Garth Nix - Vechiul Regat - (Vol.1-3)

Garth Nix Vechiul Regat Sabriel ……………………………….. pag.

2

Lirael …………………………………. Pag. 352 Abhorsen ……………………………. Pag. 776

2

GARTH NIX Sabriel Traducere din limba engleză MAURA COTFAS VECHIUL REGAT – Volumul I Garth Nix, Sabriel, 1995 Rao International Publishing Company, 2007

3

4

Pentru familia mea şi prietenii mei

5

PROLOG CAPITOLUL UNU CAPITOLUL DOI CAPITOLUL TREI CAPITOLUL PATRU CAPITOLUL CINCI CAPITOLUL ŞASE CAPITOLUL ŞAPTE CAPITOLUL OPT CAPITOLUL NOUĂ CAPITOLUL ZECE CAPITOLUL UNSPREZECE CAPITOLUL DOISPREZECE CAPITOLUL TREISPREZECE CAPITOLUL PAISPREZECE CAPITOLUL CINCISPREZECE CAPITOLUL ŞAISPREZECE CAPITOLUL ŞAPTESPEZECE CAPITOLUL OPTSPREZECE CAPITOLUL NOUĂSPREZECE CAPITOLUL DOUĂZECI CAPITOLUL DOUĂZECI ŞI UNU CAPITOLUL DOUĂZECI ŞI DOI CAPITOLUL DOUĂZECI ŞI TREI CAPITOLUL DOUĂZECI ŞI PATRU 6

CAPITOLUL DOUĂZECI ŞI CINCI CAPITOLUL DOUĂZECI ŞI ŞASE CAPITOLUL DOUAZECI ŞI ŞAPTE CAPITOLUL DOUĂZECI ŞI OPT CAPITOLUL DOUĂZECI ŞI NOUĂ Epilog

7

PROLOG Să fi fost ceva mai mult de cinci kilometri de la Zid către Vechiul Regat, dar era destul. De cealaltă parte a Zidului, în Ancelstierre, soarele după-amiezii strălucea pe cerul fără pic de nor. Aici însă, amurgul era învăluit în nori grei şi tocmai începuse să burniţeze mărunt, zorind tabăra să ridice corturile mai repede. Moaşa îşi trase pelerina pe cap ţinând-o strâns în jurul gâtului şi se aplecă iar peste femeia întinsă cu faţa în sus, stropindu-i obrazul cu picăturile de ploaie care i se prelingeau de pe nas. Răsuflarea bătrânei se contura la răstimpuri în vapori albicioşi, fără ca pacienta de care se îngrijea să-i răspundă pe măsură. Oftă şi se îndreptă de spate cu o mişcare grăitoare, căci cei care o priveau înţeleseră îndată că tânăra care se rătăcise în tabăra lor din pădure era acum moartă şi că rămăsese în viaţă doar cât să dea naştere copilului de lângă ea. În momentul când moaşa ridică de lângă moartă trupul minuscul şi fragil, acesta se zvârcoli preţ de câteva secunde în pătura cu care îl înveliseră, după care amuţi brusc. — Cum, şi copilul acum? întrebă unul dintre privitori, un bărbat pe a cărui frunte se putea vedea însemnul Legământului proaspăt conturat cu cărbune de foc. Asta înseamnă că nu mai e nevoie de botez. Îşi duse mâna la frunte să şteargă semnul, dar se opri dintr-odată când o altă mână palidă şi albicioasă îl prinse de încheietură, forţându-l să coboare braţul cu o mişcare iute şi sigură. — Pace vouă! se auzi o voce caldă. Vin cu gânduri bune. Degetele albicioase slăbiră încheietura şi cel ce vorbise păşi în cercul de lumină conturat de flăcări, întâmpinat de priviri nu tocmai binevoitoare. Mâinile ce apucaseră să schiţeze însemnele Legământului doar pe jumătate, sau care se repeziseră instinctiv la arcuri şi săbii, erau încă 8

încordate, gata să acţioneze. Bărbatul se îndreptă cu paşi apăsaţi către cele două trupuri inerte, privindu-le în tăcere, după care se întoarse către ceilalţi şi-şi dădu gluga jos. Avea faţa unui om care a străbătut cărări neştiute, ferite de lumina soarelui, căci pielea îi era de un alb intens, bolnăvicios. — Abhorsen e numele meu, spuse el, şi oamenii începură să freamăte ca la un semn la auzul vorbelor sale, de parc-ar fi aruncat o piatră mare şi grea într-o băltoacă cu apă, tulburându-i netezimea. Şi eu spun că la noapte vom avea un botez! Magul privi neîncrezător puiul de om din braţele moaşei şi zise: — Copilul e mort, Abhorsen, iar noi suntem călători pribegi, ce-şi duc viaţa sub cerul liber, iar asta ne pune adesea la grea încercare. Cunoaştem şi noi Moartea, Mărite. — Dar nu aşa cum o cunosc eu, răspunse Abhorsen zâmbind, şi obrazul său alb ca hârtia făcu câteva riduri simetrice în colţul gurii, dezvăluind totodată nişte dinţi la fel de imaculaţi. Iar eu spun că pruncul nu s-a dus încă. Celălalt încercă să-l privească drept în ochi, dar avu un moment de şovăială şi se întoarse către tovarăşii săi, care stăteau încremeniţi, fără să schiţeze vreun semn. Într-un târziu, o femeie se încumetă şi vorbi: — Prea bine, zise ea. Nu este greu de înfăptuit. Arrenil, tu însemnează copilul. Noi o luăm înainte şi ne aşezăm la Vadul lui Leovi. Ne găseşti acolo îndată ce termini treaba aici. Magul îşi plecă uşor capul în semn de încuviinţare şi oamenii se împrăştiară îndată, grăbiţi să-şi strângă corturile pe jumătate ridicate. Nu erau foarte entuziasmaţi că trebuie să-şi mute tabăra, însă se liniştiră la gândul că vor fi cât mai departe de Abhorsen, al cărui nume era încărcat de taine adânci şi temeri nerostite. Când moaşa se aplecă să lase copilul şi dădu să plece, Abhorsen zise: — Aşteaptă. Vei fi de trebuinţă, poate. 9

Femeia privi pruncul tăcut şi văzu că e fetiţă, un trup absolut nemişcat ce părea cufundat într-un somn adânc. Numele lui Abhorsen nu-i era străin, iar dacă fetiţa putea fi salvată… O luă iar în braţe răsuflând din greu şi i-o întinse magului. — Dacă forţa Legământului nu… începu ea, dar Abhorsen o întrerupse ridicându-şi mâna palidă. — Să lăsăm Legământul să decidă, zise el. Bărbatul se întoarse către copil şi oftă adânc, după care scoase din sacul său o sticluţă pe care o ţinu ridicată în timp ce rostea o incantaţie, de fapt partea de început a unui Legământ magic care vorbea despre toate cele ce vieţuiesc şi cresc, sau care au trăit odinioară şi au să fie iar cum au mai fost, precum şi despre legăturile care le ţin laolaltă. Pe măsură ce murmura cuvintele tainice, o lumină apăru deodată în sticluţă, palpitând în ritmul cântului. Curând magul se opri şi atinse sticla de pământ, lipind-o apoi de însemnul de pe frunte şi ridicând-o deasupra pruncului netulburat. În momentul când lichidul strălucitor dădu pe-afară, învăluind căpşorul nemişcat, o străfulgerare puternică aprinse întunecimea pădurii de jur împrejur şi preotul rosti cu voce tare, aproape strigând: — În numele Legământului ce uneşte tot cu toate, te botez… În mod normal, acesta era momentul când părinţii copilului îi rosteau numele ales. Acum însă nu se auzi decât o voce, cea a lui Abhorsen, care grăi solemn: — Sabriel. În clipa în care pronunţă numele, semnul de pe fruntea magului se făcu nevăzut, conturându-se apoi treptat pe cea a copilului. Botezul fusese încuviinţat. — Dar… dar e moartă! se minună magul, pipăindu-şi fruntea cu vârful degetelor ca să se încredinţeze că însemnul dispăruse cu adevărat. Nu primi niciun răspuns, căci moaşa nu-l mai asculta, privind pe deasupra focului la Abhorsen, care părea că se 10

uită şi el la ceva, dar care, de fapt, privea în gol, căci ochii săi nu făceau decât să reflecte flăcările jucăuşe. Încet-încet, din trupul său începu să se ridice o ceaţă răcoroasă care se întinse tot mai aproape de mag şi de bătrâna moaşă; cei doi se retraseră grăbiţi de cealaltă parte a focului, hotărâţi s-o ia la fugă, dar mult prea înspăimântaţi ca să facă vreo mişcare. Auzi plânsetul copilului, ceea ce era un semn bun. Dacă ar fi apucat să treacă dincolo de Prima Poartă n-ar fi putut s-o aducă înapoi decât cu pregătiri minuţioase, riscând de asemenea să-i afecteze spiritul. Curentul era puternic, însă Abhorsen cunoştea prea bine bucata asta a râului, aşa că reuşi să-şi croiască drum printre ochiurile de apă şi vâltorile care încercau să-l tragă la fund. Nu trecu mult şi simţi deja cum apele îl secătuiesc de puteri, slăbindu-i spiritul. Avea însă o voinţă de fier, aşa că nu se lăsă răpus cu una, cu două. Râul îi putea lua culoarea, dar nu şi simţirea. La un moment dat se opri şi îşi încordă auzul, grăbind pasul când auzi scâncetul din ce în ce mai slab şi mai pierit. Poate că spiritul copilei ajunsese deja la poartă şi se pregătea să treacă dincolo. Prima Poartă era o perdea de ceaţă groasă cu o deschizătură întunecoasă în mijloc, singura de altfel, prin care râul aluneca către tăcerea mormântală de dincolo. Abhorsen se grăbi într-acolo, oprindu-se brusc. Pruncul nu apucase încă să treacă, şi asta numai fiindcă ceva îl prinsese şi îl ridicase deasupra apelor învolburate. Chiar acolo, nu departe de el, ca o protuberanţă a râului de smoală, se întrezărea o umbră diformă mai înaltă chiar decât poarta. Era cu vreo câţiva metri mai mare decât Abhorsen şi în loc de ochi avea două flăcărui palide, iar duhoarea fetidă pe care-o emana aducea a mortăciune – un miros greu şi cald care mai amorţea întru câtva răcoarea râului. Abhorsen înaintă încet, cu ochii aţintiţi la pruncul pe 11

care creatura îl ţinea neglijent în îndoitura unui braţ acoperit de umbră. Copila dormea, dar somnul îi era agitat, căci se foia şi se zvârcolea întruna, întinzându-şi mânuţele în căutarea sânului matern. Dimpotrivă, creatura o ţinea cât mai departe, de parcă atingerea ei ar fi ars-o amarnic. Cu mişcări încete, prudente, Abhorsen scoase un clopoţel mic de argint de pe banduliera pe care o purta la piept şi de care erau agăţaţi mai mulţi astfel de clopoţei. Tocmai când îşi încordă mâna, gata să sune, umbra mişcătoare ridică copilul deasupra capului şi glăsui cu o voce seacă, alunecoasă, care i se rostogolea pe buze ca un şarpe ce se târăşte leneş pe prundiş: — E spirit din spiritul tău, Abhorsen. Vrăjile tale n-au niciun efect atâta vreme cât o ţin în braţe. Şi, dacă mă gândesc bine, poate c-o s-o trec dincolo de poartă, dat fiind că şi mama ei a fost pe-aici ceva mai devreme. Abhorsen se încruntă, lămurit cu cine are de-a face, şi puse clopoţelul la locul lui. — Kerrigor, ţi-ai schimbat forma. Şi locul, după câte se pare, căci văd că ai trecut dincoace de pragul Primei Porţi. Cine-a fost îndeajuns de nesăbuit să te aducă până aici? Kerrigor îi răspunse cu un zâmbet larg, prilej cu care Abhorsen zări focurile mocnind în adâncurile gurii căscate. — Un oarecare, zise el cu o voce spartă, care aducea mai degrabă cu un orăcăit. Dar cam nepriceput, sărmanul. Nici prin cap nu i-a trecut că târgul era de fapt un schimb. Din păcate, viaţa lui nu mi-a fost de ajuns ca să pot trece şi de ultimul portal, dar nu-i nimic, acum eşti tu aici ca să mă ajuţi. — Eu? Eu care te-am înlănţuit dincolo de cea de-a Şaptea Poartă? — Întocmai, şuieră Kerrigor. E ironic, nu, cum se întorc lucrurile? Însă dacă-ţi vrei fata înapoi… Făcu cu gest ca şi cum ar fi vrut s-o arunce în râu, dar mişcarea bruscă o trezi şi copila începu să plângă, strângând cu pumnii ei mici trupul lui Kerrigor în cute mărunte. Acesta răcni ca apucat la atingerea mâinilor 12

rozalii, încercând s-o îndepărteze, dar, cum copila se ţinea destul de strâns, se văzu nevoit să-şi folosească forţa, azvârlind-o cât colo. Sabriel ateriză ceva mai departe, răcnind de mama focului, şi fu luată imediat de curent. Abhorsen făcu un salt lung, în acelaşi timp cu Kerrigor, dar reuşi s-o salveze atât din mâinile acestuia, cât şi din torentul nemilos al râului. Se dădu câţiva paşi înapoi şi cu mâna liberă scoase iarăşi clopoţelul de argint, făcându-l să sune de două ori – un sunet străin, oarecum înfundat, însă foarte real şi plin. Limpezimea clinchetului vioi pluti în aer câteva clipe, prelung şi tăios. Kerrigor se chirci ca străfulgerat la auzul sunetului şi căzu cu spatele prin deschizătura întunecoasă a porţii. — Am să găsesc eu un alt nevolnic care să m-aducă înapoi, şi-atunci… răcni el de dincolo de peretele de ceaţă, dar nu apucă să-şi ducă vorba la bun sfârşit, căci fu înghiţit de ape. Râul se învolbură şi bolborosi scurt, după care-şi reluă fluxul normal. Abhorsen rămase cu ochii pironiţi asupra porţii încă vreo două-trei minute, după care oftă şi, agăţând clopoţelul la locul lui pe cureluşă, privi copilul din braţe. Fetiţa se uita şi ea la el, cu nişte ochi mari şi negri care semănau perfect cu ai săi. Pielea ei căpătase deja paloarea bine-cunoscută, şi Abhorsen îi atinse nervos fruntea cu degetele, pipăindu-i semnul ascuns în piele, ca să simtă adierea caldă a spiritului dinăuntru. Însemnul Legământului o ţinuse în viaţă cât timp plutise pe râul ce sorbea suflarea călătorilor înspre Moarte. Iar ceea ce-l arsese pe Kerrigor era întocmai acest spirit neîntinat şi plin de viaţă. Sabriel îi zâmbi şi gânguri neînţeles, iar Abhorsen simţi cum colţul gurii i se curbează într-un surâs stingher. Făcu cale-ntoarsă cu zâmbetul pe buze, înaintând în susul râului către poarta care avea să-i reunească cu trupurile lor lumeşti. Copila scânci de câteva ori înainte ca Abhorsen să-şi vină 13

în fire şi să deschidă ochii; moaşa ocolise deja focul ce stătea să se stingă şi se afla acum lângă ei, gata s-o ia în braţe. Pământul era îngheţat bocnă şi trosnea sub picioare, iar de nasul lui Abhorsen atârnau ţurţuri alungiţi. Şi-i şterse grăbit cu mâneca mantalei şi se aplecă deasupra copilului, aşa cum face orice tată nerăbdător îndată după naşterea odorului. — Cum se simte? o întrebă pe moaşă, care îl privi nedumerită, căci pruncul care era mort cu câteva clipe în urmă plângea acum ca din gură de şarpe, la fel de alb ca el. — Precum auzi, Mărite, îi răspunse ea. E bine, sănătoasă. E, poate, puţin cam frig pentru ea… Atunci Abhorsen făcu un semn către foc, rostind un singur cuvânt neînţeles. Flăcările se înteţiră brusc într-o vâltoare jucăuşă care topi pe dată gheaţa în picături mici ce sfârâiau scurt înainte de-a se transforma în vapori alburii. — Asta ne va ţine de cald până în zori, spuse el. Mâine vreau s-o duc acasă şi o să am nevoie de o doică. Nu vrei să vii dumneata? Bătrâna păru să şovăie şi-l privi pe mag, care nu îndrăznise să se apropie, stând tăcut de cealaltă parte a focului. Acesta se codi să-i întâlnească privirea, concentrându-se iar asupra micuţei, care scâncea în braţele ei. — Nu vă fie cu supărare, dar sunteţi… sunteţi… bolborosi bătrâna. — Ce? Necromant? întrebă Abhorsen. Într-o oarecare măsură, da, sunt. Am iubit-o pe femeia asta care zace moartă aici, iar ea şi-a găsit sfârşitul tocmai pentru că m-a iubit pe mine, şi nu pe altul. Sabriel e copilul nostru. Chiar nu vezi asemănarea? Moaşa îl privi mai îndeaproape când Abhorsen se aplecă să-i ia fata din braţe, legănând-o grijuliu cu braţul sprijinit de piept. Copila se linişti ca prin minune şi-n doar câteva clipe era deja adormită. — Bine, mă învoiesc, zise ea atunci. Am să vin şi-am să îngrijesc de Sabriel cum oi putea mai bine. Însă e nevoie de 14

cineva care s-o alăpteze… — Precum şi de multe altele, după câte îmi dau seama, zise Abhorsen căzut pe gânduri. Casa mea nu prea e un loc potrivit pentru… Magul îşi drese vocea şi tuşi scurt înainte de a veni mai aproape. — Dacă ai trebuinţă de un om care să ştie cât de cât căile Legământului, începu el cu voce pierită, atunci mă pun şi eu în slujba ta, căci am văzut lucrătura Sa în tine, Mărite, deşi tare greu îmi vine să-mi părăsesc tovarăşii de pribegie… — Poate că până la urmă nici nu va fi nevoie, răspunse Abhorsen zâmbind, căci tocmai îi încolţise un gând. S-ar supăra oare conducătoarea voastră să primească încă doi membri în grup? Cum munca mea mă obligă să călătoresc, nu cred c-a rămas bucăţică din Vechiul Regat pe unde să nu fi pus piciorul. — Munca…? se arătă bătrânul curios, tremurând uşor, deşi frigul se mai domolise niţel. — Da, munca mea, întări Abhorsen. Sunt necromant, într-adevăr, dar nu de orice fel. În vreme ce alţi semeni de-ai mei tulbură somnul morţilor şi-i trezesc la Viaţă, eu le redau odihna şi-i călăuzesc către somnul de veci, iar pe cei îndărătnici îi leg în Moarte – sau cel puţin încerc. Sunt Abhorsen… continuă el, dar se opri brusc, privindu-şi fiica. Tatăl lui Sabriel, adăugă apoi pe un ton ce trăda o oarecare uimire.

15

CAPITOLUL UNU Iepurele fusese lovit cu câteva minute bune în urmă. Ochii lui rozalii priveau acum în gol, şi pete mari de sânge murdăreau blăniţa albă şi pufoasă. Neobişnuit de curată, de altfel, căci o zbughise taman în timpul băii. Încă mai mirosea a levănţică. Aplecată peste el stătea o tânără înaltă, ai cărei obraji aveau o paloare stranie. Părul ei negru ca abanosul, tuns drept până la urechi şi pieptănat modern, îi încadra neglijent faţa, pe care nu se vedea nicio urmă de machiaj. Nu purta nici bijuterii, cu excepţia insignei smălţuite a colegiului prinsă de jacheta uniformei bleumarin, care, laolaltă cu fusta lungă, ciorapii până la genunchi şi pantofii asortaţi, îţi dădea de înţeles că e una dintre eleve. Sub insignă avea o plăcuţă pe care era scris numele ei, „Sabriel”, iar cifra VI de alături, precum şi coroana aurită însemnau nu numai că e în clasa a şasea, ci şi prefectul şcolii. Iepurele era, fără îndoială, mort. Sabriel îşi ridică privirea către aleea pietruită ce părăsea drumul principal şi se arcuia către porţile impunătoare de fier forjat. Deasupra lor, nişte litere aurite în stil gotic anunţau că intrarea aparţinea Colegiului Wyverley, iar altele, ceva mai mici, că şcoala fusese „înfiinţată în 1652 pentru Domnişoare Respectabile”. Sabriel zări o siluetă măruntă escaladând structura porţii până-n vârf, unde de-abia reuşi să evite ţepii ascuţiţi meniţi să descurajeze întocmai astfel de activităţi ştrengăreşti. Văzându-se de cealaltă parte, micuţa năzdrăvană nu mai avu răbdare să coboare frumos până jos, aşa că-şi dădu drumul de la un metru şi ceva şi o luă la fugă, cu codiţele împletite fluturându-i în vânt şi tropăind cu pantofii pe lespezi. Alerga cu capul plecat ca să prindă viteză, iar când ridică, în sfârşit, privirea şi-o zări pe Sabriel şi iepuraşul mort de lângă, strigă: 16

— Urechilăăă! Sabriel tresări la strigătul fetei şi avu un moment de şovăială, după care îngenunche lângă micul animal şi-l atinse între urechi cu mâna ei albicioasă. Închise ochii şi faţa îi deveni lividă, ca şi cum s-ar fi transformat în stană de piatră. De pe buzele uşor întredeschise se putea auzi un şuierat molcom, asemenea vântului din depărtări. Degetele îi fură cuprinse de o pojghiţă de gheaţă ce acoperi pe dată şi asfaltul de sub genunchi şi picioare. Alergând către Sabriel cu sufletul la gură, micuţa o văzu prăbuşindu-se dintr-odată peste iepure şi alunecând în drum, însă chiar în ultima clipă se sprijini într-o mână, părând că-şi vine în fire. În mai puţin de o secundă îşi recăpătase echilibrul, folosindu-se de ambele mâini să ţină în frâu iepuraşul zglobiu care înviase ca prin minune, cu ochii iarăşi lucioşi şi vioi şi, pare-se, la fel de dornic s-o ia la fugă ca atunci când fugise de la baie. — Urechilă! strigă iar copila cu glas sfâşietor, în timp ce Sabriel se ridică în picioare şi-i întinse iepuraşul, ţinându-l de ceafă. — O, mulţumesc tare mult, Sabriel! Când am auzit maşina am crezut că… Tresări când luă iepuraşul şi câteva picături de sânge i se prelinseră pe degete. — N-are nimic, Jacinth, o linişti Sabriel obosită. Nu-i decât o zgârietură, o nimica toată. Jacinth îl examină pe Urechilă mai îndeaproape, după care se uită la Sabriel cu o privire în care se citea neliniştea. — Dar de unde vine sângele? Că nu văd nicio zgârietură… bâigui ea nedumerită. Ce i-ai făcut? — Nu i-am făcut nimic! i-o tăie scurt Sabriel. Dar poate vrei să-mi spui cum se face că ai ieşit din curtea şcolii? o luă ea la rost. — Păi… îl urmăream pe Urechilă… răspunse Jacinth privind-o cu nişte ochi din care dispăruse orice urmă de îndoială, semn că lucrurile reveniseră la normal. Ştii… — Nu vreau să aud nicio scuză! o dojeni Sabriel. Adu-ţi 17

aminte ce-a spus doamna Umbrade luni la careu. — Da’ nu e o scuză, e un motiv! nu se lăsă Jacinth. — Atunci să-i explici motivul ăsta doamnei Umbrade. — Haaaide, Sabriel! Nu mă spune! Ştii doar că nu făceam decât să alerg după Urechilă. Altfel n-aş fi ieşit pentru nimic în lume… Sabriel ridică mâinile ca şi cum s-ar fi dat bătută, şi-i arătă porţile din spate. — Dacă în trei minute eşti înapoi, să zicem că nu te-am văzut. Şi, de data asta, te rog să intri aşa cum trebuie, adică pe poartă. Oricum nu se încuie decât după ce mă întorc şi eu. Jacinth îi zâmbi fericită şi se întoarse iute ca un titirez, luând-o la fugă pe alee, cu Urechilă pe umăr. Sabriel o urmări cu privirea până când o văzu intrând pe poartă, şi abia atunci se lăsă pradă spasmelor ce-i scuturară trupul din cap până-n picioare. Se chirci la pământ, tremurând de frig. Într-un moment de slăbiciune încălcase promisiunea pe care şi-o făcuse nu numai sieşi, ci şi lui Abhorsen. Sigur, era vorba doar despre un biet iepuraş, unul pe care Jacinth îl îndrăgea nespus – dar oare unde o va duce asta? Odată ce ai înviat un animal, poţi învia la fel de bine şi un om. Pasul nu e chiar atât de mare. Partea proastă era că fusese mult prea uşor. Reuşise să-i prindă sufletul chiar la gura râului, şi-l adusese înapoi cu un efort minim, întremând trupul zdrobit cu ajutorul câtorva simboluri simple ale Legământului, chiar la pragul dinspre Moarte către Viaţă. Nici măcar de clopoţei nu avusese nevoie, sau de celelalte ustensile trebuincioase unui necromant. Fluierul şi voinţa ei fuseseră de ajuns. Moartea şi tot ce urma după sfârşitul lumesc nu mai erau de mult un mister pentru Sabriel, deşi tare ar fi vrut să fie aşa. Era ultimul ei trimestru la Wyverley – ultimele trei săptămâni, mai exact. Teoretic absolvise deja, având cea mai bună medie la engleză şi la muzică şi fiind a treia la 18

matematică, a şaptea la ştiinţe naturale, a doua la lupte şi a patra la cursul de societate şi bune maniere. Fusese de asemenea prima şi la cursurile de magie, însă această materie nu era trecută pe certificatul de absolvire. În Ancelstierre, magia funcţiona numai în zonele din apropierea Zidului de la graniţa cu Vechiul Regat. În regiunile mai îndepărtate îşi pierdea considerabil din putere – asta în cazurile fericite când chiar putea fi folosită şi dacă ţineai la persoana ta era mai înţelept să nu aduci vorba despre asta. Colegiul Wyverley se afla la doar şaizeci şi cinci de kilometri de Zid şi se bucura de o reputaţie bună prin partea locului, oferind elevelor posibilitatea de a învăţa magie numai dacă aveau consimţământul unui părinte. Acesta fusese şi motivul pentru care tatăl lui Sabriel alesese întocmai această şcoală când părăsise Vechiul Regat, căutând un fel de internat pentru copila lui, care la acea vreme avea numai cinci ani. Plătise în avans pentru primul an în moneda Vechiului Regat, denieri de argint ce semănau uneori la atingere cu nişte bucăţi reci de fier. În anii următori îşi făcuse un obicei să-şi viziteze fiica de două ori pe an, la jumătatea verii şi-apoi în toiul iernii, rămânând de fiecare dată câteva zile la rând şi aducând mereu mai mulţi arginţi decât cu o dată în urmă. Nu era greu de înţeles de ce directoarea o îndrăgea atât de mult pe Sabriel, mai cu seamă că, faţă de toate celelalte fete, pe ea păreau s-o deranjeze cel mai puţin vizitele rare ale tatălui său. La un moment dat, doamna Umbrade încercă s-o tragă de limbă şi mare îi fu uimirea când află că Sabriel îşi vede tatăl mult mai des decât atunci când el chiar era acolo, în carne şi oase. Ea nu preda magia şi nu voia să ştie nimic despre subiectul ăsta, în afară de faptul că unii părinţi erau dispuşi să plătească sume importante de bani pentru ca fiicele lor să se iniţieze în arta vrăjitoriei şi a farmecelor. Doamna Umbrade nu era câtuşi de puţin curioasă cum anume îşi vedea Sabriel tatăl, cu toate că fata aştepta cu sufletul la gură vizitele sale neoficiale, urmărind cu atenţie 19

fiece mişcare a lunii, cu ajutorul almanahului gros, cu coperte de piele. Acesta explica pe îndelete fazele lunii în ambele regate, dând totodată informaţii utile cu privire la anotimpuri, flux şi reflux, precum şi alte fenomene strâns legate de astrul ceresc care nu se petreceau niciodată la fel sau în acelaşi moment de o parte şi de cealaltă a Zidului. Abhorsen îşi făcea mereu apariţia înainte de luna nouă, când afară era întuneric beznă. În astfel de nopţi întunecoase, Sabriel se încuia în camera ei de studiu – un privilegiu de care se bucurau numai cei dintr-a şasea, astfel încât în anii trecuţi fusese nevoită să se furişeze în bibliotecă. Punea ceainicul pe foc şi aştepta în linişte sorbind din ceaşca de ceai şi citind până ce auzea bine-cunoscuta adiere înteţindu-se cu fiece secundă, făcând obloanele să zdrăngăne năprasnic şi stingând dintr-o suflare nu numai becul, ci şi focul mocnit din sobă. Toate acestea erau, pare-se, pregătirile necesare pentru ca spiritul lui Abhorsen să se materializeze în forma lui fosforescentă şi să-şi ia locul în fotoliul liber. În acea noapte de noiembrie, Sabriel aştepta parcă mai mult decât oricând vizita tatălui său, căci avea să fie ultima, dat fiind că şcoala aproape se terminase. Voia să discute despre viitorul ei. Doamna Umbrade ar fi vrut s-o vadă la universitate, dar asta însemna să se mute undeva departe de Vechiul Regat, unde puterile magice i s-ar diminua cu siguranţă, ca să nu mai vorbim despre vizitele părinteşti, care vor trebui să se limiteze la prezenţa trupească a tatălui său şi care vor deveni probabil din ce în ce mai rare. Pe de altă parte, dacă ar merge la universitate ar putea fi şi de-acum încolo alături de aceiaşi prieteni de-o viaţă, de fetele care-i fuseseră colege de la vârsta de cinci ani. De asemenea, ar pătrunde într-o cu totul altă lume, unde va cunoaşte tot felul de oameni, dar mai ales tineri domni, o specie din care nu prea găseai exemplare la Colegiul Wyverley. Mai mult, dezavantajul de a-şi pierde puterile magice putea fi compensat de o atenuare a afinităţii ei pentru 20

Moarte şi pentru cei care-i trec pragul… Astfel de gânduri o preocupau, în vreme ce aştepta cuibărită în fotoliu, cu cartea în mână şi ceaşca de ceai pe jumătate goală clătinându-se pe braţul de lemn. Era aproape de miezul nopţii şi Abhorsen tot nu apăruse. Sabriel consultă almanahul încă o dată şi deschise chiar şi obloanele să se uite afară, la cerul întunecat. Nu încăpea îndoială că era noapte fără lună, şi, cu toate astea, el se lăsa aşteptat. Era pentru prima dată când întârzia, aşa că o cuprinse neliniştea. Erau rare momentele când Sabriel se gândea cum e viaţa dincolo de Zid, în Vechiul Regat, dar acum îi veneau în minte tot felul de poveşti auzite de mult şi-i tot dădeau târcoale frânturi de amintiri de când locuise acolo, alături de Călători. Abhorsen era un mare vrăjitor, cu o putere la fel de mare, dar chiar şi aşa… — Sabriel! Sabriel! se auzi o voce prelungă şi piţigăiată, care-i întrerupse şirul gândurilor, urmată la scurt timp de un ciocănit pripit şi-apoi de zgomotul metalic al mânerului învârtit de mai multe ori. Sabriel oftă şi se ridică din fotoliu, apucând ceaşca într-o mână în timp ce se îndrepta să descuie uşa. În prag stătea o fată într-o cămaşă de noapte pe care o ţinea lipită de corp cu mâini tremurânde, rotind-o când la dreapta, când la stânga, albă la faţă de spaimă. — Olwyn! exclamă Sabriel surprinsă. Ce s-a întâmplat? Iar îi e rău lui Sussen? — Nu, îi răspunse copila suspinând. Am auzit nişte zgomote ciudate dincolo de uşa de la turn, şi-am crezut că Rebece şi Ila fac petrecere în pijama fără mine, aşa că am deschis-o şi m-am uitat… — Ce-ai făcut?! izbucni Sabriel îngrijorată. Nimeni n-avea voie să deschidă în toiul nopţii uşile ce dădeau către exterior, mai cu seamă atât de aproape de Vechiul Regat. — Îmi pare rău! se smiorcăi Olwyn. N-am vrut, zău că nu. Nici nu ştiu de ce-am deschis poarta aia, că Rebece şi Ila 21

oricum nu erau acolo, doar… doar o formă neagră care a încercat să intre, dar i-am trântit uşa-n nas! Sabriel lăsă ceaşca din mâini şi o porni grăbită pe coridor, trecând valvârtej pe lângă Olwyn. N-ajunse bine la jumătate, când auzi în spate zgomotul de porţelan spart şi suspinul prelung al fetei, vădit impresionată de totala lipsă de grijă şi consideraţie faţă de preţioasa ceaşcă. Nu-şi întoarse capul, ba o luă şi mai tare la fugă, aprinzând din mers luminile de pe coridor, care dădea înspre uşa deschisă a dormitorului din aripa de vest. Apropiindu-se, auzi o serie de ţipete răzbătând dinăuntru într-un crescendo de voci isterice care urlau la unison. Erau patruzeci de fete în dormitor, majoritatea din clasa întâi şi toate sub unsprezece ani. Sabriel trase adânc aer în piept înainte să intre, cu degetele încrucişate pentru o nouă vrajă. Simţi prezenţa Morţii înainte de-a privi înăuntru. Camera era lungă şi strâmtă, cu tavanul jos şi ferestre minuscule. De-o parte şi de alta erau aliniate paturile, fiecare cu dulăpiorul lui. În capătul îndepărtat era o uşă care dădea înspre scările ce duceau în turnul dinspre vest, şi care se închidea din ambele părţi. Încuietorile erau însă rareori o oprelişte pentru musafirii nepoftiţi din Vechiul Regat. Uşa era acum larg deschisă şi-n pragul ei se profila o siluetă neagră ca smoala, ca şi cum cineva ar fi decupat din negura nopţii o formă de om, având grijă să aleagă o bucată fără stele. Nu avea niciun fel de trăsături definite, însă îşi tot mişca capul dintr-o parte într-alta, de parcă simţurile cu care fusese înzestrat nu puteau funcţiona decât pe o rază restrânsă. Cel mai straniu era că în mâna cu doar patru degete ţinea un sac absolut obişnuit, a cărui ţesătură grosolană şi aspră contrasta strident cu textura lui stranie şi indefinită. Sabriel făcu o mişcare complicată cu mâinile, schiţând simbolurile Legământului ce invocau somnul, odihna şi liniştea. Unduindu-şi braţele amplu şi studiat, marcă ambele laturi ale încăperii, după care contură în aer unul 22

dintre simbolurile de căpătâi, care le aducea laolaltă pe toate celelalte. Ca la un semn, ţipetele încetară şi toate fetele se cuibăriră docile înapoi în pat. În acel moment, capul creaturii se opri din mişcare şi Sabriel înţelese că aceasta se concentra asupra ei. Silueta se urni din loc alene, ridicând stângaci un picior butucănos şi aşezându-l în faţă, trăgându-şi sufletul pentru o clipă şi repetând apoi mişcarea cu celălalt, pe care-l aşeza mereu cu câţiva centimetri înainte. Avansa greoi şi apăsat, picioarele masive frecând covorul subţire cu un târşâit şters, dar straniu, venit parcă de pe altă lume. Pe măsură ce trecea prin dreptul fiecărui pat, lumina becului de deasupra se intensifica pentru o clipă, după care se stingea la fel de repede. Sabriel îşi descleştă mâinile, lăsându-le să-i cadă pe lângă corp şi concentrându-şi privirea către pieptul arătării, ca să cerceteze consistenţa trupului de culoarea nopţii. Venise fără niciunul dintre instrumentele ei, dar asta n-o opri – după un scurt moment de ezitare – să alunece dincolo de pragul Morţii cu ochii încă pironiţi asupra intrusului. Rece ca întotdeauna, râul îi scălda picioarele. Lumina cenuşie şi de gheaţă învăluia linia plată a orizont ului şi Sabriel auzi în depărtare vuietul Primei Porţi. Acum putea desluşi mult mai clar silueta creaturii, căci pierduse aura Morţii care o învăluise în lumea celor vii. Era un sălăşluitor al Vechiului Regat, care semăna vag cu o fiinţă umană, având însă trăsături mai degrabă de maimuţă decât de om şi o inteligenţă vădit redusă. Dar mai era ceva, ceva nedesluşit legat de această creatură, şi Sabriel simţi cum o încolţeşte teama când zări firul negru ce-i pornea din spate, pierzându-se în apa învolburată a râului. Undeva, dincolo de Prima Poartă sau poate chiar mai departe, acel cordon ombilical se afla în mâinile unui Adept şi, atât timp cât el continua să existe, creatura avea să se supună voinţei stăpânului său, care-i putea folosi spiritul şi simţurile după bunul plac. 23

Cineva o scutură uşor, aşa că se întoarse cu inima îndoită în lumea viilor, încercând o oarecare senzaţie de greaţă, pe măsură ce un val de căldură îi cuprinse trupul îngheţat de suflarea Morţii. — Ce este? auzi o voce calmă şoptindu-i la ureche. Era o voce de om bătrân, ce purta marca Legământului în inflexiunile ei domoale şi îi aparţinea domnişoarei Greenwood, magistra şcolii. — Este un servitor de Dincolo, în forma unui spirit, răspunse Sabriel concentrându-şi din nou atenţia asupra creaturii, care înaintase deja până în mijlocul dormitorului cu mersul său legănat. Lipsit de voinţă proprie, adăugă ea. Ceva l-a trimis înapoi în lumea viilor, ceva care îl controlează de dincolo de Prima Poartă. — Şi de ce a venit? întrebă magistra pe un ton la fel de calm, însă Sabriel simţi simbolurile Legământului conturându-se în glasul ei – simboluri ce puteau dezlănţui fulgere şi foc, puterile distructive ale pământului. — Nu pare periculos, şi până acum n-a încercat să-mi facă niciun rău… zise Sabriel aproape şoptit, făcând tot felul de scenarii în minte. Nu era prima dată când îi explica domnişoarei Greenwood aspecte legate exclusiv de necromanţie. Magistra o învăţase despre magia Legământului, însă necromanţia nu făcea parte din programa şcolară. Sabriel aflase însă mult mai multe despre necromanţie de la tatăl ei… şi nu în ultimul rând de la cei din Tărâmul de Dincolo. — Lăsaţi-l în pace deocamdată. O să încerc să vorbesc cu el. Simţi din nou râul împresurându-i gleznele, vrând parcă s-o doboare şi s-o poarte cât mai departe. O cuprinse iarăşi frigul, ca nişte colţi de gheaţă, însă cu un efort al voinţei reuşi să-l reducă la o simplă senzaţie uşor stânjenitoare, dar inofensivă. Curentul deveni la rându-i o vibraţie plăcută ce-i mângâia fluierul piciorului. Creatura era acum şi mai aproape, la fel ca în lumea celor 24

vii. Sabriel ridică amândouă mâinile şi bătu tare din palme, răsunetul lor zăbovind aici mai mult decât oriunde altundeva. Înainte să se stingă ecoul, Sabriel fluieră o melodie care pluti şi ea o vreme în aer, sonoritatea ei dulce atenuând asprimea zgomotului produs de palme. Creatura se crispă şi făcu un pas înapoi, ducându-şi mâinile la urechi şi dând astfel drumul sacului. Sabriel tresări şi ea, căci până atunci nu-l băgase de seamă, probabil din cauză că nu se aşteptase să-l vadă tocmai acolo. Nu existau prea multe obiecte neînsufleţite în niciunul dintre tărâmuri, nici în al viilor, nici în celălalt. Fu, aşadar, cu atât mai surprinsă când creatura se aplecă brusc şi se aruncă în apă, dând febril din mâini în căutarea sacului, pe care îl recuperă cât ai clipi, însă cu preţul pierderii echilibrului. Îndată ce curentul o trase la fund, sacul ieşi la suprafaţă, şi Sabriel răsuflă uşurată, dar nu trecu mult şi îngheţă de spaimă când îi zări capul ivindu-se iar dintre valuri şi strigându-i: — Sabriel! Mesagerul meu! Nu scăpa sacul! Vocea era a lui Abhorsen. O luă la fugă înspre mesager, când, deodată, din apă ieşi un braţ cu pumnul încleştat pe gura sacului. Sabriel se întinse cât putu, însă nu reuşi să-l ajungă, aşa că repetă mişcarea, de data asta cu succes. Sacul era acum în siguranţă în mâinile ei, şi Sabriel privi creatura cum dispare către adâncuri, purtată de curenţi. Auzi îndată vuietul Primei Porţi înteţindu-se, aşa cum se întâmpla de obicei când cineva trecea prin cascada de dincolo de prag. Se întoarse şi începu să meargă anevoie contra curentului, târându-şi picioarele prin apă în căutarea unui loc potrivit de unde să se întoarcă cu uşurinţă înapoi în Viaţă. Sacul era greu şi-o încerca o senzaţie apăsătoare în stomac. Dacă mesagerul fusese într-adevăr trimis de Abhorsen, asta însemna că el nu se mai putea întoarce pe tărâmul celor vii. Şi mai însemna că ori era mort, ori era ţinut prizonier de ceva ce ar fi trebuit să treacă dincolo de Ultima Poartă. 25

Simţi cum o apucă iar senzaţia aceea de greaţă şi căzu în genunchi, tremurând din toate încheieturile. Mâna magistrei îi atingea umărul, însă atenţia ei se concentra acum asupra sacului pe care-l ţinea în mână. Era pe deplin încredinţată că arătarea e departe, chiar fără să se uite înapoi. Prezenţa ei materială în lumea viilor luase sfârşit în momentul când spiritul îi trecuse dincolo de Prima Poartă. Tot ce avea să mai rămână din ea era o grămadă de moloz care urma să fie măturat dis-de-dimineaţă. — Ce s-a întâmplat? întrebă magistra, în timp ce Sabriel îşi venea în fire, trecându-şi mâinile prin părul plin de ţurţuri. Bucăţi mici de gheaţă i se prelingeau din palme pe sacul în faţa căruia stătea îngenuncheată. — Avea un mesaj pentru mine, răspunse Sabriel. Aşa că l-am luat. Deschise sacul şi începu să scotocească prin el. Dădu îndată de mânerul unei săbii vârâte în teacă, pe care o scoase şi o aşeză deoparte. Nu era nevoie să-i cerceteze lama, ştia deja că are incrustaţii cu simbolurile Legământului, căci smaraldul opac de pe mâner şi apărătoarea tocită în formă de cruce şi placată cu bronz îi erau la fel de cunoscute ca vesela grosolană din sala de mese. Recunoscuse de îndată sabia lui Abhorsen. Scoase apoi o bandulieră de piele, o curea veche de culoare maronie lată de o palmă şi care mai mereu mirosea vag a ceară de albine. De ea atârnau şapte săculeţi minusculi tot din piele, aranjaţi în ordine, cel dintâi de mărimea unui flacon cu pastile, următorul ceva mai mare şi tot aşa până la al şaptelea, aproape cât un borcan. Cureaua trebuia purtată peste piept, cu săculeţii atârnând în jos, la îndemână. Sabriel îl desfăcu pe primul şi scoase dinăuntru un clopoţel micuţ de argint cu mâner din lemn de mahon, lustruit şi închis la culoare. ÎI ridică cu mare grijă, însă limba se legănă uşor şi clopoţelul sună cristalin, un sunet înalt şi dulce care stărui parcă mult timp după ce clinchetul se stinse. 26

— Instrumentele tatălui meu, şopti Sabriel. Ustensilele unui necromant. — Dar pe clopoţel sunt gravate simboluri ale Legământului… şi, ia uite, şi pe mâner! exclamă magistra privind obiectele fascinată. Dar… necromanţia este magie liberă, independentă de Legământ… — Magia tatălui meu era diferită, îi răspunse Sabriel pe un ton uşor distant, privind în gol către clopoţelul din palmă, cu gândul la pielea maronie şi striată a mâinilor lui Abhorsen. Magia lui lega morţii în Moarte, nu-i trimitea printre cei vii. A slujit Legământul cu sfinţenie. — O să ne părăseşti, nu-i aşa? o întrebă brusc magistra, în momentul în care Sabriel puse clopoţelul la loc şi se ridică ţinând sabia într-o mână şi banduliera în cealaltă. Am văzut adineauri în reflexia clopoţelului. Treceai Zidul… — Da. Către Vechiul Regat, confirmă Sabriel, ca şi cum abia atunci şi-ar fi dat seama de înţelesul vorbelor sale. S-a întâmplat ceva cu tata… dar am să-l găsesc… Jur pe Legământul ce-l port în suflet. Rostind jurământul, atinse solemn semnul Legământului de pe frunte, care se lumină scurt şi-apoi se stinse la fel de repede, ca şi cum nici n-ar fi fost. Magistra dădu din cap aprobator şi-şi duse şi ea mâna la frunte, unde un însemn la fel de strălucitor îi umbri dintr-odată toate celelalte trăsături. Pe măsură ce acea lumină pălea, de o parte şi de alta a dormitorului începură să se audă tot felul de zgomote difuze şi scâncete înăbuşite. — O să închid eu uşa şi o să le explic fetelor ce şi cum, spuse ferm magistra. Tu mai bine du-te şi… pregăteşte-te pentru mâine. Sabriel încuviinţă şi plecă, concentrându-şi atenţia la pregătirile pentru călătorie, numai să nu se mai gândească la ce s-ar fi putut întâmpla cu tatăl ei. La prima lumină a zorilor va lua un taxi către Bain, oraşul cel mai apropiat, şi-apoi un autobuz către Perimetrul din Ancelstierre, unde se înălţa Zidul. Cu puţin noroc, va ajunge la destinaţie după-amiaza devreme… 27

Dincolo de aceste planuri însă, gândurile îi zburau către Abhorsen. Ce se întâmplase oare de rămăsese prizonier în Moarte? Şi ce speranţe erau ca ea să-l poată ajuta, presupunând că ajunge întreagă în Vechiul Regat?

28

CAPITOLUL DOI Perimetrul din Ancelstierre se întindea de la un ţărm la altul, paralel cu Zidul şi la mai puţin de un kilometru de acesta. Plasa de sârmă a gardului zăcea înfiptă în stâlpii ruginiţi de oţel ca nişte viermi traşi în ţeapă, un avanpost de apărare în spatele căruia se desfăşurau cazemate de beton şi o întreagă reţea de tranşee ce comunicau între ele. Multe dintre aceste puncte strategice erau menite să controleze atât perimetrul dinaintea, cât şi din spatele lor, aşa încât o cantitate aproape egală de sârmă ghimpată se întindea şi dincolo de tranşee, păzind partea din spate. De fapt şi de drept, în loc să ţină musafirii nepoftiţi din Vechiul Regat departe de Ancelstierre, Perimetrul folosea mai degrabă la a-i ţine pe oamenii de aici departe de Vechiul Regat. Orice spirit sau creatură destul de puternică să treacă Zidul putea deseori cu ajutorul magiei rămase să se transforme în soldat ori să devină invizibilă şi să colinde pe unde-i convenea, fără să se sinchisească defel de sârma ghimpată, gloanţe, grenade de mână sau mortiere – care oricum dădeau greş adeseori, mai cu seamă când vântul adia dinspre nord, din direcţia Vechiului Regat. Astfel, din cauza frecventei inutilităţi a tehnologiei pe care o aveau la dispoziţie, soldaţii garnizoanei din Ancelstierre purtau zale peste uniforma kaki, erau înarmaţi cu baionete de mult ieşite din uz, dar păstrate în teci bine întreţinute, iar coifurile erau prevăzute cu bare de protecţie la ceafă şi în dreptul nasului. La spate aveau scuturi, sau mai exact „paveze rotunde, mici, purtate exclusiv de garnizoana Perimetrului”, a căror culoare iniţială de un kaki intens dispăruse cu mult timp în urmă sub însemnele viu colorate, fie cele ale regimentului, fie pure invenţii personale. După câte se părea, camuflajul soldaţilor nu era o problemă. Aşteptând ca turiştii dinaintea ei să coboare pe uşa din 29

faţă, Sabriel privea plutonul de soldaţi tineri ce treceau în pas de marş pe lângă autobuz şi se întreba ce părere aveau ei despre ciudatele sarcini pe care trebuiau să le îndeplinească. Cei mai mulţi erau pesemne recruţi din sudul îndepărtat, unde nu era niciun Zid peste care magia să treacă cu uşurinţă, adâncind astfel breşele în ceea ce ei numeau realitate. Aici Sabriel simţea magia palpitând în posibilităţi neştiute, o simţea pândind de pretutindeni în atmosfera încărcată ca înainte de furtună. Dincolo de întinderea de sârmă ghimpată şi tranşee, Zidul nu avea nimic ieşit din comun, arătând ca orice alt vestigiu medieval. Un zid vechi de piatră cu creneluri, înalt de vreun metru douăzeci, care nu-ţi atrăgea atenţia cu nimic până în momentul când realizai că fusese păstrat într-o perfectă stare. Iar pentru cei care aveau ochi să vadă, pietrele erau înţesate cu simboluri ale Legământului, semne în continuă mişcare, învârtindu-se şi răsucindu-se, alunecând şi revenind în poziţia iniţială sub pojghiţa aspră a pietrei. Dovada definitorie a stranietăţii peisajului se afla însă dincolo de Zid. În Ancelstierre era răcoare şi cerul era senin şi însorit, în timp ce de cealaltă parte Sabriel zări fulgi de zăpadă scuturaţi din norii plumburii îngrămădiţi deasupra Zidului într-o linie perfect dreaptă, ca şi cum un zeu al văzduhului ar fi spintecat cerul în două cu un cuţit fermecat. Privind fulgii, Sabriel se felicită pentru almanahul pe care-l luase cu ea. Presa de tipar înalt imprimase cuvintele adânc în hârtia groasă, astfel încât adnotările scrise de mână tremurau nesigure printre rândurile îndesate. Ochii i se opriră asupra unor litere încâlcite scrise de o altă mână decât a tatălui său şi care explicau vremea la care trebuia să te aştepţi în cutare ţară la cutare anotimp. Pentru Ancelstierre scria „Toamnă, probabil vreme răcoroasă”. În dreptul Vechiului Regat se putea citi: „Iarnă. Foarte probabil să ningă. Se recomandă schiuri sau bocanci de iarnă”. 30

Plecă, în sfârşit, şi ultimul turist, nerăbdător să ajungă la turnul de observaţie. Cu toate că armata şi guvernul nu prea încurajau turiştii şi deşi nu găseai cazare pe o rază de zece kilometri, în fiecare zi un autobuz plin-ochi îşi deşerta vizitatorii, care aveau voie să admire Zidul dintr-un turn aflat mult în spatele liniilor Perimetrului. Însă până şi această concesie era deseori anulată, căci, ori de câte ori vântul adia dinspre nord, autobuzul se defecta ca prin minune la numai câţiva kilometri de turn şi turiştii se vedeau nevoiţi să-l împingă înapoi în Bain – unde pornea din prima la fel de misterios precum se oprise mai devreme. Autorităţile erau, de asemenea, ceva mai îngăduitoare cu puţinele persoane autorizate să călătorească din Ancelstierre către Vechiul Regat, după cum constată şi Sabriel îndată ce coborî anevoie scările autobuzului sub povara rucsacului, a schiurilor, beţelor şi săbiei, toate încăpăţânându-se parcă să n-o asculte. Imediat lângă staţie era o pancartă mare pe care scria: COMANDAMENTUL PERIMETRULUI GRUPUL DE NORD AL ARMATEI Ieşirea persoanelor neautorizate din Zona Perimetrului este strict interzisă. Oricine iese în afara Zonei Perimetrului va fi împuşcat fără foc de avertizare. Călătorii autorizaţi sunt rugaţi să se prezinte la sediul Comandamentului. ATENŢIE! CONTRAVENIENŢII NU VOR FI AVERTIZAŢI Sabriel citi anunţul cu interes şi simţi cum o cuprinde brusc o nerăbdare crescândă. Amintirile ei legate de Vechiul Regat erau învăluite în ceaţă, căci nu mai fusese acolo de când era mică, însă simţi cum magia Legământului ce-o înconjura se întrepătrunde cu misterul şi necunoscutul noii situaţii – avea senzaţia că o lume întreagă palpită dincolo de monotonia inertă a terenului asfaltat şi a panoului stacojiu. 31

O lume cu mult mai puţine interdicţii decât la Colegiul Wyverley. Curând însă tot acest avânt nestăpânit îi fu curmat de un gând ce o înspăimânta şi nu-i dădea pace deloc, de groaza că tatăl ei trecea prin cine ştie ce chinuri sau chiar că… era deja prea târziu. Săgeata de pe panou părea să arate către un teren asfaltat unde defilau trupele, încadrat cu pietre vopsite în alb şi câteva clădiri de lemn nu foarte arătoase. În afară de acestea nu se mai vedeau decât capetele tranşeelor de comunicaţie îngropate în pământ, care se întindeau în zigzag până la linia dublă de tranşee, cazemate şi fortificaţii ce flancau Zidul din faţă. Sabriel studie peisajul preţ de câteva minute, întreruptă de pata de culoare ce se contură nu departe în momentul în care câţiva soldaţi ieşiră grăbiţi dintr-o tranşee şi înaintară către gardul de sârmă. Puştile lor semănau mai degrabă cu nişte suliţe, şi ea se întrebă de ce oare Perimetrul era dotat cu echipamente moderne în condiţiile în care soldaţii aveau de-a face cu un oponent ceva mai medieval. Îşi aduse aminte apoi de o conversaţie cu tatăl său, când acesta îi povestise că Perimetrul fusese conceput undeva în sud, unde nimeni nu voia să recunoască că ar fi diferit de altele plasate în zone de graniţă controversate. Se zvonea că, în urmă cu aproximativ un secol, exista un Zid şi în Ancelstierre, mai mic de înălţime şi făcut din pământ bătătorit şi turbă, însă mai eficient decât cel rămas. La amintirea acelei conversaţii, Sabriel miji ochii şi desluşi un mic dâmb de pământ întărit în mijlocul pustietăţii de sârmă, ghicind că acela trebuia să fie locul unde se înălţase odinioară zidul dinspre sud. Uitându-se într-acolo cu mai multă atenţie, îşi dădu seama şi că stâlpii ce întrerupeau gardul de sârmă din loc în loc şi pe care ea îi luase drept posturi de pază nefuncţionale erau de fapt cu totul altceva – nişte construcţii înalte asemenea unor trunchiuri groase de copac curăţate de crengi. Îi păreau oarecum cunoscuţi, dar nu-şi putea aduce aminte exact de 32

unde. Îi privea căzută pe gânduri, când o voce cam abruptă se făcu auzită de undeva din dreapta, destul de aproape de urechea ei, făcând-o să tresară. — Ce faceţi aici, domnişoară? Nu aveţi voie să staţionaţi în zona asta. Înapoi la autobuz sau sus în turn, hai! Sabriel se întoarse rapid, moment în care schiurile îi alunecară într-o parte şi beţele în cealaltă, încadrându-i capul în formă de X. Vocea era a unui soldat destul de tânăr, dar cam plinuţ, a cărui mustaţă zbârlită îi trăda mai degrabă ambiţiile de a fi războinic decât să le confirme. Avea banderole aurite pe ambele braţe, însă nu purta cămaşa lungă de zale şi nici casca pe care Sabriel le văzuse la ceilalţi ofiţeri. Mirosea a cremă de ras şi a talc şi era atât de curat, de spilcuit şi de plin de el, încât Sabriel îl catalogă imediat drept unul dintre acei birocraţi devotaţi şi meticuloşi care acum se deghizase într-un soldat oarecare. — Sunt cetăţean al Vechiului Regat, răspunse ea calm privindu-l fix în ochii mici de mistreţ adânciţi în faţa îmbujorată, aşa cum învăţase de la domnişoara Prionte că trebuie să se poarte cu servitorii mărunţi, la cursul de societate din clasa a patra. — Actele! îi ceru atunci soldatul, după un scurt moment de ezitare. Permisul pentru Vechiul Regat. Sabriel îi aruncă un zâmbet de gheaţă (dobândit şi acesta tot la cursul domnişoarei Prionte) şi schiţă un gest ritual din vârful degetelor – simbolul dezvăluirii, al lucrurilor tainice care se arată, al revelării. În timp ce degetele ei desenau simbolul în aer, ea îl văzu cu ochii minţii, unindu-l cu hârtiile pe care le avea în buzunarul interior al tunicii de piele. Simbolul conturat cu degetele şi cel închipuit în minte deveniră unul, şi actele îi apărură în mână pe dată. Paşaportul de Ancelstierre, alături de un alt document mult mai rar, pe care Comandamentul Perimetrului îl elibera celor care aveau drumuri în ambele teritorii: un document tipărit la presă înaltă pe hârtie manufacturată, unde în locul pozei clasice se afla un portret al deţinătorului schiţat 33

de un artist şi în care amprentele degetelor de la mâini şi de la picioare erau în cerneală purpurie. Omul clipea des, fără să scoată niciun cuvânt. „Poate crede că vreau să-l fraieresc, îşi zise Sabriel când acesta îi luă din mână actele pe care i le întinsese. Sau poate că nici n-a observat. Pesemne că practica magiei Legământului este ceva la ordinea zilei aici, atât de aproape de Zid.” Bărbatul studie documentele cu atenţie, însă fără prea mare tragere de inimă. După felul în care îi tot pipăia şi răsfoia actele, Sabriel se convinse că nu putea să aibă o funcţie prea importantă. Era clar că nu mai văzuse niciun paşaport special până atunci. Pe ascuns, începu să se joace cu degetele, schiţând simbolul cu care putea înhăţa şi-apoi prinde orice lucru, ca să-i zboare hârtiile din mână şi să le aducă la loc în buzunar, înainte ca ochii lui curioşi să-şi dea seama ce s-a petrecut. Nu apucă însă să-şi ducă năzdrăvănia la bun sfârşit, că se simţi înconjurată de căldura însufleţită a magiei Legământului, auzind zăngănitul ritmat al ţintelor bocancilor pe beton. Ridicându-şi ochii din hârtii, privi în stânga şi-n dreapta, câteva şuviţe de păr mângâindu-i uşor fruntea în mişcarea iute a capului. Zeci de soldaţi ieşeau în pas alergător din cazemate şi tranşee, cu baionete în mâini şi puşti agăţate de umăr. Câţiva purtau nişte insigne care îi evidenţiau drept magi, după câte îşi dădu ea seama. Degetele lor desenau discret simboluri de pavăză şi apărare ce aveau s-o ţintuiască locului, legând-o de propria umbră. O magie destul de primitivă, însă foarte puternică. Instinctiv, mintea şi mâinile îi conturară la unison mai multe simboluri care aveau puterea să desfacă legătura magilor, dar chiar atunci schiurile îi alunecară iarăşi şi Sabriel reuşi să le prindă între braţ şi antebraţ, chircindu-se de durerea loviturii. În acest timp, unul dintre soldaţi o luă înaintea plutonului în pas alergător, stelele argintii de pe coiful său strălucind orbitor în lumina soarelui. — Opreşte-te! strigă el. Caporale, dă-te la o parte! 34

Surd la murmurul magiei şi fără să bage de seamă semnele criptice pe jumătate înfăptuite, caporalul îşi ridică privirea din documente şi rămase o secundă cu gura căscată, împietrit de teamă, după care dădu drumul paşapoartelor şi se trase înapoi împleticindu-se. Sabriel citi pe faţa lui ce înseamnă să foloseşti magia în Perimetru şi rămase nemişcată ca o stană de piatră, alungându-şi din minte simbolurile pe care nu mai apucase să le desăvârşească. Schiurile îi alunecau din ce în ce mai jos pe braţ, până când, la un moment dat, legăturile se prinseră una de cealaltă preţ de o secundă, pentru ca mai apoi să se desprindă şi să cadă la pământ cu un păcănit scurt. Soldaţii grăbiră pasul şi în câteva clipe se şi strânseseră de jur împrejur, cu săbiile îndreptate către gâtul ei. Zărind fâşiile lucioase cu tăişuri placate cu argint şi incrustaţiile nefinisate cu simboluri ale Legământului, Sabriel înţelese, în sfârşit, că aceste arme erau făcute să-i omoare pe cei ce mai muriseră deja, semănând foarte bine cu sabia ei, care le era însă vădit superioară. Bărbatul care pornise înaintea celorlalţi şi care ţipase la caporal – un ofiţer, după câte se părea – se aplecă şi ridică paşaportul, studiindu-l câteva momente şi întorcându-se apoi către Sabriel. O privi fix cu ochii săi de un albastru pal, şi ea avu ciudata senzaţie că mai văzuse undeva acel amestec de asprime şi compasiune, dar nu putu spune cu certitudine unde, până ce îşi aminti de ochii tatălui său. Abhorsen avea ochii căprui-închis, atât de închis încât uneori păreau de-a dreptul negri, însă expresia lor era identică. Ofiţerul închise paşaportul, îl vârî la curea şi-şi împinse apoi coiful pe ceafă cu două degete, dezvăluindu-şi fruntea pe care însemnul Legământului încă mai strălucea de la magia de apărare de mai devreme. Precaută, Sabriel îşi ridică mâna şi, pentru că omul nu se împotrivi, întinse două degete şi-i atinse semnul. Odată cu ea, ofiţerul îi puse şi el mâna pe frunte, şi-n acel moment Sabriel simţi că pluteşte 35

din nou în acel vârtej dezlănţuit de energie, că plonjează într-o galaxie stelară infinită, ai cărei aştri erau de fapt simboluri de Legământ care se împreunau într-un dans cosmic fără început şi fără sfârşit ce stăpânea şi reprezenta lumea în mişcările lui tainice. Nu ştia decât o parte infimă din simboluri, însă cunoştea însemnătatea dansului şi se simţea scăldată de puritatea magiei. — Un însemn neîntinat, spuse ofiţerul cu voce tare în timp ce amândoi îşi luară mâinile de pe semne. E curată, n-a fost trimisă de dincolo. Soldaţii bătură în retragere, vârându-şi săbiile înapoi în teacă şi fixând piedicile la puşti. Toţi se mişcară ca la un semn, mai puţin caporalul corpolent şi îmbujorat, care o studia încă, părând să nu fie convins de nevinovăţia fetei. — Spectacolul s-a încheiat, caporale! Gata! îi spuse ofiţerul cu o voce aspră şi o privire pe măsură. Du-te înapoi la biroul de încasări, şi să ştii de la mine că o să ai parte de lucruri şi mai stranii cât timp mai stai pe la noi! Fereşte-te de ele pe cât posibil şi-ai să supravieţuieşti! Aşadar… zise el apoi, scoţând documentele de la curea şi înapoindu-i-le lui Sabriel, dumneata eşti fata lui Abhorsen. Eu sunt colonelul Horyse, comandantul unei mici părţi a garnizoanei locale, o unitate pe care armata a botezat-o Cercetaşii de la Frontieră. E vorba de fapt despre un grup restrâns de localnici care au reuşit să câştige un însemn al Legământului şi să adune o brumă de cunoştinţe de magie. — Mă bucur să vă cunosc, domnule, răspunse Sabriel politicoasă aproape fără să-şi dea seama, dovadă că învăţăturile de la şcoală dădeau totuşi rod. „Un răspuns demn de o domnişoară educată”, îşi zise ea, simţindu-şi obrajii îmbujoraţi. — Asemenea, zise colonelul aplecându-şi uşor capul. Pot să iau eu schiurile? — Dacă sunteţi amabil, răspunse ea la fel de politicoasă. Colonelul ridică sprinten schiurile, legă cu grijă de ele beţele, strângând totodată şi legăturile care se desfăcuseră, şi apoi le luă pe toate pe sus, ţinându-le sub braţ. 36

— Aşadar, vrei să te duci în Vechiul Regat? o întrebă Horyse îndată ce-şi găsi echilibrul din cauza greutăţii schiurilor, arătând înspre panoul stacojiu din celălalt capăt. Va trebui să luăm legătura cu sediul central şi mai sunt şi ceva formalităţi de pus la punct, desigur… dar în principiu n-ar trebui să dureze prea mult. Vine cumva cineva să te ia? Poate chiar Abhorsen? Sabriel sesiză un uşor tremur în vocea lui atunci când pomeni numele lui Abhorsen, un lucru într-adevăr surprinzător la un om atât de stăpân pe sine. Uitându-se la el cu coada ochiului, observă că o studia, plimbându-şi privirea când la sabia de la brâu, când la banduliera cu clopoţei de la piept. Recunoscuse fără îndoială sabia lui Abhorsen şi sigur cunoştea şi semnificaţia fiecărui clopoţel. Nu mulţi aveau şansa să se întâlnească faţă în faţă cu un necromant, însă cei care reuşeau îşi aduceau aminte în primul rând de clopoţeii nelipsiţi. — L-aţi cunoscut pe tatăl meu? îl întrebă ea. Venea să mă viziteze la şcoală cam de două ori pe an. Presupun că nu avea pe unde să treacă decât pe aici. — Da, atunci l-am văzut, îi răspunse Horyse când ajunseră în dreptul zonei de inspecţie pe care trebuiau să o ocolească. Dar prima dată l-am întâlnit acum mai bine de douăzeci de ani, când am fost trimis să lucrez aici ca subaltern. Ciudate vremuri am mai trăit atunci – a fost o perioadă tare grea nu numai pentru mine, ci pentru toţi cei care lucram aici, în Perimetru. Se opri brusc cu un scârţâit scurt al bocancilor, şi ochii i se fixară din nou asupra clopoţeilor şi obrajilor ei albicioşi, care contrastau puternic cu părul negru-închis, la fel ca asfaltul pe care păşeau. — Şi tu eşti necromant, zise el plat, aşa că probabil n-o să-ţi fie greu să înţelegi ce am să-ţi spun. Punctul ăsta de frontieră a avut parte de mult prea multe lupte şi de prea mulţi morţi. Înainte ca idioţii ăia din sud să preia comanda centrală, punctul de frontieră era mutat din zece în zece ani până la următoarea poartă a Zidului. Acum vreo patruzeci 37

de ani însă s-a trezit un… birocrat mai cu moţ să interzică prin decret orice altă mutare, pe motiv că ar fi o risipă de bani publici. Acesta a rămas, aşadar, – şi va rămâne – singurul punct de frontieră. Nimănui nu pare să-i pese că peste câţiva ani o să avem de-a face cu un asemenea aflux de magie liberă amestecată cu Moarte de dincolo de Zid, încât nimeni şi nimic n-o să mai… — N-o să-şi mai găsească liniştea în Moarte, îl completă Sabriel calmă. — Întocmai. Când am ajuns eu aici, acum mulţi ani, pericolul începuse deja să fie resimţit. Cadavrele nu voiau să rămână în pământ, fie ele ale oamenilor noştri sau ale creaturilor din Vechiul Regat. Soldaţi care fuseseră omorâţi în ajun apăreau din senin a doua zi la inspecţie, tot felul de arătări răpuse încercând să treacă frontiera răsăreau de te miri unde, făcând şi mai multe stricăciuni decât când fuseseră în Viaţă. — Şi ce-aţi făcut? întrebă Sabriel. Ştia ea multe despre cum poţi să-i legi în Moarte pe cei răposaţi sau cum să-i omori astfel încât să nu se mai întoarcă, însă situaţia descrisă o depăşea chiar şi pe ea. Deocamdată nu-i urmărea nicio creatură a Morţii, căci Sabriel simţea întotdeauna instinctiv prezenţa în apropiere a interfeţei dintre Viaţă şi Moarte, şi, chiar dacă acum se afla într-un alt loc, la vreo şaizeci şi cinci de kilometri de Colegiul Wyverley, simţurile îi rămăseseră la fel de ascuţite. — Magii noştri au încercat din răsputeri să rezolve problema, dar nu existau simboluri clare de Legământ cu ajutorul cărora să… să-i omori, ci numai să le distrugi trupul, spiritul rămânându-le intact. Uneori, asta era de ajuns, alteori, din păcate, nu. Eram nevoiţi să facem rotaţii de trupe şi să trimitem soldaţii înapoi în Bain sau chiar mai departe ca să-şi refacă puterile şi să-şi revină din ceea ce Comandamentul Central numea accese trecătoare de nebunie sau isterie în masă. Pe vremea aceea nu eram încă mag, dar însoţeam mereu patrulele în Vechiul Regat şi începusem să mai prind câte ceva. La un moment dat îmi 38

aduc aminte că ne-am întâlnit cu un om care stătea lângă o Piatră de Legământ aflată pe culmea unui deal de unde puteai vedea atât Zidul, cât şi Perimetrul. Dat fiind că părea interesat de panoramă, ofiţerul-şef a fost de părere să-l luăm la întrebări şi chiar să-l omoram dacă s-ar fi dovedit că purta vreun însemn pervertit sau că e o creatură cu formă umană plămădită din forţe necurate. Dar nimic din toate astea nu s-a întâmplat, desigur, căci bărbatul era de fapt Abhorsen, care pornise către noi îndată ce auzise despre morţii care nu voiau să moară. L-am adus, aşadar, cu noi în Perimetru, unde s-a întâlnit cu generalul care comanda pe atunci garnizoana. Nu ştiu ce au discutat sau cum s-au înţeles, dar presupun că Abhorsen s-a învoit să lege morţii în Lumea de Dincolo în schimbul libertăţii de a trece dincoace de Zid oricând poftea şi al unor acte care să certifice că e cetăţean ancelstierrian. A obţinut documentele cerute îndată după aceea, asta e sigur. În orice caz, şi-a petrecut următoarele câteva luni sculptând acele flaute pe care le vezi fixate în sârma gardului… — A! exclamă Sabriel. Chiar mă întrebam ce-i cu flautele alea prin care suflă vântul… Asta explică, într-adevăr, multe. — Mă bucur că înţelegi, zise colonelul. Pentru mine au rămas un mister. Una la mână, nu scot niciun fel de sunet, indiferent cât de puternic e vântul. Apoi mai au încrustate şi simboluri, pe care nu le mai văzusem niciodată înainte ca tatăl tău să le cioplească şi nici că le-am mai văzut de atunci. Dar când, într-o seară, a început să le prindă în gard… morţii au dispărut unul câte unul şi nici n-au mai apărut alţii care să ne dea de furcă. Ajunseră în sfârşit în celălalt capăt al zonei de inspecţie, unde un alt panou stacojiu se înălţa lângă o tranşee de comunicaţie, anunţând: „Sediul Central al Garnizoanei Perimetrului. Sunaţi şi aşteptaţi santinela”. Un post telefonic şi o sonerie cu cordon erau perechea cel mai des întâlnită în Perimetru. Colonelul Horyse ridică receptorul, răsuci de mâner şi ascultă câteva secunde, după 39

care îl puse la loc în furcă. Încruntându-se, trase de cordonul soneriei de trei ori la rând, aşteptând nerăbdător. — În orice caz, continuă el în aşteptarea santinelei, nu ştiu ce-o fi cu flautele alea, dar ideea e că au dat rezultat, aşa că îi suntem profund îndatoraţi lui Abhorsen, şi faptul că eşti fiica lui te face musafir de onoare. — S-ar putea să nu mai fiţi la fel de bucuros de prezenţa mea aici când veţi afla ce veşti aduc, răspunse Sabriel aproape şoptit. Avu un scurt moment de şovăială, căci ori de câte ori venea vorba despre Abhorsen o podidea plânsul, dar îşi continuă repede ideea ca să spună odată ce-avea de spus. Motivul pentru care mă duc în Vechiul Regat, reluă ea, este… ca să-mi caut tatăl. S-a întâmplat ceva cu el, nu ştiu sigur ce anume. — Da… Speram să existe un alt motiv pentru care sabia lui e la tine, spuse Horyse. Mută schiurile la subraţul stâng ca să-şi elibereze mâna dreaptă, cu care salută cele două santinele care patrulau în pas alergător de-a lungul tranşeei de comunicaţie, bocănind pe traversele de lemn. — Mai rău, zise Sabriel trăgând adânc aer în piept ca să-şi mai potolească suspinele, cred că a rămas prizonier în Moarte… asta dacă nu cumva… dacă nu e mort deja. Asta înseamnă că legămintele lui se vor desface în curând. — Cum aşa, şi flautele? se arătă Horyse îngrijorat, sprijinind schiurile în pământ fără să-şi ducă salutul la capăt. Şi toţi morţii de-aici? — Flautele cântă un cântec pe care nu-l poţi auzi decât în Moarte, îi explică Sabriel, perpetuând Legământul lui Abhorsen. Însă cei legaţi în Tărâmul de Dincolo depind în mare măsură de el, şi flautele nu vor mai avea nicio putere dacă… dacă Abhorsen se află printre cei duşi. Nu vor mai putea să-i ţină încătuşaţi.

40

CAPITOLUL TREI — Nu sunt deloc îmbucurătoare veştile pe care mi le aduci, zise Horyse înmânându-i o ceaşcă de ceai. De mult n-am mai primit aşa veşti proaste. Sabriel stătea pe singurul scaun confortabil din adăpostul blindat al colonelului, care servea drept cabinet principal. Dar tu n-ai nicio vină, eşti doar mesagerul. — Bine măcar că sunt în Viaţă… şi că vin cu gânduri bune, zise Sabriel cu glas scăzut. Până atunci o preocupase numai grija pentru tatăl ei. În ultimele ore parcă ajunsese să-l cunoască mai bine, să înţeleagă că nu era numai părintele ei, ci şi o persoană importantă pentru multă lume. Felul în care şi-l amintea – stând comod în fotoliul din camera ei de studiu de la Colegiul Wyverley, povestind despre lecţiile ei, despre tehnologia din Ancelstierre, despre magie şi arta necromanţiei, reprezenta numai o latură a personalităţii sale, întocmai ca o pictură care nu poate surprinde decât o dimensiune a modelului. — Cam cât timp mai avem până să se desfacă Legământul? întrebă Horyse, întrerupându-i şirul gândurilor. Imaginea tatălui său întinzându-se după ceaşca de ceai se risipi cât ai clipi, alungată de fierbinţeala licorii pe care o avea în faţă şi care dăduse pe afară, prelingându-se pe emailul încălzit şi arzându-i degetele. — Ah… scuzaţi-mă, bâigui ea. Eram cu gândul în altă parte. Cât timp până ce? — Morţii legaţi prin Legământ, repetă colonelul răbdător. Cât mai durează până vraja se destramă, şi morţii vor fi de capul lor? Sabriel rememoră învăţăturile lui Abhorsen şi-şi aduse aminte şi de vechiul catastif pe care-l studiase în fiecare 41

vacanţă, ajungând să-l ştie pe dinafară. Se numea Cartea morţilor şi în el erau fragmente care şi acum o făceau să tremure de frică. La prima vedere, părea destul de inofensiv, o culegere groasă legată în piele verde cu încuietori de argint înnegrite de vreme. Dar, dacă te uitai mai atent, atât pielea copertelor, cât şi încuietorile aveau gravate o sumedenie de însemne magice reprezentând oprirea şi orbirea, închiderea şi încătuşarea. Numai un necromant experimentat o putea deschide… şi doar un mag nepângărit o putea închide. Tatăl ei aducea cartea la fiecare vizită, dar de fiecare dată o lua înapoi la plecare. — Depinde, răspunse Sabriel încetişor, străduindu-se să dea un răspuns cât se poate de obiectiv. Încercă să-şi amintească paginile în care citise despre flautele sculptate din lemn, capitolele referitoare la muzică şi la felul în care sunetul ei îi ţine pe morţi prizonieri în Moarte… Dacă tata… dacă Abhorsen este într-adevăr mort… atunci flautele vor crăpa la următoarea lună plină. Dacă e ţinut înaintea celei de-a Noua Porţi, Legământul va continua până la luna plină după ce trece dincolo de poartă sau până când un spirit extrem de puternic va desface legăturile slăbite. — Deci luna ne va spune tot ce vrem să ştim, sublinie Horyse. Mai avem vreo două săptămâni până la luna plină. — Aş putea să-i leg eu din nou în Moarte, zise Sabriel rezervată. N-am mai încercat asta niciodată cu aşa un număr mare, dar ideea e că ştiu ce trebuie făcut. Doar că… dacă tata nu e dincolo de a Noua Poartă, trebuie să-l ajut cât mai repede cu putinţă. Dar înainte de asta va trebui să mă duc la casa lui din Vechiul Regat ca să iau nişte lucruri… şi să verific ceva. — Cam cât de departe e casa asta faţă de Zid? o întrebă colonelul, părând că-şi face nişte socoteli în minte. — Nu ştiu. — Păi, cum aşa? — Pur şi simplu nu ştiu. N-am mai fost acolo de când aveam patru ani. Presupun că e secret, tata avea destul de mulţi duşmani, şi nu numai din rândul morţilor. Mai erau 42

tot felul de necromanţi mărunţi, vraci de magie liberă, vrăjitoare… — După câte văd, nu te deranjează prea tare faptul că nu ştii încotro te îndrepţi, o întrerupse sec colonelul. Pentru prima dată în vocea lui se strecurase o urmă de îndoială, ba poate chiar de grijă părintească, ca şi cum tinereţea ei ar fi subminat într-un fel respectul ce i se cuvenea în calitate de mag al Legământului şi necromant. — Tata mi-a arătat cum să chem o călăuză care să mă îndrume la nevoie, răspunse ea detaşată. Tot ce ştiu este că se ajunge acolo în mai puţin de patru zile de mers. Răspunsul păru să-l mulţumească, cel puţin pentru moment. Dădu din cap şi se ridică de pe scaun cu grijă, adus uşor de spate ca să nu dea cu capul de grinzile vizibile din tavan. Se duse către un dulăpior de fier mâncat de rugină din pricina noroiului ce mustea între scândurile palide ale placajului şi se opinti în el cu toată puterea până îl deschise, scoţând dinăuntru o hartă reprodusă la şapirograf pe care o întinse pe masă. — Până să-l cunoaştem pe tatăl tău, nimeni din Perimetru nu mai văzuse o hartă originală a Vechiului Regat. El însă avea una, dar era singurul care putea desluşi ceva pe ea – pentru mine nu era decât o simplă bucată de piele întoarsă. „Nu e nevoie decât de puţină magie ca s-o poţi citi”, aşa spunea el, dar din moment ce nu ne putea învăţa cum să facem, pesemne că nu era tocmai un fleac… În fine, harta asta e o copie a celei mai recente versiuni alcătuite de patrula noastră, aşa că, din păcate, nu acoperă decât o porţiune de vreo şaptesprezece kilometri dincolo de frontieră. Avem ordin strict de la garnizoană să nu ne avântăm mai departe, căci patrulele care au făcut-o nu prea s-au mai întors… Poate că soldaţii dezertează pur şi simplu, sau poate… Nu-şi termină fraza, dar tonul său lăsa să se înţeleagă că soldaţilor li se întâmplă lucruri mult mai grave, despre care Sabriel nu găsi de cuviinţă să-l întrebe. Privind bucata pe care era reprezentată mica porţiune din Vechiul Regat, simţi 43

iarăşi cum o apucă nerăbdarea. — De regulă ieşim pe aici, pe vechiul drum dinspre nord, îi explică Horyse plimbându-şi degetele de-a lungul liniei întrerupte; bătăturile aspre lăsate de mânerul săbiei pe degetele lui zgâriau suprafaţa lucioasă ca o bucată de şmirghel pe lemn. Apoi patrulele o iau puţin înapoi, către est sau sud-vest, până ajung în dreptul Zidului, de-a lungul căruia mărşăluiesc până la poarta de frontieră. — Simbolul ăsta ce reprezintă? întrebă Sabriel arătându-i pătratul haşurat cu negru deasupra unuia dintre dealurile mai îndepărtate. — Este o Piatră de Legământ, îi răspunse colonelul. Sau, mă rog, ce-a mai rămas din ea. Acum o lună-două am găsit-o spintecată în două, ca şi cum ar fi fost trăsnită. Patrulele au numit-o Piscul Despicat, şi de atunci se feresc de ea pe cât posibil. Denumirea ei adevărată este Colina Barhedrinului, de la numele satului pe care piatra îl veghea odinioară. Asta, oricum, înainte să vin eu aici. Dacă satul mai există, trebuie să fie undeva mai către nord, unde patrulele nu pot pătrunde. Până acum n-am întâlnit niciun locuitor care să fi venit către sud, înspre pisc. Adevărul e că n-am auzit decât de foarte puţini oameni care locuiesc prin părţile astea… Cu mult timp în urmă, Jurnalul garnizoanei arăta în mod explicit că există o interacţiune semnificativă cu locuitorii Vechiului Regat – fermieri, neguţători, călători, şi mulţi alţii – însă în ultima sută de ani legăturile s-au împuţinat simţitor, ajungând aproape inexistente în decursul ultimilor douăzeci de ani. Mare minune dacă mai întâlneşti doi sau trei oameni pe an acum, şi mă refer la oameni aşa, ca noi, în carne şi oase, nu la morţi sau creaturi necurate ori însufleţite de magie liberă. — Nu înţeleg, murmură Sabriel. Tata vorbea adesea de sate întregi şi orăşele… chiar şi de oraşe mai mari. Pe câteva mi le amintesc de pe vremea când eram mică, însă nu foarte clar, din păcate. — Cu siguranţă că ele există undeva mai în inima regatului, zise colonelul. Arhivele menţionează câteva nume 44

de oraşe mici şi mai mari. Ştim că oamenii de acolo numesc zona din apropierea Zidului „Graniţa” şi nu cred că o fac cu prea mult entuziasm. Sabriel nu răspunse, aplecându-se deasupra hărţii cu gândul la călătoria ce-o aştepta. Piscul Despicat putea fi un reper folositor. Era la mai puţin de douăzeci de kilometri distanţă, aşa că, dacă pleca suficient de devreme şi dacă nu ningea prea tare dincolo de Zid, ar fi putut ajunge acolo cu schiurile înainte de căderea nopţii. Faptul că Piatra de Legământ fusese despicată nu era un semn bun, dar cel puţin zona era marcată, ceea ce ar fi ajutat-o să parcurgă mai uşor drumul către Tărâmul de Dincolo. Sabriel simţi un fior de gheaţă pe şira spinării gândindu-se cine mai putea folosi un astfel de portal, şi zvâcnitura îi trecu prin braţe direct în degete, care începură să-i tremure spasmodic pe hartă. Îşi ridică brusc privirea şi văzu ochii colonelului fixându-i mâinile lungi şi albicioase sub care harta încă mai fâşâia din cauza tremurului ei necontrolat, pe care reuşi într-un sfârşit să şi-l înfrângă. — Am o fiică aproape de vârsta ta, spuse el încet. Stă în Corvere cu soţia mea. N-aş lăsa-o să se ducă singură în Vechiul Regat pentru nimic în lume. Sabriel îl ţintui atunci cu privirea, şi colonelul băgă de seamă că ochii ei nu mai aveau acea expresie jucăuşă şi nesigură atât de specifică adolescenţilor. — Am doar optsprezece ani, dar nu şi pe dinăuntru, spuse ea solemn lipindu-şi mâna de piept cu un gest studiat. Cu toate astea, am pătruns Moartea pentru prima dată la doar doisprezece ani, iar la paisprezece a trebuit să înfrunt un spirit ce sălăşluia după a Cincea Poartă, pe care l-am trimis dincolo de a Noua. Când aveam şaisprezece am urmărit un mordicant care se apropiase de şcoală mai mult decât trebuia şi l-am pus pe fugă… Era slăbit, într-adevăr, dar oricum… Iar acum un an am terminat de citit Cartea morţilor, aşa că n-am cum să mă mai simt tânără. — Îmi pare rău pentru tine, zise colonelul, după care 45

adăugă repede ca şi cum l-ar fi luat gura pe dinainte: Vreau să spun că-mi pare rău că nu te mai poţi bucura de toate prostioarele copilăreşti de care are parte fiică-mea, de relaxarea şi lipsa de griji ce însoţesc tinereţea fiecăruia dintre noi. Însă poate că e mai bine aşa, căci numai cu hotărâre şi tărie de caracter poţi răzbate în călătoria care te aşteaptă. Ai ales o cale greu de urmat. — „Drumeţul oare îşi alege calea sau calea îl alege pe el?” cită Sabriel din învăţăturile Legământului, vorbele pline de înţelesuri ascunse rostogolindu-i-se pe limbă asemenea unei mirodenii rare a cărei aromă îţi rămâne în gură mult timp după ce ai gustat-o. Cuvintele erau de fapt dedicaţia de pe prima pagină a almanahului şi aceeaşi întrebare era tipărită şi pe ultima foaie a Cărţii morţilor, fără nimic altceva drept încheiere. — Da, am mai auzit vorbele astea, remarcă Horyse. Ce înseamnă, mai exact? — Nu ştiu, răspunse Sabriel. — Oricum, au un efect foarte puternic atunci când le auzi, adăugă colonelul pe un ton scăzut, după care înghiţi în sec cu gura întredeschisă, ca şi când gustul însemnelor de Legământ mai dăinuia încă în aer. Din gura mea n-ar fi ieşit la fel. Ar fi fost nişte simple cuvinte pronunţate cu voce tare, atâta tot. — Nici eu nu-mi pot explica, mărturisi ea ridicând din umeri şi încercând să zâmbească. Dar mai ştiu şi alte învăţăminte care sunt mult mai potrivite pentru situaţia de faţă, cum ar fi: „Călătorule, lumina dimineţii să-ţi fie călăuză, căci noaptea e înşelătoare şi ursuză”. Tocmai de aceea trebuie să plec. Horyse zâmbi la auzul vechii poveţe, atât de dragă bunicilor şi bătrânelor doici, însă surâsul îi era stingher şi forţat. Îşi plecă privirea în pământ, şi fata înţelese atunci că se gândea să n-o lase să treacă dincolo de Zid. După câteva secunde, colonelul pufni – oftatul unui om care se vede nevoit să ia o anumită decizie din lipsă de alternative. — Actele sunt în ordine, spuse el fixând-o din nou cu ochi 46

pătrunzători. La urma urmei, eşti fiica lui Abhorsen şi n-am altă soluţie decât să te las să treci, dar nu pot să scap de sentimentul că te trimit în ghearele unei teribile primejdii. Nu pot nici măcar să-ţi dau o patrulă să te însoţească, dat fiind că avem deja cinci în misiune. — Nici nu m-am aşteptat să merg însoţită, zise Sabriel. Bănuise de la început că va trebui să se descurce singură, dar asta n-o împiedică să nu fie puţin dezamăgită. Ar fi fost mult mai liniştită să se ştie protejată de un grup de soldaţi. Dincolo de entuziasmul dinaintea călătoriei se ascundea teama de a traversa de una singură un teritoriu străin şi plin de primejdii, chiar dacă era vorba despre ţara ei natală. În curând, frica avea să pună întru totul stăpânire pe ea. Nu trecuse însă nicio clipă fără să se gândească la tatăl ei aflat în necaz, prizonier stingher în apele îngheţate ale Morţii… — Prea bine, zise Horyse într-un sfârşit. Sergent! Un cap vârât într-o cască apăru deodată de după uşă răspunzând prompt apelului, şi abia atunci Sabriel îşi dădu seama că în tot acest timp doi soldaţi stătuseră de pază la intrarea în adăpost, pe treptele care urcau către tranşeea de comunicaţie. Se întreba dacă auziseră cumva conversaţia. — Pregătiţi un echipaj de escortă, ordonă Horyse. Pentru o singură persoană. Domnişoara Abhorsen, aici de faţă. A, şi sergent… dacă aud cumva că dumneata ori Rahise aţi scăpat vreo vorbuliţă – fie şi în somn – în legătură cu ce s-a discutat azi aici, o să săpaţi la gropi până vă vine rău! S-a-nţeles? — Să trăiţi! urlă piţigăiat soldatul, urmat de consimţământul sărmanului de Rahise, care, după câte îşi dădu seama Sabriel, era pe jumătate adormit. — După dumneata, te rog, zise Horyse făcându-i semn către uşă. Pot să-ţi duc eu iarăşi schiurile? Armata nu risca niciodată când venea vorba de trecerea Zidului. Colonelul Horyse plecase înainte împreună cu doisprezece soldaţi înarmaţi cu săbii, iar Sabriel ajunse în urma lor în faţa porţii de frontieră, stând singură sub 47

arcada masivă, în timp ce câţiva arcaşi o flancau din spate, unii în picioare, alţii îngenuncheaţi, dispuşi în semicerc în jurul porţii. La vreo nouăzeci de metri în spatele ei, dincolo de culoarul mărginit de-o parte şi de alta de gardul de sârmă ghimpată în zigzag, doi ofiţeri scrutau împrejurimile de la posturile lor, cu mâinile încleştate pe automate – deşi Sabriel observase că-şi scoseseră şi baionetele, pe care le înfipseseră la îndemână în sacii cu nisip, gata să le folosească în caz de nevoie. Asta arăta cât de puţină bază puneau în performantele lor arme de distrugere cu un randament de patruzeci şi cinci de gloanţe pe minut şi răcire automată. Poarta de frontieră nu era propriu-zis o poartă, căci pe laturile groase ale arcadei nu mai rămăseseră decât balamalele ruginite, care se bălăngăneau dintr-o parte într-alta ca nişte braţe metalice deasupra aşchiilor şi bucăţilor de stejar împrăştiate pe jos asemenea unor dinţi desprinşi dintr-un maxilar sfârtecat. Nu existau decât două posibilităţi: ori poarta fusese distrusă de vreo bombă cu tehnologie modernă, ori cine ştie ce forţă magică îşi băgase coada. Ningea domol dincolo de Zid şi rafalele ocazionale mai azvârleau câte un fulg, doi în Ancelstierre, unde pământul ceva mai cald dinspre miazăzi îi topea într-o clipită. Unul îi poposi în păr şi Sabriel îl atinse uşor până ce acesta se topi şi-i alunecă pe faţă, până-n gură. Picătura rece o mai învioră niţel şi, deşi n-avea un gust aparte faţă de alţi fulgi pe care-i înghiţise, marca totuşi primul ei contact cu Vechiul Regat, după o perioadă de treisprezece ani. Îşi aduse aminte că atunci când tatăl ei venise cu ea în braţe către sud, în Ancelstierre, ningea la fel ca acum. Tresări la auzul unui fluierat şi zări o siluetă apărând din nămeţi, urmată apoi de încă douăsprezece, care se aranjară în două linii oblice dinspre poartă către afară, toţi cu spatele la Sabriel şi cu săbiile scoase din teacă, aşa încât lumina zăpezii se reflecta jucăuşă pe tăişurile lucioase. Numai 48

Horyse rămăsese cu faţa la ea, aşteptând-o. Înaintă şovăind printre rămăşiţele porţii, cu schiurile pe umăr, trecând de la pământul uscat la stratul des de zăpadă de dincolo de arcadă, de la lumina vioaie a soarelui tomnatic la luminiscenţa palidă a iernii, păşind din trecut spre viitor. Pietrele de pe ambele laturi ale Zidului şi de deasupra capului păreau să-i spună o poveste de mult uitată, care-i aducea aminte de căminul de odinioară; erau scăldate în mii de pârâiaşe cu însemne ale Legământului, care mângâiau pereţii asemenea şiroaielor de ploaie pe ţărâna udă. — Bine-ai venit în Vechiul Regat, îi ură Horyse fără s-o privească, căci ochii îi erau aţintiţi asupra însemnelor care se preumblau pe Zid. Sabriel ieşi din umbra porţii şi-şi trase cozorocul şepcii pe frunte, ca să-şi protejeze ochii de lumina zăpezii. — Îţi doresc mult succes în misiunea ta, Sabriel! continuă Horyse coborându-şi privirea către ea. Sper… sper ca în curând să ne revedem, împreună cu tatăl tău. O salută, după care se întoarse solemn la stânga şi o ocoli în pas de marş, dispărând dincolo de poartă. Oamenii lui rupseră rândurile şi-l urmară în tăcere. În timp ce o depăşeau mărşăluind, Sabriel se aplecă şi lăsă jos schiurile, plimbându-le înainte şi-napoi în zăpadă, după care îşi fixă bocancii în legături. Ningea binişor, dar fulgii nu erau foarte deşi, aşa că stratul de zăpadă era destul de subţirel şi deloc uniform. Vechiul drum dinspre nord se desluşea încă foarte bine, căci, din fericire, toată zăpada se adunase în şanţurile de pe margine. Îşi zise atunci că dacă o ia pe acolo ar putea străbate o bucată bună de drum în timp util. Deşi avea senzaţia că e mult mai târziu în Vechiul Regat decât în Ancelstierre – cu câteva ore parcă –, spera să ajungă la Piscul Despicat înainte să se întunece. Cu beţele în mână se asigură că sabia tatălui său stă bine în teacă şi că toţi clopoţeii erau la locul lor, agăţaţi cum se cuvine de curea. Se gândi să facă iute o vrajă ca să se mai 49

încălzească, dar pe urmă se răzgândi. În faţă, drumul urca uşor, aşa că nu era tocmai simplu să treacă urcuşul pe schiuri. Odată pornită, se va încălzi mai mult ca sigur în bluza de lână lucrată de mână, vestonul de piele de deasupra şi pantalonii de schi cu căptuşeală dublă. Cu o mişcare de cunoscător împinse un picior înainte, întinzând simultan braţul opus sprijinit în băţ, şi-şi luă avânt exact în clipa când trecu pe lângă ea şi ultimul soldat, făcându-se nevăzut dincolo de umbra porţii. Acesta zâmbi forţat când ajunse în dreptul ei, dar Sabriel nu băgă de seamă, căci era mult prea concentrată să-şi sincronizeze mişcările braţelor şi ale picioarelor. În câteva minute porni la drum cu avânt, zburând aproape pe deasupra nămeţilor, silueta ei măruntă profilându-se ca o pată de culoare pe fundalul imaculat.

50

CAPITOLUL PATRU Sabriel dădu peste primul soldat mort după doisprezece kilometri de mers, în ultimele ore ale după-amiezii cenuşii. Crezuse că dealul pe care tocmai îl urcase e Piscul Despicat, dar acesta se afla cam la doi kilometri şi ceva înspre nord. Zăbovi câteva clipe să-i privească coama stâncoasă ridicându-se golaşă în mijlocul întinderii albe, cu vârful învăluit într-un nor străveziu ce scutura la răstimpuri o perdea deasă de zăpadă sau lapoviţă peste împrejurimi. Dacă nu se oprea, probabil că nici n-ar fi observat mâna ţeapănă şi îngheţată care se iţea dintr-un morman de zăpadă de cealaltă parte a drumului. De cum o zări îşi concentră întreaga atenţie asupra ei şi simţi dintr-odată fiorul familiar al Morţii. Traversă poteca fără să-şi dea jos schiurile, care bocăniră spart pe pietriş, îngenunche lângă troianul de zăpadă şi începu să dea nămeţii la o parte. Mortul era un tânăr în uniforma standard din serj kaki a armatei din Ancelstierre, peste care avea nelipsita cămaşă de zale. Avea părul bălai şi ochii albaştri spre gri, iar expresia senină de pe faţă îi dădu de înţeles că fusese luat prin surprindere. Îi atinse fruntea cu un deget, apoi îi închise ochii încremeniţi şi goi şi-şi lipi două degete de gura lui întredeschisă. Murise de douăsprezece zile, deşi nu se zărea nicio urmă de rană sau de alte lovituri care să-i fi cauzat moartea. Ca să afle mai multe ar fi trebuit să-l urmeze în Moarte, căci chiar şi după douăsprezece zile era puţin probabil să fi trecut de cea de-a Patra Poartă. Cu toate astea, Sabriel se ferea să pătrundă în Tărâmul de Dincolo prea des, şi n-o făcea decât atunci când nu avea încotro. Indiferent cine sau ce îl ţinea acolo pe tatăl său – sau poate chiar îl omorâse – cu siguranţă că stătea la pândă şi de-abia aştepta s-o prindă la strâmtoare. Până şi 51

tânărul acesta putea fi o astfel de capcană. Stăpânindu-şi cu greu curiozitatea, Sabriel îi descleştă degetele înţepenite pe mânerul săbiei – semn că totuşi soldatul nu fusese luat întru totul prin surprindere – şi-i împreună cu grijă mâinile pe piept. Se ridică apoi în picioare şi schiţă deasupra trupului simbolurile pentru foc, curăţire, pace şi somn, rostind totodată cuvintele aferente. Era o litanie cunoscută de toţi magii şi care îşi făcu efectul imediat. Un tăciune aprins apăru pe dată între braţele încrucişate ale mortului, preschimbându-se apoi în mii de flăcărui prelungi care se uniră ca la un semn, învăluindu-i trupul într-un foc mistuitor. Câteva secunde mai târziu, focul se stinse dintr-odată, lăsând în urmă o mână de cenuşă împrăştiată peste cămaşa de zale înnegrite. Sabriel scoase sabia din grămăjoara de scrum şi o înfipse în pământ. Lama străpunse cu uşurinţă lutul moale, rămânând dreaptă lângă pumnul de cenuşă peste care umbra cădea în formă de cruce. O licărire neaşteptată în zăpadă o nedumeri la început, dar pe urmă îşi aduse aminte că tânărul soldat ar fi trebuit să aibă şi un disc sau o plăcuţă de identificare. Străduindu-se să nu-şi piardă echilibrul, se aplecă şi prinse lanţul cu un deget, ridicându-l ca să poată citi numele. Atât lanţul, cât şi discul erau însă fabricate în Ancelstierre, neputând astfel să reziste focului magic. Discul se făcu scrum înainte ca Sabriel să-l ridice în dreptul ochilor, iar lanţul se desprinse za cu za, alunecându-i printre degete ca nişte monede minuscule. — Poate c-o să te recunoască după sabie, zise Sabriel, şi vocea ei răsună straniu în liniştea mormântală dimprejur, învăluind fiecare cuvânt într-un abur umed şi albicios. Du-te liniştit şi fără regrete, adăugă ea. Nu te uita înapoi. Îşi urmă apoi propriul sfat şi-şi văzu de drum. În curând o cuprinse neliniştea, de data asta mult mai intensă şi mai reală, aşa că înainta încet, cu ochii în patru. Toată lumea o avertizase că Vechiul Regat e extrem de periculos, şi mai cu seamă zona de graniţă, însă toate aceste sfaturi şi adevărul 52

din spatele lor păleau întru câtva în faţa amintirilor fericite din copilărie, petrecută împreună cu tatăl ei şi cu ceata Călătorilor. De-abia acum realiza pe de-a-ntregul adevărata dimensiune a primejdiei… După mai puţin de un kilometru încetini ritmul şi se opri să mai arunce o privire către Piscul Despicat; raza de soare ce străpungea norii plumburii îmbrăca râpele de granit în nuanţe roşii-aurii. Sabriel se afla într-un con de umbră, şi de aceea colina însorită i se părea o destinaţie atractivă. Între timp începuse să ningă din nou şi doi fulgi de nea îi poposiră pe frunte, topindu-se în două firicele care îi inundară ochii. Sabriel clipi repetat şi firicelele firave o porniră mâi departe, lăsându-i pe obraji dâre ca de lacrimi. Cu privirea încă înceţoşată zări o pasăre de pradă – un vultur sau un uliu – înălţându-se dintre văi şi plutind lin, urmărind atent o ţintă precisă tupilată în zăpadă, probabil un şoarece de câmp sau vreo altă rozătoare. Brusc, pasărea se repezi către fundul văii ca o piatră azvârlită de pe culmi, şi după câteva secunde Sabriel simţi cum Viaţa micii vietăţi piere într-o clipită. În acelaşi timp, simţi o străfulgerare şi mai puternică, aşa cum i se întâmpla întotdeauna în preajma trupurilor lipsite de Viaţă. Undeva, nu departe de locul unde vulturul îşi devora prada, erau mai mulţi morţi. O trecu un fior rece, dar se uită iarăşi la dealul din depărtare. Conform hărţii lui Horyse, cărarea către Piscul Despicat trecea printr-o albie strâmtă şi adâncă dintre două maluri abrupte, şi Sabriel o identifică destul de repede, însă morţii pe care-i simţise erau în aceeaşi direcţie. Orice sau oricine le venise de hac putea fi încă pe-acolo. Malurile erau scăldate în lumina palidă a soarelui, umbrită din când în când de norii bătuţi de vânt, şi fata îşi dădu seama că nu mai era decât o oră sau două până la lăsarea serii. Pierduse timp preţios încercând să-i elibereze spiritul tânărului soldat, şi acum nu mai avea de ales, trebuia să se grăbească dacă voia să ajungă la Piscul Despicat înainte de căderea întunericului. 53

Mai zăbovi câteva clipe gândindu-se la ce o aştepta, după care hotărî să meargă ceva mai încet ca să fie mai atentă la drum. Înfipse beţele în zăpadă şi-şi desfăcu legăturile de la schiuri, prinzându-le apoi pe toate de-a curmezişul rucsacului. Avu grijă să le strângă bine, ca nu cumva să se repete episodul de dimineaţă din zona de instrucţie, când îi alunecaseră şi-o întrerupseseră la jumătatea vrăjii. Deşi nu erau decât câteva ore de atunci, i se părea că trecuseră săptămâni întregi sau chiar ani. Cu rucsacul în spinare o luă la picior pe mijlocul drumului, ferindu-se de şanţurile de pe margine. Oricum, trebuia s-o apuce în curând pe o altă potecă, însă pantele abrupte şi stâncoase către culmile piscului nu păreau acoperite de zăpadă. Drept ultimă precauţie, trase sabia lui Abhorsen din teacă, după care o băgă la loc, lăsând tăişul cam trei centimetri afară, ca s-o poată scoate repede şi uşor în caz de nevoie. Se aşteptase să găsească leşurile în mijlocul drumului sau cel puţin aproape de margine, dar acestea se aflau mult mai departe. Erau o puzderie de urme de bocanci în zăpada bătătorită, începând din drum şi până la poteca spre pisc. Cărarea străbătea, într-adevăr, o vale mărginită de două faleze înalte, în paralel cu albia unui pârâu ce-şi avea izvoarele în amonte şi cu care se intersecta din când în când prin nişte trunchiuri de copac sau bolovani înşiraţi de-a latul apei pentru ca drumeţii să nu se ude la picioare. Cam pe la jumătatea drumului, într-un punct unde malurile abrupte aproape că se uneau, pârâul îşi săpase o nişă îngustă lată cam de patru metri şi adâncă de nouă. Aici, călătorii fuseseră nevoiţi să construiască un pod paralel cu apa, căci de-a latul ar fi fost practic imposibil. În acest loc îi găsi Sabriel pe ceilalţi soldaţi ai patrulei, zăcând fără vlagă pe podul din lemn de măslin sub care apa susura la adăpostul peretelui roşiatic de piatră în formă de arcadă. Erau şapte la număr, înşiraţi pe toată lungimea podului. Spre deosebire de primul, era clar cum îşi găsiseră 54

ei sfârşitul: fuseseră pur şi simplu spintecaţi, iar când Sabriel se apropie observă că erau şi decapitaţi. Mai rău, orice… sau oricine îi omorâse le luase capetele drept trofeu – semn sigur că spiritele lor aveau să se întoarcă. Sabia alunecă uşor din teacă. Cu mâna dreaptă încleştată pe mâner, Sabriel ocoli iute primul trup şi păşi pe pod. Pârâul prinsese gheaţă pe alocuri şi, deşi era domol şi foarte puţin adânc, era clar că soldaţii îşi căutaseră adăpost în apele sale. Apele curgătoare erau întotdeauna o bună pavăză împotriva creaturilor magiei libere, însă pârâiaşul acela amărât n-ar fi putut să-i ţină piept nici măcar unui mort mai neînsemnat. Primăvara, când zăpada de pe munte se topea, nivelul creştea atât de mult, încât podul era înghiţit cu totul de apele repezi, care le treceau drumeţilor peste genunchi. Dacă ar fi avut noroc de anotimp, poate că ar fi supravieţuit, sărmanii. Sabriel oftă scurt, gândindu-se cât de repede vine Moartea câteodată, mai cu seamă pentru aceşti şapte soldaţi. Acum erau vii, şi-n secunda următoare căzuseră răpuşi la pământ, în ciuda tuturor eforturilor şi a faptului că nu-şi pierduseră speranţa nici măcar în ultimul moment. Sabriel fu cât pe ce să cedeze ispitei oricărui necromant, să tragă o mână din teancul de cărţi pe care natura i-l oferea, să le amestece bine şi-apoi să le împartă din nou, căci îi stătea în putere să-i aducă iarăşi la Viaţă pe acei tineri, să-i facă să trăiască din nou, să râdă din nou, să iubească… În lipsa capetelor, însă, nu putea decât să-i aducă înapoi ca „ajutoare”, un termen înjositor folosit de necromanţii magiei libere pentru a-şi denumi slugile servile, spirite reînviate ale morţilor, care nu mai păstrau aproape nimic din conştiinţa lor anterioară, supunându-se întru totul noilor stăpâni. Fie că erau pur şi simplu nişte cadavre însufleţite ori că luau forma mai avansată a ajutoarelor-spirit – atunci când numai sufletul era trezit la Viaţă – erau nişte servitori ascultători şi utili. Sabriel se încruntă gândindu-se la ajutoarele-spirit. Orice necromant cât de cât priceput ar fi fost în stare să dea 55

naştere unor asemenea slugi din capetele celor morţi de curând. La fel, neavându-le, Sabriel nu putea să oficieze ritualurile de trecere şi să le elibereze sufletele. Tot ce putea face era să trateze măcar trupurile lor cum se cuvine, curăţând astfel şi podul ca să poată trece apoi mai lesne. Amurgul se apropia cu paşi repezi şi în tunelul stâncos se întunecase deja de-a binelea, însă Sabriel hotărî să ignore vocea conştiinţei care-i şoptea întruna să-i lase în plata Domnului şi să iasă odată la lumină, sus pe culme. Întunericul se lăsase deja peste vale până să apuce să-şi termine treaba. Târâse afară, pe rând, toate trupurile, aşezându-le la câţiva metri mai încolo pe cărare, aliniate unul lângă altul cu săbiile înfipte în dreptul gâtlejurilor retezate. Negura era atât de deasă, încât fu nevoită să apeleze la magie ca să mai aprindă puţin noaptea, şi îndată o stea aurie îi licări deasupra capului, plutind palidă şi uşoară şi luminându-i calea înainte să se stingă de tot. Fusese o vrajă simplă, însă nu la fel şi consecinţele ei, căci n-apucă bine să se depărteze de trupurile soldaţilor, când o lumină puternică se aprinse brusc în celălalt capăt al podului, ca un fel de răspuns la luminiţa ei. Scânteia orbitoare se transformă apoi în tăciuni aprinşi, formând în aer trei simboluri magice ce străluceau intens în întuneric. Pe două le recunoscu, însă înţelesul celui de-al treilea îi rămase nedesluşit. Ştia că împreună poartă un mesaj, pe care avea să-l descifreze cu ajutorul celorlalte două. Trei dintre soldaţi păreau cunoscători într-ale Legământului, şi Sabriel bănui că erau magi. Dacă aşa stăteau lucrurile, atunci ar fi trebuit să aibă însemnul Legământului pe frunte. Îşi aminti că unul dintre ei era chiar ultimul din şir şi că era singurul neînarmat, mâinile sale fiind încleştate de stâlpul podului. Mai mult ca sigur, simbolurile acestea îi ascundeau mesajul. Sabriel îşi atinse însemnul de pe frunte şi-apoi puse mâna pe stâlpul podului. Simbolurile se aprinseră iarăşi, după care se stinseră la fel de iute. Auzi apoi o voce de nicăieri, aproape de ureche. Era glasul răguşit de spaimă al 56

unui bărbat, desprins din gălăgia infernală din fundal, în care ţipetele şi urletele soldaţilor se amestecau cu zăngănitul metalic al săbiilor. — A fost un mort de rang înalt! Ne-a atacat din spate, dinspre Zid. N-am putut face cale-ntoarsă. Avea slugi, ajutoare, un mordicant chiar! Sunt sergentul Gerren. Spune-i colonelului… Orice ar fi vrut să-i transmită colonelului, a luat cu el în Moarte. Sabriel rămase nemişcată timp de câteva secunde, cu auzul încordat, ca şi cum se aştepta să mai audă ceva. Respiră adânc când simţi că i se face rău şi că o încearcă o uşoară senzaţie de greaţă. În pofida cunoştinţelor ei avansate despre morţi şi despre Moarte, nu mai auzise niciodată şi nici nu mai văzuse pe nimeni murind sub ochii ei. Se obişnuise de mult cu efectele şi grozăviile Morţii, însă să fii martor direct la evenimentul în sine era cu totul altceva. Atinse iar stâlpul podului, de data asta doar cu un deget, şi simţi din nou simbolurile Legământului fremătând în bucata de lemn. Mesajul sergentului Gerren avea să rămână înăuntru mult timp de-acum încolo, şi orice mag îl va putea asculta oricând doreşte, până ce lemnul va fi mâncat de vreme, iar podul înghiţit de ape. Sabriel respiră adânc de câteva ori ca să-şi liniştească stomacul şi pe urmă mai ascultă mesajul o dată. Aşadar, unul dintre morţii dezlegaţi se întorsese în lumea celor vii. Împotriva acestor creaturi jurase tatăl ei să lupte cu orice preţ, încercând să le întoarcă unde le era locul. Sabriel era aproape sigură că această intruziune şi dispariţia lui Abhorsen erau cumva legate între ele. Mesajul se făcu auzit pentru a doua oară, şi Sabriel îl ascultă cu atenţie. Când vocea se stinse, fata îşi înăbuşi lacrimile şi o luă în sus pe cărare, lăsând podul şi morţii în urmă şi începând să urce către Piscul Despicat şi Piatra de Legământ crăpată în două. Valea adâncă se mai lărgise acum, şi pe cerul senin de deasupra stelele licăreau în noapte. Vântul se înteţi pe 57

neaşteptate, alungând norii de iarnă către vest şi dezvăluind luna nouă, care îmbrăcă pământul nins în jocuri de umbre şi lumini cu rotunjimile ei strălucitoare.

