Nuvela istorică de factură romantică Alexandru Lăpuşneanul de Costache Negruzzi Nuvela istorică este o categorie a genului epic, ce prezintă anumite momente din istoria unei ţări. Datele sunt relativ reale prin faptul că personajele ce participă la acţiune au fost preluate din modele reale. Astfel aceste personaje au existat ca persoane cu nume real, cu o poziţie socială verificabilă. Ele au devenit personalităţi în istoria ţării făcânduse remarcate prin anumite manifestări. De aceea ele au constituit subiect de inspiraţie pentru scriitori. Altă trăsătură a nuvelei istorice este dată de tema de evocare artistică a unei perioade istorice prin precizarea locului şi a timpului. Subiectul prezintă unele întâmplări consemnată de istorie şi apoi de cronici însă poate fi remarcată o anumită diferenţă între realitatea istorică şi viziunea autorului, opera fiind o ficţiune. Nuvela istorică se mai defineşte prin descrierea culorii locale, autorul încercând să reconstituie o anumită epocă utilizând numeroase arhaisme din acea vreme. Cu ajutorul lor se descriu aspecte legate de vestimentaţie, obiceiurile vremii, mantalitatea, relaţii sociale, funcţii în stat. Pornind de la aceste trăsături nuvela istorică are şi elemente de realitate prin faptul că redă evenimente desfăşurate într-o perioadă istorică. Totul se realizează însă din perspectiva viziunii autorului de aceea se poate stabili o relaţie între realitate şi ficţiune. Autorul se inspiră din ,,Letopiseţul Ţării Moldovei” de Grigore Ureche, din cronică preluând anumite episoade, fapte şi replici, ca de exemplu motoul părţilor unu şi a patra. Nuvela ,,Alexandru Lăpuşneanul” a fost publicată în revista ,,Dacia Literară” în programul căreia directorul, Mihail Kogâlniceanu, propune tineriilor scriitori să renunţe la literatura de imitaţie şi să creeza o literatură originală. Pentru acesta el propune trei surse de inspiraţie: istoria, obiceiurile şi folclorul. Pentru exemplificare este publicată, chiar în primul număr al revistei, această nuvelă, devenind astfel prima nuvelă istorică din literatura română.Nuvela are ca punct de plecare a doua domnie a lui Alexandru Lăpuşneanul, el fiind surprins în lupta pentru impunerea autorităţii domneşti. Consecinţele puterii domnitorului tiran se vor dovedi pe parcursul operei, fiind proiectate pe această perioadă de domnie. Fiind o operă literară autorul respectă doar intr-o anumită măsură datele reale, de aceea îşi permite unele modificări pentru a contura personalitatea eroului şi pentru a creea o imagine cât mai completă asupra domnitorului. Se înregistrează modificări la nivelul câteva personaje. Astfel ca persoane reale Moţoc, Veveriţă şi Spancioc au fugit în Polonia şi nu au mai trăit în a doua domnie a lui Lăpuşneanul. Autorul le reinventează cu scopul de a ilustra anumite tipuri umane: boierul trădător şi linguşitor (Moţoc) şi boierul iubitor de ţară (Spancioc). În altă situaţie se remarcă diferenţa între cronică şi nuvelă şi în ce priveşte numărul boierilor ucişi: unele cronic dădeau o cifră de peste 60 de boieri, altele16. Autorul rămâne la numărul de 47 de boieri considerând o situaţie rezonabilă
