Manual Relatii Politico-diplomatice Si Militare

SORIN CRISTESCU

RELAŢII POLITICO-DIPLOMATICE ŞI MILITARE EUROPENE

1

Universitatea Spiru Haret

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României CRISTESCU, SORIN Relaţii politico-diplomatice şi militare europene, Sorin Cristescu – Bucureşti, Editura Fundaţiei România de Mâine, 2007 192 p.; 20,5cm. ISBN 978-973-725-739-0 327(4)

© Editura Fundaţiei România de Mâine, 2007

Redactor: Octavian CHEŢAN Tehnoredactor: Marcela OLARU Coperta: Marilena BĂLAN Bun de tipar: 5.01.2007; Coli tipar: 12 Format: 16/61×86 Editura Fundaţiei România de Mâine Bulevardul Timişoara nr.58, Bucureşti, Sector 6 Tel./Fax: 021/444.20.91; www.spiruharet.ro e-mail: [email protected] 2


UNIVERSITATEA SPIRU HARET

SORIN CRISTESCU

RELAŢII POLITICO-DIPLOMATICE ŞI MILITARE EUROPENE

EDITURA FUNDAŢIEI ROMÂNIA DE MÂINE Bucureşti, 2007 3


4


CUPRINS

Cuvânt-înainte ……………………………………………………….

9

I. Europa la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea. De la echilibrul de putere la formarea blocurilor politico-militare I.1. Antecedente ……………………………………………………... I.2. De la alianţa celor trei împăraţi la Tripla Alianţă ………………… I.3. Întemeierea Antantei …………………………………………….. I.4. Evoluţia relaţiilor politico-diplomatice şi militare europene în primul deceniu al secolului XX ………………………………... I.5. Războaiele balcanice şi pacea de la Bucureşti (1912-1913) ………

9 13 24 27 31

II. Europa şi primul război mondial II.1. În ajunul Marelui Război ……………………………………….. II.2. Primatul generalilor asupra diplomaţilor ………………………... II.3. Acţiuni politico-diplomatice şi militare până la sfârşitul anului 1916. Situaţia României ………………………………………… II.4. Evoluţii militare şi politico-diplomatice în anul 1917 şi în prima jumătate a anului 1918. Ieşirea Rusiei din război ……………….. II.5. Prăbuşirea Puterilor Centrale ……………………………………

34 36 38 46 53

III. Conferinţa de pace de la Paris din 1919-1920. Soluţii politice şi militare pentru Europa postbelică III.1. Crearea Ligii Naţiunilor ……………………………………….. III.2. Consacrarea principiului naţionalităţilor ……………………….. III.3. Tratatele de pace şi semnificaţia lor …………………………….

57 62 66

5


IV. Configuraţia politico-militară a Europei interbelice IV.1. Între sistemul de la Versailles şi acordurile de la Locarno ……… IV.2. Statu-quo versus revizionism ………………………………….. IV.3. Constituirea Axei Roma-Berlin-Tokio ………………………… IV.4. Crizele premergătoare izbucnirii celui de-al doilea război mondial IV.5. Pactul Ribbentrop-Molotov; implicaţii politico-militare

72 83 94 96 103

V. Epoca celui de-al doilea război mondial V.1. Un „război ciudat” şi tentative de pace …………………………. V.2. Ofensiva germană în Europa Occidentală în anul 1940 şi implicaţiile ei …………………………………………………. V.3. Extinderea războiului în Balcani ………………………………... V.4. De la conflictul european la conflagraţia mondială ……………... V.5. Formarea Coaliţiei Naţiunilor Unite …………………………….

108 112 119 121 123

VI. Reuniuni internaţionale la nivel înalt în timpul celui de-al doilea război mondial VI.1. Reuniuni şi acorduri politico-diplomatice şi militare anglo-americano-sovietice în anii 1941-1942 ………………….. VI.2. Diplomaţie la nivel înalt pe ruta Casablanca-Quebec-MoscovaCairo-Teheran (ianuarie-decembrie 1943) ……………………... VI.3. 1944 – anul marilor victorii împotriva Germaniei şi al structurării configuraţiei Europei postbelice ……………………………….. VI.4. Între „acordul de procentaj” şi Conferinţa de la Ialta. Sfârşitul războiului ……………………………………………..

128 132 137 140

VII. Relaţii politico-diplomatice şi militare în Europa postbelică VII.1. Crearea Organizaţiei Naţiunilor Unite ………………………… VII.2. Conferinţa de la Potsdam ……………………………………... VII.3. Elaborarea şi încheierea tratatelor de pace ……………………..

145 153 155

VIII. Relaţii politico-diplomatice şi militare în epoca „războiului rece” VIII.1. Începutul „războiului rece” …………………………………... VIII.2. Primele consecinţe ale „războiului rece” asupra relaţiilor politico-diplomatice şi militare europene ………………………... VIII.3. Relaţiile dintre S.U.A. şi U.R.S.S. în contextul crizei regimurilor totalitare din Europa Centrală şi de Est ………………… Bibliografie ………………………………………………………….. 6


163 167 182 189

CUVÂNT-ÎNAINTE

Cursul universitar Relaţii politico-diplomatice şi militare europene se adresează studenţilor din cadrul Universităţii Spiru Haret, Facultatea de Relaţii Internaţionale şi Studii Europene, şi, în egală măsură, de la alte facultăţi care au în planul de învăţământ discipline de profil sau înrudite. Este un curs special care îşi propune să întregească studiile europene, prezentând într-o viziune coerentă contextul istoric internaţional, negocierile diplomatice, inclusiv culisele lor, realizarea marilor alianţe politice şi militare, documente fundamentale ale acestora şi confruntările militare, tratatele de pace, reuniunile diplomatice, îndeosebi cele la nivel înalt, care au marcat istoria Europei moderne şi contemporane. Pentru elaborarea cursului, autorul a cercetat istoriografia românească şi străină, îndeosebi lucrări ale istoricilor: Florin Constantiniu, Alesandru Duţu, André Fontaine, Ştefan Lache, Leonida Loghin, Viorica Moisuc, Gheorghe Onişoru, Pierre Renouvin, Ioan Scurtu, Aurică Simion ş.a. Cursul urmăreşte, în primul rând, să stârnească interesul studenţilor pentru cunoaşterea aprofundată a unor momente importante din istoria relaţiilor politico-diplomatice, a realităţilor lumii moderne şi contemporane.

7


8


I. EUROPA LA SFÂRŞITUL SECOLULUI AL XIX-LEA ŞI ÎNCEPUTUL SECOLULUI AL XX-LEA. DE LA ECHILIBRUL DE PUTERE LA FORMAREA BLOCURILOR POLITICO-MILITARE

I.1. Antecedente De-a lungul epocilor istorice, conflictele militare şi negocierile politico-diplomatice au modelat permanent frontierele şi, implicit, potenţialul economic al statelor europene. Recurgerea la folosirea armelor era o soluţie frecvent aplicată în rezolvarea litigiilor, ironic numită „ultimul argument al regilor” pentru că, în fond, monarhii erau instanţele supreme care decideau asupra păcii sau războiului. Marile migraţii de la sfârşitul antichităţii şi începutul Evului Mediu au dezagregat Imperiul Roman într-o multitudine de state şi formaţiuni statale, constituite mai ales pe principiul autarhiei, adică al capacităţii de satisfacere a nevoilor economice de apărare prin resurse proprii. La sfârşitul Evului Mediu, monarhiile centralizate au concretizat formula politică a echilibrului de putere, menit să nu permită creşterea potenţialului vreuneia dintre ele care să ducă la ameninţarea celorlalte, atât ca soluţie pentru stabilitatea continentului european, cât şi drept criteriu de formare a diverselor alianţe politico-militare. În secolul al XVIII-lea, noua forţă economică şi socială în ascensiune, burghezia, şi-a susţinut dreptul de a conduce marile regate înlăturând monopolul politic şi supremaţia nobilimii, în măsura în care aceasta nu se ocupa de tranzacţii şi investiţii financiare. Modelul politic propus de susţinătorii noii forţe a fost cel englez, bazat pe o societate care să se conducă după principiul separării puterilor în stat, respectând drepturile şi libertăţile cetăţeneşti fundamentale. Astfel s-a ajuns la izbucnirea revoluţiei franceze de la 1789, urmată în 1792 de proclamarea Republicii, care punea în discuţie nu doar 9


frontiere strategice, ci şi principii politice fundamentale, cum ar fi principiul monarhic sau privilegiile nobilimii asupra conducerii societăţii. Iniţial, Franţa republicană a învins armatele monarhiilor europene coalizate împotriva ei şi, apoi, a trecut la expansiune, răspândind ideile revoluţiei în Europa. În 1804 Franţa s-a proclamat imperiu, sub conducerea lui Napoleon Bonaparte. Acesta a iniţiat o serie de războaie menite să instaureze hegemonia Franţei pe întreg continentul european. În cele din urmă, după două decenii de război aproape neîntrerupt, armatele monarhiilor europene – Rusia, Prusia şi Austria – susţinute financiar de Anglia, au învins Franţa între anii 1812-1815. Pentru a împiedica pe viitor alte răsturnări politice şi sociale de amploare, monarhii europeni, învingători asupra lui Napoleon Bonaparte, s-au reunit la Congresul de pace de la Viena, din 1815, unde au fixat principiile unei păci pe care o voiau durabilă. În scopul asigurării stabilităţii continentului s-a trecut la aplicarea formulei mai vechi a „echilibrului de putere”, adică limitarea potenţialului fiecărei mari puteri, astfel încât nici una dintre ele să nu constituie un pericol pentru celelalte. Din acest motiv, Congresul de la Viena nu a adus modificări esenţiale frontierelor europene. Franţa învinsă a revenit la graniţele ei din 1790. În plus, pentru combaterea mişcărilor revoluţionare contestatare, la iniţiativa ţarului Rusiei, Alexandru I, monarhii Prusiei şi Austriei au întemeiat, la 26 septembrie 1815, aşa-numita Sfânta Alianţă, tocmai cu scopul de a garanta statu-quo-ul teritorial şi politic. Monarhii Sfintei Alianţe şi-au propus să se întrunească periodic pentru a analiza situaţia europeană şi a lua măsurile necesare în vederea reprimării oricăror mişcări revoluţionare. În acest sens, urma să fie solicitat şi sprijinul celorlalţi monarhi europeni. În anii următori, Sfânta Alianţă a înăbuşit acţiunile revoluţionare din Italia, Ţările Române, Spania ş.a. Singura mare putere care a refuzat să participe la asemenea acţiuni represive a fost Anglia. Cu toate acestea stabilitatea Europei, dorită de monarhii şi de diplomaţii Congresului de la Viena, de talia lui Metternich sau Talleyrand, nu a durat prea mult, deoarece forţele burgheziei în ascensiune, care voiau materializarea idealurilor revoluţionare, în principal accederea la pârghiile politice, erau de neoprit. La acestea s-au adăugat ideologiile naţionale care considerau statul naţional unitar în frontiere etnice drept garanţia progresului social şi 10


economic. Naţionalismul a fost cea mai importantă creaţie a revoluţiei franceze. Naţiunea franceză s-a definit prin „vouloir d’etre ensemble” pe teritoriul Franţei, chiar dacă în mai multe regiuni nu se vorbea limba franceză (Corsica, Alsacia, Lorena, Provence ş.a.). În spaţiul germanic, Napoleon a redus numărul de formaţiuni statale de la 360 la 39, iar ridicarea împotriva dominaţiei franceze, la 1813, a fost prima mare manifestare a naţionalismului german. Ideile naţionale s-au dezvoltat rapid şi în rândul popoarelor aflate sub dominaţie străină. În Imperiul Habsburgic, ideile emancipării naţionale au cuprins rapid pe italieni, pe românii din Transilvania şi Banat, pe unguri, pe cehi, pe croaţi; în imperiul rus pe polonezi, în imperiul otoman pe greci, pe sârbi, apoi pe românii din Principatele Danubiene. Pretutindeni naţiunile oprimate s-au afirmat viguros, în opoziţie cu autorităţile imperiale asupritoare. Un moment deosebit în afirmarea idealului emancipării naţionale l-a constituit anul revoluţionar 1848. Valul mişcărilor reformatoare burgheze, care cereau instaurarea regimului constituţional, separarea puterilor în stat, drepturi şi libertăţi cetăţeneşti, a cuprins toată Europa, de la Paris până la Bucureşti şi Iaşi. Revendicările naţionale în Imperiul Habsburgic au fost afirmate cu aceeaşi vigoare ca şi cele politice, iar în final, s-au dovedit a fi factori importanţi în desfăşurarea evenimentelor. În Franţa, revoluţia de la 1848 a sfârşit prin a-l aduce la putere, ca preşedinte de republică, pe Ludovic Napoleon Bonaparte, nepotul împăratului Napoleon I. În 1851, Ludovic Napoleon s-a proclamat împărat, sub numele de Napoleon al III-lea, şi a hotărât să sprijine mişcarea naţională europeană, convins fiind de ideea că o Europă a naţiunilor va accepta hegemonia Franţei pe care o refuzase cu patru decenii în urmă unchiului său. În acest sens, Franţa a sprijinit mişcările de unificare naţională ale românilor, italienilor şi germanilor. Astfel Franţa a sprijinit Anglia, împiedicând Imperiul Rus să distrugă definitiv Imperiul Otoman („omul bolnav al Europei” după părerea ţarului rus Nicolae I) în războiul Crimeei (1853-1856). La Congresul de pace de la Paris, din 1856, s-a propus unificarea Moldovei şi a Ţării Româneşti, pentru a se crea un stat tampon, sub garanţia puterilor europene, care să bareze expansionismul rusesc spre Strâmtori. Napoleon al III-lea a sprijinit dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza, la 24 ianuarie 1859, ca domn al Principatelor Unite. Austria s-a opus acestei soluţii politice, dar în iunie 11


acelaşi an a fost învinsă de Franţa şi Regatul Sardiniei şi Piemontului în bătăliile de la Magenta şi Solferino, care au permis unificarea Italiei. Ulterior Austria a trebuit să recunoască şi dubla alegere a lui Cuza la Iaşi şi Bucureşti. În 1862, în Prusia a devenit prim-ministru (cancelar) Otto von Bismarck, adept al unificării Germaniei „prin fier şi sânge”. Această unificare, într-un stat a cărui forţă economică se întemeia pe puterea burgheziei, a avut drept consecinţă faptul că puterea politică urma să fie apanajul nobilimii, al marilor proprietari de pământ, categoria socială care furniza cadrele ofiţereşti şi diplomatice ale Prusiei. Cu acordul tacit al Franţei şi al Rusiei, Prusia a învins, în 1866, Austria la Sadova, excluzând-o de la viitoarea întemeiere a Germaniei. Şi Italia s-a implicat în războiul împotriva Austriei, alături de Prusia. Spre deosebire de aliata ei, Italia a fost învinsă, dar cu toate acestea rezultatul final al înfrângerii Austriei i-a permis să mai facă un pas spre unificare, alipind Veneţia. Profitând de înfrângerea Austriei, mişcarea naţionalistă maghiară, întemeiată pe forţa nobilimii (moşierimii) maghiare, care la fel ca în Prusia furniza cadre ofiţereşti şi diplomatice imperiului, a vrut să proclame statul naţional maghiar. Bismarck a împiedicat dezmembrarea Imperiului Habsburgic, propunând un compromis (Ausgleich) politic prin care împăratul de la Viena urma să fie rege la Budapesta, iar Imperiul să se numească austro-ungar. Această soluţie politică, ulterior denumită dualism, a devenit realitate în 1867. Sprijinirea mişcărilor naţionale nu a adus vreun folos Franţei şi lui Napoleon al III-lea. Mai mult, unificarea Germaniei s-a desăvârşit în urma războiului dintre Prusia şi Franţa (1870-1871) încheiat cu victoria celei dintâi şi proclamarea lui Wilhelm I, la 18 ianuarie 1871, în Sala Oglinzilor de la Versailles, ca împărat german. Tot în 1871, ca urmare a războiului franco-prusac, regele Italiei, Victor Emanuel I, a putut să ocupe Roma şi să proclame unificarea deplină a Italiei. Statul papal s-a restrâns la cartierul Vatican din Roma. Anii de după 1848 au adus şi conturarea unui alt gen de curent politic – panslavismul – prin care se urmărea unificarea tuturor naţiunilor slave sub sceptrul ţarului de la Sankt Petersburg, inclusiv a slavilor care trăiau în Imperiul Otoman.

12


În felul acesta, au apărut pe harta Europei statele naţionale formate prin unificare, iar naţionalismul va rămâne în secolul următor un factor determinant al evoluţiei istorice. În ultimele decenii ale secolului al XIX-lea şi în primii ani ai secolului al XX-lea, marile puteri din Europa, precum şi din afara ei (S.U.A., Japonia) au încercat să-şi extindă influenţa în afara cadrului lor geografic într-o formă de expansiune numită imperialism, care avea să ducă la prima conflagraţie mondială ce a marcat decisiv istoria contemporană. I.2. De la alianţa celor trei împăraţi la Tripla Alianţă Noul stat german apărut pe harta Europei dispunea de un potenţial economic suficient de mare, astfel încât principiul echilibrului de putere al statelor europene a fost compromis. Toate puterile europene s-au simţit ameninţate de Germania „cancelarului de fier” – Bismarck – considerând că acesta avea să-şi continue politica de cuceriri în Europa. Dar Bismarck a înţeles că, în noile condiţii, orice altă confruntare se va transforma într-o conflagraţie europeană, chiar mondială, pe care Germania nu avea cum să o câştige din cauza poziţiei ei geostrategice dezavantajoase. Astfel, cancelarul german şi-a fixat drept ţel esenţial al politicii sale externe să împiedice cu orice preţ izbucnirea unui război care să pericliteze destinul Germaniei. Având în vedere slăbiciunea Imperiului Otoman şi incapacitatea acestuia de a mai controla eficient Peninsula Balcanică, dar şi interesele divergente ruso-austro-ungare din zonă, Bismarck a considerat că acesta era spaţiul cel mai sensibil al Europei care putea să genereze conflicte majore, iar soluţia adoptată de el pentru descurajarea oricăror potenţiale conflicte era aceea de a încheia alianţe politicomilitare. În felul acesta, Bismarck s-a angajat în promovarea unei diplomaţii ce viza conservarea unei ordini internaţionale, considerată favorabilă Imperiului German, urmărind – în această perspectivă – trei obiective fundamentale: a) menţinerea unei solidarităţi între suveranii „legitimi”, preocupaţi de a împiedica progresul ideilor „revoluţionare” şi emanciparea minorităţilor naţionale; 13


b) păstrarea unui echilibru între marile puteri, la nevoie speculând antagonismele dintre ele, controlând schimbările ce afectau statu-quo-ul teritorial european şi veghind ca din aceste schimbări nici unul dintre marii actori ai scenei internaţionale să nu deţină avantaje decisive asupra celorlalţi; c) izolarea diplomatică a Franţei, învinsă la 1871, care urmărea revanşa şi recuperarea Alsaciei şi Lorenei; în acest scop, Bismarck a dus o politică de alianţă cu orice potenţial susţinător al revanşismului francez: cu Austro-Ungaria, cu Rusia şi chiar cu Anglia, bazându-se pe înrudirile dintre monarhi. Bismarck nu a aplicat simultan toate aceste principii, ci în funcţie de situaţiile concrete cu care s-a confruntat. În primii ani după întemeierea imperiului german, Bismarck a vrut să reînvie Sfânta Alianţă, susţinând aşa-numita „alianţă a celor trei împăraţi” ai Rusiei, Austro-Ungariei şi Germaniei. Astfel, în vara lui 1872 împăratul Franz-Josef şi-a anunţat intenţia de a vizita Berlinul. Cum ţarul Alexandru al II-lea voia să fie de faţă la discuţiile rivalului său austriac cu împăratul german Wilhelm I, şi-a exprimat dorinţa de a participa şi el la această întrevedere. Aşa s-a ajuns, în septembrie 1872, la vizita celor doi împăraţi la Berlin. Monarhul rus şi cel austriac erau interesaţi, fiecare în parte, să câştige Germania pentru interesele lor în Balcani, dar neîncrederea reciprocă dintre Viena şi St. Petersburg ar fi blocat orice înţelegere a celor trei suverani. Bismarck a fost cel care a contribuit la o conciliere ruso-austro-ungară, punând în prim plan interesul comun al celor trei imperii de a menţine regimul monarhic prin combaterea curentelor republicane şi socialiste. O continuare a contradicţiei austro-ruse ar fi constrâns Germania să opteze pentru alianţa cu una dintre aceste puteri – exact ceea ce dorea Bismarck să evite – pentru că în caz contrar ar fi apărut imediat o contraalianţă. În felul acesta, discuţiile de la Berlin au urmărit doar concilierea şi nu au dus la vreun acord. La acord s-a ajuns în urma insistenţelor Rusiei pentru încheierea unei alianţe ruso-germane, mai întâi sub forma unei convenţii militare prin care puterile semnatare se obligau să se susţină reciproc în cazul unui atac din partea unei terţe puteri. Bismarck a acceptat cererea ruşilor doar pe jumătate, în sensul că respectiva convenţie militară a fost semnată doar de către cei doi suverani şi de şefii de state majore (6 mai 1873) – caz unic în dreptul internaţional. În plus, tot el a impus ca intrarea în vigoare a 14


convenţiei să depindă de aderarea Austro-Ungariei. Ministrul de externe al dublei monarhii, Gyula Andrassy, nu era dispus spre un asemenea pas, care echivala cu opţiunea Vienei pentru Rusia, împotriva Angliei, căci, în Orient, Austro-Ungaria avea interese comune cu britanicii împotriva ruşilor. Aşa că împăratul Franz Josef a încheiat cu ţarul Alexandru al II-lea un acord politic destul de vag (6 iunie 1873) prin care cei doi semnatari se obligau să se consulte în problemele de interes comun, iar în cazul atacului din partea unei terţe puteri îşi promiteau să nu caute alte alianţe, ci să încerce mai întâi să se înţeleagă reciproc. Pentru acest din urmă caz, exista posibilitatea unei convenţii militare. Wilhelm I a aderat la acest acord dintre Franz-Josef şi Alexandru al II-lea la 22 octombrie 1873 şi astfel s-a ajuns la alianţa celor trei împăraţi. Prin această alianţă Bismarck urmărea un dublu scop: să izoleze diplomatic Franţa şi să aplaneze contradicţiile austro-ruse, pentru ca Germania să nu fie silită să opteze pentru una dintre cele două puteri. Dar evenimentele anilor următori vor demonstra că aceste contradicţii erau atât de puternice încât alianţa celor trei împăraţi exista doar pe hârtie. Prima probă de încercare a venit chiar din partea lui Bismarck, care în 1875 a vrut să intimideze Franţa al cărei parlament votase, în martie 1875, o lege de sporire a numărului ofiţerilor. La 8 aprilie 1875, un articol de ziar, inspirat de Bismarck, se întreba asupra iminenţei unui război de revanşă al Franţei împotriva Germaniei. Presa germană a iniţiat o amplă dezbatere pe această temă, dar la scurtă vreme Bismarck a dat asigurări liniştitoare într-un ziar german important. Însă, în acelaşi timp, feldmareşalul Moltke, şeful Marelui Stat Major German, într-o discuţie particulară cu reprezentantul Belgiei, a menţionat eventualitatea unui război preventiv al Germaniei împotriva Franţei. (21 aprilie 1875). Discuţia a fost raportată la Paris, iar dezminţirea pe care Bismarck a transmis-o Franţei, la 25 aprilie, nu a mai fost crezută. Ministrul de externe francez, Decazes, a informat St. Petersburgul şi a cerut sprijin pentru Franţa. A urmat un articol în ziarul britanic „Times”, la 6 mai 1875, în care se solicita puterilor europene să împiedice războiul preventiv al Germaniei. Noul prim ministru britanic, Disraeli, care se exprimase încă din februarie 1871 că unificarea Germaniei este un eveniment mai important decât Revoluţia Franceză şi care a compromis echilibrul de putere din Europa, a solicitat guvernelor din Viena, St. Petersburg şi Roma un demers comun la Berlin pentru 15


menţinerea păcii. Viena şi Roma au refuzat acest lucru, dar St. Petersburg-ul l-a acceptat, tocmai în momentul în care ţarul şi cancelarul rus Gorceacov se aflau în vizită oficială în capitala Germaniei (mai 1875). Bismarck i-a convins pe iluştrii vizitatori de intenţiile sale paşnice, dar Gorceacov a transmis declaraţiile cancelarului german într-o înştiinţare către toate reprezentanţele diplomatice ale Rusiei, din care rezulta că pacea ar fi fost salvată ca urmare a intervenţiei ruse! („lovitura de teatru a lui Gorceacov”). Criza războiului iminent s-a încheiat, însă pentru Germania a fost o gravă înfrângere diplomatică. S-a văzut clar că două mari puteri antagonice – Rusia şi Anglia – îşi pot depăşi rapid contradicţiile, aliindu-se împotriva Germaniei pentru menţinerea unei Franţe puternice. Exact ce se va întâmpla în 1914. Bismarck s-a convins că trebuie să acţioneze prudent în politica externă pentru a nu produce coaliţii antigermane. „Coşmarul coaliţiilor” a reprezentat de atunci principala lui temere în relaţiile cu celelalte puteri. Criza din aprilie-mai 1875 a vădit fragilitatea alianţei celor trei împăraţi, iar evenimentele din Balcani din vara aceluiaşi an au compromis-o definitiv. În iulie a izbucnit răscoala din Bosnia şi Herţegovina împotriva otomanilor, urmată de o răscoală asemănătoare în Bulgaria, reprimată cu cruzime de turci. Presa occidentală a prezentat pe larg această represiune, creând un puternic curent de opinie antiotoman. La 1, respectiv 2 iulie 1876, Serbia şi Muntenegru, formal dependente de Imperiul Otoman, i-au declarat război. Pentru Rusia a devenit clar că intervenţia ei este o chestiune de timp şi că i-ar oferi toate şansele de a şterge prevederile dezavantajoase pentru ea ale Congresului de la Paris din 1856. Problema Rusiei era evitarea formării unei coaliţii europene ca în 1853. Aşa că s-a erijat mai întâi în mandatar al Europei şi a cerut convocarea unei conferinţe internaţionale de către Germania. Bismarck a refuzat, dar a asigurat Rusia de neutralitatea binevoitoare a Berlinului. La scurtă vreme, Rusia a încheiat un acord secret cu Austro-Ungaria la Reichstadt (8 iulie 1876). Ambele puteri se angajau să sprijine existenţa statală a Serbiei şi Muntenegrului în cazul în care acestea ar fi fost învinse. În cazul unei victorii – iar semnatarii porneau de la această premisă – Rusia urma să primească cele trei judeţe din sudul Basarabiei şi gurile Dunării, iar Austro-Ungaria va ocupa Bosnia şi Herţegovina. 16


În septembrie 1876 sârbii au fost învinşi şi au cerut armistiţiu. Pentru Rusia, agitată de curentul panslavist, implicarea a devenit iminentă, dar s-a ridicat problema unui conflict cu Austro-Ungaria în acest caz. Care va fi atitudinea Germaniei? Întrebarea a fost adresată de ţarul Alexandru al II-lea ataşatului militar german, generalul Werder, şi nu vreunui diplomat, pentru ca în cazul unei indiscreţii germane dezminţirea să poată fi făcută mai uşor. Răspunsul lui Bismarck a venit pe o cale indirectă, dar a fost clar: dacă se periclitează integritatea dublei monarhii, Germania va interveni în favoarea ei (1 decembrie 1876). Bismarck nu uita să sublinieze neutralitatea Germaniei în noua criză balcanică. Faţă de această atitudine, Rusia a trebuit să reînnoiască înţelegerea cu Austro-Ungaria la Budapesta (15 ianuarie 1877). Era menţionată atribuirea Dobrogei către România, iar Rusia se angaja să nu creeze un mare stat slav în Balcani, centru de coagulare al slavilor din zonă. Cum Imperiul Otoman a refuzat mediaţia puterilor europene în rezolvarea problemelor sale interne, Rusia i-a declarat război la 14/26 aprilie 1877. Evoluţia ostilităţilor şi intervenţia României sunt cunoscute. Vom spune doar că ruşii i-au învins pe turci şi le-au impus pacea de la San Stefano din 3 martie 1878. Era recunoscută independenţa Serbiei, Muntenegrului şi a României, care trebuia să cedeze cele 3 judeţe din sudul Basarabiei şi să primească în schimb Dobrogea. Dar Rusia a încălcat prevederile înţelegerii cu Austro-Ungaria, întemeind o Bulgarie Mare cu ieşire la Marea Egee. Riposta Europei s-a produs încă din februarie 1878 când flota engleză a apărut în Strâmtoarea Bosfor. În aceste condiţii, Bismarck şi-a oferit serviciile de „samsar cinstit” pentru medierea crizei care ameninţa să degenereze într-o conflagraţie europeană şi a cerut convocarea unui Congres internaţional la Berlin (19 februarie 1878). Cancelarul german schiţase încă din 15 iunie 1877 principiile de politică externă germană: să aplaneze antagonismul ruso-englez oferindu-le celor dintâi dominaţia în Marea Neagră, iar englezilor dominaţia în Egipt, care să le aducă astfel, în acelaşi timp, duşmănia Franţei. Câştigurile Rusiei urmau să alimenteze rivalitatea ei cu Austro-Ungaria. Germania nu era interesată de vreun câştig teritorial, ci de menţinerea păcii şi a unei anumite rivalităţi între marile puteri, astfel încât toate, în afară de Franţa, să aibă nevoie de sprijinul Germaniei şi să nu intre în vreo alianţă împotriva ei. 17


Congresul de la Berlin s-a desfăşurat între 13 iunie – 13 iulie 1878 sub preşedinţia lui Bismarck. Hotărârile lui – mai ales limitarea Bulgariei la două zone de o parte şi alta a Balcanilor, fără ieşire la Marea Egee – au confirmat părerea consilierului financiar al lui Bismarck, Gerson Bleichroder: „Nu există samsar cinstit!” Mai ales Rusia a fost profund nemulţumită de ceea ce obţinuse şi curentul panslavist a acuzat Germania de ingratitudine, amintindu-i de faptul că fără neutralitatea Rusiei nu şi-ar fi putut realiza unitatea, la 1871. În acest sens s-a exprimat şi Alexandru al II-lea către Wilhelm I într-o scrisoare personală vehementă (15 august 1879). Bismarck a înţeles rolul decisiv jucat de opinia publică în consolidarea unei alianţe politico-militare. Faţă de ostilitatea făţişă a Rusiei, soluţia lui Bismarck a fost încheierea unei alianţe a Germaniei cu Austro-Ungaria, la 7 octombrie 1879. A fost actul de naştere al Puterilor Centrale, o alianţă defensivă secretă prin care semnatarele se obligau să se sprijine reciproc în caz că una din ele ar fi fost atacată de Rusia. În cazul unui atac din partea unei alte puteri, puterea neatacată se obliga la o neutralitate binevoitoare faţă de cealaltă. Dar dacă Rusia ar fi sprijinit această putere, atunci cealaltă semnatară era obligată să intre în război de partea puterii atacate. Bismarck considera că era puţin probabil ca Franţa să atace singură Germania. Posibil şi periculos era doar un atac al Franţei cu sprijinul Rusiei şi aceasta obliga Austro-Ungaria la intervenţie de partea Germaniei. Alianţa cu Austro-Ungaria nu a reprezentat o opţiune definitivă a Germaniei împotriva Rusiei, pentru că Bismarck se temea de o alianţă ruso-franceză. Dar evoluţia evenimentelor a făcut ca această alianţă să fie cea mai stabilă dintre toate alianţele întemeiate de Bismarck. De menţionat că a doua zi după încheierea acestei alianţe, ministrului de externe austro-ungar, Gyula Andrassy, i s-a cerut demisia de către împăratul Franz Iosef. Faptul că, la Congresul de la Berlin, Bismarck nu a pretins vreun câştig teritorial pentru ţara lui, a convins Anglia că Germania se considera într-adevăr „saturată”. Bismarck a întrebat, la 16 septembrie 1879, care va fi atitudinea Angliei în cazul unui conflict ruso-german, sperând într-o alianţă cu britanicii, dar Disraeli a promis că într-o asemenea eventualitate Anglia ar determina Franţa şi Italia la neutralitate, ceea ce pentru cancelarul german era insuficient (26 septembrie 1879). 18


La câteva ore după aflarea acestui răspuns, Bismarck a primit oferta Rusiei de reînnoire a alianţei celor trei împăraţi, semn că ţarul autocrat nu voia vreo alianţă cu Franţa democrată, iar contradicţiile coloniale anglo-ruse în Orient erau ireductibile. Aşa că alianţa a fost reînnoită la 18 iunie 1881, deşi ministrul de externe austro-ungar, Haymerle, nu o dorea, dar Bismarck l-a convins că astfel se diminuează riscul unui atac rus. Cei trei împăraţi se obligau la o neutralitate binevoitoare în cazul în care unul dintre ei ar fi fost atacat de o altă putere. Această obligaţie nu era limitată însă doar la un război defensiv, astfel că Germania şi Austro-Ungaria aveau libertatea de mişcare în cazul unui război cu Franţa, respectiv cu Italia iredentistă, iar Rusia – în cazul unui conflict cu Anglia. Pentru cazul unui război împotriva Imperiului Otoman se prevedea o înţelegere prealabilă asupra obiectivelor războiului. Durata convenţiei era limitată la trei ani. În această perioadă, 1880-1881, s-a ajuns la o tensiune în relaţiile franco-italiene legate de dominaţia Franţei asupra Tunisului. Italia, nemulţumită, a căutat susţinerea Puterilor Centrale şi astfel s-a ajuns la aderarea Italiei la această alianţă, la 20 mai 1882. Astfel s-a constituit aşanumita Tripla Alianţă. În realitate, această aderare a Italiei nu reprezenta o extindere a Puterilor Centrale, ci era un tratat separat. Tratatul intra în vigoare în cazul unui atac neprovocat din partea Franţei asupra Germaniei sau Italiei, dar având în vedere lungimea coastelor italiene nu se prevedea vreo acţiune de ajutor în cazul unui atac britanic. Scopul acestui tratat era de fapt să asigure Austro-Ungaria împotriva pretenţiilor iredentiste ale Italiei. Aceasta din urmă s-a simţit suficient de sigură pentru ca ulterior să înceapă o expansiune în zona Mării Roşii. România, care se simţea ameninţată de Rusia şi căuta în acest scop să se integreze în Europa, şi-a exprimat disponibilitatea de a se alătura alianţei nou formate, denumite de Bismarck Liga Păcii. În fond, Austro-Ungaria nu urmărea anexarea României. Iniţial Bismarck nu a acceptat cererea de aderare a României pentru că ar fi periclitat bunele raporturi cu Rusia, dar a lăsat să se înţeleagă că dacă România s-ar alia cu Austro-Ungaria, Germania ar accede imediat la această alianţă. Acest lucru s-a întâmplat după o serie de tratative purtate de regele Carol I, prim-ministrul Ion C. Brătianu, ministrul de externe D.A. Sturdza şi reprezentantul român la Viena, P.P. Carp, la 30 octombrie 1883. Tot Bismarck a insistat ca tratatul să rămână secret, pentru a nu nemulţumi 19


Rusia. Acest aspect convenea României, unde nici un guvern nu putea recunoaşte existenţa unei alianţe cu puterea care îi asuprea brutal pe fraţii români de peste Carpaţi. Aderarea României la singura alianţă politico-militară a momentului i-a garantat ieşirea din izolarea diplomatică impusă de Rusia şi a contribuit decisiv la menţinerea şi consolidarea suveranităţii naţionale. De menţionat că şi Serbia principelui Milan Obrenovici aderase la Puterile Centrale încă din iunie 1881. Tripla Alianţă nu era singura soluţie politică prin care Bismarck urmărea asigurarea stabilităţii Europei. Cancelarul german a propus şi a obţinut o reînnoire a alianţei celor trei împăraţi printr-o întâlnire la cel mai înalt nivel, la 15-17 septembrie 1884, la Skierniewice (castel de vânătoare al ţarului Alexandru al III-lea, lângă Varşovia). Ocuparea Tunisului de către Franţa a declanşat un val de expansiune colonială în Africa şi Asia din partea marilor puteri europene, pentru care imperialismul devenise o chestiune de orgoliu naţional. Bismarck a fost rezervat faţă de acest fenomen: a sprijinit însă expansiunea marilor puteri europene, considerând că în felul acesta va întreţine rivalităţile dintre ele şi va împiedica în modul cel mai eficient formarea vreunei coaliţii antigermane. Calculele cancelarului au fost puse sub semnul întrebării de izbucnirea unei noi crize balcanice în octombrie 1885, aşa-numita criză bulgărească, determinată de declanşarea unei mişcări revoluţionare în Rumelia (Bulgaria de Sud) care a dus la unirea acestei provincii cu Bulgaria principelui Alexandru Battenberg. Deranjat de crearea unei Bulgarii unite, regele Milan al Serbiei şi-a atacat vecinul în noiembrie 1885, dar a suferit o înfrângere umilitoare. Pacea s-a încheiat la Bucureşti, la 6 februarie 1886, consfinţind graniţa anterioară dintre Serbia şi Bulgaria. Rusia a fost însă nemulţumită de acţiunea de emancipare de sub tutela rusă a principelui Alexandru şi a organizat un complot pentru răsturnarea lui, în august 1886. Cu toate că se bucura de simpatia poporului bulgar, principele Alexandru a renunţat la tronul de la Sofia pentru a nu fi cauza unei mari conflagraţii europene. În lupta de interese dintre Viena şi St. Petersburg pentru dominarea Bulgariei a câştigat cea dintâi, prin faptul că în iulie 1887 Sobrania (Adunarea legislativă de la Sofia) l-a proclamat principe al ţării pe Ferdinand de Saxa-Coburg20


Kohary, fost ofiţer în armata austro-ungară. În aceste condiţii, reînnoirea alianţei celor trei împăraţi a fost definitiv compromisă. Tot în 1886 a apărut pericolul unui război de revanşă al Franţei, agitată de cuvântările belicoase ale generalului Henri Boulanger, care însă nu a confirmat speranţele adepţilor săi. Soluţia de politică externă a lui Bismarck a fost sprijinirea propunerii ministrului de externe italian, Robilant, de încheiere a unei aşa-numite înţelegeri mediteraneene între Italia şi Anglia (12 februarie 1887), la care a aderat şi Austro-Ungaria la 24 martie 1887. Înţelegerea era secretă, nu a fost prezentată parlamentului britanic, doar guvernul german a fost informat despre existenţa ei. Scopul era menţinerea statu-quo-ului în zonă „autant que possible”. Următoarea combinaţie politică a lui Bismarck a urmărit extinderea acestei alianţe, respectiv înlocuirea alianţei celor trei împăraţi printr-un tratat secret al Germaniei cu Rusia, numit „tratatul de reasigurare”. Acesta s-a încheiat la 18 iunie 1887, pentru o durată de trei ani. Textul tratatului relua conţinutul alianţei celor trei împăraţi, limitată acum la Germania şi Rusia. Dacă Germania era ţinta unui atac neprovocat din partea Franţei, Rusia se obliga la o neutralitate binevoitoare. Tratatul conţinea şi un protocol adiţional „strict secret”, pe care îl cunoşteau doar semnatarii, prin care Germania se angaja să sprijine Rusia în instaurarea unui nou regim în Bulgaria şi, mai mult, promitea Rusiei o neutralitate binevoitoare în caz că St. Petersburg-ul ar fi pornit operaţiunea de cucerire a Strâmtorilor. Pentru Bismarck tratatul de reasigurare nu însemna o încălcare a Triplei Alianţe. Cancelarul a ţinut să explice Vienei că o ofensivă rusească asupra Strâmtorilor Mării Negre este o „fundătură” politică ce are avantajul de a atrage riposta Angliei alături de Austro-Ungaria. Tratatul de reasigurare era un act de cabinet, care nu ţinea seama de realităţile politice ale momentului: în Rusia se desfăşura o virulentă campanie de presă panslavistă antigermană, condusă de publicistul Mihail Katkov (1818-1887) şi întreţinută de un război vamal între cele două ţări. Moşierii germani se opuneau importurilor de cereale ruseşti, care ar fi dus la o scădere drastică a preţurilor agricole şi implicit a profiturilor lor. Bismarck însuşi era conştient de această situaţie. El a căutat să aplaneze divergenţele cu Rusia, discutând personal cu ţarul Alexandru al III-lea cu ocazia vizitei acestuia la Berlin în noiembrie 1887. Iar când Marele Stat Major German a cerut un război preventiv împotriva Rusiei, 21


Bismarck a arătat generalilor Moltke şi Waldersee tratatul de reasigurare, cerându-le să renunţe la aceste intenţii. Bismarck a intrat în tratative de alianţă cu Anglia, propunând ca britanicii să cedeze Germaniei fortăreaţa Helgoland, de la vărsarea Elbei în Marea Nordului, în schimbul unor teritorii din Africa. Tranzacţia a fost acceptată în iulie 1890, dar la acea oră Bismarck nu mai era cancelar. Contradicţiile cu noul împărat Wilhelm al II-lea, pe probleme interne mai ales, l-au silit să-şi dea demisia, la 20 martie 1890, chiar în zilele în care Rusia a cerut reînnoirea tratatului de reasigurare. Noua conducere a politicii externe germane a refuzat acest lucru, considerând că tratatul cu Rusia obligă prea mult Germania şi nu-i oferă nici un ajutor, ba mai mult, periclitează Tripla Alianţă, în special relaţiile cu Austro-Ungaria. Ruşii au insistat, oferindu-se să renunţe chiar la protocolul adiţional „strict secret”, dar atitudinea germană a rămas neclintită. Prin îndepărtarea lui Bismarck nu a mai existat o conducere unitară a politicii externe germane, fiind acum implicaţi direct împăratul Wilhelm al II-lea, cancelarul, ministrul de externe şi chiar ataşaţii militari germani din capitalele marilor puteri. În Germania, prin Constituţie, puterea militară nu era subordonată puterii politice şi împăratul era cel menit să realizeze echilibrul dintre cele două puteri, dar Wilhelm al II-lea nu a fost la înălţimea unei asemenea misiuni, fapt ce a avut consecinţe catastrofale asupra evoluţiei politice europene. În aceste condiţii, elementul esenţial al politicii externe germane a rămas Tripla Alianţă. Reînnoirea ei la 20 februarie 1887 a fost urmată de o reînnoire publică la 6 mai 1891 (cu un an înainte de termen) şi a determinat contrareacţia de care Bismarck se temuse cel mai mult, adică alianţa franco-rusă. Acest moment deosebit din istoria relaţiilor politico-militare a fost determinat, în primul rând, de motive economice. Rusia, ţară în plin avânt economic, avea nevoie de investiţii masive de capital. În vreme ce Germania i-a declarat un adevărat război vamal, bancherii francezi, la îndemnul guvernului, au acordat Rusiei numeroase tranşe de împrumuturi începând din 1887. Până în 1896, fuseseră zece asemenea împrumuturi în valoare de 1,25 miliarde ruble aur. La 1 ianuarie 1908, datoria externă a Rusiei se ridica la 9,3 miliarde ruble aur, dintre care 4,8 reveneau Franţei. Asemenea argumente au aplanat neîncrederea Rusiei autocrate faţă de apropierea de o putere republicană şi democrată. La 23 iulie 1891, o 22


escadră a marinei militare franceze a fost primită cu entuziasm la Kronstadt. La 27 august, un schimb de note diplomatice a dus la conturarea alianţei, iar la 17 august 1892 s-a încheiat convenţia militară franco-rusă între şefii marilor state majore. Ambele puteri se obligau să se sprijine reciproc dacă una dintre ele ar fi fost atacată de oricare dintre semnatarele Triplei Alianţe. Declanşarea în Franţa a scandalului Panama l-a făcut pe ţarul Alexandru al III-lea să ezite în ratificarea alianţei. Dar până la urmă acest lucru s-a întâmplat la 27 decembrie 1893. Această orientare s-a menţinut şi sub conducerea noului ţar, Nicolae al II-lea, care – cu ocazia vizitei sale oficiale la Paris, din 1895 – a vorbit despre „frăţia de arme ruso-franceză”. În faţa acestei împărţiri a Europei în tabere adverse, reacţia Germaniei a fost aceea a unei politici incoerente, în sensul că nu a încercat să contrabalanseze politica de alianţă a Rusiei cu Franţa printr-o eventuală apropiere de Anglia, unde la începutul anilor 1890 nu exista un curent de opinie antigerman. În 1895, situaţia internaţională a determinat clasa politică britanică să considere că Anglia trebuie să iasă din politica ei de „splendidă izolare”, adică de dezinteres faţă de evoluţia de pe continentul european. Această transformare a fost însoţită de o modificare radicală a concepţiei britanice, adică de a se implica în menţinerea cu orice preţ a integrităţii Imperiului Otoman, motivată fiind şi de masacrarea armenilor din Constantinopol, din acel an. În vara lui 1895, premierul Salisbury a propus lui Wilhelm al II-lea un plan de împărţire a Imperiului Otoman, în sensul unei precizări a sferelor de influenţă ale puterilor europene pentru cazul iminentei prăbuşiri a imperiului. Wilhelm al II-lea a înţeles că Anglia urmăreşte declanşarea unei crize balcanice, aşa că oferta britanică a fost refuzată. La propunerile germane din toamna lui 1895, de a adera la Tripla Alianţă, Anglia a răspuns prin tăcere. Apoi a urmat o criză a relaţiilor germano-britanice determinată de reacţia împăratului Wilhelm al II-lea faţă de eşecul unei expediţii britanice de invadare a Africii de Sud (Transvaal) la sfârşitul anului 1895. La 3 ianuarie 1896, împăratul german a trimis o telegramă preşedintelui bur Krüger, felicitându-l pentru felul admirabil în care a apărat independenţa şi suveranitatea republicii bure „fără să apeleze la ajutorul puterilor prietene”. „Telegrama Krüger” era evident îndreptată împotriva 23


Angliei (deşi guvernul britanic a dezminţit implicarea sa în tentativa de invazie), iar opinia publică engleză a fost indignată de demersul german şi, din acel moment, campaniile de presă antigermane s-au ţinut lanţ. Cererea formală a Austro-Ungariei şi Italiei de reînnoire a Înţelegerii Mediteraneene din 1887 a fost respinsă de Salisbury în februarie 1896. În această perioadă Imperiul Rus s-a angajat într-o politică de expansiune colonială în Extremul Orient. Germania a căutat o apropiere de Rusia (bazându-se pe relaţiile de prietenie între Wilhelm al II-lea şi Nicolae al II-lea) şi pe moment a reuşit acest lucru, concretizat prin obţinerea portului Kiau-ciau (februarie 1897). Ţelul Germaniei era crearea unei alianţe politice europene cu obiective coloniale care să reunească Germania, Rusia şi Franţa. Cererea formală a Germaniei către Paris nu numai că nu a primit nici un răspuns, dar a şi fost imediat transmisă la Londra. Un alt moment deosebit al tensionării relaţiilor politico-militare europene l-a reprezentat hotărârea Germaniei de a spori considerabil dimensiunile flotei sale militare. Conducerea marinei a fost încredinţată unui amiral cu funcţie de secretar de stat, Alfred von Tirpitz (18 iunie 1897), iar primul său proiect de lege a fost votat la 23 martie 1898. În luna următoare a început şi o campanie propagandistică în acest sens, prin întemeierea unei aşa-numite Asociaţii a Flotei Germane, menite să asigure subvenţii din partea cetăţenilor Reichului pentru sporirea numărului de nave de luptă. I.3. Întemeierea Antantei Expansiunea Rusiei în Extremul Orient şi perspectiva unei confruntări cu Franţa, în Africa, au determinat Anglia să propună Germaniei o alianţă (mai 1898). Noul ministru de externe german, von Bülow, a cerut însă ca o asemenea alianţă să fie ratificată de parlamentul britanic, altfel ar fi lipsită de valoare. În asemenea condiţii, discuţiile au eşuat. Împăratul Wilhelm al II-lea a comunicat ţarului Nicolae al II-lea propunerea engleză, întrebându-l „ce-mi poţi oferi şi ce vrei să faci dacă eu o refuz” (30 mai 1898). În răspunsul său, Nicolae al II-lea nu a oferit nimic, ci doar a comunicat că şi el a primit o ofertă asemănătoare cu trei luni în urmă. Germanii au tras concluzia liniştitoare 24


că antagonismele ruso-engleze erau de netrecut, la fel ca şi cele anglo-franceze. Însă, în septembrie 1898, incidentul de la Faschoda (întâlnirea trupelor franceze cu cele engleze) s-a soluţionat paşnic prin retragerea francezilor. Indignarea opiniei publice din Franţa în faţa acestei cedări a dus la căderea guvernului, dar s-a conturat clar faptul că, prins între antipatia Angliei şi Germaniei, guvernul francez a ales Anglia. O alianţă cu marea putere insulară devenise doar o problemă de timp. La 18 martie 1901, guvernul Salisbury a făcut o nouă propunere de alianţă Germaniei, dar condiţia pusă de Berlin de aderare a Angliei la Tripla Alianţă, precum şi divergenţele de păreri dintre Londra şi Berlin asupra soartei Imperiului Otoman (unde mari bănci germane organizaseră încă din 1899 construcţia unei căi ferate Constantinopol-Bagdad), au dus la eşecul final al tratativelor la 19 decembrie 1901. În aceste condiţii, la 30 ianuarie 1902 Anglia a încheiat o alianţă cu Japonia, prin care semnatarele îşi promiteau neutralitate în cazul în care una dintre ele ar fi dus un război cu o terţă putere. Această înţelegere dădea mână liberă Japoniei în acţiunile ei împotriva Rusiei. Reînnoirea Triplei Alianţe, la 28 iunie 1902, a fost doar un succes parţial pentru Germania, deoarece Franţa a iniţiat tratative de apropiere cu Italia, care după înfrângerea din Abissinia (Adua, 1 martie 1896) era acum din nou interesată de expansiune în Nordul Africii. Aici Italia se lovea de Imperiul Otoman, protejatul Germaniei. Astfel, la 1 noiembrie 1902, printr-un schimb de note diplomatice, Italia a încheiat un tratat secret cu Franţa prin care semnatarele îşi precizau zonele de influenţă în Africa de Nord (Marocul pentru Franţa, Tripolisul pentru Italia) şi îşi promiteau neutralitate în cazul unui atac din partea unei terţe puteri. Cu acest tratat a început desprinderea Italiei de Tripla Alianţă, efect şi al tensionării relaţiilor germano-engleze. În 1903, Puterile Centrale au obţinut un succes diplomatic prin acordul de menţinere a statu-quo-ului în Balcani dintre Austro-Ungaria şi Rusia (Mürzsteg, 2 octombrie 1903). Rusia îşi asigura astfel spatele în vederea marii confruntări din Extremul Orient cu Japonia. Cu toate acestea, atacul japonez de la Port Arthur, la 9 februarie 1904, fără declaraţie de război i-a luat prin surprindere pe ruşi, punându-i într-o vădită stare de inferioritate. Cu toată angajarea uriaşă de trupe, evoluţia războiului s-a conturat tot mai nefavorabilă pentru Rusia. 25


În aceste condiţii, Franţa a accelerat tratativele cu Anglia, deşi opinia publică franceză fusese potrivnică englezilor angajaţi în războiul cu burii (1899-1902). La 8 aprilie 1904 s-a semnat la Paris, cu ocazia vizitei regelui Eduard al VII-lea, aşa-numita „Antanta cordială”. Chiar dacă nu conţinea prevederi militare, această înţelegere a permis rezolvarea litigiilor coloniale anglo-franceze în Africa şi nu periclita relaţiile cu Rusia, căci ambele puteri voiau să rămână neutre faţă de confruntarea din Extremul Orient. Spre surprinderea multor observatori politici europeni, marea Rusie a pierdut războiul cu Japonia şi a trebuit să accepte medierea S.U.A., respectiv a preşedintelui Theodore Roosevelt. Sub aceste auspicii s-a încheiat pacea de la Portsmouth (New Hampshire), din 5 septembrie 1905. Înfrântă în război şi ameninţată de o revoluţie în interior, Rusia şi-a reluat politica în Balcani. În ceea ce priveşte Orientul Mijlociu, atât Rusia, cât şi Anglia s-au simţit ameninţate de concurenţa germană reprezentată de construirea căii ferate Constantinopol-Bagdad. Ultimul impuls spre o înţelegere anglo-rusă a fost determinat de un aspect militar. Anume, în februarie 1906 Anglia a început construcţia unui tip special de mari nave de luptă („Dreadnought”) fără echivalent în alte ţări, prin care spera să-şi asigure superioritatea navală, cu atât mai mult cu cât, după alianţa din 1904, Franţa renunţase la extinderea flotei, iar marina rusă încetase practic să mai existe. Singura mare putere care a acceptat provocarea engleză a fost Germania, care în mai 1906 a investit masiv în construcţia noului tip de nave. Avantajul englez urma să fie minim, deşi pentru germani ar fi trebuit să fie evident faptul că navele lor nu aveau raza de acţiune necesară pentru a acţiona în Oceanul Atlantic şi a opri aprovizionarea Angliei din colonii. Îngrijorarea britanică faţă de înarmarea navală germană a contribuit decisiv la încheierea alianţei anglo-ruse, la 31 august 1907, după modelul celei dintre Anglia şi Franţa, adică fără prevederi militare. Prin această alianţă puterile semnatare îşi reglementau divergenţele: ruşii recunoşteau interesele britanice în Afganistan, iar englezii renunţau la imixtiunea lor în Tibet. Persia a fost împărţită într-o zonă de influenţă rusă (în nord), comună (în centru) şi respectiv engleză (în sud). 26


În felul acesta, prin depăşirea unor rivalităţi politice şi coloniale ce păreau insurmontabile, a apărut Tripla Înţelegere – Antanta –, alianţă politico-militară opusă Puterilor Centrale. Europa era astfel divizată în două blocuri rivale, iar această bipolarizare a continentului, prelungită de rivalităţi imperialiste născute din expansiunea economică de la sfârşitul secolului al XIX-lea, va duce la mari tensiuni internaţionale. I.4. Evoluţia relaţiilor politico-diplomatice şi militare europene în primul deceniu al secolului XX Acordul franco-englez din 1904 şi cel anglo-rus din 1907 au fost percepute în Germania ca o „încercuire”; de fapt era vorba mai curând de o excludere a Germaniei, care, în felul acesta, devenise dependentă de alianţa cu Austro-Ungaria, adică lucrul de care Bismarck se temuse cel mai mult. Pentru Germania se contura ameninţător perspectiva unui război pe două fronturi. În faţa acestei situaţii, liderii militari ai Germaniei au elaborat o strategie de câştigare a unei asemenea confruntări fără a ţine seama de aspecte importante ale situaţiei geopolitice. Astfel, la începutul anului 1905, feldmareşalul Schlieffen a cerut un război preventiv împotriva Franţei, care nu mai putea primi ajutorul Rusiei angajată în Extremul Orient. Planul de campanie prevedea un atac surpriză asupra Franţei, executat prin Belgia neutră, pentru a ocoli fortificaţiile de la frontiera franco-germană. Încălcarea neutralităţii belgiene, garantată la 20 ianuarie 1831 la Londra de Anglia, Franţa şi Prusia, provoca automat riposta britanică, dar acest lucru nu era luat în calcul. După o anihilare rapidă a Franţei, trupele germane urmau să se deplaseze la frontiera cu Rusia, ale cărei trupe puteau fi mobilizate doar cu greu din cauza slăbiciunii căilor ferate, şi să obţină, la fel de repede, o victorie hotărâtoare. Această concepţie, în fond o improvizaţie, a rămas neschimbată în anii următori şi avea să influenţeze decisiv politica Germaniei. În toată Europa, de altfel, se accepta ideea că războiul este ceva inevitabil, „o continuare a politicii, dar cu alte mijloace”. În plus, o propagandă zgomotoasă a pregătit cu tenacitate opinia publică pentru eventualitatea unui conflict general european. Pe plan politic, diplomaţia Puterilor Centrale a urmărit declanşarea unor crize internaţionale menite să „spargă” Antanta, adică să demons27


treze caracterul iluzoriu al acestei alianţe în contextul unui război mondial ce părea iminent. Astfel, cancelarul german Bülow i-a cerut împăratului Wilhelm al II-lea, aflat în excursie în Mediterana, să-l viziteze pe sultanul Marocului, la Tanger, (31 martie 1905), pentru a sugera faptul că Germania consideră Marocul drept un stat suveran şi independent. Aceasta a însemnat declanşarea unor tensiuni diplomatice cu Franţa, care a propus o înţelegere amiabilă cu Germania (mai 1905). Cum obiectivul lui Bülow era să demonstreze Franţei inutilitatea alianţei cu Anglia, oferta franceză a fost respinsă şi s-a cerut convocarea unei conferinţe internaţionale pentru reglementarea „crizei marocane". Guvernul de la Paris, care a înţeles tactica Berlinului, a acceptat această soluţie în iunie 1905. Tot în acea vară, în iulie, Wilhelm al II-lea şi-a asumat răspunderea personală a încheierii unei alianţe cu Rusia, învinsă de japonezi, printr-o întâlnire cu ţarul Nicolae al II-lea, la Bjorko, la bordul iahtului împăratului rus. Prin această alianţă, cele două imperii urmau să-şi acorde ajutor în caz că unul dintre ele ar fi fost atacat de o terţă putere în Europa. În plus, Rusia se angaja ca după semnarea tratatului să ceară Franţei să adere la el. Ţarul a semnat imediat această alianţă (25 iulie 1905), dar efectul politic a fost nul, deoarece atât miniştrii ruşi, cât şi cei germani s-au opus aplicării tratatului. Prim-ministrul rus, Witte, a explicat ţarului că Franţa nu va accepta niciodată o alianţă cu Germania, iar cancelarul Bülow i-a demonstrat împăratului Wilhelm că menţiunea „în Europa” face ca tratatul să fie inutil, căci nu poate fi folosit într-o confruntare cu Anglia. În octombrie-noiembrie 1905 răspunsul oficial al Rusiei a precizat că tratatul nu poate fi ratificat decât dacă se prevede explicit că nu este îndreptat împotriva Franţei, iar Berlinul a renunţat atunci la acest proiect. În ianuarie 1906, la conferinţa internaţională de la Algeciras, menită să reglementeze „criza marocană”, Germania s-a văzut izolată de restul statelor; a susţinut-o doar Austro-Ungaria. În final, propunerea franceză de control internaţional asupra instituţiilor de stat marocane a întrunit adeziunea majorităţii participanţilor, iar Germania şi Austro-Ungaria au consimţit şi ele (7 aprilie 1906). Înfrângerea politico-diplomatică a Puterilor Centrale era evidentă. După încheierea alianţei cu Rusia în 1907, Anglia a reluat negocierile cu Germania pentru a opri cursa înarmărilor navale. Inter28


venţia personală a împăratului Wilhelm al II-lea şi a amiralului Tirpitz a dus la eşecul negocierilor lor (iunie 1908). În acel timp însă, Europa era confruntată cu o nouă criză determinată de izbucnirea revoluţiei din Imperiul Otoman (iulie 1908). „Junii turci” au impus sultanului Abdul Hamid al II-lea reintroducerea Constituţiei din 1876 şi acceptarea unui mare vizir (prim-ministru) dintre liderii lor. Această schimbare politică a fost percepută de Austro-Ungaria ca o ameninţare asupra dreptului de ocupare a Bosniei şi Herţegovinei. Pe baza unei înţelegeri prealabile între ministrul de externe austro-ungar, Aloys Aehrenthal, şi cel rus, Izvolski, Austro-Ungaria a anexat cele două provincii la 5 octombrie 1908. În aceeaşi zi Bulgaria şi-a proclamat independenţa, cu consimţământul tacit al dublei monarhii. Rusia a acceptat iniţial această încălcare a tratatului de la Berlin din 1878, dar şi-a schimbat atitudinea când aliata ei, Serbia, a protestat energic şi a cerut o ripostă militară împotriva Austro-Ungariei. Rusia nu se refăcuse de pe urma înfrângerii din 1905, dar era în joc prestigiul ei în Balcani şi dorea o ieşire onorabilă. Anglia şi Franţa i-au declarat însă că nu vor face război pentru Bosnia. Lucrurile s-au complicat când la Viena, vreme de câteva săptămâni, feldmareşalul Conrad von Hotzendorf a căpătat influenţă politică şi a cerut un război preventiv împotriva Serbiei. În această situaţie critică, atitudinea Berlinului a fost decisivă. Deşi nu fusese informat de intenţiile Vienei până în ziua anexării, Bülow s-a hotărât să-şi sprijine aliata pentru a slăbi Antanta. La 22 martie 1909, Bülow a transmis Sankt Petersburg-ului că el va cere Austro-Ungariei să solicite formal asentimentul puterilor semnatare ale tratatului din 1878 pentru anexarea Bosniei. Rusia trebuie totuşi să se pronunţe cea dintâi. Altminteri Germania va permite escaladarea tensiunii dintre Serbia şi Austro-Ungaria, adică războiul. Rusia a acceptat această cerere, iar Serbia, înţelegând că nu mai poate conta pe sprijinul rusesc, a recunoscut anexarea şi, la somaţia Vienei, a dat o declaraţie de loialitate faţă de Austro-Ungaria. Umilirea slavilor era deplină. Succesul Puterilor Centrale nu a dus la destrămarea Antantei, dimpotrivă, Rusia a căutat şi mai mult sprijinul puterilor occidentale. Mişcarea naţionalistă sârbă a primit un nou impuls. Cât despre Germania, ea a devenit şi mai legată de politica austro-ungară, căci, în momentul de apogeu al crizei, feldmareşalul von Moltke, cu consimţământul 29