58

CAPITOLUL CINCI Deşi cărarea era din ce în ce mai abruptă şi mai anevoioasă, nu era mai mult de-o jumătate de oră de mers până la platoul din vârful Piscului Despicat. Vântul era ceva mai puternic acum şi împrăştiase deja toţi norii, oferindu-i lunii întregul peisaj nocturn. Cu toate astea, în lipsa lor se lăsase frigul binişor. Sabriel se gândi iar la o vrajă ca să se mai încălzească, dar era extenuată după atâta drum, şi puţinele minute de căldură nu prea meritau efortul. Se opri şi-şi puse o haină de ploaie de molton primită de la tatăl ei cu ceva timp în urmă. Era mult prea mare pentru ea şi destul de uzată, aşa că trebui s-o strângă zdravăn cu banduliera şi cureaua de care era atârnată sabia, dar cel puţin Sabriel era ferită astfel de vântul tăios. După ce se mai încălzi puţin, îşi reluă urcuşul pe ultima porţiune şerpuitoare, atât de abruptă, încât drumeţii săpaseră un fel de trepte în granitul vârtos, care acum erau ciobite şi sfărâmicioase, gata să-i alunece de sub picioare. Riscul să se prăvălească înapoi în râpă era mare, dar Sabriel ajunse în vârf, fără să-şi dea seama. Cu capul plecat, ochii ei căutau cu disperare, la lumina lunii, următoarea crestătură solidă, dar până să realizeze că treptele se terminaseră, piciorul ei era deja în aer. Ajunsese, aşadar, pe culmea Piscului Despicat. În faţă se vedea o coamă îngustă pe care toate pantele abrupte din jur se adunau într-un platou restrâns, cu o mică depresiune în mijloc. Aici, zăpada se adunase sub forma unui trabuc umflat, ce strălucea puternic în lumina lunii, contrastând cu roşeaţa intensă a granitului din fundal. Nu era niciun copac şi nici urmă de vegetaţie, dar exact în mijlocul mormanului de zăpadă se înălţa o stâncă cenuşie care arunca o umbră prelungă pe granitul luminat de lună. Era 59

de trei ori mai înaltă decât Sabriel şi dublă ca volum, şi-i păru intactă de la distanţă. Când se apropie însă, zări crăpătura neregulată care o despărţea în două părţi perfect egale. Nu mai văzuse niciodată o Piatră de Legământ, dar ştia că trebuie să semene cu Zidul, cu simboluri magice alunecând ca argintul viu pe suprafaţa tocită, prinzând formă şi-apoi făcându-se nevăzute numai ca să apară din nou, într-o poveste fără sfârşit ce istorisea începuturile lumii. Zări, într-adevăr, simboluri magice, însă toate erau nemişcate, încremenite ca zăpada dimprejur. Însemne moarte, care formau inscripţii fără sens gravate în piatră. Nu se aşteptase la aşa ceva, însă abia acum îşi dădu seama că nu luase în calcul toate posibilităţile. Pusese crăpătura pe seama unui fulger năprasnic sau a vreunui alt fenomen al naturii, uitând de lecţiile învăţate nu de mult. Numai o forţă extrem de puternică şi animată de magie liberă putea spinteca o Piatră de Legământ. Se apropie şi mai mult, simţind cum teama îi dă târcoale ca o durere surdă de măsea ce anunţă chinuri cumplite. Vântul bătea mai tare pe culme, pătrunzându-i fetei pe sub haină; se gândi la tatăl său, a cărui imagine o făcu să-şi aducă aminte de unele pagini din Cartea morţilor şi de poveştile de groază auzite de la colege în întunericul dormitorului, departe de Vechiul Regat. O cuprinse frica de-a binelea, dar reuşi să-şi alunge gândurile negre şi mai făcu câţiva paşi înspre piatră. Din loc în loc, însemnele nemişcate erau acoperite de nişte pete negre care în lumina lunii păreau mate, şi numai când le privi de aproape reuşi să desluşească ce erau. O trecu un fior rece când constată că era sânge uscat şi se dădu câţiva paşi înapoi, mai-mai să cadă pe spate în zăpadă. Nu mai avea acum nicio îndoială, ştia exact cum se crăpase piatra şi de ce ploaia sau ninsoarea nu spălaseră urmele închegate. Nimeni şi nimic n-aveau să le mai şteargă vreodată. Şi asta pentru că sângele era al unui mag ce fusese 60

sacrificat pe piatră de un necromant care voia fie să pătrundă el însuşi în Moarte, fie să ajute un spirit mort să reintre în lumea celor vii. Pradă unei nelinişti crescânde, Sabriel îşi muşcă buza de jos până la sânge, încercând să schiţeze însemne ale Legământului cu mâini tremurânde, fără să reuşească însă să le finalizeze. Vraja pentru un astfel de sacrificiu era în ultimul capitol din Cartea morţilor, pe care şi-l amintea acum în cele mai mici detalii. Era unul dintre multele lucruri din cartea groasă cu coperte verzi pe care crezuse că le-a uitat – sau pe care fusese obligată să le uite. Numai un necromant foarte puternic o putea folosi, şi numai unul cu intenţii dintre cele mai necurate ar fi îndrăznit s-o facă. Dar cum răul naşte rău, la fel poate să pângărească locurile prin care bântuie sau să atragă alte nenorociri… — Încetează odată cu prostiile astea! se dojeni ea cu voce tare, sperând să-şi alunge din minte toate aceste închipuiri. Era întuneric, vântul bătea cu putere şi se făcea din ce în ce mai frig, iar ea nu se putea hotărî dacă să rămână acolo peste noapte şi să-şi cheme călăuza sau s-o ia într-o direcţie oarecare, în speranţa că va găsi un loc ceva mai ferit. Partea proastă era că această călăuză sălăşluia în celălalt Tărâm, aşa încât trebuia să intre în Moarte ca s-o cheme şi să poată vorbi cu ea, însă nu prea mult. Ar fi fost foarte simplu să treacă Dincolo chiar aici, lângă piatră, căci sacrificarea magului crease un portal semipermanent între cele două lumi, ca o uşă rămasă întredeschisă. Dar cine ştie ce pândea în întuneric, ascuns în apele râului îngheţat… Rămase locului un minut, tremurând din toate încheieturile şi ascultând concentrată, ca un animal care simte cum prădătorul îi dă târcoale. Răsfoi în minte paginile Cărţii morţilor, încercând să-şi aducă aminte şi de nenumăratele ore petrecute în turnul dinspre nord alături de magistra Greenwood, învăţând despre magia Legământului. Cântărind lucrurile mai pe îndelete, se hotărî în cele din urmă să nu înnopteze acolo. Era mult prea înspăimântată 61

să poată dormi liniştită atât de aproape de piatră. Cu toate astea, de aici ar fi reuşit să-şi cheme călăuza imediat şi, cu cât mai repede ajungea la casa tatălui său, cu atât mai iute putea să-i vină în ajutor, aşa încât compromisul era singura cale. Magia Legământului avea s-o apere pe cât posibil, iar ea va intra în Moarte cu ochii-n patru, îşi va chema călăuza, va afla încotro s-o apuce şi va ieşi la fel de iute cum a intrat. Mai iute, dacă se poate. Zis şi făcut. Îşi dădu jos schiurile şi rucsacul, ciuguli repede nişte fructe uscate şi o bucată de zahăr ars să mai prindă putere, după care se aşeză într-o poziţie confortabilă, să se poată concentra mai bine. Îndată ce înghiţi caramelul, care i se tot lipea de dinţi, Sabriel trecu la treabă. Schiţă în minte simbolurile Legământului – cele patru însemne stacojii care împreună formau colţurile unui romb ce avea s-o protejeze împotriva oricărei vătămări, dar mai cu seamă împotriva forţelor magiei libere. Ţinu simbolurile vii în minte, fixându-le în timp şi separându-le apoi de fluxul fără sfârşit al magiei, după care îşi scoase sabia şi trasă în zăpadă conturul ascuţit, cu vârfurile îndreptate către cele patru puncte cardinale. La fiecare colţ elibera simbolul din minte şi-i dădea drumul în palmă, lăsându-l apoi să alunece pe tăişul săbiei până în pământ, unde se unea cu cel dinainte printr-o dâră luminoasă care le aprindea şi pe celelalte. Ultimul fu colţul dinspre miazănoapte, cel mai aproape de piatra crăpată. Probabil că tocmai de aceea era cât pe ce să se stingă. Sabriel trebui să închidă ochii şi să-şi folosească toată puterea ca să-l facă să alunece de pe sabie în solul îngheţat. Dar, chiar şi aşa, lumina lui era infinit mai slabă decât a celorlalte trei, licărind palid în noapte fără să topească zăpada pe de-a-ntregul. Sabriel hotărî să nu-i dea atenţie, potolindu-şi senzaţia de greaţă care-i umpluse gura de un gust amar, în timp ce trupul ei firav zvâcnea necontrolat, luptându-se cu însemnul îndărătnic. Ştia prea bine că simbolul dinspre miazănoapte e slăbit, însă aceeaşi linie aurită îl lega de 62

celelalte, formând un romb perfect cu simboluri luminate în vârfuri, chiar dacă unul pâlpâia nevolnic în zăpada întărită. Nu putea face mai mult decât atât. Vârî sabia în teacă, îşi scoase mănuşile şi duse iute mâna la bandulieră, numărând clopoţeii cu degetele aproape încremenite de frig. — Ranna, rosti Sabriel cu voce tare, prinzând în palmă primul clopoţel, cel mai mic dintre toate. Ranna, Mesagerul Somnului, al cărui sunet molcom şi dulceag era urmat de liniştea eternă şi deplină. — Mosrael. Acesta era cel de-al doilea clopoţel, cu clinchetul ceva mai aspru şi zglobiu. Mosrael era Deşteptătorul, şi Sabriel tare se temea să-l folosească, căci sunetul său era ca un balansoar care-l afunda pe cel ce-l folosea şi mai adânc în Moarte, aducându-l pe ascultător înapoi la Viaţă. — Kibeth, adăugă ea. Kibeth era Hoinarul, şi sunetele lui erau adesea diferite. Era un clopoţel ciudat şi greu de folosit. Avea puterea să dea morţilor libertatea de mişcare sau îi putea ajuta să treacă de următoarea poartă. Mulţi necromanţi îşi prinseseră nu o dată urechile cu năzdrăvanul Kibeth, ajungând prin locuri nedorite. — Dyrim. Un clopoţel plăcut auzului, cu tonuri clare şi melodioase. Dyrim era vocea pierdută adeseori de cei duşi, însă putea la fel de bine să amuţească cât ai clipi o limbă mult prea slobodă. — Belgaer, continuă Sabriel înşiruirea. Alt clopoţel năstruşnic, care suna numai când poftea el. Belgaer era Cugetătorul, clopoţelul pe care cei mai mulţi necromanţi se fereau să-l folosească, căci putea dărui independenţă raţiunii, memorie intactă şi multe alte lucruri pe care numai o fiinţă vie le avea. Mânuit însă de cine nu trebuie, putea, de asemenea, să le facă pe toate să dispară. — Saraneth, rosti ea mai departe. Clopoţelul cu sunetul cel mai jos şi mai profund, sunetul puterii. Saraneth era Temnicerul, cel care-i încătuşa pe 63

morţi, supunându-i voinţei celui care-l mânuise. Ajunse, în sfârşit, la ultimul şi cel mai mare dintre clopoţei, care îi păru mai rece chiar decât propriile degete, îngheţate bocnă, în ciuda îmbrăcătorii de piele menite să-l amuţească. — Astarael, cel plin de durere, şopti Sabriel. Astarael era Persecutorul, ultimul clopoţel de pe bandulieră. Folosit cum se cuvine, îi alunga în negurile Morţii pe toţi cei care-l ascultau, inclusiv pe cel care suna. Sabriel rămase un timp cu mâna în aer, atingându-l prima dată pe Ranna, după care se răzgândi şi-şi încleştă degetele pe Saraneth. Desfăcu învelitoarea cu mare grijă şi-l scoase, moment în care limba eliberată din strânsoare atinse uşor pereţii metalici, producând un sunet greoi şi prelung, ca mormăitul unui urs hoinar. Lăsând mânerul liber, Sabriel prinse iute limba cu podul palmei stângi, ca nu cumva să mai sune şi-a doua oară. Cu mâna liberă scoase sabia din teacă şi-o ridică în poziţie de apărare. Simbolurile Legământului prinseră Viaţă dintr-odată pe tăişul lunecos, strălucind în lumina lunii. Sabriel le studie atentă câteva clipe, căci uneori se mai strecurau printre ele tot soiul de semne prevestitoare. La început nu zări decât nişte desene ciudate pe lama ascuţită, dar îndată acestea se transformară într-o inscripţie pe care Sabriel o ştia prea bine. Îşi plecă capul înainte, pregătindu-se să treacă pragul Morţii. Inscripţia apăru din nou, de data asta uşor modificată, însă Sabriel nu mai apucă s-o vadă. „Pe Abhorsen îl slujesc, pe cei morţi îi căsăpesc”. Acestea erau cuvintele ştiute de Sabriel. Acum însă aveau şi o continuare: „Clayrul m-a văzut, Ziditorul m-a făcut, Regele m-a ostoit şi Abhorsen m-a primit”. Cu ochii închişi, Sabriel simţea din ce în ce mai aproape pragul dintre Viaţă şi Moarte. Vântul o mâna de la spate, învăluindu-i spatele într-o adiere curios de caldă, iar luna o scălda în lumina ei strălucitoare şi fierbinte ca razele soarelui. Simţea în faţă răcoarea încremenită a Morţii şi 64

când deschise ochii zări negura cenuşie de Dincolo. Cu un efort al voinţei, spiritul ei trecu, în sfârşit, pragul, cu sabia şi clopoţelul pregătite. Trupul ei lumesc deveni dintr-odată rigid în mijlocul rombului luminat, şi o ceaţă deasă apărută de nicăieri îi împresură gleznele, desfăcându-se în mii de pâlcuri spiralate. Mâinile şi faţa prinseră promoroacă, în timp ce simbolurile din colţuri pălălăiau necontenit. La un moment dat, trei dintre ele se potoliră ca la un semn, numai cel dinspre miazănoapte se aprinse brusc, ca o vâlvătaie, pentru ca mai apoi să se stingă de tot. Curenţii râului erau destul de puternici, dar Sabriel reuşi să le ţină piept fără să bage de seamă frigul, concentrată cum era să scruteze împrejurimile ca să preîntâmpine eventualele capcane sau ambuscade. Portalul ăsta către Moarte părea destul de liniştit. Nu se auzea decât vuietul prelung al cascadei de dincolo de cea de-a Doua Poartă. Nici pomeneală de zgomot de paşi prin apă, de bolborosiri sau de clipociri suspecte sau alte astfel de scâncete înfundate. Nu tu arătări negre şi diforme, nici siluete tăiate în umbră care să te pândească din cotloanele întunecoase. Nemişcată, Sabriel îşi mai aruncă o dată ochii de jur împrejur, după care băgă sabia înapoi în teacă şi începu să se scotocească prin buzunarele pantalonilor de lână. Saraneth se afla încă în mâna ei stângă, gata să-i asculte porunca. Schiţă în aer cu mâna dreaptă conturul unei bărcuţe de hârtie care căpătă formă îndată ce fata îşi deschise larg palma. De un alb imaculat, delicată şi lucitoare în lumina difuză, mica ambarcaţiune avea la prova o pată minusculă, dar perfect rotundă, o picătură de sânge de la degetul lui Sabriel. Ţinând-o în echilibru, fata o ridică în dreptul buzelor şi suflă cu putere, ca şi cum ar fi vrut să facă o pană să-şi ia zborul. Asemenea unui planor, bărcuţa se desprinse din palma ei şi ateriză în apă, înghiţită de curenţi. Sabriel o privi cu respiraţia întretăiată, răsuflând în sfârşit uşurată când aceasta reapăru dreaptă din adâncuri, înfruntând valurile 65

şi lăsându-se dusă de curenţi. În câteva clipe o pierdu din vedere, purtată către cea de-a Doua Poartă. Era a doua oară când lansase o asemenea bărcuţă în râul Morţii. Tatăl ei o învăţase cum să le facă, dar o avertizase să le folosească cu mare cumpătare. În niciun caz mai mult de trei la fiecare şapte ani – îi spusese el –, altminteri preţul ce trebuia plătit avea să fie mult mai mult decât o simplă picătură de sânge. Nefiind prima dată când făcea o astfel de vrajă, Sabriel ştia la ce să se aştepte. Cu toate astea, când vuietul din spatele celei de-a Doua Porţi se potoli timp de vreo zece sau douăzeci de minute – sau poate patruzeci chiar, căci timpul altfel se măsoară şi se scurge în Tărâmul de Dincolo – îşi scoase iarăşi sabia şi-l apucă pe Saraneth de mâner, lăsându-i limba slobodă, ca să-şi facă datoria. Vuietul porţii se liniştise dintr-un singur motiv: cineva… sau ceva… făcea cale-ntoarsă din străfundurile Morţii, dornic să revină printre vii. Sabriel nădăjduia să fie cel pe care-l invitase trimiţând solul de hârtie.

66

CAPITOLUL ŞASE Magie de Legământ pe creasta Piscului Despicat. Ce momeală mai bună putea exista pentru creatura care sălăşluia în peşterile de la poalele colinei, nu mai departe de doi kilometri către vest de Piatra de Legământ? Fusese odinioară om sau cel puţin asemenea unei fiinţe umane, atât timp cât trăise sub razele soarelui. De-a lungul veacurilor petrecute cutreierând apele îngheţate ale Morţii îşi pierduse însă orice urmă de trăsătură omenească, luptându-se din răsputeri cu vârtejurile râului, dând dovadă de o dorinţă neostoită de a reveni printre cei vii. Cât fusese în Viaţă, nici măcar nu bănuise câtă forţă zace în el, până ce, într-o bună zi, o suliţă ricoşă dintr-o stâncă şi-i perforă gâtul, lăsându-i numai câteva minute de zvâcnituri spasmodice înainte să-şi piardă suflarea. Printr-un efort nemaivăzut reuşise cumva ca, timp de trei sute de ani, să nu alunece dincolo de a Patra Poartă, prinzând astfel puteri nebănuite şi deprinzându-se puţin câte puţin cu Moartea şi cu regulile ei. Se hrănea cu spirite mai slabe, având grijă să nu stea în calea celor mai în putere decât el. Însă, orice ar fi făcut, scopul său era să rămână viu. Şansa îi surâse, într-un sfârşit, când un spirit dintre cele puternice evadase de dincolo de cea de-a Şaptea Poartă, străbătându-le valvârtej pe toate celelalte, până la pragul către lumea viilor, pe care-l trecu la fel de grăbit. Sute de alţi morţi îl urmaseră, şi atunci se alătură şi el gloatei. Totul se petrecuse într-o harababură de nedescris şi la fiecare prag îi aştepta câte un paznic, însă, profitând de confuzia generală, reuşi să se strecoare neobservat, trecând în cele din urmă pragul către Viaţă. Găsi destule trupuri în locul pe unde se întâmplase să iasă, aşa că nu-i fu greu să-şi însuşească unul şi-apoi să fugă mâncând pământul, cât mai departe. Nu trecu mult şi 67

dădu peste peşterile întunecate, unde-şi avea acum sălaşul. Ba îi veni chiar şi năstruşnica idee de a-şi lua un nume, aşa că îşi zise Thralk. Un nume simplu, masculin, şi deloc greu de pronunţat cu gura lui pe jumătate descompusă. Thralk nu-şi mai aducea aminte dacă în Viaţa anterioară fusese bărbat sau femeie, însă asta nici nu mai conta, căci noul său trup era cel al unui bărbat. Îşi alesese numele expres ca să bage frica în cele câteva sătucuri rămase în zona de graniţă, pe care le prăda după bunul plac, hăituindu-i pe localnici şi asigurându-şi astfel rezerva de energie necesară pentru a supravieţui în Moarte. Zări din nou vâlvătaia de pe Piscul Despicat, simţind vibraţia curată şi puternică a Legământului, însă ghici îndată că vraja n-are să reziste prea mult. Forţa magiei îl speria de-a binelea, însă lipsa de deprindere a celui ce-o exercita avu darul să-l mai liniştească puţin, mai ales la gândul că numai un trup viguros şi tânăr putea susţine aşa o intensitate. Thralk decise că trebuie să aibă trupul fraged cu orice preţ. Avea nevoie de acea energie să-şi pună sângele în mişcare şi să-şi asigure rezerva trebuincioasă pentru când va trece pragul înapoi în Moarte. Aşa se face că, în cele din urmă, lăcomia învinse frica şi Thralk îşi părăsi ascunzişul întunecos şi umed, apucând poteca abruptă şi fixând mereu piscul cu ochii bulbucaţi şi mâncaţi de vreme peste care nici pleoape nu mai avea. Sabriel îşi zări călăuza de departe, la început ca o rază prelungă ce plutea înspre ea deasupra apelor învolburate, iar apoi, când dâra se opri la câţiva metri distanţă, ca o siluetă difuză ce căpăta treptat formă omenească şi se apropia cu braţele deschise în semn de bun venit. — Sabriel! o întâmpină forma. Avea un glas înfundat şi neclar, ca şi cum vorbele ar fi fost rostite de la mare distanţă şi parcă nu din gura ei. Îi simţi însă căldura din voce, aşa că nu se nelinişti. Abhorsen nu-i explicase niciodată cine e această prezenţă radiantă şi nici ce hram poartă, dar fata avea sentimentul că ştie deja. 68

Nu-i mai ceruse ajutorul decât o dată, când avusese prima menstruaţie. Educaţia sexuală era aproape inexistentă în programa Colegiului Wyverley, iar dacă se făcea era adresată exclusiv elevelor de la cincisprezece ani în sus. Sigur că ele mai şuşoteau pe ascuns, inventând tot felul de poveşti, niciodată la fel, deseori cu intenţia să-şi bage colegele în sperieţi. Niciuna dintre prietenele lui Sabriel nu era cu mult mai mare decât ea, aşa că toate ajunseră la vârsta pubertăţii cam în acelaşi timp, iar ea, înspăimântată şi disperată de ceea ce i se întâmpla, decise să treacă pragul Dincolo. Tatăl ei îi arătase cum să facă bărcuţa de hârtie şi-i explicase că duhul astfel chemat îi va răspunde la toate întrebările şi-o va proteja – ceea ce se şi întâmplase. Spiritul strălucitor îi lămuri toate nedumeririle şi-i explică şi multe alte lucruri pe lângă, şi vorbiră îndelung, până ce Sabriel fu nevoită să se întoarcă înapoi în lumea celor vii. — Bună, mamă, zise Sabriel, vârând sabia în teacă şi prinzând limba lui Saraneth cu degetele. Călăuza nu o salută, dar asta nu era deloc neobişnuit, căci în afară de a pronunţa numele lui Sabriel nu putea decât să răspundă la întrebări. Fata nu era sigură dacă prezenţa luminoasă era chiar spiritul mamei sale – ceea ce era destul de puţin probabil –, sau pur şi simplu o forţă magică lăsată de ea în urmă ca s-o protejeze. — Nu am foarte mult timp, continuă Sabriel. Aş vrea să te întreb despre… despre toate, de fapt… dar deocamdată trebuie să aflu cum ajung cel mai repede din Piscul Despicat la casa tatălui meu… Adică, pardon, vreau să zic la Colina Barhedrinului. Spiritul încuviinţă tacit şi-apoi vorbi. Cuvintele ei bolovănoase căpătau formă în mintea fetei, descriindu-i povestea în imagini vii pe care Sabriel le putea vizualiza ca pe nişte amintiri plăcute dintr-o călătorie. — Ia-o mai întâi către nord. Urmează apoi coama ce coboară până în fundul văii, şi nu uita să priveşti mereu cerul… Va fi senin, fără pic de nor. Caută steaua roşie, 69

strălucitorul Uallus. Ai să-l găseşti aproape de orizont, cam la trei degete la est de miazănoapte. Urmează-l până la poteca piezişă ce uneşte malul de sud-vest cu cel de la nord-est, şi ţine drumul înspre nord cam un kilometru jumătate. Atunci ar trebui să dai peste o piatră de hotar în spatele căreia ai să vezi o Piatră de Legământ. Îndărătul ei porneşte o cărare ce duce la Stâncile Semeţe aflate imediat la nord. Mergi pe cărarea asta până la capăt, ea te va duce direct la o poartă în peretele stâncilor, pe care ai s-o deschizi cu ajutorul lui Mosrael. Dincolo se cască un tunel care urcă domol către vârfuri şi dă în Podul lui Abhorsen. Casa pe care o cauţi e chiar la capătul acestui pod. Mergi în pace, copilă, şi nu te opri sau nu zăbovi pentru nimic în lume! — Mulţumesc, zise Sabriel îngândurată. Ai putea să-mi mai… Se opri însă la jumătatea întrebării, căci spiritul matern îşi ridică brusc braţele către cer, ca şi cum şi-ar fi ieşit din fire şi strigă: — Du-te odată, hai! În acelaşi timp, Sabriel simţi cum rombul protector din jurul trupului ei lumesc palpită şi devine din ce în ce mai vlăguit, avertizând-o parcă, şi abia atunci îşi dădu seama că simbolul dinspre miazănoapte se stinsese. Cât ai clipi, se întoarse pe călcâiul stâng şi-o luă la fugă în direcţia opusă, către pragul dintre cele două tărâmuri, cu sabia scoasă iar. Curentul o trăgea înapoi parcă dinadins, încleştându-i-se de glezne, însă fata îl birui cu încăpăţânarea-i caracteristică. Odată ajunsă la portal, îşi forţă spiritul să treacă dincolo cu toată puterea rămasă, reunindu-se în sfârşit cu trupu-i înfrigurat. Nu trecu mai mult de o secundă până să-şi vină în fire, simţind din nou gerul năprasnic care parcă-i îngheţase până şi mintea. Zări apoi cu stupoare creatura odioasă care tocmai păşea în interiorul rombului peste simbolul stins dinspre miazănoapte, gata s-o cuprindă cu braţele-i putrezinde, cu o gură imensă căscată în gol şi duhnind a hoit. 70

Thralk fusese foarte bucuros să vadă că rombul nu e întregit şi, mai cu seamă, că magul pe care trebuia să-l apere e transpus în Moarte. Îşi făcuse ceva griji din cauza săbiei, dar bruma cu care era acoperit tăişul şi vederea lui deloc de invidiat îl împiedicară să observe simbolurile aprinse ce dănţuiau pe sub pojghiţa de gheaţă. La fel se întâmplă şi cu clopoţelul din mâna ei stângă, care-i păru un bulgăre de zăpadă sau un simplu ţurţure. Thralk se simţi extrem de norocos văzând toate acestea, mai ales că Viaţa ce palpita în trupul victimei părea fragedă şi sănătoasă. Se trase, aşadar, mai aproape, întinzându-şi braţele schiloade către gâtul ei. Exact în momentul când degetele lui lipicioase aproape că-i atinseră pielea, Sabriel deschise ochii şi, fără să mai stea pe gânduri, execută lovitura care-i adusese locul doi la lupte. Întinse braţul cu sabia drept în faţă, de-ai fi zis că tăişul e una cu mâna, şi, cu o zvâcnitură a încheieturii, îi împunse gâtlejul cu aşa o putere, încât lama pătrunse douăzeci de centimetri dincolo de ceafă. Thralk urlă ca apucat, agăţându-se de sabie şi smucind-o nervos ca să se elibereze, dar la atingerea tăişului ţipă iar ca din gură de şarpe, simţind arsura simbolurilor magice. Scântei alb-roşietice îi ţâşniră atunci dintre degetele încleştate pe lama lucitoare, dându-i a înţelege cu cine are de-a face. — Abhorsen! bâigui el cu o voce gâtuită, prăbuşindu-se pe spate, în timp ce Sabriel răsuci tăişul în rană dintr-o singură mişcare. Trupul mort pe care Thralk îl poseda începea deja să se resimtă, căci simbolurile îi ardeau carnea fără milă, anchilozându-i încheieturile şi-aşa slăbite şi pe jumătate putrezite. În curând, gâtul îi fu cuprins de flăcări, dar asta nu-l împiedică să vorbească, sperând astfel să-i distragă atenţia, în timp ce spiritul său se lupta să abandoneze trupul vlăguit, asemenea unui şarpe care-şi leapădă pielea şi se retrage apoi la culcuşul său în noapte. — Abhorsen! Nu mă omorî! Am să te servesc, am să te 71

măresc, îţi voi fi ajutor credincios… Cunosc şi pe alţii ca mine, mai mult morţi decât vii… O să te ajut să prinzi pe cine vrei, am să-i ademenesc pentru tine… Suspinele piţigăiate îi fură însă curmate de clinchetul profund al lui Saraneth, întocmai cum sunetul gros al unui cimpoi biruie ţipetele pescăruşilor. Cântul umplu noaptea neagră, răsunând în aer mult timp după aceea, şi Thralk simţi cum îl înşfacă şi-l poartă în Moarte tocmai când spiritul său era pe punctul de a se separa de trup, pregătindu-se să dea bir cu fugiţii. Sunetul prelung îl legă, aşadar, de corpul acum paralizat, supus la rându-i celei ce sunase. ÎI cuprinse o furie nebună şi încercă să se împotrivească, dar totul era în zadar, şi asta nu făcu decât să-l enerveze şi să-l înspăimânte şi mai tare. Ecoul era pretutindeni, pătrunzându-i măruntaiele şi noaptea ce-l învăluia, iar Thralk ştia prea bine că nu mai e cale de întoarcere: melodia îi va răsuna în urechi pe veci. Sabriel îl privea zvârcolindu-se, jumătate afară din trup, jumătate prizonier în carnea fetidă din care sângele se scurgea şiroaie, formând bălţi mari şi negre pe zăpada cenuşie. Încăpăţânat, spiritul său încercă să vorbească din nou prin gura leşului, dar în van. Sabriel s-ar fi dus după el în Moarte, unde l-ar fi putut descoase cu ajutorul lui Dyrim, dar era mult prea aproape de piatra despicată, care-i dădea o senzaţie constantă de nelinişte şi teamă, ca atunci când simţi atingerea rece a unei nestemate pe pieptul golaş. Cuvintele călăuzei îi răsunară iar în minte: „Nu te opri şi nu zăbovi pentru nimic în lume!” Îşi înfipse sabia în ţărână şi-l puse pe Saraneth la locul lui pe bandulieră, desfăcându-l pe Kibeth cu amândouă mâinile. Simţind primejdia, furia lui Thralk se transformă într-o spaimă cumplită, căci, după veacuri de chinuri şi fugă, ştia că venise, în sfârşit, vremea să cunoască Moartea adevărată. Sabriel îşi luă o poziţie defensivă, ţinându-l pe Kibeth cu amândouă mâinile, ceea ce era destul de ciudat. Clopoţelul părea că stă să se crape între palmele ei strânse, dar fata 72

ştia foarte bine ce are de făcut. ÎI aplecă înainte şi-napoi, descriind în aer un simbol ciudat care semăna cu cifra opt. Deşi aparţineau aceluiaşi instrument, sunetele care se făcură auzite în secunda următoare erau foarte diferite, formând însă împreună acorduri vesele de marş, o melodie antrenantă, ca de paradă. La auzul lor, Thralk simţi cum forţe neştiute pun stăpânire pe el şi-l trag în adâncuri cu o putere extraordinară, azvârlindu-l dincolo de pragul Morţii. Se opinti cât putu şi le opuse rezistenţă, dar tot degeaba, căci ştia prea bine că nu se poate elibera. Mai ştia şi că va trebui să treacă prin toate cele Nouă Porţi şi că, odată ajuns la ultima, totul avea să se curme într-o clipă. Renunţă să se mai zbată, folosindu-şi stropul de putere rămasă ca să contureze ceea ce părea o gură în mijlocul formei sale vaporoase, o gură căscată din care se iţea o limbă vineţie ce se zvârcolea întruna. — Blestemat să fii! horcăi el. Le voi da de ştire servitorilor lui Kerrigor! Voi fi răzbunat… Glasul înecat şi grotesc i se curmă însă înainte să-şi termine propoziţia, căci Thralk îşi pierdu conştiinţa. Saraneth îl legase de trupul muritor, dar Kibeth era cel care-i stăpânea spiritul acum şi tot el avea să-l însoţească pe parcursul călătoriei în Moarte, până la poarta dincolo de care va înceta să mai existe. În curând, umbra mişcătoare dispăru brusc, lăsând în urmă leşul sfrijit întins în zăpadă. Deşi reuşise să trimită înapoi în Moarte pe unul dintre cei întorşi, ultimele lui cuvinte o tulburară pe Sabriel. Fără să ştie exact de ce, la auzul numelui de Kerrigor o cuprinse instinctiv teama. Era ceva legat de numele ăsta, ceva ce ea nu-şi mai aducea aminte. Pesemne că Abhorsen îl pomenise la un moment dat, referindu-se probabil la morţii de rang înalt. Numele o înspăimânta la fel de tare ca şi piatra despicată, dat fiind că ambele erau simboluri tangibile ale unei lumi pervertite şi anapoda, o lume în care tatăl său se pierduse fără urmă şi unde ea însăşi trebuia să înfrunte cumplite primejdii. 73

Tuşi, simţind cum aerul rece îi inundă plămânii, şi-l puse şi pe Kibeth la loc. Sabia părea să se fi curăţat în urma focului, dar Sabriel şterse totuşi tăişul cu o cârpă înainte s-o bage înapoi în teacă. Oboseala începea să-şi spună cuvântul şi simţi c-o lasă picioarele când îşi puse rucsacul în spinare, dar ştia că nu poate să mai zăbovească, nu prin părţile acelea. Cuvintele călăuzei-mamă îi răsunau întruna în minte şi ceva înlăuntrul ei îi spunea că lucruri grave se întâmplă dincolo de Moarte, că o prezenţă puternică îşi croieşte drum către Viaţă, intenţionând probabil să folosească piatra drept intrare. Dealul acela avusese parte de prea multă Moarte şi de prea multă magie pentru o singură noapte, iar zorii erau încă departe. Vântul adia destul de puternic şi, în curând, stelele sclipitoare şi luna gălbuie dispărură sub pătura norilor pufoşi. Fără să mai piardă timpul, Sabriel scrută văzduhul în căutarea celor trei aştri luminoşi care formau Catarama de la Cureaua Uriaşului din Nord. Îi găsi repede, dar se opri să consulte şi harta astrologică din almanahul ei şi, pentru că nu îndrăznea să-şi mai folosească magia atât de aproape de piatră, îşi fabrică iute un fel de făclie care fumega cu un miros înţepător în timp ce flacăra şovăielnică lumina paginile învechite. Almanahul îi confirmă bănuielile: în Vechiul Regat, Catarama era înspre nord şi mai era cunoscută şi sub denumirea de Himera Matelotului. În Ancelstierre, o găseai cam la zece grade vest de miazănoapte. Sabriel o porni, aşadar, către nord, de fapt către panta nordică a culmii, aşa cum o învăţase călăuza, căutând din priviri coama ce cobora în valea acum învăluită în întuneric. Norii se adunau pe cer din ce în ce mai groşi şi mai cenuşii, de aceea ar fi vrut să coboare înainte ca lumina lunii să se stingă de tot. Odată ajunsă în dreptul lanţului pintenat se mai linişti puţin, căci coborâşul îi păru mult mai uşor aici decât pe treptele surpate dinspre sud, deşi panta domoală promitea un drum destul de lung până jos, în vale. 74

Îi luă, într-adevăr, câteva ore bune până în fundul văii, un drum cu peripeţii, trânte şi spaime de tot felul, în ciuda flăcăruii magice care o însoţise neîncetat, pâlpâind firavă la numai câţiva centimetri în faţă. Mult prea slabă ca să-i uşureze coborârea într-un mod semnificativ, luminiţa o ajutase totuşi să evite o mulţime de primejdii, şi Sabriel spera în continuare să nu atragă atenţia, putând fi uşor luată drept aburi de mlaştină sau cine ştie ce licărire trecătoare. În orice caz, îi fusese extrem de folositoare când norii acaparară şi ultimul petic de cer senin. „S-a dus şi lumina”, îşi zise Sabriel tristă privind către miazănoapte – sau cel puţin aşa spera –, sfredelind zările în căutarea lui Uallus, astrul roşiatic. Clănţănea din dinţi şi nu putea nicicum să scape de frisoanele care-i scuturau tot corpul. Dacă se oprea din mers, gerul ar fi îngheţat-o pe loc, mai cu seamă că vântul începea iarăşi să se înteţească… Râse nervos şi înfundat şi-şi întoarse faţa contra vântului, ca să-i simtă adierea în obraji. Era o boare rece dinspre răsărit, din ce în ce mai puternică, împrăştiind norii cât ai clipi către soare-apune. Acolo, pe primul crâmpei de cer senin dezvăluit de vânt, Sabriel îl zări, în sfârşit, pe Uallus strălucind în nuanţe sângerii. Zâmbi împăcată şi-l privi îndelung, speriată totodată de întunecimea dimprejur. O porni iute într-acolo fără să-şi ia ochii de la el, cu vocea călăuzei mereu în minte: „Nu te opri şi nu zăbovi pentru nimic în lume!” Zâmbetul îi înflori din nou în colţul gurii când găsi poteca promisă şi, fiindcă şanţurile de pe margine erau pline-ochi cu zăpadă, îşi puse schiurile veselă şi-o luă din loc, înaintând cu spor. Când zări, într-un sfârşit, borna kilometrică şi Piatra de Legământ din spate, orice urmă de surâs îi dispăruse de mult de pe faţă. Începuse iar să ningă şi vântul se înteţise simţitor, iar fulgii îi tot intrau în ochi, singura parte a corpului care-i rămăsese descoperită. Bocancii i se udaseră şi ei destul de tare, în ciuda unturii de oaie cu care îi dăduse. Faţa, mâinile şi picioarele aproape că îi degeraseră, 75

de-abia se mai ţinea pe picioare şi, deşi mâncase din oră în oră, acum nu-şi mai putea descleşta defel fălcile. Ajunsă, în sfârşit, în dreptul pietrei magice – de astă dată întreagă – din spatele micii borne, Sabriel se încumetă şi invocă o vrajă de Legământ cu ajutorul căreia să se mai încălzească. Oboseala o împiedică să menţină căldura mai mult de câteva minute, dar n-ar fi reuşit nici măcar atât fără ajutorul pietrei. Merse, aşadar, mai departe, înfruntând nămeţii şi gerul năprasnic, şi numai îndemnul călăuzei şi senzaţia că cineva e constant pe urmele ei o mai ţineau pe picioare. Era doar un sentiment pe care-l avea, dar, îngheţată şi secătuită de puteri cum era, se întrebă dacă nu cumva mintea îi joacă feste. Oricum, în starea în care era n-ar fi fost în stare să ţină piept decât unei închipuiri, şi poate nici acesteia, aşa că îşi văzu de drum mai departe. „Nu te opri şi nu zăbovi pentru nimic în lume!” Poteca din spatele pietrei era mult mai bună decât coasta către Piscul Despicat, dar ceva mai abruptă. Cei care băteau drumurile prin părţile acelea fuseseră nevoiţi să taie roca masivă şi cenuşie – mult mai rezistentă la eroziuni decât granitul – presărând urcuşul cu sute de trepte late şi joase pe care erau scrijelite tot felul de modele ciudate al căror înţeles îi scăpa. Nu erau simboluri de Legământ, şi nici cuvinte dintr-o limbă pe care s-o ştie, iar acum Sabriel era mult prea obosită ca să se mai gândească şi la asta. Îşi concentră mai bine atenţia la drum, urcând treaptă după treaptă, masându-şi coapsele amorţite cu mâna, tuşind şi respirând greoi la fiecare pas şi ţinându-şi mereu capul plecat ca să se ferească de zăpada desprinsă de pe treapta de deasupra. Poteca devenea din ce în ce mai anevoioasă, şi Sabriel zări, nu departe în faţă, luciul crestei stâncoase, un munte de piatră mult mai negru dincolo de perdeaua de zăpadă decât însuşi cerul plumburiu, infiltrat de lumina palidă a lunii. Merse şi iar merse, dar, în loc să se apropie, i se părea că se tot îndepărtează, căci poteca avea cotituri şi ocolişuri 76

dese ce urcau domol, lăsând valea îngustă în urmă. Se trezi dintr-odată faţă în faţă cu peretele imediat după o cotitură, când luminiţa care o însoţea se lovi de ceva masiv, un zid ce părea să se întindă la vreo câţiva zeci de kilometri în stânga şi-n dreapta şi la alte câteva sute în sus, către zenit. Atunci ştiu cu certitudine că ajunsese la capătul cărării, care se înfunda la poalele Stâncilor Semeţe. Se trase mai aproape răsuflând uşurată, cu luminiţa licărindu-i acum deasupra capului şi dezvăluind o bucată de rocă cenuşie brăzdată de muşchi. Nu se vedea nicio intrare pe nicăieri, doar peretele vălurit de stâncă dură ce străpungea înălţimile mult dincolo de cercul palid de lumină, încotro s-o apuce acum? Uşa din zid era de negăsit şi poteca se-nfunda în munte. Sleită de puteri, se lăsă în genunchi într-un petic de zăpadă şi-şi frecă mâinile ca să le dezmorţească, după care îl desprinse pe Mosrael de la piept. Mosrael, Deşteptătorul… Îl ţinea strâns în palmă, concentrându-şi simţurile şi iscodind împrejurimile cu puterea minţii, ca nu cumva să trezească la Viaţă vreun mort de prin apropiere. Nu simţi nimic îngrijorător, însă avu din nou senzaţia că o pândeşte cineva din umbră, la doar câţiva metri înapoi pe potecă. Cineva sau ceva venit de Dincolo şi a cărui putere o înspăimânta. Încercă să estimeze distanţa, dar apoi îşi învinse gândurile sumbre. Indiferent cine sau ce era şi ce vroia, era mult prea departe ca să audă cântul răguşit al lui Mosrael, aşa că Sabriel se ridică în picioare şi scutură energic clopoţelul. Sunetul aspru răsună în aer mai ceva decât croncănitul simultan a zeci de papagali, lovindu-se plin de pereţii costişei şi împletindu-se apoi cu vântul către înălţimi, unde se sparse într-o multitudine de ciripituri disparate. Sabriel îl amuţi pe dată şi-l puse la loc, însă ecourile încă mai umpleau valea, şi fata îşi dădu seama că urmăritorul nu avea cum să nu le audă. Simţi cum acesta o cercetează din umbră şi cum grăbeşte pasul, vizualizându-i fiecare mişcare, aşa cum, atunci când te uiţi la o cursă de cai, 77

observi muşchii animalelor încordându-se din ce în ce mai tare, pe măsură ce trec de la trap la galop. Urca treptele cu repeziciune, cel puţin câte patru-cinci odată. Îi simţea graba pulsându-i în tâmple, contopindu-se cu propria spaimă, care îi făcea inima să bată la unison, dar cu toate astea îi ieşi în întâmpinare cu sabia pregătită. Jos, pe cărare, printre fulgii răscoliţi de vânt, zări o siluetă sprintenă sărind de pe o treaptă pe alta cu paşi uriaşi, înghiţind pământul. Aducea vag a fiinţă umană, dar era mult prea înalt ca să fie om şi la fiecare pas pământul se aprindea în flăcări albăstrii, asemenea untdelemnului ce arde mocnit în apă. Sabriel ţipă când îl văzu, simţind spiritul mortului adânc în măruntaie. Răsfoi în minte Cartea morţilor, oprindu-se la paginile de care se temuse dintotdeauna şi care descriau răul în toată puterea sa. Arătarea era un mordicant, un spirit care putea să treacă oricând din Moarte în Viaţă sau invers şi al cărui trup era plămădit dintr-un amestec de pământ lutos de mlaştină şi sânge uman. Mordicanţii erau de fapt creaturi modelate şi însufleţite de necromanţi ai magiei libere, înlăuntrul cărora aceştia ferecau un spirit mort care să le ghideze. Sabriel mai alungase unul la un moment dat, dar asta se întâmplase în Ancelstierre, la mai bine de şaizeci de kilometri de Zid, şi, oricum, mordicantul era atunci deja slăbit şi cu puterile pe ducă. Nu şi cel din faţa ei însă, care era tânăr, aprig şi în forţă. Atunci lui Sabriel îi trecu prin minte un gând care-i paraliză simţurile: creatura avea s-o omoare şi să pună stăpânire pe spiritul ei. O cuprinse panica văzându-şi toate planurile, speranţele şi curajul năruindu-se într-o clipă. Se întoarse când la dreapta, când la stânga, ca un iepure hăituit de ogari, dar singura cale de scăpare era poteca, pe care lighioana o urca cu repeziciune, din ce în ce mai aproape, fiind acum la mai puţin de o sută de metri depărtare şi înaintând nestingherit. Scotea flăcări pe gură şi alerga cu capul aplecat pe spate, urlând prelung la fiecare pas, un răcnet năprasnic în care strigătul deznădăjduit al celui care se prăbuşeşte în hău se contopea 78

cu scrâşnetul ascuţit al unghiilor pe o bucată de sticlă. Disperată, îi veni şi ei să strige, dar îşi înăbuşi imboldul şi se întoarse către stânca imobilă, lovind-o frenetic cu mânerul săbiei. — Deschide-te odată! ţipă ea, în timp ce mintea îi era inundată de simboluri de Legământ, niciunul însă potrivit ca să deschidă sau să forjeze o uşă în piatră. Învăţase vraja asta încă din clasa a doua şi-o ştia ca pe apă, însă acum simbolurile pur şi simplu refuzau să se arate şi nu înţelegea nici în ruptul capului de ce în loc să se concentreze nu-şi putea scoate din minte înmulţirea cu doisprezece. Numai la asta se gândea, cât fac doişpe’ ori doişpe’… Ecoul lui Mosrael se stinse, în sfârşit, şi, în liniştea aşternută, mânerul săbiei se izbi de piatră cu un pocănit spart, semn că dincolo era spaţiu deschis. Bucuroasă că a scăpat de scântei şi de durerea din braţ, Sabriel pipăi suprafaţa netedă, care se dovedi a fi o bucată de lemn de stejar în forma unei uşi înalte, dar ciudat de strâmte, pe care simboluri ale Legământului dansau în nuanţe argintii. Un mâner în formă de cerc exact la înălţimea mâinilor ei îi atinse uşor şoldul şi Sabriel scăpă sabia din mână, apucând inelul şi trăgând de el cu putere. Uşa nici nu se clinti. Trase iar, de data asta şi mai tare, aruncându-şi privirea peste umăr din când în când, aşteptându-se să vadă chipul hidos al creaturii dintr-o clipă într-alta. Chiar atunci, mordicantul dădu colţul şi privirile li se întâlniră scurt. Sabriel îşi închise ochii imediat, îngrozită de ura şi setea de sânge care se citeau în căutătura lui, aprinsă, ca vârful unui vătrai uitat în foc. Urlă din nou, cât pe ce să dea foc celor câtorva trepte rămase, cu fâşii aprinse prelingându-i-se ca nişte bale din gura căscată şi cu labele şi picioarele cuprinse de flăcări. Cu ochii încă închişi, Sabriel se împinse cu toată forţa în mânerul rotund şi uşa se deschise uşoară, iar ea se prăbuşi cât era de lungă în zăpada de dincolo de pragul îngust, deschizând imediat ochii. Disperată că rămâne fără sabie, se întoarse iute cu faţa în sus, ignorând durerea din 79

genunchi şi din palme, şi se întinse prin deschizătură, înşfăcând mânerul şi trăgând sabia înăuntru. Exact când vârful trecu dincolo de prag, mordicantul ajunse şi el în dreptul intrării, mult prea strâmtă însă ca să poată trece, aşa că-şi vârî doar un braţ prin crăpătura din zid. Mici văpăi lunguieţe îi clocoteau în carnea verzuie-cenuşie, ca nişte boabe de sudoare, şi fumul lor înecăcios şi negru se ridica în spirale minuscule către cer, ducând cu el duhoarea grea de păr pârlit. Întinsă pe jos şi lipsită de orice apărare, Sabriel înlemni de frică, cu ochii fixaţi pe mâna diformă a creaturii, cu toate cele patru gheare desfăcute larg şi îndreptate către ea.

80

CAPITOLUL ŞAPTE Mâna nu reuşi însă s-o ajungă şi ghearele nu făceau decât să zgârie în gol. Dintr-odată, Sabriel simţi vibraţia magiei Legământului învăluind-o, din ce în ce mai puternică, şi mii de simboluri aprinse apărură în jurul porţii, strălucind atât de tare, încât îi rămâneau întipărite pe retină ca nişte negative roşietice cu puncte negre care se roteau ameţitor. Clipind des din pricina luminii orbitoare, văzu un om ieşind din peretele de stâncă, un bărbat înalt şi bine făcut, care purta o sabie ca a ei şi care crestă braţul mordicantului, tăind o bucată bună din carnea putredă cu iz de smârc. După un scurt răgaz, tăişul licări din nou şi mai ciunti o fâşie, apoi încă una, ca aşchiile unui trunchi uscat sub loviturile iscusite ale tăietorului de lemne. Mordicantul urlă ca din gură de şarpe, mai mult înfuriat decât rănit, însă, în cele din urmă, îşi trase braţul, şi atunci necunoscutul se năpusti peste poartă cu toată greutatea trupului şi a zalelor pe care le purta, închizând-o dintr-o singură mişcare. Lui Sabriel i se păru extrem de curios că omul se mişcă fără ca zalele să facă vreun zgomot. Mii de inele minuscule de fier, şi totuşi nici cel mai mic zăngănit. Era ceva ciudat şi cu corpul său, însă Sabriel nu băgă de seamă decât după ce punctele negre şi roşeaţa îi dispărură din faţa ochilor. Atunci îşi zări salvatorul mai de aproape şi observă că nu era deloc om, aşa cum crezuse. De la depărtare îi păruse de statura unui bărbat, însă acum văzu că pe fiecare centimetru al corpului îi defilau simboluri ale Legământului, mutându-se şi preschimbându-se neîncetat, fără nimic altceva între ele decât aer. Incredibil! Era… Era o fantomă vrăjită, un mesager al Legământului. Dincolo de poartă, mordicantul urlă din nou, întocmai ca 81

o locomotivă cu abur ce stă s-o ia din loc, după care se opinti în lemnul porţii în câteva rânduri, încercând s-o forţeze. Atunci, balamalele începură să scârţâie prelung, iar culoarul unde Sabriel era încă întinsă începu să se cutremure ameninţător. Placa se crăpă în cele din urmă, iar din plafon începură să se desprindă bucăţi mici de piatră, prăbuşindu-se în nori groşi de praf ce aduceau cu fulgii de afară. Mesagerul se întoarse către Sabriel şi-i întinse mâna s-o ajute să se ridice. Fata o apucă şi-l privi curioasă, încercând să-şi urnească din loc picioarele amorţite şi îngheţate. De aproape, îţi puteai da seama cu uşurinţă că trupul era imaterial; iluzia cărnii era dezvăluită în toată curgerea ei tulburătoare. Trăsăturile feţei i se modificau necontenit, mereu altele, aşa încât nu-ţi puteai face o idee despre cum arăta. Acum aveai impresia că are chip de femeie, dar în secunda următoare te privea parcă un bărbat, şi jocul chipurilor continua la nesfârşit, din toate răzbătând însă o duritate şi-o înţelepciune aparte. Trupul cu straiele de fier se preschimba şi el, odată cu fiecare faţă nouă, doar două lucruri rămânând mereu aceleaşi: vestonul cu o cheie argintie pe blazon şi sabia lungă, purtătoare de magie de Legământ. — Mulţumesc, bâigui Sabriel emoţionată, tresărind la izbitura de dincolo de poartă. E posibil să… Credeţi că o s-o dărâme? Mesagerul dădu din cap cu o mină gravă şi, fără să scoată niciun cuvânt, îi dădu drumul la mână, arătându-i coridorul lung care li se deschidea dinainte. Privind într-acolo, Sabriel văzu un pasaj întunecos şi fără fund, care înainta în inima muntelui. Simbolurile de Legământ de jur împrejurul intrării luminau cât de cât gura îngustă unde se aflau, însă tunelul era învăluit în umbră. Cu toate astea, întunecimea îi păru fetei oarecum îmbietoare, căci simţea adierea dulce a magiei Legământului purtată de curenţii din tunel. — S-o iau pe aici? întrebă Sabriel când mesagerul îi arătă 82

iar coridorul obscur cu o nelinişte crescândă. Acesta aprobă tăcut şi-apoi îi făcu semne repetate cu mâna în aceeaşi direcţie, vrând parcă s-o zorească. În spatele său se auzi o nouă izbitură şi alţi nori de praf se ridicară, în timp ce stejarul pârâia înfundat, semn că poarta avea să cedeze în curând. Mirosul greu şi respingător de păr pârlit se făcu simţit din nou, răscolindu-i stomacul. Paznicul uşii se încruntă şi o împinse uşor de la spate, ca un părinte care-şi îndeamnă odrasla să nu se teamă şi s-o ia înainte. Sabriel însă nu avea nevoie de muncă de lămurire. Deşi prezenţa mesagerului o mai liniştise, teama încă nu-i pierise de tot, intensificată acum şi de duhoarea mordicantului. Îşi ridică ochii din pământ şi o porni către pasaj cu paşi grăbiţi, privind mereu înainte. După câţiva metri, întoarse capul şi-l zări pe paznic aşteptând în dreptul porţii şubrezite, cu sabia în gardă. Crăpăturile din scânduri se adânceau văzând cu ochii în ciuda grilajului de fier, până când, la un moment dat, lemnul se frânse cu un pocănit scurt, formând o gaură de mărimea unei farfurii prin care mordicantul îşi vârî braţul şi sfărâmă şi restul scândurilor într-o clipă, ca pe nişte scobitori. Era furios nevoie mare că scăpase prada printre degete şi, de aceea, tot corpul îi era cuprins de flăcări, iar pe gură scuipa vâlvătăi galbene-roşietice care-l învăluiau într-un fum gros ce se învolbura în cercuri ameţitoare atunci când urla. Sabriel îşi întoarse privirea înainte şi grăbi pasul, ajungând în curând să alerge şi apoi chiar să fugă de-a binelea, ca într-o cursă contra cronometru. Paşii i se auzeau ritmat pe pietriş, iar fata prinse şi mai multă viteză; deodată, îşi dădu seama cu groază de ce era aşa de uşoară: îşi lăsase rucsacul şi schiurile la gura tunelului! Preţ de o secundă fu tentată să se întoarcă după ele, dar gândul îi zbură din minte la fel de repede cum îi venise. Se pipăi iute după sabie şi bandulieră, şi-i mai veni inima la loc simţind răceala tecii de metal şi luciul mânerelor de lemn. 83

Reluându-şi fuga, băgă de seamă că tunelul era luminat de simboluri aprinse în piatră care alergau odată cu ea, însemne magice ce-i călăuzeau drumul şi-i făceau picioarele uşoare şi sprintene, şi câte şi mai câte despre care ea habar n-avea. Erau o puzderie de semne, şi toate atât de stranii… Ce naivă, să creadă că locul întâi la magie la o şcoală din Ancelstierre o face mare mag în Vechiul Regat! „Nu-i nimic, îşi zise ea, nu e leac mai bun pentru mândria prostească decât teama şi faptul că-ţi recunoşti propria ignoranţă…” Un alt răcnet sfâşietor cutremură pasajul, răsunând mult înaintea ei, până în străfunduri, urmat de o sumedenie de bufnituri şi de bubuituri înfundate, şi de zgomotul metalic al săbiei înfigându-se în carne necurată ori lovindu-se de vreun bolovan. Sabriel ştiu fără să privească înapoi că mordicantul răzbise dincolo de zid şi acum se lupta cu duhul porţii – sau poate că îl şi răpusese deja. Nu cunoştea foarte multe despre aceste duhuri-santinelă, însă ştia că problema lor cea mai mare era că nu-şi puteau părăsi postul. Cu alte cuvinte, odată scăpată de el, creatura nu mai putea fi oprită, iar, dacă era să se ia după vacarmul din spate, mordicantul nu mai avea mult până să-i ia urma. Gândul o înspăimântă atât de tare, încât iuţi pasul, epuizată. Alerga cu sufletul la gură, ştiind totuşi că n-are să mai reziste mult, căci toată spaima, frigul şi oboseala adunate peste zi îşi spuneau deja cuvântul, îngreunându-i picioarele şi anchilozându-i muşchii încordaţi, în timp ce plămânii prost oxigenaţi îi dădeau senzaţia că se sufocă. Dinaintea ei, tunelul părea să se întindă la nesfârşit, urcând tot mai sus în munte, însă lumina îi călăuzea paşii în aceeaşi direcţie, aşa că Sabriel se gândi că nu mai era mult până la capăt. Poate doar mica porţiune scăldată în beznă din faţă… Nici n-apucă bine să-şi termine gândul, că şi zări în faţă o lumină puternică având o formă dreptunghiulară. Părea o ieşire. Sabriel îşi ţinu respiraţia, nevenindu-i să-şi creadă ochilor. Scoase apoi un chiot de bucurie pierdut printre răcnetele mordicantului, care între timp reuşise să 84

răzbească dincolo de poarta de stejar şi de păzitorul ei. Aproape simultan se făcu auzit un al treilea sunet, o bubuitură surdă şi plină pe care iniţial o confundase cu pulsaţia propriei inimi, până să-şi dea seama că de fapt aceasta venea de dincolo de ieşirea din tunel. Zgomotul se auzi din nou, ca un hurducăit prelung şi atât de pătrunzător, încât făcu pereţii de piatră să vibreze şi pietrişul mai-mai să-i alunece de sub picioare. „Or fi camioane care trec pe şoseaua de deasupra”, îşi zise Sabriel, dar îndată îşi aduse aminte unde se află şi recunoscu şi sunetul. Pesemne că undeva, dincolo de culmile stâncoase, era o cascadă care-şi revărsa apele de la mare înălţime. „Mai mult decât atât, se gândi ea, o cascadă atât de mare trebuie să aibă un afluent pe măsură. Un râu mare şi adânc…” Apă curgătoare! Gândul o înveseli instantaneu, umplând-o de speranţă şi dându-i forţe noi, de care nu se mai credea în stare. O luă la fugă şi, într-un minut, era deja în faţa uşii de lemn, mai-mai să se izbească în ea. Începu s-o lovească cu pumnii, dar, văzând că aceasta nu cedează, se opri să caute clanţa sau mânerul. Când dădu, în sfârşit, de inelul de fier, simţi brusc o a doua mână pe el, deşi, cu câteva secunde în urmă, nu văzuse pe nimeni prin apropiere. Şi pe această mână erau simboluri ale Legământului. În plus, era la fel de translucidă ca a celuilalt mesager, iar Sabriel zări prin pielea transparentă fibra lemnului şi veriga albăstruie a mânerului. Asemănarea dintre cei doi era destul de mare, doar că acesta era ceva mai mic de statură, iar Sabriel nu-şi putea da seama dacă era bărbat sau femeie, căci purta o sutană de călugăr cu gluga trasă pe cap. Pe veşmintele negre, atât în faţă, cât şi în spate, avea emblema cu cheia de argint. Mesagerul făcu o plecăciune şi învârti inelul metalic, iar uşa se deschise ca prin minune, dezvăluind un petic de cer senin şi plin de stele, a căror strălucire străpungea norii răzleţi purtaţi de vânt. Vuietul asurzitor al cascadei 85

pătrunse ca o vijelie prin uşa deschisă, odată cu o pulbere răcoroasă de picături minuscule. Sabriel păşi afară fără să mai stea pe gânduri. Păzitorul porţii o însoţi până dincolo de prag şi închise uşa în urma lui, apoi trase un grilaj subţire cu ţepi de argint pe care-l încuie cu un lacăt de fier, ambele apărute din senin. Sabriel le privi şi simţi puterea ascunsă în ele, căci erau înfăptuiri ale Legământului. Cu toate astea nici uşa, nici grilajul şi nici lacătul n-aveau să-l oprească pe mordicant, ci doar să-l mai întârzie. Singura cale de scăpare era fie cascada învolburată al cărei hău i se căsca la picioare, fie strălucirea arzătoare a după-amiezii, pentru care ar fi trebuit să mai aştepte vreo câteva ore bune. Se afla pe muchia unei stânci înguste care trona peste un râu adânc şi mai lat de trei kilometri. La câţiva paşi în dreapta apele se prăbuşeau furibunde în prăpastia de dincolo de coama muntelui, dând naştere unei cascade de toată frumuseţea. Sabriel se aplecă uşor să privească perdeaua groasă de spumă prăvălindu-se în adâncuri, formând nori de pulbere albă ca nişte aripi uriaşe care ar fi înghiţit pe loc întregul Colegiu Wyverley – cu tot cu aripa cea nouă – ca pe o răţuşcă de jucărie prinsă în furtuna din cadă. Hăul părea interminabil, iar înălţimea ameţitoare şi repeziciunea cu care apele se prăvăleau în adâncuri o făcură pe Sabriel să-şi întoarcă privirea către râu. Drept înainte, chiar la gura de vărsare şi cam pe la mijlocul distanţei dintre cele două maluri, se profila o mică insulă stâncoasă, cam cât un teren de fotbal, ce despărţea râul în două jumătăţi aproximativ egale, ridicându-se dintre apele învolburate asemenea unei corăbii frânte şi croite parcă în rocă. De jur împrejurul promontoriului se ridicau ziduri albe ca de calcar, înalte cât şase persoane, în spatele cărora se întrezărea o casă. Deşi zorii încă se îngânau cu noaptea, Sabriel putu distinge silueta semeaţă a unui turn ascuţit ale cărui ţigle cărămizii reflectau deja şovăielnic lumina răsăritului. Pereţii masivi pe care acesta se sprijinea şi care 86

erau scăldaţi în întuneric la acea oră ascundeau probabil diverse încăperi: salonul, bucătăria, dormitoarele, sala armelor, cămara şi pivniţa. Fata îşi aduse brusc aminte de camera de studiu, care ocupa cel de-al doilea etaj al turnului, sub observatorul de la ultimul etaj, de unde tatăl ei cerceta nu numai aştrii, ci şi împrejurimile. Era chiar casa lui Abhorsen. Ajunsese, în sfârşit, „acasă”, deşi nu fusese acolo decât de două sau poate de trei ori, pe vremea când era mult prea mică ca să-şi amintească ceva. Acea perioadă a Vieţii ei era învăluită în ceaţă şi se amesteca adesea cu tot felul de amintiri răzleţe despre grupul Călătorilor, cu căruţele lor încărcate sau locurile – nu puţine – prin care poposeau. Nu-şi mai amintea nici măcar cascada, deşi vuietul ei prelung îi trezise amintiri de mult uitate, îngropate în mintea fragedă a unui copil de patru ani. Din păcate nu-şi putu aminti cum se ajunge la casa de pe insulă, în minte răsunându-i întruna cuvintele călăuzei: „Podul lui Abhorsen”. Nu-şi dădu seama că rostise cuvintele cu voce tare decât în momentul când micul duh al porţii o trase uşor de mânecă şi-i arătă ceva în jos, către râu. Sabriel privi într-acolo şi zări nişte trepte săpate în terasament care coborau direct în apele învolburate de dedesubt. De data asta, nu mai ezită deloc. Îşi plecă politicoasă capul către mesager şi-i mulţumi în şoaptă, după care se repezi pe treptele abrupte. Simţise din nou prezenţa mordicantului pe urmele ei, asemenea respiraţiei urât mirositoare a unui străin care-ţi suflă constant în ceafă. Ştia că acesta ajunsese deja la capătul tunelului după loviturile şi bubuiturile ce răzbăteau de dincolo de poarta ferecată, deşi răsunetul cascadei mai atenua din zgomot. Treptele dădeau, într-adevăr, în râu, însă nu se opreau acolo, formând un şir regulat imposibil de observat din vârful stâncii şi care ducea către mica insulă din mijloc. Sabriel se uita înfricoşată când la ele, când la apa adâncă şi agitată care le spăla la intervale scurte cu o viteză 87

ameţitoare. Deşi nu depăşeau nivelul râului decât cu câţiva centimetri, lespezile de piatră erau destul de late şi aveau nişte şanţuri încrucişate de care te puteai prinde lesne cu mâna, fiind însă ude şi alunecoase din pricina apei şi a pojghiţei de gheaţă acoperite pe alocuri de zăpadă înmuiată. Sabriel zări deodată o bucată de gheaţă învârtindu-se nevolnică deasupra apelor sălbatice şi o urmări cu privirea până ce aceasta dispăru în abisul cascadei; o văzu parcă aievea cum pluteşte în gol, paralel cu perdeaua mişcătoare, pentru ca, odată ajunsă în străfunduri, să se spargă în mii de bucăţi fine pierdute în noianul de spumă. Se închipui în locul ei, un cub de gheaţă purtat de ape în adâncuri, dar imediat îşi aduse aminte de mordicantul care o urmărea şi de spiritul mort încătuşat înăuntru, de Moartea pe care o purta cu el şi de suferinţele şi opreliştile pe care ea însăşi avea să le îndure odată trecută Dincolo. Îşi luă avânt şi sări pe primul bolovan, dând nebuneşte din mâini ca nu cumva să alunece de pe suprafaţa derapantă, cu tot cu bocancii ei zdraveni de iarnă. Rămase nemişcată într-o poziţie destul de incomodă, aplecată în faţă şi cu genunchii uşor îndoiţi, chircită doar pe jumătate. Se îndreptă iute de spate şi, până să-şi piardă iar echilibrul, era deja pe lespedea din faţă, ţâşnind imediat ca din puşcă pe următoarea şi apoi pe cea de după ea. O ţinu aşa o bună bucată de drum, sărind sprintenă şi uşoară ca un fulg printre vârtejurile înspumate şi pulberea lor sidefie. Ajunsă la jumătatea şirului, se opri să privească imensitatea învolburată din spate, mărginită de coama depărtată în vârful căreia zări silueta mordicantului cu ce mai rămăsese din zăvor atârnându-i printre gheare. Paznicul porţii dispăruse de parcă l-ar fi înghiţit pământul. Sabriel nu se alarmă, ştiind că, odată înfrânt, soarta lui era să se facă nevăzut până ce vraja va prinde din nou putere, dar asta numai după câteva ore, zile sau chiar ani, în cel mai nefericit caz. Mordicantul era curios de liniştit, însă nu încăpea îndoială că era cu ochii pe ea. Puterea extraordinară care îl 88

anima nu era totuşi suficientă ca să-l ajute să treacă râul, şi el era conştient de asta. De fapt, cu cât Sabriel îl privea mai insistent, cu atât i se părea că acesta se resemnase la gândul că n-o poate urmări. „Face pe santinela acum, îşi zise Sabriel, şi stă de pază la gura tunelului, fiindcă, probabil, e singura ieşire de pe insulă… Sau poate că aşteaptă să se întâmple ceva, sau să-i vină ajutoare…” Ignoră fiorul rece de pe şira spinării şi-o porni mai departe. Începea deja să se crape de ziuă şi soarele dimineţii n-avea să mai întârzie mult, aşa că Sabriel zări cu uşurinţă platforma de lemn din faţă, care ducea către o poartă scobită în zidul alb. Dincolo de pereţii înalţi se vedeau şi crengile golaşe ale unor copaci desfrunziţi de gerul iernii, pe care, din când în când, poposeau vesele câteva păsărele, în ocolul lor matinal de jur împrejurul turnului. „Ce tablou pitoresc, îşi zise Sabriel, şi atâta pace”… îşi aduse însă aminte de mordicant şi asta îi strică reveria. Îşi adună puterile şi sări pe ultima piatră teşită, de unde se prăbuşi pe scările de lemn ale podului. Îşi simţea pleoapele grele şi de-abia îşi putea ţine ochii deschişi, câmpul ei vizual fiind acum redus la o mică crestătură în scândura pe care îşi sprijinea capul. Se târî anevoie în sus pe trepte, cu obrazul la doar câţiva centimetri de lemnul aspru, ajungând în cele din urmă în dreptul porţii, de care se sprijini lipsită de vlagă. Aceasta se deschise cât ai clipi şi Sabriel căzu în curtea de dincolo de zid, la capătul unei alei pavate cu cărămidă tocită de culoare roşie, un roşu-închis şi murdar ca al merelor mucegăite. La câţiva metri mai încolo aleea o cotea uşor către intrarea din faţă, o uşă de un albastru-deschis precum cerul de vară, contrastând puternic cu peretele văruit de piatră. Pe covoraşul dinaintea pragului stătea încolăcită o pisică albă, oarecum în ton cu bătătorul de bronz în formă de cap de leu cu un inel gros între dinţi, care sclipea şi el în lumina zorilor. Încă întinsă pe jos, Sabriel zări pisica şi-i zâmbi înduioşată, clipind des ca să-şi alunge lacrimile din colţul 89

ochilor. Felina tresări şi-şi ridică leneşă căpşorul pufos, privind-o cu ochii ei verzi, scânteietori. — Ce faci, motănel? mormăi Sabriel înfundat, dregându-şi vocea în timp ce se ridică în picioare şi-o porni anevoie către casă. Când ajunse în dreptul uşii şi se aplecă să mângâie pisica, îngheţă pe loc cu mâna în aer, căci, în clipa în care motanul îşi înălţă capul, fata îi zări zgarda de la gât şi clopoţelul atârnat de ea. Cureluşa era inofensivă, o simplă bucată împletită de piele roşie, însă magia Legământului cu care fusese însemnată era una dintre cele mai puternice şi mai trainice vrăji de încătuşare din câte îi fusese dat fetei să vadă sau să simtă până atunci. Mai rău, clopoţelul în miniatură era o copie perfectă a lui Saraneth, iar motanul nu era deloc motan, ci o creatură străveche şi extrem de puternică, animată de forţele magiei libere. — Abhorsen! miorlăi felina cu limba rozalie iţindu-se printre colţii ascuţiţi. Te aştept de ceva vreme… Sabriel o privi fix şi bâigui ceva nedesluşit, ca un mormăit scurt şi înfundat, după care căzu grămadă, pierzându-şi cunoştinţa.

90

CAPITOLUL OPT Sabriel se trezi în lumina palidă a lumânărilor, aşezată confortabil pe un pat moale cu cearşafuri de mătase şi învelită în mai multe pături groase şi destul de grele. Focul trosnea abitir în şemineul din cărămidă arsă, iar umbrele lui jucăuşe descriau figurine misterioase pe lambriurile de mahon lustruite care îmbrăcau pereţii încăperii. Primul lucru pe care îl văzu când deschise ochii fu tavanul tapetat în albastru şi poleit cu mii de stele argintii. Camera mai avea şi două ferestre dispuse faţă în faţă, dar, cum obloanele erau trase, Sabriel nu-şi putu da seama dacă e zi sau noapte, la fel cum nu-şi mai aducea aminte cum ajunsese înăuntru. Era clar că locuinţa îi aparţinea lui Abhorsen, dar nu mai ţinea minte absolut nimic de la leşinul din faţa intrării. Îşi ridică încetişor capul, căci avea o durere surdă în ceafă şi era încă destul de ameţită după o zi şi-o noapte de spaime şi alergătură. Studie încăperea şi întâlni din nou ochii verzi şi sfredelitori ai pisicii care nu era de fapt pisică, aşezată la picioarele ei, la căpătui patului. — Cine… cine eşti? întrebă Sabriel temătoare, dându-şi seama dintr-odată că e dezbrăcată sub cearşafurile moi. O senzaţie extrem de plăcută, dar care, în acelaşi timp, o făcu să se simtă vulnerabilă. Zări cu coada ochiului cureaua cu sabia şi banduliera aşezate cu grijă pe un fel de suport de uscat rufele de lângă uşă. — Mi se spune în multe feluri, îi răspunse felina cu o voce stranie, pe jumătate mieunat, pe jumătate tors, insistând şuierat pe fiecare vocală. Poţi să-mi spui Mogget, dacă vrei. Cât despre ce sunt eu, continuă ea, ce pot să spun… Odinioară eram multe lucruri, acum, mai puţine. Întâi de toate însă sunt slujitorul lui Abhorsen. Eşti, te rog, drăguţă să-mi desfaci zgarda de la gât? 91

Sabriel zâmbi forţat şi refuză cu o mişcare hotărâtă a capului. Indiferent ce era Mogget, zgarda era singurul lucru care o ţinea în slujba lui Abhorsen… sau a altcuiva. Simbolurile magice care se preumblau pe cureluşa roşie erau foarte clare în această privinţă. După câte îşi putea da seama, vraja de încătuşare sub care se afla Mogget era veche de peste o mie de ani, şi era foarte posibil ca felina să fie un spirit al magiei libere la fel de vechi ca Zidul însuşi, dacă nu chiar mai bătrân. Sabriel se întrebă de ce Abhorsen nu-i povestise niciodată despre ciudata creatură, şi i se strânse inima gândindu-se la el, dorindu-şi ca tatăl său să-i fi vegheat somnul şi să stea apoi amândoi liniştiţi în casa lui, feriţi de orice griji. — Mda, mă gândeam eu c-ai să refuzi… zise Mogget ridicând din umeri cu un aer indiferent şi întinzându-şi picioarele leneş. Ea… sau mai degrabă el, căci Sabriel avea senzaţia clară că felina e de gen masculin, sări pe parchetul podelei şi se îndreptă agale către focul din şemineu. Fata îl privea cu atenţie, observând ceea ce un ochi mai puţin experimentat poate că n-ar fi băgat de seamă, şi anume că umbra lui nu era întotdeauna cea a unei feline. Exact în acel moment se auzi o bătaie în uşă care o făcu să tresară nervos, tulburându-i concentrarea. — Nu te speria, e doar unul dintre servitori, o linişti Mogget pe un ton dojenitor. Făpturi ale Legământului, vai de capul lor. Nu ştiu cum se face că întotdeauna dau buzna când te aştepţi mai puţin… Sabriel se făcu că nu-l aude şi spuse hotărât: — Intră. Abia când îşi auzi tremurul din voce îşi dădu seama că încă nu era complet refăcută după peripeţiile şi oboseala ultimelor zile, care aveau să se facă simţite mult timp de-acum încolo. Uşa se deschise fără zgomot şi în încăpere îşi făcu apariţia o siluetă misterioasă îmbrăcată într-o robă lungă, asemenea păzitorului porţii de la ieşirea din tunel. Ca şi 92

acesta, faţa nou-venitului era ascunsă sub gluga trasă peste ochi, însă hainele lui erau mult mai deschise la culoare, de un bej spălăcit. Pe unul dintre braţe avea un fel de jupon simplu de bumbac, pe celălalt un prosop gros, iar în mâinile-i translucide şi înnădite cu simboluri ale Legământului ţinea un capot lung de lână şi o pereche de papuci de casă. Fără să scoată un cuvânt, veni până la capătul patului şi aşeză frumos hainele la picioarele lui Sabriel, după care se îndreptă către colţul opus al camerei, oprindu-se în dreptul peticului de gresie din stânga şemineului, deasupra căruia trona un lighean de porţelan fixat pe un stativ de argint filigranat. Aici, slujitorul începu să învârtă de o roată de bronz şi, cât ai clipi, dintr-o ţeavă ascunsă în perete începu să curgă apă fierbinte, stropind şi bolborosind zgomotos, aducând cu ea un miros ciudat şi înţepător de sulf care o făcu pe Sabriel să strâmbe din nas. — Izvoare termale, îi explică Mogget. După o vreme începi să te obişnuieşti cu mirosul. Tatăl tău spunea întotdeauna că e un preţ rezonabil pentru privilegiul de-a avea apă caldă în permanenţă. Sau să fi fost totuşi bunicul tău cel care spunea asta…? Sau, poate, vreo mătuşă de mult răposată? Of, of, of, mă cam lasă memoria… Slujitorul rămase nemişcat cât timp ligheanul se umplea şi, chiar înainte ca apa să dea pe-afară, învârti repede roata şi opri şuvoiul aburind. Câţiva stropi alunecară totuşi pe podea aproape de Mogget, care sări iute în picioare şi se depărtă grăbit, cu nişte mişcări demne de o pisică veritabilă, gândi Sabriel. Probabil că de-a lungul atâtor ani – câteva sute poate – petrecuţi ferecat în acest trup deprinsese fără să vrea anumite mişcări şi unduiri de felină. Sabriel îndrăgea nespus pisicile. Avusese una şi la şcoală, un motan pântecos cu blană portocalie pe care-l chema Biscuit. Parcă-l vedea dormitând încolăcit pe pervazul ferestrei din camera ei. Amintirea o făcu să se gândească la colegiu şi la zilele petrecute acolo alături de prietenele ei, întrebându-se ce-or face ele acum. Aproape că o apucă iar moţăiala când îşi aminti de orele plicticoase de societate şi 93

de vocea monotonă a profesoarei care îi tot dădea înainte cu platourile ei de argint… Un zăngănit ascuţit şi subit o făcu să tresară din nou, săgetându-i muşchii amorţiţi cu junghiuri dureroase şi stăruitoare. Slujitorul cu însemnele Legământului lovise roata de bronz cu vătraiul atârnat de şemineu, vădit nerăbdător ca Sabriel să treacă la baie. — Haide, că se răceşte apa, o zori Mogget reluându-şi poziţia pe pat, la picioarele ei. Cina va fi servită în jumătate de oră, îi mai explică el. — Cine anume o serveşte? se interesă Sabriel ridicându-se în capul oaselor şi aplecându-se după prosop şi după papuci, pe care îi încălţă îndată ce se dădu jos din pat. — Ei, zise Mogget făcându-i semn cu capul în direcţia slujitorului în togă, care se depărtase de ligheanul de porţelan şi o aştepta cu o bucată de săpun în mână. Învelită în prosopul gros, Sabriel se îndreptă către ligheanul plin-ochi, târşâindu-şi alene picioarele pe podea. Atinse cu vârful degetelor apa fierbinte şi simţi o căldură plăcută învăluindu-i trupul, dar până să-şi afunde mâinile de-a binelea, slujbaşul se apropie pe nesimţite şi-i trase prosopul de la subsuoară, ridicându-i iute cuveta deasupra capului şi turnând toată apa peste ea. Sabriel ţipă speriată, însă necunoscutul nu se sinchisi câtuşi de puţin, văzându-şi de treabă mai departe. Puse ligheanul la loc la fel de iute şi învârti roata de bronz ca să-l umple din nou, apucându-se apoi s-o săpunească straşnic din cap până-n picioare, insistând asupra capului şi a feţei, de parcă ar fi bănuit-o de vreo invazie de păduchi sau ar fi vrut cu tot dinadinsul să-i bage săpun în ochi. — Ce te-a apucat? Încetează odată! protestă Sabriel, în timp ce mâinile extrem de reci ale făpturii îi frecau spinarea mai-mai să-i ia pielea, mutându-se apoi fără niciun fel de interes ascuns pe sânii şi stomacul fetei. Tu n-auzi să încetezi? Sunt destul de mare să mă spăl şi singură! Mulţumesc pentru ajutor, dar n-am nevoie! 94

Cu toate astea, învăţăturile domnişoarei Prionte despre cum trebuie să te comporţi cu servitorii casei nu păreau să se aplice şi trimişilor Legământului. Făptura încăpăţânată îi freca pielea în continuare fără milă, clătind-o la răstimpuri cu apă fierbinte. — Cum pot să-l fac să se oprească? îl întrebă ea disperată pe Mogget, în timp ce un alt lighean de apă o scăldă pe nepregătite şi trimisul începu să-i cureţe coapsele şi picioarele. — N-ai cum, îi răspunse felina, amuzată parcă de necazul ei. Sunt încăpăţânaţi ceva de groază, iar el e mai rău decât toţi. — Ce vrei să spui cu… Au! Termină! Ce vrei să spui cu asta? Cum adică „mai rău decât toţi”? — Sigur că sunt mult mai mulţi pe aici, nu e el singurul, spuse Mogget. Există câte unul pentru fiecare vrăjitor Abhorsen, făurit chiar de magul însuşi. Probabil că toţi ajung la fel de căpăţânoşi după câteva sute de ani… Se cred însoţitori de încredere ai familiei – vezi, Doamne, printre cei mai importanţi – şi întotdeauna li se pare că ştiu mai bine decât oricine ce-i de făcut. Ce mai tura-vura, sunt mai rău decât oamenii, zău că da. Auzind aşa, slujitorul se opri din frecat câteva secunde şi lansă nonşalant câţiva stropi de apă către Mogget, care nu avu timp suficient să se ferească şi urlă prelung când picăturile fierbinţi îi atinseră blana. Înainte să se lase inundată de o altă şarjă de apă, Sabriel îl zări pe Mogget tulind-o către pat şi pitindu-se înfrigurat sub el şi deranjând cuvertura cu coada-i stufoasă. — Gata, ajunge, mulţumesc! zise ea cât putu de răspicat când ultima porţie de apă fierbinte se prelinse de pe trupul ei roşu de atâta frecat printre zăbrelele grilajului de dedesubt. „Oricum nu mai are ce să spele”, îşi zise Sabriel, căci nu-i scăpase nicio părticică necurăţată. Făptura se potoli în curând, începând în schimb s-o şteargă şi mai abitir cu prosopul. Enervată la culme, Sabriel i-l smuci din mână şi încercă să continue operaţiunea de una singură, 95

dar slujitorul se repezi atunci s-o pieptene, gest care sfârşi într-o mică încăierare destul de încrâncenată, la capătul căreia Sabriel reuşi cu chiu, cu vai să-şi tragă cămaşa lungă de corp şi apoi capotul pe ea, lăsându-se apoi pe mâna vajnicului slujbaş, care, după ce îi făcu manichiura, o pieptănă îndelung şi sârguincios, mai să-i smulgă părul din cap. Admira în oglinda agăţată de unul dintre obloanele trase modelul delicat al capotului negru, o cheie minusculă de argint repetată în şiruri lungi. Deodată, se auzi sunetul greu al unui gong răzbătând de undeva dintr-o încăpere îndepărtată, şi servitorul dădu buzna la uşă. Într-o fracţiune de secundă, Mogget dispăruse deja dincolo de prag, miorlăind ceva ce părea să însemne „Cina!” Sabriel îl urmă ceva mai apatică, însoţită îndeaproape de misteriosul servitor, care ieşi ultimul şi trase uşa după el. Cina se servea în salonul principal, o încăpere lungă şi solemnă care ocupa jumătate din spaţiul dedicat parterului şi în care elementul dominant era fereastra cu vitralii dinspre vest, care se înălţa din podea până-n tavan. Vitraliul surprindea o scenă din timpul construirii Zidului, şi, la fel ca multe alte lucruri din casă, era încărcat cu simboluri de Legământ. „Poate că doar pare din sticlă”, se gândi Sabriel, contemplând lumina crepusculului pătrunzând nuanţele lucioase şi îmbrăcând chipurile transpuse ale muncitorilor într-o aură ireală. Întocmai ca în cazul trimişilor Legământului, dacă te apropiai suficient de mult puteai distinge miile de simboluri mărunte ce compuneau modelele vitraliului. Era aproape imposibil să distingi ceva pe fereastră, însă judecând după lumina plăpândă de afară probabil că soarele nu mai avea mult până la apus. Trebuie că dormise o zi întreagă, dacă nu cumva chiar două. Se afla în capul unei mese aproape la fel de lungă ca sala, o masă lustruită dintr-un lemn uşor şi bine şlefuit pe care erau aranjate o sumedenie de solniţe din argint, candelabre şi carafe cu forme ciudate printre care se vedeau farfuriile 96

acoperite cu capac bombat de metal. Tacâmurile erau însă pregătite doar pentru două persoane, un alai în toată regula format din cuţite şi cuţitaşe, furculiţe mai mici şi mai mari, linguri şi alte astfel de instrumente pe care Sabriel nu le mai văzuse decât în manualele de la cursul de societate. Paiul de aur cu care sorbeai miezul unei rodii, de pildă. Nu mai văzuse niciodată unul de-adevăratelea. Unul dintre locurile pregătite era dinaintea unui scaun cu spătar înalt aflat în celălalt capăt al mesei, cu cel de-al doilea imediat în stânga, în faţa unui taburet capitonat. Sabriel le privea confuză, neştiind unde să se aşeze, când Mogget apăru ca din senin şi sări pe taburet, invitând-o să ia loc pe scaunul înalt: — Hai, repejor! Nu ne vor da nimic până nu te aşezi la masă cum se cuvine. Vorbea, desigur, despre ceilalţi slujbaşi. Vreo şase cu totul, dacă-l punea la socoteală şi pe tiranul în togă bej care-o chinuise mai devreme, în dormitor. Semănau între ei, având cu toţii formă omenească, dar rămânând cu faţa mereu acoperită fie de gluga robei, fie de un alt văl tăinuitor. Nu le puteai vedea decât mâinile, dar şi acestea erau transparente şi imateriale, ca nişte proteze de adular pe care fuseseră cernute cu măiestrie infinite simboluri magice. Stăteau unul lângă altul în picioare dinaintea unei uşi care nu putea fi decât cea de la bucătărie, căci Sabriel zări focurile din spatele lor şi adulmecă miresmele îmbietoare. Simţea cum slujbaşii o priveau iscoditor, ceea ce era destul de incomod având în vedere că nu le putea întoarce privirea. — Da, da, ea este, nu vă mai holbaţi aşa, spuse Mogget sarcastic. Noua voastră stăpână. Acum putem să mâncăm? Niciunul dintre slujitori nu se clinti din loc, până când Sabriel îşi luă inima în dinţi şi înaintă câţiva paşi. Atunci avansară şi ei la unison, în togile lungi până-n pământ, şi-i căzură în genunchi dinainte, fiecare cu mâna dreaptă ridicată. Miile de însemne ale Legământului se aprinseră dintr-odată şi începură să roiască peste degetele şi palmele 97

lor incolore în dâre strălucitoare care se unduiau şi fremătau necontenit. Sabriel rămase cu privirea în gol preţ de câteva clipe, dându-şi seama în curând că, prin gestul lor, trimişii îşi ofereau serviciile şi loialitatea, aşteptând pesemne un semn şi din partea ei. Se apropie, aşadar, de mâinile întinse şi-şi lipi palmele de fiecare în parte, simţind dogoarea simbolurilor magice. Mogget avusese dreptate, multe dintre ele păreau într-adevăr desprinse din negura timpurilor, cu mult înainte ca ea să se fi născut. — Vă mulţumesc din suflet, spuse ea încet dezlipindu-şi palma de pe ultima mână. În numele tatălui meu şi a milosteniei pe care mi-aţi arătat-o. Vorbele păreau să-şi fi atins scopul sau cel puţin să-i mulţumească deocamdată pe cei şase slujitori, care se ridicară în picioare ca la un semn şi făcură o plecăciune adâncă înainte să se risipească fiecare pe la treburile lor. Cel în toga bej trase scaunul şi o pofti să se aşeze, timp în care îi desfăcu grijuliu şervetul de masă, o bucată încreţită de in negru cu şiruri fine de cheiţe cusute cu măiestrie în fir de argint. Mogget avea şi el unul alb, pe care în loc de modele se vedeau urmele unor pete mai vechi. — De două săptămâni numai acolo mănânc, îi explică el amărât când doi slujbaşi îşi făcură apariţia de după uşa bucătăriei cu farfurii pline cu mâncăruri aburinde, a căror aromă îi gâdila nările. — Nu cred c-a fost chiar aşa de rău, răspunse Sabriel vioaie, sorbind o gură de vin. Era un vin alb şi sec cu aromă de fructe şi, deşi nu era vreo cunoscătoare în domeniu, fetei îi plăcu totuşi gustul dulceag. Primul ei contact cu băuturile alcoolice se petrecuse cu câţiva ani în urmă, când, împreună cu două dintre cele mai bune prietene, îşi făcuse de cap – nu doar o dată – în compania unei sticle de coniac. Deşi preţuiau nespus amintirea acestor momente unice, nici ea şi nici colegele ei nu mai putuseră să pună pic de coniac în gură de atunci, deşi în ultimul timp îi făcea plăcere să savureze din 98

când în când câte un pahar de vin după-masă. — Cum se face că ai ştiut că voi veni? îl întrebă. Nici măcar eu nu ştiam… Mă rog… până când am primit mesajul trimis de tata. Motanul nu răspunse imediat, sorbind din priviri peştii mici şi aproape rotunzi pe care slujitorul tocmai i-i pusese, cruzi, în farfurie. Aveau ochi sticloşi şi solzi mărunţi şi străvezii, ca şi cum de-abia fuseseră pescuiţi din râu. Sabriel servea acelaşi fel de mâncare, numai că peştii ei erau făcuţi la grătar şi aveau drept garnitură sos de roşii cu usturoi şi busuioc. — N-ai tu ani câţi moşi şi strămoşi de-ai tăi am servit eu… Cu sutele, îi răspunse Mogget într-un sfârşit. Şi chit că puterile mele se împuţinează odată cu trecerea vremii, încă mai pot să-mi dau seama când un Abhorsen e răpus şi trebuie să îi facă loc altuia. Sabriel înghiţi ultima bucăţică cu ghionturi şi lăsă furculiţa jos, sorbind iar din paharul cu vin ca să-şi dreagă vocea, dar licoarea parcă se oţetise şi acreala ei neaşteptată o făcu să tuşească. — Cum adică răpus? Ce vrei să spui cu asta? Ştii cumva ce s-a întâmplat cu tata? Te rog, te implor, spune-mi… Mogget o privi cu ochii pe jumătate închişi, fixând-o îndelung şi stăruitor într-un fel deloc caracteristic unei feline. — E mort, Sabriel. S-a dus. Chiar dacă n-a trecut încă de Ultima Poartă, nu se va mai putea întoarce în lumea viilor. De aceea… — Nu, nu poate fi adevărat! îl întrerupse Sabriel. E imposibil, doar e necromant! Nu se poate să fi murit! — Gândeşte-te, Sabriel! De ce altceva ţi-ar fi trimis atunci sabia şi banduliera? Şi el le-a primit tot aşa de la mătuşa lui, pe vremea când aceasta îl avea în grijă, îi explică Mogget ignorându-i ieşirea. Şi ţine cont că el nu era un simplu necromant, era Abhorsen! — Dar nu înţeleg… bâigui ea şocată, ferindu-şi privirea de ochii lui sfredelitori. Cine sunt eu să-i iau locul? Eu… eu 99

nu sunt decât o neştiutoare. Habar nu am de nimic, nici despre Vechiul Regat, nici despre Legământ, nici măcar despre propriul tată! Dar de ce îi spui numele ca şi cum ar fi un fel de rang? — Pentru că aşa este. Până acum el a fost Abhorsen. Acum e rândul tău. Sabriel rămase tăcută câteva momente, privind resturile de carne şi sos din farfurie, observând apoi cum solzii argintii se contopesc aievea cu pasta roşiatică, transformându-se în umbre prelungi ca nişte săbii mistuite de flăcări. În câteva clipe, focul cuprinse masa şi apoi camera cu totul, întinzându-se şi către încăperea vecină, iar fata se văzu iarăşi dinaintea pragului către Moarte, mai neputincioasă ca niciodată. ÎI simţea foarte aproape, dar, oricât ar fi încercat, îi era imposibil să păşească Dincolo – probabil pentru că locuinţa lui Abhorsen era protejată mult prea temeinic. Cu toate astea, detectă o prezenţă străină în spatele portalului, creaturi vrăjmaşe care de-abia o aşteptau să treacă, pândind-o din umbră. Alături de ele simţi totuşi un fior familiar, dar îngrijorător de firav, ca un parfum de femeie care rămâne în aer chiar şi după ce aceasta a părăsit încăperea sau o aromă aparte de tutun care te învăluie până să dai nas în nas cu cel care pufăie, după colţ. Sabriel se agăţă de el cu toată puterea minţii, aruncându-se din nou peste prag, dar în zadar. Simţi cum trupul îi e azvârlit înapoi de o forţă nevăzută, în timp ce două perechi de gheare îi zgâriau braţul fără milă. Deschise ochii şi-şi şterse bruma de pe gene, zărindu-l pe Mogget păzind-o cu blana zburlită şi laba ridicată pentru un nou atac. — Nesăbuită ce eşti! şuieră el înfuriat. Numai tu ai puterea să eliberezi paznicii casei, iar ei îţi aşteaptă ordinele! Ce mai aştepţi? Sabriel îl fixă cu privirea, muşcându-şi limba ca să nu-l muştruluiască, dându-şi seama că motanul avea, totuşi, dreptate. Spiritele moarte o pândeau din umbra porţii, 100

mordicantul probabil că putea trece şi el dincolo fără probleme, şi ea ar fi fost nevoită să le ţină piept de una singură şi fără nicio armă. — Îmi pare rău, bâigui ea cu capul plecat, sprijinindu-şi tâmplele în palmele îngheţate. Nu mai fusese de mult atât de stânjenită – de când dăduse foc fără să vrea uneia dintre tufele de trandafiri ale directoarei din pricina unei vrăji buclucaşe, cât pe ce să-l prăjească şi pe bătrânul şi mult îndrăgitul grădinar. Plânsese amarnic după nefericitul incident, dar acum reuşi să-şi ţină lacrimile în frâu, fiind ceva mai înţeleaptă. — Tata încă nu s-a stins de tot, spuse ea după un moment de tăcere. I-am simţit prezenţa în spatele ultimelor porţi. Cred că aş putea să mă duc după el. — Nici vorbă de-aşa ceva, i-o reteză Mogget cu o voce în care se adunase parcă toată povara secolelor. Tu eşti Abhorsen şi e de datoria ta să le redai morţilor somnul cel de veci. Asta ţi-e menirea. — Dar aş putea s-o apuc pe un alt drum, replică Sabriel sigură pe sine, înfruntându-i privirea piezişă. Mogget vru iniţial să protesteze, dar se opri brusc şi pufni într-un râs sardonic, reluându-şi locul pe taburet. — Faci cum vrei, spuse oarecum îmbufnat. Ce rost are să te contrazic? Eu nu-s decât un slujitor, şi datoria mea e să te servesc. La urma urmei, de ce-aş plânge dacă un Abhorsen cade pradă răului? Tatăl tău te va blestema, la fel şi maică-ta… Şi morţii vor fi cei mai câştigaţi. — Dar eu pur şi simplu nu cred că e mort, nu renunţă Sabriel, şi obrajii ei palizi se îmbujorară dintr-odată, trădându-i înflăcărarea şi topind pojghiţa de gheaţă în fâşii subţiri, care îi alunecară alene de pe faţă. I-am simţit spiritul încă viu! suspină ea. E încătuşat undeva în Moarte, însă Viaţa i se zbate încă în trup. În condiţiile astea, chiar crezi c-o să mă condamne dacă încerc să-l salvez? — Nu, îi răspunse Mogget calm. Dar faptul că ţi-a trimis sabia şi banduliera… Am senzaţia că îţi doreşti atât de mult ca el să mai fie în Viaţă, încât… 101

— Ba nu! se împotrivi Sabriel. Simt că trăieşte şi trebuie să aflu dacă e sau nu adevărat. — Aşa o fi… mormăi el căzut pe gânduri. Deşi tare m-aş mira… Deh, mi s-au mai tocit şi mie simţurile, de-atâţia amar de ani. Unde mai pui că şi zgarda asta afurisită mă sugrumă pur şi simplu şi-mi ia minţile, zău aşa! — Te rog, Mogget, ajută-mă! îl imploră ea, întinzându-se să-l scarpine sub bărbie. Trebuie să aflu mai multe, mult mai multe! Pisica începu să toarcă de plăcere, dar, pe măsură ce Sabriel îşi afunda degetele în blana pufoasă din jurul zgărzii, Saraneth se prinse şi el în joc cu mici frânturi de clinchet cristalin ce însoţeau ritmat picoteala felinei, amintindu-i fetei cu groază că Mogget nu e o pisică obişnuită, ci o creatură a magiei libere subjugată de puterea Legământului. Se întrebă care o fi adevărata lui formă, cine sau ce era, de fapt, dar mai ales cum era. Tare ar fi vrut să ştie. — Eu pe Abhorsen îl slujesc, spuse el într-un sfârşit, iar tu eşti acum noul Abhorsen, aşa că sunt dator să te ajut. Trebuie doar să-mi promiţi că nu-l vei chema din morţi dacă, într-adevăr, e dus pe Cea Lume. Nici nu cred că şi-ar dori-o, sincer să fiu. — Nu pot să promit aşa ceva. Pot însă să te asigur că nu mă voi pripi în acţiunile mele şi că-ţi voi asculta sfaturile, dacă-mi vei fi alături. — Mda, nici nu mă gândeam c-ai să accepţi, spuse Mogget şi-şi trase capul într-o parte, punând capăt mângâierilor. Adevărul e că nu ştii prea multe, altfel ai fi căzut la învoială. Mare greşeală a făcut tatăl tău când te-a trimis dincolo de Zid! — Chiar aşa, de ce m-a dus în Ancelstierre? întrebă Sabriel, nerăbdătoare să afle răspunsul la întrebarea care o frământase zi de zi cât fusese la colegiu; Abhorsen o expedia zâmbind şi spunându-i mereu acelaşi lucru: „Pentru că aşa a fost să fie”. — Îi era teamă, pufni Mogget, întorcându-se iar către 102

peştii din farfurie cu priviri lacome. Acolo erai în siguranţă. — Dar de ce îi era teamă? îl iscodi ea. — Hai, gata cu întrebările, termină de mâncat, se fofilă el în momentul când doi slujbaşi apărură din bucătărie cu alte platouri, pesemne felul doi. O să vorbim mai târziu, în camera de studiu.