pentru a ilustra cruzimea domnitorului. Din cronici autorul mai preia informaţii legate de arderea cetăţilot Moldovei, boala, căligărirea şi moartea prin otrăvire a domnitorului. Celelalte aspecte sunt elemente de ficţiune, autorul căutând să menţină acelaş atmosferă, astfel că el se detaşează de acţiune narând în mod obiectiv şi impersonal. Cu toate acestea se identifică unele pasaje în care se simte implicarea autorului, dovadă utilizarea unor epitete ce ajută la caracterizarea personajelor: ,,tiranul”, ,,mişelul boier”. Tema nuvelei este evocarea artistică a unei perioade destul de agitată din istoria Moldovei, la mijlocul secolului al XVI-lea, fiind prezentată a doua domnie a lui Lăpuşneanul precum şi lupta pentru impunerea autorităţii domneşti şi urmările deţinerii puterii de către un domnitor tiran. Titlul nuvelei respectă o caracteristică a acestei specii epice, în acest caz conţinând un eponim, deci numele personajului principal ajutând la fixarea acţiunii pe coordonante de timp şi spaţiu definite. Timpul narativ este cronologic, istoric, iar spaţiul este unul real. Sructura narativă este simetrică, bine construită şi cu un echilibru solid, acţiunea fiind organizată în patru capitole, fiecare având un motou semnificativ pentru conţinutul acestuia, preluat din replici memorabile ale unor personaje. Simetria compoziţională a nuvelei rezultă din acest epatru capitole ce apropie opera de trăsăturile unei drame în patru acte. Incipitul şi finalul nuvelei se remarcă prin sobrietate şi printr-un stil cronicăresc, la început autorul consemnând pe scurt situaţia ţării la momentul venirii lui Lăpuşneanul în Moldova pentru a doua domnie. Aflăm că a avut loc un şir întreg de evenimente de comploturi (trădări): Lăpuşneanul a fost îndepărtată de la prima domnie de către Despot-vodă ajutat de marii boieri moldoveni. Acesta la rândul său a fost ucis de către Ştefan Tomşa, ajutat şi el de aceiaşi boieri, Tomşa fiind acum la conducerea ţării. Între timp Lăpuşneanul îşi pregăteşte o armată turcească intenţionând să intre în ţară pentru a îlătura pe Tomşa, reluându-şi tronul şi pentru a se răzbuna pe boierii trădători. Paragraful iniţial rezumă într-o relatare succintă, dar condensată momentul anterior intrării în ţară, folosind nume de domnitori, nume de oraşe şi ţări, ceea ce conferă operei caracterul realist. Frazele finale sunt prezentate în acelaşi stil cronicăresc, în mod concis şi sobru în relţie cu sfârşitul cumplit al domnitorului: ,, Care îşi dete duhul în braţele călăilor săi.”. Tot în aceiaşi relatare obiectivă, ca o simplă consemnare, autorul afirmă că ,,Alexandru Lăpuşneanul a lăsat o pată de sânge în istoria Moldovei” şi că a fost înmormântat la mănăstirea Slatina unde ,,se vede şi astăzi portretul lui şi a familiei sale”. Structura simetrică a nuvelei rezultă din cele patru capitole în care acţiunea este prenetată în mod cronologic de către un narator omniscient, la persoana a III-a, aceasta definind perspectiva narativă. Timpul este cronologic bazat pe relatarea în ordine a desfăşurării evenimentelor situate în trecut istoric, iar spaţiul este unul real. Capitolul I.- ,,Dacă voi nu mă vreţi, eu vă vreu...”, replica aparţine domnitorului, adresată soliei de boieri care au încercat să-l convingă să nu intre în ţară pentru că ,,ţara nu te vrea şi nici te iubeşte”. Capitolul II.- ,,Ai să dai samă, doamnă!”, este replica văduvei unui boier ucis de Lăpuşneanul rămasă cu cinci copii, replică ce conţine o ameninţare, adresată doamnei Ruxanda pentru că nu ia atitudine la crimele soţului.