împăratului şi al cancelarului, a transmis Vienei că Berlinul va sprijini dubla monarhie în cazul în care pedepsirea Serbiei va determina intervenţia Rusiei, gest ce prefigura atitudinea similară din 1914. În timpul crizei bosniace în Germania s-a produs un incident cu consecinţe deosebite asupra relaţiilor dintre Londra şi Berlin, anume la 28 octombrie 1908, ziarul britanic „Daily Telegraph” a publicat un interviu acordat de împăratul Wilhelm al II-lea, cu dezvăluiri asupra relaţiilor dintre cele două state. Interviul a stârnit un val de indignare atât în Anglia cât şi în Germania. La Berlin, declaraţiile împăratului au fost luate în dezbaterea Reichstag-ului (parlamentul german) şi a existat chiar posibilitatea unei modificări a Constituţiei prin care marile decizii de politică externă ar fi încetat să mai fie apanajul hotărârilor secrete ale monarhilor şi primminiştrilor, ca în majoritatea marilor puteri europene, ci să fie supuse dezbaterii parlamentului. Dar nu s-a putut ajunge la nici o decizie în acest sens. În aprilie 1911, când Franţa a hotărât să ocupe oraşele Fez şi Rabat, diplomaţia germană a declanşat „a doua criză marocană”. La 1 iulie 1911, în semn de protest faţă de demersul Franţei, Germania a trimis canoniera „Panther” în rada portului Agadîr, pentru a da greutate pretenţiilor ei de compensaţii teritoriale în Africa. În această nouă criză diplomatică, poziţia Angliei a fost decisivă. Chiar atunci, în iulie, şefii statelor majore britanic şi francez au elaborat un plan de acţiune militară comună împotriva Germaniei. Anglia şi-a trecut flota pe picior de război şi a luat oficial atitudine în favoarea Franţei prin discursul lui Lloyd George din 22 iulie 1911, ceea ce i-a făcut pe germani să se mulţumească cu compensaţii teritoriale neînsemnate, iar tratatul privitor la Maroc şi Congo a pus capăt crizei (4 noiembrie 1911). Tot în toamna lui 1911 o nouă complicaţie orientală a pus în evidenţă faptul că Italia nu mai putea fi considerată ca membră a Triplei Alianţe. La 29 septembrie 1911, Italia a transmis Imperiului Otoman un ultimatum prin care îi cerea cedarea Tripolitaniei şi apoi a debarcat imediat trupe în porturile de acolo. Constantinopolul nu a găsit sprijin la nici una din puterile europene, dar rezistenţa trupelor otomane a dat peste cap planurile militare italiene. Doar conturarea unei alianţe balcanice împotriva Imperiului Otoman, în martie-mai 1912 (reunind Bulgaria, Serbia şi Grecia), a grăbit încheierea păcii la Ouchy la 28 octombrie 1912 30


prin care Italia primea Tripolitania şi insulele Dodecanezului din Marea Egee. În ianuarie 1912, în Germania s-a propus o nouă lege de sporire a numărului de nave de luptă. Acest demers a determinat din partea Angliei o ultimă încercare de acord cu Germania privind limitarea flotei militare, aşa-numita misiune Haldane, după numele ministrului de război britanic din anii 1905-1912, cel care a reorganizat armata engleză după model german. Misiunea Haldane (8-11 februarie 1912) a eşuat în faţa cererii germane ca în schimbul încetinirii ritmului de construcţie al marilor nave, Anglia să ofere un tratat de neutralitate. Londra a oferit doar o declaraţie prin care se angaja să nu participe la nici o combinaţie politică în care să se urmărească o agresiune antigermană, ceea ce guvernul de la Berlin a considerat cu totul insuficient. Proiectul de lege privind sporirea flotei a fost prezentat Reichstagului în aprilie şi votat la 21 mai 1912, punând capăt negocierilor cu Londra. I.5. Războaiele balcanice şi pacea de la Bucureşti (1912-1913) Încă înainte de încheierea păcii de la Ouchy dintre Italia şi Imperiul Otoman, Liga Balcanică i-a atacat pe turci (17 octombrie 1912), declanşând primul război balcanic. În scurt timp, aliaţii balcanici au cucerit aproape întreg teritoriul european al Imperiului Otoman, dar au eşuat în faţa cuceririi fortificaţiilor de la Ceatalgea, care apărau Constantinopolul, şi au acceptat cererea otomanilor de încheiere a unui armistiţiu la 3 decembrie 1912. Otomanii au cerut medierea puterilor europene şi sub aceste auspicii a început conferinţa ambasadorilor de la Londra (17 decembrie 1912). Pericolul izbucnirii unui război devenise iminent, deoarece atât noul ministru de externe austro-ungar, Berchtold, cât şi şeful de stat major Conrad von Hoetzendorf erau hotărâţi să împiedice prin forţa armelor o mărire teritorială a Serbiei, dar de data aceasta Rusia şi-a anunţat disponibilitatea de a sprijini pe sora mai mică din Balcani. În aceste condiţii, războiul a fost împiedicat de acţiunea hotărâtă a Berlinului, care a cerut Vienei să se abţină de la orice intervenţie armată (5 noiembrie 1912). Soluţia Austro-Ungariei a fost aceea de a crea statul albanez pentru a împiedica accesul Serbiei la Marea Adriatică. Acest demers al Vienei a 31


fost sprijinit de Italia, interesată şi ea de a îndepărta Serbia de Adriatica. Astfel a fost posibilă reînnoirea Triplei Alianţe (5 decembrie 1912). Sprijinul Rusiei în favoarea revendicărilor sârbe nu a fost prea energic, deoarece ministrul de externe Sazonov a fost înştiinţat de omologul său britanic, Grey, că Anglia nu se va implica într-un război izbucnit din cauza acestei probleme. Cu toate acestea, la 22-23 noiembrie 1912, un schimb de note între Grey şi ambasadorul francez Cambon a desăvârşit înţelegerea şefilor de state majore din cele două ţări, din iulie 1911, în vederea unei acţiuni militare comune împotriva Germaniei. Schimbul de note ţinea locul unei alianţe oficiale cu Franţa, care altminteri ar fi avut nevoie de ratificarea parlamentului britanic. Şi în Germania, ideea războiului a fost luată în consideraţie la consiliul de război al împăratului Wilhelm al II-lea, din 8 decembrie 1912. Părerea unanimă a generalilor a fost exprimată de feldmareşalul Moltke: „Consider că războiul este inevitabil şi cu cât mai repede cu atât mai bine!” Amiralul Tirpitz a fost cel care a cerut o amânare a declanşării ostilităţilor în vederea lărgirii canalului dintre Marea Baltică şi Marea Nordului pentru a-l face accesibil marilor nave de luptă şi pentru a termina construcţia bazei militare de submarine din insula Helgoland. Timpul necesar a fost estimat la un an şi jumătate, adică până în iunie 1914. Ţările balcanice, învingătoare asupra Imperiului Otoman, nu s-au înţeles asupra împărţirii prăzii şi, în felul acesta, în iunie 1913 s-a ajuns la izbucnirea unui al doilea război balcanic. Bulgaria, sprijinită de diplomaţia austro-ungară, ce voia diminuarea puterii Serbiei, şi-a atacat foştii aliaţi. Intervenţia României împotriva Bulgariei a pecetluit rapid soarta războiului şi a arătat liderilor politici români şi regelui Carol I că, în pofida reînnoirii alianţei cu Puterile Centrale, opinia publică românească este profund ostilă Austro-Ungariei, iar tratatul secret este practic inaplicabil. Acţionând împotriva Bulgariei, opinia publică românească considera că face primul pas spre alipirea Transilvaniei. Pacea care a pus capăt războiului s-a semnat la Bucureşti, la 10 august 1913, sub preşedinţia prim-ministrului român Titu Maiorescu. Era expresia prestigiului de care se bucura România în sud-estul Europei. Bulgaria ceda sudul Dobrogei (Cadrilaterul) României, dar păstra accesul la Marea Egee. Grecia primea Creta şi sudul Macedoniei. Serbia îşi dubla aproape suprafaţa prin alipirea restului Macedoniei, iar Albaniei îi era 32


recunoscută independenţa. Micile ţări demonstrau astfel că îşi pot reglementa problemele fără intervenţia marilor puteri. Cu mici modificări, graniţele din 1913 au rămas valabile până în zilele noastre. Războaiele balcanice au rămas conflicte localizate datorită intervenţiei energice a Germaniei şi Angliei, dar acest lucru nu a consolidat cu nimic stabilitatea continentului. Anul 1913 a fost un an al înarmărilor record în toate ţările, iar în Rusia a început un amplu program de construire de căi ferate care să permită mobilizarea rapidă la frontieră a uriaşei sale armate. Germania a hotărât să întărească legăturile sale cu Imperiul Otoman încheind cu el o convenţie militară şi trimiţând o misiune militară sub conducerea generalului Liman von Sanders (28 octombrie 1913) cu misiunea de a reorganiza armata otomană. Protestele Rusiei au fost inutile.

33


II. EUROPA ŞI PRIMUL RĂZBOI MONDIAL

II.1. În ajunul Marelui Război Vara lui 1914 a început sub auspicii paşnice. La 15 iunie 1914 s-a încheiat un acord anglo-german privitor la construirea căii ferate Constantinopol-Bagdad, ceea ce părea să detensioneze relaţiile dintre cele două ţări. În acele zile, împăratul Wilhelm al II-lea l-a vizitat pe arhiducele Franz Ferdinand, moştenitorul tronului Austro-Ungariei, la castelul său de la Konopischt. Arhiducele considera că un război cu Rusia va însemna sfârşitul dublei monarhii. Wilhelm al II-lea i-a spus că Rusia nu este pregătită de război din cauza problemelor interne şi că nu se va putea opune unei eventuale acţiuni de pedepsire a Serbiei, din partea Austro-Ungariei. La 28 iunie 1914 a venit vestea că Franz Ferdinand şi soţia sa au fost asasinaţi la Sarajevo de către membrii unei organizaţii naţionaliste bosniace sprijinite de Serbia. Dubla monarhie a văzut în acest incident ocazia unui război de pedepsire a Serbiei, acuzată că i-a ajutat pe asasini. Mai întâi, Viena a consultat Berlinul în privinţa atitudinii Germaniei în cazul în care Austro-Ungaria va întreprinde o acţiune împotriva Serbiei. Răspunsul împăratului Wilhelm al II-lea a fost afirmativ, fără echivoc, un adevărat „cec în alb”, asumându-şi riscul unei riposte din partea Rusiei (5 iulie 1914). Wilhelm al II-lea şi-a exprimat totuşi convingerea că ţarul Rusiei nu poate interveni în apărarea unor regicizi. Dar la 15 iulie 1914 au sosit în vizită oficială în Rusia, la Sankt Petersburg, preşedintele Franţei, Raymond Poincaré, şi prim-ministrul Viviani. Ambii lideri l-au asigurat pe ţarul Nicolae al II-lea şi pe ministrul de externe Sazonov că Franţa îşi va îndeplini toate obligaţiile ce decurg din alianţa cu Rusia. În ziua de 23 iulie, exact când cei doi lideri francezi părăseau portul Krondstadt îndreptându-se spre Franţa, Austro-Ungaria a remis Serbiei o 34


notă ultimativă cu termen de 48 de ore. Deşi Serbia a acceptat majoritatea cerinţelor, mai puţin cele care lezau evident suveranitatea ei naţională, Viena a considerat răspunsul nesatisfăcător. Dimpotrivă, Wilhelm al II-lea l-a considerat pe deplin satisfăcător, un succes moral al Puterilor Centrale, şi deci nu mai exista nici un motiv de război. Au apărut tendinţe de mediere din partea Franţei şi mai ales a Angliei care a propus o conferinţă a ambasadorilor marilor puteri pentru reglementarea crizei (27 iulie). În acelaşi timp însă a fost transmis ordinul de mobilizare a flotei engleze, iar ministrul de externe Grey şi-a exprimat dorinţa de a demisiona, dacă, în caz de conflict, guvernul său nu se va implica în război împotriva Germaniei. Austro-Ungaria a pus capăt oricăror încercări de negocieri, declarând război Serbiei, la 28 iulie 1914. Dezlănţuirea „Marelui Război” devenise inevitabilă, căci o neimplicare a Rusiei, Franţei şi Angliei faţă de pedepsirea Serbiei ar fi însemnat că Antanta era o alianţă care nu exista decât pe hârtie. La 29 iulie 1914, în Rusia s-a declarat mobilizarea, iar drumul spre război era deschis. Se poate pune întrebarea de ce criza europeană din vara anului 1914 nu a fost soluţionată prin mijloace politico-diplomatice? Răspunsul s-ar putea formula astfel: guvernul austro-ungar a căutat să profite de atentatul de la Sarajevo pentru a înăbuşi prin forţa armelor mişcarea naţionalistă sârbă. Guvernul Rusiei a refuzat să abandoneze Serbia, pentru că AustroUngaria ar fi dobândit o poziţie preponderentă în sud-estul Europei, unde de peste un secol cele două imperii se înfruntau pentru sferele de influenţă. Germania şi Franţa considerau că menţinerea alianţelor lor cu Austro-Ungaria, respectiv Rusia, era vitală. Marea Britanie conştientiza că interesele sale generale îi impuneau să bareze calea hegemoniei germane asupra continentului. Evoluţia evenimentelor a fost determinată în mod decisiv de preocupări de securitate, de putere sau prestigiu. Nu se poate susţine că vreunul din guvernele marilor puteri europene a premeditat războiul. Dar Austro-Ungaria şi Germania au stabilit un plan-forţă de acţiune, care, într-o Europă agitată, comporta riscul unei conflagraţii generale; ele sunt cele care au refuzat orice reglementare diplomatică a crizei. Ele sunt cele care, atunci când Rusia şi-a afirmat opoziţia, au preferat războiul în locul abandonării planului lor. 35


II.2. Primatul generalilor asupra diplomaţilor Atacul Austro-Ungariei asupra Serbiei la 28 iulie 1914 a declanşat o reacţie în lanţ, aruncând aproape toate statele Europei în război. La fel de adevărat este însă faptul că liderii militari (mai ales cei din Germania) au avut un rol decisiv în precipitarea evenimentelor. La 29 iulie, în Rusia s-a ordonat iniţial mobilizarea parţială şi, în ziua următoare, 30 iulie, mobilizarea generală. În Germania, în seara zilei de 30 iulie, înainte de a afla de intenţiile ruşilor, generalii Moltke şi Falkenhayn i-au cerut cancelarului Bethmann – Hollweg să proclame starea de pericol iminent de război. Cancelarul german a încercat să limiteze conflictul cerând Vienei ca măsurile antisârbe să se limiteze doar la ocuparea Belgradului. Împăratul Wilhelm al II-lea i-a cerut ţarului Rusiei, printr-o telegramă, să nu mobilizeze armata contra Austro-Ungariei, arătându-i că altfel „umerii tăi vor avea de suportat răspunderea războiului sau a păcii”. Această telegramă a sosit la St. Petersburg chiar în momentul în care Nicolae al II-lea se pregătea să semneze decretul de mobilizare şi nu a oprit desfăşurarea evenimentelor. Abia a doua zi, ţarul a telegrafiat la Berlin că „nu poate suspenda preparativele militare, dar cât timp tratativele cu Austria nu vor fi rupte, trupele sale se vor abţine de a porni ofensiva. Eu vă dau cuvântul meu de onoare”. Mobilizarea ruşilor reprezenta pentru Marele Comandament German declanşarea planului Schlieffen, singurul pe care îl avea conducerea militară, iar realizarea lui depindea de viteza mobilizării trupelor germane şi de rapiditatea loviturii asupra Franţei. Aşa că şeful Marelui Stat Major German, generalul von Moltke, s-a simţit îndreptăţit să acţioneze fără înştiinţarea cancelarului Reichului şi a trimis omologului său austriac, Conrad von Hoetzendorff, două telegrame, la 30 şi 31 iulie, arătându-i că „orice întârziere agravează situaţia, căci Rusia o ia înainte. Respingeţi încercările de pace ale Marii Britanii! Acceptarea unui război european este ultima şansă a Austro-Ungariei... Mobilizaţi imediat contra Rusiei. Germania va mobiliza”. Într-adevăr, în seara zilei de 31 iulie Berlinul a trimis un ultimatum de 12 ore la St. Petersburg, dar a comunicat ambasadorului german ordinul ca după expirarea timpului, indiferent de cum va suna răspunsul 36


Rusiei, la ora 17, în ziua de 1 august, să i se transmită declaraţia de război a Germaniei. Declaraţia de război a Germaniei către Rusia arăta lumii întregi că, la fel ca Austro-Ungaria, şi Germania este agresoare şi oferea un pretext aliaţilor nesiguri ai Reich-ului – Italia şi România – să nu-şi respecte angajamentele. Dar generalii l-au convins pe cancelar că mobilizarea rusească este suficientă ca să se demonstreze agresiunea Rusiei şi deci nu mai trebuie pierdut timpul. La 1 august, în Germania s-a declarat mobilizarea, la ora 16, iar la ora 19 s-a anunţat starea de război cu Rusia. Împăratul Wilhelm al II-lea a fost foarte surprins să audă, imediat după aceste demersuri, că trupele sale nu vor porni spre răsărit, spre graniţa cu Rusia, ci spre vest, spre graniţa cu Franţa. În Franţa s-a declarat mobilizarea la 1 august, dar nu s-a trimis nici o declaraţie de război. Germania nu a mai aşteptat aşa ceva, ci şi-a asumat rolul de agresor. La 2 august a transmis Belgiei un ultimatum, cerându-i liberul acces al trupelor germane pe teritoriul ei. În faţa refuzului belgian, Germania a hotărât invadarea acestei ţări, la 4 august, precedată de declaraţia de război către Franţa din 3 august, ora 18.45. Ca motiv al acestei declaraţii de război, Germania a invocat pretinse încălcări ale frontierei şi spaţiului aerian german de către trupele franceze. Invazia germană în Belgia a determinat Anglia să transmită un ultimatum Berlinului în dimineaţa zilei de 4 august, ultimatum care expira la ora 23. Germania a refuzat să se conformeze şi a acceptat declaraţia de război britanică. Cancelarul german a exclamat că Anglia declară război Germaniei „pentru un petec de hârtie” – aluzie la tratatul de neutralitate al Belgiei din 1831 – replică ce a compromis, de la început, credibilitatea politicienilor germani în faţa opiniei publice mondiale. Având în vedere mobilizarea lentă a trupelor ei, Rusia nu a avut nevoie să se grăbească cu declaraţia de război către Austro-Ungaria. Aceasta din urmă a făcut acest demers la 6 august, motivându-l prin atitudinea Rusiei faţă de conflictul austro-sârb şi deschiderea ostilităţilor de către armatele ruse împotriva Germaniei. Franţa şi Anglia au trimis şi ele declaraţii de război Austro-Ungariei la 11, respectiv 12 august 1914. La 15 august, Japonia a declarat război Germaniei. După cum era de aşteptat, Italia s-a declarat neutră. Acelaşi lucru l-a făcut şi România în urma hotărârii Consiliului de Coroană de la Sinaia, din 21 iulie/3 august 1914. 37


Toată această avalanşă a declaraţiilor de război a fost susţinută de opinia publică din toate capitalele şi marile oraşe ale statelor beligerante. Înaltul Comandament German era convins că războiul va fi scurt. Aruncând trei sferturi din forţele sale împotriva Franţei, spera că va obţine victoria în 5-6 săptămâni, la fel ca în 1870. După victoria în vest, ar fi fost suficiente câteva mari bătălii pe frontul răsăritean care ar fi decis soarta războiului înainte de venirea iernii. Dar, după o spectaculoasă înaintare prin Belgia şi nordul Franţei, ofensiva armatelor germane s-a oprit în faţa defensivei franceze de pe râul Marna (5-12 septembrie 1914), care a împiedicat cucerirea Parisului. Un rol important l-a jucat faptul că intervenţia militară a Rusiei împotriva Germaniei s-a produs mult mai repede decât s-ar fi aşteptat experţii militari. Două armate ruse au pătruns în Prusia Orientală producând panică la Berlin. Cele două armate au fost învinse în bătăliile de la Tannenberg şi Lacurile Mazuriene (august-septembrie 1914), dar acţiunea lor a uşurat situaţia forţelor franco-engleze şi a contribuit la victoria de pe Marna. Deşi nu au modificat prea mult cursul războiului, victoriile germane din Prusia Orientală au avut drept consecinţă faptul că generalii germani din zonă, Hindenburg şi Ludendorff, au devenit preferaţii presei germane care i-a transformat în eroi naţionali, conferindu-le o aură de glorie care va rămâne neştirbită până la moartea lor, două decenii mai târziu, cu urmări incalculabile asupra evoluţiei politice europene. Războiului de mişcare din toamna lui 1914 i-a urmat un război de poziţii, în tranşee, atât pe frontul de vest, cât şi pe cel de est. În efortul de a obţine victoria, statele europene şi-au mobilizat într-un mod nemaiîntâlnit totalitatea resurselor economice şi umane. A devenit clar faptul că victoria va aparţine taberei care dispunea de cele mai bogate resurse. II.3. Acţiuni politico-diplomatice şi militare până la sfârşitul anului 1916. Situaţia României În vederea unui război de lungă durată, şi Antanta şi Puterile Centrale au desfăşurat o amplă activitate diplomatică menită să le aducă noi aliaţi, să consolideze alianţele existente sau să afecteze capacitatea de luptă a inamicului. 38


Astfel, puterile Antantei au semnat, la 4 septembrie 1914, acordul de la Londra, prin care se angajau să nu semneze o pace separată cu Puterile Centrale. La acest acord au aderat Japonia, la 19 octombrie 1915, şi apoi Italia, la 21 noiembrie 1915. La 18 septembrie/1 octombrie 1914, Rusia a încheiat o convenţie secretă cu România (numai cu ştirea primului-ministru Ion I.C. Brătianu), prin care, ca preţ al neutralităţii României, imperiul rus îi recunoştea drepturile inalienabile asupra teritoriilor locuite de români din Austro-Ungaria, pe care România putea să le ocupe când va considera necesar. Pentru Bucovina se prevedea o împărţire între Rusia şi România pe „principiul majorităţii populaţiei”. Această ofertă a Rusiei exprima probabil temerea ca România regelui Carol I să nu intre în război de partea Puterilor Centrale. Acestea din urmă au căutat şi au reuşit să convingă Imperiul Otoman să intre în război de partea lor. Evenimentul s-a produs la 2 noiembrie 1914, prin declaraţia de război a Rusiei în urma bombardamentului naval al turcilor asupra porturilor ruseşti de la Marea Neagră (29-30 octombrie 1914). Consecinţele au fost dezastruoase pentru Rusia, căci închiderea Strâmtorilor Bosfor şi Dardanele bloca aprovizionarea pe care Antanta ar fi putut să o acorde aliatului ei răsăritean. Anglia, la rândul ei, a decretat Marea Nordului drept zonă de război şi a instituit blocada porturilor germane (3 noiembrie 1914), împiedicând aprovizionarea cu cereale a Germaniei. Consecinţele asupra populaţiei civile au fost drastice, căci Germania era dependentă de importurile de cereale. Se estimează că în timpul războiului au murit de malnutriţie peste 700.000 de persoane, în majoritate femei, copii şi bătrâni, ceea ce a justificat în ochii Berlinului scufundarea de către submarinele germane a navelor care se apropiau de coastele britanice. Încă de la 18 noiembrie 1914, noul lider al Înaltului Comandament German, Erich von Falkenhayn, a declarat cancelarului Bethmann Hollweg că Germania nu poate învinge Antanta şi că ori Franţa, ori Rusia trebuie să fie constrânse la o pace separată. Factorul politic devenise astfel determinant pentru evoluţia confruntării militare. Conducerea Germaniei a decis că Rusia este punctul slab al Antantei şi a hotărât ca în anul 1915 efortul ei să se orienteze asupra obţinerii victoriei pe frontul de răsărit, pentru a putea impune Rusiei o pace separată. Majoritatea forţelor germane sub conducerea generalilor Hindenburg şi Ludendorff s-au 39


concentrat în est şi, împreună cu cele austro-ungare, au pornit ofensiva în luna februarie 1915. În paralel, ambele tabere au început o febrilă activitate diplomatică pentru consolidarea alianţelor. Anglia şi Franţa au înţeles problemele Rusiei şi, la 18 martie 1915, i-au oferit garanţia că la sfârşitul războiului va putea ocupa Constantinopolul şi Strâmtorile, visul secular al politicii externe ruse. În acelaşi timp au început tratative pentru determinarea Italiei să intre în război împotriva Austro-Ungariei. Alertat, guvernul german a căutat să convingă Viena de necesitatea concesiilor teritoriale în favoarea Italiei (cedarea regiunii Trentino). În plus, cancelarul german şi-a convins monarhul şi guvernul să compenseze pierderile teritoriale austriece, cedându-i teritorii din Prusia (teritorii de graniţă din Silezia). Dar când guvernul austro-ungar a acceptat acest punct de vedere (8 martie 1915) era prea târziu. Antanta a oferit Italiei mari câştiguri teritoriale (regiunea Tirol, până la trecătoarea Brenner, Gorizia, Istria, o parte a coastei dalmate, insulele Rodos şi Dodecanez, provincia Adalia din Asia Mică), consemnate în tratatul secret încheiat la Londra la 26 aprilie 1915. Cu toate că parlamentul italian era ostil intrării în război, adepţii intervenţiei, premierul Antonio Salandra şi ministrul de externe Sidney Sonnino, au organizat ample manifestaţii de stradă în urma cărora, în final, la 24 mai 1915, Italia a declarat război Austro-Ungariei. Intervenţia Italiei a arătat cât de slabă era pregătirea ei pentru o astfel de confruntare, dar a contribuit la slăbirea presiunii pe care austro-germanii o exercitau pe frontul de est. Aceluiaşi scop a servit şi acţiunea navală (18 martie) apoi terestră (25 aprilie 1915) a englezilor asupra zonei Gallipoli (strâmtoarea Dardanele) pentru a stabili comunicaţii permanente cu Rusia. În decembrie 1915, englezii au acceptat înfrângerea de la Gallipoli şi au abandonat obiectivul. Frontul rusesc a cunoscut cea mai vie activitate. Atacurile germane din mai până în octombrie 1915 au dus la respingerea ruşilor din Polonia, dar, cu toate marile pierderi materiale şi umane suferite, Rusia nu a acceptat nicio propunere de pace separată. Acalmia relativă a războiului de poziţii de pe frontul de vest a oferit răgazul necesar economiilor franceză şi engleză să se reorienteze în vederea susţinerii unui efort de război de lungă durată. Germania a anunţat încă din august 1915, după ocuparea Varşoviei, că nu se va mulţumi cu statu-quo-ul antebelic şi că intenţionează să 40


restaureze Polonia şi ţările baltice prin desprinderea lor din imperiul rus, ceea ce a compromis posibilitatea de a mai încheia o pace separată cu Rusia. Pe plan diplomatic, Puterile Centrale au iniţiat tratative pentru a determina intrarea în război a Bulgariei, căreia i s-a promis o creştere teritorială pe seama Serbiei şi României (tratatul din 6 septembrie 1915). Intervenţia trupelor bulgare, începând cu 15 octombrie, a dus la înfrângerea rezistenţei Serbiei şi Muntenegrului şi a dat posibilitatea Puterilor Centrale să stabilească o legătură directă cu Imperiul Otoman, pecetluind astfel soarta corpului expediţionar britanic de la Gallipoli. La sfârşitul anului 1915, în condiţiile în care trupele germane nu au reuşit să obţină victoria pe frontul de răsărit, generalul Falkenhayn a elaborat un nou plan de campanie, pornind de la premisa că Rusia nu mai este capabilă de acţiuni ofensive; se urmărea scoaterea din luptă a aliaţilor occidentali prin atacarea cu majoritatea forţelor materiale şi umane a unui obiectiv legat de trecutul istoric al Franţei, anume Verdun, în speranţa că pierderile uriaşe provocate inamicului, obligat să-l apere cu orice preţ, îl vor determina în cele din urmă să ceară pace. Aşadar, o bătălie de uzură în care importantă nu era doar cucerirea obiectivului, ci şi antrenarea forţelor duşmane „care vor fi masacrate până la ultimul om”. Bătălia Verdunului a început la 21 februarie 1916 şi avea să dureze, cu întreruperi, până în decembrie. Pierderile umane au fost uriaşe, într-adevăr, dar aproape egale de fiecare tabără (în total peste 500.000 de luptători). Calculele germanilor au eşuat nu numai în Franţa, dar şi pe frontul de est, unde, la 4 iunie 1916, ruşii au declanşat o puternică ofensivă, provocând mari pierderi austro-germanilor (ofensiva Brusilov). Când această amplă operaţiune militară s-a oprit în august, iar la Verdun situaţia era critică, puterile Antantei, şi în primul rând Rusia, au adresat o cerere ultimativă României de a intra imediat în război, în caz contrar nu se vor mai discuta niciodată cerinţele naţionale româneşti. La 4/17 august 1916, la Bucureşti, premierul Ion I.C. Brătianu a semnat convenţia militară dintre România, pe de o parte, şi Rusia, Franţa, Marea Britanie şi Italia, de cealaltă parte, prin care aceste mari puteri garantau dreptul României de a alipi teritoriile locuite de români din Austro-Ungaria (Transilvania, Bucovina, Banatul, Crişana şi Maramureşul) şi îi promiteau un substanţial sprijin militar în operaţiunile ce urmau să înceapă. 41


România s-a conformat ultimatumului şi angajamentelor asumate şi a declarat război Austro-Ungariei la 14/27 august 1916. Însufleţite de idealul realizării statului naţional unitar, trupele române au trecut Carpaţii urmărind eliberarea Transilvaniei. Dar riposta Puterilor Centrale şi întârzierea ajutoarelor promise au făcut ca, după succese iniţiale, armata română să sufere pierderi grele şi să abandoneze mai mult de 2/3 din suprafaţa ţării, retrăgându-se în Moldova. Bucureştiul a fost ocupat de trupele Puterilor Centrale la 23 noiembrie/6 decembrie 1916. Pe teritoriul românesc rămas liber, efortul principal al guvernului, stabilit la Iaşi, a fost îndreptat spre reorganizarea armatei în vederea continuării războiului. Un rol important în refacerea armatei române a revenit misiunii militare franceze, condusă de generalul Henri Berthelot. Acesta era imperativul momentului formulat clar de Aristide Briand la Paris şi de Lloyd George la Londra la 19, respectiv 28 septembrie 1916, când cei doi lideri au exclus orice tratative cu Germania şi au hotărât să lupte până la victoria finală. A doua zi după intrarea României în război, în fruntea Înaltului Comandament German a fost numit feldmareşalul Paul von Hindenburg, „eroul de la Tannenberg”, secondat de generalul Erich Ludendorff, la cererea Reichstagului şi a cancelarului german. Ulterior, celor doi li s-au încredinţat practic şi deciziile politice asupra destinului Germaniei. Soluţiile militare şi politice luate de Înaltul Comandament German aveau să ducă la dezastrul final al Puterilor Centrale. Încă din 31 august 1916, noua conducere militară germană a propus reluarea unui război submarin nelimitat împotriva Angliei. Acţiunile submarinelor germane avuseseră loc cu intermitenţe şi în perioada anterioară, dar scufundarea navelor engleze „Lusitania” la 7 mai 1915 şi „Sussex” la 24 martie 1916 provocaseră moartea a 140, respectiv a 80 de pasageri americani şi, în urma notelor de protest ale S.U.A., Germania limitase atacurile de acest gen pentru a nu provoca intervenţia marii puteri de peste ocean. Nici acum nu a fost luată o hotărâre definitivă, dar cei doi lideri militari au dus o acţiune tenace de influenţare a parlamentarilor germani în scopul impunerii voinţei lor, menită să anihileze opoziţia cancelarului german Bethmann-Hollweg. O altă măsură a fost luată la iniţiativa lui Ludendorff, la 26 octombrie 1916, anume deportarea a 400.000 de muncitori belgieni la muncă forţată în Germania, o lezare gravă a drepturilor omului, 42


prefigurând măsurile de mai târziu ale naziştilor, care a stârnit indignare nu numai în Anglia şi Franţa, dar şi printre germani. În continuare, la 5 noiembrie 1916, s-a hotărât crearea în zona de ocupaţie germano-austro-ungară din Rusia a unui aşa-zis stat naţional polonez, fără implicarea polonezilor, şi ale cărui graniţe urmau să fie fixate ulterior. Prin această decizie, Ludendorff spera să-i entuziasmeze pe polonezi şi să formeze cel puţin trei divizii care să lupte împotriva ruşilor. În fapt, s-au prezentat voluntari doar 370 de polonezi, dintre care 350 erau evrei. Posibilitatea încheierii unei păci separate cu Rusia a fost definitiv compromisă. Pe plan militar, puterile Antantei au continuat să elaboreze planuri de ofensivă dezbătute în cadrul conferinţei interaliate de la Chantilly, din 18 noiembrie 1916. Ofensivele comune ar fi trebuit să înceapă din primele 15 zile ale lui februarie 1917, astfel încât să devanseze toate iniţiativele germane. Dar Germania era din ce în ce mai mult convinsă că va obţine victoria printr-un război submarin, aşa că nu a mai organizat vreun plan amplu de operaţiuni terestre de ripostă. Succesul mult trâmbiţat reprezentat de ocuparea Bucureştiului, la 6 decembrie 1916, l-a determinat pe cancelarul Bethmann-Hollweg să întreprindă, de comun acord cu aliaţii Germaniei, un demers în favoarea păcii la 12 decembrie 1916, convins fiind că actul său nu va fi considerat o manifestare de slăbiciune. Puterile Centrale au propus începerea negocierilor de pace, dar fără a preciza în vreun fel care vor fi condiţiile, aşa că demersul lor a fost considerat un semn evident de slăbiciune. La 30 decembrie 1916, Antanta a refuzat oferta de pace a inamicului „care a crezut că îşi va atinge ţelurile în două luni şi acum, după doi ani, vede că nu le va putea atinge niciodată”. La scurt timp după oferta de pace a Puterilor Centrale, are loc un demers în acelaşi sens al S.U.A., prin vocea preşedintelui Woodrow Wilson. Acesta pornea de la ideea că ambele tabere au afirmat în repetate rânduri că duc un război de apărare şi le-a cerut să-şi facă cunoscute obiectivele şi condiţiile de pace, în speranţa că s-ar găsi puncte comune de negociere. Nu era primul demers al preşedintelui american în favoarea păcii. Ales în noiembrie 1912, Wilson a anunţat politica de strictă neutralitate a S.U.A., la 19 august 1914, în „Apelul către poporul american”. Preşedintele şi-a dorit de la început un rol de mediator în marele război, 43


dar fără a urmări în mod special victoria uneia dintre cele două tabere. El considera, de exemplu, că o victorie a Antantei ar duce la o „hegemonie a Rusiei pe continentul european”, iar o înfrângere a ei ar duce la instaurarea militarismului german pentru mai multe generaţii. „Acest război va arunca lumea înapoi cu trei secole” – a spus preşedintele. În plus a refuzat să pregătească armata americană pentru o eventuală participare la conflictul european. Lucrurile s-au schimbat în lunile următoare, deoarece neutralitatea politică nu a fost şi una economică şi financiară. Încă din toamna lui 1914, exportatorii americani au primit din ce în ce mai multe comenzi de furnituri de război, materii prime şi produse alimentare, în fapt legături comerciale aproape în exclusivitate cu Marea Britanie şi Franţa, în condiţiile în care Germania era supusă blocadei. Exporturile americane au adus mari profituri şi l-au determinat pe preşedinte să autorizeze băncilor americane acordarea de credite cumpărătorilor. Primul mare împrumut a fost acordat în octombrie 1915. Tot atunci s-a schimbat şi opinia lui Wilson în privinţa înarmării armatei americane. Preşedintele a cerut sporirea forţelor maritime şi a criticat curentul politic pacifist, care se bazase chiar pe orientarea lui politică precedentă. Wilson a întreprins medieri de pace în ianuarie 1915 şi în februarie 1916, dar fără vreun rezultat notabil. Protestul său, din mai 1916, împotriva scufundării vaselor comerciale de către submarinele germane a determinat practic suspendarea pentru mai multe luni a acestei forme de luptă. În toamna lui 1916, Wilson a desfăşurat o campanie electorală de realegere sub sloganul „El ne-a ferit de război”, care i-a adus victoria în noiembrie 1916. Din acest moment, preocuparea de căpătâi a preşedintelui reales a urmărit începerea negocierilor de pace, care să pună capăt războiului şi să instaureze o nouă ordine mondială. Germania i-a luat-o înainte la 12 decembrie 1916, iar consilierul lui Wilson, colonelul House, l-a sfătuit să nu lanseze vreo propunere de mediere fără consimţământul Aliaţilor, care ar jigni Parisul şi Londra şi ar favoriza stratagemele Berlinului. Dar Wilson şi-a impus punctul de vedere şi propunerea lui din 20 decembrie care cerea precizarea ţelurilor de război a pus în dificultate ambele tabere, pentru că nici una nu s-ar mai fi mulţumit cu restabilirea statu-quo-ului antebelic. 44


Cancelarul german Bethmann-Hollweg stabilise încă din 9 septembrie 1914 un program al ţelurilor de război ale Germaniei. Ele vizau slăbirea pe termen lung a Franţei şi a Rusiei prin cesiuni teritoriale, respectiv crearea unor state naţionale vasale Germaniei, şi prin uriaşe despăgubiri de război. Mai mult, se urmărea crearea unei uniuni economice şi vamale central-europene care să asigure definitiv hegemonia Germaniei asupra continentului. Fireşte că acest program nu era menit publicităţii, iar în condiţiile în care evoluţia ostilităţilor nu s-a conturat favorabil Germaniei, guvernul ei a interzis în noiembrie 1914 orice dezbatere publică despre ţelurile de război. Reacţia societăţii germane a fost însă vehementă şi promptă. S-au creat „comitete de război” ale diferitelor grupuri sociale care urmăreau scopuri anexioniste – profesori universitari, comercianţi, industriaşi – care au trimis petiţii guvernului, Parlamentului, Înaltului Comandament, cerând materializarea diferitelor ţeluri anexioniste. S-a conturat un puternic curent de opinie împotriva cancelarului, care a interzis dezbateri publice pe această temă, iar propunerea lui Tirpitz (trecut în retragere din 1916) de a riposta blocadei britanice printr-un război submarin nelimitat, care să îngenuncheze Anglia, a întrunit adeziunea deplină a opiniei publice germane. Fapt explicabil prin regimul de foamete (1.000 cal/zi) pe care îl îndurau masele de mai bine de doi ani de zile. În aceste condiţii, la 26 decembrie 1916, Germania a respins cererea lui Wilson de precizare a ţelurilor de război, deşi la nivel înalt preşedintele fusese rugat să-şi asume rolul de mediator. Acest refuz a provocat în S.U.A. un curent de opinie antigerman, aşa că Antanta, după ce la 30 decembrie 1916 respinsese propunerile de pace ale Puterilor Centrale, a dat publicităţii scopurile ei de război la 10 ianuarie 1917. Astfel, Puterile Centrale şi aliaţii lor trebuiau să evacueze toate teritoriile ocupate atât în vest cât şi în est, să restaureze suveranitatea naţională a Belgiei, Serbiei şi Muntenegrului, să restituie Polonia, Rusiei, Alsacia şi Lorena, Franţei, să acorde compensaţii financiare pentru pagubele de război produse, să elibereze de sub dominaţia austro-ungară populaţiile slave, italienii şi românii, şi de sub dominaţia otomană populaţiile neturce. Puterile Centrale trebuia să accepte o „reorganizare a Europei” care să asigure securitatea şi libertatea de dezvoltare „atât ale statelor mici, cât şi ale celor mari”. 45


Această formulare a ţelurilor de război ale Antantei ţinea cont de dorinţa unanimă a opiniei publice franceze de recucerire a Alsaciei şi Lorenei, pierdute în 1871. Anglia nu urmărea obţinerea de teritorii în Europa, ci extinderea imperiului ei colonial şi, în acest sens, încheiase un tratat secret cu Franţa, aşa-numitul acord Sykes-Picot (16 mai 1916), prin care cele două puteri îşi împărţiseră între ele teritoriul asiatic al Imperiului Otoman. În plus, Franţa a iniţiat o rundă de negocieri secrete cu Rusia, finalizate la 14 februarie şi 10 martie 1917 printr-un acord care definea ţelurile de război ale celor două state, în eventualitatea unei victorii depline. Franţa recupera Alsacia şi Lorena, cărora urma să le alipească bazinul carbonifer al Saar-ului. Teritoriile germane de pe malul stâng al Rinului urmau să formeze „un stat autonom şi neutru”. Rusia va avea „deplina libertate de a-şi stabili, după propria-i voinţă, frontierele occidentale”, cu alte cuvinte, polonezii nu vor avea nici un mijloc de a se face ascultaţi la Conferinţa de pace. Guvernul francez, care se temea de o eventuală pace separată încheiată de Rusia, a considerat necesar să-i ofere ţarului avantaje suficient de importante pentru a-l determina să continue războiul. Idei mai moderate, dar cu un conţinut foarte apropiat, dezbătute în cadrul Consiliului de Miniştri al Franţei, au fost comunicate de către premierul Aristide Briand, la 12 ianuarie 1917, ambasadorului francez de la Londra, Paul Cambon. II.4. Evoluţii militare şi politico-diplomatice în anul 1917 şi în prima jumătate a anului 1918. Ieşirea Rusiei din război Ţelurile de război ale Antantei urmăreau nu doar ca harta războiului să fie ştearsă, ci impuneau Germaniei cedarea unor teritorii din „pământul Imperiului”, precum şi obiectivul destrămării Austro-Ungariei şi Imperiului Otoman. Aceste ţeluri nu se puteau realiza decât printr-o înfrângere decisivă a Puterilor Centrale, aşa cum îşi propuseseră Aristide Briand şi noul premier britanic David Lloyd George. Negocierile de pace erau excluse. Publicarea acestor obiective la 10 ianuarie 1917 a survenit la o zi după ce conducerea militară navală şi terestră a Germaniei luase hotărârea de a declanşa războiul submarin total în ziua de 1 februarie 1917. Se 46


estimase că dacă tonajul vaselor scufundate de submarine va atinge şase sute de mii de tone pe lună, până în iulie Marea Britanie va fi confruntată cu foamete şi şomaj şi va trebui să ceară pace. Din acest moment nu mai conta dacă S.U.A. tolerează sau nu războiul submarin, căci se considera că americanii nu au armată şi mai devreme de un an nu vor avea efective capabile să ia parte la confruntările de pe continent, adică războiul va lua sfârşit înainte ca intervenţia S.U.A. să modifice balanţa de forţe. Cu toată opoziţia cancelarului german şi a unor oameni politici, soluţia experţilor militari a fost adoptată. La 31 ianuarie 1917, Germania a comunicat această decizie Statelor Unite, precizându-şi cu acest prilej scopurile de război. Guvernul german cerea restituirea coloniilor sale ocupate în cea mai mare parte de francezi şi de englezi, insistând asupra formării statului polonez pe teritoriul ocupat de armatele Puterilor Centrale, stat căruia urma să i se impună un statut de vasalitate faţă de Reich. Se mai cerea o extindere teritorială către est, necesară „pentru protejarea economică şi strategică a Germaniei şi Poloniei împotriva Rusiei”. Se mai cerea anexarea bazinului minier francez Briey. În ceea ce priveşte Belgia, se admitea „restaurarea” ei cu condiţia unor garanţii speciale pentru securitatea Germaniei: ocuparea fortăreţelor Liège şi Namur, suprimarea armatei belgiene şi controlul german asupra căilor ferate. Declaraţia germană a fost trimisă S.U.A. în condiţiile în care, la 22 ianuarie 1917, preşedintele Wilson formulase în mesajul către Senat principiile sale cu privire la „bazele generale ale unei păci durabile”, anume ca niciuna din tabere să nu o poată „distruge” pe cealaltă şi războiul să se sfârşească printr-o „pace fără victorie”. La 3 februarie 1917, după primirea declaraţiei germane, Wilson a anunţat ruperea relaţiilor diplomatice cu Germania şi a afirmat că dacă submarinele germane vor mai scufunda o singură navă americană, S.U.A. vor apăra cu armele libertatea mărilor. Războiul submarin a perturbat imediat comerţul american şi, la 26 februarie, Wilson a recomandat Congresului să decidă înarmarea navelor comerciale cu tunuri, pentru a face faţă atacurilor germane. Tot la 26 februarie 1917, serviciile secrete britanice au interceptat telegrama ministrului de externe german Zimmermann, adresată guvernului mexican, prin care se oferea celui din urmă o alianţă în vederea recuperării teritoriilor pierdute în favoarea S.U.A. în 1845 47


(Texas, New Mexico, Arizona). Telegrama a fost publicată în presa americană (1 martie 1917) fără a i se putea preciza sursa, iar ministrul german Zimmermann, a făcut greşeala de a-i recunoaşte autenticitatea (3 martie 1917). „Perfidia germană” a stârnit indignarea Americii. În sfârşit, la 19 martie 1917, scufundarea vasului „Vigilentia” a precipitat evenimentele. Wilson a convocat Congresul şi a cerut declararea stării de război cu Germania, care s-a aprobat la 6 aprilie. Intrarea S.U.A. în război a pus la dispoziţia Antantei un uriaş potenţial economic care va contribui decisiv la obţinerea victoriei finale. Câţiva ani după terminarea războiului, adversari politici ai lui Wilson vor încerca să acrediteze versiunea conform căreia declaraţia germană de război submarin nu a fost cauza, ci ocazia intervenţiei americane. Motivul real ar fi fost interesele marilor bănci, creditoare deja ale Franţei şi Marii Britanii, şi pentru care o victorie germană ar fi avut consecinţe dezastruoase. Chiar dacă exista adevăr în această afirmaţie, intervenţia americană s-a făcut fără maşinaţiuni prealabile şi promisiuni compensatorii. S.U.A. nu au aderat la pactul din 5 septembrie 1914, nu au fost „aliate”, ci „asociate” ale Antantei, păstrându-şi dreptul de a se retrage din război dacă vor considera oportun acest lucru, pentru că preşedintele Wilson nu era constrâns prin nici un fel de acord secret de tratatele încheiate în trecut de aliaţii europeni. El s-a distanţat de programele de anexiune teritorială şi a fost convins că în Germania „clica militară” ar fi de fapt contestată de o mişcare „liberală” care nu s-a putut exprima încă. Divergenţele de opinie care separau S.U.A. de Antantă erau, aşadar, evidente. „Atunci când războiul va fi terminat noi vom putea să le impunem [europenilor] felul nostru de a vedea lucrurile”, a scris Wilson la 21 iulie 1917 către consilierul său, colonelul House, arătând că intervenţia americană nu a fost dezinteresată. Problema momentului era însă când anume uriaşul potenţial american va intra efectiv în luptă. Pentru că tot în acea perioadă s-a mai produs un eveniment greu de anticipat, de care Înaltul Comandament German a încercat să profite pentru a obţine victoria rapidă pe frontul de est şi apoi pe cel de vest. Este vorba de faptul că la 23 februarie/8 martie 1917 a izbucnit la Petrograd (din 1915 era numele capitalei St. Petersburg) o revoluţie democrată care nouă luni mai târziu va duce Rusia în situaţia de a depune armele. 48


Mişcările protestatare, iniţial îndreptate împotriva incompetenţei administrative, s-au transformat repede în mari manifestări politice antiţariste sub influenţa socialiştilor. Garnizoana din Petrograd a trecut de partea manifestanţilor. Guvernul a demisionat la 12 martie 1917. Imediat după demisia guvernului s-a constituit un guvern provizoriu care voia să impună ţarului introducerea unui regim parlamentar bazat pe modelul occidental, cu separaţia puterilor în stat, cu drepturi şi libertăţi cetăţeneşti. Concomitent s-a format o a doua formă de putere, de inspiraţie socialistă, care exprima vederile sovietului muncitorilor şi soldaţilor şi reclama abolirea monarhiei. Iniţial, cele două puteri au negociat şi au format un guvern provizoriu la 14 martie. La cererea delegaţilor Dumei, ţarul Nicolae al II-lea a abdicat la 15 martie şi Rusia a devenit practic o republică, proclamată oficial însă la 14 septembrie 1917. Cele două forţe din guvernul provizoriu, cea burgheză, reprezentată de ministrul de externe Miliukov, şi Sovietul din Petrograd, nu erau dispuse să colaboreze. Principala lor divergenţă era problema războiului. Miliukov a trimis o notă aliaţilor occidentali în care şi-a exprimat disponibilitatea „de a respecta ferm angajamentele fostului regim şi de a combate inamicul comun până la capăt”. Sovietul din Petrograd a votat la 24 martie 1917 o moţiune prin care cerea începerea imediată a negocierilor de pace şi abandonarea întregului plan de anexiuni. Cu 10 zile înainte, la 14 martie, Sovietul votase aşa-numitul Ordin nr. 1 prin care anula practic întreaga autoritate a ofiţerilor. În scurt timp, disciplina a dispărut nu numai în capitală, ci şi pe front, unde în fiecare regiment s-au constituit soviete, care supuneau dezbaterilor toate deciziile militare. În acest moment a intervenit Înaltul Comandament German. La 23 martie 1917, ambasadorul german din Elveţia a comunicat disponibilitatea lui V.I. Lenin şi a tovarăşilor săi de a reveni în Rusia, de unde fuseseră expulzaţi în 1900, şi de a organiza acolo o nouă revoluţie – bolşevică – ce va fi urmată imediat de ieşirea Rusiei din război. Hindenburg şi Ludendorff au văzut imediat posibilitatea mult dorită a unei păci separate cu Rusia care să le permită transferarea rapidă a trupelor de pe frontul de est în Franţa şi obţinerea unei victorii decisive înainte de venirea americanilor. Astfel, Lenin şi grupul său au primit autorizaţia de a tranzita teritoriul german într-un vagon sigilat cu statut de extrateritorialitate. În aceste condiţii, Lenin a ajuns la Petrograd la 16 aprilie 1917 şi din acest moment cuvântul „pace” a devenit, alături de 49


promisiunile de reformă agrară şi de autodeterminare naţională a popoarelor din fostul imperiu rus, principala armă propagandistică în pregătirea loviturii de stat bolşevice. La rândul ei, presa germană a anunţat disponibilitatea guvernului Reich-ului de a negocia cu guvernul provizoriu rus o pace care garanta tuturor popoarelor „existenţa, onoarea şi libertatea de dezvoltare”. Primăvara lui 1917 a arătat însă faptul că hotărârea de a lupta a Puterilor Centrale era zdruncinată. Noul împărat al Austro-Ungariei, Carol I de Habsburg (1916-1918), fără înştiinţarea Germaniei, a intrat în contact cu guvernul francez prin intermediul cumnatului său Sixtus de Bourbon-Parma, ofiţer în armata belgiană. La 24 martie 1917, împăratul Carol I arăta că doreşte pacea şi că îşi va folosi influenţa personală pe lângă guvernul german în sprijinul ,,justelor revendicări franceze în privinţa Alsaciei şi Lorenei”. Documentul a ajuns la 9 mai 1917 în posesia guvernului francez, dar într-o traducere greşită. De fapt, era vorba ca Germania să restituie cele două provincii Franţei în schimbul unor compensaţii în Polonia rusească, unde Austro-Ungaria nu mai avea nici o pretenţie. Acelaşi document preciza clar faptul că pacea va trebui să menţină integritatea teritorială a dublei monarhii şi că nu se poate admite nici o cesiune Italiei decât pe calea compensaţiilor teritoriale. Italia s-a sustras dialogului, iar Franţa şi Marea Britanie nu au răspuns la oferta împăratului austro-ungar. Ministrul de externe austro-ungar, Ottokar von Czernin, a purtat convorbiri cu liderii Germaniei (17-18 mai 1917 la Kreuznach). Mai puţin interesat de câştiguri teritoriale (germanii au promis că Austro-Ungaria va primi România), ministrul a cerut încheierea cât mai rapidă a păcii. A discutat în acest sens şi cu parlamentarii germani şi le-a explicat că monarhia nu va mai supravieţui încă unei ierni de război, avertizând de pericolul răsturnărilor sociale. Într-adevăr, în Austro-Ungaria, parlamentul şi-a reluat activitatea după o pauză de trei ani, la 31 mai 1917, şi imediat cehii şi slavii de sud au cerut reformarea monarhiei în sensul constituirii statelor naţionale. Liderii cehi, precum Thomas Masaryk şi Eduard Beneş, acţionau deja în emigraţie, la Paris, pentru acest scop cerând dezmembrarea dublei monarhii. Şi în parlamentul german s-a manifestat dorinţa de pace în iulie 1917. Parlamentarii catolici au subliniat eşecul războiului submarin, în 50


pofida succeselor înregistrate, căci nu doar flota engleză stătea la dispoziţia Aliaţilor, ci şi flota neutrilor, adică 83% din tonajul total al vaselor existente în lume, şi au cerut o rezoluţie a păcii la 6 iulie. Soluţia Înaltului Comandament German a fost aceea de a interveni pe lângă împăratul Wilhelm al II-lea pentru destituirea cancelarului Bethmann Hollweg şi înlocuirea lui cu o persoană mai uşor de manevrat – Georg Michaelis. Sub influenţa acestuia din urmă s-a votat o rezoluţie a păcii la 19 iulie 1917, în care se respingeau cuceririle teritoriale şi constrângerile economice, dar se afirma că „poporul german se va lupta cu îndârjire până când va fi asigurat dreptul la viaţă şi dezvoltare al său şi al aliaţilor săi”. De aici nu rezulta că rezoluţia obliga la respectarea statu-quo-ului. Michaelis a declarat ulterior despre rezoluţie că „se poate face cu ea orice fel de pace s-ar voi”. În fond nu angaja cu nimic cercurile conducătoare. O altă tentativă de mediere a păcii a venit din partea papei Benedict al XV-lea, în august 1917, printr-o notă adresată guvernelor beligerante. Papa a propus reglarea revendicărilor teritoriale prin „compromisuri acceptabile”, restaurarea deplinei independenţe a Belgiei, libertatea mărilor ş.a. În septembrie 1917, guvernul german a trimis nunţiului papal o notă prin care preciza că nu se pot da lămuriri precise asupra viitorului Belgiei, dar că în viitorul apropiat Vaticanul va fi informat asupra intenţiilor germane în această privinţă. Cât despre puterile Antantei, acestea nu au trimis un răspuns oficial la oferta de pace a Papei. Dar din octombrie 1917 nu s-a mai vorbit de pace. Lloyd George a asigurat Franţa de sprijinul britanic pentru obţinerea Alsaciei şi Lorenei. Austro-Ungaria a declarat prin vocea ministrului de externe Czernin că „luptăm pentru Alsacia şi Lorena aşa cum Germania luptă pentru Trieste” (6 decembrie 1917). Evenimentele militare păreau să confirme speranţele Puterilor Centrale. Ofensiva franco-engleză din aprilie 1917 a eşuat, fiind urmată de răscoale ale unor regimente aflate la refacere în spatele frontului (mai-iunie). Ofensiva de pe frontul de est a ruşilor (din care făcea parte şi ofensiva de pe frontul românesc de la Mărăşti) a eşuat în iulie 1917, pentru că soldaţii ruşi, entuziasmaţi de propaganda bolşevică, au părăsit tranşeele. Momentul cel mai important a fost însă reuşita loviturii de stat bolşevice de la 25 octombrie/7 noiembrie 1917, de la Petrograd, care a adus la putere un guvern condus de V.I. Lenin. Promisiunile acestuia s-au realizat aproape imediat, atât cele privind reforma agrară şi 51