103

CAPITOLUL NOUĂ Lămpi vechi din alamă luminau bătrânul birou, cu flăcări animate de forţa Legământului în loc de gaz, oferind încăperii o lumină la fel de bună ca şi becurile electrice din Ancelstierre. Nu scoteau pic de fum, nu făceau zgomot şi nu se stingeau niciodată. Pereţii curbaţi ai turnului erau doldora de cărţi aranjate frumos pe rafturi, cu excepţia părţii unde treptele din camera de jos urcau în birou şi o scară ducea către observatorul de deasupra. În mijlocul încăperii trona o masă din lemn de sequoia cu picioarele gradate şi împodobite cu mărgele minuscule, având la fiecare dintre cele patru colţuri câte un cap de dragon care scuipa flăcări ornamentale din gura larg deschisă. Pe masă se puteau vedea o călimară cu cerneală, câteva stilouri, nişte coli de hârtie şi un compas din bronz folosit la măsurători cartografice. Scaunele din jurul mesei erau tot din lemn de sequoia şi tapiţeria lor de culoare neagră avea acelaşi model cu cheiţa argintie. Masa era, de fapt, unul dintre puţinele lucruri pe care Sabriel şi le aducea aminte din vizitele făcute aici în copilărie. „Masa dragonilor”, aşa o numea tatăl ei. Odată chiar se căţărase pe unul dintre picioare, fiind însă mult prea micuţă ca să atingă tăblia cu creştetul. Mângâie încet suprafaţa netedă şi rece, comparând senzaţia actuală cu amintirile ei despre lemnul lucios, apoi oftă adânc şi-şi trase un scaun, aşezând pe masă cele trei cărţi pe care le avea la subraţ. Pe două le ţinu aproape, împingând-o pe a treia mai încolo, către mijloc. O luase din singurul dulăpior cu uşi de sticlă dintre rafturi, şi acum cartea zăcea pe masă ca un animal la pândă, poate uşor amorţit, poate, din contră, gata să sară la atac în orice moment. Avea coperte de piele verde-deschis, iar pe 104

încuietorile de argint care-i ţineau paginile ferecate ardeau o sumedenie de însemne ale Legământului. Cartea morţilor. Celelalte păreau obişnuite, dar erau cărţi de vrăjitorie cu imagini şi explicaţii despre diverse simboluri ale Legământului şi despre cum puteau fi folosite acestea. O deschise pe prima, însă dincolo de capitolul patru majoritatea semnelor deveniră o adevărată nebuloasă, volumele numărând nici mai mult, nici mai puţin de douăzeci de capitole fiecare. „Sigur mai sunt o groază de cărţi care mi-ar fi de folos”, îşi zise Sabriel, dar era mult prea obosită şi slăbită ca să mai răscolească rafturile. Se gândi atunci că cel mai bine ar fi să discute cu Mogget, după care să mai studieze cărţile o oră, două înainte de culcare. După toate păţaniile din ajun, chiar şi patru sau cinci ore de mers i s-ar fi părut un chin de nedescris, iar gândul la o noapte de somn adânc şi odihnitor îi surâdea din ce în ce mai mult. Ca şi cum i-ar fi citit gândurile, Mogget apăru pe neaşteptate în capul scărilor, de unde sări sprinten pe un scăunel cu tapiţerie solidă pe care se tolăni cât era de lung. — Văd că ai găsit şi cartea aceea, spuse el miorlăit vânturându-şi coada încoace şi-ncolo. Vezi să nu citeşti prea multe din ea. — Am citit-o deja pe toată, îi răspunse Sabriel scurt. — Dacă zici tu… bombăni el neîncrezător. Bagă de seamă însă că nu e mereu aceeaşi. Cartea asta se schimbă, poate fi în acelaşi timp mai multe lucruri, ca şi mine… Sabriel ridică din umeri cu un aer nonşalant, ca şi cum ştia deja toate aceste lucruri, însă desigur că brava. De fapt, se temea cumplit de Cartea morţilor. O citise, într-adevăr, în întregime, sub atenta supraveghere a tatălui său, însă memoria ei, de altfel excelentă, selectase numai anumite pagini din vechiul tom. Dacă era aşa cum spunea Mogget şi conţinutul ei se schimba necontenit… O trecu un fior rece pe spinare, dar se linişti spunându-şi că ştie deja tot ce e de ştiut. — Mai întâi de toate va trebui să găsesc trupul tatălui 105

meu, zise ea. Aici o să am nevoie de ajutorul tău, Mogget. — De unde să ştiu eu unde şi-a găsit Abhorsen sfârşitul? se împotrivi Mogget, căscând îndelung şi apucându-se să-şi lingă lăbuţele. Sabriel se încruntă şi strânse din buze mai să şi le strivească, adoptând fără să-şi dea seama aceeaşi mimică nesuferită ca a profesoarei de istorie, care de câte ori se enerva îşi sugea buzele exasperată. — Spune-mi măcar când l-ai văzut ultima dată şi ce avea de gând să facă. — De ce nu-i citeşti jurnalul? îi sugeră Mogget, întrerupându-şi o clipă toaleta simandicoasă. — Unde-l găsesc? întrebă ea nerăbdătoare. Jurnalul i-ar fi fost, fără îndoială, de mare ajutor. — Nu ştiu, l-o fi luat cu el, îi răspunse plictisit motanul. Eu unul nu l-am văzut pe aici. — Parcă trebuia să mă ajuţi! se stropşi Sabriel la el, cu buzele livide. Te rog să-mi răspunzi clar la întrebare. — Acum trei săptămâni, începu Mogget molfăit, cu botul înfundat în blana de pe burtă şi presărând cuvintele printre rotocoalele umede pe care limba lui rozalie le lăsa pe puful portocaliu, a sosit un mesager din Belisaere care i-a cerut ajutorul. Zicea că nu ştiu ce spirit mort a trecut de paznici şi că nu le dă pace deloc, iar Abhorsen – să-mi fie cu iertare, domniţă, vreau să zic ultimul Abhorsen – a bănuit că e ceva necurat la mijloc, având în vedere că era vorba despre Belisaere… dar, pentru asta, tot s-a dus. — Belisaere… Numele ăsta îmi sună cunoscut. E cumva o aşezare din zonă? — Ba e oraş în toată regula. Capitala regatului. Mă rog… pe vremea când încă mai aveam un regat. — Cum adică „când încă mai aveam”? Ce vrei să spui cu asta? Mogget se opri din spălat şi îşi ridică privirea încruntată către ea, cu ochii mici ca două dâre străvezii şi subţiri. — Ce v-or fi învăţat la şcoala aia numai tu ştii! pufni el înfuriat. De mai bine de două sute de ani n-am mai avut 106

rege sau regină, iar ultimul regent s-a stins acum douăzeci de ani. Ăsta e motivul pentru care regatul se afundă pe zi ce trece într-un întuneric din care nu ştiu, zău, cum vom mai ieşi… — Dar Legământul… începu Sabriel, întreruptă de râsul strident al motanului, vădit amuzat. — Legământul e şi el pe ducă, miorlăi el. Conducător n-avem, Pietrele de Legământ se sfarmă una după alta cu sânge sacrificat, una dintre forţele de căpătâi s-a per… s-a per… vertit… — Ce sunt forţele astea? îl întrerupse ea curioasă. Nu mai auzise niciodată de aşa ceva. Se trezi întrebându-se dacă tot ce învăţase în şcoală îi va folosi vreodată la ceva şi, din păcate, nu era prima oară când avea astfel de gânduri. Mai mult decât atât, de ce tatăl său nu-i spusese oare niciodată cum stau lucrurile cu adevărat în Vechiul Regat? Mogget rămase tăcut, parcă înciudat că-l luase gura pe dinainte. La un moment dat, păru că vrea să spună ceva, însă gura lui mică şi roşiatică se mişca fără să scoată niciun sunet. — Nu pot să-ţi spun. Pur şi simplu nu pot, se dădu el bătut în cele din urmă. Blestemăţia asta de vrajă de Legământ nu-mi permite, afurisită ea să fie! Tot ce trebuie să ştii deocamdată este că lumea alunecă în întuneric şi că mulţi îi grăbesc prăbuşirea. — Da, dar alţii încearcă s-o salveze, spuse Sabriel însufleţită. Alţii, ca tatăl meu sau ca mine. — Da, dar foarte multe depind de cum şi ce vrei să faci, răspunse Mogget de parcă s-ar fi îndoit că cineva atât de naiv şi de neştiutor precum Sabriel ar putea conta. Nu că mi-ar păsa… Fraza îi fu însă întreruptă de trapa de deasupra, care se deschise cu zgomot, făcând-o pe Sabriel să tresară şi să privească către tavan. Se linişti când zări un slujbaş coborând scara agale, măturând treptele cu toga. La fel ca paznicii porţilor din capetele tunelului, şi acesta avea 107

blazonul cu cheia argintie cusut pe pieptul şi spatele hainei, ceea ce Sabriel nu observase la ceilalţi până acum. Coborî şi se întoarse către ea, făcând o plecăciune adâncă şi arătându-i cu degetul chepengul din tavan. Sabriel înţelese că trimisul o cheamă să vadă ceva din observator şi avu o presimţire ciudată. Se ridică fără prea mare tragere de inimă şi se duse în dreptul scării, unde simţi curentul rece care pătrundea prin trapa din plafon, cu el răcoarea de gheaţă a râului din apropiere. Îndată ce puse mâna pe barele de metal, o străbătu un fior rece prin tot corpul. Odată ajunsă în observator, se mai încălzi niţel, căci încăperea era scăldată de razele roşietice ale apusului, care creau o senzaţie plăcută de căldură şi umpleau camera cu o lumină puternică din pricina căreia trebui să-şi mijească ochii în primele secunde. Nu-şi aducea deloc aminte de această parte a casei, aşa că mare îi fu mirarea să constate că pereţii erau în întregime din sticlă sau dintr-un material asemănător. Grinzile la vedere de pe acoperişul cu ţigle cărămizii se sprijineau pe pereţii transparenţi şi atât de măiestrit îmbinaţi, încât întregul plafon părea o adevărată operă de artă, a cărui perfecţiune căpăta ceva lumesc numai în secunda când simţeai adierea rece de afară. Un trepied din lemn şi fier închis la culoare domina încăperea, susţinând triumfător un telescop din sticlă lucioasă şi bronz. Imediat lângă el se aflau un scaun înalt şi un pupitru pe care era desfăşurată o hartă astrologică. Toate acestea erau aşezate pe un covor gros de lână care parcă te invita să-ţi răsfeţi tălpile în textura lui moale, cu modele ce reprezentau în culori vii diverse constelaţii sau planete care se învârteau unele în jurul altora. Slujbaşul, care venise după ea în observator, se duse la peretele dinspre miazăzi şi-i arătă cu mâna lui palidă malul sudic al râului, exact în locul unde Sabriel ieşise la lumină din tunel, cu mordicantul pe urmele ei. Fata privi cu atenţie într-acolo, ferindu-şi ochii de lumina orbitoare a crepusculului. Zări apele înspumate, dar 108

privirea îi fu atrasă de stânca abruptă din apropierea ţărmului, pe care începu s-o scruteze, în pofida unui presentiment destul de puternic. După cum se aşteptase, mordicantul era tot acolo, stând neclintit în vârful stâncii, ca o stană de piatră. Cu ceea ce ajunsese să numească „puterea ei de a vedea în Moarte”, Sabriel simţi că deocamdată e liniştit şi inofensiv, o statuie mută şi cuminte în comparaţie cu siluetele zvăpăiate din spate, cu mult mai îngrijorătoare. Le studie o vreme, după care trecu la telescop, cât pe ce să-l calce pe Mogget, care apăru chiar atunci, ca din senin, între picioarele ei. „Oare cum a reuşit să se caţere pe scară?” se miră ea, dar imediat întrebarea i se păru stupidă şi renunţă să se mai gândească la astfel de lucruri, concentrându-şi atenţia la ce se întâmpla afară. Cu ochiul liber nu reuşise să se dumirească asupra formelor din jurul mordicantului, însă telescopul îi rezolvă iute dilema, apropiindu-le atât de tare, încât avea senzaţia că dacă se apleacă le-ar putea atinge cu mâna. Erau mai mulţi bărbaţi şi femei, oameni în carne şi oase, dar mai cu seamă în Viaţă, legaţi de picioare câte doi cu lanţuri de fier şi rătăcind înnebuniţi încoace şi încolo sub privirile severe ale mordicantului. Ieşeau cu zecile din tunel, cu vadre grele pe umăr sau buşteni în spinare, cărând povara fără să crâcnească până la marginea stâncii şi-apoi în jos, pe trepte, către râu. Se întorceau apoi doi câte doi, cu vadrele golite şi lemnele lăsate în urmă. Când aplecă telescopul înspre râu, Sabriel fu cât pe ce să sară de pe scaun de furie şi indignare. Alte zeci de sclavi băteau de zor buştenii cu ciocanele, confecţionând cutii mari de lemn care erau apoi umplute cu pământul adus în găleţi. Pe măsură ce se umpleau, acestea erau împinse în apă ca să facă un fel de punte între lespezile din râu, de care sclavii le fixau cu ţăruşi de fier. Această parte a operaţiunii era direcţionată de altă creatură, care stătea cam pe la jumătatea treptelor, ţinându-se în umbră şi cât mai departe de râul agitat. Se 109

fâţâia de colo-colo, o siluetă umană, dar parcă nu întru totul, căci trupul său era mai negru decât noaptea. Sigur era mâna dreaptă a unui necromant sau vreun spirit mort care acţiona de capul lui, dar care nu se înjosea într-atât, încât să folosească un corp omenesc. Sabriel privea spectacolul mută de uimire, văzând, în fine, cum cea de-a patra şi ultima cutie e împinsă peste prima lespede de lângă stâncă şi ţintuită locului, prinsă apoi cu lanţuri de celelalte trei. În timp ce se căznea să fixeze strânsoarea, unul dintre sclavi se dezechilibră şi căzu în apă, trăgându-l după el şi pe tovarăşul de care era înlănţuit. Urletele lor disperate – presupunând că mai aveau putere să strige – erau acoperite de vuietul cascadei, a cărei vâltoare dezlănţuită îi înghiţi cât ai clipi. În câteva momente, Sabriel simţi cum Viaţa li se curmă brusc, fără chinuri inutile. Ceilalţi sclavi de la poalele stâncii se opriră din lucru câteva secunde, fie şocaţi de moartea celor doi, fie mai înspăimântaţi chiar decât stăpânii lor de furia apelor. Făptura de smoală coborî atunci câteva trepte cu picioarele scurgându-i-se ca un sirop gros, făcându-le semn să păşească pe lăzile cu pământ până la lespedea de trecere. Aceştia ascultară supuşi, înghesuindu-se pe bolovanul alunecos în bătaia stropilor minusculi. Creatura şovăi câteva clipe, însă mordicantul de pe creasta de deasupra începu să dea semne de nelinişte şi se aplecă uşor în faţă, moment în care aceasta o porni iute de-a lungul lăzilor, până la lespedea cu pricina, fără ca apele să-i vină de hac. — Pământ de mormânt, zise Mogget, care pare-se că n-avea nevoie de telescop ca să vadă ce se întâmplă. Cărat de sătenii din Oyrre şi din Cătunul Stejarului. Mă întreb dacă au îndeajuns pentru toate pietrele… — Pământ de morminte, da… şopti ea abătută, urmărind cu privirea un alt grup de sclavi coborând treptele cu lemne şi găleţi în spinare. Uitasem că poate anula puterea apelor curgătoare. Am crezut… Am fost convinsă că aici voi fi în 110

siguranţă, măcar câteva zile. — Păi chiar eşti, o linişti Mogget. O să dureze ceva până îşi termină podul, cel puţin până mâine seară. Oricum o să mai întârzie câteva ore şi la prânz, când morţii trebuie să se ferească de soare, dacă nu cumva e înnorat, desigur… Se vede treaba că sunt puşi pe fapte mari, şi asta înseamnă că cineva îi ghidează din umbră. Probabil unul dintre nenumăraţii duşmani pe care orice Abhorsen îi are, poate chiar un necromant oarecare cu o minte ceva mai ageră decât alţii şi sigur mult mai priceput la comploturi şi stratageme. — Am înjunghiat un spirit mort la Piscul Despicat, spuse Sabriel încet, gândind cu voce tare. M-a ameninţat că o să se răzbune şi că le va spune slujitorilor lui Kerrigor. Numele ăsta nu-ţi spune nimic? — Ba îl ştiu foarte bine, răspunse motanul şuierat, mişcându-şi coada nervos dintr-o parte într-alta. Din păcate, nu pot să-ţi spun nimic despre el, decât că e unul dintre morţii de rang înalt şi duşmanul cel mai de temut al tatălui tău. Să nu-mi spui că a revenit la Viaţă! — Asta nu ştiu, zise ea privindu-l cum îşi răsuceşte trupul într-una, ca şi cum două forţe adverse încercau să pună stăpânire pe el în acelaşi timp. Dar de ce nu-mi poţi spune mai multe? Din cauza vrăjii? — Este… e o… o pervertire a… îî… da, mieună el răguşit, cu vădită greutate. Ochii de smarald i se aprinseră de ciudă şi frustrare, dar nu mai zise nimic după bolboroseala lipsită de sens. — Alte şi alte semne de întrebare… murmură Sabriel căzută pe gânduri. Nu era totuşi chiar atât de greu să pună lucrurile cap la cap şi să-şi dea seama că de când trecuse Zidul – sau poate chiar dinainte – o forţă potrivnică îi purta sâmbetele. Era destul de clar, mai ales dacă era să se ia după dispariţia misterioasă a tatălui său. Privi iar prin telescop şi inima îi mai veni la loc când văzu că la primele semne ale întunericului creaturile o lăsaseră 111

mai moale cu munca, compătimindu-i totuşi pe săracii oameni care intraseră pe mâna morţilor. Peste noapte, mulţi dintre ei aveau să moară de frig sau de oboseală, urmând să fie aduşi la Viaţă drept ajutoare fără voinţă proprie. Nu exista decât o singură scăpare pentru cei care nu-şi doreau o astfel de soartă, şi aceea se afla în hăul cascadei. Vechiul Regat era, într-adevăr, un loc îngrozitor, dacă nici în Moarte nu-ţi puteai găsi liniştea, ci doar noi chinuri şi umilinţe. — Există cumva o altă ieşire? întrebă Sabriel întorcând telescopul la 180 de grade ca să cerceteze şi malul dinspre miazănoapte, unde zări alte lespezi în apă şi o poartă ceva mai sus pe colină, păzită însă de alte forme neguroase care se înghesuiau dinaintea ei. Erau alte ajutoare, vreo patru sau cinci, oricum prea multe să le ţină piept de una singură. — Se pare că nu, îşi răspunse tot ea abătută. Dar de apărat ne putem apăra? Slujbaşii casei ştiu să lupte? — Ei n-au de ce să lupte, îi explică Mogget, pentru că avem alte mijloace de apărare, deşi cam primitive. Şi ca să-ţi răspund la întrebare, există, într-adevăr, o altă cale de scăpare, deşi nu sunt sigur că o să-ţi placă. Slujbaşul de lângă ea încuviinţă dând tăcut din cap şi încercând să-i arate ceva cu mâinile, mimând un şarpe care se târa sinuos prin iarbă, sau cel puţin aşa i se părea lui Sabriel. — Asta ce reprezintă? întrebă ea înăbuşindu-şi cu greu hohotele isterice de râs. Modul de apărare sau drumul salvator? — Apărarea, zise Mogget deloc amuzat. Râul. Cu vraja potrivită, apele lui se pot ridica aproape până la înălţimea zidurilor ce înconjoară insula şi pot forma deasupra lespezilor un perete de patru ori cât tine. Nimeni şi nimic nu-l poate străpunge dinăuntru sau din afară, până ce nu se potoleşte de unul singur, după câteva săptămâni. — Păi şi atunci eu cum o să ies? îl întrebă Sabriel nedumerită. Doar n-o să aştept săptămâni întregi! — O străbunică de-a ta a construit un aparat de zbor pe care l-a botezat Planorul de Hârtie. Poţi să scapi dintre ape 112

cu ajutorul lui, dacă îl lansezi în direcţia cascadei. — Aha, bâigui ea abia auzit, neştiind ce altceva să spună. — În cazul în care chiar te hotărăşti să umfli apele, continuă Mogget prefăcându-se că nu observă tăcerea apăsătoare, trebuie să ne grăbim cu pregătirile, căci e un întreg ritual care trebuie respectat. Izvoarele râului se află în creierii munţilor înalţi, de unde gheaţa şi zăpada se topesc şi curg la vale dezlănţuite. Dacă invocăm acum puterea apelor, până mâine seară puhoaiele vor fi deja aici.

113

CAPITOLUL ZECE Sosirea şuvoaielor fu prevestită de bucăţi mari de gheaţă ce se izbeau nervoase de podul improvizat din lăzi şi pământ, ca nişte aisberguri aduse de furtuna din larg, care lovesc vapoarele ancorate la ţărm. Când se fărâmiţau bucăţile de gheaţă, când se crăpau lăzile, într-un zgomot sacadat şi neîntrerupt ca bătăile unei tobe ce anunţa marele val care avea să urmeze. Spirite înviate şi sclavi deopotrivă dădură bir cu fugiţii către stânca abruptă, luând-o la sănătoasa pe podul făcut chiar de mâinile lor. Trupurile vaporoase ale celor înviaţi se schimonoseau din ce în ce mai alungite, făcându-i să semene cu nişte viermi subţiri şi negri de crep ce se prăbuşeau peste lespezi şi peste lăzile de lemn, azvârlindu-i cât colo pe sclavii care li se nimereau în cale, disperaţi să scape de potopul ce huruia deja în aval. Privind din turn întreaga scenă, Sabriel simţea cum oamenii mor unul după altul, înecându-se convulsiv de fiecare dată când o victimă îşi dădea ultima suflare, trasă către adâncuri. Unii dintre ei se mai aruncau şi de bunăvoie, alegând o Moarte sigură în schimbul unei eternităţi în neştiinţă şi sclavie. Cel puţin două perechi îşi găsiră astfel sfârşitul, ceilalţi fiind îmbrânciţi, împinşi sau, pur şi simplu, speriaţi de furia morţilor puşi pe fugă. Cum era de aşteptat, sloiurile de gheaţă fură urmate de primul val dezlănţuit, care pătrunse în vale cu un şuierat atât de asurzitor, încât acoperi până şi vuietul cascadei. Sabriel ascultă câteva secunde huruitul înfundat care se tot apropia, până când şuvoaiele dădură în sfârşit ultima cotitură şi umplură defileul, cât pe ce să înghită insula. Văzu dintr-odată în faţa ochilor un zid compact de apă, pe coama căruia bucăţile de gheaţă pluteau aidoma unor creneluri de marmură, în timp ce prin peretele fluid şi negru 114

de mâl se învârteau tot felul de pietre şi bolovani adunaţi pe parcursul celor peste şase sute de kilometri. Părea imens, mult mai înalt decât zidurile insulei şi chiar decât turnul de unde ea privea şocată furia apelor, mult mai aprigă decât îşi închipuise cu o seară înainte, când se învoise să facă vraja. Era o incantaţie destul de simplă, pe care o făcuse în grota de sub casă, unde o dusese Mogget, la care se ajungea trecând prin pivniţă şi coborând apoi nişte scări strâmte în spirală. Temperatura părea să scadă pe măsură ce treptele se afundau în pământ, însă, odată ajunsă în micul buncăr cu tavanul ticsit de ţurţuri, fetei i se păru dintr-odată ceva mai cald, deşi la fiecare răsuflare scotea pe nas vapori umezi. Poate că, din contră, îi era atât de frig, încât îi amorţiseră toate simţurile. Un bloc neted de gheaţă curată, albăstrie, era aşezat pe un piedestal de piatră, ambele purtând simboluri luminate de Legământ, stranii, dar frumoase, în acelaşi timp. Aşa cum o povăţuise Mogget, îşi lipise palma de gheaţă şi rostise solemn: „Abhorsen îi aduce Clayrului omagiile sale, şi-i cere îngăduinţa pentru potopul cel mare”. Atâta tot. Urcară apoi scările înguste, şi unul dintre slujitori încuie uşa pivniţei în urma lor, în timp ce altul îi aduse imediat o cămaşă de noapte şi o ceaşcă de ciocolată caldă. Acele câteva cuvinte declanşaseră ceva cu mult peste aşteptările ei, ceva ce părea scăpat de sub control. Sabriel urmări valul uriaş îndreptându-se către turn, încercând din răsputeri să nu se piardă cu firea, dar în curând începu să respire sacadat şi i se făcu rău. În momentul când valul lovi peretele, scoase un ţipăt sfâşietor şi se piti după telescop. Impactul zgudui turnul din temelii şi pietrele scrâşniră în tencuială, după care o bubuitură năprasnică acoperi vuietul cascadei, ca şi cum insula ar fi fost smulsă din adâncuri şi luată pe sus de ape. După câteva clipe de groază, podeaua încetă să-i mai trepideze sub picioare şi impactul iniţial făcu loc unei bolboroseli constante, asemenea unui beţiv care bombăne întruna când ştie că are companie. Sabriel se ridică 115

sprijinindu-se de trepied şi deschise ochii. Din fericire, pereţii rămaseră în picioare şi, deşi pericolul trecuse, râul vuia încă ameninţător la o aruncătură de băţ de zidurile insulei, îndreptându-se către porţile tunelelor de pe cele două maluri. Nu se mai vedeau nici lespezile, nici lăzile cu pământ şi nici morţii cu ajutoarele şi sclavii lor, totul fiind acum un torent cenuşiu şi uriaş ce înainta cu viteză, cărând cu el trunchiuri de copaci, rămăşiţe de zid, animale moarte şi bucăţi mari de gheaţă – tributul luat zecilor de gospodării ce avuseseră nenorocul să-i stea în cale. Privind dovezile cruntei distrugeri, Sabriel adună în gând numărul sătenilor răpuşi pe lăzile dintre lespezi. Cine ştie câte alte Vieţi se pierduseră deja şi câţi de-abia aveau cu ce să mai trăiască? Pe de o parte, înţelegea că potopul era singura ei cale de scăpare, pe de alta se simţea vinovată că atâţia oameni muriseră pentru ca ea să se salveze. Mogget n-avea vreme de pierdut cu astfel de fleacuri. Doliul sau mustrările de conştiinţă nu prea îi stăteau în fire. O mai lăsă să mediteze un minut-două, după care se apropie pe nesimţite şi o înţepă grijuliu prin papucii de casă. — Aaau! Ce faci? — Timpul ne presează, spuse el grav. Slujbaşii sunt aproape gata, cred că au fixat deja planorul pe zidul dinspre est, iar hainele şi echipamentul te aşteaptă de mai bine de o jumătate de oră. — Am aici tot ce-mi trebuie, zise ea, dar apoi îşi aminti că îşi lăsase rucsacul şi schiurile la intrarea în tunel şi că din ele nu mai rămăsese, probabil, decât un pumn de cenuşă. — Slujbaşii ţi-au pregătit tot ce ai nevoie, plus încă vreo alte câteva lucruri, care sigur se vor dovedi total nefolositoare, după câte îi cunosc. Poţi să mergi să te îmbraci ca s-o porneşti apoi către Belisaere. Presupun că într-acolo vrei să te îndrepţi, sau mă înşel? — Da, aşa e, acolo intenţionez să mă duc. Nu-i plăcu defel tonul încrezut al motanului. 116

— Şi ştii cum să ajungi? Nu zise nimic, aşa că Mogget ghici că răspunsul era unul negativ, ceea ce nu făcu decât să-l întărâte şi mai tare. — Şi ai cumva… ştiu eu… vreo hartă de care să te foloseşti? nu se lăsă el. Sabriel clătină din cap, semn că n-are, şi-şi încleştă pumnii, gata să se aplece şi să-i tragă motanului una peste bot sau poate să-l tragă de coadă, ca să-l înveţe minte. Căutase peste tot prin camera de studiu şi întrebase şi câţiva slujbaşi, ca să afle că singura hartă din casă era cea astrologică din turn. Harta despre care îi spusese colonelul Horyse era probabil încă la Abhorsen, sau, mai bine zis, la tatăl ei, pentru că acum ea era purtătoarea acestui nume. Toată schimbarea asta de identitate o deruta. Dacă acum ea era Abhorsen, tatăl ei cine era? Avusese oare şi el un nume pe care îl pierduse când a venit vremea să fie noul Abhorsen? Pentru Sabriel, tot ce crezuse de netăgăduit se năruise în doar câteva zile. Nici nu mai ştia cine e, şi primejdiile o pândeau din toate părţile. Până şi Mogget, care se presupunea că îl slujeşte pe Abhorsen, mai mult îi dădea bătaie de cap decât s-o ajute. — O să faci pe deşteptul în continuare sau ai de gând să-mi spui ceva folositor? se răsti ea la motan. Zi-mi ceva, orice, care să mă ajute… Mogget căscă plictisit, plescăind din limba lui rozalie; era înfumurarea întruchipată. — Bine, bine. Sigur că ştiu lucruri utile, cum ar fi spre exemplu drumul, aşa că ar fi mai bine să vin şi eu cu tine. — Să vii cu mine? întrebă ea sincer mirată. Îşi descleştă pumnii şi se aplecă să-l mângâie pe creştet, dar, după un timp, Mogget se desprinse din mâinile ei. — Păi… Cineva trebuie să-ţi poarte de grijă, nu? Cel puţin până înveţi să fii un Abhorsen adevărat. — Îţi mulţumesc, zise Sabriel. Cred… M-aş simţi totuşi mult mai bine dacă aş avea şi o hartă. Şi… dacă tot te lauzi că ştii zona atât de bine, n-ai putea să… nu ştiu… să mi-o descrii, ca eu să fac o schiţă sau un desen? 117

Mogget tuşi înfundat, ca şi cum s-ar fi înecat cu un ghemotoc de păr. — Tu? se arătă el mirat aplecându-şi capul uşor pe spate. Ştii tu să desenezi hărţi? Dacă ţii morţiş să ai una, atunci cred c-ar fi mai bine să mă ocup eu de cartografiere. Tu vino jos în birou şi pregăteşte călimara cu cerneală şi-o foaie de hârtie. — Atât timp cât se poate folosi nu mă interesează cine-o face, spuse Sabriel în timp ce cobora scara. Îşi dădu capul pe spate ca să se uite la Mogget cum coboară, dar nici urmă de el în dreptul trapei deschise. Un mieunat sarcastic din celălalt capăt o anunţă că motanul coborâse deja în camera de studiu, pe o scară invizibilă sau prin alte mijloace decât cele fireşti. — Nu uita, cerneală şi hârtie! îi aminti el sărind dintr-un salt pe masa cu capete de dragon. Şi vezi să fie coli dintr-alea groase, cu faţa netedă în sus. De pană n-am nevoie. Sabriel făcu toate pregătirile necesare, apoi se trase într-o parte şi-l privi, la început neîncrezătoare, apoi de-a dreptul uimită, cum se aşază lângă coala gălbuie pe care umbra lui părea o pelerină aruncată în nisip. Rămase nemişcat câteva clipe, concentrându-se, cu vârful limbii scos. Dintr-odată din pernuţele lui albe ieşi o gheară strălucitoare de fildeş, pe care o vârî cu grijă în călimară, şi începu să deseneze. Cu mişcări iuţi şi agile trasă pentru început nişte linii schematice, trecând apoi la conturarea formelor de relief şi, în fine, partea cea mai grea şi minuţioasă, adică adăugarea celor mai importante regiuni şi aşezări, al căror nume îl scrise cu litere mlădioase şi cu înflorituri. Lăsă casa lui Abhorsen la urmă, marcând-o cu o mică ilustraţie, după care se trase înapoi ca să-şi admire capodopera şi să-şi cureţe laba. Sabriel aşteptă să termine şi presără granule fine de nisip pe cerneala încă umedă, cercetând curioasă desenele, în dorinţa de a memora fiecare părticică a Vechiului Regat. — O poţi studia mai târziu, o zori Mogget când termină, 118

în sfârşit, cu primeneala, dar ea nici că se clinti de lângă masă, cu nasul în coala desenată. N-avem vreme de pierdut. Mai bine te-ai duce să te îmbraci. Şi, te rog, grăbeşte-te! — Mă duc, mă duc, îl linişti ea zâmbitoare, fără să-şi dezlipească ochii de la hartă. Îţi mulţumesc din suflet, Mogget. În dormitor o aşteptau un munte de haine şi tot felul de echipamente pregătite de cei patru slujitori, care o priveau tăcuţi, gata s-o ajute să-şi facă bagajele şi să se gătească de drum. Nici nu intrase bine, că şi tăbărâră pe ea în stilul caracteristic, dându-i jos capotul şi papucii de casă şi încercând să-i tragă şi cămaşa de corp de pe ea, gâdilând-o cu mâinile lor transparente şi iscoditoare. Sabriel le-o luă totuşi înainte până s-o dezbrace de tot, apucând să-şi scoată singură juponul lung de bumbac. Scăparea fu însă vremelnică, pentru că, după doar câteva secunde, se trezi imobilizată din nou, în timp ce slujitorii se căzneau să o îmbrace cu o pereche de izmene largi şi să-i tragă pe cap o altă cămaşă subţire din bumbac. Peste ea îi puseră o bluză de in şi apoi o tunică din piele de căprioară, iar izmenele dispărură sub nişte pantaloni bufanţi de piele moale, întăriţi în jurul coapselor, genunchilor şi tibiei cu nişte platoşe striate şi cu căptuşeală dublă în zona posterioară, fără îndoială pentru călărit. Se depărtară apoi pentru câteva momente, şi Sabriel răsuflă uşurată în speranţa că au lăsat-o, în sfârşit, în pace, dar ei nu făcuseră decât să pregătească următorul rând de haine. Îndată doi dintre ei îi îndesară braţele într-o armură lungă ce se prindea pe părţi, iar ceilalţi doi desfăcură şireturile unor cizme ţintuite pe care i le aşezară dinainte, aşteptând să vină să se încalţe. Armura era diferită de toate câte mai văzuse până atunci, chiar şi de haina din zale pe care o purtase de atâtea ori la cursurile de lupte de la şcoală. Era cam cât o tunică medievală, cu partea de jos crăpată pe părţi şi lungă până la genunchi şi mânecile terminate la încheieturi în coadă de rândunică. În loc de obişnuitele zale minuscule, aceasta 119

fusese făcută din plăcuţe mici şi solide pe jumătate suprapuse, la fel ca solzii de peşte. La atingere nu păreau a fi de metal, ci mai degrabă dintr-un fel de material ceramic sau chiar din piatră. În orice caz, era ceva mult mai uşor decât fierul, dar extrem de rezistent, după cum demonstră chiar unul dintre slujbaşi, care încercă să taie materialul misterios cu un pumnal, fără să lase însă nicio urmă, cu excepţia câtorva scântei răzleţe. Sabriel îşi vârî picioarele în cizmele care îi întregeau costumul şi, imediat, cei doi slujitori începură să-i lege şireturile, în timp ce cealaltă pereche se puse din nou pe treabă. Unul apăru cu un turban cu funde argintii şi albastre pe care vru să i-l aşeze pe cap, dar ea îl trase în dreptul ochilor ca să-l studieze mai bine, constatând că era, de fapt, un coif învelit cu panglici din acelaşi material ca şi armura. Celălalt scoase nu se ştie de unde o pelerină de un albastru strălucitor pe care erau brodate o sumedenie de cheiţe argintii al căror luciu intens reflecta lumina în toate părţile. O scutură de câteva ori şi-i făcu vânt peste coif, potrivindu-i-o pe umeri şi netezind apoi toate cutele sau încreţiturile. Sabriel îşi trecu mâna peste pânza mătăsoasă, ciupind-o de un colţ ca să vadă dacă se rupe, însă, deşi părea foarte fin, materialul rămase intact. La urmă veni rândul curelei pentru sabie şi al bandulierei cu clopoţei. Trimişii i le aduseră pe amândouă, dar de data asta nu se mai încăpăţânară să i le prindă cu forţa, lăsând-o pe ea să şi le aranjeze. Când fu gata, Sabriel simţi bine cunoscuta greutate de la brâu şi piept şi se întoarse să se privească în oglindă. Rămase uimită, dar şi surprinsă, de ce văzu: o combinaţie între un călător experimentat şi priceput care-şi poartă singur de grijă şi tânăra care odinioară semăna cu Sabriel, dar care acum îşi îmbrăţişa noua identitate încă neînţeleasă pe deplin, aceea de Abhorsen. S-ar mai fi admirat un timp, dar slujbaşii o traseră de mânecă şi-i arătară ceva pe pat. Era un rucsac de piele deschis la gură în care îi aranjară minuţios toate hainele ei 120

vechi, inclusiv vestonul lui Abhorsen, câteva schimburi, o tunică nouă şi o pereche de pantaloni de rezervă, alături de o bucată de muşchi de vită uscat, biscuiţi, o sticlă de apă şi mai mulţi săculeţi de piele cu tot felul de obiecte sau instrumente folositoare, pe care îi desfăceau răbdători unul câte unul, ca să-i arate ce e înăuntru înainte să le vâre în rucsac. Îi împachetaseră, aşadar, un telescop, chibrituri cu catran, un cremene mecanic, plante medicinale, undiţă de pescuit şi cârlige, un set de ace cu papiotă şi tot felul de alte minuni, plus cele trei cărţi din bibliotecă şi harta lui Mogget, pe care le băgară în săculeţi de pânză gudronată şi apoi într-unul dintre buzunarele exterioare are rucsacului. Înfofolită şi cu sacul în spate, Sabriel încercă să facă câţiva paşi, uşurată să constate că armura nu era deloc atât de incomodă şi de greoaie precum crezuse, deşi sacul ar cam fi încurcat-o în luptă. Se aplecă, mirată că-şi poate atinge degetele de la picioare, aşa că repetă încântată mişcarea de mai multe ori, după care se îndreptă de spate şi le mulţumi respectuos slujbaşilor, care însă dispăruseră între timp. În locul lor, în mijlocul încăperii apăruse Mogget, care se apropie de ea cu un aer misterios. — Sunt gata, îi zise. Motanul i se aşeză la picioare fără să spună nimic şi începu să tremure şi să se zvârcolească de parcă avea să vomite dintr-o clipă într-alta. Lui Sabriel i se făcu greaţă şi se trase înapoi, oprindu-se brusc când zări micul obiect metalic ce se rostogoli pe podea din gâtlejul pisicii. — Era să uit, zise el. O să ai nevoie de el dacă vrei să te însoţesc. — Dar ce este? îl întrebă ea aplecându-se să-l ridice de jos. Era un inel de argint cu rubin, piatra fiind fixată între două gheare minuscule de pe cercul subţirel. — E foarte vechi, zise Mogget enigmatic. O să-ţi dai seama când vei fi nevoită să-l foloseşti. Pune-l pe deget. Sabriel îl studie cu atenţie, ridicându-l la lumină. Nu era mare scofală de capul lui şi nu simţi niciun fel de vibraţii 121

când îl atinse. Părea un inel ca oricare altul, lipsit de aură magică, cu atât mai mult cu cât nu se vedeau simboluri de Legământ nici pe metal şi nici pe piatra roşie. Şi-l puse, în sfârşit, pe deget, simţindu-i răceala, dar imediat cercul firav începu s-o ardă din ce în ce mai tare şi, până să-şi dea seama, plutea deja în fluxul infinitului, o curgere lină şi domoală fără început şi fără de sfârşit. Lucrurile îşi pierduseră consistenţa, mobila, patul, uşa dispărură cu totul în lumina moale care o învăluia din toate părţile. Dintr-odată, în jurul ei explodară mii de însemne ale Legământului, care păreau s-o ţină în suspensie, oprindu-i plonjonul în negura vremilor şi trăgând-o în sus, înapoi în trupul ei şi la lumea viilor şi-a morţilor. — Magie liberă, zise ea privind inelul de pe deget, care strălucea de-ţi lua ochii. Magie liberă împreunată cu Legământul. Nu înţeleg… — O să înţelegi atunci când îl vei folosi, repetă Mogget răspicat, ca o lecţie care trebuia învăţată pe dinafară. Nu te mai gândi la asta. Vei şti când i-a sosit vremea, adăugă cu vocea lui miorlăită. Hai, vino acum, planorul te aşteaptă.

122

CAPITOLUL UNSPREZECE Planorul se afla pe o platformă improvizată din scânduri de pin de-abia tăiate şi prinse precar una de cealaltă, balansându-se pe peretele dinspre răsărit. În jurul lui erau strânşi şase dintre slujbaşi, ocupaţi cu ultimele pregătiri. Sabriel urca scările fără să-şi ia ochii de la el, simţind cum golul din stomac i se adânceşte cu fiecare treaptă. Se aşteptase la un aparat de zbor asemănător cu cele folosite deja de ceva timp în Ancelstierre, ca de exemplu biplanul care făcuse acrobaţii la serbarea de deschidere a anului. Ceva care să aibă două aripi, în orice caz, în afară de cârmă şi propulsorul cu elice – deşi se gândise la un moment dat că planorul ar trebui să aibă un motor magic în loc de unul mecanic. Aparatul însă nu semăna mai deloc cu aeroplanele pe care le mai văzuse în Ancelstierre, ci mai degrabă cu o canoe cu aripi de vultur şi coadă. Privindu-l mai de aproape, îşi confirmă bănuiala, observând că fuzelajul fusese probabil făcut dintr-o canoe mai veche. Era placat la ambele capete şi avea la mijloc o scobitură adâncă drept cabină. De o parte şi de alta erau prinse două aripi lungi şi destul de fragile, îndreptate către coada ascuţită, care nici ea nu părea cine ştie ce. Urcă dezamăgită şi ultimele trepte, văzând, în sfârşit, numele inscripţionat pe aparatul confecţionat în întregime din multe coli de hârtie lipite una de alta cu un soi de plastic laminat. De un albastru pal, cu benzi argintii pe fuzelaj şi dungi de aceeaşi culoare pe aripi şi coadă, arăta mai degrabă ca un exponat decorativ decât ca un aparat de zbor veritabil. Ce îl mai salva erau ochii de vultur pictaţi pe bot, care îi dădeau un oarecare aer „profesionist”. Sabriel îl mai cântări cu privirea câteva minute, după care îşi aruncă ochii către cascada de dincolo de perete, 123

care părea şi mai furioasă acum că puhoaiele din amonte o inundaseră. Particule minuscule se înălţau către văzduh, formând un zid compact de pulbere ceţoasă înalt de câţiva kilometri, pe care micul planor trebuia să-l străpungă în avântul său către înălţimi. Ceea ce ea nu ştia încă era că hârtia e impermeabilă. — De câte ori a mai fost folosit… aparatul ăsta? întrebă ea cu nervozitate în voce. Teoretic se împăcase deja cu ideea că în curând se va afla în cabina strâmtă, gata să-şi ia zborul peste apele furibunde de dedesubt. Subconştientul însă – ca şi stomacul, de altfel – îi spunea să stea locului cât încă simte pământul sub picioare. — De nenumărate ori, veni şi răspunsul lui Mogget, care sări sprinten în cabină înainte să-şi termine vorba. Vocea lui răsună înfundat din spaţiul închis, dar îndată îşi scoase capul portocaliu şi blănos afară, sprijinindu-l de margine. Doamna Abhorsen care l-a construit a zburat odată cu el până la mare şi înapoi în aceeaşi zi. Într-o după-amiază, de fapt, continuă el. Acum, e adevărat că se pricepea de minune să controleze vremea cu vrăjile ei, ba chiar şi vânturile, ceea ce mă îndoiesc că tu… — Nu, eu nu am asemenea puteri, i-o reteză Sabriel înciudată să descopere o altă lacună în educaţia ei de vrăjitoare. Ştia în mare că vânturile pot fi potolite cu o vrajă de Legământ, fluierând anumite note magice, dar nimic mai mult. Nu. Nu pot face asta. — Ei, asta e acuma, zise motanul după o tăcere apăsătoare în timpul căreia păru că meditează la ceva. Ştie planorul nişte şmecherii ca să farmece vânturile, însă nu te aştepta la cine ştie ce. Oricum, va trebui să le fluieri, presupun că asta eşti în stare să faci, nu? Sabriel nici nu-l băgă în seamă, ofensată. Normal că ştia să fluiere. Nu se putea să fii necromant şi să nu ai ureche muzicală sau să nu ştii să fluieri, să fredonezi ori să cânţi. Dacă se întâmpla să fii prins în Moarte fără clopoţei sau alte ustensile de trebuinţă, numai calităţile vocale te mai puteau salva. 124

Un slujbaş se apropie şi-i trase de rucsac, ajutând-o să-l dea jos şi îndesându-l apoi în partea din spate a cabinei. Altul veni şi-o apucă de braţ, conducând-o către ce părea a fi o jumătate de hamac din piele, fixat de-a lungul deschizăturii din mijloc – scaunul pilotului, fără îndoială. Nu arăta nici acesta foarte solid, dar Sabriel îşi făcu curaj şi se strecură înăuntru, nu înainte de a-şi lăsa sabia în grija unui alt slujbaş. Surprinzător, podeaua de hârtie laminată nu cedă sub apăsarea tălpilor, ba chiar i se păru extrem de rezistentă, ceea ce avu darul s-o mai liniştească. Se tot foi şi se suci câteva minute până să găsească poziţia ideală, scaunul de piele părându-i-se acum mult mai comod. Sabia, vârâtă bine în teacă, se afla la îndemână într-un compartiment lateral, în timp ce Mogget se aşeză în spatele ei pe cureluşele cu care era prins rucsacul. Loc era destul, căci înainte ca motanul să-şi ocupe locul scaunul era atât de aplecat pe spate, încât Sabriel aproape că stătea întinsă. Din noua poziţie zări mica oglindă ovală de argint fixată la câţiva milimetri de margine, care strălucea în soarele după-amiezii târzii, răsunând la unison cu magia Legământului. O forţă nevăzută o făcu să sufle către suprafaţa lucioasă, aburind-o cu răsuflarea ei caldă câteva clipe înainte ca un simbol magic să apară în ovalul opac, ca şi cum un deget imaginar s-ar fi jucat pe aburii alunecoşi. Sabriel îl studie cu interes, încercând să-i absoarbă înţelesurile şi efectul. Semnul prevestea altele ce aveau să i se arate, simboluri pentru înteţirea vântului de plutire, pentru plonjonul din înălţimi sau pentru a chema degrabă vijeliile din cele patru zări. Mai erau şi însemne care o învăţau cum să mânuiască planorul şi, pe măsură ce le memora, observă că întregul aparat e invadat de simboluri magice şi ocrotit de vrăji de Legământ. Era evident că cea care fusese odinioară Abhorsen trudise îndelung, dar o făcuse cu multă dăruire, făurind de fapt o pasăre vrăjită şi nu un planor oarecare. După câteva minute se stinse şi ultimul simbol, şi oglinda 125

îşi recăpătă luciul iniţial, reflectând lumina amiezii însorite. Sabriel rămase tăcută o bună bucată de vreme, încercând să-şi întipărească simbolurile în minte şi minunându-se totodată de puterea şi măiestria celei care construise planorul. Ce metodă ingenioasă de instructaj! Cine ştie, poate că într-o bună zi va ajunge şi ea să construiască ceva asemănător. — Acel Abhorsen care l-a făcut… Cine era? Ce fel de rudă îmi era, vreau să spun? — Era verişoara stră-stră-stră-stră-străbunicii tale, îi răspunse Mogget aproape de ureche. Ultima din clanul ei, căci n-a avut urmaşi. „Poate că planorul ăsta era copilul ei de suflet”, îşi zise Sabriel plimbându-şi mâna pe suprafaţa lucioasă a fuzelajului, simţind cu podul palmei însemnele inerte din material. Se simţea mult mai încrezătoare în reuşita zborului pe care avea să-l întreprindă. — Ar fi bine să ne grăbim, continuă el. Se întunecă devreme în perioada asta. Ai învăţat semnele? — Da, da, le ştiu, zise ea sigură pe sine. Se întoarse apoi către slujitorii aliniaţi de o parte şi de alta a cabinei dinaintea aripilor, ţinând planorul ancorat până în clipa când urma să fie lansat în văzduh. Se întrebă de câte ori mai făcuseră asta până acum şi pentru câţi vrăjitori Abhorsen. — Vă mulţumesc, le spuse ea, pentru că aţi fost atât de buni şi mi-aţi purtat de grijă. Rămas-bun! Zicând acestea, se aşeză la loc în scaun, prinzându-se strâns cu mâinile de margine, şi fluieră notele cu ajutorul cărora spera să înteţească suflul vântului, vizualizând cu ochii minţii întreaga serie de însemne magice şi lăsându-le apoi să-i picure unul câte unul în gâtlej şi apoi pe buze, de unde alunecară lin în eter. Melodia umplu aerul limpede şi pură, şi vântul păru că-i ţine isonul, vuind şi şuierând mult mai tare când Sabriel se opri să răsufle. Trase aer în piept şi începu să fredoneze un refren ceva mai săltăreţ, ca o pasăre care se bucură de 126

libertatea nemărginită a zărilor. Sunetele vrăjite îşi luară zborul de pe buzele ei ţuguiate, conturându-se îndată pe suprafaţa netedă a planorului fermecat. Până şi vopseaua albastră cu dungi argintii păru că prinde Viaţă odată cu refrenul vesel, dansând în valuri pe corpul firav şi pe aripi ca un penaj colorat şi lucios, scuturând aparatul din încheieturile-i fragile şi făcându-l să freamete tot, nerăbdător să-şi ia avânt. Trilul ritmat se încheie cu un sunet clar şi prelung urmat de un simbol format în hârtia planorului, strălucind ca o rază de soare. Dănţui câteva clipe către vârf, dar dispăru în curând sub textura laminată. Ochii gălbui se aprinseră atunci ca prin minune şi clipiră des, căpătând apoi o căutătură dură şi semeaţă ce sfredelea văzduhul. Planorul începu să se zgâlţâie şi mai abitir, iar slujbaşii de-abia mai puteau să-l ţină în frâu. Vântul se înteţise acum de-a binelea, zburătăcind panaşul albastru-argintiu al aparatului şi împingându-l din ce în ce mai în faţă. Sabriel simţi presiunea din îmbinări şi forţa încă nedezlănţuită a aripilor, trăind cu intensitate şi încântare acel unic moment final când eşti la un pas de a te desprinde. — Daţi-i drumul! le porunci ea trimişilor, şi aceştia se conformară pe dată, lăsând planorul în voia vântului turbat. Aparatul pluti lin câteva clipe, după care câştigă în înălţime şi străpunse curajos perdeaua de stropi ca pe o simplă ploaie de primăvară, avântându-se în cele din urmă către peticul de cer de deasupra văii. Era linişte şi pace la patruzeci de metri deasupra hăului, iar aerul era rece. Mânat de vânt din spate, planorul urca uşor către cerul senin, cu excepţia câtorva nori răzleţi. Sabriel se lăsă pe spătarul moale de piele, relaxată, trecând în revistă iar şi iar simbolurile învăţate, asigurându-se că le-a memorat cum trebuie. Se simţea liberă şi curată, de parcă tot ce i se întâmplase în ultimele zile o mânjise cu un glod nevăzut spălat acum de suflul aprig al vântului. — Ia-o mai către nord, se auzi dintr-odată vocea lui 127

Mogget din spate, întrerupându-i visarea. Îţi aduci aminte de harta pe care-am desenat-o? — Da, răspunse ea. Urmărim linia râului? Ratterlin parcă-i spune, nu? Cele mai multe cotituri sunt către nord – nord-est. Mogget nu comentă imediat, deşi îi auzea respiraţia vibrându-i aproape de ureche. Părea că meditează la ceva. — Da, de ce nu? zise el într-un final. Ar fi o idee să ţinem râul până la mare. Formează o mică deltă la gura de vărsare, aşa că o să avem unde să înnoptăm diseară. — Dar de ce să ne oprim? întrebă Sabriel pe un ton voios. Dacă chemăm vânturi şi mai puternice, mâine seară am putea fi deja în Belisaere. — Planorului nu-i place să zboare pe timp de noapte, îi explică Mogget. Asta pe lângă faptul că nu ştiu dacă o să poţi ţine în frâu vânturile cele puternice. E mult mai greu decât pare la prima vedere. În plus, aparatul ăsta cam are darul să atragă atenţia asupra lui. Nu eşti deloc precaută, Abhorsen! — Te rog să-mi spui Sabriel, zise ea sec. Abhorsen e tatăl meu. — Cum doreşti, domniţă, se conformă Mogget voit sarcastic. Petrecură aşa îmbufnaţi mai bine de-o oră, fără să-şi adreseze niciun cuvânt, dar Sabriel îşi uită supărarea destul de repede, prinsă de noutatea zborului. Îi plăcea la nebunie cum se văd toate de sus, atât de mărunte şi perfecte în miniatura lor: pădurile şi câmpurile peticite, fâşia sinuoasă şi întunecată a râului de dedesubt sau câte o clădire minusculă şi singuratică. Apusul se apropia cu paşi repezi, iar lumina roşiatică a soarelui făcea peisajul să pară şi mai frumos, scăldat de razele timide. Simţi că planorul trage să coboare, mutându-şi ochii galbeni de la cerul azuriu la întinderea înverzită de dedesubt. Pe măsură ce umbrele se alungeau, din ce în ce o năpădi şi pe Sabriel acelaşi imbold, aşa că îşi aţinti la rându-i privirea către sol. 128

Râul începuse deja să se spargă în mii de şiroaie, mai subţiri sau mai groase, ce formau delta mlăştinoasă a Ratterlinului, şi în depărtare se vedea deja întunecimea nesfârşită a mării. Erau mai multe insule unde puteau poposi, unele mari cât un teren de fotbal şi acoperite cu arbori şi tufişuri mărunte, altele având mai puţin de un metru lăţime. Sabriel alese una de mărime mijlocie, nu foarte departe de unde erau acum, în formă de romb şi presărată cu fire de iarbă îngălbenite. Şuieră uşor şi odată cu fluieratul ei vântul începu să slăbească în intensitate ca prin minune. Planorul cobora lin, smucindu-se uşor la răstimpuri când la dreapta, când la stânga, fie din pricina aplecării uneia dintre aripi, fie pentru că Sabriel mai scăpa din când în când vântul de sub control. Atât ochii lui gălbui, cât şi privirea ei concentrată sfredeleau bucata de pământ dinaintea lor. Precaut din cale-afară şi mereu cu ochii-n patru, Mogget îşi întorsese privirea către cerul albastru de deasupra. Cu toate astea, nu-i zări pe urmăritori decât atunci când planorul intră, în sfârşit, într-un con de umbră, astfel încât urletul lui ascuţit veni cu doar câteva secunde înainte de a fi ajunşi din urmă. Sabriel se întoarse speriată, zărind sutele de siluete ce se îndreptau cu repeziciune către ei. Instinctiv, vizualiză în minte simboluri de Legământ pe care le fluieră apoi cu buzele ţuguiate, răscolind iarăşi vânturile şi cotind-o către nord. — Ciori de sângerete! şuieră Mogget, în timp ce creaturile înaripate îşi înfrânară plonjonul ca să le ia urma înapoi în văzduh. — Da, îi strigă Sabriel, deşi nu ştia sigur de ce simţise nevoia să răspundă. Îşi concentră întreaga atenţie asupra ciorilor, încercând să măsoare distanţa, ca să-şi dea seama dacă au să-i ajungă din urmă sau nu. Simţea deja că pierde frâiele suflului vârtos, aşa cum o avertizase şi Mogget ceva mai devreme. Nu îndrăznea să-l întărâte, cine ştie ce s-ar fi întâmplat… Pe de altă parte, simţea şi prezenţa ciorilor, în 129

ale căror hoituri scheletice Moartea şi magia liberă îşi dăduseră mâna. De regulă aceste creaturi nu rezistau prea mult în soare sau vânt, iar cele care îi urmăreau fuseseră probabil plămădite nu mai departe de noaptea trecută. Un necromant prinsese nişte biete ciori inofensive, pe care le omorâse conform unui anumit ritual şi apoi le însufleţise cu spiritul unui singur mort, bărbat sau femeie, fragmentat în zeci de bucăţi. Trupurile lor erau practic nişte stârvuri descărnate, ghidate de o forţă dacă nu foarte iscusită măcar unită, căci acţionau la unison, zburând cu ajutorul magiei libere şi căsăpindu-i pe duşmani prin forţa numerelor. Cu toate că reuşise destul de repede să stârnească iar vântul, stolul din spate se apropia cu repeziciune. Păsările se năpustiseră asupra lor din înaltul cerului şi nu-i slăbeau deloc, deşi la fiecare nouă rafală mai pierdeau un mănunchi de pene şi bucăţi de carne putredă li se desprindeau de pe oasele încleiate cu vrăji necurate. La un moment dat, lui Sabriel îi trecu prin minte că ar putea să întoarcă planorul şi să dea năvală în mijlocul lor, ca un înger răzbunător, cu sabia şi clopoţeii pregătiţi. Erau însă prea multe ca să le poată ţine piept din cabina unui planor ce plutea la câteva sute de metri în aer. S-ar fi putut prăbuşi cu totul din cauza unei singure lovituri prea zeloase, asta dacă ciorile nu-i veneau de hac până să atingă pământul. — Va trebui să invoc un vânt mai puternic! strigă ea către Mogget, care între timp se ridicase în picioare cu blana zbârlită, provocând ciorile cu urlete prelungi. Acestea se apropiau din ce în ce mai tare, în două şiruri lungi şi ordonate, ca nişte braţe ce căutau să smulgă planorul din văzduh. Nu mai aveau aproape deloc pene şi trupurile le erau desfigurate, lăsând să se vadă oasele albe ce luceau în ultimele raze de lumină. Doar ciocurile le rămăseseră întregi, ascuţite şi negre în strălucirea lor stranie, iar Sabriel nu zări decât acum licărirea sângerie din orbitele găunoase, o părticică infimă dintr-un spirit mort. 130

Mogget rămase tăcut, probabil fiindcă nici n-o auzise din pricina propriilor urlete, cărora li se adăuga şi croncănitul ciorilor, din ce în ce mai aproape şi gata de atac. Glasurile lor sinistre răsunau parcă în gol, la fel de cavernoase ca şi stârvurile lor înaripate. Pentru o clipă, Sabriel simţi cum o cuprinde panica şi buzele îi încremeniră dintr-odată, refuzând parcă s-o mai asculte. Le umezi repede şi i se dezmorţiră ca prin minune, unindu-se într-un fluierat şovăielnic şi domol. Simbolurile de Legământ se lăsau dibuite cu greu din străfundurile memoriei, de parcă Sabriel ar fi trebuit să scoată la lumină o greutate imensă, împingând-o pe nişte şine scofâlcite. Reuşi în cele din urmă să le ademenească pe buze cu o ultimă sforţare, eliberându-le într-un fluierat mult mai viguros. Spre deosebire de vânturile de mai devreme, care se înteţiseră treptat, acum se iscă o vijelie în toată regula, care izbi planorul dintr-odată, şuierând năprasnic dinspre miazăzi şi azvârlindu-l cât colo, asemenea unui val gigantic gata să sfarme în vârtejurile sale o biată barcă rătăcită în larg. În doar câteva clipe, prinseră o viteză atât de mare, încât Sabriel abia dacă mai distingea contururile insulelor de dedesubt, care deveniră o linie neîntreruptă şi ameţitoare în continuă mişcare. Cu ochii aproape închişi, se întoarse să privească înapoi, simţindu-şi obrajii biciuiţi de vânt. Cerul era negru de atâtea ciori, care rupseseră rândurile şi se ţineau după ei fără nicio noimă, ca nişte pete negre ce acopereau aproape în întregime apusul purpuriu. Dădeau întruna din aripile golaşe, sperând în van să se regrupeze şi să-i ajungă din urmă, deşi planorul se depărtase deja cu mai bine de trei metri. Sabriel răsuflă uşurată, însă imediat o năpădiră alte griji. Vijelia îi purta înspre miazănoapte cu o viteză îngrijorătoare, ceea ce nu era bine deloc. Zări în curând şi primii aştri ai nopţii licărind timizi pe cerul întunecat, dându-şi seama cu groază că se îndreptau către Catarama Uriaşului. 131

Se chinui să-şi amintească ce simboluri magice trebuia să invoce ca să potolească furia vântului şi să poată întoarce către est, reuşind în cele din urmă să ducă vraja la bun sfârşit. Rezultatul nu fu însă cel aşteptat, căci, în loc să se liniştească, vijelia păru să se dezlănţuie şi mai furioasă, zgâlţâindu-i nevolnici şi purtându-i fără voia lor direct către Cataramă, înspre miazănoapte. Cuibărită în cabină, fata încercă din nou să fluiere însemnele magice, cu toate că îi curgeau şi nasul, şi ochii şi avea faţa îngheţată bocnă. Notele abia dacă se auziră, risipindu-se cât ai clipi în vuietul infernal ce prevestea furtuna. Atunci, Sabriel realiză îngrozită că scăpase lucrurile de sub control. Totul se întâmpla parcă pe dos şi furtuna era din ce în ce mai turbată, smucind planorul în toate direcţiile şi învârtindu-l în spirale nebune, ca o minge pasată de la un uriaş la altul, tot mai sus, către bolta înstelată. Simţi că ameţeşte şi i se făcu brusc şi mai frig, respirând greu şi sacadat, dar încercând să-şi drămuiască fiecare gură de aer ca să nu se sufoce. Dădu să fluiere din nou, doar-doar va reuşi să potolească furia vijeliei, însă îşi pierdu suflul şi simbolurile i se şterseră pe loc din minte, nemaifiind în stare decât să-şi încleşteze mâinile de curelele ce-o legau de scaun, în vreme ce planorul ţinea piept furtunii cum putea mai bine. La un moment dat, vânturile se liniştiră ca la un semn, scutind biata maşinărie de ascensiunea ameţitoare. Scaunul se smuci dintr-odată şi o aruncă în sus cu putere, întinzând curelele la maximum, în timp ce Mogget era gata să-şi înfigă ghearele în rucsacul din spate, ca să nu cadă. Zguduită bine şi trezită din inerţie, Sabriel simţi că îşi recapătă puterile şi începu să fluiere din nou, ca să mai învârtoşească vântul, care acum era prea molcom. În zadar însă. Planorul se prăbuşea cu viteză şi nimic nu părea să-i frâneze căderea: intră în picaj, cu botul ţintă către pajiştea de dedesubt, ca un ciocan grăbit să lovească nicovala. Prăbuşirea părea să dureze o veşnicie. Sabriel ţipă o dată, 132

după care îşi zise că mai bine i-ar transmite planorului măcar o parte din energia asta alimentată de spaimă, aşa că se puse iar pe fluierat, dar tot degeaba. Trilurile nu avură efectul dorit, cu excepţia unei mici scântei care-i lumină preţ de câteva clipe faţa îngheţată. Soarele apusese de mult, iar în întunericul nopţii delta de dedesubt semăna îngrijorător de bine cu râul Morţii – acea apă neguroasă pe care şi spiritele lor aveau s-o treacă în curând, fără să le mai fie dat vreodată să simtă lumina caldă a Vieţii. — Desfă-mi zgarda, îi miorlăi Mogget la ureche, după care se trezi cu el în poală, unde acesta ajunsese căţărându-se pe spinarea ei cu ghearele înfipte în armură. Desfă-mi zgarda odată! Sabriel îl privi mirată, uitându-se apoi la pământul care se apropia vertiginos şi din nou la cureluşa de la gâtul lui. Era zăpăcită, simţea că mai are puţin şi se sufocă şi nu ştia ce să facă. Zgarda făcea parte dintr-o veche vrajă de încătuşare, fiind paznicul de temut al unei puteri extraordinare, folosită de obicei pentru a ţine în frâu o forţă malefică nemaivăzută ori incontrolabilă altfel. — Ai încredere în mine! urlă el ca apucat. Desfă-mi zgarda şi nu uita de inelul cu rubin! Sabriel înghiţi în sec, închise ochii şi începu să desfacă zgarda de piele, sperând că face ceea ce trebuie. „Iartă-mă, tată”, se ruga ea în gând, însă nu i se adresa doar părintelui său, ci tuturor strămoşilor Abhorsen – în special aceluia care făcuse cureluşa fermecată, cu mult timp în urmă. Deşi se aşteptase la senzaţii mult mai puternice desfăcând o vrajă atât de străveche, nu simţi decât aceleaşi furnicături şi înţepături ca-ntotdeauna, poate puţin mai intense decât de obicei. Când zgarda se desprinse, în sfârşit, de la gâtul motanului, o simţi dintr-odată grea, ca o bilă sau un lanţ de plumb. Era cât pe ce s-o scape din mână, dar imediat aceasta se făcu iar uşoară, devenind apoi imaterială. Când deschise ochii, ia-o de unde nu-i. Mogget nu se clintise de pe genunchii ei, rămânând tăcut şi aparent neschimbat, însă în curând prinse a străluci cu o 133

lumină orbitoare care venea de undeva dinlăuntrul lui, învăluindu-l puţin câte puţin, până ce îl înghiţi de tot, fără să se oprească din expansiunea ei continuă. În numai câteva secunde, Mogget dispăruse cu totul, lăsând în urmă o pată neregulată de lumină, strălucitoare de-ţi lua ochii. Părea uşor şovăielnică şi Sabriel o simţi pendulând între o oarecare ostilitate faţă de ea şi forţa benevolă care ţinea din scurt aceste porniri potrivnice. La un moment dat, căpătă iarăşi contur de felină, înainte să se separe în patru dâre groase de un alb luminos, dintre care una ţâşni în faţă, dispărând sub botul bont, alta alunecă către coadă, iar celelalte două se făcură nevăzute în aripi. Planorul deveni deodată alb ca spuma laptelui, orbitor de alb, oprindu-se din plonjonul ameţitor şi recăpătându-şi echilibrul. Sabriel simţi scaunul smucindu-se din nou şi se trezi aruncată în faţă, lovindu-se cu nasul de oglindă, în ciuda curelelor de siguranţă. Muşchii cefei aproape că-i înţepeniseră în încercarea de a-şi ţine capul cât mai drept. Deşi situaţia se îmbunătăţise considerabil, aparatul continua să cadă, însă cu o viteză mult mai mică. Masându-şi gâtul de zor, Sabriel zări pământul profilându-se în zare, şi, în curând, planorul plutea deasupra unor arbori înalţi, ale căror crengi îi atingeau burta albă şi strălucitoare cu un sunet asemănător grindinei pe acoperişurile de tablă. Alunecară apoi încă o bucată, oprindu-se la doar câţiva metri deasupra unui câmp cosit, cu o viteză mult prea mare ca să poată ateriza de la distanţa la care se aflau, fără defecţiuni majore. Mogget, sau forţa în care se transformase, încerca să mai pondereze prăbuşirea, lăsând planorul să cadă liber şi frânându-l brusc la răstimpuri regulate, smucind-o atât de tare în scaun pe fată, încât aceasta îşi făcu o altă serie de vânătăi în afară de cele pe care le avea deja. Răsuflă uşurată, având pentru prima dată certitudinea că vor ieşi cu bine din acea încercare. Încă o smucitură şi aveau să aterizeze în siguranţă pe pajiştea moale şi alunecoasă. Mogget puse ultima frână şi Sabriel chiui de bucurie când 134

planorul îşi lipi, în cele din urmă, pântecul de iarbă şi alunecă domol câţiva metri mai încolo. În condiţii normale, ar fi trebuit să fie o aterizare mai mult decât reuşită, însă chiotul de bucurie se transformă într-un urlet sfâşietor de spaimă, căci dinaintea lor pământul se căscase într-un hău enorm şi întunecat care stătea să-i înghită. Erau deja mult prea jos ca să-şi mai poată lua avânt, şi oricum nici viteza nu i-ar fi ajutat să treacă dincolo de groapa lată de cel puţin doisprezece metri, aşa că planorul alunecă uşor până la margine, unde se dădu peste cap şi plonjă în gol către fundul prăpastiei adânci de peste o sută de metri.

135

CAPITOLUL DOISPREZECE Sabriel îşi recăpăta treptat cunoştinţa, încercând să-şi trezească şi celelalte simţuri momentan amorţite. Primul fu auzul, deşi la început nu reuşi să distingă decât propria respiraţie greoaie şi scârţâitul armurii în încercările de-a se ridica în picioare. De văzut nu vedea şi imediat o cuprinse panica, căci nu-şi aducea aminte nimic şi nici nu înţelegea ce se întâmplă şi de ce orbise. Puţin câte puţin, imaginea deveni completă: era noapte şi se aflau în fundul unei prăpăstii adânci – o fisură imensă şi rotundă în plin câmp, formată fie de natură, fie de forţe mai puţin binevoitoare. Veni apoi rândul suferinţei fizice. O dureau toate oasele şi îşi simţea trupul plin de vânătăi, din fericire nu foarte grave. Îşi dezmorţi mai întâi degetele de la mâini şi picioare, pipăindu-şi pe urmă muşchii braţelor, spatele şi coapsele. Toate erau burduşite bine şi o dureau la atingere, dar măcar erau întregi şi la locul lor. Sabriel îşi aducea aminte ca prin ceaţă ultimele momente de dinaintea impactului, cum Mogget – sau forţa ce pusese stăpânire pe planor – le mai atenuase din viteză până să se izbească de fundul prăpastiei. Ceea ce o nedumerea însă era că nu-şi mai amintea sub niciun chip momentul prăbuşirii în sine, ca şi cum nici nu s-ar fi întâmplat. „Probabil din cauza şocului”, îşi spuse ea absentă, de parcă ar fi vorbit despre altcineva. Preţ de câteva minute nu se mai gândi la nimic, simţindu-şi mintea goală şi uşoară până să-şi dea seama că de fapt căzuse iarăşi într-o stare de inconştienţă. După ce-şi veni în fire, se simţi ceva mai întremată şi mai optimistă, reuşind pentru moment să-şi alunge gândurile negre. Îşi desfăcu pe pipăite curelele şi bâjbâi anevoie după rucsacul din spate, unde ştia că are lumânări, chibrituri şi cremenea mecanică; în starea în care se afla, nu putea să invoce nici 136

măcar o amărâtă de flăcăruie. Scoase, în sfârşit, un chibrit şi-l aprinse grăbită, observând în licărirea plăpândă că numai partea din mijloc a planorului rămăsese întreagă, zăcând acum cu dungile lui argintii ca o rămăşiţă tristă a unei creaţii odinioară prodigioase. Aripile se rupseseră şi erau îndoite sub cabină, în timp ce botul rotunjit ce-i servise drept nas era la câţiva metri distanţă, distrus complet. Unul din ochi părea că priveşte către peticul rotund de cer de deasupra, însă expresia lui ageră şi plină de Viaţă dispăruse cu totul din ceea ce acum devenise un simplu punct rotund şi galben de hârtie laminată. Sabriel cântărea dezolată priveliştea, simţindu-se copleşită de regrete şi de durere, aşa cum simţi răceala pătrunzându-ţi în oase. Chibritul se termină în curând şi-i arse degetele, trezind-o din starea de şoc. Aprinse încă unul şi apoi o lumânare, sporind lumina şi, astfel, şi câmpul vizual. Ceva mai încolo erau împrăştiate alte bucăţi desprinse din planor, pe un perimetru întins şi neted, la vedere. Gemând din pricina durerii din muşchi, Sabriel ieşi cu chiu, cu vai din cabină şi se duse să le studieze mai îndeaproape. Observă că râpa fusese amenajată de o mână omenească, căci era încadrată de dale aranjate cu grijă una lângă alta, cu toate că buruienile crescute între ele şi muşchiul cu care erau acoperite dădeau de înţeles că e de mult în paragină. Se aşeză pe una dintre pietrele reci, întrebându-se de ce oare şi-ar da cineva osteneala să paveze o parcelă de pământ în fundul unei prăpăstii? Gândul îi puse rotiţele în mişcare şi alte întrebări fără răspuns îi veniră în minte. Unde, de pildă, dispăruse Mogget, sau, mă rog, forţa vaporoasă în care se transformase? Şi ce hram purta ea mai exact? Îşi aduse aminte brusc de sabie şi duse mâna la piept, să se asigure că banduliera e la locul ei. Turbanul-coif i se răsucise cu cusătura aproape în faţă, aşa că îl potrivi la loc cu mare grijă, simţind fiecare mişcare 137

în muşchii amorţiţi ai cefei. Picură câţiva stropi de ceară pe una dintre dale şi fixă lumânarea la mijloc, ducându-se apoi la cabină să-şi recupereze rucsacul şi armele. La întoarcere aprinse încă două. Pe una o lăsă lângă prima, luând-o pe treia cu ea ca să exploreze împrejurimile. Se tot învârti în jurul planorului avariat în căutarea lui Mogget, dar nici urmă de el. Ajunsă în dreptul botului turtit atinse ochii cu blândeţe, dorindu-şi din toată inima să-i poată închide. — Îmi pare tare rău, şopti ea. Poate că într-o bună zi am să construiesc un alt planor. Aşa se şi cuvine, căci numele tău nu trebuie să piară. — Te-au apucat sentimentalismele, Abhorsen? se auzi o voce de undeva din spate, o voce care aducea întrucâtva cu miorlăitul lui Mogget, dar care parcă nu era a lui. Glasul acesta era ceva mai răsunător şi mai hotărât, şi poate mai puţin uman, iar cuvintele păreau că pârâie în aer, întocmai ca generatoarele electrice ale colegiului, al căror huruit surd însoţea mai mereu orele de ştiinţe ale naturii. — Unde eşti? întrebă ea întorcându-se iute în direcţia cu pricina. I se păruse că vocea vine de foarte aproape, însă nu putu desluşi mai nimic la lumina plăpândă a lumânării. O mută atunci în mâna stângă, ridicând-o puţin deasupra capului. — Aici, chicoti înfundat o voce în apropiere, şi Sabriel zări vârfurile prelungi şi albe ale unor flăcări ce ieşeau de undeva de sub epava fuzelajului, înfruptându-se din hârtia laminată cu aşa o poftă, încât în mai puţin de o secundă, planorul era o făclie galben-roşiatică din care se desprindea o dâră groasă de fum ce învăluia în întregime spiritul sau creatura eliberată de dedesubt. Nu simţi prezenţa Morţii, însă adulmecă miasma stranie a magiei libere, care îi tachina nările, insinuându-se înţepătoare în fumul gros. Zări apoi din nou flăcările albe şi lunguieţe iţindu-se furioase de sub cabină, unduindu-se şi unindu-se până ce din ele ieşi o creatură alb-albastră, care se depărtă de lângă planorul în flăcări. 138

Văpaia trupului mişcător era atât de strălucitoare, încât Sabriel nu se putu uita la el decât cu coada ochiului şi cu mâna la frunte, distingând chiar şi aşa o siluetă umană, mai înaltă şi mult mai suplă decât ea, aproape anemică. În loc de picioare, flăcările se contopeau într-un vârtej ameţitor care-i susţinea nesigur bustul şi capul, ajutându-l să se deplaseze. — Eliberează-mă, sau va curge sânge! spuse creatura înaintând către ea. Nimic din glasul răguşit, ameninţător şi repezit nu mai semăna cu vocea lui Mogget. Sabriel ştia prea bine la ce se referea şi sângele cui va fi vărsat. Adunându-şi forţele rămase, chemă din negurile memoriei trei însemne de Legământ pe care le azvârli apoi asupra creaturii, strigându-le numele cu voce tare: — Anet! Calew! Ferhan! Luându-şi zborul din mintea, palma şi apoi de pe buzele ei, însemnele se transformară în lame de argint ce spintecară aerul mai ceva decât un pumnal, trecând la fel de năprasnic şi prin forma înflăcărată, fără să aibă însă vreun efect. Arătarea începu să râdă când mai tare, când mai încet, ca un câine care schiaună de durere, înaintând cu mişcări domoale, care îi dădură fetei de înţeles că o putea nimici cât ai clipi, la fel cum făcuse şi cu planorul. Sabriel trase sabia din teacă şi făcu câţiva paşi înapoi, hotărâtă să nu-şi piardă cumpătul şi de această dată, cum se întâmplase cu mordicantul. Îşi balansa capul ba înainte, ba înapoi, uitând cu totul de durerea din ceafă, având grijă acum să-şi asigure spatele şi să marcheze adversarul. O mie de gânduri îi treceau prin minte, analizând diverse strategii. Ce-ar fi să folosească un clopoţel? Da, dar asta ar însemna să lase lumânarea din mână. Să fie oare suficientă lumina provenită de la creatura învăpăiată? Ca şi cum i-ar fi citit gândurile, trupul în flăcări începu să pălească treptat, absorbind întunecimea dimprejur în vârtejurile lui zvăpăiate la fel cum se îmbibă cerneala 139

într-un burete. În câteva secunde de-abia se mai distingea în beznă, silueta lui profilându-se pe fundalul roşu-gălbui al rămăşiţelor planorului în flăcări. În pragul disperării, Sabriel încercă să-şi aducă aminte tot ce ştia despre plămădelile magiei libere şi elementele ei de bază. Tatăl său nu-i vorbise niciodată despre asta, iar magistra Greenwood atinsese subiectul o singură dată, şi atunci doar în treacăt, fără să intre în prea multe detalii. Sabriel cunoştea vrăjile de încătuşare pentru alte două soiuri de făpturi inferioare magiei libere, dar strâns înrudite cu aceasta, însă arătarea dinaintea ei nu era nici Margrue, nici Stilken. — Aşa, aşa, munceşte-ţi creierii, Abhorsen! îi râse în nas creatura, avansând cu încă un pas. Mare păcat însă că habar n-ai să pui lucrurile cap la cap! — Dacă nu m-ai fi salvat, n-aş mai fi ştiut nici măcar atât! ripostă ea furioasă. La urma urmei, el fusese cel care atenuase prăbuşirea, aşa că erau şanse să mai fi rămas o părticică din acea bunătate – o rămăşiţă din Mogget – rătăcită pe undeva. Trebuia doar să ştie cum s-o scoată la iveală. — Nu mă lua pe mine cu d-astea! i-o reteză creatura, înaintând cu viteză. Râse din nou şi-şi ridică brusc braţul întunecat şi lung ca un tentacul, unduindu-l iute în spaţiul rămas între ei şi plesnind-o zdravăn peste faţă. — O amintire, acum purificată, adăugă apoi în timp ce Sabriel se clătina anevoie pe picioare din pricina unui al doilea atac, trăgând sabia din teacă pentru a para lovitura. Spre deosebire de lamele de argint de mai devreme, tăişul săbiei păru să străpungă carnea imaterială, fără vreun alt efect imediat în afară de a-i smuci lui Sabriel braţul, ca şi cum s-ar fi opintit de un obstacol nevăzut. Fetei începu să-i curgă sânge din nas într-un şiroi călduţ şi sărat ce i se prelinse pe buzele iritate de vânt, dar ea nu-i dădu atenţie, încercând să folosească durerea din cartilagiile probabil nimicite ca stimulent pentru a-şi mări 140

viteza de reacţie. — Amintiri, da, multe amintiri, spuse iarăşi silueta misterioasă învârtindu-se acum în jurul ei şi împingând-o în direcţia de unde veniseră, către planorul care încă ardea mocnit. În curând, flăcările aveau să se stingă şi totul se va cufunda în beznă, căci nici lumânarea ei – acum o bucată diformă de ceară topită care stătea să-i alunece din mână – nu avea să mai reziste mult. — Mii şi mii de ani de supuşenie, Abhorsen! Încătuşat mişeleşte, prin şiretlicuri bine ticluite… prizonier într-un trup respingător, captiv în carnea rigidă… dar nu-i nimic, voi avea grijă să-mi plăteşti puţin câte puţin. Nu, nu, nu mă grăbesc deloc! Zicând acestea îşi azvârli iar unul dintre tentacule către picioarele ei, în intenţia de a o culca la pământ. Fata reuşi totuşi să se ferească la timp, sărind ageră peste braţul alungit şi năpustindu-se către pieptul arătării cu sabia înainte. Spiritul se trase într-o parte şi lansă iute alte membre prelungi, care o prinseră tocmai când se pregătea să facă un pas înapoi, târând-o smucit către el. Cu braţul înarmat acum imobilizat, Sabriel se trezi dintr-odată lipită de pieptul creaturii, care nu slăbea defel strânsoarea. Faţa ei era la mai puţin de un centimetru de carnea aceea clocotitoare, ca şi cum miliarde de insecte minuscule ar fi mişunat pe sub membrana întunecoasă. Simţi apoi cum unul dintre braţe o apucă ferm de spatele coifului, îndreptându-i capul în sus, ca s-o privească. Zări atunci chiar deasupra ei o faţă relativ umană, a cărei anatomie includea două găuri negre şi fără fund care-i serveau drept ochi şi o gură care aducea mai degrabă cu o tăietură ce spinteca înfăţişarea pe din două, căscată atât cât să se vadă în adâncurile ei strălucirea alb-albastră ce-i aprinsese corpul la început. Nas nu avea deloc, şi nici altceva care să semene cu unul. Tot ce ştiuse vreodată despre magia Legământului i se şterse parcă din minte într-o clipă. Sabia îi era imobilizată, 141

la fel şi clopoţeii de pe bandulieră, dar, chiar dacă ar fi fost liberă, tot n-ar fi ştiut cum să-i folosească împotriva unui spirit liber care n-a trecut încă pragul Morţii. Încercă din răsputeri să-şi amintească simbolurile magice, să facă rapid un fel de trecere în revistă a celor care s-ar fi putut dovedi de ajutor. Atunci, cu mintea asaltată de frânturi disparate, avu străfulgerarea salvatoare: inelul! ÎI avea pe arătătorul de la mâna stângă, pe care o putea mişca în voie. Simţea răcoarea argintului pe piele, dar nu ştia ce să facă cu el. Capul creaturii se apropia de faţa ei din ce în ce mai mult, cu gâtul alungit şi unduitor ca al unui şarpe. I se tot rotea ameninţător deasupra creştetului, cu gura larg deschisă şi căscându-se tot mai mare, aprinsă de scânteile albicioase din gâtlej, care-i luminau acum fetei coiful şi faţa, pârlindu-i obrajii şi pelerina şi lăsând pe fiecare mici cicatrici ca nişte tatuaje discrete. Sabriel simţi deodată cum inelul îi alunecă de pe deget, lărgindu-se din ce în ce mai mult, până se făcu cât un cerc, mare cât capul creaturii, dacă nu chiar mai mare. Ştiu atunci ce are de făcut. — Pentru început am să-ţi scot un ochi… zise creatura respirându-i fierbinte în faţă, scuipând scântei care-i arseră obrajii. Îşi aplecă capul într-o parte şi căscă gura şi mai mare, cu maxilarul desprins parcă de la locul lui. Sabriel îi aruncă o ultimă privire, străpungând lumina orbitoare cu ochi sfredelitori, după care ridică cercul şi, înălţându-se iute pe vârfuri, i-l trecu peste creştet. Strălucirea deveni brusc mult mai intensă şi simţi dogoarea pe retină, aşa că pentru o clipă crezu că nu a reuşit să-l prindă. Imediat însă îşi simţi braţul smucit şi se trezi azvârlită cât colo, ca un peştişor dat la o parte de pescarul nemulţumit. Se prăbuşi pe una dintre lespezile perimetrului plat, bucurându-se de răcoarea pietrei, şi deschise în sfârşit ochii, cel stâng umflat şi lăcrimându-i intens, înceţoşându-i privirea. „Bine că nu e decât atât, îşi zise. Se putea şi mai 142

rău.” Cercul de argint aluneca încet pe gâtul lung şi subţirel al creaturii, micşorându-se treptat, în ciuda încercărilor disperate ale acesteia de a se elibera, chinuindu-se să şi-l smulgă cu şase braţe acum, toate ieşite direct din umărul de tăciune. Metalul nici că se sinchisea, căci degetele nu-l puteau atinge mai mult de o secundă, de parcă ar fi fost încins. Trupul întunecos începea şi el să scadă, subţiindu-se din ce în ce mai tare în chinga de argint şi lăsând o lumină strălucitoare în urmă. Creatura nu voia nici acum să se dea bătută, trăgând de inelul îndărătnic cu mâinile mistuite de flăcări şi zvârcolindu-se mai ceva decât un cal nărăvaş hotărât să-şi arunce jocheul din şa. În cele din urmă se potoli şi se întoarse către fată, urlând ca din gură de şarpe. Din trupul lui sfrijit ţâşniră dintr-odată două braţe lungi care se năpustiră asupra ei, încă întinsă pe lespedea rece. Degetele se transformară pe dată în gheare lungi şi ascuţite care începură să zgârie piatra, lăsând şanţuri adânci şi întinzându-se după ea ca un păianjen care dă fuga către prada din plasă. Sabriel era însă prea departe ca s-o poată ajunge, cu vreun metru sau poate chiar mai mult. — Nu! răcni iar arătarea, aplecându-şi trupul spasmodic înainte cu braţele larg deschise, dar ratându-şi ţinta şi de data asta, căci Sabriel se făcu ghemotoc şi se trase înapoi, departe de ghearele ameninţătoare. Inelul se contractă pentru ultima oară, făcând spiritul să urle sfâşietor din mijlocul flăcărilor albe ce-i cuprinseră corpul. Braţele se făcură dintr-odată nevăzute, ca şi cum o forţă tainică le-ar fi sorbit de undeva din interiorul pieptului, iar capul îi dispăru între umeri, în timp ce întregul trup i se transformă într-o pată amorfă de lumină licăritoare în mijlocul căreia se putea distinge veriga argintie şi lată a inelului, cu rubinul strălucind în întuneric ca o picătură de sânge. Sabriel nu-şi putea lua ochii de la el, incapabilă să facă 143

vreo mişcare, nici măcar să se îngrijească de nasul spart şi să oprească şiroaiele de sânge care îi încleiaseră buzele, unindu-se apoi în bărbie. Avea senzaţia că mai trebuie să facă ceva, însă nu ştia ce anume. Târându-se în patru labe către creatura răpusă observă nişte semne ciudate pe inel, pe care nu le băgase de seamă înainte. Erau de fapt însemne de Legământ care o povăţuiau ce să facă. Stoarsă de puteri, se ridică în genunchi şi pipăi banduliera, prinzându-l pe Saraneth în podul palmei. I se păru greoi, aproape imposibil de ţinut în mâinile ei nevolnice, însă cum-necum reuşi până la urmă să-l scoată şi-l scutură uşor. Cântul lui profund şi ademenitor umplu genunile râpei, părând în acelaşi timp să străpungă şi masa luminoasă încinsă la mijloc cu zaua magică de argint. Inelul vibră la rându-i, ţinând isonul, în timp ce metalul începu să se topească cât să picure din el o substanţă în formă de lacrimă, care după ce se răci luă forma unui Saraneth în miniatură. În acelaşi timp, îşi schimbă nu doar culoarea, ci şi consistenţa. Roşul aprins al rubinului păli, amestecându-se cu argintul verigii, care deveni dintr-odată opac, pierzându-şi vechea strălucire. Nici n-ai fi zis că e argint, căci semăna mai degrabă cu o cureluşă cărămizie de piele, de care se bălăngănea un clopoţel de argint. Odată transformarea terminată, pata de lumină tremură şi se aprinse încă o dată, atât de puternic, încât Sabriel trebui să-şi ferească iarăşi ochii. Când strălucirea se mai estompă, îşi făcu curaj şi privi din nou în direcţia respectivă, dând cu ochii de nimeni altul decât Mogget, care stătea în fund cu zgarda la gât şi o privea încrâncenat, de parcă era gata să scuipe un ghemotoc de păr din gură. În locul ghemotocului apăru însă un inel de argint, al cărui rubin reflecta lumina roşiatică din pântecele motanului şi care se rostogoli până la picioarele ei, licărind discret pe lespede. Sabriel îl ridică şi şi-l puse înapoi pe deget. Strălucirea felinei pieri încetul cu încetul, iar din planorul 144

dezmembrat nu mai rămaseră decât bucăţi de hârtie rupte, tăciuni mocniţi sau mormane de cenuşă. Se lăsă din nou întunericul, învăluind-o pe Sabriel cu toate durerile şi spaimele ei. Rămase câteva minute bune tăcută, pe lespedea rece, cu mintea golită. Nu trecu mult şi simţi botul umed şi rece al lui Mogget amuşinându-i mâinile împreunate, între care motanul îi strecură apoi o lumânare, şi ea tot umedă, căci o apucase cu dinţii. — Văd că încă îţi curge sânge din nas, zise o voce cunoscută pe un ton uşor dojenitor. Haide, aprinde lumânarea şi ţine mâna apăsată pe nară, şi pe urmă du-te şi scoate nişte pături ca să ne învelim la noapte, că se face frig. — Mogget! şopti Sabriel bucuroasă. Bine-ai revenit.

145

CAPITOLUL TREISPREZECE Când se treziră a doua zi dimineaţă, nici ea şi nici motanul nu pomeniră de cele întâmplate în ajun. Spălându-şi nasul tumefiat cu câţiva stropi de apă din bidon, Sabriel hotărî că n-are niciun rost să-şi mai amintească tot acel coşmar, iar Mogget rămase şi el tăcut, cu o mutră vinovată. În ciuda a ceea ce se întâmplase după ce-i eliberase spiritul lui Mogget – sau ce-o fi fost acela –, fără ajutorul lui n-ar fi putut supravieţui vijeliei, aşa că n-avea de ce să regrete, la urma urmei. După cum sperase, odată cu venirea zorilor se mai lumină puţin şi fundătura unde se găseau, iar pe măsură ce ziua înainta lumina spori şi căpătă nuanţe arămii, precum cele ale asfinţitului. Putea citi sau distinge destul de clar lucrurile din apropiere, însă acestea dispăreau imediat în ceaţă la mai mult de douăzeci şi cinci de metri distanţă. De fapt, cam tot atât de lată era şi râpa, sau poate ceva mai mare – să fi avut în jur de o sută şi ceva de metri în diametru, nu cincizeci, aşa cum crezuse Sabriel când erau în cădere liberă. Fundul era pavat în întregime, cu un şanţ circular în mijloc, iar în pereţii de piatră dimprejur se vedeau gurile mai multor tunele pe unde Sabriel ştia că v-a trebui s-o apuce în cele din urmă, căci nu era pic de apă în dolina adâncă. Nici ploaia nu părea să vină prea curând, în ciuda vremii destul de răcoroase. Oricum, nicăieri nu era mai rece decât în podişul vecin casei lui Abhorsen. Clima de aici era ceva mai blândă datorită oceanului din apropiere şi a altitudinii joase, la nivelul mării sau chiar sub, căci la lumina zilei Sabriel aproximă o adâncime de cel puţin o sută de metri. Cu toate astea, cu bidonul pe jumătate plin încă, îi dădea mâna să stea întinsă, rezemată de rucsacul scorojit pe alocuri, şi să-şi dreagă vânătăile cu unguentul din ierburi, 146

punându-şi pe arsuri o cataplasmă din frunze de limbacâinelui care umplu aerul de un miros înţepător. Cu nasul era o cu totul altă problemă. Nu era spart, însă se umflase cât o pătlăgică şi era burduşit bine pe sub crustele negricioase de sânge închegat pe care nu reuşise să le cureţe în întregime, căci o dureau mult prea tare. După o oră şi mai bine de tăcere amorţită în care se făcuse că picoteşte, Mogget sări, în sfârşit, în picioare şi plecă în recunoaştere, refuzând oferta de mic dejun a lui Sabriel: biscuiţi şi carne uscată. „Foarte bine, îşi zise ea, atunci să se mulţumească cu şoareci sau cu ce-o mai găsi el bun de mâncat. Treaba lui.” Într-un fel se bucură că a rămas singură, căci amintirea bestiei fioroase ascunsă în micul trup portocaliu încă o bântuia. În ciuda acestui fapt, când soarele amiezii ajunse deasupra prăpastiei, formând două cercuri concentrice cu discul său luminos încadrat de marginile răsfrânte, fata începu să-şi facă griji, întrebându-se de ce felina întârzia atâta. Se ridică anevoie în picioare şi şchiopătă până la intrarea tunelului în care dispăruse motanul, folosind sabia pe post de baston şi gemând înfundat la fiecare mişcare. Tocmai aprinsese o lumânare la gura tunelului, când Mogget apăru ca prin minune în spatele ei, dar asta n-o mai surprinse, căci se obişnuise deja cu stilul lui. — Pe mine mă căutai? mieună el, chipurile mirat. — Da’ pe cine altcineva? i-o întoarse ea. Ai găsit ceva? Ceva folositor, vreau să zic. Nişte apă, de exemplu. Nu ne-ar strica deloc. — Hmm… folositor… şopti el frecându-şi bărbia de picioarele întinse din faţă. Mda, s-ar putea… În orice caz, dacă nu folositor, cu siguranţă interesant. Apă, zici? Da, da, am găsit şi apă. — Departe? se entuziasmă ea, potolită imediat de junghiurile ce-o străbătură prin tot corpul. Şi cum adică interesant? Ce înseamnă asta? Periculos? — Nu foarte departe în tunel, îi răspunse el la prima întrebare. Şi da, e oarecum periculos să ajungi acolo. Am 147

dat peste o capcană şi alte mici obstacole de genul ăsta, însă nimic de care să nu poţi trece. Cât despre partea interesantă… nu vreau să stric surpriza, aşa că va trebui să vezi cu ochii tăi, Abhorsen! — Mă cheamă Sabriel, ţi-am mai zis o dată, zise ea instinctiv, deja cu gândul la călătoria pe care aveau s-o facă. Avea nevoie de cel puţin două zile de odihnă, nu mai mult, deşi orice întârziere putea fi fatală pentru tatăl ei. Era conştientă că trebuie să-i găsească trupul cât mai repede cu putinţă. Toate semnele din ultima vreme – mordicantul, ajutoarele şi ciorile – îi dădeau de înţeles mai clar decât orice altceva că o înfricoşătoare forţă potrivnică le pusese gând rău amândurora. Acest duşman de temut reuşise deja să pună mâna pe tatăl său, aşa că nu putea fi vorba decât ori de un necromant extrem de puternic, ori, dacă nu, de o făptură dintre morţii dezlegaţi, poate chiar Kerrigor… — Stai să-mi iau rucsacul, zise ea târându-se înapoi după bagaje, cu Mogget când în spatele, când în faţa ei, vârându-i-se printre picioare ca un pisoiaş jucăuş, atent totuşi să nu-i pună piedică. Fata puse această purtare neobişnuită pe seama apucăturilor lui de felină, fără să mai despice firul în patru. Tunelul nu era deloc lung, aşa cum o liniştise şi Mogget, şi era prevăzut cu trepte solide şi lespezi crestate care făceau drumul mult mai accesibil, cu excepţia porţiunii în care Sabriel fu nevoită să se strecoare în urma pisicii de-a lungul unor pietre înguste, ca să evite o groapă ascunsă cu măiestrie în stâncă. Ştia prea bine că fără ajutorul lui ar fi căzut, fără îndoială, înăuntru. În afară de găuri, în pământ mai erau şi o sumedenie de semne de avertizare, sub forma unor vrăji străvechi şi ostile ce îi pândeau ca nişte fluturi de noapte de prin toate cotloanele şi întortochelile tunelului, dornice în prima clipă să zboare către ea şi s-o sufoce cu puterea lor, dar domolite apoi de o forţă tainică ce li se ascundea privirilor. De câteva ori, lui Sabriel i se păru chiar că simte o atingere uşoară pe frunte, ca şi cum mâna diafană a unei fantome i-ar fi 148

mângâiat însemnul de pe creştet. Ajunşi aproape de capăt, zăriră două duhuri-santinelă ce dispărură îndată dincolo de zidul de piatră, nu înainte ca vârful halebardelor pe care le purtau să strălucească semeţe în lumina lumânării. — Unde mergem? întrebă ea neliniştită în timp ce poarta dinaintea lor se deschise încetişor cu un scârţâit prelung, fără ca cineva s-o fi împins sau să fi tras de mânerul de fier. — Într-altă dolină, îi explică Mogget calm. Acolo unde Cel Dintâi a sânge… aaah, se înecă el în mijlocul frazei, miorlăind ameninţător şi adăugând apoi: E interesant, ai să vezi. — Ce-ai vrut să spui mai devreme? îl descusu ea curioasă, tăcând brusc îndată ce trecură pragul uşii, când simţi cum forţe străine o trag de mâini şi-i zburătăcesc părul, vârându-i-se pe sub pelerină şi încolăcindu-se de mânerul săbiei. Mogget se opri lângă ea cu blana zbârlită, iar zgarda de la gâtul lui prinse Viaţă ca prin minune, rotindu-se jumătate de cerc până ce însemnele de încătuşare latente în pielea roşiatică ieşiră la suprafaţă incandescente, biruind puterea nevăzută. Se aflau pe fundul unei alte prăpăstii, scăldaţi în lumina unui amurg timpuriu, căci soarele alunecase deja dincolo de inelul generos al marginilor dolinei, mult mai lată decât cea pe care tocmai o părăsiseră. Avea probabil vreo doi kilometri în diametru şi era mult mai adâncă, în jur de două sute de metri. În ciuda dimensiunilor evident mai mari, gura largă de deasupra era acoperită cu o plasă subţire ca pânza de borangic, care părea să se unească cu peretele de piatră ceva mai jos de margine, cam la trei sferturi din înălţimea zidului îngrăditor. Era atât de fină, încât abia se observa, însă reflexiile ei strălucitoare în lumina asfinţitului o dădură de gol. Chiar şi aşa, Sabriel trebui s-o privească prin telescop ca să poată vedea clar miile de romburi mărunte ce alcătuiau modelul migălos. Părea extrem de fragilă, gata să cedeze la cea mai mică greutate, însă stârvurile uscate de păsări care se vedeau pe alocuri dădeau 149

de înţeles că era totuşi destul de rezistentă. Parcă le vedea pe sărmanele înaripate, năvălind din înaltul cerului să-şi înhaţe prada din adâncuri, pentru a deveni apoi ele însele victime. Dolina era plină de vegetaţie şi de verdeaţă, departe însă să-ţi încânte ochiul. Peste tot se vedeau porţiuni întregi cu arbori ciuntiţi şi tufişuri cu forme care mai de care mai ciudate. Nu le dădu însă prea mare atenţie, interesată fiind mai degrabă de zonele pavate ce separau micile spaţii verzi; în mijlocul fiecăreia se afla câte o ambarcaţiune. Erau paisprezece la număr, toate barcazuri cu un singur catarg şi cu puntea deschisă, cu pânzele ridicate în aşteptarea unui vânt ce întârzia să apară şi cu vâslele gata să străpungă ape invizibile. Aveau mai multe steaguri şi drapele atârnate de catarg şi de velatură, însă înainte să le vadă fluturând, Sabriel ştiu imediat ce era cu ele şi mai ales cu încărcătura pe care o purtau. Ca orice copil din partea de nord a ţinutului Ancelstierre – cea mai apropiată de Zid şi de Vechiul Regat –, auzise şi ea vrute şi nevrute despre locul acela, care pare-se că era un fel de port. Sute de poveşti fascinante circulau despre această stranie locaţie, despre comorile sale ascunse, aventurile sau poveştile de dragoste petrecute aici. — Corăbii funerare… şopti ea. Vase regale. Bănuiala îi fu confirmată de farmecele de încătuşare presărate peste tot prin ţărâna în care i se afundaseră tălpile îndată ce păşise dincoace de poarta tunelului, vrăji aducătoare de Moarte fără şansă de întoarcere şi pe care numai un Abhorsen le-ar fi putut face. Niciun alt necromant nu s-ar fi încumetat să le tulbure somnul de veci vechilor dregători ai regatului. — Ăsta este renumitul cimitir al Primilor… rrr, începu Mogget împotmolindu-se… al regilor şi reginelor Vechiului Regat, aşa cum era el odinioară, încheie el chinuit. Se frecă un timp de picioarele ei, după care se aşeză în fund şi începu să gesticuleze de zor cu labele din faţă, de parcă era un prezentator de circ îmbrăcat într-o haină albă 150

de blană. Dintr-odată, o zbughi către tufişurile din faţă, voios nevoie-mare. — Hai mai repede! Haaai, iute! Uite colo un izvoraş, un iz-vo-raş minunat! cântă el, ţopăind în acelaşi timp, în ritm cu propriile triluri. Sabriel îl urmă cu paşi mărunţi, dând din cap mirată, întrebându-se de ce era aşa fericit. Ea una era deprimată şi obosită, iar trupul ei slăbit încă se resimţea după confruntarea cu monstrul din noaptea precedentă. Unde mai pui că avea şi nostalgia planorului, după care îi părea nespus de rău. În drumul lor către izvor, trecură pe lângă două vase, în jurul cărora Mogget o conduse ţopăind şi dansând întruna ca apucat, încât fata abia reuşea să se ţină după el. Marginile erau însă prea înalte ca să poată vedea pe punte, şi nici nu avu curaj să se caţere pe una dintre vâsle. Se opri totuşi ca să cerceteze sculpturile de la prova, reprezentând fiecare o siluetă de bărbat, primul cam la vreo patruzeci şi ceva de ani, celălalt ceva mai în vârstă. Amândoi aveau barbă şi o privire pătrunzătoare şi arogantă, purtând armuri asemănătoare cu a ei, ornate din belşug cu medalioane, lanţuri şi alte astfel de decoraţiuni. Fiecare ţinea o sabie în mâna dreaptă şi un sul de pergament desfăcut în stânga, cu capătul răsucit înăuntru – semnul heraldic al Legământului. Ajunsă în dreptul celui de-al treilea vas, Sabriel observă că acesta era diferit de celelalte, în sensul că părea ceva mai scurt şi mai puţin împopoţonat, cu catargul golaş, lipsit de pânzele negre, şi fără nicio vâslă scoasă din cală. Pârâiaşul unde o ademenise motanul curgea chiar sub pupa micii corăbii, şi, când zări mai multe firicele de apă şiroind nestingherite printre scânduri, realiză că vasul era de fapt neterminat. Curioasă, îşi lăsă rucsacul lângă micul lac cu apă agitată şi se duse să studieze prova, diferită şi aceasta de a celorlalte două, căci trupul sculptat în lemn era de această dată un nud ce aparţinea unui tânăr a cărui anatomie era 151

redată în cele mai mici detalii. Sabriel se îmbujoră uşor la vederea unei replici atât de fidele, având într-adevăr senzaţia că trupul dezgolit al tânărului s-a transformat pe nesimţite în lemn, cu toate că nu văzuse un bărbat gol decât în cărţile de biologie. Avea muşchi bine conturaţi şi puternici, părul scurt şi uşor creţ lipit de cap, iar mâinile ferme şi elegante erau pe jumătate ridicate, de parcă încerca să alunge un spirit malefic. Chiar şi falusul circumcis era reprezentat în detaliu, şi Sabriel îl privi stânjenită înainte să-şi ridice iar ochii către chipul tânărului. Acesta avea nişte trăsături fine, plăcute, fără să fie însă din cale-afară de frumos, iar pe faţa serioasă i se citea uimirea, ca şi cum tocmai descoperise o cruntă trădare. De dincolo de ochii iscoditori mai răzbăteau frica şi parcă un dram de ură ascunsă, care-i dădeau aerul unui om cu minţile rătăcite. Expresia lui o tulbură nespus, părându-i neobişnuit de reală pentru o sculptură în lemn, fie ea opera celui mai iscusit meşter. — Parc-ar fi aievea! murmură ea făcând câţiva paşi înapoi cu mâna încleştată pe mânerul săbiei şi cu simţurile în alertă, încercând să dibuiască posibile capcane sau alte asemenea şiretlicuri. Statuia rămase însă neclintită, cu toate că Sabriel simţea ceva vibrând în trupul de lemn ori împrejurul lui, un sentiment ce-o încerca mai mereu în prezenţa spiritelor moarte şi înviate, dar care acum era totuşi diferit, ca o senzaţie sâcâitoare a cărei cauză îi era întru totul străină. Încercă să şi-o explice într-un fel sau altul, cercetând statuia din toate unghiurile posibile. Îşi plimbă ochii în voie peste trupul dezgolit, de data asta fără ruşine, căci studiul anatomiei tânărului devenise acum o problemă cât se poate de serioasă. Îi privi îndelung mâinile, minunându-se de măiestria cu care fuseseră sculptate degetele şi unghiile, ba chiar şi micile semne şi cicatrici lăsate de săbii sau pumnale. Pe frunte se întrezăreau urmele unui însemn de Legământ primit la botez, iar pleoapele îi erau străbătute de vinişoare subţiri abia perceptibile. 152

Scurta inspecţie o lămuri cu cine are de-a face, însă nu se putea hotărî cum anume să procedeze, aşa că se duse să-l caute pe Mogget. Nu c-ar fi pus prea multă bază în sfaturile lui, mai ales că în ultimul timp acesta se purtase ca o mâţă prostănacă – deşi asta se datora probabil scurtei experienţe de a fi din nou o creatură a magiei libere, ceva ce nu i se mai întâmplase de mii de ani. Faptul că se trezise iar în trupul de felină pesemne că-l mai liniştise niţel, alungându-i ifosele de odinioară. Nu putu scoate însă nimic de la el, căci îl găsi dormind adânc într-o poiană înflorită lângă pârâiaş, tresărind la răstimpuri şi încordându-şi coada şi lăbuţele în somn, visând probabil că fugăreşte niscaiva şoareci. Sabriel privi florile galben-pai, mirosi una şi o aplecă înspre Mogget, gâdilându-l după ureche şi întorcându-se apoi la statuie. Mirosul lor parfumat era pesemne fermecat, pentru că numai aşa îşi putea explica atât starea euforică de la început a motanului, cât şi somnul profund în care era acum cufundat. Trebuia, aşadar, să se descurce singură. — Aşa deci, zise ea către tânărul sculptat în prova corăbiei, asemenea unui avocat care se adresează curţii. Eşti victima unei vrăji de magie liberă sau poate a vreunui necromant pervertit. Spiritul tău oscilează undeva la pragul dintre Viaţă şi Moarte, neputându-şi găsi liniştea niciunde. Dac-ar fi să intru în Moarte, sigur te-aş găsi nu departe de graniţă, dar mă pândesc multe pericole acolo, forţe vrăjmaşe cărora nu le pot face faţă în starea în care mă aflu. Ce-aş putea să fac? Ce-ar face oare tata – Abhorsen… sau oricare alt Abhorsen în locul meu? Rămase pe gânduri o bună bucată de vreme, fâţâindu-se de colo-colo fără să mai dea atenţie durerii din tot corpul. Ultima întrebare îi spulberase orice urmă de îndoială, aşa că acum ştia foarte clar ce are de făcut, convinsă fiind că şi tatăl ei ar fi ales să elibereze spiritul tânărului. La urma urmei, asta îi era meseria şi întregul scop al existenţei sale. Datoria oricărui Abhorsen era să împiedice sau să 153

remedieze efectele magiei libere şi ale necromanţiei nelegiuite. Nu se mai putea gândi la nimic altceva, probabil din cauza aromei dulci a florilor de câmp pe care tocmai le mirosise. Nu-i trecu prin cap nici că tatăl său poate c-ar fi aşteptat să se mai întremeze – cel puţin măcar o zi – înainte să-şi ia un astfel de angajament. Ce mai contau câteva zile, când tânărul îşi petrecuse ani de-a rândul ferecat în lemn, cu spiritul rătăcindu-i prin Moarte? A fi Abhorsen nu însemna că trebuie să acţionezi îndată ce ţi se oferă ocazia… Dimpotrivă, lucrurile se cereau cântărite şi analizate cu atenţie. Cu toate astea, pentru prima dată de când trecuse Zidul, simţea că se află în faţa unei situaţii extrem de clare pe care ştie exact cum s-o rezolve. Era de datoria ei să repare nedreptatea săvârşită, mai ales că era vorba despre numai câteva minute petrecute la pragul dinspre Moarte. Îi mai rămăsese, se pare, un dram de raţiune, căci înainte să treacă Dincolo se duse după Mogget şi-l purtă pe braţe până la picioarele statuii, fără să-l trezească. Spera, totuşi, că motanul se va deştepta cu uşurinţă în cazul vreunei primejdii, deşi era puţin probabil să se întâmple ceva rău cu atâtea paveze prin preajmă. Existau chiar şi nişte bariere care îngreunau accesul în Moarte, făcând astfel cu atât mai grea încercarea oricărui spirit mort de-a o urmări pe drumul de întoarcere. Nici că putea găsi un loc mai potrivit pentru a-şi duce hotărârea la îndeplinire. Verifică încă o dată clopoţeii, trecându-şi degetele peste lemnul lucios al fiecărui mâner în parte şi simţind zvâcul glasurilor dinăuntru, nerăbdătoare să se facă auzite. Îi veni rândul lui Ranna să coboare de pe cureluşă, cel mai mărunt dintre clopoţei, care-i toropea şi pe cei mai zglobii dintre ascultători, ademenindu-i fie într-un somn adânc, fie într-o visare distrată, cu ochii deschişi. Tot felul de îndoieli şi gânduri negre începură să-i dea târcoale dintr-odată, ca nişte degete diafane ce-ţi ating umărul într-o doară, dar izbuti să le alunge. Era 154