Capitolul III.- ,,Capul lui Moţoc vrem!”, reprezintă cuvintele mulţimii de ţărani adunaţi la curtea domnească cerând răzbunare pentru toate chinurile şi neajunsurile din partea lui Moţoc. Capitolul IV.- ,,De mă voi scula eu, pre mulţi am să popesc şi eu...”, reprezintă vorbele lui Lăpuşneanul ameninţând pe cei care l-au călugărit, aflându-se pe patul de suferinţă spre svârşitul domniei. Compoziţia narativă reuneşte mai multe curente literare: clasicismul, definit de simetria şi de echilibrul solid al nuvelei; romantismul, ilustrat prin complexitatea personajului principal,prin tipologia acestuia pus în antiteză cu blândeţea doamnei Ruxanda; realismul este ilustrat de adevărul istoric şi anume a doua domnie a lui Lăpuşneanul consemnate de documente (1564-1569). Acţiunea nuvelei este clară şi se bazează pe un conflict bine evidenţiat între domnitor şi boierii care l-au trădat în prima domnie. În cuprinsul celor patru capitole se pot repartiza momentele subiectului. Expoziţiunea fixata în capitolul I. ,chiar în secvenţa iniţială când se relatează dorinţa lui Lăpuşneanul de a se întoarce la domnie hotărât să ocupe tronul ţării şi să-i pedepsească pe trădători. Fiind conştient că în ţară nu va găsi aliaţi el vine însoţit de o mare armată de turci. La intrarea în ţară este aşteptat de către o solie trimisă de Tomşa formată din patru boieri: Moţoc, Veveriţă, Spancioc şi Stroici. Ei încearcă să fie convingători, să-i îndepărteze domnitorului intenţia de a veni în ţară invocând numeroase motive şi anume că în ţară este linişte şi pace şi nu mai e nevoie de domnitor. Inriga este bine evidenţiată tot în capitolul I., episodul final, când Lăpuşneanul este hotărât să ocupe tronul ţării, de aceea le răspunde celor patru boieri în mod foarte hotărât ,,Să mă întorc mai degrabă-şi va întoarce Dunărea cursul îndărăpt”. El bănuieşte că dorinţa de a nu intra în ţară nu este a poporului, ci a lui Tomşa şi a oameniilor săi. De aceea le refuze propunerea declarând hotărât ,,Voi merge ori cu voia ori fără voia voastră”. Desfăşurarea acţiunii începe după momentul deciziei domnitorului când boierii mai fac o ultimă încercare de convigere, invocând motive ce demonstrează un patriotism fals. Ei se interesează în mod ironic de soarta ,,bietei ţări”, întrebând pe Lăpuşneanul cu ce va sătura ,,lăcomia acestor cete de păgâni”. Cu multă ură şi dorinţă de răzbunare Lăpuşneanul le răspunde ,,Cu averile voastre, nu cu banii ţăraniilor pre care jupuiţi voi”. Speriat de ameninţările lui vodă Moţoc este singurul care se teme mai tare pentru viaţa lui, cade în genunchi, se umileşte dar domnitorul nu se lase impresionant de prefăcătoria boierului, însă îi promite că îl lasă în viaţă. Motivul este unul simplu, boierul fiindu-i necesar lui Lăpuşneanul în alte fapte de trădare: ,,L-ai trădat pre Despot, m-ai vândut pe mine şi vei vinde şi pre Tomşa?”. De aceea îi promite că ,,sabia mea nu se va mânji în sângele tău”. Acţiunea relatează, într-o înşăruire de fapte, momentele de după instalarea la domnie: fuga lui Tomşa în Muntenia, incendierea cetăţiilor, confiscarea averiilor boiereşti, uciderea mai multor boieri pe care îi consideră trădători, desfiinţarea armatei pământeşti. Aceste evenimente sunt relaltate în prima parte a capitolului II. Secvenţa a doua din acest capitol introduce în scenă personajul opus domnitorului prin prezenţa doamnei Ruxanda care intervine pe lângă soţul ei, rugându-l să nu mai verse sânge şi să înceteze cu omorurile. Ea este îngrozită de cruzimile făcute de soţ, iar rugămintea porneşte de la impresia lăsată de văduva unui boier ucis, care a ameninţat-o pentru că ,,bărbatul tău ne taie părinţii, bărbaţii şi fraţii”. Scena vizitei oficiale a doamnei este un
