raportorul este ajutat de secretariatul organizaţiei sau, dacă nu este numit un raportor, raportul este întocmit de secretariat. Procedura urmată în cadrul sesiunilor Lucrările sesiunilor organizaţiei se desfăşoară cu respectarea unor reguli de procedură. Un prim pas îl constituie alegerea biroului sesiunii. Urmează aprobarea ordinii de zi a reuniunii. Trebuie precizat că proiectul ordinii de zi trebuie comunicat membrilor organizaţiei, într-un timp rezonabil, înainte de deschiderea oficială a sesiunii, astfel încât aceştia să poată stabili compoziţia delegaţiei şi mandatul acesteia la sesiunea respectivă. Este posibil ca ordinea de zi, ulterior comunicării acesteia statelor membre, să fie modificată (să fie schimbată ordinea în care vor fi dezbătute problemele înscrise în ordinea de zi, anumite probleme să fie scoase şi transmise unor viitoare sesiuni, să fie trecute noi puncte pe ordinea de zi), situaţie care ridică serioase probleme delegaţiilor. După alegerea biroului şi aprobarea ordinii de zi, se trece la dezbateri generale. În 24 __________________________________________________________________________

cadrul acestora, şefii delegaţiilor participante expun punctul de vedere al guvernelor pe care le reprezintă cu privire la problemele inscrise pe ordinea de zi. Timpul acordat ţinerii unui discurs este de obicei limitat. Paralel cu dezbaterile oficiale au loc şi dezbateri neoficiale, între delegaţiile participante având loc consultări, negocieri, desfăşurate în sălile de conferinţe şi în afara acestora. Astfel, se pregătesc puncte de vedere comune, iniţiative comune, poziţii comune, soluţii comune. Adoptarea hotărârilor Actele organizaţiilor internaţionale poartă diverse denumiri: decizii, rezoluţii, declaraţii, recomandări, hotărâri etc. Adoptarea oricărei decizii presupune parcurgerea următoarelor etape: - iniţiativa (propunerea) deciziei poate apartine statelor membre, secretarului organizaţiei, membrilor asociaţi, consultanţilor, observatorilor – în limitele permise de actele constitutive, - negocierea, - redactarea textului, - adoptarea propriu-zisă a deciziei. O iniţiativă îmbracă forma unui proiect de rezoluţie, recomandare, hotărâre, declaraţie. Daca apartine unui stat membru, in redactarea proiectului respectiv se implică în afara delegaţiei căreia îi aparţine iniţiativa şi alte delegaţii, în calitate de coautori. De obicei aceste proiecte sunt comunicate celorlalte state membre înainte de data fixată pentru deschiderea oficială a sesiunii. Orice delegaţie poate propune amendamente, înainte sau în cursul dezbaterilor. În cadrul sesiunii are loc negocierea proiectului respectiv în cadrul dezbaterilor, are loc redactarea textului final al rezoluţiei (deciziei etc.), urmând adoptarea propriu-zisă a ei. În practica internaţională sunt întâlnite următoarele modalităţi de adoptare a hotărârilor: 1. Consensul – semnifică acord între membrii organizaţiei asupra unei anumite probleme, fără ca aceasta să fie supusă la vot. Această procedură de adoptare a deciziilor s-a impus treptat în practica mai recentă a organizaţiilor internaţionale şi, în consecinţă, actele constitutive ale acestora nu conţin prevederi referitoare la consens. Elementele definitorii ale consensului sunt: - constatarea acordului general fără a se recurge la vot, - absenţa oricărei obiecţiuni din partea vreunui reprezentant faţă de adoptarea hotărârii, - nu orice observaţie formulată faţă de o propunere trebuie considerată obiecţie, ci numai acelea pe care care membrii ei le consideră un obstacol în adoptarea unei propuneri. 2. Unanimitatea . Ca modalitate de adoptare a unei hotărâri este prezentă în actele constitutive ale unor organizaţii internaţionale (spre ex. UE). În jurisprudenţă şi doctrină s-a arătat că unanimitatea este întrunită chiar dacă unii membri se abţin. 3. Votul ponderat. Regula generală este ,,un stat un vot”, însă există organizaţii în care anumite state au un număr mai mare de voturi, având o putere de vot sporită şi deci o capacitate sporită de a influenţa deciziile (spre exemplu, în UE). Acest sistem poate crea tensiuni în procesul decizional , daca nu sunt luate în considerare şi interesele statelor mici sau care au un număr redus de voturi. 4. Majorităţi. În terminologia organizaţiilor internaţionale noţiunea de majoritate exprimă numărul de voturi necesare pentru adoptarea hotărârilor. Distingem 4 categorii de majorităţi: - majoritate simplă: o hotărâre este luată cu majoritate simplă când în favoarea ei votează jumătate plus unu din numărul membrilor prezenţi şi votanţi, __________________________________________________________________________ 25

-

-

majoritate absolută: o hotărâre este luată cu majoritate absoluta când în favoarea ei votează jumătate plus unu din numărul total al membrilor votanţi ai organizaţiei. majoritate relativă: întâlnită în cazul propunerilor cu mai multe variante, fiind considerată votată varianta care întruneşte mai multe voturi. Spre exemplu, dacă o variantă întruneşte 60% din voturi şi a doua 40% din voturi, este adoptată prima. majoritate calificată: de 2/3 , 3/4 etc.

Practica organizaţiilor internaţionale a impus următoarele metode de votare: 1. Votul deschis – cel mai des întâlnit. În documentele sesiunii se înscriu numărul de voturi înregistrate ( nu si modul în care a votat fiecare delegaţie). 2. Votul prin apel nominal – se înregistrează fiecare delegaţie şi modul cum a votat aceasta. 3. Votul secret – folosit în special la alegerea persoanelor din conducerea organizaţiei şi în unele probleme de procedură. 4. Votul prin corespondenţă – se recurge la această modalitate atunci când deciziile reclamă adoptarea lor urgentă, organizaţia nu se află în sesiune şi nu se poate aştepta viitoarea sesiune. Voturile prin corespondenţă se înregistrează prin intermediul secretariatului organizaţiilor. Valoarea juridică a hotărârilor organizaţiilor internaţionale În majoritatea organizaţiilor internaţionale hotărârile adoptate au valoare de recomandare. Statele sunt libere să le pună sau nu în aplicare. Există şi organizaţii unde hotărârile adoptate au valoare juridică obligatorie ( in cadrul organizatiilor de integrare).

BIBLIOGRAFIE A. Fuerea – Drept internaţional privat. Editura Universul Juridic, Bucureşti. 2005 A. I. Filipescu – Tratat de drept internaţional privat. Editura Universul Juridic, Bucureşti. 2007 O. Ungureanu, C. Jugastru, A. Circa – Manual de drept internaţional privat. Editura Hamangiu, Bucureşti. 2007

26 __________________________________________________________________________

Unitatea de învăţare nr.8 MIJLOACELE FINANCIARE ALE ORGANIZATIILOR INTERNATIONALE 8.1 OBIECTIVE - să familiarizeze cursanţii cu organizatiile internationale - să prezinte condiţiile de fond şi de formă privind crearea organizatiilor internationle - să dezvolte capacitatea cursanţilor de a identifica notiuni specifice organizatiilor internationale Mijloacele financiare ale organizatiilor financiare Pentru a-şi desfăşura activitatea, organizaţiile internaţionale efectuează cheltuieli acoperite, în majoritatea organizaţiilor, prin contribuţiile statelor membre. Bugetul este actul juridic intern, cu forţă obligatorie, prin care organizaţiile internaţionale îşi estimează veniturile şi cheltuielile, pe o perioadă determinată de timp. Bugetul este temeiul juridic al colectării fondurilor şi al efectuării cheltuielilor. Organizaţiile internaţionale au adoptat reglementări privitoare la: - compoziţia (structura) bugetului, - procedura de aprobare, - execuţia bugetară, - controlul execuţiei bugetare. Majoritatea organizaţiilor internaţionale au bugete anuale. Există şi organizaţii în care bugetele se stabilesc pentru 2 ani, ex. ONU. Se alcătiueşte de obicei un proiect de buget care este aprobat în adunarea plenară. Astfel: - în ONU proiectul este adoptat de Secretarul General ONU şi este aprobat de Adunarea Generală ONU. - În UE, Comisia UE adopta anteproiectul de buget pe care-l trimite spre aprobare Consiliului UE. Aici se dezbate şi se alcătuieşte proiectul de buget, care este trimis spre aprobare Parlamentului UE. Bugetul are doua parti: resurse (venituri) si cheltuieli. Resursele bugetare pot proveni din: A. Contribuţii obligatorii – reprezintă 90% din buget în aproape toate organizaţiile. Există însă şi organizaţii care nu impun plata unor contribuţii anuale. În privinţa cotei de contribuţie a statelor s-au impus 3 principii: 2) Principiul cotelor egale de contribuţie - reţinut de puţine organizaţii internaţionale, ex. OPEC. 3) Principiul opţiunii clasei de contribuţie, fiecare membru alege sau i se atribuie o anumită clasă de contribuţie, ex. UPI. 4) Principiul scării de repartizare, fiecărui membru îi este atribuit un anumit procent din cheltuielile organizaţiei. Este cel mai răspândit. Stabilirea cotei de contributie se face potrivit unor criterii de performanta economica (cum ar fi Produsul Intern Brut). Scara contribuţiilor este revăzută periodic (ex. ONU – anual), fiind introduse limite minime şi maxime. Organele plenare au competenţă exclusivă în stabilirea contribuţiei. În general, statele îşi achită cu regularitate contribuţiile. Pentru cele care nu-şi îndeplinesc această obligaţie, actele constitutive prevăd sancţiuni, care cel mai adesea sunt: pierderea dreptului de vot si pierderea dreptului de reprezentare. __________________________________________________________________________ 27