încrezătoare în ce face şi mai mult decât pregătită pentru mica incursiune pe tărâmul Morţii, simţindu-se la adăpost sigur în inima cimitirului regal. Cu sabia într-o mână şi clopoţelul în cealaltă, trecu, aşadar, pragul în Lumea Umbrelor. În numai câteva secunde simţi deja răcoarea şi curentul de Dincolo, dar rămase locului, simţind încă suflul cald al Vieţii în spate. Se afla exact la interfaţa dintre cele două tărâmuri, de unde îşi lua de obicei avânt şi o pornea grăbită înainte. De data asta însă se ţinu pe poziţie, aşezându-se contra curentului şi străduindu-se să păstreze legătura cu lumea viilor ca pe o ancoră de care se agăţa în lupta cu fluviul Morţii. Nu se auzea niciun zgomot în afară de clipocitul constant al apei şi vuietul îndepărtat al Primei Porţi. Totul părea nemişcat, şi nici măcar o umbră nu se întrezărea pândind dintre faldurile negurii cenuşii. Sabriel tatona împrejurimile cu puterea minţii, încercând să simtă spiritul rătăcitor, sau pulsaţia sufletului încătuşat, dar încă viu, al tânărului necunoscut. Fizic era aproape de el în lumea celor vii, aşa că ar fi trebuit să fie la fel de aproape de spiritul său şi aici, în Moarte. Simţi la un moment dat o zvâcnitură trecătoare, venită însă de mult mai departe decât ar fi crezut. Îşi miji ochii, încercând să străpungă ceaţa sură din pricina căreia distanţa era imposibil de apreciat, dar în zadar. Făptura se ascundea în străfundul apelor. După un moment de şovăială o porni într-acolo cu paşi cumpătaţi, având grijă cum şi unde calcă, să nu cumva s-o înghită curentul. Era tot mai convinsă că la mijloc era ceva ciudat, căci îl simţea din ce în ce mai puternic şi mai aproape – fără îndoială un spirit încătuşat. Încerca din răsputeri să ignore vocea lăuntrică care-i şoptea că poate fi de fapt o creatură fioroasă a Morţii, îndeajuns de puternică să ţină piept tumultului apelor. Când ajunse la doar câţiva paşi de locul cu pricina, sună 155

din clopoţel, şi Ranna lăsă să curgă un ropot înfundat şi amorţitor ce purta în acordurile lui sunetul căscatului leneş, al oftatului somnoros, al picotelii cu bărbia în piept şi pleoapele grele – cânt de dulce adormire. Dacă creatura îi purta într-adevăr gând rău, se gândi ea, melodia avea s-o liniştească. Vârî sabia în teacă şi puse clopoţelul la loc, căutându-şi o poziţie bună, după care îşi afundă mâinile în apă. Atinse curând ceva rece şi tare ca un cub de gheaţă, fără să-şi dea seama exact ce era. Îşi trase iute mâna înapoi, dar pe urmă o băgă la loc în apă, împotmolindu-se de ceva tare ce părea a fi un umăr. Urmări, aşadar, curbura gâtului până în creştet, pipăind capul făpturii nemişcate. Spiritele rătăcitoare în Moarte păstrau rareori trăsături umane şi, chiar dacă erau încă vii, se deformau şi deveneau de nerecunoscut după prea mult timp petrecut în lumea negurilor. Acesta însă nu părea să le împărtăşească soarta, fiind copia fidelă a statuii de lemn. Sabriel simţi pulsaţia Vieţii în trupul îngheţat, care era cumva ferit şi protejat de atingerea Morţii, dat fiind că fiinţa sa lumească era încastrată în scoarţa lemnoasă a corăbiei. ÎI apucă de subsuori şi-l trase afară, iar corpul lui inert ieşi la suprafaţă dintr-odată, ca o balenă ucigaşă, alb ca varul şi ţeapăn precum o statuie. Sabriel se dădu înapoi nesigură, iar râul, şi mai învolburat parcă decât înainte, îi învălui gleznele în vârtejuri şirete care aproape c-ar fi înghiţit-o dacă nu şi-ar fi găsit rapid echilibrul. Opintindu-se, începu să-l tragă către pragul dinspre Viaţă, constatând că e mult mai solid decât se aşteptase. Pe deasupra, curentul era mult prea iute pentru porţiunea aceasta dinaintea Primei Porţi, iar forma cristalizată a spiritului – sau ce-o fi fost el – era curios de greoaie, mai grea oricum decât a celor pe care-i întâlnise până acum. Concentrându-şi întreaga atenţie asupra strădaniilor de a rămâne în picioare şi de a înainta în direcţia bună, fata nici nu băgă de seamă tăcerea mormântală ce se lăsase între timp, semn că o prezenţă deloc neînsemnată trecea 156

pragul Primei Porţi. Păţaniile ultimelor zile o învăţaseră însă să fie extrem de precaută, aşa încât orice spaimă conştientizată în mod direct i se întipărise parcă şi în subconştient, funcţionând ca un sistem de avertizare. Îşi încordă auzul, desluşind plescăitul uşor, în timp ce intrusul înainta când bălăcindu-şi picioarele prin apa îndărătnică, când târându-se pe deasupra ei, cu mişcări înfundate. Era un spirit mort care venea către ea, sperând pesemne s-o ia pe nepregătite. Evident că în momentul când păşise în Moarte ceva vestise dincolo de Prima Poartă sosirea, aşa că făptura care se afla acum pe urmele ei fusese probabil trimisă să-i facă de petrecanie. Sabriel se blestemă în gând pentru neghiobia ei, privindu-şi povara greoaie. De-abia atunci zări firul subţire şi negru ce dispărea în apa întunecoasă, legat de braţul tânărului prizonier şi ducând, desigur, în cele mai neguroase şi îngheţate genuni ale Morţii. Scopul firului nu era să ataşeze victima de un spirit controlator, ci pur şi simplu pentru a da de ştire vreunui adept din străfunduri că cineva a mutat trupul de la locul lui. Fata spera din toată inima ca melodia lui Ranna să fi încetinit mesajul, dar îi rămăsese oare îndeajuns timp să treacă înapoi în Viaţă? Iuţi pasul, păstrând totuşi un ritm constant, ca nu cumva să dea de înţeles că se ştie urmărită. Chiar şi intrusul părea destul de rezervat, oarecum temător să se apropie. Mări uşor viteza, fiind acum mai sprintenă parcă din pricina adrenalinei şi a emoţiei. Se temea că dacă se grăbeşte prea tare va trebui să-i dea, la un moment dat, drumul tânărului şi atunci apele l-ar fi înghiţit cât ai clipi, fără nicio altă şansă de scăpare. Forţa magică ce-i păstrase spiritul intact atât timp cât se aflase aproape de pragul către Viaţă n-ar fi rezistat dincolo de Prima Poartă, iar, dacă s-ar fi întâmplat aşa ceva, Sabriel nu şi-ar fi iertat-o în veci, căci, în loc să-l salveze, ar fi contribuit la pierzania lui. Încă patru paşi, apoi doar trei. Creatura se apropia acum cu repeziciune şi, în curând, Sabriel o şi văzu, nu foarte 157

departe, târându-se la fel de insidios prin apă. Era un sălăşluitor de dincolo de a Treia Poartă sau chiar de mai departe, căci, după forma neregulată, fata nu-şi putu da seama ce fusese odinioară. Semăna cu o corcitură între un mascur şi-un vierme inelat, înaintând unduindu-şi trupul în mici spirale sinuoase. Sabriel mai avea doi paşi şi era ca şi salvată. Relaxă strânsoarea pentru o clipă, trecându-şi braţul stâng de-a latul pieptului tare ca piatra şi trăgând corpul tânărului în sus, pe coapsă, reuşind să-şi menţină echilibrul, în ciuda greutăţii poverii. Încercă apoi să tragă sabia din teacă cu mâna liberă sau să scoată un clopoţel de pe bandulieră, dar, din păcate, nu izbuti. Creatura începu să mârâie şi să şuiere înfiorător, năpustindu-se către ea într-un galop nebun şi spintecând apa cu colţii săi înveliţi într-o crustă gălbicioasă, în urma cărora trona trupul lung şi ondulat. Sabriel mai făcu un pas înapoi, după care îi întoarse spatele şi se aruncă cu toată puterea peste pragul dintre lumi, trăgând şi trupul butucănos după ea printre miile de vrăji de încătuşare ce împânzeau intrarea în dolină. Pentru o clipă, avu impresia că ceva îi ţine în loc, gata să-i arunce înapoi, dar reuşiră să treacă nevătămaţi dincoace de pelicula invizibilă, exact ca acul ce pătrunde puţin câte puţin în banda de cauciuc pentru a o străpunge în cele din urmă, cu vârful iţindu-se triumfător de cealaltă parte. Un ţipăt ca un guiţat strident se auzi în urma lor, după care se lăsă o linişte deplină. Sabriel se trezi cu mâinile goale şi cu faţa îngropată în ţărână, în timp ce cristale minuscule de gheaţă i se desprindeau de pe trupul înţepenit de frig. Când îşi ridică privirea, se trezi nas în nas cu Mogget, ai cărui ochi o studiară intens înainte să se cufunde din nou în somnu-i binefăcător. Se rostogoli ceva mai încolo şi se ridică, în sfârşit, în picioare, după îndelungi negocieri cu junghiurile ce puseseră din nou stăpânire pe trupul ei istovit. De ce s-o fi grăbit aşa să facă pe viteaza? Ei, ce mai contează acum, 158

bine că mi-a reuşit, îşi zise. Adusese spiritul tânărului înapoi în Viaţă, unde, de altfel, îi era şi locul. Cel puţin aşa crezu până să vadă statuia, care nu se schimbase deloc pe dinafară, deşi înăuntru Sabriel simţi zvâcnirea Vieţii. Nedumerită, se duse şi-i atinse faţa imobilă, simţind striaţiile lemnului fin. — Trebuie să-l săruţi, îi explică Mogget plescăind pe jumătate adormit. Adică, mă rog, ajunge şi să-i sufli uşor pe buze. Dar presupun că e o ocazie numai bună ca să te înveţi şi tu cu lucruri de-astea… Sabriel îi aruncă o privire tăioasă, întrebându-se ce alte glumiţe are să mai facă până trece efectul florilor, a căror mireasmă îl făcea să se comporte ca o pisică aiurită. Tonul pe care îi vorbise părea însă destul de serios. — Să-i suflu pe buze, zici? întrebă ea. Nu voia să-şi risipească sărutările pe orişicine, mai ales pe un necunoscut captiv în lemn. Era chipeş, e adevărat, dar se putea să nu fie la fel de drăguţ pe cât părea. Hotărî, aşadar, că sărutul e o soluţie mult prea îndrăzneaţă. „În plus, îşi zise ea, dacă după ce se trezeşte îşi aminteşte că l-am sărutat? Ar putea să facă presupuneri nefondate…” — Aşa? zise ea şi trase adânc aer în piept, aplecându-se peste faţa tânărului şi expirând cu putere la doar câţiva centimetri de nasul şi de gura lui, dându-se apoi câţiva paşi în spate ca să vadă dacă se întâmplă ceva. Statuia rămase neclintită. — Hei, Adormilă, îl strigă ea pe Mogget, ştii că n-ar trebui să… Fu întreruptă de un zgomot abia auzit, ca un şuierat înfundat care nu venea nici de la ea şi nici de la motan, ci tocmai de la statuia de lemn, care începuse să respire cu un fluierat uşor, inspirând şi expirând pe buzele întredeschise de lemn de parcă era o orgă veche şi dezacordată. Respiraţia îi deveni apoi din ce în ce mai sacadată şi, odată cu ea, trupul mai căpătă nuanţe rozalii, fibra lemnoasă preschimbându-se treptat în ţesut şi în carne omenească. Tuşi scurt, iar pieptul lui rigid prinse 159

dintr-odată a se mişca, ridicându-se şi coborând în ritmuri cadenţate, ca al unui un alergător de cursă lungă care-şi trage răsuflarea la sfârşitul maratonului. Deschise în sfârşit ochii albaştri-cenuşii, uitându-se la ea confuz şi cu irişi încă înceţoşaţi. Părea că nici n-o vede, privind în gol în timp ce-şi dezmorţea degetele de la mâini, rotindu-le întruna, ca de altfel şi picioarele, pe care şi le mişca la fel de repede, de parcă ar fi alergat pe loc. În cele din urmă, îşi dezlipi şi spinarea de carenă, făcând un pas şovăielnic în faţă şi prăbuşindu-se în braţele lui Sabriel. Fata îl lăsă jos iute, conştientă dintr-odată că bărbatul pe care îl îmbrăţişa era gol puşcă. În treacăt fie spus că circumstanţele erau cu totul şi cu totul altele decât şi-ar fi închipuit ea pe vremea când împreună cu colegele inventau sau îşi imaginau tot felul de scenarii în acest sens sau pur şi simplu ascultau poveştile fetelor care aveau norocul să se ducă acasă după ore şi care nu se sfiau să-şi ascundă micile aventuri amoroase. — Mulţumesc, îi spuse el bălmăjit, cu vorba repezită a unui beţiv. Pentru prima dată de când îşi venise în simţiri părea că o studiază cu interes, cu privirea aţintită la pelerină, care se pare că-l lămuri asupra identităţii ei, căci adăugă repede: Abhorsen. Apoi amuţi, căzând brusc într-un somn adânc cu fruntea descreţită şi un surâs în colţul buzelor – o expresie senină şi lipsită de griji, care-l făcea să pară cu câţiva ani mai tânăr decât statuia de lemn. Sabriel îl privi la rându-i, încercând să ignore sentimentul de duioşie ce-o cuprinse pe nesimţite, venit de cine ştie unde. La fel se simţise şi atunci când îi salvase iepuraşul lui Jacinth. — Cred c-ar fi bine să-i aduc o pătură, îşi zise ea oftând, întrebându-se unde naiba i-o fi fost mintea când s-a hotărât să-l salveze pe străinul acela, complicându-şi situaţia şi-aşa deloc simplă. Acum se pricopsise cu el vrând-nevrând, cel puţin până găsea un adăpost sigur unde să-l lase cu inima împăcată – 160

asta presupunând că mai existau astfel de locuri. — Dacă ai de gând să te tot holbezi aşa la el, pot să mă duc eu după pătură, zise Mogget pe un ton uşor sarcastic, dar glumeţ, încolăcindu-i-se printre glezne cu mişcări agere şi săltăreţe, ca de dans. Dându-şi seama că motanul avea dreptate, Sabriel îşi mută repede privirea în altă direcţie. — Nu, lasă, mă duc eu, zise ea. Vreau să aduc şi cămaşa mea de schimb, poate-i vine. Pantalonii s-ar putea să-i fie un pic strâmţi, dar cu puţin efort ar trebui să-l încapă – nu pare cu mult mai înalt decât mine. Rămâi tu de pază, Mogget, nu întârzii mult. Felina o privi cum se îndepărtează şontâc, şontâc, după care se întoarse către tânărul adormit şi, fără să facă nici cel mai mic zgomot se urcă pe el cu labele din faţă, umezindu-i fruntea cu limba rozalie în căutarea însemnului magic. Acesta se aprinse pe neaşteptate, însă Mogget nu se clinti până ce nu-l văzu cu ochii lui cum păleşte, la fel de repede pe cât se înflăcărase. — Aşa deci… mormăi el plescăind tare, cu limba încovrigată în gura-i întredeschisă. Avea un ton oarecum surprins şi mai mult decât iritat. Îşi frecă din nou limba de cerul gurii, analizând gustul însemnului şi scuturându-şi apoi capul scârbit, în vreme ce clopoţelul miniatural pe care-l purta la gât se undui uşor şi scoase câteva note disonante, care nu prevesteau nimic bun.

161

CAPITOLUL PAISPREZECE O ceaţă deasă se ridica din pământ în rotocoale cenuşii, împresurându-l ca nişte vrejuri de viţă ce-i încolăciră cât ai clipi braţele şi picioarele, imobilizându-l într-o strânsoare nemiloasă. Erau atât de rigide şi de ferme, încât n-avea nicio şansă de scăpare, şi în curând aproape că nu-şi mai simţea muşchii sub apăsarea încrâncenată, neputând nici măcar să clipească. Oricum, nu prea avea ce să vadă în afară de pâlcurile de negură din ce în ce mai cenuşie, care-i obturau privirile asemenea unor fâşii de mâzgă urât mirositoare deasupra unui ochi de apă. Dintr-odată, întregul corp îi fu cuprins de o lumină intensă şi roşie, iar o durere ascuţită îl cuprinse din creştet până în călcâie. Curând, negura grea se risipi şi tânărul îşi recăpătă mobilitatea, limpezindu-şi încet-încet şi vederea. Petele sure dispărură una câte una, lăsând loc unor nuanţe întrepătrunse ce căpătară după o vreme contururi definite. Zări atunci chipul unei femei aplecate peste el şi privindu-l îngrijorată, o femeie tânără, înarmată şi îmbrăcată în zale, cu faţa… desfigurată. Ba nu, nu era orişice femeie, ci însăşi Abhorsen, căci purta blazonul şi banduliera. Dar era, într-adevăr, foarte tânără, nu ca ultimul Abhorsen pe care-l cunoscuse sau ca oricare dintre ceilalţi membri ai familiei… — Mulţumesc, zise tânărul la fel de repezit, cuvântul rostogolindu-i-se pe buze mai iute decât fuge şoarecele în ascunzătoare. Abhorsen… adăugă el apoi drept încheiere. Nici nu închise bine gura, că se şi prăbuşi la pământ într-un somn de astă dată într-adevăr odihnitor, afundat în uitarea binefăcătoare ce avea să-i redea forţa şi luciditatea de odinioară. Când se trezi, era învelit într-o pătură groasă de lână, şi în primele momente intră în panică simţindu-şi ochii şi gura acoperite. Se zbătu preţ de câteva clipe şi, dând, în fine, 162

pătura la o parte respiră cu nesaţ, liniştindu-se ca prin minune când aerul proaspăt şi lumina palidă ce răzbătea de dincolo de cercul de deasupra îi scăldară faţa crispată. Privi în sus, către cer, socotind după nuanţele roşii-portocalii că nu trecuse mult de la ivirea zorilor. Cântări râpa descumpănit timp de câteva secunde, simţindu-se ameţit şi rătăcit, până când ochii îi căzură pe catargele semeţe dimprejur, cu pânzele lor negre, şi, în sfârşit, pe corabia neterminată din imediata apropiere. — Valea Sfântă, spuse el încet, ca pentru sine, încreţindu-şi fruntea. Şi-o aducea aminte. Dar ce căuta el acolo? Unde pui că mai era şi gol-goluţ pe sub pătura aspră… Se ridică în picioare şi-şi scutură capul dintr-o parte într-alta, încercând să alunge durerea cuibărită înăuntru şi să-şi mai domolească zvâcnirile din tâmple, mai chinuitoare chiar decât cea mai cruntă mahmureală. Nu-şi aducea totuşi aminte să fi băut. De fapt, ultimul lucru de care îşi amintea erau scările, pe care începuse să le coboare când Rogir îl rugase să… Ba nu, greşea amarnic. Ultima imagine întipărită în minte era aceea a unui chip plin de zgârieturi şi de vânătăi, a cărui expresie îngrijorată o văzuse în treacăt înainte să-şi piardă cunoştinţa, încadrată de părul negru tuns cu breton care îi ieşea turtit de sub coiful armurii, peste care purta o pelerină de un albastru-intens ce avea pe spate blazonul cu cheia argintie. Ea era Abhorsen. — Se spală la izvor, îi zise o voce blândă întrerupându-i şirul gândurilor. S-a trezit înainte să se crape de ziuă şi s-a dus să se scalde. Curăţenia e lucru mare. Tânărul nu-şi dădu seama de unde venea vocea până ce nu privi în direcţia corăbiei, unde în locul statuii de la prova se căscase o gaură la fel de mare, în care stătea încovrigată o pisică albă ce-l iscodea cu ochi verzi şi sfredelitori. — Cine eşti tu? o întrebă el speriat, privind când la stânga, când la dreapta, în căutarea unei arme de apărare. Nu zări decât un vraf de haine în apropiere, o pereche de pantaloni peste care erau aşezate o cămaşă şi nişte 163

schimburi, ţintuite locului cu o piatră, ca să nu le ia vântul, îşi întinse iute mâna să înşface bolovanul, dar felina îl linişti pe dată: — Nu te speria, sunt un fidel slujitor al lui Abhorsen. Mogget mă numesc, zise motanul. Cel puţin deocamdată. Mâna tânărului se apropie de bolovan, fără să-l ridice însă. Mintea, confuză încă, îi fu asaltată de imagini disparate care de-abia acum se întregeau, ca pilitura fină atrasă de magnet. Îşi aduse aminte de mai mulţi Abhorsen pe care îi cunoscuse la timpul lor, şi asta îl mai linişti în privinţa felinei şi-a rolului pe care ea îl juca în această poveste. — Erai parcă ceva mai mare ultima oară când ne-am văzut, îi zise el, hotărât s-o pună la-ncercare şi să-şi confirme astfel bănuiala. — Zău? Ne-am mai întâlnit şi cu alte ocazii? răspunse Mogget plictisit, stăpânindu-şi cu greu un căscat. Tare mă tem că nu-mi mai aduc aminte. Cum zici că te chema? „Ehei, bună întrebare”, îşi zise bărbatul. Nu-şi putea aminti nici în ruptul capului cum îl chema. Avea o vagă idee cine era şi ce era cu el, dar propriul nume îi scăpa în acel moment, ceea ce nu putea fi spus despre numele altora, care îi răsăreau în minte când se aştepta mai puţin, laolaltă cu frânturi din trecutul său nu foarte îndepărtat. Mormăi şi se strâmbă hăituit de amintiri vădit neplăcute, încleştându-şi pumnii de nervi şi de durere. — Neobişnuit numele ăsta, zise Mogget drept răspuns la mormăielile lui. Seamănă mai degrabă cu un nume de urs. Te superi dacă-ţi zic Touchstone 1?

1

Ca substantiv comun, touchstone se referă la piatra cu ajutorul căreia se testau aliajele de metale preţioase, prin dunga lăsată de această piatră pe astfel de metale. Aici se face probabil referire la piesa lui Shakespeare, As You Like It (Cum vă place), în care personajul ce poartă acest nume – netradus în varianta în limba română – este unul comic, clovnul asupra căruia sunt îndreptate o sumedenie de glume şi de farse. Din aceleaşi motive – precum şi din cauza dificultăţii de a traduce un

164

— Poftim? Cum adică? ripostă tânărul ofensat. Ce nume mai e şi ăsta? Şi cum îndrăzneşti… — Dar de ce ţi se pare nepotrivit? i-o tăie Mogget sigur pe el. Trag nădejde că-ţi aduci aminte ce-ai făcut sau te pomeneşti c-ai uitat? Bărbatul amuţi brusc, străfulgerat de amintirea cruntă, cu toate că nu mai ştia de ce făcuse ceea ce făcuse şi nici care fuseseră consecinţele faptei sale. Odată cu această revelaţie veni şi înţelegerea că nu mai are niciun rost să-şi aducă aminte cum îl cheamă, din moment ce nu mai era demn să-şi poarte numele. — Ba da, îmi aduc foarte bine aminte, bâigui el. Aşa că poţi să-mi spui cum pofteşti. În schimb eu te voi striga… Se înecă înainte să pronunţe numele, părând foarte surprins şi gata să încerce din nou. — Las-o baltă, n-ai să-l poţi rosti, îl descurajă Mogget. Există o vrajă strâns legată de pervertirea… Dar uite că nici eu nu pot pronunţa cuvântul, zise el, la fel cum nu pot povesti nimănui despre asta sau despre cum s-ar putea rezolva problema. Nici tu nu vei putea sufla o vorbuliţă, şi vei vedea pe parcurs că mai sunt şi alte neajunsuri. Pe mine unul m-a afectat destul de serios. — Înţeleg, răspunse tânărul pe un ton sumbru. Renunţase să se mai chinuiască cu vechiul său nume. Spune-mi, rogu-te, cine cârmuieşte acum regatul? — Nimeni, îi răspunse motanul. — E vorba atunci de un regent, sau ce? Asta trebuie să fie, fără îndoială… — Ba deloc. Nici vorbă de regent. Nu e nimeni la cârmuire, ţi-am spus doar. A fost la început un consiliu de regenţă, dar a demisionat repede… cu puţin ajutor. — Cum adică la început? întrebă Touchstone. Ce s-a petrecut mai exact? Şi eu unde-am fost în tot acest timp?

astfel de nume propriu într-o manieră relevantă contextului – se va păstra acelaşi cuvânt ca în versiunea originală, (n. tr.)

165

— Regenţa a durat timp de o sută optzeci de ani, începu Mogget fără ocolişuri. Apoi s-a instaurat anarhia, care în ultimii douăzeci de ani a reuşit să aducă regatul la pierzanie, temperată când şi când de o mână de oameni rămaşi fideli vechii orânduiri. Iar în ceea ce te priveşte pe tine, dragul meu prieten, te anunţ că vreme de două sute de ani ai fost o statuie ornamentală de lemn la prova corăbiei acesteia. — Şi familia? — Au pierit cu toţii în Moarte, dincolo de Ultima Poartă, cu excepţia unuia singur, dar presupun că ştii deja despre cine e vorba. Pentru o clipă veştile părură să-l arunce din nou pe tânăr în starea de inerţie dinainte, căci rămase neclintit întocmai ca o statuie, doar mişcarea uşoară a pieptului confirmând că încă mai respiră. Curând lacrimi grele începură să-i şiroiască pe obraji, în timp ce-şi privea palmele cu capul plecat. Mogget urmări scena fără să se lase câtuşi de puţin înduioşat, aşteptând răbdător până ce tânărul se îndreptă de spate şi suspinele prelungi se mai potoliră niţel. — Acum nu mai are niciun rost să boceşti, îl luă la rost motanul. Mulţi au fost cei ce şi-au dat Viaţa încercând să salveze situaţia, dar se vede treaba că tot degeaba. Numai în secolul ăsta au murit patru Abhorsen în lupta cu morţii şi cu pietrele despicate, şi nu numai. Au încercat chiar să atace rădăcina tuturor problemelor… În orice caz, o vezi tu pe Abhorsen să se smiorcăie ca un ţânc răsfăţat? Mai bine ai face şi tu ceva folositor ca s-o ajuţi! — Chiar crezi că i-aş putea fi de folos? întrebă el amărât, ştergându-şi obrajii cu pătura. — Bineînţeles, de ce nu? pufni Mogget. Pentru început ai putea să-ţi pui ceva pe tine… Aici, la bord, ai să găseşti pe urmă şi alte lucruri de trebuinţă, cum ar fi săbii şi alte ustensile de genul ăsta. — Dar nu sunt demn să mânuiesc arme rega… — Taci şi fă ce-ţi spun, i-o reteză scurt felina. 166

Consideră-te mâna dreaptă a lui Abhorsen, prelungirea săbiei ei, dacă asta te ajută să te simţi mai bine. Ai să afli în curând că în timpurile astea cumpătarea şi simţul practic sunt la mai mare preţ decât onorurile. — Prea bine, murmură Touchstone umil. Se ridică şi-şi puse izmenele şi cămaşa, însă când le veni rândul pantalonilor se împotmoli, căci nu putea nicicum să-i tragă peste coapse. — Cred că am văzut printr-unul din cuferele din spate un kilt şi nişte jambiere, îi spuse Mogget privindu-l cum ţopăie într-un picior, cu celălalt prins în cracul de piele mult prea strâmt. Touchstone dădu mulţumit din cap, îşi scoase cu chiu, cu vai, pantalonii şi se căţără în cală prin gaura de la prova, păstrând o distanţă considerabilă între el şi Mogget. Pe la jumătatea ascensiunii se opri dintr-odată, ţinându-se cu mâinile de cele două margini paralele. — N-o să-i spui, nu-i aşa? întrebă el cu jumătate de gură. — Cui şi ce să spun? — Lui Abhorsen. Te implor, nu-i spune. O să fac tot ce-mi stă în putinţă s-o ajut. N-am făcut-o intenţionat, ştii doar. Mă refer la partea mea de vină… Te rog… — Ia mai lasă-mă cu tânguielile astea! se răsti Mogget la el, dezgustat. Ştii foarte bine că nu pot să-i spun, şi să vreau. Nici tu nu poţi, de altfel. E greu să măsori răul făcut, iar vraja asta de amuţire a fost făcută fără prea mult cap, după cum vezi, din moment ce ne afectează pe amândoi în egală măsură. Hai, dă-i bice, că o să se întoarcă în curând. Îţi povestesc restul în timp ce te îmbraci. Când se întoarse de la izvor, Sabriel se simţea nu numai cu mult mai curată şi mai mulţumită, ci şi mai întremată. Dormise bine în noaptea precedentă, şi cu ocazia igienei de dimineaţă reuşise să-şi cureţe şi crustele de sânge închegat care o agasau atât. Mai mult, tratamentele cu ierburi dăduseră, în sfârşit, rezultate, căci nu numai vânătăile şi umflăturile, ci şi arsurile păreau să se vindece. Se simţea iarăşi ca un om normal în proporţie de optzeci la sută, nu 167

doar de zece, ca în zilele trecute, aşteptând cu nerăbdare să ia micul dejun şi în compania altcuiva decât a pisicii încrezute. Nu că Mogget nu i-ar fi fost de folos. De pildă, mai devreme îl păzise pe necunoscutul adormit, încredinţând-o că i-a verificat însemnul de Legământ de pe frunte şi că spiritul nu i-a fost întinat de atingerea magiei libere sau de vrăji necromantice. Se aşteptase să-l găsească încă adormit, aşa că tremură surprinsă şi oarecum speriată când îl zări escaladând prova cu spatele la ea. Mâna i se îndreptă aproape instinctiv către mânerul săbiei, dar îngheţă văzându-l pe Mogget cum se ţine ţanţoş pe parmalâcul îngust din apropiere, gata să-şi piardă echilibrul. Fata se apropie curioasă, încercând totuşi să nu uite că trebuie să fie cât se poate de atentă cu străinii. Tânărul arăta cu totul altfel îmbrăcat, ceva mai în vârstă şi oarecum mai impunător, mai ales că nu-i plăcuseră, după câte se pare, hainele simple pe care ea i le oferise, alegând în schimb un kilt roşu cu dungi aurii şi turetci asortate, de data asta aurii cu dunguliţe roşii, băgate în nişte cizme roşii-cafenii din piele de căprioară, înalte până peste genunchi, dar cu marginile răsfrânte. — La naiba cu şireturile astea blestemate! pufni el când Sabriel nu mai avea decât vreo zece paşi până la corabie. Avea o voce plăcută, apăsată, din care răzbăteau însă frustrare şi furie. — Bună dimineaţa, îl salută ea. Tânărul se întoarse speriat, trăgându-şi stângaci mânecile cămăşii şi aplecându-se după una din săbiile de pe jos, dar se dezmetici suficient de repede ca să transforme mişcarea într-o plecăciune adâncă, cu genunchiul proptit în pământ. — Bună dimineaţa, domniţă, zise el răguşit, ţinându-şi capul plecat ca să n-o privească în ochi. Sabriel nu putu să nu observe cerceii pe care acesta îi găsise, nişte verigi late de aur pe care şi-i pusese la ureche fără prea mare grijă, din moment ce încă se mai vedeau pe ei 168

picături fine de sânge. — Te-aş ruga să nu-mi mai spui „domniţă”, îi zise ea, întrebându-se care dintre principiile învăţate de la domnişoara Prionte s-ar potrivi mai bine în situaţia de faţă. Mă numesc Sabriel. — Sabriel?! Dar… tu erai parcă Abhorsen, replică el nedumerit. „Nu-i chiar aşa de isteţ pe cât am crezut, îşi zise ea uşor dezamăgită. Se pare că până la urmă n-o să fac cine ştie ce conversaţie la micul dejun.” — Nu, nu eu. Tatăl meu este adevăratul Abhorsen, îi explică ea aruncându-i lui Mogget o privire severă, avertizându-l că nu era cazul să se bage în discuţie. Eu sunt un fel de… înlocuitor, îi ţin locul cât el e absent. E o poveste destul de complicată, aşa că mai bine îţi povestesc mai încolo. Cum te cheamă? Tânărul ezită câteva secunde, după care bâigui: — Nu-mi amintesc deloc, domniţă. Te rog să-mi spui… să-mi spui Touchstone. — Touchstone? se miră ea. Parcă mai auzise numele ăsta pe undeva, dar nu ştia exact unde. Touchstone… Dar ăsta e un nume predestinat pentru bufoni şi netoţi. De ce ţi-aş spune aşa? — Pentru că mi se potriveşte de minune, zise el blazat. Mă caracterizează. — Touchstone să fie atunci. Cumva trebuie să-ţi spun… La urma urmei, nici nu-i chiar aşa de rău, pentru că bufonii ăştia au fost adeseori asociaţi cu o oarecare înţelepciune. Presupun că te ruşinezi pentru că ai fost atâta timp prizonier în carcasa de lemn – şi în Moarte, bineînţeles. — În Moarte?! sări Touchstone ca ars, fixând-o cu ochii lui cenuşii. Sabriel fu plăcut surprinsă de expresia curată şi inteligentă din privirea lui. „Poate că nu-i totul pierdut”, îşi zise, apoi adăugă cu voce tare: — Da. Spiritul tău a reuşit cumva să reziste înainte de Prima Poartă, în timp ce trupul era prins în statuia de lemn 169

de la prova. Cred că pentru asta şi-a vârât coada şi un necromant, n-a fost doar magie liberă. În orice caz, vraja a fost foarte puternică din ambele părţi. Ceea ce mă nedumereşte, însă, e de ce ai fost ales tocmai tu. Touchstone îşi feri iarăşi privirea, şi Sabriel simţi o oarecare schimbare în atitudinea lui, ca şi cum s-ar fi ruşinat de ceva. Înţelese atunci că explicaţia care avea să urmeze nu era tocmai ce i-ar fi plăcut să audă. — Nu-mi amintesc foarte bine… începu el sfios. Deşi încetul cu încetul încep să-mi capăt memoria. Sunt… De fapt am fost ofiţer în garda regală. A avut loc un atac asupra reginei, un fel de ambuscadă. Ne-au surprins… la capătul scărilor, da. A fost o luptă crâncenă, ne-am ajutat şi de săbii, şi de forţa Legământului, căci eram cu toţii magi. Toţi ofiţerii, până la ultimul. N-am bănuit primejdia nici măcar o clipă, dar e clar că cineva ne-a trădat. Şi apoi… nu mai ştiu nimic, decât că m-am trezit aici. Sabriel îl ascultă cu interes, întrebându-se cât era adevăr şi cât înfloritură. O fi fost el confuz, dar chiar s-o mintă în legătură cu ocupaţia lui… nu prea credea. Poate că în timpul luptei reuşise să se pună la adăpostul rombului protector – asta ar fi explicat de ce duşmanii nu-l putuseră omorî, ci doar fereca în trupul de lemn. Pe de altă parte, ar fi putut foarte bine aştepta până ce magia s-ar fi stins, şi atunci să-i vină de hac. Fata găsea cel puţin ciudată metoda aleasă pentru a-l răpune, şi ce nu înţelegea absolut deloc era cum de reuşise el să ajungă în chip de statuie taman la prova corăbiei… Lăsă pentru moment la o parte aceste întrebări, sperând să le clarifice mai târziu, căci tocmai îi încolţise în minte un alt gând. Dacă fusese, într-adevăr, ofiţer în garda regală, şi dacă regina pe care o păzise era moartă de mai bine de două sute de ani, atunci, odată cu ea, bărbatul îşi pierduse toţi cunoscuţii şi toate lucrurile odinioară atât de familiare… — Ai fost prizonier mult timp… îi spuse Sabriel cu o voce blândă, neştiind cum să abordeze subiectul ca să nu-l şocheze prea tare. Ai încercat vreodată să… ai fost… vreau 170

să spun că a trecut ceva vreme de când… — Da, ştiu, două sute de ani, şopti el întrerupând-o. Mi-a zis motanul tău. — Şi… familia ta? — Nu am familie, răspunse el sec, cu o expresie îngheţată, la fel de rigidă ca şi chipul statuii din ajun. Se aplecă apoi încetişor şi ridică una dintre săbiile de jos, întinzându-i-o cu mânerul în faţă. — Mă pun în slujba ta, domniţă, şi jur să te ajut în lupta împotriva duşmanilor regatului. Sabriel îi ascultă jurământul şi întinse mâna, fără însă să apuce mânerul, străfulgerată brusc de o idee ce-o făcu să-şi închidă palma şi să lase braţul moale pe lângă corp. Se întoarse către Mogget, care privea scena cu vădit interes, jubilând parcă. — Ce i-ai spus, mai exact? îl întrebă ea pe un ton suspicios. — Ce puteam să-i spun? I-am povestit cum stă treaba cu regatul, aşa, în general, apoi pe scurt despre evenimentele recente şi, în fine, câte ceva despre motivul pentru care ne aflăm noi aici şi despre datoria ta de a rezolva situaţia, în calitate de Abhorsen. — I-ai zis şi despre mordicant, despre ajutoare şi ciori? Sau de adeptul de dincolo de poartă? — Nu tocmai, zise Mogget amuzat. Am presupus că astfel de detalii sunt de la sine înţelese. — Precum vezi, pufni ea supărată întorcându-se către Touchstone, dragul meu motan a omis să-ţi spună anumite lucruri. Eu am crescut dincolo de Zid, în Ancelstierre, aşa că nu prea înţeleg cum stau lucrurile pe-aici. Cunoştinţele mele despre Vechiul Regat lasă mult de dorit, fie că vorbim despre geografie, istorie sau magie de Legământ. Mă confrunt cu nişte duşmani aprigi, conduşi probabil de unul dintre morţii dezlegaţi, cine ştie ce adept necromant. Nu mă aflu aici pentru a izbăvi regatul, ci, pur şi simplu, ca să-mi salvez tatăl, adevăratul Abhorsen. De aceea, nu cred că ar trebui să-ţi accept jurământul şi oferta pe care mi-ai 171

făcut-o, mai ales că de-abia ne-am cunoscut. Ţi-aş fi însă recunoscătoare dacă ne-ai putea însoţi până la cea mai apropiată aşezare. Mai departe… nici eu nu ştiu ce-o să fie. Şi te rog să nu uiţi că numele meu este Sabriel, nu Abhorsen, şi nici „domniţă”. Iar acum cred c-a venit vremea să luăm micul dejun. Zicând acestea, merse la bagaje şi scoase nişte fulgi de ovăz şi o oală mică. Touchstone o mai privi câteva clipe, apoi se ridică şi-şi fixă săbiile la brâu, îmbrăcă pieptarul de piele legând mânecile de curea şi se duse ţintă către cel mai apropiat pâlc de copaci, cu Mogget imediat în urma lui, urmărindu-l cum adună surcele şi aşchii subţiri pentru foc. — Chiar a crescut în Ancelstierre, îi spuse motanul. Nu-şi dă seama că te-a insultat refuzându-ţi serviciile, şi tare mă tem că partea cu ignoranţa e adevărată. Tocmai de asta are nevoie de ajutorul tău. — Amintirile mele sunt încă neclare, zise Touchstone, rupând nervos o surcea în două. Îmi amintesc mai bine lucruri din trecutul nu foarte îndepărtat. Tot restul e învăluit în ceaţă, ca într-un vis. Nu pot fi sigur ce e real şi ce nu, ce am auzit de la alţii ori ce s-au petrecut doar în mintea mea. Cât despre jurământ, nu m-am simţit deloc insultat, pentru că oricum nu are cine ştie ce valoare. — Dar o vei ajuta, zise Mogget repezit, cu o intonaţie ce nu sunase a întrebare. — Nu, răspunse tânărul hotărât. Îi ajuţi pe cei de-o seamă cu tine. Eu pe ea am s-o slujesc, căci nu merit mai mult de-atât. După cum Sabriel se aşteptase, micul dejun decurse fără prea multă vorbărie. Mogget îi lăsă în pace, plecând să-şi caute singur de mâncare, în timp ce ea şi Touchstone se chinuiră cu singura oală şi lingură pe care le aveau la dispoziţie, gustând pe rând din grişul de ovăz. După ce că situaţia era cum era, Touchstone nu scoase aproape niciun cuvânt în timpul mesei, răspunzând de fiecare dată avalanşei de întrebări venite din partea ei cu acelaşi „îmi pare rău, nu-mi amintesc”, astfel încât fata se văzu nevoită 172

în cele din urmă s-o lase baltă. — Presupun că dacă te întreb cum putem ieşi din groapa asta o să-mi spui iar că nu-ţi mai aminteşti, răbufni ea exasperată după un răgaz de tăcere, o remarcă într-adevăr demnă de prefectul şcolii către un ţânc afurisit şi neascultător de numai doisprezece ani. — Nu, nu, eu… îmi pare rău, bâigui el stânjenit, după care se opri brusc, cu un zâmbet înflorit în colţul gurii. Stai aşa! Da, acum îmi amintesc! E pe undeva o scară ascunsă, la nord de corabia regelui Janeurl… dar nu ştiu care dintre ele e a lui… — Păi sunt numai patru vase la marginea dinspre nord, şopti Sabriel, gândind mai mult cu voce tare. N-ar trebui să fie prea greu să aflăm. Cât de bine îţi aminteşti geografia regatului? — Nu sunt sigur, zise el rezervat, privind iar în pământ. Sabriel îl privi şi trase adânc aer în piept, ca să-şi mai potolească furia care începea să-i clocotească în stomac. N-o deranja atât memoria lui precară – pentru asta avea scuza încarcerării timp de atâta amar de ani –, cât mai ales servilismul şi comportamentul său umil, care-i păreau mai degrabă semne de afectare şi preţiozitate. Era ca un actor prost care făcea pe valetul sau ca un amator care se străduieşte să-şi joace rolul cât se poate de convingător, însă Sabriel nu înţelegea de ce. — Mogget mi-a făcut o hartă, adăugă ea, mai mult ca să-şi potolească nervii decât de dragul conversaţiei. Dar… din moment ce în ultimii două mii de ani n-a părăsit casa lui Abhorsen decât de câteva ori, la sfârşit de săptămână, chiar şi amintiri vechi de două sute de ani… Se opri fără să ducă fraza la capăt şi-şi muşcă buza, conştientă dintr-odată că a devenit răutăcioasă. Touchstone îşi ridică privirea când ea amuţi în mijlocul propoziţiei, însă nu i se putea citi nimic pe chipul inert, aidoma unei statui de lemn. — Ce vreau să spun, continuă ea alegându-şi cuvintele cu atenţie, este că mi-ar prinde bine orice sfat referitor la 173

calea cea mai sigură către Belisaere şi la locurile sau reperele după care ne-am putea ghida. Scoase harta din buzunarul special al rucsacului, dând la o parte pânza gudronată în care era învelită. Touchstone o apucă de-un capăt, fixând colţurile cu două pietre, în timp ce ea desfăcu restul sulului şi vârî celălalt capăt sub cutia telescopului. — Cred că suntem cam pe-aici, îi indică ea pe hartă casa lui Abhorsen, trasând cu degetul traiectoria planorului până într-un punct la nord de delta râului Ratterlin. — Nu, zise Touchstone ferm, punându-şi degetul cu aproape trei centimetri mai sus de al ei. Era prima dată când părea sigur de ceva. Aici e Valea Sfântă, îi arătă el apăsându-şi degetul pe hartă. E la numai cinci kilometri de coastă şi la aceeaşi latitudine cu muntele Anarson. — Excelent! exclamă ea entuziasmată, uitând cu totul de supărare. Văd că, într-adevăr, îţi aminteşti! Dar acum spune-mi, care-i calea cea mai sigură către Belisaere şi cât o să ne ia până acolo? — Păi… nu prea mai ştiu care e starea drumurilor, dom… Sabriel, răspunse el cu o voce dintr-odată mai blândă şi mai ştearsă. După câte mi-a povestit Mogget, regatul e sub semnul anarhiei, aşa că se prea poate ca sate sau oraşe întregi să fi dispărut cu totul. Mai mult, riscăm să fim atacaţi de bande de tâlhari, de spiritele morţilor, de tot felul de creaturi feroce ale magiei libere… — Lăsând la o parte toate astea, ce drum apucaţi de obicei? — Plecam din Nestowe, sătucul ăsta de pescari, îi explică el arătându-i coasta de la est de vale. Mergeam călare înspre miazănoapte de-a lungul ţărmului, schimbând caii la hanurile de pe drum. O ţineam aşa patru zile, iar la Callibe ne opream şi ne odihneam o zi, după care părăseam coasta şi ne îndreptam către Aunden, trecând prin pasul Oncet. Bucata asta dura cam şase zile, dar la Aunden ne odihneam iarăşi o zi şi apoi o porneam către Orchyre, petrecând alte patru zile pe drum. De acolo nu mai era mult până la Poarta 174

de Vest a oraşului, o zi dacă traversam râul, două dacă mergeam călare pe lângă mal. — Fără să punem la socoteală zilele de odihnă, asta ar însemna optsprezece zile de mers călare şi cel puţin şase săptămâni de mers pe jos. E mult prea mult. Nu există un alt drum mai scurt? — Ba da, zise Mogget apropiindu-se ţanţoş din spate şi punându-şi hotărât laba pe hartă. O barcă sau o corabie pe care s-o luăm din Nestowe. Asta, desigur, dacă putem face rost de aşa ceva şi dacă vreunul dintre voi se pricepe să navigheze.

175

CAPITOLUL CINCISPREZECE Treptele se aflau la nord de cea de-a doua corabie din şirul celor patru care erau aliniate lângă peretele dinspre miazănoapte. Măiestrit ascunse cu ajutorul magiei şi al imaginaţiei, nu păreau la prima vedere decât o simplă porţiune ceva mai umedă a peretelui de calcar. Era de fapt o nişă în roca zidului, o poartă deschisă dincolo de care începeau scările şerpuitoare. Hotărâră să apuce drumul din stâncă a doua zi în zori, ca să mai aibă încă o după-amiază de odihnă. Sabriel era nerăbdătoare să pornească, temându-se pentru Viaţa tatălui ei, dar se învoi totuşi la încă o zi de repaus, dând dovadă de înţelepciune. „Probabil că şi Touchstone are nevoie de odihnă”, se gândi ea. Încercase să-l mai tragă de limbă în timp ce căutau treptele, dar în zadar. Era clar că acesta nu avea niciun chef de întrebări, iar când catadicsea să răspundă nu făcea decât să mormăie alte şi alte scuze, enervând-o şi mai tare. După ce găsiră poarta ascunsă în perete renunţă să-l mai descoase, aşezându-se în poieniţa de lângă izvor şi răsfoind cărţile tatălui său despre magia Legământului. Nu se atinse deloc de Cartea morţilor, împachetată în pânză groasă la locul ei, în rucsac. Însă chiar şi aşa îi simţea prezenţa iscoditoare, de parcă o urmărea pe furiş, din fundul sacului. Touchstone era la celălalt capăt al corăbiei, lângă prora. Repeta de zor o serie de exerciţii de scrimă cu perechea de săbii găsite, urmate apoi de câteva întinderi pentru relaxarea muşchilor şi, în fine, de nişte tumbe uşurele. Mogget îl privea dintre tufele stufoase cu ochi verzi şi scânteietori, de parcă ar fi pândit un şoarece. Prânzul fu un eşec total nu numai din pricina mâncării, ci şi a conversaţiei dezlânate şi stângace. O combinaţie fatală între fâşiile de carne de vită uscată, garnisită cu 176

frunze de năsturel culese de pe malul râului şi răspunsurile monosilabice ale lui Touchstone, care începuse iar cu „domniţă”, în ciuda rugăminţilor ei repetate de a-i spune pe nume. Nici Mogget nu-i era de prea mare ajutor, încăpăţânându-se să-i spună Abhorsen. După masă, fiecare îşi reluă activitatea de dinainte: Sabriel se întoarse la cărţile ei, Touchstone la repetiţiile de scrimă, iar Mogget se aşeză confortabil în iarbă, privindu-l cu interes. Sabriel fusese, de altfel, singura entuziasmată de venirea cinei, în timpul căreia încercase să-l antreneze şi pe Mogget în conversaţie, dar în zadar. Motanul părea să se fi molipsit de lipsa de chef a lui Touchstone, nu însă şi de supuşenia acestuia. Imediat ce terminară de mâncat plecară care încotro, lăsând focul mocnit să se stingă de unul singur. Touchstone se duse către marginea dinspre vest, Mogget o apucă înspre nord, iar Sabriel în partea opusă, spre est, dormind fiecare pe unde apucară, încercând să-şi găsească un culcuş cât mai confortabil cu putinţă. La un moment dat, Sabriel se trezi şi, fără să se ridice, zări flăcările focului în noapte, înteţit pare-se de Touchstone, care stătea aşezat în apropiere, privindu-le căzut pe gânduri, în timp ce ochii îi reflectau licărirea aurie şi jucăuşă. Era tras la faţă şi părea abătut, poate chiar bolnav. — Te simţi bine? îl întrebă ea şoptit, ridicându-şi capul şi sprijinindu-se în cot. Tânărul tresări, dându-se legănat câţiva paşi înapoi, mai să cadă din picioare. Când îi răspunse nu mai avea aceeaşi voce supusă şi servilă. — Nu tocmai. Îmi amintesc tot felul de prostii şi uit ce n-ar trebui să uit. Te rog să mă ierţi. Sabriel nu-i răspunse. Ultima frază o adresase parcă focului, şi nu ei. Te rog, domniţă, culcă-te la loc, începu iar cu-aceeaşi placă. Am să am grijă să te trezesc de dimineaţă. Sabriel era gata să-i zică vreo două despre umilinţa lui prefăcută şi despre aroganţa de care dădea dovadă încăpăţânându-se cu şarada aceea, dar hotărî că e mai bine 177

să tacă şi se vârî înapoi sub pătură. „Tu concentrează-te asupra tatălui tău, îşi zise în sinea ei. Asta e cel mai important, să-l salvezi pe Abhorsen. Nu-ţi mai bate capul cu problemele lui sau cu ifosele lui Mogget. Salvează-l pe Abhorsen. Salvează-l pe Abhorsen. Salvează-l… pe Abhors… salvea…” — Trezeşte-te! îi urlă Mogget dintr-odată în ureche. Se întoarse pe cealaltă parte, încercând să nu-i dea atenţie, dar motanul făcu un salt pe deasupra capului ei şi-i zbieră iar în ureche: — Haaai! Sculareeea! — Gata, gata, m-am trezit, mormăi ea morocănoasă, ridicându-se cu tot cu pătură, cu mâinile şi faţa îngheţate de răcoarea zorilor. O treziseră cu noaptea-n cap, căci afară era încă foarte întuneric, cu excepţia licăririlor pale ale focului ce încă ardea şi a câtorva fâşii firave de lumină pe peticul înnegurat de deasupra. Touchstone pregătea deja grişul pentru micul dejun. Se spălase şi el şi se bărbierise, pesemne cu ajutorul unui pumnal, după tăieturile şi ciupiturile de pe bărbie şi gât. — Bună dimineaţa, o salută el. Masa va fi gata în cinci minute, domniţă. Sabriel mormăi nemulţumită auzind iarăşi apelativul de onoare, îşi luă cămaşa şi pantalonii şi plecă somnoroasă către izvor, căutând totodată şi un tufiş îndărătul căruia să se îmbrace. Nici n-ai fi zis că silueta ei învelită în pătură şi depărtându-se cu paşi mărunţi şi leneşi către apă e cea a unei făpturi omeneşti. Apa rece o trezi brusc şi nemilos – şi chiar dacă aerul era ceva mai călduţ la mal, fata nu stătu mai mult de zece secunde în torentul de gheaţă, cât să-şi dea jos bluza de corp, să se spele şi să se îmbrace la loc. Curată, trează şi îmbrăcată, se întoarse la foc şi-şi mâncă tăcută porţia. Îndată ce termină se apucă şi Touchstone de a lui, în timp ce ea îşi puse armura, fixându-şi apoi sabia şi banduliera. Mogget rămase nemişcat lângă foc, încălzindu-şi leneş 178

burta albă. Sabriel se întrebă pentru a nu ştiu câta oară dacă motanul simţea nevoia să mănânce, căci, deşi aparent îi plăcea mâncarea, părea că se hrăneşte mai mult de distracţie decât de foame. Touchstone o ţinu pe a lui şi după dejun, spălând cu grijă castronul şi lingura, stingând focul şi aranjând toate la locul lor înainte de plecare. Era pe punctul de a lua în spinare rucsacul, când Sabriel îl opri exasperată. — Nu, Touchstone, lasă-l jos, te rog. E rucsacul meu, aşa că-l voi duce eu. Îţi mulţumesc, oricum. Tânărul şovăi un moment, după care i-l întinse supus, cu intenţia s-o ajute să şi-l pună în spate, numai că, până să se dezmeticească el, Sabriel îşi şi vârî mâinile după bretele şi-şi săltă rucsacul în spate. După o jumătate de oră, când parcurseseră cam o treime din drumul îngust presărat cu trepte de piatră, Sabriel începu să-şi regrete hotărârea. Nu era complet refăcută după prăbuşirea planorului, iar scările din perete erau foarte abrupte şi atât de strâmte, încât de-abia putea să treacă de cotiturile în spirală, pentru că de fiecare dată rucsacul se împotmolea fie de peretele exterior, fie de cel interior, indiferent în ce parte se întorcea. — Poate că, într-adevăr, ar fi bine să-l cărăm cu rândul, zise ea cu jumătate de gură când se opriră, în sfârşit, într-un fel de firidă săpată în piatră, ca să-şi mai tragă răsuflarea. Touchstone, care se afla în frunte, dădu din cap aprobator şi veni înspre ea ca să-i ia povara. — O să trec eu în faţă atunci, adăugă ea îndreptându-se de spate şi dezmorţindu-şi umerii, străbătută pe neaşteptate de un fior rece din pricina şiroaielor de sudoare ce-i scăldau spinarea, acum eliberată, dar udă, pe sub armură şi tunică, pe sub cămaşă şi bluza de corp. Luă lumânarea lăsată pe băncuţa din micul alcov şi se ridică sprintenă. — Nu, zise Touchstone apropiindu-se de ea. Sunt tot felul de paznici şi de santinele pe scara asta. Eu ştiu cuvintele şi 179

semnele cu care putem trece de ei. Tu eşti Abhorsen, aşa că pe tine s-ar putea să te lase să treci oricum, dar nu pot să bag mâna în foc. — Se pare că îţi recapeţi memoria, comentă ea, uşor contrariată că nu i se dă ascultare. Ia zi-mi, de scara asta era vorba când ne-ai povestit mai devreme despre ambuscada asupra reginei? — Nu, răspunse el sec. Apoi, după un moment de ezitare, adăugă: Scara cu pricina era în Belisaere. Se întoarse şi-o apucă mai departe pe scări, cufundat în tăcere, cu Sabriel şi Mogget urmându-l îndeaproape. Acum, că scăpase de povara rucsacului, fata era mult mai vioaie, spre deosebire de sărmanul Touchstone, care se tot oprea la răstimpuri, răsuflând din greu şi mormăind cuvinte numai de el înţelese. La fiecare popas se simţea adierea uşoară a magiei Legământului, ca atingerea suavă a unei pene. Era o magie mult mai fină şi mai subtilă decât în celălalt tunel, evident mai iscusită şi astfel mai greu de perceput, dar cu-atât mai periculoasă, se gândi ea. Acum, că ştia de existenţa ei, simţi parcă şi ceva vibraţii din Lumea de Dincolo, deşi destul de slabe. Cu siguranţă că scările acelea văzuseră multe crime şi fapte dintre cele mai crude la vremea lor, adică cu mulţi, mulţi ani în urmă. Ajunseră în cele din urmă într-o încăpere spaţioasă, cu o uşă dublă într-o parte şi luminată de razele piezişe ale soarelui dimineţii ce pătrundeau înăuntru prin mai multe găuri circulare din acoperiş. Era vorba, de fapt, despre o grindă cu zăbrele, acum năpădită de buruieni, dar prin care odinioară se vedea cerul de deasupra şi aerul circula în voie. — Cea de-acolo e ieşirea, îi explică Touchstone, ca şi cum ea nu şi-ar fi putut da seama singură. Îşi stinse lumânarea, după care o luă şi pe a ei, de fapt chiştocul moale de ceară care mai rămăsese din lumânarea ei, punându-le pe amândouă într-un buzunar din partea din faţă a kiltului. Sabriel vru să facă o glumă despre ceara topită şi posibilele ei consecinţe periculoase, dar îşi muşcă limba, căci sigur Touchstone nu i-ar fi apreciat simţul 180

umorului. Nu prea ţinea la glume de genul ăsta. — Cum se deschide? îl întrebă ea arătând înspre uşă, care nu părea să aibă niciun fel de mâner, clanţă sau cheie. Nici măcar balamalele nu i se vedeau. Touchstone amuţi, privind pierdut în gol, după care râse nervos. — Habar n-am, chicoti el cu o uşoară amărăciune în glas. Zău că nu-mi mai amintesc. Bine că am ştiut semnele şi cuvintele de trecere până aici şi acum… nimic! Absolut nimic! Sunt un neghiob şi jumătate, asta sunt! — Ei, acum… doar ne-ai adus până aici, nu? îl încurajă ea, speriată de înverşunarea cu care se învinovăţea. Dacă n-ai fi fost tu, acum m-aş fi uitat pierdută la apele învolburate ale izvorului de jos, fără să ştiu încotro s-o apuc… — Ai fi găsit în cele din urmă o ieşire, sunt sigur de asta, bolborosi el la fel de înciudat. Sau dacă nu tu, atunci Mogget. Nici că meritam altceva decât o căpăţână de lemn! — Touchstone, încetează odată! îl întrerupse Mogget cu glas şuierat. Datoria ta este să ajuţi, sau ai uitat deja? — Nu, n-am uitat, răspunse el vizibil mai calm, cu o expresie ceva mai relaxată şi reglându-şi respiraţia. Îmi cer scuze, Mogget. Domniţă. — Te rog, de câte ori să-ţi tot zic? Spune-mi Sabriel şi gata, pufni ea exasperată. De-abia am terminat şcoala, am doar optsprezece ani! Mi se pare ridicol să-mi spui aşa. — Bine… Sabriel, zise el răspicat, ca de probă. Pe viitor o să încerc să nu mai uit. Doar că… m-am deprins cu „domniţă”. Îmi aduce aminte unde mi-e locul, şi de-aceea mi-e mai uşor să… — Nu mă interesează cum ţi-e ţie mai uşor! izbucni ea deodată. Nu-mi mai spune aşa şi nu te mai purta ca un netot! Fii tu însuţi, atâta-ţi cer. Poartă-te normal, că nu de valet am eu nevoie, ci de… de un prieten. Un prieten cu care să mă pot sfătui. — Prea bine, Sabriel, zise el atunci, accentuând numele intenţionat. Era clar că se supărase, dar măcar nu-i mai 181

vorbea ca un servitor umil, şi asta era totuşi un progres. — Buun… zise ea întorcându-se către motan, care o privea cu un rânjet încrezut. Tu ai idee cum am putea deschide uşa asta? — Una şi bună, răspunse motanul, strecurându-se printre picioarele ei şi oprindu-se în dreptul drugului care unea cele două jumătăţi de lemn. Să împingeţi cu toată puterea, fiecare pe o tăblie. — Să împingem?! — Da, de ce nu? ridică Touchstone din umeri, bucuros de ideea motanului. Îşi luă poziţia necesară şi-şi lipi palmele de jumătatea din stânga, opintindu-se cu toată forţa în placajul prins cu ţinte mari de metal. Sabriel îl privi neîncrezătoare, după care făcu la fel de cealaltă parte a uşii. — Un… doi… trei, împingeţi! îi ghida Mogget de la mijloc. La început nu se sincronizară tocmai bine, având în vedere că Touchstone se lăsă cu toată greutatea pe uşă la „împingeţi!”, în timp ce Sabriel o făcu la „trei”. Într-un final însă, lemnul începu să trosnească, şi uşa se deschise încet şi scârţâit, lăsând soarele să inunde încăperea într-un fascicul strălucitor care se desfăcu dintr-odată ca un evantai de la podea înspre tavan, dezvăluind în mişcarea lui amplă mici particule de praf ce dănţuiau leneşe în lumină. — Am o senzaţie ciudată, zise Touchstone cu mâinile încă lipite de uşă, al cărei lemn continua să geamă şi să scârţâie înfundat, ca o lăută cu corzi smucite de mâini nepricepute. — Se aud voci! exclamă Sabriel în acelaşi timp, aproape asurzită de zarva ce răzbătea de dincolo în frânturi de cuvinte, râsete zgomotoase şi cântece în surdină. — Văd timpul dinaintea ochilor, şopti şi Mogget cu un glas atât de suav şi de dulce, încât vorbele sale parcă nici n-ar fi fost aievea. Apoi uşa se deschise complet şi cei trei trecură, în sfârşit, pragul, ferindu-şi ochii de lumina orbitoare de afară şi învioraţi pe dată de briza răcoroasă cu aromă proaspătă de 182

pin ce le desfundă nările cât ai clipi după tot praful inhalat în tunel. Mogget strănută repede de trei ori, învârtindu-se ameţit în jurul cozii, iar uşa se închise la loc în urma lor la fel de misterios precum o deschiseseră. Se aflau într-un mic luminiş, în inima unei păduri de pin sau, pesemne, a unei plantaţii, din moment ce arborii creşteau la distanţe aparent egale. Poarta acum închisă din spatele lor mărginea dintr-o parte o colină joasă pe care printre brazdele de iarbă creşteau tufe cu vârfurile tăiate. Pământul era acoperit cu un strat gros de ace printre care se zăreau o puzderie de conuri de pin, iţindu-se la fiecare pas aidoma craniilor presărate pe un vechi câmp de bătălie. — Locul de pândă… zise Touchstone, trăgând adânc aer în piept. Privi îndelung cerul şi oftă. Cred că încă e iarnă… sau să fi început deja primăvara? — Nu, e iarnă, îi răspunse Sabriel. Ningea destul de tare în zona din apropierea Zidului. Aici vremea pare mult mai îngăduitoare. — Mare parte a Zidului, începu Mogget să-i explice, inclusiv Stâncile Semeţe şi casa lui Abhorsen, se află, sau… mă rog, fac parte din Platoul Sudic, care e mai înalt cu vreo treizeci de metri – sau poate chiar de două ori pe-atât – decât zona de câmpie din dreptul coastei. De fapt, toată zona din împrejurimile Nestoweului, unde ne ducem noi acum, este în mare parte sub nivelul mării şi poate fi folosită numai datorită muncii şi eforturilor depuse de oameni. — Da, da, mi-aduc şi eu aminte… spuse Touchstone. Stăvilarul cel Mare, canalele înălţate, pompele eoliene pentru ridicarea apei… — Da’ văd că acum v-a apucat limbariţa pe amândoi! remarcă ea ironică. N-aţi vrea mai bine să-mi spuneţi ceva folositor, ca de exemplu cine sau ce sunt acele forţe de căpătâi? Cartea morţilor? — Nu pot, ziseră amândoi deodată, după care Touchstone continuă: — Există o vrajă… o vrajă care ne leagă să păstrăm secretul. Dar ai putea să afli mai mult de la altcineva, care 183

să nu fie mag sau să nu aibă niciun fel de alte legături cu jurământul Legământului. Un copil, de exemplu, botezat sub însemnul Legământului, dar crescut în neştiinţă de puterea lui. — Hmm… eşti mai deştept decât am crezut, zise Mogget. Nu că asta ar fi cine ştie ce mare scofală… — Un copil… murmură Sabriel. Dar de unde ar şti el ce să-mi spună? — Dacă te-ar fi educat aşa cum trebuie la şcoala aia a ta, n-ai mai fi pus astfel de întrebări stupide, pufni Mogget. Bani aruncaţi pe fereastră, zău aşa… — Aşa o fi, se îmbufnă ea. Dar acum, că am aflat mai multe despre Vechiul Regat, mă bucur că am mers la şcoală în Ancelstierre. S-ar putea ca asta să-mi fi salvat Viaţa. Dar nu ştiu de ce-mi mai răcesc gura degeaba cu tine. Încotro o apucăm acum? Touchstone privi iar cerul senin, care părea ceva mai înnegurat dincolo de coroanele stufoase de jur împrejur. Soarele dimineţii târzii se vedea clar acum în cercul de deasupra, şi nu mai era decât o oră până la prânz, când avea să se înalţe în punctul cel mai înalt al văzduhului. Touchstone se uita când la discul luminos, când la umbra de dincolo de copaci, hotărându-se în cele din urmă: — O luăm înspre est, anunţă el. Dacă îmi amintesc bine, ar trebui să întâlnim pe drum o serie de Pietre de Legământ care să ne ghideze către marginea dinspre miazăzi a pădurii. Prin locurile astea, magia e la ea acasă, sunt… mă rog, cel puţin pe vremea mea erau o mulţime de Pietre de Legământ. Pietrele rămăseseră la locul lor, şi după ce trecură de prima dădură într-un fel de potecă îngustă ascunsă printre copaci ca o dâră de animal, ale cărei cotituri sinuoase erau marcate de mai multe pietre magice. Era destul de răcoare sub cupola deasă de frunze, dar o răcoare plăcută şi bine-venită, care, împreună cu prezenţa constantă a Pietrelor de Legământ, îi dădea o senzaţie de linişte şi împăcare nu numai fetei, ci şi tânărului ei tovarăş, care le 184

asemuia cu nişte faruri călăuzitoare în marea nesfârşită a bătrânilor pini. Trecuseră deja pe lângă şapte pietre, niciuna despicată, deşi de fiecare dată când se depărtau de ultima Sabriel simţea un junghi în inimă, cuprinsă de teama ca nu cumva următoarea să fie întinată de puteri necurate. O bântuiau viziuni dintre cele mai sumbre, însă cea mai cea dintre toate era imaginea pietrei crăpate la mijloc din vârful Piscului Despicat. Ultima piatră se afla chiar la marginea pădurii, deasupra unei râpe de granit adânci de mai bine de treizeci sau patruzeci de metri, ce marca liziera de est şi capătul urcuşului pe poteca dosită. Rămaseră lângă stânca abruptă, privind în zare până la întinderea albastră-cenuşie a mării, vărgată de spuma albă şi neastâmpărată şi frângându-se neobosită de ţărm. În valea de jos se întindea câmpia netedă din jurul satului Nestowe, afundată parcă în pământ, un platou lin străbătut de reţele complexe de canale artificiale, pompe şi stăvilare de tot felul. Satul se înălţa cam la un kilometru distanţă, cocoţat pe o altă faleză stâncoasă de granit, cu portul de cealaltă parte, inobservabil din poziţia unde se aflau ei. — Câmpurile au fost inundate, constată Touchstone mirat, nevenindu-i parcă să-şi creadă ochilor. Sabriel privi într-acolo şi băgă de seamă că ceea ce luase la început drept o parcelă cu straturi era de fapt o porţiune acoperită cu mâl şi apă ce înghiţise culturile cu totul. Morile de vânt care odinioară animau pompele erau acum nemişcate şi tăcute, iar moriştile în formă de trifoi se înălţau încă în vârful turnurilor înconjurate de schele, deşi dinspre ţărm adia o briză sărată. — Dar pompele acţionau sub inerţia Legământului! exclamă Touchstone dezamăgit. Să urmeze vânturile, să alunge grijile… Nu? — N-a mai rămas picior de om în vale, cel puţin nu de partea asta, zise Mogget scrutând depărtările mai ceva decât lentilele cu care era prevăzut telescopul din rucsacul 185

lui Sabriel. — Trebuie că Piatra de Legământ din Nestowe e crăpată, spuse Sabriel cu jumătate de gură, cuvintele părându-i străine şi reci. Şi simt ceva ciudat în adierea vântului. Sunt morţi în sat. — Cred că cel mai înţelept ar fi să luăm o barcă până la Belisaere, zise Touchstone. E drumul cel mai rapid oricum, şi sunt destul de încrezător în calităţile mele de navigator. Dar dacă morţii bântuie prin sat, n-ar fi oare mai bine să… — Exact asta o să facem, îl întrerupse Sabriel hotărâtă. Coborâm şi facem rost de-o barcă înainte de lăsarea întunericului.

186

CAPITOLUL ŞAISPREZECE Apa înghiţise şi cărarea înălţată ce străbătea câmpurile inundate, în unele porţiuni nu mai adâncă de câţiva centimetri, în altele ajungând până peste coapse. Singure canalele de scurgere rămăseseră deasupra întinderii mlăştinoase, doar că în loc să ducă înspre sat se îndreptau către miazăzi, aşa încât Touchstone şi Sabriel se văzură nevoiţi să o apuce pe cărarea potopită. Se-nţelege că Mogget fu scutit de baia la picioare, încolăcit comod pe umerii fetei ca un guler subţirel de vulpe polară. Înaintau anevoie prin nămolul alunecos şi apa sărată, fără să ştie unde începe sau se termină cărarea. De-abia apucară să facă un kilometru şi jumătate într-o oră, aşa că atunci când ajunseră, în sfârşit, la poalele colinei pe care se înălţa satul, lăsând poteca în urmă, era deja mult mai târziu decât se aşteptase. „Bine măcar că e senin”, îşi zise ea, privind cerul. Era iarnă şi de aceea soarele nu avea cine ştie ce forţă şi nici nu strălucea să-ţi ia ochii, dar cel puţin era destul de puternic cât să le taie cheful morţilor să iasă de prin cotloanele lor întunecate. Cu toate astea, urcară dealul cu ochii în patru şi săbiile gata de luptă, fără ca Sabriel să-şi dezlipească nicio clipă mâna de pe banduliera de la piept. Drumul îi conduse în dreptul unor trepte de piatră, peticite pe ici, pe colo cu bucăţi de cărămidă şi mortar. Cătunul era chiar în vârf, treizeci de bordeie de cărămidă cu acoperişuri de lemn şi un aer aparent tihnit, unele vopsite în culori vesele, altele ceva mai monotone sau pur şi simplu cenuşii de atâta vânt şi ploaie. Era cufundat într-o tăcere deplină, cu excepţia vântului straniu ce şuiera printre acoperişuri şi a ţipătului tânguitor al unui pescăruş, departe în văzduh. Se strânseră mai aproape unul de celălalt, mergând aproape umăr lângă 187

umăr, cu săbiile scoase din teacă îndată ce intrară pe ceea ce părea a fi strada principală, unde toate uşile erau ferecate şi obloanele trase. Erau amândoi încordaţi şi nervoşi, simţind deopotrivă cum un fior rece şi insidios li se furişează pe spinare în sus, spre ceafă, oprindu-se în semnul magic de pe frunte. Pe lângă asta, Sabriel simţea şi prezenţa Morţii şi a morţilor, mai ales dintre cei supuşi, care se ascundeau de lumina soarelui într-una dintre casele sau pivniţele din apropiere. În capătul străzii, pe cea mai înaltă culme a colinei, se afla un petic de verdeaţă bine întreţinut în mijlocul căruia se înălţa o Piatră de Legământ. Jumătate din ea fusese sfărâmată, şi bolovani sau bucăţi de piatră înnegrite pătau acum mica peluză înverzită. Dinaintea pietrei zăcea un trup inert, cu gâtlejul brăzdat în două de o tăietură adâncă – sacrificat pentru sângele fără de care forţa nelegiuită n-ar fi putut frânge piatra. Sabriel îngenunche lângă el, evitând să privească piatra sfărâmată. Nu murise de mult, după câte îşi putea da seama, dar Moartea îşi deschidea deja porţile, primindu-l înăuntru. Aproape că simţi răcoarea curenţilor de Dincolo dând târcoale pietrei şi învăluind-o în mrejele lor îngheţate, absorbind Viaţa şi căldura din aer. Era convinsă că dincolo de piatră, la ieşire, o pândeau alte arătări, nerăbdătoare să cadă întunericul. După cum se şi aşteptase, leşul era al unui mag, mort de trei sau patru zile. Mare îi fu însă uimirea să constate că era vorba despre o femeie. Umerii laţi şi trupul bine legat o păcăliseră la început pe Sabriel, dar nu-i luă mai mult de un minut să-şi dea seama că are în faţă o femeie trecută de prima tinereţe, cu părul scurt şi castaniu îngălat de sânge amestecat cu apă sărată. Era întinsă, cu ochii închişi şi capul pe jumătate tăiat. — Vraciul satului, zise Mogget arătându-i cu botul o brăţară de la încheietura ei. Sabriel dădu la o parte frânghia cu care fusese legată femeia, ca să se uite mai bine la brăţara de bronz pe care 188

însemnele magice erau incrustate în jad, acum acoperite cu sânge uscat pe o mână moale, fără puls. — A fost omorâtă acum trei sau patru zile, anunţă Sabriel. Piatra a fost despicată tot atunci. Touchstone, care scruta atent casele de vizavi, se întoarse către ea şi dădu posomorât din cap în semn de încuviinţare, după care îşi văzu mai departe de treabă. Avea mâinile destul de relaxate pe plăselele săbiilor, dar restul corpului îi era extrem de încordat, ca o jucărie cu arc îndesată într-o cutie şi gata să sară afară îndată ce capacul e îndepărtat. — Indiferent cine sau ce a omorât-o, nu i-a subjugat şi spiritul, adăugă Sabriel şoptit, ca şi cum ar fi gândit cu voce tare. Foarte ciudat… De ce oare? Nici Mogget şi nici Touchstone nu-i răspunseră. Pentru câteva clipe, Sabriel cochetă cu ideea c-ar putea s-o întrebe chiar pe femeia care zăcea lângă ea, însă ultima experienţă o făcu să se gândească de două ori înainte să se mai arunce cu capul înainte în astfel de expediţii în Lumea de Dincolo. Se mulţumi, aşadar, să-i taie legăturile de la mâini şi să-i găsească o poziţie mai avantajoasă, sfârşind prin a o aşeza pe o parte şi uşor chircită dinainte, ca şi cum ar fi dormit. — Nu-ţi ştiu numele, vindecătoareo, îi şopti ea la ureche. Dar sper să treci cât mai grabnic de Ultima Poartă. Mergi cu bine. Se îndreptă apoi de spate şi începu să schiţeze deasupra trupului ghemuit însemnele magice pentru rugul funerar, murmurând numele fiecăruia în timp ce-şi unduia degetele în aer, care îi înţepeniră parcă dintr-odată, nelăsând-o să-şi termine ritualul şi zădărnicindu-i vorbele, care se risipiră în amurg. Simţi din nou atingerea sinistră a pietrei despicate din apropiere, ca o forţă ce-i strânse încheieturile cu putere, ca un luptător încrâncenat, anchilozându-i totodată şi fălcile. Zeci de broboane de sudoare îi presărară fruntea cât ai clipi şi o durere cumplită îi săgetă tot corpul, lăsând-o cu mâini tremurânde şi neputincioase şi cu gura uscată dintr-odată, cu limba umflată. 189

Simţi atunci cum ceva îi vine în ajutor, cum îşi recapătă puterile şi semnele prind iarăşi Viaţă pe degetele ei. Îşi drese vocea, şi, când termină litania, deasupra femeii explodă o scânteie ce deveni în curând o flacără în toată regula, care mai apoi se desfăcu într-o vâlvătaie lungă cât trupul ei, consumându-l în întregime şi lăsând în urmă o grămăjoară de cenuşă împrăştiată pe dată de briza mării. De-abia atunci simţi palma lui Touchstone apăsându-i umărul, înţelegând de unde îi venise ajutorul. Se ridică în picioare, dar până să se întoarcă înspre el atingerea dispăru ca prin minune şi-l văzu apoi cu mâna dreaptă încleştată pe mânerul săbiei şi ochii aţintiţi la casele de dincolo de drum, de parcă asta făcuse în tot acest timp. — Îţi mulţumesc, îi zise. Era clar că Touchstone era un mag foarte puternic, probabil la fel de puternic ca şi ea. Constatarea avu darul s-o surprindă întrucâtva, deşi n-ar fi putut spune de ce anume. Le spusese doar că e mag al Legământului de la bun început, dar ea bănuise că se pricepe mai degrabă la vrăji sau însemne legate de luptă sau alte lucruri de genul ăsta, fără prea multă însemnătate. — Hai să nu mai zăbovim, spuse Mogget agitat, fâţâindu-se de colo-colo atent să nu calce pe rămăşiţele din piatra sfărâmată. Trebuie să găsim degrabă o barcă şi să plecăm înainte de căderea nopţii. — Portul e într-acolo, zise Touchstone repezit, ridicându-şi sabia în direcţia respectivă. „Tare nerăbdători mai sunt să plece de lângă piatră”, îşi zise Sabriel în sinea ei. Dar nici ea nu voia să mai rămână, ce-i drept. În ciuda luminii încă puternice, razele amurgului nu puteau atinge roca fărâmiţată, frângându-se într-un fel de scut opac de jur împrejurul ei, în timp ce iarba se veştejea văzând cu ochii, fiind acum mai mult gălbie decât verde. Umbrele se înteţiseră şi ele, părând şi mai sumbre decât la început. Portul se afla pe creasta nordică a colinei, unde se putea ajunge străbătând un alt şir de trepte scobite în stâncă sau 190

– în cazul unei încărcături mai mari – prin intermediul unuia dintre troliurile cu trei picioare ce mărgineau malul abrupt. Suprafaţa limpede a apei verzi-albastre era străpunsă de mai multe zăgazuri lungi de lemn adăpostite de faleza unei insuliţe stâncoase, un fel de soră mai mică a colinei pe care se înălţa cătunul. Un dig imens şi lung format din blocuri uriaşe de stâncă lega mica insulă de ţărm, desăvârşind protecţia portului împotriva vânturilor dezlănţuite sau a furtunilor din larg. Nici urmă de barcă trasă la mal ori legată de digurile din larg sau de peretele portului. Nici măcar un şlep ancorat pentru reparaţii. Sabriel stătea în capul scărilor, privind în jos absentă, cu mintea în altă parte. Nu se putea gândi deocamdată la niciun fel de plan. Se uita la marea agitată ce se încolăcea în jurul stâlpilor plini de alge şi de crustacee care susţineau digurile şi la umbrele năzdrăvane din apă, care se mişcau în pâlcuri compacte – peştii, fără-ndoială, care-şi vedeau cuminţi de treaba lor. Mogget se aşezase la picioarele ei, adulmecând aerul în tăcere, în timp ce Touchstone rămăsese pe treapta dindărăt, păzindu-i spatele. — Acum ce facem? întrebă ea mai mult într-o doară, arătându-le portul gol cu o mişcare largă a mâinii, ce părea să imite unduirea valurilor peste stânci şi lemnul umflat al zăgazurilor. — Sunt oameni pe insulă! exclamă Mogget dintr-odată, cu ochii mijiţi contra vântului. Şi mai văd şi nişte bărci ancorate între cele două maluri stâncoase de la sud-vest. Sabriel privi şi ea într-acolo, dar nu zări nimic cu ochiul liber. Scoase atunci telescopul din rucsacul pe care Touchstone îl căra în spinare, fără ca el să se clintească în timpul operaţiunii de căutare, rămânând la fel de tăcut ca şi satul părăsit. „Aha, deci iar faci pe statuia”, îşi zise ea, deşi n-ar fi putut spune că o deranjează. Dimpotrivă chiar, poziţia lui ţeapănă era mai mult decât bine-venită, ajutând-o să cotrobăie în voie fără să-şi simtă braţul smucit ori de câte ori i s-ar fi năzărit lui să-şi… dea părul din ochi, 191

să zicem. Cu ajutorul telescopului se convinse, în sfârşit, că Mogget avea dreptate. Între cele două culmi stâncoase se vedeau, într-adevăr, jumătăţile mai multor bărci acostate, pe lângă alte indicii că insula e locuită, cum ar fi capătul unei funii cu rufe întinse la uscat, zburătăcită de vântul aprig îndărătul unui colţ de stâncă, sau siluetele minuscule pe care le zări la un moment dat mişunând printre cele şase sau şapte cocioabe încropite din scânduri şi înghesuite pe malul dinspre sud-vest. Sabriel studie apoi digul cel mare, urmărindu-i fiecare metru cu telescopul şi descoperind la mijloc o spărtură măricică prin care apa dădea năvală destul de năbădăioasă. Într-un fel, se aşteptase la asta. Cele câteva scânduri care pluteau în derivă imediat lângă ţărm erau pesemne de la podul ce legase odinioară digul de uscat, dar care acum fusese distrus în întregime. — După câte se pare, sătenii s-au refugiat pe insulă, zise ea închizând telescopul. E o spărtură în digul mare, ca să asigure un flux constant de apă între insulă şi ţărm. Apărarea ideală împotriva morţilor. Cred că nici măcar un mordicant n-ar îndrăzni să se avânte în apa adâncă… — Eu zic s-o luăm din loc odată, murmură Touchstone pe un ton nervos şi agitat. Sabriel se întoarse şi-l privi, uitându-se apoi pe deasupra capului său şi împărtăşindu-i îngrijorarea. Nori grei de ploaie se îmbulzeau pe cer dinspre sud-est, din spatele satului. Nu se simţea pic de adiere în aer, dar, cum văzu norii, Sabriel îşi dădu seama că era vorba despre calmul dinaintea furtunii. Soarele n-avea să mai reziste mult, iar noaptea urma să vină mai repede decât de obicei. Fără alte rugăminţi, începu să coboare treptele ce duceau către port, de unde luară calea digului, cu Touchstone tot în coadă, mergând ceva mai încet şi întorcându-se din doi în doi paşi, ca să se asigure că nu erau urmăriţi. Mogget făcea şi el întocmai, rotindu-şi întruna capul ca să privească îndărăt la casele cufundate în umbră. 192

În urma lor, obloanele trase se ridicară pe neaşteptate câţiva centimetri de la pervaz şi ochi găunoşi căscaţi în întuneric prinseră a-i cerceta înaintând agale de-a lungul digului, scăldaţi în lumina aspră a amurgului şi flancaţi de perdeaua unduioasă a valurilor înfricoşătoare. Dinţi putrezi şi mâncaţi de carii scrâşniră în gurile diforme, scheletice. Dincolo de ferestrele cufundate în umbră, făpturi mai tenebroase chiar decât cea mai neagră beznă se zvârcoliră neputincioase, fumegând de furie şi de teamă, căci ştiau prea bine cine tocmai trecuse. Una dintre acele umbre mişcătoare, aleasă la întâmplare şi silită de tovarăşele ei, renunţă la întruparea ei lumească cu un urlet mut, dispărând în Moarte. Stăpânul lor era la mii de kilometri distanţă, şi cea mai rapidă cale de a-l ajunge era trecând pragul Tărâmului de Dincolo. Desigur că, odată mesajul trimis, nefericitul sol avea să străbată toate porţile până la ultima şi apoi să piară fără cale de întoarcere. Dar puţin îi păsa stăpânului de asta! Spărtura din zidul de piatră avea un diametru de cel puţin cinci metri, iar şuvoiul nervos de apă era de două ori cât Sabriel. Când drumeţii văzură săgeata ce apăru ca din senin, izbindu-se cu putere de bolovanii din faţă şi ricoşând apoi în mare, îşi dădură seama că digul era apărat de câţiva arcaşi de pe insulă. Cât ai clipi, Touchstone trecu în faţă, şi Sabriel îi simţi căldura corpului, emanând vâltoarea magiei Legământului prin toţi porii. Tânărul schiţă cu amândouă săbiile un cerc imaginar deasupra lor, şi vârfurile argintii încondeiară aerul în linii strălucitoare ce se uniră pe dată, formând un cerc perfect. Alte patru săgeţi le veniră atunci în întâmpinare, străpungând crepusculul aproape stins. Una dintre ele nimeri exact în cercul de lumină şi dispăru ca prin minune, în timp ce celelalte trei loviră pe lângă, aterizând fie printre bolovani, fie în apă. — Pavăză împotriva săgeţilor, îi explică Touchstone. Dă rezultate, numai că e greu de întreţinut. Ne retragem sau ce 193

facem? — Nu, nu încă, îi răspunse Sabriel. Simţea cum morţii încep să se dezmorţească şi să mişune care încotro în satul lăsat în urmă, zărindu-i acum şi pe arcaşi, patru la număr, împărţiţi în două cete pitite fiecare după movilele stâncoase ce marcau locul unde digul se unea cu insula. Păreau tineri şi speriaţi, vădit neiniţiaţi în tainele trasului cu arcul. — Opriţi-vă! le strigă Sabriel. Suntem de partea voastră! Arcaşii nu-i răspunseră, dar nici nu-şi sloboziră săgeţile. — Cum îi zice de obicei cârmuitorului satului? Cum se numeşte, vreau să zic? îl întrebă grăbită pe Touchstone, dorindu-şi pentru a nu-ştiu-câta oară să fi ştiut mai multe despre Vechiul Regat şi despre obiceiurile de acolo. — Păi… pe vremea mea… începu el şovăielnic, concentrându-şi atenţia la săbiile cu care contură cercul magic pentru a doua oară, pe vremea mea un astfel de cătun era cârmuit de un bătrân înţelept. — Vrem să vorbim cu înţeleptul vostru! le strigă ea. Dacă se poate, înainte de lăsarea întunericului! adăugă apoi, arătând înspre pâlcul de nori plumburii ce înainta vertiginos către ei. — Rămâneţi pe loc! veni răspunsul prompt, în timp ce unul dintre arcaşi o şi porni pe cărarea pietroasă ce ducea înspre colibele de pe ţărm. Uitându-se mai bine, Sabriel realiză că erau, de fapt, nişte barăci unde erau trase bărcile de obicei sau un fel de hangare de genul ăsta. Tânărul se întoarse după numai câteva minute cu un bătrân urmându-l îndeaproape, croindu-şi drum anevoie printre bolovanii potecii abrupte. La vederea lui, cei trei arcaşi rămaşi pe poziţii îşi coborâră îndată arcurile, vârând săgeţile înapoi în tolbă. Văzând asta, Touchstone renunţă să se mai chinuie cu pavăza magică şi-şi coborî săbiile, iar cercul luminos mai dăinui câteva secunde în aer, după care dispăru lăsând în urmă un curcubeu. După cum aveau să observe în curând, bătrânul îşi 194

merita titlul nu doar la figurat, căci silueta încovoiată ce înainta domol pe dig în direcţia lor aparţinea într-adevăr unui bătrânel cu plete lungi şi dalbe, firave ca pânza de păianjen, ce încadrau o faţă suptă şi încreţită de vreme. Nu părea câtuşi de puţin intimidat, înarmat probabil de acel curaj nesăbuit al celor care se află la un pas de Moarte. — Cine sunteţi şi ce vânt vă aduce pe aici? îi întrebă el când ajunse în sfârşit în dreptul spărturii, rămânând nemişcat deasupra noianului învolburat, aidoma profetului din legendă, cu pelerina portocalie fluturându-i pe lângă trupul firav în ritmurile vântului turbat. Sabriel tocmai se pregătea să-i răspundă, dar Touchstone i-o luă înainte, urlând cât îl ţinea gura: — Eu sunt Touchstone, ofiţer credincios al lui Abhorsen, care stă aici dinaintea Domniei Tale. Sub ploi de săgeţi se cuvine oare să primiţi oaspeţi ca noi? Preţ de câteva secunde, bătrânul nu zise nimic, sfredelind-o pe Sabriel cu ochii lui iscoditori, de parcă putea dibui dintr-o singură privire orice urmă de falsitate sau de prefăcătorie. Fata îi întoarse privirea, dojenindu-l în şoaptă pe Touchstone, fără să-şi ia ochii de la bătrân. — Cine ţi-a dat dreptul să vorbeşti în numele meu? Şi ce-i cu tonul ăsta mofluz? Nu crezi c-ar trebui să fii mai amabil? Şi de când eşti tu, mă rog, ofiţerul me… Se opri brusc, căci bătrânul tuşise scurt, dregându-şi vocea pentru a le vorbi. Scuipă în apă înainte să înceapă şi, pentru că vorbele sale se lăsară aşteptate alte câteva clipe, Sabriel se gândi dacă nu cumva ăsta era răspunsul pe care-l aşteptau. Totuşi, din moment ce nici Touchstone şi nici arcaşii nu reacţionară în niciun fel, se calmă şi aşteptă în tăcere. — Trăim vremuri de grea încercare, începu bătrânul. Am fost izgoniţi departe de vatră în cocioabele astea afumate, siliţi să părăsim căldura şi tihna caselor noastre ca să duhnim a peşte în bătaia vânturilor! Mulţi dintre locuitorii Nestoweului au pierit – unii chiar mai rău de-atât. În astfel de vremuri de restrişte, străinii şi călătorii se întâlnesc 195

destul de rar, şi adesea nu sunt ceea ce par… — Eu sunt Abhorsen, zise Sabriel nu foarte convinsă. Duşmanul de temut al celor morţi. — Da, îmi aduc aminte, zise el încetişor. Abhorsen a mai trecut odată pe aici, pe vremea când încă eram tânăr. A venit să alunge duhurile aduse pe meleagurile noastre de negustorul de mirodenii, blestemat să-i fie numele. Da, da, Abhorsen, îmi aduc aminte până şi de haina ta, de pelerina albastră ca adâncurile mării, cu cheia argintie de pe spate. Aveai parcă şi-o sabie vestită… Aici făcu o pauză, aşteptând parcă ceva în schimb. Sabriel rămase însă tăcută, temându-se să-l întrerupă. — Vrea să vadă sabia, îi zise Touchstone pe un ton sec, văzând că liniştea se prelungeşte îngrijorător. — A! suspină ea, stânjenită că nu şi-a dat seama mai din vreme. Îşi ridică, aşadar, sabia încetişor, ca nu cumva să-i alarmeze pe arcaşi, ţinând-o cât putu de sus pentru ca ultimele raze de lumină să-i scalde lama lucitoare, pe care însemnele magice prinseră a dănţui învăpăiate. — Într-adevăr, aceasta-i sabia, încuviinţă bătrânul răsuflând uşurat. Cu tot cu însemnele de pe tăiş. Adevărat grăieşti, şi nu încape îndoială că eşti Abhorsen. Se întoarse şi o porni înapoi către arcaşi, pe care îi zori cu o voce dintr-odată mai plină şi mai hotărâtă, ca strigătul unui pescar departe în larg: — Haideţi, flăcăi, daţi-i bătaie cu podul ăsta. Avem oaspeţi de seamă, ajutoare de mare nădejde! La auzul ultimelor cuvinte, Sabriel se întoarse către Touchstone cu sprânceana ridicată, neştiind cum ar trebui să le ia, constatând cu stupoare că şi el o privea cu aceeaşi expresie confuză. — Conform tradiţiei, o persoană de rang înalt aşa cum eşti tu trebuie să-şi anunţe sosirea prin spadasinul de încredere, mâna sa dreaptă, îi explică Touchstone. Pentru mine nu există altă cale de a te putea însoţi, decât în această calitate. Altfel oamenii îşi vor închipui tot felul de 196

prostii, cum ar fi de exemplu că am avea o relaţie pe ascuns, şi asta ar putea să-ţi afecteze reputaţia. Acum înţelegi de ce a trebuit să vorbesc eu primul? — Aha… da… acum da, bâigui ea cu o voce gâtuită, simţind dintr-odată cum i se îmbujorează obrajii şi cum roşeaţa îi coboară apoi în jos, pe gât şi ceafă. Parcă era din nou la şcoală, la cursul domnişoarei Prionte, supusă uneia dintre cele mai umilitoare dojeni din pricina lacunelor în ceea ce priveşte bunele maniere. Nu se gândise niciodată la asta; nici prin cap nu-i trecuse ce ar putea spune alţii văzându-i călătorind împreună. Desigur că în Ancelstierre n-ar fi fost tocmai cuviincios, dar crezuse că aici, în Vechiul Regat, lucrurile stau altfel. „Ei, se pare că nu toate”, îşi zise, dezamăgită. — Lecţia numărul două sute şapte, murmură Mogget de undeva de lângă picioarele ei. Trei din zece. Mă întreb dacă au oare ceva merlan proaspăt. Aş mânca unul micuţ aşa, încă zbătându-se… — Taci odată! i-o reteză Sabriel. Cred că deocamdată ar fi mai înţelept să te prefaci că eşti un motan normal. — Prea bine, domniţă. Pardon, Abhorsen, se corectă el ofuscat, depărtându-se de ea şi aşezându-se lângă glezna lui Touchstone. Sabriel tocmai se pregătea să-i zică vreo două, când privirea i se opri pe faţa lui Touchstone, a cărui gură se curbase într-un surâs abia perceptibil. El să rânjească? Hmmm… îşi muşcă limba şi păstră reproşurile pentru sine, uitându-le de tot în cele din urmă, speriată de zgomotul puternic pe care scândura găsită de arcaşi îl făcu la impactul cu bolovanii tari. Iată, aşadar, şi podul mult aşteptat. — Treceţi repede, rogu-vă, le zise bătrânul în timp ce tinerii încercau să fixeze placa cât mai bine. Satul geme de tot felul de arătări netrebnice şi ziua e ca şi dusă de-acum. Nici nu termină bine de vorbit, că norul imens îi şi înghiţi în umbra lui de plumb, de parcă îl auzise. Aerul umed şi îmbibat de mireasma sărată se contopi cu adierea răcoroasă 197

dinspre sud-vest, ce prevestea ploi năprasnice. Fără să aştepte o a doua invitaţie, Sabriel păşi grăbită pe scândura nesigură, cu Mogget în urma ei şi Touchstone ultimul, ca de obicei.