bun privilej pentru autor de a crea o pagină memorabilă din istoria ţării prin inserarea unei scurte biografii a doamnei Ruxanda. Cu această ocazie se amintesc numele altor boieri şi domnitori al Moldovei, formând descendenţa doamnei Ruxanda despre care autorul spune că este ,,soţie, soră şi fiică de domnitor”, prin aceasta evidenţiind originea nobilă a doamnei. Tot acum autorul redă şi culoarea locală prin descrierea amănunţită a vestimentaţiei doamnei în ton cu moda vremii. Ea intră la vodă ,,îmbrăcată cu toată pompa domnească”, conştientă că rugămintea este adresată domnitorului nu soţului. În acest episod se realizează antiteza dintre domnitor şi soţia sa, ea caracterizată prin sensibilitate, el prin cruzime, dar şi contradicţia în comportamentul domnitorului. La intrarea doamnei el demonstrează multă tandreţe, îi vorbeşte blând aşezând-o pe genunchi, dar când aude motivul vizitei, devine brutal punând mâna pe pumnal gata să o ucidă. Dând răspuns rugăminţii doamnei îi promite totuşi că de ,,poimâine” nu va mai ucide boieri pentru că ,,mâine îţi voi da un leac de frică”. Adverbele de timp anticipeaza evenimentele din capitolul III. şi ajută la continuarea secveţelor narative. În capitolul al III-lea se fixează punctul culminant fiind ilustrat momentul de maximă cruzime a domnitorului. Acţiunea se repartizează pe mai multe episoade concentrate în pasaje de dimensiuni reduse. O primă secveţă este cea de la Mitropolie unde este evidenţiată ipocrizia domnitorului în discursul adresat boieriilor. El abordează o atitudine umilitoare stărnind compasiunea şi apoi simpatia boieriilor dând impresia că vrea să înceteze cu grozăviile având remuşcări pentru faptele făcute. El rosteşte un discurs emoţionant şi în final îşi cere iertare de la boieri, invitându-i ,,să ospăteze împreună”. A doua scenă este chiar marele ospăt de la palat, boierii răspunzând invitaţiei lui, semn că încercarea falsă de împăcare şi-a atins scopul. Singurii care bănuiesc intenţia ascună negativă a domnitorului sunt Spancioc şi Stroici care nu au dat răspuns invitaţiei domnitorului fugind din ţară. Altă scenă de factură romanticăeste uciderea celor 47 de boieri invitaţi de domnitori, semn al dispoziţiei lor de a ierta pe tiran. În timpul măcelului unii slujitori au reuşit să fugă dând de ştire despre întâmplarea de la palat. Momentul este cu atât mai semnificativ cu cât evenimentele au luat o întorsătură neaşteptată prin faptul că a început să se adună mulţimea curioasă de ceva senzaţional. Strângerea norodului la porţile palatului îi oferă domnitoruluiocazia să îl predea pe Moţoc mulţimii. În acest fel îşi ţine promisiunea de la început, scapă de un boier prin amplificarea cruzimii domnitorului rezultată din imaginea cutremurătoare a piramidei din 47 de ,,căpăţâne, vârful căruia se încheia prin capul unui logofăt mare”. Piramida reprezintă leacul de frică promis doamnei Ruxanda. În ce priveşte arta narativă capitolul III. dezvăluie o technică utilizată de autorul prin introducerea,pentru prima dată în literatură a personajului colectiv in prezenţa mulţimii.Autorul demonstrează o bună cunoaştere a psiholgiei umane punând masele în acţiune. Autorul surprinde psiholigia mulţimii cu multă fineţe şi în mod realist, presonajul colectiv fiind astfel constituit după regula de mişcare şi de gândire unitare acţionând ca un singur om. Autorul surprinde masa de ţăraniimediat după momentul de începere a masatului când unii slujitori au reuşit să fugă ducând vestea în tot oraşul. Astfel ei s-au strâns la porţile curţii domneşti fiind foarte derutaţi din cauza unor veşti nelămurite şi curioşi să vadă şi ei ce se întâmplă, fără să aibă la început un scop anume ,,Venise fără să-şi fie pentre ce au venit şi ce vrea.” Când Lăpuşneanul a trimis un armaş să-i întrebe ,,Ce vreţi şi ce cereţi?”, ei rămân surprinşi de lipsa unui răspuns ,,prostimea