B. Contribuţii voluntare – se referă la programe şi acţiuni aprobate de organul plenar, ex. Fondul Naţiunilor Unite pentru ajutorarea copiilor (UNICEF), Înaltul Comisariat ONU pentru refugiaţi (UNHCR). Ele pot proveni de la : - state membre, - state nemembre, - surse private. C. Donaţii – din partea statelor sau particularilor făcute, de obicei, la începutul activitaţii organizaţiilor şi se referă la : - clădiri şi terenuri pentru sedii, săli de conferinţe, reprezentanţe, - dotări etc. D. Venituri din activităţi proprii – cum ar fi: vânzarea de publicaţii, studii, materiale documentare, închirieri de spaţii, emisiuni de timbre, de acţiuni, dobândă la împrumuturile acordate etc. Specific organizaţiilor de integrare şi celor financiare este faptul că aceste venituri sunt majoritare, conferidu-le independenţă de funcţionare. Ex.: UE şi-a constituit începând cu 1980 un sistem de venituri proprii constituit din: - impozite pe salariile funcţionarilor, - amenzile aplicate operatorilor economici ce încalcă normele comunitare, - tarif vamal comun faţă de terţi, - taxa pe valoarea adaugată – TVA. FMI, BIRD: isi constituie bugetul din dobânzile percepute la împrumuturi. Cheltuielile bugetare. Există 2 categorii de cheltuieli: administrative şi operaţionale. Cheltuieli administrative: plata personalului, chirii, organizarea sesiunilor, dotări etc. Cheltuieli operaţionale: cele care privesc derularea programelor organizaţiei. Prin actele constitutive sau regulamente , anumite organe sunt îndrituite cu execuţia bugetară. Dacă nu sunt cheltuite toate fondurile, surplusurile sunt returnate statelor membre, de regulă prin reducerea contribuţiei lor în anul următor. Controlul execuţiei bugetare se realizează pe 2 căi: - controlul intern - realizat de serviciile de contol ale organizaţiei ex. : ONU – controlul financiar este condus de Secretarul General UE – controlul financiar este realizat de Curtea de Conturi a Uniunii. control extern – organizaţia apelează la experţi numiţi de adunările plenare. BIBLIOGRAFIE A. Fuerea – Drept internaţional privat. Editura Universul Juridic, Bucureşti. 2005 A. I. Filipescu – Tratat de drept internaţional privat. Editura Universul Juridic, Bucureşti. 2007 O. Ungureanu, C. Jugastru, A. Circa – Manual de drept internaţional privat. Editura Hamangiu, Bucureşti. 2007

28 __________________________________________________________________________

Unitatea de învăţare nr.9 ORGANIZATIA NATIUNILOR UNITE 9.1 OBIECTIVE - să familiarizeze cursanţii cu organizatiile internationale - să prezinte condiţiile de fond şi de formă privind crearea organizatiilor internationle - să dezvolte capacitatea cursanţilor de a identifica notiuni specifice organizatiilor internationale Organizatia Natiunilor Unite

Societatea Naţiunilor – precursoarea ONU Data oficială a constituirii acestei organizatii este 10 ianuarie 1920. Actul constitutiv Pactul Societatii Natiunilor - a fost aprobat în cadrul Conferinţei de pace de la Paris (1919), făcând parte integrantă din Tratatul de pace de la Versailles. Scopurile principale ale organizaţiei erau promovarea păcii şi prevenirea războiului. Printre căile şi mijloacele de înfăptuire se numărau: - negocierea, - arbitrajul, - reglementarea juridiciară, - aducerea conflictului în discuţia Consiliului Organizaţiei, - izolarea economică şi politică. Organele principale ale organizatiei erau: 1. Adunarea 2. Consiliul 3. Secretariatul Deciziile erau luate în Adunare, cu unanimitate, dupa regula „un stat un vot”. Deşi SUA a iniţiat constituirea organizaţiei, ea nu a ratificat Pactul şi nu a făcut parte din organizaţie. Societatea Naţiunilor a reuşit să soluţioneze şi să aplaneze un număr mare de conflicte (cca. 30), însă medierea privea state mici şi mijlocii. Astfel, in anul 1925 guvernul bulgar a înştiinţat Consiliul Societăţii Naţiunilor că trupele greceşti au invadat Bulgaria. Preşedintele Consiliului a cerut Greciei încetarea focului si retragerea trupelor, trimitand observatori militari în teren pentru evaluarea situaţiei. A numit o comisie de anchetă pentru a recomanda modalităţi de soluţionare a conflictului (conflictul a fost stins şi s-a restabilit pacea). Totuşi, activitatea organizaţiei s-a dovedit ineficientă în raport cu marile puteri. Astfel, în anii ’30 puterile Axei au promovat o politică expansionistă. Italia a ocupat Abisinia (Etiopia), Germania a ocupat Cehoslovacia şi Austria, iar Japonia a invadat Manciuria ( teritoriu aparţinând Chinei). Consiliul Societăţii Naţiunilor a numit un grup de experţi pe care i-a trimis la faţa locului, a condamnat agresiunile, dar nu a luat măsuri faţă de guvernele acestor state pentru a se conforma recomandărilor organizaţiei. De altfel, cele 3 state s-au şi retras voluntar din organizaţie. În ciuda eşecului, Societatea Naţiunilor a oferit o largă experienţă folosită de organizaţia care i-a luat locul – ONU.

__________________________________________________________________________ 29

Organizaţia Naţiunilor Unite (ONU) Constituirea ONU Expresia „Naţiunile Unite” aparţine preşedintelui american Franklin Roosevelt şi a fost folosită pentru prima dată în Declaraţia Naţiunilor Unite prin care reprezentanţii a 26 de state se angajau să continue lupta împotriva Puterilor Axei. Declaraţia a fost semnată la Washington, la data de 1 ianuarie 1942. La această declaraţie au aderat ulterior alte 22 de state. Ideea constituirii ONU a fost exprimată oficial în anul 1943, prin declaraţia semnată la Moscova de reprezentantii SUA, URSS, Marii Britanii şi Chinei. Doi ani mai târziu, la 25 aprilie 1945, începeau lucrările Conferinţei de la San Francisco pentru constituirea ONU, lucrări care au durat 2 luni şi s-au finalizat cu adoptarea Cartei ONU. Textul Cartei cuprinde 19 capitole şi 111 articole, a fost aprobat în unanimitate în sesiunea plenară la 25 iunie 1945 şi a intrat în vigoare la 24 octombrie 1945, când membrii permanenţi ai Consiliului de Securitate precum si alte state semnatare au depus instrumentele de ratificare. Scopurile ONU Scopurile pentru care a fost creată ONU sunt înscrise în art. 1 al Cartei şi anume: 1) menţinerea păcii şi securităţii internaţionale - constituie scopul principal al organizaţiei, rolul preponderent în realizarea lui revenindu-i Consiliului de Securitate. 2) realizarea cooperării internaţionale în domeniul economic şi social, principalul organ desemnat de Cartă pentru înfăptuirea lui fiind Consiliul Economic şi Social (ECOSOC). 3) cooperarea internaţională pentru promovarea şi încurajarea respectării drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, fără deosebire de rasă, sex, limbă sau religie, principala responsabilitate în acest sens purtând-o Adunarea Generală şi ECOSOC. Principiile ONU. Art. 2 din Carta ONU stabileşte principiile pe baza cărora organizaţia şi statele membre vor acţiona pentru înfăptuirea scopurilor consacrate la art.1 şi anume: 1) nerecurgerea la forţă sau ameninţarea cu forţa, 2) soluţionarea paşnică a diferendelor internaţionale, 3) neamestecul în treburile interne ale statelor, 4) îndatorirea statelor de a coopera între ele, 5) dreptul popoarelor la autodeterminare, 6) egalitatea suverană a statelor, 7) îndeplinirea cu bună credinţă a obligaţiilor internaţionale (pacta sunt servanda). Dobândirea şi pierderea calităţii de membru ONU. Calitatea de membru ONU se poate dobandi pe doua căi: - prin participarea la elaborarea actului constitutiv, - prin aderare. În consecinţă, exista doua categorii de membrii: membri originari sau membrii fondatori şi membrii admişi ulterior. Membrii originari sunt toate cele 51 de state care au participat la Conferinţa de la San Francisco, la redactarea Cartei ONU. Prin aderare numărul membrilor ONU a sporit 30 __________________________________________________________________________