198

CAPITOLUL ŞAPTESPEZECE Toţi supravieţuitorii din Nestowe se adunaseră în cea mai spaţioasă dintre colibele afumate şi mirosind a peşte, mai puţin cei patru arcaşi cărora le venise rândul să stea de pază la dig. Cu o săptămână în urmă fuseseră o sută douăzeci şi şase, din care nu mai rămăseseră decât treizeci şi unu. — Am pierdut unul chiar în dimineaţa asta, îi zise bătrânul înmânându-i o cană cu vin şi un codru de pâine tare cu o bucată de peşte uscat deasupra. Am crezut că odată ajunşi pe insulă nu ne mai paşte niciun pericol, dar azi în zori i-am găsit trupul băiatului lui Monjer Stowart secat de sânge şi uscat ca o stafidă. Când l-am atins, pielea îi era moale şi sfărâmicioasă ca… ca o coală arsă, fără să-şi piardă totuşi formele. Am încercat apoi să-l ridicăm, dar s-a dezintegrat în mii de fulgi ca de… ca de funingine. În timp ce bătrânul vorbea, Sabriel privi de jur împrejur la torţele, lumânările de ceară şi cele de spermanţet care luminau adăpostul, degajând totodată un miros de fum amestecat cu iz de peşte. Grupul supravieţuitorilor era destul de pestriţ – bărbaţi, femei şi copii laolaltă, începând de la cei mai mici şi sfârşind cu înţeleptul însuşi. Singurul lucru care-i lega era frica, uşor de citit pe feţele lor crispate sau în gesturile nervoase, aproape mecanice. — Credem că unul dintre ei s-a strecurat printre noi, zise la un moment dat o femeie cu voce secătuită, din care răzbătea mai degrabă resemnarea în faţa sorţii decât spaimă. Stătea în picioare într-un colţ, departe de ceilalţi, şi Sabriel bănui că îşi pierduse probabil familia. Soţul, copiii… poate chiar părinţii sau fraţii, cine ştie, căci era încă tânără, nu avea mai mult de patruzeci de ani. — Aşa o să ne vină de hac la toţi, unul câte unul, 199

continuă ea pe acelaşi ton plat, aproape indiferent, vocea ei hotărâtă umplând adăpostul din lemn. Cei de lângă ea îşi făceau de lucru stânjeniţi, fără s-o bage în seamă, de parcă dacă se uitau la ea însemna că sunt de acord cu ce spune. Cei mai mulţi îşi întoarseră privirile către Sabriel, iar ea văzu speranţă în ochii lor. Nu credinţă oarbă, nici încredere absolută, ci speranţa unui jucător care a pierdut cursă după cursă, dar care încă nădăjduieşte că norocul are să i se schimbe. — Acel Abhorsen care a trecut pe aici când eram eu tânăr, îşi continuă bătrânul povestea începută mai devreme – şi Sabriel îşi dădu seama că era singurul care îl văzuse pe tatăl ei, ceilalţi fiind ori mult prea tineri, ori nenăscuţi pe vremea aceea –, mi-a spus că menirea lui este să-i căsăpească pe cei morţi. De fapt, ne-a şi salvat de duhurile rele care s-au furişat în caravana negustorului care venise cu treabă în sat. S-a schimbat rânduiala de atunci, domniţă? Sau e la fel? Ne va salva Abhorsen şi de astă dată? Sabriel rămase tăcută câteva clipe, răsfoind cu ochii minţii paginile Cărţii morţilor, simţind-o cum vibrează în rucsacul de la picioarele ei. Gândul o purtă către tatăl ei, apoi la Belisaere şi la călătoria ce-i aştepta într-acolo, la felul în care morţii o pândeau de peste tot şi nu-i dădeau pace oriunde mergea, de parcă o minte diabolică le îndruma paşii mereu în calea ei. — O să mă asigur că insula e curată, zise ea într-un sfârşit cu voce tare, ca s-o audă toată lumea. Din păcate însă, nu pot să salvez satul. O forţă malefică mult mai îndârjită îşi face mendrele prin regat – aceeaşi care v-a pângărit piatra – şi e de datoria mea s-o găsesc şi s-o opresc cât mai curând cu putinţă. Îndată ce-mi termin treaba vă promit c-am să mă întorc – se sperăm cu ceva mai multe ajutoare – şi atunci vă veţi putea bucura din nou de casele voastre şi de Piatra de Legământ. — Înţelegem, o linişti bătrânul pe un ton destul de trist, dar totuşi resemnat. Noi ne descurcăm aici, zise apoi ceva mai însufleţit, adresându-se mai degrabă celorlalţi. 200

Primăvara nu mai întârzie mult şi peşte e din belşug. Mai avem şi bărcile… Dacă cei din Callibe n-au pierit cu totul, atunci putem face şi ceva negoţ ca să ne procurăm legume sau alte de-ale gurii. — Să staţi de pază la dig în continuare, spuse şi Touchstone, care stătea în picioare în spatele scaunului ei, ca un adevărat străjer. S-ar putea ca morţii – sau sclavii lor strecuraţi printre cei vii – să încerce să umple spărtura cu bolovani sau să-şi facă un pod din lăzi pline cu pământ luat de pe morminte. Aşa reuşesc ei să treacă apele curgătoare. — Cu alte cuvinte, suntem asediaţi, spuse un bărbat din primele rânduri. Dar cu mortul ăsta care deja bântuie printre noi şi ne pradă, ce-ai de gând să faci? Cum o să-l găseşti? Se lăsă dintr-odată o linişte mormântală, căci erau cu toţii nerăbdători să-i audă răspunsul. Ploaia, care se pornise imediat după amiază, răpăia parcă şi mai tare în tăcerea apăsătoare, cu acelaşi sunet mărunt şi susţinut. „Morţilor nu le place deloc ploaia”, îi trecu atunci lui Sabriel prin minte – un gând pasager care începu să-i dea târcoale din ce în ce mai insistent, în timp ce căuta răspunsul potrivit. Oricare i-ar fi fost ascunzătoarea, trebuia să fie într-un loc ferit de ploaie. Se ridică brusc cu acest gând în minte, în timp ce treizeci şi una de perechi de ochi o priveau aproape fără să clipească, în ciuda fumului de lumânări şi torţe, prea multe pentru încăperea deloc spaţioasă. Touchstone rămase cu privirea aţintită către săteni, în timp ce Mogget se uită mai departe cu jind la bucata lui de peşte, iar Sabriel închise ochii transpusă, explorând împrejurimile cu puterea minţii ca să poată simţi prezenţa vreunui duh necurat. Şi-l găsi, în sfârşit, o pulsaţie slabă şi firavă pitită bine într-un cotlon neştiut. Îl dibui aşa cum dai de urma unui aliment stricat, după miasma acrişoară cu iz de putreziciune. Se concentră şi mai tare şi-l hăitui până la capăt, realizând cu stupoare că se află chiar acolo, în adăpost, ascuns printre săteni. 201

Îşi deschise ochii alene şi privi exact în direcţia unde simţurile îi indicaseră prezenţa străină. Întâlni atunci figura rumenă şi brăzdată de vânt a unui pescar de prin partea locului, un bărbat voinic de vârstă mijlocie cu părul decolorat de soarele mării. Nu părea diferit de ceilalţi, ascultând cu atenţie şi aşteptând şi el cu sufletul la gură deznodământul căutării. Era însă ceva putred în el sau lângă, ceva ce mirosea a Moarte. Era învelit cu o pelerină groasă de pescuit, ceea ce i se păru ciudat fetei, având în vedere că era foarte cald înăuntru de la răsuflarea atâtor suflete şi de la lumânările în exces. — Ia spuneţi-mi… începu ea. A adus careva un cufăr mare cu el pe insulă? Lat cam de jumătate de metru… sau poate ceva mai mare? O ladă grea, plină cu pământ. Oamenii începură să murmure şi să se uite în stânga şi-n dreapta, aruncându-şi priviri suspicioase. Sabriel o apucă prin mulţimea fremătătoare, desfăcându-şi sabia pe nesimţite şi făcându-i semn lui Touchstone să o urmeze, ceea ce el şi făcu, cu ochii ţintă la sătenii agitaţi. Mogget îşi ridică privirea de la felia de peşte şi, văzând ce se întâmplă, se întinse leneş şi o apucă pe urmele lui Touchstone, nu înainte de a arunca o ocheadă ameninţătoare celorlalte două pisici care sorbeau din ochi bucata pe jumătate mâncată, ca nu cumva să îndrăznească să atenteze la cina lui. Atentă să nu pună duhul pe fugă, Sabriel îşi croi drum în zigzag prin mulţime, prefăcându-se că ascultă păsul fiecăruia fără să-l scape din ochi nicio clipă pe pescarul blonziu. Acesta discuta aprins cu un vecin care părea din ce în ce mai mirat şi mai contrariat. Privindu-l mai de aproape, fata se convinse că bărbatul era subjugat de-un spirit mort. Teoretic era încă în Viaţă, dar un duh necurat îi stăpânea din umbră atât voinţa, cât şi trupul, ca o marionetă mânuită de un maestru păpuşar. Fără îndoială că pe spinarea lui, ascunsă sub pelerina groasă, se afla o creatură hidoasă din rândul mordauţilor. Aşa parcă se numeau făpturile de genul ăsta. Sabriel îşi 202

amintea că în Cartea morţilor era o pagină întreagă numai despre aceste spirite parazite, care ţineau în Viaţă trupul gazdei pentru ca noaptea să se desprindă de el şi să-şi ostoiască foamea dând iama printre cei vii – de regulă copii. — Ba da, Patar, sunt foarte sigur că te-am văzut cărând o astfel de cutie, îi zicea vecinul pe ton de ceartă. Jall Stowart te-a ajutat s-o aduci la mal, ce naiba! Hei, Jall, ia vino-ncoa’! Nici n-apucă bine să se întoarcă în celălalt colţ al încăperii, unde se afla pesemne bărbatul pe care-l căuta, că Patar cel posedat se şi năpusti asupra lui, lovindu-l cu braţele şi culcându-l la podea, fugind apoi către uşă cu viteza mută a unui berbec. Sabriel însă îi anticipase mişcarea, aşa că apucă să-i taie calea şi-l întâmpină cu sabia scoasă din teacă şi cu mâna stângă pe Ranna, dulcele Mesager al Somnului, gata să-l smulgă din bandulieră şi să sune la nevoie. Spera să-i poată veni de hac mordautului fără să-l omoare şi pe pescar. Văzându-se încolţit, Patar se opri dintr-odată şi dădu să se întoarcă, dar fu surprins de Touchstone, care îl ajunsese din urmă şi-l aştepta şi el cu ambele săbii pregătite, cu tăişul scăldat în lumina incandescentă a simbolurilor de Legământ. Sabriel le privi surprinsă, căci nu se aşteptase să fie fermecate. Acum era, oricum, prea târziu să mai întrebe ce şi cum. ÎI scoase iute pe Ranna, dar, până să-l scuture, mordautul i-o luă înainte, grăbit să scape de cântul adormitor. Patar scoase un ţipăt sfâşietor şi îşi încordă brusc trupul, iar roşeaţa din obraji îi dispăru ca prin minune, fiind înlocuită de o paloare cenuşie, bolnăvicioasă. Carnea i se stafidi văzând cu ochii şi i se desprinse de pe oase, care, la rândul lor, se fărâmiţară în numai câteva clipe, scurgându-se la podea într-o grămăjoară de scrum în momentul când mordautul îi supse Viaţa din măruntaie dintr-o suflare. Hrănită şi cu forţe noi, creatura ieşi de sub pelerina grea, o masă diformă de negură într-o continuă curgere. Când se puse, în sfârşit, în mişcare, începu să 203

prindă contur, devenind din ce în ce mai mare, până când căpătă forma unui şobolan alungit sau a ceva asemănător cu un şobolan. Indiferent ce-o fi fost, era extrem de ager, căci îndată o zbughi către o gaură din perete şi se făcu nevăzut. Sabriel se aruncă asupra umbrei fără să piardă timpul, hotărâtă s-o străpungă cu tăişul săbiei, dar nereuşind decât să găurească podeaua. Fusese cât pe ce să-i vină de hac, doar că întârziase o fracţiune de secundă. Lovitura lui Touchstone fusese însă mult mai precisă. Cu sabia din mâna dreaptă îi crestă mordautului iute ceafa, iar pe cea din stânga i-o înfipse în spinare, ţintuindu-l astfel la podea. Încolţit, mordautul începu să se zbată şi să se unduiască ameţitor, depărtându-şi trupul neguros de lamele aprinse. Îşi schimba forma, încercând să scape din capcană. Sabriel se aruncă atunci peste el, scuturându-l pe Ranna cât putu de tare. Preţ de câteva momente, adăpostul se umplu de răsunetul dulceag şi leneş al micului clopoţel. Mordautul se linişti înainte chiar ca ecoul molcom să se stingă de tot. Cu toată agitaţia şi încercările disperate de a scăpa de lamele săbiilor, nu mai rămăsese mare lucru din el, doar o bucată tremurândă de carne pârjolită care aducea mai degrabă cu un plămân bolnav şi supradimensionat. Sabriel îl puse pe Ranna la loc şi-l scoase pe Saraneth, a cărui voce puternică răsună în liniştea nopţii, ţesându-şi mantia nevăzută deasupra arătării slute. Mordautul nu făcu niciun efort să-i reziste, şi nici măcar nu se folosi de glasul altora să-şi deplângă sfârşitul. Sabriel simţi cum se dă bătut puţin câte puţin, lăsându-se dominat de voia lui Saraneth şi, implicit, a ei. ÎI puse şi pe Saraneth la loc, şovăind câteva clipe înainte să-l apuce pe Kibeth. Toropitorul şi Temnicerul îşi făcuseră datoria cu destoinicie, dar năzdrăvanul Hoinar acţiona uneori de capul lui şi făcea tot felul de lucruri năstruşnice, iar acum îi tremura în palmă într-un mod ciudat. „Mai bine mai stau un pic, să mă liniştesc”, îşi zise Sabriel luându-şi 204

mâna de pe Kibeth. Îşi vârî sabia în teacă şi privi de jur împrejur, constatând surprinsă că toată lumea dormea dusă, în afară de Touchstone şi Mogget, care auziseră pesemne doar acordurile lui Ranna, cântul lui nefiind îndeajuns ca să-i adoarmă. Sigur că avea şi el ghiduşiile lui, însă nici pe departe la fel de buclucaşe. — Ăsta-i un mordaut, zise ea către Touchstone, care tocmai îşi înăbuşea un căscat leneş. Un spirit destul de slab, din rândul celor supuşi. Le place să trăiască pe spinarea viilor – la propriu. Coabitează cu gazda până la un punct, controlând-o şi acaparându-i voinţa puţin câte puţin, dar se pricepe de minune să se ascundă. E tare greu să-ţi dai seama cine e posedat şi cine nu. — Şi acum ce facem cu el? o întrebă Touchstone privind scârbit bucata de carne negricioasă care încă tremura. Era clar că de tăiat n-o puteau tăia, şi nici focul n-o putea mistui, iar alte idei chiar că nu mai avea. — Am să-l izgonesc înapoi în Moarte, de data asta de-adevăratelea, îi explică ea. Va avea parte de-un sfârşit cum se cuvine. ÎI scoase atunci, în sfârşit, pe Kibeth cu amândouă mâinile, simţindu-l iar cum îi trepidează între degete, încercând parcă să sune de capul lui. Asta o nelinişti, căci sunetul lui rebel ar fi putut-o trimite şi pe ea în Moarte. ÎI prinse, aşadar, şi mai abitir şi-l struni aşa cum ştia ea că trebuie, înainte şi-napoi, formând semnul cifrei opt după cum o învăţase tatăl ei. Vocea lui Kibeth răsună plin într-o melodie veselă şi săltăreaţă, căreia până şi ei îi veni greu să-i reziste, de-abia stăpânindu-şi picioarele să nu se pornească pe dănţuit. Mordautul însă nu mai avea destulă forţă să se împotrivească, sărind în sus la auzul baladei şi prinzând a se undui de zor în jurul lamelor în care era înfipt, mai-mai să le înghită cu totul în carnea-i pământie. Se învârtea atât de ameţitor, încât, pentru o clipă, Touchstone avu impresia că are să scape. Apoi se linişti dintr-odată, culcându-se înapoi la podea şi dispărând într-o clipă. Probabil că trecuse 205

deja pragul Dincolo şi acum se opintea contra curentului, urlând şi răcnind ca apucat pe tot parcursul plonjonului către Ultima Poartă. — Mulţumesc, zise ea privindu-i săbiile înfipte în podeaua de lemn, cu simbolurile stinse acum, dar vizibile încă în mişcarea lor continuă de-a lungul tăişului argintiu. Nu ştiam că sunt vrăjite, dar… mă bucur. Touchstone o privi surprins şi confuz. — Ah… credeam că ştii. Le-am luat de pe corabia reginei. Au aparţinut unuia dintre campionii Casei Regale. Eu n-aş fi vrut să le iau, dar Mogget a zis că… Se opri însă fără să-şi termine propoziţia, iar Sabriel oftă adânc, înciudată. — În fine, reluă el stângaci, legenda povesteşte că făuritorul – sau făuritoarea – Zidului le-a făcut odată cu a ta. — Cu a mea? zise ea mirată, atingând uşor bronzul tocit al tecii. Nu se gândise niciodată cine o forjase – sau când. Pentru ea sabia pur şi simplu exista, şi asta fusese suficient până atunci. „Pe Abhorsen îl slujesc, pe cei morţi îi căsăpesc.” Asta spunea inscripţia de pe tăiş, unul dintre puţinele mesaje pe care chiar le înţelegea atunci când sabia încerca să-i comunice ceva. Da, probabil că fusese făurită cu mulţi ani în urmă, în vremurile când Zidul era încă în construcţie. „Mogget ar trebui să ştie mai bine”, se gândi ea, deşi putea să bage mâna-n foc că dacă-l întreba ori nu voia să-i spună, ori venea iar cu scuza că nu poate. — Cred c-ar fi mai bine să-i trezim şi pe ceilalţi, curmă ea discuţia despre săbii şi vremurile de demult, concentrându-se asupra situaţiei de faţă. — Mai sunt cumva şi alţi morţi prin preajmă? o întrebă el mormăit, chinuindu-se să-şi scoată săbiile din podea. — Nu, nu cred. Să ştii tu că mordautul ăsta n-a fost prost deloc. I-a supt vlaga bietului… Patar, ca să prindă putere odată rămas pe cont propriu. Bănuiesc că a ajuns pe insulă în lada aia a lui plină cu ţărână. Pesemne că a pus stăpânire 206

pe el încă din sat şi l-a obligat să care cufărul după el, dar cred că a fost singurul. Cel puţin aici nu mai simt alte prezenţe. Va trebui totuşi să verificăm celelalte colibe şi restul insulei, ca să fim siguri. — Acum? întrebă Touchstone. — Da, acum. Dar hai să trezim lumea mai întâi şi să găsim câţiva oameni care să ne ajute cu torţele. Ar trebui să vorbim şi cu bătrânul, poate ne dă o barcă pentru mâine în zori. — Şi ceva provizii de peşte, adăugă Mogget printre îmbucături, căci se întorsese la cina începută mai devreme. Vocea lui păru ceva mai ascuţită peste sforăitul greu şi sacadat al pescarilor adormiţi. Insula părea a fi în siguranţă, deşi arcaşii văzuseră nişte lumini ciudate mişcându-se prin sat în scurtele intervale când ploaia se mai domolise. Auziseră şi ceva zgomote ciudate venind dinspre dig, dar când trăseseră într-acolo cu săgeţi aprinse nu zăriră nimic suspect la lumina palidă a cârpelor în flăcări. Cu mantaua de ploaie pe umeri, Sabriel urcă pe dig până aproape de spărtură. Ploaia îi şiroia pe ceafă şi pe haină în jos. Fata nu vedea mai nimic prin beznă şi prin burniţa deasă, dar simţea prezenţa morţilor nu foarte departe. Erau mult mai mulţi decât estimase la început, sau poate că doar căpătaseră puteri noi. Brusc, avu o străfulgerare care-i dădu o senzaţie cumplită de greaţă, înţelegând, în sfârşit, că toată acea forţă copleşitoare aparţinea unei singure făpturi, care tocmai se pregătea să treacă pragul înspre Viaţă folosind piatra despicată drept portal. Era mordicantul. O găsise, aşadar, în cele din urmă. — Touchstone, începu ea, încercând să-şi ascundă tremurul vocii. Poţi naviga noaptea? — Da, zise el scurt pe un ton netulburat, cu faţa cufundată în întunericul ud al nopţii, căci făclia purtată de săteni în urma lui îi lumina doar spatele şi picioarele. Vru să mai zică ceva, dar apoi şovăi, adăugând în cele din urmă: Va fi însă extrem de periculos, mai ales că nu cunosc 207

locurile şi e întuneric beznă. — Dar Mogget poate vedea foarte bine noaptea, zise ea încet apropiindu-se de el, ca să n-o audă ceilalţi. Trebuie să pornim degrabă, mai şopti, prefăcându-se că-şi aranjează haina. Tocmai a sosit un mordicant în sat. De fapt acelaşi care m-a urmărit acum nu de mult. — Păi şi cu oamenii ăştia cum rămâne? întrebă el cu o voce atât de joasă şi de blândă, încât ploaia mai că-i înecă vorbele, fără să şteargă totuşi urma de reproş din glasul lui. — Păi, mordicantul pe mine mă vrea, îi explică ea simţind cum creatura se dezlipeşte de piatră şi bântuie încoace şi-ncolo, folosindu-şi simţurile ca s-o găsească. Îmi poate simţi prezenţa, la fel cum şi eu i-o simt pe a lui. Dacă plecăm, o să vină după noi. — Dar n-ar fi mai înţelept să aşteptăm, totuşi, până dimineaţă? Ziceai că nici măcar un mordicant nu poate trece prin spărtura asta. — Da, ştiu, aşa am zis. Aşa cred… bâigui ea, nesigură. Nu ştiu, acum e mult mai puternic, şi nu pot fi sigură că… — Arătarea aia din adăpost, mordautul, n-a fost chiar aşa de înspăimântător. I-am venit de hac destul de uşor, zise el însufleţit, vorbind, desigur, în necunoştinţă de cauză. Mordicantul e mult mai rău decât ăştia? — Da, mult mai rău, încuviinţă Sabriel scurt. Mordicantul se opri locului dintr-odată, părând descurajat de ploaia îndărătnică ce-i juca feste, făcându-l să-şi piardă cheful de vânătoare. Sabriel scrută întunecimea, încercând să străpungă perdeaua de picuri folosindu-şi nu doar simţurile de necromant, ci şi vederea vădit îngreunată acum de condiţiile vremii. — Riemer! îl strigă pe bărbatul care se ocupa de grupul celor ce purtau făclia. Acesta veni iute, plouat din cap până-n picioare şi cu părul roşcovan lipit de cap, în timp ce şiroaie groase i se prelingeau de pe fruntea înaltă pe nasul borcănat. Riemer, spune-le arcaşilor să fie cu ochii-n patru şi să tragă în orice apare pe dig! N-a mai rămas nimic viu în sat, morţii sunt deja la ei acasă acolo! Iar acum trebuie să 208

ne întoarcem şi să vorbim cu înţeleptul. Se întoarseră în tăcere, însoţiţi doar de plescăitul noroiului sub tălpile cizmelor şi de răpăitul monoton al ploii. Sabriel era concentrată asupra mordicantului de dincolo de ape, a cărui prezenţă îi dădea o senzaţie de rău la stomac. Nu înţelegea ce aştepta şi de ce nu se mişca. Aştepta oare să se oprească ploaia, sau ca mordautul, acum descoperit, să atace pe nesimţite? Indiferent de plan, lui Sabriel şi lui Touchstone nu le rămânea prea mult timp ca să facă rost de o barcă şi să plece. Oricum, mai exista şi posibilitatea ca, într-adevăr, mordicantul să nu poată traversa spărtura din dig. — Când e refluxul? îl întrebă Sabriel pe Riemer, străfulgerată de o nouă idee. — Cam cu o oră înainte de prima geană de lumină. Ar mai fi cam şase ore pân-atunci, din câte-mi dau eu seama. Bătrânul se trezi nu foarte binedispus după a doua rundă de somn, nemulţumit că vor să plece aşa, pe nepusă masă, în miez de noapte, deşi Sabriel avea o vagă bănuială că bombăneala lui se datora mai mult faptului că aveau nevoie de o barcă, dat fiind că sătenii nu mai aveau decât cinci. Celelalte fuseseră înghiţite de ape în port sau, pur şi simplu, scufundate, sau sparte de bolovanii aruncaţi de morţi de pe creastă, în încercările de a zădărnici fuga sătenilor, altfel pradă sigură. — Îmi pare tare rău, se scuză ea pentru a nu ştiu câta oară, dar avem mare nevoie de o barcă şi mă tem că ne trebuie chiar acum. În sat tocmai a poposit o făptură cumplită a Morţii, mai ceva decât cel mai feroce câine de vânătoare, şi prada pe care o vrea sunt eu. Mi-e teamă că, dacă rămân aici, va încerca să vină după mine, şi probabil că la reflux va putea trece peste gaura din dig, dar dacă plec… îmi va lua urma. — Prea bine, zise atunci bătrânul tot neîmpăcat. Ne-aţi curăţit insula, aşa că puteţi lua orice barcă vreţi. Măcar cu-atât să vă răsplătim şi noi. Riemer o să vă aducă niscaiva hrană şi apă. Riemer! Pregăteşte barca lui Landalin pentru 209

Abhorsen, şi ai grijă să fie în stare bună şi cu ceva provizii la bord! Vezi pânzele, să nu cumva să fie putrede ori prea scurte, şi dacă e nevoie, ia-le pe ale lui Jaled! — Mulţumesc, îi zise Sabriel la capătul puterilor. Se simţea obosită nu doar fizic, ci şi sub povara tuturor gândurilor ce-o năpădeau, gânduri despre duşmanii ei de temut, care o împresurau ca nişte aburi ce-i înfierbântau mintea şi pe care îi conştientiza mai mult decât i-ar fi plăcut. Trebuie să plecăm acum. Rămâneţi cu bine şi aveţi grijă de voi! — Legământul să ne aibă în pază pe toţi! adăugă şi Touchstone făcând o plecăciune adâncă dinaintea bătrânului. Acesta îi răspunse aplecându-se la rându-i solemn, o siluetă firavă şi incomparabil mai măruntă decât umbra deşirată pe peretele digului din spate. Sabriel se întoarse să plece şi văzu că sătenii se aliniaseră într-un rând ordonat până la uşă, dornici să-şi ia la revedere cum se cuvine şi să-i arate recunoştinţa, plecându-se dinaintea ei şi murmurând mulţumiri timide. Le acceptă stânjenită, aducându-şi aminte de Patar cu inima strânsă. Izbutise, într-adevăr, să alunge spiritul mort, dar cu preţul unei Vieţi nevinovate. Cu siguranţă că tatăl ei s-ar fi descurcat mult mai bine… Penultima din rând era o fetiţă cu părul negru prins în două codiţe împletite ce-i încadrau faţa rotundă. Văzând-o, Sabriel îşi aduse aminte de ceva ce-i spusese Touchstone nu de mult, aşa că se opri în dreptul copilei şi-i luă mâna într-a ei. — Cum te cheamă, micuţo? o întrebă ea zâmbind. Avu o senzaţie ciudată de déjà-vu în momentul când degetele li se întâlniră, aducându-şi aminte de fetiţa speriată de clasa întâi şi de colega mai mare care o întâmpinase atât de prietenos, spunându-i că va fi ghidul ei în prima zi de şcoală la Colegiul Wyverley. Iată că se găsea acum şi ea într-o astfel de postură. — Aline, îi răspunse fata, zâmbindu-i şi ea. 210

Avea nişte ochi zglobii şi strălucitori, mult prea copilăroşi şi inocenţi ca să fie umbriţi de disperarea şi spaima ce se citeau în privirea adulţilor. „I se potriveşte numele de minune”, se gândi Sabriel. — Şi ia spune-mi, Aline, ce-ai învăţat tu la şcoală despre Legile Legământului? o întrebă ea adoptând acelaşi ton impersonal şi plat al inspectorului care vizita colegiul de două ori pe an, fără să scape nicio clasă. — Păăăi… ştiu versurile, zise copila timidă, încruntându-şi sprâncenele oarecum încurcată. Să le cânt, aşa cum ne-a învăţat la şcoală? Sabriel încuviinţă în tăcere. — De obicei ne învârtim în jurul pietrei în timpul cântecului, adăugă ea hotărâtă, îndreptându-se de spate şi făcând un pas în faţă, cu mâinile împreunate la spate. Cinci forţe de magie pământul au legat În slujba Legii Drepte mâna ele au dat, Una-i a celor cu fruntea-ncoronată A doua la magii ce Moartea ţin legată, A treia şi a cincea în piatră şi mortar În vreme ce a patra veghează din gheţar.

— Îţi mulţumesc, Aline, îi zise Sabriel. Foarte frumos cântecelul tău. O mângâie pe creştet, ciufulindu-i părul în glumă şi se grăbi să-i salute şi pe ceilalţi, nerăbdătoare să scape de fumul înecăcios şi de mirosul de peşte şi să iasă la aer curat, în ploaie, ca să poată gândi în linişte. — Aşadar, acum ai aflat, îi zise Mogget sărindu-i în braţe, ca să evite băltoacele. Nu mă întreba mai multe, că nu pot să-ţi spun. E de ajuns să ştii că porţi în sânge una dintre forţe. — Ba două parcă, îl corectă Sabriel. Două la magii ce Moartea ţin legată. Nu aşa zice poezia? Şi atunci, care e a… a… Ooof, nici eu nu pot să vorbesc despre asta! De vorbit nu putea vorbi, dar mintea îi era plină de tot 211

felul de întrebări fără răspuns ce nu-i dădură pace nici când Touchstone o ajută să urce în mica ambarcaţiune trasă pe plaja plină de scoici ce servea drept port. Vasăzică una dintre forţele de căpătâi aparţinea familiei regale, iar cea de-a doua curgea în venele lui Abhorsen şi ale descendenţilor săi. Dar cum rămâne cu a treia şi a cincea, sau cu cea de-a patra, care sălăşluieşte în gheţar? Era convinsă că multe dintre aceste întrebări îşi vor găsi răspunsul odată ajunşi la Belisaere. Probabil că tatăl ei i-ar fi putut explica lucrurile mai pe îndelete, căci deseori tainele celor vii îşi aflau dezlegarea în Lumea de Dincolo. Mai era apoi şi călăuza-mamă, cu care mai avea dreptul la o a treia – şi ultima – întâlnire înainte de încheierea celor şapte ani. Poate o s-o întrebe pe ea ce şi cum. Touchstone împinse corabia în larg, după care se urcă iute la bord şi se puse pe vâslit, în timp ce Mogget sări din braţele lui Sabriel şi se duse lângă el la prova, luându-şi o poziţie statuară şi făcând pe santinela de noapte, imitându-l în acelaşi timp într-un mod hazliu. Lăsat în urmă, pe ţărm, mordicantul urlă prelung şi sfâşietor, zguduind marea din genuni şi îngheţând inimile celor din barcă, dar şi pe ale celor rămaşi pe insulă. — Trage-o puţin înspre dreapta, îi zise Mogget îndată ce ecoul răcnetului se stinse în noapte. Ne trebuie mai mult spaţiu de desfăşurare. Touchstone se conformă degrabă, fără să crâcnească.

212

CAPITOLUL OPTSPREZECE În dimineaţa celei de a şasea zile, Sabriel simţea că-şi pierde minţile dacă mai stă mult pe mare. Navigaseră practic fără încetare de când plecaseră din Nestowe, întrerupându-şi periplul doar în după-amiezile însorite, când trăgeau la mal ca să bea apă proaspătă. Noaptea îşi continuau călătoria sau, dacă Touchstone era mult prea obosit, ancorau vasul, lăsându-l pe veşnicul treaz Mogget să stea de pază. Până acum avuseseră noroc de vreme bună. Cele cinci zile trecură relativ liniştite, fără evenimente neprevăzute. În numai două ajunseră deja la Capul Ţepos, o peninsulă unică în felul ei, ale cărei singure atracţii erau plaja nisipoasă şi izvorul limpede ce o scălda. Nefiind locuită, nu reprezenta niciun fel de interes pentru morţi, aşa că aici Sabriel reuşi, în sfârşit, să scape de senzaţia aceea de rău din pricina mordicantului care o hăituia neobosit. Avuseseră noroc de un vânt puternic dinspre sud-est, care-i purtase către malul nordic al capului mult prea iute pentru ca arătarea să poată ţine pasul. După acest scurt popas, mai făcură încă trei zile până la insula Ilgard, ale cărei culmi stâncoase se înălţau abrupt din apă, pătate şi cenuşii, sălaşul a zeci de mii de păsări călătoare. Trecură pe lângă ea după-amiaza târziu, cu singura lor velă întinsă la maximum şi gemând în bătaia vântului la unison cu scârţâitul carenei, străpungând cu prova înainte un zid compact de pulbere şi spumă ce le scăldă trupurile, ochii şi gâtlejul într-un duş rece şi sărat. Le mai luă încă o jumătate de zi de la Ilgard la Gura Belis, o strâmtoare îngustă ce dădea în Marea Saere. Era, totuşi, un pasaj anevoios şi destul de greu de trecut, aşa că înnoptară în larg, la adăpostul stâncilor înalte, hotărâţi s-o ia din loc la prima geană de lumină. — Ai să vezi de-a curmezişul strâmtorii un lanţ de 213

închidere, îi explică Touchstone a doua zi de dimineaţă, ridicând vela în timp ce Sabriel trăgea ancora înapoi pe punte. Soarele începea să se contureze rotund în spatele lui, deocamdată nedespărţit de ape, aşa că fata nu-i vedea decât silueta învăluită în negura zorilor, mişcându-se sprintenă la tribord. E menit să-i ţină pe piraţi sau pe alţi proscrişi ca ei departe de Marea Saere. N-o să-ţi vină să crezi cât de mare e! Nu pot să-mi închipui cum au reuşit să-l treacă peste, darămite cum l-or fi făcut! — O să fie oare lăsat când ajungem? îl întrebă ea precaută, temându-se să nu cumva să-i curme cheful de vorbă atât de neaşteptat. — Cu siguranţă, zise el hotărât. O să vedem mai întâi turnurile de pe celălalt ţărm, mai întâi Fortul Cotit, la sud, iar apoi Turla cu Cârlig, către nord. — Nu foarte inspirate numele astea… îşi dădu ea cu părerea, neputându-se abţine să nu-l întrerupă. Îi era şi ei dor să mai schimbe o vorbă cu cineva, căci de când erau pe mare, Touchstone abia dacă-i adresase câteva cuvinte, şi pe bună dreptate poate. Optsprezece ore pe zi nu făcea decât să strunească corabia – o treabă deloc uşoară, nici chiar pe vreme bună, aşa că era firesc ca la sfârşitul zilei să nu mai aibă niciun chef de conversaţie. — Au fost denumite după scopul fiecăruia, ceea ce mi se pare normal, replică el. — Cine hotărăşte care vase trec şi care nu? îl întrebă Sabriel curioasă, încercând să anticipeze ce va urma, cu gândul la Belisaere. O fi oare şi acolo la fel ca în Nestowe? Oraşul părăsit, lăsat la cheremul morţilor… — A, uite că la asta nu m-am gândit, zise Touchstone. Pe vremea mea exista un responsabil din garda regală, un fel de vameş, care avea în subordine mai mulţi ofiţeri şi un escadron de vase drept avanpost. Dar dacă Mogget are dreptate şi oraşul a căzut pradă anarhiei… — Atunci s-ar putea să avem de-a face cu oameni care fie sunt vasali ai morţilor, fie s-au aliat cu ei, îi continuă Sabriel idea. Asta înseamnă că dacă trecem dincolo pe zi, 214

n-am scăpat de bucluc. Cred c-ar fi mai bine să-mi întorc pelerina pe dos şi să desfac materialul de pe coif. — Şi clopoţeii? o întrebă Touchstone, aplecându-se pe lângă ea ca să prindă mai bine sfoara velaturii, învârtind şi fusul cârmei uşor cu mâna dreaptă, ca să profite de noua direcţie a vântului. Îţi cam sar în ochi, ca să nu zic mai mult… — Asta e, or să creadă că sunt un necromant ca oricare altul, zise ea înţepată. Unul cu miros sălciu şi care nu s-a mai spălat de mult. — Ştiu şi eu… zise Touchstone îndoit, fără să-şi dea seama că ea glumea de fapt. Necromanţii nu erau lăsaţi să pună piciorul în oraş – asta dacă ajungeau până aici – pe… — Pe vremea ta, da, da, ştim deja, îl întrerupse Mogget din ungherul său favorit de la prova. Dar acum trăim cu totul alte timpuri şi sunt absolut convins că necromanţii sau alţii de teapa lor ori chiar mai rău sunt la ordinea zilei în Belisaere. — O să-mi iau altă pelerină pe deasu… începu Sabriel. — Aşa o fi, dacă zici tu, o întrerupse Touchstone, grăbit să-i dea replica motanului. Era clar că nu credea o iotă. Belisaere era capitala regatului, un oraş imens cu peste cincizeci de mii de locuitori. Pentru nimic în lume nu şi-l putea imagina decăzut şi lăsat de izbelişte. În ciuda temerilor şi a secretelor numai de el ştiute, refuza totuşi să creadă că oraşul spre care navigau era cu totul altul decât cel de acum două sute de ani, pe care şi-l amintea atât de bine. Primul şoc veni imediat ce trecură dincolo de Gura Belis, când turnurile începură să se profileze în zare, pe malul opus al strâmtorii, două pete negricioase ce creşteau în înălţime pe măsură ce vântul şi apele îi purtau către ele. Prin telescop, Sabriel admiră piatra roz-trandafirie a construcţiilor, încă foarte frumoasă, dar probabil nici pe departe la fel de impresionantă ca în vremurile lor de glorie, mai cu seamă că porţiuni întregi erau acum înnegrite de fum, răpindu-le astfel din măreţia de odinioară. Fortul Cotit 215

îşi pierduse ultimele trei etaje, din şapte câte avea în total, iar Turla cu Cârlig, deşi la fel de înaltă, era găurită în mai multe locuri, prin care razele soarelui pătrundeau nemiloase, luminând dezastrul dinăuntru. Nici urmă de garnizoană, vameş sau suporturi pentru vinciul ancorelor. Ai fi zis că totul e în părăsire. Lanţul era la locul lui, tras de-a latul strâmtorii până în dreptul celor două turnuri. Zalele lui de fier se ridicau greoaie din apă, încărcate de alge şi moluşte, fiecare destul de mare cât să încapă o barcă de pescuit ca a lor. Apropiindu-se, îl zăriră la jumătatea Gurii Belis, când alunecară dintr-odată de pe coama unui val şi bucata vizibilă prin culoarul dintre ape licări verzuie şi alunecoasă, ca un monstru al adâncurilor. — Va trebui să pătrundem prin dreptul Fortului Cotit, să scoatem catargul şi apoi să vâslim pe sub lanţ în zona unde se ridică, zise Touchstone după ce studie structura de metal câteva minute prin telescop, încercând să ghicească dacă aceasta se scufundase destul încât să-i lase să treacă. Era o acţiune riscantă, chiar şi pentru o barcă mică cum era a lor, dar nici nu îndrăzneau să mai zăbovească până la flux, care avea să înceapă câteva ceasuri bune după prânz. Lanţul fusese întins la tensiune maximă cu ceva timp în urmă, probabil în momentul când oamenii abandonaseră turnurile. Inginerii care-l făuriseră ar fi fost mulţumiţi să-l vadă cum rezistă cu străşnicie, fără nici cea mai mică fisură. — Mogget, treci la prova şi stai cu ochii pe apă, iar tu, Sabriel, ţine sub observaţie turnul şi ţărmul, să nu ne trezim cu vreun atac-surpriză, le comandă Touchstone. Sabriel dădu din cap şi execută, fericită că noua misiune de căpitan îl făcuse să lase deoparte ploconelile şi să se comporte ca o persoană normală. Mogget se conformă şi el destul de supus, postându-se nemişcat la prova, în ciuda stropilor minusculi care-i treceau pe deasupra capului la răstimpuri, când mai tăiau câte-un val în drumul către micul triunghi al făgăduinţei dintre mare, ţărm şi zalele 216

lanţului. Se apropiară destul de mult înainte să scoată catargul, dar oricum hula apelor se mai domolise, căci Gura Belis era bine adăpostită între cele două fâşii de pământ. Cu toate astea, venise vremea fluxului şi gura de vărsare începuse să fie asaltată de şuvoaiele oceanului, grăbite să se verse în Marea Saere, aşa că fură purtaţi cu repeziciune înspre lanţ, deşi corabia nu mai avea nici velă, nici catarg. Touchstone abia ce mai ţinea cursul, vâslind de zor, până când, la un moment dat, nu mai putu face faţă curenţilor, şi atunci Sabriel îi sări în ajutor, apucând una dintre rame şi alăturându-i-se, în vreme ce Mogget îi ghida de la prora. De fiecare dată când îşi încheia rotaţia cu spatele aproape lipit de bancă, Sabriel îşi arunca privirea peste umăr, văzând cum barca lor înaintează către canalul îngust dintre zidul înalt al Fortului Cotit, acum o ruină, şi lanţul enorm ce se înălţa din apele furioase într-un turbion de spumă imaculată. Geamătul melancolic al zalelor uriaşe semăna cu scâncetul unor morse în agonie, căci nici măcar lanţul acesta – masiv şi greoi cum era – nu putea ţine piept toanelor mării. — Întoarceţi uşor cârma la babord! le strigă Mogget. Touchstone schimbă direcţia ramei pentru o clipă şi vâsli în sens invers, iar motanul sări de pe balustradă, urlând din răsputeri: Lăsaţi vâslele şi culcaţi-vă la podea! Sabriel şi Touchstone se lungiră iute pe spate şi traseră vâslele înăuntru, scăldaţi de-o ploaie de stropi săraţi, în timp ce Mogget se piti şi el undeva între ei. Barca prinse a se legăna ameninţător şi, în cele din urmă, alunecă pe panta unui val, acompaniată de pârâitul înfricoşător al lanţului din ce în ce mai aproape. Albastrul cerului dispăru într-o clipă dincolo de fierul străveziu şi îngreunat de alge sub care se aflau acum, dar imediat apele se umflară iarăşi, ridicându-l către văzduh, atât de aproape de zalele alunecoase, încât Sabriel mai c-ar fi putut să le atingă, dacă întindea mâna. Nici nu trecură bine, că Touchstone îşi şi scoase rama, 217

gata să se pună pe treabă, iar Mogget se îndreptă către locul lui de la prora. Sabriel ar fi vrut să mai rămână aşa, întinsă, şi să privească cerul în tăcere, însă nu-l putea lăsa singur tocmai acum, când zidul fortului era atât de aproape. Se ridică, aşadar, şi-şi reluă îndatoririle de vâslaş. Apa avea o cu totul altă culoare în Marea Saere, strălucind limpede în felurite nuanţe de turcoaz. Sabriel îşi înmuie mâna în suprafaţa curios de transparentă, minunându-se de peştii minusculi ce dănţuiau ordonat la mai bine de şase sau chiar opt metri adâncime, speriaţi de dâra lăsată în urmă de barca lor. Se simţea uşoară şi lipsită de orice griji, privind pierdută în visare întinderea străvezie a mării, fără să se gândească nicio clipă la peripeţiile prin care trecuse sau la cele ce aveau să vină. Uitase parcă cu totul de morţi şi de nenumăratele cărări ce i se deschideau înspre Moarte la tot pasul, lăsând până şi magia să se dizolve în apă. Preţ de câteva minute, nu mai ştiu de Mogget sau de Touchstone, nici chiar de tatăl ei, pentru că mintea îi era plină de licărirea albăstrie a mării, care-i mângâia rece palma. — O să vedem şi oraşul în curând, zise Touchstone, întrerupându-i reveria. Asta dacă turnurile au rămas în picioare. Sabriel dădu din cap absentă şi-şi scoase mâna din apă de parcă s-ar fi despărţit de un prieten drag. — Trebuie să fie foarte greu pentru tine, zise apoi ca pentru ea, neaşteptându-se ca Touchstone să-i răspundă. Să-l revezi după două sute de ani, timp în care tu ai fost adormit şi regatul a căzut încet-încet în ruină… — N-am crezut nicio clipă că poate fi adevărat, până să văd Nestoweul şi turnurile de la Gura Belis. De-abia cum am început să mă tem – chiar şi pentru un oraş atât de mare ca Belisaere, despre care n-am gândit niciodată că se poate schimba. — Lipsă de imaginaţie, comentă Mogget pe un ton sever. Cum să nu priveşti în viitor? Asta se cheamă slăbiciune de caracter. O slăbiciune fatală. 218

— Mogget, de ce eşti aşa de răutăcios cu Touchstone? îl dojeni Sabriel, enervată că iar i-a stricat conversaţia, care de fapt nici măcar nu începuse. Motanul scoase un miorlăit şuierat şi-şi zbârli blana pe spinare. — Nu sunt răutăcios deloc, spun doar adevărul, zise el răspicat, întorcându-le spatele, chipurile ofensat. La urma urmei, o merită. — M-am săturat până peste cap de toate insinuările voastre! pufni ea atunci. Touchstone, zi-mi imediat ce ştie Mogget şi eu nu! Tânărul rămase tăcut, cu mâinile încleştate de fusul cârmei şi privind pierdut în zare, ca şi cum ar fi zărit deja turnurile din Belisaere la orizont. — Odată şi-odată tot va trebui să-mi spui, îi zise ea pe un ton destul de autoritar, ca în zilele când era prefectul şcolii. Ce poate fi atât de rău? Touchstone îşi umezi buzele şi începu să vorbească, la început ceva mai şovăielnic: — Domniţă… Totul s-a petrecut din pricina nesăbuinţei mele… N-am fost rău intenţionat, zău că nu. Acum două sute de ani, pe când ultima regină se afla încă pe tron… cred că… de fapt ştiu sigur că mă fac şi eu vinovat de căderea regatului şi de întreruperea descendenţei regale. — Poftim? Cum aşa? Cum ai putea fi tu vinovat? — Da, sunt, confirmă el amărât, şi mâinile începură să-i tremure aşa de tare, că biela prinse a se mişca dintr-o parte într-alta, făcând barca să taie apele în zigzag. A fost o… vreau să spun… Se împotmoli şi tăcu dintr-odată, trăgând adânc aer în piept şi îndreptându-se de spate, după care îşi reluă mărturisirea solemn, de parcă dădea raportul unui ofiţer superior. — Nu ştiu cât de multe îţi pot dezvălui, pentru că toată povestea asta e strâns legată de forţele Legământului. Nici nu ştiu de unde să încep… Cu regina, presupun. Avea patru copii, iar Rogir, fiul cel mare, mi-a fost tovarăş de joacă pe 219

vremea când eram copii. Indiferent de joc, el era întotdeauna cel care conducea, cel cu ideile. Noi, ceilalţi, îl ascultam şi-l urmam întru totul. Apoi, pe măsură ce-am crescut, ideile lui au devenit din ce în ce mai ciudate şi mai obscure, aşa că ne-am îndepărtat, şi fiecare a apucat-o pe drumul său. Eu am intrat în garda regală, iar el şi-a văzut mai departe de treburile lui, care nu erau tocmai nevinovate. Acum ştiu că îl interesau magia liberă şi necromanţia, dar la vremea aceea n-am bănuit absolut nimic. Ştiu că ar fi trebuit să-mi dau seama, dar era foarte ascuns şi-l vedeam destul de rar. Mai către sfârşit… vreau să spun cu câteva luni înainte de nenorocire… nu-l mai văzusem pe Rogir de câţiva ani buni, când a apărut pe neaşteptate chiar înainte de Festivalul Solstiţiului de Iarnă. M-am bucurat nespus să-l văd, căci l-am găsit schimbat în bine, mai aproape de copilul pe care-l cunoscusem odinioară. Părea să-şi fi pierdut interesul pentru bizareriile care-l stârniseră în copilărie, şi-am petrecut iar ore în şir împreună, vânând, călărind, dansând, bând cot la cot, ca doi tovarăşi. Apoi, într-o după-amiază târzie şi rece, înainte de apus, pe când le păzeam pe regină şi pe doamnele ei în timpul unui joc de cranaque, a venit şi a rugat-o pe mama sa să coboare cu el în lăcaşul Pietrelor Sacre. Ia uite că am putut pronunţa cuvintele magice! se miră el, întrerupându-şi povestea. — Da, poţi, zise Mogget pe un ton neutru, fără să pară câtuşi de puţin surprins. Părea obosit din cale-afară, ca o pisică maidaneză hăituită până la epuizare. Marea spală orice vrajă, pentru un timp limitat, desigur, aşa că vom mai putea vorbi despre forţele de căpătâi ceva vreme de-acum încolo, însă nu prea multă. Uitasem complet de asta. — Continuă, îl încurajă Sabriel pe Touchstone, nerăbdătoare. Să profităm de dezlegarea asta cât mai ţine. Pietrele astea Sacre nu sunt cumva piatra şi mortarul de care vorbeşte cântecul? A treia şi a cincea forţă? — Ba da, îi răspunse el distant, ca şi cum ar fi recitat o lecţie învăţată pe dinafară. Cu tot cu Zidul. Oamenii – sau, 220

mă rog, cine or fi fost cei care au plămădit cele cinci mari forţe, au sădit trei în sângele unor fiinţe vii şi două în construcţii: una în Zid, cealaltă în Pietrele Sacre. Toate celelalte pietre magice, cu puteri mai slabe decât a lor, îşi trag seva de la una dintre ele. Da… Pietrele Sacre… Cum spuneam, Rogir a venit şi ne-a spus că ceva nu e în ordine acolo, ceva ce mama sa trebuie neapărat să vadă. Deşi era fiul ei, regina nu prea l-a luat în serios. Ea însăşi era mag al Legământului şi ar fi simţit dacă pietrele erau în pericol. În plus, nu mai avea mult şi câştiga jocul, aşa că i-a spus să aibă răbdare până a doua zi dimineaţă. Rogir s-a întors atunci către mine şi m-a rugat să intervin pe lângă ea, să o conving să se răzgândească, ceea ce – blestemat fie ceasul! — am făcut. Regina a avut încredere în mine, la fel cum şi eu m-am încrezut în cuvântul lui, aşa că în cele din urmă s-a învoit. Soarele apusese deja când am pornit toţi trei către rezervorul unde se aflau pietrele, însoţiţi de tot atâţia ofiţeri şi de două doamne din suită. Vocea i se sugrumă dintr-odată, redusă la o şoaptă gâtuită, dar îşi continuă povestirea răguşit: — Era, într-adevăr, ceva în neregulă acolo jos, ceva ce însuşi Rogir pusese la cale. Pe măsură ce ne apropiam am văzut cum două dintre cele şase Pietre Sacre tocmai se despicau sub ochii noştri, pângărite cu sângele surorilor lui Rogir, sacrificate fără milă de către acoliţii acestuia într-ale magiei libere. Corabia reginei nu apucase să traverseze râul, dar le-am văzut dându-şi ultima suflare cu o privire înceţoşată în care mai licărea încă speranţa izbăvirii. Am simţit în măruntaie şocul despicării pietrelor, şi-mi aduc aminte că l-am zărit pe Rogir păşind în spatele reginei cu pumnalul scos, împlântându-i lama zimţată în gât. Avea o cupă în mână, o cupă de aur din setul preferat al reginei, în care a adunat sângele, iar eu… eu nu m-am mişcat destul de repede, am reacţionat cu întârziere… — Deci povestea pe care mi-ai spus-o în Valea Sfântă era o minciună! se înfurie Sabriel în timp ce vocea lui Touchstone păli, înlocuită de şiroaie de lacrimi ce începură 221

să i se rostogolească pe obraji. Regina n-a supravieţuit, aşadar… — Nu, bâigui Touchstone. N-am vrut să te mint intenţionat, doar că… în capul meu era o adevărată nebuloasă. — Ce s-a întâmplat, mai exact? — Ceilalţi doi ofiţeri erau oamenii lui Rogir, continuă Touchstone cu vocea înăbuşită de suspine. S-au năpustit asupra mea, dar Vlare – una dintre doamnele din suita reginei – a încercat să-i oprească, şi atunci m-am înfuriat rău, cred că am luat-o razna. În orice caz, i-am omorât pe amândoi. Rogir sărise din corabie şi-şi croia drum prin apă către pietre, având în mână cupa. Cei patru vrăjitori în robe negre îl aşteptau în jurul celei de-a treia pietre, următoarea la rând. Ştiam că n-am să-l pot ajunge din urmă, aşa că am azvârlit sabia către el şi lama i s-a înfipt puţin deasupra inimii, după ce a zbârnâit uşoară prin aer. A urlat sfâşietor, strigătul său răsunând iar şi iar în valea adâncă, după care s-a întors cu faţa, străpuns de sabie, dar încă pe picioare, cu blestemata de cupă ridicată înspre mine de parcă-mi oferea de băut. „Poţi să-mi sfâşii trupul, mi-a zis înaintând către mine. N-ai decât să-l rupi ca pe-un costum ponosit, că de omorât tot nu mă poţi omorî!” S-a apropiat la mai puţin de-un metru, şi atunci i-am văzut chipul schimonosit de răutatea ascunsă în spatele trăsăturilor, odinioară atât de familiare… Apoi aproape c-am fost orbit de-un fulger alb, strălucitor, însoţit de clinchetul molcom al unor clopoţei – precum cei de pe banduliera ta, Sabriel – răzbătând din mijlocul mai multor voci răstite şi alarmate ce veneau de undeva din spate. Cu picioarele împleticite, Rogir a făcut câţiva paşi înapoi şi a scăpat cupa din mână, iar sângele s-a răspândit în apă, întocmai ca o pată compactă de ulei. Când m-am întors, am văzut treptele înţesate de ofiţeri din garda regală, o pală albicioasă şi unduitoare de foc şi un bărbat cu o sabie lungă la brâu şi o curea cu clopoţei la piept… După asta nu mai ştiu nimic. Cred că ori am leşinat, ori m-a lovit cineva la cap şi mi-am pierdut cunoştinţa. Când mi-am 222

venit în fire eram în Valea Sfântă, şi primul lucru pe care l-am văzut a fost chipul tău deasupra mea. Habar n-am cum am ajuns acolo sau cine m-a adus… deocamdată nu-mi amintesc decât bucăţi disparate, fără nicio noimă. — Trebuia să-mi fi spus mai de mult toate astea, îi zise Sabriel, încercând să-şi înmoaie vocea pe cât posibil şi să pară cât mai înduioşată. Dar presupun că n-ai putut până ce marea n-a dezlegat vraja de tăcere sub care te aflai. Ia spune-mi, omul cu sabia şi clopoţeii era cumva Abhorsen? — Nu sunt sigur. Se poate. — Eu aş zice că sigur era el, spuse ea privindu-l pe Mogget, cu gândul la dâra jucăuşă de foc. Ai fost şi tu de faţă, nu-i aşa? îl întrebă pe motan. Doar că pe vremea aceea nu erai prizonier în trup de felină, aveai o altă formă. — Da, aşa e, am fost şi eu acolo, confirmă el. Cu Abhorsen din acea vreme. Un foarte puternic mag al Legământului şi un adevărat maestru în folosirea clopoţeilor, însă prea bun ca să înţeleagă trădarea şi s-o pedepsească cum se cuvine. L-am adus la Belisaere cu mare trudă, înfruntând multe primejdii, iar când am ajuns aici, în sfârşit, era deja prea târziu ca s-o mai salvăm pe regină sau pe fiicele ei. — Dar ce s-a întâmplat pe urmă? întrebă Touchstone şoptit. Spune-mi, te rog, ce s-a întâmplat. — Rogir se dăduse cu morţii încă înainte să se întoarcă la Belisaere. Era deja unul dintre ei, începu Mogget destul de plictisit, dar preţios, de parcă cine ştie ce le povestea. Însă numai un Abhorsen şi-ar fi putut da seama de asta, iar el, din păcate, nu era acolo. Adevăratul trup al lui Rogir era ascuns pe undeva… sau încă mai e ascuns… iar cel care s-a întors nu era decât o făcătură a magiei libere, o copie perfectă a trupului său lumesc. Studiile l-au purtat pe multe cărări, şi se pare că la un moment dat a apucat-o pe cea greşită, căci şi-a oferit propria Viaţă în schimbul puterii. Astfel, ca şi morţii, trebuia să sacrifice neîncetat alte Vieţi nevinovate ca să nu treacă pragul Dincolo. Legământul însă îl cam încurca, oriunde s-ar fi dus în regat, aşa că s-a 223

hotărât să-l distrugă o dată pentru totdeauna. Sigur că în loc de Pietrele Sacre s-ar fi putut mulţumi cu altele ceva mai slabe şi mai puţin expuse, dar asta n-avea să-i asigure decât un teritoriu limitat de acţiune, iar Abhorsen l-ar fi dibuit mult prea curând. Pentru a spinteca cele şase pietre avea însă nevoie de sânge nobil – sângele propriei familii. Sigur c-ar fi mers şi cu cel al lui Clayr sau al lui Abhorsen, dar ar fi fost cam greu să-l obţină. Fiind primul născut al reginei, dar mai cu seamă inteligent şi foarte puternic, aproape că a reuşit să-şi ducă planul la îndeplinire. Până să apuce Abhorsen să-l oprească, a spintecat două dintre pietre şi şi-a omorât mama şi surorile. Abhorsen l-a târât până în străfundurile Morţii, ce-i drept, dar, din moment ce nu i-au găsit trupul niciodată, Rogir a continuat şi continuă încă să existe. A coordonat şi a desăvârşit prăbuşirea regatului chiar de dincolo de Moarte, ceea ce nici n-a fost prea greu, cu familia regală anihilată şi una dintre forţe ştirbită, pervertindu-le şi slăbindu-le şi pe celelalte patru. Nu se poate spune că a fost învins în noaptea aceea de pomină, ci doar că eforturile i-au fost zădărnicite. Tocmai de aceea, în ultimii două sute de ani n-a făcut altceva decât să încerce pe orice căi să se întoarcă înapoi printre cei vii… — Şi a reuşit, nu-i aşa? îl întrerupse Sabriel. El e Kerrigor, creatura cu care generaţii întregi de Abhorsen s-au luptat, încercând să-l ţină captiv în Moarte… El e cel care a pătruns în Viaţă omorând patrula de la Piscul Despicat, stăpânul mordicantului. — Nu ştiu, zise Mogget. Şi tatăl tău era de aceeaşi părere. — E unul şi-acelaşi, întări Touchstone distant. Kerrigor e porecla pe care Rogir o avea de copil. Chiar eu i-am inventat-o, în ziua când ne-am bătut cu noroi. Numele lui oficial era Rogirek. — Ori el, ori unul dintre slujbaşii lui probabil că l-au atras pe tatăl meu la Belisaere înainte ca Kerrigor să treacă pragul dincoace, gândi ea cu voce tare. Mă întreb totuşi de ce a ales să intre în Viaţă atât de aproape de Zid. Nu e cam periculos pentru el? 224

— Probabil că trupul lui e undeva lângă Zid, şi a fost nevoit să găsească un portal cât mai aproape de el, zise Mogget. Dar tu ar trebui să ştii asta. Altfel n-ar putea să reînnoiască vraja care-l ţine departe de Ultima Poartă. — Da, aşa e, încuviinţă Sabriel aducându-şi aminte de pasajele din Cartea morţilor. Simţi deodată un fior rece pe şira spinării, dar se stăpâni să nu suspine. Îi venea să plângă, să urle chiar, s-o ia la fugă înapoi către Ancelstierre şi să treacă Zidul cât mai departe înspre miazăzi, lăsând în urmă magia cu tot cu Morţii şi cu urzelile lor. Se potoli însă destul de repede şi zise: — A mai fost o dată învins de un Abhorsen. De ce n-aş putea să-l răpun şi eu? Înainte de toate însă trebuie să găsim trupul tatălui meu. Se lăsă un moment de tăcere întrerupt doar de adierea vântului în pânze şi de şuieratul molcom al velaturii. Touchstone îşi trecu mâna peste ochi şi privi către Mogget. — Aş mai avea o singură întrebare. Cine mi-a trimis spiritul în Moarte şi mi-a transformat trupul în statuie de lemn? — Niciodată n-am ştiut cum ai sfârşit, îi răspunse Mogget întâmpinându-i privirea cu ochii lui verzi şi pătrunzători, fără să clipească. Dar probabil că Abhorsen te-a dus în Valea Sfântă. Când te-am scos din lăcaşul pietrelor îţi pierduseşi minţile cu totul, pesemne din cauza şocului resimţit când s-au despicat. Văd că nici tu nu-ţi mai aduci aminte de nimic. Se pare totuşi că două sute de ani nu ţi-au fost de ajuns să te întremezi. Ştiu şi eu… Trebuie că a văzut ceva în tine, sau poate că Clayr o fi citit ceva în gheaţă. Aaa, greu a fost să-i pronunţ numele! Bag de seamă că ne apropiem de oraş şi marea îşi pierde din puteri, căci îmi simt limba iar legată… — Nu, Mogget, nu te lăsa! îi strigă Sabriel. Vreau să ştiu mai multe! De pildă, cine eşti tu de fapt şi ce legătură ai cu forţele… Până să termine i se puse un nod în gât şi tot ce-i ieşi pe 225

gură fu un gângurit neînţeles. — Prea târziu… zise Mogget calm, apucându-se să se spele simandicos, descriind cu limba lui subţire mici rotocoale rozalii în albul blănii. Sabriel oftă adânc şi-şi întoarse privirea la întinderea de turcoaz a mării, uitându-se apoi în sus, către discul de foc ce domina văzduhul vărgat în alb-albastru. O adiere uşoară umfla pânza de deasupra, ciufulindu-i părul în treacăt şi ţinând pescăruşii în balans dinaintea corăbiei, pentru ca apoi să-i unească cu trilurile piţigăiate ale fraţilor lor aflaţi ceva mai încolo, care se hrăneau dintr-un banc de peşti cu solzi argintii ce înotau aproape de suprafaţă. Totul în jur era atât de viu şi de colorat, încât nu puteai să nu simţi bucuria de a trăi. Până şi trupul fetei, nespălat de atâta timp, cu pielea mirosind a peşte şi aspră de sare, părea dintr-odată sprinten şi revigorat. Cu toate astea, din trecutul neguros al lui Touchstone se desprindea ameninţătoare prezenţa lui Rogir – sau Kerrigor – laolaltă cu răcoarea cenuşie a Morţii. — Va trebui să fim cu ochii-n patru şi să ne rugăm ca Legământul… Cum i-ai zis tu mai exact bătrânului din Nestowe în noaptea când am plecat? îl întrebă ea pe Touchstone. — Legământul să ne aibă în pază pe toţi! răspunse el prompt, dându-şi seama imediat la ce se referă Sabriel.

226

CAPITOLUL NOUĂSPREZECE Sabriel se aşteptase să vadă un oraş ruinat şi părăsit, dar lucrurile stăteau cu totul altfel. Imediat ce zăriră la orizont turnurile din Belisaere şi zidurile cu adevărat impresionante ce îngrădeau peninsula pe care se înălţa oraşul, văzură şi câteva bărci asemănătoare cu a lor, din care mai mulţi oameni pescuiau în voie – oameni ca oricare alţii, liniştiţi şi prietenoşi, care-şi făceau cu mâna şi-şi strigau tot felul de încurajări când treceau unul pe lângă celălalt. Numai din saluturile lor îţi puteai da seama cam cum stau lucrurile în Belisaere, deşi pe vremea lui Touchstone „Vreme bună şi ape repezi!” nu era tocmai urarea tipică pentru pescari. Principalul port era accesibil dinspre vest, unde un canal lat şi marcat cu geamanduri făcea legătura între două mari fortificaţii exterioare de apărare ce dădeau într-un bazin imens, cât douăzeci sau treizeci de terenuri de joacă la un loc şi încadrat pe trei laturi de mai multe debarcadere, majoritatea în paragină. În spatele acestora, la nord şi la sud, se înălţau nişte magazii părăsite ai căror pereţi dărâmaţi şi acoperişuri găurite dădeau de înţeles că nu mai erau de mult în folosinţă. Doar docul dinspre est părea cuprins de agitaţie, cu mai multe ambarcaţiuni de dimensiuni mici pironite de ponton, în şi din care marfa era încărcată sau descărcată. Nici pomeneală de marile nave comerciale de odinioară. Mai multe vase de coastă se roteau dinspre punte către doc şi invers, hamalii purtau pachete uriaşe în spinare de-a lungul estacadelor, iar copiii făceau plonjoane în apă, înotând printre bărcile acostate. Îndărătul acestor debarcadere nu era nicio magazie, în schimb se vedeau sute de dughene neacoperite, ca un fel de tarabe decorate în culori aprinse ce mărgineau un perimetru destul de larg 227

presărat cu mese doldora de mărfuri şi câteva scaune lângă, unul pentru vânzător, iar celelalte destinate clienţilor favorizaţi. Cumpărători erau destui, ba chiar prea mulţi, după cum observă Sabriel când Touchstone trase barca într-o dană liberă. Era un adevărat furnicar şi lumea mişuna grăbită de colo-colo. Touchstone dădu drumul frânghiei de la vela mare şi lăsă barca în voia curenţilor tocmai la timp ca să cotească şi să alunece pieziş în tranchetele ce mărgineau cheiul. Sabriel aruncă una dintre frânghii pe ponton, dar până să iasă din barcă s-o lege de bolard, unul dintre ştrengarii de pe mal i-o luă înainte. — Daţi-mi şi mie un bănuţ pentru nod! se rugă el cu o voce piţigăiată ce străpunse vacarmul mulţimii. Vă rog, doamnă, un bănuţ… Sabriel surâse forţat şi-i aruncă o monedă de argint pe care băieţandrul o prinse iute în palmă, zâmbindu-i larg înainte să se facă nevăzut în mulţimea ce împânzea docul. Redeveni apoi serioasă dintr-odată, căci se simţea înconjurată de o puzderie de spirite moarte. Erau multe, incredibil de multe, dacă nu chiar aici în port, atunci cu siguranţă sus în oraş. Belisaere era construit pe patru coline nu foarte înalte cu o depresiune în mijloc, care avea legătură cu marea prin acest port dinspre soare-apune. Din câte îşi dădea ea seama, valea era singura încă nepângărită de prezenţa morţilor, însă nu-şi putea explica de ce. Restul oraşului, adică dealurile, care ocupau cam două treimi din întreaga suprafaţă, erau deja infestate de duhoarea lor fetidă. Partea aceasta a oraşului din apropierea portului părea, dimpotrivă, plină de Viaţă şi de voie-bună. Uitase cât de gălăgios poate fi oraşul uneori, deşi nici pe vremea când încă mai era în Ancelstierre nu fusese în vizită decât la Bain, care nu avea mai mult de zece mii de locuitori. Sigur că Belisaere nu era un oraş foarte mare după standardele din Ancelstierre, şi nici nu avea toate acele automobile sau autobuze zgomotoase care de mai bine de zece ani 228

contribuiau din plin la vacarmul citadin de dincolo de Zid. Aici, în schimb, oamenii păreau că se descurcă foarte bine şi fără maşini sau autobuze, vânzolindu-se întruna, luându-se la harţă din te miri ce, strigând unii la alţii, vânzând, cumpărând, târguindu-se, cântând… — Aşa era şi pe vremea ta? strigă fata către Touchstone, în timp ce urcau pe chei, asigurându-se că au luat totul din barcă. — Nu, nu tocmai, îi zise el. Bazinul era mai totdeauna plin şi de chei erau ancorate vase mult mai mari decât acum, iar în loc de piaţă erau mai multe magazii. Oricum, era mai puţină hărmălaie şi oamenii nu erau aşa de grăbiţi. Stăteau pe marginea docului privind viermuiala de trupuri şi marfă, asurziţi de larma dimprejur şi acaparaţi fără voie de noul iz de târg ce înlocuise pe neaşteptate briza proaspătă a mării. Aerul era plin de mirosuri de mâncare gătită amestecate cu fum de la focurile de lemne sau arome de tămâie şi untdelemn încins, peste care se adăuga la răstimpuri duhoarea inconfundabilă a canalelor de scurgere. — Era şi mult mai curat… adăugă el dezamăgit. Cred c-ar fi mai bine să găsim cât mai repede un han sau un popas unde să înnoptăm. — Da, ai dreptate, încuviinţă Sabriel, temându-se totuşi să se avânte în mulţime. Nu erau morţi printre ei, cel puţin ea nu simţea să fie vreunul, dar chiar şi aşa… Cei de acolo n-ar fi supravieţuit dacă n-aveau cine ştie ce înţelegere secretă cu ei – ceea ce o scârbea mai rău decât putoarea scurgerilor. În timp ce Sabriel privea neîncrezătoare şi strâmbând din nas mulţimea, Touchstone îl prinse de umăr pe-un puşti ce tocmai trecea pe lângă ei, cu care schimbă câteva vorbe înainte să-i strecoare un ban de argint în palmă şi să-l urmeze în mulţime. Se uită înapoi după Sabriel, şi văzând-o privind absentă în gol, o apucă iute de mână, trăgând-o după el cu tot cu motanul încolăcit leneş în jurul gâtului, pe post de guler de blană. 229

Era prima dată când o atingea după ce acesta „se deşteptase”, de aceea gestul lui o luă oarecum prin surprindere. Sigur, fusese cu mintea aiurea, dar s-o apuce aşa smucit… Palma lui i se părea mult mai mare decât ar fi crezut, cu pielea aspră şi bătături interesante. Îşi trase iute mâna din strânsoare fără să se îndepărteze de el sau de micul ghid din faţă, străbătând de-a curmezişul mulţimea. Trecură apoi prin mijlocul pieţei cu barăci neacoperite, de-a lungul unei alei mărginite de nişte prăvălioare sărăcăcioase, unde sigur se vindeau peşte şi carne de pasăre, după miros. Acest capăt al portului era ticsit de lăzi întregi pline cu peşte proaspăt, lângă care negustorii îşi anunţau preţurile în gura mare, lăudându-şi marfa, în timp ce cumpărătorii făceau oferte ori se arătau indignaţi de cost la fel de vehement. Indiferent că era vorba de găleţi, saci sau lăzi, toate treceau din mână-n mână pline-ochi, întorcându-se apoi ca să fie umplute iarăşi cu peşte sau homari, calmar sau scoici. Monedele călătoreau la fel, dintr-o palmă într-alta, mai puţin atunci când punguţe întregi doldora de arginţi îşi deşertau preţiosul conţinut direct în chimirele proprietarilor de tarabe. În celălalt capăt era ceva mai linişte, iar dughenele erau pline de cuşti puse una peste alta din care îi priveau speriate nişte găini ameţite şi cam bătrâioare. Oricum, aici lumea nu se mai îmbulzea ca la intrarea în port. Când îl zări în cele din urmă pe bărbatul care le tăia beregata una după alta, mânuind cuţitul cu o repeziciune de invidiat şi aruncându-le apoi la grămadă într-o cutie, Sabriel îşi adună toate eforturile ca să le uşureze Moartea mult prea fulgerătoare şi crudă pentru nişte fiinţe atât de nevinovate. Dincolo de piaţă era o fâşie destul de mare de pământ viran care fusese amenajat pentru ceva anume, căci după ce-i dăduseră foc îl lucraseră cu sapa şi lopata, fiind pe urmă netezit cu drugul. Sabriel nu înţelegea la ce ar putea servi până să zărească apeductul de dincolo de parcela de pământ, perfect paralel cu aceasta. Locuitorii din vale nu aveau, aşadar, niciun fel de înţelegere secretă cu morţii, aşa 230

cum bănuise la început. Această parte a oraşului era susţinută de mai multe apeducte, iar morţii nu numai că nu puteau să treacă prin apă, nu rezistau nici măcar să meargă pe sub ea. Terenul amenajat era doar o măsură de precauţie, permiţând o supraveghere mai eficientă a apeductelor – ceea ce explica prezenţa patrulei de arcaşi în interiorul perimetrului, mărşăluind ritmat cu siluetele lor drepte, care pe fundalul cerului semănau cu umbrele unor marionete. Băiatul îi conduse către o arcadă centrală care se înălţa printre două dintre cele patru armături ale apeductului, păzită de altă patrulă de arcaşi. Pe fiecare latură erau alte arcade ceva mai mici care susţineau canalul principal, năpădite de tufe de scaieţi netăiate tocmai pentru a nu permite accesul oamenilor în zonă, în timp ce apa de deasupra îi ţinea pe morţi la distanţă. Sabriel îşi strânse pelerina pe lângă corp când trecură pe sub arcada din mijloc, însă curiozitatea arcaşilor fu imediat domolită de bănuţul de argint pe care Touchstone i-l strecură unuia dintre ei. Păreau nişte ofiţeri de mâna a doua sau, mai rău, probabil simpli gardieni sau agenţi de pază. Niciunul nu purta însemnul Legământului sau alte urme lăsate de magia liberă. Dincolo de apeduct se vedeau mai multe străzi ce şerpuiau haotic dintr-o piaţetă cu caldarâmul denivelat şi o fântână arteziană în mijloc, reprezentând statuia unui bărbat cu o coroană impresionantă pe cap şi două jeturi de apă ţâşnindu-i din urechi. — Regele Anstyr al III-lea, zise Touchstone arătând înspre fântână. Lumea zice că avea un simţ al umorului aparte. Oricum, mă bucur că statuia a rămas la locul ei. — Încotro mergem? întrebă Sabriel, mult mai liniştită acum că ştia că locuitorii nu se aliaseră cu morţii. — Băiatul zice că ştie el un han bun, îi explică Touchstone cu privirea la puştiul zdrenţăros care rânjea întruna la ei, gata să se ferească de ghionturile sau de pumnii cu care probabil că se deprinsese deja foarte bine. 231

— La Trei Lămâi, zise micuţul. E cel mai bun din oraş, vă zic eu. Doamnă, domnule… N-apucă bine să se întoarcă, şi de undeva, dinspre port, se auzi dangătul sumbru şi distonant al unui clopot, repetat de trei ori la rând. Porumbeii adunaţi în mica piaţă îşi luară zborul pe dată, speriaţi de sunetul răscolitor. — Ce-a fost asta? întrebă Sabriel spre marea uimire a puştiului, care o privi cu gura căscată. — Clopotul, ce altceva să fie? răspunse el nedumerit, înţelegând sensul întrebării abia după câteva momente, când adăugă: Sună apusul. Vorbea de parcă ei ar fi trebuit să ştie toate astea. E cam devreme, totuşi… Poate pentru că e-nnorat sau aşa ceva… — Vrei să spui că toată lumea intră în casă la sunetul clopotului? — Şi normal! pufni el cu un aer atotştiutor. Altfel te înhaţă stafiile ori spiriduşii! — Ahaaa, se prefăcu Sabriel surprinsă. Bine, atunci hai să ne grăbim! Hanul arăta surprinzător de bine, o clădire văruită, cu patru etaje, care dădea înspre o piaţă ceva mai mică, cam la vreo două sute de metri sau mai bine de piaţeta cu statuia regelui Anstyr drept fântână. În mijloc se înălţau trei lămâi stufoşi cu frunze plăcut mirositoare şi încărcaţi de fructe, deşi nu era sezonul lor. „Există o singură explicaţie, îşi zise Sabriel. Magia Legământului.” Bănuiala îi fu confirmată când zări piatra magică ascunsă printre frunze, însoţită de numeroase vrăji de fertilitate, căldură şi belşug, vechi de când lumea. Odată ajunsă în cameră, fata adulmecă cu nesaţ aerul parfumat, umplându-şi plămânii de mireasma agrumelor, bucuroasă că fereastra are vedere către scuarul de la intrare. În spatele ei, o cameristă umplea de zor cada de tablă cu apă fierbinte. Turnase deja câteva găleţi mari, ajungând, în sfârşit, la ultima, când Sabriel închise fereastra şi se apropie de vana aburindă, privind-o cu jind. — Mai aveţi nevoie de ceva, domniţă? o întrebă fata 232

făcând o plecăciune scurtă. — Nu, mulţumesc, zise ea trăgând zăvorul îndată ce camerista dispăru dincolo de uşă. Îşi dădu iute pelerina jos, scoţându-şi apoi armura năclăită de sare ce duhnea a transpiraţie şi, în sfârşit, hainele de dedesubt, care aproape că i se lipiseră de trup după o săptămână întreagă pe mare. Se dezbrăcă de tot şi-şi rezemă sabia de marginea căzii – ca s-o aibă mai la îndemână –, după care se afundă recunoscătoare în apa fierbinte şi apucă cu nădejde săpunul cu aromă de lămâie, hotărâtă să dea jos stratul gros de jeg şi sudoare. Din camera vecină răzbătu la un moment dat glasul unui bărbat, neîndoielnic al lui Touchstone, întrerupt de clipocitul apei şi de chicotelile cameristei de mai devreme. Sabriel se opri şi ascultă cu atenţie. Sunetele deveniră ceva mai înfundate, dar auzi din nou râsul fetei şi apoi iarăşi vocea lui groasă spunându-i ceva neînţeles. Urmă apoi un pleoscăit puternic, ca şi cum ceva greu căzuse dintr-odată în apă şi în loc de unul erau acum în cadă doi. Pe urmă nimic. Cele câteva clipe de tăcere fură curmate de alte pleoscăituri asemănătoare, gâfâieli şi râsete înfundate. Oare Touchstone se hlizea aşa? Auzi apoi gemetele sacadate şi ascuţite ale cameristei şi roşi brusc, înţelegând, în sfârşit, ce se întâmplă. Scrâşni din dinţi şi-şi cufundă capul în apă ca să nu-i mai audă, lăsându-şi afară numai nasul şi gura, în timp ce bătăile inimii îi răsunau estompat în urechi. Şi ce mare scofală, până la urmă? Nu se gândea la el în sensul fizic, iar mintea numai la asta nu-i stătea acum. De ce să-şi complice Viaţa cu tot felul de griji şi măsuri de precauţie ori trăiri emoţionale când avea şi-aşa destule pe cap? „Mai bine vezi ce-i de făcut de-acum încolo”, îşi repeta întruna, încercând să nu se gândească la altceva. Era sigură că toate astea i se întâmplau din simplul motiv că Touchstone era primul tânăr pe care-l cunoscuse în afara şcolii. La urma urmei, ce-o privea ce face el, când nici măcar numele nu i-l ştia? 233

Un ciocănit înfundat în tablă o făcu să tresară dintr-odată şi să-şi scoată capul din apă exact la timp ca să-l audă pe bărbatul din camera vecină gemând satisfăcut. Era cât pe ce să se cufunde din nou în apă, când zări botul rozaliu al lui Mogget sprijinit de margine, aşa că se ridică brusc cu apa şiroindu-i pe faţă şi amestecându-se cu lacrimile pe care se ambiţiona să le ignore. Îşi acoperi sânii supărată şi-l luă la rost: — Ce cauţi aici? — M-am gândit că poate ar fi bine să-ţi spun că Touchstone stă dincolo, zise el arătând către peretele de vizavi, cufundat în tăcere. Nu are cadă în cameră, aşa că m-a trimis să te întreb dacă o poate folosi pe a ta după ce termini. Între timp aşteaptă jos, poate mai află una, alta… — Aha… bâigui Sabriel. Mai contemplă câteva secunde peretele opus, după care îşi mută privirea către cel din apropiere, din spatele căruia glasurile celor doi erau acoperite acum de scârţâitul arcurilor. Păi ce să zic… Spune-i că nu mai durează mult. Peste douăzeci de minute ieşi din cameră ca nouă, cu papuci de casă în picioare şi îmbrăcată într-o rochie de împrumut care însă nu se potrivea deloc cu brâul săbiei, de care nu se înduplecase să se despartă. Banduliera o lăsase, într-adevăr, în cameră, sub pat, cu Mogget adormit peste ea. Păşi în salonul aproape gol şi se apropie tiptil de Touchstone, înghiontindu-l pe la spate şi făcându-l să-şi verse berea. — E rândul tău la baie! îl anunţă ea veselă. Se poate să am o escortă aşa jegoasă? Hai, du-te, tocmai am umplut-o cu apă caldă. A, vezi că e şi Mogget în cameră, sper că nu te deranjează. — De ce să mă deranjeze? întrebă Touchstone nedumerit nu atât de remarcă, ci mai ales de voioşia ei debordantă. Tot ce vreau e să mă văd şi eu spălat odată! — Foarte bine. Am să poruncesc să ne aducă cina la tine în cameră, ca să putem vorbi în timp ce mâncăm. Trebuie să vedem ce facem mai departe. 234

Când veni vremea mesei, terminară destul de repede cu planurile, reuşind totuşi să nu strice prea devreme atmosfera relativ festivă. Erau, în sfârşit, curaţi şi cu stomacul plin, într-un loc sigur, unde, măcar pentru o seară, puteau uita neînţelegerile din trecut sau temerile legate de viitor. Cu toate astea, odată terminat ultimul fel – calmar prăjit garnisit cu usturoi, orz fiert, sirop de lămâie şi oţet de tarhon –, reveniră brusc la realitate, cu toate grijile şi problemele ei. — Cred că locul cel mai potrivit unde aş putea găsi trupul tatălui meu este… acolo… în valea unde a fost omorâtă regina, zise ea încet. În sălaşul pietrelor. Chiar aşa, unde e… rezervorul ăsta, mai exact? — Sub Colina Palatului. Există mai multe intrări, dar toate sunt dincolo de apeductul ce străbate valea în care ne aflăm acum. — Cred că ai dreptate în privinţa tatălui tău, zise şi Mogget din culcuşul pe care şi-l făcuse între păturile de pe patul lui Touchstone. Dar trebuie să-ţi spun că e extrem de periculos să mergem acolo. Cu siguranţă că magia Legământului e în mare parte distorsionată şi pervertită, la fel ca multe alte vrăji de încătuşare, aşa încât duşmanul… — Adică Kerrigor, îl întrerupse ea. Dar poate nu-i acolo… Şi, chiar dacă e, nu cred să fie chiar aşa de greu să ne strecurăm înăuntru. — Probabil o să putem da târcoale doar de pe margine, interveni Touchstone. Rezervorul e imens, cu cel puţin câteva sute de coloane, plus că dacă intrăm va trebui să ne croim drum prin apă, şi sigur o să facem zgomot. În afară de asta, cele şase pietre sunt exact în mijlocul bazinului, aşa că… — Da, bine, dar dacă izbutesc, într-adevăr, să-i reunesc spiritul cu trupul, atunci chiar că nu mai avem de ce să ne temem, nu se lăsă Sabriel. Ăsta e de fapt primul pas: să-i recuperăm trupul. Restul complicaţiilor se vor rezolva de la sine. 235

— Asta dacă nu apar altele până atunci, comentă Mogget. Dar stai să văd dacă am înţeles bine: ne furişăm înăuntru repejor şi-l căutăm pe tatăl tău – care te pomeneşti că ne aşteaptă pitit bine printr-un cotlon ferit – după care, ce? Vedem ce se întâmplă la faţa locului? — O să mergem pe lumină, într-o zi senină şi însorită… începu ea şovăielnică. — Foarte frumos, atâta doar că locul ăsta e sub pământ, veni răspunsul sarcastic. — Ei, atunci ştim că avem măcar un refugiu… răspunse ea resemnată. — Mai sunt şi gurile de aerisire, adăugă Touchstone. La prânz razele soarelui pătrund înăuntru şi îmbracă totul într-o lumină difuză, ca cea de la amurg, iar apa le reflectă în petice gălbui. — Deci mergem şi găsim trupul tatei, îl aducem aici la adăpost, şi abia după asta vedem ce-i de făcut, zise ea însufleţită. — Un plan cu adevărat măreţ, ce să zic! mormăi Mogget plictisit. Ingenios… de simplu. — Atunci fă tu altul, dacă eşti aşa deştept! răbufni ea. Eu una mi-am stors destul minţile! Aş vrea să mă pot întoarce în Ancelstierre şi să uit de tot şi de toate, dar asta ar însemna să nu-l mai văd niciodată pe tata şi să-i las pe morţi să distrugă şi ce-a mai rămas din blestematul ăsta de regat! Poate că n-o să reuşesc, dar cel puţin ştiu c-am încercat, aşa cum ar face orice Abhorsen în locul meu, chit că-mi spui mereu că nu sunt demnă de numele ăsta! Reduşi la tăcere de aşa o izbucnire neaşteptată, Touchstone îşi feri privirea stânjenit, în timp ce Mogget o fixă o vreme, după care căscă prelung, ridicând din umeri. — Nu-mi vine nimic mai bun în minte. Mă tem că m-am prostit odată cu trecerea vremii, ajungând mai neştiutor chiar decât propriii stăpâni. — Mie mi se pare un plan destul de bun, zise Touchstone pe neaşteptate. Deşi… trebuie să recunosc că mi-e teamă, adăugă apoi cu jumătate de gură. 236

— Şi mie, îi şopti Sabriel, dar dacă mâine e frumos o pornim într-acolo, negreşit. — Da, aşa vom face, încuviinţă el hotărât. Până nu ne copleşeşte teama de tot…

237

CAPITOLUL DOUĂZECI Plecarea din oraş fu mult mai anevoioasă decât se aşteptaseră, lăsând în urmă zona sigură a oraşului încadrată de apeduct şi apucând-o către arcada dinspre nord, care dădea într-o stradă abandonată de ceva timp şi mărginită de un şir de case în paragină ce şerpuiau către dealurile dinspre miazănoapte. Odată ajunşi în dreptul arcadei, fură întâmpinaţi de şase soldaţi ceva mai alerţi şi mai eficienţi decât cei care păzeau pasajul de la docuri. În faţa lor mai era un grup de oameni care aşteptau să treacă, nouă bărbaţi care, după figuri şi după felul în care vorbeau şi se purtau, nu păreau tocmai paşnici. Fiecare purta câte o armă, de la pumnale până la o bardă cu lama lată, iar cei mai mulţi aveau agăţate în spate şi nişte arcuri scurte şi ciudat de curbate. — Cine-s ăştia? întrebă Sabriel. Ce caută în zona bântuită a oraşului? — Prădători… îi răspunse Touchstone. Câţiva dintre cei cu care am vorbit aseară mi-au spus de ei. Se pare că în anumite părţi oamenii au dat bir cu fugiţii extrem de repede, lăsându-şi baltă mare parte din agoniseală, aşa că au ce fura. O îndeletnicire destul de periculoasă, aş zice eu… Sabriel încuviinţă din cap şi se întoarse iarăşi către bărbaţii din faţă, majoritatea fie aşezaţi pe jos, fie stând aşezaţi lângă peretele apeductului. Câţiva dintre ei îi întoarseră privirea, cântărind-o cu ochi oarecum suspicioşi. Pentru o clipă, fata crezu că i-au zărit clopoţeii de sub pelerină, dându-şi astfel seama că era necromant, dar se linişti repede, dându-şi seama că ea şi Touchstone fuseseră probabil luaţi drept prădători rivali. De altfel, cine altcineva şi-ar fi dorit să părăsească siguranţa apelor repezi? Gândindu-se mai bine, nici nu erau aşa departe de adevăr. 238

Se simţea întrucâtva ca un tâlhar neînduplecat, căci în ciuda faptului că de-abia fuseseră spălate şi curăţate, hainele şi armura erau totuşi nişte articole demne de luat în seamă. Mai mult, erau încă puţin umede, iar pelerina groasă pe care o luase de pe corabie şi cu care era înfăşurată acum era încă udă, pentru că nu fusese agăţată cum trebuie la uscat. Partea bună era că totul mirosea a lămâie, dat fiind că cei de la Trei Lămâi nu foloseau altfel de săpun. Sabriel avusese impresia că tâlharii îi aşteptau şi ei pe soldaţi, dar îndată ce-i văzu că se ridică mormăind şi blestemând în şoaptă şi că se aliniază plictisiţi cu faţa către ea îşi dădu seama că cei pe care-i aşteptau veneau de undeva din spate. Privi peste umăr şi îngheţă când zări doi bărbaţi apropiindu-se de arcadă, însoţiţi de vreo douăzeci de copii de felurite vârste, între şase şi şaisprezece ani. Cei doi nu erau deloc diferiţi de ceilalţi tâlhari, înarmaţi cu bice lungi împletite din patru funii fiecare. Copiii aveau cătuşe la picioare, toate prinse de un lanţ central mânuit de unul dintre indivizi, care mergea înaintea lor pe mijlocul drumului, în timp ce celălalt îi păzea din spate, învârtindu-şi la răstimpuri biciul deasupra trupurilor minuscule, pişcând cu vârful funiilor câte o ureche sau vreun creştet. — Da, şi de asta am auzit, mormăi Touchstone venind mai lângă ea, cu mâinile încleştate de mânerul săbiilor. Am crezut însă că-s vorbe spuse la băutură, fără vreun temei. Se pare că prădătorii ăştia folosesc copiii pe post de capcană sau momeală pentru morţi. Îi duc şi-i lasă undeva unde nu operează, ca să le dea de lucru morţilor până termină de scotocit. — Dar e… dezgustător! urlă Sabriel. E imoral! Asta-i exploatare în toată regula, nu tâlhărie! Trebuie neapărat să facem ceva să-i oprim! O porni îndată înainte, hotărâtă să facă o vrajă prin care să-i orbească şi să-i zăpăcească pe bărbaţi, dar o durere 239

ascuţită în gât o făcu să se oprească. Era Mogget, care, profitând de poziţia în care se afla, îşi înfipsese ghearele exact sub bărbia ei. Sângele începu să i se prelingă fetei pe gât în şiruri subţirele, în timp ce vocea motanului îi şuieră în ureche: — Stai! Nu vezi că sunt nouă tâlhari şi şase soldaţi, şi acum mai vin şi ăia doi? Cu ce-i ajuţi pe copiii ăştia sau pe alţii care-au să vină dacă te laşi pe mâna lor aşa? Morţii sunt de fapt adevărata problemă aici, şi e datoria ta de Abhorsen să te ocupi întâi şi-ntâi de ei! Sabriel se opri cu ochii scăldaţi în lacrimi de furie şi frustrare, hotărând să renunţe la atac. Rămase locului, privindu-i pe sărmanii copii atât de resemnaţi şi fără de speranţă în tăcerea lor, stând nemişcaţi în lanţuri cu capetele în pământ. Deodată, tâlharii îi biciuiră din nou, şi atunci porniră toţi ca la un semn către arcadă, cu paşi sacadaţi şi mărunţi. În curând erau trecuţi dincolo, înaintând de-a lungul străzii pustii cu ceata tâlharilor mergând alene în urmă. Soarele scălda strada pietruită în raze strălucitoare care se reflectau în armuri şi în lamele armelor, şi, pentru câteva secunde trecătoare, în părul bălai al unui băieţel. În curând nu-i mai văzură, căci o cotiseră spre dreapta, pe drumul către Dâmbul Pungaşului. Sabriel, Touchstone şi Mogget îi urmară peste vreo zece minute, timp în care negociaseră de zor cu soldaţii. La început, comandantul lor, un bărbat solid înfăşurat într-o platoşă de piele pătată de sos, le ceru o „aprobare oficială de trecere”, care nu era altceva decât un nou tertip ca să nu le ceară mită pe şleau. Restul a fost o chestiune de târguială până la învoiala finală şi achitarea sumei de trei arginţi de fiecare şi unul pentru motan. „Ce socoteală ciudată”, îşi zise Sabriel, bucuroasă totuşi că lui Mogget nu i se năzărise să protesteze cum că a fost subevaluat. Odată trecuţi de apeduct şi de bariera liniştitoare a apei curgătoare, Sabriel simţi deja prezenţa apăsătoare a morţilor. Erau pe peste tot, în casele părăsite, prin pivniţe şi 240

canale, pândind din orice cotlon unde lumina nu putea pătrunde. Acum, că soarele strălucea încă pe cer, dormitau amorţiţi, în aşteptarea întunericului. Morţii din Belisaere semănau în foarte multe privinţe cu tâlharii puşi pe căpătuială. Şi unii şi ceilalţi se ascundeau ziua şi dădeau lovitura noaptea, prădând cât puteau. În Belisaere erau morţi cu duiumul, dar erau slabi, laşi şi pizmuitori. Pofta lor adunată laolaltă era, într-adevăr, copleşitoare, însă rezerva de victime era cam săracă, din păcate pentru ei. Piereau cu zecile în fiecare dimineaţă, căzând înapoi în negura de unde veniseră. Dar de fiecare dată veneau alţii, mai mulţi şi mai mulţi… — Sunt mii de morţi aici, zise Sabriel privind de jur împrejur. Majoritatea sunt slăbiţi… dar sunt atât de mulţi! — Mergem direct la bazin? o întrebă Touchstone. Altceva voia el să zică, şi ea ştia prea bine ce. Ar trebui oare să încerce să-i salveze pe copii mai întâi? Ar reuşi oare? Înainte să răspundă, aruncă o privire către cer. Mai aveau cam patru ore de lumină până la căderea întunericului, asta dacă nu cumva se înnora între timp. Destul de puţin, oricum. Chiar presupunând că i-ar răpune pe tâlhari, era oare înţelept să amâne căutarea tatălui ei pentru a doua zi? Posibilitatea ca spiritul să-i fie reîntregit cu trupul scădea pe zi ce trecea, iar fără el nu-l puteau învinge pe Kerrigor, căruia trebuia să-i vină de hac ca să poată apoi întregi Pietrele Sacre şi să-i alunge pe morţi din regat… — Da. Mergem direct la rezervor, zise ea încercând să-şi şteargă din minte imaginea căpşorului blond scăldat în razele soarelui şi sunetul picioarelor lui târşâite prin ţărână. — Poate că… poate că-i vom putea salva la întoarcere… Touchstone o apucă înainte hotărât, mereu pe mijlocul drumului, unde soarele strălucea încă cu putere. Merseră aşa vreme de aproape o oră, trecând dintr-o stradă părăsită într-alta, acompaniaţi doar de bocănitul tălpilor pe pavaj. Nu era nici urmă de pasăre pe cer sau de animale prin curţi, nici măcar insecte. Nimic, în afară de ruină şi 241

părăsire. Ajunseră în cele din urmă în dreptul unui parc închis cu garduri de oţel care se întindea la poalele Colinei Palatului, în vârful căreia se înălţa odinioară Palatul Regal, acum aflat în ruină – nişte mormane de scânduri şi bucăţi de piatră arsă. — I-a dat foc ultimul regent, zise Mogget când se opriră şi priviră în sus, către deal. Acum vreo douăzeci de ani. Se zice că era năpădit pe zi ce trece de tot mai mulţi morţi, în ciuda vrăjilor şi străjerilor pe care diverşi Abhorsen veniţi în vizită îi lăsau de pază. Se mai zvoneşte şi că a luat-o razna şi că a încercat să-i ardă de vii. — Şi ce s-a întâmplat cu el până la urmă? întrebă Sabriel. — Cu ea, poate vrei să spui. Păi ori a murit în incendiu, ori i-au venit de hac morţii, nu se ştie sigur. Oricum, după ea nu s-a mai înghesuit nimeni la cârmuire. — Era o clădire tare frumoasă, îşi aminti Touchstone. Vedeai până dincolo de Marea Saere, şi camerele aveau toate tavane înalte şi un sistem foarte ingenios de aerisire, fiind mai tot timpul scăldate în lumina soarelui şi împrospătate de briza mării. Nu trecea zi fără muzică şi dans la palat, iar în serile toride de vară luam cina pe acoperişul grădinii, învăluiţi de aroma miilor de lumânări aprinse… Oftă prelung, după care îşi veni în fire şi le arătă o gaură în gard. — Hai să intrăm pe acolo mai întâi. Ne putem strecura apoi în rezervor printr-una din grotele decorative din parc. Sunt numai cincizeci de trepte până la apă, în loc de o sută cincizeci de sus, de la palat. — O sută cincizeci şi şase, dacă îmi aduc bine aminte, îl corectă Mogget. Touchstone ridică din umeri şi se vârî prin deschizătură, sărind pe gazonul înverzit de dincolo de gard. Deşi curtea interioară părea pustie, îşi scoase totuşi săbiile, din pricina umbrelor desenate pe jos de copacii înalţi dimprejur. 242

Sabriel îl urmă cu Mogget pe umeri, care îndată ce se văzu dincoace îi sări de la gât şi începu să alerge prin iarbă, adulmecând aerul cu nesaţ. Fata îşi scoase şi ea sabia, lăsând însă clopoţeii la locul lor. Erau destui morţi şi pe acolo, dar nu foarte aproape, căci în timpul zilei erau nevoiţi să se ţină departe de parc. Ajunseră la grote în cinci minute, trecând pe lângă un heleşteu din a cărui apă urât mirositoare se înălţau odinioară şapte fântâni arteziene reprezentând fiecare câte un triton cu barbă. Gurile deschise ale statuilor erau acum înfundate cu frunze putrezite, şi o mâzgă galbenă-verzuie şi aproape întărită pusese stăpânire pe întregul iaz. Erau trei intrări în grotă, una lângă alta, iar Touchstone îi conduse prin cea din mijloc, care era şi cea mai mare. Câteva trepte de marmură coborau către intrândul propriu-zis, al cărui tavan era susţinut de stâlpi tot din marmură. — Pasajul ăsta nu are mai mult de treizeci de metri, le explică el în timp ce-şi aprindeau lumânările şi chibriturile la intrare, mirosul înţepător al catranelor îngreunând aerul şi-aşa destul de umed şi stătut. Au fost construite ca refugiu pentru picnicuri în zilele toride de vară. La capăt o să dăm de o uşă care s-ar putea să fie încuiată, dar o deschidem cu o vrajă de Legământ. În spatele ei sunt nişte trepte nu foarte abrupte ce duc către bazinul subteran, însă, din păcate, sunt cam înguste şi nici nu există guri de aerisire, aşa că e destul de întuneric. — Păi atunci o iau eu prima, zise Sabriel cu o hotărâre care reuşi să-i mascheze pentru moment moliciunea din genunchi şi golul pe care îl simţea în stomac. Nu simt niciun mort prin apropiere, deşi nu-i exclus să se ascundă pe acolo pe undeva… — Prea bine, zise Touchstone după un moment de ezitare. — Dacă nu vrei, nu trebuie să vii cu mine, izbucni ea dintr-odată, întorcându-se către el şi privindu-l fix, în timp ce lumânările le pâlpâiau în mâini, consumându-se 243

degeaba atât timp cât rămâneau afară, la lumină. Brusc, se simţea responsabilă pentru el, care o privea vădit speriat şi alb la faţă, aproape la fel de palid ca un necromant subjugat de puterea Morţii. Văzuse lucruri cumplite acolo jos, lucruri care-l făcuseră să-şi piardă minţile şi pentru care se simţea răspunzător, deşi ea nu-l considera vinovat pentru cele întâmplate. La urma urmei, nu tatăl lui era prizonier în rezervor, şi nu el era Abhorsen… — Ba da, trebuie să vin, zise el muşcându-şi nervos buza de jos. N-am de ales. Numai aşa mă pot vindeca de toate amintirile care mă bântuie. Trebuie neapărat să fac ceva, nu ştiu… să-mi creez poate unele noi şi mai bune. Să… să caut mântuirea. De altfel, sunt încă ofiţer al gărzii regale, aşa că e de datoria mea să te însoţesc. — Cum vrei tu. Oricum, mă bucur tare că eşti aici. — Da, şi eu, deşi mă simt destul de ciudat, zise el şi faţa i se lumină într-un zâmbet crispat. De fapt nu era sigură dacă Touchstone zâmbise cu adevărat sau doar i se păruse ei. — Eu nu, îi întrerupse Mogget hotărât. Hai mai bine s-o luăm din loc, că trece ziua de pomană. Uşa era, într-adevăr, încuiată, dar cedă îndată ce Sabriel făcu o vrajă şi simbolurile magice pentru deschidere şi trecere îi zburară cât ai clipi din gând pe degetul arătător vârât în gaura cheii. Deşi uşa se deschise relativ repede, trebui să se concentreze îndelung ca să-şi ducă vraja la capăt, căci, chiar şi aici, la gura tunelului, pietrele despicate din bazin perverteau forţa Legământului. În lumina palidă a lumânărilor, treptele se dezvăluiau una câte una, alunecoase şi gata să se surpe sub paşii lor. Coborau drept în sălaşul întunecos de sub pământ, fără curbe sau cotituri neaşteptate. Sabriel avansa încet, simţind cum piatra i se fărâmiţează sub picioare şi păşind foarte atentă pe fiecare treaptă în parte, cât mai departe de margine. Înaintau puţin câte puţin, ea în faţă şi Touchstone imediat după, în timp ce lumânarea din mâna lui îi deşira umbra în jos pe scări 244

înainte ca aceasta să se unească cu bezna dimprejur. Pe la cea de-a treizeci şi noua treaptă, simţi deja mirosul ce urca dinspre rezervor, o adiere rece şi umedă care-i pătrunse prin nări până în plămâni, umplând-o de o senzaţie de răcoare copleşitoare. La capătul treptelor se treziră în pragul unei intrări ce dădea într-o sală mare, dreptunghiulară – o încăpere imensă înţesată de coloane de piatră înalte de optsprezece metri, care susţineau tavanul impunător înfipte în podeaua acoperită în întregime de apă. De jur împrejur, deschizăturile circulare din pereţi lăsau razele soarelui să pătrundă înăuntru pieziş, căzând perpendicular pe coloane şi desenând cercuri luminoase în apă. Din pricina lor, marginile bazinului erau scăldate într-o adevărată reţea de umbre şi de lumini, porţiunea din centru rămânând învăluită în neguri nepătrunse. Sabriel simţi atingerea lui Touchstone pe umăr, urmată de vocea lui şoptită în ureche: — Ar trebui să-ţi vină cam până la talie. Încearcă să te strecori fără prea mult zgomot. Dă-mi mie să-ţi ţin lumânarea. Sabriel încuviinţă şi-i întinse lumânarea, după care îşi vârî sabia în teacă şi se aşeză pe ultima treaptă, intrând încetişor în apă. Aceasta era rece, dar suportabilă. Deşi înainta cu mare grijă, tot făcu mici valuri în jurul ei, cercuri argintii ce sparseră pentru o clipă monotonia de smoală a apei, ba, la un moment dat, se auzi chiar şi-un plescăit înfundat. Atinse, în sfârşit, fundul cu picioarele, gâfâind scurt până să se controleze din nou, dar nu din cauza frigului, ci pentru că tocmai zărise cele două pietre despicate şi priveliştea lor o zgudui la fel cum te loveşte dintr-odată o durere cumplită de stomac şi te ia cu transpiraţie, crampe şi ameţeli. Se prinse cu mâinile de treaptă şi stătu chircită câteva secunde, până ce durerea se mai domoli, dându-şi seama că ce simţise lângă piatra sfărâmată de pe culmile Piscului Despicat sau în preajma celei din Nestowe fusese floare la ureche, tocmai pentru că 245

nu erau nici pe departe la fel de puternice ca acestea. — Ce este, ce-ai păţit? o întrebă Touchstone şoptit. — Pietrele despicate… murmură ea cu glasul întretăiat, respirând adânc ca să alunge durerea şi senzaţia de rău. E groaznic… Ai grijă şi tu când intri în apă. Îşi scoase iarăşi sabia şi-şi luă lumânarea înapoi, în timp ce el se pregătea să intre în apă. Deşi Sabriel îl avertizase, în momentul când atinse fundul, tânărul nu-şi putu stăpâni un tremur subit, ce-i scăldă fruntea în şiroaie de sudoare aidoma cercurilor pe care trupul lui le descria înaintând prin apă. Sabriel se aşteptase ca Mogget să-i sară din nou pe umeri, dat fiind că pe Touchstone nu-l prea avea la inimă, dar motanul o surprinse şi de această dată, căţărându-se în spinarea tânărului. Acesta păru nedumerit la început, dar se obişnui repede cu noul său tovarăş, care i se cuibări la gât miorlăind înfundat. — Încearcă să stai cât mai la margine, o sfătui el. Efectul despicăturilor e mult mai puternic la mijloc. Sabriel încuviinţă, îşi ridică sabia şi o porni încet pe lângă zid, străduindu-se să facă cât mai puţin zgomot cu putinţă. Cu toate astea, pe măsură ce înaintau, clipocitul stins al apei părea să răsune din ce în ce mai tare de-a lungul pereţilor subterani, ţinând isonul picurilor de pe tavan, care fie cădeau de la înălţime ritmic şi sonor, fie se prelingeau amorţiţi în jos pe coloane. Simţurile îi spuneau fetei că nu erau morţi în rezervor, deşi era foarte posibil să se înşele, cu pietrele despicate atât de aproape. Îi dădeau o durere de cap cumplită, ca un zumzăit agasant ce n-o slăbea deloc. În plus, avea crampe la stomac şi un gust amar de fiere în gură. Ajunseră, în sfârşit, în colţul dinspre nord-vest, chiar sub o gură de aerisire, când raza de lumină păli dintr-odată şi întregul bazin fu cuprins de întuneric într-o clipă, în afară de flacăra plăpândă a lumânărilor. — Un nor, îi şopti Touchstone. O să treacă. Rămaseră pe loc cu respiraţia tăiată, privind în sus către 246

dâra şovăielnică de lumină şi răsuflând uşuraţi când soarele umplu din nou deschizătura cu razele lui strălucitoare. Îşi reluară, aşadar, drumul, urmărind peretele lung dinspre soare-apune. Nu trecu mult, însă, şi un alt nor acoperi cerul senin de deasupra, cufundându-i iarăşi în beznă. După el veniră alţii, unul câte unul, astfel încât acum domnea întunericul, întrerupt din când în când de intervale scurte de lumină. Rezervorul părea şi mai rece în lipsa razelor luminoase, deşi, chiar şi atunci când bătea soarele, drumul lung pe care-l parcurgeau razele până în străfundurile umede le mai diminua din căldură şi putere. Sabriel nu simţise frigul până acum, însă senzaţia o cuprinse pe neaşteptate, laolaltă cu o teamă iraţională că au stat prea mult în bazin şi că atunci când au să iasă de acolo va fi deja noapte, şi morţii or să-i înconjoare hămesiţi. Touchstone era şi el înfrigurat, poate nu atât din cauza răcorii, cât a amintirilor de acum două sute de ani, când exact în acel loc regina şi fiicele sale fuseseră sacrificate chiar sub ochii lui, şi Rogir despicase pietrele cu sângele lor. ÎI vedea parcă şi acum plutind pe apă – o imagine cruntă care i se întipărise în minte pe veci. Cu toate astea, avură noroc cu întunericul până la urmă, căci altfel Sabriel n-ar fi zărit niciodată luminiţa firavă ce răzbătea până la ei de undeva din dreapta, dinspre centru. Ferindu-şi ochii de flacăra lumânării, Sabriel îi arătă imediat şi lui Touchstone luminiţa aceea. — Da, sigur e ceva acolo, zise el cu o voce atât de joasă, încât fata abia îl auzi. Sunt pe puţin vreo doisprezece metri de la margine. E prea aproape de mijloc… Sabriel nu-i răspunse, concentrată asupra punctului luminos. I se păruse că distinge ceva venind dintr-acolo, o senzaţie asemănătoare cu atingerea diafană pe care o simţea pe ceafă ori de câte ori spiritul lui Abhorsen o vizita la colegiu. Se depărtă de zid cu paşi hotărâţi, despicând apa în urma ei în linii piezişe. Touchstone îşi mai aruncă o dată ochii de jur împrejur şi apoi se luă după ea, luptându-se cu 247

greaţa care-l cuprinse dintr-odată în accese repetate, de parcă stătea să vomite. Era şi ameţit, şi de-abia îşi mai simţea picioarele. După vreo nouă metri, durerea şi senzaţia de rău deveniră aproape insuportabile, iar când Sabriel se opri brusc din mers, el îşi ridică iute sabia într-o mână şi lumânarea în cealaltă, gata de atac. Nici urmă însă de duşman. Observă atunci că licărirea aceea plăpândă venea de fapt de la un romb protector ale cărui colţuri aprinse străluceau pe fundul apei, unite de patru linii la fel de luminoase. În mijlocul rombului magic se vedea silueta unui bărbat care stătea în picioare cu braţele ridicate, ca şi cum ar fi ţinut în mâini nişte arme invizibile. O brumă albicioasă îi acoperea hainele şi faţa, astfel încât nu-i puteai desluşi trăsăturile foarte bine, iar mijlocul îi era încins într-un brâu de gheaţă pe lângă care apa aluneca tăcută. Sabriel îl recunoscu imediat. — Tată! şopti ea înduioşată, şi glasul îi răsună prelung deasupra apelor negre, contopindu-se cu tactul picurilor neobosiţi.