autodeterminarea naţională, cât şi problema păcii. La 9 noiembrie 1917, guvernul bolşevic şi-a proclamat voinţa de a „începe imediat convorbiri în vederea încheierii unei păci drepte şi democratice”, adică fără anexiuni şi despăgubiri de război. La 21 noiembrie, bolşevicii au cerut reprezentanţilor diplomatici ai Antantei să se asocieze acestor convorbiri, dar nu au primit niciun răspuns. La 26 noiembrie, aceeaşi ofertă au fost adresată Puterilor Centrale care au acceptat-o imediat, aducând cu sine, implicit, şi recunoaşterea guvernului bolşevic. La 15 decembrie 1917 a intrat în vigoare convenţia de armistiţiu. Tratativele de pace au început la 20 decembrie la Brest-Litovsk şi odată cu ele a început şi demobilizarea armatei ruse, atât de dorită de masele de muncitori şi ţărani. Până aici calculele Înaltului Comandament German păreau să se confirme. Dar sovieticii (cum vor fi numiţi ulterior bolşevicii), odată ce câştigaseră prin această măsură încrederea maselor, nu aveau interesul să grăbească încheierea unor tratative de pace de la care aşteptau, fireşte, mari pierderi teritoriale şi implicit pierderea prestigiului politic. Aşa că tratativele de pace se vor prelungi până în martie 1918, întrerupte şi reluate de mai multe ori sub presiunea militarilor germani. Sovieticii, conduşi de Troţki, au considerat că pentru ei cea mai avantajoasă era situaţia „nici pace, nici război”. În ceea ce priveşte teritoriul rus ocupat de germani, soluţia ministerului de externe al Reichului a fost aceea de a admite formarea de state independente care să devină ulterior vasale Germaniei: cazul Finlandei şi al statelor baltice. Cum sovieticii trenau tratativele, Puterile Centrale au început negocieri cu guvernul Ucrainei (Rada ucraineană) şi au semnat cu el un tratat de pace la 9 februarie 1918, sperând să profite de spaţiul ucrainian pentru expansiune spre Marea Neagră şi Transcaucazia. Sovieticii au ocupat Kievul în aceeaşi zi şi au părăsit tratativele. Înaltul Comandament German a ordonat la 13 februarie 1918 înaintarea trupelor germane şi la 26 februarie ele au ajuns, fără a întâmpina rezistenţă, până pe Narva, la 150 km de Petrograd. În aceste condiţii, „pentru a salva revoluţia”, Lenin şi-a convins tovarăşii că cea mai bună soluţie era să se semneze pacea „în aşteptarea ridicării proletariatului internaţional”. La 3 martie 1918 a fost semnată pacea de la Brest Litovsk. Sovieticii recunoşteau pacea cu Ucraina şi 52


renunţau la suveranitatea asupra Poloniei şi Ţărilor Baltice. Imperiul Otoman primea zona de sud a Armeniei. În lunile următoare, contrar prevederilor păcii, Germania a ocupat peste 800.000 kilometri pătraţi din teritoriul fostului imperiu rus, inclusiv Crimeea şi bazinul petrolifer de la Baku. În aceleaşi condiţii, şi România a încheiat pace separată cu Puterile Centrale, la Bucureşti, la 7 mai 1918. Guvernul conservator condus de Al. Marghiloman a trebuit să recunoască pierderea zonei muntoase a Carpaţilor, a Dobrogei, plata unor imense despăgubiri de război, iar un tratat economic româno-german, semnat în aceeaşi zi, subordona economic şi politic România în faţa Reichului. O societate germană primea pentru treizeci de ani dreptul exclusiv de a folosi terenurile petrolifere româneşti. În schimb se menţineau fiinţa statală a României şi dinastia de Hohenzollern, fapt pentru care P.P. Carp l-a numit pe Al. Marghiloman „trepăduş al palatului în detrimentul neamului”. Un tratat special cu Rusia Sovietică încheiat la 27 august 1918 fixa despăgubirile de război datorate Germaniei la suma de 6 milioane de mărci aur. Germania însă nu a reuşit să profite de avantajele economice şi militare ale acestor tratate, iar felul prădalnic în care au fost ele încheiate a compromis definitiv clasa politică germană în ochii puterilor Antantei şi ai Statelor Unite ale Americii. II.5. Prăbuşirea Puterilor Centrale Proclamând principiul unei păci fără victorie, adică fără anexiuni şi despăgubiri, bolşevicii o luaseră înaintea lui Wilson. Mai mult, în decembrie 1917, guvernul sovietic a dat publicităţii toate tratatele secrete încheiate de aliaţii occidentali cu fostul imperiu rus, demonstrând obiectivele imperialiste ale Antantei. În aceste condiţii, preşedintele S.U.A. a hotărât publicarea unui mesaj de principiu, unilateral, fără consultarea Angliei şi Franţei, urmărind un triplu scop: să convingă Rusia să rămână în coaliţia aliaţilor, să le arate socialiştilor germani că guvernul lor ducea un război de cucerire în contradicţie cu rezoluţia din 19 iulie 1917, să-i prevină pe anglo-francezi să-şi revizuiască angajamentele asumate prin tratatele secrete. Acestea au fost celebrele „14 puncte” prezentate Senatului S.U.A., la 8 ianuarie 1918, ca principii ale păcii 53


viitoare. În esenţă, ele afirmau încheierea păcii prin tratate publice, excluzând diplomaţia secretă; libertatea mărilor; eliminarea barierelor economice; reducerea armamentelor până la nivelul minim necesar menţinerii securităţii interne: examinarea revendicărilor coloniale ţinându-se cont de interesul populaţiilor respective; retragerea trupelor străine din Rusia şi primirea acestei ţări în viitoarea societate a naţiunilor, garantând poporului rus libera alegere a propriilor instituţii, retragerea germanilor din Belgia şi refacerea ei; restituirea către Franţa a Alsaciei şi Lorenei; rectificarea frontierelor italiene în lumina drepturilor acestei ţări; dezvoltarea autonomă a popoarelor Austro-Ungariei, care au asigurat locul lor în concertul naţiunilor; retragerea trupelor străine din România, Serbia şi Muntenegru; suveranitatea integrală a teritoriilor turceşti, autonomia provinciilor neturce şi libertatea navigaţiei prin Strâmtori; reconstituirea unui stat polonez independent şi constituirea unei Asociaţii a Naţiunilor întemeiată pe garantarea reciprocă a independenţei politice şi integrităţii teritoriale a membrilor ei, fie mari sau mici. Guvernele englez şi francez au aderat imediat la aceste principii, cu unele rezerve, fireşte, exprimate mai ales de presă, care a subliniat „idealismul” lui Wilson. În schimb, în Germania, parlamentul le-a tratat cu dispreţ, la 24 ianuarie 1918. Chiar şi socialiştii au pus la îndoială sinceritatea lui Wilson. Răspunsul german a venit prin glasul armelor. Înaltul Comandament German a dispus păstrarea aproape a un milion de oameni ca trupe de ocupaţie în Rusia şi România. Restul, încă o jumătate de milion, au fost trimişi pe frontul de vest într-o încercare disperată de a obţine victoria decisivă înainte de luna iulie când se estima că vor interveni americanii. Ofensiva germană a început la 21 martie şi vreme de aproape două luni a înregistrat succese, dar fără a reuşi o străpungere care să ducă la prăbuşirea frontului aliat. Ludendorff a declarat ulterior că îi mai trebuia 200.000 de oameni pentru a obţine victoria. Dar nu atât oamenii îi lipseau, cât mai ales timpul. La 18 iulie s-a produs contraofensiva aliaţilor sprijiniţi de trupele americane comandate de generalul Pershing, care însumau 20 de divizii. La 8 august germanii au suferit mari pierderi şi Ludendorff a considerat această zi drept „ziua neagră a istoriei germane”. Între 25-28 septembrie, frontul german a fost atacat pe trei direcţii de forţe mult superioare. Această ofensivă a coincis cu rezultatul ofensivei începute de la Salonic de corpul expediţionar francez al 54


generalului Sarrail, la 15 septembrie, anume cererea de armistiţiu a Bulgariei (29 septembrie). În felul acesta, drumul spre Dunăre şi spre frontiera de sud a Austro-Ungariei era deschis. În aceste condiţii, Ludendorff a anunţat la 29 septembrie 1918 că situaţia de pe frontul de vest este definitiv compromisă şi singura soluţie pentru a evita dezastrul iminent al armatei germane era începerea negocierilor de armistiţiu pe baza celor 14 puncte ale preşedintelui Wilson. Mai mult, a cerut lărgirea guvernului prin cooptarea socialiştilor care să-şi asume răspunderea pentru înfrângere şi să participe la negocierea armistiţiului. S-a constituit un nou guvern, la 3 octombrie 1918, condus de prinţul Max von Baden care a început un schimb de note cu preşedintele S.U.A. Condiţiile americane se refereau la dezarmarea armatei germane de armele grele (tunuri, avioane, mitraliere), care să o facă incapabilă de a mai relua ostilităţile. Aceste condiţii au fost acceptate după multe ezitări, la 27 octombrie, după destituirea lui Ludendorff. Încheierea rapidă a armistiţiului devenise o necesitate în condiţiile în care Imperiul Otoman a cerut şi a obţinut armistiţiu la 31 octombrie la Mudros. Acelaşi lucru l-a făcut şi Austro-Ungaria la Padua (Villa Giusti), la 3 noiembrie 1918. În Germania, în primele zile ale lui noiembrie 1918 a izbucnit o răscoală a marinarilor, care au refuzat să participe la o operaţiune de atac sinucigaş asupra marinei britanice. Răscoala a cuprins mai întâi portul Kiel (5 noiembrie) şi apoi a izbucnit la Berlin (9 noiembrie). Premierul german a anunţat abdicarea împăratului, pe care acesta însă nu o semnase, şi apoi un deputat social-democrat a proclamat republica în faţa mulţimii adunate în jurul clădirii Parlamentului. Împăratul a fugit în Olanda în ziua următoare. La 11 noiembrie 1918, o delegaţie germană condusă de Mathias Erzberger a semnat armistiţiul din gara Rethondes, aflată în pădurea Compiegnes. În afara condiţiilor militare se prevedea evacuarea armatelor germane din toate teritoriile ocupate, în afara Ţărilor Baltice, pe care trebuia să le apere de pericolul comunist, iar tratatele de la Brest Litovsk şi Bucureşti erau anulate. Armatei germane i s-au permis păstrarea armamentului individual şi întoarcerea în Germania pentru a lupta împotriva unei iminente revoluţii bolşevice. 55


Chiar din acel moment, noii conducători socialişti ai Germaniei au fost socotiţi, în ţara lor, răspunzători de condiţiile grele cu care se încheia războiul pe care nu ei îl începuseră. La 13 noiembrie 1918, la Belgrad, s-a semnat armistiţiul dintre Antanta şi Ungaria. *** Bilanţul celor 52 de luni ale primului război mondial cuprindea cifre zguduitoare, pe care datele statistice nu le puteau exprima decât parţial. Iată câteva dintre ele: antrenarea treptată în război a 28 de state, care au mobilizat aproximativ 75 milioane de militari. Dintre aceştia, 10 milioane au murit, 3 milioane au fost daţi dispăruţi, iar 20 de milioane au fost răniţi. În urma lor au rămas 5 milioane de orfani şi 9 milioane văduve de război. Pagubele războiului erau estimate la 36,9 miliarde dolari, cheltuielile militare directe la 331,6 miliarde dolari. Datoria statelor beligerante: 225 miliarde dolari. Aceste date exprimă cel mai bine motivele pentru care omenirea şi-a propus, în 1918, să nu mai repete niciodată o asemenea catastrofă planetară.

56


III. CONFERINŢA DE PACE DE LA PARIS DIN 1919-1920. SOLUŢII POLITICE ŞI MILITARE PENTRU EUROPA POSTBELICĂ

III.1. Crearea Ligii Naţiunilor Spre deosebire de congresele de pace din secolul al XIX-lea, Conferinţa Păcii de la Paris, din 1919-1920, şi-a propus realizarea unei păci durabile, printr-o transformare fundamentală, revoluţionară a relaţiilor internaţionale şi prin impunerea principiului naţionalităţilor drept criteriu esenţial în trasarea frontierelor europene. Primul obiectiv s-a materializat chiar din primele zile după deschiderea lucrărilor conferinţei de la Versailles – 18 ianuarie 1919 – când a căpătat contur Liga Naţiunilor. Prin crearea acestei organizaţii internaţionale se urmărea înlăturarea diplomaţiei secrete, considerată responsabilă de formarea sistemelor de alianţe care duseseră la izbucnirea războiului mondial, promovarea colaborării internaţionale, asigurarea respectării tratatelor internaţionale şi împiedicarea potenţialelor conflicte militare prin conferinţe periodice ale membrilor Ligii. Ideea constituirii unei organizaţii menite să asigure pacea în lume este foarte veche. În epoca modernă, asemenea proiecte au fost elaborate de filosofi ca Hugo Grotius sau Immanuel Kant. La sfârşitul secolului al XIX-lea au avut loc o serie de „congrese universale pentru pace” unde s-au discutat principiile generale care trebuia să asigure acest deziderat. Izbucnirea războiului din 1914 a grăbit constituirea unor organizaţii care îşi propuneau să militeze pentru o pace durabilă: „Liga pentru întărirea păcii” în S.U.A. şi „Liga Societăţii Naţiunilor” în Marea Britanie, ambele fondate în 1915. În scurt timp, ideea constituirii unei Societăţi a Naţiunilor s-a impus cu necesitate atât în Europa, cât şi în S.U.A. În această ţară, susţinătorul ei cel mai înflăcărat a fost preşedintele Wilson, care, în mesajul din 57


22 ianuarie 1917, adresat Senatului, imediat după ce îşi începuse cel de-al doilea mandat, a spus: „Pentru ca pacea viitoare să fie durabilă... trebuie să avem nu un echilibru al puterilor, ci o comunitate de puteri, nu rivalităţi organizate, ci o pace organizată în comun”. Wilson şi-a reluat ideea în cele „14 puncte”, din 8 ianuarie 1918. În acel an au fost elaborate două proiecte britanice pentru crearea unei astfel de organizaţii internaţionale. Meritul lui Wilson a fost acela de a-şi afirma, încă de la sosirea sa în Europa (13 decembrie 1918), decizia ca pactul organizaţiei internaţionale să fie parte integrantă a tratatelor de pace. În concepţia sa, acestea urmau chiar a trece pe planul doi în lucrările Conferinţei de pace. Preşedintele Wilson aprecia că lăsarea proiectului de pact pe planul doi ar putea duce la amânarea lui pentru o dată ulterioară, după lungile dezbateri impuse de litigiile teritoriale. Wilson era convins că mecanismul asociaţiei de state putea corecta eventualele imperfecţiuni ale tratatelor de pace. Pe de altă parte, Wilson se temea de opoziţia Senatului american, unde deja se conturase o grupare republicană ostilă ideii asocierii S.U.A. la o organizaţie internaţională. De aceea, Wilson va insista ca pactul să facă parte integrantă din tratatele de pace, pentru a fi adoptate în bloc. Aliaţii au acceptat sugestiile lui Wilson, spre surpriza acestuia, şi proiectul american a fost adoptat ca bază de discuţii. După repetate confruntări cu proiectele britanic şi francez, s-a ajuns la redactarea unei forme finale de rezoluţie care urma să fie prezentată Conferinţei de pace la 25 ianuarie 1919. Tot pentru acea zi s-a hotărât şi constituirea Comisiei pentru Societatea Naţiunilor formată din 15 persoane – 10 delegaţi ai celor cinci mari puteri şi cinci delegaţi ai unor state mici. Acestea din urmă au protestat ulterior faţă de ponderea evidentă a marilor puteri şi au cerut lărgirea componenţei Comisiei. Ca urmare, încă alte patru mici state au fost primite (inclusiv România). Au existat şi ezitări de natură terminologică. În discursul său, Wilson a folosit termenul de „Liga Naţiunilor” de nenumărate ori şi de fiecare dată traducerea franceză oficială a fost „Societatea Naţiunilor”. Cu timpul s-a impus termenul francez care iniţial fusese suspicionat, chiar de jurnaliştii francezi, că ar sugera ideea autorităţii unui superstat, perspectivă pe care Wilson nu a avut-o niciodată în vedere. Încă din ianuarie 1919, Consiliul Suprem al Puterilor Aliate şi Asociate – reprezentanţii S.U.A., Franţei, Marii Britanii şi Japoniei – au acceptat rezoluţia formulată de Lloyd George ca însăşi Conferinţa Păcii 58


să fie considerată drept prima reuniune a Ligii Naţiunilor. În acest sens, s-au precizat cele mai importante atribuţii şi principii de organizare ale noii instituţii. La 25 ianuarie 1919 a avut loc şedinţa plenară a celor 32 de state şi dominioane reprezentate la Paris care au aprobat Rezoluţia Ligii Naţiunilor, iar la 3 februarie au început dezbaterile menite să aprobe articolele Statutului Ligii, sub preşedinţia lui Wilson. 11 zile mai târziu, acesta din urmă a prezentat un proiect elaborat de statut, care însă a suferit o serie de modificări până când a fost definitiv aprobat la 28 aprilie 1919. Dintre toate misiunile asumate de Conferinţa Păcii, aceasta a fost rezolvată cel mai rapid şi cu minimum de fricţiuni. Statutul conţinea o schemă de organizare şi un număr de 26 de articole: principiile şi obiectivele Ligii Naţiunilor. Schema de organizare era simplă: o Adunare Generală a tuturor reprezentanţilor statelor membre care urma să se întrunească la intervale de timp regulate – anuale – şi un Consiliu cu un Secretariat Permanent. Din Consiliu făceau parte membrii permanenţi – reprezentanţii Marii Britanii, Franţei, Italiei, Japoniei şi cel al S.U.A.; majoritatea Adunării Generale putea să propună noi membri permanenţi. În Consiliu erau reprezentate şi alte state ca membri nepermanenţi; iniţial au fost patru asemenea state: Belgia, Brazilia, Grecia şi Spania. Consiliul urma să se întrunească ori de câte ori era nevoie, dar cel puţin o dată pe an. Consiliul şi Adunarea puteau să discute orice problemă de competenţa Ligii sau care privea pacea mondială. Cu anumite excepţii, hotărârile celor două foruri aveau nevoie de unanimitate pentru a avea valoare executorie. Primirea unui nou membru necesita o majoritate de două treimi, iar pentru ieşirea din Ligă era necesară doar declaraţia în acest sens a reprezentantului ţării respective, care se considera valabilă abia la doi ani după rostirea declaraţiei. Membrii fondatori ai Ligii erau cele 32 de puteri aliate şi asociate, adică statele coaliţiei îndreptate împotriva Puterilor Centrale, plus 13 state care fuseseră neutre în război. În fruntea Secretariatului se afla un secretar general: primul în această funcţie a fost ales Sir Eric Drummond. Sediul permanent al reuniunilor Ligii a fost desemnat oraşul Geneva din Elveţia, după ce a fost respinsă propunerea iniţială, Bruxelles, capitală a unei ţări în care resentimentele postbelice erau evidente. 59


În preambulul Statutului se preciza – conform rezoluţiei – obligaţia fiecărui stat care adera la Liga Naţiunilor de a renunţa la război ca mijloc al reglementării diferendelor internaţionale, de a avea raporturi deschise, sincere, corecte cu celelalte state, de a recunoaşte obligaţia respectării dreptului internaţional şi a tratatelor internaţionale asumate. În felul acesta se fixau obiectivele Ligii Naţiunilor, detaliate apoi în cele 28 de articole ale Statutului. Astfel, articolul 8 trebuia să servească întăririi păcii prin faptul că membrii Ligii se obligau să-şi reducă armamentul şi forţele militare la un minimum necesar asigurării securităţii naţionale şi participării la acţiuni comune, care să permită respectarea tratatelor internaţionale. Liga Naţiunilor îşi propunea să elaboreze programe de dezarmare şi să le realizeze prin colaborare cu fiecare guvern în parte. În acest scop, articolul 9 instituia o comisie permanentă pe care Consiliul urma să o consulte în problemele militare. Prin articolul 10, fiecare membru semnatar se angaja să respecte integritatea teritorială şi independenţa politică a tuturor celorlalţi membri contra oricărei agresiuni din afară. În caz de agresiune, ameninţare sau pericol de agresiune, Consiliul era cel care hotăra mijloacele de a asigura executarea acestei obligaţii. Articolul 11 dădea dreptul fiecărui membru al Ligii să ceară Consiliului sau Adunării Generale discutarea divergenţelor care puteau apărea între respectivul stat şi ceilalţi membri. Un membru al Ligii putea să ceară dezbaterea unor astfel de probleme chiar dacă nu era implicat nemijlocit în aceste divergenţe. Dacă un membru semnatar se considera ameninţat de un atac iminent, el putea să ceară reunirea imediată a Consiliului. Articolele 12, 13, 14 şi 15 reglementau metodele de aplanare a conflictelor internaţionale: procedura de arbitraj, avizul consultativ al Curţii Internaţionale de Justiţie, a cărei instituire era prevăzută de articolul 14, şi mediere, exercitată prin dezbaterile Consiliului sau ale Adunării Generale. Articolele conţineau în plus obligaţia definitivă de a întrebuinţa respectivele metode în orice diferend internaţional care nu putea fi reglementat pe căi diplomatice şi numai după ce aceste metode dovedeau că nu se ajunge la nici un rezultat se putea recurge la război punitiv, dar numai după trecerea a trei luni de la sentinţa dată de unul dintre organismele menţionate. 60


Articolul 16 cuprindea sancţiunile pentru statele care încălcau obligaţiile asumate ca membre ale Ligii. Aceste sancţiuni erau de natură economică, militară, excluderea din Ligă. Sancţiunile economice se declanşau obligatoriu dacă un membru al Ligii recurgea la război, încălcând angajamentele luate prin articolele 12, 13 sau 15; în acest caz se considera comiterea unui act de război îndreptat împotriva tuturor membrilor Ligii. În sistemul pactului nu exista însă vreun organism care să poată impune statelor membre participarea lor la un efort colectiv punitiv pentru salvgardarea securităţii şi a integrităţii teritoriale a unui stat membru. În aceea ce priveşte sancţiunile militare, articolul 16 preciza datoria Consiliului „de a recomanda diverselor guverne interesate efectivele militare terestre sau navale destinate a impune respectarea angajamentelor Ligii”. De aici rezultă faptul că sancţiunile militare nu se declanşau automat sau imediat ca în cazul celor economice, erau însă obligatorii, din moment ce recomandarea Consiliului se referea doar la mărimea efectivelor. În acelaşi timp trebuie avut în vedere faptul că Liga Naţiunilor nu dispunea de o „forţă militară internaţională” care să poată fi folosită atunci când pacea şi securitatea mondială erau în pericol. Eforturile făcute de mulţi jurişti şi oameni politici atât în timpul elaborării Pactului, cât şi ulterior, de a constitui o forţă militară în slujba Ligii Naţiunilor au fost zadarnice. Articolul 17 garanta membrilor semnatari protecţia şi împotriva actelor agresive ale unor state care nu făceau parte din Liga Naţiunilor. Articolul 18 cerea membrilor Ligii să înregistreze la Secretariatul General toate tratatele internaţionale pe care le vor încheia ulterior şi să accepte publicarea lor de către Secretariat. Articolul 19 a dat naştere celor mai aprige controverse, deoarece afirma că „Adunarea poate, din când în când, să invite membrii Ligii să procedeze la o nouă examinare a tratatelor devenite inaplicabile, precum şi a situaţiilor internaţionale a căror menţinere ar putea pune în pericol pacea lumii”. Dacă ne referim la clauzele teritoriale ale tratatelor de pace pe care unele state interesate (revizioniste) le considerau modificabile invocând acest articol 19, ele, practic, nu puteau fi vizate de acest articol pentru că tratatele de pace din 1919-1920 n-au făcut decât să înregistreze în textele lor o configuraţie teritorială ce se realizase practic şi cronologic înainte de deschiderea lucrărilor Conferinţei. Aceste tratate nu puteau fi considerate 61


„neaplicabile” şi nici nu ameninţau pacea lumii. O eventuală punere în discuţie a frontierelor în baza articolului 19 venea în contradicţie cu articolul 10, care cerea respectarea scrupuloasă a acestor frontiere. Articolul 20 abolea toate tratatele care intrau în contradicţie cu Pactul Ligii Naţiunilor şi interzicea pentru viitor încheierea unor astfel de tratate. Articolul 21 permitea încheierea unor acorduri regionale dacă acestea serveau menţinerii păcii, precum „doctrina Monroe”, concesie făcută lui Wilson. Articolele 22, 23, 24 şi 25 consacrau competenţa Ligii Naţiunilor asupra unor probleme nepolitice: preocupări de asigurare a sănătăţii la nivel mondial, transporturi internaţionale, combaterea traficului de droguri, a prostituţiei etc. şi împuterniceau Secretariatul General să instituie măsurile corespunzătoare. Articolul 22 avea o importanţă deosebită pentru că preciza destinul fostelor colonii germane şi al unor teritorii din Imperiul Otoman din Orientul Apropiat şi Mijlociu, trecându-le sub administraţia unor puteri europene şi dominioane britanice sub forma de mandate. Puterile mandatare erau răspunzătoare în faţa Ligii Naţiunilor pentru activitatea lor în teritoriile respective. Puterile coloniale recunoscuseră, aşadar, principiul responsabilităţii şi al dezvoltării regiunilor administrate de ele şi, în felul acesta, s-a iniţiat un proces la capătul căruia se va realiza decolonizarea, precum şi acordarea ajutoarelor de dezvoltare pentru popoarele respective. Statutul Ligii Naţiunilor urma să intre în vigoare după semnarea şi ratificarea tratatului de la Versailles. În felul acesta, existenţa oficială a Ligii a început la 10 ianuarie 1920. Consiliul Ligii s-a reunit prima dată la Paris, la 16 ianuarie 1920, iar prima reuniune a Adunării Generale a avut loc la Geneva, la 15 noiembrie 1920. Evenimentul a fost salutat cu entuziasm în toate marile capitale ale lumii, dar la ora aceea configuraţia politică se schimbase decisiv, şi nu în avantajul Ligii Naţiunilor. III.2. Consacrarea principiului naţionalităţilor Înainte de deschiderea lucrărilor Conferinţei de Pace (18 ianuarie 1919), pe harta Europei apăruseră o serie de state naţionale a căror existenţă nu mai putea fi pusă în discuţie. Un prim grup de state se desprinseseră din fostul imperiu rus şi existenţa lor fusese luată în calcul 62


chiar de tratatul de la Brest Litovsk, anume Finlanda, proclamată la 6 decembrie 1917 şi recunoscută de Rusia Sovietică la 4 ianuarie 1918, apoi cele trei ţări baltice, Lituania (16 februarie 1918), Estonia (24 februarie 1918) şi Letonia (18 noiembrie 1918). Destrămarea Imperiului Habsburgic a dus la proclamarea independenţei Cehoslovaciei la 28 octombrie 1918, a Poloniei la 7 noiembrie 1918 – reunind teritorii poloneze aflate sub stăpânirea Rusiei, Prusiei şi Austriei încă de la sfârşitul secolului al XVIII-lea. Apoi Austria şi-a proclamat independenţa la 12 noiembrie 1918, ca parte a Republicii Germane, urmată de Ungaria la 16 noiembrie. Între 24 noiembrie – 1 decembrie 1918 s-a format Regatul Sârbilor, Croaţilor şi Slovenilor (viitoarea Iugoslavie, care reunea, sub hegemonia Serbiei, Muntenegrul, Bosnia-Herţegovina, Croaţia şi Slovenia – ultimele patru provincii desprinse din Imperiul austro-ungar). În fine, la 1 decembrie 1918, s-a desăvârşit formarea statului naţional unitar român prin unirea Transilvaniei cu patria-mamă, încheindu-se procesul de reunire a teritoriilor româneşti început la 27 martie/8 aprilie prin unirea Basarabiei, respectiv la 28 noiembrie 1918 prin unirea Bucovinei cu România. Toate aceste state nou apărute şi-au trimis reprezentanţii la Conferinţa Păcii. Începută cu mare fast la Versailles, la 18 ianuarie 1919, Conferinţa proclamase ca linii directoare principiile wilsoniene ale egalei îndreptăţiri a tuturor statelor, ale autodeterminării naţionale ş.a. S-a văzut imediat însă că principiile afirmate solemn pe hârtie nu erau respectate în practică. Mai precis, încă de la început s-a operat o împărţire a statelor participante în funcţie de potenţialul lor economic şi militar, în state cu „interese generale” –marile puteri – şi state cu „interese limitate” – restul celorlalte. Hotărârile Conferinţei urma să fie luate de Consiliul celor Zece, adică de către prim-miniştrii şi miniştrii de externe ai S.U.A., Marii Britanii, Franţei, Italiei şi Japoniei. De la 24 martie 1919 s-a hotărât ca în problemele Europei să decidă aşa-numitul Consiliu al Celor Patru, adică preşedintele Wilson, premierul francez Clemenceau, britanicul Lloyd George şi italianul Orlando; decizia a revenit doar primilor trei. În plus, organele de lucru ale Conferinţei au fost create pe parcurs, ceea ce a îngreunat dezbaterile. O altă caracteristică a fost absenţa reprezentanţilor Rusiei Sovietice.

63


Pentru a face faţă presiunilor marilor puteri, delegaţiile României (condusă de Ion I.C. Brătianu), Poloniei, Iugoslaviei, Cehoslovaciei şi Greciei s-au întrunit în mai multe rânduri pentru a stabili demersuri comune. Presa occidentală a numit această atitudine „revoluţia micilor puteri”. Coeziunea acestor state mici s-a spulberat repede în condiţiile divergenţelor apărute la aplicarea principiului autodeterminării naţionale în trasarea noilor frontiere. Divergenţele au fost determinate atât de complexitatea situaţiilor locale, cât şi de lipsa de cunoştinţe specifice privitoare la problemele în litigiu din partea celor ce îşi asumaseră decizia politică. Statele învinse: Germania, Austria, Ungaria, Bulgaria, Imperiul Otoman, nefiind reprezentate la dezbateri au considerat hotărârile Conferinţei drept un dictat al învingătorilor asupra învinşilor. Pentru unele state ca Polonia, Lituania Iugoslavia, Cehoslovacia, divergenţele teritoriale au continuat şi după încheierea lucrărilor Conferinţei şi au marcat relaţiile dintre ele pentru multă vreme. Astfel au apărut divergenţe între Cehoslovacia şi Polonia asupra regiunii Teschen, ocupată la 23 ianuarie 1919 de trupele cehe şi rămasă din vara lui 1920 în stăpânirea Cehoslovaciei. Apoi a apărut un conflict între Regatul iugoslav şi România privind apartenenţa Banatului (vara lui 1919). Decizia marilor puteri de a împărţi această zonă între cele două ţări, după frontiera care există şi astăzi, a dus la plecarea la 2 iulie 1919 a lui Ion I.C. Brătianu de la Conferinţa Păcii şi la demisia lui din funcţia de premier al României, la 12 septembrie 1919, în condiţiile în care Conferinţa i-a cerut în mod imperativ semnarea tratatului de pace cu Austria. Un alt conflict a opus Iugoslavia, Italiei privind apartenenţa oraşului Fiume. La 12 septembrie 1919, oraşul a fost ocupat pentru mai multă vreme de voluntari italieni conduşi de poetul Gabriele d’Annunzio şi „anexat”, Italiei în dispreţul oricărui tratat internaţional. O influenţă decisivă asupra tratatelor de pace au avut-o divergenţele dintre marile puteri care urmăreau fiecare în parte scopuri proprii. Astfel, Franţa învingătoare înţelegea că victoria nu ar fi fost posibilă fără alianţa cu Anglia şi mai ales cu S.U.A. Recuperarea Alsaciei şi Lorenei, fără organizarea vreunui referendum, avea să o confrunte cu o Germanie revanşardă a cărei refacere economică era doar o chestiune de timp. Pentru a împiedica acest lucru, soluţia franceză era să anexeze 64


regiunea Saar şi malul stâng al Rinului unde eventual să se formeze o republică autonomă. Ideea unei Germanii slăbite nu era agreată de premierul britanic Lloyd George. Acesta nu accepta perturbarea echilibrului de putere continental prin hegemonia Franţei. În plus, Germania trebuia să fie un partener important al comerţului englez. Lipsită de flotă şi de colonii, Germania nu mai era un pericol pentru Anglia. Din acest punct de vedere, Lloyd George a reuşit să-l convingă pe Wilson să nu accepte o slăbire prea mare a Germaniei în sensul dorit de Franţa. Preşedintele american considera că orice resentiment ar produce tratatele de pace, ele vor fi aplanate de noul organism internaţional, Liga Naţiunilor. Italia voia să impună cu orice preţ recunoaşterea promisiunilor obţinute prin tratatul cu Antanta din 26 aprilie 1915. Pentru a-şi susţine revendicările în Asia Mică, Italia a recurs la acţiuni militare de forţă debarcând prin surprindere un corp expediţionar la Adalia, în Anatolia, la 2 aprilie 1919. În lunile următoare, o serie de porturi din zonă au fost ocupate de trupele italiene. Soluţia preşedintelui Wilson a fost aceea de a se adresa poporului italian, ignorându-i pe guvernanţi (23 aprilie 1919). Declaraţia americană arăta că pactul de la Londra este un document secret, necunoscut şi nerecunoscut de cele mai multe ţări şi popoare ale Antantei şi care, în noile condiţii ale încheierii războiului, îşi pierduse valabilitatea. Ca atare, preşedintele S.U.A. sfătuia poporul italian să-şi modereze cererile pe baza principiilor fixate pentru încheierea păcii. Demersul american a nemulţumit atât opinia publică italiană, cât şi liderii politici ai ţării, care au părăsit ostentativ conferinţa vreme de două săptămâni. Confruntate cu pericolul extinderii comunismului, marile puteri de la Conferinţa Păcii au dat diferite soluţii: preşedintele Wilson a susţinut rolul Ligii Naţiunilor, Franţa crearea unui „cordon sanitar” format din noile state din centrul şi sud-estul Europei, iar Anglia a considerat că o Germanie puternică se va opune eficient acestei expansiuni. În cazul concret al proclamării republicii comuniste în Ungaria (21 martie 1919), soluţia Antantei a fost să ceară intervenţia României împotriva guvernului bolşevic al lui Bela Khun. Trupele române au ocupat Budapesta de la 4 august la 4 noiembrie 1919 şi au înlăturat regimul comunist.

65


Aplicarea principiului naţionalităţilor nu a fost posibilă în toate cazurile. Astfel, Conferinţa Păcii a respins ideea unirii Austriei cu Germania, la fel ca şi alipirea zonei sudete din Cehia la Germania, deşi locuitorii ei s-au exprimat în acest sens. A existat un studiu elaborat de ministerul de externe al Franţei la 25 octombrie 1918, în care autorii au susţinut avantajele unirii Austriei cu Germania, anume: compensarea pierderilor teritoriale, modificarea axei economice şi politice a Germaniei în detrimentul elementului prusac ş.a., subliniindu-se faptul că mai devreme sau mai târziu această unire este inevitabilă. Sigur că această soluţie politică nu putea fi acceptată de puterile aliate şi asociate, dar respingerea ei a impulsionat propaganda revizionistă germană. Pentru a determina apartenenţa anumitor teritorii ca Silezia Superioară, Eupen, Malmedy, Schleswigul de Nord, Burgenland, s-a recurs la soluţia referendumului popular, dar în unele cazuri contestările au fost inevitabile. Cu toate acestea, Conferinţa Păcii de la Paris a fost prima mare reuniune internaţională unde a fost luată în calcul voinţa popoarelor de a forma state naţionale, independente şi suverane. Frontierele trasate atunci au rămas, cu puţine modificări, în vigoare până în zilele noastre. III.3. Tratatele de pace şi semnificaţia lor Primul dintre cele cinci tratate care au pus capăt războiului mondial din 1914-1918 a fost cel cu Germania, semnat la Versailles la 28 iunie 1919. Acesta fiind tratatul principal, ulterior ansamblul hotărârilor Conferinţei Păcii a fost denumit „sistemul Versailles”. Tratatul avea 440 de articole, grupate în 15 părţi. Prima parte cuprindea cele 26 de articole ale Statutului Ligii Naţiunilor, incluse în aceeaşi formă şi în celelalte tratate încheiate ulterior. Clauzele teritoriale micşorau teritoriul german cu 1/8, iar populaţia cu 1/10, în comparaţie cu anul 1914. Astfel, Alsacia şi Lorena erau cedate Franţei (fără plebiscit), iar regiunile Eupen, Malmedy şi Moresnet, Belgiei. Germania recunoştea crearea unei zone demilitarizate în regiunea Rinului – întreg malul stâng până la frontieră şi 50 km pe malul drept, zonă în care nu avea voie să menţină trupe sau să ridice fortificaţii.

66


Regiunea minieră Saar era trecută sub administraţia Ligii Naţiunilor pentru următorii 15 ani, după care prin plebiscit urma să se decidă apartenenţa acestei regiuni fie la Franţa fie la Germania. Prin plebiscit, nordul regiunii Schleswig a fost cedat Danemarcei (1920), ţară care nu luase parte la război. În răsărit, Germania recunoştea independenţa Poloniei. Acesteia i se ceda un „coridor”, cu oraşul Danzig/Gdansk, pus sub administraţia Ligii Naţiunilor, pentru a i se asigura accesul la Marea Baltică. Poloniei i se mai ceda Silezia Superioară, importantă zonă carboniferă, iar portul Memel/Klaipeda, ocupat de francezi, a fost atribuit Lituaniei în 1923. Germania recunoştea independenţa Cehoslovaciei şi îi ceda un district din Silezia Superioară. La fel, recunoştea şi independenţa Austriei. Coloniile germane au fost trecute sub mandatul puterilor învingătoare, Germania renunţând la toate investiţiile făcute de ea în aceste zone. Clauzele militare limitau armata germană la 100.000 de militari profesionişti. Serviciul militar obligatoriu era abolit, iar Marele Stat Major era desfiinţat. În plus, Germania nu avea voie să deţină artilerie grea, tancuri, avioane militare, submarine. Efectivele flotei erau limitate la 15.000 militari şi nu putea avea decât nave uşoare. Clauzele economice ale tratatului porneau de la premisa vinovăţiei exclusive a Germaniei în declanşarea conflagraţiei mondiale şi aceasta constituia baza juridică a obligaţiei de a plăti reparaţii către ţările cu care se aflase în conflict. Cuantumul reparaţiilor urma să fie fixat ulterior. Până la 1 mai 1921 i se cerea o primă cotă de 20 de miliarde mărci aur. În tratat au fost specificate modalităţile de plată şi sectoarele din care trebuia efectuate plăţile: aur, devize, hârtii de valoare, buget, flotă, producţia curentă (cărbuni, textile etc.), materii prime ş.a. Sarcina aruncată asupra Germaniei era uriaşă. Conferinţa de la Spa din 5-16 iulie 1920 a fixat cotele de reparaţii: Franţa 52%, Anglia 22%, Italia 10%, România 1% ş.a. Conferinţa de la Londra din 24 aprilie – 5 mai 1921 a fixat suma totală a reparaţiilor la 132 miliarde mărci aur plătibili în 30 de ani. Cercurile diriguitoare ale economiei germane au ripostat acestor cereri provocând un haos economic şi o inflaţie uriaşă, iar propaganda revanşistă germană a întreţinut cu tenacitate nemulţumirea opiniei 67


publice, prezentând tratatul de pace drept cauză a tuturor relelor din Germania. Delegaţia germană a fost invitată la Paris şi la 7 mai, în cadrul unei ceremonii prezidate de Clemenceau, i s-au prezentat toate aceste condiţii, cerându-i-se acceptarea în bloc, fără vreo negociere, în termen de 15 zile. Indignarea opiniei publice germane a fost uriaşă, dar la 22 iunie, sub ameninţarea ocupării Germaniei de către aliaţi, Adunarea naţională a Germaniei a hotărât acceptarea tratatului. Acesta a fost semnat la 28 iunie 1919, în Sala Oglinzilor, din palatul de la Versailles, acolo unde în 1871 se proclamase Imperiul German. Tot în acea zi, Anglia şi S.U.A. au semnat un tratat de ajutor reciproc cu Franţa, angajându-se să o sprijine în cazul unui atac german, ca o compensaţie pentru faptul că Franţa renunţase la graniţa strategică de pe Rin. Ulterior, neratificarea tratatului de la Versailles de către S.U.A. a lipsit acest tratat de orice valoare practică. Tratatul cu Austria a fost semnat la 10 septembrie 1919, la Saint Germain en Laye. Articolul 88 preciza faptul că independenţa Austriei este alienabilă numai cu consimţământul Consiliului Ligii Naţiunilor. Austria recunoştea independenţa tuturor statelor vecine, inclusiv a celor care anterior făcuseră parte din Austro-Ungaria. Erau menţionate teritoriile care intrau în componenţa ţărilor vecine: Boemia, Moravia şi Slovacia formau Cehoslovacia, Galiţia a intrat în componenţa Poloniei, Slovenia şi Bosnia-Herţegovina intrau în componenţa Iugoslaviei. Italia primea Tirolul de sud, Istria, Craina şi oraşul Zara. Se recunoştea apartenenţa Bucovinei, Banatului şi a Transilvaniei la România. Aceasta din urmă accepta „inserarea într-un tratat cu principalele Puteri aliate şi asociate a dispoziţiilor pe care aceste puteri le vor considera necesare pentru a proteja în România interesele locuitorilor care diferă de majoritatea populaţiei prin rasă, limbă sau religie”. În plus, România îşi asuma o cotă parte din datoria fostului Imperiu al Austriei. Prin tratatul de pace, Austria îşi limita armata la 30.000 de militari şi se obliga să plătească reparaţii. Ca primă cotă i se lua întreaga flotă comercială şi de pescuit. Un articol special interzicea Anschluss-ul (alipirea la Germania). Dependentă de marile puteri occidentale, Austria avea să beneficieze de un împrumut sub garanţia Ligii Naţiunilor de 650 milioane coroane aur din partea Angliei, Franţei, Italiei şi Cehoslovaciei ca sprijin pentru menţinerea independenţei politice. 68


Tratatul de pace cu Bulgaria s-a semnat la Neuilly sur Seine, la 27 noiembrie 1919. Bulgaria ceda Greciei Tracia apuseană, pierzând astfel ieşirea la Marea Egee; o serie de oraşe erau cedate Iugoslaviei. Graniţa cu România rămânea cea fixată prin tratatul de pace de la Bucureşti din 10 august 1913. Armata bulgară era limitată la 20.000 de militari, fiindu-i interzise deţinerea de avioane şi nave de luptă. Tratatul de pace cu Ungaria s-a semnat la Trianon, la 4 iunie 1920. Semnarea lui a fost precedată de o intensă activitate diplomatică a Budapestei, care a încercat să cointereseze economic puterile occidentale, mai ales Franţa, în proiectul unei aşa-numite Confederaţii danubiene, având ca centru Viena şi care ar fi grupat cehii, polonezii, slovacii, ungurii şi românii, o barieră în faţa imperialismului german şi a expansiunii sovietice. Sprijinit iniţial de Franţa în mod discret, proiectul a eşuat din cauza suspiciunilor britanice şi a opoziţiei exprimate de toţi vecinii Ungariei. Prin tratatul de la Trianon, Ungaria recunoştea independenţa Austriei, României, Regatului Sârbo-Croato-Sloven şi a Cehoslovaciei. Recunoştea apartenenţa Transilvaniei, Banatului, Maramureşului şi Crişanei la România. Voivodina, Bačka, Croaţia şi Banatul sârbesc intrau în componenţa Iugoslaviei, iar Slovacia şi Ucraina Subcarpatică în componenţa Cehoslovaciei. În privinţa României se reiterau aceleaşi clauze ale unui tratat al minorităţilor ca şi în cazul tratatului cu Austria. Ungariei i se reducea armata la 35.000 de militari şi i se impunea plata reparaţiilor de război a căror sumă nu a fost fixată definitiv. Tratatul cu Imperiul Otoman a fost semnat la Sévres, la 10 august 1920. În condiţiile în care guvernul sultanului nu mai reprezenta pe nimeni, iar revoluţia kemalistă a schimbat complet situaţia din zonă, tratatul nu a fost aplicat şi s-a ajuns la convocarea, la 20 noiembrie 1922, a conferinţei de la Lausanne, cu participarea marilor puteri ale Antantei şi a ţărilor balcanice: Grecia, Iugoslavia şi România. Conferinţa s-a încheiat la 24 iulie 1923 prin semnarea Tratatului cu Turcia şi a Convenţiei Strâmtorilor. Turcia renunţa la fostele ei posesiuni din ţările arabe, dar păstra toate teritoriile naţionale. Noul stat naţional prelua datoria otomană şi 69


accepta preluarea proprietăţilor germane şi austro-ungare de către puterile Antantei. Convenţia Strâmtorilor prevedea demilitarizarea lor, adică distrugerea fortificaţiilor de coastă şi instituirea unei Comisii internaţionale care să urmărească navigaţia, deşi erau considerate teritorii turce. Se prevedea libera trecere a navelor comerciale şi de război ale tuturor ţărilor atât pe timp de pace, cât şi pe timp de război, cu restricţia ca flota introdusă în Marea Neagră de o ţară străină să nu întreacă flota celui mai puternic stat riveran şi să atingă maximum 30.000 tone. Această convenţie a fost semnată şi de către U.R.S.S. Tratatele de pace conţinând ca parte integrantă, în preambul, Pactul Societăţii Naţiunilor, constituiau împreună cu acesta garanţia generală a ordinii teritoriale şi politice existente după 1918. Ele consacrau principiul naţionalităţilor care stătea la baza tuturor actelor de autodeterminare, constituire, reconstituire şi desăvârşire a statelor suverane şi unitare realizate în 1918. Luate în ansamblu, documentele sus-menţionate răspundeau cerinţelor timpului, necesităţilor de progres, pace, dezvoltare, colaborare internaţională. Ele reflectau concepţii, teze, idei noi, progresiste ce încheiau o lungă perioadă de căutări, de încercări pentru a găsi formule pentru o organizare politică internaţională din care să fie excluse ameninţarea, arbitrariul, războiul, inegalitatea dintre state şi naţiuni, o organizare în care raporturile dintre popoare să nu permită existenţa unor forţe diriguitoare cu caracter suprastatal. Pactul Societăţii Naţiunilor – concretizând prima experienţă de acest fel din istorie – a încercat să stabilească un raport direct între pace şi justiţie internaţională şi, în parte, a reuşit. Pactul, departe de a fi perfect, era perfectibil; această din urmă posibilitate – care devenită realitate ar fi asigurat pacea şi securitatea tuturor popoarelor – cerea însă în mod imperativ o lealitate desăvârşită a tuturor membrilor societăţii, o încredere reciprocă deplină, o colaborare fără suspiciuni, cu alte cuvinte o moralitate internaţională fără fisuri. Or, toate acestea au rămas în faza de deziderat. Wilson însuşi spusese în 1918: „Nu putem vorbi de ordine internaţională şi de pace dacă guvernele nu vor ajunge să renunţe la practicile imorale ale trecutului”. Viitorul a confirmat această apreciere. Preşedintele Wilson a fost însă cel care prin atitudinea sa intransigentă a dat o grea lovitură Ligii Naţiunilor. A susţinut în dezbaterile legislativului american acceptarea în bloc a Statutului Ligii şi 70


când acest lucru a fost refuzat – în urma unor aprige controverse legate mai ales de articolul 10 – a cerut propriilor susţinători să voteze împotriva ratificării. Votul decisiv a avut loc la 19 martie 1920 şi Senatul a refuzat să ratifice Statutul Ligii Naţiunilor şi tratatul de la Versailles, marcând retragerea Statelor Unite spre izolaţionism politic. În condiţiile în care a fost respinsă participarea Rusiei Sovietice la reglementarea păcii, funcţionarea organizaţiei menită să supravegheze respectarea tratatelor internaţionale a suferit de carenţe care nu vor întârzia să se agraveze.

71


IV. CONFIGURAŢIA POLITICO-MILITARĂ A EUROPEI INTERBELICE

IV.1. Între sistemul de la Versailles şi acordurile de la Locarno Soluţiile politice şi militare adoptate de învingătorii din prima conflagraţie mondială nu au putut asigura pacea şi securitatea continentului european. Disensiunile dintre învingători, dorinţele revanşarde de revizuire a ceea ce învinşii considerau a fi o pace dictată, slăbiciunea noilor state în raport cu tendinţele agresive ale marilor puteri contestatare, toate acestea au făcut să apară imediat germenii viitoarelor confruntări. La începutul secolului al XX-lea, a avut loc împărţirea Europei în blocuri militare organizate pe trei paliere: puterile occidentale ale Antantei – Anglia şi Franţa –, apoi Puterile Centrale şi, în fine, Rusia. Încheierea tratatelor de pace a determinat o regrupare a ţărilor europene într-o structură cu patru paliere în funcţie de raportarea la noile realităţi ale continentului. Primul palier era cel al învingătorilor – Anglia şi Franţa – marile puteri garante ale sistemului de pace, în condiţiile în care S.U.A. şi Rusia Sovietică nu erau implicate în activitatea Ligii Naţiunilor. Era de aşteptat ca învingătorii să ducă o politică comună de apărare a sistemului de la Versailles, dar interesele lor diferite şi raportarea diferită la Germania nu au făcut posibil acest lucru. Franţa nu uitase înfrângerea din 1871 şi înţelesese clar că dacă în 1914 s-ar fi confruntat singură cu Germania s-ar fi repetat catastrofa de atunci. Din acest motiv, Franţa insistase la Conferinţa Păcii pentru stabilirea unei frontiere strategice pe Rin şi pentru eventuala creare a unui stat tampon în zonă. Opoziţia Angliei şi S.U.A., după cum am văzut, împiedicase acest deziderat, oferindu-i în schimb Franţei tratatul de alianţă din 28 iunie 1919. Dar prin respingerea de către Senatul S.U.A. a Tratatului de la Versailles şi a Pactului Ligii Naţiunilor, Franţa pierduse şi 72


sprijinul american şi pe cel britanic, care era condiţionat de cel dintâi. Franţa se vedea astfel redusă la promisiunile, destul de nesigure, ale sprijinului englez. Conturarea ameninţătoare a unui pericol revanşard german a determinat acţiunile ulterioare ale Franţei: respingerea oricărei propuneri de dezarmare în spiritul Pactului Societăţii Naţiunilor, susţinerea cererilor de reparaţii din partea Germaniei, văzute ca o modalitate de a împiedica relansarea economiei germane şi, implicit, refacerea potenţialului german, alianţe cu vecinii de la est ai Germaniei: Polonia, Cehoslovacia, România care să contrabalanseze sprijinul pe care îl voia din partea puterilor maritime Anglia şi S.U.A. Această politică de ostilitate nedisimulată faţă de Germania nu putea avea alt rezultat decât întărirea curentului revanşard german, adică tocmai lucrul de care Franţa se temea cel mai mult. Premierul britanic Lloyd George a căutat să explice conducerii politice şi militare franceze aceste aspecte în aşa-numitul Memorandum de la Fontainebleau din 25 martie 1919, în care arătase că o permanentă diminuare politică, economică şi militară a Germaniei nu este nici posibilă, nici dezirabilă, că noul sistem de securitate europeană poate avea durabilitate numai dacă va reuşi să-i concilieze pe învinşi cu hotărârile ce urmează a fi luate. În caz contrar, urmau nu numai activarea tendinţelor revanşarde germane, ci şi o alianţă a Germaniei cu Rusia Sovietică, prefigurată chiar de încheierea păcii de la Brest Litovsk din martie 1918. Anglia avea o altă atitudine faţă de Germania în condiţiile în care nu se mai simţea ameninţată de flota acesteia. Considera că o Germanie amputată nu va fi în stare să plătească despăgubirile de război, de aceea era dispusă la o politică de conciliere, appeasement politics, care va începe chiar odată cu primii ani ai deceniului al treilea. Anglia era mai puţin interesată de o implicare pe continent şi urmărea, în primul rând, menţinerea uriaşului ei imperiu colonial, pe care îl vedea ameninţat de o repetare a conflagraţiei mondiale. De aici un motiv în plus de a face concesii pentru menţinerea păcii. Cât despre susţinerea pe care Franţa voia să o acorde noilor state, Anglia considera că aceasta nu va duce decât la accentuarea divizării Europei şi la constituirea unei alianţe opuse. În pofida deosebirilor de interese, Franţa era cea care avea nevoie de sprijinul britanic în orice fel de acţiune politico-diplomatică şi militară. Al doilea palier era cel al nemulţumiţilor şi reunea o ţară învinsă – Germania – şi una învingătoare – Italia. 73


În Germania, revoluţia care instaurase republica nu a afectat elitele conducătoare de pe vremea imperiului; se crease aşadar „o republică fără republicani”. Aceste elite au urmărit refacerea statutului de mare putere al Germaniei şi implicit revizuirea tratatelor de pace. Acest ultim deziderat figura în programele tuturor partidelor germane. Simptomatic pentru societatea germană a fost neacceptarea ideii de înfrângere, răspândindu-se ideea că Germania ar fi dus un război de apărare împotriva lumii întregi, pe care l-ar fi pierdut din cauza „trădării” socialiştilor (legenda „loviturii de pumnal”). Liderii militari, Ludendorff şi Hindenburg, s-au bucurat de un imens prestigiu în opinia publică germană. Cel dintâi a sprijinit iniţial prima tentativă a lui Hitler de a prelua puterea prin violenţă („puciul de berărie” de la München din 9 noiembrie 1923), iar cel de-al doilea a fost ales preşedinte al republicii – deşi era un monarhist notoriu – în anul 1925 şi reales în 1932, după un al doilea tur de scrutin în care l-a învins pe Hitler. Aceste opţiuni politice reflectă dorinţele revanşarde ale majorităţii societăţii germane. Practic, nimeni din Germania nu a vrut să înţeleagă avantajele de politică externă pe care ţara lor le obţinuse după război: încetarea ostilităţii din partea Angliei şi a S.U.A., lipsa presiunii din răsărit din partea imperiului rus, vecinătatea cu state mai mici care aveau nevoie de importul de tehnologie germană. Cu toate avantajele dobândite, până în 1932, în lichidarea problemei reparaţiilor de război şi obţinerea egalităţii în drepturi cu celelalte mari puteri, a fost opţiunea majorităţii poporului german de a refuza şansa oferită de democraţie şi a-şi încredinţa destinele unui aventurier. Italia era la fel de nemulţumită ca şi Germania de faptul că promisiunile Antantei nu se împliniseră şi nu obţinuse teritoriile care ar fi transformat-o într-o mare putere. Pe acest fond al resentimentelor şi al temerilor legate de ascensiunea stângii comuniste s-a consolidat mişcarea fascistă condusă de Benito Mussolini. Ajuns prim-ministru la 23 octombrie 1922, Mussolini a instaurat rapid un regim de dictatură şi a susţinut revizuirea tratatelor de pace. Ambiţiile sale de a transforma Italia într-o mare putere vizau Balcanii, unde va intra în conflict cu Iugoslavia şi Grecia, şi Marea Mediterană, unde se va confrunta cu Anglia, interesată de a păstra controlul asupra acestei verigi esenţiale în sistemul ei de comunicaţii.