rămasă cu gura căscată”, dovadă ei însuşierau derutaţi. În cele din urmă din mulţimea glasuri izolate încep să-şi exprime câte o nemulţumire, la început presonală iar apoi, când cineva rosteşte numele lui Moţoc, încep cu toţii într-un singur glas să strige: ,,Moţoc să moare! Capul lui Moţoc vrem!”. În acest sens Moţoc apare ca adevăratul vinovat al tuturor suferinţelor, aşa se explică explozia de glasuri atunci când mulţimea cere moarte boierului. Secvenţa poate fi asemănată cu o peliculă de cinematografie prin ilustrarea mulţimii cu valoarea de personaje figurative, fiecare intervţie fiind redată într-un obiect cadru. Auzind cererea mulţimii Lăpuşneanul este conştient că acesta este momentul în care poate scăpa de Moţoc, câştigând în plus şi respectul mulţimii, care s-a răzbunat pe boier pentru toate relele. În acelaşi timp domnitorul îşi ţine promisiunea de la început de a nu-l ucide el personal pe boier. Tot în această secvenţă este evidenţiată şi o trăsătură de caracter negativ al lui Moţoc. Dacă la început el a fost sigur pe sine gata să-l înfrunte pe domnitor, iar apoi speriat de hotărârea lui devenind linguşitor, acum Moţoc demonstrează laşitate încercând să se salveze de furia mulţimii. El începe să plăngă în faţa domnitorului şi chiar să îi ceară să trgă cu tunurile în ei ,,Să moară toţi! Eu sunt boier mare; ei sunt nişte proşti!”. Răspunsul domnitorului este dat cu sânge rece şi apoi cu ironie ,,Proşti, dar mulţi, [...] să omor o mulţime de oameni pentru un om, nu ar fi păcat?” În capitolul al IV-lea este îfăţişat deznodămăntul redând acţiunea la patru ani după scena piramidei. În acest timp Lăpuşneanul îşi ţine promisiunea faţă de doamna Ruxanda şi nu mai omoară boieri, dar continuă totuşi cu faptele de cruzime ,,Scotea ochi, tăia mâini, ciuntea şi seca pe care abia prepus.”Domnitorul nelinştit pentru că nu pedepsise pe Stroici şi Spancioc care au reuşit să fugă şi de aceea el se retrage în cetatea Hotinului pentru a se putea apăra mai bine în cazul în care cei doi boieri ar fi venit cu o armată înpotriva sa. În acestă secveţă de început se disting o elipsă narativă şi o elipsă temporală deoarece naratorul nu mai relatează întâmplările petrecută în cei patru ani, ci comprimă în câteva fraze aceste evenimente. Capitolul final redă moartea domnitorului prin otrăvire de către doamna Ruxanda ajutată de cei doi boieri fugari şi indirect de Mitropolit. Întâmplarea face ca domnitorul să se înbolnovească de lingoare şi zăcând pe patul de moarte stăpâniţi de remuşcări pentru cruzimile sale, cere să fie călugărit pentru a fi iertat de păcate. Se ştie că în acea perioadă a evului mediu domnitorul călugărit pierde toate drepturile civile şi de aceea îl lasă moştenitor la tronul ţării pe fiul său Bogdan. Într-un moment de luciditate, revenindu-şi din boală Lăpuşneanul se trezeşte îmbrăcat călugăr şi devine ameninţător, capabil să-i ucidă pe toţi, inclusiv pe soţia şi pe fiul său. Acum rosteşte acele vorbe preluate de autor ca motou al capitolului ,,M-aţi popit voi, dar mă voi îndrepta, pre mulţi am să popesc şi eu! Iar pre căţeaua asta voi s-o tai în patru bucăţi împreună cu ţancul ei.” Secvenţa morţii domnitorului o readuce în scenă pe doamna Ruxanda, ea fiind pusă în faţa unei grele încercări, trebuit să aleagă între soţ şi fiu atunci când Spancioc şi Stroici îi propun să-l otrăvească pe domnitor. Gestul final al otrăvirii nu corespunde cu sensibilitatea ei şi de aceea îi cere părerea mitropolitului care îi va da un răspuns indirect ,,Crud şi cumplit este omul acesta [...] , iar eu mă duc să purced pentru noul nostru domn şi pe cel vech Dumnezeu să-l ierte şi să te ierte şi pe tine.” Prin vorbele sale el îşi exprimă acordul pentru otrăvire dar îşi asigură şi o prtecţie cu atât mai mult cu cât el nu putea hotărî omorul.