necontenit. Potrivit art.4 alin.1 din Cartă, pot deveni membre ONU toate statele „iubitoare de pace”, care „acceptă obligaţiile Cartei” şi care „după aprecierea Organizatiei, sunt capabile şi dispuse să le îndeplinească”. Statul care doreşte să dobândească calitatea de membru înaintează Consiliului de Securitate o cerere de aderare, însoţită de o declaraţie că acceptă obligaţiile cuprinse în Cartă. Admiterea ca membru se face printr-o hotărâre a Adunării Generale, la recomandarea Consiliului de Securitate. Hotărârea se ia cu majoritate de 2/3 din membrii prezenţi şi votanţi. Pierderea calităţii de membru ONU. Pierderea calităţii de membru ONU are loc în următoarele situaţii: - dizolvarea organizaţiei, - dispariţia unui stat membru , - retragerea voluntară, - excluderea, - suspendarea temporară. Carta nu cuprinde dispoziţii privitoare la retragerea din organizaţie. S-a apreciat totuşi că Naţiunile Unite nu urmăresc să oblige statele membre să coopereze în cadrul organizaţiei, orice stat putându-se retrage dacă se simte constrâns, datorită unor „împrejurări excepţionale”. Un stat poate fi exclus din ONU dacă „încalcă în mod persistent principiile cuprinse in Carta ( excluderea Africii de Sud in 1974). Decizia de excludere va fi luată de Adunarea Generală la recomandarea Consiliului de Securitate, cu majoritate de 2/3 din membrii prezenţi şi votanţi. Statul exclus nu mai poate face parte nici din instituţiile specializate ale ONU sau din organizaţiile internaţionale care condiţionează calitatea de membru de cea de membru ONU. Un membru ONU poate fi suspendat din exerciţiul drepturilor decurgând din calitatea de membru, în cazul în care Consiliul de Securitate a întreprins împotriva acestuia o acţiune preventivă sau de constrângere. Decizia de suspendare se ia de Adunarea Generală, la recomandarea Consiliului de Securitate, cu majoritate de 2/3 din membrii prezenţi şi votanţi. Repunerea în drepturi a statului suspendat se poate realiza de Consiliul de Securitate fără intervenţia Adunării Generale. Structurile ONU Art. 7 alin. 1 din Carta ONU precizează că organizaţia are următoarele organe principale : - Adunarea Generală, - Consiliul de Securitate, - Consiliul Economic şi Social, - Consiliul de Tutelă, - Curtea Internationala de Justitie, - Secretariatul. Adunarea generală. Compunerea Adunării Generale Adunarea Generală se compune din toţi membrii ONU. Delegaţiile statelor în Adunarea Generală sunt formate din cel mult 5 reprezentanţi şi tot atâţia supleanţi, precum şi din atâţia consilieri, consilieri tehnici şi experţi câţi consideră necesar fiecare delegaţie. __________________________________________________________________________ 31

ONU suportă numai cheltuielile privind transportul celor 5 membrii ai delegaţiei. Imediat după deschiderea sesiunii Adunării Generale se numeşte o comisie de verificare a deplinelor puteri, formată din 9 membrii, pentru a verifica conformitatea deplinelor puteri ale delegaţilor cu Regulamentul interior al Adunării. În practica ONU însă, prin verificarea deplinelor puteri ale reprezentanţilor, emanate de la şeful statului, şeful guvernului sau ministrul afacerilor externe s-a pus în discuţie, de fapt, prezenţa unor ţări în cadrul Adunării Generale, reprezentativitatea anumitor delegaţii la sesiunile Adunării Generale şi, nu în ultimul rând, legitimitatea organului trimiţător emitent al deplinelor puteri. Competenţele Adunării Generale. Adunarea generală asigură supravegherea generală a activităţilor organizaţiei, pentru buna funcţionare a ei. Competenţele de ansamblu ale Adunării Generale sunt precizate la art. 10 al Cartei ONU. Astfel „Adunarea generală poate discuta orice chestiuni sau cauze care intră în cadrul prezentei Carte, sau care se referă la puterile şi funcţiile vreunuia din organele prevăzute în prezenta Cartă”, putând face „recomandări membrilor Naţiunilor Unite sau Consiliului de Securitate, în orice asemenea chestiuni sau cauze”. Putem conchide că puterile şi funcţiile Adunării Generale se extind în toate domeniile ce ţin de competenţa ONU. COMPETENŢE: - alege metodele de organizare a propriilor lucrări, - desemnează membrii altor organe ale ONU, cum ar fi spre ex. membrii permanenţi ai Consiliului de Securitate, - gestionează resursele financiare ale organizaţiei, - admite noi membrii, - alege Secretarul General ONU şi judecătorii Curtii Internationale de Justitie, - face recomandări având drept scop promovarea cooperării internaţionale în domeniul politic şi încurajarea dezvoltării dreptului internaţional şi codificarea lui. Astfel, a fost creată Comisia de Drept Internaţional (CDI), principalele teme studiate în cadrul ei finalizâdu-se sub forma unor convenţii internaţionale. Spre ex. Convenţia de la Geneva 1958 asupra dreptului mării, Convenţia de la Viena 1969 privind dreptul tratatelor etc., - încurajează respectarea drepturilor omului. Astfel, a fost adoptată Declaraţia Universală a drepturilor omului, Pactele internaţionale relative la drepturile civile şi politice şi cele economice, sociale şi culturale. De asemenea, au fost elaborate numeroase convenţii şi declaraţii vizând drepturi specifice (cum ar fi dreptul la viata si la integritate fizica si psihica prin reglementarea genocidului, crimelor de război, sclaviei, azilului, torturii etc.) sau anumite categorii de persoane (refugiaţii, apatrizii, femeile, copii, handicapaţii, deţinuţii), - discută orice probleme referitoare la menţinerea păcii şi securităţii internaţionale, putând face recomandări statului sau statelor interesate ori Consiliului de Securitate. Organizarea lucrărilor. Adunarea Generală se întruneşte odată pe an în sesiune ordinară care se desfăşoară din a treia zi de marţi a lunii septembrie şi până la mijlocul lunii decembrie, iar în cazul unei agende încărcate, se poate prelungi în anul următor. Adunarea Generală se poate întruni şi în sesiuni extraordinare convocate de Secretarul General, la cererea Consiliului de Securitate ori a majorităţii statelor membre. Se alege un preşedinte potrivit principiului rotaţiei, asigurându-se posibilitatea tuturor 32 __________________________________________________________________________