248

CAPITOLUL DOUĂZECI ŞI UNU — Rombul e întregit, zise Touchstone. N-o să-l putem muta. — Da, ştiu, răspunse Sabriel. Bucuria care-o cuprinsese la vederea părintelui său începea să se stingă, lăsând loc stării de rău din pricina pietrelor despicate din apropiere. Cred că… Cred că va trebui să trec în Moarte şi să-i aduc spiritul înapoi. — Poftiiim? izbucni Touchstone, adăugând apoi ceva mai calm: Aici? — Dacă ne refugiem şi noi într-un romb protector… gândi ea cu voce tare. Unul mare, care să-l cuprindă şi pe cel al tatei. Ar trebui să fie de ajuns să ne apere de necazuri… — Da, aşa ar trebui… zise el privind suspicios în jur, încercând să străpungă întunecimea dincolo de cercul de lumină al lumânării. Pe de altă parte, ne va ţintui locului – asta dacă îl vom putea întregi atât de aproape de pietre. Eu unul n-aş putea să-l fac singur, asta-i clar. Nu aici şi nu în starea asta. — Dar dacă ne-am uni forţele? Ar putea merge. Apoi eu trec pragul Dincolo şi tu cu Mogget staţi de pază. — Tu ce părere ai, Mogget? îl întrebă Touchstone întorcându-şi capul şi atingându-i umerii cu obrazul. — Am şi eu bănuielile mele, mormăi el. Sunt aproape convins că e o capcană. Dar dacă tot suntem aici, iar… emeritul nostru Abhorsen pare să fie încă în Viaţă, presupun că n-ar fi rău să încercăm. — Hmm… Nu-mi place deloc chestia asta, şopti Touchstone pierit. Apropierea de pietrele despicate îl secătuia pur şi simplu de puteri. Ideea ei de a pătrunde în Moarte părea mai mult decât nebunească – o provocare a sorţii. Cine ştie ce făpturi îngrozitoare o pândeau Dincolo, imediat după gura 249

portalului atât de uşor accesibil datorită pietrelor pervertite? Ca să nu mai vorbim de umbrele de acolo, din rezervor, de unde alţi ochi neştiuţi probabil că îi spionau cu jind… Fără să răspundă, Sabriel se apropie de rombul de protecţie în mijlocul căruia se afla tatăl ei, studiind cu atenţie însemnele purpurii ce străluceau sub apă. Touchstone o urmă temător, urnindu-şi cu greu picioarele şi înaintând cu paşi mărunţi, ca să facă cât mai puţin zgomot şi să nu tulbure netezimea apei. Sabriel îşi stinse lumânarea şi o vârî după curea, iar apoi îi întinse mâna: — Pune-ţi sabia la loc şi dă-mi mâna, îi zise ea pe un ton poruncitor, ce nu lăsa loc de împotriviri. Touchstone şovăi o clipă, pentru că, deşi în mâna stângă n-avea decât lumânarea, ar fi vrut să-şi păstreze măcar una dintre săbii afară, dar pe urmă se conformă şi-i cuprinse palma, care îi păru mai rece chiar decât apa. O strânse atunci ceva mai tare, ca să-i transmită măcar o parte din căldura lui. — Mogget, fii cu ochi-n patru, îi ordonă Sabriel. Închise ochii şi îşi formă în minte însemnul pentru soare-răsare, primul dintre cele patru puncte cardinale ale rombului magic. Touchstone îşi aruncă ochii împrejur şi închise şi el pleoapele, copleşit de puterea vrăjii. În momentul când îşi împreună forţele cu ale ei, simţi o durere ascuţită în mână şi apoi în sus, pe braţ, până la umăr. Nu se putea concentra cum trebuie şi de aceea semnul i se arăta tulbure în minte, refuzând să capete contur. Înţepăturile şi furnicăturile din talpă îi urcară acum mai sus de genunchi, devenind junghiuri în toată regula. Izbuti totuşi să le ignore, canalizându-şi energia asupra unui singur lucru, şi anume înfăptuirea rombului ocrotitor. Însemnul de soare-răsare alunecă în sfârşit pe lama săbiei ei, prinzându-se în mâlul de pe fund. Apoi, cu ochii tot închişi, se întoarseră către miazăzi ca să formeze cel de-al doilea simbol, care îi puse la grea încercare. Se 250

chinuiră şi mai abitir decât la primul, iar când însemnul se contură, în sfârşit, sub apă, amândoi tremurau din toate încheieturile, năduşind din greu. Sabriel îşi simţea mâna fierbinte, ca şi cum ar fi avut temperatură, în timp ce Touchstone asuda abundent, scuturat de friguri. ÎI apucă iarăşi răul, şi mai mult ca sigur ar fi vomitat dacă Sabriel nu-l strângea iute de mână, întărindu-l cu puterea ei. Îşi astupă gura cu degetele şi icni sec, după care păru că-şi vine în fire. Închegarea simbolului dinspre soare-apune se dovedi un adevărat test de rezistenţă. Sabriel îşi pierdu concentrarea pentru câteva clipe, răstimp în care Touchstone se văzu nevoit să susţină însemnul de unul singur, efortul ameţindu-l atât de tare, încât nu mai ştiu de el, pierzându-şi controlul definitiv. Noroc că Sabriel interveni la timp şi reuşi să-l fixeze în nămol cu un ultim efort. Veni, în sfârşit, rândul semnului dinspre miazănoapte, care le dădu cea mai mare bătaie de cap, aducându-i în pragul disperării. Se luptară cu el minute în şir, care le părură ore lungi şi interminabile, până când, la un moment dat, aproape că-l scăpară, înainte să întregească rombul. În acea clipă, Sabriel îşi concentră întreaga energie către dorinţa ei cea mai de preţ, adică salvarea tatălui său, în timp ce Touchstone i se alătură încrâncenat, cu forţa a două veacuri de remuşcări şi de suferinţă. Simbolul se rostogoli în jos pe lamă din ce în ce mai purpuriu, pierzându-şi din strălucire odată ajuns sub apă, când o linie de foc ţâşni din mijlocul lui către însemnul de la răsărit, continuându-şi traiectul înspre miazăzi şi apoi în sus la apus, de unde urcă pieziş către nord, întregind astfel rombul de jăratic. Se simţiră îndată mult mai uşuraţi, la adăpost de prezenţa nefastă a pietrelor despicate. Durerea de cap o mai slăbi niţel, iar Touchstone îşi dezmorţi, în sfârşit, picioarele, în timp ce Mogget începu şi el să se întindă leneş, primele mişcări de când se încolăcise pe umerii lui. — Hai că ne-am descurcat chiar bine, zise Sabriel 251

încetişor, privind cu ochii înceţoşaţi de oboseală simbolurile aprinse. Mai bine decât ultima dată, când a trebuit să-l fac de una singură. — Mă mir că ne-a reuşit… îi răspunse el privind rombul cu neîncredere, dându-şi seama brusc că încă o ţinea de mână. Se simţi dintr-odată îngreunat de o povară invizibilă, ca un ţapinar bătrân şi încovoiat sub încărcătură, dar se îndreptă iute de spate şi-i dădu grăbit drumul mâinii, de parcă ar fi fost un şarpe veninos. Sabriel îl privi uşor surprinsă, iar el îi întoarse privirea, fixând reflexia jucăuşă a lumânării în ochii ei negri şi lucioşi. Era pentru prima dată când se uita la ea cu adevărat, observându-i oboseala întipărită pe chip şi micile riduri din jurul ochilor, mărturii ale grijilor ce-o frământau necontenit. Băgă de seamă şi că buzele ei uşor curbate în jos îi dădeau gurii un aer oarecum trist, în timp ce nasul îi era încă puţin umflat şi vânătăile din jurul pomeţilor începuseră să se vindece, căpătând nuanţe gălburii. De-abia atunci realiză Touchstone cât era de frumoasă Sabriel. Nu se gândise niciodată la ea ca la o femeie, ci doar ca la un Abhorsen pe care trebuia să-l slujească… — Ar trebui să mă pregătesc, zise ea într-un sfârşit, stânjenită de privirea lui fixă. Îşi duse mâna stângă la bandulieră, pipăind cu degetele după mânerul lui Saraneth. — Stai că te ajut eu, zise Touchstone aplecându-se asupra bandulierei şi chinuindu-se să desfacă cureluşa de piele cu degete tremurânde din cauza efortului de mai devreme. Sabriel stătea nemişcată privindu-i creştetul, cuprinsă brusc de dorinţa de a săruta locul unde câteva şuviţe rebele se iţeau dintre buclele castanii. Se opri totuşi la timp. Cureluşa se desfăcu, în sfârşit, şi Touchstone se depărtă, iar Sabriel prinse clopoţelul în palmă. — Nu cred că o să mă aştepţi prea mult, zise ea. Timpul în Moarte se scurge în felul lui ciudat… Oricum, dacă… 252

dacă nu mă întorc în două ore, probabil că voi rămâne şi eu prizonieră Dincolo, aşa că ar trebui să-l iei pe Mogget şi să plecaţi. — În niciun caz, replică el hotărât. Am să te aştept. Oricum am pierdut deja noţiunea timpului şi aici… — Se pare că n-am încotro, aşa că voi aştepta şi eu… mormăi motanul. Singura cale de scăpare e prin apă, iar de înotat n-am de gând să înot. Legământul să te aibă în pază, Sabriel! — Şi pe voi! le întoarse ea urarea privind în jur. Nu simţea apropierea Morţii în rezervorul întunecos, dar cu toate astea îi lăsa cu inima strânsă… — Da, o să avem nevoie de pavăza Lui, zise Mogget amărât. Într-un fel sau altul… — Să sperăm că nu, şopti Sabriel cu mâna pe punguţa de la brâu, în care îşi pregătise câteva lucruri trebuincioase încă de când plecase de la hanul Trei Lămâi. Se întoarse apoi către însemnul dinspre miazănoapte şi-şi ridică sabia, gata să treacă pragul în Tărâmul de Dincolo. Fără să mai piardă nicio secundă, Touchstone se repezi către ea şi-o sărută pe obraz – un sărut timid şi stângaci, care aproape că-i răsturnă coiful de pe cap. — Ca să-ţi poarte noroc, îi spuse el emoţionat, după care adăugă: Sabriel. Ea zâmbi şi încuviinţă tăcută, după care se întoarse înapoi către nord şi se puse pe treabă, concentrându-se într-un punct invizibil, în timp ce aburi reci începură să-i înconjoare silueta nemişcată. Cât ai clipi, şuviţele ei negre se cristalizară în ţurţuri subţiri, iar sabia şi clopoţelul prinseră promoroacă. Touchstone rămase un timp lângă ea, păzind-o îndeaproape, dar în curând i se făcu mult prea frig şi se retrase în colţul dinspre sud, cu lumânarea ridicată într-o mână şi sabia pregătită în cealaltă. Începu apoi să mărşăluiască de-a lungul liniilor rombului ca un ofiţer de patrulă pe meterezele unui castel. Mogget stătea şi el de pază, scrutând tenebrele cu ochii lui verzi aprinşi de o 253

lumină lăuntrică. Amândoi se întorceau la răstimpuri şi-o priveau îndelung pe Sabriel. Apropierea pietrelor despicate îi făcu lui Sabriel trecerea mai mult decât uşoară. Le simţea prezenţa ademenitoare, ca două guri mari şi căscate ce promiteau morţilor un pasaj sigur şi facil în lumea celor vii. Din fericire, senzaţia de rău dispăru odată ce fata trecu pragul, înlocuită de răcoarea şi tumultul râului îngheţat. Sabriel o porni la drum fără zăbavă, căutând să pătrundă cu privirea negura ce-o înconjura în nuanţe cenuşii. Din când în când, mai distingea cu coada ochilor niscai umbre mişcătoare sau zgomote înfundate în depărtare, dar nimeni şi nimic nu-i ieşea în cale şi totul era cufundat într-o tăcere funebră, în afară de bolboroseala continuă a curenţilor. Ajunse, în sfârşit, în dreptul Primei Porţi, oprindu-se dinaintea zidului compact de ceaţă care se întindea de-o parte şi de alta cât vedea cu ochii. Îndărătul lui auzea susurul susţinut al râului alunecând în bulboane învolburate către al Doilea Hotar şi apoi mai departe dincolo de cea de-a Doua Poartă. Aducându-şi aminte de poveţele din Cartea morţilor, Sabriel rosti cuvintele de dezlegare, cuvinte năprasnice pătrunse de magie liberă, care-i schimonosiră gura când îi alunecară de pe buze, strepezindu-i dinţii şi arzându-i limba cu puterea lor nestăpânită. Vălul de pâclă se risipi ca prin minune, dezvăluind mai multe cascade ce păreau că se prăvălesc în hăuri fără fund. Sabriel îşi continuă incantaţia, gesticulând cu sabia în stânga şi-n dreapta până când dinaintea ei apăru ca din senin o cărare ce despărţi apele, ca atunci când îţi treci degetul printr-o bucată moale de unt. O apucă grăbită către cea de-a Doua Poartă încadrată de pereţii supuşi de apă şi, tocmai când zidul de ceaţă se forma la loc în spatele ei şi ea îşi ridică piciorul să mai facă încă un pas, cărarea se făcu nevăzută. Al Doilea Hotar era mult mai primejdios decât Primul, cu 254

gropi adânci la tot pasul şi curenţi înşelători. Nici lumină nu prea era, căci cenuşiul dimprejur căpătase nuanţe ceva mai intense, care se închideau de tot la capătul şirului de cascade, unde domnea bezna. Nu vedea mai nimic, bâjbâind confuză prin semiîntunericul vaporos. Înainta cu grijă, folosindu-şi sabia ca să vadă pe unde calcă. Ştia că există o cale mult mai uşoară, folosită adesea de nenumăraţi necromanţi şi nu puţini Abhorsen, însă memoria îi juca feste şi se temea să-i dea crezare întru totul. Mintea ei scormonea necontenit împrejurimile în căutarea tatălui său. Era absolut sigură că e prins undeva în Moarte, şi din când în când parcă îi şi simţea prezenţa de undeva din străfundurile Tărâmului întunecat. Mai avea, aşadar, cale lungă de străbătut până să-l găsească. Se trezi într-un final în faţa porţii, o gaură imensă lată de mai bine de două sute de metri prin care râul se prăvălea furtunos ca un şuvoi de apă printr-o rigolă, cu singura diferenţă că aici totul se petrecea într-o linişte mormântală care, dimpreună cu lumina difuză, îl putea păcăli cu uşurinţă pe călătorul neexperimentat, ademenindu-l mult prea aproape de margine. Ea însă se deprinsese cu vârtejurile viclene încă de copil, fiind cu ochi-n patru ori de câte ori se afla în faţa acestui prag. Se opri, aşadar, la timp, ocolind curenţii cu privirea mereu aţintită la volburile încârligate şi tăcute. Un clipocit în spatele ei o făcu să se întoarcă, descriind cu vârful săbiei un cerc de oţel în aer, infuzat de forţa Legământului. Lama pătrunse carnea unui spirit mort, răspândind scântei în stânga şi-n dreapta, în timp ce creatura urlă răpusă de durere, răcnetul ei sfâşiind brusc tăcerea apăsătoare. Zdruncinată din tot corpul la auzul ţipătului cumplit, Sabriel fu cât pe ce să dea câţiva paşi înapoi, dar reuşi să-şi ţină echilibrul, căci poarta era mult prea aproape. Creatura făcu un pas înapoi, cu capul atârnând de gâtlejul spintecat aproape în întregime. Avea formă umană, sau cel puţin aşa părea la prima vedere, doar că braţele îi 255

erau neobişnuit de lungi, ajungându-i până mai jos de genunchi şi pierzându-se în apele râului. Capul, care acum i se bălăngănea pe unul din umeri, era subţire şi alungit, cu o gură în care se vedeau mai multe rânduri de dinţi. În loc de ochi avea jăratic aprins, o trăsătură întâlnită numai la morţii din străfunduri, de dincolo de cea de-a Cincea Poartă. Mârâi ameninţător şi-şi scoase din apă degetele lungi şi fusiforme ca să-şi îndrepte capul, dar Sabriel îl păli din nou, tăindu-i de data asta capul cu totul, plus unul din braţe. Căzură amândouă greoaie în râu, împroşcând cu apă de jur împrejur înainte să iasă la suprafaţă pentru o clipă – capul urlând prelung cu ochii aprinşi de o ură mistuitoare. În câteva secunde fură înghiţite de ape, dispărând în noianul celei de-a Doua Porţi. Trupul decapitat rămase locului preţ de o secundă, după care începu să se împleticească prin apă, orbecăind cu braţul rămas. Fără să-şi ia privirile de la el, Sabriel încerca să se hotărască dacă ar trebui să-l folosească mai întâi pe Saraneth şi să-l supună pe monstru voinţei ei, şi abia apoi pe Kibeth, cu care să-l trimită către obştescul sfârşit. Cu toate astea, sunetul clopoţeilor i-ar fi trezit cu siguranţă pe morţii ce sălăşluiau între Prima şi a Treia Poartă – dacă nu şi dincolo de ea, aşa că decise să nu-i folosească deocamdată. Creatura mai făcu un pas, alunecând pe neaşteptate într-o gaură adâncă ascunsă între ape. Prinse atunci a se zvârcoli neputincioasă, biciuind râul cu braţul alungit, dar în zadar. În loc să se salveze, căzu pradă curenţilor puternici, care o smulseră cât ai clipi din scobitura mâloasă, aruncând-o în inima vâltorii de dincolo de poartă. Sabriel rememoră formulele demult învăţate din Cartea morţilor, rostind iarăşi cuvinte cu încărcătură de magie liberă care îi arseră buzele cu o dogoare stranie în aerul reavăn. La auzul vorbelor magice, apele se potoliră ca la un semn, iar vârtejul tumultuos se transformă într-o cărare spiralată 256

ce se pierdea în întunecimea hăului de dedesubt. Atentă să nu pice şi ea în gropile de pe margine, Sabriel păşi, în sfârşit, pe potecă, la vale, în timp ce îndărătul şi deasupra ei râul îşi reluă învălătucirea. Calea părea lungă şi sinuoasă, însă ea avu impresia că n-au trecut decât câteva minute până să lase bulboaca în urmă, ajunsă în fine la cel de-al Treilea Hotar, o porţiune tare anevoioasă şi plină de primejdii. Apa era ceva mai călduţă aici şi nu-i trecea mai sus de glezne, iar prin lumina la fel de cenuşie se vedea totuşi ceva mai departe. Nici curenţii nu păreau cine ştie ce, încolăcindu-i fluierele picioarelor în răsuciri domoale. Cu toate astea, al Treilea Hotar era scăldat în valuri vioaie din pricina cărora Sabriel se văzu nevoită să facă ce nu mai făcuse până atunci, adică să o rupă la fugă către poartă, care se întrezărea deja în depărtare – o cascadă ascunsă în spatele unui perete de pâclă, ca şi Prima Poartă. Auzi în spate huruitul râului înfoindu-se într-un val mânios, ţinut până atunci în frâu de aceeaşi vrajă prin care îşi croise cărarea dintre ape. Când apa se umflă, în sfârşit, încovoindu-se înainte, aduse cu ea urlete stridente, ţipete şi zbierete sfâşietoare. Era clar că locul colcăia de morţi, dar Sabriel alergă mai departe fără să privească înapoi, căci nimeni nu supravieţuise vreodată valurilor necruţătoare. Tot ce puteai face într-o atare situaţie era să fugi cât te ţineau picioarele către următoarea poartă, fie că te afundai sau că încercai să scapi din Moarte. Vâjâitul deveni din ce în ce mai puternic, acoperind răcnetele unul câte unul. Sabriel îşi continuă goana, neîndrăznind să-şi arunce privirea peste umăr nici măcar pentru o secundă, răstimp ce s-ar fi putut dovedi fatal. Valul ar fi ajuns-o şi-ar fi ridicat-o pe coama lui dincolo de prag, aruncând-o în neant ca pe o epavă nevolnică… Touchstone stătea încremenit în dreptul însemnului dinspre miazăzi, străpungând întunecimea cu ochi iscoditori, atent la cel mai mic sunet. Ceva îi atrăsese 257

atenţia, un zgomot înfundat ce acoperise pentru o clipă ploaia monotonă a picurilor din tavan, ca un freamăt furişat. Ştia că şi Mogget îl auzise după felul cum îşi încordase brusc labele, apăsându-l pe umeri. — Vezi ceva? îl întrebă el şoptit, scrutând bezna neputincios. Norii de afară nu se risipiseră încă, scăldând rezervorul când în întuneric, când în reprize de lumină care parcă ţineau mai mult acum. Din nefericire, însă, erau prea departe de margine ca să se poată bucura de razele binefăcătoare ale soarelui. — Da, veni răspunsul prompt. Văd morţi, morţi cu nemiluita. Ies din pasajul dinspre sud şi se aliniază de o parte şi de alta a intrării, de-a lungul pereţilor. Touchstone se întoarse atunci către Sabriel, acum acoperită toată de un strat gros de chiciură, ca o statuie ninsă în toiul iernii. Îi venea s-o bată pe umăr, s-o trezească urlând după ajutor… — Ce hram poartă? se interesă el, deşi tot ce ştia despre morţi era că ajutoarele erau soiul cel mai de temut dintre spiritele obişnuite, în timp ce mordicanţii – precum cel care-o urmărise pe Sabriel – erau cei mai crânceni din toată seminţia Tărâmului întunecat. Cu excepţia lui Rogir, desigur, sau mai degrabă a lui Kerrigor, fidelul slujitor al Morţii… — Sunt numai ajutoare, bâigui Mogget cu glas stins. Sunt în ultimul hal, nenorociţii, stă carnea să pice de pe ei la cea mai mică mişcare. Touchstone iscodi iarăşi bezna dimprejur, concentrându-şi toată atenţia către intrare, doar-doar va reuşi să vadă şi el ceva. Degeaba însă. Oricât de ageri, ochii lui nu puteau străpunge negura deasă, deşi de auzit îi auzea nu foarte departe, croindu-şi drum alene prin apa neobişnuit de liniştită. Avu atunci o străfulgerare: să fi avut rezervorul un canal de scurgere cu dop? Dar nu, era un gând prostesc. Oricum, şi dacă ar fi avut, după atâta amar de vreme sub apă cu siguranţă era mâncat de rugină şi 258

inaccesibil. — Ce fac acum? îl întrebă iar pe motan nerăbdător, pipăindu-şi mânerul săbiei cu degetele şi rotindu-l când la dreapta, când la stânga, în timp ce flacăra lumânării din cealaltă mână pâlpâi repetat, trădându-i tremurul din braţ. — Nimic deocamdată, se aliniază de-a lungul pereţilor după rang, îi explică Mogget. Foarte ciudat… parcă ar fi o gardă de onoare sau… — Vai mie! suspină Touchstone deznădăjduit. Legământul fie cu noi atunci! adăugă el cu o voce gâtuită de spaimă ce prevestea grele încercări. Înseamnă că Rogir… pardon, Kerrigor… e aici… şi vine după noi…

259

CAPITOLUL DOUĂZECI ŞI DOI Sabriel ajunse în dreptul porţii cu valul la un pas în urma ei, bolborosind o altă vrajă de magie liberă care-i afumă cerul gurii şi-i uscă buzele, umplându-i nările de un miros acrişor şi înecăcios. Peretele de ceaţă se deschise pe dată şi Sabriel păşi grăbită dincolo, în timp ce valul se sparse în urma ei cu o bubuitură năprasnică, ocolind-o ca prin minune şi revărsându-şi încărcătura de morţi în prăpastia de dedesubt. Aşteptă câteva clipe până apăru cărarea, după care o luă la fugă către următoarea poartă, precedată de cel de-al Patrulea Hotar. Zona aceea era relativ uşor de traversat, pentru că, deşi curenţii erau repezi, cel puţin nu te luau prin surprindere. Morţii nu erau nici ei foarte mulţi, căci majoritatea fuseseră spulberaţi de valul năvalnic din hotarul precedent. Sabriel înainta grăbită, străduindu-se să nu dea atenţie frigului aprig sau curenţilor ce-i împresurau lacomi gleznele. Simţea spiritul tatălui său din ce în ce mai aproape, ca şi cum amândoi erau în aceeaşi casă, doar că în camere diferite, şi ea trebuia să-l găsească după zgomotele dindărătul uşilor închise. Era sigură că spiritul era ori aici, în al Patrulea Hotar, ori, dacă nu, undeva dincolo de a Patra Poartă, în vecinătatea celui de-al Cincilea Hotar. Sabriel grăbi pasul, nerăbdătoare să-l găsească mai repede, să-i vorbească, să-l scape din ghearele Morţii. Avea convingerea că odată Abhorsen eliberat, lucrurile vor intra pe făgaşul lor normal… Când nu-l găsi la hotar, merse mai departe, fără ca simţurile să-i indice prezenţa lui în imediata apropiere. A Patra Poartă era tot un soi de cascadă, însă peretele de ceaţă lipsea de această dată, iar perdeaua domoală de apă părea să cadă la o adâncime de numai un metru şi ceva, ca de pe un zăgaz nu foarte înalt. Sabriel ştia însă prea bine că 260

oricine se avânta îndeajuns de aproape de margine putea fi smuls de ape într-o clipă şi aruncat în abis. Se opri, aşadar, destul de departe de prag şi tocmai se pregătea să facă o nouă vrajă, când simţi o atingere uşoară pe ceafă care o făcu să-şi întoarcă privirea. Cascada se întindea cât vedeai cu ochii de o parte şi de alta, iar Sabriel era conştientă că dacă s-ar apuca să meargă de-a lungul apei n-ar ajunge niciodată la capăt. Cine ştie, poate că, la un moment dat, ajungea iarăşi de unde plecase, dar fără stele călăuzitoare sau vreun alt punct de reper era sortită pierzaniei. În afară de asta, nimeni nu se încumetase vreodată să străbată porţile sau hotarele pe ocolite, mai cu seamă atât de departe în Moarte. La ce bun, din moment ce toţi care ieşeau sau intrau aici o făceau de-a dreptul, fără cotituri inutile? Pragul înspre lumea viilor era cu totul altceva, desigur, căci dacă erai prea grăbit şi dădeai năvală cu capul înainte riscai să te trezeşti în cu totul altă parte. Dar asta le era de folos numai duhurilor sau altor creaturi destul de rar întâlnite, cum era şi mordicantul, care îşi păstrau în Viaţă aceeaşi formă ca în sălaşul lor funest. Cu toate astea, ceva o împingea pe Sabriel să o ia pe de lături, pe lângă poartă, să facă stânga împrejur şi să urmeze linia apei. Era ceva mai presus de voinţa ei, un imbold tainic care o puse pe gânduri. Se vede treaba că nu erau doar morţi în Moarte, ci şi alte făpturi sumbre şi stranii cu forţe nebănuite, plămădiri ale magiei libere, iar această pornire venea probabil de la una dintre ele. Fata şovăi o clipă, după care o apucă de-a lungul gurii de vărsare, dând ascultare chemării misterioase. Poate că făpturile întunericului încercau s-o prindă în mrejele lor, sau poate spiritul tatălui său o ademenea către el. — Acum văd că intră şi prin pasajele de la est şi vest, zise Mogget. Tot ajutoare. — Dar pe cel dinspre sud, pe unde am pătruns noi? îl întrebă Touchstone agitat, privind când la dreapta, când la 261

stânga, cu urechile ciulite ca să-i audă cum înaintează prin apă, aliniindu-se în formaţie de luptă. — Deocamdată nu-i nicio mişcare. În caz că ai uitat, treptele alea duc afară la lumină, aşa că ar fi trebuit să traverseze parcul ca să intre pe acolo. — Cred că s-a lăsat întunericul deja, murmură tânărul uitându-se către gurile de aerisire, prin care încă mai pătrundea o lumină plăpândă filtrată de norii cenuşii, din păcate nu îndeajuns de puternică încât să-i sperie pe vrăjmaşi sau să-i mai dea o brumă de speranţă. — Oare când… când crezi că are să vină? bâigui Touchstone cu glas înecat, iar Mogget înţelese îndată la cine se referă. — În curând, îi răspunse el nepăsător. Eu v-am zis de la bun început că e o capcană. — Mă rog, de zis ne-ai zis, dar cum facem să scăpăm? îl iscodi Touchstone încercând să-şi ascundă tremurul din voce. Îi venea să iasă din romb şi s-o ia la sănătoasa către tunelul dinspre miazăzi, fără să se mai sinchisească de nimic. Dar cum s-o lase singură pe Sabriel, atât de îngheţată şi de vulnerabilă? — Nu cred c-avem scăpare, zise motanul privind cu coada ochiului cele două trupuri încremenite din apropiere. Totul depinde acum de Sabriel şi de tatăl ei. — Dar noi ce putem face? — Păi, dacă ne atacă, va trebui să ne apărăm într-un fel sau altul, nu? pufni el exasperat, de parcă vorbea cu un copil care nu înţelegea de vorbă bună. Să nu ne pierdem nădejdea, asta să facem. Să ne rugăm ca Sabriel să se întoarcă înainte ca Kerrigor să ne atace. — Şi dacă nu se întoarce la timp? îl întrebă Touchstone privind în gol cu ochii bulbucaţi. Ce se va întâmpla atunci? Mogget nu-i răspunse, lăsând zgomotele să vorbească de la sine. Morţii strângeau rândurile, târându-se prin nisipul mâlos ca nişte şobolani ce dau târcoale înfometaţi mesei unui beţiv adormit. 262

ÎI găsi, în sfârşit, după o bucată bună de drum, nici ea nu mai ştia cât. Aceeaşi atingere suavă o făcu să se oprească şi să iscodească împrejurimile, inclusiv cascada. Mare îi fu mirarea să-l găsească tocmai acolo, pironit cumva în pragul porţii, astfel încât numai capul i se vedea deasupra apelor învolburate. Era chiar el, Abhorsen, tatăl ei! — Tată! îl strigă ea emoţionată, stăpânindu-se cu greu să nu fugă înspre el. La început avu impresia că n-o băgase de seamă, dar apoi îi zări pleoapa mişcându-se încet şi înţelese că a recunoscut-o. Abhorsen clipi atunci din nou, rotindu-şi ochii către dreapta de câteva ori la rând. Sabriel îi urmări privirea, observând silueta înaltă şi diformă care se iţea în mijlocul cascadei cu braţele ridicate, încercând să scape din încătuşarea apelor. Sabriel făcu un pas înainte cu sabia şi clopoţelul pregătite, dar se opri brusc când văzu forma umanoidă ce semăna izbitor cu cea care-i adusese sabia şi banduliera la Colegiul Wyverley. Îşi mută privirea înapoi la tatăl ei, care-i făcu iar semn cu ochiul, arcuindu-şi buzele într-un zâmbet şters. Se dădu înapoi la fel de precaută, căci exista şansa ca spiritul din apă să nu fie, de fapt, tatăl ei, ci doar o copie fidelă, şi chiar dacă era cu adevărat el, se afla sub oblăduirea unei forţe neştiute. Creatura izbuti, în cele din urmă, să se smulgă dintre ape, agitându-şi braţele lungi pe care muşchii erau dispuşi total anapoda, dezvoltaţi mai degrabă de la coate în jos decât invers. Rămase nemişcată pentru o clipă pe muchia prăpastiei, rotindu-şi căpăţâna voluminoasă încoace şi încolo, după care o apucă către Sabriel cu aceeaşi alură greoaie şi molatică. Se opri la câţiva metri distanţă – la adăpost de lama săbiei – arătând cu degetul înspre gura căscată din care nu-i ieşea niciun sunet. Avea însă un fir lung şi negru prins de spate, care se pierdea în adâncurile învolburate de dincolo de poartă. Sabriel chibzui câteva clipe, după care îl puse la loc pe 263

Saraneth şi-l scoase pe Dyrim. Se pregăti să sune din el, dar şovăi, căci muzica lui avea să-i trezească pe morţii din apropiere. Cu toate astea, în secunda următoare se trezi scuturându-l de cureluşă, iar clopoţelul dădu glas unui şirag de acorduri dulci şi limpezi care se împletiră armonios aidoma murmurelor unei mulţimi. Îl scutură din nou cu smucituri scurte şi repetate, înainte ca primele ecouri să se stingă, îndrumând cântul către făptura dinaintea ei, învăluită deja în mrejele celor dintâi răsunete. Clinchetul păru că împresoară creatura, dându-i târcoale pe la urechi şi pe la gura amuţită. Când melodia se topi, în sfârşit, în negură, Sabriel puse iute clopoţelul la loc înainte să sune iar de capul lui, şi-l scoase pe Ranna, Mesagerul Somnului. Cu el putea domoli mai mulţi morţi deodată, căci tare se temea că au să vină cu zecile odată treziţi de glasurile zglobii. Probabil că se aşteptau să dea peste un necromant neghiob şi nu foarte priceput, dar, chiar şi aşa, Sabriel nu trebuia să le subestimeze forţa. Ranna vibra nerăbdător, trezit la Viaţă între degetele ei. Creatura îşi schimonosi iarăşi gura, scoţând o limbă hidoasă ca o halcă de carne grasă ce se zvârcolea asemenea unui melc fără cochilie. De data asta reuşi însă să vorbească, mai întâi gângurind şi bolborosind cuvinte neînţelese, apoi rostindu-i numele cu glasul lui Abhorsen: — Sabriel… M-am rugat să vii, dar m-am şi temut deopotrivă… — Tată! exclamă ea cu ochii aţintiţi la spiritul încătuşat în pragul porţii, şi nu la creatura prin intermediul căreia îi vorbea acesta. Tată… O podidi plânsul. Bătuse atâta drum, înfruntase atâtea primejdii, ca acum să-l găsească încătuşat în cascada aceea blestemată, fără să-l poată scăpa. Habar nu avusese că poţi înlănţui pe cineva taman în pragul porţii! — Sabriel! Nu mai plânge, fata mea! N-avem vreme de bocit. Unde ţi-ai lăsat trupul lumesc? — În rezervor, răspunse ea printre suspine. Lângă al tău, 264

într-un romb protector. — Şi morţii? Kerrigor? — N-am simţit niciunul prin preajmă, iar Kerrigor cred că e undeva în lumea noastră, dar nu ştiu exact unde. — Da, da, ştiam că a trecut dincolo… spuse Abhorsen stins prin gura creaturii. Mă tem că a ajuns deja în rezervor. Sabriel, mai ţii minte cum te-am învăţat să suni doi clopoţei deodată? Pe Mosrael şi Kibeth? — Doi deodată? se miră ea. Deşteptătorul şi Hoinarul? În acelaşi timp? Nu mai auzise niciodată aşa ceva. Sau poate că da? — Concentrează-te, îi zise arătarea. Încearcă să-ţi aduci aminte ce scrie în Cartea morţilor. Încetul cu încetul, îşi aminti de paginile cu pricina, care i se prefirau prin minte ca nişte frunze desprinse una câte una de pe crengile unui copac. Puteai, într-adevăr, suna clopoţeii doi câte doi, sau chiar mai mulţi deodată, asta dacă erau destui necromanţi de faţă ca să-i strunească în acelaşi timp. Riscurile erau însă pe măsură… — Da, bâigui ea, îmi aduc aminte acum. Mosrael şi Kibeth. O să te elibereze? Răspunsul se lăsă aşteptat. — Da. Dar nu definitiv. Să sperăm însă că va fi suficient ca să fac ce-i de făcut. Hai, grăbeşte-te. Sabriel dădu din cap aprobator, încercând să nu se gândească prea mult la ce îi spusese tatăl ei. În sinea ei, ştiuse de la bun început că spiritul lui Abhorsen fusese separat de trup prea multă vreme şi mult prea adânc în Moarte, pentru ca el să mai poată reveni nevătămat printre cei vii. Nu se va mai putea întoarce niciodată la Viaţa de dinainte. Era perfect conştientă de asta, dar deocamdată prefera să-şi alunge gândul din minte. Vârî sabia în teacă şi-l prinse pe Ranna la loc de cureluşă, desprinzându-i apoi pe Mosrael şi Kibeth, fiecare buclucaş în felul lui, dar mai cu seamă împreună. Golindu-şi mintea de orice gând sau emoţie, se concentră asupra clopoţeilor şi-i scutură, în sfârşit, pe amândoi deodată, descriind cu 265

primul trei sferturi dintr-un cerc imaginar deasupra capului, iar cu al doilea forma cifrei opt de jos în sus. Sunetele rugoase ale lui Mosrael se împletiră pe dată cu acordurile vioaie ale tovarăşului său, dând glas unor note discordante ce-ţi zgâriau auzul, deşi energice. Sabriel se trezi dintr-odată mergând înspre cascadă, fără voia ei. Picioarele nu-i mai dădeau ascultare, mânate parcă de o forţă care o împingea de la spate. Între timp, tatăl ei începu să-şi vină în fire, ridicându-se încet-încet deasupra apelor învolburate. Bărbatul îşi dezmorţi mai întâi gâtul, rotindu-şi capul dintr-o parte într-alta, după care se întinse pe îndelete, nu înainte să-şi mişte energic braţele şi umerii. Sabriel îşi continuă periplul până ce ajunse la mai puţin de doi metri de margine, privind hăul ameţitor cu melodia încă răsunându-i în urechi, purtând-o înspre abis. Abhorsen se eliberă, în sfârşit, şi merse către ea, întinzându-şi mâinile şi prinzând limbile clopoţeilor cu degetele, amuţindu-le dintr-odată. Se aşternu apoi tăcerea, iar tatăl şi fiica se regăsiră, în sfârşit, îmbrăţişaţi în pragul celei de-a Patra Porţi. — Bravo, zise Abhorsen cu vocea lui profundă şi familiară, strângând-o la piept şi alinând-o aşa cum numai jucăria preferată îl împacă pe copilul supărat. Odată prins în Moarte, tot ce puteam face era să-ţi trimit sabia şi banduliera. Mă tem însă că nu mai putem zăbovi, trebuie să ne întoarcem în lumea celor vii înainte ca Kerrigor să-şi desăvârşească planul. Dă-mi-l pe Saraneth, deocamdată… sau mai bine nu, ţine tu sabia şi pe Ranna. Haide! O luă înainte, mergând grăbit, în timp ce Sabriel îl urma îndeaproape, cu mintea asaltată de tot felul de întrebări. Se uita întruna la el, la trăsăturile pe care le cunoştea atât de bine, la părul ciufulit de pe ceafă şi la barba sură, care începea să-i mijească pe obraji, unindu-se cu perciunii neraşi. Purta aceleaşi haine ca de obicei, peste care avea pelerina cu cheia argintie pe spate, dar parcă era ceva mai scund decât îşi amintea ea. — Tată, îl strigă Sabriel, încercând să ţină pasul cu el şi 266

în acelaşi timp să fie cu ochii-n patru în timp ce vorbea. Spune-mi şi mie ce se întâmplă. Ce are Kerrigor de gând? Nu mai înţeleg nimic. De ce nu m-ai crescut aici, ca să ştiu şi eu anumite lucruri? — Unde aici? se miră Abhorsen fără să încetinească pasul. În Moarte, adică? — Ştii doar la ce m-am referit, se apără ea. În regat… De ce… Vreau să spun că sunt probabil singurul Abhorsen care habar n-are cum şi ce trebuie să facă! De ce? Atâta vreau să ştiu: de ce? — Răspunsul nu e deloc simplu, Sabriel, îi zise el privind-o peste umăr. Există două motive pentru care te-am trimis în Ancelstierre. Unul este că am vrut să te ştiu în siguranţă. O pierdusem deja pe mama ta, şi singura cale de a te ţine departe de primejdii în Vechiul Regat era ori să te iau cu mine peste tot, ori să te las acasă – să te închid de fapt acolo, ca pe un prizonier. Să vii cu mine era peste poate, căci lucrurile mergeau din rău în mai rău de la moartea regentului – adică cu doi ani înainte să te naşti. Al doilea motiv este că aşa am fost sfătuit de către Clayr. Mi-au spus că avem nevoie sau, mă rog… că vom avea nevoie de cineva care să cunoască foarte bine Ancelstierreul. Niciodată n-au avut noţiunea timpului, între noi fie vorba. La vremea respectivă n-am înţeles de ce voiau asta, însă acum am o oarecare bănuială… — De ce? — Din pricina trupului lui Kerrigor, îi explică Abhorsen. Sau al lui Rogir, mai precis, căci ăsta i-a fost iniţial numele. El nu poate muri cu adevărat, din moment ce trupul îi este păstrat undeva în Viaţă cu ajutorul magiei libere, şi funcţionează ca un fel de ancoră de care se agaţă ori de câte ori vrea să se întoarcă printre cei vii. Toţi Abhorsen care s-au succedat de la pervertirea Pietrelor Sacre – inclusiv eu – l-am căutat şi în gaură de şarpe, dar tot degeaba… Asta pentru că niciunul dintre noi nu a bănuit că ar fi în Ancelstierre, undeva în apropierea Zidului, fireşte. Clayr însă probabil că i-a dat deja de urmă, pentru că, atunci 267

când a pătruns în Viaţă Kerrigor, sigur s-a dus acolo. Buun… încheie el atunci, căci ajunseră în faţa celei de-a Treia Porţi. Vrei să faci tu vraja sau o fac eu? Rosti însă cuvintele magice fără să-i mai aştepte răspunsul, iar fetei vorbele îi părură stranii şi distante pe buzele altcuiva. Mai multe scări apărură ca prin minune în faţa lor, despicând mai întâi peretele de ceaţă şi apoi apele zburătăcite. Abhorsen prinse a le urca două câte două, cu o energie surprinzătoare. În urma lui, Sabriel se căznea să ţină pasul cum putea mai bine, simţind oboseala în oase şi o sfârşeală ce-i acapara parcă şi mintea odată cu trupul. — Eşti gata? o întrebă el la capătul scărilor, apucând-o de braţ şi conducând-o dincolo de pelicula de ceaţă despărţită în două, un gest oarecum formal, care-i aduse aminte de vizitele lui oficiale la şcoală, când obişnuiau să iasă la picnic şi el o escorta ceremonios, ajutând-o să care coşul cu mâncare. Alergară în faţa valului cu degetele încleştate pe limbile clopoţeilor, din ce în ce mai repede, până când, la un moment dat, Sabriel simţi că o lasă picioarele şi se şi văzu prăvălită la pământ, dându-se de-a dura prin apă cu sabia şi clopoţeii zăngănindu-i de mama focului. Reuşi cu chiu, cu vai să se ţină pe picioare, în timp ce Abhorsen rosti degrabă incantaţia pentru cea de-a Doua Poartă, care se deschise pe dată, lăsându-i să urce prin vâltoare. — Precum spuneam, îşi continuă el ideea urcând noile trepte tot două câte două şi vorbind la fel de repede pe cât înainta, Kerrigor nu poate fi doborât până ce un Abhorsen nu-i găseşte trupul. Eu şi confraţii mei l-am trimis în Moarte în repetate rânduri, chiar până dincolo de cea de-a Şaptea Poartă, dar n-am făcut decât să amânăm ceea ce avea oricum să se întâmple. Mai mult, pe măsură ce regatul aluneca în întuneric şi pietrele magice erau pervertite una după alta, puterea lui creştea, în timp ce noi deveneam din ce în ce mai vulnerabili. 268

— Care noi? întrebă Sabriel. Toate aceste informaţii o asaltau într-un ritm mult prea alert. — Urmaşii direcţi ai forţelor de căpătâi, răspunse el. Mai exact, Abhorsen şi Clayr, din moment ce descendenţii familiei regale au pierit. Ar mai fi stirpea Zidarilor, desigur, sau mai bine zis ce-a mai rămas din ea după ce şi-au vărsat puterile în ridicarea Zidului şi făurirea pietrelor. Trecu de marginea vârtejului, păşind hotărât către al Doilea Hotar, urmat îndeaproape de Sabriel. Spre deosebire de ea, care la venire înaintase cu mare băgare de seamă, Abhorsen avansa încrezător prin apele înşelătoare, semn că mai bătuse drumul şi-n alte împrejurări. De unde ştia pe unde s-o apuce, când nu avea niciun fel de reper sau semn după care să se ghideze? Lui Sabriel îi era imposibil să înţeleagă. Dar cine ştie, poate că după treizeci şi ceva de ani petrecuţi străbătând cărările în şi dinspre Moarte va ajunge şi ea să înfrunte apele cu aceeaşi uşurinţă. — Aşadar… continuă Abhorsen, avem, în sfârşit, ocazia să terminăm cu Kerrigor o dată pentru totdeauna. Clayr îţi va îndruma paşii către trupul lui, pe care va trebui să-l distrugi şi apoi să-i izgoneşti spiritul în neant. Oricum, odată trupul găsit, puterile îl vor părăsi în mare parte. De-abia după aceea îl vei putea elibera pe prinţ din starea de inconştienţă în care se află şi vei avea răgaz să întregeşti Pietrele Sacre cu ajutorul urmaşilor Zidari. — Adică există un prinţ supravieţuitor? întrebă ea cuprinsă brusc de o bănuială. Nu cumva… nu cumva te referi la statuia de la prova corăbiei din Valea Sfântă, la tânărul ferecat în lemn cu spiritul prins în Moarte? — Ba da, zise el indiferent. Fiul nelegitim, de fapt. Probabil şi nebun. Dar asta nu mai contează, din moment ce are sânge nobil. Ce ziceai tu mai devreme? A, da, statuia… Da… acolo e. Sau… a fost. Vrei să spui că… — Da, zise ea bosumflată, ghicindu-i întrebarea. Îşi spune Touchstone şi ne aşteaptă în rezervor împreună cu Mogget. Chiar lângă pietre. 269

Abhorsen se opri pentru prima dată de când o porniseră înapoi, vădit mirat de ce tocmai auzise. — Se vede treaba că toate planurile se duc de râpă… zise el amărât, cu un oftat adânc. Kerrigor m-a ademenit în rezervor cu intenţia să mă omoare şi cu sângele vărsat să sfarme încă una dintre pietre, dar am reuşit să mă apăr şi atunci s-a mulţumit să mă înlănţuie în Moarte, bănuind că ai să vii după mine şi plănuind probabil să te sacrifice pe tine în schimb. Însă locul în care m-a izgonit n-a fost la fel de sigur pe cât a crezut el, iar eu mi-am făcut şi-un plan de răzbunare între timp. Dar acum, că prinţul era acolo, atât de la îndemână… s-ar putea folosi de sângele lui să destrame forţa de căpătâi. — Dar e în rombul protector… zise Sabriel cu inima strânsă, temându-se pentru Viaţa lui. — S-ar putea să nu fie de ajuns, mormăi Abhorsen cu îngrijorare în glas. Cu cât Kerrigor stă mai mult în Viaţă, cu atât puterea lui creşte, ostoită de pietrele despicate şi de însufleţirea celor vii. În curând va aduna suficientă forţă pentru a nimici chiar şi cea mai trainică pavăză a Legământului. Sau poate că e deja destul de puternic să o facă… Dar ia spune-mi de însoţitorul ăsta al prinţului… Mogget parcă ai zis că-l cheamă. De unde l-ai mai adunat? — Pe cine, pe Mogget? întrebă ea mirată. Păi l-am întâlnit la noi acasă! E o întrupare a magiei libere sau… mă rog… ce-o fi el, dar se înfăţişează sub chip de motan cu o cureluşă roşie pe post de zgardă, de care e agăţat un clopoţel minuscul, copia fidelă a lui Saraneth. — Hmm… Mogget… zise Abhorsen înfundat, mişcându-şi gura ca şi cum s-ar fi căznit cu o îmbucătură nu tocmai gustoasă. Cred că el este ultimul vlăstar al castei Zidarilor, sau ultima lor zămislire, sau odrasla lor, cine mai ştie… S-ar putea însă să mă înşel. Dar de ce a ales tocmai forma de felină? Eu mi-l aduc aminte ca pe un băieţel pitic şi albinos, care niciodată nu pleca de acasă. Presupun că e un fel de protector al prinţului. Hai, trebuie să ne grăbim. — Păi nu asta facem? pufni Sabriel când el o luă iar la 270

goană. Nu voia să fie ursuză, dar nu aşa îşi imaginase reîntâlnirea cu tatăl ei, care abia dacă o băga în seamă, şi atunci numai ca să-i împărtăşească din înţelepciunea lui sau să-i arate ce rol îi revenea în înfruntarea cu Kerrigor. Abhorsen se opri atunci şi o îmbrăţişă grăbit, însă braţele lui puternice îi părură reci şi moi ca o umbră căreia îi e sortit să piară odată cu lăsarea întunericului. — Nu m-am descurcat foarte bine în rolul de părinte, ştiu asta, zise el şoptit. Dar nimeni nu-i perfect. Când îţi vine rândul să fii Abhorsen, nu-ţi rămâne prea mult timp pentru altele, căci grija şi răspunderea pentru Vieţile altora te fac să uiţi de propriile responsabilităţi, la fel cum primejdiile şi vrăjmaşii îţi şterg din suflet şi ultima picătură de blândeţe. Un Abhorsen nu prea are de ales, posibilităţile lui sunt limitate. Dar asta nu schimbă cu nimic faptul că tu eşti fiica mea şi că te-am iubit dintotdeauna. Acum însă orele mi-s numărate – zece mii de bătăi ale inimii, nu mai mult – iar lupta mea se dă împotriva unui duşman de temut. Amândoi avem rolul nostru în înfruntarea ce ne-a fost hărăzită, dar nu ca tată şi fiică, ci ca un Abhorsen ajuns la apogeu care-i deschide calea urmaşului său. Dincolo de toate astea, însă, rămâne dragostea mea nemărginită. — Zece mii de bătăi ale inimii… repetă ea uluită, cu lacrimi şiroindu-i pe obraji. Se desprinse uşurel din strânsoare şi o porniră la drum unul lângă altul către Prima Poartă, trecând iute de Primul Hotar şi apoi, în sfârşit, înapoi în Viaţă şi în rezervorul întunecat.

271

CAPITOLUL DOUĂZECI ŞI TREI Touchstone îi auzea pe morţi din ce în ce mai clar şi mai aproape, ba chiar începu să-i şi zărească prin întuneric, înaintând către ei în timp ce intonau acorduri neînţelese şi aplaudau ritmic cu mâinile lor putrede şi sfărâmicioase – o scenă grotescă ce-i ridică tânărului părul pe spate. Marşul funebru al morţilor era acompaniat de sunete stridente de oase lovindu-se unele într-altele, întrerupte la răstimpuri de bucăţi descompuse de carne care picau moi şi greoaie în apă. Murmurul lor monoton era însă şi mai rău, căci câţiva dintre ei îşi puteau folosi încă gurile, fredonând frânturi fără noimă. Nu trăise niciodată un naufragiu pe viu, dar acum avea, în sfârşit, prilejul să vadă şi să audă larma şi învălmăşeala iscate când marinarii se îneacă cu miile, înghiţiţi dintr-odată în genunile mării. Strânseseră rândurile până aproape de ei, aliniaţi de jur împrejurul coloanelor ca o perdea mişcătoare de umbre care îi asfixia cu miasma ei de putregai. Touchstone nu putea distinge ce fac, însă Mogget, care vedea foarte bine pe întuneric, îi descria totul cu lux de amănunte: — Se regrupează în două coloane paralele, îi explică el, ca să formeze un fel de coridor. Vorbea tot în şoaptă, deşi acum nu le mai era de niciun folos. Un culoar flancat de ajutoare, care se întinde de la pasajul dinspre miazănoapte până la noi. — Intrarea de la pasaj o vezi? îl întrebă Touchstone, care putea, în sfârşit, să miroasă de aproape duhoarea fetidă a morţilor dispuşi sfidător în formaţie de paradă. „Ar fi trebuit să pier în rezervorul ăsta acum două sute de ani”, îşi zise el. Dar ce mai contează acum o mică întârziere… — Da, îl văd, îi răspunse Mogget, şi ochii lui de smarald se aprinseră dintr-odată ca doi cărbuni încinşi. O creatură 272

uriaşă tocmai a coborât pe scări, cu trupul mistuit de flăcări negre şi mânjite. Un mordicant. Stă chircit în apă şi se tot uită înapoi, ca un câine care-şi aşteaptă stăpânul. În spatele lui, o ceaţă groasă a învăluit treptele – un tertip de magie liberă, pun rămăşag pe cât vrei. Foarte ceremonios… Dar pentru ce atâta fast? — Lui Rogir i-a plăcut dintotdeauna să impresioneze, zise Touchstone sec, de parcă ar fi făcut un comentariu oarecare în timpul mesei. Îi plăcea fastul, voia ca toată lumea să-l admire şi să se ploconească în faţa lui. Probabil că a rămas cu aceeaşi meteahnă şi după ce a devenit Kerrigor. — Nu e chiar aşa, îl corectă motanul. E foarte diferit acum. Ştie că eşti aici, iar ceaţa e menită să-i satisfacă vanitatea, căci un om mândru ca Rogir – fie el şi mort – nu vrea să-şi ştie trupul privit, având în vedere că l-a plămădit în pripă. Touchstone înghiţi în sec, încercând să nu se gândească prea mult la cum ar putea să arate. Se întreba dacă poate ieşi din romb ca să se năpustească asupra norului de ceaţă şi să-l străpungă cu amândouă săbiile înainte ca Kerrigor să se dezmeticească. Dar, chiar dacă era posibil, cine ştie ce putere mai aveau lamele de argint – fie ele insuflate cu puterea Legământului – asupra noii întrupări a lui Kerrigor? Zări nu foarte departe ceva mişcându-se în apă, moment în care ajutoarele măriră bătăile tobelor la unison cu incantaţiile lor frenetice şi guturale. Touchstone îşi miji ochii ca să vadă mai bine fâşiile de fum care se întindeau leneş deasupra apei de-a lungul coridorului format de morţi. — Se joacă cu noi! zise el cu răsuflarea tăiată, mirat că nici să vorbească nu mai poate. Respira anevoie, de parcă tocmai alergase mai bine de un kilometru, în timp ce inima îi bătea să-i spargă pieptul. Un răcnet cumplit acoperi deodată freamătul mulţimii aliniate, şi Touchstone făcu un pas înapoi, mai să-l scape pe Mogget de pe umeri. Urletul crescu în intensitate, devenind 273

în cele din urmă de nesuportat, dar chiar atunci ceaţa explodă dintr-odată şi o siluetă imensă apăru din beznă, învălmăşindu-se către ei cu o forţă năprasnică şi împroşcând apa cât colo în goana-i nebună. Touchstone strigă sau urlă la rându-i – nici el nu mai ştia care din ele –, aruncă iute lumânarea şi-şi scoase sabia din stânga, lăsându-se pe genunchi cu amândouă lamele îndreptate înainte, ca să întâmpine atacul cum se cuvine. Apa rece îi venea acum până la piept. — Mordicantul! răcni şi Mogget, sărindu-i de la gât drept pe umerii îngheţaţi ai lui Sabriel, care rămase la fel de impasibilă. Nici n-apucă bine motanul să închidă gura, că făptura era deja lângă ei, un soi de urs gigantic cu trupul mistuit de flăcări care urlă sfâşietor ca un animal înainte de jertfă, după care se repezi la ei, izbindu-se însă de marginile rombului ocrotitor şi înfigându-se în tăişul săbiilor lui Touchstone. Pocnitura impactului îi dezechilibră pe amândoi, trimiţându-i câţiva metri înapoi, dar curmând din scurt urletul prelung. Touchstone nu se mai putu ţine pe picioare şi căzu pe spate cu un ţipăt scurt, simţind cum apa îi inundă nările şi gura încă deschisă. Intră în panică, convins că mordicantul are să se năpustească asupra lui dintr-o clipă într-alta, aşa că se ridică în picioare cu o sforţare bruscă care îl lăsă aproape fără suflu şi îi strânse stomacul într-o crampă cumplită. Sări iute din apă cu săbiile dinainte, gata de un nou atac, dar rombul era încă întreg şi mordicantul bătea în retragere, târându-se înapoi prin culoarul flancat de confraţii săi inferiori în rang. Amuţiseră cu toţii la auzul unui sunet nou, un zgomot difuz ce răzbătea de undeva din apropiere şi pe care Touchstone nu-l recunoscu înainte să-i iasă toată apa din urechi. Era râsul cuiva, un râs sinistru ce răsuna de dincolo de perdeaua de ceaţă care acum împresura apa în pâlcuri compacte ce prinseră a se încolăci în jurul mordicantului, 274

până când îl înghiţiră cu totul. — Ce-i, frăţioare? Te-a speriat cumva ogarul meu? şuieră o voce cunoscută din mijlocul norului de fum. — Aah! exclamă Sabriel când simţi ghearele lui Mogget pe spinare. Abhorsen se întoarse către ea, ridicând din sprânceană nedumerit şi încreţindu-şi fruntea brumată. — Ceva mi-a atins trupul în Viaţă, îi explică ea. Cred că a fost Mogget. Oare ce se întâmplă? Se aflau dinaintea ultimului prag, la graniţa cu lumea celor vii. Trecuseră nesperat de uşor şi de Prima Poartă, fără ca vreun mort să încerce să-i oprească. Pesemne că-şi pierduseră curajul odată ce simţiseră prezenţa lui Abhorsen. Rămaseră pe loc aşteptând în tăcere, cu toate că Sabriel nu înţelegea de ce nu merg mai departe. După câte se părea, Abhorsen putea vedea în Viaţă sau cel puţin îşi putea da seama de ce se întâmplă. Stătea puţin aplecat de spate şi asculta cu atenţie, de parcă ar fi tras cu urechea lipit de o uşă invizibilă. Sabriel, în schimb, îl păzea ca un soldat, cu ochii în patru, ca nu cumva să fie luaţi prin surprindere, căci, din pricina pietrelor despicate din apropiere, morţii foloseau această zonă ca pe un culoar propice de trecere în lumea viilor. De data asta, însă, totul era liniştit şi păreau să fie singuri la limanul râului cenuşiu, înconjuraţi doar de bulboanele şi de vârtejurile domoale. Abhorsen închise ochii, concentrându-se şi mai tare, după care îi deschise la loc aproape ieşiţi din orbite, atingându-i braţul uşor. — Va trebui să ieşim în curând, îi spuse el cu blândeţe în glas. Vreau să-l iei pe Touchstone şi să fugiţi cât puteţi de tare către pasajul dinspre miazăzi. Să nu vă opriţi pentru nimic în lume. Odată ajunşi afară, urcaţi colina până-n vârf, în Curtea de Vest. N-a mai rămas din ea decât un câmp dezgolit, dar cred că Touchstone ştie cum să ajungă acolo. 275

Dacă forţele lui Clayr stau de pază şi n-au încurcat socotelile, ar trebui să vă aştepte un planor… — Un planor! îl întrerupse ea. Dar… m-am prăbuşit cu el! — Sunt mai multe pe aici, îi explică tatăl ei. Abhorsen care l-a confecţionat – cel de-al patruzeci şi şaselea, dacă nu mă înşel – i-a învăţat şi pe alţii cum să construiască astfel de aparate. Oricum, ar trebui să fie acolo, ca şi Clayr, de altfel, sau măcar un sol care să vă spună unde anume în Ancelstierre găsiţi trupul lui Kerrigor. Zburaţi cât mai aproape de Zid, treceţi dincolo şi distrugeţi-l imediat ce daţi de el! — Păi, şi tu ce-o să faci între timp? — Uite, ia-l pe Saraneth, îi zise el evitându-i nu numai întrebarea, ci şi privirea stăruitoare. Dă-mi mie sabia şi pe… pe Astarael. Al şaptelea clopoţel. Astarael, cel plin de jale. Tânguitorul… Sabriel nu schiţă nicio mişcare ca să-i dea clopoţelul sau sabia, aşa că Abhorsen şi-l legă singur pe Saraneth la locul lui pe bandulieră, apucându-se apoi să desfacă legătura lui Astarael. Fu însă oprit de mâna ei, care-i apucă strâns încheietura. — Trebuie să existe şi o altă cale, zise ea plângând. Una prin care să putem scăpa cu toţii odată… — Nu este, răspunse el ferm, descleştându-i mâna cu blândeţe. Sabriel cedă şi el îl apucă binişor pe Astarael, ţinându-i în frâu limba slobodă. — Călătorul alege oare cărarea sau invers? Sabriel îi înmână atunci supusă şi sabia, rămânând tăcută cu mâinile atârnate pe lângă corp. — Am umblat în Moarte până dinaintea celei de-a Noua Porţi, adăugă el încet, aşa că ştiu prea bine ce taine înfricoşătoare ascunde al Nouălea Hotar. Dincolo de el n-am pătruns, dar ştiu că tot ce vieţuieşte trebuie să moară odată şi-odată şi să ajungă acolo la vremea lui. Asta e legea de care noi, Abhorsen, suntem datori să ne îngrijim, dar 276

trebuie să i ne şi supunem în acelaşi timp. Tu eşti al cincizeci şi treilea Abhorsen, Sabriel. Poate că nu te-am povăţuit cum s-ar fi cuvenit, dar asta-mi va fi învăţătură de minte măcar acum, în ultimul ceas. Toţi şi toate au un sfârşit pe lumea asta. Zicând acestea, se aplecă şi o sărută pe frunte, exact sub marginea coifului. Fata rămase neclintită preţ de câteva clipe, ca o marionetă în repaus, după care se aruncă la pieptul lui dintr-odată, cu obrazul lipit de mantaua moale. Se simţea din nou ca odinioară, când era încă o copilă şi îi fugea în întâmpinare la porţile şcolii, iar el o îmbrăţişa nerăbdător. Şi atunci, ca şi acum, îi auzea bătăile domoale ale inimii, doar că de data asta sunau gol şi funest, ca ticăitul unui ceas care-ţi numără ultimele secunde de Viaţă. Cele zece mii de bătăi se duceau una câte una… ÎI strânse şi mai tare cu mâinile împreunate, iar el îşi întinse în formă de cruce braţele, cu sabia într-o mână şi clopoţelul în cealaltă. Se desprinse apoi din îmbrăţişare şi o porniră împreună către pragul înspre Viaţă. Kerrigor râse din nou, un hohot neruşinat care crescu din ce în ce mai asurzitor, până când, la un moment dat, se opri brusc, înghiţit de liniştea dimprejur. În câteva secunde, morţii se puseră iar pe boncănit, bătând tobele ceva mai domol, în timp ce norul de pâclă înainta încrezător. Ud până la piele şi pe jumătate înecat, Touchstone îl privea la fel de neputincios ca un şoarece încolţit de şarpe. Băgă de seamă că albeaţa ceţii se putea distinge mai bine în întunecime, deşi norii de deasupra se risipiseră între timp şi soarele scălda din nou marginile bazinului. Ei însă se aflau la mai bine de patruzeci de metri depărtare, în mijlocul apelor reci… Un pârâit de undeva din spate îl făcu să tresară şi să se uite într-acolo, cuprins de o panică subită, care dispăru îndată ce tânărul văzu silueta lui Sabriel şi pe cea a tatălui său mişcându-se amorţite, deşteptate din adormire. Fulgi 277

minusculi de gheaţă se desprinseră de pe trupurile lor rigide într-o ninsoare argintie, iar stratul gros de promoroacă ce-i încinsese brâul lui Abhorsen se rupse deodată în mai multe sloiuri mărunte, care se ridicară la suprafaţă, plutind care încotro. Touchstone privi apoi cum mâinile şi chipurile celor doi se eliberează din încleştarea chiciurii, observând că sabia se afla acum în posesia lui Abhorsen, alături de clopoţel. — Slăvit fie Legământul! exclamă el când îi văzu mişcându-se în sfârşit, cu pleoapele ridicate. Nu-i auziră însă cuvintele, căci în aceeaşi secundă un urlet teribil de turbare izbucni din ceaţa deasă, atât de năprasnic, încât coloanele tremurară din temelii, descriind cercuri perfecte pe suprafaţa netedă a apei. Touchstone îşi întoarse din nou privirea către norul cenuşiu, care acum se destrăma în fâşii alungite dincolo de care se întrezărea mordicantul, ghemuit în apă, doar ochii de tăciune şi gura căscată mocnindu-i în flăcări unsuroase deasupra întinderii nemişcate. Imediat în spatele lui, cu o mână deşirată odihnindu-se pe creştetul creaturii chircite la picioarele sale, se contura o siluetă diformă ce aducea oarecum cu cea a unui bărbat. Privindu-l cu luare-aminte, Touchstone îşi dădu seama că Kerrigor încercase să-şi ia înfăţişarea de odinioară, de pe vremea când încă era Rogir, fiul reginei. Cu toate astea, rezultatul era mai mult decât îndoielnic, fie că memoria nu-l mai ajuta, fie că îşi pierduse îndemânarea ori poate gusturile i se pervertiseră. Avea aproape doi metri înălţime, cu o talie extrem de subţire în comparaţie cu pieptul, exagerat de lat. Capul era şi el mult prea alungit şi plat, cu o gură care i se întindea pe toată faţa între cele două urechi şi o pereche de ochi la care pur şi simplu nu te puteai uita, căci semănau mai degrabă cu nişte incizii precise dincolo de care ardeau focurile magiei libere. În ciuda înfăţişării groteşti, mai păstra totuşi ceva din aerul fostului Rogir… Ca şi cum cineva l-ar fi transformat într-o plămadă maleabilă şi apoi s-ar fi jucat cu el 278

întinzându-l şi învârtindu-l ca pe o bucată de aluat. Deschise gura hâdă din ce în ce mai căscată şi râse sinistru, un hohot scurt acompaniat de pârâitul fălcilor închizându-se la loc. Vorbi apoi cu o voce la fel de hodorogită şi de nerecunoscut ca şi trupul său pocit. — Dar ce noroc pe capul meu! Nu unul, ci trei vlăstare domneşti! Ce de sânge pentru spintecarea pietrelor! Auzindu-i glasul, Touchstone îl fixă şi mai intens, căci parcă îl auzea pe Rogir cel de odinioară, deşi vocea aceasta era ceva mai găunoasă, ca un fruct năpădit de viermi. Dincolo de noua întrupare a lui Kerrigor vedea trupul lumesc al fratelui său, mai aproape de forma lui umană de acum două veacuri. Rememoră pentru a nu ştiu câta oară scena cumplită: întâi pumnalul spintecând gâtul reginei şi apoi jetul de sânge cald, ţâşnind frenetic în cupa aurie… Simţi deodată o mână fermă apucându-l de braţ şi întorcându-l cu spatele la arătare, în timp ce cu cealaltă îi înşfăca sabia din mână. Se dezmetici iute şi trase adânc aer în piept, zărindu-şi arma în mâna dreaptă a lui Sabriel, care îi prinse apoi palma goală cu stânga şi-l trase înspre colţul sudic. Nu se împotrivi, înaintând şontâc către ea fără să se sinchisească de stropii iscaţi. Apoi totul păru că se întunecă dintr-odată şi văzu negru în faţa ochilor, ca într-un vis învăluit în negura amintirilor. Îşi veni apoi în fire şi-l zări şi pe tatăl lui Sabriel – pe Abhorsen – pentru prima dată fără veşmântul de pojghiţă alburie. Deşi părea un bărbat dur şi hotărât, acesta îi zâmbi cald când trecu pe lângă el, plecându-şi capul cu o mişcare discretă. Se îndrepta cu paşi apăsaţi tocmai în direcţia opusă, către Kerrigor, şi Touchstone nu înţelegea de ce… Acolo nu-l aşteptau decât pumnalul însetat de sânge şi cupa pierzaniei. Mogget se mutase acum pe umerii lui şi-l însoţea tăcut, ceea ce îl năuci şi mai tare, căci nu era deloc în firea motanului să se expună unor asemenea primejdii. Dar mai era ceva ciudat la Mogget, deşi nu-şi putea da seama ce anume… „Da, asta e!” se lumină el dintr-odată. Zgarda de la gât îi dispăruse. „Poate c-ar fi mai bine să mă 279

duc după el şi să-i pun cureluşa la loc, îşi zise, şi-apoi să-l înfrunt pe ticălosul de Kerrigor…” — Hai mai repede, Touchstone! Fugi, fir-ar să fie! îi strigă Sabriel când el aproape că se întorsese s-o apuce în urma lui Abhorsen. ÎI apucă iarăşi răul de la stomac, pentru că ieşiseră din rombul de protecţie. Nu trecu mult şi-i veni să verse, însă nu se opri din fugă, întorcând doar capul în direcţia opusă. Curând îşi dădu seama că atârnă pur şi simplu de braţul ei, aşa că încercă să se ţină mai bine pe picioare şi să mărească ritmul, deşi muşchii îi erau amorţiţi de înţepături şi furnicături cumplite. Auzi din nou freamătul morţilor în apropiere, intonând în surdină şi bătând tobele în crescendo. Se puteau distinge şi câteva voci ridicate ce răsunau cavernos în încăperea subterană. Una dintre ele era cu siguranţă strigătul mordicantului, acompaniat de un sunet straniu, ca un bâzâit sau un trosnet înfundat pe care Touchstone mai degrabă îl simţea decât îl auzea. Ajunseră, în sfârşit, la intrarea pasajului dinspre miazăzi, unde, în loc să încetinească în conul de lumină purpurie de la apus, Sabriel sări iute pe trepte şi dispăru în întunecimea de dincolo. Mâinile li se desprinseră pentru o clipă, regăsindu-se apoi pe bâjbâite, după care cei doi o porniră împreună în sus pe scări, unul cu sabia îndreptată înainte, celălalt, în spate, trimiţând scântei în stânga şi-n dreapta la contactul cu pereţii înguşti de piatră. Auzeau încă larma din spate – urletul mordicantului, tactul tobelor, ţipetele stridente –, toate intensificate de învolburarea apelor şi de rezonanţa rezervorului. Imediat însă, toate acestea fură eclipsate de un nou zgomot, mult mai clar şi mai definit. Începu domol, asemenea unui diapazon de-abia lovit, dar crescu treptat în intensitate, dând glas unei note clare, curate, ca sunetul unei trompete pe buzele unui instrumentist însufleţit, până ce învălui totul în acordurile lui fermecate. Era cântul lui Astarael. Sabriel şi Touchstone se opriră brusc, ca fulgeraţi. Simţiră un imbold puternic să-şi părăsească trupurile 280

nevolnice, să se descotorosească de ele ca de nişte haine ponosite. Spiritul lor – adevărata esenţă a fiinţei – prinsese dor de ducă, tânjea să se afunde în Lumea Cealaltă şi să se lase în voia curenţilor năvalnici până la capăt. — Gândeşte-te la Viaţă! îi strigă Sabriel, vocea abia auzindu-i-se deasupra acordurilor pătrunzătoare. Simţea cum Touchstone se stingea lângă ea, prea slab să reziste tentaţiei, de parcă de-abia ar fi aşteptat chemarea fatală. — Nu te lăsa doborât! ţipă ea din nou, înverşunată. Dădu drumul săbiei şi-l pălmui straşnic pe obraz. Trebuie să trăieşti, auzi? Degeaba. Cu fiecare secundă, el aluneca şi mai adânc în Moarte. Disperată, îl apucă de urechi şi-l sărută cu ardoare, muşcându-l de buză până când simţi gustul sărat al sângelui inundându-i gura. Touchstone îşi veni atunci în fire, recăpătându-şi privirea şi concentrându-se asupra voinţei de a trăi. Dădu şi el drumul săbiei şi o îmbrăţişă cu amândouă mâinile, răspunzându-i la sărut. Îşi odihni apoi fruntea pe umărul ei şi ea pe al lui, rămânând îmbrăţişaţi până ce nota prelungă amuţi pe limba lui Astarael. Se aşternu, în sfârşit, tăcerea, iar ei se desprinseră din strânsoare uşor stânjeniţi. Touchstone bâjbâi după sabie, încă nesigur pe picioare, în timp ce Sabriel aprinse o lumânare înainte să-şi taie vreun deget, prin beznă. Se priviră îndelung la lumina jucăuşă, ea cu ochii umezi, el cu buza însângerată. — Ce-a fost asta? întrebă el răguşit. — Astarael, răspunse ea. Ultimul clopoţel. Are puterea să-i ademenească în Moarte pe toţi cei ce-l ascultă. — Dar Kerrigor… începu el. — Se va întoarce, şopti ea. Până nu-i găsim trupul, va avea mereu puterea să revină printre cei vii. — Şi tatăl tău? mormăi el. Mogget…? — Tata a pierit, zise ea cu o faţă impasibilă, dar izbucni îndată în plâns. O să treacă repede de Ultima Poartă. Cât despre Mogget… nu ştiu ce să zic… Atinse, cu grijă, inelul de argint de pe deget şi se încruntă 281

pentru o clipă, după care se aplecă şi ridică sabia pe care o luase mai devreme de la Touchstone. — Hai să mergem, îi zise poruncitor. Trebuie să ajungem în Curtea de Vest cât mai repede cu putinţă. — Curtea de Vest? întrebă el nedumerit, ridicându-şi sabia la rându-i. Se simţea foarte rău, însă făcu un efort să se ţină pe picioare. În curtea palatului, adică? — Întocmai, zise ea. Hai să mergem.

282

CAPITOLUL DOUĂZECI ŞI PATRU Afară, lumina puternică a soarelui îi orbi pe neaşteptate, căci de-abia trecuse de prânz, după cum constatară cu uimire. Se împleticiră pe treptele de marmură ale grotei, clipind des din pricina razelor nemiloase, ca nişte animale nocturne izgonite din culcuşul subteran. Sabriel privi în jur la copacii tăcuţi şi scăldaţi de soare de pe pajiştea înverzită, zărind nu departe şi fântâna înfundată de frunze. Totul părea atât de normal şi de îndepărtat de ororile din rezervorul de sub ei! Îşi ridică privirea către cer, clătindu-şi ochii în azurul nemărginit pe care norii diluaţi în dâre albicioase se retrăgeau parcă sfioşi din câmpul ei vizual. „Tata a murit, îşi zise ea. S-a dus, pe vecie…” — Drumul o coteşte către sud-vest, se auzi dintr-odată o voce undeva aproape, dincolo de albastrul văzduhului. — Poftim? — Drumul. Dă în Curtea de Vest. Era vocea lui Touchstone. Sabriel închise ochii, încercând să se adune şi să se concentreze asupra situaţiei de faţă. Când îi deschise, tânărul se afla în faţa ei, o privelişte într-adevăr demnă de milă. Avea pe chip dâre subţirele de sânge de la buza spartă, părul îi era ud şi lipit de cap, iar armura şi hainele erau şi ele jilave, părând astfel mai închise la culoare. De pe lama săbiei pe care o ţinea aplecată uşor în jos se mai scurgeau încă ultimele picături de apă. — Ai uitat să-mi spui că eşti prinţ, zise ea indiferentă, ca şi cum ar fi făcut o remarcă despre vreme. Avea chef de conversaţie, însă propria voce îi sună străină şi ciudată în liniştea amiezii. Oricum, n-avea putere să se mai gândească şi la asta. — Nu sunt, răspunse Touchstone ridicând din umeri şi 283

privind către cer. Regina îmi era mamă, e adevărat, însă tatăl meu a fost un nobil obscur cu care a avut o legătură la câţiva ani după moartea soţului ei. Din câte am înţeles, a murit într-un accident de vânătoare, înainte de venirea mea pe lume… Ascultă, Sabriel… Mai bine… mai bine ne-am grăbi către Curtea de Vest. — Da, ai dreptate, zise ea sec. Tata mi-a spus că acolo ne aşteaptă un planor şi Clayr sau un trimis al lui, care să ne arate calea. — Înţeleg… zise el. Se apropie şi o fixă cu privirea, sfredelind pustiul din ochii ei, după care o apucă de braţ fără ca ea să se împotrivească şi o porniră spre fagii ce mărgineau cărarea către partea de vest a parcului. Sabriel înainta supusă, mărind paşii pe măsură ce Touchstone mergea din ce în ce mai repede, până când se treziră că aleargă în toată regula, el trăgând-o de braţ şi aruncându-i priviri fugare din când în când, ea mişcându-se cu gesturile teleghidate ale unui somnambul. La vreo câteva sute de metri de la ieşirea din grotă, fagii începură să se rărească, lăsând loc pajiştii să respire şi deschizându-se în faţa unui drum care pornea dintr-o parte a colinei, şerpuind către vârf în două bucle mari. Drumul era bine pavat, cu toate că în cele două veacuri de părăginire lespezile ori ieşiseră din făgaş, ori se afundaseră prea tare în pământ, şi erau gropi sau şanţuri la tot pasul. Sabriel chiar îşi prinse piciorul într-unul şi era cât pe ce să cadă, dacă Touchstone n-ar fi prins-o la timp. Acest mic şoc fu însă bine-venit, căci o trezi din amorţeala primului, făcând-o să uite pe moment de durerea pierderii lui Abhorsen şi să fie mai atentă la drum. — Dar de ce gonim aşa? — Ne urmăresc tâlharii ăia, îi răspunse el scurt, arătând către cealaltă parte a parcului, în spatele lor. Cei de la poartă, cu copii. Sabriel privi în direcţia respectivă şi zări mai multe siluete înaintând agale printre copaci. Erau nouă în total, râzând şi vorbind tare, încrezători că îi vor prinde fără prea 284

mult efort, ca nişte gonaci care încolţesc prada slăbită cu convingerea că aceasta n-are nicio scăpare. Unul îi surprinse spionându-i şi făcu un gest care de la distanţă nu se văzu prea bine, dar cu siguranţă era ceva necuviincios. Ceilalţi izbucniră îndată într-un râs necontrolat, purtat de vânt până la ei. Era clar că intenţiile lor erau departe de a fi paşnice. — Mă întreb dacă nu cumva sunt în cârdăşie cu morţii, zise Sabriel posomorâtă, cu repulsie în glas. Ceea ce ei n-ar fi putut face decât noaptea ăştia fac pe ziuă, când soarele îi ajută pe cei vii… — Oricum ar fi, ne-au pus gând rău, asta-i clar, răspunse el iuţind pasul până ce aproape că începuseră să alerge iar. Au arcuri cu săgeţi şi sunt convins că ştiu să le utilizeze cu îndemânare, spre deosebire de sătenii din Nestowe. — Da, încuviinţă ea. Sper din toată inima să găsim planorul mai repede… Nu era nevoie să explice ce avea să se întâmple în caz contrar. Nu erau în stare să lupte, dar nici să apeleze la magia Legământului, aşa că urmăritorii n-ar fi avut nicio problemă să le vină de hac – sau să-i ia prizonieri. În cazul în care cei nouă lucrau pentru Kerrigor, pe Sabriel şi pe Touchstone îi aştepta o soartă şi mai cumplită: urma să fie duşi înapoi în rezervor, unde lama necruţătoare le va spinteca gâtlejurile… Poteca începu să urce, dar ei alergară mai departe în linişte, respirând din ce în ce mai greu, nemaiavând putere să mai şi vorbească. Touchstone prinse a tuşi dintr-odată şi Sabriel îl privi îngrijorată, dându-şi seama apoi că şi ea tuşeşte. La cât de slăbiţi erau, urcuşul avea să-i doboare înaintea săgeţilor. — Nu… nu mai e… mult, şuieră Touchstone printre accesele de tuse când ajunseră în sfârşit pe porţiunea plată dintre dâmburi, odihnindu-şi pentru câteva clipe picioarele obosite înainte să o ia iarăşi din loc. Sabriel izbucni atunci într-un râs amar întrerupt de tuşea seacă, căci mai era o bucată bună până în vârf. 285

Hohotele deveniră un strigăt de durere şi uimire în momentul când simţi o înţepătură acută în coaste. Căzu ca secerată peste Touchstone, dărâmându-l la pământ peste lespezile tari. O săgeată de departe îşi atinsese ţinta. — Sabriel! ţipă tânărul cu o voce din care răzbăteau şi furia, şi frica. Îi strigă numele încă o dată şi Sabriel simţi cum magia Legământului se aprinde dintr-odată înlăuntrul lui, crescând cu fiecare secundă. Se ridică de lângă ea pe neaşteptate şi se întoarse cu faţa către urmăritori, sfidându-l pe iscusitul ţintaş cu mâinile ridicate în faţă. Opt discuri mici şi luminoase îi răsăriră atunci din degete, mărindu-se treptat, până se făcură cât pumnii lui încleştaţi, după care ţâşniră iute către duşman, lăsând în urmă dâre lucitoare. Ţipătul ce se făcu auzit o fracţiune de secundă mai târziu îi dădu de înţeles că măcar unul dintre ele nimerise unde trebuie. Amorţită, Sabriel se întrebă cum de mai găsise puterea pentru o astfel de vrajă. Mirarea îi fu şi mai mare când el se întoarse şi-o ridică de jos cu tot cu rucsac, strângând-o în braţe cu o uşurinţă uimitoare. Ţipă uşor când simţi vârful săgeţii înghiontindu-i coastele, dar Touchstone parcă nici nu băgă de seamă, dându-şi capul pe spate şi răcnind ca un animal la vânătoare înainte să înfrunte iar urcuşul, la început alergând şovăielnic, dar aruncându-se apoi într-o goană nebună, supraomenească. Avea spume la gură, care îi curând începură să i se prelingă pe bărbie şi mai departe pe fruntea ei. Muşchii feţei şi ai gâtului îi erau încordaţi până la ultimul, iar căutătura sălbatică din ochi lucea însufleţită de o energie nemaivăzută. Gonea ca apucat şi nimeni şi nimic nu-l mai putea opri, doar dezintegrarea propriului trup. Sabriel tremură şi-şi lipi fruntea de pieptul lui, nemaisuportând să privească chipul transpus şi schimonosit care nu semăna deloc cu Touchstone pe care-l ştia. Cel puţin fugea cât mai departe de tâlharii de pe urmele lor… Alergă şi tot alergă, părăsind la un moment dat drumul şi 286

căţărându-se peste un zid dărâmat care mărginise odinioară o poartă, fără să-şi încetinească fuga, sărind de pe un bolovan pe altul cu precizia unei capre. Faţa parcă îi luase foc, cu obrajii încinşi ca două făclii şi pulsul pulsându-i în gât mai ceva decât aripile unui colibri. Temându-se ca nu cumva să-i cedeze inima şi uitându-şi de propria rană, Sabriel ţipă la el, implorându-l să se oprească. — Touchstone! Acum suntem în siguranţă! Te rog, lasă-mă jos! Opreşte-te, te implor! El, însă, nu o auzea, concentrat la drum. Trecu dincolo de zidul în paragină şi o apucă pe o cărare mărginită de o parte şi de alta de un perete de piatră, adulmecând aerul cu nările dilatate şi aruncând priviri fugare când la dreapta, când la stânga, ca un ogar care ia urma vânatului. — Touchstone! Touchstone! suspină ea, lovindu-l cu pumnii în piept. Am scăpat de ei! Sunt teafără, uită-te la mine! Opreşte-te odată! În zadar îl imploră, căci el îşi continuă goana, trecând dincolo de o altă arcadă şi apoi pe o potecă în urcuş, ale cărei pietre se prăvăleau sub apăsarea paşilor săi. Coborî apoi câteva trepte cu aceeaşi iuţeală, sărind sprinten peste gropile adânci ce i se căscau în cale. Când se opri pentru câteva clipe în faţa unei porţi închise, Sabriel răsuflă uşurată, însă Touchstone începu imediat să o lovească cu sete, până ce lemnul putred cedă şi el putu să pătrundă dincolo cu spatele înainte, aşa încât s-o protejeze pe Sabriel de aşchiile ascuţite. Se trezi într-un câmp deschis, mare cât vedeai cu ochii şi înconjurat de ziduri acum în ruină. Pajiştea era năpădită de buruieni dese şi înalte deasupra cărora se mai vedea pe ici, pe colo câte un trunchi pipernicit răsărit de capul lui. Chiar lângă îngrăditura dinspre vest, suite pe câţiva bolovani de la zidul de mult prăvălit în vale, îi aşteptau două planoare – unul îndreptat către miazăzi, celălalt înspre miazănoapte. Imediat în apropiere se vedeau şi două siluete neclare, încadrate de purpuriul înflăcărat al soarelui ce aluneca înspre apus. 287

Touchstone iuţi pasul, zbughind-o din loc ca un cal în galop, dând buruienile la o parte aşa cum corabia îşi croieşte drum prin algele apelor tropicale. Ajuns în dreptul siluetelor nemişcate, o aşeză pe Sabriel şi se prăbuşi lângă ea, cu ochii daţi peste cap şi tremurând din tot corpul. Fata încercă să se târască până la el, însă durerea din coaste o opri cu un junghi pătrunzător, aproape fatal, aşa că nu putu decât să se ridice pe vine şi să privească spre cei doi necunoscuţi care stăteau în picioare în faţa ei, cu planoarele conturate îndărătul lor. — Bun găsit, ziseră ei la unison. Deocamdată noi suntem mesagerii lui Clayr. Tu trebuie să fii Abhorsen, iar el regele. Sabriel îi privea fix, cu gura uscată. Nu-i vedea foarte clar din pricina soarelui care-i intra în ochi. Când reuşi, în sfârşit, să le desluşească chipurile, băgă de seamă că e vorba despre două tinere cu părul lung şi bălai şi ochi iscoditori de un albastru-intens, strălucitor. Amândouă erau îmbrăcate în rochii albe de olandă cu mâneci lungi şi largi, apretate şi călcate de curând. Văzându-le aşa imaculate, Sabriel se simţi ruşinată şi extrem de murdară în pantalonii ei pătaţi şi umezi, şi în armura mirosind a sudoare. Nu numai vocile le erau identice, ci şi trăsăturile feţei. Fetele erau gemene şi foarte drăguţe. Zâmbiră blând şi îngenuncheară, una în dreptul ei, cealaltă lângă Touchstone. Sabriel simţi magia Legământului adunându-se încet în fiinţa lor diafană, ca un izvor ce răzbeşte la suprafaţă, şi revărsându-se apoi peste ea, alinându-i suferinţele şi durerea pricinuită de înţepătura săgeţii. Lângă ea, Touchstone începu să se liniştească, şi, încet-încet, aţipi. — Mulţumim, zise Sabriel cu o voce dogită. Încercă să schiţeze un zâmbet, dar îşi pierduse îndemânarea. Negustorii de sclavi… aliaţii morţilor… sunt în spatele nostru, ne urmăresc. — Ştim, ziseră ele în cor. Mai au însă zece minute până să vă ajungă din urmă. Tovarăşul tău – regele – a fugit foarte, foarte repede. L-am văzut alergând ieri. Sau mâine. 288

— Aha, zise ea ridicându-se cu grijă în picioare, aducându-şi brusc aminte de ce-i spusese Abhorsen despre Clayr, şi anume că stă cam prost cu cronologia. Se hotărî, aşadar, să afle cât mai curând tot ce trebuie să ştie, înainte ca lucrurile s-o ia razna de tot. — Mulţumesc, spuse iarăşi în momentul când se îndreptă de spate şi săgeata se desprinse din plagă, căzând la pământ. Era o săgeată de vânătoare cu vârful îngust, nicidecum un pumnal care să străpungă armura. Intenţia tâlharilor fusese probabil să-i încetinească, nu să o omoare. O trecu un fior rece şi simţi rana adâncă dintre platoşe, care, deşi nu-i părea complet vindecată, era parcă trecută, ca şi cum ar fi fost acolo de zile în şir, nu de câteva minute. — Tata mi-a spus că o să fiţi aici… Că ne-aţi vegheat şi că o să ne îndrumaţi către locul unde stă ascuns trupul lui Kerrigor… — Într-adevăr, răspunseră trimisele lui Clayr. Dar nu e vorba numai despre noi. Vezi tu, Clayr ne-a ales doar pentru astăzi, fiindcă nu ne întrece nimeni la pilotat planoare… — Ryelle e, de fapt, cea talentată, zise una dintre gemene arătând către cealaltă. A fost însă nevoie de două planoare tocmai pentru că avea şi ea nevoie de unul ca să se întoarcă acasă, aşa că… — Aşa că Sanar s-a hotărât să mă însoţească, continuă Ryelle, arătând la rându-i către sora sa geamănă. — Aşa că am venit împreună, ziseră apoi în acelaşi timp. Trebuie să ne grăbim, nu e vreme de pierdut. Luaţi voi planorul roşu cu auriu. L-am vopsit în culorile familiei regale săptămâna trecută, imediat ce ne-am aflat îndatorirea. Dar mai întâi de toate trebuie să recuperăm trupul lui Kerrigor. — Da, încuviinţă Sabriel hotărâtă. Era acum de datoria ei să-l înfrunte pe duşmanul cel mai de temut al tatălui ei, al familiei, al întregului regat. Aceasta era povara pe care trebuia s-o poarte, indiferent că umerii ei 289

erau poate nevolnici pentru aşa o greutate. — Şi-a ascuns trupul în Ancelstierre, îi spuseră gemenele, dar din cauză că puterile noastre vizionare nu răzbesc cu aceeaşi forţă dincolo de Zid, nu am reuşit să alcătuim o hartă şi nici nu desluşim numele locurilor. Va trebui să-ţi arătăm unde exact, iar tu să faci bine să ţii minte… — Da, aşa voi face, încuviinţă Sabriel, simţindu-se ca o elevă docilă care se învoieşte să rezolve o problemă mult peste capacităţile ei. Trimisele lui Clayr dădură şi ele din cap şi zâmbiră din nou, dezvăluind două şiruri identice de dinţi albi şi drepţi, toţi de aceeaşi mărime. Una dintre ele, poate chiar Ryelle – Sabriel oricum nu le putea deosebi – scoase din faldurile mânecii largi o sticluţă verde şi transparentă cu o străfulgerare voită de magie a Legământului, semn că flaconul nu fusese acolo mai înainte. Cealaltă – Sanar – scoase tot din mânecă o baghetă lungă de fildeş. — Gata? se întrebară ele simultan, răspunzându-şi afirmativ înainte ca Sabriel să pătrundă înţelesul întrebării. Ryelle destupă sticluţa cu un pocnet răsunător şi, cu o mişcare rapidă a braţului, turnă conţinutul în linie dreaptă, de la stânga la dreapta. Fără să piardă nicio secundă, Sanar atinse dâra de apă cu bagheta, îngheţând-o înainte să atingă pământul într-un fel de geam străveziu suspendat în aer. Aşa se face că Sabriel se trezi faţă în faţă cu o fereastră de gheaţă transparentă. — Priveşte cu luare-aminte, îi porunciră ele, după care Sanar lovi uşor fereastra cu bagheta magică şi aceasta se aburi dintr-odată, dezvăluind preţ de câteva secunde un tablou de iarnă cu viscol năprasnic, apoi o porţiune din Zid şi, în fine, câteva imagini în mişcare – ca un film înregistrat dintr-o maşină în mers. Deşi conducerea Colegiului Wyverley nu privea filmele cu ochi buni, Sabriel văzuse destule în Bain, iar acesta nu era foarte diferit, doar că era color şi sunetele îi păreau atât de reale, încât Sabriel avea senzaţia că se afla chiar în mijlocul 290

lor. Ecranul de gheaţă îi arătă apoi o scenă tipică de la o fermă din Ancelstierre – un câmp întins de grâu gata de recoltat, cu un tractor oprit în planul îndepărtat, al cărui şofer stătea de vorbă cu un bărbat cocoţat într-o căruţă trasă de doi cai care priveau impasibili. Următoarea secvenţă îi aduse în prim-plan pe cei doi, şi Sabriel surprinse o frântură de conversaţie înainte ca filmul să o poarte mai departe, de-a lungul unui drum ce urca un deal şi străbătea apoi o pădurice, dând într-o răscruce unde pietrişul drumului de ţară se intersecta cu macadamul unei şosele principale. Era şi un indicator acolo, iar ochiul prin intermediul căruia vedea toate acestea – sau ce era el – se apropie până ce inscripţia ocupă tot ecranul: Wyverley – 4 kilometri. Săgeata îndruma călătorii pe şoseaua principală, aşa că fereastra magică urmă şi ea drumul către sat. După câteva secunde, imaginea se opri în dreptul câtorva imobile din Wyverley, mai întâi fierăria, apoi prăvălia mecanicului, taverna Wyvern şi, în sfârşit, locuinţa dichisită a conetabilului, cu felinarul azuriu în faţa porţii. Sabriel le cunoştea pe toate, căci le văzuse de nenumărate ori. Privi cu mai mare atenţie, aşteptându-se ca imaginea s-o ia iarăşi la goană, după scurtul moment de repaus, arătându-i de data asta locuri mai puţin sau deloc ştiute. Cu toate astea, pelicula păstră acelaşi ritm domol, trecând uşor prin tot satul şi părăsind apoi strada principală, apucând-o pe un drum de munte ce suia pe colina împădurită pe care oamenii o botezaseră Vârful Ciunt. Un dâmb destul de plăcut la vedere, acoperit de o plantaţie de stejari de plută, dintre care unii păreau chiar foarte bătrâni. Singura parte cu adevărat interesantă era movila tumulară din vârf, ale cărei pietre erau aranjate în formă dreptunghiulară. Tumulul celtic… Imaginea se schimbă brusc, apropiindu-se de bolovanii gri-verzui, ca nişte cuburi uriaşe aşezate unele lângă altele. „Un moft destul de recent”, îşi aminti ea de la cursurile de istorie. Nu avea mai mult de două sute de ani vechime. Sabriel fusese 291

cât pe ce să-l viziteze la un moment dat, dar se răzgândise în ultima clipă… Imaginea se modifică din nou, pătrunzând cumva dincolo de peretele de piatră, străpungând stratul de mortar şi unduindu-se pe după calupii masivi, până în întunecimea dinăuntru. Ecranul se întunecă total preţ de o secundă, după care se lumină din nou. Ascuns în pântecul tumulului zăcea un sarcofag de bronz pe capacul căruia se perindau întruna o sumedenie de însemne ale Legământului pervertite de magia liberă. Ochiul se feri să le cerceteze, penetrând metalul până la trupul dinăuntru, un trup viu înfăşurat în magie liberă ca într-un cocon. Cadrul se preschimbă iar, înaintând anevoie către chipul necunoscutului. Avea trăsături frumoase, care deveneau din ce în ce mai clare, pe măsură ce fereastra se apropia de faţa lui, dezvăluindu-l pe Kerrigor cel de odinioară, adică pe Rogir în timpul Vieţii sale printre cei vii. Asemănarea dintre el şi Touchstone era vizibilă cu ochiul liber. Nu degeaba aveau aceeaşi mamă. Sabriel nu-şi putea lua ochii de la el, scârbită, dar fascinată în acelaşi timp de asemănările dintre cei doi fraţi vitregi. Imaginea deveni curând neclară, estompată de nuanţe cenuşii peste care se prăvăli apoi un şuvoi năprasnic de apă. Râul Morţii. O prezenţă monstruoasă îşi croia drum contra curentului, ca o fâşie uriaşă de smoală fără formă sau trăsături distincte, cu excepţia ochilor ce dogoreau ca doi cărbuni încinşi. Parcă o privea de dincolo de pojghiţa de gheaţă, năpustindu-se către fereastră cu braţele deschise, asemenea unor nori care seamănă furtună. — Odraslă a lui Abhorsen! răcni Kerrigor. Am să-ţi împrăştii sângele pe pietre… Vru s-o apuce cu mâinile lui deşirate, dar exact în acel moment dreptunghiul de gheaţă pârâi scurt şi se destrămă într-o grămadă de ţurţuri mărunţi, pe jumătate topiţi. — Ai văzut, ziseră gemenele la unison. Era o afirmaţie, nicidecum o întrebare. Sabriel dădu 292

energic din cap, cu gândul tot la asemănarea dintre Touchstone şi Kerrigor cel de demult. Oare de ce o apucaseră pe drumuri atât de diferite, şi care fusese momentul de răscruce? Ce forţă neştiută îi îndemnase paşii lui Rogir pe calea pierzaniei, încât să ajungă acum în aşa hal? — În mai puţin de patru minute, tâlharii vor ajunge şi ei în vârf, anunţă Sanar. Hai mai bine să vă ajutăm să urcaţi în planor, nu? — Da, da, chiar vă rog, răspunse Sabriel nerăbdătoare. În ciuda priveliştii deloc îmbietoare oferite de Kerrigor, călătoria căpătase pentru prima dată un sens concret şi bine definit. Trupul lui se afla, aşadar, în Ancelstierre. Tot ce avea de făcut era să-l găsească şi să-l distrugă, după care se putea ocupa, în sfârşit, şi de spiritul său. Însă toate la timpul lor… Surorile se duseră lângă Touchstone şi-l ridicară de jos, cu frunţile încreţite din pricina efortului. Nu era el uşor în general, darămite acum, cu hainele încă îmbibate de apă. În pofida aparentei lor fragilităţi, se descurcară totuşi destul de bine. — Mult noroc, verişoară! îi urară ele în cor, îndreptându-se către planorul roşu cu auriu care-i aştepta mult prea aproape de zidul dărâmat dincolo de care Marea Saere licărea în nuanţe alb-azurii, umplând valea. — Verişoară?! se miră Sabriel. Da… presupun că asta suntem… un fel de verişoare, nu? — Rude de sânge, căci suntem cu toţii copiii forţelor de căpătâi. Ele ne-au plămădit. Deşi începem să ne cam împuţinăm… — Puteţi vedea mereu în viitor? le întrebă ea când se apropiară, în sfârşit, aşezându-l pe Touchstone cu mare grijă pe scaunul din spate al cabinei, legându-l cu curelele folosite în mod normal pentru bagaje. Le pufni râsul pe amândouă deodată. — Nu, slăvit fie Legământul! Speţa noastră e cea mai numeroasă dintre seminţii, şi mulţi au darul acesta. 293

Viziunile sunt destul de dese, însă doar frânturi sau fragmente disparate, imagini fugitive învăluite în ceaţă. La nevoie, întreaga familie se adună ca să clarificăm ceea ce vedem. Asta s-a întâmplat şi astăzi. De mâine ne întoarcem la aceleaşi vise neînţelese, pentru că nu ştim să explicăm ce vedem, nici unde sau când se va întâmpla… Nu mai zăboviţi acum, au mai rămas doar două minute! O îmbrăţişară pe neaşteptate, iar gestul lor cald şi atât de prietenesc o luă puţin prin surprindere. Le îmbrăţişă şi ea bucuroasă şi plină de recunoştinţă. Acum, că tatăl ei murise, nu mai avea alte rude apropiate, dar cine ştie… Poate că-şi găsise două noi surori în trimisele lui Clayr. Cât despre Touchstone… — Doar două minute, îi repetară ele în ureche. Sabriel le eliberă din îmbrăţişare şi scoase din rucsac Cartea morţilor şi celelalte două culegeri de magie a Legământului, pe care le îndesă iute lângă Touchstone, care sforăia de zor în scaunul din spate. Rămase pe gânduri câteva clipe, apoi scotoci după haina de ploaie cu căptuşeală de lână şi pelerina luată de pe corabie, vârându-le în acelaşi ungher strâmt. După ce puse săbiile lui Touchstone în compartimentul special, constată că nu mai are loc şi pentru restul bagajelor, aşa că renunţă la ele. — Următoarea oprire, Zidul! murmură ea în timp ce se urca în cabină, încercând să nu se gândească la ce s-ar putea întâmpla dacă va fi nevoită să aterizeze undeva în sălbăticie. Gemenele se urcaseră deja în planorul lor vopsit în verde şi argintiu, gata de plecare. În timp ce-şi încheia curelele de siguranţă, Sabriel le auzi fluierând câteva acorduri pe ale căror note plutea magia Legământului. Sabriel îşi umezi şi ea buzele şi trase aer în piept, alăturându-li-se. Vântul se înteţi dintr-odată în spatele ambelor aparate, zburătăcind bucle blonde şi brune deopotrivă, şi ridică planoarele de coadă, îmboldind aripile să-şi ia zborul. Sabriel mai trase o gură de aer după ce termină de fluierat vraja ce trezise vântul şi-şi trecu mâna peste hârtia 294

lucioasă şi laminată a fuzelajului. Îi veni în minte imaginea primului planor, sfâşiat şi mistuit de flăcări în Valea Sfântă. — Sper să avem mai mult noroc de data asta, şopti ea înainte să li se alăture din nou gemenelor şi să fluiere nota cea de pe urmă, acordul limpede şi pur ce avea să însufleţească planoarele cu puterea Legământului. După nicio secundă, acestea prinseră Viaţă clipind cu ochi scăpărători şi imediat îşi luară zborul din curtea palatului lăsat în paragină, plonjând către vâltoarea Mării Saere, dar ridicându-se apoi într-o spirală ameţitoare tot mai sus, deasupra colinei. Planorul verde cu dungi argintii se întoarse către nord-vest, iar celălalt o apucă în direcţia opusă, înspre miazăzi. — Ce s-a întâmplat? mormăi Touchstone după câteva minute de zbor, trezit din somn de aerul rece şi de senzaţia de plutire pe care n-o mai încercase până atunci. — Mergem în Ancelstierre, îi strigă Sabriel din faţă. Trebuie să trecem Zidul şi să găsim trupul lui Kerrigor, ca să-l distrugem! — Aha, zise el scurt, căci nu auzise decât partea cu „să trecem Zidul”. Foarte bine.