Moartea domnitorului este la fel de violentă şi de chinuitoare cum i-au fost şi faptele, de aceea Spancioc şi Stroici turnându-i otrva pe gât i-au spus cu bucurie ,,Învaţă a muri, tu care ştiai numai a omorî.” Nuvela se încheie printr-o intervenţie scurtă a autorului legată de domnia zbuciumată a lui Lăpuşneanul care ,,a lăsat o pată de sânge în istoria Moldovei”.
Caracterizarea personajului principal O trăsătură definitorie a nuvelei este prezenţa conflictului puternic şi compex trăit de personajul pricipal surprins într-un moment hotărâtor al vieţii lui. Conflictul pune în evidenţă pesonalitatea puternică a eroului , celălalte personaje avănd rolul de a-i contura caracterul. În nuvelă se identifică un conflict exterior care conduce la apariţia conflictului inerior. Conflictul exterior este de natură socială între domnitor şi boieri, în lupta pentru putere. Un alt conflict exterior apare între domnitor şi Moţoc, boierul trădător, conflict declanşat în primul capitol şi încheiat în al treilea. În acestă categorie intră şi conflictul de atitudine cu doamna Ruxanda, cei doi fiind două caractere diferite, aflate în opoziţie. Din conflictul exterior se porneşte conflictul interior raportat la ambiţia de răzbunare a domnitorului, această constituind baza faptelor săvârşite pe parcursul domniei. Personajul pricipal Alexandru Lăpuşneanul, domnitor al Moldovei prezentat la a doua domnie, el înscriindu-se în tipologia personajului romantic evidenţiind imaginea unui domnitor, un personaj de excepţie, acşionând în situaţii de excepţie: scena uciderii boieriilor şi imaginea piramidei, pedepsirea lui Moţoc şi moartea prin otrăvire. El este tipul domnitorului crud şi tiran, construit din contraste având o psihologie şi o personalitate puternică. În primul rând destinul este marcat în operă prin câteva replici memorabile situate la începutul capitolelor unu şi patru. Destinul este caracterizat prin voinţa de a obţine putera cu orice preţ. Domnitorul este crud, viclean, disimulat(prefăcut), inteligent, bun cunoscător al psihologiei umane, foarte abil politic. Personajul este puternic individualizat şi memorabil, trăsăturile fiind redate prin mai multe mijloace de caracterizare: caracterizare directă, realizată de autor şi de alte personaje; indirectă, fiind şi cea mai complexă prin fapte, vorbe, gesturi şi replici; şi autocararcterizare. Caracterizarea directă realizată de către autor se conturează prin căteva pasaje, autorul reţinând doar anumite aspecte aflate în relaţie directă cu trăsăturile eroului. Din aceată cauză în nuvelă apar prea puţine elemente descriptive raportate la însuşirile fizice. Intervenţia autorului este subiectivă doar în episodul de la Mitropolie,unde vodă îmbrăcat ,,cu toată pompa domnească” se închină la icoane, citează din biblie şi simulează regretul. Atunci când sărută moaştele Lăpuşneanul ,,era foarte galbăn la faţă, ca şi racla sfântului ar fi trăsărit”. Intervenţia autorului mai apare tot în acest episod exprimându-şi părerea despre discursul domnitorului adresat boieriilor, discurs patetic pe care autorul îl numeşte ,,deşanţată cuvântare”. Eroul este caracterizat în mod direct şi de către mitropolit în capitolul IV. Atunci când, într-o prezentare succintă îl defineşte pe domnitor într-un mod precis ,,crud şi cumplit este omul acesta”, iar Spancioc vorbeşte cu ură despre vărsarea sângelui precum şi despre viaţa ,,unui tiran ca tine”.