grupurilor de state (Asia, Africa, Europa Răsăriteană, America Latină, Europa Occidentală, America de Nord şi alte state) să ajungă la preşedinţia adunării. Se alege un birou şi se aprobă ordinea de zi. Adunarea generală lucrează atât în plen cât şi în cele 7 Comitete Plenare, în funcţie de natura problemelor cu care se ocupă fiecare comitet. Hotărârile se adoptă cu majoritate absolută, fiecare membru dispunând de un vot. Este vorba de „chestiuni importante” (menţinerea păcii, compunerea organizaţiei şi calitatea de membru, compunerea organelor principale, buget). Pentru toate celelalte chestiuni, hotărârile se iau cu majoritate simplă. Hotărârile se iau si prin consens, deşi această modalitate de vot nu este prevăzută în Cartă, atunci când faţă de o anumită propunere nu există nici o obiecţie. Hotărârile Adunării Generale au valoare de recomandare, neavând forţă juridică obligatorie. Excepţie fac hotărârile privind funcţionarea internă a organizaţiei. Consiliul de Securitate Este un organ cu compunere restrânsă având ca principală competenţă menţinerea păcii şi securităţii internaţionale. Compunere. Consiliul de Securitate cuprinde 2 categorii de membrii: permanenţi şi nepermanenţi. Membrii permanenţi: SUA, Marea Britanie, Franţa, Federaţia Rusă, China. Membrii nepermanenţi sunt în număr de 10 aleşi de Adunarea Generală pentru o perioadă de 2 ani, urmărindu-se o repartiţie geografică echitabilă şi luându-se în considerare contribuţia statelor la menţinerea păcii mondiale. Acelaşi stat nu poate fi ales 2 mandate consecutive. Funcţionare. Consiliul de Securitate are o funcţionare permanentă şi în acest scop, fiecare membru numeşte un reprezentant permanent la sediul organizaţiei. Preşedinţia se asigură prin rotaţie, câte o lună, de reprezentantul fiecărui stat membru. Hotărârile se adoptă cu majoritate calificată de 9 voturi. Abţinerea de la vot nu este interpretată vot negativ. Tot mai mult hotărârile se adoptă prin consens. Competenţe. - menţinerea păcii şi securităţii internaţionale , - soluţionarea paşnică a diferendelor (prin tratative, mediere, arbitraj, anchetă, conciliere etc.), - în cazurile în care Consiliul constată existenţa unor situaţii pe care le califică drept o ameninţare împotriva păcii, o încălcare a păcii sau un act de agresiune acest organ este autorizat să adopte rezoluţii cu valoare obligatorie prin care poate dispune măsuri coercitive culminând cu utilizarea forţei armate ( ex. folosirea embargoului, ruperea relaţiilor diplomatice, intervenţia armată). „Operaţiunile de menţinere a păcii” constituie un mecanism de intervenţie dezvoltat de Adunarea Generală şi Consiliul de Securitate pentru menţinerea păcii internaţionale, avind urmatoarele particularităţi: - aceste misiuni sunt initiate de Adunărea Generala sau Consiliului de Securitate, - se compun din contingente militare ale statelor membre şi misiuni de observatori, - mandatul (competenţele) şi durata desfăşurării sunt stabilite de organizatie, - sunt plasate sub autoritatea Secretarului General ONU.

__________________________________________________________________________ 33

Consiliul Economic şi Social ( ECOSOC) Este organul care ,sub autoritatea Adunării Generale, coordonează activităţile economice şi sociale desfăşurate în sistemul ONU. Este un organ cu compunere restrânsă format din 54 de membrii. Adunarea Generală alege în fiecare an 18 membrii ECOSOC pentru un mandat de 3 ani, cu posibilitatea realegerii. Anual se desfăşoară o sesiune principală şi 2 cu caracter organizatoric. Statele sunt reprezentate de miniştri sau înalţi funcţionari. Competenţele ECOSOC sunt largi: cooperare în domeniul economic, social, cultural, educaţie, sănătate, drepturile omului, având un rol de execuţie în raport cu Adunarea Generală. Este forumul principal de dezbatere a acestor probleme şi de adoptare a unor recomandări şi strategii de dezvoltare. Se realizează studii, au loc conferinţe, sunt pregătite proiecte de convenţii etc. Are grupe de experţi pe diferite probleme, fiind abilitat să consulte organizaţii internaţionale neguvernamentale . Consiliul de Tutelă A fost creat pentru teritoriile foste colonii şi care nu au atins un deplin grad de autoguvernare, obiectivul regimului de tutelă instituit prin Carta ONU constănd în promovarea progresului tehnic, economic, social şi evoluţie progresivă spre autoguvernare şi independenţă. Început în 1993 sistemul de tutelă nu se mai aplică nici unui teritoriu şi deci Consiliul de Tutelă nu se mai întâlneşte. Curtea Internationala de Justitie -

Este organul judiciar principal al ONU, fiind format dintr-un corp de judecători independenti, persoane cu înalte calităţi morale şi jurişti cu competenţă recunoscută în materie de drept internaţional. - Este formată din 15 judecători aleşi de Adunarea Generală şi Consiliul de Securitate pentru 9 ani, cu posibilitatea realegerii. - Se pot adresa Curţii numai statele, nu şi persoanele fizice sau juridice ori alte organizaţii. - Deciziile sunt obligatorii numai pentru statele părţi ale litigiului supus judecăţii Curţii. În soluţionarea litigiilor Curtea aplică: - convenţii internaţionale, - cutuma internaţională, - principiile generale de drept recunoscute de naţiunile civilizate, - hotărârile judecătoreşti şi doctrina celor mai calificaţi specialişti de drept public ai diferitelor naţiuni. Curtea poate acorda avize consultative, la cerere, Adunării Generale, Consiliului de Securitate si instituţiilor specializate ONU. Aceste avize nu au forţă obligatorie, dar sunt respectate de cei cărora li se adresează. Secretariatul Este compus din Secretarul General şi personalul secretariatului. Secretarul general este ales pe 5 ani de Adunarea generală la propunerea Consiliului de Securitate fiind cel mai înalt funcţionar administrativ al organizaţiei. Atribuţii: - întocmeşte Raportul anual privind activitatea organizaţiei pe care-l prezintă 34 __________________________________________________________________________

Adunării Generale, - conduce secretariatul, personalul acestuia aflându-se sub autoritatea sa exclusivă, - organizează sesiunile Adunării Generale, - coordonează activitatea organelor şi instituţiilor din sistemul ONU, - atribuţii în domeniul financiar (pregăteşte bugetul, primeşte contribuţii etc., - reprezintă organizaţia, - are funcţia de depozitar al unor convenţii internaţionale încheiate în cadrul ONU. Personalul secretariatului este compus din funcţionari numiţi de Secretarul General, lucrând la sediul central al organizaţiei (New York). În calitate de funcţionari internaţionali, atât ei cât şi Secretarul General, nu vor solicita şi nu vor primi instrucţiuni de la vreun guvern sau altă autoritate exterioară organizaţiei. Sunt răspunzători numai faţă de ONU. Se bucură de privilegii şi imunităţi, asemănător personalului diplomatic. BIBLIOGRAFIE A. Fuerea – Drept internaţional privat. Editura Universul Juridic, Bucureşti. 2005 A. I. Filipescu – Tratat de drept internaţional privat. Editura Universul Juridic, Bucureşti. 2007 O. Ungureanu, C. Jugastru, A. Circa – Manual de drept internaţional privat. Editura Hamangiu, Bucureşti. 2007

__________________________________________________________________________ 35

Unitatea de învăţare nr.10 NATO 10.1 OBIECTIVE - să familiarizeze cursanţii cu organizatiile internationale - să prezinte condiţiile de fond şi de formă privind crearea organizatiilor internationle - să dezvolte capacitatea cursanţilor de a identifica notiuni specifice organizatiilor internationale NATO Originile Alianţei Între 1945 şi 1949, puse în faţa necesităţii imediate de reconstrucţie economică, ţările Europei Occidentale şi aliaţii lor Nord-americani, au privit cu îngrijorare politicile şi metodele expansioniste ale Uniunii sovietice. Îndeplinindu-şi promisiunile luate în timpul războiului de a-şi reduce potenţialul de apărare şi de a demobiliza trupele, guvernele oocidentale au observat intenţia clară a conducerii sovietice de a-şi menţine forţa militară la întreaga sa capacitate. Mai mult, în lumina obiectivelor ideologice declarate ale Partidului Comunist Sovietic, era evident că apelul de respectare a Cartei Naţiunilor Unite şi a acordurilor internaţionale stabilite la sfârşitul războiului nu garantau suveranitatea natională sau independenţa statelor democratice ameninţate de acte de agresiune externă sau de subversiune din interior. Ca o temere în plus, s-a mai adăugat şi realitatea faptului că în Europa Occidentală şi de Est, precum şi în alte state, s-au impus forţe nedemocratice de guvernământ represiuni ale opoziţiei, ori a drepturilor şi libertăţilor civile, umane şi fundamentale. Între 1947-1949, o serie de evenimente politice dramatice, la nivel mondial, au agravat şi mai tare situaţia. Astfel, au avut loc evenimente ca: ameninţări făţise la suveranitatea Norvegiei, Greciei, Turciei, a altor ţări din Vestul Europei, lovitura de stat din Cehoslovacia (iunie 1948), blocada ilegală a Berlinului (aprilie 1948). Semnarea Tratatului de la Bruxelles- martie 1948 , a marcat hotărârea a cinci ţări vest-europene, Belgia, Franta, Luxemburg, Olanda şi Marea Britanie, de a dezvolta un sistem de apărare comun şi de a întări legăturile, încât să poată rezista în faţa ameninţărilor ideologice, politice şi militare la adresa securităţii lor. Negocierile cu S.U.A şi Canada au creat cadrul formării unei singure Alianţe Nord-Atlantice,bazată pe garanţii de securitate şi angajamente comune între Europa şi America de Nord. Danemarca, Islanda, Norvegia şi Portugalia au fost invitate de către Puterile Tratatului de la Bruxelles să se alăture acestui proces. Aceste negocieri s-au concretizat prin semnarea Tratatului de la Washington în aprilie 1949, instituindu-se astfel, un sistem comun de securitate bazat pe un parteneriat între cele 12 ţări. Mai apoi, în 1952, Grecia şi Turcia au aderat la Tratat, Republica Federală a Germaniei intră în Alianţă în 1955, în 1982 Spania devine , deasemenea membră NATO.În 1999 Republica Cehă, Ungaria, Polonia aderă la NATO. Ultimul val de 36 __________________________________________________________________________