295

CAPITOLUL DOUĂZECI ŞI CINCI — Mă scuzaţi, domnule, zise soldatul în pragul intrării de la baie, salutând. Ofiţerul de serviciu vă transmite complimentele sale şi vă cheamă de urgenţă la punctul de observaţie. Colonelul Horyse oftă şi lăsă jos aparatul de ras, ştergându-şi rămăşiţele de spumă cu un prosop. Încercase să se bărbierească şi de dimineaţă şi fusese întrerupt, fără să reuşească să ducă treaba la bun sfârşit nici mai târziu, peste zi. Poate că era un semn că trebuie să-şi lase mustaţă. — Ce s-a întâmplat? întrebă el pe un ton resemnat, căci ceva de bine n-avea cum să fie, oricum. — Un avion, domnule, răspunse soldatul impasibil. — De la sediul central? A lăsat cumva un tub cu un mesaj înăuntru? — Nu ştiu, domnule. E de cealaltă parte a Zidului. — Poftim? exclamă Horyse, lăsând iute prosopul din mână şi înşfăcând sabia şi casca, toate deodată. Peste poate! Cu toate astea, îndată ce se aranjă şi se duse la stâlpul de observaţie din avanpost – un fort octogonal ce se înălţa în Perimetru la o distanţă de aproximativ patruzeci şi cinci de metri de Zid – se convinse că soldatul spusese adevărul. Se apropia seara şi lumina pălea încet-încet, iar de cealaltă parte soarele pesemne că apusese deja. Nu era însă chiar atât de întuneric, încât să nu vezi micul aparat de zbor apropiindu-se de dincolo de Zid, alunecând către sol cu onduleuri lungi şi repetate. Chiar venea din Vechiul Regat. Ofiţerul de serviciu îl urmărea atent prin binoclul său de artilerie, ţinând coatele sprijinite de sacii plini cu nisip aranjaţi pe parapet. Horyse se opri câteva clipe, încercând să-şi amintească cum îl cheamă, căci de-abia venise în rândurile garnizoanei, după care se apropie şi-l bătu uşor 296

pe umăr. — Jorbert, mă laşi şi pe mine să arunc o privire? Tânărul îşi dezlipi binoclul de la ochi fără prea mare tragere de inimă, înmânându-i-l cu mutra unui copil căruia i-ai cerut acadeaua pe jumătate ronţăită. — E un soi de avion, domnule, zise el ceva mai înviorat. Deşi e silenţios asemenea unui deltaplan, trebuie să aibă un motor pe undeva. Pare surprinzător de maleabil şi e tare frumos vopsit. Sunt doi… pasageri înăuntru, domnule. Horyse nu comentă nimic, privind prin binoclu în aceeaşi poziţie, cu coatele sprijinite de saci. La început nu zări planorul, aşa că roti nerăbdător binoclul de la stânga la dreapta şi-apoi în zigzag de sus în jos, până când îl reperă, în sfârşit, mult mai aproape de sol decât se aşteptase, gata să aterizeze. — Sună alarma! Toată lumea la posturi! ordonă el sever, dându-şi brusc seama că cei doi aveau să aterizeze foarte aproape de punctul de frontieră, la mai puţin de o sută de metri de poartă. ÎI auzi pe Jorbert repetând ordinul către sergent înainte să-l strige în gura mare, preluat apoi de santinele şi mai departe de soldaţii de pază, încununat, în sfârşit, de sunetul sirenelor de mână şi de dangătul vechiului clopot din faţa popotei. Era greu să vezi cine sau ce era la bord, dar când reglă inelul zări dintr-odată faţa lui Sabriel în vizor, mărită de lentilă, aşa încât s-o poată recunoaşte de la distanţă. Sabriel, fata lui Abhorsen… Era însoţită de un necunoscut, sau cel puţin aşa părea silueta chircită în scaunul din spate. Pentru o clipă se gândi să le spună oamenilor să-şi vadă de ale lor, dar începuseră deja să strângă rândurile, pocănind sacadat cu ţintele bocancilor pe scânduri printre ţipetele caporalilor şi ale sergenţilor, iar la urma urmei… nu putea fi sigur că fata din planor era chiar Sabriel. Soarele aluneca încet către asfinţit, iar noaptea ce mijea la orizont avea să fie prima cu lună plină… — Jorbert! strigă dintr-odată către subaltern, făcându-l 297

să tresară speriat şi înapoindu-i binoclul. Du-te degrabă la sergentul-major al regimentului, transmite-i omagiile mele şi spune-i să adune personal câţiva băieţi din rândul Cercetaşilor cu care să mergem să vedem ce-i cu planorul ăla. — Mă duc îndată, domnule. Vă mulţumesc, zise locotenentul Jorbert însufleţit, presupunând pesemne că e şi el inclus în echipă. Entuziasmul său îl nedumeri pe Horyse, cel puţin pentru câteva secunde. — Ia spune-mi, domnule Jorbert… începu colonelul. Mă înşel eu oare, sau dumneata ai cerut să te transferi la aviaţie? — Aşa e, domnule. Opt cereri până acum… — Bagă de seamă, Jorbert, îl întrerupse Horyse înainte să apuce să mai zică ceva. Aparatul acela de zbor s-ar putea să nu fie deloc un aparat, ci o fiinţă zburătoare, iar pasagerii lui creaturi pe jumătate putrezite care ar fi trebuit de mult îngropate, sau întrupări ale magiei libere ce n-au fost nicicând fiinţe omeneşti. Nu-i privi ca pe nişte tovarăşi piloţi, cavaleri ai văzduhului sau mai ştiu eu ce alţi eroi aviatori. Jorbert încuviinţă ca un copil ascultător, salută ceremonios şi făcu stânga-mprejur. — Şi, data viitoare când eşti de serviciu, încearcă să nu-ţi mai uiţi sabia! îi strigă Horyse. Nu ţi-a spus nimeni că revolverul s-ar putea să nu-ţi fie de folos? Tânărul încuviinţă din nou, tăcut şi îmbujorat la faţă, schiţă un salut şi apoi o porni grăbit de-a lungul tranşeei de comunicaţie. Îndată ce Jorbert se depărtă, unul dintre soldaţii rămaşi în avanpost dădu din cap neîncrezător. Era un caporal cu umerii plini de trese – semn că se afla în slujba armatei de mai bine de douăzeci de ani – şi cu un însemn al Legământului pe frunte, mărturie a rangului său printre cei din zona Perimetrului. — Care-i problema, caporal Anshy? se răsti Horyse la el, iritat de nenumăratele încercări eşuate de a se bărbieri şi 298

acum de avionul misterios şi fără îndoială periculos care era pe punctul să aterizeze aproape de Perimetru. — Tărâţe în loc de creier… răspunse caporalul amuzat şi oarecum ambiguu. Horyse tocmai se pregătea să-l apostrofeze, dar buzele i se curbară fără să vrea într-un zâmbet abia schiţat, aşa că ieşi repede din avanpost înainte să pufnească în râs, întorcându-se la răscrucea tranşeelor, unde urma să se întâlnească cu oamenii lui şi cu soldaţii de la regiment, ca să treacă dincolo de Zid. După vreo cinci paşi, orice urmă de surâs i se şterse de pe chipul acum din nou serios. Planorul ateriză lin, răscolind în jur zăpada. Sabriel şi Touchstone rămaseră cuibăriţi în cabină, tremurând sub haina groasă de ploaie şi pelerina largă aşezată deasupra. Se ridicară în cele din urmă şi ieşiră, afundându-se până la genunchi în omătul îngheţat. Touchstone îi zâmbi, cu nasul înroşit de frig şi genele albe de chiciură. — Am reuşit! Am scăpat… — Până acum, da, zise ea sfârşită, cercetând împrejurimile. În faţă se înălţa Zidul, cu bolovanii lui cenuşii deasupra cărora cerul tomnatic din Ancelstierre strălucea în nuanţe de un galben-copt, ca mierea. Nămeţi uriaşi de zăpadă stăteau lipiţi de piatra sură, sprijinind-o parcă, iar norii de deasupra ascundeau soarele şi-aşa aproape pe ducă. Era destul de întuneric pentru ca morţii să dea târcoale în voie. Surâsul lui Touchstone păli când văzu că Sabriel nu era foarte binedispusă, aşa că îşi luă săbiile din planor şi i-o dădu lui Sabriel pe cea pe care de obicei o purta în mâna stângă. Ea se grăbi s-o vâre în teacă, însă nu reuşi nicicum, iar asta nu făcu decât să-i reamintească de pierderea suferită. — Să nu cumva să uităm cărţile, zise atunci aplecându-se peste marginea cabinei, scotocind în ungherul ascuns. Cele două culegeri de magie păreau neatinse, doar Cartea morţilor era uşor umezită, probabil 299

din pricina fulgilor. Scoţând-o la lumină, fata băgă de seamă că, de fapt, cartea era udă de la nişte bobiţe negre şi dense de sânge care se formau necontenit pe copertă. O şterse de zăpada îngheţată, desenând dâre vineţii, aproape negre pe suprafaţa imaculată, iar apoi ascunse cărţile în buzunarele hainei. — Oare de ce era coperta… aşa? întrebă Touchstone pe un ton care se voia mai degrabă curios decât temător. — Cred că e un fel de reacţie faţă de prezenţa Morţii, îi explică Sabriel. Zona asta le e extrem de favorabilă, e un punct slab… — Şşt! o întrerupse Touchstone, arătându-i către Zid. Câteva siluete profilate pe fundalul zăpezii înaintau susţinut către ei, aranjate într-un şir ordonat. Erau înarmate cu arcuri şi suliţe, iar pe spate aveau nişte puşti pe care Sabriel le recunoscu imediat. — E în ordine, zise ea, deşi chiar atunci o trecu un junghi puternic la stomac. Sunt soldaţii din Ancelstierre. Cred totuşi c-ar fi mai bine să trimit planorul înapoi… Verifică repede dacă nu cumva uitaseră ceva în cabină, după care îşi puse mâna pe nasul planorului, chiar deasupra ochiului scânteietor. Acesta păru că o priveşte, în timp ce ea îi vorbi: — Du-te sănătos, prietene. Nu vreau să te văd târât în Ancelstierre şi făcut bucăţi. Zbori unde ţi-e voia. Ori la gheţarul lui Clayr, ori la casa lui Abhorsen, acolo unde apa se prăvăleşte în adâncuri. Făcu un pas înapoi şi schiţă în aer vraja care însufleţea planorul şi care stârnea vânturile ce aveau să-l poarte în locul ales. Însemnele alunecară apoi într-un cântec fluierat şi planorul îşi luă avânt încrezător, zburând din ce în ce mai sus şi mai iute, străpungând văzduhul doar atunci când nota cea mai înaltă i se rostogoli fetei de pe buze. — Măi să fie! se auzi o voce. Cum ai reuşit să faci asta? Sabriel se întoarse şi zări un ofiţer al armatei din Ancelstierre, un băiat tânăr care de-abia îşi trăgea sufletul şi a cărui uniformă cu o singură tresă aurie pe umăr îl plasa 300

în rândul sublocotenenţilor. Se afla la aproximativ patruzeci şi cinci de metri în faţa celorlalţi şi nu părea deloc înfricoşat, deşi avea o sabie şi un revolver pe care le ridică în acelaşi timp când Sabriel făcu un pas către el. — Stai pe loc! Sunteţi amândoi prizonierii mei! — Ba suntem călători, şi venim de pe drum, zise ea curajoasă, rămânând totuşi nemişcată. Cel din spatele tău nu e cumva colonelul Horyse? Jorbert întoarse capul să privească înapoi şi de-abia atunci îşi dădu seama că n-ar fi trebuit să cadă în capcană. Când privi iarăşi în faţă îi văzu zâmbind, apoi rânjind şi, în fine, râzând cu gura până la urechi, sprijiniţi unul de celălalt. — Ce-i aşa de amuzant? întrebă locotenentul, în timp ce ei se hlizeau în continuare, râzând cu lacrimi. — Nimic, nimic, îi răspunse Horyse din spate, făcându-le semn soldaţilor să-i înconjoare în timp ce el se apropie şi le atinse frunţile cu două degete, să se convingă că purtau semnul Legământului. Mulţumit de rezultat, îi zgâlţâi binişor până ce se opriră din râsul spasmodic, iar apoi – spre mirarea multora dintre soldaţii prezenţi – îi apucă de mijloc şi-i conduse către punctul de frontieră din Ancelstierre, unde soarele încă mai strălucea pe cerul toamnei târzii. La coada plutonului, Jorbert întrebă iar indignat: — Ce-a fost aşa de amuzant? Zău dacă înţeleg… — Nu l-aţi auzit pe colonel? îi răspunse Tawklish, sergentul-major al regimentului. N-a fost nimic amuzant, ci pur şi simplu o reacţie isterică din cauza oboselii. Au trecut prin mult prea multe, vă spun eu… Făcu apoi, special, o pauză, lăsându-l pe Jorbert să fiarbă în suc propriu câteva secunde bune înainte de a rosti acel mult aşteptat şi uşor sarcastic „domnule”. Aşa făceau mereu cei de la regiment, aveau o plăcere sadică să-i tachineze pe ofiţerii tineri. Îndată ce ieşiră din umbra rece a Zidului, căldura o învălui pe Sabriel ca o pătură moale şi pufoasă, deşi în 301

Ancelstierre toamna era pe sfârşite. Fata îl simţi pe Touchstone lângă ea, înaintând slăbit, cu picioarele împleticite, şi privind în gol către cerul însorit de deasupra. — Păreţi amândoi extenuaţi din cale-afară, zise Horyse blând, aproape şoptit, aşa cum le vorbea soldaţilor care luptau zile de-a rândul fără odihnă. Ce ziceţi, aţi vrea să îmbucaţi ceva sau preferaţi să dormiţi mai întâi? — Să mâncăm, fără doar şi poate, zise Sabriel încercând să-i zâmbească. De somn nici nu se pune problema. N-avem timp de aşa ceva. Când a fost prima lună plină? Acum două nopţi, cumva? Horyse o privi fix, dându-şi seama dintr-odată că fata nu mai semăna deloc cu fiica lui. Într-o perioadă atât de scurtă devenise o Abhorsen în adevăratul sens al cuvântului, o persoană pe care n-o mai putea înţelege pe de-a-ntregul… — Nu, o să fie în seara asta. — Cum aşa? Doar am stat în Vechiul Regat mai bine de şaisprezece zile… — Timpul se scurge în legea lui în fiecare dintre regate… zise Horyse. Am avut şi noi patrule care se jură că au lipsit două săptămâni, când de fapt s-au întors în mai puţin de opt zile. Mare bătaie de cap pentru casier… — Vocea asta care iese din cutia agăţată de stâlp… îl întrerupse Touchstone când ieşiră, în sfârşit, de pe cărarea în zigzag, trecând prin fortificaţiile cu sârmă şi coborând într-o tranşee îngustă. Nu simt niciun fel de forţă magică. Nici în cutie, nici în voce… — A, cutia… murmură Horyse privind megafonul care anunţa soldaţii să revină la posturi. Mă mir că funcţionează. Aici e vorba despre electricitate, domnule Touchstone. Ştiinţă, nu magie. — La noapte n-o să mai funcţioneze, zise Sabriel încetişor. Tehnologia nu ne va ajuta la nimic. — Da, e cam tare, spuse colonelul apăsat, apoi adăugă şoptit: Vorbim mai pe îndelete când ajungem la adăpostul meu. Soldaţii au auzit deja mai mult decât trebuie despre ce 302

va fi la noapte şi despre luna plină, aşa că… — Sigur că da, îl linişti ea cu glas sfârşit. Îmi pare rău. Merseră tot restul drumului în tăcere, târându-se agale de-a lungul tranşeei de comunicaţie, trecând pe lângă soldaţii din tranşeele de luptă, gata de acţiune în caz de nevoie. De câte ori îi auzeau venind se opreau în mijlocul conversaţiei, reluând-o îndată ce-i pierdeau din vedere după următoarea cotitură. Ajunseră în cele din urmă în dreptul unor trepte săpate în pământ ce duceau în adăpostul colonelului, la uşa căruia stăteau de pază doi sergenţi – de data asta magi ai Legământului din rândul Cercetaşilor de la punctul de frontieră, nu din garnizoana infanteriei. Un al treilea fu trimis degrabă la bucătărie ca să aducă de-ale gurii, în timp ce Horyse puse de ceai. Sabriel îl bău pe nerăsuflate, fără să se simtă mai bine. Societatea din Ancelstierre şi capriciul său universal – ceaiul – nu-i mai păreau acum la fel de solide şi de stabile ca înainte. — Aşadar… începu Horyse. Ia zi-mi de ce n-aveţi vreme de somn. — Tata a murit ieri, zise Sabriel cu o expresie de piatră întipărită pe chip. Flautele ce cântă în bătaia vântului nu se vor auzi la noapte. Odată cu luna se vor scula toţi morţii din împrejurimi. — Îmi pare rău de tatăl tău. Foarte rău… zise Horyse cu tristeţe în glas, apoi adăugă după un scurt moment de ezitare: Dar dacă tot eşti aici, de ce nu încerci să-i încătuşezi tu de data asta? — De-ar fi numai asta…! oftă ea. Veştile rele însă nu se opresc aici. Aţi auzit vreodată numele de Kerrigor, colonele? Horyse lăsă ceaşca jos, fără să răspundă imediat. — Tatăl tău mi-a povestit odată despre el. Unul dintre morţii de rang înalt, parcă. L-a încătuşat dincolo de cea de-a Şaptea Poartă, nu? — E cu mult peste cei superiori. Cred că e cel mai puternic dintre toţi, zise ea abătută. Nimeni nu e mai mare 303

decât el şi, din câte ştiu, e singurul mort care slujeşte şi magia liberă. — Plus că e de viţă nobilă, renegatul familiei regale, adăugă Touchstone cu vocea încă uscată şi răguşită de la frigul de pe drum, în ciuda ceaiului fierbinte. Unde mai pui că a scăpat din Moarte, şi acum poate pătrunde în lumea viilor când pofteşte. — Da, toate astea îl fac incredibil de puternic, zise Sabriel. Are totuşi şi o slăbiciune. Iscusinţa lui într-ale magiei libere, precum şi uşurinţa cu care-şi foloseşte puterile atât în Viaţă, cât şi în Moarte, depind în mare măsură de trupul său omenesc. Atâta timp cât corpul există, Kerrigor se poate bucura de toate aceste privilegii. Aşa se face că l-a ascuns într-un cotlon neştiut din Ancelstierre îndată ce a ales calea pierzaniei, iar eu ştiu exact unde: imediat la ieşirea din Wyverley. — Aha, şi acum vrea să-l ia înapoi… murmură Horyse cu o presimţire în glas. Avea o expresie calmă, căci toţi acei ani în serviciul armatei îl învăţaseră să-şi stăpânească trăirile. Spera doar ca ceaşca din mână să nu-i trădeze tremurul interior. — Când crezi că o să vină? — La lăsarea întunericului, îi răspunse Sabriel. O să vină cu o armată întreagă de morţi după el. Chiar şi mai devreme, dacă poate să iasă din Moarte undeva aproape de Zid. — Dar soarele… începu Horyse. — N-are nicio importanţă. Kerrigor poate stăpâni vremea sau îngroşa norii pe cer, iar la nevoie se învăluie în ceaţă. — Păi şi atunci noi ce putem face? întrebă Horyse cu ochi iscoditori. Ce-i de făcut, Abhorsen? Numele o lovi ca o povară aşezată brusc pe umerii şi-aşa obosiţi, însă se strădui să-i răspundă: — Trupul lui Kerrigor se află într-un sarcofag fermecat îngropat în tumulul celtic de pe Vârful Ciunt, o colină deloc înaltă la mai puţin de şaizeci de kilometri de aici. Trebuie să ajungem acolo cât mai repede şi să-l distrugem. 304

— Şi asta o să-i facă de petrecanie lui Kerrigor? — Nu, răspunse ea sec, scuturând din cap deznădăjduită. Dar măcar îi va slăbi puterile, ca să mai câştigăm ceva timp… — Bun, zise Horyse. Mai sunt încă vreo trei sau patru ore până se întunecă, însă trebuie să ne mişcăm la foc automat. Presupun că Kerrigor şi ai lui vor trece Zidul în Perimetru, nu? Adică nu se pot duce direct la Vârful Ciunt… — Nu, au să treacă pe aici mai întâi. Vor fi nevoiţi să pătrundă în Viaţă în Vechiul Regat şi apoi să escaladeze Zidul ca oricare alt muritor. Ar fi indicat să nu încercaţi să-i opriţi. — Mi-e teamă că n-o să putem sta cu mâinile în sân, zise Horyse. La urma urmei, ăsta e scopul garnizoanei. — De ce să moară inutil? interveni Touchstone. Pentru că asta se va întâmpla. E limpede că Kerrigor va distruge orice şi pe oricine îi stă în cale. — Şi-mi cereţi să stau cu mâinile încrucişate în timp ce… arătarea asta şi hoardele lui hidoase dau buzna în Ancelstierre? — Nu, nu tocmai, îl linişti Sabriel. Doar că aş vrea să-l înfrunt la timpul potrivit şi într-un loc ales de mine, nu invers. Dacă-mi puneţi la dispoziţie toţi ofiţerii cu însemnul Legământului şi care mai ştiu câte ceva despre magie, s-ar putea să avem destul timp să-i găsim trupul şi să-l distrugem. Mai mult, vom fi la o distanţă de cincizeci de kilometri de Zid, aşa că puterile lui Kerrigor vor fi ceva mai diminuate, deşi poate nu la fel de mult ca ale acoliţilor săi, care au să fie atât de secătuiţi, încât ajunge să le nimicim trupurile ca să-i trimitem înapoi în Moarte. — Şi cu restul garnizoanei ce să fac? Să ne dăm la o parte, în timp ce Kerrigor mărşăluieşte cu armata lui prin Perimetru? — Nu văd altă variantă mai bună. — Aşa deci… murmură colonelul. Se ridică şi începu să facă ture de la stânga la dreapta, câte şase paşi dintr-un perete în celălalt al încăperii. Din fericire – sau poate din 305

nefericire, nici eu nu mai ştiu – actualmente deţin funcţia de comandant general peste întreg Perimetrul. Generalul Ashenber s-a dus înapoi în sud din cauza… a… din motive de sănătate. E doar o situaţie temporară, până când cei de la sediul central numesc pe altcineva. Nu prea se încumetă să dea astfel de funcţii de conducere celor cu însemnul Legământului… Dar până atunci decizia îmi aparţine… Se opri şi îi cercetă cu o privire goală, ca şi cum s-ar fi uitat prin ei la tabla ruginită şi ondulată cu care erau căptuşiţi pereţii adăpostului, sau chiar dincolo de aceasta. — Prea bine, se învoi el în cele din urmă. Vă dau doisprezece magi – jumătate din contingentul Cercetaşilor –, plus alţi câţiva soldaţi obişnuiţi. Am să vă aranjez un detaşament care să vă escorteze la… cum ai zis că-i zice? A, da, Vârful Ciunt. Nu-mi cereţi însă să vă promit că noi, cei rămaşi, n-o să luptăm. — Avem nevoie şi de dumneavoastră, colonele, îi zise Sabriel rupând tăcerea. Sunteţi magul cel mai puternic din toată garnizoana. — Imposibil! exclamă el. Eu sunt comandantul Perimetrului, cum să-mi părăsesc responsabilităţile? — N-o să puteţi explica nimănui ce se întâmplă, îi zise Sabriel. Nu în seara asta şi în niciun caz nu ştiu cărui general din sud, sau altora care nici măcar n-au trecut Zidul vreodată… — Atunci o să… o să mă gândesc la propunerea voastră în timp ce mâncaţi ceva, încheie el discuţia când auzi zgomotul farfuriilor pe tavă, semn că soldatul de la popotă tocmai cobora scările cu mâncarea. — Intră! îi porunci el. Băiatul păşi înăuntru cu o tavă pe care erau aşezate două farfurii de tablă aburinde. În timp ce el aşeza tava pe masă, Horyse se duse la uşă şi urlă: — Mesager! Cheamă-i la mine pe aghiotant, pe maiorul Tindall, pe sergentul-major al companiei A, locotenentul Aire de la Cercetaşi, pe sergentul major al regimentului şi pe intendent. Spune-le să vină în camera de operaţiuni în zece 306

minute. A, şi… cheamă-l şi pe ofiţerul de la transporturi. Şi nu uita să-i anunţi pe cei de la transmisiuni să fie pregătiţi pentru mesaje codificate.

307

CAPITOLUL DOUĂZECI ŞI ŞASE Totul se petrecu extrem de repede după ce-şi terminară ceaiul, un pic cam prea repede pentru ei, frânţi de oboseală cum erau. În timp ce mâncau tăcuţi prânzul întârziat, afară se auzeau paşi grăbiţi şi forfotă, pentru că soldaţii alergau de colo-colo. Nici nu terminară bine de mâncat, că Horyse se şi întoarse de la întâlnire, zorindu-i să se pregătească de plecare. Parcă erau nişte figuranţi într-o piesă de teatru a şcolii. Cel puţin aşa se simţea Sabriel când ieşiră din tranşeea de comunicaţie pe terenul de defilare. În jurul ei, ofiţerii şi soldaţii erau într-un du-te-vino ameţitor, dar Sabriel nu-i băga în seamă, înaintând ca în transă. Simţi la un moment dat mâna lui Touchstone atingând-o şi-i zâmbi cald, încercând să-l liniştească, căci lui îi era probabil mult mai rău decât ei. În câteva minute aproape că traversaseră terenul, mai mult împinşi de la spate decât pe propriile picioare, îndreptându-se către un şir de camioane care-i aşteptau la capăt, alături de o maşină neacoperită pentru transportul cadrelor şi de două camionete ciudate placate cu oţel. Erau în formă de romb, cu tunuri pe ambele părţi şi şenile în loc de roţi. „Tancuri”, îşi zise ea. O invenţie relativ recentă. Ca şi camioanele, huruiau înfundat cu motoarele pornite, scoţând un fum gri-albăstrui. „Merg ele acum, se gândi Sabriel, dar se vor opri când vântul are să bată dinspre Vechiul Regat sau când Kerrigor îşi va face apariţia…” Horyse îi conduse la maşină, deschise uşa din spate şi le făcu semn să urce. — Nu veniţi cu noi? îl întrebă Sabriel şovăitoare, aşezându-se pe bancheta capitonată de piele şi luptându-se cu valul de oboseală ce ameninţa s-o cufunde într-un somn adânc. 308

— Ba da, îi răspunse colonelul încet, părând surprins de propriul răspuns. Căzu apoi pe gânduri, adăugând: Sigur că vin. — Aveţi darul viziunii, zise Touchstone ridicându-şi ochii de la teaca săbiei, pe care încerca s-o aranjeze cât mai comod lângă el înainte să se aşeze. Ce anume aţi văzut? — Ce văd de obicei, spuse Horyse. Se aşeză pe scaunul din faţă, făcându-i un semn discret şoferului – un cercetaş veteran cu faţa trasă, pe a cărui frunte bătută de soare, ploaie sau vânt însemnul Legământului de-abia se mai distingea. — Ce anume, mai exact? îl întrebă ea fără să primească vreun răspuns, căci şoferul porni îndată maşina, care tuşi scurt şi începu să vibreze subţire şi sacadat, ţinând isonul huruitului de bas al camioanelor şi tancurilor. Touchstone tresări speriat la auzul zgomotului, zâmbind apoi încurcat către Sabriel, care îi atinse uşor braţul cu degetele, liniştindu-l ca pe un copil. — Cum adică ce vede de obicei? Ce-a vrut să zică cu asta? îl întrebă ea nedumerită. El o fixă atunci cu o privire în care tristeţea şi sfârşeala întreceau orice altă emoţie. Îi luă mâna într-a lui şi-i trasă cu degetul o linie dreaptă de-a latul palmei – o dungă clară şi apăsată, ca de final. — Ah, murmură ea. Respiră adânc şi se uită la ceafa lui Horyse cu privirea tot mai înceţoşată, fără să vadă altceva decât părul grizonat şi tuns scurt ce-i ieşea foarte puţin de sub coif. — Are o fiică de aceeaşi vârstă cu mine în… undeva în sud, şopti ea tremurând şi strângându-i mâna până ce degetele i se făcură la fel de albe ca ale ei. Nu înţeleg de ce… de ce oare totul… şi cu toţii… Cu o smucitură uşoară, maşina porni, escortată în faţă de doi ofiţeri pe motocicletă şi urmată de cele nouă camioane, la o distanţă de aproximativ o sută de metri unul de celălalt. Scrâşnind şi zăngănind din şenile, tancurile o luară pe un drum lăturalnic către linia de rezervă unde 309

aveau să fie încărcate şi trimise la Hala Wyverley. Era puţin probabil să ajungă la destinaţie înainte de căderea nopţii, spre deosebire de convoiul de pe şosea, care ar fi trebuit să fie la Vârful Ciunt înainte de ora şase. Parcurseră primii şaisprezece kilometri fără să-şi vorbească. Sabriel rămase cu capul plecat şi mâna încleştată pe a lui Touchstone, care privea în tăcere cum ies din zona militară către fermele îmbelşugate din Ancelstierre, cu şoselele lui largi, casele de cărămidă şi automobilele ori trăsurile pe care cei doi militari din faţă cu chipiu roşu le dădeau la o parte din drum, ca să poată trece mai repede. — Mi-e bine acum, zise Sabriel încet când maşina încetini la intrarea în Bain. Touchstone dădu din cap, cu ochii aţintiţi la vitrinele de pe strada principală, ce forfotea de oameni care-i priviră curioşi, căci rareori le era dat să vadă soldaţi din Perimetru în uniforma completă de luptă, cu scuturi şi săbii-baionetă, iar Sabriel şi Touchstone veneau clar din Vechiul Regat. — Trebuie să ne oprim la secţia de poliţie să-l avertizăm şi pe intendentul-şef, zise Horyse când maşina opri lângă o clădire impozantă cu pereţii vopsiţi în alb şi două felinare electrice mari şi albastre la faţadă, lângă un panou zdravăn care anunţa că e sediul central al poliţiei comitatului Bain. Horyse se ridică şi le făcu semn celor din camioane să-şi continue drumul, după care sări din maşină fără să mai deschidă uşa şi urcă scările în grabă, o apariţie mai degrabă ciudată în uniforma kaki cu zale pe deasupra. Un poliţist care tocmai cobora scările fu cât pe ce să-l oprească, dar când îl recunoscu rămase locului în poziţie de drepţi şi-l salută respectuos. — Mi-e bine, repetă Sabriel. Poţi să-mi dai drumul la mână. Touchstone zâmbi şi-şi mişcă uşor mâna în strânsoarea ei, făcând-o pe Sabriel să surâdă uimită şi să-şi relaxeze degetele până ce îi dădu drumul de tot; îşi lăsară amândoi mâinile moi pe banchetă, cu degetul mic lipit unul de 310

celălalt. Dacă maşina armatei ar fi oprit în orice alt oraş cu aşa pasageri neobişnuiţi, mai mult ca sigur ar fi strâns o mulţime de curioşi şi gură-cască, însă ei se aflau în Bain, iar Bain era aproape de Zid. Oamenii aruncau o privire şi îndată ce observau însemnele Legământului, săbiile şi armurile, îşi vedeau mai departe de drum. Cei mai prudenţi din fire sau cu darul viziunii se grăbeau pe la casele lor şi trăgeau zăvoarele şi obloanele, punându-se nu doar sub pavăza fierului sau a oţelului, ci şi a crenguţelor de grozamă şi de scoruşă. Alţii, cu mult mai prevăzători, apucară calea râului, refugiindu-se pe insuliţele nisipoase fără să mai pretindă că merg la pescuit. Horyse ieşi după cinci minute, însoţit de un bărbat înalt cu o mină serioasă, ale cărui statură corpolentă şi faţă de uliu erau uşor ridiculizate de ochelarii mult prea mici prinşi de vârful nasului. Bărbatul îi strânse mâna colonelului şi acesta reveni la maşină, iar şoferul o luă din loc manevrând schimbătorul de viteze cu mare îndemânare. După câteva minute, înainte să lase în urmă ultimele clădiri din oraş, auziră în spate dangătul domol şi pătrunzător al unui clopot. Nu trecură mai mult de două sau trei secunde că un altul prinse şi el a glăsui de undeva din stânga, urmat la scurt timp de altul din faţă. Curând, sunetul îi înconjura de peste tot. — S-au mişcat repede băieţii, le strigă Horyse în spate. Cred că intendentul-şef i-a pus să exerseze de nenumărate ori până acum… — Clopotele îi avertizează pe oameni, nu? întrebă Touchstone. Era obişnuit cu astfel de metode, începând să se simtă din ce în ce mai în elementul lui în ciuda sunetelor asurzitoare ce prevesteau pericolul iminent. Zgomotul nu-l îngrozea câtuşi de puţin, cu atât mai mult cu cât după ce păşise pentru a doua oară în rezervor simţea că nimic nu-l mai poate speria. — Da, îi răspunse Horyse. E un îndemn să se întoarcă 311

acasă înainte de lăsarea întunericului, să tragă zăvoarele şi obloanele, să nu dea drumul la străini, să ţină lumina aprinsă şi înăuntru, şi afară şi să aibă lumânări pregătite în caz că se întrerupe curentul. Să poarte argint, iar dacă îi prinde întunericul pe străzi să caute degrabă apele curgătoare. — E o lecţie în versuri pe care o recitam în clasele primare, zise Sabriel. Nu ştiu însă câţi şi-o mai amintesc, chiar şi prin părţile astea. — Poate că n-o să mă credeţi, dar foarte mulţi o ştiu, interveni şoferul vorbind din colţul gurii, fără să-şi dezlipească ochii de la drum. Clopotele astea n-au mai sunat aşa de douăzeci de ani, dar oamenii n-au uitat poemul, vă spun eu. Ba mai mult, sunt gata să-l spună oricui nu-l ştie. — Sper să aveţi dreptate, oftă ea şi în minte îi apărură dintr-odată locuitorii din Nestowe, două treimi căsăpiţi de morţi, iar restul adăpostiţi în cocioabele pescăreşti de pe insula stâncoasă… Sper din toată inima. — Cât mai avem până la Vârful Ciunt? întrebă Touchstone. Şi pe el îl năpădiseră amintirile, legate însă de Rogir, cu care avea să dea ochii în curând. De fapt nu cu el, ci cu spurcăciunea care devenise… — Cel mult încă o oră, zic eu, îi răspunse Horyse. Ar trebui să ajungem acolo în jur de şase. Cu maşina asta putem parcurge în medie cam cincizeci de kilometri pe oră, un fapt într-adevăr remarcabil – cel puţin pentru mine. M-am deprins cu Perimetrul şi cu Vechiul Regat – mă rog, porţiunea limitată pe care am văzut-o alături de oamenii mei din patrulă. Mi-ar fi plăcut să văd mai multe, să mă fi dus mai departe, către nord… — O să ajungeţi şi acolo, zise Sabriel cu o voce deloc convingătoare. Touchstone rămase tăcut, iar colonelul nu găsi de cuviinţă să-i răspundă, aşa că merseră mai departe în tăcere, prinzând convoiul din urmă şi depăşind camioanele 312

unul după altul, până ce ajunseră iarăşi în frunte. Pe oriunde treceau însă, dangătul clopotelor le anunţa sosirea, căci în fiecare sat un altul prelua tânguirea. După cum bănuise Sabriel, ajunseră în Wyverley cu câteva minute înainte de şase. Camioanele opriră toate într-un şir lung de la un capăt la celălalt al satului, începând cu vila conetabilului până la tavernă. Soldaţii coborâră înainte ca vehiculele să se oprească, strângându-se iute în formaţie pe drum. Camioneta celor de la transmisiuni parcă sub un stâlp de telefon de care doi ofiţeri se grăbiră să-şi lege cablurile, în timp ce poliţiştii militari dădură fuga la intrarea şi la ieşirea din sat, ca să redirecţioneze traficul. Sabriel şi Touchstone ieşiră şi ei din maşină aşteptând să vadă ce se întâmplă. — Nu e foarte diferit de garda regală, zise el privindu-i pe soldaţi cum se aşază în rânduri ordonate, în timp ce sergenţii strigau ordine şi ofiţerii se adunau în jurul colonelului, care vorbea cu cineva la telefonul tocmai instalat. — Grăbiţi-vă şi aşteptaţi ordinele mele! strigă el în receptor. — Mi-ar fi plăcut să te văd în garda regală, zise Sabriel. Şi Vechiul Regat, pe… vreau să spun înainte ca pietrele să fie despicate… — Pe vremea mea, adică… Asta ai vrut să spui. Da, şi mie mi-ar fi plăcut. Semăna oarecum cu lumea de aici – atunci când lucrurile nu o iau razna, desigur. Era linişte şi pace, şi Viaţa îşi urma cursul ei normal, monoton. Aveam impresia că lucrurile se întâmplă mult prea încet, că totul devine previzibil. Acum mi-e dor de vremurile acelea… — Şi eu aveam aceeaşi impresie când eram la şcoală, mărturisi ea. Visam cu ochii deschişi la Vechiul Regat, unde se practica adevărata magie a Legământului, puteai lega morţii în Moarte şi găseai la tot pasul prinţi… — Pe care să-i salvezi de la primejdie? — Nu, cu care să te măriţi, răspunse ea absentă cu privirea aţintită la Horyse, care nu părea prea încântat de ce 313

aude la celălalt capăt al firului. Touchstone amuţi. O privi atent, toate lucrurile dimprejur pierzându-şi conturul dintr-odată. Nu mai vedea decât părul ei de abanos strălucind în razele după-amiezii târzii ca aripile unui corb în zbor. „O iubesc, îşi zise în sinea lui. Dar dacă spun ce nu trebuie, s-ar putea să nu mai am…” Nu apucă să-şi termine gândul, căci îl zări pe Horyse înmânând telefonul unuia dintre soldaţi şi îndreptându-se către ei. ÎI urmărea cum se apropie, dându-şi brusc seama că nu mai are decât vreo cinci secunde singur cu ea, timp în care trebuia să-i spună ceva, orice. Erau poate ultimele clipe petrecute împreună, doar ei doi şi nimeni altcineva… „Nu mi-e teamă”, se îmbărbătă el de unul singur. — Te iubesc, îi şopti atunci în ureche. Sper că nu te superi… Sabriel se întoarse către el, zâmbindu-i aproape fără să vrea. Durerea pierderii tatălui ei nu se stinsese încă şi se temea de ce avea să vină, dar ceva din privirea lui fâstâcită şi temătoare o umplu de speranţă. — Nu, nu mă supăr, îi şopti ea înapoi, aplecându-se către el. Se încruntă apoi dintr-odată, adăugând: Cred că… cred că şi eu s-ar putea să te iubesc, aşa să-mi ajute Legământul, dar ne-am găsit şi noi… — Luasem legătura cu punctul de frontieră din Perimetru, dar s-a întrerupt pe neaşteptate, îi anunţă Horyse supărat înainte să ajungă lângă ei, ţipând ca să se facă auzit peste dangătul clopotului din sat. Mi-au comunicat că acum mai bine de-o oră o perdea deasă de ceaţă a început să înainteze de dincolo de Zid şi s-a întins deja peste primele tranşee de la sud-est. După aceea n-a mai fost posibilă nicio legătură cu companiile din avanpost, nici prin telefon, nici prin curier. Am vorbit adineauri şi cu ofiţerul de serviciu – tânărul acela fascinat de planorul vostru –, care n-a apucat să-mi spună decât că mai are puţin şi ceaţa ajunge şi la el, după care s-a întrerupt legătura. 314

— Aşa deci… murmură Sabriel. Kerrigor n-a mai avut răbdare până la apus. Încearcă să schimbe vremea în favoarea lui. — După informaţiile primite din Perimetru, ceaţa asta – şi ce mai aduce cu ea – înaintează către sud cu o viteză de aproximativ treizeci de kilometri pe oră. Dacă avansează în linie dreaptă, o să ne ajungă din urmă în jur de şapte şi jumătate, când va fi deja întuneric şi luna nu va fi răsărit încă. — Să ne grăbim atunci, zise Sabriel pe un ton poruncitor. Cărarea care duce la Vârful Ciunt începe din spatele tavernei. O iau eu înainte? — Mai bine nu, zise colonelul întorcându-se către soldaţi şi dând ordine gesticulând întruna. Nici nu termină bine, că un grup de militari dădea deja ocol tavernei, apucând urcuşul dindărăt înspre vârful dealului. În frunte erau cercetaşii de la frontieră, toţi arcaşi sau magi cu însemnul Legământului. În urma lor venea un prim pluton de infanterie, cu baionetele scoase şi puştile gata de luptă. Odată trecuţi de clădire, sparseră rândurile, aranjându-se în formă de triunghi, ca vârful unei săgeţi. Horyse, Sabriel şi Touchstone veniră după ei cu şofer cu tot, urmaţi îndeaproape de alte două plutoane şi, în fine, de ofiţerii de la transmisiuni, care-şi desfăşurau cablurile de telefon de pe un cilindru mare şi greoi. Pădurea de plută era cufundată în tăcere, iar soldaţii înaintau cu mare băgare de seamă, făcându-şi semne în loc să vorbească sau să strige. Nu se auzeau decât tactul paşilor pe potecă şi zăngănitul ocazional al armurilor sau al echipamentelor. Soarele pătrundea printre copaci cu razele lui pline şi aurii, însă din ce în ce mai reci, întocmai ca un vin alb extrem de savuros, dar prea slab ca să te bine dispună. Când ajunseră aproape de vârf, numai cercetaşii merseră mai departe, către culme. Plutonul de infanterie din frunte o coti înspre nord, iar celelalte două se îndreptară unul către sud-vest şi unul către sud-est, formând astfel un triunghi 315

defensiv de jur împrejurul dealului. Horyse, Sabriel, Touchstone şi şoferul îşi continuară şi ei drumul către vârf. La vreo douăzeci şi ceva de metri înainte de vârf, copacii făcură loc unor buruieni dese şi tufelor de scaieţi, în mijlocul cărora apăru apoi şi movila de pietre, chiar pe culmea dealului. Era solidă şi pătrată, cam de mărimea unei colibe, construită din bolovani gri-verzui. Cei doisprezece cercetaşi o înconjurară degrabă, patru dintre ei încercând să urnească unul dintre calupi cu ajutorul unui drug pe care îl căraseră cu ei tocmai în acest scop. Piatra se desprinse, în sfârşit, şi căzu greoaie la pământ, exact când Sabriel şi Touchstone ajunseră în vârf, dezvăluind un alt rând de bolovani îndărătul ei. Soldaţii magi simţiră atunci cu toţii un ţiuit strident în urechi şi îi apucă ameţeala. — Aţi simţit şi voi? întrebă Horyse fără niciun rost, căci era clar după feţele lor şi după felul cum îşi astupaseră urechile cu mâinile că răspunsul nu putea fi decât afirmativ. — Da, îi răspunse Sabriel. Era o senzaţie asemănătoare cu cea pe care o încercase în apropierea pietrelor despicate din rezervor, deşi poate nu la fel de puternică. Mă tem că ăsta nu a fost decât începutul, adăugă ea. Simptomele au să se înrăutăţească pe măsură ce ne apropiem de sarcofag… — Mai avem mult până dăm de el? — Patru rânduri de pietre, zise ea. Sau cinci… L-am văzut la un moment dat într-o… viziune ciudată. Horyse dădu din cap şi le făcu semn oamenilor să smulgă bolovanii mai departe. Aceştia se puseră pe treabă cu zel, trăgând mereu cu ochii la soarele pe cale să apună. Fiind cu toţii magi – deşi cu înzestrări diferite – ştiau prea bine la ce să se aştepte odată cu lăsarea întunericului. Într-un sfert de oră, scoseseră deja două rânduri a câte tot atâţia bolovani, simţindu-se din ce în ce mai rău. Doi dintre soldaţii mai tineri – băieţi cam de vreo douăzeci şi ceva de ani – se resimţiră într-atât, încât fură nevoiţi să coboare câţiva metri la vale ca să se mai liniştească, în 316

vreme ce restul lucrau cu încetinitorul, străduindu-se să nu dea afară ce au mâncat la prânz şi să-şi ţină în frâu mâinile şi picioarele tremurânde. Sabriel şi Touchstone păreau să reziste destul de bine, în ciuda lipsei de somn şi a oboselii extreme. În rezervor simţiseră ceva cu mult mai puternic, şi nici nu avuseseră parte de soare sau de adierea proaspătă a aerului care să-i încălzească şi să-i răcorească în acelaşi timp. După al treilea rând de bolovani, Horyse anunţă o scurtă pauză de odihnă, aşa că se retraseră cu toţii în spatele copacilor de plută, unde aura bolnăvicioasă a tumulului nu putea pătrunde. Transmisioniştii instalaseră aici şi un telefon de mână aşezat pe cilindrul întors cu fundul în sus. Horyse îl apucă grăbit, întorcându-se către Sabriel înainte ca soldatul să învârtă de manivelă. — Ce alte pregătiri mai trebuie să facem înainte de a da la o parte ultimul rând de pietre? o întrebă el. Cele ce ţin de magie, vreau să spun… Sabriel se gândi câteva clipe, alungându-şi oboseala, după care dădu din cap. — Nu cred că mai avem ce să facem. După ce găsim sarcofagul s-ar putea să nu reuşim să-l deschidem decât cu o vrajă de Legământ, iar pentru asta o să am nevoie de ajutorul tuturor. Apoi va trebui să ne ocupăm de trupul dinăuntru, cu ritualurile de rigoare şi, în fine, vraja de mistuire. Sigur că el are să se împotrivească, dar asta nu trebuie să ne surprindă. Fac des vrăji împreună soldaţii dumneavoastră, colonele? — Din păcate, nu, răspunse el încruntat. Din moment ce armata nu recunoaşte în mod oficial existenţa magiei Legământului, oamenii mei au învăţat singuri tot ce ştiu. — Nu-i nimic, zise ea încercând să pară cât mai convingătoare cu putinţă, conştientă că toată lumea o ascultă. Ne descurcăm noi cumva. — Asta-i bine de ştiut, o susţinu Horyse zâmbind. „O mişcare inteligentă”, gândi Sabriel. Părea foarte convingător când zâmbea. Încercă şi ea să facă la fel, 317

temându-se ca nu cumva surâsul să i se transforme într-o grimasă îngheţată de durere. — Ei, hai să vedem ce-i cu oaspetele nostru misterios, continuă colonelul cu acelaşi zâmbet pe buze. Cu cine mi-ai făcut legătura, sergent? — Cu poliţia din Bain, răspunse prompt sergentul de la transmisiuni, învârtind de zor manivela. Şi apoi cu Sediul Central Nord, domnule. Va trebui să-l rugaţi pe caporalul Synge să vă pună în legătură cu ei. A rămas la postul din sat. — Prea bine, răspunse Horyse. Alo, Synge? Fă-mi, te rog, legătura cu poliţia din Bain. Nu, lor spune-le că nu dai de mine. Da, caporale, cum ai auzit… Da, mulţumesc. Alo, poliţia comitatului Bain? Colonelul Horyse la telefon. Aş vrea să vorbesc cu intendentul-şef Dingley… Da. Bună ziua, domnule Dingley. Aţi primit cumva rapoarte privind o anume pâclă ciudată? Poftim? Deja?! Nu, n-are rost să începeţi nicio investigaţie. Nu lăsaţi pe nimeni pe străzi şi avertizaţi oamenii să se baricadeze în case. Da, exact, măsurile obişnuite. Da, indiferent ce aduce… Este, într-adevăr, extrem de periculoasă… Alo! Alo! Lăsă receptorul jos şi arătă către vârf. — Ceaţa a pătruns deja în Bain pe la nord şi se mişcă extrem de rapid. E oare posibil ca Kerrigor să ştie ce punem la cale? — Da, răspunseră Sabriel şi Touchstone în cor. — Atunci ar fi bine să ne grăbim, zise Horyse cu ochii la ceas. Ne-au rămas mai puţin de patruzeci de minute.

318

CAPITOLUL DOUAZECI ŞI ŞAPTE Ultimul rând de bolovani se desprinse încet, punând la încercare răbdarea soldaţilor asudaţi şi albi la faţă care-i îmboldeau cu mâini tremurânde şi respiraţia întretăiată. Îndată ce deschizătura fu gata, se depărtară, pe picioare nesigure, de movila blestemată căutând zonele cu soare ca să-şi încălzească oasele înfrigurate. Unul dintre ei, un bărbat iute şi mic de statură, cu o mustaţă spălăcită, alunecă în vale şi începu să vomite, până ce alţi câţiva coborâră la el cu o targă şi-l aduseră înapoi. Sabriel privi gaura şi avu impresia că distinge reflexiile şterse ale sarcofagului de bronz dinăuntru. Simţi că-i vine şi ei rău, cu părul ridicat pe spate şi pielea înfiorată pe tot corpul. Duhoarea magiei libere plutea grea în aer, lăsându-i un gust metalic în gură. — Avem nevoie de magie ca să deschidem sarcofagul, anunţă ea posomorâtă. E foarte bine protejat. Cred că cel mai bine ar fi să intru singură, iar Touchstone să mă ţină de mână de afară, în timp ce colonelul Horyse cu oamenii lui formează un cerc magic în jurul movilei. Ştie toată lumea simbolurile pentru vraja de început? Soldaţii încuviinţară sau răspunseră în cor „Da, domniţă”. Unul singur îi zise Abhorsen, un caporal de vârsta a doua, cu destule trese pe blazon ca să-ţi dai seama că era de mult în armată. Dintre toţi, părea cel mai puţin afectat de efectele magiei libere. — Puteţi să-mi spuneţi Sabriel, îi zise ea răvăşită de numele pe care tocmai îl auzise. — Nu pot, domniţă. L-am cunoscut pe tatăl tău. Îi semeni tare mult… Dumneata eşti acum Abhorsen şi trebuie să-i vii de hac blestemăţiei ăsteia – iartă-mi, te rog, limbajul să-l faci să-şi dorească să fi rămas mort, în treaba lui! — Vă mulţumesc pentru sprijin, îi zise ea şovăitoare. 319

Caporalul nu avea darul viziunii – era lesne de ghicit – însă încrederea lui în ea era la fel de oarbă… — Are dreptate, îl susţinu Touchstone îndemnând-o s-o ia înainte după ce făcu o plecăciune adâncă. Să terminăm treaba pentru care am venit, Abhorsen! Sabriel îi răspunse şi ea cu o plecăciune aproape ritualică, aşa cum ar face un Abhorsen înaintea regelui. Trase apoi aer în piept şi pe chip i se citi determinarea. Începu cu însemnele de deschidere, pe care şi le formă în minte înainte să-l ia pe Touchstone de mână şi să se apropie de gaura din zid, al cărei pântec învăluit în umbre obscure contrasta cu pietrele verzui rostogolite pe lângă movilă şi cu scaieţii scăldaţi în ultimele raze de soare. În spatele ei, Touchstone se întoarse să apuce mâna plină de bătături a colonelului, care, la rându-i, o întinse pe cealaltă către locotenentul Aire, acesta prinzând-o pe a sergentului, sergentul pe a caporalului şi tot aşa, până la ultimul soldat de la poalele dâmbului. Erau paisprezece magi cu totul, deşi doar doi de prima mână. Sabriel simţi magia Legământului concentrându-se deasupra şirului, simbolurile devenind din ce în ce mai pronunţate şi mai strălucitoare în mintea ei, până când aproape că nu mai vedea nimic din pricina aurei lor orbitoare. Pătrunse în despărţitura din zid, fiecare pas accentuându-i răul şi ameţeala şi făcând-o să tremure din toate încheieturile, cu picioarele amorţite de aceleaşi furnicături şi înţepături. Simbolurile erau însă la fel de puternice în capul ei, biruind senzaţia acută de greaţă. Ajunse lângă sarcofagul de bronz şi-şi lipi palma de capac, eliberând însemnele din minte. O explozie de lumină izbucni brusc din degetele ei, urmată de un răcnet sfâşietor ce zgudui tumulul din temelii. Bronzul începu să ardă, şi Sabriel îşi trase iute mâna de pe el, cu palma înroşită şi plină de băşici. După câteva clipe, sarcofagul fu învăluit într-un abur gros şi fierbinte care o forţă să iasă, silind întregul şir să se prăvălească la vale, ca nişte piese de domino. 320

Se trezi aruncată odată cu Touchstone, la vreo cinci metri de la intrarea în tumul, aterizând cu capul pe stomacul lui în timp ce el nimeri într-o tufă de scaieţi. Rămaseră nemişcaţi pentru câteva momente, secătuiţi de puteri şi copleşiţi de defensiva magiei libere. Priviră apoi cerul senin de deasupra, năpădit deja de nuanţele portocalii-roşietice ale apusului. De jur împrejur se auzeau vocile soldaţilor care-şi veneau în fire, înjurând şi blestemând de mama focului. — Nu s-a deschis, zise Sabriel calmă, ca şi cum ar fi făcut o simplă constatare. Ori n-am pus destulă forţă la bătaie, ori unii dintre noi nu prea ştiu ce fac. Tăcu apoi câteva clipe, după care adăugă: Ce n-aş da ca Mogget să fie aici cu noi! El sigur ar şti ce să facă… Touchstone nu zise nimic la început, dar apoi vorbi: — Avem nevoie de mai mulţi magi. Cred că l-am putea deschide dacă simbolurile ar fi îndeajuns de puternice. — Mai mulţi magi… bâigui Sabriel obosită. Cred că ai uitat de care parte a Zidului ne aflăm… — Dar la tine la şcoală? întrebă el după care scoase un „A!” scurt când Sabriel se ridică brusc în capul oaselor, făcându-l să-şi piardă echilibrul. Urmă un al doilea „Aa!” în momentul când, aplecată peste el, fata îl sărută cu înflăcărare, afundându-i capul în scaieţi. — Touchstone! Ce idee bună! Cum de nu mi-a trecut prin minte? Sigur că da… Orele de magie pentru avansaţi! Trebuie să fie pe puţin treizeci şi cinci de colege de-ale mele cu însemnul Legământului şi cunoştinţe de bază într-ale Legământului! — Mă bucur, murmură el îmbufnat din fundul tufei. Sabriel îi întinse o mână şi-l ajută să se ridice, adulmecând mirosul proaspăt de scaieţi striviţi amestecat cu sudoare. Aproape că reuşise să-l tragă dintre frunze, când, dintr-odată, îi pieri entuziasmul şi fu cât pe ce să-i dea drumul, dar n-o făcu. — Fetele sunt acolo, zise ea şoptit, gândind cu voce tare. Dar… ce drept am eu să le implic în povestea asta… 321

— Oricum sunt deja implicate, o întrerupse Touchstone. Singurul motiv pentru care Ancelstierre nu seamănă cu Vechiul Regat e Zidul, însă n-o să mai dăinuie mult odată ce Kerrigor spintecă şi celelalte pietre. — Dar sunt doar nişte copile! oftă ea abătută. Deşi nu de mult ne credeam femei în toată firea… — Nu contează, avem nevoie de ajutorul lor! — Asta aşa e, încuviinţă ea întorcându-se către soldaţii care se strânseseră iarăşi în jurul tumulului, fiecare cât de aproape îi dădea mâna. Horyse şi alţi câţiva magi de-ai lui erau chiar la gura intrării, iscodind întunecimea aprinsă la răstimpuri de licărirea bronzului incandescent. — Vraja n-a dat roade, le spuse ea, însă Touchstone tocmai mi-a amintit unde putem găsi alţi magi ai Legământului. — Unde? o întrebă Horyse cu ochi pătrunzători. — La Colegiul Wyverly, unde am învăţat şi eu. Nu cred să fie mai mult de un kilometru şi jumătate până acolo. O să le cerem ajutorul fetelor din clasele a cincea şi a şasea, care studiază magia. Şi magistrei Greenwood, desigur, profesoara lor. — Nu cred că mai e timp să le trimitem vorbă şi apoi să aşteptăm până vin încoace, începu Horyse privind către apus şi apoi la ceas, care o luase invers. Îl cercetă câteva clipe încurcat, după care renunţă. Dar… chiar crezi că aşa vom putea mişca sarcofagul? Sabriel se gândi la vraja de protecţie de care se lovise, după care îi răspunse: — Da. Cele mai multe piedici erau menite să ascundă tumulul de ochii curioşilor, aşa că acum nimic nu ne poate opri să mutăm sarcofagul, poate doar simptomele date de magia liberă. Dacă le facem faţă cu bine, sigur că-l putem urni din loc… — Şi Colegiul Wyverley e cumva într-o clădire veche, solidă? — Mai degrabă un castel decât orice altceva, răspunse 322

Sabriel înţelegând unde vrea să ajungă. Mult mai uşor de apărat decât dealul ăsta. — Apă curgătoare… Nu? Ar fi mult prea frumos. Bun! Soldat Macking, dă fuga la maiorul Tindall şi spune-i să-şi pregătească oamenii de plecare în două minute. Ne întoarcem la camioane şi apoi mergem la Colegiul Wyverley. Trebuie să apară şi pe hartă, la puţin mai mult de un kilometru… — La sud-vest, preciză Sabriel. — La sud-vest, reluă colonelul. Anunţă-i şi pe ei întocmai. Macking repetă ordinul de câteva ori ca pentru sine, apoi o luă la fugă, vădit bucuros să scape de tumul. Horyse se întoarse către caporal şi-i spuse: — Caporal Anshey! Pari un om zdravăn. Crezi că ai putea înfăşură afurisitul ăla de sarcofag cu o frânghie? — Eu zic că da, domnule, zise Anshey desfăcând sulul de funie pe care-l ţinea prins de cordon, făcându-le semn celorlalţi soldaţi să-l urmeze. — Hai, băieţi, scoateţi sfoara. Douăzeci de minute mai târziu, cu ajutorul câtorva metri de sfoară şi al unui trepied, sarcofagul era urcat într-o căruţă pe care o luaseră de la o fermă din apropiere. După cum se aşteptase, când ajunseră cu el la mai puţin de douăzeci de metri de camioane, motoarele se opriră ca prin minune, farurile se stinseră, iar postul telefonic se deranjă şi el, fără un motiv anume. Doar calul de la căruţă – o iapă bătrână şi placidă – părea oarecum indiferent la sicriul strălucitor din spate, în ciuda capacului de bronz ce fremăta cu simboluri pervertite ale Legământului care-ţi întorceau stomacul pe dos. Iapa nu era foarte mulţumită, sărmana de ea, dar nici agitată. — Va trebui să mânăm noi calul, îi zise Sabriel lui Touchstone, în timp ce soldaţii împinseră sicriul suspendat cu nişte prăjini lungi, strângând picioarele trepiedului. Nu cred că cercetaşii mai rezistă mult. ÎI trecu un fior şi tremură din tot corpul. Ca toţi ceilalţi, 323

era palid şi avea ochii injectaţi, nasul îi curgea abundent şi dinţii îi clănţăneau. — Nici eu nu ştiu cât mai pot îndura, bâigui el. Cu toate astea, când fură desfăcute şi ultimele sfori şi soldaţii se depărtară grăbiţi, Touchstone îşi luă locul pe scândura din faţă, apucând hăţurile cu nădejde. Sabriel urcă lângă el, ignorând senzaţia din stomac, care, între timp, i se mutase, parcă, în gât. Nu îndrăzni să-şi întoarcă privirea către sarcofag. Touchstone îndemnă calul s-o ia din loc, plesnindu-l uşor cu hăţurile. Iapa ciuli urechile şi o porni anevoie înainte, trăgând deloc grăbită încărcătura. — Mai repede nu se poate? întrebă Sabriel nerăbdătoare. Aveau mai bine de un kilometru şi jumătate de mers şi soarele era deja înecat într-o mare de nori sângerii, un disc roşu sprijinit de linia orizontului. — Suntem destul de grei, îi explică el respirând sacadat după fiecare cuvânt. O să ajungem după căderea întunericului. În spate, sarcofagul păru să vibreze şi să chicotească înfundat. Niciunul nu rosti cu voce tare ceea ce amândoi gândeau, şi anume că până la lăsarea nopţii era foarte posibil ca Kerrigor să le iasă deja în cale. După un timp, Sabriel începu să-şi arunce privirea din ce în ce mai des înapoi la drum, zărind cu coada ochiului capacul strălucitor pe care formele distorsionate se preschimbau necontenit. Ar fi vrut să nu facă asta, dar nu se putea abţine. Soarele aluneca la apus şi umbrele deveneau din ce în ce mai prelungi, astfel încât ori de câte ori le răsărea în cale câte un copac cu scoarţa spălăcită ori o piatră de hotar văruită o năpădeau cele mai negre temeri. Dacă pâcla îi ajungea, în sfârşit, din urmă? Când sosiră la colegiu, li se păru că au mers ore în şir. Curând sosiră şi camioanele, părăsind drumul principal şi apucând-o pe aleea pietruită ce ducea la porţile de fier de la intrare. Soarele dispărea treptat la orizont, un sfert din discul roşiatic fiind deja învăluit în tenebre. „Acasă, în 324

sfârşit!” fu primul ei gând. Dar ştia că nu-i decât o amăgire. Colegiul îi fusese adăpost pentru o bună bucată din Viaţă, dar asta în trecut. Fusese casa copilăriei ei, pe vremea când toţi o ştiau drept Sabriel. Acum nu mai era o simplă elevă, ci noul Abhorsen, iar casa ei o aştepta în Vechiul Regat, la fel ca îndatoririle ce-i reveneau, şi care o urmăreau oriunde s-ar fi aflat. De o parte şi de alta a porţii, cele două felinare vechi din sticlă erau aprinse, lumina lor electrică pălind dintr-odată în scântei disparate când trecură cu căruţa dincolo de prag. Una din porţi era desprinsă din ţâţâni şi Sabriel bănui că soldaţii o forţaseră înaintea lor, deşi de obicei erau încuiate de-abia după căderea nopţii. „Pesemne că le-au ferecat când au auzit clopotele”, îşi zise ea, dându-şi brusc seama de liniştea dimprejur. — Clopotul din sat! exclamă ea când căruţa trecu pe lângă camioanele parcate şi coti pe aleea din dreptul uşilor imense de la intrarea principală, în faţa cărora încetini. Clopotul! Nu se mai aude! Touchstone opri calul şi îşi încordă auzul, cercetând zarea din ce în ce mai întunecată. Clopotul din sat părea, într-adevăr, să fi amuţit. — Sunt aproape doi kilometri până acolo… zise el şovăielnic. E destul de departe, plus că mai e şi vântul… — Nici vorbă, ripostă ea. Aerul rece al nopţii îi mângâia obrajii, dar nici urmă de vânt. Întotdeauna s-a auzit de aici. Pesemne că Kerrigor a ajuns deja la clopotniţa din sat! Repede, să ducem sarcofagul înăuntru! Sări iute din căruţă şi fugi către Horyse, care stătea în picioare pe treptele din faţa uşii pe jumătate deschise, vorbind cu cineva dinăuntru. Când se apropie, trecând prin mijlocul soldaţilor strânşi grupuri-grupuleţe în curte, recunoscu vocea imediat. Era doamna Umbrade, directoarea. — Cum îndrăzniţi să daţi buzna aşa? îl dojenea ea ofensată cu o voce preţioasă. ÎI cunosc personal pe general-locotenentul Famsley, care mi-e şi prieten, şi dacă 325

îi… Sabriel?! Rămase ca trăsnită când o văzu acolo la acea oră târzie, îmbrăcată atât de ciudat. Horyse profită de momentul de linişte şi le făcu semn soldaţilor să se apropie, astfel încât, până să apuce directoarea să protesteze, uşile se deschiseră larg şi o armată de oameni înarmaţi dădură buzna înăuntru, ocolind-o de o parte şi de cealaltă aşa cum marea scaldă ţărmurile unei insule. — Doamnă Umbrade! strigă Sabriel. Trebuie să vorbesc urgent cu doamna Greenwood şi cu fetele din gimnaziu de la cursul de magie! Adunaţi-le repede pe celelalte eleve şi restul personalului didactic şi retrageţi-vă în turnul dinspre nord! Directoarea o asculta înmărmurită şi cu gura căscată, până când Horyse se apropie de ea şi pufni enervat: — Hai odată, cucoană! Nu închise bine gura, că femeia şi dispăru ca o nălucă, înainte s-o urmeze, Sabriel se întoarse către Touchstone, care-i dirija pe soldaţii cu sarcofagul. Holul de la intrare se umpluse deja cu un şir neregulat de soldaţi care-şi dădeau din mână în mână cutii descărcate din camioanele de afară, aranjându-le apoi de jur împrejurul pereţilor. Erau toate de culoare kaki, marcate cu diferite inscripţii de genul: „Ghiulea .303” ori „Grenadă B2E2WP”, îngrămădite una peste alta sub pozele echipelor câştigătoare la campionatul de hochei sau dedesubtul panourilor ce anunţau cu litere aurite numele elevelor fruntaşe sau merituoase. Soldaţii deschiseseră şi uşile de la sala mare, grăbindu-se să tragă obloanele şi să baricadeze ferestrele, aşezând băncile una peste alta. Doamna Umbrade ajunsese deja în celălalt capăt al sălii, apropiindu-se de câţiva profesori vădit scoşi din sărite, în spatele cărora se vedeau câteva eleve din clasele superioare strânse pe scări în grupuri mici. Nu avea nici cea mai mică îndoială că restul se îmbulzeau pe coridorul din capătul treptelor, curioase să afle ce se întâmplă. Exact în momentul când directoarea ajunse în dreptul 326

colegilor săi, toate luminile se stinseră brusc şi încăperea se cufundă în beznă. Preţ de câteva clipe se aşternu o tăcere mormântală cauzată de şocul iniţial, după care lumea intră în panică de-a binelea: fetele începură să urle şi soldaţii să ţipe, totul printre pufniturile şi bocăniturile înfundate ale celor ce orbecăiau prin întuneric, lovindu-se de mobile sau unii de alţii. Sabriel nu se clinti, conturând cu puterea minţii simbolurile aducătoare de lumină, care nu se lăsară aşteptate, alunecându-i pe degete ca apa rece la duş. Le lăsă să atârne câteva secunde înainte să le direcţioneze către tavan, unde picurii se umflară până ce ajunseră de mărimea unor farfurii, aruncând o lumină gălbuie în încăpere. Băgă atunci de seamă că undeva, în celălalt colţ, chiar lângă doamna Umbrade, cineva făcea aceeaşi vrajă. Era nimeni alta decât magistra Greenwood, căreia îi zâmbi discret, arcuindu-şi aproape imperceptibil buzele. Ştia că becurile se stinseseră din cauză că Kerrigor trecuse pe lângă staţia de alimentare care se afla la jumătatea drumului dintre şcoală şi sat. Cum era de aşteptat, în loc să le dea profesorilor informaţii precise despre ce se întâmplă, directoarea le împuia capul cu tot felul de prostii, ţinând-o întruna cu generalul nu-ştiu-care şi apostrofându-i pe „soldaţii neciopliţi”. Sabriel o zări pe magistră în spatele profesoarei de ştiinţe naturale, care era foarte înaltă, însă care acum stătea uşor aplecată în faţă. — Şi nu mai spun cât de surprinsă am fost s-o văd chiar pe una dintre… le spunea ea cu sufletul la gură tocmai când Sabriel îşi făcu apariţia lângă ea, suflându-i pe spate şi pe ceafă însemnele tăcerii şi-ale nemişcării. — Îmi cer scuze pentru întrerupere, dar suntem în criză de timp, se scuză ea de după silueta îngheţată a directoarei. După cum vedeţi, armata a preluat controlul colegiului, iar eu îl asist pe colonelul Horyse, care conduce operaţiunea. Avem nevoie de ajutorul fetelor din cele două clase de gimnaziu, aşa că v-aş ruga să le chemaţi aici. Rămâneţi şi 327

dumneavoastră, magistră Greenwood. Restul – eleve, profesori, grădinari sau alţii – trebuie să se baricadeze bine la etajele superioare din turnul dinspre nord şi să nu iasă până mâine în zori. — Dar de ce? întrebă doamna Pearch, profesoara de matematică. Ce se întâmplă? — Intruşi din Vechiul Regat, îi răspunse Sabriel scurt, urmărindu-le feţele în timp ce vorbea. Pregătiţi-vă pentru atacul morţilor. — Vrei să spui că Viaţa elevelor e în pericol? întrebă magistra Greenwood păşind în faţă, între cele două profesoare de engleză înspăimântate. O privi fix fără să clipească, de parcă de-abia acum vedea cine e, după care adăugă: Aşa e, Abhorsen? — Cu toţii suntem în mare primejdie, zise Sabriel cu amărăciune în glas. Însă fără ajutorul magilor de aici nu avem nicio şansă… — Păi, dacă aşa stau lucrurile, începu magistra hotărâtă, atunci am face bine să ne organizăm puţin. Mă duc să le aduc pe Sulyn şi pe Ellimere, sunt singurele dintre prefecţi care au ajuns la rangul de mag, aşa că se pot ocupa ele de celelalte fete. Doamnă Pearch, dumneata vei fi responsabilă cu… a… cu evacuarea elevelor şi a personalului în turnul dinspre nord, din moment ce doamna Umbrade văd că a căzut pe gânduri. Domnişoară Swann, vezi, te rog, pe unde sunt cameristele şi bucătarii şi fă rost de apă proaspătă şi de lumânări, iar dumneata, domnule Arkler, fii drăguţ şi adu săbiile din sala de sport. Văzând că totul e sub control, Sabriel răsuflă uşurată şi ieşi iar din sală, trecând iute pe lângă soldaţii de pe coridor, care se chinuiau să prindă de o sfoară mai multe lămpi de gaz. Cu toate astea, afară era mult mai multă lumină, cu cerul scăldat în nuanţe de roşu şi portocaliu de la ultimele raze de soare. Touchstone şi cercetaşii dăduseră deja sarcofagul jos din căruţă şi-l încinseseră bine cu sfoară, acesta părând acum să emane propria lumină perfidă, însemnele aprinse de 328

magie liberă licărind pe capac ca mâzga deasupra unui lichid sau cheagurile în sânge. Nimeni altcineva nu îndrăznea să se apropie, în afară de cercetaşii care trăgeau de frânghii. Peste tot în jur, soldaţii fixau garduri de sârmă ghimpată, umpleau saci cu nisip din grădina de trandafiri, pregăteau poziţii de tragere la etajul al doilea sau legau dispozitivele de declanşare de la rachetele de semnalizare, sicriul lui Rogir strălucind în tot acest timp în mijlocul unui cerc nevăzut de care toţi se fereau. Sabriel se îndreptă către Touchstone, simţindu-şi picioarele moi dintr-odată, întregul trup răzvrătindu-i-se la ideea apropierii de luminiscenţa însângerată a sarcofagului, care părea să-şi fi sporit puterile odată cu lăsarea întunericului. Privindu-l în lumina amurgului stins, fata avu impresia că e chiar mai mare şi mai periculos decât înainte, capabil de grozăvii inimaginabile. — Trageţi cu putere! strigă Touchstone, întinzând corzile la maximum, cot la cot cu soldaţii. Încă o dată! Încet-încet, sarcofagul începu să alunece pe bătrânele lespezi, apropiindu-se de scările de la intrarea principală, peste care soldaţii tocmai băteau în cuie o rampă de lemn. Sabriel hotărî să nu-l deranjeze de la treabă şi merse mai departe pe alee, până când zări porţile de fier forjat în depărtare. Rămase acolo câteva minute, privindu-le în tăcere, în timp ce degetele i se plimbau nervoase peste mânerele clopoţeilor, acum cu unul mai puţin, dar, fără îndoială, ineficiente în faţa hoardelor lui Kerrigor. Nu mai avea nici sabia lui Abhorsen, ci una nouă cu care nu era deloc obişnuită, chiar dacă fusese forjată de făuritorul Zidului. „Casta Zidarilor…” Se gândi atunci la Mogget. Cine ştie ce fusese cu adevărat fiinţa ciudată înlăuntrul căreia se amestecau supunerea irascibilă faţă de Abhorsen şi forţa aprigă de magie liberă dornică să le vină de hac? Acum pierise şi el odată cu tatăl ei, azvârlit în străfundurile Morţii de scâncetul de jale al lui Astarael… „Când am plecat de aici nu ştiam mai nimic despre 329

Vechiul Regat, îşi zise Sabriel, iar acum când m-am întors… tot nu ştiu destule. Sunt cel mai ignorant Abhorsen din ultimele veacuri încoace şi probabil că şi cel mai obosit…” Un răpăit de gloanţe o trezi brusc din reverie, urmat de zvâcul unei rachete care se înălţă în văzduh, lăsând o urmă gălbuie, arcuită, departe, către drum. Se auziră apoi alte împuşcături foarte repede una după alta, după care linişte. Racheta izbucni într-o explozie incandescentă din care se desprinse apoi o paraşută albă ce prinse a coborî lin. La lumina ei aspră, Sabriel zări ceaţa densă şi umedă care coborâse peste drum cât vedeai cu ochii, unindu-se cu bezna dimprejur.

330

CAPITOLUL DOUĂZECI ŞI OPT Decât să o ia la fugă şi să ţipe, Sabriel hotărî c-ar fi mai bine să meargă la pas înapoi, către trepte. Mulţi dintre soldaţii care fixau încă lămpile în linie o priviră în tăcere, alături de alţi câţiva care se pregăteau să desfăşoare un sul de sârmă ghimpată. Toţi o urmăreau cu sufletul la gură. În faţa ei, sarcofagul tocmai părăsea rampa improvizată, alunecând pe pardoseala din coridor. Sabriel putea foarte bine să treacă pe lângă el, însă preferă să rămână afară, cercetând împrejurimile. După câteva clipe, băgă de seamă că Horyse venise lângă ea, cu faţa pe jumătate luminată de făcliile dispuse în şir. — Ceaţa… spuse ea. A ajuns aproape de porţi. Vorbise repede, fără să-şi mai ascundă teama din glas. — Ştiu, îi răspunse Horyse pe un ton neutru. Ultimele focuri de armă mi-au răpus oamenii din postul de pază. Şase în total, plus un caporal. Sabriel dădu din cap fără să spună nimic, căci le simţise Moartea sub forma unor înţepături uşoare în stomac. Îşi impunea să fie mai dură şi mai rezistentă, să-şi tocească simţurile, căci noaptea avea să aducă mult mai multă suferinţă. Simţi dintr-odată o prezenţă ciudată, cineva sau ceva care era deja mort. Se îndreptă de spate şi strigă către Horyse: — Colonele! Soarele a apus de tot şi simt ceva apropiindu-se în fruntea norului de ceaţă! Îşi scoase iute sabia din teacă, urmată la numai o secundă de Horyse, a cărui armă licări în lumina palidă. Cei cu sârma ghimpată priviră speriaţi în jur, după care se năpustiră pe scări în coridor. De o parte şi de alta a uşii, echipe de câte doi soldaţi îşi pregăteau mitralierele grele, cocoţate pe trepiede, şi îşi aşezau săbiile de-a latul zidurilor 331

din saci cu nisip. — Cei de la etajul al doilea, fiţi pregătiţi! le strigă Horyse pe deasupra creştetului ei, şi-n acel moment Sabriel auzi percutoarele a cincizeci de puşti armându-se. Cu coada ochiului, îi văzu pe cercetaşi întorcându-se în curte şi luându-şi poziţiile în spatele ei, cu arcurile întinse şi săgeţile pregătite. Ştia că au s-o ducă înăuntru în caz de nevoie… Nu se auzea nimic în tăcerea încordată, în afară de zgomotele înfundate ale nopţii. Copacii de dincolo de zidul şcolii fremătau uşor în vânt, care începuse parcă să se înteţească odată cu lăsarea întunericului, acompaniat de cântecul greierilor. Atunci, Sabriel auzi scrâşnetul huruit al armatei morţilor, cu încheieturile lor rigide şi putrezite, lipsite de cartilagii, înaintând cu picioare dezgolite ale căror falange descompuse bocăneau pe lespezi, străpungând carnea fetidă. — Ajutoare… zise ea agitată. Vin cu sutele. Nici nu termină bine, că un prim val de morţi se şi izbi de porţile de la intrare, deschizându-le într-o clipă. Siluetele umanoide se îndreptau spre ei cu repeziciune, şuierând cu gurile căscate ce se voiau pesemne strigăte de luptă. — Foc! ordonă colonelul. În secunda următoare, Sabriel se temu ca nu cumva armele să nu funcţioneze, însă puştile începură să bubuie aprig, iar mitralierele se puseră pe un huruit asurzitor, scuipând limbi de foc ce ricoşau din pavaj într-un amalgam de haos şi violenţă. Gloanţele pătrundeau în carnea moartă, spintecau oasele şubrede şi-i dărâmau pe morţi la pământ, până ce îi făceau bucăţi la propriu, lăsându-i să atârne flasci de gardul de sârmă. Focurile de armă deveniră apoi ceva mai răzleţe, însă, până să înceteze de-a binelea, se pomeniră cu un alt val de morţi, care dădeau năvală prin porţile deschise ori escaladau zidurile, târându-se şi împleticindu-se. Erau câteva sute, atât de strânşi unii într-alţii, încât reuşiră să dărâme gardul şi unii chiar înaintară până în dreptul 332

scărilor de la intrarea principală, unde puştile îi secerară la pământ. Ceilalţi, cărora pesemne că le mai rămăsese un dram de raţiune, bătură în retragere, dar fură nimiciţi de vâlvătaia albă de fosfor de la grenadele aruncate de cei de la etajul al doilea. — Sabriel, treci înăuntru! îi ordonă Horyse, în timp ce ultimele dintre ajutoare veneau târâş înspre ei, în cercuri neregulate, până ce o nouă ploaie de gloanţe le culcă la pământ, reducându-le la tăcere. — Da, zise ea privind ţintă către covorul de trupuri sfârtecate. Lumina lămpilor era şovăitoare, şi bucăţile de fosfor ardeau mocnit, întocmai ca nişte lumânări într-un cavou sinistru. Mirosul pătrunzător al corditei îi umplea nările, impregnându-i-se în păr şi în veşminte, în timp ce ţevile mitralierelor împroşcau înfuriate cercuri de foc de jur împrejurul ei. Ajutoarele erau deja moarte, dar, chiar şi aşa, priveliştea dezolantă o scârbi mai tare decât orice plăsmuire a magiei libere. Urcă scările vârându-şi sabia înapoi în teacă, amintindu-şi brusc de clopoţei. Poate că ar fi putut evita măcelul folosind unul dintre ei, trimiţând hoardele vrăjmaşe înapoi în Moarte fără să… Dar ce folos? Oricum era deja prea târziu. Mai mult, n-avea de unde să ştie dacă vraja ar fi funcţionat cum voia ea. Ajutoarele spirit aveau să vină următoarele, ştia prea bine, şi mai ştia că acest soi de morţi înviaţi nu puteau fi opriţi de nicio forţă fizică şi nici de clopoţei, decât dacă veneau în număr mic… ceea ce era la fel de probabil ca un răsărit în miez de noapte. Coridorul era înţesat de soldaţi îmbrăcaţi în zale şi cu coifuri pe cap, înarmaţi cu scuturi voluminoase şi suliţe cu vârful lat şi fir de argint, presărate cu cele mai simple însemne ale Legământului, desenate cu cretă înmuiată în scuipat. Fumau de zor şi beau ceai din serviciul de porţelan folosit în mod obişnuit de elevele şcolii. Văzându-i, Sabriel îşi dădu seama că ei sunt cei care vor intra în luptă atunci 333

când armele nu vor mai porni. Teama lor era vizibilă cu ochiul liber, deşi se străduiau s-o ţină în frâu – nu tocmai din bravadă, ci mai degrabă dintr-un amestec de pricepere şi cinism. Oricum, când dădu ochii cu ei, Sabriel încetini pasul şi înaintă agale, ca şi cum nu s-ar fi grăbit deloc. — Bună seara, domnişoară, zise unul. — Nu credeam c-o să mă bucure atât nişte împuşcături, zău aşa, se auzi altul. La noi, în nord, mitralierele nu pornesc nici să le tai! — Dacă o ţin tot aşa, eu zic că n-o să mai fie nevoie de noi. — Nu e tocmai ca-n Perimetru, nu-i aşa, domniţă? — Noroc cu tipu’ din cutia de metal, domnişoară. — Mult noroc şi vouă, le ură ea încercând să răspundă rânjetelor cu un zâmbet. Focurile reîncepură şi surâsul îi îngheţă pe chip, însă atenţia soldaţilor se concentră din nou asupra zgomotelor de afară. „Nu sunt deloc atât de indiferenţi pe cât vor să pară”, îşi zise ea îndreptându-se către uşile ce dădeau în sala mare. Aici, atmosfera era mult mai încordată. Sarcofagul se afla în colţul îndepărtat al încăperii, ridicat pe estrada din fund, în timp ce toţi cei dinăuntru se refugiaseră în celălalt capăt, cât mai departe de el cu putinţă. Cercetaşii se trăseseră într-o parte, sorbind şi ei din ceaiul cald, în mijloc magistra Greenwood stătea de vorbă cu Touchstone, iar pe peretele opus cele treizeci şi ceva de fete – domnişoare în toată regula, de fapt – stăteau înşirate faţă în faţă cu soldaţii. Era ca o seară dansantă mai puţin obişnuită, sau mai degrabă ca o parodie a acesteia. Dincolo de pereţii groşi de piatră şi de ferestrele ferecate, răpăiala ritmică a mitralierelor aproape că semăna cu o grindină deasă, în care bubuiturile grenadelor ţineau loc de tunete. Asta dacă nu ştiai ce se petrece, de fapt, afară. Sabriel merse până în mijlocul sălii, unde se opri şi strigă: — Magi ai Legământului! Veniţi aici! Se adunară cu toţii în jurul ei, fetele mai iuţi decât 334

soldaţii, care se resimţeau după o zi de trudă şi din cauza apropierii sarcofagului. Sabriel privi feţele îmbujorate şi zâmbitoare ale elevelor, pe care umbre uşoare de teamă păreau să le mai domolească nerăbdarea şi emoţia faţă de necunoscut. Erau acolo şi două dintre cele mai bune prietene ale ei, Sulyn şi Ellimere, dar nu le mai simţi la fel de apropiate ca odinioară. Probabil că gesturile sau mimica o dăduseră de gol, căci văzu în ochii lor respect şi o oarecare uimire. Până şi însemnele magice de pe frunţile lor păreau oarecum false, machiate parcă, deşi ştia prea bine că sunt cât se poate de autentice. Cât de nedrept i se părea să le bage pe fete în toată nebunia aceea… Deschise gura să vorbească, şi-n acel moment focurile de afară încetară ca la un semn. În liniştea care se lăsă, una dintre fete începu brusc să râdă nervos, însă Sabriel simţi mai multe Vieţi stingându-se dintr-odată şi fu năpădită de o spaimă pe care o mai încercase şi-n alte rânduri, dându-i fiori de gheaţă pe spinare. Kerrigor se apropia cu paşi repezi. Numai el putuse să reducă armele la tăcere – nu era nicidecum un moment de respiro în luptă, aşa cum crezuse Sabriel la început. Auzea strigăte distante, ba chiar răcnete în toată regula. Trecuseră pesemne la alt fel de arme acum, ceva mai demodate decât automatele. — Repede, zise ea atunci, îndreptându-se către podiumul din spate. Trebuie să ne prindem de mâini şi să formăm un cerc de jur împrejurul sarcofagului. Magistră Greenwood, ajutaţi-i vă rog să se aranjeze, iar dumneata, locotenente, ai, te rog, grijă ca oamenii tăi să stea fiecare după câte-o fată… În orice altă situaţie, pe fete le-ar fi pufnit râsul mai mult ca sigur, iar soldaţii ar fi găsit un subiect de glumă. Acum însă, cu morţii dând târcoale clădirii şi sarcofagul zăcând sumbru şi ameninţător în mijlocul lor, ascultară ordinele fără să crâcnească. Soldaţii se poziţionară iute la locurile indicate, în timp ce fetele îi prinseră hotărâte de mâini. În câteva secunde, cercul magic era complet. Comunicând acum prin strânsoarea mâinilor, Sabriel nu 335

se mai chinui să le vorbească, căci îi simţea pe fiecare în parte. Touchstone era la dreapta ei, o prezenţă caldă, învăluitoare, iar la stânga o avea pe doamna Greenwood, nu la fel de puternică, însă deprinsă cu astfel de ritualuri – şi tot aşa până la ultimul din cerc. Se concentră şi chemă în minte simbolurile de deschidere, care-i apăreau din ce în ce mai conturate, sporind forţa cercului până ce lumina incandescentă alunecă în interior, ca volbura unui vârtej. Razele aurite cuprinseră sarcofagul, scăldându-l în reflexele lor orbitoare şi separându-se apoi în dâre strălucitoare ce prinseră a se roti în jurul lui în sensul acelor de ceasornic şi din ce în ce mai repede. Sabriel menţinu lumina în centru, făcând-o să plutească imaterială, sorbind şi ultimul dram de forţă de la magii prinşi în cerc. Soldaţii şi fetele începură să tremure deopotrivă, unii căzând în genunchi, fără să destrame însă legătura magică. Sarcofagul începu să se învârtească încet cu un şuierat hidos, ca o uşă care scârţâie din ţâţâni. Capacul se întredeschise câţiva milimetri, lăsând să iasă un abur fierbinte pe care lumina aurie îl risipi cât ai clipi. Prinse apoi a se roti şi mai repede cu acelaşi şuierat asurzitor, până ce totul în interiorul cercului deveni o masă incertă în care bronzul se amesteca cu vaporii alburii şi cu lumina de un galben-intens. Apoi, cu un şuierat şi mai pătrunzător decât până atunci, se opri dintr-odată, azvârlind capacul cât colo pe deasupra capetelor magilor şi făcându-l zob de podea la vreo treizeci de metri distanţă. Magia se destrămă şi ea, răpusă parcă de propria reuşită, şi cercul se rupse cu mai mult de jumătate dintre magi încă în picioare. Tremurând din toate încheieturile şi fără să le dea drumul magistrei sau lui Touchstone, Sabriel se poticni până în dreptul sarcofagului deschis, privind înăuntru. — Ca să vezi! zise doamna Greenwood întorcându-se către Touchstone cu o privire mirată. Arată exact ca tine! 336

Înainte ca el să-i răspundă, din coridor se auzi un zgomot metalic şi strigătele se înteţiră. Cercetaşii rămaşi în picioare dădură fuga la uşă cu săbiile scoase, însă până să iasă ei, cei de afară năvăliră înăuntru panicaţi şi plini de sânge, ascunzându-se prin cotloane ferite sau căzând laţi la podea. Bolboroseau cuvinte neînţelese, râdeau isteric sau tremurau spasmodic fără să scoată un sunet. După ei dădură năvală soldaţii din coridor, în armurile lor grele. Spre deosebire de primii, păreau ceva mai stăpâni pe situaţie şi, în loc să fugă disperaţi, se lăsară cu toată greutatea pe uşi, reuşind să pună drugul la loc. — A pătruns în clădire! strigă unul dintre ei, alb la faţă de spaimă. Era clar pentru toţi la cine se referea. — Repede, ritualurile de final! strigă Sabriel trăgându-şi mâinile din strânsoare şi întinzându-le deasupra corpului, în timp ce în minte schiţă simbolurile pentru foc, curăţire şi pace. Încercă să nu se uite prea atent la Rogir, căci, într-adevăr, semăna izbitor cu Touchstone, un Touchstone adormit şi lipsit de apărare. Era obosită şi mai avea destule obstacole de înlăturat, însă primul însemn răsări iute în faţa ei, fără prea mult efort. Touchstone îşi pusese mâna pe umărul ei, transferându-i din puterea lui, în timp ce restul magilor se regrupară şi-şi dădură mâinile din nou, preluându-i din povara vrăjii. Se simţi dintr-odată mai uşurată, căpătând încredere că vor reuşi, în sfârşit, să distrugă trupul lui Kerrigor şi mare parte din puterea lui odată cu el… Se auzi o bubuitură puternică şi peretele dinspre miazănoapte explodă, azvârlind bucăţi de cărămidă în toate direcţiile, în timp ce un praf roşiatic umplu încăperea în câteva secunde, orbindu-i şi înecându-i pe cei dinăuntru. Sabriel era întinsă pe jos, tuşind din răsputeri şi încercând să se ridice, cu genunchii nesiguri. Nu vedea nimic din pricina prafului din ochi şi lămpile se stinseseră toate, aşa că orbecăi prin beznă până ce dădu de sarcofagul încă fierbinte. 337

— Trebuie să plăteşti cu preţul sângelui! se auzi o voce spartă, venită parcă din altă lume, deşi uşor familiară. Nu era horcăitul şuierat al lui Kerrigor, ci glasul acela înspăimântător pe care Sabriel îl mai auzise în Valea Sfântă, după ce-şi pierduse primul planor. Clipind des, se furişă după sarcofag şi, preţ de câteva minute, nu se mai auzi nimic, deşi auzea creatura apropiindu-se, vibrând şi fâlfâind prin aer pe măsură ce înainta. — Trebuie să împlinesc această ultimă povară, zise. Abia atunci târgul se va fi încheiat şi-mi voi primi răsplata. Sabriel clipi iar, cu obrajii scăldaţi în lacrimi. La lumina primelor raze ale lunii pătrunzând prin peretele spart, învăluită în pulberea roşie care-i făcea ochii să lăcrimeze, începu să desluşească ce se întâmplă în jur. Înlemni văzându-se încolţită de morţi şi de magie liberă, şi toate simţurile înlăuntrul ei se răzvrătiră într-un strigăt mut de disperare. Creatura odinioară captivă în corpul lui Mogget stătea la mai puţin de cinci metri în faţa ei, arzând mocnit. Era mai scundă decât şi-o amintea, dar la fel de diformă, cu un trup butucănos ce înainta agale cocoţat pe o coloană incandescentă care se rotea întruna. Unul dintre soldaţi sări deodată în spatele creaturii, înfigându-şi sabia adânc în spinarea de foc. Creatura nici că se sinchisi, însă bărbatul urlă sfâşietor, cuprins de flăcări alburii. În câteva clipe, trupul îi fu mistuit cu totul, iar sabia se scurse pe podea – un morman de metal topit ce pârlea scândurile de stejar. — Ţi-am adus sabia lui Abhorsen, zise făptura dând drumul unui obiect lung şi subţire pe care Sabriel nu-l putea distinge foarte bine. Şi clopoţelul cu numele de Astarael. Pe acesta îl puse jos cu grijă, limba lui de argint răsunând uşor înainte ca Mogget să-l aşeze pe pelicula groasă de praf. — Arată-te, Abhorsen! Doar ne ştim de-atâta amar de vreme… Zicând acestea, începu să râdă zgomotos, ca un 338

chibrit care ia foc brusc, şi dădu să ocolească sarcofagul. Sabriel învârti inelul pe deget şi se trase pe latura opusă, gândindu-se ce avea de făcut. Kerrigor era din ce în ce mai aproape, dar poate că mai era timp să transforme creatura înapoi în Mogget şi să încheie ritualurile de final. — Opreşte-te! se auzi o voce sâsâită, ca o reptilă ce-şi lingea gura hidoasă. Puteri tainice se ascundeau însă în acel glas şuierător. Sabriel rămase nemişcată în ciuda voinţei ei, la fel ca făptura de foc. Încercă să privească dincolo de ea, ferindu-şi ochii de lumina orbitoare, ca să înţeleagă ce se petrece în celălalt capăt al sălii. De parcă mai avea nevoie să vadă… Era Kerrigor. Rupsese drugul şi pătrunsese în sală, iar soldaţii în zale zăceau morţi în jurul lui ca nişte insule palide de carne într-o mare întunecată. Nu mai avea niciun fel de formă, însă păstrase ceva din trăsăturile semiumane ale noii sale înfăţişări. Ochii erau aceiaşi, nişte orificii în care mocnea un foc albicios, în timp ce în gura căscată avea cărbuni încinşi în loc de dinţi, de un roşu la fel de închis ca sângele uscat. — Abhorsen e a mea! urlă el cu o voce alunecoasă şi pătrunzătoare, în care cuvintele păreau să iasă la suprafaţă ca bulele dintr-o mare de lavă incandescentă amestecată cu salivă. Las-o în seama mea! Făptura pârâi şi se mişcă iar, trimiţând scântei albe în stânga şi-n dreapta. — Prea mult am aşteptat să mă bucur de răzbunare ca să mi-o ia altul înainte! şuieră ea piţigăiat, cu un glas ce-i aminti de miorlăitul lui Mogget. Se năpusti atunci asupra lui Kerrigor ca o cometă aprinsă, lungindu-l la pământ şi zdrobindu-i trupul neguros ca un ciocan ce tăbăceşte carnea. Pentru o clipă rămaseră nemişcaţi, luaţi prin surprindere de atacul neaşteptat. Trupul lui Kerrigor începu apoi să se refacă, înfăşurându-şi braţele lungi ca de smoală în jurul duşmanului său învăpăiat, tăindu-i răsuflarea şi absorbindu-l cu voracitatea unei caracatiţe care gâtuie o 339

ţestoasă cu carapacea strălucitoare. Sabriel îşi aruncă ochii în jur disperată, în căutarea lui Touchstone şi a magistrei Greenwood. Praful încă mai plutea în aerul luminat de razele lunii, ca un gaz ruginiu şi otrăvitor care părea să le fi venit de hac soldaţilor, care muriseră de fapt loviţi de cărămizi sau străpunşi de ţăruşii de la băncile făcute zob în explozie. O zări mai întâi pe magistră zăcând chircită câţiva metri mai încolo şi-şi dădu imediat seama că aceasta murise, deşi părea doar inconştientă. Fusese lovită de o schijă desprinsă dintr-o bancă, subţire ca un stilet, care îi străpunsese stomacul. Cât despre Touchstone, Sabriel ştia că el era încă în Viaţă şi-l şi văzu, într-un sfârşit, rezemat de o grămadă de bolovani, cu ochii scânteind în lumina palidă a lunii. Merse către el păşind printre trupuri şi moloz, ocolind petele proaspete de sânge şi răniţii fără scăpare ce sufereau în tăcere. — Mi-am rupt piciorul, îi zise el cu gura schimonosită de durere. Îi arătă apoi cu capul înspre gaura imensă din perete. Fugi, Sabriel! o îndemnă el. Fugi cât nu te vede, du-te către sud şi vezi-ţi de Viaţa ta… — Nu pot, răspunse ea încet. Sunt noul Abhorsen, şi apoi cum crezi că ai să poţi ţine pasul cu mine, cu piciorul rupt? — Sabriel… suspină el. Dar ea se depărtase deja. Îl apucă pe Astarael de jos, ţinându-i limba cu degetele, deşi nu era nevoie, căci era plin de moloz şi, astfel, redus la tăcere. Nu suna cum trebuie decât dacă îl curăţa cu răbdare şi cu nervi de oţel, şi poate şi ceva magie. Se uită la el câteva secunde, după care îl puse la loc pe podea. Sabia lui Abhorsen era la doar câţiva metri de ea. O ridică şi privi însemnele magice perindându-se de-a lungul lamei, de data asta uşor schimbate. Inscripţia cea nouă suna cam aşa: „Clayr m-a văzut, ziditorul m-a făcut, / regele m-a ostoit şi Abhorsen m-a primit/ şi mă ţine cu credinţă/ Pe morţi să-i afund în temniţă/ Căci calea ce-au apucat/ Se 340

cere de lepădat”. — „Calea ce-au apucat se cere de lepădat…”, repetă ea în şoaptă. Luă poziţia de apărare, privind matahala învăluită în negură care se zvârcolea spasmodic în celălalt capăt al încăperii.

341

CAPITOLUL DOUĂZECI ŞI NOUĂ Kerrigor părea că biruise, în sfârşit, creatura plămădită de magia liberă care sălăşluise odinioară în Mogget. Trupul său înnegurat era întreg din nou, fără nicio urmă de foc sau strălucire orbitoare mistuindu-i măruntaiele. Rămase locului nemişcat, şi pentru câteva clipe Sabriel speră că e rănit. Curând însă, îşi dădu seama cu oroare că Kerrigor îşi făcea digestia în linişte, ca un căpcăun după o masă copioasă. O trecu un fior de greaţă şi gura i se umplu de un gust amar când se gândi la un sfârşit tragic pentru ea şi Touchstone. Tot aşa avea să-i răpună şi pe ei Kerrigor. Îi va înghiţi de vii şi-i va duce înapoi în rezervor, unde le va tăia gâtul, sacrificându-le sângele pe Pietrele Sacre… Se scutură scârbită, alungându-şi imaginea din minte. Trebuia să găsească până la urmă o scăpare… În primul rând, nu se putea ca Kerrigor să fie la fel de puternic în Ancelstierre ca în Vechiul Regat. Mai mult, era probabil slăbit deja din pricina vrăjii asupra sarcofagului. Sabriel nu era convinsă că-i poate veni de hac cu ajutorul unui singur clopoţel, dar cu două în acelaşi timp… cine ştie? În afară de lumina lunii, care pătrundea prin fereastra din spate, sala era cufundată în beznă şi tăcere. Până şi răniţii îşi dădeau duhul în linişte, suspinând înfundat cu ultimele dorinţe îngheţate pe buze. Agonizau în şoaptă, de parcă cel mai mic strigăt ar fi declanşat un adevărat dezastru. Ştiau şi ei, pesemne, că în sală erau lucruri mult mai groaznice decât Moartea… Deşi era întuneric beznă, forma lui Kerrigor era şi mai întunecată, şi Sabriel îl fixa din priviri în timp ce cu mâna stângă desfăcea legătura lui Saraneth şi pe a lui Kibeth. Simţea şi alţi morţi în preajmă, însă cu toţii afară, luptându-se cu soldaţii rămaşi în picioare sau 342

înfruptându-se din cei deja răpuşi. Ce se petrecea înăuntru îl privea numai şi numai pe stăpânul lor. Desfăcu, în sfârşit, cureluşele, fără ca Kerrigor să schiţeze nicio mişcare, rămânând cu ochii închişi şi gura ferecată. Îşi vârî apoi sabia în teacă cât ai clipi şi scoase cei doi clopoţei de pe bandulieră. În acel moment, Kerrigor se trezi brusc şi porni iute către ea, înjumătăţind distanţa dintre ei. Se făcea din ce în ce mai mare, lungindu-se către tavan până ce aproape că-l atinse cu căpăţâna lui voluminoasă în care ochii îşi recăpătară strălucirea furibundă. — Ţi-ai scos jucăriile, Abhorsen? tună el. Prea târziu! Mult prea târziu! Cuvintele îi alunecau pe gura stâlcită cu forţa magiei libere, care îi îngheţă lui Sabriel simţurile şi-i anchiloză muşchii. Fata se chinui să sune din clopoţei, însă încheieturile n-o mai ascultau, înţepenite şi rigide dintr-odată. Kerrigor înainta încet, tachinând-o parcă. Se apropie la mai puţin de un metru şi se opri brusc, dominând-o cu statura lui imensă tăiată în negura nopţii şi respirând greoi, cu duhoarea a o mie de abatoare. Sabriel simţi pe neaşteptate o mângâiere caldă pe gleznă. Era una dintre fete, care se stingea în tăcere la picioarele ei, pe podea. O scânteie minusculă aprinsă de magia Legământului se contură palidă când degetele muribundei o atinseră, pătrunzându-i în vene şi urcând către piept, încălzindu-i încheieturile şi eliberându-i muşchii amorţiţi. Ajunse, în sfârşit, în mâini, şi Sabriel scutură iute clopoţeii, care prinseră a glăsui duios în liniştea mormântală. Nu era tocmai cântul dulce şi limpede pe care-l ştia, căci prezenţa lui Kerrigor îi lua oarecum din amploare, absorbindu-l în negura trupului său imens. Monstrul se dădu înapoi descumpănit la auzul melodiei, micşorându-se văzând cu ochii până ce ajunse de două ori cât Sabriel. Efectul nu fu însă deloc cel aşteptat, căci Saraneth nu reuşi să-l supună voinţei ei, iar Kibeth nu făcuse altceva 343

decât să-l zăpăcească preţ de câteva clipe, îndepărtându-l doi-trei paşi. Sabriel sună iarăşi, concentrându-se asupra diferenţelor dintre cele două melodii şi canalizându-şi întreaga energie în acordurile lor fermecate. Kerrigor avea să i se supună, ducându-se oriunde îi va porunci… Pentru o clipă, aşa şi făcu. Nu avea suficientă forţă să-l trimită înapoi în Moarte, dar izbuti să-l reunifice cu vechiul său trup din sarcofagul descoperit. Nici nu amuţiră bine clopotele, că Kerrigor se şi preschimbă, ochii lui scânteietori şi gura împreunându-se ca o bucată de ceară topită, în timp ce întruparea-i vaporoasă se strânse dintr-odată într-o coloană subţire de fum care se înălţă iute în tavan, plutind câteva secunde printre grinzi înainte de a se prăvăli cu un ţipăt înfiorător peste trupul lui Rogir – care deschise brusc gura, trăgând adânc aer în piept. Odată cu ţipătul sfâşietor, Saraneth şi Kibeth se făcură ţăndări, căzând pe podea într-o pulbere de cioburi argintii ce semănau cu nişte stele căzătoare. Tortiţele de mahon se făcură şi ele scrum, alunecându-i lui Sabriel printre degete, ca un fum străveziu. Sabriel îşi privi mâinile câteva clipe, simţind încă în palme conturul mânerelor de lemn. În secunda următoare se trezi cu sabia în mână, avansând către sarcofag. Înainte să ajungă lângă el, Rogir se ridică cu o mişcare rapidă, fixând-o cu ochi de foc ce-i amintiră de căutătura mistuitoare a lui Kerrigor. — Un simplu neajuns, zise el cu o voce ceva mai umană, deşi foarte puţin schimbată. Trebuia să-mi închipui că o să-mi dai de lucru… Sabriel se năpusti asupra lui cu sabia înainte, străpungându-i pieptul până ce vârful ieşi de cealaltă parte, lama ascuţită scoţând scântei la contactul cu carnea tânără. Kerrigor râse dispreţuitor, apucând sabia cu amândouă mâinile şi strângând-o până ce pumnii i se albiră pe oţelul lucitor. Sabriel trase de mâner cu putere, însă nu reuşi s-o scoată. 344

— Nicio sabie nu mă poate răni, grăi el cu un râs horcăit, ca tuşea unui muribund. Nici chiar cea făurită de Zidari, şi în niciun caz nu acum, când mi-am însuşit puterile lor, puteri care au ridicat Zidul şi au făcut legea înainte de Legământ. Acum sunt toate ale mele! Iată-vă, dar şi pe voi – marioneta de frate-miu vitreg şi tu, Abhorsen! Am, în sfârşit, puterea şi sângele cu care să-mi desăvârşesc opera! Întinse mâinile şi-şi împlântă lama şi mai adânc în piept, până ce nu se mai vedea decât mânerul. Sabriel încercă să-i dea drumul şi să fugă, dar el i-o luă înainte, înşfăcând-o de braţ cu degete de gheaţă şi trăgând-o către el cu putere. — Preferi să dormi cufundată în neştiinţă până la ceasul jertfei, şuieră el intoxicând-o cu respiraţia lui fetidă, sau mergi de bunăvoie, fără alte ghiduşii? Sabriel îl privi cu ochi iscoditori, întâlnindu-i privirea pentru prima dată. Undeva, în adâncul cuptoarelor de foc, i se păru că zăreşte o vâlvătaie albă, plăpândă. Să fi fost oare aievea? Îşi descleştă mâna şi simţi cum inelul îi alunecă de pe deget. Era totuşi imposibil să se fi lărgit aşa, dintr-odată… Sau…? — Zi, Abhorsen, ce alegi? insistă Kerrigor cu buzele descărnate şi pielea deja crăpată în colţul gurii. Spiritul dinăuntru punea treptat stăpânire pe trupul său lumesc conservat pe căi necurate. — Iubitul tău vrea să te salveze, căci văd că se târăşte înspre noi, dar las’ că te sărut eu în locul lui, n-ai grijă! hohoti el. Inelul atârna în palma lui Sabriel, pe care o ţinea ascunsă la spate. Se lărgise, într-adevăr – de fapt, încă îl mai simţea dilatându-se. Kerrigor îşi apropie buzele crăpate de ale ei, în timp ce inelul se tot mărea. Monstrul o ameţi cu respiraţia lui puturoasă cu iz de sânge, însă Sabriel era deja imună la senzaţia de vomă. Îşi feri faţa la timp, simţindu-i pielea uscată şi rece pe obraz. — A, un sărut platonic! se hlizi el. Ca de la un unchi care te ştie de când erai în faşă sau chiar dinainte… Dar asta nu 345

înseamnă că mă mulţumesc cu atât de puţin! Nu erau vorbe-n vânt, căci îi simţi mâna apucând-o de bărbie şi întorcându-i chipul spre el, în timp ce gura îi rămase întredeschisă, aşteptând parcă sărutul pasional. Mâna stângă a lui Sabriel era însă liberă la spate. Kerrigor se aplecă din nou peste ea, cu obrazul din ce în ce mai aproape, până ce strălucirea metalică a inelului îl orbi pentru o fracţiune de secundă, suficient cât să-i încingă gâtul. Simţind pulsaţia metalului, Sabriel se lăsă pe spate, încercând să scape din strânsoare. Kerrigor însă nu-i dădu drumul, părând uşor surprins, dar câtuşi pe puţin agitat. Pipăi veriga cu mâna dreaptă, şi degetele i se înmuiară dintr-odată, descărnate de la vârf în jos. — Ce-i asta? Cumva vreo rămăşiţă a… Inelul începu să se contracte, strângându-i gâtul ca într-o chingă şi pătrunzând în carnea întunecată care se strângea şi ea, pulsând în încercarea de a se elibera. Kerrigor o privi atunci neîncrezător, cu ochi de tăciune. — Peste poate! mârâi el împingând-o cât colo şi scoţându-şi sabia din piept, cu lama alunecând afară ca un raşpel frecat de o bucată de lemn. Iute ca un şarpe, întinse braţul cu sabia şi-o străpunse dintr-odată, trecând prin zale şi carne până în podea. O durere ascuţită îi explodă în tot corpul şi Sabriel ţipă, curbându-se în jurul lamei şi tremurând spasmodic. Kerrigor o lăsă acolo, ca un gândac prins în insectar, şi se năpusti asupra lui Touchstone. Cu ochii înceţoşaţi, Sabriel îl văzu cum rupe o schijă crestată şi lungă de la una dintre bănci. — Rogir, bâigui Touchstone. Rogir… Coborî braţul dintr-o singură mişcare, cu un urlet de furie. Sabriel îşi feri privirea cu ochii închişi, lăsându-se pradă agoniei. Ştia că ar trebui să facă ceva cu şuvoiul de sânge care-i ţâşnea din stomac, dar acum, că Touchstone murise, nu mai avea niciun rost, aşa că lăsă sângele să curgă în voia lui. 346

Brusc, îşi dădu seama că nu-l simţise trecând Dincolo, aşa că-şi ridică privirea înspre el. Ţăruşul se rupsese de armură şi Kerrigor căuta acum altul, fără să bage în seamă inelul care îi alunecase pe umeri, mistuindu-i carnea puţin câte puţin, curăţindu-i parcă trupul putred de spiritul mort dinăuntru ca briceagul cu care scoţi miezul unui măr. Acum, Kerrigor se zbătea şi urla, dar inelul îi imobilizase deja braţele. Se arunca în stânga şi-n dreapta ţopăind ca un nebun, căutând să se elibereze din strânsoarea cercului, dar nereuşind decât să-şi sfâşie carnea şi mai tare, până ce nu mai rămase din el decât o dâră întunecoasă ţinută în frâu de veriga de argint. În secunda următoare, coloana de fum se prăbuşi din picioare ca o clădire demolată, şi tot ce mai rămase din Kerrigor fu un morman de umbră fremătătoare deasupra căruia inelul strălucea ca o fundă argintie având în mijloc o luminiţă roşie – rubinul, desigur, asortat cu metalul preţios. Mai multe însemne de Legământ apărură atunci pe veriga strălucitoare, dar Sabriel nu le putu descifra. Nu vedea bine şi, oricum, era întuneric, căci luna se pitise probabil după vreun nor. Cu toate astea, ştia ce avea de făcut. Bâjbâi după Saraneth, dar al şaselea clopoţel nu era la locul lui – şi nici al şaptelea sau al treilea. „Câtă nesăbuinţă din partea mea”, se dojeni ea. Trebuie, totuşi, să desăvârşesc vraja de încătuşare cu orice preţ. Mâna i se opri pe Belgaer şi pentru o clipă fu tentată să-l desfacă, dar se răzgândi repede. Nu, cu Belgaer l-ar putea elibera… Într-un final, îl scoase pe Ranna, suspinând de durerea efortului. I se păru neobişnuit de greu pentru un clopoţel atât de gingaş. Şi-l lipi de piept preţ de o clipă, adunându-şi forţele. Apoi, lăsându-se pe spate ţintuită în propria sabie, îl scutură energic. Ranna glăsui dulce şi odihnitor, ducându-te cu gândul la un pat moale şi pufos. Cântul lui răsună dincolo de pereţii sălii, până la cei câţiva soldaţi care încă se mai luptau cu morţii afară. Auzindu-l, soldaţii îşi lăsară săbiile şi se culcară la pământ, iar cei grav răniţi alunecară lin în 347

Moarte, pe urmele adepţilor lui Kerrigor. Cât despre cei cu răni mai uşoare, ei se cufundară într-un somn adânc, îndelung aşteptat. Grămada obscură rămasă din trupul lui Kerrigor se separă în două emisfere distincte, una neagră ca tăciunele şi cealaltă de un alb strălucitor, unite la mijloc cu un cerc de argint. Treptat, se desprinseră în două siluete bine conturate – două pisici cu capetele lipite unul de celălalt, ca o pereche de gemeni siamezi. Inelul se rupse şi el în două, formând câte o verigă la gâtul fiecăreia, acum separate complet. Strălucirea argintului păli, cercurile schimbându-şi treptat textura şi culoarea, transformându-se în două cureluşe roşii de piele cu câte un clopoţel micuţ fiecare, un Ranna în miniatură. Pisicile stăteau tăcute una lângă alta, prima neagră, cealaltă albă. Se aplecară în faţă unduindu-şi gâturile şi scuipară fiecare câte un inel de argint, căscând cu poftă în timp ce acestea se rostogoleau către Sabriel. Înainte ca inelele să ajungă la ea, cele două pisici se făcură covrig şi adormiră instantaneu. Touchstone privea inelele cu reflexe strălucitoare în lumina lunii alunecând prin praf. Se opriră, în sfârşit, la picioarele lui Sabriel, dar ea nu se aplecă să le ridice pentru că încă îl ţinea pe Ranna la piept cu amândouă mâinile. Sabia o domina ameninţătoare, aruncându-i pe faţă o umbră în formă de cruce de la lama cu mâner. ÎI străfulgeră o amintire rătăcită din perioada copilăriei. O voce – vocea unui mesager – care i se adresa reginei: — Înălţimea Ta, vin cu veşti dintre cele mai triste. Abhorsen a pierit.

348

Epilog Râul Morţii îi părea mai rece ca niciodată şi Sabriel nu înţelegea de ce, dar în curând îşi dădu seama că stătea întinsă pe spate, plutind în voia curenţilor. Primul imbold fu să se împotrivească, dar apoi se relaxă. — Toţi şi toate se sting odată şi-odată, şopti ea împăcată. Lumea Viilor şi toate grijile ei îi păreau acum departe. Touchstone supravieţuise, şi gândul ăsta o bucura nespus, dacă mai putea să simtă ceva în starea ei. Izbutise să-l înfrângă pe Kerrigor – de fapt să-l încătuşeze în Moarte, dacă nu să-l omoare de-a binelea –, aşa că misiunea şi-o îndeplinise. Curând avea să treacă dincolo de a Noua Poartă, unde-şi va găsi liniştea eternă… Dintr-odată, o forţă nevăzută o apucă de mâini şi de picioare şi-o ridică în capul oaselor. — Nu e vremea ta încă, zise o voce căreia altele o sută îi ţinură hangul. Sabriel îşi feri ochii, clipind des la vederea numeroaselor siluete alungite şi strălucitoare ce-o înconjurau, plutind deasupra apei. Erau mai multe decât putea ea număra, toate cu trăsături umane, însă nu erau spiritele celor duşi din lumea viilor. Erau altfel de făpturi, aducând mai degrabă cu spiritul matern pe care-l chemase cu ajutorul bărcuţei din hârtie. Sabriel recunoscu imediat fiinţele diafane, căci toate purtau mantii albastre pe care erau cusături în formă de cheiţe argintii. Fiecare dintre ei reprezenta un Abhorsen. — Întoarce-te, o îndemnară ei în cor. Du-te înapoi! — Nu pot, suspină ea. Sunt moartă deja, şi nu mai am forţa să fac cale-ntoarsă… — Eşti ultimul Abhorsen, grăiră vocile la unison, apropiindu-se. N-ai cum să pieri fără să laşi în urmă un 349

continuator. Sigur că te poţi întoarce. Forţa zace în tine! Trebuie să trăieşti, Abhorsen, să revii la Viaţă… Se simţi brusc cuprinsă de puteri nebănuite, destul cât să se târască şi să-şi croiască drum prin apă până la pragul către Viaţă, unde convoiul luminos rămase în urmă. Una dintre siluete – tatăl său, pesemne – îi atinse mâna uşor exact în momentul când păşi dincolo de prag, în tărâmul viilor. Zări ca prin ceaţă chipul lui Touchstone încremenit deasupra ei şi un zgomot aspru şi distant îi ţiui dintr-odată în urechi, ca sunetul mai multor clopoţei deodată. La început i se păru ciudat şi nu-şi explica de unde vine, dar înţelese apoi că sunt sirenele ambulanţelor care veneau ca vijelia din oraş. Nu simţea prezenţa morţilor prin apropiere, dar nici vreo pulsaţie magică – fie ea liberă sau oblăduită de Legământ. Aşa era şi normal, din moment ce Kerrigor era înlănţuit în sălaşul lui funest, iar ei se aflau la mai bine de şaizeci de kilometri de Zid… — Trebuie să trăieşti, Sabriel! îl auzi pe Touchstone suspinând lângă ea, strângându-i mâinile îngheţate într-ale lui cu ochii atât de înlăcrimaţi, încât nici măcar nu băgase de seamă că ea clipise. Sabriel zâmbi, dar zâmbetul se transformă într-o grimasă chinuită când simţi durerea inundându-i iarăşi corpul. Privi în stânga şi-n dreapta, întrebându-se cât îi va lua lui Touchstone până să observe că şi-a revenit. Becurile ardeau din nou în unele părţi din sală şi soldaţii aranjau alte lămpi ca să sporească lumina. Erau mai mulţi supravieţuitori decât se aşteptase, cu toţii ocupaţi să îngrijească de răniţi sau să dea la o parte bucăţile de cărămidă periculoase, ba unii chiar se apucaseră să măture mizeria de pe jos. Erau însă şi destui morţi, şi Sabriel oftă simţindu-le aura stinsă. Colonelul Horyse se număra printre ei, zăcând afară pe trepte; apoi magistra Greenwood, colega ei de şcoală Ellimere şi încă şase fete, plus mai mult de jumătate dintre soldaţi… 350

Privi ceva mai aproape la cele două pisici adormite şi la inelele de argint de lângă ea. — Sabriel! exclamă Touchstone. Observase, în sfârşit, că şi-a venit în fire. Sabriel îşi întoarse privirea către el, ridicându-şi capul cu grijă. Îi scosese sabia din stomac şi chemase pe câteva dintre fostele ei colege, care-i făcuseră o vrajă de tămăduire cu care avea să reziste pentru moment. De piciorul lui bineînţeles că nu se îngrijise, după cum era de aşteptat. — Sabriel! suspină el iar. Trăieşti, te-ai întors! — Da, zise ea cu o oarecare uimire în glas. M-am întors.