Autocaracterizarea este evidenţiată pentru trăsăturile morale şi de asemenea apare în situaţii limită. Cea mai elocventă este scena de le început când se realizează acel shimb de replici cu cei patru boieri. El îi vorbeşte ironic lui Moţoc ,,N-aş fi un nătărău de frunte, dacă m-aş încrede în tine?”. Cea mai complexă şi ilustrativă caracterizare este prin faptele personajului, prin replicile sale, prin atitudine şi prin relaţia cu alte personaje. Din toate acestea rezultă imaginea unui erou romantic alcătiut din puternice trăsături de caracter care plaseazăeroul ăn categoria personajelor machiavelice (diabolice). Trăsăturile pozitive şi negativă ale eroului se îmbină în operă toate având ca finalitate simularea dorinţei de răzbunare. Cruzimea personajului este de factură romantică, el având de la început un plan diabolic bine stabilit, acela de a ucide toţi boierii trădători. Manifestările de cruzime sunt ilustrate în mod gradat iar teroarea pe care o impune este anunţată de la început prin răspunsul dat soliei de boiei. La început are manifestări mai blânde prin arderea cetăţilor, prin reducerea numărului de soldaţi din armată pentru ca apoi să treacă la faptele de cruzime. Domnitorul posedă şi calităţi dar pe care le valorifică tot în sens negativ. Astfel inteligenţa este consumată în planul său de a-i atrage pe boierii trădători la curte invitându-i la ospăt. Inteligent este şi în discuţia cu Moţoc şi în partea I. şi al III-lea, însă acestă calitate îl plasează în categoria personajelor sadice. Abilitatea în relaţiile umane şi cunoaşterea psihologiei maselor alături de inteligenţă sunt calităţi ale domnitorului dar folosite în scopuri negative, de exemplu pentru consolidarea puterii absolute. Aceste calităţi devin dovezi ale ipocriziei lui. El face promisiuni liniştitoare pentru ceilalţi, dădând chiar o impresie de bunătate, dar aceste promisiuni ascund un plan de răzbunare. Cele mai elocvente situaţii prin care demonstrează buna cunoaştere a oameniilor apar în capitolul III., în realţia cu Moţoc şi cu mulţimea. Boierul reprezintă tipul trădătorului, al vicleanului, al individului versat, învechit în rele. Personajul este alcătiut şi le pe baza unor contradicţii, astfel că se mai identifică şi comportamente de laşiate şi de umilinţă. Moţoc are şi el anumite interese de natură personale fiind dispus la orice fapte urâte numai pentru poziţia socială. Astfel el nu intră în categoria boieriilor iubitori de ţară şi nici nu simpatizează pe domnitor din convingre ci numai pentru că aşa îi dictează interesele. Ştie să îl linguşească pe Vodă dar şi să-l trădeze. Toate aceste trăsături ale lui Moţoc, domnitorul le instruieşte foarte bine şi de aici rezultă răutatea şi ironia în ceea ce face. Lăpuşneanul bănuieşte manevrele boierului Moţoc şi acţonează cu multă abilitate convins că şi Moţoc avea o anumită inteligenţă în acţiune. În scena mulţimii Moţoc pierde teren, Lăpuşneanul devenind superior în confruntarea dintre ei. Când Moţoc îi cere să-i împuşte pe toţi ţăranii adunaţi la palat, Lăpuşneanul îi răspunde cu o ironie ,,Să omor o mulţime de oameni pentru un om, nu ar fi păcat?” Iar apot îi spune ,,Dute de mori pentru binele moşiei tale...” În secvenţa predării lui Moţoc Lăpuşneanul mai demonstrează multă stăpânire de sine şi sânge rece câştigând pe de o parte victoria asupra trădătorului, pe de altă parte simpatia mulţimii. O mare parte din trăsăturile personajului sunt afişate şi în relţia cu doamna Ruxanda, prezenţă episodică în nuvela dar suficientă cât să ilustreze relaţia antitetică dintre cei doi. Ea reprezintă statutul femeii în perioada feudală care, deşi soţie de domnitor nu avea niciun drept politic. Scena scurtă din capitolul II., evidenţiează relaţiile încordate dintre domnitor şi soţia sa, lipsa de respect către ea, cu toate că ea avea origine ami
nobilă, decât domnitorul fiind descendentă a lui Ştefan cel Mare. Autorul notează cu simpatie câteva aprecieri la adresa doamnei marcând diferenţa dintre cruzimea domnitorului şi gingăşia soţiei sale, ogligată să i se supune ,,Ar fi vrut să-l iubească dacă ar fi aflat în el cât de puţină omenie.” Alexandru Lăpuşneanul este un personaj monumental, titanic, un personaj romnatic de excepţie, puternic individualizat, având calităţi şi defecte ca ,,orice om viu”.
Trăsături romantice ale nuvelei Nuvela se încadrează în curentul literar romantism, având la bază mai multe elemente romantice dar îmbinate cu elemente clasice şi câteva deschideri spre realism. Elementele romantice sunt date de respectarea principiului estetic, romantic enunţat în ,,Întroducţie” la ,,Dacia literară” referitor la inspiraţia din istoria naţională. Alt aspect este dat de specia epică-nuvelă şi de temă (a doua domnie a lui Lăpuşneanul). O trăsătură romantică aparte este dată de tipologia personajului pricipal, fiind un personaj excepţional acţionând în situaţii excepţionale, având un destin de excepţie alcătiut din contraste puternice. De aici derivă seria de antiteze, trăsătură definitorie pentru romantism. Astfel se stabileşte atiteta exterioară dintre blândeţea doamnei şi cruzimea domnitorului, iar antiteza interioară se fixează pe diferenţa de comportament a domnitorului în prima domnie şi în a doua când îşi dezvăluie urâtul caracter. Încadrarea în romantism se stabileşte în şi prin culoarea epocii realizată prin descrieri amănunţite ale vestimentaţiei şi ale obiceiurilor. Elementele clasice se regăsesc în echilibrul compoziţiei obţinut prin structurarea nuvelei în patru părţi precedate de câte un motou. Părţile seamănă cu actele unui text dramazic iar episoadele din fiecare capitol cu scenele. Construcţia simetrică dă un aspect verosimil ale evenimetelor redate în mod cronologic. Caracterul obiectiv al naraţiunii, atitudinea detaşată a autorului fără implicarea afectivă, constituie altă formă de clasicism. La acestea se mai adaugă mesajul educativ al operei şi economia de mijloace artistice. Elementele realiste se identifică în utilizarea tehnicii detaliului semnificativ a observaţiei psihologice reţinându-se mişcarea maselor. Caracterul pictural a unor scene formează o trăsătură realistă a nuvelei.