aderări a adus în 2004 alte şapte ţări membre: România, Lituania , Letonia, Estonia, Bulgaria şi Slovacia. Alianţa Nord-Atlantică a fost fondată pe baza unui tratat între statele membre, acceptat de către acestea în urma dezbaterilor publice şi a unor procese parlamentare specifice. Fiecare ţară membră este obligată să îşi asume atât riscurile, cât şi responsabilităţile, cât şi avantajele securităţii colective, angajându-se să nu ia parte la nici un alt acord internaţional care ar putea intra în conflict cu clauzele Tratatului. De la crearea Alianţei şi până în prezent, s-a scurs o jumătate de secol de istorie. În marea parte a acestei perioade principalul obiectiv NATO a fost acela de a asigura apărarea imediată şi securitatea Ţărilor Membre. Chiar dacă NATO, va continua să asigure securitatea membrilor săi şi să simbolizeze comunitatea destinului popoarelor reunite sub semnul ataşamentului pentru democraţie, acestor funcţii şi responsabilităţi li se vor adăuga altele noi, întrun context cu totul diferit. 1 Observăm că, în afara principalului obiectiv, apare o nouă preocupare, odată cu Sfârşitul Războiului Rece, deoarece, pentru prima dată în istoria europeană de după război, perspectiva îndeplinirii lui a devenit o realitate. Unul din învăţămintele Războiului Rece, este acela de a ne fi arătat că statele posesoare de arme de distrugere în masă, se aflau în imposibilitate de a recurge la război pentru a-şi rezolva conflictele. NATO reprezintă legătura transatlantică prin intermediul căreia, securitatea Americii de Nord este în permanentă conexiune cu securitatea Europei. 2 Ea este manifestarea practică a efortului colectiv depus de către membrii săi pentru susţinerea intereselor lor comune în problema securităţii. Principiul fundamental care stă la baza Alianţei este un angajament comun faţă de cooperarea mutuală între statele membre, axat pe indivizibilitatea securităţii acestora. Solidaritatea si coeziunea din cadrul Alianţei, susţin faptul că nici o ţară membră, nu poate fi forţată să se bazeze doar pe propriile eforturi naţionale, în cazul apariţiei unor ameninţări asupra securităţii sale. Fără a priva statele membre de drepturile şi obligaţiile de a-şi asuma responsabilităţile suverane în domeniul apărării, Alianţa le ajută să îşi atingă obiectivele de securitate naţională în urma unui efort colectiv. Tratatul Nord-Atlantic din aprilie 1949 care este baza legală şi contractuală a Alianţei, a fost stabilit in cadrul art. 51 al Cartei Naţiunilor Unite, care reafirmă dreptul inalienabil al statelor independente la apărarea individuală sau colectivă. Cu toate că, scopul aliaţilor este acela de a “promova relaţii de pace şi prietenie în zona Nord- Atlantică” 3 , scopul imediat al NATO a fost acela , de a-şi apăra membrii de o potenţială ameninţare care ar fi putut rezulta în urma politicii şi sporirii capacităţii militare a fostei Uniuni Sovietice. Organizaţia Tratatului Nord-Atlantic, asigură structura care permite implementarea obiectivelor Alianţei. Este o organizatie inter-guvernamentală, în cadrul căreia, ţările membre îşi păstrează neatinse, suveranitatea şi independenţa. Organizaţia asigură forumul în care au loc consultări în orice probleme şi în care ţările membre iau decizii politice şi militare care le pot afecta securitatea. Organizaţia, oferă structurile necesare pentru facilitarea consultărilor şi Miga Beşteliu, oper. cit. pag 42 Ciuvăţ V., oper.cit. pag 11 3 Miga Beşteliu, oper. Cit. pag 21 1 2

__________________________________________________________________________ 37

cooperării între statele membre, în domenii politice, militare şi economice, precum şi ştiinţifice sau în afara sferei militare. Astfel, ideea de securitate impărtăşită de către membrii Alianţei, indiferent de diferenţele specifice sau de capacităţile militare naţionale, contribuie la stabilitatea din zona Euro-Atlantică. Se creează condiţii care favorizează extinderea cooperării între membrii Alianţei şi alte ţări. Mijloacele prin care Alianţa îşi exercită politicile de securitate , include menţinerea unei capacităţi militare suficiente pentru a preveni un eventual război şi pentru a asigura o apărare adecvată, o capacitate generală de rezolvare a crizelor care ar putea afecta securitatea membrilor săi , şi promovarea activă a dialogului cu alte naţiuni şi a unei abordări a securităţii europene în spiritul ajutorului reciproc, care să includă măsuri de dezvoltare în domeniul controlului armamentului şi al dezarmării. Pe scurt, Alianţa este o asociere de state libere, unite în hotărârea lor de aşi menţine securitatea prin garanţii comune şi prin relaţii stabile cu alte ţări. Emblema NATO Ultimele evenimente din cadrul Alianţei s-au axat mai ales pe consolidarea Identităţii Europene de Securitate şi Apărare şi pe dezvoltarea structurilor de cooperare între NATO şi UNIUNEA EUROPEANĂ în urma deciziilor adoptate de UE pentru intensificarea rolului său operaţional în gestionarea crizelor şi menţinerea păcii. Emblema NATO a fost adoptată de către CONSILIUL Nord-Atlantic ca simbol al Alianţei Atlantice, în octombrie 1953. Cercul reprezintă unitatea şi cooperarea , în timp ce roza vânturilor simbolizează direcţia comună spre pace pe care o urmează ţările membre ale Alianţei Atlantice. 4 Tratatul NATO Tratatul NATO a fost semnat la 4 aprilie 1949 în WASHINGTON DC. Statele care sunt parte a prezentului Tratat îsi reafirmă credinţa în 4

Manualul NATO

5

Definitia teritoriilor carora li se aplica Articolul 5 a fost revizuita de catre articolul 2 al Protocolului la Tratatul Nord-Atlantic, odata cu aderarea Greciei si Turciei, semnata la data de 22 octombrie 1951. 6 La data de 16 ianuarie 1963, Consiliul Nord-Atlantic a luat nota de faptul ca, in ceea ce priveste fostele departamente algeriene ale Frantei, clauzele relevante ale acestui tratat au devenit inaplicabile incepand cu data de 3 iulie 1962. 7 Tratatul a intrat in vigoare la data de 24 august 1949, dupa depunerea ratificarilor din partea tuturor statelor semnatare. 8 Defarfes P.M, “Organizaţiile Internaţionale contemporane”, Institutul European, Iaşi, 1998, pag 24-25 9 Manualul NATO Defarges P.M., oper. Cit. pag 32 Ciuvăţ. V, Drept Internaţional Public, pag 44-46 12 Miga Beşteliu R., “Drept Internaţional”. Editura “All Beck”- Bucureşti, 2003 13 Articolul 5 din Tratatul nord-atlantic vizeaza, in principal, atacul oricarui membru este considerat un atac impotriva tuturor. Activitatile Aliantei care ies de sub incidenta art. 5 sunt denumite impreuna drept “Operatiuni non-articol 5” 10 11