74


Palierul al treilea reunea statele europene de la Marea Baltică la Marea Egee. Unele dintre ele, am văzut că-şi datorau apariţia pe hartă desprinderii din imperiile rus, austro-ungar şi german, precum Finlanda, Ţările Baltice, Cehoslovacia şi Polonia. Altele îşi realizaseră unitatea naţională reunind teritorii aflate sub stăpânirea imperiilor sus-menţionate – era cazul României şi Iugoslaviei. Integritatea lor teritorială era garantată de sistemul de la Versailles. Franţa dorea ca aceste state să fie un „cordon sanitar” care să separe Rusia bolşevică de Europa şi să ţină în şah Germania. Era însă evident că aceste ţări nu-şi puteau îndeplini rolul decât cu sprijinul susţinut al puterilor garante ale tratatelor de pace. S-a văzut însă că Franţa şi Anglia nu aveau aceleaşi interese pe continent. Tot în această zonă se aflau şi cele două state mai mici, învinse, Ungaria şi Bulgaria, care şi-au declarat deschis intenţia de a revizui tratatele. Chiar dacă prin forţa lor proprie nu constituiau un pericol, aceste state puteau periclita stabilitatea continentului, încheind alianţe cu cele două mari puteri revizioniste Germania sau Italia. Deşi nu au renunţat niciodată la pretenţiile lor revizioniste, ele au fost primite în Societatea Naţiunilor: Bulgaria în decembrie 1920 împreună cu Austria, iar Ungaria în septembrie 1922. Dintre ţările beneficiare ale Tratatului de la Versailles, Polonia a fost singura care nu s-a mulţumit cu frontierele trasate la Conferinţă. La 9 decembrie 1919, lordul Curzon trasase „linia” ce-i va purta numele (o linie verticală ce trecea prin Brest Litovsk) menită să constituie graniţa Poloniei cu Rusia Sovietică. La 25 aprilie 1920, Polonia a declanşat un război împotriva Rusiei Sovietice, cucerind o bună parte din Ucraina şi Galiţia. Contraofensiva sovietică a respins trupele poloneze până în apropierea Varşoviei. Acolo, la 15 august 1920, s-a produs o răsturnare de situaţie în urma căreia polonezii, până la 12 octombrie, au recuperat o bună parte din teritoriile cucerite. În anul următor s-a semnat pacea de la Riga (12 mai 1921) între Polonia şi Rusia Sovietică, prin care Poloniei i s-au recunoscut cuceririle şi astfel aceasta a ajuns de două ori mai mare decât preconizase Conferinţa păcii. Avea cele mai multe minorităţi naţionale: din 27 de milioane, cât număra populaţia ei, o treime erau ruteni, ucrainieni, bieloruşi, germani, plus 3 milioane de evrei. Aceştia tindeau să fie de partea germanilor şi ucrainienilor, aveau 30 de deputaţi în Seim şi formau majoritatea în unele oraşe. 75


Franţa a susţinut politica poloneză şi rezultatul a fost semnarea unui tratat politic franco-polon, la 19 februarie 1921, care prevedea în mod expres consultarea părţilor asupra tuturor chestiunilor de interes comun. Probleme legate de minorităţile naţionale existau şi în Cehoslovacia, unde alături de 8,7 milioane de cehi şi slovaci trăiau 3,1 milioane germani, 0,7 milioane maghiari, 0,4 milioane ruteni. O rivalitate surdă mocnea între naţionalităţile din regatul sârbo-croato-sloven, viitoarea Iugoslavie. Din acest punct de vedere, în România problema era mai puţin acută, deoarece aproape ¾ din populaţie erau români şi nici una din minorităţi nu depăşea 8 procente. La tensiunile existente în zonă se adăugau presiunea şi contestarea venite din partea palierului patru al Europei: Rusia Sovietică. Cu graniţele retrase mai spre est, ca urmare a apariţiei noilor state, Rusia Sovietică nu a recunoscut noua ordine europeană, chiar dacă formal a acceptat pe parcursul anului 1920 existenţa politică a ţărilor desprinse din fostul imperiu rus. Aşa a fost recunoscută independenţa Estoniei (2 februarie), a Lituaniei (12 iulie), a Letoniei (11 august) şi a Finlandei (14 octombrie), la scurt timp după ce la 12 octombrie 1920 se angajaseră negocieri de pace cu Polonia, la Riga. Nici una din recunoaşteri nu conţinea vreo garanţie de respectare a integrităţii teritoriale a statelor respective. Instaurarea regimului totalitar comunist nu a modificat tradiţia expansionistă preluată de la fostul imperiu rus, iar destrămarea Imperiului Habsburgic şi abolirea monarhiei în Germania erau elemente de facilitare a acestei expansiuni, şi nu impedimente. Chiar din primele luni ale păcii, expansionismul politic sovietic s-a manifestat sub forma exportului de revoluţie întreprins sub auspiciile Internaţionalei a III-a comuniste, întemeiată la Moscova, în martie 1919. Toate partidele comuniste din lume au fost invitate la afiliere şi cele mai multe au beneficiat de sprijinul sovietic, atât cele puternice, din marile ţări occidentale, cât şi cele mai slabe din centrul şi sud-estul Europei. Un val de greve generale şi manifestaţii de stradă a măturat continentul în aşa-numita epocă a „avântului revoluţionar” (1919-1922), dar nu s-a reuşit în nicio ţară instalarea vreunui regim comunist viabil. Pericolul a neliniştit însă toate statele Europei, chiar dacă momentan slăbiciunea şi epuizarea Rusiei în urma războiului civil nu permiteau o implicare activă într-o politică revizionistă. Răspunsul Europei în anii ’20 la provocarea sovietică a fost izolarea diplomatică a Rusiei. 76


În aceste condiţii, Franţa şi-a urmărit interesele pe continent pe două direcţii: pe de o parte, a urmărit ca prin aplicarea principiului reparaţiilor să slăbească economia germană şi, pe de altă parte, a iniţiat o politică de alianţe regionale cu ţările din palierul trei, întărind „cordonul sanitar”, menit să limiteze influenţa comunistă asupra Occidentului şi a Germaniei şi să constituie o contrapondere împotriva acesteia din urmă. Ambele politici erau justificate. În fond, şi Franţa îşi plătise datoriile faţă de Germania după războiul din 1870-1871, iar pericolul revanşist german, bulgar şi maghiar cerea concertarea eforturilor politice cu ţările din „cordonul sanitar”. În condiţiile în care Germania nu era în măsură să-şi plătească datoriile, Franţa a trecut la aplicarea de sancţiuni şi a ocupat centrele industriale Frankfurt şi Darmstadt din zona carboniferă a Ruhrului, la 6 aprilie 1920. Ocupaţia a durat doar până la 17 mai, dar a arătat disponibilitatea Franţei de a impune prin forţă respectarea obligaţiilor care fuseseră impuse Germaniei. Tot sub ameninţarea ocupării Ruhr-ului, Reichstagul german a fost nevoit să accepte decizia Comisiei de reparaţii, întrunită la Londra (25 aprilie – 5 mai 1921), care fixase cuantumul reparaţiilor la suma de 132 de miliarde mărci aur. Pentru dominarea zonei central-europene, Franţei i-ar fi fost utilă so-luţia propusă de Ungaria, adică crearea unei Confederaţii danubiene, care îi aducea şi importante avantaje economice oferite de Ungaria printro eventuală concesionare a căilor ferate şi a reglementării cursului Dunării. De aceea, Franţa nu s-a grăbit să ratifice tratatul de la Trianon, provocând îngrijorarea vecinilor Ungariei: România, Cehoslovacia, Iugoslavia. Acestea din urmă, împreună cu Polonia, au semnat la Sévres un tratat al frontierelor (10 august 1920), iar la 14 august s-a încheiat o alianţă defensivă între Cehoslovacia şi Iugoslavia la care a fost invitată să adere şi România. Răspunsul ministrului de externe român Take Ionescu a fost afirmativ, dar acesta a subliniat necesitatea creării unei alianţe mai largi în care să intre şi Polonia şi Grecia. Opoziţia fermă a celor trei ţări vecine Ungariei a fost cea care a dus la eşuarea planului Confederaţiei danubiene. Acelaşi front comun l-au făcut aceste ţări şi faţă de dorinţa Franţei de a le vedea implicate în războiul polono-sovietic. Acesta a fost suportul politic pe care s-a construit alianţa, ulterior denumită Mica Înţelegere. În septembrie şi octombrie 1920, Take Ionescu 77


a vizitat Parisul şi Londra şi a obţinut acceptul liderilor A. Millerand şi Leygues, respectiv Lloyd George pentru proiectul său. La fel şi Italia s-a pronunţat favorabil. În fond, o consolidare a spaţiului central-european servea şi intereselor puterilor occidentale. Convenţia româno-polonă din 3 martie 1921 părea să fie o primă etapă a acestui plan. Ea a fost urmată de o convenţie asemănătoare încheiată de România cu Cehoslovacia la 23 aprilie 1921, urmată de cea cu Iugoslavia la 7 iunie 1921. La începutul lui noiembrie 1921 s-a încheiat tratatul de neutralitate dintre Polonia şi Cehoslovacia, dar cu toate acestea litigiul dintre cele două ţări legat de regiunea Teschen, ocupată de cehi, a împiedicat aderarea Poloniei la Mica Înţelegere. Aceasta a rămas constituită din România, Cehoslovacia şi Iugoslavia. Conţinutul tratatelor încheiate între cele trei ţări era similar. Ele îşi garantau reciproc frontierele aşa cum erau trasate prin tratatele de pace şi îşi promiteau sprijin reciproc în cazul unui atac din partea Ungariei, respectiv Bulgariei. Convenţii comerciale întregeau convenţiile politice şi militare. A fost prima alianţă încheiată în spiritul Pactului Societăţii Naţiunilor, cu scopul declarat de a apăra statu-quo-ul european. Era deschisă spre aderare oricărui stat din zonă, inclusiv Ungariei şi Bulgariei. Nu exista însă nici o garanţie în cazul în care România ar fi fost atacată de Rusia Sovietică, Cehoslovacia de Germania sau Iugoslavia de Italia. Formarea Micii Înţelegeri a influenţat iniţial cursul evenimentelor în sensul dorit de statele semnatare. Astfel, Franţa a ratificat în iulie 1921 Tratatul de la Trianon şi, ulterior, şi-a exprimat sprijinul pentru această alianţă de garantare a statu-quo-ului. În acest sens, a încheiat o convenţie de alianţă defensivă cu Cehoslovacia la 24 ianuarie 1924, după modelul celei încheiate cu Polonia la 19 februarie 1921. Această activitate diplomatică a Franţei nu a fost susţinută de Anglia, care o considera drept o reluare a politicii de alianţe anterioară lui 1914. Oamenii politici englezi, ca Lloyd George, de exemplu, considerau că o grupare a statelor apărătoare a statu-quo-ului, departe de a-l întări, va contribui doar la adâncirea divizării Europei şi la o grupare similară a statelor revizioniste. Evenimentele au confirmat aceste previziuni. Lloyd George susţinea ideea negocierilor cu Rusia Sovietică, considerând că în momentul în care aceasta va intra pe piaţa europeană „comunismul va dispărea”. Izolarea Rusiei, tratarea ei ca un paria nu ar putea duce decât la alianţa cu celălalt paria al Europei, Germania, alianţă 78


ce ar fi periclitat pacea şi stabilitatea continentului. În plus, un tratat comercial cu sovieticii ar fi ajutat economia Marii Britanii, confruntată cu o gravă recesiune. În aceste condiţii s-a ajuns la semnarea acordului comercial anglo-sovietic din 16 martie 1921. Printre prevederile tratatului erau angajamentul fiecărei părţi de a nu duce o propagandă ostilă partenerului şi recunoaşterea de principiu, din partea guvernului sovietic, a datoriilor faţă de firmele particulare din Marea Britanie, cărora nu li se plătise pentru mărfurile furnizate Rusiei în timpul războiului. De la începutul anului 1920, reglementarea problemelor politice şi economice europene se desfăşura prin intermediul unor conferinţe diplomatice; până la începutul lui 1923 au avut loc 22 de astfel de reuniuni. La Conferinţa de la Cannes, din ianuarie 1922, Lloyd George a lansat ideea unei conferinţe internaţionale, cu participarea Germaniei şi a Rusiei Sovietice, pentru găsirea unor soluţii menite să scoată Europa din criza economică în care se afla. Premierul britanic spera să extindă cadrul acordului anglo-sovietic şi să readucă Rusia pe făgaşul structurii economice europene. Conferinţa urma să se desfăşoare la Genova, între 9 aprilie – 16 mai 1922. În acel moment însă, colaborarea economică şi militară germano-sovietică se desfăşura de mai mulţi ani pe multiple planuri. Se încheiaseră acorduri la nivel de state majore în aprilie 1919, martie 1921 şi o convenţie militară secretă la Berlin, la 3 aprilie 1922, prin care Germania livra Armatei Roşii material şi muniţii pentru 180 de regimente, iar Rusia se angaja să accepte construcţia de fabrici de armament german pe teritoriul ei. Încă din 6 mai 1921 se încheiase la Berlin un acord comercial germano-sovietic, iar în decembrie 1921 se crease în Germania o „Comisie de studii economice pentru Rusia” pentru a organiza refacerea economiei ruse. În aceste condiţii era previzibil că, la conferinţa de la Genova, Rusia avea toate motivele să refuze plata despăgubirilor pentru importantele investiţii pe care le făcuseră ţările occidentale înainte de război în economia rusească. La fel de firească a fost întâlnirea delegaţiilor sovietică şi germană la Rapallo (în apropierea Genovei), la 16 aprilie 1922, unde miniştrii de externe Cicerin şi Rathenau au semnat un tratat de colaborare. Cele două părţi au convenit să renunţe reciproc la rambursarea datoriilor de război şi a celor legate de pagubele produse de război, să reia imediat relaţiile diplomatice, iar relaţiile comerciale şi 79


economice să se desfăşoare pe baza clauzei naţiunii celei mai favorizate. Ulterior, într-o şedinţă a Reichstagului s-a afirmat că acest tratat fusese pregătit şi finisat în întregime la Berlin. Prima reacţie a statelor participante la Conferinţa de la Genova faţă de tratatul de la Rapallo a constituit-o scrisoarea colectivă de protest din 18 aprilie 1922. Ulterior, serviciul juridic al Comisiei de reparaţii a arătat că prin acest tratat Germania încălca prevederile tratatului de la Versailles (art. 248) şi cerea ca guvernul german să precizeze modul de aplicare a tuturor prevederilor asumate la Rapallo. Tratatul germano-sovietic a dat o puternică lovitură întregului sistem al păcii şi securităţii postbelice. De altfel, delegaţia germană a declarat că instrucţiunile cu care venise cereau evitarea oricărui act ce ar putea echivala cu aprobarea dispoziţiilor de la Versailles. În ceea ce o privea, delegaţia sovietică, aducând în discuţie formula unui pact de neagresiune între Rusia şi vecinii ei din Europa, a afirmat că noţiunea de respectare a statu-quo-ului teritorial prezent nu presupunea, sub nici o formă, recunoaşterea acestui statu-quo, apreciere care contravenea de fapt normelor dreptului internaţional. Ca exemplu, se cita cazul litigiului dintre România şi Ucraina, apreciindu-se că Basarabia este „ocupată” de către România. Conferinţa de la Genova s-a încheiat cu un eşec, fără a contribui cu nimic la atingerea scopurilor propuse. La conferinţa de la Londra, din 7-14 august 1922, privind problema reparaţiilor, Franţa a refuzat cererea germană de moratoriu pe 1922 şi a cerut adoptarea imediată a „gajului productiv”, adică ocuparea bazinului carbonifer al Ruhr-ului, soluţie împotriva căreia s-a pronunţat premierul britanic Lloyd George. La 27 noiembrie 1922, Franţa s-a hotărât în mod unilateral pentru aplicarea acestei măsuri, iar trupele franco-belgiene au ocupat zona Ruhr, la 11 ianuarie 1923. Prin acest gest, premierul francez Poincaré spera să consolideze poziţia Franţei la următoarele negocieri diplomatice. Iniţial, guvernul britanic nu a condamnat în mod deschis Franţa. Ocuparea Ruhr-ului şi „rezistenţa pasivă” ordonată de guvernul german în zonă împotriva acestei executări silite au determinat în Marea Britanie o creştere a exportului şi o scădere a şomajului. Lucrurile s-au deteriorat în condiţiile în care Franţa a susţinut mişcări separatiste în Renania, în octombrie 1923. S-a ajuns la o iminentă rupere a relaţiilor anglo-franceze. 80


Soluţia a fost convocarea unei conferinţe internaţionale a reparaţiilor, cu participarea S.U.A., şi un moratoriu pentru datoriile Germaniei. Londra a apreciat că politica franceză a gajului productiv este contrară tratatului de la Versailles (23 octombrie 1923). În aprilie 1924, un comitet de experţi pentru reparaţii condus de bancherul american Dawes a aprobat un sistem de sprijinire financiară a Germaniei, pentru ca aceasta să-şi poată plăti datoriile, sistem a cărui componentă esenţială era un împrumut de 800 milioane mărci aur. Evacuarea Ruhr-ului urma să se facă progresiv, în raport cu plata reparaţiilor. Dar venirea la putere în Marea Britanie a laburistului Ramsay MacDonald, lider favorabil revizuirii tratatului de la Versailles, a dat Germaniei posibilitatea să negocieze aplicarea planului Dawes. Acest lucru s-a realizat la Conferinţa de la Londra, din 16 iulie – 16 august 1924, unde alături de marile puteri au luat parte şi reprezentanţii ţărilor mici, ca Grecia, România, Iugoslavia, Portugalia. Aproape în întregime însă, lucrările Conferinţei s-au desfăşurat între Anglia, Franţa, S.U.A. şi, ulterior, Germania. A fost prima oară după război când Germania, datorită influenţei britanice, a luat parte la o conferinţă internaţională pe picior de egalitate cu marile puteri. Franţa a suferit o înfrângere, în sensul că s-a condamnat politica „gajului productiv”, iar aplicarea planului Dawes a fost revizuită, excluzându-se pe viitor controlul şi sancţiunile în problema reparaţiilor. Motivul îl reprezenta înţelegerea dintre banca americană Morgan, care avea rolul principal în creditul acordat Germaniei, şi Banca Angliei, prin care se urmărea anularea tuturor elementelor ce favorizau posibilităţile Franţei de imixtiune economică şi militară în Germania, în special în Ruhr, în speranţa unor mari profituri. Prin aceste hotărâri, concepţia de conciliere (appeasement) faţă de Germania revizionistă şi revanşardă s-a instaurat definitiv în politica externă britanică şi, implicit, în cea franceză. Principiul de „acordare” a politicii Franţei la cea a Marii Britanii în aceste probleme fundamentale ale vieţii internaţionale se va reflecta în toate marile decizii ce vor fi luate în perioada următoare, mergând până în 1938-1939. Faţă de această situaţie, soluţia Franţei a fost aceea de a propune Marii Britanii, la 11 august 1924, un pact defensiv de securitate, cu asocierea Belgiei, completat cu un pact de neagresiune franco-german, 81


acorduri menite să suplinească tratatul de garanţie din 28 iunie 1919. Iniţial, Marea Britanie nu a acceptat ideea unei astfel de alianţe. Dar în urma rezultatelor conferinţei de la Londra, ministrul german de externe, Gustav Stresemann, a trimis un memorandum marilor puteri, solicitând primirea Germaniei în Societatea Naţiunilor (29 septembrie 1924) şi acordarea unui loc în Consiliul Societăţii Naţiunilor. Cabinetul britanic a acceptat această cerere, iar Franţa s-a aliniat şi ea la politica Londrei. Odată acceptată cererea de intrare în Societatea Naţiunilor, G. Stresemann a redactat el însuşi proiectul pactului de securitate al graniţelor de vest ale Germaniei de comun acord cu ambasadorul britanic de la Berlin (9 februarie 1925). La 7 martie, într-o conferinţă de presă, Stresemann a anunţat încheierea acestui pact şi a precizat că „niciodată nu ne vom putea angaja să recunoaştem actualele noastre frontiere la Est” (adică cele cu Polonia şi Cehoslovacia), fără ca reprezentantul britanic să obiecteze. În aceste condiţii, premierul francez Edouard Herriot a acceptat soluţia germană, considerând că distincţia între frontiere – pe care o făceau germanii – se afla exprimată şi în Tratatul de pace de la Versailles. Acolo se precizau demilitarizarea malului stâng al Rinului şi dărâmarea fortificaţiilor, în timp ce la frontiera de est se autoriza menţinerea lor. În schimb, reprezentanţilor francezi de la Praga şi Varşovia li s-a cerut să ofere asigurări despre voinţa „fermă” a Franţei de a nu se separa de aliaţii estici. Deşi se anunţau pericole grave prin această împărţire a statelor europene în două categorii: „cele cu hotare garantate şi cele cu hotare negarantate”, Conferinţa Micii Înţelegeri de la Bucureşti din 9-11 mai 1925 şi-a exprimat încrederea în politica antirevizionistă a Franţei. Conferinţa desfăşurată la Locarno între 5 şi 16 octombrie 1925 a consfinţit această stare de fapt. Cel mai important document era tratatul reciproc de garanţie a statu-quo-ului frontierelor Franţei, Germaniei şi Belgiei („Pactul renan”), tratat garantat de Marea Britanie şi Italia. Germania se angaja în plus să accepte demilitarizarea Renaniei. Pentru a atenua impresia penibilă pe care a făcut-o discriminarea statelor implicate în acest tratat, participanţii au ales soluţia semnării altor două documente, respectiv un tratat de arbitraj între Germania, pe de o parte, şi Polonia şi Cehoslovacia, pe de altă parte, precum şi un tratat de asistenţă mutuală prin care Franţa garanta celor două ţări vecine Germaniei sprijin în cazul 82


unei agresiuni germane. Deşi Franţa a întreţinut ulterior relaţii foarte bune cu ţările din centrul şi estul Europei a fost evident faptul, subliniat de ministerul de externe al României, că „intangibilitatea frontierelor orientale nu e nicăieri, nici în Pact, nici în convenţiile şi tratatele de arbitraj, sub nici o formă precisă şi solemnă garantată de garanţii Pactului”. Optimismul din anii următori semnării acestor tratate – „spiritul de la Locarno” nu era justificat. Soluţia din 1925 s-a dovedit a fi una iluzorie. Locarno a fost triumful lui Stresemann. „Acolo, noi [germanii] am jucat rolul principal, iar ceilalţi au redevenit foarte mici” – scria acesta şi consemna că reprezentanţii Cehoslovaciei şi Poloniei „au fost obligaţi să aştepte într-o sală vecină până când noi i-am lăsat să intre. Iată două state care s-au dezvoltat sub protecţia marilor puteri şi pe care... în momentul când (marile puteri) au crezut că pot să se înţeleagă cu Germania le-au lăsat să cadă”. Aprecierea omului de stat german era justă, căci într-o scrisoare particulară Austen Chamberlain a afirmat: „Niciodată un guvern britanic nu va voi sau nu va putea risca viaţa unui singur soldat britanic... pentru coridorul polonez". După Locarno, bunele raporturi dintre Germania şi U.R.S.S. nu s-au deteriorat, ci s-au consolidat prin semnarea, la 24 aprilie 1926, a unui tratat de prietenie prin care semnatarii îşi promiteau ca în cazul în care ar fi fost implicaţi în conflicte cu terţi să observe o neutralitate riguroasă şi să nu participe la vreo alianţă ostilă vreunuia dintre ei. La 8 septembrie 1926, Germania a fost primită în Societatea Naţiunilor, iar la 31 ianuarie 1927, Comisia interaliată de control militar şi-a încheiat activitatea în Germania. Stresemann şi A. Briand, ministrul de externe francez, au primit premiul Nobel pentru pace în 1926, iar Europa părea să-şi fi regăsit liniştea. IV.2. Statu-quo versus revizionism Semnarea Pactului de la Locarno a determinat o reacţie în Europa Centrală şi de Est, în sensul că ţările din această zonă au dorit realizarea unui Locarno central european. Au fost întreprinse demersuri pentru a apropia Polonia de Mica Înţelegere, concretizate prin semnarea, la 26 noiembrie 1925, a unui acord între Polonia, România şi Iugoslavia în 83


scopul reglementării tranzitului pentru toate mijloacele de război. La 26 martie 1926 s-a încheiat un nou tratat de alianţă între România şi Polonia, îndreptat împotriva oricărui agresor, erga omnes – formulă care însă nu se va aplica niciodată. Tot în acea perioadă s-a pus problema încheierii unui aşa-numit Locarno balcanic, la iniţiativa Turciei, pact apreciat nu numai ca un instrument politic, ci şi ca un mijloc pentru dezvoltarea intereselor economice ale ţărilor balcanice. Stabilitatea zonei era ameninţată de expansiunea italiană, dirijată de Mussolini. Acesta a încheiat, la 27 noiembrie 1926, un tratat de prietenie cu Albania regelui Zogu, urmat de un tratat de prietenie cu Ungaria, încheiat la 4 aprilie 1927, în care se punea problema revizuirii graniţelor, iar revizionismul horthyst era sprijinit făţiş. Mussolini voia să-şi asume rolul de avocat al revizionismului maghiar şi bulgar, fapt ce a determinat o manifestare de solidaritate a Micii Înţelegeri exprimată în Conferinţa de la Ioachymov, din 13-15 mai 1927. Franţa şi-a exprimat sprijinul pentru ţările din zonă, încheind un tratat demonstrativ de asistenţă cu Iugoslavia (11 noiembrie 1927), urmat în replică de alianţa militară a Italiei cu Albania, care a transformat efectiv această ţară într-un protectorat italian (26 noiembrie 1927). Şi pe planul politicii internaţionale, conferinţa dezarmării (iniţiată în decembrie 1925) ajunsese într-un impas, în 1927. Soluţia a fost disocierea problemei securitate-dezarmare. Pentru găsirea unei soluţii general acceptabile pentru asigurarea păcii şi securităţii internaţionale s-a formulat, din iniţiativa Franţei şi S.U.A., documentul cunoscut sub numele de pactul Briand-Kellog, sau Pactul de la Paris. Iniţiativa aparţinuse ministrului de externe francez, care a cerut omologului său american încheierea unui document în care ţările lor se asigurau reciproc să nu recurgă niciodată la război în reglementarea relaţiilor dintre ele. Frank Kellog a declarat, în decembrie 1927, că acest tratat bilateral ar trebui transformat într-unul multilateral. Pactul a fost semnat la Paris, la 28 august 1928, de 15 state, iar până în 1933 i se alăturaseră 63 de state (România a aderat în februarie 1929). În principiu, pactul condamna recurgerea la război şi cerea renunţarea la el ca instrument de politică naţională şi în relaţiile reciproce dintre state, precizând că soluţionarea conflictelor internaţionale nu va fi căutată niciodată decât prin mijloace paşnice. 84


Dar pentru orice observator politic de bună credinţă era evident că principiile pactului nu aveau nimic comun cu realitatea şi puneau în discuţie Pactul Societăţii Naţiunilor, care accepta războiul în anumite cazuri, mărginindu-se să impună statelor obligaţia de a se supune unei proceduri de arbitraj. Nicolae Titulescu considera, pe bună dreptate, că „originea pactului este grandilocvenţa lui Briand la care s-a adăugat interesul politic concret al lui Kellog de a avea, în vederea alegerilor, un succes extern, care pentru America nu costă nimic”. Pactul a fost criticat iniţial de U.R.S.S., care, neinvitată să adere la el, l-a considerat o parte a pregătirilor de război contra ei. Germania a considerat că în aceste condiţii ar trebui desfiinţate pactele regionale defensive, iar presa germană a scris că „toate tratatele şi alianţele încheiate de Franţa cu diferite state pentru menţinerea statu-quo-ului teritorial sunt contrare ideilor conţinute în Pactul Kellog”. Ungaria a aderat la acest pact, considerându-l un mijloc de a asigura pe viitor „remedierea într-o manieră paşnică a nedreptăţilor tratatului de pace de la Trianon”. U.R.S.S. a fost invitată să adere chiar în ziua semnării pactului, iar mai târziu, în decembrie 1928, ea a propus tuturor statelor limitrofe din Europa (inclusiv României) semnarea unui protocol pentru a-l transpune imediat în viaţă fără a mai aştepta ratificarea sa de către toţi partenerii, în scopul „consolidării păcii în Europa de răsărit”. Aceasta a fost geneza aşa-numitului „protocol Litvinov” (după numele ministrului de externe sovietic) încheiat la Moscova, la 9 februarie 1929. Presa sovietică a scris referitor la felul în care pactul influenţa litigiile U.R.S.S. cu vecinii ei că, de pildă, „problema Basarabiei este o problemă cu totul separată şi nu are nimic comun cu Pactul Kellog”. Pactul Briand-Kellog proclama astfel principii generale, fără nicio susţinere juridică, şi confirma ideea că revizuirea teritorială „pe cale paşnică” se poate sprijini pe un nou document internaţional. Încheierea acordurilor de la Locarno şi primirea Germaniei în Societatea Naţiunilor (8 septembrie 1926) au dat acestei ţări posibilitatea să susţină şi să obţină lichidarea unor serii de măsuri ale planului Dawes, care îi îngrădeau suveranitatea. La 11 februarie 1929, conferinţa experţilor de la Londra a propus un nou plan al reparaţiilor – „planul Young” – după numele bancherului american care a prezidat lucrările. 85


Planul Young (adoptat la 7 iunie 1929) a fixat suma totală a reparaţiilor germane la 113,9 miliarde mărci, plătibile în 59 de ani şi cu posibilităţi de moratoriu. Spre deosebire de planul Dawes, anuităţile trebuia depuse la Banca Internaţională de Scont creată în Elveţia. Comisia de reparaţii se desfiinţa, la fel ca şi controlul străin asupra căilor ferate şi altor întreprinderi. De asemenea, se hotăra evacuarea zonei Rinului de către armatele aliate până în iunie 1930. Pe planul politicii interne germane, aceste demersuri, care confirmau reprimirea Germaniei în rândul marilor puteri, nu au avut ca efect consolidarea forţelor care militau pentru democraţie, pentru că, în octombrie 1929, a izbucnit marea criză economică mondială declanşată de crahul bursei din New York. Recesiunea şi şomajul care s-au abătut asupra Europei au favorizat în Germania recrudescenţa partidelor extremiste şi a revizionismului. Guvernul german s-a folosit de criza sistemului bancar pentru a obţine anularea definitivă a plăţii reparaţiilor. Criza economică mondială a făcut practic imposibilă aplicarea planului Young. În iunie 1931, preşedintele Germaniei, Hindenburg, s-a adresat preşedintelui S.U.A., Hoover, cerându-i să intervină pe lângă puterile creditoare în vederea obţinerii unui moratoriu de un an în plata reparaţiilor. Având în vedere riscurile ce ar fi rezultat pentru investiţiile şi împrumuturile americane din falimentul economiei germane, Hoover a admis cererea Germaniei la 20 iunie 1931, suspendând atât reparaţiile, cât şi datoriile foştilor aliaţi faţă de S.U.A. Anglia şi Italia au acceptat imediat. Cel mai mult pierdea prin acest demers Franţa, diferenţa dintre creanţa ei asupra Germaniei şi datoria externă a statului francez fiind de 2 miliarde dolari. Conferinţa internaţională de la Paris, din iulie 1931, a avut loc în contextul agravării crizei financiare germane. Franţa a propus Germaniei un sprijin financiar în schimbul renunţării temporare la politica de revizionism, dar oferta ei a fost refuzată. În august, experţii au stabilit că nici după un an Germania nu va fi în stare să plătească şi că soluţia ar fi anularea reparaţiilor şi a datoriilor interaliate. Franţa ar fi fost de acord cu această soluţie simultană, dar Congresul S.U.A. s-a pronunţat la 10 decembrie 1931 împotriva oricărei reduceri a datoriilor foştilor aliaţi. Germania, sprijinită de Anglia şi Italia, a considerat că mai întâi trebuie anulate reparaţiile şi apoi să se apeleze la bunăvoinţa S.U.A. Reparaţiile au fost practic lichidate în urma Conferinţei internaţionale de la Lausanne (16 iunie – 9 iulie 1932), unde s-a hotărât că 86


Germania mai are de plătit 3 miliarde mărci pentru reparaţii. Dar cum ratificarea hotărârilor de la Lausanne nu a mai avut loc, Germania nu a mai plătit nimic. Acelaşi succes l-a obţinut Germania la Conferinţa dezarmării de la Geneva deschisă la 2 februarie 1932. În această privinţă, de şase ani se prezentaseră diverse proiecte, niciunul acceptat. Profitând de divergenţele dintre Franţa, Anglia şi S.U.A., delegaţii germani au declarat că nu vor mai lua parte la lucrările conferinţei dacă nu se va recunoaşte de principiu „egalitatea în drepturi” a Germaniei în privinţa înarmării (16 septembrie 1932). Pentru a-i face să revină la conferinţă, marile puteri au semnat, la 11 decembrie 1932, acordul care acorda Germaniei această egală îndreptăţire. Premierul englez MacDonald a asigurat Franţa că nu va rămâne izolată, acceptând cererea Germaniei. Delegaţii germani au revenit la conferinţă, la 14 decembrie 1932, dar toată dezbaterea devenise inutilă prin acceptarea tacită a revizuirii clauzelor militare ale tratatelor de pace. Germania câştigase din nou. În aceste condiţii, preşedintele Hindenburg a hotărât să soluţioneze criza politică din Germania aducând la putere un guvern minoritar, încredinţând funcţia de cancelar liderului naţional-socialist Adolf Hitler (30 ianuarie 1933). Această ascensiune ar fi putut fi oprită prin constituirea unui front larg antinazist al forţelor de stânga, dar, la indicaţiile Moscovei, comuniştii germani au refuzat orice colaborare cu social-democraţii, consideraţi mai periculoşi decât naziştii. În felul acesta a preluat puterea Adolf Hitler, cel care îşi făcuse din revizuirea tratatelor ţelul politicii sale. Trebuie însă remarcat faptul că momentul venirii lui Hitler la putere i-a fost propice, după cum observă istoricii germani, deoarece cu un an sau doi înainte ar fi fost silit şi el să accepte faţă de marile puteri concesiile care i-au discreditat pe toţi predecesorii săi. Toată această evoluţie externă era previzibilă încă din primăvara lui 1931. Pentru Franţa, singura soluţie de contracarare a creşterii puterii Germaniei era reprimirea U.R.S.S. în relaţiile politico-diplomatice şi militare europene ca o contrapondere faţă de pericolul german. Prima măsură a fost de ordin economic, semnarea unui acord comercial la 4 mai 1931, care punea capăt unui an de război vamal cu sovieticii, război ce nu făcuse decât să dubleze exporturile germane în U.R.S.S. 87


Următorul demers a fost sugestia transmisă lui Litvinov de a se încheia pacte de neagresiune între Franţa şi U.R.S.S., precum şi între U.R.S.S. şi aliatele Franţei, România, Polonia şi Ţările Baltice. U.R.S.S. a acceptat propunerea franceză şi rezultatul s-a concretizat în semnarea unui şir de tratate de neagresiune cu Finlanda (31 ianuarie 1932), Letonia (7 februarie), Estonia (4 mai) şi Polonia (25 iulie). Negocierile cu România s-au blocat, deoarece partea sovietică a precizat în ianuarie 1932 că „nu va încheia niciodată un pact de neagresiune care să conţină termenii integritate, inviolabilitate, suveranitate” – referire la problema Basarabiei. La 23 noiembrie 1932, Titulescu a explicat în faţa Parlamentului român cauzele eşuării tratativelor. Deşi în august 1931 Franţa promisese că nu va semna pactul de neagresiune cu U.R.S.S. decât în acelaşi timp cu Polonia şi România, pactul franco-sovietic a fost semnat la 29 noiembrie 1932. Sigur că, în aceste condiţii, utilitatea acestor tratate era iluzorie. U.R.S.S. a continuat această politică paşnică, prezentând, la Conferinţa dezarmării din 6 februarie 1933, un proiect de definire a agresiunii şi a agresorului. Proiectul sovietic conţinea şi o definiţie a noţiunii de teritoriu, anume „aria teritorială asupra căreia un stat îşi exercită autoritatea”. În aceste condiţii, Mica Înţelegere – reorganizată la 16 februarie 1933, la Geneva, în forma unui organism internaţional unificat cu Consiliu şi Secretariat permanent – a susţinut proiectul sovietic, convinsă fiind că dacă semna convenţiile de definire a agresiunii, adăuga un plus de garanţie statutului teritorial al ţărilor membre. Astfel, s-au semnat la Londra, la 3 iulie 1933, Convenţia de definire a agresiunii între U.R.S.S. şi statele limitrofe, iar la 4 iulie, Convenţia de definire a agresiunii, cu caracter universal, de către statele Micii Înţelegeri şi Turcia. U.R.S.S. a semnat un pact de neagresiune şi cu Italia la 2 septembrie 1933, în condiţiile în care, prin venirea lui Hitler la putere, bunele sale relaţii cu Germania s-au răcit. Desigur, nu neapărat din motive ideologice, cât mai ales pentru faptul că Germania făcuse paşi importanţi pe drumul reluării înarmării pe propriul ei teritoriu. În 1933, proiectul lui Mussolini de creare a aşa-numitului Pact al celor patru (Italia, Franţa, Anglia şi Germania), prin care se încerca introducerea unei clauze de revizuire a tratatelor, a eşuat în condiţiile unei opoziţii energice a Micii Înţelegeri. La 10 aprilie 1933, Memorandumul 88


guvernului francez a stabilit că Pactul celor patru nu putea cuprinde decât probleme care se referă în mod exclusiv la propriile interese ale semnatarilor. Aşa că parafarea pactului la Roma, la 7 iunie 1933, nu mai putea fi de interes pentru puterile revizioniste. Situaţia internaţională nu mergea însă pe un drum al destinderii. După ce, la 27 martie 1933, Japonia părăsise Societatea Naţiunilor, ca urmare a condamnării agresiunilor ei în Manciuria (1931-1932), în toamna aceluiaşi an Germania hitleristă a făcut acelaşi gest. Pretextul a fost proiectul susţinut de Marea Britanie şi Italia la Conferinţa dezarmării, conform căruia Germania se putea înarma numai de comun acord cu celelalte mari puteri. Obiecţia Germaniei se referea la faptul că alte mari puteri, ca Franţa, de pildă, puteau avea un număr sporit de trupe în colonii ce se adăugau celor din metropolă. Faţă de această discriminare, Germania a părăsit Societatea Naţiunilor la 14 octombrie 1933. Dar câteva luni mai târziu, Hitler a surprins întreaga Europă, inclusiv pe colaboratorii săi, prin încheierea unui pact de neagresiune pe zece ani cu Polonia, la 26 ianuarie 1934. Semnatarii se obligau să-şi reglementeze relaţiile în mod direct şi fără a recurge la forţă. Pentru Franţa, încheierea acestui pact însemna o slăbire a poziţiilor ei în Europa Centrală, semn al neîncrederii pe care o inspirase politica ei de până atunci. La fel de îngrijorată a fost şi U.R.S.S., în condiţiile în care Polonia ar fi fost un aliat al Germaniei într-o politică antisovietică. În aceste condiţii, statele antirevizioniste au creat o nouă alianţă vizând menţinerea statu-quo-ului în Balcani. La iniţiativa lui N. Titulescu, la 9 februarie 1934, s-a semnat la Atena Înţelegerea Balcanică reunind România, Iugoslavia, Grecia şi Turcia. Semnatarele îşi garantau reciproc frontierele lor balcanice şi se obligau să nu întreprindă nicio acţiune politică împotriva unui alt stat balcanic care nu semnase tratatul fără un aviz mutual prealabil. Italia, care la 17 februarie 1934 adoptase o declaraţie comună cu Franţa şi Marea Britanie privind „independenţa şi integritatea Austriei” – considerată ţinta următoare a lui Hitler –, a văzut în Înţelegerea Balcanică o ameninţare a intereselor sale mediteraneene. La 10 martie 1934 a semnat o serie de trei protocoale cu Austria şi Ungaria, punând bazele politice şi economice ale unui bloc revizionist în Europa centrală („protocoalele de la Roma”). 89


Faţă de agravarea situaţiei europene, Franţa, reprezentată de ministrul de externe Louis Barthou, a început o vie activitate diplomatică de strângere a legăturilor ei cu aliaţii din Europa, urmărind încheierea unui aşa-numit Pact răsăritean. Barthou a vizitat Polonia şi Cehoslovacia în aprilie 1934, România şi Iugoslavia în iunie, dar strădaniile sale au fost caracterizate de Winston Churchill drept o încercare de „a făuri din nou echilibrul de forţe ce exista înainte de [primul] război mondial”. Primirea U.R.S.S. în Liga Naţiunilor la 18 septembrie 1934, reluarea relaţiilor diplomatice dintre România şi U.R.S.S. erau paşi pe drumul creării acestui pact. Dar asasinarea lui Barthou la 9 octombrie 1934, împreună cu regele Alexandru I al Iugoslaviei, aflat în vizită la Marsilia, a dus la o schimbare a acţiunii politice a Franţei prin numirea la externe a lui Pierre Laval, adept al unei înţelegeri cu Germania şi Italia. Într-adevăr, la 7 ianuarie 1935, la Roma s-au semnat acorduri franco-italiene care garantau din nou integritatea Austriei, dar în acelaşi timp se dădea „mână liberă” agresiunii italiene în Abisinia, cu grave consecinţe pentru pacea lumii. În Germania, Hitler a obţinut un succes prin plebiscitul organizat în martie 1935, în regiunea Saar, unde peste 90% din populaţie s-a pronunţat pentru alipirea la Reich. La 13 martie 1935 s-a anunţat întemeierea aviaţiei militare germane – Luftwaffe, iar la 16 martie s-a reintrodus serviciul militar obligatoriu şi a fost hotărâtă reîntemeierea armatei germane – Wehrmacht – cu un efectiv de 400.000 de militari, încălcându-se flagrant tratatul de la Versailles. Replica Angliei şi Franţei a venit la 11 aprilie 1935, când sub auspiciile lui Mussolini, care nu îl simpatiza pe Hitler, ele s-au reunit la Stresa şi au luat hotărârea dezaprobării gestului Germaniei. Dar, totodată, s-a admis revizuirea clauzelor militare ale tratatelor de pace, încurajându-se astfel dorinţa Ungariei, Austriei şi Bulgariei de a obţine revizuirea statutului lor militar. În aceste condiţii, aşa-numitul „Front de la Stresa” al celor trei puteri nu putea servi cauzei păcii, chiar dacă se reiterau garanţiile teritoriale pentru Austria. Următorul pas al Franţei a fost încheierea unui tratat de alianţă şi ajutor reciproc cu U.R.S.S. (2 mai 1935), care prevedea consultări reciproce în caz de ameninţare a integrităţii sau securităţii părţilor semnatare şi ajutor imediat în caz de agresiune. 90


La 16 mai 1935, Cehoslovacia a semnat şi ea un tratat de asistenţă mutuală cu U.R.S.S. şi un altul analog cu Franţa. Dar, în articolul 11 al tratatului cu U.R.S.S., Cehoslovacia a cerut inserarea unei clauze prin care se condiţiona ajutorul reciproc al sovieticilor de participarea Franţei la acest ajutor. Legându-şi destinele de politica Franţei, ca expresie a neîncrederii faţă de U.R.S.S., Cehoslovacia şi-a pecetluit destinul în criza din septembrie 1938. Hitler a declarat că încheierea acestor tratate este incompatibilă cu pactul de la Locarno. Marea Britanie era nemulţumită de demersul francez, apreciind că accentuează divizarea Europei şi creşte pericolul de război. Guvernul britanic a acceptat propunerea lui Hitler de încheiere a unui acord naval cu Germania la 18 iunie 1935, prin care acesteia din urmă i se permitea să deţină o flotă la nivelul a 35% faţă de cea britanică, iar în materie de submarine se recunoştea egalitatea deplină dintre cele două ţări. Acordul naval a fost realizat de britanici fără consultarea cu Franţa sau Italia, sfidând tratatul de la Versailles. Frontul de la Stresa era astfel grav şubrezit, dar lovitura finală a venit ca efect al politicii agresive a Italiei în Abisinia. Mussolini plănuia de multă vreme o invazie împotriva acestui stat suveran, membru al Societăţii Naţiunilor. Încercările împăratului Haile Selassie de a obţine medierea preşedintelui american F.D. Roosevelt, prin invocarea pactului Briand-Kellog, au fost refuzate de S.U.A., iar atitudinea conciliantă a Franţei şi Angliei l-a încurajat pe Mussolini să treacă la o agresiune făţişă. Armata italiană a atacat Abisinia la 3 octombrie 1935, fără declaraţie de război. La 7 octombrie, Consiliul Societăţii a declarat Italia agresor, iar la 10 octombrie Adunarea Generală a confirmat această hotărâre cu 50 voturi pentru, 3 abţineri (Albania, Austria şi Ungaria) şi 1 împotrivă (al Italiei). S-a constituit un comitet de 18 ţări (printre care şi România), care a elaborat sancţiunile. Lista lor, aprobată la 3 noiembrie, cuprindea embargoul asupra exportului de arme şi materii prime în Italia, prohibirea împrumuturilor şi creditelor, încetarea importului de mărfuri italiene. Aplicarea acestor sancţiuni, urmată de o decizie a Marii Britanii de a închide Canalul de Suez pentru navele italiene, ar fi dus rapid la dezastrul aventurii lui Mussolini în Abisinia, aşa cum acesta i-a mărturisit lui Hitler, în septembrie 1938. 91


Sancţiunile însă nu au fost aplicate consecvent ca urmare a deciziilor anglo-franceze, iar Hitler a socotit că ajutându-l pe Mussolini îşi va câştiga un aliat, calcul care s-a dovedit corect. Aplicarea unor sancţiuni eficace împotriva Italiei a fost împiedicată de politica ambiguă a guvernelor de la Londra şi Paris. La 9 decembrie 1935, la Paris a fost semnată o convenţie secretă între Pierre Laval, devenit prim-ministru, şi Samuel Hoare, ministrul de externe britanic, care prevedea o soluţie de compromis în privinţa agresiunii italiene. Planul Laval-Hoare permitea un „schimb de teritorii” constând în anexarea de către Italia a teritoriilor ocupate până atunci cu o compensaţie pentru Etiopia, privilegii economice pentru Italia în restul ţării şi un control internaţional asupra administraţiei etiopiene de către o comisie a Societăţii Naţiunilor. Planul a fost divulgat publicului prin indiscreţia unor ziarişti şi a provocat indignare în ambele ţări, ducând la demisia celor doi oameni politici. Consiliul Societăţii Naţiunilor s-a opus ajutorării financiare a Abisiniei şi a refuzat să extindă sancţiunile economice asupra Italiei la cărbune, fier, oţel şi petrol. După lupte grele, capitala Addis-Abeba a căzut în mâna agresorului (6 mai 1936), iar trei zile mai târziu, Mussolini a anunţat anexarea Abisiniei. La propunerea guvernului britanic, susţinut de guvernul francez, Adunarea Societăţii Naţiunilor a votat anularea sancţiunilor împotriva Italiei (15 iulie 1936). Recunoaşterea de jure a anexiunii a urmat la scurtă vreme, marcând sfârşitul securităţii colective şi compromiterea definitivă a Societăţii Naţiunilor. Politica de conciliere faţă de Italia nu a avut alt efect decât că a contribuit decisiv la apropierea dintre cei doi dictatori, Mussolini şi Hitler. Acesta din urmă, care plănuia remilitarizarea Renaniei, nu a avut curaj să acţioneze înainte de a propune lui Mussolini anularea pactului de la Locarno, ca urmare a încheierii tratatului franco-sovietic. Mussolini, care nu voia ca printr-o dezicere brutală de Locarno şi Stresa să determine vreo schimbare a acţiunii conciliatoare franco-britanice, s-a mulţumit să transmită la Berlin că Italia nu se opune cu nimic planurilor Germaniei.

92


Pentru Hitler, decizia de a ordona intrarea trupelor germane în Renania a fost dificilă. Dar votul Camerei Deputaţilor din Paris, la 27 februarie 1936, în favoarea ratificării tratatului cu U.R.S.S., l-a făcut să acţioneze înainte de ziua dezbaterilor pe aceeaşi temă din Senatul francez (12 martie), temându-se că un vot de respingere i-ar răpi un pretext eficient de a denunţa pactul de la Locarno. La 7 martie, Hitler, sfidând părerea consilierilor săi politici şi militari, a dat ordin trupelor sale de a intra în Renania, cu rezerva că trebuie să se retragă imediat în cazul unei riposte armate din partea Franţei. În aceeaşi zi, ambasadorii Angliei, Franţei, Italiei şi Belgiei au fost convocaţi la Ministerul de Externe german unde li s-a comunicat ocuparea zonei renane ca urmare a încheierii tratatului franco-sovietic. Guvernul german a propus încheierea unui pact de neagresiune pe 25 de ani cu Franţa şi Belgia şi a unui tratat aerian cu puterile occidentale. Franţa avea forţe disponibile pentru a riposta, dar situaţia politică din ţară, divizată de o campanie electorală agresivă, nu permitea o mobilizare generală. La întrebarea pe care guvernul interimar francez a adresat-o Londrei, răspunsul a fost că Marea Britanie nu are intenţia să rişte un război împotriva Germaniei. În parlamentul britanic s-a spus că, în definitiv, Germania avea tot dreptul să intre în „curtea din dosul propriei case”. Cum Franţa văzuse de multă vreme că nu poate acţiona fără susţinerea Marii Britanii, nu s-a produs nicio ripostă, iar ocuparea Renaniei de către Wehrmacht a decurs fără incidente. Problema a fost discutată la 14 martie 1936 în Consiliul Societăţii Naţiunilor, care a adoptat o rezoluţie ce lua act de încălcarea de către Germania a tratatelor de la Versailles şi Locarno, iar conferinţa din aceeaşi zi a statelor semnatare a hotărât să invite Germania la o revizuire în comun a acestor tratate. Din acest moment, puterile revizioniste au luat iniţiativa, în vreme ce puterile garante Franţa şi Anglia s-au limitat la o atitudine defensivă, menită eşecului.

93


IV.3. Constituirea Axei Roma-Berlin-Tokio Criza renană a fost un moment de cotitură al istoriei europene interbelice. Franţa s-a dovedit incapabilă să-şi apere propriile interese de securitate, să se angajeze într-o acţiune pe cont propriu de pedepsire a Germaniei. Hitler a câştigat într-o operaţiune riscantă în care sfidase în primul rând sfaturile generalilor şi diplomaţilor din anturajul său. După criza renană, politica puterilor revizioniste s-a concentrat pe direcţia încheierii unei alianţe care să le dea posibilitatea să-şi impună revendicările revizioniste în centrul şi estul Europei, folosindu-se de sprijinul statelor mai mici cu aceleaşi interese. Convins fiind de sprijinul Italiei, care încetase de a mai susţine „frontul de la Stresa”, Hitler a impus Austriei, la 11 iulie 1936, un acord care prevedea respectarea independenţei acestei ţări, dar îi impunea o politică externă conformă cu interesele Germaniei şi, mai grav, cerea cooptarea naziştilor austrieci în guvernul de la Viena. La 17 iulie 1936 a izbucnit războiul civil din Spania, determinat de revolta trupelor din Maroc conduse de generalul Franco împotriva guvernului republican de la Madrid. Ţările occidentale au adoptat o politică de neintervenţie prin declaraţia Franţei din 25 iulie 1936, la care ulterior au aderat 27 de state. Germania şi Italia au aderat şi ele la această declaraţie, dar au sprijinit în secret, pe căi diferite, forţele rebele. Cum şi U.R.S.S. s-a implicat în conflict de partea guvernului republican, Spania a devenit un teren de înfruntare a ideologiilor rivale şi a celor mai noi tehnologii militare. Ajutorul lui Hitler şi Mussolini a fost hotărâtor pentru a decide soarta războiului în favoarea lui Franco. Chiar de la început, avioanele germane au transportat trupele rebele din Maroc în Spania. A urmat apoi trimiterea unei puternice formaţiuni aeriene „Legiunea Condor” cu sute de avioane şi tancuri care, în aprilie 1937, au bombardat localitatea Guernica. Hitler şi Mussolini au recunoscut regimul lui Franco (proclamat şef al statului spaniol la, 1 ocrombrie 1936). La 28 noiembrie, Italia a încheiat un protocol cu guvernul franchist, în baza căruia 75.000 de soldaţi italieni au debarcat la Cadix şi au participat la luptele de la Guadalajara. Când victoria lui Franco s-a conturat cu certitudine în 94


ianuarie 1939, Franţa şi Marea Britanie au recunoscut guvernul franchist (27 februarie 1939). La 28 martie 1939, victoria franchiştilor era deplină prin ocuparea Madridului de către armatele lui Franco şi diviziile italiene. Pe acest fond, la sfârşitul lui octombrie 1936, apropierea germano-italiană a devenit o realitate. Ministrul de externe italian, contele Ciano, l-a vizitat pe Hitler şi a parafat un acord prin care Germania recunoştea anexarea Abisiniei de către Italia, se fixau principiile colaborării în Spania şi părţile semnatare reconfirmau politica lor anticomunistă, promiţându-şi consultări reciproce în toate problemele importante. Se asigurau respectarea independenţei Austriei şi colaborarea economică în zona bazinului dunărean. La 25 octombrie, Mussolini a anunţat oficial existenţa Axei Roma-Berlin, definită de el ca „axă în jurul căreia se pot reuni toate ţările europene animate de voinţa de colaborare şi de pace”. Tot în acea perioadă, la 25 noiembrie 1936, Germania a făcut un prim demers de angajare în politica mondială, semnând un tratat cu Japonia prin care cele două state se obligau să combată comunismul, motiv pentru care a fost denumit Pactul Anticomintern. Printr-un protocol secret, cele două ţări subliniau comunitatea de interese dintre U.R.S.S. şi comunismul internaţional şi îşi promiteau neutralitate în cazul în care una dintre ele ar fi implicată într-un conflict cu sovieticii. Această grupare a puterilor revizioniste a fost urmată de o adevărată declaraţie de război la adresa statu-quo-ului din centrul şi estul Europei. La începutul lui noiembrie 1936, Mussolini a rostit un discurs la Milano în care s-a pronunţat în favoarea Ungariei, declarând că revizuirea teritorială constituie principala condiţie pentru „o sistematizare definitivă a bazinului dunărean”. Mussolini a rostit câteva cuvinte amicale la adresa Iugoslaviei şi a atacat deschis statutul teritorial al României şi Cehoslovaciei. Efectul discursului lui Mussolini s-a simţit imediat. La 24 ianuarie 1937, Iugoslavia a încheiat un pact de neagresiune cu Bulgaria, fără consultarea României şi Cehoslovaciei, încălcând prevederile pactului de reorganizare al Micii Înţelegeri din 16 februarie 1933. Turcia şi Cehoslovacia au acceptat imediat pactul, iar Franţa a insistat ca România să facă acelaşi lucru. 95


La 25 martie 1937, Iugoslavia a mers mai departe încheind cu Italia fascistă un pact „de amiciţie eternă”, pact apreciat de contele Ciano „drept lovitura de graţie dată Micii Înţelegeri”. Franţa s-a mulţumit să „judece sever” demersul Iugoslaviei, dar fără a trece dincolo de vorbe, iar reprezentantul britanic la Roma chiar l-a felicitat pe Ciano pentru „acordul de la Belgrad”. România şi Cehoslovacia nu au luat o atitudine împotriva Iugoslaviei care să ducă la destrămarea Micii Înţelegeri, dar deteriorarea situaţiei din zonă nu mai putea fi oprită. În aprilie 1937, Ungaria horthystă a ridicat problema denunţării unilaterale a clauzelor militare prevăzute în Tratatul de la Trianon. Cehoslovacia şi Iugoslavia s-au declarat de acord şi s-au opus acţiunii de protest a României care voia să se adreseze Consiliului Societăţii Naţiunilor. La 30-31 august, la Sinaia, acceptul celor trei state a fost exprimat oficial, iar Ungaria a propus semnarea unui protocol confidenţial în care, în schimbul anulării clauzelor militare, se angaja „să nu recurgă la forţă în relaţiile cu statele limitrofe”. Dar, în conjunctura creată la sfârşitul anului 1937, Ungaria nu a mai considerat necesar să continue negocierile cu statele Micii Înţelegeri, deoarece se contura perspectiva unor modificări de statut teritorial impuse prin înţelegerea celor patru mari puteri: Germania, Italia, Anglia şi Franţa. Era de fapt directoratul celor patru, preconizat de Mussolini încă din 1933. Acesta din urmă hotărâse aderarea la Pactul Anticomintern (6 noiembrie 1937), urmată la scurt timp de ieşirea Italiei din Societatea Naţiunilor (11 decembrie 1937) ca expresie a unui angajament ferm pe drumul revizionismului. IV.4. Crizele premergătoare izbucnirii celui de-al doilea război mondial La 5 noiembrie 1937, Hitler a reunit comandanţii armatei germane şi colaboratorii săi apropiaţi la o consfătuire secretă la Berlin şi le-a dezvăluit intenţia sa de a rezolva problema „spaţiului vital” german „cel mai târziu până în 1943-1945”, prin război. Hitler considera că situaţia internaţională – decăderea evidentă a puterilor occidentale – îi oferă libertate de acţiune şi a arătat că primele obiective ale expansiunii germane trebuie să fie Austria şi Cehoslovacia. 96


Mussolini a fost înştiinţat despre această hotărâre chiar a doua zi şi el s-a declarat de acord: „Am obosit să fac de strajă pentru a menţine independenţa austriecilor”. Cei care au dezaprobat planurile lui Hitler au fost liderii armatei germane. Hitler i-a destituit în ianuarie 1938, iar la 4 februarie a desfiinţat ministerul de război german şi s-a proclamat comandant suprem al armatei. Hitler a apreciat corect atitudinea Marii Britanii, a premierului Neville Chamberlain care hotărâse să salveze pacea, sacrificând ţările Europei Centrale pretenţiilor Germaniei. La 19 noiembrie 1937, lordul Halifax l-a vizitat pe Hitler şi i-a propus o înţelegere anglo-germană la care să se ralieze ulterior Franţa şi Italia. La obiecţiile lui Hitler legate de piedicile reprezentate de tratatul de la Versailles, Halifax i-a comunicat disponibilitatea Angliei de a accepta „schimbări în ordinea europeană” privind statutul Austriei, Cehoslovaciei şi Danzig-ului, cu condiţia ca aceste schimbări să fie realizate pe cale paşnică. La sfârşitul lui noiembrie 1937, când premierul francez Camille Chautemps şi ministrul de externe Yvon Delbos au vizitat Londra, Chamberlain le-a cerut să-şi folosească influenţa pentru a convinge Praga de necesitatea acceptării pretenţiilor lui Hitler privitoare la statutul minorităţii germane din Cehoslovacia. Se iniţia astfel o etapă de sfaturi şi sugestii pacificatoare pentru salvarea cu orice preţ a liniştii pe continent. Hitler a acţionat rapid. La 12 februarie 1938 l-a convocat pe cancelarul austriac Schuschnigg şi i-a cerut ultimativ să coopteze partidul nazist din Austria la guvernare, încredinţându-i liderului acestuia ministerul de interne, şi să accepte colaborarea armatei austriece cu Wehrmachtul. Aflând acest demers, Mussolini a transmis ambasadorului său la Londra, la 16 februarie 1938, misiunea de a încerca o apropiere de britanici în scopul de a se opune alipirii Austriei în schimbul recunoaşterii Imperiului italian. Dar conciliatorismul lui Chamberlain a irosit şi această oportunitate, care dovedea că Mussolini nu era încă aliatul devotat al Germaniei. La 20 februarie, Hitler a rostit un discurs în Reichstag, declarând că ia asupra sa „protejarea” germanilor din afara graniţelor Germaniei.