38 __________________________________________________________________________

obiectivele şi principiile Cartei Naţiunilor Unite, precum şi dorinţa lor de a convieţui în pace cu toate popoarele şi guvernele. Ele sunt angajate în salvgardarea libertăţii, a moştenirii comune şi a civilizaţiei popoarelor pe care le reprezintă, pe baza principiilor democraţiei, libertăţii individuale şi a literei legii. Ele caută să promoveze stabilitatea şi bunăstarea zonei nord-atlantice. Ele sunt hotărâte să îşi unească eforturile în scopul apărării colective şi al păstrării păcii şi securităţii. Astfel, ele sunt de acord cu prezentul tratat : ARTICOLUL 1 Părţile se angajează conform prevederilor din Carta Naţiunilor Unite, să rezolve prin mijloace paşnice orice dispută internaţională în care ar putea fi implicate , astfel încât să nu aducă atingere păcii, securităţii şi dreptului internaţional şi să se abţină să recurgă în relaţiile internaţionale la ameninţarea cu forţa sau la folosirea forţei, în vreun mod incompatibil cu obiectivele Naţiunilor Unite. ARTICOLUL 2 Părţile vor contribui la dezvoltarea continuă a relaţiilor internaţionale de pace şi prietenie prin consolidarea instituţiilor libere , prin facilitarea unor mai bune inţelegeri a principiilor pe baza cărora sunt fondate aceste instituţii şi prin promovarea condiţiilor de asigurare a stabilităţii şi bunăstării. Ele vor căuta să elimine conflictele din politicile lor economice internaţionale şi vor încuraja colaborarea economică bilaterală sau multilaterală. ARTICOLUL 3 Pentru a îndeplini mai eficient obiectivele acestui Tratat, Părţile, separate sau impreună, prin intermediul auto-ajutorării şi al sprijinului reciproc continu, îşi vor menţine şi îşi vor dezvolta capacitatea individuală şi cea colectivă în faţa unui atac armat. ARTICOLUL 4 Părţile vor avea consultări comune ori de câte ori vreuna dintre ele va considera că este ameninţată integritatea teritorială, independenţa politică sau securitatea vreuneia dintre Părţi. ARTICOLUL 5 Părţile convin ca un atac armat împotriva uneia sau mai multora dintre ele, în Europa sau America de Nord , va fi considerat un atac împotriva tuturor şi, în consecinţă, sunt de acord că, dacă are loc un asemenea atac armat, fiecare dintre ele , în exercitarea dreptului de auto-apărare individuală sau colectivă recunoscut prin Articolul 51 din Carta Naţiunilor Unite, va sprijini Partea sau Părţile atacate prin efectuarea imediată, individual sau de comun acord cu celelalte Părţi, a oricărei acţiuni pe care o consideră necesară, inclusiv folosirea forţei armate, prin restabilirea şi menţinerea securităţii zonei nord-atlantice. Orice astfel de atac armat şi toate măsurile adoptate ca rezultat al acestuia __________________________________________________________________________ 39

vor trebui raportate imediat Consiliului de Securitate. Aceste măsuri vor înceta după ce Consiliul de Securitate va adopta măsurile necesare pentru restabilirea şi menţinerea păcii şi securităţii internaţionale. ARTICOLUL 6 5 În scopul aplicării art 5 , un atac armat asupra uneia sau mai multe dintre Părţi se consideră ca include un atac armat: - pe teritoriul oricărei Părţi în Europa sau America de Nord, în departamentele algeriene ale Franţei 6 , pe teritoriul Turciei sau pe insulele aflate sub jurisdicţia oricărei Părţi din zona nord-atlantică, la nord de Tropicul Cancerului; -

asupra forţelor terestre, navale sau aeriene ale oricărei Părţi, care se află pe sau deasupra acestor teritorii, sau în oricare zonă a Europei în care forţele de ocupaţie ale uneia dintre Părţi erau staţionate la data intrării în vigoare a acestui Tratat, sau pe Marea Mediterană ori în zona nord-atlantică aflată la nord de Tropicul Cancerului. ARTICOLUL 7

Tratatul nu afectează şi nu va fi interpretat ca afectând în nici un fel drepturile şi obligaţiile care decurg din Carta Părţilor care sunt membre ale Naţiunilor Unite, sau responsabilitatea principală a Consiliului de Securitate de menţinere a păcii şi securităţii internaţionale. ARTICOLUL 8 Fiecare parte declară că nici una din obligaţiile internaţionale, aflate în vigoare la un moment dat între ea şi oricare dintre celelalte Părţi sau un al treilea stat, nu este în contradicţie cu prevederile prezentului Tratat şi se angajează să nu îşi asume nici o obligaţie internaţională aflată în conflict cu acest Tratat. ARTICOLUL 9 Prin prezentul, Părţile înfiinţează un Consiliu în cadrul căreia fiecare va fi reprezentată în procesul de analiză referitoare la implementarea acestui Tratat. Consiliul va fi astfel organizat încât să fie capabil să se reunească prompt şi în orice împrejurare. Consiliul va constitui atâtea organisme subsidiare cât este necesar; în primul rând, va infiinţa de urgenţă un comitet al apărării care va recomanda măsurile de implementare a Articolelor 3 şi 5. ARTICOLUL 10 Prin acord unanim, părţile pot să invite să adere la acest Tratat orice alt stat European aflat în poziţia de a urma principiile acestui Tratat şi de a contribui la securitatea zonei nord-atlantice, să adere la acest Tratat. Orice stat astfel invitat poate deveni parte la tratat , în urma depunerii la guvernul Statelor Unite ale Americii a documentului de aderare. Guvernul Statelor Unite ale Americii va notifica fiecare Parte în legatură cu depunerea fiecărui astfel de document la aderare.

40 __________________________________________________________________________

ARTICOLUL 11 Acest Tratat va fi ratificat şi prevederile sale vor fi îndeplinite de către Părţi, în conformitate cu regulile constituţionale respective. Documentele de ratificare vor fi depuse cât mai curând de guvernul Statelor Unite ale Americii, care îi va notifica pe toţi ceilalţi semnatari în legatură cu fiecare depunere. Tratatul va intra în vigoare între statele care l-au ratificat, imediat ce se va depune ratificarea de către majoritatea semnatarilor, incluzând ratificările Belgiei, Canadei, Franţei, Luxemburgului, Olandei, Marii Britanii şi Statelor Unite, şi va intra în vigoare, cu privire la alte State, la data depunerii ratificărilor lor 7 . ARTICOLUL 12 După zece ani de la intrarea în vigoare a Tratatului, sau la orice altă dată ulterioară, Părţile, la cererea oricăreia dintre ele, se vor consulta în scopul revizuirii Tratatului, luând în considerare factorii care la vremea respectivă afectează pacea şi securitatea în zona nord-atlantică, inclusiv dezvoltarea de acorduri universale sau regionale, conform Cartei Naţiunilor Unite, pentru menţinerea păcii şi securităţii internaţionale. ARTICOLUL 13 După douăzeci de ani de la intrarea în vigoare a Tratatului, oricare Parte poate să se retragă din cadru; acestuia la un an de la depunerea notificării de denunţare la guvernul Statelor Unite ale Americii, care va informa guvernele celorlalte Părţi în legatură cu depunerea fiecărei astfel de notificări de denunţare. ARTICOLUL 14 Acest Tratat, ale cărui variante în limba engleză sau franceză sunt în mod egal autentice, va fi depozitat în arhivele guvernului Statelor Unite ale Americii. Copii autorizate conforme vor fi transmise de către acest guvern celorlalte guverne semnatare. ORGANIZARE ŞI STRUCTURI CIVILE Cartierul General al NATO Cartierul General al NATO din Bruxelles este atât sediul politic al Alianţei, cât şi reşedinţa permanentă a Consiliului Nord-Atlantic. Aici se află birourile reprezentanţilor permanenţi şi ale delegaţiilor naţionale, ale Secretariatului General şi Secretariatului Internaţional, ale reprezentanţilor militari naţionali, al Preşedintelui Comitetului Militar şi ale Statului Major Militar Internaţional. De asemenea, găzduieşte şi misiunile diplomatice ale statelor membre, Statul major pentru consultare, comandă şi control (C3) al Cartierului General, precum şi unele agenţii ale NATO. La Cartierul General al NATO lucrează aproximativ 3150 de angajaţi permanenti. Dintre aceştia, circa 1400 sunt membri ai delegaţiilor naţionale şi reprezentanţi militari naţionali ai NATO. Secretariatul Internaţional şi agenţiile internaţionale numără aproximativ 1300 de salariaţi civili, iar Statul Major Militar Internaţional are 350 de membri, dintre care circa 80 de civili. De asemenea, reprezentanţii oficiali ai misiunilor diplomatice sau ai birourilor de legatură dintre ţările Partenere dispun de birouri la Cartierul General al NATO. __________________________________________________________________________ 41