97


În Anglia, Chamberlain a apreciat că măsurile acceptate de guvernul austriac nu contravin obligaţiilor din tratatele de pace (28 februarie 1938). În aceste condiţii, la 9 martie, guvernul austriac a stabilit organizarea pentru ziua de 13 martie a unui referendum care să decidă în problema alipirii la Germania. Reacţia lui Hitler a fost promptă şi categorică: a cerut anularea referendumului şi demisia lui Schuschnigg. Liderul naziştilor austrieci, Seyss Inquart, a devenit cancelar şi a solicitat intrarea trupelor germane în ţară. La 12 martie, Viena a fost ocupată şi s-a anunţat oficial anexarea Austriei. La 17 martie 1938, U.R.S.S. a propus puterilor occidentale şi Statelor Unite măsuri colective împotriva Germaniei, dar nu a convins pe nimeni. În răspunsul guvernului britanic s-a apreciat că reunirea unei conferinţe pentru luarea măsurilor corespunzătoare „n-ar avea în mod obligatoriu o influenţă binefăcătoare asupra perspectivelor păcii europene”. Într-adevăr, liderii militari britanici apreciaseră la 21 martie 1938 că armata engleză nu este încă pregătită de război. Germaniei, însă, cucerirea fără luptă a Austriei i-a dat posibilitatea de a controla căile de comunicaţie spre Europa de est şi, mai ales, i-a permis să poată ocoli puternicele fortificaţii ale cehilor de la graniţa muntoasă cu Germania. La 21 aprilie, Hitler a cerut Statului Major pregătirea unui plan de invadare a Cehoslovaciei cu termen limită 1 octombrie 1938 şi a instruit minoritatea germană (sudetă), care locuia la graniţă, să stârnească o criză internaţională prin invocarea unor pretinse persecuţii. La 28 aprilie, la Karlsbad, germanii sudeţi şi-au prezentat revendicările: autonomie şi chiar orientarea politicii externe a Cehoslovaciei spre Germania. Înţelegând că evenimentele se precipită, liderii francezi – premierul Edouard Daladier şi ministrul de externe Georges Bonnet – l-au vizitat pe Chamberlain la 28-29 aprilie 1938. Premierul britanic şi-a afirmat voinţa de a evita cu orice preţ războiul, invocând lipsurile din domeniul înarmării şi faptul că după ocuparea Austriei orice ajutor dat Cehoslovaciei era iluzoriu. Singura soluţie, aprecia premierul britanic, era să se apeleze la serviciile lui Mussolini care să intervină pe lângă Hitler. În acest scop, britanicii recunoscuseră anexarea Abisiniei de către Italia. 98


Situaţia europeană s-a tensionat în vara lui 1938, prin concentrarea trupelor germane la graniţa Cehoslovaciei, prin provocările organizate de germanii sudeţi la care guvernul de la Praga a răspuns prin mobilizarea parţială a trupelor. Cum nici Franţa, nici Anglia nu au luat în calcul ideea unei implicări sovietice, soluţia a fost trimiterea unui mediator britanic la Praga (lordul Runciman) care să aplaneze conflictul dintre minoritatea germană şi guvernul cehoslovac (iulie 1938). Misiunea lui Runciman era însă aceea de a impune guvernului de la Praga convocarea unei conferinţe internaţionale sau acceptarea unui referendum în regiunea sudetă, chiar dacă rezultatul era previzibil. Îngrijorat de o posibilă aplanare a conflictului, Hitler a solicitat sprijinul guvernului Ungariei, cerându-i la 23 august să preia misiunea unor revendicări teritoriale faţă de Cehoslovacia, căci „cine vrea să stea la masă trebuie să dea o mână de ajutor şi la bucătărie”. Ungaria, care încheiase de curând, la Bled, acorduri de bună vecinătate cu România şi Iugoslavia, a refuzat iniţial oferta germană, riscând o răcire a relaţiilor cu Hitler. Hotărât să declanşeze războiul, Hitler a ţinut la 12 septembrie un discurs în care ataca violent Cehoslovacia. În aceeaşi zi, Runciman a recomandat guvernului britanic ca soluţie a conflictului cedarea regiunii sudete către Germania. La 15 septembrie, Chamberlain a venit cu avionul (gest fără precedent pentru un premier britanic) pentru a se întâlni personal cu Hitler. Acesta şi-a afirmat disponibilitatea de a face război pentru Cehoslovacia, dacă este nevoie, şi a sugerat că singura soluţie paşnică ar fi cedarea zonei sudete Germaniei. Întors la Londra, Chamberlain a discutat cu Daladier şi, împreună, au hotărât să trimită o notă ultimativă la Praga, cerând acceptarea pretenţiilor germane (18 septembrie). Guvernul ceh a acceptat ultimatumul anglo-francez şi nu a solicitat sprijinul pe care U.R.S.S. s-a arătat dispusă să-l ofere (21 septembrie). Dar cu o zi înainte situaţia se schimbase. Ungaria şi Polonia şi-au exprimat şi ele revendicările teritoriale faţă de Cehoslovacia (Ucraina Subcarpatică şi, respectiv, zona Teschen), atât la Berlin, cât şi la Paris şi Londra. Aşa că, la 22 septembrie, când Chamberlain l-a vizitat din nou pe Hitler, acesta a cerut noi teritorii cehe, cu o infimă minoritate germană, şi satisfacerea pretenţiilor maghiare şi polone. Chamberlain a acceptat noile 99


pretenţii germane, dar acum guvernul de la Praga a fost cel care a refuzat să se conformeze şi a decretat mobilizarea generală (23 septembrie). În acea zi a avut loc a treia întrevedere Chamberlain-Hitler. Cel din urmă şi-a menţinut ferm cererile, subliniind că este ultima revendicare teritorială pe care o mai susţine în Europa. La 25-26 septembrie a avut loc o nouă rundă de discuţii anglo-franceze la Londra. Francezii, care îi îndemnau la cedare pe cehi, cereau fermitate din partea Angliei. Chamberlain a comunicat că este de acord cu susţinerea unui demers comun pe lângă Hitler care să-i arate că se expune riscurilor unui război cu cele două puteri. Dar mediatorul trimis nu a comunicat lui Hitler acest punct de vedere, iar în seara zilei de 26 septembrie Hitler a transmis la Praga un ultimatum, care expira la 28 septembrie ora 14. Confruntat cu posibilitatea războiului, Chamberlain s-a adresat lui Mussolini, rugându-l să-i propună lui Hitler o conferinţă internaţională (Anglia, Franţa, Italia, Germania, Cehoslovacia). Mussolini a îndeplinit această cerere, asigurându-l pe Hitler de sprijinul său. Acesta din urmă a acceptat întrunirea Conferinţei la München, la 29 septembrie, dar fără participarea reprezentanţilor cehoslovaci. În aceste condiţii, rezultatul conferinţei era previzibil: toate pretenţiile germane au fost acceptate, Anglia şi Franţa au capitulat pur şi simplu în faţa lui Hitler. Trebuie spus că opinia publică din Franţa şi Anglia, în majoritatea ei, a acceptat atitudinea lui Daladier şi Chamberlain. Acesta din urmă, întors la Londra la 30 septembrie, aclamat pe aeroport de mulţime, a spus: „Cred că am salvat pacea vremurilor noastre”. În aceeaşi zi, Polonia a dat un ultimatum Cehoslovaciei şi a trecut imediat la ocuparea zonei Teschen (2-3 octombrie). Ulterior, la 18 octombrie, ministrul de externe polonez Beck a propus regelui Carol al II-lea, la Galaţi, ca România „să-şi recupereze” românii din Ucraina Subcarpatică. Oferta a fost refuzată categoric. Dar nimic nu mai putea salva această zonă a Cehoslovaciei. La Viena, la 2 noiembrie 1938, Ribbentrop şi Ciano au semnat sentinţa arbitrară prin care o parte a Ucrainei Subcarpatice era anexată la Ungaria. Nemulţumiţi de faptul că nu au primit toate teritoriile revendicate, liderii maghiari au hotărât să treacă la o acţiune militară. Au consultat în acest sens Berlinul la 18 noiembrie şi, în pofida răspunsului negativ, au hotărât 100


să treacă la ocuparea zonei în ziua de 21 noiembrie. Numai intervenţia hotărâtă a miniştrilor de externe Ribbentrop şi Ciano a reuşit să împiedice această acţiune. Guvernul maghiar a recunoscut însă autoritatea Germaniei şi, la 24 februarie 1939, ministrul de externe Csaky a semnat aderarea ţării sale la Pactul Anticomintern. Conferinţa de la München a însemnat practic sfârşitul Micii Înţelegeri. Germania şi-a lichidat fără luptă un adversar puternic, căci Cehoslovacia era a şasea ţară industrială a Europei, şi ulterior s-a folosit de potenţialul ei militar. Soluţia conciliatoare anglo-franceză nu a contribuit la stabilitatea Europei, ci a încurajat în continuare pretenţiile teritoriale ale lui Hitler. La 21 octombrie, acesta a dat ordin Wehrmachtului să fie gata pentru lichidarea restului Cehoslovaciei. Câteva zile mai târziu, Ribbentrop a comunicat reprezentantului polonez pretenţiile teritoriale germane asupra Poloniei: anexarea oraşului liber Danzig şi construirea unor linii de comunicaţie între Reich şi Prusia Orientală, lipsind astfel Polonia de accesul la Marea Baltică. Faţă de refuzul polonez, Hitler a intervenit, propunând ministrului de externe Beck aderarea Poloniei la Pactul Anticomintern în schimbul renunţării la pretenţiile teritoriale germane (5 ianuarie 1939). Şi această ofertă a fost refuzată de Polonia. La începutul lunii martie, Hitler a considerat că a venit momentul pentru a lichida definitiv ceea ce mai rămăsese din Cehoslovacia, profitând de noul statut de ţară federală, pe care aceasta îl luase după conferinţa de la München. În acest sens, Hitler i-a sfătuit pe separatiştii slovaci să-şi ceară independenţa, iar la Praga s-a transmis informaţia despre un „complot” ce urmărea chipurile proclamarea independenţei Slovaciei (9 martie 1939). La 12 martie, Hitler a transmis la Budapesta intenţia de a sfărâma Cehoslovacia şi a dat mână liberă guvernului maghiar să ocupe restul Ucrainei Subcarpatice. La 13 martie, el l-a convocat la Berlin pe premierul slovac, Tiso, informându-l despre hotărârea de a anexa Cehia şi i-a cerut să proclame independenţa Slovaciei, altfel ţara va fi ocupată de unguri. Tiso a făcut acest lucru în ziua de 14 martie, simultan cu proclamarea independenţei Ucrainei Subcarpatice. Dar în aceeaşi dimineaţă, armata ungară a intrat în această regiune şi a ocupat-o până la 17 martie. Apelul ucrainienilor către Hitler a rămas fără răspuns. 101


În aceste condiţii, preşedintele ceh Hacha a fost convocat la Berlin şi, în primele ore ale zilei de 15 martie, au început tratativele cu Hitler, care s-au desfăşurat într-o atmosferă extrem de tensionată. După câteva ore de ameninţări cu distrugerea Pragăi, Hacha a semnat un document prin care încredinţa „destinul poporului şi regiunilor cehe în mâinile Führerului Reichului german”. O declaraţie asemănătoare a făcut şi Tiso la 16 martie, rugând Germania să garanteze frontierele Slovaciei. Armata germană a intrat în Praga în dimineaţa zilei de 15 martie, iar a doua zi a fost instaurat protectoratul german asupra Boemiei şi Moraviei, puse sub autoritatea unui demnitar german. Slovacia îşi menţinea o independenţă formală. La 21 martie, Berlinul a trecut la următoarea agresiune, acum asupra Lituaniei, căreia i s-a cerut cedarea portului Memel/Klaipeda. Acest lucru a fost acceptat şi proclamat ca atare la 23 martie 1939. De data aceasta, felul în care Hitler şi-a încălcat angajamentele asumate la München şi faptul că a cotropit Cehia, o ţară în care nu mai exista nicio minoritate germană, a determinat Anglia să treacă la ripostă. Chamberlain a condamnat atitudinea Germaniei (17 martie), iar în ziua următoare s-a prezentat un protest diplomatic oficial la Berlin. Tot în acele zile a avut loc aşa-numitul „incident Tilea” în care diplomatul român de la Londra a dezvăluit că România primise „un ultimatum” din partea Reich-ului în vederea încheierii unor acorduri economice care să direcţioneze exporturile româneşti spre Germania şi să subordoneze economia românească celei germane. V.V. Tilea a întrebat cum ar reacţiona Anglia în cazul unei agresiuni germane asupra României. Deşi a fost sancţionat de guvernul de la Bucureşti, gestul diplomatului român a contribuit la decizia Marii Britanii din 24 martie de a acorda, împreună cu Franţa, garanţii de securitate Poloniei şi, ulterior, României şi Greciei. Acesta a fost motivul pentru care la 21-23 martie, când Berlinul şi-a reiterat revendicările faţă de Polonia, Varşovia a răspuns negativ cererilor germane. În schimb, tratatul economic al Germaniei cu România s-a semnat la Bucureşti la 23 martie 1939. Garanţiile anglo-franceze au fost acordate oficial Poloniei la 31 martie. La 13 aprilie, aceleaşi garanţii au fost acordate României şi Greciei: „Dacă va fi întreprinsă o acţiune punând în pericol independenţa lor în aşa fel încât cele două ţări vor considera că este în interesul lor vital 102


să reziste prin forţă, guvernul englez şi guvernul francez se angajează să le dea deîndată toată asistenţa care le stă în putere”. La 3 aprilie, Hitler a dat o directivă secretă pentru elaborarea unui plan de distrugere a Poloniei, iar la 28 aprilie a denunţat tratatul de neagresiune cu Polonia din 26 ianuarie 1934 şi tratatul naval cu Anglia din 18 iunie 1935. Politica de forţă şi agresiune a lui Hitler l-a determinat pe Mussolini să treacă la acţiuni similare. La 7 aprilie 1939, trupele italiene au început ocuparea Albaniei, iar o lună mai târziu, Mussolini a propus Germaniei o alianţă militară, fără să negocieze prea mult termenii tratatului. Acesta a fost elaborat de germani şi semnat de către contele Ciano, la Berlin, la 22 mai 1939. Tratatul a fost numit „Pactul de Oţel” şi prevedea ca părţile semnatare să se susţină în caz de război cu una sau mai multe puteri „şi acest lucru imediat, cu toate forţele militare”, formulare fără precedent în analele diplomaţiei. Temerile lui Mussolini, care ştia că Italia nu este pregătită de război, au fost spulberate cu seninătate de Ribbentrop care l-a asigurat pe Ciano că Germania mai are nevoie de trei ani de pace. IV.5. Pactul Ribbentrop-Molotov; implicaţii politico-militare În primăvara anului 1939, Anglia şi Franţa au început tratative cu U.R.S.S., singura mare putere din Europa care nu avea în acel moment nici un fel de angajamente militare. Primele propuneri au fost transmise de la Londra către Moscova la jumătatea lunii aprilie 1939 şi, în esenţă, constau în cererea ca U.R.S.S. să acorde ajutor statelor vecine cu ea în caz de agresiune şi în caz că va fi solicitată. După un refuz iniţial, U.R.S.S. a cerut la jumătatea lunii mai – după ce funcţia de ministru de externe a fost preluată de V.M. Molotov – încheierea între Anglia, Franţa şi U.R.S.S. a unui pact efectiv de asistenţă mutuală, cu precizări precise asupra formelor de acordare a asistenţei şi extinderea garanţiilor de securitate la Finlanda şi Ţările Baltice. Tratativele anglo-franco-sovietice au trenat din cauza faptului că occidentalii nu erau dispuşi să negocieze aspectele concrete pe care le punea un tratat militar şi abia la sfârşitul lunii iulie, când perspectiva unui atac german asupra Poloniei devenise iminentă, Anglia şi Franţa au hotărât trimiterea unor misiuni militare la Moscova care să negocieze încheierea unei convenţii militare. 103


Concomitent cu această decizie, tot la sfârşitul lunii iulie, guvernul britanic a căutat să obţină un acord cu Germania, discuţiile fiind purtate cu ambasadorul german de la Londra. Britanicii au propus Germaniei încheierea unui pact de neagresiune prin care ambele părţi se obligau să nu pună în aplicare vreo acţiune agresivă unilaterală ca metodă a politicii lor, lucru care „ar elibera complet guvernul britanic de obligaţiile de garanţie luate asupră-şi în prezent faţă de Polonia, Turcia etc.”. În plus se promitea încheierea unor acorduri economice ample. Ambasadorului germani i s-a sugerat ideea că legăturile Marii Britanii cu alte state, apărute în lunile din urmă, sunt numai instrumente de rezervă pentru o adevărată împăcare cu Germania şi că „aceste relaţii vor cădea îndată ce va fi atins unicul obiectiv important şi care merită efortul – acordul cu Germania” (raport din 3 august 1939). Tot în acele săptămâni din iulie-august, contele Ciano a înţeles că Germania pregăteşte atacarea Poloniei în cel mai scurt timp şi că intervenţia Angliei şi Franţei va duce la un război pentru care Italia nu era nici pe departe pregătită. Pentru Ciano, soluţia era să-i împiedice pe germani să declanşeze ostilităţile, arătându-le că astfel vor declanşa intervenţia anglo-franceză şi, implicit, războiul mondial. Însă, Ciano nu a reuşit să-l convingă nici pe Ribbentrop, nici pe Hitler şi atunci a încercat să-l determine pe Mussolini – socrul său – să denunţe „pactul de oţel”. Mussolini a fost ezitant, dar în cele din urmă, la 21 august, s-a hotărât să-l invite pe Ribbentrop la discuţii. Răspunsul ministrului de externe german a fost că trebuie să se ducă de urgenţă la Moscova şi orice întâlnire trebuie amânată. Ce se întâmplase? Negocierile anglo-franco-sovietice au început abia pe 11 august, dar nu au depăşit faza de generalităţi din partea occidentalilor, iar Polonia a refuzat să permită pătrunderea trupelor sovietice pe teritoriul ei în caz de agresiune. Motivele erau lesne de înţeles (21 august 1939). În timp ce tratativele sovieticilor cu Anglia şi Franţa se îndreptau spre un eşec, Berlinul a propus Moscovei un pact de neagresiune pe 25 de ani şi acorduri economice, ce urmau a fi semnate de Ribbentrop la Moscova. Partea sovietică a acceptat ca, după încheierea acordului economic (20 august), Ribbentrop să vină la sfârşitul lunii la Moscova. Atunci a intervenit Hitler care, la 20 august, printr-o telegramă adresată personal 104


lui I.V. Stalin, a cerut primirea imediată a ministrului său de externe la Moscova. Ribbentrop a sosit la Moscova în zorii zilei de 23 august, cu misiunea încredinţată de Hitler de a obţine pactul de neagresiune cu U.R.S.S. cu orice preţ, adică oferind orice concesii vor cere sovieticii în Europa. Până la sfârşitul zilei, negocierile au fost încheiate. Pactul Ribbentrop-Molotov nu era doar un pact de neagresiune pe 10 ani, ci a reprezentat, prin protocolul său secret, un pact prin care cele două puteri, fără a ţine cont de diferenţele ideologice, şi-au împărţit sferele de influenţă în Europa centrală şi de sud-est. Finlanda şi Ţările Baltice urmau să revină U.R.S.S., Polonia urma să fie împărţită între cele două puteri totalitare pe traseul „liniei Curzon”, iar în privinţa Europei de sudest, partea sovietică sublinia „interesul pentru Basarabia”, în timp ce partea germană îşi declara „totalul dezinteres” faţă de aceste teritorii. Vestea încheierii acestui pact a produs o consternare generală. Anglia şi Franţa au înţeles eşecul pe care l-a suferit politica lor. Cei mai încântaţi erau cei doi dictatori: Hitler şi Stalin, fiecare socotind că l-a păcălit pe celălalt. Hitler a înţeles că a scăpat de coşmarul războiului pe două fronturi, ca în 1914, şi plănuia ca după distrugerea Occidentului să se întoarcă asupra aliatului său de acum. Stalin spusese încă la 19 august că, acceptând pactul cu Germania, „Europa Occidentală va fi supusă unor tulburări şi dezordini serioase. În aceste condiţii, noi avem mari şanse să rămânem în afara conflictului şi putem spera la o intrare avantajoasă în război”. Adică la o expansiune a comunismului pe ruinele Europei devastate de război. Încă de la 22 august 1939, Hitler a dat ordinul de invazie a Poloniei pentru ziua de 26 august. Dar a fost nevoit să-l revoce cu puţine ore înainte, deoarece a primit vestea încheierii unui pact de asistenţă mutuală între Anglia şi Polonia la 25 august, care confirma cu certitudine implicarea acestei mari puteri în viitorul conflict, şi mai ales din cauza obiecţiilor italiene de a respecta „Pactul de oţel”. Mussolini condiţiona participarea lui la ostilităţi de primirea unor uriaşe cantităţi de armament şi muniţii din Germania (17 milioane de tone). Hitler i-a promis un ajutor limitat şi nu i-a cerut decât să nu-şi facă publică intenţia de a se ţine în afara conflictului iminent (26 august). Soluţia lui Mussolini a fost aceea de a propune organizarea unui nou München, unde a promis să-l susţină pe Hitler. 105


Marea Britanie a încercat din nou să împiedice conflictul, cerând Varşoviei să trimită un împuternicit care să negocieze pretenţiile Berlinului, aşa cum ceruse şi Hitler, fixând ca termen limită ziua de 30 august. Acest lucru nu s-a întâmplat. După expirarea acestui termen, puţin după miezul nopţii, Ribbentrop a prezentat ambasadorului britanic un document cu 16 puncte „moderate” pentru rezolvarea crizei. Dar comunicaţiile cu Varşovia fuseseră deja întrerupte, iar ambasadorul polonez la Berlin a subliniat faptul că „planul acesta este o violare a suveranităţii poloneze şi pur şi simplu nu poate fi luat în consideraţie”. În aceste condiţii, la 31 august 1939, Hitler a semnat directiva nr. 1 care privea atacarea Poloniei în ziua următoare, punându-se în aplicare aşa-numitul „Plan alb” avizat încă din 11 aprilie. În acelaşi timp, Hitler a adresat Londrei şi Parisului propunerea de organizare a unei conferinţe internaţionale pentru medierea conflictului cu Polonia, care să se întrunească la 5 septembrie. În seara zilei de 31 august, serviciile secrete germane au organizat o înscenare menită să arate faptul că agresiunea ar fi venit din partea Poloniei. Sub „îndrumarea” SS-ului, un grup de deţinuţi germani îmbrăcaţi în uniforme militare poloneze, cu arme şi acte poloneze, au atacat postul german de radioemisie de la Gleiwitz, din apropierea frontierei cu Polonia, pentru a transmite un mesaj războinic împotriva Germaniei. După această operaţiune, în locul libertăţii promise toţi cei implicaţi în operaţiune au fost omorâţi, iar ulterior şi militarii din respectivul serviciu secret. În dimineaţa zilei de 1 septembrie 1939, după ce armatele germane au trecut graniţa cu Polonia, fără declaraţie de război, îndreptându-se pe trei direcţii spre Varşovia, Hitler a ţinut un discurs în Reichstag în care, acuzând repetatele violări de frontieră, inclusiv atacul trupelor regulate poloneze de la Gleiwitz, a anunţat „riposta” trupelor germane. Pus în faţa faptului împlinit, Mussolini a încercat să-şi salveze imaginea în ochii poporului italian, cerându-i lui Hitler o scrisoare prin care acesta să-l elibereze de obligaţiile asumate prin „Pactul de oţel”. Hitler i-a făcut pe plac şi chiar în seara zilei respective declaraţia Führerului a apărut în ziarele italiene: „Sunt convins că forţele armate ale Germaniei sunt suficiente pentru a duce la bun sfârşit sarcina ce ne-a fost impusă. În consecinţă nu cred că voi avea nevoie de ajutorul militar al Italiei...” 106


La Londra şi la Paris, liderii politici Chamberlain şi Daladier nu au vrut să renunţe la ideea unei soluţii negociate a conflictului şi în zorii zilei de 3 septembrie 1939, când ofensiva germană se afla în plină desfăşurare, guvernele britanic şi francez au trimis la Berlin ultimatumuri care expirau la ora 11, respectiv la ora 17, cerând retragerea trupelor germane din Polonia. Germania a respins ultimatumurile, dar răspunsurile date de von Ribbentrop reprezentanţilor Angliei şi Franţei au fost diferite. Reprezentantului britanic i s-a spus: „Intenţia comunicată în numele guvernului britanic de a nimici poporul german mai mult decât dictatul de la Versailles a fost notată de noi şi vom răspunde la fiecare acţiune engleză cu aceleaşi arme şi în aceeaşi formă”. Reprezentantului Franţei i s-a spus în final: „În ceea ce o priveşte, Germania se va abţine de la orice atac asupra Franţei. Dacă Franţa va adopta o atitudine diferită, Germania va fi obligată să răspundă în consecinţă”. Acest răspuns, cu tonalitate inofensivă la nota franceză, a lăsat deschis drumul spre „războiul ciudat” – inactivitatea de pe frontul de vest – aplicată de ambele guverne, francez şi englez, din toamna lui 1939 până în primăvara lui 1940, deşi era evident că al doilea război mondial începuse. Izbucnirea războiului a fost legată de opţiunea Germaniei şi a cancelarului ei, Adolf Hitler, care a dus o politică coerentă de revizuire a tratatelor şi a adus în fruntea armatei sale generali care să-i transpună ideile în viaţă. Avea şi motive economice pentru această opţiune: în 1939, Reichul se afla în pragul unei crize economice care ar fi demonstrat că regimul nazist nu putea oferi avantaje în plus faţă de regimurile capitaliste din ţările vecine. Izbucnirea războiului era inexorabilă. Acest deznodământ a fost determinat de faptul că marile puteri garante ale sistemului de la Versailles au tratat în mod diferit problema securităţii şi păcii – unică şi indivizibilă, crezând că o pot împărţi artificial în două: pacea şi securitatea marilor puteri şi cea a statelor mici, acestea din urmă având rolul de a „îndestula” apetitul Germaniei naziste şi al aliaţilor ei. Oricare din crizele premergătoare războiului provocate de Germania: remilitarizarea Renaniei, anexarea Austriei, dezmembrarea Cehoslovaciei putea fi motiv de ripostă pentru apărarea şi restabilirea statu-quo-ului. Când s-a luat în fine această hotărâre, Germania obţinuse deja avantaje decisive la care s-a adăugat şi încheierea unei alianţe cu cealaltă mare putere totalitară de la Răsărit. 107


V. EPOCA CELUI DE-AL DOILEA RĂZBOI MONDIAL

V.1. Un „război ciudat” şi tentative de pace Al doilea război mondial, declanşat la 1 septembrie 1939, a avut o evoluţie spectaculoasă atât pe teatrele de operaţiuni militare, cât şi în relaţiile politico-diplomatice. Trebuie menţionat faptul că în prima jumătate a lunii septembrie majoritatea ţărilor europene şi multe ţări din America, inclusiv S.U.A., şi-au declarat neutralitatea. Preşedintele Roosevelt însă a ţinut să precizeze că „neutralitatea ţărilor nu înseamnă şi neutralitatea conştiinţelor”. Armatele germane au înaintat rapid pe trei direcţii spre Varşovia şi în mai puţin de o săptămână înfrângerea polonezilor a devenit o certitudine. Încă din 3 septembrie, ambasadorul german de la Moscova a primit misiunea să-i sugereze lui Molotov că în condiţiile în care Wehrmachtul va ocupa zona definită la Moscova ca sferă a intereselor germane, Armata Roşie să ocupe zona rezervată U.R.S.S. Această acţiune ar constitui o uşurare a efortului armatelor germane şi ar corespunde cu cele stabilite la Moscova – se spunea în instrucţiunile ambasadorului. La 14 septembrie 1939, încercuirea Varşoviei era terminată, iar în primele ore ale zilei de 17, Molotov l-a înştiinţat pe ambasadorul polonez de la Moscova, Waclaw Grzybowski, că, având în vedere situaţia creată, guvernul sovietic a ordonat trupelor sale „să treacă frontiera şi să ia sub protecţie viaţa şi avutul populaţiei din Ucraina de Vest şi Bielorusia de Vest”. În aceeaşi zi, armata sovietică a trecut la executarea misiunii ordonate, luând în stăpânire mai mult de jumătate din teritoriul polonez. În toată această evoluţie, surprinzătoare a fost întârzierea cu care trupele franceze s-au mobilizat la frontiera cu Germania (9 septembrie), urmate în aceeaşi zi de îmbarcarea corpului expediţionar britanic. Abia la 108


12 septembrie s-au întâlnit la Paris liderii britanici – Chamberlain şi Chatfield – cu cei francezi – Daladier şi Gamelin – şi au constituit Consiliul interaliat de război pentru conducerea coaliţiei împotriva Germaniei. Hotărârea luată în prima şedinţă a fost aceea de a nu întreprinde nimic, nici în Polonia şi nici pe frontul de vest. A început astfel ceea ce s-a numit ulterior „războiul ciudat”, în care 76 de divizii aliate au rămas complet inactive în faţa celor 32 de divizii germane care apărau frontierele. O posibilă explicaţie ar fi speranţa occidentalilor că Hitler se va mulţumi cu distrugerea Poloniei şi ulterior se va putea ajunge la un modus vivendi între Occident şi Germania. La 28 septembrie, rezistenţa eroică a armatei poloneze a luat sfârşit. La 30 septembrie s-a constituit la Paris guvernul polonez în exil, condus de generalul Wladyslaw Sikorski. În aceeaşi zi, Ribbentrop şi Molotov au semnat la Moscova un tratat prin care se stabilea noua frontieră germano-sovietică ce rezulta în urma împărţirii Poloniei. Niciuna din puterile garante ale Poloniei nu a luat atitudine faţă de agresiunea sovietică şi de raptul săvârşit asupra fostului stat polonez. În teritoriul ocupat de ea, Germania a instaurat un regim de teroare şi genocid împotriva a milioane de evrei şi polonezi. Un regim asemănător din punct de vedere al terorii politice s-a instaurat şi în zona ocupată de sovietici. Aceştia din urmă au luat un număr de cca 200.000 de prizonieri. Ofiţerii polonezi, în număr de aproape zece mii, aveau să fie ucişi la începutul lui martie 1940 şi îngropaţi în pădurea Katyn, de lângă Smolensk. Imediat după împărţirea Poloniei, U.R.S.S. a impus Ţărilor Baltice încheierea unor aşa-numite tratate de asistenţă mutuală, prin care a obţinut dreptul de a folosi baze militare şi navale pe teritoriul acestora, de fapt o modalitate de ocupaţie militară, ca prim pas spre anexarea lor (28 septembrie – 11 octombrie 1939). La 6 octombrie, Hitler a ţinut un discurs în Reichstag prin care a propus aliaţilor încheierea păcii în termeni extrem de vagi, subliniind că nu admite discutarea problemei poloneze. A afirmat că „nu poate fi pace în Europa... dacă Germania şi Anglia nu se pun de acord” şi că „războiul în vest nu va rezolva nici o problemă”. Cum era de aşteptat, răspunsul Franţei şi Angliei a fost categoric negativ (10, respectiv 12 octombrie). Nici Hitler nu-şi făcea iluzii, căci încă de la 9 octombrie a semnat 109


directiva nr. 6 prin care se hotăra atacul asupra Occidentului, la jumătatea lui noiembrie 1939. Cu toate declaraţiile lui Daladier şi Chamberlain, acalmia de pe frontul de vest – „războiul ciudat” – a continuat în lunile următoare, până în mai 1940. Un şir de întâmplări legate de probleme organizatorice, politice, materiale şi mai ales venirea bruscă a unei ierni foarte aspre, au făcut ca Hitler să amâne succesiv data atacului asupra Franţei şi Belgiei. Cei care s-au hotărât să ducă un război adevărat în zona lor de interese au fost sovieticii. În octombrie 1939, Moscova a solicitat Finlandei „rectificări de frontieră” în zona Leningradului, precum şi predarea porturilor Petsamo şi Hangö. Această din urmă pretenţie a fost respinsă de finlandezi ceea ce a provocat atacul armatei sovietice (30 noiembrie 1939). Mica armată finlandeză a opus o rezistenţă înverşunată, favorizată şi de obstacolele naturale ale ţării, astfel încât sovieticii nu şi-au putut atinge obiectivele. Atacul sovietic asupra Finlandei a determinat această ţară să se adreseze Societăţii Naţiunilor, la 3 decembrie 1939. Finlanda urmărea ca pe această cale să se oprească operaţiunile militare şi să se înceapă negocieri cu U.R.S.S. Societatea Naţiunilor a adresat o cerere în acest sens , dar, la răspunsul negativ al lui Molotov, Adunarea Generală a votat în unanimitate, la 14 decembrie 1939, excluderea U.R.S.S. din acest for internaţional. Rezistenţa admirabilă a finlandezilor a determinat din partea Angliei şi Franţei hotărârea de a trimite în februarie 1940, un corp expediţionar care să lupte alături de ei. Norvegia şi Suedia s-au opus însă trecerii trupelor anglo-franceze pe teritoriul lor, aşa că acest proiect, care ar fi putut avea consecinţe diplomatice deosebite, a fost abandonat. Finlanda a cerut armistiţiu la 2 martie 1940, iar U.R.S.S. l-a acceptat. Pacea s-a încheiat la Moscova, la 13 martie 1940. Finlandezii au fost obligaţi să cedeze o zonă mai mare decât cea cerută iniţial de sovietici, inclusiv portul Hango, singura ieşire a ţării la Marea Baltică. Tratatul de pace prevedea menţinerea independenţei Finlandei. Anul 1940 a adus noi evoluţii politico-diplomatice care au influenţat operaţiunile militare. La 11 februarie 1940 s-a încheiat la Moscova un tratat economic sovieto-german prin care Reichul urma să livreze U.R.S.S. mari cantităţi de echipament militar, primind în schimb materii prime vitale pentru 110


război, cereale şi petrol în valoare de un miliard de mărci. În felul acesta, blocada maritimă instituită de britanici, atât de eficientă în primul război mondial, nu a mai avut acum nici un efect. În timp ce Hitler lua în calculul său strategic necesitatea invadării Norvegiei şi Danemarcei (20 februarie 1940), aliaţii occidentali sperau să găsească o soluţie pentru limitarea conflictului care să ducă ulterior la rezolvarea lui pe cale politică. S-a apelat în acest sens la preşedintele american Roosevelt, iar rezultatul a fost misiunea diplomatică în Europa a subsecretarului de stat Sumner Welles pe ruta Roma-Paris-LondraBerlin-Roma. La 26 februarie 1940, Welles a discutat la Roma cu Mussolini şi Ciano, cărora le-a prezentat mesajul lui Roosevelt prin care S.U.A. se angaja să recunoască încorporarea Abisiniei la imperiul italian, precum şi avantaje economice pentru Italia în spaţiul mediteraneean şi african în schimbul asigurării neutralităţii binevoitoare a Italiei în conflictul european. Urma apoi studierea în comun a posibilităţii opririi ostilităţilor şi încheierii păcii. Mussolini nu a respins oferta americană, dar în discuţii particulare a arătat că Hitler va respinge orice propunere de plebiscit în Austria, precum şi revenirea la independenţă şi suveranitate a Poloniei în frontierele antebelice, mai ales după împărţirea acestei ţări cu sovieticii, va pretinde ca aceştia să se retragă primii, ceea ce era practic imposibil. La Londra, Chamberlain a acceptat medierea S.U.A., dar a afirmat că „nu se putea trata cu Hitler”. Acelaşi lucru s-a întâmplat la Paris, unde însă s-au respins pretenţiile exagerate ale lui Mussolini care voia Nisa, Corsica, portul Djibouti, calea ferată etiopiană ş.a. La 2 martie 1940, Welles a fost primit de Hitler, care şi-a susţinut vehement acuzaţiile la adresa puterilor occidentale pe care le considera vinovate de conflict, la adresa S.U.A., care ar fi perturbat viaţa economică mondială şi, în final, a susţinut necesitatea „spaţiului vital” pentru Germania şi a declarat că nu va accepta rezolvarea conflictului fără satisfacerea cererilor sale. Welles a revenit la Roma, la 15 martie 1940, dar discuţiile sale cu liderii politici şi cu suveranul pontif nu au dus la niciun rezultat.

111


V.2. Ofensiva germană în Europa Occidentală în anul 1940 şi implicaţiile ei La 17 martie 1940, Mussolini şi Ciano s-au întâlnit la Brenner cu Hitler şi Ribbentrop. Führerul german şi-a prezentat succesele, a justificat necesitatea pactului cu sovieticii ca să evite un război pe două fronturi şi i-a explicat lui Mussolini variantele în care Italia urma să intre în război: fie în cazul unui succes rapid al Germaniei în vest, fie în cazul unui război de lungă durată, în momentul în care echilibrul s-ar rupe în favoarea Germaniei. Mussolini a acceptat aceste idei, mai ales că Hitler nu i-a spus nimic despre intenţia sa de a lovi Franţa şi Anglia în scurt timp. În Franţa, guvernul Daladier a fost înlocuit de un guvern condus de Paul Reynaud (20 martie 1940). Noul premier francez a cerut şi a obţinut din partea Angliei o declaraţie prin care cele două puteri se angajau să nu negocieze cu Germania şi să nu încheie armistiţiu sau pace decât de comun acord (28 martie 1940). În acelaşi timp, Consiliul Suprem interaliat a hotărât să blocheze exportul de fier al Suediei în Germania şi să mineze apele Norvegiei, ţară în care urma să fie trimis un corp expediţionar. Hitler a luat-o înaintea acţiunii aliate. La 9 aprilie, trupele germane au trecut la ocuparea Danemarcei şi a Norvegiei. În primul caz, ocuparea a decurs rapid, în cel de-al doilea, s-au angajat lupte grele cu forţele aliate, care însă până la începutul lui mai 1940 au fost respinse, iar Norvegia a rămas sub dominaţia germană. În zorii zilei de 10 mai 1940, Germania a atacat simultan Franţa, Belgia şi Olanda. În aceeaşi zi, Winston Churchill a devenit prim-ministru al Marii Britanii şi, câteva zile mai târziu, a declarat că programul său este „de a duce războiul pe mare, pe uscat şi în aer, din toată puterea noastră şi cu toate forţele noastre, de a duce război contra unei tiranii monstruoase”. Ofensiva germană a înaintat cu o rapiditate nemaivăzută, producând grave înfrângeri forţelor aliate. Olanda a capitulat la 13 mai, Belgia la 17 mai, iar trupele engleze împreună cu importante forţe franceze s-au retras pe malul mării la Dunkerque. Acolo, între 26 mai şi 4 iunie, marina britanică a reuşit în mod aproape miraculos să salveze circa 330.000 de militari britanici, trecându-i peste Canalul Mânecii, cu preţul 112


abandonării materialului greu de luptă. Restul trupelor franceze se afla într-o situaţie disperată. În aceste condiţii, guvernele american şi britanic au încercat să ţină Italia în afara conflictului. La 14 mai, Roosevelt a adresat un prim mesaj lui Mussolini: „Vă adresez acest apel în numele lui Hristos!... Vă rog să nu intraţi în război şi să nu ameninţaţi. Ca mâine, în paginile istoriei veţi deveni astfel un slujitor al umanităţii”. La 16 mai a urmat demersul britanic. La 18 mai, Mussolini, a răspuns negativ ambilor lideri. La 24 mai, ambasadorul britanic la Washington a cerut ca Roosevelt să adreseze un nou mesaj lui Mussolini, promiţîndu-i-se că, dacă nu va intra în conflict, Italia „va participa la Conferinţa păcii cu aceleaşi drepturi ca puterile învingătoare”. Nota a fost transmisă Romei la 27 mai, iar la 30 mai Roosevelt i-a telegrafiat lui Mussolini: „Dacă războiul din Europa va antrena şi Italia, interesele americanilor în Mediterana vor fi direct afectate. Dacă intraţi în conflict, vom decreta un program gigantic de reînarmare [...] Dacă optaţi pentru pace, vom reevalua relaţiile cele mai amicale dintre ţările noastre şi vom spori notabil schimburile economice”. Contele Ciano a răspuns în numele lui Mussolini: „Hotărârea este luată! Ne ameninţaţi că veţi dubla ajutorul vostru pentru anglo-francezi, este treaba voastră. Cât despre interesele voastre în Mediterana, ocupaţi-vă mai bine de Marea Caraibelor”. După acest răspuns sfidător nu mai era nimic de făcut. Când dezastrul Franţei devenise o certitudine, Italia i-a declarat război, la 10 iunie 1940. Trupele italiene au trecut la operaţiuni militare în sudul Franţei şi în Africa de Nord. Preşedintele Roosevelt, indignat de atacul italian, şi-a reconfirmat intenţiile: „În această zi, 10 iunie 1940, mâna care ţinea pumnalul a lovit în spatele vecinului [...] Noi vom pune resursele noastre la dispoziţia acelora care luptă contra violenţei”. Preşedintele american a insistat personal să se livreze Londrei cantităţi considerabile de armament şi muniţie, deşi la Casa Albă majoritatea consilierilor săi erau convinşi că Anglia este la pământ şi toate armele vor ajunge în mâinile lui Hitler. Pe lângă acest ajutor, Roosevelt a dispus, chiar a doua zi după intrarea germanilor în Paris, începerea programului de cercetare pentru realizarea bombei atomice (15 iunie 1940). Parisul a fost ocupat de germani fără luptă la 14 iunie 1940. Cu o zi înainte, francezii ceruseră să fie absolviţi de obligaţiile acordului din 113


28 martie 1940, care nu permitea încheierea unei păci separate. Englezii au acceptat, punând o singură condiţie: ca „flota franceză să fie dirijată spre porturile engleze chiar pe timpul negocierilor [de armistiţiu]”. La 16 iunie, Londra a propus un proiect de constituire a „Statului unit anglo-francez”. El prevedea unificarea principalelor departamente şi a forţelor militare şi stabilea responsabilităţile ce reveneau atât pe timp de pace, cât şi pe timpul războiului. Soluţia a fost acceptată de premierul francez Paul Reynand şi de generalul de Gaulle, dar a fost respinsă de preşedintele Franţei, Albert Lebrun şi de mareşalul Pétain; acesta din urmă „nu era de acord să se fuzioneze cu un cadavru” – se referea la Anglia. La sfârşitul zilei de 16 iunie s-a constituit guvernul condus de mareşalul Pétain – învingătorul de la Verdun, din 1916 – care, prin intermediul Spaniei, a propus începerea negocierilor de armistiţiu. A doua zi, după convorbirile sale cu Franco, Hitler a formulat următoarele condiţii de armistiţiu: „1. Guvernul francez să se menţină ca factor suveran. Numai aşa se poate conta că imperiul francez nu va trece de partea Angliei; 2. Ocuparea totală a metropolei (adică a teritoriului Franţei) este neindicată. Guvernul francez trebuie să-şi păstreze un domeniu de suveranitate; 3. Armata franceză să fie adusă în zona neocupată pentru a fi dezarmată şi demobilizată. Să fie acceptate în această zonă unele unităţi militare de ordine. Flota trebuie neutralizată. În nici un caz să nu se ceară predarea ei, căci s-ar refugia în alte mări sau în Anglia; 4. Cererile teritoriale ţin de reglementarea păcii. Deci nu vor constitui o problemă actuală; 5. Nu va fi formulată acum nici o cerere privind imperiul francez. Aceasta ar face ca ele (coloniile) să treacă de partea Angliei. În prezent nu putem rezolva cererile noastre prin forţă”. Aceste condiţii au fost transmise şi Italiei, care a trebuit să le accepte (inclusiv punctele 2 şi 4 cu care nu era de acord). În baza lor s-a semnat armistiţiul la 24 iunie 1940, exact în acelaşi loc, la Rhetondes, şi în acelaşi vagon de tren – scos din muzeu – în care se încheiase armistiţiul din 11 noiembrie 1918. Contrapropunerile franceze au fost respinse. Armistiţiul Franţei cu Italia s-a semnat la 25 iunie. Hitler nu s-a înşelat în privinţa efectului propunerilor sale. Câteva zile mai târziu, pe 2/5 din teritoriul Franţei s-a constituit aşa-numitul 114


„guvern de la Vichy” condus de mareşalul Pétain, care va sluji interesele Germaniei până când Franţa va fi eliberată de aliaţi, în septembrie 1944. În aceste condiţii, la 3 iulie 1940, guvernul britanic a decis declanşarea operaţiunilor de anihilare a flotei franceze. S-a ajuns la confruntări dramatice între cele două flote la Oran, urmate imediat de ruperea relaţiilor diplomatice între Londra şi Vichy. Prăbuşirea Franţei a avut grave repercusiuni în estul şi sud-estul Europei, iar victimele au fost România şi Ţările Baltice. Încă din 28 mai 1940, consiliul de coroană al României a recomandat guvernului Tătărăscu promovarea unei politici de „adaptare la realităţi” adică o apropiere de Germania. A doua zi, la Bucureşti a fost semnat între România şi Germania pactul petrol-armament, prin care se prevedea creşterea exporturilor de petrol românesc către Reich în schimbul furnizării de armament. Apropierea de Germania nu mai putea însă apăra România de pretenţiile teritoriale ale vecinilor ei. Încă din 16 iunie 1940, reprezentantul Bulgariei la Berlin a cerut rectificarea frontierei cu România, aşa cum era înainte de 1913, şi a respins de la început ideea unui schimb de populaţie, aşa cum susţinea guvernul român. Premierul bulgar, Bogdan Filov, era convins de sprijinul lui Hitler, căruia îi precizase că nu există între cele două ţări vreun tratat de neagresiune sau de respectare a statu-quo-ului teritorial. Dar la acel moment ameninţarea imediată venea din Est. Încă de la sfârşitul lunii mai, trupele sovietice au fost masate la frontiera românească, iar la 23 iunie Molotov a transmis ambasadorului german la Moscova, von der Schulenburg, că „problema Basarabiei nu mai suferă nici o amânare”, adăugând, în plus, pretenţii asupra Bucovinei. Această din urmă cerere s-a lovit de opoziţia lui Hitler care a spus că Bucovina nu era trecută în tratatul din 23 august 1939. La 25 iunie, ambasadorul german a subliniat dorinţa lui Hitler de a nu se ajunge la un război între U.R.S.S. şi România şi că guvernul de la Bucureşti ar accepta mai uşor cererile Moscovei dacă i s-ar restitui tezaurul încredinţat Rusiei în timpul primului război mondial. Guvernul sovietic a refuzat orice restituire, dar a anunţat că se va mulţumi numai cu Bucovina de Nord, unde locuiesc mulţi ruteni, şi a asigurat că interesele economice germane în România nu vor fi lezate (26 iunie 1940). În seara aceleiaşi zile a fost transmisă o notă ultimativă sovietică ministrului român la Moscova, Gheorghe Davidescu, 115


cerându-se cedarea Basarabiei şi a nordului Bucovinei, cereri însoţite şi de o hartă explicativă. La Bucureşti, nota sovietică a produs panică. Speranţa guvernului român s-a îndreptat spre Germania, dar răspunsul ei a fost clar: România trebuie să cedeze. Acelaşi răspuns s-a primit şi din partea Italiei. Au urmat două consilii de coroană prin care România s-a declarat gata „să discute cererile sovietice”. Dar acest răspuns a fost considerat nesatisfăcător la Moscova, care a trimis o nouă notă ultimativă prin care se cerea evacuarea teritoriului revendicat în decurs de 4 zile. Acceptul României a fost comunicat la 28 iunie orele 11, iar la orele 14 trupele sovietice au început ocuparea teritoriului cerut, anexând şi zona Herţei, care nu făcuse parte nici din Bucovina, nici din Basarabia, ci aparţinuse Vechiului Regat al României. Câteva zile mai târziu, între 2 şi 22 iulie 1940, pe baza unor alegeri falsificate s-a instalat puterea sovietică în cele trei Ţări Baltice. Anexarea lor la U.R.S.S. a fost ratificată în august 1940. Acţiunea Moscovei a fost pentru Budapesta un semnal de declanşare a pretenţiilor maghiare. La 27 iunie, guvernul maghiar a decretat mobilizarea armatei şi desfăşurarea de trupe la frontiera cu România. În aceeaşi zi, reprezentanţii maghiari şi-au susţinut cererile la Berlin. Răspunsul german a fost că Ungaria nu trebuie să-şi asume riscul unui conflict cu România şi să compromită astfel pacea din zonă; ungurilor li s-a sugerat să mai aştepte (1 iulie 1940). Tot la 1 iulie guvernul român a anunţat oficial renunţarea la garanţiile anglo-franceze din 13 aprilie 1939, iar regele Carol al II-lea i-a solicitat lui Hitler garanţii pentru frontierele care îi mai rămăseseră României şi trimiterea unei misiuni militare germane în ţară. Răspunsul lui Hitler, care recomandase deja ungurilor să aştepte o soluţie negociată, avea tonul unui avertisment vehement, arătând că „o revizuire a devenit inevitabilă. Orice încercare de a evita pericolele care ameninţă ţara dvs. prin manevre tactice de orice fel trebuie să fie şi va fi sortită eşecului... rezultatul ar putea fi chiar distrugerea României” (17 iulie 1940). În aceste condiţii au început tratativele ungaro-române de la TurnuSeverin la 16 august 1940. Poziţiile părţilor au fost ireconciliabile: ungurii cereau cedarea a 69.000 km2, iar românii nu acceptau decât schimb de populaţie. La 25 august, eşecul tratativelor fiind evident, s-a recurs la decizia puterilor Axei. Hitler a trasat noile frontiere în Transilvania, iar 116


miniştrilor de externe german şi italian le-a cerut să procedeze „cu multă diplomaţie” pentru impunerea soluţiei sale. Reprezentanţii maghiari şi români au fost convocaţi la Viena, la 29 august, şi li s-a cerut să accepte „arbitrajul” propus de Germania şi Italia, fără a li se spune exact despre ce este vorba. Ambele delegaţii, maghiară şi română, au acceptat pe rând acest lucru; românilor li s-a subliniat că o schimbare sinceră şi definitivă a orientării externe a României se poate face numai cu preţul acceptării arbitrajului. La 30 august 1940, la palatul „Belvedere” din Viena, celor două delegaţii li s-a prezentat „soluţia” germană: România era obligată să cedeze Ungariei partea de nord-vest a Ardealului, 43.400 km2, sub forma unui intrând care ajungea până în apropierea Braşovului. Pentru ambele ţări, soluţia germană era nemulţu-mitoare: România fusese sfârtecată, iar Ungaria primise mai puţin decât ceruse. Aceasta fusese şi intenţia lui Hitler: să nemulţumească ambele ţări pentru a le folosi mai uşor pentru interesele sale. Pierderea Ardealului de nord a însemnat practic şi sfârşitul domniei lui Carol al II-lea, care la 4 septembrie a cedat prerogativele sale de autoritate generalului Ion Antonescu, care l-a silit să părăsească România la 6 septembrie 1940. Tot în aceste condiţii, şi guvernanţii bulgari, sprijiniţi de puterile Axei, şi-au impus pretenţiile teritoriale asupra Cadrilaterului (sudul Dobrogei). Tratativele începute la Craiova, la 19 august 1940, s-au finalizat la 7 septembrie cu cedarea acestui teritoriu către Bulgaria, conform graniţei din 1912. România pierduse o treime din teritoriu şi o treime din populaţie. Singurul element pozitiv, dacă se poate numi aşa, a fost faptul că Hitler a garantat frontierele statului român în forma în care erau ele în septembrie 1940. Acest fapt a nemulţumit Moscova. La 21 septembrie 1940, cererea sovieticilor adresată Germaniei de a li se ceda şi partea de sud a Bucovinei, a fost refuzată, ceea ce a reprezentat o primă fisură în relaţiile „amicale” dintre cele două mari puteri totalitare. Pe plan militar, în săptămânile care au urmat capitulării Franţei, Hitler a organizat un plan de invadare a Angliei care trebuia să înceapă cu anihilarea aviaţiei britanice, concomitent cu lansarea unui nou apel demagogic către Londra pentru găsirea unor căi de înţelegere în vederea restabilirii păcii (19 iulie 1940). 117


Guvernul britanic a cerut, la 20 iulie, ca mai întâi Germania să evacueze toate teritoriile ocupate, să restaureze libertăţile pe care le-a distrus şi să dea garanţii pentru viitor. Răspunsul Berlinului a venit, la 12 august, printr-un şir de raiduri aeriene menite să distrugă capacitatea de luptă a aviaţiei britanice. Aceste operaţiuni aeriene, cunoscute sub numele de „Bătălia Angliei”, au durat până la jumătatea lui octombrie. Ca urmare a pierderilor mari suferite de aviaţia germană, Hitler a fost nevoit să renunţe la planul unei invazii a Angliei, urmând să încerce obţinerea victoriei prin acţiuni ale submarinelor care să paralizeze aprovizionarea insulelor britanice. În aceste condiţii, a devenit clar faptul că războiul va fi de durată, antrenând o mobilizare fără precedent a resurselor economice şi umane ale beligeranţilor. În luna septembrie 1940, ambele tabere au început o febrilă activitate diplomatică menită să consolideze alianţele deja existente sau să câştige altele noi. Guvernul Churchill şi-a fixat ca obiectiv major atragerea în război a Statelor Unite ale Americii. Astfel, la 2 septembrie 1940, Marea Britanie a încheiat un acord cu Statele Unite prin care acestea din urmă livrau britanicilor 50 de distrugătoare vechi – pentru apărarea convoaielor de nave împotriva atacurilor submarine – plus un mare număr de avioane, în schimbul cărora americanii primeau pentru 99 de ani bazele navale britanice din Oceanul Atlantic (Terra Nova, Bermude, Bahamas, Jamaica, Santa Lucia, Trinităţii şi Antiqua). Acest tratat semnifica trecerea S.U.A. de la neutralitate la nonbeligeranţă, căci acordul fusese încheiat cu o ţară ce se afla în război. La 16 septembrie, S.U.A. au mai făcut un pas spre intrarea lor în război prin aprobarea de către Congres a Legii de împrumut şi închiriere (Lend and Lease Act) prin care guvernul american putea vinde, împrumuta sau închiria orice fel de material de război statelor a căror apărare avea o importanţă vitală pentru Statele Unite. Legea a fost promulgată de preşedintele Roosevelt la 11 martie 1941. Nici puterile Axei nu au rămas inactive. Tratativele pe care le-au purtat în decursul lunii august s-au finalizat prin semnarea la Berlin, la 27 septembrie 1940, a aşa-numitului Pact Tripartit – între Germania, Italia şi Japonia – pe o durată de 10 ani, prin care semnatarele îşi împărţeau lumea: Asia şi Extremul Orient intrau sub influenţa Japoniei, Europa şi Africa sub controlul Germaniei şi al Italiei. Pactul era deschis şi aderării altor state. 118


Încheierea acestui pact a trezit suspiciuni la Moscova, care a cerut explicaţii Berlinului. Acesta din urmă a asigurat că nu existau deosebiri esenţiale între scopurile Pactului Tripartit şi cele ale tratatului sovietogerman din 23 august 1939. Dar cum scopul evident al pactului – împărţirea lumii – era stabilit prin excluderea U.R.S.S., guvernul sovietic a adoptat o poziţie de neutralitate şi la sfârşitul lunii octombrie a refuzat propunerea Japoniei de a încheia un tratat sovieto-nipon similar cu cel sovieto-german. La 11 octombrie 1940, trupele misiunii militare germane s-au instalat în România în zona petroliferă şi în alte puncte strategice. Tot în aceeaşi lună, Hitler a întreprins o vizită în sudul Franţei, unde s-a întâlnit mai întâi cu generalul Franco, la Hendaye, propunându-i intrarea Spaniei în război având ca obiectiv cucerirea Gibraltarului deţinut de britanici. Franco a refuzat şi astfel acest proiect german a căzut (23 octombrie 1940). A doua zi, la 24 octombrie, la Montoire, Hitler s-a întâlnit cu mareşalul Pétain, şeful guvernului de la Vichy, cu care a pus bazele unei coaliţii mediteraneene împotriva Angliei, precum şi premisele unor operaţii comune în Africa de Nord. V.3. Extinderea războiului în Balcani Chiar în ziua în care a părăsit localitatea Montoire (27 octombrie), Hitler a fost înştiinţat de faptul că Italia a dat un ultimatum Greciei. La 28 octombrie 1940, la Florenţa, chiar în timpul întrevederii sale cu Mussolini, Hitler a aflat că trupele italiene au atacat Grecia. Faţă de temerile dictatorului german, Mussolini a dat asigurări că „totul se va termina în 15 zile”. Dar, în mai puţin de două săptămâni, armata italiană s-a retras în grabă pentru a evita un dezastru. Hitler a hotărât să ajute Italia şi să pună stăpânire pe teritoriul Greciei continentale pentru a se anihila „punctele de sprijin aeriene [britanice] care ameninţă cîmpurile petrolifere româneşti” (12 noiembrie 1940). În acele zile, însă, Reich-ul german s-a confruntat cu o problemă diplomatică de o importanţă deosebită. Pentru aplanarea tensiunilor dintre Moscova şi Berlin, ministrului de externe sovietic, Molotov, i s-a transmis invitaţia omologului său german, Ribbentrop, de a vizita Germania. Vizita s-a desfăşurat între 12 şi 13 noiembrie 1940 şi a evidenţiat nemulţumirile părţii sovietice: amestecul Germaniei în 119


Finlanda, garanţiile germano-italiene acordate României, considerate ca fiind îndreptate împotriva U.R.S.S., şi expansiunea Axei în Balcani. Hitler şi Ribbentrop au dat răspunsuri liniştitoare, arătând că Finlanda rămâne în zona de influenţă a Rusiei, iar garanţiile pentru România sunt necesare pentru asigurarea intereselor economice germane – aprovizionarea cu petrol – şi, că „a fost singura posibilitate de a obţine ca România să cedeze fără lupte Basarabia, Rusiei”. Molotov a cerut atunci ca U.R.S.S. să acorde garanţii similare Bulgariei, uşurându-i în felul acesta ieşirea la Marea Egee. Hitler a răspuns evaziv, dar cu nuanţă negativă, că nu s-ar împotrivi unor asemenea garanţii „dacă Bulgaria însăşi ar cere vreo garanţie”. Cât despre accesul Bulgariei la Marea Egee, trebuia să se consulte mai întâi cu Mussolini. La fel de evaziv a fost răspunsul lui Hitler la cererea lui Molotov ca U.R.S.S. să reglementeze problema Strâmtorilor cu Turcia. În ultima rundă de convorbiri s-a propus U.R.S.S. o colaborare cu ţările semnatare ale Pactului Tripartit, lucru asupra căruia trebuia să decidă, fireşte, I.V. Stalin. Întrevederea lui Molotov cu liderii Germaniei nu mai putea duce la rezultate pozitive. În fond, Hitler încheiase tratatul din 23 august 1939 doar ca să aibă spatele asigurat în războiul său cu Occidentul. Acum, pentru dictatorul german era evident că sosise momentul pregătirii confruntării cu „partenerul” său sovietic. În acest scop, Hitler şi-a asigurat pe rând susţinerea din partea Ungariei şi României, care au aderat la Pactul Tripartit (20, respectiv 24 noiembrie 1940). Apoi, la 13 decembrie 1940, Hitler a aprobat planul de cucerire a Greciei, iar la 18 decembrie, a aprobat planul „Barbarossa”, care prevedea atacarea U.R.S.S. pe 15 mai 1941. Pentru realizarea acestor scopuri, Hitler a cerut regelui Bulgariei aderarea la Pactul Tripartit, ceea ce s-a şi întâmplat la 1 martie 1941. A doua zi, trupele germane au intrat pe teritoriul Bulgariei, pregătindu-se pentru a invada Grecia. Pentru sprijinirea acestei ţări, Marea Britanie a debarcat un corp expediţionar (7 martie 1941). Problemele au apărut când Hitler a dat un ultimatum Iugoslaviei la 19 martie 1941, pentru a-i impune aderarea la Pactul Tripartit. Acest lucru s-a realizat la Viena, la 25 martie 1941, însă, două zile mai târziu, la Belgrad a avut loc o lovitură de stat prin care generalul Duşan Simovici a înlăturat guvernul care a aderat la Pactul Tripartit şi a anulat acest act. 120


Hitler a fost surprins de această evoluţie, dar a considerat că este o şansă că s-a întâmplat „înaintea declanşării operaţiunii Barbarossa”. Hotărârea lui a fost să „distrugă Iugoslavia pe calea armelor şi s-o desfiinţeze ca naţiune fără nici un act de prevenire”. Faptul că, la 5 aprilie 1941, U.R.S.S. a încheiat în grabă un pact de neagresiune cu Iugoslavia nu a mai putut schimba hotărârea lui Hitler. La 6 aprilie a început campania de lichidare a armatei iugoslave. A fost o ofensivă nimicitoare care şi-a atins scopul într-o singură săptămână. Operaţiunile militare au continuat apoi până la cucerirea Greciei şi a Cretei şi alungarea englezilor (31 mai 1941). Victoriile acestea i-au adus Germaniei dominaţia asupra Peninsulei Balcanice, dar au întârziat declanşarea campaniei împotriva U.R.S.S. cu mai mult de o lună. V.4. De la conflictul european la conflagraţia mondială Hitler a crezut că teritoriul U.R.S.S. va fi cucerit rapid în trei săptămâni. Dictatorul german şi-a comunicat intenţiile, la 12 iunie 1941, generalului Ion Antonescu, care i-a oferit participarea trupelor române la proiectata campanie. Pe tot parcursul anului 1941, Moscova primise nenumărate semnale despre intenţiile germane, dar I.V. Stalin nu a luat în considerare niciunul dintre ele. Mai mult, în ciuda ameninţărilor evidente, guvernul sovietic a intensificat comerţul cu Germania, respectând scrupulos tratatele existente, care-i furnizau Berlinului materii prime vitale pentru război. Ultimul transport a trecut frontiera chiar la sfârşitul zilei de 21 iunie 1941. Caracterul războiului împotriva U,R.S.S. a fost precizat de Hitler încă din 30 martie 1941: „Lupta care urmează să ne angajeze este o luptă de exterminare. Dacă Germania nu o va întreprinde în acest spirit, va putea învinge duşmanul, dar în 30 de ani acesta se va afla din nou în faţa noastră. Războiul contra Rusiei nu se poate conduce după legile onoarei. Este o luptă ideologică şi o luptă de rasă care cere un grad fără precedent de duritate... SS-iştii mei să nu procedeze cu jumătăţi de măsură. Aştept, deci, ca comisarii politici ai armatei roşii să nu fie consideraţi luptători, iar cei capturaţi să fie imediat lichidaţi”. În noaptea de 21 spre 22 iunie 1941, Germania a atacat fără niciun avertisment Uniunea Sovietică. 145 de divizii germane au început ofensiva pe un front de 1500 km, de la Marea Baltică la Marea Neagră. În 121


această operaţiune uriaşă urmau să fie asociate Finlanda, Ungaria, Italia, România, Slovacia, precum şi divizii de voluntari din Franţa, Spania, Belgia, Croaţia şi Norvegia. Victoria rapidă sperată de Hitler nu a venit. După o serie de victorii care au dus trupele germane până în apropierea Moscovei, venirea timpurie a unei ierni aspre şi riposta trupelor de rezervă sovietice aduse din Siberia au provocat o gravă înfrângere armatelor germane, care s-au retras, abandonând cucerirea capitalei Uniunii Sovietice. Agresiunea Germaniei împotriva U.R.S.S. a transformat războiul european într-un război mondial, mai ales prin faptul că S.U.A., care era încă neutră, s-a hotărât imediat să-i acorde ajutor prin livrări masive de armament şi alte materiale de luptă. „Germany first!” se hotărâse în S.U.A. încă de la 27 martie 1941. La fel Anglia, trecând peste divergenţele ideologice ce o separau de U.R.S.S., a hotărât să o sprijine, inclusiv prin organizarea unor acţiuni militare comune. Coaliţia antinazistă s-a conturat mai repede decât blitzkrieg-ul german. Chiar în ziua de 22 iunie, Winston Churchill a anunţat la radio: „Noi vom oferi Rusiei sovietice tot ajutorul tehnic şi economic de care ea are, probabil, nevoie”. La 24 iunie, preşedintele Roosevelt a spus că „era necesar să se acorde Uniunii Sovietice tot ajutorul posibil”. Aceste declaraţii au fost urmate de măsuri concrete. La 24 iunie, Roosevelt a deblocat depozitele sovietice din S.U.A. (cca 40 milioane dolari) care fuseseră îngheţate. La 26 iunie, a anunţat că embargoul asupra materialelor de război aplicat ţărilor agresoare din Europa nu se mai aplică faţă de U.R.S.S. La 21 iulie, a ordonat expedierea spre U.R.S.S. a unei cantităţi de maşini unelte, problema armamentului solicitat de sovietici rămânând încă deschisă. La 12 iulie, Marea Britanie a semnat la Londra un acord cu U.R.S.S. intitulat: „Cu privire la acţiunile comune în războiul dus împotriva Germaniei”. Clauzele prevedeau ajutorul reciproc şi obligaţia ca niciuna din părţi să nu încheie pace separată cu inamicul. Era primul document oficial al coaliţiei sovieto-anglo-americane. În aceeaşi zi, Moscova a primit asigurările ambasadorului Japoniei că această ţară va respecta cu stricteţe tratatul de neagresiune încheiat la 13 aprilie 1941 şi nu va ataca U.R.S.S. La Londra, ambasadorul sovietic Maiski a semnat tratate de alianţă şi ajutor reciproc cu guvernul în exil al Cehoslovaciei (18 iulie) şi al 122


Poloniei (30 iulie), admiţând ca pe teritoriul U.R.S.S. să fie create unităţi militare din soldaţi aparţinând acestor două ţări. Agresiunea nazistă asupra U.R.S.S. a impulsionat relaţiile dintre S.U.A. şi Marea Britanie. La 20 iulie, reprezentantul lui Roosevelt, Harry Hopkins, a sosit la Londra unde au început convorbiri privind formele concrete de ajutor american pentru această ţară. Hopkins a anunţat că, având în vedere agresivitatea Japoniei în Pacific, preşedintele S.U.A. a hotărât că începând cu 24 iulie va înceta orice tranzacţie comercială cu japonezii, lipsindu-i în primul rând de petrolul american, sursa lor principală de aprovizionare. Hopkins l-a invitat pe Churchill la o întâlnire personală cu Roosevelt, fixată pentru 9 august la baza militară „Argentia” din Canada. De la Londra, Hopkins s-a dus la Moscova pentru a se convinge de puterea de rezistenţă a armatelor sovietice care se retrăgeau în faţa ofensivei germane. Acolo a purtat discuţii cu Molotov şi I.V. Stalin, la 30 şi 31 iulie. Liderii sovietici i-au prezentat cererile lor pentru armament în vederea unui război de lungă durată, asigurându-l de disponibilitatea lor de a lupta până la victoria finală. Rezultatul misiunii Hopkins s-a concretizat, la 2 august 1941, prin semnarea unui acord la Washington, prin care se fixau cadrul şi modalităţile de acordare a ajutorului economic de către S.U.A. pentru U.R.S.S. Aceasta din urmă beneficia imediat de prevederile legii de împrumut şi închiriere, aplicată până atunci numai pentru Anglia şi Grecia. În felul acesta, U.R.S.S. nu mai era considerată o ţară agresoare, aliată a Germaniei, ci piesa de rezistenţă a coaliţiei celor trei mari puteri, creată pentru lichidarea nazismului. V.5. Formarea Coaliţiei Naţiunilor Unite Dacă întâlnirile diplomatice şi acordurile încheiate până în iulie 1941 aveau un caracter evident militar, S.U.A. au considerat că nu era prematur să se precizeze în cursul acestor reuniuni şi obiectivele politice ale alianţei care se contura. Decidenţii americani considerau că se impune o întâlnire personală Roosevelt-Churchill pentru discutarea unor probleme politice în scopul obţinerii unui acord general între cele două guverne, chiar dacă S.U.A. erau încă neutre, iar evoluţia războiului nu lăsa încă să se întrevadă deznodământul. Roosevelt susţinea că una din cauzele eşecului structurilor politico-diplomatice clădite după primul 123


război mondial a fost absenţa unui acord între marile puteri în momentul încheierii conflagraţiei. Pentru a preveni repetarea eşecului era necesară – în opinia sa – încheierea în cel mai scurt timp a unui acord anglo-american de principii politice generale, la care ulterior să adere şi celelalte state aflate în conflict cu puterile Axei. Astfel s-a ajuns la întâlnirea celor doi lideri la 9 august 1941, sosiţi la bordul unor cuirasate, în golful Placentia din Newfoundland (Canada). În urma discuţiilor la cel mai înalt nivel s-a hotărât formularea principiilor generale care să guverneze politica celor două ţări şi a aliaţilor lor atât pe timpul războiului, cât şi în perioada postbelică. Propunerea lui Churchill de creare a unei organizaţii internaţionale de genul Societăţii Naţiunilor a fost refuzată de Roosevelt de teama opoziţiei „izolaţioniştilor” din S.U.A. În cele din urmă, din părţile acceptate ale variantelor scrise de Churchill, Sumner Welles şi Roosevelt s-a alcătuit un text final care, fără a mai fi semnat, a fost transmis de operatorii radio de pe cuirasate la Washington şi Londra şi, ulterior, a fost comunicat presei la 14 august 1941. Acest document, rămas în istorie sub numele de Carta Atlanticului, conţinea un preambul şi 8 puncte care făceau publice următoarele principii: să nu se accepte nicio extindere teritorială sau de altă natură; respingerea oricăror modificări teritoriale făcute fără voinţa liber exprimată a popoarelor respective; respectarea dreptului fiecărui popor de a-şi alege propria formă de guvernământ şi restaurarea dreptului de autoguvernare al popoarelor care au fost lipsite de acesta; accesul tuturor statelor, în condiţii de egalitate, la comerţ şi la sursele de materii prime; colaborare economică deplină între naţiuni pentru ameliorarea condiţiilor de muncă, progres economic şi securitate socială, instaurarea unei păci durabile care să asigure securitatea statelor, să permită o existenţă eliberată de teamă şi lipsuri; pacea să asigure libera navigaţie pe mări şi oceane; abandonarea utilizării forţei prin crearea unui sistem larg şi permanent de securitate generală şi dezarmare a naţiunilor agresoare, să se încurajeze toate măsurile practice menite să ducă la reducerea poverii înarmărilor. Această formulare generală a prevederilor documentului a fost determinată de limitările constituţionale ale puterii prezidenţiale în cazul lui Roosevelt şi de îngrădirea atribuţiilor de prim-ministru ale lui Churchill în relaţiile cu Commonwealth-ul britanic. În pofida acestor 124


enunţuri generale, Carta Atlanticului a fost punctul de plecare în elaborarea unor planuri concrete privind organizarea postbelică a lunii. Ambii lideri au expus în faţa adunărilor legislative din ţările lor aceste principii. Cât de departe puteau fi ele aplicate vedem din declaraţia lui Churchill în faţa Parlamentului britanic, când premierul a susţinut că afirmaţia cu privire la dreptul popoarelor de a-şi alege propria formă de guvernământ nu se referea la coloniile britanice, ci doar la popoarele europene subjugate de puterile Axei. Realitatea postbelică nu va confirma această apreciere. Ecoul celor 8 puncte din Carta Atlanticului a fost mai mare decât cel avut de cele 14 puncte ale preşedintelui Wilson din 1918, deoarece declaraţia comună anglo-americană asocia clar S.U.A. – încă neutre – la reglementarea postbelică, inclusiv în Europa. În plus, se atesta faptul că mai devreme sau mai târziu S.U.A. vor intra în război. Unii aliaţi ai Marii Britanii au solicitat precizări în legătură cu formulările din Cartă. Pentru a le da prilejul să-şi exprime punctele de vedere, ministrul de externe britanic, Anthony Eden, a sugerat convocarea unei alte conferinţe interaliate. Guvernele în exil aflate la Londra au acceptat propunerea, deoarece era un semn al încrederii în victorie şi, totodată, o ripostă la propaganda germană despre „noua ordine europeană”. De asemenea, S.U.A. au considerat utilă o asemenea discuţie. La 24 septembrie 1941 a început conferinţa interaliată de la Londra care a dezbătut problema aderării la Carta Atlanticului a ţărilor europene aflate în război cu puterile Axei. Erau prezenţi delegaţi ai U.R.S.S., Belgiei, Cehoslovaciei, Greciei, Iugoslaviei, Luxemburgului, Olandei, Norvegiei, Poloniei, ai Franţei Libere şi, desigur, ai Marii Britanii. Reprezentanţii Cehoslovaciei şi Poloniei au subliniat necesitatea unor garanţii speciale privind ţările lor, dată fiind vecinătatea cu Germania, iar cel olandez şi-a exprimat speranţa că „obligaţiile existente în probleme comerciale nu vor fi perpetuate pentru totdeauna”. La rândul său, ambasadorul sovietic a făcut o declaraţie generală de acceptare a principiilor Cartei. În final, a fost adoptată o declaraţie comună în care se afirma că participanţii au luat notă de conţinutul Cartei şi aderă la principiile incluse în aceasta, angajându-se totodată să depună toate eforturile pentru transpunerea lor în practică. Următorul pas era lărgirea bazei de adeziune la principiile Cartei. Acest lucru s-a întâmplat mai repede decât se putea crede, deoarece la 125


7 decembrie 1941 avioanele flotei japoneze au atacat prin surprindere baza navală americană de la Pearl Harbour din Hawaii. Atacul a fost urmat de declaraţia de război japoneză, care a determinat intrarea oficială în război a S.U.A. În ceea ce priveşte Germania şi Italia, ele nu aveau nici o obligaţie asumată faţă de Japonia, dar Hitler şi Mussolini au considerat că trebuie să facă şi ei un demers asemănător aşa că au declarat război S.U.A. şi au obligat o serie de state semnatare ale Pactului Tripartit – România, Finlanda şi Ungaria – să facă acelaşi lucru la 12 decembrie 1941. În aceste condiţii se putea trece la adoptarea unei declaraţii comune a statelor aflate în război cu Axa şi cu Japonia. Precizarea era necesară, deoarece U.R.S.S. nu se afla în război cu Japonia. Această declaraţie era un alt pas înainte în direcţia acceptării de către americani a ideii constituirii unei organizaţii internaţionale care să aplice în practică principiile Cartei Atlanticului. Churchill a sosit la Washington la 22 decembrie 1941. După o serie de consultări cu Roosevelt, s-a hotărât ca la 1 ianuarie 1942 cei doi lideri, împreună cu ambasadorii U.R.S.S. şi ai Chinei, să semneze Declaraţia Naţiunilor Unite. A doua zi, alte 22 de state au aderat la acest document. Semnatarii îşi exprimau adeziunea la principiile Cartei Atlanticului, fiind convinşi că victoria lor era esenţială pentru apărarea vieţii libere, a independenţei şi libertăţii religioase, în ţările lor şi în lumea întreagă. Fiecare guvern se angaja să folosească toate resursele militare şi economice în lupta împotriva acelor membri ai Pactului Tripartit cu care se aflau în război, se angaja să coopereze cu celelalte guverne şi să nu încheie pace separată. Puteau adera la această declaraţie alte naţiuni sau puteri care acordau asistenţă militară sau contribuiau la lupta pentru victoria împotriva hitlerismului. Procedura de semnare, de către marile puteri mai întâi şi de către statele mici ulterior, a creat un precedent care se va repeta în toate fazele genezei Organizaţiei Naţiunilor Unite. Aceasta corespundea concepţiei preşedintelui Roosevelt conturată mai târziu, în virtutea căreia „Four Policemen” (cei patru poliţişti), adică marile puteri, urmau a veghea la pacea lumii spre beneficiul tuturor popoarelor iubitoare de libertate. Roosevelt a fost cel care a impus China în rândul marilor puteri, împotriva părerii lui Churchill, pentru că această ţară era un punct de sprijin fundamental în lupta contra Japoniei. Tot preşedintele american a 126


fost cel care a sugerat adoptarea termenului Naţiunile Unite. Churchill a fost de acord, apreciind că era mai indicat decât acela de „alianţă”, care putea genera dificultăţi constituţionale în S.U.A., sau decât acela de „puteri asociate”, care era prea plat. Denumirea provenea de fapt de la Centrul Interaliat de Informaţii stabilit în S.U.A., care la sugestia americană s-a schimbat în Oficiul de Informaţii al Naţiunilor Unite. Noul nume a devenit foarte popular şi pe viitor forţele aliate vor fi desemnate ca Naţiunile Unite.

127


VI. REUNIUNI INTERNAŢIONALE LA NIVEL ÎNALT ÎN TIMPUL CELUI DE-AL DOILEA RĂZBOI MONDIAL

VI.1. Reuniuni şi acorduri politico-diplomatice şi militare anglo-americano-sovietice în anii 1941-1942 Intrarea în război a Statelor Unite, ţară care dispunea de 45% din producţia industrială mondială, precum şi de mari resurse de materii prime, a înclinat decisiv balanţa în favoarea Naţiunilor Unite. Cu toate acestea, drumul spre victorie a fost lung şi anevoios şi a necesitat din partea marilor puteri ale Coaliţiei Naţiunilor Unite coordonarea proiectelor lor politico-diplomatice şi militare prin conferinţe ale miniştrilor de externe sau prin reuniuni la cel mai înalt nivel. Prima problemă care trebuia clarificată era o judicioasă repartizare a materialelor strategice, proporţional cu necesităţile fronturilor, menţinându-se însă prioritatea pentru frontul sovieto-german. În acest sens, guvernele britanic şi american au propus celui sovietic, la jumătatea lui august 1941, o reuniune la Moscova a specialiştilor celor trei mari puteri pentru elaborarea unui plan care avea în vedere un război de lungă durată. Premisele unei astfel de întâlniri erau favorabile cu atât mai mult cu cât, în a doua jumătate a lunii august 1941, U.R.S.S. şi Marea Britanie şi-au arătat disponibilitatea de a colabora, organizând o acţiune comună de ocupare a Iranului (fostă Persia). Cu începere de la 25 august 1941, trupele sovietice operând dinspre nord, iar cele britanice dinspre sud au ocupat împreună Teheranul la 17 septembrie 1941. Şahul Reza, cunoscut filogerman, a abdicat în favoarea fiului său Mohamad Reza Pahlavi, care – la sugestia noilor aliaţi – a instituit monarhia constituţională, acceptând însă statutul unei ţări ocupate. Această acţiune urmărea prevenirea unui atac german asupra bazinului petrolifer din zonă şi deschiderea unui drum – prin Golful Persic, Marea Caspică şi Volga – pentru livrările către U.R.S.S., drum 128


considerat, în special de către Churchill, mai sigur decât cel nordic sau prin Vladivostok. Între 29 septembrie şi 1 octombrie 1941 a avut loc, la Moscova, prima conferinţă tripartită a miniştrilor afacerilor externe ai U.R.S.S., Marii Britanii şi S.U.A. Delegaţia sovietică a fost condusă de Molotov, cea britanică de lordul Beaverbrock, iar cea americană de Averell Harrimann. La reuniune s-au discutat şi unele probleme privind strategia generală a războiului. Stalin a reiterat cererea lui din 12 iulie privind deschiderea unui al doilea front în Europa, iar anglo-americanii au cerut să se permită dislocarea de trupe în Transcaucazia şi instalarea unor baze aeriene americane în Siberia. Sovieticii au respins într-o formă delicată aceste solicitări, motivând că ele contravin principiilor în baza cărora fusese creată coaliţia. Rezultatul cel mai important s-a concretizat la 1 octombrie printr-un acord privind cantităţile şi ritmicitatea livrărilor de materiale de război către U.R.S.S. până la 30 iunie 1942. Ulterior, acordul va fi reînnoit în fiecare an până în 1945. În baza lui, U.R.S.S. a primit, pe durata războiului, numai din partea S.U.A., materiale de război evaluate la 11 miliarde dolari. Succesul conferinţei de la Moscova a stârnit îngrijorare la Berlin, dar nu l-a împiedicat pe Ribbentrop să declare, la 26 noiembrie 1941, că ajutoarele americane nu vor putea „schimba cu nimic soarta acestui război, adică victoria Axei”. Conferinţa de la Moscova a fost urmată de o perioadă de răcire a relaţiilor sovieto-britanice, determinată de refuzul celor din urmă faţă de cererea Moscovei ca Marea Britanie să declare război Finlandei, României şi Ungariei. Despre ultimele două ţări, Churchill spunea că sunt ţări subjugate de Hitler şi folosite ca unelte oarbe şi „dacă norocul se va întoarce împotriva acestui tâlhar, aceste ţări vor putea trece uşor din nou de partea noastră”. În cele din urmă, Marea Britanie a transmis ultimatumuri de câte 15 zile, urmate la 6 decembrie 1941 de declaraţii de război către aceste trei ţări. Între 8 şi 11 decembrie, România a mai primit declaraţii de război din partea Commonwealth-ului britanic: Canada, Noua Zeelandă, Australia şi Uniunea Sud-Africană. Normalizarea relaţiilor dintre Anglia şi U.R.S.S. a fost urmată de propunerea britanică a unei noi întâlniri la Moscova între miniştrii de 129


externe ai celor două ţări – Anthony Eden şi Molotov – pentru a stabili bazele comune pentru continuarea războiului. Această întâlnire s-a desfăşurat între 16 şi 20 decembrie 1941, în condiţiile în care S.U.A. intraseră oficial în război, iar germanii suferiseră o înfrângere de proporţii în faţa Moscovei. I.V. Stalin, prezent la discuţii, a pretins restabilirea frontierelor postbelice, cerând refacerea Austriei, Albaniei, Greciei, Cehoslovaciei şi Iugoslaviei, iar guvernul britanic să recunoască frontierele U.R.S.S. din 22 iunie 1941, adică tot ceea ce obţinuse în urma pactului Ribbentrop-Molotov. În privinţa Germaniei, Stalin a cerut dezmembrarea ei teritorială şi plata unor mari despăgubiri de război sub forma de maşini-unelte şi materii prime, nu în bani, modalitate dovedită ca ineficientă după primul război mondial. În ceea ce priveşte atitudinea faţă de Japonia, guvernul sovietic a insistat pentru respectarea tratatului de neutralitate pe care îl avea cu această ţară. Între cele două părţi a existat consens în privinţa soartei Germaniei, dar în privinţa frontierelor postbelice din Europa, Churchill a transmis indicaţia că ele vor fi obiectul discuţiilor la conferinţa de pace. În acele zile, Churchill se afla în drum spre Washington unde se va desfăşura conferinţa consacrată semnării Declaraţiei Naţiunilor Unite. După elaborarea şi semnarea acestui document, discuţiile dintre Roosevelt şi Churchill s-au axat pe problemele militare, anume deschiderea celui de-al doilea front în Europa. Aici preşedintele a acceptat argumentele britanice care demonstrau că nu se poate organiza o asemenea operaţiune decât în 1943. Pentru sovietici, confruntaţi în primăvara lui 1942 cu reluarea ofensivei germane în sudul Rusiei, cel mai important obiectiv era să-i determine pe anglo-americani să deschidă un al doilea front în Europa. În acest sens, ei au acceptat invitaţia lui Roosevelt ca Molotov să vină la Washington „împreună cu un general împuternicit” pentru rezolvarea unui număr important de probleme. În drum spre Washington, Molotov s-a oprit la Londra la 20 mai 1942. Aici, negocierile sovieto-britanice au ajuns într-un impas, pentru că Churchill, care la un moment dat fusese dispus să accepte pretenţia sovieticilor asupra menţinerii şi recunoaşterii frontierelor lor din 22 iunie 1941, şi în acest sens obţinuse asentimentul american, acum s-a răzgândit, considerând că această problemă trebuie discutată la încheierea păcii. Stalin i-a transmis lui Molotov să se renunţe deocamdată la discutarea acestei cereri, subliniind importanţa obiectivului 130


militar: al doilea front în Franţa în toamna lui 1942. Rezultatul a fost semnarea tratatului sovieto-britanic din 26 mai 1942. Prima parte a tratatului preciza ajutorul militar reciproc în lupta „împotriva Germaniei hitleriste şi a sateliţilor ei din Europa”, precum şi angajamentul de a nu încheia armistiţiu sau pace separată cu niciunul din adversarii lor fără un acord prealabil între semnatarii tratatului. În partea a doua, se stabileau principiile de bază ale colaborării sovieto-britanice pe o durată de 20 de ani din momentul terminării războiului. Molotov a sosit la Washington la 29 mai, precedat de informaţiile transmise de Churchill lui Roosevelt privind obiectivul esenţial al ministrului sovietic. În tratativele care au avut loc, Molotov a obţinut promisiunea lui Roosevelt că cel de-al doilea front se va deschide în august 1942. Concomitent, s-a ajuns la semnarea unui al doilea acord sovieto-american pe durata 1 iulie 1942 – 30 iunie 1943. Asupra acestor angajamente s-a convenit redactarea unui comunicat comun care să fie dat publicităţii simultan în cele trei capitale la 12 iunie 1942. Toate aceste angajamente ferme nu au putut fi concretizate din cauza opoziţiei britanice. Churchill a explicat, la întâlnirea cu Roosevelt din 18 iunie 1942, imposibilitatea deschiderii celui de-al doilea front în acel moment şi l-a convins, la jumătatea lui iulie 1942, că singura soluţie posibilă este o debarcare în Africa de Nord la începutul lunii noiembrie. S-a convenit asupra unei operaţiuni militare comune a cărei conducere va fi încredinţată generalului american D. Eisenhower. Stalin, confruntat cu pierderea peninsulei Crimeea şi începutul unei ample ofensive germane în sudul Rusiei spre bazinul petrolifer de la Marea Caspică, a reacţionat vehement la această veste printr-un mesaj adresat lui Churchill la 23 iulie 1942, reproşându-i amânarea cu un an de zile a deschiderii frontului din Europa. În realitate – şi Stalin încă nu ştia acest lucru –, amânarea propusă de Churchill viza de la început anul 1944. În faţa perspectivei unei înrăutăţiri a relaţiilor cu U.R.S.S., Churchill a decis aplanarea situaţiei printr-o întâlnire directă cu Stalin, fixată pentru jumătatea lunii august la Moscova. Churchill a plecat cu avionul spre Cairo (august), iar de acolo spre Teheran (11 august) şi a ajuns la Moscova la 12 august. În discuţiile purtate cu Stalin, acesta şi-a exprimat nemulţumirea nu numai prin viu grai, ci şi printr-un document scris, ceea ce l-a obligat pe Churchill să-şi prezinte justificările tot în scris. 131


Discuţiile au avut loc într-o atmosferă glacială, sovieticii acceptând în cele din urmă soluţia impusă de Churchill (15 august 1942). Toamna lui 1942 a fost momentul de cotitură a războiului. În drumul lor spre Caucaz, germanii s-au cramponat de cucerirea unui obiectiv propagandistic – oraşul Stalingrad – şi centrul de greutate al campaniei s-a mutat acolo încă din septembrie 1942. În Africa de Nord, britanicii au repurtat o victorie răsunătoare asupra germanilor la El Alamein, la 4 noiembrie, iar la 8 noiembrie a avut loc debarcarea anglo-americană la Casablanca şi Alger. La 19 noiembrie 1942, sovieticii au declanşat contraofensiva de la Stalingrad, care a dus la încercuirea rapidă a unor importante forţe militare germane. După o rezistenţă disperată, acestea au capitulat la 2 februarie 1943. Germanii au recunoscut public înfrângerea lor, coborând drapelele cu zvastica în bernă. Soarta războiului s-a întors clar în favoarea Naţiunilor Unite, cu atât mai mult, cu cât şi japonezii fuseseră învinşi de americani la Midway, în iunie 1942. VI.2. Diplomaţie la nivel înalt pe ruta Casablanca-QuebecMoscova-Cairo-Teheran (ianuarie-decembrie 1943) În aceste condiţii, Roosevelt i-a propus lui Churchill o întâlnire „în trei”, eventual la Moscova, pentru fixarea noilor direcţii ale războiului, care, evident, ieşise din faza luptelor pentru supravieţuire, iar victoria se contura cu certitudine. Churchill a refuzat ideea de a merge la Moscova, pentru că ar fi trebuit să reitereze acolo o nouă amânare a deschiderii celui de-al doilea front în Franţa. Roosevelt a înţeles aceasta şi a trimis invitaţia la o întâlnire în trei în Africa de Nord, convins fiind că Stalin va refuza. Acest lucru s-a confirmat la 6 decembrie 1942 şi atunci cei doi lideri, american şi britanic, s-au întâlnit la Casablanca, la 14 ianuarie 1943. Discuţiile au durat zile în şir, nefiind precizată de la început vreo ordine de zi. În final, Churchill a impus varianta militară britanică ce prevedea ca, la scurt timp după lichidarea germanilor din Africa de Nord, să urmeze o debarcare în Sicilia şi apoi în Italia. În ziua de 23 ianuarie 1943, zi dedicată definitivării comunicatului final pentru presă, Roosevelt a discutat cu Churchill ideea de a impune Germaniei, Italiei şi Japoniei o „capitulare necondiţionată”. Churchill a fost de acord, dar a convenit cu preşedintele ca această idee să nu fie inclusă în comunicat, deoarece ar 132


determina puterile Axei la o rezistenţă înverşunată, până la ultima limită. Cu toate acestea, a doua zi, Roosevelt a abordat direct şi cu sublinieri marcante această idee a capitulării fără condiţii, ca fiind „unica formulă pentru eliminarea totală a puterii de război germană şi japoneză” Această hotărâre a influenţat decisiv soarta războiului; efectul anticipat al rezistenţei până la capăt a devenit o realitate şi cel mai mult au fost avantajaţi americanii şi sovieticii, care, în final, vor împărţi Europa între ei. Un moment dificil al relaţiilor dintre aliaţii occidentali şi cei sovietici a apărut în aprilie 1943, când germanii au descoperit în pădurea de la Katyn miile de cadavre ale ofiţerilor polonezi împuşcaţi din ordinul lui Stalin cu trei ani în urmă. Guvernul polonez în exil la Londra a solicitat la 16 aprilie Crucii Roşii Internaţionale o investigaţie a acestui caz. Moscova a dat imediat un comunicat la 18 aprilie 1943, atribuind germanilor responsabilitatea masacrului şi a anunţat suspendarea relaţiilor cu guvernul polonez în exil. Însă, nici britanicii şi nici americanii nu au acceptat să-şi pericliteze atunci relaţiile cu U.R.S.S. şi n-au acceptat nicio anchetă. Adevărul s-a aflat abia la 14 octombrie 1992, când documentele publicate de preşedintele rus Boris Elţân au confirmat faptul că aproximativ 26.000 de prizonieri polonezi aflaţi în lagărele sovietice fuseseră împuşcaţi în anul 1940. Şi Stalin era interesat de bunele relaţii cu occidentalii, aşa că, la 22 mai 1943, Internaţionala a III-a Comunistă a considerat că şi-a îndeplinit menirea istorică pentru care fusese creată în iulie 1919 şi s-a autodizolvat. La 13 mai 1943, trupele germane şi italiene din Africa de Nord (circa 250.000 de militari) s-au predat Aliaţilor. Când au primit înştiinţarea despre acest eveniment, cei doi lideri occidentali, Roosevelt şi Churchill, se aflau din nou împreună la Washington, la o conferinţă menită să stabilească noile direcţii de acţiune. Churchill şi-a impus din nou punctul de vedere, susţinând necesitatea de a scoate mai întâi Italia din război, chiar dacă astfel debarcarea din Franţa mai întârzia cu încă un an de zile (12-26 mai 1943). Tot Churchill şi-a asumat misiunea de a-i explica lui I.V. Stalin – care a dezaprobat hotărârea liderilor occidentali – motivele acestei decizii (19 iunie 1943). „Nu-mi pot închipui – scria premierul britanic – în ce fel ar ajuta armatele sovietice o mare înfrângere şi o mare vărsare de sânge britanică”. 133


La 5 iulie 1943, trupele germane au declanşat ofensiva în zona Kursk, dar nu au reuşit să-i surprindă pe sovietici, iar luptele s-au încheiat în luna august cu înfrângerea Wehrmachtului, care, din acel moment, avea să fie permanent în defensivă. Concomitent, la 10 iulie 1943, a început debarcarea anglo-americană în Sicilia. Cucerirea rapidă a insulei l-a determinat pe regele Italiei, Victor Emanuel al III-lea, să-l aresteze pe Mussolini la 25 iulie 1943 şi să încredinţeze puterea mareşalului Pietro Badoglio cu misiunea de a încheia cât mai repede armistiţiul. Negocierile de la Lisabona (15-27) august) au confirmat ce se ştia deja: armistiţiul nu se discută, capitularea nu se poate face decât fără condiţii. Reacţia germană a fost promptă. Hitler a elaborat, împreună cu generalii săi, un plan de ocupare a Italiei şi de dezarmare rapidă a armatei italiene (27 iulie 1943), care a fost aplicat cu succes la sfârşitul lunii august. La 1 septembrie, regele Italiei a fost dispus să accepte capitularea fără condiţii în faţa Aliaţilor, care s-a semnat în Sicilia (la Cassible, lângă Siracuza), la 3 septembrie 1943, cu prevederea ca acest document să fie anunţat în momentul în care armatele aliaţilor vor debarca în Italia continentală. Acest lucru s-a realizat la 8 septembrie 1943, dar în acel moment deja majoritatea oraşelor italiene erau ocupate de germani, iar armata italiană nu mai exista: 700.000 de militari italieni au fost dezarmaţi într-o singură zi şi duşi în prizonierat în Germania. Mussolini a fost răpit la 12 septembrie de către un comando german de la Gran Sasso, unde era deţinut, şi impus ca şef de stat într-o zonă din nordul Italiei ulterior numită Republica Socială din Salo (15 septembrie). În aceste condiţii, aliaţii anglo-americani s-au lovit de rezistenţa înverşunată a armatei germane care a cedat cu greu în faţa superiorităţii aliaţilor. Aceştia au intrat în Roma abia la 4 iunie 1944, iar trupele germane s-au apărat în nordul Italiei până la sfârşitul războiului, în mai 1945. În condiţiile create de noile evoluţii militare s-a ajuns la o nouă întâlnire Roosevelt-Churchill în Quebec (Canada) între 17-24 august 1943. De data aceasta, Roosevelt a comunicat hotărârea fermă şi irevocabilă de a deschide al doilea front în Franţa nu mai târziu de 1 mai 1944, deoarece liderii militari americani ajunseseră la concluzia că o ofensivă în spaţiul balcanic – dorită de Churchill – este lipsită de perspectivă. Germanii erau în stare să organizeze o apărare eficientă 134


numai cu trupele lor din zonă fără a mai disloca unităţi de pe alte fronturi. Proiectata operaţiune a primit numele de cod „Overlord” şi statut de prioritate. S-au discutat şi operaţiunile împotriva Japoniei (acest din urmă aspect fusese invocat de Churchill ca motiv pentru neinvitarea sovieticilor la această conferinţă, pentru că ei aveau cu Japonia un tratat de neutralitate). La 19 august 1943 s-a semnat un acord anglo-american privind colaborarea în domeniul producerii bombei atomice. Churchill a fost de acord cu punctele de vedere americane, dar nu a renunţat la încercările de a-l influenţa personal pe preşedintele S.U.A. în favoarea unei operaţiuni în Balcani. Roosevelt s-a opus, arătând că o nouă amânare a debarcării în Franţa ar fi permis sovieticilor să pătrundă în Europa Centrală fără să mai aibă nevoie de acest front strategic. „Roma şi Franţa mai presus de toate, nu Balcanii” – a conchis Roosevelt la 9 octombrie 1943. Aceste hotărâri au fost confirmate la Conferinţa miniştrilor de externe de la Moscova din 19-30 octombrie 1943, unde s-au decis şi o serie de probleme politice de viitor. Conferinţa a hotărât crearea unei Comisii consultative europene cu sediul la Londra care să studieze problemele europene apărute în timpul războiului şi să facă recomandări celor trei guverne. S-a adoptat o declaraţie cu privire la Italia, hotărându-se lichidarea fascismului şi instaurarea unui regim democratic, o declaraţie cu privire la Austria prin care Anschluss-ul a fost anulat, o declaraţie privind pedepsirea hitleriştilor pentru atrocităţile comise; în fine, o „declaraţie a celor patru state” (al patrulea fiind China) fixa principiile generale care vor sta la baza Organizaţiei Naţiunilor Unite. O parte din discuţii au fost ţinute secrete: cele privitoare la statutul postbelic al Germaniei, care urma să fie dezarmată şi supusă unui control strict al puterilor învingătoare, apoi probleme legate de încercări secrete ale statelor Axei de a ieşi din război – România, Ungaria, Finlanda, chiar Germania. În privinţa României, Molotov, care ştia demersurile iniţiate de mareşalul Antonescu şi de opoziţia politică (Iuliu Maniu), a declarat că doar „capitularea necondiţionată rămâne valabilă şi nediscutabilă”. Conferinţa avea menirea să pregătească o întâlnire la cel mai înalt nivel a „celor trei mari” la Teheran, la sfârşitul lunii noiembrie. În acest scop, Churchill s-a întâlnit mai întâi cu Roosevelt la Cairo 135


(22-26 noiembrie 1943). Preşedintele era convins acum de necesitatea ca aliaţii occidentali să cucerească în 1944 cât mai mult din Europa Occidentală, chiar şi Berlinul, aşa că argumentele balcanice pe care Churchill le-a susţinut în continuare nu au mai fost luate în considerare. Din acest punct de vedere, cei doi lideri nu au ajuns la vreun consens. La 27 noiembrie 1943, delegaţiile britanică şi americană au ajuns la Teheran. Pentru dejucarea unui atentat organizat de germani, delegaţia americană s-a mutat în clădirea ambasadei sovietice la 28 noiembrie, şi în aceeaşi zi, la ora 15, a avut loc prima întâlnire Roosevelt-Stalin, unde în decurs de 60 de minute au fost discutate rezumativ toate problemele care vor forma obiectul şedinţelor în plen. Imediat după această discuţie a început conferinţa propriu-zisă, prezidată de Roosevelt. În prezentarea pe care a făcut-o, preşedintele S.U.A. a analizat situaţia militară şi a arătat că în jurul datei de 1 mai 1944 va avea loc debarcarea în Europa de vest. Stalin a susţinut şi el această idee, iar Churchill, aflat în faţa părerilor concordante ale celor doi lideri, a aprobat planul lui Roosevelt. În discuţiile ulterioare, I.V. Stalin a promis că U.R.S.S. va declanşa operaţiuni militare împotriva Japoniei la puţin timp după înfrângerea Germaniei, pentru a contribui la scurtarea războiului în Pacific. Cei trei lideri au discutat şi alte probleme, precum cea a intrării Turciei în război de partea Naţiunilor Unite – perspectivă fără prea mari speranţe de realizare, apoi problema finlandeză, unde Stalin a cerut revenirea la frontierele din martie 1940. Discuţii ample au fost purtate cu privire la Polonia, în cursul cărora Stalin a susţinut revenirea la frontiera din septembrie 1939 „statornicită de Constituţia sovietică”, idee la care nu va renunţa indiferent de disputele din perioada următoare, şi a subliniat că nu va discuta cu guvernul polonez din exil „care s-a dovedit a fi trădător, acţiona cu naziştii, împânzind ţara cu agenţi care comiteau atentate”. Stalin a cerut ca frontiera de vest a Poloniei să fie stabilită pe fluviul Oder, atribuindu-i-se astfel Poloniei Prusia Orientală şi Silezia. Referitor la statutul postbelic al Germaniei, cei trei lideri au propus dezarmarea ei completă, scoaterea nazismului în afara legii şi diverse variante de împărţire a teritoriului ei în state independente sau federale. Conferinţa s-a încheiat la 1 decembrie 1943. Majoritatea documentelor Conferinţei au rămas secrete până la sfârşitul războiului. Nota generală a fost de înţelegere, determinată de felul cum Roosevelt a 136


ştiut să arbitreze disputele permanente dintre Churchill şi Stalin, demonstrând capacitatea celor trei mari puteri de a conlucra eficient pentru scopul propus, înfrângerea Germaniei. VI.3. 1944 – anul marilor victorii împotriva Germaniei şi al structurării configuraţiei Europei postbelice Sovieticii au început ofensiva încă din ianuarie 1944, mai întâi în nord, deblocând Leningradul până la sfârşitul lunii. Apoi au pornit o ofensivă în sud, care a dus, în luna februarie, la trecerea Prutului şi a Nistrului, oraşul Cernăuţi fiind ocupat de sovietici la 29 martie 1944, iar Odessa a fost eliberată la 10 aprilie. Această înaintare l-a determinat pe Hitler să ocupe militar Ungaria, fără consultarea guvernului maghiar, la 19 martie 1944, pentru a împiedica orice încercare a acestei ţări de a trece de partea Naţiunilor Unite. În ceea ce priveşte România, încrederea pe care Ion Antonescu i-a inspirat-o lui Hitler pe parcursul întâlnirilor lor l-a făcut pe dictatorul german să nu adopte o măsură asemănătoare. După ocuparea jumătăţii de nord a Moldovei, guvernul sovietic a dat o declaraţie, la 2 aprilie 1944, arătând că U.R.S.S. „nu urmăreşte anexarea vreunei părţi din teritoriul României sau schimbarea orânduirii de stat existente în România şi că ofensiva armatelor sovietice... este dictată exclusiv de necesităţile războiului şi de rezistenţa armatelor duşmane”. În acest timp aveau loc negocieri secrete la Cairo între Barbu Ştirbei, emisarul opoziţiei politice din România şi guvernul sovietic. Reprezentantul sovietic a transmis, la 12 aprilie, condiţiile în care România putea să încheie armistiţiu; clauzele teritoriale prevedeau restabilirea graniţei româno-sovietice din 28 iunie 1940, precum şi anularea arbitrajului de la Viena şi acordarea de ajutor României pentru eliberarea Ardealului de Nord. Clauzele militare cereau ieşirea României din război, plata despăgubirilor de război către U.R.S.S., eliberarea prizonierilor şi acordarea liberului acces al trupelor sovietice şi aliate pe teritoriul României. Pentru că guvernul român nu a iniţiat nici un demers în sensul acestor cereri, aviaţia americană şi britanică a dezlănţuit o mare campanie 137


de bombardamente asupra României, de la 4 aprilie până la jumătatea lunii august, vizând cu precădere Capitala şi zona petroliferă. În vest, aliaţii anglo-americani au realizat deschiderea celui de-al doilea front, debarcând în Normandia la 6 iunie 1944 şi trecând la eliberarea Franţei. La 15 august s-a realizat o debarcare asemănătoare în sudul Franţei, care a permis o ofensivă rapidă spre nord. Parisul a fost eliberat la 25 august; cele două ofensive au făcut joncţiunea la 11 septembrie, iar în noiembrie aliaţii au ajuns pe Rin. Cele mai spectaculoase evoluţii politice şi militare au avut loc însă pe frontul de est. În iulie, armatele sovietice au eliberat teritoriul U.R.S.S. şi au trecut la ofensivă pe teritoriul Poloniei. La 22 iulie, în oraşul Chelm, gruparea politică prosovietică, în frunte cu Boleslav Bierut, s-a transformat în Comitetul polonez de eliberare naţională cu rol de guvern al Poloniei, stabilindu-şi ulterior sediul la Lublin. În condiţiile în care, în ofensiva lor, trupele sovietice au ajuns în apropierea Varşoviei, organizaţia de rezistenţă Armja Krajowa – condusă de generalul Komorowski, subordonată guvernului polonez de la Londra – a declanşat la 1 august o insurecţie armată menită să elibereze capitala poloneză. Sovieticii au refuzat orice sprijin pentru insurgenţi şi nu au permis aviaţiei americane şi britanice să lanseze ajutoare pentru apărătorii Varşoviei. Germanii au trecut la lichidarea insurgenţilor. Aceştia au rezistat eroic 63 de zile, până la 2 octombrie când 22.000 de polonezi s-au predat. Circa 200.000 de civili au fost ucişi, iar oraşul distrus cu dinamită în proporţie de peste 80% fără ca sovieticii din apropiere să se implice în vreun fel în această evoluţie. La 31 decembrie 1944, Comitetul de la Lublin a devenit oficial primul guvern democrat popular provizoriu al Poloniei („guvernul de la Lublin”). Varşovia a fost ocupată de sovietici la 17 ianuarie 1945. Evenimentele de la Varşovia au demonstrat că o desprindere de Germania se putea face numai cu sprijinul sovieticilor. În condiţiile în care pe frontul din Moldova, la 20 august 1944, sovieticii au declanşat o puternică ofensivă între Chişinău şi Iaşi, înaintând rapid spre sud, la Bucureşti a avut loc, din ordinul regelui Mihai I, arestarea mareşalului Ion Antonescu la 23 august 1944. S-a constituit un nou guvern de militari, cu girul partidelor politice din opoziţie, având misiunea de a încheia cât mai repede armistiţiul. În acelaşi timp, trupele române au întors armele împotriva Germaniei, anihilând rapid rezistenţa trupelor Wermachtului, 138


care s-au retras în grabă spre Transilvania. La 31 august, trupele sovietice au intrat în Bucureşti, iar până la 12 septembrie, teritoriul românesc a fost ocupat fără luptă de sovietici, noii aliaţi ai României. În aceste condiţii, delegaţia românească, ce se afla de două săptămâni la Moscova, a fost primită la negocieri – de fapt, a trebuit să accepte punct cu punct toate articolele din convenţia de armistiţiu fixate de Molotov, în prezenţa reprezentanţilor anglo-americani. Convenţia de armistiţiu a fost astfel semnată la 12 septembrie 1944, România trecând practic sub controlul armatei sovietice. Trupele române au continuat războiul alături de sovietici până la victoria finală asupra Germaniei, ducând lupte grele pentru eliberarea Ardealului de Nord, a Ungariei şi a Cehoslovaciei, până în Austria. Nici Convenţia de armistiţiu şi nici Conferinţa de pace nu au recunoscut României statutul de cobeligeranţă pe care îl merita. Ieşirea României din alianţa cu Germania a dat o lovitură de moarte dispozitivului german din Balcani. La 5 septembrie, trupele sovietice au trecut pe teritoriul Bulgariei, declarând război acestei ţări care nu participase până atunci la nici un fel de operaţiuni militare împotriva U.R.S.S. La 9 septembrie 1944 guvernul progerman de la Sofia a fost răsturnat de o insurecţie militară şi s-a instituit un nou guvern, care a iniţiat negocieri de pace cu sovieticii. În condiţii asemănătoare s-au încheiat la Moscova convenţiile de armistiţiu ale Finlandei (19 septembrie) şi Bulgariei (28 octombrie) cu Naţiunile Unite, de fapt cu U.R.S.S. Despăgubirile de război erau identice pentru toate cele 3 state: 300 milioane dolari – plătibili în mărfuri în decurs de şase ani de România şi Finlanda, respectiv fără termen precis în cazul Bulgariei. Convenţia cu Finlanda restabilea frontiera sovietofinlandeză din 13 martie 1940, pe când cea cu Bulgaria nu avea clauze teritoriale precizate. În plus, convenţiile de armistiţiu cu România şi Bulgaria conţineau toate elementele de bază ale unor convenţii de alianţă militară, prevăzându-se scopul operaţiunilor, minimul forţelor angajate, subordonarea operativă faţă de sovietici şi facilitarea materială a armatelor aliate în vederea acţiunilor militare.

139


VI.4. Între „acordul de procentaj” şi conferinţa de la Ialta. Sfârşitul războiului În condiţiile în care sovieticii şi-au asigurat dominaţia în Balcani – de menţionat ocuparea Belgradului la 20 octombrie –, poziţiile britanice din zonă erau periclitate. Anglia a dispus trimiterea unui corp expediţionar în Grecia la 4 octombrie 1944, pentru a-i alunga pe germani, dar şi pentru a preîntâmpina o eventuală pătrundere a sovieticilor în această ţară. Reglementarea problemei balcanice l-a determinat pe Churchill să solicite din nou o întrevedere personală cu Stalin la Moscova. Churchill i-a comunicat intenţia sa lui Roosevelt la 29 septembrie şi i-a cerut ca S.U.A. să fie reprezentată la această întâlnire de ambasadorul american Averell Harriman, ceea ce s-a acceptat. La 4 octombrie, Roosevelt i-a telegrafiat lui Stalin, arătându-i că „... nu există absolut nici o chestiune, politică sau militară, de care S.U.A. să nu fie interesate” şi i-a cerut să considere întâlnirile cu Churchill „ca preliminari ale unei conferinţe întregi”. Vizita lui Churchill şi a lui Eden la Moscova s-a desfăşurat între 9 şi 18 octombrie 1944 şi a rămas cunoscută în istorie prin stabilirea aşa-numitului „acord de procentaj”. Chiar din prima zi s-a discutat problema balcanică, în legătură cu care Churchill povesteşte în memoriile sale că i-a propus lui Stalin reglementarea procentuală a intereselor lor în zonă. Churchill a scris pe o hârtie: „România: – Rusia – 90%. Ceilalţi – 10% Grecia: – Marea Britanie în acord cu S.U.A. 90% – Rusia 10% Iugoslavia: 50% – 50% Ungaria: 50% – 50% Bulgaria: Rusia 75% – Ceilalţi 25%”. Stalin a aprobat aceste procente cu o apostilă şi nu a fost de acord ca hârtia să fie arsă. ci să fie păstrată de Churchill. Acest acord a fost comunicat lui Roosevelt la 11 octombrie, Churchill subliniind atmosfera cordială a discuţiilor şi că rezolvarea problemei balcanice în manieră „procentuală” avea drept scop ca. prin influenţa şi autoritatea marilor puteri, să se evite în aceste ţări mişcări populare, răscoale şi chiar războaie civile nedorite. 140


La 12 octombrie. Churchill a informat şi cabinetul de război britanic, explicând că „sistemul procentual nu are în vedere să fixeze numărul membrilor respectivi din comisiile pentru diverse state balcanice, ci să exprime interesul şi sentimentele cu care guvernele britanic şi sovietic abordau problemele din aceste ţări... Consider cu totul natural ca Rusia sovietică să aibă interese vitale în ţările riverane Mării Negre, dintre care una, România, a atacat-o fără nici un motiv (!). iar cu alta, Bulgaria, avea legături foarte vechi”. După Churchill. era logic ca „ruşii să direcţioneze aceste ţări în numele cauzei comune”. Aceste explicaţii confirmă faptul că Churchill a elaborat această metodă înainte de a veni la Moscova, formându-şi propriul punct de vedere asupra soartei ţărilor balcanice pe care a tranşat-o fără consultarea lor prealabilă, încălcând principiile Cartei Atlanticului şi hotărârile de la Teheran, unde Roosevelt nu acceptase sistemul de a împărţi anumite zone în sfere de influenţă. O altă problemă importantă a fost aceea a frontierelor poloneze. Delegaţia guvernului polonez de la Londra a fost invitată la Moscova şi când aceasta s-a opus acestui proiect, Churchill „i-a convins” să vină, ameninţând cu dezinteresul viitor faţă de emigraţia poloneză. Delegaţia poloneză condusă de Mikolajczyk s-a întâlnit cu cea condusă de Bierut, dar nu s-a negociat nimic, fiecare delegaţie susţinându-şi punctele de vedere: emigraţia poloneză cerea respectarea graniţelor din 1938, iar cea de la Lublin susţinea cererea sovieticilor. Churchill i-a cerut lui Mikolajczyk să accepte „de facto” linia Curzon şi să angajeze discuţii amicale cu Bierut pentru a găsi un modus vivendi. Cea mai importantă problemă militară dezbătută a fost cea a intrării U.R.S.S. în război împotriva Japoniei. Stalin a cerut pentru această perspectivă o listă uriaşă de materiale de aprovizionare pentru 1,5 milioane de militari, vreme de două luni, reprezentând peste 1 milion tone de mărfuri care trebuia să-i fie livrate până la 30 iunie 1945, suplimentar faţă de cele anterior convenite. Cei doi lideri s-au despărţit pe 18 octombrie cu cele mai bune sentimente unul faţă de celălalt, fapt exprimat în mesaje scrise, reciproc măgulitoare. Sovieticii au respectat înţelegerea cu Churchill, în sensul că nu au ajutat mişcarea comunistă din Grecia E.L.A.S. Insurecţia declanşată de această organizaţie la Atena, la 4 decembrie 1944, a fost reprimată sângeros din ordinul lui Churchill de către corpul expediţionar britanic. 141


La începutul anului 1945, victoria Naţiunilor Unite se contura cu certitudine. Sovieticii au declanşat la 12 ianuarie ofensiva care avea să-i ducă până la încercuirea şi cucerirea Berlinului în aprilie-mai 1945. Ungaria a semnat armistiţiul la 20 ianuarie, cu puţin timp înainte ca sovieticii să cucerească Budapesta. Pe frontul de vest, aliaţii se apropiau vertiginos de Rin. Speranţa lui Hitler că aliaţii anglo-americani vor ajunge la conflict cu sovieticii nu s-a realizat decât după nimicirea completă a Germaniei. Liderii celor trei mari puteri au considerat oportun să se întâlnească din nou, de data aceasta la Ialta, în Crimeea, între 4 şi 11 februarie 1945. Roosevelt ceruse încă din iulie 1944 o astfel de reuniune, dar sovieticii au amânat data până când situaţia militară s-a întors complet în favoarea lor. Ofensiva din 12 ianuarie fusese declanşată mai devreme, la cererea lui Churchill, şi sovieticii se aflau la 60-80 km de Berlin, în timp ce angloamericanii se aflau la peste 500 de km de capitala Germaniei. Pe plan politic, sovieticii semnaseră un tratat de alianţă şi asistenţă mutuală cu guvernul provizoriu al Franţei libere la 10 decembrie 1944, iar la 31 decembrie recunoscuseră guvernul provizoriu al Republicii Polone (prosovietic). Conferinţa a început la 4 februarie 1945, lucrările ei fiind prezidate, ca şi la Teheran, de preşedintele Roosevelt. Nu a existat o ordine de zi prestabilită, problemele fiind dezbătute prin înţelegerea părţilor. Nu s-au încheiat procese-verbale după fiecare zi de lucru şi, din această cauză, singurele texte oficiale sunt doar declaraţiile finale ale Conferinţei – caz unic în istoria contemporană. Problemele militare dezbătute pe toată durata conferinţei se refereau la înfrângerea Germaniei şi scurtarea duratei războiului, precum şi la problema intrării U.R.S.S. în război contra Japoniei. Problemele politice s-au referit la „dezmembrarea Germaniei, ocupaţia şi controlul ei”, unde s-au discutat diverse variante, iar motiv de divergenţă a fost propunerea lui Churchill de a se acorda şi Franţei o zonă de ocupaţie. Stalin s-a opus iniţial, iar Roosevelt a propus o variantă de compromis – acordarea unei zone de ocupaţie, dar admiterea Franţei mai târziu ca membru în comisiile de control – variantă acceptată de Stalin imediat. În „problema reparaţiilor”, sovieticii au venit cu un plan prin care U.R.S.S. primea jumătate din suma totală. După un schimb de păreri s-a 142


convenit ca această problemă să formeze obiectul conferinţei ulterioare a miniştrilor de externe. S-au mai discutat aspecte legate de constituirea organizaţiei internaţionale menite să apere pacea şi securitatea mondială. Contrar ideilor vehiculate mai târziu vreme de mai multe decenii, la Ialta nu s-au luat hotărâri importante privind împărţirea Europei în sfere de influenţă. Hotărârile decisive fuseseră deja luate şi acceptate tacit. Singura problemă politică legată de destinul unei ţări din Europa Centrală a fost cea legată de Polonia. Stalin a susţinut din nou că frontiera de est a acestei ţări era „linia Curzon”, adică cea fixată în septembrie 1939 prin pactul cu Hitler, dar a cerut ca frontiera de vest să fie delimitată de fluviile Oder şi Neisse, atribuindu-se astfel Poloniei o serie de teritorii germane. Churchill a fost de acord cu frontierele, iar divergenţele au fost determinate de forma de guvernământ a Poloniei, în condiţiile în care occidentalii nu recunoşteau guvernul provizoriu, iar sovieticii nu recunoşteau guvernul polonez de la Londra. Dacă Churchill susţinea că, pentru Anglia, problema poloneză era „o chestiune de onoare”, Stalin afirma că pentru U.R.S.S. este o chestiune nu numai de onoare, ci şi una de securitate, pentru că în decurs de treizeci de ani Rusia fusese de două ori lovită prin această zonă de agresorul german. Soluţia a fost aceea de creare a unui guvern provizoriu de uniune naţională care să asigure alegeri libere şi democratice. În acest sens, al conlucrării marilor puteri pentru asigurarea dreptului popoarelor de a-şi alege singure forma de guvernământ, a fost redactată „Declaraţia privind Europa eliberată” semnată de miniştrii de externe Molotov, Eduard Stettinus şi Anthony Eden. Toate aceste declaraţii nu-i obligau cu nimic pe sovietici. Ei au impus prin forţă în România guvernul comunist condus de dr. Petru Groza, creându-se impresia că acţionează cu acordul tacit al anglo-americanilor. În fond, Churchill era legat de semnătura de la Moscova, din octombrie 1944, şi se va justifica în „Memoriile” sale, pentru care a primit premiul Nobel pentru literatură în 1952: „Dar dacă protestam prea viguros faţă de el (Stalin) îmi putea spune: Eu nu am jenat acţiunea voastră în Grecia, de ce nu mă lăsaţi să fac la fel în România?” În faţa parlamentului britanic, la 27 februarie, referindu-se la acceptarea liniei Curzon ca frontieră a Poloniei în est cu recuperări teritoriale în vest, în dauna Germaniei, Churchill a declarat că „pretenţia 143


este justă şi legitimă. Sunt adept al acestei soluţii şi nu am cedat forţat: este justă istoric şi rezolvă diferende mai vechi”. În fond, sovieticii au salvat „nu numai Polonia ca stat, ci însuşi poporul ca naţiune, care era condamnat de Hitler la sclavaj”. Pentru S.U.A., Conferinţa de la Ialta a avut o semnificaţie cu totul specială, subliniată de Roosevelt: „Consider că naţiunea noastră mare nu poate să mai evite de a-şi asuma responsabilităţile sale politice pe mii de kilometri. Conferinţa din Crimeea a fost, sper, o turnantă în istoria noastră şi a lumii. Noi vom prelua responsabilitatea colaborării mondiale”. Epoca izolaţionismului american se sfârşise. Pentru Stalin, rezultatul Conferinţei de la Ialta a fost unul pragmatic, ilustrat în cuvintele pe care le-a spus liderului iugoslav Milovan Djilas, în aprilie 1945: „Acest război nu seamănă cu cele din trecut; cel care ocupă un teritoriu îşi impune acolo propriul său sistem social. Orice stat îşi impune sistemul social până acolo unde poate ajunge armata sa. Nici nu ar putea fi altfel”. Afirmaţia era valabilă şi pentru anglo-americani. Deznodământul războiului din Europa a venit repede. Germania, atacată de forţe mult superioare, a fost cucerită de armatele sovietice şi anglo-americane care au făcut joncţiunea pe fluviul Elba, la 25 aprilie 1945, la Torgau. La 13 aprilie, sovieticii cuceriseră Viena. Berlinul a capitulat la 2 mai, la scurtă vreme după ce Hitler s-a sinucis în buncărul său subteran din capitala asediată de sovietici (30 aprilie). Tot la Berlin s-a semnat şi capitularea necondiţionată a Germaniei, la 9 mai 1945. În aceeaşi zi, trupele sovietice au ocupat Praga. În Asia, sfârşitul războiului a fost grăbit prin decizia S.U.A. de a bombarda atomic oraşele Hiroşima la 6 august 1945 şi Nagasaki la 9 august. În aceeaşi zi, trupele sovietice au atacat forţele japoneze din Manciuria, la graniţa de nord a Chinei, provocându-le o înfrângere categorică. La 15 august, împăratul Hirohito a anunţat ţării hotărârea de a capitula. Actul capitulării a fost semnat la 2 septembrie 1945, la bordul cuirasatului american „Missouri”, în rada portului Tokio. Al doilea război mondial se sfârşise. Începeau problemele păcii.