Reprezentanţi permanenţi şi delegatii naţionale Fiecare ţară membră este reprezentată în Consiliul Nord-Atlantic de un ambasador sau reprezentant permanent, asistat de o delegaţie naţională alcatuită din consilieri şi oficiali, care îşi reprezintă ţările în diferite comitete ale NATO. În multe privinţe, delegaţiile sunt asemănătoare unor mici ambasade. Amplasarea delegaţiilor în cadrul aceleiaşi clădiri le permite să menţină, uşor şi rapid, contacte oficiale şi neoficiale, atât între ele, cât şi cu serviciile Secretariatului Internaţional al NATO, sau cu reprezentanţii ţărilor Partenere. Secretarul General Secretarul General este un om de stat internaţional de rang înalt, numit de către guvernele ţărilor membre în funcţia de preşedinte al Consiliului Nord-Atlantic, al Comitetului pentru planificarea apărării şi al Grupului pentru planificare nucleară; de preşedinte în funcţiune al altor comitete superioare ale NATO. Totodată, el este şi presedintele Consiliului pentru Parteneriat Euro-Atlantic şi al Grupului de cooperare mediteraneană, dar şi preşedinte asociat (împreună cu reprezentantul Rusiei şi reprezentantul ţărilor membre NATO, funcţionând ca preşedinte onorific) al Consiliului Permanent Comun NATO-Rusia. De asemenea, este şi preşedinte asociat, alături de reprezentantul ucrainean, al Comisie NATO- Ucraina. Secretarul General este responsabil cu promovarea şi dirijarea procesului de consultare şi de adoptare a deciziilor în cadrul Alianţei 8 . El poate propune teme de discuţie şi elementele decizionale şi este abilitat să rezolve pe cale amiabilă posibilele divergenţe între ţările membre. Este responsabil de conducerea Secretariatului Internaţional şi este principalul purtător de cuvânt al Alianţei, atât în relaţiile externe şi în comunicarea şi contactele cu guvernele membre, cât şi cu mass-media. Adjunctul Secretariatului General îl asistă pe acesta în exercitarea funcţiilor sale şi îl înlocuieşte în caz de absenţa. El prezidează Forţele operative la nivel înalt pentru controlul armelor convenţionale. Grupul executiv de lucru, Comitetul NATO pentru apărarea aeriană, Comisia consultativă comună, Comitetul mixt pe probleme de proliferare, precum şi alte câteva Grupuri ad-hoc şi de lucru. 9 Secretarul General răspunde de conducerea Secretariatului Internaţional în ansamblu şi are sub autoritate directă un Cabinet şi biroul Secretarului Internaţional. Secretariatul Internaţional este format din reprezentanţi ai ţărilor membre şi serveşte Consiliul, precum şi comitetele şi grupurile de lucru subordonate acestuia, dar şi Consiliul Parteneriatului Nord-Atlantic, Consiliul Permanent Comun NATO-Rusia, Comisia NATO-Ucraina şi Grupul de cooperare mediteraneană. El acţionează atât ca secretariat, cât şi ca personal de consultanţă politică si operativă, şi functionează pe baza permanentă, abordând o largă varietate de probleme relevante pentru Alianţa şi pentru ţările Partenere. Secretariatul Internaţional Activitatea Consiliului Nord-Atlantic şi a comitetelor subordonate acestuia este sprijinită de un Secretariat Internaţional, al cărui personal este alcătuit din cetăţeni ai ţărilor membre, fie recrutaţi direct de către Organizaţie, fie detaşaţi de către guvernele respective, Membrii Secretariatului Internaţional răspund în faţa Secretarului General şi se subordonează Organizaţiei pe toată perioada serviciului lor. Secretariatul Internaţional este format din Biroul Secretarului General, cinci departamente operative, Biroul administrativ şi Biroul Inspectorului financiar. În fruntea fiecărui departament se află un Secretar General adjunct, care prezidează, de obicei, 42 __________________________________________________________________________

principalul comitet care tratează problemele aflate în competenţa sa. Cu ajutorul structurii lor pe direcţii, secţiuni şi servicii, departamentele sprijină lucrările comitetelor în diferite domenii de activitate. 10 Secretariatul Internaţional sprijină procesul de realizare a consensului şi de adoptare a deciziilor între ţările membre şi partenere şi este responsabil cu pregătirea şi supravegherea reuniunilor şi deciziilor comitetelor NATO şi ale instituţiilor create pentru coordonarea diferitelor forme de parteneriat bilateral şi multilateral, înfiinţate încă de la sfârşitul Războiului rece, cu ţări nemembre. In plus, există un numar de agenţii şi organizaţii civile localizate în diferite ţări membre, cu responsabilităţi în domenii precum: logistica de consum, logistica de producţie şi echipamente, planificarea situaţiilor de urgenţă civilă, coordonarea traficului aerian şi apărarea antiaeriană, războiul electronic. ORGANIZARE ŞI STRUCTURI MILITARE Comitetul militar Reprezentanţii permanenţi ai NATO se întâlnesc, la nivel de Ambasadori, în cadrul Consiliului Nord-Atlantic, sub preşedinţia Secretarului General, pentru a dezbate şi a aproba politica Alianţei. La intervale regulate, Consiliul şi alte comitete politice superioare (în primul rând comitetul de planificare al apărării (DPC) şi Grupul de planificare nucleară (NPG)) se reunesc la Bruxelles sau în alte capitale ale Alianţei, la nivele mai înalte, de miniştri de externe şi ai apărării şi, uneori, în cazul reuniunilor de vârf, la nivel de şefi de stat şi de guvern. Deciziile adoptate de către fiecare din aceste organisme au acelaşi statut şi reprezintă politica aprobată de ţările membre, indiferent de nivelul la care au fost adoptate. Comitetele specializate, alcătuite la rândul lor din oficiali reprezentând diversele ţări, sunt subordonate acestor organisme superioare. Această organizare pe comitete reprezintă mecanismul de bază care oferă Alianţei mijloacele de consultare şi de adoptare de decizii, asigurând reprezentarea fiecărui stat membru la toate nivelele şi în toate domeniile de activitate ale NATO. Activitatea curentă a Comitetului Militar este asigurată de reprezentanţii militari care acţionează în numele şefilor de Stat major din ţările lor. Ei acţionează în calitate de reprezentanţi naţionali, apărând cât mai bine interesele ţărilor lor, rămânând în acelaşi timp deschişi la negocieri şi discuţii, pentru obţinerea consensului. Aceasta implică adesea compromisuri, atunci când obţinerea acordului este în interesul întregii Aliaţe şi serveşte la promovarea scopurilor politice şi obiectivelor sale globale. În consecintă, reprezentanţii militari dispun de suficientă autoritate pentru a permite Comitetului Militar să îşi îndeplinească misiunile colective şi să adopte decizii prompte. Comitetul este abilitat să recomande autorităţilor politice ale NATO acele măsuri considerate necesare pentru apărarea comună în aria de acţiune a Alianţei. Principalul său rol este de a stabili orientările şi de a oferi consiliere asupra doctrinei şi strategiei militare. Consiliază Comandanţii strategici ai NATO, ai căror reprezentanţi participă la întrunirile sale, asupra problemelor militare şi este răspunzător în faţa Consiliului, de administrarea generală a problemelor militare ale Alianţei, precum şi de funcţionarea eficientă a agenţiilor Comitetului Militar. Comitetul ajută la elaborarea conceptelor strategice generale ale Alianţei şi realizează o evaluare anuală pe termen lung a forţei şi capacităţilor ţărilor şi zonelor care prezintă un risc la adresa intereselor NATO. În plus, responsabilităţile sale pe timp __________________________________________________________________________ 43

de criză, tensiune sau razboi sunt acelea de a oferi Consiliului şi Comitetului pentru Planificarea Apărării sfaturi cu privire la situaţia militară şi de a face recomandări pentru utilizarea forţei militare, aplicarea planurilor de circumstanţă şi elaborarea unor reguli corespunzătoare de angajament. Comitetul Militar se întâlneşte în fiecare zi de joi, după întrunirile ordinare ale Consiliului, ce au loc miercurea, astfel încât să poată pune în practică fără întârziere deciziile acestuia. În practică, întâlnirile pot fi convocate ori de câte ori este necesar si atât Consiliul, cât şi Comitetul Militar se întrunesc mult mai frecvent decât prevede orarul săptămânal. Ca rezultat al rolului Alianţei în Bosnia-Hertegovina şi în Kosovo, al adaptării interne şi externe a structurilor Alianţei, al dezvoltării parteneriatului şi cooperării cu alte ţări şi al creării de noi instituţii care să supravegheze aceste evoluţii, frecvenţa întâlnirilor tuturor organismelor decizionale ale Alianţei a crescut considerabil. În mod normal, Comitetul Militar se reuneşte de trei ori pe an în sesiuni la nivel de şefi de Stat major (CHODS). Două dintre aceste întâlniri ale Comitetului Militar au loc la Bruxelles, iar cealaltă este gazduită de una din ţările NATO, prin rotaţie. Preşedintele Comitetului Militar Preşedintele Comitetului Militar (CMC) este ales de către şefii de Stat major şi desemnat în funcţie pe o perioadă de trei ani. El actionează exclusiv în calitate internaţională şi autoritatea sa derivă de la Comitetul Militar, în faţa căruia răspunde pentru îndeplinirea ăndatoririlor sale. În mod normal, el prezidează toate reuniunile Comitetului Militar. În absenţa sa, atribuţiile îi sunt preluate de către preşedintele-adjunct al Comitetului Militar (DCMC). 11 Preşedintele Comitetului Militar este atât purtătorul de cuvânt, cât şi reprezentantul acestuia. El conduce activităţile zilnice ale Comitetului şi stabileşte în numele acestuia directivele şi orientările necesare, adresate Directorului Statului Major Militar Internaţional. De asemenea, el reprezintă Comitetul Militar la reuniunile la nivel înalt, cum ar fi cele ale Consiliului Nord-Atlantic, ale Comitetului pentru planificarea apărării şi ale Grupului de planificare nucleară, în calitate de consilier pe probleme militare. Prin funcţiile sale, preşedintele Comitetului Militar are, totodată, un important rol public, fiind şi principalul purtător de cuvant pe probleme militare ale Alianţei, în contactele cu mass-media. Efectuează vizite oficiale şi reprezintă Comitetul Militar atât în ţările Alianţei, cât şi în cele cu care NATO urmăreşte să dezvolte legăturile stabilite în cadrul Programului Parteneriatului pentru Pace, al Consiliului Parteneriatului EuroAtlantic, Consiliului Permanent Comun NATO-Rusia, Comisiei NATO-Ucraina, Grupului de cooperare mediteraneană şi Initiaţivei pentru Europa de sud-est. În acelaşi timp, este şi preşedintele din oficiu al Biroului academic consultativ al Colegiului de Apărare al NATO. Comandanţi Strategici Comandanţii Strategici ai NATO (SC), respectiv Comandantul suprem al forţelor aliate din Europa (SACEUR) şi Comandantul suprem al forţelor aliate din Atlantic (SACLANT), sunt raspunzători, în faţa Comitetului Militar, pentru orientarea şi coordonarea generală a problemelor militare ale Alianţei, în cadrul ariilor lor de comandă. 12 De asemenea, ei consiliază şi Comitetul Militar. Fiecare Comandant 44 __________________________________________________________________________