144


VII. RELAŢII POLITICO-DIPLOMATICE ŞI MILITARE ÎN EUROPA POSTBELICĂ

VII.1. Crearea Organizaţiei Naţiunilor Unite Încă din timpul războiului, marile puteri ale coaliţiei antinaziste şi-au pus problema creării unei organizaţii internaţionale postbelice care să asigure pacea şi securitatea mondială. Analizându-se activitatea Societăţii Naţiunilor, s-a ajuns la concluzia că eşecul ei a fost determinat de neînţelegerea faptului că menţinerea păcii se putea realiza numai prin colaborarea în acest scop a marilor puteri. Ele trebuia să-şi asume răspunderea acestui deziderat. În acest sens, primele propuneri au pornit din Marea Britanie, interesată să obţină din partea Statelor Unite un angajament ferm privind participarea americanilor la viaţa internaţională postbelică. În Marea Britanie, ministerul de externe – Foreign Office – a elaborat un aşa-numit plan al celor patru puteri (The Four Power Plan) la 5 octombrie 1942. A urmat memorandumul Eden din 8 noiembrie 1942, adnotat la 19 noiembrie de S. Cripps – fruntaş laburist – care sublinia necesitatea contracarării forţei Germaniei prin slăbirea sa economică şi prin organizarea statelor vecine ei în mari unităţi federale. După război, marile puteri trebuia să instituie un sistem de poliţie pe continentul european, sistem care treptat urma să se extindă la nivel mondial. La 16 ianuarie 1943, Foreign Office a prezentat un nou document – Planul Naţiunilor Unite – în 28 de puncte, întemeiat pe aceleaşi principii. Aceste idei au fost prezentate de către Eden lui Roosevelt la Washington între 12-30 martie 1943. Preşedintele american a susţinut ideea asigurării securităţii europene de către cele trei mari puteri învingătoare care urmau să asigure dezarmarea celorlalte state de pe continent, iar problema germană urma să fie rezolvată prin dezmembrarea şi ocuparea Germaniei de către marile puteri. 145


Şi în S.U.A. se elaborau proiecte privind organizarea postbelică, proiecte în care erau implicate asociaţii particulare şi organisme guvernamentale. Scopul lor îl constituiau evitarea tristei experienţe a lui Wilson cu Societatea Naţiunilor şi educarea opiniei publice americane în sensul acceptării ideii că o întoarcere a S.U.A. la izolaţionism nu va mai fi niciodată posibilă. Un prim „balon de încercare” l-a constituit publicarea, la 10 aprilie 1943, în presă, a părerilor lui Roosevelt despre securitatea postbelică: preşedintele considera necesară transformarea alianţei militare într-o „societate politică a naţiunilor”; securitatea internaţională urma să fie asigurată de cele patru mari puteri, singurele care puteau recurge la forţă pentru menţinerea păcii. Pe baza acestor principii s-au elaborat în cursul anului 1943 o serie de proiecte pentru crearea unei organizaţii internaţionale în vederea menţinerii păcii, în care marile puteri jucau rolul hotărâtor. Prima asumare oficială a acestei meniri a fost „Declaraţia celor patru puteri” la 30 octombrie 1943, la finalul conferinţei miniştrilor de externe de la Moscova (din partea Chinei semnase ambasadorul acestei ţări la Moscova). Se consemna acceptarea de către marile puteri a creării unei organizaţii internaţionale, bazată pe egalitatea suverană a statelor şi deschisă aderării tuturor statelor, mari sau mici. La Teheran, Roosevelt i-a prezentat lui Stalin ideile sale referitoare la „cei patru poliţişti” care să asigure pacea mondială, idei ce s-au lovit de rezervele liderului sovietic, deranjat de faptul că armata americană urma să fie prezentă la lichidarea oricărui focar de război din lume. După Teheran, Roosevelt a cerut Departamentului de Stat elaborarea unei schiţe a statutului organizaţiei internaţionale. Rezultatul a fost un „Plan privind crearea unei organizaţii internaţionale pentru menţinerea păcii şi securităţii” supus aprobării preşedintelui la 29 decembrie 1943. Viitoarea organizaţie urma să aibă un consiliu executiv, o adunare generală şi o curte internaţională de justiţie. Consiliul avea o componenţă restrânsă (patru sau cinci mari puteri), în timp ce în Adunarea Generală erau reprezentate toate statele membre. Atribuţiile organizaţiei erau schiţate astfel: 1) să analizeze şi să investigheze orice condiţie sau situaţie care ar putea afecta securitatea sau prosperitatea naţiunilor iubitoare de pace; 2) să recomande măsuri pentru remedierea unor astfel de situaţii; 3) să stabilească condiţiile soluţionării disputelor în cazul în care părţile implicate au eşuat în găsirea unor soluţii paşnice; 4) să preia din proprie 146


iniţiativă jurisdicţia asupra unor dispute; 5) să aplice deciziile adoptate în acest sens; 6) să determine existenţa unor pericole sau acte de agresiune şi să ia măsuri pentru reprimarea lor; 7) să adopte un sistem de reglementare a armamentelor în baza acordului internaţional. Roosevelt a aprobat acest plan la 3 februarie 1944 şi a hotărât discutarea lui în cadrul unei conferinţe internaţionale tripartite. Britanicii au venit cu un plan propriu la 19 februarie, iar Molotov a declarat la 5 aprilie că acceptă documentele americane şi britanice ca bază a discuţiilor, dar aceasta nu însemna şi aprobarea lor integrală. În momentul în care A. Gromâko – ambasadorul sovietic la Washington – pleca spre Moscova pentru consultări, secretarul de stat american i-a declarat că la această reuniune a marilor puteri va fi invitată şi o delegaţie chineză. Pentru sovietici era o situaţie incomodă, având în vedere tratatul lor de neutralitate cu Japonia. Se stabilise iniţial ca această conferinţă să se desfăşoare la nivelul miniştrilor de externe. Dar A. Eden a hotărât ca delegaţia britanică să fie condusă de A. Cadogan, iar sovieticii, la rândul lor, l-au desemnat ca şef al delegaţiei U.R.S.S. pe Gromâko. Apoi s-a hotărât ca întrunirea să fie separată în două părţi: la prima parte să nu participe delegaţia chineză, iar la partea a doua să nu participe delegaţia sovietică. Ca loc al conferinţei a fost desemnat un castel al Universităţii Harvard, aflat în apropierea Washingtonului, în cartierul Dumbarton Oaks – pentru a evita canicula din Capitala americană şi a asigura un cadru adecvat acestei importante reuniuni. Momentul deschiderii a fost fixat pentru ziua de 21 august 1944. Trebuie menţionat faptul că problemele financiare postbelice au fost reglementate cu puţin timp înainte (1-22 iulie 1944) la Conferinţa de la Bretton Woods (New Hampshire). S-a lichidat Banca Reglementărilor Internaţionale (creată în 1929) şi în locul ei s-au creat Fondul Monetar Internaţional (F.M.I.), conceput ca o sursă de credite, precum şi Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare (B.I.R.D.), cu un capital iniţial de 10 milioane de dolari. De asemenea, a fost dată o declaraţie privind argintul şi s-a căzut de acord asupra stabilirii cursului monedelor în funcţie de cursul aurului sau al dolarului american. Cele două organisme îşi vor începe activitatea în 1945, la Washington, fiind dominate de americani, care deţineau posturile de conducere şi 1/3 din voturi, deoarece furnizau o treime din capitalurile B.I.R.D. şi F.M.I. 147


Lucrările Conferinţei de la Dumbarton Oaks s-au desfăşurat în două etape: prima, la care au participat sovieticii, între 21 august – 28 septembrie 1944, şi a doua, la care au participat chinezii, între 29 septembrie – 7 octombrie. În ajunul conferinţei, sovieticii şi chinezii au venit cu propriile propuneri intitulate „Memorandum asupra organizaţiei internaţionale” (12 august) şi, respectiv, „Puncte esenţiale în carta unei organizaţii internaţionale” (22 august). Toate părţile implicate au subliniat caracterul pur informativ şi exploratoriu al întrevederilor, menite a fi în realitate convorbiri, şi nu o conferinţă propriu-zisă. Reprezentarea la conferinţă fiind de nivel mediu, lucrările s-au prelungit în prima fază din cauza faptului că deciziile sovietice depindeau de răspunsurile aşteptate de la Moscova; faza a doua a decurs mai rapid. Dar, în esenţă, negocierile cele mai importante s-au purtat în prima fază, care a rămas fundamentală. Cele mai importante aspecte ale dezbaterilor s-au axat pe problema sistemului de vot din Consiliul de securitate. Mai precis, s-a pus problema că o mare putere implicată direct într-un conflict nu putea vota în nici o fază a discutării respectivului conflict în Consiliu (propunerea britanică), căreia i s-a opus cererea sovieticilor ca în orice decizie să se aplice regula unanimităţii, chiar dacă unul sau mai mulţi membri ai Consiliului erau implicaţi. Această formulă a veto-ului absolut a fost susţinută de sovietici multă vreme. Roosevelt s-a împotrivit acestei idei a veto-ului absolut, dar nu a reuşit să-i convingă pe sovietici să renunţe la ea. O altă problemă a fost cea legată de reprezentarea U.R.S.S. în organizaţie. La 29 august, delegaţia sovietică a propus ca toate cele 16 republici unionale să fie reprezentate separat în Adunarea Generală. Delegaţia americană s-a împotrivit, iar britanicii au lăsat această problemă pe seama americanilor. Faţă de insistenţele celor din urmă, sovieticii şi-au retras pentru un moment propunerea. Din acest motiv, în documentul final va lipsi referirea la calitatea de membru al viitoarei organizaţii. La convorbiri s-au abordat trei aspecte militare: asigurarea forţelor armate pentru Consiliu; componenţa Comitetului militar de stat major; prevederi privind crearea de baze militare şi acordarea de facilităţi strategice. S-au acceptat ca posibilitate ideea sovietică a creării unei forţe aeriene permanente, precum şi cea de creare a bazelor militare internaţionale pe teritoriul statelor mici cu poziţie strategică importantă. 148


În schimb, propunerea americană de neintervenţie în treburile interne ale oricărui stat, fiind de responsabilitatea acestuia crearea condiţiilor interne care să nu pericliteze pacea lumii, a fost respinsă la insistenţele delegaţiei britanice. Rezultatul convorbirilor de la Dumbarton Oaks a fost sintetizat într-un document intitulat „Propuneri”, format din 12 capitole, în care se detalia structura viitoarei organizaţii. Precizări importante erau aduse în primele două capitole, şi anume, scopurile erau sintetizate astfel: menţinerea păcii şi a securităţii internaţionale; dezvoltarea relaţiilor prieteneşti între naţiuni, asigurarea cooperării internaţionale în soluţionarea problemelor economice sociale şi umanitare de interes mondial; crearea unui centru de armonizare a acţiunilor statelor îndreptate spre aceste obiective. Capitolul al doilea se referea la principii: 1. Organizaţia se bazează pe principiul egalităţii suverane a statelor iubitoare de pace; 2. Toate statele se angajează să îndeplinească obligaţiile asumate prin Cartă; 3. Toate statele se obligă să reglementeze paşnic disputele lor pentru a nu periclita pacea şi securitatea internaţională; 4. Toate statele se obligă să se abţină de la ameninţarea cu forţa sau utilizarea forţei în orice situaţie care ar contraveni scopurilor organizaţiei; 5. Toate statele vor acorda asistenţă în orice acţiune care concordă cu prevederile Cartei; 6. Toate statele se vor abţine de a ajuta statul împotriva căruia organizaţia iniţiază o acţiune preventivă menită a menţine pacea. În fapt, „Propunerile” de la Dumbarton Oaks au adoptat linia şi forma planului american prezentat conferinţei. Aceasta nu era o surpriză, căci documentul american era cel mai cuprinzător dintre cele patru prezentate reuniunii, rod al unei îndelungate analize, începută încă din 1939. Propunerile erau, de fapt, un acord formal al celor patru mari puteri, ca bază de discuţie pentru conferinţa generală. Nu erau decizii oficiale, ci doar recomandări ale delegaţiilor către guvernele lor, dar care au fost privite ca un mare succes diplomatic, subliniat ca atare de Roosevelt la 9 octombrie 1944. O altă etapă importantă spre conferinţa generală de întemeiere a Organizaţiei Naţiunilor Unite au fost o serie de hotărâri luate la Ialta. La 7 februarie 1945, Molotov s-a declarat de acord cu formula de vot propusă de S.U.A. pentru Consiliul executiv, iar la 8 februarie U.R.S.S. şi-a redus cererea de reprezentare în Adunarea Generală de la 16 republici 149


la două: Ucraina şi Bielorusia, ceea ce s-a acceptat de către britanici şi americani. Tot la Ialta s-a decis să fie invitate la conferinţa generală toate statele care semnaseră până la 8 februarie Declaraţia Naţiunilor Unite şi cele care vor declara război Germaniei până la 1 martie 1945. Stalin s-a opus invitării vreunuia din statele care luptaseră împotriva Naţiunilor Unite, chiar dacă la ora aceea luptau împotriva Germaniei. Ca zi a deschiderii conferinţei s-a hotărât 25 aprilie 1945, iar locul a fost decis de americani: San Francisco, anunţat ca atare în comunicatul final de la Ialta. Conferinţa de la San Francisco a fost precedată de o conferinţă generală a Commonwealth-ului la Londra, între 4 şi 13 aprilie 1945, şi de o conferinţă internaţională a juriştilor la Washington, între 9 şi 20 aprilie 1945, pentru a se elabora recomandări în vederea elaborării Statutului Curţii Internaţionale de Justiţie. O problemă generatoare de divergenţe a fost participarea Poloniei. S.U.A. şi Marea Britanie nu recunoşteau guvernul Bierut, spre deosebire de U.R.S.S., care semnase cu acest guvern un tratat de asistenţă mutuală la 22 aprilie. În aceeaşi zi, Molotov şi Eden au sosit la Washington pentru o reuniune a miniştrilor de externe care să restabilească unitatea de opinie a marilor puteri. Eden a sugerat amânarea conferinţei generale până la soluţionarea chestiunii poloneze, deoarece cooperarea sovietică era indispensabilă pentru crearea organizaţiei mondiale. Noul preşedinte american, H.S. Truman, instalat în funcţie în urma decesului lui Roosevelt la 12 aprilie 1945, a decis respectarea programului stabilit, chiar fără participarea sovietică. Molotov a fost informat, în consecinţă, de această hotărâre, problema urmând să fie reluată la San Francisco. Conferinţa şi-a deschis lucrările la 25 aprilie 1945, în clădirea Operei din San Francisco, fiind reprezentate 46 de state. Ulterior, la 30 aprilie, s-a admis participarea Ucrainei, Bielorusiei şi Danemarcei, iar S.U.A. au impus şi acceptarea Argentinei. Cererea lui Molotov de a fi invitată şi Polonia nu a fost admisă. Începând cu ziua de 1 mai, comitetele şi comisiile au discutat articol cu articol, reuşind să elaboreze Statutul Organizaţiei Naţiunilor Unite, format din 111 articole, şi Statutul Tribunalului Internaţional, cu 70 de articole. Zilnic au fost elaborate 500.000 pagini de documente, în final fiind scrise 78 de tone de hârtie. În realitate, însă, procesul de 150


elaborare nu a fost spectaculos sau dramatic pentru că erau puţine noutăţi în toată această muncă. Propunerile de la Dumbarton Oaks deveniseră cunoscute cu ceva timp înainte, analizate şi prezentate cu amendamente. La San Francisco „nu s-a făcut istorie”, ci aceasta a fost rescrisă. Omenirea făcea o nouă încercare sau îşi acorda o a doua şansă în crearea unei noi organizaţii internaţionale a păcii. În plus, lucrările conferinţei au fost publice: vreme de două luni, mii de ziarişti informând opinia publică mondială despre toate detaliile Cartei. Dar la fel ca la Berlin în 1878, sau la Paris în 1919, statele mici au fost mai mult în postura de observatori, ele fiind ascultate, şi nu consultate de către marile puteri ale căror puncte de vedere s-au impus în documentele finale. Cu mici retuşuri, „Propunerile” de la Dumbarton Oaks au fost acceptate. La 26 iunie 1945 a fost semnată Carta Organizaţiei Naţiunilor Unite (numele propus de Roosevelt s-a păstrat ca un omagiu adus memoriei preşedintelui american). Ea stabilea principiile şi ţelurile fundamentale, statuând totodată cele cinci organisme principale: Adunarea Generală, care cuprinde reprezentanţii tuturor membrilor O.N.U., fiecare stat având dreptul la un vot; Consiliul de Securitate, alcătuit din membrii permanenţi, adică cele cinci mari puteri desemnate de Cartă (S.U.A., U.R.S.S., Marea Britanie, Franţa şi China) şi membrii nepermanenţi, aleşi de Adunarea Generală pentru mandate de doi ani, cei cinci membri permanenţi dispunând de drept de veto; Consiliul Economic şi Social (E.C.O.S.O.C.); Consiliul de Tutelă şi, în fine, Secretariatul. Senatul S.U.A. a votat Carta O.N.U. la 28 iulie 1945, asigurând astfel participarea la activitatea noii organizaţii internaţionale şi îndepărtând grija administraţiei de a nu se repeta trista experienţă a preşedintelui W. Wilson. Intrarea în vigoare a Cartei era condiţionată de ratificarea ei de către cele cinci puteri, plus majoritatea celorlalţi semnatari. Acest lucru s-a realizat la 24 octombrie 1945, dată declarată Ziua Naţiunilor Unite. Anterior, la 14 octombrie, a fost admisă şi Polonia în rândurile membrilor fondatori ai O.N.U. La 10 ianuarie 1946 s-au deschis la Londra lucrările primei sesiuni a Adunării Generale a O.N.U., iar la 19 ianuarie s-a întrunit Consiliul de Securitate. La prima sesiune a Adunării a fost ales şi secretarul general al O.N.U. în persoana norvegianului Trygve Lie. În acest fel, mecanismul organizaţiei a început să funcţioneze. 151


Societatea Naţiunilor continua încă să existe formal. La 12 februarie 1946, Adunarea Generală a O.N.U. a adoptat o rezoluţie privind preluarea birourilor forumului de la Geneva şi s-a convocat a XXI-a şi ultima sesiune a Societăţii Naţiunilor. Lucrările ei au avut loc între 8 şi 18 aprilie 1946, adoptându-se decizia de autodizolvare şi de transfer al bunurilor ei către O.N.U. Problema sediului O.N.U. a fost soluţionată prin donaţia fraţilor Rockefeller, care au oferit organizaţiei 26 de acri de teren în New York, în estul insulei Manhattan. Aici s-a construit palatul Naţiunilor Unite, care găzduia, în momentul creării organizaţiei, reprezentaţii a 51 de state. Acest rezultat, crearea unei organizaţii internaţionale care şi-a dovedit viabilitatea în următoarele decenii, a fost posibil prin conlucrarea marilor puteri care şi-au impus punctele de vedere comune. În acest context, decisivă a fost influenţa S.U.A., determinată atât de potenţialul ei militar şi politic, cât şi de uriaşul prestigiu al lui Roosevelt, considerat părintele spiritual al O.N.U., după cum Wilson avusese acelaşi rol în crearea Societăţii Naţiunilor. Principalele idei americane privind organizaţia postbelică au devenit idei fundamentale, adoptate de marile puteri: evitarea unui nou izolaţionism al S.U.A. şi al U.R.S.S.; separarea acţiunii de creare a noii organizaţii de cea a reglementării păcii; necesitatea antrenării tuturor marilor puteri care prin consensul lor să facă viabil mecanismul de securitate; pregătirea drumului spre independenţă al popoarelor coloniale prin crearea unui sistem internaţional de tutelă ca prim pas; adoptarea unui mecanism care să promoveze prosperitatea generală a omenirii; crearea unui sistem elastic şi eficient de soluţionare paşnică a disputelor; elaborarea unui sistem de securitate în care marile puteri să aibă rolul decisiv. Tocmai acest mecanism de securitate reprezintă esenţa organizaţiei create în 1945. Din acest punct de vedere, al asigurării securităţii colective, prevederile Cartei O.N.U. sunt mai satisfăcătoare decât cele din Pactul Societăţii Naţiunilor. Astfel, Carta nu are atâtea lipsuri, ca Pactul, în ceea ce priveşte prevenirea agresiunii; ea înlocuieşte prohibirea limitată a războiului cu interzicerea ameninţării sau utilizării forţei; acoperă golul dintre obligaţiile defensive şi măsurile de sancţionare prin subordonarea întregului proces de sancţionare unui organ unic, Consiliul de Securitate, care are sarcina de a identifica agresorul, de a decide măsurile de coerciţie şi statele care participă la aplicarea lor. Cu toate acestea nici Carta nu 152


creează ceea ce specialiştii apreciază a fi un sistem ideal de securitate colectivă. Aşa, de pildă, Carta nu soluţionează problema contingentelor militare internaţionale şi nu oferă garanţii mai multe decât Pactul Societăţii Naţiunilor în materie de dezarmare şi revizuiri pacifice apreciate a fi elemente de bază ale sistemului de securitate colectivă. Dincolo de toate acestea, a fost adoptată regula unanimităţii marilor puteri în deciziile importante ale Consiliului, aceasta însemnând excluderea marilor puteri de la acţiunea colectivă. Cu alte cuvinte, s-a instaurat un sistem de securitate colectivă garantat de marile puteri, dar care nu se aplică marilor puteri. VII.2. Conferinţa de la Potsdam Imediat după victoria asupra Germaniei au început să se manifeste disensiunile între cele trei mari puteri învingătoare: U.R.S.S., pe de o parte, S.U.A. şi Marea Britanie, de cealaltă parte. Lipsa de încredere între conducători, îngrijorarea puterilor occidentale faţă de dominaţia sovietică ce începea să se instaureze în Europa Centrală şi de Est au dus la apariţia tensiunilor diplomatice care nu vor înceta să se accentueze. Au apărut disensiuni legate de delimitarea zonelor de ocupaţie. Deşi problema fusese reglementată la Ialta, Churchill a propus revizuirea ei de către Comisia interaliată de control. Motivele de conflict erau legate de împărţirea Austriei, de graniţa dintre Italia şi Iugoslavia, de faptul că această din urmă ţară se orienta tot mai mult spre U.R.S.S. La 11 mai 1945, Churchill i-a propus lui Truman o întâlnire cu I.V. Stalin în orice oraş din Germania la începutul lunii iulie, în vederea reglementării problemelor postbelice. Astfel s-a ajuns la conferinţa de la Potsdam, din 17 iulie – 2 august 1945. Încă din 30 iunie, trupele anglo-americane au început evacuarea malului stâng al Elbei, cedând sovieticilor provinciile germane Saxonia, Turingia şi o parte a Mecklenburgului, iar sovieticii au evacuat jumătatea de vest a Berlinului, unde s-au instalat trupele occidentale în trei sectoare distincte (unul fiind încredinţat Franţei). Conferinţa de la Potsdam a reunit pentru ultima dată liderii celor trei mari puteri: noul preşedinte american H.S. Truman, premierul britanic Winston Churchill, înlocuit din 27 iulie de Clement Attlee – cel care câştigase alegerile din Anglia – şi I.V. Stalin. 153


Americanii beneficiau acum de un argument militar copleşitor: la 16 iulie fusese experimentată în deşertul New Mexico, la Alamogordo, prima bombă atomică, iar alte două se îndreptau spre Japonia, aşa că Truman a încercat să conducă ostilităţile diplomatice având o altă viziune şi atitudine faţă de Stalin, decât cea a lui Roosevelt. Truman credea că va influenţa atitudinea lui Stalin, făcând apel la Declaraţia de la Ialta, în baza căreia s-au cerut remanierea guvernelor din România şi Bulgaria, precum şi organizarea de alegeri libere în aceste două ţări şi Ungaria. Problema care îi interesa în mod deosebit pe americani, anume intrarea U.R.S.S. în război contra Japoniei, s-a decis chiar înainte de începerea oficială a discuţiilor, cu ocazia vizitei pe care Stalin i-a făcut-o lui Truman, la 17 iulie, anunţându-l că la jumătatea lui august U.R.S.S. va declara război Japoniei, iar preşedintele american nu a mai putut obiecta nimic. Din multitudinea de probleme discutate la Potsdam vom puncta doar pe cele esenţiale. Astfel, s-a hotărât formarea unui Consiliu al Miniştrilor de Externe al celor cinci state membre permanente ale Consiliului de Securitate al O.N.U. cu misiunea de a pregăti tratatele de pace cu ţările foste aliate ale Germaniei, de a rezolva chestiunile teritoriale rămase în litigiu şi mai ales de a organiza Conferinţa de Pace care trebuia să înceapă după capitularea Japoniei. Propunerea a venit din partea lui James Byrnes, secretar de stat al S.U.A., şi a fost acceptată de britanici şi de sovietici. Problemele teritoriale au stârnit cele mai vii controverse. În final, s-a realizat o înţelegere amiabilă privind împărţirea zonelor de ocupaţie din Austria, în cazul căreia s-a renunţat la cererea de reparaţii, dar fixarea graniţei de vest a Poloniei pe linia fluviilor Oder-Neisse şi raporturile marilor puteri cu guvernul polonez de la Varşovia (comunist), respectiv cu guvernul polonez din exil de la Londra au rămas în suspensie. S-a ajuns la concluzia că frontiera de vest a Poloniei trebuie să fie acceptată provizoriu, urmând ca decizia să revină Conferinţei de pace. Reprezentanţii Poloniei au fost acceptaţi la conferinţă şi aceştia au susţinut necesitatea frontierei pe linia Oder-Neisse, ca măsură de siguranţă. La Potsdam s-a definitivat statutul postbelic al Germaniei. S-a convenit crearea Comisiei interaliate de control, s-au hotărât dezarmarea şi demilitarizarea spaţiului german, dizolvarea instituţiilor naziste, pedepsirea criminalilor de război de către un Tribunal militar internaţional. Pentru încurajarea elementelor antinaziste din Germania s-a hotărât 154


susţinerea unor autoguvernări locale şi a partidelor democratice, prin respectarea libertăţii presei şi a religiei. Au fost impuse şi prevederi punitive Germaniei: măsuri restrictive de ordin economic, interzicerea producţiei de război, controlul producţiei de oţel, materiale chimice şi maşini, controlul exporturilor şi al cercetării ştiinţifice, măsuri prin care se urmărea ca Germania să nu mai fie niciodată o ameninţare pentru vecinii ei. În privinţa Prusiei Orientale, jumătatea ei de nord, cu portul Königsberg (azi, Kaliningrad) a intrat în administrarea U.R.S.S., iar jumătatea de sud în administrarea Poloniei. Această hotărâre va rămâne definitivă. Conferinţa de la Potsdam a marcat sfârşitul întâlnirilor la cel mai înalt nivel între „Cei Trei Mari” – finalul unei etape importante din istoria politico-diplomatică şi militară a Europei. Efortul conjugat al aliaţilor a dus la victoria asupra Germaniei, fiind restaurate drepturile şi libertăţile fundamentale pentru sute de milioane de oameni. Acest rezultat a fost obţinut însă prin alianţa S.U.A. şi Marii Britanii cu I.V. Stalin, un dictator la fel de sângeros ca şi Adolf Hitler (fie şi numai dacă ne gândim la soarta tragică a prizonierilor de război sovietici eliberaţi în Germania şi predaţi apoi de aliaţi, U.R.S.S.). Aşa că democraţia s-a reinstaurat numai în Europa Occidentală, în vreme ce în Europa Centrală şi de Est s-au instaurat regimuri opresive, totalitare de tip comunist. Declaraţia optimistă a preşedintelui Truman de la 9 august 1945, după revenirea de la Potsdam, anume că: „Aceste ţări [România, Bulgaria şi Ungaria] nu vor fi sfera de influenţă a nici unei puteri”, a fost dezminţită de evoluţia ulterioară a evenimentelor. VII.3. Elaborarea şi încheierea tratatelor de pace La sfârşitul războiului, cele trei mari puteri învingătoare au hotărât să încheie tratate de pace cu Italia, România, Bulgaria, Ungaria şi Finlanda, înainte de a încheia asemenea tratate cu principalele state ale Axei, Germania şi Japonia. Această hotărâre a fost confirmată la Potsdam, iar în scopul elaborării şi pregătirii tratatelor de pace cu aceste ţări s-a decis crearea Consiliului Miniştrilor de Externe ai S.U.A., U.R.S.S. Marii Britanii, Franţei şi Chinei, ca modalitate practică prin care marile puteri învingătoare să se asigure că toate deciziile ar trece mai întâi prin mâinile lor. Semnarea tratatelor de pace cu ţările foste aliate ale 155


Germaniei a fost determinată de situaţia lor specială; anume, ele ieşiseră din război cu mult înaintea Germaniei, îşi aduseseră o contribuţie însemnată la victoria finală – Italia, România, Bulgaria – încheiaseră convenţii de armistiţiu a căror aplicare începuse deja, aveau guverne care luaseră măsuri ferme pentru lichidarea ideologiei fasciste şi încheierea tratatelor le-ar fi consolidat situaţia. În fine, graniţele României, Bulgariei, Ungariei şi Finlandei fuseseră stabilite în conformitate cu prevederile convenţiilor de armistiţiu şi se cerea recunoaşterea lor internaţională. Activitatea de elaborare efectivă a tratatelor de pace s-a desfăşurat pe parcursul a trei conferinţe ale Consiliului Miniştrilor de Externe. Prima conferinţă a avut loc în septembrie-octombrie 1945 la Londra. Au fost 33 de şedinţe unde au ieşit la iveală divergenţele dintre diplomaţia sovietică şi cea anglo-americană legate de atribuirea responsabilităţilor marilor puteri pentru tratatele cu ţările învinse. În plus, occidentalii au criticat vehement evoluţia vieţii politice din ţările ocupate de Armata Roşie – România, Bulgaria, Ungaria – şi au precizat că nu vor semna tratatele de pace decât după „reorganizarea guvernelor acestor ţări”. Negocierile au fost întrerupte, dar au fost reluate în decembrie 1945, la Moscova, la reuniunea miniştrilor de externe ai U.R.S.S., S.U.A. şi Marii Britanii, organizată conform Acordului de la Ialta, care prevedea consultări periodice ale şefilor diplomaţiei celor trei puteri învingătoare. Disensiunile s-au aplanat, stabilindu-se ca proiectul tratatului de pace cu Italia să fie elaborat de S.U.A., U.R.S.S., Marea Britanie şi Franţa, cele cu România, Bulgaria şi Ungaria de U.R.S.S., Marea Britanie şi Franţa, iar cel cu Finlanda de U.R.S.S. şi Marea Britanie. S-au hotărât măsuri de compromis politic şi în privinţa guvernelor din ţările aflate sub controlul armatei sovietice – pentru România, de exemplu, s-a decis ca în guvernul dr. Petru Groza să fie cooptaţi reprezentanţi ai opoziţiei politice, ca o condiţie a recunoaşterii sale de marile puteri. A treia sesiune a Consiliului Miniştrilor de Externe a avut loc la Paris în aprilie-iulie 1946. Acolo s-a încheiat elaborarea tratatelor de pace, iar la 4 iulie s-a hotărât data deschiderii Conferinţei de Pace (29 iulie) la care urmau să participe cu drept de vot 21 de state denumite Puteri Aliate şi Asociate, anume: Australia, Belgia, Bielorusia, Brazilia, Canada, Cehoslovacia, China, Etiopia, Franţa, Grecia, India, Iugoslavia, Marea 156


Britanie, Norvegia, Noua Zeelandă, Olanda, Polonia, S.U.A., Ucraina, U.R.S.S. şi Uniunea Sud Africană. S-a convenit ca lucrările Conferinţei să se desfăşoare în şedinţe plenare şi pe comisii. Acestea erau o comisie generală care funcţiona pe lângă şedinţa plenară şi coordona lucrările celorlalte comisii – o comisie militară, o comisie juridică şi de redactare, cinci comisii politice şi teritoriale – câte una pentru fiecare ţară fostă „satelită” a Germaniei – şi două comisii economice – una pentru Italia şi alta pentru Balcani şi Finlanda. Rezoluţiile urmau să fie adoptate cu majoritate de voturi. În raport cu drepturile pe care le puteau exercita în cadrul Conferinţei, statele participante erau împărţite în trei categorii: prima reunea cele cinci mari puteri, care, prin intermediul Consiliului Miniştrilor de Externe, elaboraseră proiectele tratatelor de pace şi aveau rolul principal în adoptarea hotărârilor; din a doua categorie făceau parte celelalte 16 state, care puteau formula observaţii şi propuneri ce urmau să fie supuse votului şi, în cazul acceptării lor de către majoritate, trecute din nou în competenţa Consiliului Miniştrilor de Externe, împuternicit să dea redactarea finală tratatelor de pace. Ultima categorie de state – Italia, România, Bulgaria, Ungaria şi Finlanda – cuprindea ţări admise să-şi expună punctele de vedere numai când erau solicitate să dea lămuriri şi explicaţii la întrebările formulate de reprezentanţii puterilor Aliate şi Asociate. În plus, ţările din ultima categorie, deşi puteau prezenta în plen sau în comisii, memorii şi observaţii (scrise sau orale), acestea nu constituiau documente de lucru ale conferinţei, fiind luate în discuţie numai dacă erau însuşite ca amendamente proprii de una din primele două categorii de state. Această situaţie a fost definită de adjunctul lui Molotov, A.I. Vâşinski, astfel: „Este evident că reprezentanţii Italiei, României, Bulgariei, Ungariei şi Finlandei nu vor lua parte permanent la lucrările conferinţei, ei vor veni, pur şi simplu, să-şi exprime speranţele, ca şi punctele de vedere”. Această opinie era de altfel împărtăşită şi de reprezentanţii celorlalte mari puteri. Rolul preponderent al marilor puteri a fost caracteristica esenţială a Conferinţei de pace din 1946, precizat de la început de şeful delegaţiei S.U.A., James Byrnes: „Cei care au făcut războiul trebuie să facă pacea”, şi „este imposibil să se pună în vigoare tratatele de pace care stabilesc frontiere şi decid soarta coloniilor, dacă aceste tratate nu sunt acceptate de principalele state aliate”. Mai nuanţat, şeful delegaţiei britanice, Clement 157


Attlee, arăta că „marile puteri nu pot rămâne insensibile la opinia celorlalte ţări care au participat la război şi că avizul celor 16 state mici şi mijlocii prezente la Conferinţă este important”. A doua zi după deschiderea oficială a Conferinţei de Pace, la 30 iulie 1945 au fost publicate proiectele tratatelor de pace, simultan la Londra, Paris, Moscova şi Washington. Se sublinia astfel faptul că menirea Conferinţei era aceea de a adopta numai recomandări, şi nu decizii definitive. Şedinţele Conferinţei s-au desfăşurat după un calendar prestabilit până la jumătatea lunii octombrie 1946. Nota comună a fost lipsa entuziasmului în a găsi rezolvări notabile, excepţie făcând problema reparaţiilor, în care s-a ajuns mai repede la consens. Modul în care marile puteri au conceput şi organizat Conferinţa a fost criticat de reprezentanţii statelor mai mici, atrăgându-se atenţia asupra faptului că acordul de la Moscova, din decembrie 1945, dăduse Consiliului miniştrilor de externe un drept esenţial, ce nu-i fusese atribuit prin hotărârile Conferinţei de la Potsdam, anume acela de a revizui definitiv recomandările Conferinţei de pace. La 2 august 1946, şeful delegaţiei canadiene, W.L. Mackenzie King, a afirmat că „factorul hotărâtor în încheierea păcii nu ar trebui să fie mărimea sau puterea celor ce participă, ci ceea ce este potrivit sau just". În ceea ce priveşte atitudinea României, guvernul de la Bucureşti a dat publicităţii la 10 august 1946, cu o zi înaintea sosirii delegaţiei române la Paris, o declaraţie prin care se arăta că „România este în drept să ceară şi să obţină recunoaşterea calităţii sale de cobeligeranţă de partea Naţiunilor Unite”. Urmau şi alte revendicări legate de forţele armate româneşti, libertatea politicii economice, reglementarea regimului Dunării numai de către statele riverane, iar în încheiere se exprima satisfacţia pentru recunoaşterea reîncadrării Ardealului de nord în graniţele României. Problema cobeligeranţei României a fost dezbătută la 27 august 1946 de Comisia teritorială pentru România, în care erau reprezentate 12 state. Numai patru state: Bielorusia, Franţa, Cehoslovacia şi Ucraina au votat pentru, celelalte 8 votând contra. Delegatul Franţei a ţinut să sublinieze că, votând pentru cobeligeranţa României, era convins că S.U.A., Anglia şi U.R.S.S. se puseseră de acord în această privinţă şi a atras atenţia preşedintelui comisiei că, pe viitor, nu se va mai pronunţa 158


asupra altor chestiuni decât după ce se va cunoaşte, în prealabil, punctul de vedere al celor trei mari puteri. Frontiera dintre România şi U.R.S.S. a rămas aşa cum propusese Consiliul miniştrilor de externe la 8 mai 1946, adică în conformitate cu Acordul sovieto-român din 28 iunie 1940 şi Acordul sovieto-cehoslovac din 29 iunie 1945. Marile puteri învingătoare decideau astfel asupra destinului Basarabiei, Bucovinei de Nord şi a ţinutului Herţei, considerând raptul teritorial sovietic din 1940 drept un acord. În ceea ce priveşte cel de-al doilea acord menţionat, el atribuia Ucraina Subcarpatică – teritoriu slovac – Uniunii Sovietice, şi astfel România nu mai avea graniţă comună cu Cehoslovacia şi Polonia, prejudiciind relaţiile economice cu aceste ţări în viitor. Frontiera româno-maghiară a fost restabilită „aşa cum exista la 1 ianuarie 1938”. Revendicările Ungariei, care ceruse iniţial 22.000 km2, apoi 4.000 km2 din teritoriul României, au fost respinse. La fel au fost respinse şi cererile Greciei, care pretindea 10% din teritoriul din sudul Bulgariei. În schimb, Bulgaria a fost singura ţară învinsă care a ieşit din război cu teritoriul mărit, recunoscându-i-se dreptul asupra Cadrilaterului obţinut de la România la 7 septembrie 1940. Felul în care a decurs Conferinţa de pace a fost definit astfel de Paul Henry Spaak, şeful delegaţiei belgiene: „Cei mari se întâlnesc între ei; pregătesc tratate fără să ne consulte, ne propun apoi proceduri, tinzând să ne impună reguli de vot care, în mod practic, împiedică să triumfe punctele noastre de vedere; ne plasează în faţa redutabilei dileme de a accepta uneori împotriva sentimentelor noastre ceea ce ei au elaborat sau ne silesc să provocăm căderea unui acord atins cu greu. În sfârşit, după ce ne hărţuiesc astfel, ne cer să le facem şi câteva recomandări”. Carenţele Conferinţei au fost determinate în principal de neînţelegerile dintre marile puteri – exprimate de data aceasta la dimensiuni mult mai mari decât până atunci – care au antrenat, de o parte sau de alta, şi alte state, neînţelegeri ce s-au repercutat negativ asupra statelor mici şi mijlocii. Reprezentantul S.U.A., John Campbell, avea să scrie ulterior că „la închiderea lucrărilor, sentimentul general era că nici convorbirile şi nici voturile nu au rezolvat nici o problemă şi nu au contribuit la cauza păcii”. Un sondaj efectuat după încheierea lucrărilor Conferinţei de pace, în octombrie 1946, în rândul jurnaliştilor din 27 de 159


ţări, arăta faptul că doar o treime dintre aceştia au apreciat că dezbaterile de la Paris „au reprezentat un succes”. Asupra problemelor rămase în suspensie a decis Conferinţa miniştrilor de externe de la New York (4 noiembrie – 11 decembrie 1946) căreia i-a revenit misiunea de a redacta forma finală a tratatelor. Caracteristica principală a acestei reuniuni a fost nota de conciliere, oarecum surprinzătoare afişată de şeful diplomaţiei sovietice, Molotov, mai ales în privinţa statutului zonei Trieste şi a situaţiilor din Iran (de unde englezii se retrăseseră în 1945, iar sovieticii în mai 1946) şi din Turcia (unde fusese introdus sistemul pluripartidist). În acest mod, reprezentanţii marilor puteri au reuşit să-şi îndeplinească misiunea, salvând totodată imaginea de aliaţi hotărâţi să acţioneze în comun pentru cauza păcii. Astfel, pe rând, textele tratatelor au fost semnate de James Byrnes (20 ianuarie 1947, la New York), V.M. Molotov (29 ianuarie, la Moscova) şi Ernest Bevin (4 februarie, la Londra). Ceremonia oficială a semnării tratatelor de pace s-a desfăşurat la 10 februarie 1947, în Sala Orologiului de la Quai d’Orsay, sediul Ministerului de Externe al Franţei, în prezenţa delegaţiilor celor cinci state învinse: Italia, Finlanda, Bulgaria, România şi Ungaria. Tratatul de pace cu Italia se deschidea printr-un preambul în care se sublinia vina acestei ţări în declanşarea celui de-al doilea război mondial, dar, pentru că la 12 octombrie 1943 declarase război Germaniei naziste, alăturându-se Naţiunilor Unite, Italia primea statutul de cobeligeranţă. Graniţele Italiei erau cele de la 1 ianuarie 1938, cu unele modificări în favoarea Franţei. De asemenea, teritoriul oraşului Trieste a fost pus sub jurisdicţia Consiliului de Securitate al O.N.U. Italia recunoştea independenţa Albaniei şi renunţa la toate coloniile ei africane: Libia, Eritreea, Somalia, la concesiunile din China. Art. 33 al tratatului consacra independenţa şi suveranitatea Etiopiei. Italia urma să plătească despăgubiri de război U.R.S.S., Iugoslaviei, Greciei, câte 100 milioane dolari fiecăreia, Etiopiei, 25 milioane dolari, şi Albaniei, 5 milioane dolari. Tratatul de pace cu Bulgaria consemna participarea acestei ţări la război împotriva Germaniei de la 28 octombrie 1944 (ziua semnării armistiţiului). Graniţele Bulgariei erau recunoscute ca fiind cele de la 1 ianuarie 1941, graţie sprijinului interesat al U.R.S.S., care a acceptat 160


creşterea teritoriului acestei ţări. Bulgaria plătea despăgubiri de război Greciei 45 milioane dolari şi Iugoslaviei 25 milioane dolari. Tratatul de pace cu Ungaria nu lua în seamă cotropirile teritoriale ale acestei ţări pe seama vecinilor, adică a Cehoslovaciei, României şi Iugoslaviei. Se menţiona faptul că Ungaria a ieşit din alianţa cu Germania la 28 decembrie 1944 şi că a încheiat armistiţiu cu Naţiunile Unite la 20 ianuarie 1945. Graniţele ei erau din nou cele de la 1 ianuarie 1938 (de fapt, cele fixate la Trianon). Dictatul de la Viena era declarat nul şi neavenit. Ungaria urma să plătească despăgubiri de război U.R.S.S. 200 milioane de dolari, Cehoslovaciei şi Iugoslaviei câte 50 milioane dolari. Tratatul de pace cu Finlanda consemna faptul că războiul ei cu U.R.S.S. încetase la 4 septembrie 1944, iar armistiţiul cu Naţiunile Unite fusese semnat la 19 septembrie 1944. Graniţele Finlandei erau cele de la 1 ianuarie 1941, adică după cedările către U.R.S.S. în urma războiului din 1939-1940. În plus, Finlanda mai ceda către U.R.S.S. zona Petsamo şi era obligată să închirieze Kremlinului baza de la Porkkala contra unei rente anuale de 5 milioane mărci finlandeze. Finlanda plătea despăgubiri Uniunii Sovietice 300 milioane dolari şi urma să-i ramburseze valoarea bunurilor luate în timpul războiului în valoare de 46 milioane dolari. În fine, tratatul cu România consemna ruperea relaţiilor cu Germania la 23 august 1944, dar războiul împotriva Germaniei se considera că a început la 12 septembrie 1944 (ziua semnării armistiţiului de la Moscova), făcându-se abstracţie de luptele purtate până atunci de români împotriva Germaniei hitleriste. Nerecunoaşterea statutului de cobeligeranţă al României o excludea de la dreptul de a primi despăgubiri de război din partea Ungariei sau Germaniei. În schimb, România urma să plătească Uniunii Sovietice despăgubiri în valoare de 300 milioane dolari, în decurs de opt ani, în mărfuri. Frontierele României erau cele de la 1 ianuarie 1941, cu excepţia frontierei cu Ungaria. În această privinţă se consemna anularea dictatului de la Viena. Instrumentele de ratificare ale tratatelor cu Bulgaria, România, Finlanda şi Ungaria au fost depuse la Moscova la 15 septembrie 1944, dată de la care tratatele intrau în vigoare. Tratatul prevăzuse retragerea trupelor străine din Europa în decurs de 90 de zile de la intrarea sa în vigoare, cu excepţia celor sovietice din România şi Ungaria, explicaţia oficială fiind asigurarea liniilor de 161


comunicaţie cu trupele sovietice din Austria. După cum se ştie, aceste prevederi nu au fost respectate, Armata Roşie retrăgându-se din România în 1958, iar din Ungaria abia în 1991. Cu toate încercările de conciliere şi tratative dintre U.R.S.S. şi aliaţii occidentali, tratatul de pace cu Germania nu a fost semnat niciodată. Mult mai târziu, în cu totul alte condiţii, Republica Democrată Germană a recunoscut frontierele ei cu Polonia şi Cehoslovacia în 1967, iar Republica Federală Germania a recunoscut frontiera de vest a Poloniei la 10 decembrie 1970 şi frontiera cu Cehoslovacia în 1973. În vest, frontiera Germaniei a rămas cea fixată în 1919, cu unele mici rectificări. În felul acesta observăm că Tratatul de pace din 1947 a recunoscut U.R.S.S. toate avantajele obţinute în urma pactului Hitler-Stalin din 1939, plus o serie de teritorii, dar în Europa nu au fost mari modificări de frontiere. Consecinţa cea mai importantă însă a fost faptul că, din acest moment, U.R.S.S. putea acţiona fără echivoc pentru instaurarea unor regimuri comuniste similare celor de la Kremlin în România, Ungaria, Bulgaria, Cehoslovacia, Polonia. Chiar dacă aceste ţări erau formal independente şi aveau frontiere recunoscute, ele au fost integrate pentru aproape jumătate de veac în sistemul politico-militaro-economic dirijat de Moscova, cu toate consecinţele ce vor decurge din acest fapt. Pe de altă parte, trebuie să remarcăm faptul că, spre deosebire de situaţia creată după primul război mondial, de data aceasta toate Marile Puteri au fost prezente la masa tratativelor şi, în pofida divergenţelor, au pus bazele unei organizări mondiale care s-a dovedit viabilă şi coerentă, cu toate momentele de criză din deceniile următoare, chiar şi în zilele noastre.

162


VIII. RELAŢII POLITICO-DIPLOMATICE ŞI MILITARE ÎN EPOCA „RĂZBOIULUI RECE”

VIII.1. Începutul „războiului rece” Dacă privim pe o hartă a mapamondului desfăşurarea şi protagoniştii celor două războaie mondiale, observăm că ambele conflagraţii au fost încleştări planetare pentru zdrobirea maşinii de război germane. O alianţă mondială: Imperiul Britanic, Imperiul Rus, respectiv sovietic, Statele Unite ale Americii, Franţa cu imperiul ei colonial, mobilizate pentru a înfrânge o ţară, desigur mare, din centrul Europei. Forţa Germaniei nu rezida doar în agresivitatea ei, în potenţialul ei uman, ci, în primul rând, în capacitatea de a organiza un sistem economic coerent capabil de hegemonie continentală şi poate chiar mondială. Pentru a obţine victoria asupra fascismului, democraţiile occidentale au făcut un compromis ce părea imposibil în anii ’30, anume alianţa cu o altă putere totalitară şi expansionistă, Uniunea Sovietică, oferindu-i o putere hegemonică în Europa de Est, aşa cum am văzut că anticipase preşedintele Wilson la începutul primului război mondial, aşa cum preconizase Franţa şi în martie 1917, când oferise Imperiului Rus dreptul de a-şi trasa cum va voi frontierele în vest. Consecinţa acestui compromis a fost continuarea celui de-al doilea război mondial printr-o formă specială de conflict cunoscută în istorie prin denumirea de „război rece” – exprimând iminenţa izbucnirii unei noi conflagraţii mondiale între Uniunea Sovietică, pe de o parte, şi aliaţii occidentali, S.U.A. şi Marea Britanie, pe de altă parte. Sintagma de „război rece” a fost folosită pentru prima oară în 1946 de către jurnalistul şi publicistul american Walter Lippman. Ulterior, la 16 aprilie 1947, Bernard Mannes Baruch – consilier pe probleme financiare al preşedintelui Roosevelt – a folosit acelaşi termen pentru a 163


caracteriza starea relaţiilor internaţionale cu prilejul unui discurs rostit la Universitatea Columbia (Carolina de Nord). Conflictul dintre învingători fusese anticipat şi aşteptat, după cum am văzut, de Hitler, aşa că un alt termen devenit clasic pentru starea de război rece, pentru delimitarea celor două tabere, anume „cortina de fier” a provenit din anturajul dictatorului german. Ministrul nazist al propagandei, Joseph Goebbels, a afirmat la 25 februarie 1945 în revista „Das Reich” că dacă Germania va capitula o cortină de fier va separa Europa în două. La 12 mai 1945, Churchill a reluat această sintagmă într-un mesaj către preşedintele american Truman pentru a defini comportamentul sovieticilor în Germania, apreciind că „a fost trasă o cortină de fier în faţa Aliaţilor” – cu alte cuvinte, împiedicarea oricărei influenţe anglo-americane dincolo de linia de demarcaţie dintre armatele occidentale şi armata sovietică. Termenul acesta şi-a găsit consacrarea după discursul istoric rostit de Churchill la Westminster College din Fulton (Missouri) la 5 martie 1946: „De la Stettin, de pe malul Mării Baltice, până la Trieste, în Marea Adriatică, o cortină de fier a căzut peste întregul continent. În spatele ei se află capitalele vechilor state din centrul şi estul Europei: Varşovia, Berlin, Praga, Budapesta, Bucureşti şi Sofia. Toate aceste faimoase capitale şi populaţia acestor ţări se află acum în zona de influenţă sovietică, şi toate, sub o formă sau alta, sunt nu numai sub influenţa sovietică, dar şi strict controlate de Moscova. Partide comuniste inexistente în aceste ţări din Răsăritul Europei, au fost promovate partide de guvernământ şi urmăresc peste tot să obţină un control absolut”. Într-adevăr, procentele 90%, respectiv 10% convenite de Churchill cu Stalin la Moscova la 9 octombrie 1944 deveniseră acum 100% în zona controlată de Armata Roşie. Dacă până la cel de-al doilea război mondial în această zonă se exercitase, în proporţii diferite, influenţa mai multor mari puteri, de acum influenţa va fi exclusiv sovietică. În ceea ce îl priveşte pe I.V. Stalin, acesta respectase acordul cu Churchill în sensul că represiunea organizată de englezi împotriva comuniştilor din Grecia, din 1944-1945, nu a fost comentată în nici un fel de presa şi radioul sovietic. Acum, luarea de poziţie a lui Churchill a înfuriat Kremlinul, iar „Pravda”, la 14 martie, l-a comparat pe fostul premier britanic cu Hitler. Originile „războiului rece” trebuie căutate în victoria bolşevicilor din 1917 şi apariţia statului sovietic, evenimente care au dus la divizarea 164


marilor puteri pe criterii ideologice bine delimitate. Am văzut felul în care statul sovietic a căutat să exporte revoluţia în anii 1918-1922, apoi politica sa agresivă dusă la începutul celui de-al doilea război mondial prin pactul Ribbentrop-Molotov. Acum, această politică continua cu instaurarea autorităţii sovietice în Europa Centrală şi de Est şi era sprijinită ideologic de partidele comuniste din Europa Occidentală. În mod cert, factorii de decizie de la Casa Albă erau la curent cu toate abuzurile sovieticilor, cu atât mai mult cu cât, la 22 februarie 1946, George Kennan, însărcinatul cu afaceri al S.U.A. la Moscova, expediase la Washington o amplă analiză a concepţiilor şi acţiunilor U.R.S.S. Documentul, cunoscut în istorie drept „telegrama cea lungă” (8.000 de cuvinte), prezenta politica rusească drept o ameninţare pe termen lung la adresa civilizaţiei occidentale, o negare a drepturilor omului şi a valorilor fundamentale ale democraţiei. În aceste condiţii s-au produs reorientarea şi radicalizarea politicii americane faţă de Moscova, anunţate ca atare de secretarul de stat James Byrnes, la 28 februarie 1946, iar la 14 aprilie un raport al Consiliului Naţional de Securitate al S.U.A. trecea în revistă căile de acţiune împotriva comunismului, menţionându-se pentru acest scop izolarea, războiul, dar şi „consolidarea mai rapidă a puterii politice, economice şi militare a lumii libere... cu scopul de a atinge, dacă e posibil, o stare tolerabilă de ordine între state fără ca războiul să mai fie necesar...” (subl. ns.). Pornind de la această premisă, Statele Unite au iniţiat un amplu program de reconstrucţie a Europei cunoscut sub numele de planul Marshall (după numele generalului american, secretar de stat al preşedintelui Truman). El consta dintr-un ajutor financiar distribuit prin intermediul Administraţiei Cooperării Economice, condusă de Paul G. Hoffman. Ajutorul, în valoare de 13 miliarde dolari, era distribuit către Austria, Belgia, Danemarca, Elveţia, Franţa, Grecia, Irlanda, Islanda, Italia, Luxemburg, Marea Britanie, Olanda, Norvegia, Portugalia, Suedia, Turcia şi Germania de Vest, fiind dirijat în special spre refacerea industriei şi agriculturii. El viza atât ţările devastate de război, cât şi cele care fuseseră neutre. Planul a devenit public la 12 martie 1947, odată cu discursul rostit de preşedintele Truman în faţa Congresului S.U.A. Acest moment marchează debutul „doctrinei Truman”, bazată pe premisa că lumea se 165


împărţise în două tabere – democraţii şi opresorii. Preşedintele a cerut şi a obţinut de la Congresul S.U.A. un ajutor de 400 milioane de dolari pentru a asigura menţinerea Greciei şi a Turciei în „tabăra democraţiei”. Planul a fost votat la 1 mai 1947. Aplicarea planului Marshall în Europa Occidentală a avut efecte spectaculoase, înregistrându-se creşteri economice între 15-25%. Statele care au beneficiat de el şi-au refăcut rapid economia, iar propaganda comunistă nu a mai avut efectul scontat de Moscova. Regimurile democratice s-au consolidat. A fost o demonstraţie a forţei capitalismului american, capabil să susţină refacerea Europei postbelice. În aceste condiţii, pentru administraţia S.U.A. a devenit clar faptul că victoria poate fi obţinută fără utilizarea forţei împotriva U.R.S.S., indiferent de amploarea cursei înarmărilor. Un raport al Consiliului Naţional de Securitate din 14 septembrie 1948, privind atitudinea politică a Washingtonului faţă de ţările din Europa de Est, satelite ale Moscovei, preciza: „Obiectivul nostru principal faţă de ţările satelite trebuie să fie reducerea treptată şi eventual eliminarea totală a preponderenţei sovietice în Răsăritul Europei fără a recurge la război. Noi trebuie să încurajăm neconformiştii din rândurile membrilor partidului comunist şi regimurile nestaliniste, ca prim pas, chiar dacă ele sunt comuniste. Un atac masiv contra doctrinei socialiste în ţările satelite, privind naţionalismul comunist şi utilizarea maximă a puterii noastre economice în vederea acestor schimbări”. Uniunea Sovietică a considerat planul Marshall drept un instrument al expansiunii economice americane şi a refuzat să participe la el, silindu-i şi pe sateliţii ei să procedeze la fel (iulie 1947). Singura opoziţie, de scurtă durată însă, a venit din partea Cehoslovaciei. În felul acesta, „războiul rece” s-a manifestat ca o luptă economică şi ideologică pentru supremaţie între Uniunea Sovietică şi Statele Unite. Disputa celor două puteri avea Europa în prim-plan, dar conflictele armate determinate de această rivalitate s-au desfăşurat în afara bătrânului continent. Ambele puteri se temeau una de cealaltă, dar porneau de la premise şi calcule greşite. Statele Unite se temeau că numeroasele trupe sovietice menţinute în Europa ar putea încerca o ofensivă până la Atlantic. Dar slăbiciunea economică a U.R.S.S., determinată de uriaşele distrugeri ale războiului, nu-i permiteau susţinerea unui asemenea efort militar. Iar 166


Stalin, la rândul său, se temea că ostilitatea aliaţilor occidentali ar putea să se transforme într-un atac asupra U.R.S.S. sau să-i pericliteze puterea asupra statelor satelite din Europa de Est, ceea ce S.U.A. nu avea de gând să facă. În aceste condiţii, „războiul rece” a fost folosit de ambele puteri pentru ocultarea şi rezolvarea unor grave probleme interne de care acestea s-au lovit. Soluţiile folosite în această rivalitate de patru decenii aveau să influenţeze esenţial natura relaţiilor politico-diplomatice şi militare dintre state. VIII.2. Primele consecinţe ale „războiului rece” asupra relaţiilor politico-diplomatice şi militare europene Împărţirea Europei în două tabere adverse – „lagăre”, după expresia sovieticilor – a avut consecinţe profunde asupra relaţiilor politico-diplomatice şi militare europene. Statele europene supuse dominaţiei U.R.S.S. au fost obligate să renunţe pentru mai mulţi ani la o politică externă independentă, subordonându-se complet voinţei lui I.V. Stalin. În condiţiile în care în aceste ţări nu mai existau drepturi şi libertăţi cetăţeneşti, un uriaş aparat propagandistic înfăţişa Occidentul drept lagăr al forţelor imperialiste care ameninţau clipă de clipă pacea atât de greu obţinută, iar U.R.S.S. era singurul bastion de apărare împotriva iminentei agresiuni imperialiste. În centrul Europei staţionau aproximativ 3 milioane de militari ai Armatei Roşii, iar această prezenţă masivă i-a determinat pe Aliaţii Occidentali să se folosească de potenţialul Germaniei de Vest şi al Italiei pentru a-l opune sovieticilor într-un eventual conflict. Această soluţie a fost prezentată încă din septembrie 1946, la Stuttgart, în discursul secretarului de stat american James Byrnes, care a subliniat necesitatea unificării economice a Germaniei şi susţinerii ramurilor economiei germane pentru a-i da posibilitatea afirmării unei politici economice independente. Soluţia concretă era unificarea celor trei zone de ocupaţie. În acest sens, la 2 decembrie 1946, secretarul de stat american Byrnes şi ministrul de externe britanic Ernest Bevin au semnat un acord privind unirea economică a zonelor controlate de cele două puteri, rezultând o structură cunoscută sub numele de Bizonia, ca pas decisiv în vederea creării unui organism statal german coerent. Cu acest prilej au fost invitate şi 167


guvernele francez şi sovietic să adere la iniţiativă. Evident, I.V. Stalin a respins soluţia, preferând în locul unei administrări parţiale a întregii Germanii o administrare deplină a părţii de est a Germaniei, controlată de sovietici. Evoluţia celor două Germanii, care începeau să se contureze, depindea de modul de administrare al ocupanţilor. În Germania de Vest, sprijinul american a permis integrarea a 6,5 milioane de etnici germani strămutaţi din Austria, Ungaria, Polonia, Cehoslovacia şi de dincolo de linia Oder-Neisse încă de la sfârşitul lui 1945. Tot atunci s-a permis şi funcţionarea partidelor politice. În ianuarie 1946 s-a organizat, în zona controlată de americani, un scrutin câştigat de creştin-democraţi, iar în zona sovietică a triumfat Partidul Socialist Unit, o coaliţie între comunişti şi social-democraţi. Germania devenise un teren de înfruntare a ideologiilor şi politicilor economice ale celor două tabere adverse, începând să se contureze clar o linie de demarcaţie între ele. La 20 martie 1948, sovieticii au luat decizia de a părăsi Consiliul de Control Aliat, acuzând puterile occidentale că sabotează organizarea administrării în patru a Germaniei. În acelaşi timp a început să se contureze şi formarea unor instituţii de coordonare economică în Europa Occidentală. Primul pas a fost hotărârea de a extinde uniunea economică întemeiată de Belgia, Olanda şi Luxemburg – Benelux – prin încheierea unui tratat de asistenţă între ţările Beneluxului, Franţa şi Marea Britanie, tratat semnat la Bruxelles la 17 martie 1948. Astfel s-a creat nucleul în jurul căruia se va forma Uniunea Europei Occidentale. La 16 aprilie 1948 s-a semnat la Paris tratatul prin care intra în vigoare Planul Marshall şi se crea Organizaţia pentru Cooperare Economică Europeană. Sovieticii au răspuns, în aprilie 1948, prin măsuri de administraţie militară care perturbau aprovizionarea Berlinului de Vest, enclavat în zona lor de ocupaţie. La 21 iunie 1948, Aliaţii Occidentali au organizat o reformă monetară în Germania de Vest, iar sovieticii au organizat o măsură similară în Germania de Est şi în Berlin la 23 iunie. Cei trei comandanţi occidentali din Berlinul de Vest au declarat că măsurile sovietice nu sunt valabile în zonele lor de ocupaţie. Răspunsul sovietic nu a întârziat: la 24 iunie, sovieticii au blocat toate căile terestre de acces spre Berlinul de Vest pentru a determina înfometarea locuitorilor. 168