strategic este reprezentat pe lângă NATO de militari cu grad de general sau amiral, care îi ajută menţinând legături strânse cu oficialităţile politice şi militare de la Cartierul General, dar şi prin asigurarea eficienţei fluxului informaţional şi comunicaţiilor în ambele direcţii. Reprezentanţii sc participă la reuniunile Comitetului Militar şi oferă consiliere cu privire la activităţile acestuia, în concordanţă cu opiniile comandanţilor lor. Statul Major Militar Internaţional Statul Major Militar Internaţional (IMS) este condus de un Director cu rang de general sau amiral, desemnat, pentru această poziţie, de către ţările membre şi selecţionat de Comitetul Militar (DIMS). Sub conducerea sa, IMS este responsabil cu planificarea, evaluarea şi recomandarea politicii privind problemele militare, pe care le supune analizei Comitetului Militar, precum şi cu asigurarea aplicării imediate a politicilor şi deciziilor Comitetului. IMS este compus din personal militar detaşat, de ţările membre, pentru a ocupa funcţii la Cartierul General al NATO, în scopul desfăşurării unei activităţi la nivel internaţional, în interesul comun al Alianţei şi nu doar în numele ţării lor. Unele posturi din cadrul Statului Major Militar Internaţional sunt ocupate de personalul civil, care îndeplineste roluri administrative şi de sprijin. IMS sprijină activitatea Comitetului Militar prin pregătirea şi supravegherea aplicării deciziilor sale, fiind activ implicat şi în procesul de cooperare cu ţările din Europa centrală şi de est, în cadrul iniţiativei Parteneriatului pentru Pace (PfP). Coordonarea activităţii Statului major şi controlul Fluxului informaţional şi comunicaţional, cât şi în interiorul IMS, cât şi între IMS şi alte organisme de la Cartierul General al NATO, constituie responsabilitatea unui Coordonator executiv din cadrul Biroului directorului IMS. Împreună cu subordonaţii săi, acesta oferă, de asemenea, sprijin administrativ Comitetului Militar, precum şi consiliere pe probleme de procedură. Directorul Statului Major Militar Internaţional este asistat şi de cinci Directori adjuncţi, fiecare dintre acestia conducând câte un departament funcţional separat. Forţele Militare Integrate Toate ţările care aleg să facă parte din structura militară a NATO contribuie cu forţe armate care, împreună, constituie structura militară integrată a Alianţei. În concordanţă cu principiile fundamentale care guvernează relaţia dintre instituţiile politice şi militare în ţările democratice, structura militară integrată rămâne sub îndrumare şi control politic la cel mai înalt nivel. Rolul structurii armate integrate este de a oferi cadrul organizaţional pentru apărarea teritoriului ţărilor membre împotriva ameninţării la adresa securităţii şi stabilităţii lor, potrivit art. 5 13 din Tratatul Atlanticului de Nord. În cadrul acestei structuri armate integrate, Alianţa menţine capacităţile militare necesare îndeplinirii întregului spectru al activităţilor NATO. În ceea ce priveşte apărarea colectivă prevazută de Articolul 5 al Tratatului, forţele militare combinate ale Alianţei trebuie să fie capabile să descurajeze orice potenţial act de agresiune împotriva acesteia, iar în cazul în care un atac s-ar produce, să oprească avansarea agresorului la cât mai mare distanţă cu putinţă, şi să garanteze independenţa politică şi integritatea teritorială a statelor membre. Totodată, forţele armate trebuie să fie pregătite să contribuie la prevenirea conflictelor şi să dirijeze operaţiunile de rezolvare a crizelor. Forţele Alianţei au un rol essenţial în promovarea cooperării şi înţelegerii cu partenerii NATO şi cu alte state , mai __________________________________________________________________________ 45

ales în cadrul ajutorului acordat ţărilor partenere în pregătirea pentru o posibilă participare la operaţiunile PfP aflate sub comanda NATO. Astfel, ele contribuie la menţinerea păcii, la asigurarea intereselor comune în materie de securitate ale membrilor Alianţei, precum şi la păstrarea securităţii şi stabilităţii zonei euro-atlantice. Structura militară integrată include forţe armate puse la dispoziţia NATO de către ţările membre participante, conform condiţiilor stabilite. Actualmente, aceste forţe sunt clasate în trei categorii, şi anume, Forţele de reacţie imediată şi rapidă, Forţele principale de apărare şi Forţele de întărire. Forţele de reacţie sunt forţe terestre, aeriene şi maritime polivalente extrem de mobile, menţinute la un nivel înalt de pregătire şi disponibile în termen scurt, pentru a asigura o reacţie militară promptă în caz de criză. Forţele de reacţie imediată au componente terestre, maritime şi aeriene, precum Forţele navale permanente ale Alianţei, staţionate în Atlantic şi în Mediterană, sau Cartierul General al Forţelor mobile (Terestre) (AMF(L)) din cadrul Comandamentului aliat pentru Europa (ACE). Forţele de reacţie rapidă au alte componente terestre, aeriene şi maritime, precum, Cartierul General al trupelor de reacţie rapidă ACE şi Cartierul General al diviziei multinaţionale (centrale) (MND(C)). Forţele principale de apărare includ forţe terestre, aeriene şi maritime active şi de rezervă, capabile să asigure descurajarea inamicului şi apărarea în faţa ameninţării cu forţa sau în caz de agresiune. Aceste forţe au în compunere unităţi multinaţionale şi naţionale cu nivele variate de pregătire şi care includ patru corpuri de armată principale, multinaţionale: unul danezo-german, unul olandezo-german şi două germanoamericane. Unele dintre aceste forţe pot fi angajate şi în operaţiuni care nu intră sub incidenţa Articolului 5. Pe lângă aceste forţe au încheiat un acord pentru fixarea condiţiilor în care Trupele de armată europene (EUROCORPS), care includ unităţi din Belgia, Franta, Germania, Luxemburg şi Spania, vor fi puse la dispoziţia NATO în perioade de criză, urmând să opereze atât în cadrul Forţelor principale de apărare, cât şi în acela al Forţelor de reacţie. În aprilie 2000, în urma unor acorduri similare, s-a operat transferul comenzii operative a Forţelor din Kosovo (KFOR) către Eurocorps, conform principiului de rotaţie a comenzii, sub comanda generală a NATO. Forţele de întărire sunt alcătuite din alte forţe armate menţinute la diferite nivele de pregătire şi disponibilitate, care pot fi trimise ca întăriri în orice regiune sau arie maritimă a NATO, în scopuri de descurajare, gestionare a crizelor sau apărare.

BIBLIOGRAFIE A. Fuerea – Drept internaţional privat. Editura Universul Juridic, Bucureşti. 2005 A. I. Filipescu – Tratat de drept internaţional privat. Editura Universul Juridic, Bucureşti. 2007 O. Ungureanu, C. Jugastru, A. Circa – Manual de drept internaţional privat. Editura Hamangiu, Bucureşti. 2007

46 __________________________________________________________________________