Ca reacţie, americanii, şi ulterior şi britanicii, au organizat aprovizionarea Berlinului de Vest prin trei poduri aeriene, cu începere de la 26 iunie. Dacă iniţial transporturile aeriene acopereau doar o mică parte din necesarul metropolei, în decurs de câteva luni s-a ajuns la un trafic aerian de proporţii uriaşe care a permis desfăşurarea unei vieţi normale a oraşului, spre bucuria populaţiei civile, pentru care sovieticii erau nişte ocupanţi odioşi, având în vedere comportamentul lor din timpul asediului Berlinului din aprilie-mai 1945. Sovieticii au adus patruzeci de divizii la Berlin, creându-şi o superioritate numerică de 5 la 1 faţă de occidentali, dar nu s-a ajuns la nicio confruntare militară. Puterile occidentale au ripostat pe plan economic prin măsuri urmărind sabotarea exporturilor ţărilor estice, ceea ce i-a determinat pe sovietici să renunţe la blocada Berlinului la 12 mai 1949. Rezultatul de durată a fost trasarea limitelor de demarcaţie între cele două blocuri din Europa; în acelaşi timp, s-a eliminat posibilitatea unor conflicte militare pe bătrânul continent. În faţa măsurilor economice occidentale, sovieticii au organizat, la 20 ianuarie 1949, la Moscova, Consfătuirea Economică a reprezentanţilor guvernelor Bulgariei, Cehoslovaciei, României, Ungariei şi U.R.S.S. şi au hotărât crearea unui organism economic, Consiliul de Ajutor Economic Reciproc – CAER –, şi ca replică la planul Marshall, menit să faciliteze ajutorul reciproc tehnic şi de materii prime între ţările socialiste – adică cele controlate de U.R.S.S. – organism deschis şi aderării altor state. De fapt, era o formulă demagogică pusă la baza refacerii economice a ţărilor din estul Europei, distruse de război. Niciunul dintre aceste state nu dispunea de resursele financiare necesare unui asemenea efort. Singurul atu era doar existenţa unui surplus de forţă de muncă şi imensele resurse naturale ale U.R.S.S. Pentru aceasta din urmă, CAER a fost fără îndoială un instrument pentru a-şi păstra şi consolida controlul asupra economiilor din statele satelite, dar le-a facilitat acestora achiziţia mai favorabilă de materii prime şi le-a dat posibilitatea să cunoască îndeaproape realităţile economice ale vecinilor, ca bază a unor decizii corecte în domeniul economic şi politic. Pe plan militar, ameninţarea sovietică a determinat ţările Europei Occidentale (Belgia, Danemarca, Franţa, Islanda, Italia, Luxemburg, Marea Britanie, Olanda, Norvegia şi Portugalia) să negocieze cu S.U.A. şi Canada încheierea unei alianţe care să le asigure apărarea în faţa unei 169


eventuale agresiuni a Moscovei, după principiul că un atac armat asupra unuia din membrii semnatari ai alianţei este echivalent cu un atac asupra tuturor celorlalţi membri. Aşa s-a ajuns la înfiinţarea NATO (North Atlantic Treaty Organization) prin tratatul semnat la Washington, la 4 aprilie 1949. Congresul S.U.A. l-a susţinut pe preşedintele Truman în acordarea unui ajutor substanţial membrilor Alianţei în valoare de aproximativ 1,5 miliarde dolari în anii 1949-1950. Alianţa militară a fost urmată de o alianţă politică a Occidentului european. La 5 mai 1949 s-a constituit Consiliul Europei, având ca membri fondatori Belgia, Danemarca, Franţa, Marea Britanie, Irlanda, Italia, Luxemburg, Olanda, Norvegia şi Suedia. Sediul Consiliului a fost fixat la Strassbourg, iar obiectivul era promovarea păcii, înţelegerii şi cooperării interguvernamentale. La 3 august 1949 a intrat în vigoare Statutul Consiliului Europei, prin care se constituiau organele de lucru: Comitetul Miniştrilor, Adunarea Consultativă (din 1974, Adunarea Parlamentară) şi Secretariatul. În acelaşi timp s-a desăvârşit procesul devenirii statale a Germaniei de Vest. La 9 mai 1949 s-a adoptat legea privind înfiinţarea Republicii Federale Germania, cu capitala la Bonn; proclamarea oficială a noului stat a avut loc la 23 mai, ziua votării Constituţiei. La 7 septembrie s-a constituit Parlamentul german în urma unor alegeri democratice, iar la 20 septembrie, Konrad Adenauer (lider al Uniunii Creştin Democrate) a devenit cancelar. A doua zi, statutul de ocupaţie al ţării a luat sfârşit. Sovieticii au protestat faţă de constituirea acestui stat, considerându-l o creaţie a forţelor imperialiste care ameninţau pacea mondială (1 octombrie 1949). La 7 octombrie, în zona controlată de sovietici a fost proclamată Republica Democrată Germană, prin intrarea în vigoare a Constituţiei. Pe acest fond, agenţia sovietică de ştiri TASS a anunţat la 23 septembrie 1949 detonarea primei bombe atomice sovietice, punând capăt exclusivităţii americane în acest domeniu şi declanşând cursa înarmărilor nucleare. Ulterior, Marea Britanie, Franţa, China, India şi alte state se vor angaja pe acest drum, implicând o creştere exponenţială a riscului unui război nuclear devastator. Înarmarea nucleară a schimbat complet percepţia despre război la nivel mondial. Pe de o parte, războiul nuclear nu mai putea fi o alternativă acceptată a politicii, deoarece ar fi dus inevitabil la distrugerea civilizaţiei umane, iar pe de altă parte, s-a creat imaginea unei egalităţi de putere 170


între cele două superputeri ale lumii, S.U.A. şi U.R.S.S., o imagine falsă, fără acoperire în planul puterii economice din partea sovieticilor. Costurile înarmării nucleare, acceptate în pofida faptului că utilizarea acestor arme era imposibilă, aveau să ducă, după patru decenii, la dezastrul economiei sovietice. La vremea respectivă, însă, ameninţarea sovietică părea reală, cu atât mai mult cu cât în Franţa, la 22 februarie 1949, liderul partidului comunist francez, Maurice Thorez, a declarat că el şi partidul său vor refuza să-şi apere ţara în eventualitatea unei invazii a Armatei Roşii. După alianţa militară şi politică a Europei Occidentale avea să urmeze alianţa economică: Franţa, Belgia şi Olanda porneau de la premisa că au nevoie de o Germanie puternică şi prosperă pentru a-şi asigura propria prosperitate economică şi că, acţionând împreună, vor avea o putere mai mare decât dacă ar fi acţionat separat. La 31 octombrie 1949, Republica Federală a Germaniei a devenit membru al Organizaţiei pentru Cooperare Economică Europeană, iar la 9 mai 1950 ministrul francez de externe, Robert Schuman, şi comisarul planului de modernizare a Franţei, Jean Monnet, au prezentat în faţa guvernului propunerea ca întreaga producţie de oţel şi de cărbune a Franţei şi R.F.G. să fie plasată sub responsabilitatea unei autorităţi comune în cadrul unei organizaţii deschise participării şi altor state. Simultan, un emisar secret a înmânat această propunere personal cancelarului Adenauer la Bonn. Acesta a aprobat imediat şi cu entuziasm propunerea franceză ca pas decisiv pe drumul reconcilierii istorice a celor două ţări. „Planul Schuman” a devenit realitate la 18 aprilie 1951, prin semnarea la Paris a Tratatului instituind Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului de către şase ţări occidentale: Franţa, R.F.G., Italia, Belgia, Olanda şi Luxemburg. Tratatul a intrat în vigoare la 23 iulie 1952; în aceeaşi zi, controlul internaţional al regiunii industriale Ruhr (instituit la 2 aprilie 1949) a fost abolit, această regiune intrând sub jurisdicţia guvernului de la Bonn. Rezultatele n-au întârziat să apară: o evoluţie spectaculoasă a economiei, mai ales în Germania Federală („miracolul economic german”), a arătat că Uniunea Europeană era pe cale să devină o forţă mondială. În fond, era singura soluţie pentru ca potenţialul economic german să nu mai fie folosit niciodată împotriva Europei, ci în favoarea ei. În decurs de trei 171


decenii, R.F.G. a devenit practic cea mai puternică ţară din Europa, numai că acum nimeni nu se mai temea de ea. Puterile occidentale au respins, în februarie 1954, propunerea sovietică privind o conferinţă asupra securităţii europene. A fost respinsă şi cererea U.R.S.S. de a adera la NATO (mai 1954). În schimb, la 23 octombrie 1954, pe baza acordurilor de la Paris a luat fiinţă Uniunea Europei Occidentale cuprinzând Marea Britanie şi ţările Comunităţii Economice Europene. S-a hotărât susţinerea aderării R.F.G. la NATO, ceea ce s-a şi întâmplat la 9 mai 1955. În aceeaşi perioadă, la 15 mai 1955, s-a semnat la Viena tratatul celor patru mari puteri învingătoare în cel de-al doilea război mondial, care punea capăt regimului de ocupaţie militară din Austria şi restabilea suveranitatea deplină a ţării. Austria şi-a proclamat neutralitatea. Faţă de această evoluţie a Europei Occidentale, Stalin a răspuns printr-o preocupare pentru organizarea instituţională a ţărilor satelite după model sovietic, prin epurarea partidelor comuniste obediente, prin conflictul ideologic cu Iugoslavia condusă de Iosip Broz Tito. Cum Armata Roşie deţinea un control absolut în Europa Centrală şi de Est, nu au existat preocupări pentru o alianţă militară care ar fi dus la revigorarea armatelor naţionale. Moartea dictatorului sovietic, la 5 martie 1953, a fost urmată de revolte sociale – greva muncitorilor din Berlin la 17 iunie 1953, înăbuşită în sânge, sau greve de mai mică amploare în Cehoslovacia, ceea ce i-a făcut pe noii lideri de la Kremlin să se teamă de o manifestare de forţă a NATO în această zonă. Astfel, perspectiva creării unei alianţe sub conducerea forţelor militare ale U.R.S.S. a fost evitată o vreme. Constituirea sistemului de securitate nord-atlantic, care integra şi Occidentul Europei, dar mai ales integrarea R.F.G. în acest sistem, au determinat pe noul lider sovietic N.S. Hruşciov să înceapă tratative pentru a organiza o alianţă opusă celei conduse de S.U.A. La 11 mai 1955 a început la Varşovia cea de-a doua Conferinţă a statelor socialiste europene pentru asigurarea păcii şi securităţii în Europe, reunind prim-miniştrii, miniştrii de externe şi ai apărării din U.R.S.S., Albania, Bulgaria, Cehoslovacia, R.D.G., Polonia, România şi Ungaria, şi ca observator ministrul apărării din China. La 14 mai s-a semnat Tratatul de la Varşovia, tratat de prietenie, colaborare şi asistenţă mutuală încheiat pe 20 de ani, cu caracter defensiv, limitat la Europa. În art. 1 se menţiona: 172


„Părţile contractante se obligă ca în conformitate cu Carta ONU să se abţină în relaţiile internaţionale de la ameninţarea cu forţa sau de la folosirea ei şi să rezolve litigiile lor internaţionale prin mijloace paşnice, în aşa fel încât să nu pericliteze pacea şi securitatea internaţională”. Alte articole prevedeau măsuri eficiente de reducere generală a armamentelor şi de interzicere a armelor atomice şi cu hidrogen, apoi consultări în cazul primejdiei unui atac armat asupra unuia sau mai multor state semnatare, iar în caz de atac se prevedea acordarea de ajutor imediat prin toate mijloacele, inclusiv prin folosirea forţei armate în conformitate cu exercitarea dreptului la autoapărare individuală sau colectivă prevăzut în art. 51 al Cartei ONU. Părţile contractante „se obligau să nu ia parte la nici un fel de coaliţii sau alianţe şi să nu încheie niciun fel de acorduri ale căror scopuri ar fi în contradicţie cu scopurile prezentului tratat”. S-au creat un Comandament Unit al forţelor armate şi un Comitet Politic Consultativ. Se mai prevedea că în cazul semnării unui „tratat general european de securitate colectivă, lucru spre care părţile contractante vor tinde neîncetat, prezentul tratat îşi va pierde valabilitatea în ziua intrării în vigoare a Tratatului general european”. Instituţionalizarea alianţei militare a statelor satelite U.R.S.S. nu a asigurat coeziunea lagărului comunist şi nu a oprit manifestările împotriva sistemului politic impus de Moscova prin forţa armelor. Un impuls a pornit chiar din U.R.S.S.: raportul secret al lui Hruşciov la cel de-al XX-lea Congres al P.C.U.S., din februarie 1956, în care a criticat dur politica predecesorului său, I.V. Stalin. Fără a pune în discuţie sistemul politic comunist, Hruşciov a dat asigurări că nu vor mai avea loc niciodată persecuţii şi epurări în aparatul superior de partid şi de stat. Au avut loc o serie de mişcări revendicative ale muncitorilor din Polonia, în mai 1956, după moartea lui Bierut. La Poznan s-au desfăşurat lupte de stradă soldate cu cincizeci de morţi şi trei sute de răniţi (28-29 iunie 1956). Apoi la 23 octombrie 1956 a izbucnit revolta din Budapesta. Populaţia a cerut înlăturarea regimului comunist, plecarea trupelor sovietice, instaurarea unui regim democratic. Sub presiunea violenţelor de stradă, liderul comunist Imre Nagy a declarat neutralitatea Ungariei şi retragerea ei din Tratatul de la Varşovia. Riposta sovietică nu a întârziat: profitând de faptul că Anglia şi Franţa erau implicate în criza Canalului de Suez (de la 29 octombrie 1956), tancurile sovietice au început ocuparea Budapestei şi au 173


„pacificat” întreaga Ungarie printr-o represiune sângeroasă, în care şi-au pierdut viaţa 700 de militari sovietici şi peste 3.000 de cetăţeni maghiari, iar alte zeci de mii au fugit din ţară. În faţa Consiliului de de Securitate al ONU, Uniunea Sovietică şi-a justificat conduita, susţinând că intervenţia armată ar fi fost rezultatul unei decizii luate de comun acord cu membrii semnatari ai Tratatului de la Varşovia. După o detenţie de mai multe luni în România, la Snagov, Imre Nagy a fost dus înapoi la Budapesta, unde noii conducători ai ţării i-au intentat un proces la capătul căruia liderul maghiar a fost condamnat la moarte şi spânzurat la 16 iunie 1958. În timp ce lagărul comunist era zguduit de asemenea frământări, în Europa Occidentală succesele obţinute prin colaborarea din cadrul Comunităţii Economice Europene i-au determinat pe şefii diplomaţiei din ţările semnatare să extindă colaborarea în domeniul economic, unde pasiunile naţionaliste erau mai puţin intense şi se puteau găsi mai uşor interese comune. Conferinţa de la Messina din 1955 a încredinţat unei comisii prezidate de ministrul belgian de externe, Paul Henry Spaak, sarcina studierii posibilităţii unei integrări progresive în acest domeniu. Raportul lui Spaak din 1956 a servit drept bază de negociere a Tratatului Comunităţii Europene a Energiei Atomice (Euratom) şi a Tratatului Comunităţii Economice Europene. Aceste tratate au fost semnate la Roma la 25 martie 1957, punându-se astfel capăt resentimentelor războiului şi întemeindu-se un sistem de cooperare economică ce a modificat radical raporturile între state. Reuşita politică şi economică a fost confirmată de aderările succesive ce au avut loc: în 1971 Marea Britanie, Danemarca şi Irlanda, în 1981 Grecia, în 1986 Spania şi Portugalia. După sfârşitul „războiului rece”, semnarea Tratatului de la Maastricht (decembrie 1991) a dus la reunirea celor trei Comunităţi, creându-se o nouă entitate politică: Uniunea Europeană, cu o istorie aparte. În 1957, însă „războiul rece” era o realitate care copleşea evoluţia spre conciliere din Occident. La 4 octombrie 1957, U.R.S.S. a lansat în spaţiul cosmic primul satelit artificial al Pământului – Sputnik – cu misiune de explorare, iar la 3 noiembrie a urmat lansarea celui de-al doilea Sputnik de 6 ori mai greu (cca 450 kg), care ducea în Cosmos şi o fiinţă, căţeluşa Laika. Sovieticii arătaseră lumii că dispuneau de rachete intercontinentale care schimbau raportul de forţe pe plan mondial; se părea că ar fi câştigat cursa înarmărilor. În realitate, însă, succesele lor au dat posibilitate conducerii Statelor Unite să impună opiniei publice 174


americane un uriaş program de explorare cosmică ce a înregistrat mari succese: primul satelit american „Explorer I” a fost lansat în februarie 1958, urmat de prima sondă spre Lună la 22 octombrie acelaşi an, ajungându-se la aselenizarea din 20 iulie 1969 ş.a. În noiembrie 1957 a avut loc conferinţa partidelor comuniste de guvernământ care şi-au declarat solidaritatea în lupta împotriva imperialismului. Tot atunci, R.F.G. a început să aplice „doctrina Hallstein”, opunându-se oricăror relaţii diplomatice cu R.D.G. şi cerând şi celorlalte state să procedeze la fel. Prima aplicare a acestei doctrine s-a concretizat în ruperea relaţiilor dintre R.F.G. şi Iugoslavia la 19 octombrie 1957. Aceleaşi măsuri vor fi aplicate Cubei la 14 ianuarie 1963. U.R.S.S. a văzut în pierderea definitivă a influenţei Marii Britanii şi Franţei asupra Orientului Mijlociu, ca urmare a eşecului din 1956, ocazia de a se implica în evoluţia politică din această zonă începând cu vara lui 1958. Concomitent, s-a hotărât să acţioneze şi în problema Berlinului de Vest, motivaţia fiind emigraţia masivă de persoane calificate în R.F.G.: 3 milioane de oameni în ultimii 10 ani. Autorităţile din R.D.G. au luat măsuri drastice pentru a împiedica orice contact între cele două zone ale Berlinului – măsuri denunţate opiniei publice internaţionale printr-un memorandum al ministrului de externe vest-german, Brentano, la 30 iunie 1958 – în timp ce Moscova a propus la 2 iulie încheierea unui tratat de prietenie şi colaborare al statelor europene, odată cu retragerea parţială a trupelor străine staţionate în diferite ţări şi crearea unor zone libere de arme nucleare. Deoarece această soluţie nu a fost acceptată, Hruşciov a denunţat la 10 noiembrie 1958 convenţiile celor patru mari puteri privind statutul Berlinului, cerând puterilor occidentale să renunţe la „rămăşiţele regimului de ocupaţie”, iar la 27 noiembrie a dat un ultimatum de şase luni privind evacuarea trupelor străine din Berlinul de Vest pentru ca acesta să poată deveni un „oraş liber”. Hruşciov a anunţat că toate drepturile sovieticilor din Berlinul de Est vor fi transferate Republicii Democrate Germane, sperând că occidentalii vor proceda la fel în partea pe care o administrau şi astfel vor putea fi îndepărtaţi paşnic. În caz contrar, sovieticii ameninţau că accesul aliaţilor din Berlinul de Vest va fi controlat de către autorităţile est-germane. Occidentalii au respins propunerile sovietice la 31 decembrie 1958. 175


Pentru detensionarea situaţiei s-a hotărât convocarea unei conferinţe a miniştrilor de externe ai celor patru mari puteri la Geneva (11 mai – 5 august 1959), acceptându-se şi prezenţa delegaţiilor din R.F.G. şi R.D.G. Conferinţa nu a dus la niciun rezultat, dar ca semn al destinderii a avut loc vizita lui N.S. Hruşciov la Washington între 15 şi 27 septembrie 1959. În discuţiile purtate cu preşedintele american D.D. Eisenhower la Camp David, liderul sovietic s-a angajat să pună capăt divergenţelor privind Berlinul. Soluţia a fost convocarea unei conferinţe a liderilor celor patru mari puteri la Paris, la jumătatea lunii mai 1960. Dar conferinţa a eşuat chiar înainte de a începe din cauza doborârii unui avion de spionaj american U2 pe teritoriul U.R.S.S., motiv pentru sovietici de a întrerupe orice negocieri. Nici întâlnirea noului preşedinte american John F. Kennedy cu Hruşciov, la Viena, între 3 şi 4 iunie 1961, nu a dus la vreun rezultat. La 7 august 1961 Europa părea în pragul războiului: Hruşciov a anunţat la radio sporirea forţelor sovietice de la graniţa cu R.F.G. şi mobilizarea rezerviştilor. Numai că, în loc de război, în noaptea de 12 spre 13 august au început lucrările de construcţie a zidului ce va separa Berlinul de Est de cel de Vest. Zidul Berlinului a devenit simbolul terorii şi opresiunii comuniste, al delimitării celor două sfere de influenţă din Europa. Lipsa de reacţie din partea diplomaţiei americane a fost un şoc pentru Europa Occidentală, dar mai ales pentru R.F.G. Criza Berlinului a arătat că cele două mari puteri nu vor recurge la război pentru a-şi redefini sferele de influenţă. Construcţia zidului Berlinului nu a rezolvat toate problemele Moscovei sau ale Berlinului de Est. U.R.S.S. se confrunta cu o răcire a relaţiilor cu China, după 1960. Liderul comunist chinez Mao Tse-dun cerea ca U.R.S.S. să menţină o linie dură în raport cu Occidentul şi mai ales cu Statele Unite, neacceptând demersuri în favoarea destinderii. În anii ’60, altă zonă de înfruntare în războiul rece era Cuba, unde la 1 ianuarie 1959 se instaurase guvernul comunist al lui Fidel Castro. La 17 aprilie 1961, încercarea de intervenţie a circa 1.600 de cubanezi rebeli de a debarca în Golful Porcilor, sprijiniţi de C.I.A. (Central Intelligence Agency), se sfârşise cu un dezastru total: 300 de morţi şi 1.200 de prizonieri. La 18 aprilie 1961, Hruşciov a cerut Statelor Unite să oprească invazia şi a promis sprijin lui Castro. Preşedintele Kennedy a afirmat că 176


nu va permite nicio intervenţie militară din afară şi că va face tot posibilul pentru stoparea comunismului. Răspunsul lui Castro, care se simţea apărat de sovietici, a venit la 2 decembrie 1961, printr-o profesiune de credinţă marxist-leninistă. Anul următor însă a izbucnit o criză care a zdruncinat grav prestigiul sovieticilor. Aceştia instalaseră în secret rachete nucleare în Cuba pentru a contrabalansa avantajul pe care americanii îl aveau în R.F.G., de unde rachetele lor puteau lovi Moscova în 3 ore. La 14 octombrie 1962, un avion U2 a fotografiat amplasarea în Cuba a acestor rachete, iar Kennedy a aflat vestea la 16 octombrie. La 22 octombrie, preşedintele S.U.A. a apărut într-o emisiune televizată în care a anunţat că, dacă în decurs de 48 de ore sovieticii nu-şi vor retrage rachetele, S.U.A. vor amplasa o linie de carantină în jurul Cubei pentru a controla orice vas suspectat că ar transporta armament nuclear. Ordine corespunzătoare au fost date Marinei S.U.A., autorizând deschiderea focului. Omenirea se afla în pragul războiului nuclear. Dar sovieticii au cedat şi navele lor, escortate de submarine, s-au întors în ultima clipă de pe linia de carantină. La 28 octombrie, cele două superputeri au ajuns la o înţelegere: U.R.S.S. îşi retrăgea rachetele din Cuba, iar S.U.A. se angajau să nu invadeze insula şi, de asemenea, să-şi retragă rachetele din Turcia. Simultan a avut loc şi o criză în Berlin, determinată de faptul că autorităţile est-germane au cerut turiştilor americani să-şi prezinte documentele de identitate la trecerea din Berlinul de Vest în cel de Est. Tancuri americane şi sovietice au fost trimise pe Friedrichstrasse şi abia după această demonstraţie de forţă situaţia a revenit la normal. Prestigiul sovietic a avut de suferit prin criza rachetelor. La O.N.U., fotografiile realizate de americani au fost dovada clară că Moscova minţise şi că ducea o politică de expansiune. Dar pentru a se evita o confruntare nimicitoare cele două superputeri, S.U.A. şi U.R.S.S. au convenit instalarea la 20 iunie 1963 a unui „telefon roşu” (de fapt un fax) care să asigure posibilitatea unor convorbiri directe între Casa Albă şi Kremlin. Între 23 şi 26 iunie 1963, preşedintele Kennedy a vizitat Berlinul de Vest, reafirmând sprijinul Statelor Unite pentru Germania şi îndemnând la rezistenţă împotriva comunismului printr-o afirmaţie rămasă celebră: „Ich bin ein Berliner!” (Sunt şi eu berlinez). Zidul devenise deja un simbol al ororii, deoarece zeci de tineri care încercaseră să-l escaladeze fuseseră împuşcaţi de grănicerii est-germani, aşa că acest îndemn va 177


rămâne viu în inima berlinezilor până la căderea zidului în noiembrie 1989. Prestigiul Moscovei mai avea de suferit şi prin faptul că agricultura sovietică se dovedise incapabilă să asigure hrănirea populaţiei din U.R.S.S., în timp ce în Piaţa Comună a Europei Occidentale surplusurile de produse agricole deveniseră o problemă greu de rezolvat. La contestările la adresa Moscovei venite din partea Chinei, în februarie 1963, s-au adăugat cele venite de la Bucureşti, în aprilie 1964 („Declaraţia din aprilie a Partidului Muncitoresc Român”). Comuniştii din România cereau recunoaşterea dreptului fiecărui partid comunist de guvernământ din ţările lagărului sovietic de a construi socialismul pe un drum propriu. În aceeaşi perioadă, planul economic sovietic („planul Valev”) de „integrare” a economiilor statelor satelite Moscovei, plan care atribuia României şi Bulgariei un rol preponderent agrar în acest sistem, a fost respins cu vehemenţă de guvernul de la Bucureşti. După moartea lui Gh. Gheorghiu-Dej, la 18 martie 1965, noul lider al României, Nicolae Ceauşescu, a continuat politica de sfidare a Moscovei. La prima sa vizită la Kremlin, în iulie 1965, Nicolae Ceauşescu a solicitat restituirea tezaurului României depus la Moscova în 1916-1917. A fost refuzat, desigur, iar discuţia a rămas multă vreme secretă. Însă contestarea României a continuat. În februarie 1967, România a stabilit relaţii diplomatice cu R.F.G., în condiţiile în care nicio ţară socialistă nu făcuse acest lucru, iar relaţiile sale diplomatice cu Israelul au fost menţinute, în condiţiile în care ţările satelite Moscovei au rupt relaţiile diplomatice cu acest stat, acuzat de agresiune în Orientul Mijlociu, după războiul din iunie 1967. Această atitudine a atras simpatia Occidentului pentru România lui Ceauşescu, fapt exprimat prin vizita la Bucureşti a preşedintelui Franţei, Charles de Gaulle, în 1968, urmată de vizita preşedintelui Statelor Unite, Richard Nixon, în 1969. Liderul sovietic N.S. Hruşciov a fost înlăturat în octombrie 1964 printr-o conspiraţie la nivelul conducerii P.C.U.S., iar succesorul său, Leonid Ilici Brejnev, a ţinut să arate lumii că Moscova nu tolerează abaterile de la doctrina leninistă. Astfel, iniţierea unui program de reforme în Cehoslovacia, care prevedea libertatea presei, a întrunirilor şi a religiei, în aprilie 1968 („primăvara de la Praga”), s-a lovit de opoziţia vehementă a Kremlinului. Noul lider cehoslovac, Dubcek, a fost invitat la Moscova pentru convorbiri, dar invitaţia a fost refuzată. Mai mult, Iosip 178


Broz Tito şi Nicolae Ceauşescu au vizitat pe rând Praga şi l-au asigurat pe Dubcek de sprijinul lor. În aceste condiţii, Moscova a hotărât să riposteze prin invadarea cu trupe a Cehoslovaciei, la fel ca în cazul Ungariei din 1956. De data aceasta, trupele de intervenţie urmau să fie formate din contingente ale tuturor statelor membre ale Tratatului de la Varşovia pentru a sublinia unitatea de acţiune între Moscova şi sateliţii ei. Invazia a fost hotărâtă pentru ziua de 21 august 1968. Anunţată în ultimul moment, România a refuzat să se alăture invaziei, iar Nicolae Ceauşescu a organizat o mare adunare populară la Bucureşti în care a criticat acţiunea sovietică, înregistrând un succes de imagine răsunător. Această atitudine de frondă nu a influenţat soarta Cehoslovaciei. 200.000 de soldaţi au trecut frontierele ţării. Ostilitatea populaţiei a determinat Moscova să-şi sporească trupele ajungându-se la 650.000 de militari. La 27 august, Dubcek a anunţat renunţarea la o serie de reforme importante şi la 6 septembrie a fost reintrodusă cenzura. Şeful diplomaţiei cehoslovace, care prezentase cazul ţării sale la ONU, a fost forţat să demisioneze la 19 septembrie. Acelaşi lucru se va întâmpla cu Dubcek în aprilie 1969, succesorul său fiind Gustav Husak, lider obedient faţă de Moscova. Încă o dată se demonstrase că Tratatul de la Varşovia putea fi folosit eficient în primul rând împotriva propriilor membri, fără ca „lumea liberă” să poată interveni în vreun fel. Evenimentele din 1968 au arătat că cele două superputeri, S.U.A. şi U.R.S.S., nu sunt dispuse să se conteste prin acţiuni de forţă şi a urmat un deceniu al destinderii 1969-1979. La această evoluţie au contribuit, desigur, şi problemele grave cu care se confrunta S.U.A. în războiul din Vietnam, ce a început în 1965 şi a trenat ani în şir, apoi contestarea NATO de către Franţa, care şi-a retras ofiţerii din comandamentele de marină din Mediterana şi Canalul Mânecii, în aprilie 1966. Pe plan militar au avut loc schimbări de doctrină. Dacă în ianuarie 1954 secretarul de Stat al S.U.A. John Foster Dulles vorbea la New York despre strategia unor „masive represalii nucleare”, în septembrie 1966, la reuniunea pactului nord-atlantic de la München, ministrul vest-german al apărării a vorbit despre o „intimidare gradată” a inamicului şi despre strategia de „reacţie flexibilă”, adică în funcţie de intensitatea unei eventuale ofensive a forţelor tratatului de la Varşovia. În 1969, instalarea la Casa Albă a administraţiei Nixon şi numirea lui Henry Kissinger în fruntea Consiliului Securităţii Naţionale şi, 179


ulterior, la Departamentul de Stat al S.U.A. între anii 1973-1977, au dus la o schimbare de optică asupra relaţiilor cu U.R.S.S. în sensul destinderii, al apelului la înţelegere şi rezolvarea diferendelor pe cale amiabilă, mai precis la principiul coexistenţei paşnice. Acest lucru a fost vizibil pe numeroase planuri, dar mai ales în Europa efectul a fost rapid. În noiembrie 1969, R.F.G. a propus Moscovei tratative privind renunţarea reciprocă la folosirea forţei sau la ameninţarea cu forţa. La 12 august 1970 s-a ajuns la încheierea la Moscova a unui tratat în acest sens, semnat de premierii şi miniştrii de externe ai celor două ţări, Alexei Kosâghin şi Andrei Gromâko, respectiv Willy Brandt şi Walter Scheel. Potrivit acestui document, frontierele europene nu mai puteau fi schimbate decât în urma negocierilor. În decembrie 1970, R.F.G. a recunoscut frontierele Poloniei în pofida unor ample manifestări de nemulţumire ale germanilor care proveneau din Silezia şi Prusia Orientală. La 17 noiembrie 1969 au început la Helsinki tratative americano-sovietice privind limitarea armamentelor strategice (SALT), iar la 24 noiembrie cele două superputeri au ratificat tratatul de neproliferare a armelor atomice. R.F.G. a aderat şi ea la acest tratat patru zile mai târziu. Destinderea a fost subliniată printr-un şir de vizite la cel mai înalt nivel. Astfel, în septembrie 1971, cancelarul Willi Brandt (laureat al Premiului Nobel pentru Pace, în acel an) a vizitat Moscova. În februarie 1972, Richard Nixon a vizitat China (care în octombrie 1971 fusese primită în rândurile membrilor ONU), confirmând statutul de superputere al acestei ţări. Apoi, între 22 şi 30 mai 1972, Nixon a vizitat Moscova, unde la 26 mai, împreună cu Leonid Brejnev, a semnat tratatul SALT 1 şi s-a convenit convocarea unei conferinţe generale pentru securitatea Europei. La rândul său, Brejnev a acceptat invitaţia lui Nixon de a vizita S.U.A. între 18 şi 25 iunie 1973. La 22 iunie, cei doi şefi de stat au semnat la Washington un acord asupra principiilor de bază privind reducerea armelor ofensive strategice. Cei doi lideri s-au întâlnit din nou la Moscova între 27 iunie – 3 iulie 1974. Demisia lui Nixon la 8 august 1974 în urma scandalului Watergate nu a schimbat bunele relaţii între cele două puteri. La 24 noiembrie 1974, la Vladivostok, noul preşedinte Gerald Ford s-a întâlnit cu Brejnev, cei 180


doi lideri semnând o înţelegere de principiu pentru un al doilea tratat SALT. Între timp, la 3 iulie 1973 a început Conferinţa de la Helsinki privind colaborarea şi securitatea în Europa, cu participarea a 35 de state europene din ambele blocuri militare, plus state neutre, la care se adăugau S.U.A. şi Canada. Doar Albania a boicotat conferinţa, fiind ostilă oricărei idei de reformă. Actul final de la Helsinki a fost semnat la 1 august 1975. S.U.A. şi U.R.S.S. recunoşteau astfel definitiv statu-quo-ul din Europa. Pentru Moscova, acest document reprezenta atingerea unui obiectiv dorit încă de la sfârşitul celui de-al doilea război mondial, dar această consfinţire a stării de fapt va fi plătită prin recunoaşterea caracterului universal al drepturilor omului, element important care a dus, 14 ani mai târziu, la prăbuşirea comunismului. Epoca destinderii a continuat chiar în condiţiile în care politica americană a înregistrat o serie de insuccese indirecte: preluarea puterii de către comunişti în Afganistan în aprilie 1978, înlăturarea şahului Iranului în iunie 1979 de către o mişcare islamistă cu caracter profund antiamerican şi antioccidental, instaurarea unor regimuri de tip comunist în America Centrală (în Grenada şi Guatemala). Brejnev şi preşedintele S.U.A., Jimmy Carter, s-au întâlnit la Viena între 15 şi 18 iunie 1979 şi au semnat acordul SALT II. Tot în iunie însă a avut loc vizita în Polonia a papei Ioan Paul al II-lea (de origine poloneză, pe numele său Karol Vojtyla, ales Suveran Pontif la 16 octombrie 1978). Uriaşa manifestaţie populară prilejuită de această vizită a arătat lumii că polonezii nu se împăcaseră cu regimul comunist impus de Moscova. Lucrurile s-au complicat în noiembrie 1979, în condiţiile în care americanii au înregistrat un eşec răsunător în încercarea lor de a elibera personalul ambasadei americane deţinut ostatic la Teheran, iar sovieticii au amplasat rachete S.S. 20 la graniţa lor de vest în Europa. La 12 decembrie 1979, NATO a luat decizia de a desfăşura rachete de tip „Cruise” şi „Pershing II” în Europa de Vest. În aceeaşi perioadă, la 26-27 decembrie, U.R.S.S. a hotărât să-şi apere interesele în Afganistan, invadând cu trupe această ţară. Brejnev a subestimat reacţia Occidentului, bazându-se pe informaţiile serviciilor sale secrete care l-au asigurat că în Afganistan intervenţia va rezolva situaţia în decursul câtorva săptămâni şi că preşedintele Carter nu va interveni. 181


Preşedintele Carter a dat însă ascultare consilierului său de origine poloneză, Zbignew Brzezinski, şi a condamnat invazia sovietică imediat într-un discurs fulminant, numind-o „cel mai serios pericol le adresa păcii începând din 1945”. Apoi a oprit derularea unui contract de export de cereale cu Moscova, măsură care sublinia insuccesele U.R.S.S. în domeniul agriculturii, a suspendat ratificarea tratatului SALT II (4 ianuarie 1980) şi a anunţat boicotarea Jocurilor Olimpice de vară de la Moscova din vara aceluiaşi an. Destinderea se încheiase. În continuare, Jimmy Carter a elaborat o nouă doctrină în privinţa Golfului Persic, declarând zona drept vitală pentru interesele S.U.A. Practic, U.R.S.S. era exclusă de la tratativele din regiune, americanii urmând a trata direct cu orice forţă exterioară care le ameninţa interesele. În aceeaşi perioadă, China a condamnat la fel de vehement intervenţia sovietică în Afganistan. Acţiunea militară sovietică nu şi-a atins scopul din cauza rezistenţei înverşunate a populaţiei. Pentru sovietici, Afganistanul a devenit o operaţiune trenantă şi costisitoare care a ruinat prestigiul militar al Armatei Roşii, ce a trebuit în final să se retragă din zonă, în februarie 1989. Ajutorul american acordat opozanţilor afgani ai Moscovei a fost decisiv, dar s-a dovedit a fi o armă cu două tăişuri în anii ’90. VIII.3. Relaţiile dintre S.U.A. şi U.R.S.S. în contextul crizei regimurilor totalitare din Europa Centrală şi de Est Tot în 1980 a izbucnit criza regimului comunist din Polonia. La 22 septembrie, la Gdansk (fostul Danzig), s-a înfiinţat primul sindicat independent din lagărul comunist condus de un electrician, Lech Walesa. Sindicatul a devenit o forţă cu 10 milioane de membri, ale căror revendicări au dus la înlocuirea din funcţia supremă a lui Edward Gierek cu Stanislaw Kania chiar la sfârşitul anului. La 24 ianuarie 1981, la apelul Solidarităţii, milioane de polonezi au intrat în grevă revendicând săptămâna de lucru de cinci zile. Acţiunile muncitorimii poloneze se bucurau de sprijinul Papei Ioan Paul al II-lea. În mai 1981, o tentativă de asasinat asupra acestuia a eşuat. Mult mai târziu s-a confirmat implicarea serviciilor secrete sovietice (K.G.B.) în acest atentat. Soluţia sovietică pentru criza din Polonia a fost promovarea unui om de „mână forte” în fruntea statului, generalul Wojcieh Jaruzelski. 182


Acesta a decretat legea marţială la 13 decembrie 1981 şi a arestat liderii Solidarităţii, evitând astfel o intervenţie sovietică ce părea imimentă. Pe acest fond tensionat au avut loc schimbări în conducerea la cel mai înalt nivel a marilor puteri: Marea Britanie şi S.U.A. În 1979, Margaret Thatcher a devenit prim-ministru al Marii Britanii, iar în noiembrie 1980 a fost ales preşedinte al S.U.A. Ronald Reagan. Aceşti doi lideri au rezolvat în forţă problemele cu care au fost confruntate ţările lor. Anglia a câştigat rapid, printr-o mare intervenţie navală şi terestră, războiul declanşat de Argentina prin ocuparea insulelor Malvine (Falkland), posesiune britanică (aprilie-iunie 1982). Preşedintele Reagan, adept al unei linii dure în relaţiile cu U.R.S.S., a anunţat la 23 martie 1983 aşa-numita „Iniţiativă de Apărare Strategică” cunoscută mai mult prin denumirea de „războiul stelelor”. Planul, demn de un film SF, consta în protejarea Statelor Unite faţă de un atac nuclear cu rachete prin ridicarea unui scut spaţial format din sateliţi care să permită identificarea şi anihilarea rapidă a oricărei tentative sovietice de folosire a rachetelor. Programul a fost criticat din cauza costurilor uriaşe; era de fapt un bluff, dar a contribuit şi mai mult la atragerea U.R.S.S. într-o cursă a înarmărilor care, în final, a îngenuncheat economia şi aşa fragilă a acestei ţări. La acest program s-a adăugat o intervenţie în forţă a trupelor americane în Grenada (25 octombrie 1983), care au înlăturat regimul comunist de acolo. Sovieticii s-au compromis în faţa opiniei publice prin doborârea unui avion de pasageri sud-coreean la 3 septembrie 1983, confundat cu un avion de spionaj. Toţi cei 269 de pasageri şi-au pierdut viaţa. La 21 iulie 1983, în Polonia, starea de asediu a fost ridicată fără a se obţine anihilarea sindicatului liber Solidaritatea, semn că se impuneau concesiile. Liderul sovietic care a abordat această orientare a fost Mihail Gorbaciov, numit în cea mai înaltă funcţie la 11 martie 1985. Gorbaciov a înţeles că doar un dialog deschis cu Statele Unite poate duce la o rezolvare a crizei. Prima întâlnire a liderilor celor două superputeri a avut loc la Geneva, între 19 şi 21 noiembrie 1985, deschizând şirul unor discuţii constructive. Pe plan intern, la cel de-al XXVII-lea Congres al P.C.U.S. din 25 februarie – 6 martie 1986, Gorbaciov a criticat politica lui Brejnev, numind perioada guvernării predecesorului său drept o „eră a stagnării” şi 183


a definit Afganistanul drept „o rană sângerândă”. Situaţia gravă din U.R.S.S. a căpătat o dimensiune deosebită la sfârşitul lunii aprilie 1986, când nori radioactivi deasupra nordului Europei au determinat conducerea sovietică să recunoască accidentul nuclear de la Uzina din Cernobâl, arătând pericolul la care era expusă omenirea prin programele de cercetare nucleară. În aceeaşi lună, Statele Unite au făcut o nouă demonstraţie de forţă. La 5 aprilie 1986 a avut loc un atentat cu bombă la o discotecă din Berlin soldat cu 3 morţi şi 230 de răniţi. Bănuindu-se implicarea unor agenţi terorişti libanezi, la 15 aprilie, 33 de bombardiere ale S.U.A. au bombardat oraşele Tripoli şi Bengazi. Reagan s-a întâlnit din nou cu Gorbaciov la Reykjavik (Islanda) între 10 şi 12 octombrie 1986. Rezultatul n-a întârziat să apară în politica internă a U.R.S.S. La Plenara Comitetului Central al P.C.U.S. din 27-28 ianuarie 1987, Gorbaciov a anunţat un plan de restructurare şi reformare a societăţii şi a partidului, definit prin sintagma perestroika. Aceasta era condiţia pentru ca U.R.S.S. să obţină creditele de care avea nevoie pentru susţinerea economiei sale. A treia întâlnire a lui Gorbaciov cu Reagan a avut loc în Statele Unite, între 7 şi 10 decembrie 1987, constituind un succes personal al liderului sovietic. Asumându-şi cele convenite împreună, cei doi lideri au mediat acordurile de la Geneva (14 aprilie 1988) între Afganistan şi Pakistan care puneau capăt confruntărilor din zonă. U.R.S.S. se angaja să-şi retragă trupele în decurs de nouă luni, proces care s-a încheiat la 15 februarie 1989. Gorbaciov a iniţiat şi normalizarea relaţiilor U.R.S.S. cu China, prin vizita întreprinsă la Beijing între 15 şi 18 mai 1989; 75% din trupele sovietice staţionate în Mongolia au părăsit ţara. În iunie 1989, China s-a confruntat cu o mare manifestaţie studenţească şi populară la Beijing, în piaţa Tien An-men, înăbuşită în sânge de forţele armate. Între 12 şi 15 iunie 1989, Gorbaciov a vizitat şi R.F.G., urmărind să obţină împrumuturi economice. La 6 iulie la Strasbourg, într-un discurs istoric rostit în faţa Consiliului Europei, Gorbaciov a afirmat că U.R.S.S. nu se va mai opune reformelor din Europa de Est.

184


În 1856, istoricul francez Alexis de Tocqueville arăta, în lucrarea sa L’Ancien Regime et la Revolution, că un sistem statal se prăbuşeşte nu atunci când face represiune, ci atunci când acceptă să se reformeze. Aşa s-a întâmplat şi în 1989, după semnalul dat de Gorbaciov la Strasbourg. Spre toamnă, un val de schimbări a măturat Europa de Est, liderii comunişti au fost înlocuiţi peste tot din funcţii şi a început procesul de democratizare a societăţii. La 7 octombrie 1989, Gorbaciov a vizitat Berlinul de Est cu ocazia aniversării a 40 de ani de la proclamaţia R.D.G. La declaraţia lui Erich Honecker că „Zidul va fi aici şi peste o mie de ani”, Gorbaciov a afirmat că „viaţa îi pedepseşte pe cei care rămân în urmă”. Rezultatul a fost înlocuirea lui Honecker cu şeful securităţii est-germane, STASI, Egon Krenz, la 18 octombrie. La 9 noiembrie, sub presiunea maselor populare, care nu se mai temeau de mitralierele grănicerilor, a început dărâmarea Zidului Berlinului, semnal pentru prăbuşirea comunismului în Europa. Între 2 şi 3 decembrie 1989, în insula Malta, la bordul unor nave de război, a avut loc întâlnirea dintre Gorbaciov şi preşedintele Statelor Unite, George Bush. Ambii lideri, deveniţi acum din adversari, parteneri, şi-au urmărit propriile interese. Preşedintele american dorea instaurarea unor regimuri democratice în ţările din Europa Centrală şi de Est, convins fiind de faptul că în felul acesta va fi asigurată penetraţia economică americană şi occidentală. Liderul sovietic voia să iasă din constrângerile „războiului rece” şi a declarat că nu va folosi forţa pentru menţinerea regimurilor totalitare din aceste ţări, convins fiind de posibilitatea unei reformări a sistemului comunist. La 4 decembrie 1989 s-a convocat la Moscova întâlnirea conducătorilor statelor participante la Tratatul de la Varşovia. Toate delegaţiile erau conduse de un lider reformator care venise de curând la putere în 1989, cu excepţia delegaţiei româneşti conduse de Nicolae Ceauşescu. Acesta a condiţionat participarea sa la conferinţă de acceptarea din partea lui Gorbaciov a unei întâlniri personale, care a avut loc cu o oră înaintea deschiderii reuniunii. În cursul acestei întâlniri, Nicolae Ceauşescu l-a acuzat pe Gorbaciov de slăbirea sistemului socialist şi de neglijarea relaţiilor economice româno-sovietice prin nelivrarea a 5 milioane tone de petrol părţii române. Mai mult, Nicolae Ceauşescu a pus problema Basarabiei, afirmând că nu-i va opri pe istorici 185


şi pe jurnalişti să trateze apartenenţa acestei regiuni la România şi apoi a cerut restituirea tezaurului românesc de la Moscova. În timpul reuniunii, Nicolae Ceauşescu şi-a manifestat îngrijorarea faţă de tendinţa vizibilă de a se lichida socialismul şi a propus convocarea unei alte reuniuni a Pactului de la Varşovia, la Bucureşti, pentru a se elabora o contraofensivă din partea „partidelor proletare”. Ceilalţi lideri au ignorat atitudinea lui Ceauşescu, care a cerut măsuri drastice împotriva mişcărilor contestatare din ţările Europei estice, şi au adoptat o declaraţie comună de condamnare a invaziei Cehoslovaciei din 1968, arătând cât de important este ca „şi în cea mai complexă situaţie internaţională să fie respectate cu stricteţe principiile suveranităţii şi independenţei în relaţiile dintre state”. La scurtă vreme, în România au izbucnit manifestări de stradă anticomuniste, iniţial reprimate sângeros din ordinul lui Ceauşescu, dar represiunea nu l-a putut salva de la arestare şi execuţie (25 decembrie 1989). În România s-a instituit un nou sistem politic, care a proclamat separarea puterilor în stat, pluralismul politic şi respectarea drepturilor omului. În faţa evoluţiei dramatice a evenimentelor din România, Washingtonul a dat de înţeles Moscovei că agreează ideea unei intervenţii sovietice care „să oprească vărsarea de sânge din România”, o intervenţie similară cu cea întreprinsă de S.U.A. în Panama, chiar în acele zile, pentru înlăturarea dictatorului Manuel Noriega, acuzat de trafic de droguri. Liderii sovietici au respins propunerea americană, temându-se că dându-i curs s-ar expune acuzaţiilor opiniei publice internaţionale. Ministrul de externe sovietic, Eduard Şevarnadze, a considerat sugestia americană drept „stupidă” şi a declarat că revoluţia românilor era treaba lor şi a nimănui altcuiva. Orice amestec din partea Uniunii Sovietice „l-ar fi transformat pe Ceauşescu în martir”. În condiţiile unor raporturi de forţă schimbate şi ale sfârşitului „războiului rece”, unificarea Germaniei era doar o chestiune de timp. La 8 februarie 1990, secretarul de stat american, James Baker, a vizitat Moscova şi a propus negocieri directe ale celor 4 mari puteri pentru unificarea celor două Germanii. Împrumuturile primite din R.F.G. au contribuit decisiv la acceptarea acestei soluţii de către U.R.S.S. şi la 12 septembrie, tot la Moscova, s-a semnat tratatul prin care, pe cale paşnică, avea loc reunificarea Germaniei. Ceremonia oficială a avut loc la Berlin, la 3 octombrie, de atunci ziua naţională a Republicii Federale Germania. 186


Cum existenţa Tratatului de la Varşovia devenise inutilă, autodesfiinţarea lui s-a impus de la sine, la 1 iulie 1991, la Praga. U.R.S.S. a trebuit să renunţe la povara dominării ţărilor din Europa de Est, iar NATO a rămas singura mare alianţă politico-militară din lume. Marea putere care dominase jumătate din Europa atâtea decenii nu a supravieţuit schimbărilor. Asumarea funcţiei de preşedinte executiv al U.R.S.S. de către Gorbaciov, în martie 1990, nu a putut opri mişcările de independenţă ale republicilor unionale. Semnalul a fost dat chiar atunci de Ţările Baltice. În iunie 1991, alegerile prezidenţiale din Federaţia Rusă au fost câştigate de Boris Elţân. La 19 august 1991 a avut loc la Moscova un puci al comuniştilor conservatori care a eşuat rapid două zile mai târziu şi astfel Gorbaciov a pierdut sprijinul forţei care mai susţinea menţinerea U.R.S.S. La 24 august a avut loc proclamarea independenţei Ucrainei, urmată şi de alte republici: Bielorusia, Moldova, Azerbaidjan, Uzbekistan, Kirghistan şi Tadjikistan. La 8 decembrie 1991 s-au întâlnit lângă Minsk, în pădurea Belovezh, preşedinţii şi premierii Rusiei, Ucrainei şi Bielorusiei care au declarat dizolvarea U.R.S.S. şi formarea Comunităţii Statelor Independente (CSI). Ulterior, la 21-22 decembrie 1991, la Alma-Ata (capitala Kazahstanului), 11 lideri ai fostelor republici sovietice au aderat la CSI. Liderii Estoniei, Letoniei, Lituaniei şi Gruziei nu au participat la întâlnire, afirmându-şi voinţa de independenţă. În aceste condiţii, la 25 decembrie 1991, Mihail Gorbaciov (laureat al Premiului Nobel pentru Pace, în 1990) a demisionat şi a cedat locul noului preşedinte rus Boris Elţân. Pe Kremlin drapelul sovietic a fost înlocuit cu cel al Rusiei, iar la 31 decembrie U.R.S.S. şi-a încetat existenţa după 69 de ani de la proclamare. A început un proces de construcţie a Europei Unite, care avea să înglobeze, la început în NATO şi apoi în Uniunea Europeană, şi fostele state satelit ale U.R.S.S., ultimele fiind, la 1 ianuarie 2007, România şi Bulgaria. Atunci însă, la începutul anilor ’90, s-a văzut că omenirea a găsit o ieşire rezonabilă dintr-una din cele mai grave crize, care la un moment dat risca să pună sub semnul întrebării chiar viitorul civilizaţiei. ***

187


Istoricul german Golo Mann scria că, pe termen lung, orice decizie politică se dovedeşte a fi greşită. Acesta este de fapt riscul pe care trebuie să şi-l asume oamenii politici şi diplomaţii. Istoria politică a Europei din ultimul secol a fost marcată de alianţele politico-militare. Aceste alianţe au urmărit protejarea unor interese economice vitale pentru statele respective şi s-au dovedit cu atât mai eficiente, cu cât au fost încheiate în pofida unor mari divergenţe ideologice sau de altă natură. Aşa a fost alianţa dintre Franţa democrată şi Rusia autocrată în 1894 sau alianţa dintre S.U.A., Marea Britanie şi U.R.S.S. în 1941. Aceasta, deoarece războaiele sunt decise de potenţialul economic al participanţilor şi mai puţin de calităţile personale ale combatanţilor. Iată de ce marile puteri nu au prieteni niciodată, ci doar interese pe care trebuie să le apere cu orice preţ. Istoria Europei postbelice a mai demonstrat că înfruntările dintre state sau sisteme politice se pot câştiga pe cale economică, şi nu militară, deoarece un sistem este viabil în măsura în care este eficient economic. Confruntările militare din Europa au cedat locul confruntărilor economice, care, oricum, nu se termină niciodată. În fond, politica este continuarea războiului, dar cu alte mijloace.

188


BIBLIOGRAFIE

*** Marea conflagraţie a secolului XX. Al doilea război mondial, Bucureşti, 1971. *** Relaţii internaţionale în acte şi documente, vol. I, 1917-1939, Bucureşti, 1974, vol. II, 1939-1945, Bucureşti, 1976. *** 40 Jahre Aussenpolitik der Bundesrepublik Deutschland. Eine Dokumentation, Bonn, 1989. Badia Gilbert, Histoire de l’Allemagne Contemporaine (1917-1962), vol. I, Paris, 1965. Baumont Maurice, La failité de la paix, 1918-1939, vol. I-II, Paris, 1960, 1969. Berstein Serge, Milza Pierre, Istoria Europei, Secolul XX, vol. 5, Bucureşti, 1998. Beschloss, Michael, Talbott Strobe, La cele mai înalte nivele, Bucureşti, 1994. Bold Emilian, Seftiuc Ilie, Pactul Ribbentrop-Molotov, Iaşi, 1998. Born, Karl Erich, Von der Reichsgründung bis zum Ersten Weltkrieg, München, 1999. Buşe Constantin, Dascălu Nicolae, Diplomaţie în vreme de război. De la Carta Atlanticului la Carta ONU, Editura Universităţii, Bucureşti, 2000. Calvocovessi Peter, Europa de la Bismarck la Gorbaciov, Iaşi, 2003. Idem. Rupeţi rândurile! Al doilea război mondial şi configuraţia Europei postbelice, Iaşi, 2000. Campus Eliza, Mica Înţelegere, Bucureşti, 1990. Conti Egon Caesar Conte, Sokol Hans, Kaiser Franz Josef, Graz-Wien-Köln, 1985. 189


Cowles Virginia, Wilhelm II. Der letzte deutsche Kaiser, München, 1976. Delarue Jacques, Istoria Gestapoului, Bucureşti, 1969. Djilas Milovan, Întâlniri cu Stalin, Craiova f.a. Dobrinescu Valeriu Florentin, Pătroiu Ion, Anglia şi România între anii 1939-1947, Bucureşti, 1992. Duroselle, J.B., Histoire diplomatique de 1919 a nos jours, Paris, 1974. Duţu Alesandru, Modificări ale statu-quo-ului teritorial european (1938-1941), Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2005. Erdmann Karl Dietrich, Der Erste Welt-Krieg, München, 1999. Eyrick Erich, Bismarck und das Deutsche Reich, Munchen, 1975. Farmer Alan, Marea Britanie, Politica externă şi colonială, 1919-1939, Bucureşti, 2000. Fontane André, Istoria războiului rece. De la Revoluţia din Octombrie la războiul din Coreea, 1917-1950, vol. I-II, Bucureşti, 1992. Gallo Max, Italia lui Mussolini, Bucureşti, 1969. Georgescu Maria, România, Franţa şi securitatea europeană în anii ’20. Speranţe şi iluzii, Bucureşti, 2004. Gheorghe Gheorghe, Tratatele internaţionale ale României 1921-1939, Bucureşti, 1980. Gilbert Martin, Gott Richard, Conciliatorii, Bucureşti, 1966. Giurescu C. Dinu, România în al doilea război mondial (1939-1945), Bucureşti, 1999. Graml Hermann, Europa zwischen den Kriegen, München, 1982. Hartau Friedrich, Wilhelm II, Hamburg, 1978. Hillgruber Andreas, Hitler, Regele Carol şi Mareşalul Antonescu. Relaţiile româno-germane 1938-1944, Bucureşti, 1994. Hoffmann Max, La guerre des occasions manquées, Paris, 1927. Holborn Hajo, Deutsche Geschichte in der Neuzeit, Band 3, Das Zeitalter des Imperialismus (1871-1945). München Wien, 1971. Krockow Christian, Graf von, Germanii în secolul lor, Bucureşti, 1997. Lache Ştefan, Ţuţui Gheorghe, România şi Conferinţa de Pace de la Paris, Bucureşti, 1979. 190


Launay Jacques, Mari decizii ale celui de-al doilea război mondial, vol. I-II, Bucureşti, 1988. Idem, Ultimele zile ale fascismului în Europa, Bucureşti, 1985. Le Breton Jean Marie, Europa Centrală şi Orientală între 1917 şi 1990, Bucureşti, 1996. Lidell-Hart, B.D, Istoria celui de-al doilea război mondial, vol. I-II, Bucureşti, f.a. Loghin Leonida, Al doilea război mondial. Cronologie, Bucureşti, 1984. Idem, Mari Conferinţe Internaţionale, 1939-1945, Bucureşti, 1989. Lord, Walter, Pearl Harbour, Bucureşti, 1970. Loth Wilfried, Împărţirea lumii, Istoria războiului rece, 1941-1955, Bucureşti, 1997. Moisuc, Viorica, Premisele izolării politice a României, 1919-1940, Bucureşti, 1991. Idem, Istoria relaţiilor internaţionale până la mijlocul secolului al XX-lea, Bucureşti, 1999. Nicolson, Arthur, Die Verschworung der Diplomaten, Frankfurt am Main, 1930. Nixon, Richard, So verlieren wir den Frieden, Hamburg, 1980. Olteanu, Constantin, Coaliţii politico militare. Privire istorică, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 1996. Idem, România – o voce distinctă în Tratatul de la Varşovia. Memorii 1980-1985, Bucureşti, 1999. Onişoru, Gheorghe, Istoria contemporană universală, 1917-1945, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2005. Idem, Istoria contemporană universală după 1945, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2004. Pavlowitsch, K., Ştefan, Istoria Balcanilor 1804-1945, Iaşi, 2002. Popa, N. Mircea, Primul război mondial 1914-1918, Bucureşti, 1979. Preda, Eugen, România şi Antanta, 1914-1916, Bucureşti, 1998. Idem, „Săritura de pisică”, Bucureşti, 1976. Renouvin, Pierre, Primul război mondial, Bucureşti, 2001. 191


Retegan, Mihai, În balanţa forţelor. Alianţe militare româneşti interbelice, Bucureşti, 1997. Idem, 1968 – din primăvară până în toamnă, Bucureşti, 1998. Richter, Werner, Bismarck. Frankfurt am Main, 1962. Schirer, L. William, Le troisième Reich. Des origines a la chute, Paris, 1967. Scurtu Ioan, România şi Marile Puteri. Documente, vol. I, 1918-1933. Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 1999. Idem, România şi Marile Puteri. Documente, vol. II, 1933-1940, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2000. Simion, Aurică, Agresiunile naziste din Europa în anii 1938-1939, Bucureşti, 1983. Stiles Andrina, Unificarea Germaniei, 1815-1890, Bucureşti, 1998. Suvorov, Victor, Ziua M. Când a început al doilea război mondial?, Iaşi, 1998. Tuchman, Barbara, Turnurile din august, Bucureşti, 1975. Idem, Trufaşa citadelă, Bucureşti, 1977. Taylor, A.J.P., Originile celui de-al doilea război mondial, Iaşi, 1999. Vokogonov, Dmitri, Lenin – o nouă biografie, Bucureşti, 1994. Zamfir, Zorin, Istoria contemporană universală, Bucureşti, 1999, vol. I-II. Idem. Primul război mondial, Bucureşti, 1995. Zorgbibe, Charles, Wilson, Un cruciat la Casa Albă, Bucureşti, 2003.

192


Manual Relatii Politico-diplomatice Si Militare

Recommend Documents