351

352

GARTH NIX Lirael Traducere din limba engleză MAURA COTFAS VECHIUL REGAT – Volumul II Garth Nix, Lirael, 2001 Rao International Publishing Company, 2009

353

354

PROLOG PARTEA ÎNTÂI. Vechiul regat CAPITOLUL UNU. O aniversare nefastă CAPITOLUL DOI. Un viitor pierdut CAPITOLUL TREI. Aripi de hârtie CAPITOLUL PATRU. O licărire în zăpadă CAPITOLUL CINCI. O şansă neaşteptată CAPITOLUL ŞASE. Asistentă de Rangul al Treilea CAPITOLUL ŞAPTE. Dincolo de uşile soarelui şi lunii CAPITOLUL OPT. Pe-a cincea scară din spate CAPITOLUL NOUĂ. Cartea lui Nagy despre monştri CAPITOLUL ZECE. Ziua Câinelui CAPITOLUL UNSPREZECE. În căutarea unei săbii potrivite CAPITOLUL DOISPREZECE. În odaia Bibliotecarei-Şefe CAPITOLUL TREISPREZECE. Despre Stilken şi magii bizare PARTEA A DOUA. ANCELSTIERRE; 1928. Vechiul Regat CAPITOLUL PAISPREZECE. Prinţul Sameth înscrie şase puncte CAPITOLUL CINCISPREZECE. Numeroşi Morţi CAPITOLUL ŞAISPREZECE. În Moarte CAPITOLUL ŞAPTESPREZECE. Nicholas şi necromantul CAPITOLUL OPTSPREZECE. Mâna tămăduitoare a tatălui CAPITOLUL NOUĂSPREZECE. Ideile lui Ellimere despre educaţia prinţilor CAPITOLUL DOUĂZECI. Uşa cu trei semne CAPITOLUL DOUĂZECI ŞI UNU. Dincolo de uşile de lemn şi piatră 355

CAPITOLUL DOUĂZECI ŞI DOI. Puterea lui trei CAPITOLUL DOUĂZECI ŞI TREI. Un anotimp tulbure CAPITOLUL DOUĂZECI ŞI PATRU. Piatră străveche, apă rece CAPITOLUL DOUĂZECI ŞI CINCI. Conferinţă de familie CAPITOLUL DOUĂZECI ŞI ŞASE. O scrisoare de la Nicholas CAPITOLUL DOUĂZECI ŞI ŞAPTE. Sam ia o hotărâre CAPITOLUL DOUĂZECI ŞI OPT. Sam hoinarul CAPITOLUL DOUĂZECI ŞI NOUĂ. Observatorul Clayrelor CAPITOLUL TREIZECI. Nicholas şi groapa CAPITOLUL TREIZECI ŞI UNU. O voce din copaci CAPITOLUL TREIZECI ŞI DOI. „Când morţii încep să umble, caută apele din munte” CAPITOLUL TREIZECI ŞI TREI. Zborul spre râul cel mare PARTEA A TREIA. Vechiul Regat CAPITOLUL TREIZECI ŞI PATRU. Călăuzitoarea CAPITOLUL TREIZECI ŞI CINCI. Păstrătoarea Amintirilor CAPITOLUL TREIZECI ŞI ŞASE. Un Denizen din Moarte bine cunoscut CAPITOLUL TREIZECI ŞI ŞAPTE. O baie în râu CAPITOLUL ŞI OPT. Cartea Morţilor CAPITOLUL TREIZECI ŞI NOUĂ. Podul Înalt CAPITOLUL PATRUZECI. Pe sub pod CAPITOLUL PATRUZECI ŞI UNU. Magie Liberă şi carne de mistreţ CAPITOLUL PATRUZECI ŞI DOI. Sudiştii şi un necromant CAPITOLUL PATRUZECI ŞI TREI. Rămas-bun Călăuzitoarei CAPITOLUL PATRUZECI ŞI PATRU. Casa lui Abhorsen 356

PROLOG Era o vară fierbinte, înăbuşitoare, şi peste tot ţânţarii dădeau târcoale pâlcuri-pâlcuri, din zonele mlăştinoase, acoperite cu stuf de pe malul Lacului Roş, unde proliferează în voie, şi până la poalele muntelui Abed. Păsări mărunte cu ochi licăritori dădeau iama printre ei, înfruptându-se nestingherite, iar mai sus alţi prădători înaripaţi se învârteau ameţitor, gata la rându-le să se năpustească asupra lor. Era însă un loc în apropierea Lacului Roş unde nu se zărea nici urmă de ţânţar sau pasăre, unde nu creştea iarba şi nici vreo altă plantă. O colină joasă, la mai bine de trei kilometri de malul de răsărit, un dâmb de ţărână cu pietre şi bolovani, sterp şi stingher în mijlocul pajiştei sălbatice înconjurate de pădurea înverzită ce îmbrăca dealurile dimprejur. Nimeni nu ştia cum se numeşte movila. Dacă vreodată numele ei apăruse pe vreo hartă a Vechiului Regat, aceasta se pierduse demult. Odinioară fuseseră şi câteva ferme în zonă, însă niciodată mai aproape de cinci kilometri de ridicătura cea stranie. Chiar şi pe vremea când oamenii încă locuiau prin părţile acestea, evitau să o privească sau să vorbească despre ea. Acum cea mai apropiată aşezare era Hotarul, un sătuc amărât şi bătut de soartă ai cărui locuitori sperau însă la zile mai bune. Sătenii ştiau prea bine că trebuie să stea departe de malul dinspre miazăzi, şi până şi animalele pădurii sau vieţuitoarele de pe câmpuri se fereau de zona cu pricina, refuzând să-i urmeze pe cei care păreau că vor să meargă într-acolo. La fel păţise şi drumeţul care stătea la marginea pădurii, unde dealurile se împreunau cu ţărmul mlăştinos. Era un bărbat subţire, cu început de chelie, îmbrăcat din cap până-n picioare în armură de piele întărită la gât şi încheieturi cu platoşe roşietice de metal smălţuit. Avea în 357

mâna stângă o sabie fără teacă cu tăişul rezemat de umăr, cu dreapta ţinând banduliera de piele pe care o purta de-a latul pieptului şi de care erau atârnaţi şapte săculeţi tot de piele, primul cât pumnul său încleştat pe el, ultimul nu mai mare decât un flacon de medicamente. Fiecare săculeţ atârna de mânere negre din lemn de abanos, peste care degetele lui se plimbau alene, precum un păianjen pe perete. Oricine ar fi ghicit că săculeţii cu pricina ascundeau clopoţei, identificându-l astfel şi pe deţinător, dacă nu după nume cel puţin după îndeletnicire, căci numai un necromant purta cu dânsul cei şapte sunători ai artei sale întunecate. Omul privi movila un timp, observând că mai trecuseră şi alţi drumeţi pe-acolo, chiar în aceeaşi zi. După urme cel puţin doi se urcaseră pe colina cea stearpă, iar adierea caldă era semn clar că şi alte fiinţe nevăzute de ochi omeneşti dăduseră târcoale prin împrejurimi. Se gândi să aştepte până la asfinţit, dar ştia prea bine că nu putea risca, căci mai trecuse peste colină şi cu alte ocazii. O forţă nevăzută sălăşluia în străfunduri, îngropată în pământ, o forţă la îndemnul căreia străbătuse Regatul ca să se afle aici în această zi de vară. Şi acum o simţea cum îl învăluie şi-l ademeneşte, fără să-i poată rezista. Cu toate astea reuşi să se stăpânească îndeajuns cât să nu o ia la fugă pe ultima sută de metri. Strădania îl secătuise de puteri, însă când îşi opri paşii în colbul pustiu de la buza dealului nimic din mişcarea trupului sau a picioarelor nu-i trădă nerăbdarea. Îl cunoştea bine pe unul din oamenii care trecuseră pe-acolo, ba chiar îl aştepta. Era bătrânul servitor al celui ce zăcea dedesubt, ultimul din speţa lui şi care slujise cu sfinţenie puterea ce-l ţinuse ascuns de privirea iscoditoare a vrăjitoarelor care vedeau totul din peştera lor de gheaţă. Vestea bună era că bătrânul nu avea niciun urmaş sau ucenic care să-i ia locul. Venise vremea ca forţa să iasă din adâncuri, nu mai avea niciun rost să se ascundă. 358

Celălalt îi era străin. Cealaltă, de fapt, căci era vorba de o femeie sau de o fiinţă care fusese odinioară femeie. Pe faţă purta o mască mată de bronz, iar trupul îi era înfăşurat în blănuri lungi şi grele, ca ale barbarilor dinspre miazănoapte. Ce rost să fi avut asemenea veşminte în toiul verii? Pesemne că soarele nu-i putea încălzi pielea… Mâinile îi erau şi ele acoperite cu mănuşi de mătase peste care purta mai multe inele de os. — Eşti Hedge, şuieră străina. Omul tremură la auzul vocii ei pline, în care vibrau acordurile unei puteri nevăzute. Era o vrăjitoare de Magie Liberă, aşa cum bănuise, însă forţele ei întreceau orice imaginaţie. Îl ştia după nume, cel puţin după unul dintre ele – cel mai neînsemnat, e drept, deşi îl folosise adesea în ultimul timp. Şi el era vrăjitor al Magiei Libere, la fel ca toţi necromanţii. — Slujitorul lui Kerrigor, continuă femeia. Îi văd pecetea de fruntea ta, deşi te pricepi destul de bine s-o tăinuieşti. Hedge ridică din umeri şi-şi duse mâna la frunte, atingând ce părea a fi un însemn al Legământului. Conturul se despică îndată în două şi căzu la pământ ca o coajă uscată, descoperind cicatricea hidoasă de dedesubt, care i se zvârcolea întortocheată pe sub piele. — Port marca lui Kerrigor, răspunse el pe un ton la fel de măreţ. Numai că stăpânul nu mai e, a fost încătuşat de Abhorsen şi de paisprezece ani încoace e sub legământ. — Nu-i nimic, mă vei sluji pe mine de acum, zise femeia fără loc de refuz. Spune-mi cum pot să intru în legătură cu forţa ce zace sub colină, căci şi ea va trebui să mi se supună. Hedge făcu o plecăciune scurtă, ascunzându-şi rânjetul viclean. Îşi aduse aminte cum nu mult după înfrângerea lui Kerrigor venise el însuşi la movilă. — E o piatră spre soare-apune, zise el, arătând într-acolo cu sabia. Dedesubtul ei se ascunde un tunel îngust ce duce în adâncuri. Urmează coborâşul până ce dai de o dală mare de piatră la piciorul căreia o să vezi un pârâiaş. Bea din apa 359

lui şi vei simţi puterea de care vorbeşti. Nu-i mai spuse că tunelul era făcut chiar de el, că trudise cinci ani să ajungă la acel firicel de apă, primul semn palpabil al luptei pentru libertate ce dura de mai bine de două mii de ani. Femeia încuviinţă în tăcere, fără ca marginile feţei ei palide, pe care masca nu reuşea să le acopere, să trădeze urma vreunei expresii, de parcă era de piatră. Se întoarse apoi într-o parte şi rosti o vrajă, învăluind fiecare cuvânt în rotocoale de fum alburiu ce şerpuiau pe deschizătura din dreptul buzelor. Când termină, cele două creaturi ce zăcuseră tăcute la picioarele ei, aproape invizibile pe solul pământiu, se ridicară ca la un semn. Două arătări incredibil de subţiri ce aduceau vag a fiinţe umane, dar al căror trup era alcătuit din flăcări albăstrui mocnind într-o pâclă mişcătoare. Erau acele forţe ale Magiei Libere pe care oamenii le numeau Hish. Hedge le urmări cu atenţie, lingându-şi buzele. Uneia putea să-i ţină piept, însă lupta cu două l-ar fi silit să folosească puteri pe care prefera să nu le dezvăluie deocamdată. Pe bătrân nu putea conta, asta era clar. Chiar şi acum stătea jos netulburat, murmurând cuvinte neînţelese, stăpânit de forţa ce sălăşluia în străfundurile mlaştinei. — Dacă nu mă întorc până la căderea nopţii, spuse femeia, slujitorii mei te vor face bucăţi, şi-ţi vor distruge şi spiritul, dacă te gândeşti să-ţi cauţi adăpost în Moarte. — Voi rămâne aici să te aştept, răspunse Hedge, aşezându-se pe pământul reavăn. Acum că ştia care le sunt ordinele, creaturile Hish nu-l mai speriau. Îşi puse sabia lângă el, lipindu-şi o ureche de movilă. Bolboroseala continuă a forţei îngropate în adâncuri răzbătea până la el prin straturile de piatră şi pământ, dezvăluindu-i-se auzului, dar nu şi minţii. Îi era imposibil s-o cuprindă cu puterea gândului sau s-o redea în cuvinte, căci era ferecată ca într-o temniţă. Mai încolo, dacă va găsi cu trebuinţă, o să coboare în tunel şi-o să bea din apa 360

izvorului, şi-atunci mintea i se va deschide şi-şi va îndruma gândurile odată cu alunecarea firului de apă ce izbutise să dezlege toate cele şapte vrăji protectoare înădite fiecare de trei ori: mai întâi argintul, aurul şi mercurul; apoi scoruşul, cenuşa şi mesteacănul, şi în fine cel de-al şaptelea, legământul osului. Nu-şi ridică privirea s-o vadă plecând şi nici nu tresări când piatra masivă se rostogoli zgomotos într-o parte, deşi isprava depăşea puterile celui mai voinic dintre bărbaţi sau chiar a mai multora laolaltă. Când femeia se întoarse, Hedge o aştepta în vârful movilei, scrutând zările către miazăzi. Creaturile Hish îl păzeau îndeaproape, fără să se clintească când stăpâna îşi făcu apariţia. Bătrânul era tot acolo unde-l lăsase, bolborosind într-una pe limba lui, deşi Hedge nu era sigur dacă făcea incantaţii sau vorbea aiurea. Dacă era vreo vrajă, el n-o cunoştea, deşi simţea în vocea bătrânului forţa ascunsă a colinei. — O să te slujesc, zise ea. Îi pierise din voce aroganţa de dinainte, dar nu şi puterea. Hedge îi observă palpitaţia spasmodică a gâtului în timp ce rostea cuvintele. Zâmbi şi-i arătă ceva cu mâna ridicată. — Sunt câteva Pietre de Legământ care au fost construite mult prea aproape de movilă. Va trebui să le distrugi. — Aşa voi face, se învoi femeia cu capul plecat. — Ai fost necromantă, adăugă Hedge ca pentru sine. În ultimii ani, Kerrigor îi adunase în jurul său pe toţi necromanţii din Regat, făcându-şi-i supuşi. Mare parte pieriseră odată cu el sau în anii următori, răpuşi de Abhorsen, însă mai erau câţiva care supravieţuiseră. Printre ei se număra şi femeia, doar că ea nu se aflase în slujba lui Kerrigor. — Am fost, cu mult timp în urmă, zise ea. Hedge simţi pâlpâirea slabă a Vieţii înlăuntrul ei, 361

sufocată de blănurile groase îngreunate de vrăji şi masca de bronz. Era bătrână vrăjitoarea, chiar foarte bătrână – iar asta nu era defel un avantaj pentru un necromant care se pregătea să pătrundă pe tărâmurile de Dincolo. Râul de gheaţă tânjea parcă după cei ce scăpaseră din volburile-i vrăjmaşe mai mult decât le fusese dat. — Va trebui să te foloseşti iarăşi de clopoţei, căci o să ai nevoie de ajutorul multor morţi pentru înfăptuirea rostului ce ne aşteaptă, spuse Hedge desfăcându-şi banduliera de la piept şi întinzându-i-o grijuliu, ca nu cumva să sune vreunul. El mai avea una, tot cu şapte sunători, luată de la un necromant oarecare în harababura de după înfrângerea lui Kerrigor. Era totuşi destul de riscant să o recupereze, căci se afla taman în inima Regatului cârmuit acum de Rege şi soaţa sa Abhorsen. Clopoţeii însă puteau să mai aştepte, deocamdată n-avea trebuinţă de ei şi nici nu-i putea lua cu el acolo unde mergea. În loc să ia banduliera cu totul femeia desfăcu doar clopoţeii şi întinse apoi mâna dreaptă cu palma în sus. Deasupra ei prinse a licări o scânteie minusculă ca o aşchie de metal ce strălucea în reflexii alburii, de foc. Hedge întinse mâna la rându-i şi scânteia ţâşni către el, ascunzându-i-se în podul palmei fără să-l rănească. Apropie mâna de faţă, simţind puterea metalului sub piele, apoi strânse uşor din degete şi surâse. Flăcăruia nu era însă pentru el. Era o sămânţă ce putea fi plantată în multe soluri, iar Hedge ştia exact unde să o sădească, într-un pământ mai mult decât fertil unde avea să crească şi să rodească. Trebuia însă să treacă mulţi ani până s-o poată planta acolo unde avea să facă cea mai însemnată pagubă. — Dar tu? întrebă femeia. Tu ce-ai să faci? — Eu mă voi duce către miazăzi, Chlorr, Femeie a Măştii, îi răspunse el arătându-i că ştie cum o cheamă – şi mult mai multe pe lângă. Mă îndrept către Ancelstierre, dincolo de Zid. Acolo mi-e locul de baştină, deşi nimic nu-mi leagă 362

spiritul de pământurile-i neputincioase. Am multe de făcut, acolo şi chiar mai departe. Dar o să-ţi dau de ştire când voi avea nevoie de tine sau dacă-mi ajung la urechi veşti neliniştitoare. Zicând acestea, se întoarse şi plecă fără să mai adauge nimic, căci aşa îi şade bine unui stăpân: să nu-şi ia la revedere de la slujitori.

363

PARTEA ÎNTÂI Vechiul regat Paisprezece ani de la reînscăunarea regelui Touchstone I CAPITOLUL UNU O aniversare nefastă Cufundată într-un somn adânc, Lirael simţi o mână atingându-i uşor fruntea. O mângâiere dulce, diafană şi răcoroasă pe fruntea-i febrilă. Zâmbi în somn, dar visul se preschimbă dintr-odată şi fruntea i se încreţi, căci alintul drăgăstos deveni brusc aspru şi apăsător. Răcoarea pălise şi ea, lăsând loc unei fierbinţeli ce-i pârjolea pielea. Se trezi brusc şi abia după câteva minute îşi dădu seama că îşi trăsese cearşaful de dedesubt şi dormise cu faţa direct pe învelitoarea grosolană a saltelei, care fiind de lână îi dădea mâncărimi pe tot corpul. Perna zăcea pe jos, scoasă din învelitoarea care atârna acum de scaun, ruptă pesemne în timpul unui coşmar. Lirael aruncă o privire prin mica încăpere, fără să observe alte semne de intruziuni nocturne. Dulăpiorul din lemn de pin era la locul lui, în picioare, cu ivărul de metal tras. Biroul şi scaunul erau şi ele în celălalt colţ al camerei, iar sabia cu care se antrena atârna în teacă în cuierul de pe uşă. Fusese o noapte relativ liniştită. Uneori Lirael mergea în somn – mai ales când visa urât –, vorbea şi făcea mai mare tărăboiul. Dar nu-şi părăsea niciodată camera, pe care o 364

îndrăgea şi unde se simţea în siguranţă. Nici nu voia să se gândească cum ar fi să se întoarcă în odăile unde locuiai cu familia. Închise ochii din nou, ascultând cu atenţie. Totul era cufundat în tăcere, deci mai era până să sune de Deşteptare. Clopoţelul suna zi de zi exact la aceeaşi oră, chemându-le pe Clayre la apelul de dimineaţă. Îşi strânse pleoapele şi mai tare, încercând să adoarmă la loc sau poate chiar să simtă iar dezmierdul mâinii pe frunte. Era singura amintire rămasă de la mama sa. Îi uitase complet glasul şi chipul, nu însă şi alintul mâinii moi. Azi, mai mult decât oricând, avea nevoie de acea mângâiere pierdută. Ce păcat însă că mama ei se făcuse de mult nevăzută, luând cu ea în lume numele tatălui. O părăsise pe când copila avea numai cinci ani, fără să-şi ia rămas-bun sau să-i explice de ce pleacă. Singurele veşti de la ea sau mai degrabă despre ea fuseseră legate de moartea ei, într-un răvaş confuz primit de undeva din nordul îndepărtat, care sosise cu trei zile înainte de cea de-a zecea ei aniversare. Cu astfel de gânduri, slabe şanse să mai adoarmă. La fel ca în fiecare dimineaţă, Lirael renunţă să-şi mai ţină ochii închişi. Îi deschise aşadar larg, uitându-se fix la tavan timp de câteva minute. Piatra însă nu se schimbase peste noapte, era tot sură şi rece, presărată cu mici pete rozalii. Tot acolo zări şi licărul de Legământ, scânteind cald şi-nflăcărat în încleştarea pietrei. Se înteţise când Lirael se trezise prima dată şi se aprinse şi mai tare când fata se răsuci de sub pătură, pipăind podeaua cu vârful degetelor în căutarea papucilor de casă. Încăperile Clayrelor erau încălzite cu ajutorul izvoarelor termale şi al magiei, dar podelele de piatră rămâneau mereu reci. — Paisprezece azi, murmură ea. Îşi găsise papucii, dar rămase aşezată pe pat. De când primise vestea morţii mamei sale cu doar câteva zile înainte de a împlini zece ani, toate celelalte aniversări nu-i aduseseră decât nenorociri. 365

— Paisprezece, repetă Lirael cu nelinişte în glas. Împlinea paisprezece ani, şi conform legilor lumii de dincolo de Gheţarul Clayrelor, devenea femeie în adevăratul sens al cuvântului. Aici însă trebuia să poarte încă tunica albastră menită celor mici, căci Clayrele nu socoteau maturitatea după vârstă, ci după Darul Viziunii. Închise iarăşi ochii, strângând pleoapele cu putere doar-doar va Vedea în viitor. Toate colegele de-o seamă cu ea căpătaseră deja minunatul har, şi erau unele şi mai mici care purtau deja roba albă şi diadema cu pietrele lunii. Era ceva cu totul şi cu totul neobişnuit să nu fi dobândit harul la vârsta ei. Deschise ochii, dar nu văzu decât tot camera pe care o ştia dintotdeauna, acum puţin distorsionată din pricina lacrimilor pe care şi le şterse înainte să se ridice de pe pat. — N-am mamă, n-am tată şi n-am nici Viziune! pufni ea amărâtă, deschizând dulapul să-şi ia un prosop. Deseori se căina aşa, simţind de fiecare dată o durere ascuţită în stomac, ca atunci când zgândări cu limba o măsea ce nu-ţi dă pace. Suferea cumplit, însă nu se putea abţine, şi oricum acest chin îi era de mult tovarăş. Dar cine ştie… Poate că într-o zi glasul Profeteselor Veghei de Nouă Zile o va chema, şi-atunci va putea şi ea să spună: „Părinţi nu am, dar cel puţin am Viziunea!” — Am să o capăt, orice-ar fi, murmură ea ca pentru sine, deschizând uşa şi păşind în vârful picioarelor pe coridor, către baie. Însemnele de Legământ se aprindeau pe rând când trecea prin dreptul lor, luminându-i paşii în semiîntunericul aurorei. Cu toate astea, celelalte uşi din Sala Juniorilor rămaseră ferecate. Ce-ar mai fi bubuit în ele ca odinioară, hlizindu-se şi chemându-şi colegele de singurătate la o baie matinală! Acum însă nu-i mai dădea mâna, căci toate aveau deja Darul Viziunii. Şi oricum, pe vremea aceea Merell era Străjera Junioarelor, şi ea era mai îngăduitoare. Între timp o înlocuise Kirrith, mătuşa lui Lirael, care la cel mai mic 366

zgomot ar fi ieşit din cameră în halatul ei vişiniu-închis cu dungi albe şi ar fi dojenit-o, cerându-i să respecte somnul celor mai în vârstă. N-ar fi închis ochii pentru nepoata sa sub nicio formă, căci regulile se aplicau la fel pentru toată lumea, şi mai ales pentru Lirael. Kirrith nu semăna câtuşi de puţin cu sora sa Arielle, mama fetei. Era tradiţionalistă din fire, şi-i plăcea să se ghideze după reguli şi rânduieli stricte. Ea una n-ar fi părăsit niciodată Gheţarul să se ducă te miri pe unde şi-apoi să se întoarcă după şapte luni cu burta la gură. Lirael se opri în dreptul uşii ei, strâmbându-se dizgraţios. Habar n-avea cum venise pe lume, Kirrith nu se învrednicise niciodată să-i povestească. De fapt refuza pur şi simplu să vorbească despre sora ei mai mică. Aproape tot ce ştia Lirael despre mama ei aflase trăgând cu urechea la discuţiile verişoarelor mai apropiate, care se tot sfătuiau ce să facă cu ea, cum să-i găsească un rost pe lume. Se încruntă din nou şi rămase cu grimasa întipărită pe faţă chiar şi la baie, în timp ce-şi freca obrajii cu piatra ponce şi apă fierbinte. Îşi descreţi fruntea abia când se cufundă în piscină, a cărei apă rece o mai învioră niţel. Tristeţea o cuprinse însă din nou în vestiarul de lângă bazin, dinaintea marii oglinzi în care se privea pieptănându-se. Oglinda, un dreptunghi de oţel argintat lat de vreo doi metri jumătate şi lung de patru, era cam pătată şi înnegrită pe margini. Peste câteva ore în faţa ei vor sta opt dintre cele paisprezece orfeline cazate momentan în Sala Junioarelor. Lui Lirael nu-i plăcea deloc să împartă oglinda cu colegele, pentru că o făcea să se simtă diferită şi nelalocul ei. Majoritatea Clayrelor aveau tenul închis şi îndată ce ieşeau pe costişele Gheţarului pielea lor căpăta o nuanţă intensă, castanie, iar părul lor bălai era în ton cu ochii, şi ei deschişi la culoare. Lirael se deosebea complet de ele, ca floarea veştejită printre cele zdravene şi drepte. Pielea ei ca laptele se înroşea la soare în loc să se facă arămie, în contrast cu ochii negri şi părul mai întunecat ca abanosul. 367

Semăna pesemne cu tatăl ei, oricine ar fi fost el. Arielle nu-i destăinuise niciodată numele, o altă ruşine cu care copila trebuia să trăiască zi de zi. Nu era neobişnuit ca femeile din cinul Clayrelor să dea naştere unor copii ai căror taţi fuseseră doar călători pribegi prin zonă, însă de obicei nu plecau după ei prin lume şi nici nu le ascundeau identitatea. Şi parcă era un făcut să aducă pe lume numai fete – nişte copile cu păr blond şi piele arămie ca coaja de nucă, cu ochi albaştri sau verde-deschis. Cu excepţia ei. Singură în faţa oglinzii, Lirael putea să nu se mai gândească la asta. Se concentră aşadar la pieptănat, având grijă să-şi treacă peria prin păr de câte patruzeci şi nouă de ori pe fiecare parte. Îi mai venise parcă inima la loc. Cine ştie, poate azi e ziua cea mare… Poate că a trebuit să aştepte până la paisprezece ani ca să primească cel mai de preţ dar, Viziunea. Cu toate astea, n-avea niciun chef să ia micul dejun în Cantina de Mijloc. Majoritatea Clayrelor mâncau acolo, şi ar fi fost nevoită să stea la masă cu fete cu trei sau chiar patru ani mai mici, ca să aibă toţi la ce să se holbeze. Mai avea şi uniforma albastră pe deasupra, în vreme ce colegele de-o vârstă cu ea erau îmbrăcate în alb şi puteau sta la masă cu Clayrele învestite, care purtau deja diadema. Traversă, aşadar, cele două coridoare cufundate în tăcere şi coborî două rânduri de scări întortocheate în spirală, ajungând în cele din urmă la Cantina de Jos. Aici luau de obicei masa negustorii sau jălbaşii veniţi la Clayr să le citească viitorul, iar dacă se întâmpla să dai ochii cu vreuna sau mai multe dintre Clayre, acestea ori făceau parte din personalul de la bucătărie, ori le venise rândul la servit. Sigur că existau şi excepţii, căci era cineva pe care Lirael spera să o întâlnească acolo, şi anume Vestitoarea Profeteselor Veghei de Nouă Zile. Păşind pe ultimele trepte parcă o şi vedea coborând cu paşi mari şi apăsaţi pe scările principale, sunând din gong şi oprindu-se în dreptul ei să o 368

anunţe că Profetesele o Văzuseră – da, chiar pe ea – încoronată cu diadema pietrelor lunii şi luminată în sfârşit de Darul Viziunii. Nu se găsea prea multă lume în cantină în acea dimineaţă şi doar trei din cele şaizeci de mese erau ocupate. Lirael se duse la una liberă, cât mai departe de ceilalţi, şi se aşeză pe bancă în tăcere. Prefera singurătatea, chiar şi atunci când nu se afla printre Clayre. La două dintre mese stăteau nişte negustori veniţi probabil din Belisaere, care vorbeau în gura mare despre ultimul transport de piper, ghimbir, nucşoară şi scorţişoară, pe care le aduseseră tocmai din nordul îndepărtat şi sperau să le vândă la un preţ bun. Toată acea pălăvrăgeală despre cât de bune sunt mirodeniile lor era evident menită Clayrelor care lucrau la Cantină. Lirael trase aer în piept şi înclină să le dea dreptate, căci din desagii lor se ridica un miros puternic de cuişoare şi nucşoară, care-i gâdilă nările ademenitor. Optimistă, hotărî să ia întâmplarea ca pe un semn de bun augur. Încă unul pe ziua de azi. A treia masă era ocupată de străjerii negustorilor guralivi. Chiar şi aici, în inima Gheţarului, purtau armuri din solzi de scorie şi-şi ţineau săbiile aproape, sub bănci, vârâte totuşi în teacă. Credeau probabil că bandiţii şi tâlharii puşi pe căpătuială puteau străbate cu uşurinţă cărăruia de pe buza defileului, pentru a-şi forţa apoi intrarea în marele adăpost al Clayrelor. Dar sigur că ei habar n-aveau că drumul era de fapt mai mult decât protejat. La fiece pas cheiul gemea de însemne ale Legământului, vrăji de tăinuire şi orbire, iar sub lespezile netede sălăşluiau în adormire fiare sălbatice şi războinici care s-ar fi deşteptat la cel mai mic pericol. Mai mult, cărarea tăia râul exact în şapte puncte, prin poduri înguste ce dăinuiau din vechime, construite din ceea ce părea a fi piatră. Şi acestea erau la adăpost prin simplul fapt că dedesubtul lor curgea râul Ratterlin, suficient de adânc şi de învolburat ca să nu-i lase pe morţi să traverseze. 369

Chiar şi aici în Cantina de Jos pereţii vibrau cu însemne magice, adăpostind străjeri ce picoteau îmbrăţişaţi în piatra neşlefuită a podelei şi tavanului. Lirael le putea distinge foarte bine şi, deşi licărirea unora era destul de slabă, izbutea totuşi să le dezlege înţelesurile ascunse. Cu paznicii de Legământ era mai greu, pentru că nu se-nţelegeau decât însemnele menite să-i deştepte. Sigur că mai erau şi semnele vădite, vizibile ochilor neiniţiaţi – de altfel singura sursă de lumină aici şi peste tot în sălaşul subteran, încastrate în roca muntelui în imediata vecinătate a marelui Gheţar. Lirael cercetă în grabă chipurile drumeţilor şi, fiindcă nu aveau coifurile pe cap, observă imediat că niciunul nu era însemnat pe frunte, nefiind astfel în stare să vadă magia ce-i înconjura. Îşi duse instinctiv mâna la frunte, dând la o parte şuviţele cam lungi, ca să îşi pipăie însemnul conturat în piele, care vibră uşor la atingerea ei. Simţi atunci o legătură tainică cu toate cele neştiute, de parc-ar fi redevenit o părticică din infinitul Legământului, cel care umple şi cuprinde lumea. Bine măcar că avea astfel de puteri magice, dacă de Viziune nu putea fi încă vorba… Ar putea şi ei să aibă mai multă încredere în pavăza Clayrului, se gândi ea uitându-se din nou la străjerii în armuri, bărbaţi şi femei deopotrivă. Unul din ei îi surprinse privirea şi o fixă preţ de o clipă, dar ea îşi întoarse iute capul. Era un soldat tânăr şi ras în cap ca ceilalţi, doar că probabil mai recent, căci creştetul lucios îi strălucea la fiece mişcare a capului, reflectând lumina însemnelor de pe tavan. Cu toate că încerca să nu privească într-acolo, Lirael îl zări cu coada ochiului ridicându-se şi pornind către ea, pierdut în armura masivă care i-ar fi venit probabil bine abia peste vreo câţiva ani. Se strâmbă văzându-l că se apropie şi-şi întoarse capul ostentativ. Dacă unele Clayre îşi alegeau iubiţi din rândul oaspeţilor, nu însemna că oricine coboară la masă în Cantina de Jos a venit în recunoaştere. Tinerii în jur de şaisprezece ani nu păreau însă să priceapă 370

acest lucru, convinşi că fetele numai pe asta sunt croite. — Să-mi fie cu iertare, zise el. Aş putea să mă aşez? Lirael încuviinţă din cap şovăielnică, iar când tânărul luă loc armura i se încovoie pe piept într-un cor zornăitor de solzi metalici. — Eu sunt Barra, zise el vesel. E prima dată când vii aici? — Poftim?! răspunse Lirael, mai mult surprinsă decât intimidată. Aici, în Cantina de Jos? — Nu, zise Barra, râzând şi întinzându-şi braţele. Mă refeream la locul ăsta, la Gheţar. Eu am mai fost aici o dată, şi mă gândeam că poate ai nevoie de cineva care să-ţi arate împrejurimile… Dar poate că părinţii tăi te-au mai adus pe-aici, când au venit cu treburi… Lirael îşi feri din nou privirea, simţind că-i ard obrajii. Nu ştia ce să-i răspundă, ce replică inteligentă să-i dea, căci în mintea ei era un singur gând: până şi străinii văd limpede ca ziua că nu e pe de-a-ntregul de-a Clayrelor. Chiar şi-un soldat nerod şi necioplit ca el! — Cum te cheamă? o întrebă Barra, fără să bage de seamă roşeaţa din obrajii ei şi golul ce i se căscase în stomac. Lirael înghiţi în sec şi-şi umezi buzele, dar cuvintele rămaseră nerostite. Simţea că nu are ce nume să-i spună, de parcă nu mai ştia cine e. Nu putea nici măcar să se uite la el, ca să n-o vadă cu ochii în lacrimi, aşa că îşi fixă privirea pe para din farfurie, mâncată pe jumătate. — Voiam doar să te salut, zise Barra încurcat, când tăcerea dintre ei deveni prea apăsătoare. Lirael încuviinţă din cap şi lacrimile îi alunecară pe obraji, căzând pe para neterminată, dar nu-şi ridică privirea şi nici nu-şi şterse ochii. Avea braţele amorţite, la fel ca glasul pe care parcă şi-l pierduse. — Îmi pare rău dacă te-am supărat, adăugă Barra, ridicându-se în picioare şi depărtându-se. Lirael îl petrecu cu privirea de după câteva şuviţe până aproape de masa lui. Mai avea vreo doi metri până să 371

ajungă la ceilalţi când unul din bărbaţi zise ceva ce nu răzbi până la ea. Barra nu răspunse, ci doar ridică din umeri amărât, iar mesenii – inclusiv femeile – izbucniră în ras. — E ziua mea, bâigui fata cu ochii pironiţi în farfurie, iar glasul ei tremurând îi dădu de gol lacrimile ascunse în colţul ochilor. Nu vreau să plâng tocmai de ziua mea… Se ridică şi păşi peste bancă, grăbită să-şi lase farfuria pe tejgheaua de la oficiu şi atentă să nu dea nas în nas cu vreuna dintre verişoarele ei, fie ea primară, de-a doua sau mai îndepărtată. Nici n-apucase să lase farfuria când una din fete se năpusti în jos pe scările principale, lovind cu vârful metalic al baghetei primul din cele şapte gonguri ce tronau pe ultimele şapte trepte. Lirael rămase nemişcată şi o linişte mormântală se aşternu în sala de mese în timp ce Clayra cobora treaptă cu treaptă, sunând gong după gong. Sunetele lor grele şi prelungi se împreunau armonios înainte să se risipească în tăcerea dimprejur. Când ajunse pe ultima treaptă fata se opri cu bagheta în aer. Lirael simţi un nod în stomac şi inima începu să-i bată cu putere. Era exact aşa cum îşi imaginase, întocmai ca în visele ei! Prea se adeverea totul ca să nu fie aievea… Cu siguranţă era un semn că va căpăta în sfârşit Viziunea! Sohrae, după cum indica şi bagheta din mâna ei, fusese aleasă mesager al Profeteselor, Vocea care anunţa ori de câte ori se întrezărea ceva de maximă importanţă pentru Clayre ori Regat. Tot ea anunţa şi Prorocirea Viziunii, adică cine urma să primească darul cel de preţ. — Cunoşti una, cunoşti multe, rosti Sohrae solemn, glasul ei răsunând limpede în cele patru colţuri ale încăperii, până în bucătărie şi chiar mai departe, în oficiu. Profetesele Veghei de Nouă Zile anunţă cu mare bucurie că Darul Viziunii s-a deşteptat în sora noastră… Sohrae trase adânc aer în piept, ca să poată continua. Lirael închise ochii, convinsă că fata are să-i rostească numele. Despre mine trebuie să fie vorba, cu siguranţă despre mine, nu se poate altfel! Am rămas printre ultimele, 372

şi au trecut deja doi ani de când aştept! Ăsta trebuie să fie cadoul de ziua mea! — … Annisele, spuse Sohrae scurt şi se întoarse să urce scările atingând gongurile uşor cu bagheta, în timp ce mesenii îşi reluară discuţiile pe fundalul sunetelor diafane. Lirael deschise ochii şi văzu aceeaşi lume pe care o cunoştea deja. Nimic nu se schimbase, totul avea să revină la acea normalitate exasperantă, iar ea era tot fără Viziune… — Îmi dai farfuria aia odată? se auzi o voce nevăzută de dincolo de geamul oficiului. O recunoscu imediat pe verişoara ei. — A, Lirael, tu erai! Am crezut că e vreunul de pe-aici… Ai face bine să te grăbeşti sus, drăguţo. Iniţierea lui Annisele începe în mai puţin de-o oră, doar ştii şi tu că aici aflăm veştile ultimii. Dar ce-ţi veni să cobori la noi la masă? Lirael dădu drumul farfuriei fără să scoată un cuvânt şi traversă Cantina absentă, ca un somnambul, trecându-şi degetele nervos pe fiecare colţ de masă. În minte îi răsunau într-una cuvintele lui Sohrae: Darul Viziunii s-a deşteptat în sora noastră Annisele… Annisele… Ea era, aşadar, aleasa ce va purta roba albă şi diadema de argint bătută cu pietrele lunii, în timp ce Lirael va trebui să-şi pună iar tunica albastră de ocazie, uniforma junioarelor. Aceeaşi tunică rămasă acum şi fără tiv, de câte ori i-o tot lungiseră, şi care tot scurtă i se părea! Annisele împlinise unsprezece ani cu zece zile în urmă, dar ziua ei de naştere nu se putea compara cu cea de astăzi, cu sărbătoarea Revelaţiei! Ce mare scofală şi zilele astea de naştere, îşi zise Lirael în sinea ei urcând mecanic cele şase sute de trepte ce despărţeau Cantina de Jos de Aripa de Vest, şi de acolo mai departe încă vreo două sute de paşi până la cele o sută două trepte ce dădeau spre uşa din dos a Sălii Junioarelor. Număra în gând la fiecare pas şi nu privea decât înainte, observând cu coada ochiului învălmăşeala de robe albe şi pantofi negri lustruiţi ce se îndreptau către Sala Mare ca 373

să-i prezinte onorurile celei care tocmai intrase în rândul aleselor. Abia când ajunse în cameră, îşi dădu seama că s-a ales praful de ziua ei de naştere. Se simţea dată la o parte, ca o cârpă veche şi uzată, eclipsată de marele eveniment din viaţa lui Annisele. Ar fi vrut să se bucure pentru ea, să dea uitării acea durere sfâşietoare care-i frângea inima.

CAPITOLUL DOI Un viitor pierdut Lirael se prăbuşi pe pat, încercând să-şi înăbuşe disperarea ce-o cuprindea încetul cu încetul. Ştia că trebuie să se pregătească pentru Iniţierea lui Annisele, dar de fiecare dată când dădea să se ridice ceva o trăgea parcă înapoi, ţintuind-o de pat. Îi era pur şi simplu imposibil să se urnească din loc, cel puţin pentru moment. Rememora mecanic cumplitul moment de adineauri, din Cantină, când aşteptase cu sufletul la gură să-şi audă numele, dar în zadar. Izbuti în cele din urmă să-şi alunge imaginea din minte şi să se concentreze asupra viitorului apropiat. Hotărî să nu se mai gândească la ce-a fost şi de asemenea să nu participe la ceremonie. Oricum nu-i vor simţi lipsa, deşi în caz că observau sigur ar fi trimis pe cineva s-o ia pe sus. Ameninţarea păru s-o impulsioneze, aşa că se smulse de pe pat, iscodind camera să vadă pe unde s-ar putea ascunde. Să se bage sub pat? Era ascunzătoarea clasică, numai că locul era mult prea strâmt şi plin de praf, căci de câteva săptămâni bune nu-şi făcuse curat în cameră aşa cum se cuvine. Îi veni apoi ideea cu garderoba, la care medită preţ de câteva clipe. Nu era totuşi hotărâtă, întrucât dulapul din lemn de pin în formă de cutie o ducea mereu cu gândul la un sicriu cu capacul într-o parte. Nu era prima dată când îi treceau prin cap astfel de idei trăsnite. Verişoarele ei îi spuneau mereu că are o imaginaţie bolnavă. Încă de mică îi plăcuse să joace în tot felul de dramatizări ale unor poveşti 374

arhicunoscute, interpretând cu mare zel moartea personajelor pe care le întruchipa. Nu mai jucase de mult într-o astfel de piesă, dar la moarte tot se mai gândea, şi chiar destul de des. Mai ales la moartea ei. — Moartea… şopti ea, tremurând la auzul cuvântului rostit cu voce tare. Îl mai spuse o dată, cu mai multă convingere în glas. Ce cuvânt comun, ce cale simplă de a scăpa de toate problemele ce-o frământau! Ar fi putut să lipsească de la ceremonia de azi, dar cum avea să treacă de cele care aveau să vină? Dac-ar avea curajul să-şi pună capăt zilelor, n-ar mai fi nevoită să suporte atâta umilinţă, să vadă cum fete mult mai mici decât ea căpătă Darul Viziunii! N-ar mai sta la masă cu toate mucoasele alea în tunici albastre, care-o priveau pe sub sprâncene în timpul fiecărei ceremonii… Lirael ştia prea bine acea privire şi ce se ascundea în spatele ei. Vedea doar teamă în ochii lor, teama că ar putea fi ca ea, blestemate să rămână pe veci fără nepreţuitul dar, singurul care dădea un sens existenţei lor! Ar fi scăpat nu numai de expresia plină de milă a Clayrelor, ci şi de toţi cei care se opreau din drum ca s-o întrebe ce mai face, de parcă nişte cuvinte spuse din convenienţă ar fi putut exprima ce simte cu adevărat. Dar şi dac-ar fi fost să fie sinceră, cum să îi faci să înţeleagă cât de cumplit e să n-ai încă Darul Viziunii la paisprezece ani? — Să mori… şopti ea din nou, şi cuvântul i se rostogoli pe limbă ca o licoare pe care o deguşti în tihnă. Ce altceva îi mai rămăsese? În tot acest răstimp nutrise speranţa că darul i se va dezvălui până la urmă. Azi împlinea însă paisprezece ani… Unde se mai auzise să nu ai Darul Viziunii la aşa o vârstă? Se simţea complet deznădăjduită, mai mult ca niciodată. — E cea mai înţeleaptă decizie, proclamă ea solemn, ca şi cum ar fi anunţat public o hotărâre de mare importanţă. Nu era nici urmă de şovăială în glasul ei, deşi în minte îi încolţise deja îndoiala. Sinuciderea nu era o practică 375

specifică Clayrelor, şi, dacă îşi ducea planul la bun sfârşit, n-ar fi făcut decât să demonstreze pentru ultima dată că nu e una de-a lor. Dar ce era rău în asta, la urma urmei? Mai era apoi şi problema felului în care avea s-o facă. Ochii i se opriră la sabia agăţată în cuierul de pe uşă, cu tăişul tocit vârât în teacă. Vârful metalic ar fi fost o variantă, dar ar fi murit în agonie, şi sigur careva i-ar fi auzit gemetele şi-ar fi chemat ajutoare. Totuşi, trebuia să existe o vrajă care să-i ia răsuflarea, să-i sugă aerul din piept şi să-i astupe gâtul… Astfel de farmece nu se găseau în manualele de şcoală şi nici măcar în cartea ei de Magie sau Indexul Însemnelor de Legământ, ambele la îndemână pe birou, la nici doi metri distanţă. Pentru aşa ceva ar fi trebuit să se documenteze prin tomurile din Biblioteca cea Mare, deşi astfel de cărţi de vrăjitorie erau probabil ţinute sub cheie sau ferecate prin magie. Nu-i rămâneau, aşadar, decât două variante: mai întâi înălţimea şi-apoi îngheţul. — Gheţarul, asta e! murmură ea. Aşa va face. În timp ce toată lumea va fi la ceremonia lui Annisele, avea să urce treptele la Muntele Meteor şi-apoi îşi va da drumul în apele de gheaţă. Dacă s-or sinchisi s-o caute, îi vor găsi până la urmă trupul frânt şi îngheţat – şi-atunci îşi vor da seama, poate, ce chin e să trăieşti printre ele şi să n-ai Viziune. Se şi vedea purtată pe braţe până în Sala Mare, unde colegele se vor aduna în jurul ei şi-o vor privi zăcând inertă în tunica ei albastră de copilă, acum albă şi ţeapănă de la zăpada şi gheaţa de pe ea. Ochii i se umplură brusc de lacrimi, dar ciocănitul neaşteptat din uşă îi întrerupse morbida reverie şi Lirael tresări, mai mult uşurată decât speriată. Pesemne că Profetesele o dibuiseră într-un sfârşit. Era oricum o premieră în ceea ce-o priveşte. Or fi văzut-o urcând scările şi aruncându-se în gol de la înălţime, şi-acuma trimiseseră pe cineva ca s-o împiedice de la asemenea nesocotinţă şi s-o asigure că totul va fi bine şi că 376

va căpăta şi ea Vederea într-o bună zi. Nici n-apucă să zică: „Intră”, că uşa se şi deschise, semn că nu era vorba de vreuna din trimisele Profeteselor. Numai mătuşa Kirrith, Străjera Junioarelor, intra mereu înainte s-o poftească. Era mai mult străjeră decât mătuşă pentru Lirael, căci o trata la fel ca şi pe celelalte fete şi nu-şi arăta niciodată afecţiunea de mătuşă. — Aici erai! izbucni Kirrith cu vocea ei enervantă. Încerca mereu să pară veselă, dar nu-i prea reuşea. Te-am căutat la micul dejun, dar a fost aşa o îmbulzeală că n-am reuşit nicicum să dau de tine! La mulţi ani, Lirael! Fata o privi absentă, observând şi cadoul pe care femeia i-l întinsese, o cutie mare, pătrată, învelită în hârtie roşie cu dungi maro şi poleială aurită. Un ambalaj într-adevăr foarte frumos. Mătuşa Kirrith nu-i mai făcuse daruri niciodată, justificându-se prin faptul că nici ea nu primea cadouri, însă lui Lirael scuza i se părea cam desuetă. Important e să dăruieşti, nu să primeşti. — Ei, hai, deschide-l! o îndemnă Kirrith. Trebuie să ne grăbim s-ajungem la ceremonie! Ce surpriză, nu m-aşteptam să fie tocmai micuţa noastră Annisele! Lirael luă pachetul, care deşi nu era tare îi păru totuşi destul de greu. Pentru câteva clipe toate gândurile negre îi zburaseră din minte, curioasă să afle ce se ascunde înăuntru. Ce i-o fi luat oare? Pipăindu-l cu atenţie, avu deodată un presentiment ciudat. Rupse degrabă ambalajul la unul din colţuri şi dinăuntru răsări o bucată de material de un albastru deja familiar. — E… e o tunică! izbucni ea, dar nu-şi recunoscu glasul, de parcă altcineva ar fi vorbit de undeva de departe. O tunică de copilă. — Întocmai, zise Kirrith, plină de strălucire în roba ei ca neaua, cu diadema de argint încununată cu pietrele lunii odihnindu-i-se pe creştet, printre buclele blonde ca platina. Am văzut eu că cea veche îţi rămăsese un pic scurtă şi nu-ţi mai venea bine, acum că ai mai crescut… 377

Vorbi mai departe, dar Lirael n-o mai asculta, de parcă traversase într-o lume imaginară, unde nu exista nici tunica azurie, nici Kirrith pălăvrăgind într-una de-ale ei, unde nu mai era nimeni şi nimic. — Hai odată, îmbracă-te! o grăbi mătuşă-sa, aranjându-şi pliurile robei. Era voinică şi înaltă, puţine Clayre mai erau ca ea. De câte ori se aflau faţă în faţă Lirael se simţea minusculă şi inutilă, cu-atât mai mult cu cât femeia purta mereu roba cea albă, care-i acoperea din cap până-n picioare trupul masiv. Privindu-i straiele imaculate copila îşi aminti din nou de gheaţa şi nămeţii munţilor. Căzuse iar pe gânduri când Kirrith o trezi din visare, bătând-o uşor pe umăr. — Ce este? întrebă ea aiurită, dându-şi seama că o lăsase să vorbească de una singură. — Grăbeşte-te! îi repetă mătuşa Kirrith, încruntându-se uşor, şi-atunci coroniţa îi alunecă spre frunte, punându-i ochii într-un con de umbră. Ar fi extrem de nepoliticos să întârziem. Lirael îşi dădu jos vechea tunică cu gesturi mecanice şi se îmbrăcă cu cea nouă. Era din olandă aspră şi fiindcă nu era purtată îi stătea cam ţeapănă, însă mătuşa Kirrith i-o aranjă într-o clipită. Odată mânecile potrivite şi aşezată frumos pe umeri, Lirael băgă de seamă că-i era lungă până aproape de glezne. — Acuma poţi să creşti cât vrei, zise mătuşa Kirrith mulţumită. Hai, să nu mai zăbovim, nu mai avem timp! I se strânse inima în piept privind albastrul ce-o acoperea din cap până-n picioare. Cât să mai crească până-i rămâne şi-asta mică? I-ar veni bine şi la treizeci şi ceva de ani! Pesemne că mătuşa Kirrith era convinsă că nu va apuca în veci să poarte roba albă! — Du-te tu înainte, îi zise cu gândul la ale ei, te prind eu din urmă. Se şi vedea urcând pe creştetul muntelui, simţea deja îmbrăţişarea gheţii din abis. Vreau să mă duc la toaletă mai întâi. 378

— Foarte bine, zise Kirrith, ieşind grăbită pe coridor. Numai să nu întârzii! Gândeşte-te ce-ar zice mama ta! Lirael merse în urma ei, dar o luă la stânga să intre la toaletă. Kirrith se îndreptă în direcţia opusă, bătând sprintenă din palme să le zorească pe cele trei întârziate care se chinuiau să se îmbrace din mers, cu tunicile pe jumătate trase pe cap, râzând una de cealaltă pe înfundate. Habar n-avea ce ar fi zis mama ei într-o atare situaţie ori în oricare alta. Când era mică o necăjiseră de nenumărate ori pe tema asta, iar mai târziu, când se izolase de restul, o lăsaseră în pace, deşi povestea nu fusese dată uitării întru totul. Clayrele obişnuiau să aibă relaţii cu oaspeţi ocazionali, ba chiar să-şi caute iubiţi în afara Gheţarului, însă nimeni nu mai pomenise să nu declari cine e tatăl, dacă la mijloc era vorba de-un copil. Dar mama ei nu se oprise aici. Când Lirael avea numai cinci ani se hotărâse brusc să părăsească Gheţarul, la chemarea unei Viziuni pe care n-o împărtăşise nimănui. Ani mai târziu, mătuşa Kirrith îi mărturisise că Arielle e moartă, fără să-i dea alte detalii. Circulau diverse poveşti despre cum şi-ar fi găsit sfârşitul, fie otrăvită de rivale la curtea nu ştiu cărui prinţ de prin ţinuturile îngheţate de la miazănoapte, fie sfâşiată de fiarele pădurii. Se mai zvonea şi că ar fi făcut pe ghicitoarea, ocupaţie pe care Clayrele o detestau cu toată fiinţa lor, considerând-o nedemnă pentru cineva din Stirpea lor. Cu timpul copila izbutise să ferece durerea într-un locşor tainic în inimă, dar nu ţinea întotdeauna uşile închise şi nimeni nu se pricepea mai bine ca mătuşă-sa să dea năvală înăuntru, răscolindu-i amintirile. Odată plecată Kirrith cu tot cu cele trei năstruşnice, Lirael dădu fuga înapoi în cameră şi-şi scoase hainele de drum: o haină grea de lână, unsă cu lanolină, o căciulă dublă de fetru cu urechi, papuci de pânză gudronată, mănuşi cu căptuşeala de blană şi o pereche de ochelari de protecţie cu lentile de sticlă verde. Pe de o parte se gândea că n-are niciun rost să se echipeze atât de straşnic, din 379

moment ce oricum avea să piară, dar vocea din mintea ei îi spunea că merită măcar atâta lucru. Pentru că toate regiunile locuite de pe teritoriul Clayrelor erau încălzite cu aburii pompaţi de la izvoarele din adâncime, Lirael îşi luă straiele în braţe, vârând articolele mai mici în haină. Avea să se încălzească destul urcând treptele către Meteor şi neîncotoşmănită. Drept ultim gest de răzvrătire îşi trase tunica de pe ea şi o zvârli pe jos, optând pentru hainele de lucru purtate de Clayre când făceau de serviciu la bucătărie sau la oficiu în Cantina de Jos: o cămaşă gri de bumbac lungă până la genunchi peste carâmbii subţiri de lână azurie. Uniforma mai avea şi un şorţ gros de canava la care însă Lirael hotărî să renunţe. Era ciudat să se furişeze de-a lungul Aripei de Miazănoapte fără să întâlnească picior de om. În mod normal era un pasaj foarte aglomerat, iar la ora asta din zi zeci de Clayre forfoteau de colo-colo îndreptând-se fiecare pe la treburile ei, ducându-se sau venind de la Profetese sau îngrijindu-se de diverse probleme ale comunităţii. Gheţarul era de fapt un fel de orăşel de provincie, unul destul de ciudat din moment ce preocuparea principală a locuitoarelor sale era tâlcuirea viitorului, sau – după cum ele însele le explicau mereu vizitatorilor – desluşirea posibilelor întruchipări, deloc puţine, pe care acesta le putea avea. În punctul unde pasajul se intersecta cu Zigzag-ul Lirael se asigură încă o dată că nu o urmăreşte nimeni. Se furişă apoi în prima cotitură a coridorului, căutând un ungher îngust şi întunecos măcar jumătate cât ea. Odată vârâtă acolo, scoase cheia agăţată de lănţicul pe care îl purta la gât. Toate Clayrele aveau astfel de chei cu care descuiau majoritatea uşilor de acces şi, deşi poarta către Meteor nu era tocmai o destinaţie obişnuită, Lirael spera să nu aibă nevoie de o cheie specială. Nu se vedea decât broasca suspendată în aer, dar când vârî cheia înăuntru şi o răsuci de două ori uşa începu să prindă contur ca prin minune. O dâră argintie abia vizibilă 380

se ridică alene din podea, schiţând cadrul dreptunghiular pe fundalul palid de piatră. Lirael o împinse cu putere şi trecu pragul iute, simţind o briză rece mângâindu-i obrajii. De s-ar fi nimerit niscai Clayre prin apropiere, sigur ar fi băgat de seamă adierea, căci chiar dacă locuiau în inima muntelui îmbrăţişat pe jumătate de gheţar, nu agreau frigul prea tare. Uşa se închise în urma ei şi conturul argintiu se făcu nevăzut ca la un semn. Dinainte i se înşiruiau scările, drepte şi abrupte, mult mai întunecate decât în celelalte săli, dar luminate totuşi de însemnele Legământului de deasupra. Îşi aduse aminte de o excursie făcută cu clasa cu mult timp în urmă, când treptele i se păruseră imense. Se strâmbă şi începu să urce încet, conştientă că în scurt timp au să-i amorţească gambele de la efort. Erau totuşi cu cincisprezece centimetri mai înalte decât în mod normal… Primele o sută şi ceva erau mărginite de o balustradă de bronz, pe porţiunea unde Scara urca în linie dreaptă. Lirael se prinse de ea şi porni la drum, încălzind metalul rece cu palma-i umedă. După cum îi era obiceiul, începu să numere treaptă după treaptă, ţinând isonul urcuşului şi reuşind astfel să-şi alunge din minte imaginea obsedantă a prăbuşirii în hăul de gheaţă. Aproape că nu observă când balustrada se-ntrerupse brusc, căci ajunsese la gura spiralei lungi şi întortocheate ce dădea spre creasta muntelui Meteor, care alături de Crepuscul, celălalt pisc îngemănat, mărgineau Gheţarul de o parte şi de alta. Avusese şi el un nume odinioară, dar nimeni nu şi-l mai aducea aminte, aşa încât de mii de ani îşi trăgea denumirea de la Clayrele ce locuiau pe aceste meleaguri ori în vecinătate, ori deasupra, ori câteodată în inima de piatră. Cu timpul numele ajunsese să se refere şi la domeniile Clayrelor, aşa că nu numai blocul de gheaţă, ci şi sălile de piatră de sub el erau acum cunoscute drept Gheţarul Clayrelor, de parcă şi acesta era tot al lor. Clayrele însă nu îşi făceau de regulă sălaş aproape de Gheţar. Trăiau în pântecele munţilor de milenii, în tunelele 381

săpate de râmele-sfredel, acum dispărute aproape în totalitate, sau în locuinţe făurite fie prin vrăji de scormonire a pământului, fie prin trudă fizică. Cu toate astea, gheţarul îşi vedea neabătut de alunecare, erodând roca munţilor ce-l susţineau pe laturi. Gheaţa sfâşia stânca fărâmicioasă, fără să-i pese de pasajele subterane ale Clayrelor, care se puteau surpa oricând. Sigur că Clayrele vedeau foarte clar unde se va ajunge, dar asta nu-i oprise pe temerarii constructori de odinioară să-şi vadă săvârşite visele ambiţioase. Crezuseră pesemne că opera lor va dăinui încă vreo trei sau patru generaţii după – timp berechet pentru urmaşi s-o poată salva de la pieire. Lirael se gândi la constructorii de altădată, întrebându-se de ce făcuseră oare treptele atât de înalte şi abrupte. După o vreme număratul ritmic nu-i mai ţinu mintea ocupată, aşa că dădu frâu liber imaginaţiei. Parcă o şi vedea pe Annisele, gătită din cap până-n picioare, stând în capul alaiului de Junioare adunate în Sala Mare, o siluetă diafană pe fundalul uniformelor albastre. Se uita fără-ndoială către cealaltă jumătate a încăperii, la Clayrele îmbrăcate în alb, ca şi ea, fără să-şi dea seama măcar că sunt acolo, aşezate în stranele dispuse în douăzeci şi unu de rânduri de-o parte şi de alta a Sălii, pe câteva sute de metri. Erau făcute din lemn închis de mahon şi acoperite cu perne îmbrăcate în mătase, care erau schimbate cu mare pompă o dată la cincizeci de ani. În aceeaşi parte a Sălii se va afla negreşit şi mesagera Prorocirii sau câteva din Profetese poate, dacă nu cumva aveau alte treburi mai importante. Dacă s-ar fi aflat totuşi acolo, cu siguranţă ar fi stat în jurul Pietrei de Legământ care se ridica direct din podea, un bloc masiv de piatră în care pluteau strălucitoare mii de însemne fermecate ce povesteau în preschimbarea lor de toate cele ştiute şi neştiute. Şi pe această Piatră, mai sus decât ar fi putut ajunge oricare dintre ele – cu excepţia mesagerei, care putea să o atingă cu vârful baghetei – s-ar fi aflat diadema noii 382

Clayre, reflectând în montura de argint bătută cu pietrele lunii însemnele magice ce se scăldau în Piatră. Lirael mai urcă o treaptă, sfârşită de puteri. O dureau picioarele cumplit. Pentru Annisele va fi atât de simplu şi de uşor! Câteva sute de trepte, urcate cu entuziasm îmbiată de zâmbetele celor de pe margine! Iar apoi, odată încununată cu diadema, rumoarea când Clayrele se ridicau în picioare, uralele mulţimii, ecoul lor ce răsuna în toată Sala şi-n încăperile de dincolo… Ea, pe de altă parte, era singură şi dată uitării, ca de obicei! Era cât pe ce s-o podidească plânsul, dar se îmbărbătă şi-şi alungă lacrimile. Nu mai avea decât încă vreo sută de trepte şi ajungea la Poartă. Odată trecut pragul va ajunge pe platoul de dincolo, unde îşi va putea privi moartea cu ochii de pe marginea îngheţată.

CAPITOLUL TREI Aripi de hârtie Se odihni puţin când ajunse la capătul scării, până ce o răzbi răcoarea pietrei. Se îmbrăcă atunci cu hainele aduse şi, când îşi puse ochelarii, totul se coloră în verde. La urmă, scoase din buzunarul hainei o eşarfă de mătase cu care îşi acoperi gura şi nasul, iar peste trase urechile căciulii. Îmbrăcată astfel, putea trece cu uşurinţă drept una dintre Clayre. Nimeni nu-i vedea faţa, ochii sau părul. Arăta exact ca oricare alta. Când au să-i găsească trupul, nu o să ştie cine e decât după ce îi vor da jos căciula, ochelarii şi eşarfa. Măcar atât, măcar în ultimele clipe de viaţă să fie şi ea una de-a lor. Cu toate astea, şovăi dinaintea uşii ce dădea în hangarul Planoarelor şi mai departe către Poarta Meteorului. Era încă vreme să se răzgândească, să le spună că a mâncat ceva ce nu i-a căzut bine şi de aceea zăbovise în odaie. Dacă se grăbea, ar fi putut să fie înapoi înainte ca ceilalţi să se întoarcă de la Ceremonie. 383

Dar ce folos, viaţa ei ar fi rămas la fel… N-o aştepta nimic bun înapoi, în josul scărilor. Hotărârea era deja luată, nu mai rămânea loc de întoarcere, aşa că îşi luă inima în dinţi şi se duse să arunce o privire pe creastă. Avea să ia decizia finală acolo. Scoase iarăşi cheia, ţinând-o cu greu în mână din cauza mănuşilor, şi descuie uşa de data asta vizibilă, dar şi ea protejată de magie. Când o roti în yală simţi puterea Legământului vibrând în metalul subţire şi-apoi în mâna ei prin blana căptuşelii. Se încordă preţ de o clipă, relaxându-se apoi îndată ce tumultul de magie se mai domoli. Pesemne că nu de ea era menit să se ferească, ci de altcineva… sau altceva. În încăperea de dincolo era şi mai frig, deşi nu ieşise încă din matca muntelui. Aici era hangarul Planoarelor, unde Clayrele îşi ţineau la adăpost aparatele magice de zbor, din care trei dormitau acum tăcute în apropiere. Arătau ca nişte canoe subţirele, cu cozi şi aripi de vultur. Lirael dădu să-l atingă pe unul, să se convingă că e aievea, dar se opri la timp. Propriu-zis, Planoarele erau alcătuite din mii de foi de hârtie laminată, la care se adăuga însă o porţie însemnată de magie, astfel încât erau parţial însufleţite. Ochii pictaţi ai aparatului verde cu argintiu de lângă ea păreau ei lipsiţi de viaţă, dar s-ar fi aprins vioi dacă l-ar fi atins, şi n-ar fi vrut să îl trezească. Ştia doar că sunt controlate cu ajutorul unor însemne magice pe care pilotul trebuia să se priceapă să le fluiere. Cu fluieratul s-ar fi descurcat ea, numai că nu ştia ce semne anume sau ce metodă specială erau de trebuinţă ca să nu dea greş. Se furişă aşadar pe lângă Planoare spre ieşirea din munte. Poarta era imensă – suficient de mare ca treizeci de oameni sau chiar două Planoare să-i treacă pragul unul lângă altul, şi cel puţin de patru ori mai înaltă decât ea. Din fericire nu trebui să se chinuie s-o deschidă, căci în partea stângă era o uşă de trecere mult mai mică, pe care o descuie într-o clipită cu ajutorul aceleiaşi chei şi păşi în sfârşit afară, nu înainte de a simţi atingerea magiei ce proteja 384

intrarea de oaspeţi nepoftiţi. Frigul şi soarele o întâmpinară deopotrivă, primul destul de aspru cât să-i pătrundă prin hainele groase, celălalt atât de puternic încât aproape o orbi chiar şi prin ochelarii verzi. Era o zi minunată de vară, şi probabil că în vale era cald şi frumos. Aici în creierii munţilor era rece, iar frigul venea mai cu seamă de la vânturile ce suflau primprejurul gheţarului şi apoi tot mai sus până pe culme. Dinaintea ei se întindea o terasă neobişnuit de netedă, săpată direct în stânca muntelui. Era lungă de vreo sută de metri şi lată cam de jumătate, presărată cu calupi grei de gheaţă şi troiene încremenite, cu toate că stratul de zăpadă era destul de subţire. Ştia prea bine că pentru asta trebuia să le mulţumească trimişilor Legământului – slujitori întrupaţi prin magie, care dădeau zăpada cu lopeţile, măturau şi meştereau tot timpul anului, în funcţie de vreme. În capătul îndepărtat al micului platou se căsca un hău imens. Lirael privi într-acolo, dar nu zări decât albastrul cerului şi câţiva nori alburii ce coborâseră din înălţimi. Va trebui să meargă până-n margine şi să privească de acolo la blocul îngheţat care se revărsa în adâncimi. Deocamdată însă hotărî să nu traverseze, mulţumindu-se să-şi imagineze cum ar fi dacă chiar ar sări. Dacă s-ar arunca cu avânt, ar cădea liber direct în apele îngheţate de dedesubt, care o aşteptau cu braţele deschise s-o împresoare în moarte. Dacă dimpotrivă şi-ar da drumul prea aproape de coastă, s-ar putea lovi de vreun colţ de stâncă după doar zece metri şi s-ar prăvăli în neant rupându-şi câte un os la fiecare răsucire. Închise ochii, străbătută de un fior rece. Acum că ajunsese până aici, unde doar o plimbare scurtă până la marginea prăpastiei o despărţea de moarte, planul nu-i mai părea atât de inspirat. Dar ori de câte ori se gândea la viitor, se simţea îngrădită şi fără de puteri, ca şi cum ar fi pornit la un drum dinainte sortit eşecului, având drept obstacole ziduri de netrecut. 385

Se îmbărbătă cât să facă câţiva paşi către precipiţiu, să se uite măcar în hăul ce se căsca dedesubt. Picioarele însă n-o prea ascultau şi-n loc s-o apuce înainte o luă într-o parte, fără să ajungă unde voia de fapt. După o jumătate de oră, timp în care se plimbase dintr-un capăt în altul fără să se aventureze până la marginea stâncoasă, hotărî să se întoarcă la Poarta cea mare. Cel mai mult se apropiase până la panta din celălalt capăt al platoului, de unde decolau Planoarele şi care cobora vreo sută de metri pe o costişă domoală care nu se întâlnea cu gheţarul. Dar nici măcar de ea nu avu curaj să se apropie prea mult, rămânând la mai bine de şapte metri de margine. Nu-nţelegea cum de puteau Planoarele să decoleze de pe panta asta. Nu văzuse niciodată cum îşi iau zborul sau cum aterizează, şi preţ de câteva minute încercă să-şi imagineze cum s-ar petrece lucrurile. Pesemne că pentru început alunecau uşor pe gheaţă, şi-apoi dintr-odată se ridicau sprintene până-n înaltul cerului… Dar când anume, şi cum? Aveau oare nevoie de o ambreiere îndelungă, ca pelicanii albaştri pe care-i văzuse pe râul Ratterlin, sau ţâşneau deodată în văzduh, asemenea unor vulturi? Toate aceste întrebări o făcură şi mai curioasă în legătură cu Planoarele şi-alcătuirea lor bizară. Tocmai se gândea să se uite mai îndeaproape la unul din hangar, când îşi dădu seama că punctul întunecat din înălţimi nu era doar în mintea ei sau vreun nor vestitor de furtună, ci un Planor adevărat care se pregătea să aterizeze. În aceeaşi clipă auzi scârţâitul prelung al Porţii deschizându-se alene. Îşi întoarse privirea într-acolo, apoi iarăşi către Planor, mişcându-şi capul ameţitor. Ce-o să se facă? Ar fi putut să fugă acum, cât mai era timp, şi să se arunce în gol, dar nu se simţea în stare. Trecuse de momentul critic, cel puţin deocamdată. Ar fi putut la fel de bine să se dea într-o parte şi să privească Planorul cum aterizează, dar mai mult ca sigur 386

s-ar fi ales cu o săpuneală pe cinste de la mătuşa Kirrith, pe lângă câteva luni în plus de serviciu la bucătărie ori vreo pedeapsă şi mai abitir, de care nu aflase încă. De ce să nu se-ascundă undeva şi să privească totul de acolo? La urma urmei, asta îşi dorise dintotdeauna. Trecu iute în revistă toate aceste posibilităţi şi-n mai puţin de o secundă o alese pe ultima. Se furişă, aşadar, după un morman de zăpadă şi începu să se acopere cu omătul îngheţat. Curând reuşi să se camufleze aproape în întregime, cu excepţia urmei de paşi din zăpadă care-i dădea de gol ascunzătoarea. Îşi concentră îndată gândurile asupra Legământului, vizualizându-l cu ochii minţii. Scoase apoi din curgerea-i eternă cele trei însemne de care avea nevoie. Unul după altul acestea prinseră a străluci din ce în ce mai tare, umplându-i mintea cu lumina lor caldă până ce nu se mai putu gândi la nimic altceva. Le ademeni apoi în cerul gurii, de unde le suflă discret spre urmele lăsate în zăpadă. Vraja i se rostogoli pe buze ca un rotocol jucăuş de răsuflare îngheţată, umflându-se într-una până ce ajunseră de mărimea unui braţ care alunecă degrabă pe cărăruia din omăt, măturând urmele ca şi când n-ar fi fost. Odată munca săvârşită, balonul de aburi se împrăştie în cele patru zări, luând cu el însemnele vrăjite. Lirael privi către văzduh, sperând ca pilotul sau oricine se găsea în Planor să nu fi zărit norişorul fermecat. Aparatul se apropia tot mai mult, desenând urme de aripi pe zăpadă, şi se roti apoi o ultimă dată, scăzând simţitor din altitudine. Lirael îşi miji ochii să vadă ce se petrece, căci avea ochelarii încă pe nas şi zăpada îi acoperea faţa aproape în întregime. Nu putea distinge cine e la cârma Planorului, care avea culori diferite de cele folosite de regulă de Clayre. Era vopsit în roşu şi auriu, culorile Casei Regale. Să fie oare un mesager? Regele din Belisaere şi Clayrele păstrau o legătură destul de strânsă şi Lirael văzuse deseori solii regali servind masa în Cantina de Jos, dar din câte ştia ea niciunul nu venea aici cu Planorul… 387

În aerul rece răsunară dintr-odată câteva note fluierate, vibrând cu puterea magiei. Simţi că o ia cu ameţeală şi o cuprinse o poftă nebună să zboare şi ea una cu vântul. Zări apoi Planorul făcând o ultimă rocadă, învârtindu-se în aer şi poposind în sfârşit pe zăpada îngheţată, pe care alunecă câţiva metri împrăştiind o poleială fină în stânga şi-n dreapta, foarte aproape de locul unde se pitise ea. Din cabină ieşiră anevoie două siluete subţiri care începură să-şi dezmorţească braţele şi picioarele. Ambele erau atât de bine înfofolite în blănuri încât Lirael nu-şi putu da seama dacă erau bărbaţi sau femei. Oricum, Clayre n-aveau cum să fie, nu în asemenea haine. Unul din nou-veniţi purta o scurtă din blană de jder negru cu auriu, celălalt o haină asemănătoare, dintr-o blană roşie-cafenie pe care fata n-o putu identifica. Aveau şi ei ochelari, doar că lentilele erau albastre, nu verzi. Persoana cu haină roşcovană cotrobăi prin cabină, de unde scoase două săbii. Lirael era convinsă că-i va da una celuilalt sau celeilalte, însă şi le fixă pe amândouă de cureaua lată de piele, de o parte şi de alta a taliei. Era aproape sigură că e vorba de un bărbat. Cealaltă era femeie, cea cu haina negru cu argintiu, îşi dădu seama după felul cum îşi dăduse jos mănuşa şi-şi aşezase mâna pe botul Planorului, ca o mamă care mângâie fruntea copilului să vadă dacă are temperatură. Se aplecă şi ea în cabină, de unde scoase o bandulieră de piele. Lirael îşi întinse gâtul ca să vadă mai bine, ignorând zăpada care-i alunecă pe după guler, prelingându-i-se rece pe spinare. Scoase un sunet de uimire abia când recunoscu săculeţii prinşi de curea, cât pe ce să se dea de gol. Şapte săculeţi de piele, cel mai mic cât un flacon de pastile, cel mai mare cât mâna ei, fiecare cu câte un mâner lucios de mahon ieşind dintre şirete, tortiţele clopoţeilor acum adormiţi în îmbrăcătoarea de piele. Oricine ar fi fost necunoscuta, avea cu ea cei şapte clopoţei ai unui necromant! După ce îşi puse banduliera de-a latul pieptului îşi 388

scoase şi ea sabia, una mai lungă decât cele folosite de Clayre şi de asemenea mult mai veche. Lirael simţi puterea vibrând în ea, chiar de acolo, de departe. Legământul palpita învolburat nu numai în sabie, ci şi în cei doi străini. Dar şi clopoţeii erau fermecaţi, iar asta o ajută să-şi dea seama mai repede cine era de fapt femeia. Necromanţia era o formă de Magie Liberă, şi astfel interzisă în Regat, la fel şi clopoţeii necromanţilor. Aceştia însă erau mai speciali. O singură femeie primise învoire să-i întrebuinţeze, căci numai ea avea puterea să dezlege făcăturile necromanţilor şi să redea Morţilor liniştea cea de pe urmă, împreunând cele două magii ce-odinioară fuseseră doar una: Magia Liberă şi Legământul. O trecu un fior rece când îşi dădu seama că e la mai puţin de douăzeci de metri de Abhorsen. Cu mulţi ani în urmă, legendara Sabriel îl salvase pe Prinţul Touchstone, preschimbat în stană de piatră printr-o vrajă necurată, şi împreună îl învinseseră pe Kerrigor, Mortul cel Mai de Temut, care aproape că nimicise întregul Regat. După izbândă se căsătorise cu Prinţul, care devenise apoi Rege, şi împreună… Privi atunci către bărbatul cu cele două săbii, observând cum nu o scapă deloc din ochi, mergând mereu lângă ea. Pesemne că e Regele, îşi zise Lirael, simţind că i se face rău. Regele Touchstone şi Abhorsen Sabriel aici, în carne şi oase! Dacă ar fi avut curaj, s-ar fi putut duce să vorbească cu ei, atât erau de aproape! Dar entuziasmul îi păli într-o clipită şi se lipi şi mai tare de mormanul de zăpadă, fără să bage în seamă umezeala şi răceala, aşteptând în tăcere. Habar n-avea cum să facă plecăciunea de cuviinţă, ce trebuie să zică sau să facă în prezenţa unor asemenea feţe regeşti. Nu ştia nici măcar cum să se adreseze Regelui sau lui Abhorsen, şi mai ales cum să explice ce caută acolo. După ce-şi luară toate cele de trebuinţă, Sabriel şi Touchstone se apropiară unul de celălalt şi-ncepură a vorbi şoptit, feţele lor aproape atingându-se în ciuda 389

echipamentului de protecţie. Lirael ciuli urechile, dar nu desluşi nimic inteligibil, căci vântul le sufla şoaptele în cealaltă direcţie. Cu toate astea, era clar că aşteptau ceva… sau pe cineva. Nu după mult timp, când Lirael îşi întoarse capul către Poarta Meteorului, atentă să nu răscolească zăpada cu care era acoperită, zări un grup de Clayre îndreptându-se zorite către cei doi. Veniseră direct de la Ceremonie, căci majoritatea aveau încă coroana pe cap şi purtau aceleaşi robe albe peste care îşi trăseseră în grabă câte o pelerină sau haină mai largă. Le recunoscu imediat pe primele două – gemenele Sanar şi Ryelle – întruchiparea perfecţiunii Clayrelor. Viziunea lor era atât de puternică încât mai tot timpul erau printre Profetesele Veghei de Nouă Zile, aşa că Lirael nu le vedea prea des. Amândouă erau înalte şi deosebit de frumoase, cu plete lungi şi bălaie strălucind în soare mai ceva ca diadema de argint de pe creştet. În spatele lor mai erau încă cinci Clayre pe care Lirael le cunoştea doar din vedere şi al căror nume şi le-ar fi adus aminte dacă se străduia niţel, ba chiar şi ce fel de rude îi erau, deşi niciuna nu putea să-i fie mai mult decât verişoară de gradul trei. Toate erau însă renumite pentru Viziunea lor intensă, şi dacă astăzi nu se numărau printre Profetese, mâine sigur le găseai alături de ele, asta dacă nu cumva fuseseră deja săptămâna trecută. Erau în total şapte, cele mai de seamă Clayre din tot Gheţarul, şi fiecare avea rostul ei de zi cu zi dincolo de sarcinile ce necesitau puterea lor vizionară. Micuţa Jasell, de exemplu, cea din coadă, era Trezoriera-şefă, responsabilă cu socotelile interne ale Clayrelor şi casa comercială. Erau ultimele persoane cu care Lirael ar fi vrut să dea ochii într-un asemenea loc, unde n-avea ce căuta.

390

CAPITOLUL PATRU O licărire în zăpadă În timp ce Sanar şi Ryelle le conduceau pe celelalte către cei doi oaspeţi, Lirael spera să vadă în sfârşit ce trebuie să faci când îi întâlneşti pe Rege şi pe soaţa sa, care mai era şi Abhorsen

pe deasupra. Dar Sabriel şi Touchstone nu erau pare-se adepţii unor astfel de politeţuri, căci le-ntâmpinară pe gemene cu braţele deschise şi, după ce-şi dădură jos fularele şi ochelarii, le sărutară călduros pe ambii obraji. Lirael se aplecă din nou ca să audă ce vorbesc şi, deşi vântul bătea tot în direcţia opusă, se mai domolise niţel, aşa că reuşi să prindă câte ceva din conversaţie. — Bine v-am găsit, verişoarelor, ziseră Sabriel şi Regele într-un glas, zâmbind larg amândoi. Păreau extrem de obosiţi şi traşi la faţă. — V-am Văzut aseară, zise Sanar – sau să fi fost Ryelle? Niciodată nu le deosebea. A trebuit însă să ghicim ora după soare, aşa că sper că nu aşteptaţi de mult. — A, nu, abia am sosit acum câteva clipe, răspunse Touchstone. Destul cât să ne dezmorţim picioarele. — Nu-i prea place să zboare, adăugă Sabriel, surâzând şăgalnic către soţul ei. Cred că de fapt n-are încredere în pilot. Touchstone râse şi ridică din umeri, cântându-i în strună: — Ei, lasă, că te faci din ce în ce mai pricepută. Era ceva în vocea lui ce o făcu pe Lirael să creadă că nu se referea doar la Planoare. Plutea între ei o fâşie tainică de energie şi simţăminte ce ascundea un fel de secret dezvăluit numai pe jumătate. Îi lega ceva unic şi misterios, ceva ce aducea zâmbetul pe buzele lui Sabriel şi-i lumina privirea. — De aşteptat nu v-am Văzut aşteptându-ne, zise Sanar. Sper că nu ne-am înşelat… — Nici vorbă, o linişti Sabriel, şi zâmbetul i se şterse deodată de pe faţă. Avem veşti proaste din soare-apune, şi 391

nu-i timp de zăbavă. Am venit să ne sfătuim, să vedem ce-i de făcut, dacă ne puteţi da o mână de ajutor… — Iar sunt probleme acolo? întrebă Sanar cu o expresie de îngrijorare pe faţă, întocmai ca sora sa şi celelalte Clayre din spate. Nu izbutim să Vedem mai nimic în mare parte din teritoriu, din cauza unei puteri care ne zădărniceşte orice efort. Cu toate astea, ştim că din soare-apune au să vină necazuri, am văzut asta în prea multe previziuni, dar niciodată îndeajuns de clare ca să ne fie de folos. — Da, se pare că profeţiile încep să se adeverească, căci greutăţile se fac deja simţite, oftă Regele. În ultimii zece ani am ridicat şase Pietre ale Legământului în jurul Hotarului şi-al Lacului Roş, şi-n fiecare an rămân tot câte două. Nu mai pot să-mi pierd timpul îndreptându-le pe cele sfărâmate. O să ne ducem acum acolo să încercăm să-i dăm de cap şi poate să-i găsim şi cauza, deşi tare mă tem că nu vom reuşi, dacă puterea asta e atât de şireată încât se-ascunde şi de Viziunea voastră… — Nu-i musai să fie intensă ca noi să nu putem pătrunde, zise una dintre Clayre, cea mai mare dintre ele. Nici măcar malefică. Mai sunt o sumedenie de alte forţe – mult mai puţin redutabile – care ne pot împiedica Viziunea din diverse motive, pe care nu le putem decât bănui. Uneori cauza e mult mai simplă, pentru că pur şi simplu Vedem prea multe într-un timp mult prea scurt. Asta ar putea să fie explicaţia pentru ceea ce ne bruiază pe malurile Lacului Roş. — Oricum ar fi, prezenţa asta nenorocită despică Pietrele şi varsă sângele Magilor Legământului, zise Touchstone. Şi tot ea îi ademeneşte într-acolo pe Morţi şi vrăjitori nelegiuiţi, cu o putere nebănuită. Din toată întinderea Regatului, zonele din jurul Lacului Roş şi de la poalele muntelui Abed sunt vrăjmaşe cârmuirii noastre. Acum paisprezece ani am jurat împreună cu Sabriel să întremăm Pietrele şi să redăm liniştea sătenilor, ca să-şi vadă şi ei de rostul lor fără teamă de Morţi sau de Magia Liberă. Şi ne-am ţinut promisiunea, de la Zid şi până-n pustietăţile deşertului dinspre 392

miazănoapte. Cât despre ţinuturile din soare-apune… acolo am întâmpinat oareşce împotrivire. De fapt, tărâmurile de dincolo de Hotar sunt încă de acum două sute de ani sub stăpânirea lui Kerrigor. — Bag de seamă că toate aceste îndatoriri au ajuns să vă cam ostenească, observă cea mai matură dintre Clayre, iar Sabriel şi Touchstone încuviinţară în tăcere. Cu toate astea, merseră mai departe semeţi şi fără tăgadă, semn că-şi acceptau datoria şi intenţionau s-o ducă la bun sfârşit. — Nu avem parte de odihnă, mărturisi Touchstone. Mereu apare câte ceva, şi de cele mai multe ori sunt primejdii pe care doar Regele sau un Abhorsen le poate îndepărta. De Sabriel e cel mai rău, căci sunt încă destui Morţi care ne bântuie Regatul, şi tot atâţia neghiobi gata să deschidă noi treceri către Moarte. — Ca cel ce tulbură apele pe lângă Hotar… îl completă Sabriel. Cel puţin aşa spun misivele, că ar fi vorba de un necromant sau mai degrabă de o femeie, o vrăjitoare supusă Magiei Libere ce poartă pe faţă o mască de bronz şi e însoţită de Morţi şi Vii deopotrivă. Împreună se pare că au prădat mai multe ferme şi aşezări la est de Hotar până aproape de Târgul lui Roble, însă voi nu ne-aţi dat de veste. Se poate să nu fi Văzut chiar nimic din toate asta? Măcar o imagine solitară, un crâmpei… — Arareori dacă Vedem ceva pe malurile-acelea mlăştinoase de un timp încoace, răspunse Ryelle încruntată, dar totodată îngrijorată. De obicei puteam pătrunde fără oprelişte, dar acum… Îmi pare nespus de rău că nu v-am avertizat din timp şi că nu vă putem ajuta nici de-aici încolo. — O companie a Gărzii a plecat deja din Oyrre, zise Touchstone, însă vor ajunge abia peste cel puţin trei zile, iar noi până mâine în zori am vrea să fim deja în Târgul lui Roble. — Să sperăm că o să fie o dimineaţă însorită, suspină Sabriel. Dacă e să ne luăm după solii, vrăjitoarea noastră 393

are multe ajutoare la cheremul ei, destule cât să atace un oraş întreg pe timpul nopţii sau chiar şi ziua, dacă-i înnorat. — Cred totuşi că am Vedea un eventual atac asupra Târgului, spuse Ryelle, dar deocamdată viziunile noastre n-au arătat aşa ceva. — Atunci sunt un pic mai uşurat, le asigură Touchstone, însă Lirael îşi putu da seama că nu era întru totul încrezător. Ea însăşi era uimită, pentru că nu mai pomenise niciodată ca o Clayră să nu poată vedea pretutindeni sau să-i fie blocată Viziunea, cu-atât mai mult Profetesele. Sigur că dincolo de Zid, în Ancelstierre, îşi pierdeau puterile, dar asta era cu totul altceva… Oricum acolo nu mergea niciun fel de magie, mai cu seamă către miazăzi. Ştia toate astea din poveşti, căci nu cunoscuse pe nimeni care să fi fost vreodată în Ancelstierre, deşi se zvonea că Sabriel crescuse acolo. În vreme ce Lirael se gândea la cele auzite, vântul se înteţi binişor, aşa că nu reuşi să tragă cu urechea şi la restul conversaţiei. Le văzu însă pe Clayre făcând o plecăciune adâncă în timp ce Touchstone şi Sabriel le îndemnau să se ridice. — Ia mai terminaţi cu formalităţile astea! exclamă el. La fel cum voi nu puteţi Vedea totul, nici noi nu suntem atotputernici. Ne-am descurcat bine până acum, şi ne vom descurca le fel şi de acum încolo! — „Le fel“ fiind cuvântul cheie pentru anul ăsta… şi pentru toţi cei care au trecut, zise Sabriel, oftând. Că tot veni vorba, ar trebui să întoarcem Planorul şi să plecăm. Aş vrea să trec şi pe acasă în drum spre Târgul lui Roble. — Ca să te sfătuieşti cu…? întrebă Ryelle, însă Lirael nu prinse numele, purtat de o rafală de vânt în cealaltă direcţie. Se aplecă şi mai tare, încercând totuşi să nu-şi scuture zăpada de pe căciulă. Sabriel îi răspunse ceva ce Lirael din nou nu auzi în întregime, cu excepţia unei frânturi de frază: — … doarme tot aşa mai tot timpul anului, sub… lui 394

Ranna… Sfârşitul se pierdu iarăşi în vânt, căci se adunaseră cu toţii în jurul Planorului ca să-l întoarcă. Lirael se aplecă din nou, scuturându-şi fără să vrea zăpada de pe cap. O enerva la culme să-i vadă acolo, atât de aproape, şi să nu audă decât fraze şuntate al căror sens îi scăpa. Pentru o clipă îi trecu prin minte să facă o vrajă ca să-i audă mai bine, însă nu îndrăzni să-şi pună planul în aplicare pentru că deşi citise despre astfel de farmece nu ştia toate însemnele. Oricum Sabriel şi ceilalţi ar fi simţit imediat prezenţa Magiei Legământului în apropiere. Vântul se potoli pe neaşteptate şi Lirael reluă şirul discuţiei. — Sunt încă în Ancelstierre, la şcoală, îi spunea Sabriel lui Sanar. O să vină încoace în vacanţă, peste trei… ba nu, patru săptămâni. Dacă treaba asta merge bine, am putea chiar să mergem să-i aşteptăm la Zid. Plănuiserăm să petrecem câteva săptămâni în Belisaere, dar cred că o să se ivească şi alte probleme, aşa că unul din noi va fi probabil plecat când se vor duce înapoi la şcoală. Avea o voce plină de tristeţe şi amărăciune, sau cel puţin aşa i se păru lui Lirael. Touchstone era şi el de aceeaşi părere, căci îi luă mâna şi i-o strânse tandru, încercând s-o împace. — Cel puţin ştim că acolo sunt în siguranţă, o linişti el şi Sabriel îl aprobă, lăsându-se din nou pradă oboselii. — I-am Văzut trecând Zidul, dar poate fi vorba de un viitor mai îndepărtat, poate întoarcerea de după asta, sau următoarea chiar, zise Ryelle. Ellimere arată… de fapt va arăta exact ca tine, Sabriel. — Din fericire, râse Touchstone. Deşi după mine seamănă la altele… Lirael îşi dădu seama că vorbiseră despre copii lor, doi la număr după câte ştia ea: o fiică – Prinţesa – cam de aceeaşi vârstă cu ea şi un fiu ceva mai mic, dar nu cu mult, Prinţ la rându-i. Se vedea clar cât de mult îi iubesc pe amândoi şi cât de tare le duc dorul. Gândul o purtă atunci la propriii 395

părinţi, care nu o iubiseră câtuşi de puţin. Îşi aminti din nou atingerea moale şi rece a mâinii materne, dar ce folos, îşi zise ea, când maică-sa plecase şi o dăduse uitării, iar tatăl ei… cine ştie dacă avea măcar habar că are o fiică? — Ea va fi următoarea Regină, se auzi deodată o voce puternică, trezind-o pe Lirael din visare. Sau nu va fi. Sau poate va fi. Era una dintre celelalte Clayre, o femeie ceva mai în vârstă care rostea o profeţie, căci Vedea mult mai multe decât bucata de gheaţă asupra căreia îşi aţintise privirea. Trase apoi adânc aer în piept, ca şi cum s-ar fi sufocat, şi se clătină pe picioare prăbuşindu-se cu mâinile dinainte ca să-şi amortizeze căderea. Touchstone se repezi şi-o prinse înainte să se prăvălească, ajutând-o să se ţină pe picioare. Femeia însă se clătina ameţită, cu o privire sălbatică şi totuşi visătoare. — Dar mai e timp până atunci, zise ea cu o voce ştearsă, din care răsunetul prorocirii dispăruse complet. Într-un viitor îndepărtat am văzut-o pe Ellimere, fiica ta, ceva mai mare decât eşti tu acum, la tronul Regatului. Dar am Văzut şi multe alte posibilităţi de lumi ce au să vină poate, înecate în fum şi cenuşă, nimicite şi întunecate. Lirael simţi cum o trece un fior pe şira spinării. Era atâta convingere în glasul ei încât parcă şi vedea distrugerea dinaintea ochilor. Dar cum să se ajungă acolo, cum să sfârşească totul în fum şi zădărnicie? — Să nu uităm că e vorba de lumi posibile, interveni Sanar încercând să pară calmă. Adesea vedem ceea ce n-are să se adeverească în veci, iar asta face parte din povara Viziunii. — Dacă e vorba de aşa, eu unul mă bucur că nu am darul ăsta, zise Touchstone, dându-i drumul Clayrei care încă tremura în braţele de nădejde ale lui Sanar şi Ryelle. Îşi ridică privirea către soare şi apoi se uită la Sabriel, care înţelese imediat unde bate şi spuse: — Regret nespus, dar timpul s-a cam dus… Zâmbiră amândoi la mica rimă total întâmplătoare, 396

întorcându-şi capul ca să nu-i vadă Clayrele, cu excepţia celei ascunse de după mormanul de zăpadă spre care priveau. Touchstone îşi scoase săbiile de la brâu şi le puse la loc în cabină, după care o luă şi pe a lui Sabriel şi o aşeză tot acolo. Sabriel îşi desfăcu la rându-i banduliera şi o lăsă jos cu grijă, ca nu cumva să tulbure somnul clopoţeilor. Urmărindu-i, Lirael se întrebă de ce se mai osteniseră să se dichisească cu toate cele dacă tot ştiau că nu stau mult. Îşi dădu apoi seama că pericolele îi înconjurau la tot pasul, într-atât încât deveniseră ceva obişnuit şi toată această pregătire era de fapt un gest reflex, la fel ca armele pe care le aveau mereu la îndemână şi care ajunseseră să facă parte din decor. Adevărul era că nu puteai fi străjer dacă nu aveai o armă la îndemână, exact ca cei pe care-i văzuse de dimineaţă în Cantina de Jos. Gândul că Regele şi Abhorsen nu puneau prea multă nădejde în protecţia Clayrelor îi deschise ochii asupra propriei ei vulnerabilităţi. N-avea nicio armă cu care să se apere în caz de primejdie. Ce s-ar face dacă după ce pleacă toţi o atacă te miri cine? Habar n-avea dacă cheia se potrivea la uşa de trecere şi din afară, nici măcar nu se gândise la asta când urcase scările până aici. Se uita fix la Planor, dar nu-l mai vedea, căci o cuprinse panica şi deja se şi vedea petrecându-şi noaptea în frig în timp ce o gheară hidoasă şi imensă se năpustea asupra ei, târând-o afară din zăpadă. Perspectiva unei astfel de morţi crude n-o încânta câtuşi de puţin. Ideea era să-şi pună capăt zilelor cum voia ea, nu aşa, la voia întâmplării. Zări apoi cu coada ochiului o mişcare bruscă ce-i atrase din nou atenţia la cei prezenţi. Sabriel, deja suită în cabină, le arăta celorlalţi ceva cu mâna, având degetul îndreptat către mormanul după care stătea ea pitită! — Poate că n-ar fi rău să cercetaţi ce-i cu licărul acela verzui, le spuse răspicat, iar vorbele ei răsunară mai clar ca niciodată. Nu cred să fie nimic periculos, dar nu se ştie niciodată… Vă las cu bine, Fiice ale Clayrului. Sper să ne revedem cât de curând şi să stăm de poveşti mai pe îndelete. 397

— La fel cum şi noi sperăm să vă fim de mare ajutor, îi răspunse Sanar, privind în direcţia pe care le-o arătase. Şi să Vedem mai limpede, nu numai la soare-apune, ci şi aici, sub nasul nostru. — Rămas-bun, le ură şi Touchstone, făcându-le cu mâna din scaunul din spate. Sabriel prinse atunci a fluiera, un sunet pur şi melodios pătruns de magie. Notele se ridicară pe aripile vântului, învolburându-l şi răsucindu-i coama aşa încât să împingă Planorul de la spate. Când acesta alunecă smucit pe gheaţă, Sabriel şi Touchstone le făcură cu mâna pentru o ultimă dată, după care aparatul roşu-auriu plonjă către abis şi îi pierdură din vedere. Lirael îşi ţinu respiraţia câteva clipe, dar îndată ce zări Planorul zbughind-o către înălţimi îi mai veni inima la loc. Se înălţa tot mai sus şi mai sus, descriind spirale invizibile prin văzduh până când la un moment dat întoarse botul către miazăzi şi zvâc! o porni într-acolo cu o viteză ce creştea necontenit odată cu vântul care-i mâna de la spate, îmblânzit de notele fermecate. Lirael îi mai privi un timp, după care încercă să se vâre şi mai adânc în nămeţi, sperând să fie luată drept o vidră de apă. Ştia însă că efortul e zadarnic, căci cele şapte Clayre porniseră deja către ea şi nu păreau deloc binevoitoare.

CAPITOLUL CINCI O şansă neaşteptată Nici nu ştia cum a ajuns atât de repede în hangarul cu Planoare… Mai multe perechi de mâini o prinseseră înainte să facă vreo mişcare, de parcă erau zeci de Clayre, nu doar şapte. O trăseseră apoi prin zăpadă fără pic de milă, chinuind-o mult mai rău decât s-ar fi chinuit de una singură. Pentru o clipă crezu că sunt mânioase pe ea, dar apoi îşi dădu seama că de fapt le era frig şi voiau să ajungă cât mai iute înăuntru. Odată la adăpost, înţelese că deşi nu fumegau de furie 398

nu erau nici din cale-afară de bucuroase. Îi zvârliră cât colo căciula cu tot cu fular şi ochelari, fără să se sinchisească că o trag de păr sau i-l smulg de-a dreptul, după care o aţintiră cu priviri reci, mustrătoare. — Fiica lui Arielle, o recunoscu Sanar, de parcă identifica o specie de floare sau plantă dintr-o listă. Lirael o cheamă. Nu e în registrul Profeteselor, ceea ce înseamnă că nu a primit încă Darul Viziunii. Am sau nu dreptate? — D-da, bolborosi fata încurcată, căci nimeni niciodată nu se mai uitase la ea atât de stăruitor, cu-atât mai mult cu cât evita de obicei compania oamenilor şi mai ales a Clayrelor de seamă. În prezenţa acestora se fâstâcea mereu, chiar şi când nu făcuse nimic rău. Acum toate şapte o fixau cu privirea lor iscoditoare, cercetând-o cu atenţie aşa cum n-o mai făcuseră până acum. Îşi dorea să se caşte pământul dinaintea ei şi s-o înghită, iar apoi să se trezească la ea în cameră ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic. — Ce făceai acolo? De ce te ascundeai? o iscodi Clayra cea mai mare, al cărei nume şi-l aminti brusc: Mirelle. De ce nu eşti la Ceremonie? Avea un glas rece şi autoritar, lipsit de orice urmă de blândeţe. Lirael îşi aminti cu întârziere că femeia asta cu părul sur şi obraji aspri era şi comandanta Cavaleriei Clayrelor, care patrulau şi vânau pe tot perimetrul cuprins între Meteor şi Crepuscul, de la gheţar şi până pe valea râului. Tot ele se ocupau şi de călătorii rătăciţi, diverşi bandiţi amatori sau animale de pradă, şi nu era înţelept să-ţi faci de lucru cu ele, căci erau tare aprige. Mirelle o întrebă iarăşi de ce nu se află la Ceremonie, dar Lirael nu scoase un cuvânt. O podidi plânsul, dar izbuti să-şi ţină lacrimile-n frâu. Tocmai când era cât pe ce să izbucnească în hohote, o luă gura pe dinainte şi spuse primul lucru care-i trecu prin minte: — E ziua mea, azi împlinesc paisprezece ani. Spre marea ei mirare răspunsul păru să le mulţumească, 399

fiindcă se destinseră toate dintr-odată, iar Mirelle îşi coborî umerii dezarmată. Lirael se trase uşor înapoi, simţind încă strânsoarea degetelor pe braţe, îndeajuns de puternică să-i lase vânătăi. — Va să zică ai paisprezece ani… murmură Sanar cu o voce mult mai blajină decât a celeilalte. Şi te preocupă că n-ai căpătat încă Viziunea? Lirael încuviinţă din cap smerită, temându-se să vorbească. — La unele se deşteaptă mai târziu, ce-i drept, zise Sanar cu o privire caldă şi înţelegătoare. Dar să ştii că de multe ori cu cât vine mai târziu, cu atât e mai puternică. Eu şi Ryelle n-am primit darul decât abia la şaisprezece ani, aşa că n-ai niciun motiv de îngrijorare. Tu chiar nu ştiai toate astea? Fata îşi ridică privirea uitându-se pentru prima dată cu adevărat în ochii unei Clayre. Era uimită peste poate şi nu-i venea să-şi creadă urechilor. La şaisprezece ani! Dar nu e cu putinţă! — Nu… bâigui ea. Nu… nu se poate! Glasul îi trăda mirarea şi sentimentul de uşurare pe care le simţea. Chiar la şaisprezece ani? — Aşa cum ai auzit, o asigură Ryelle cu zâmbetul pe buze, venind în sprijinul surorii sale. Şaisprezece şi jumătate, dacă e să fim corecte. Ne-am temut că o să rămânem fără har, dar n-a fost aşa. Bănuiesc că ţi-a fost peste poate să asişti la încă o Ceremonie, nu? De asta ai urcat aici? — Da, spuse Lirael şi-un zâmbet îi răsări în colţul gurii. La şaisprezece ani! Înseamnă că mai erau speranţe pentru ea! Îi venea să sară în sus de bucurie şi să ia pe toată lumea în braţe, chiar şi pe Mirelle, şi-apoi să se repeadă pe trepte în jos şi să-şi strige bucuria în gura mare. Planul ei de a-şi pune capăt zilelor îi păru deodată prostesc şi ridicol, şi parcă nici nu-şi mai amintea cum ajunsese la o asemenea idee, de parcă pusese totul la cale cu mult, mult timp în urmă. 400

— O parte a problemei cu care ne-am luptat şi noi atunci a fost lipsa de preocupare, pentru că aveam prea mult timp la dispoziţie să ne dăm cu presupusul de ce nu am căpătat încă Viziunea, îi explică Sanar văzând-o că s-a mai liniştit. Nu eram nici printre Profetese şi deci nu fuseserăm instruite în tainele Viziunii, şi bineînţeles că nici nu concepeam să facem de serviciu mai mult decât se cuvenea. — Normal, zise Lirael. Cine s-ar oferi să frece toalete şi să spele vase în plus? — Înainte de optsprezece ani nu primeam sarcini foarte des, continuă Ryelle. Dar noi ne-am dus şi am cerut, iar Profetesele au convenit să ni se dea diverse îndatoriri după puterea noastră. Aşa am ajuns să ne înscriem la cursul de pilotaj şi-am învăţat să zburăm cu Planoarele, deşi asta se întâmpla înainte de reînscăunarea Regelui. Atunci situaţia era mult mai tulbure şi aveau nevoie de un număr înzecit de patrule care să pătrundă în inima primejdiei, nu ca acum… — La mai puţin de un an după începerea lecţiilor am căpătat şi Viziunea. Putea fi un an îngrozitor, ca şi cel dinainte, petrecut aşteptând mereu şi sperând fără-ncetare să primim darul, dar am fost mult prea ocupate ca să ne mai gândim la asta. Crezi că o astfel de activitate te-ar ajuta şi pe tine? — Da! exclamă Lirael entuziasmată. O astfel de însărcinare ar scăpa-o de tunica Junioarelor, permiţându-i să poarte haine de lucru obişnuite şi să se ţină cât de cât departe de colegele mai mici şi de mătuşa Kirrith. Ar putea chiar să lipsească de la Ceremonii, dacă aşa cerea îndeletnicirea… — Întrebarea e ce fel de muncă ţi s-ar potrivi… se întrebă Sanar ca pentru sine. Nu cred că te-am Văzut vreodată, aşa că Viziunea nu ne prea ajută în cazul ăsta. Ţie cam unde ţi-ar plăcea? La Cavalerie, la Pilotaj, la Oficiul de Negustorie, la Trezorerie, ori poate la Construcţii sau la Infirmerie, sau la Instalaţiile cu Aburi? — Nu ştiu… bâigui ea, copleşită de sumedenia de activităţi pe care Clayrele le desfăşurau pe lângă serviciul 401

zilnic la bucătărie şi oficiu. — La ce te pricepi cel mai bine? o întrebă Mirelle, cercetând-o din cap până-n picioare, făcându-şi pesemne tot soiul de socoteli dacă s-o ia sau nu la Cavalerie. O privea cu nasul cam pe sus, semn că nu o considera demnă de breasla în fruntea căreia se găsea. Cum te descurci cu sabia şi arcul? — Nu foarte bine, recunoscu ea vinovată, cu gândul la toate antrenamentele la care lipsise în ultimul timp, preferând să se închidă în cameră şi să-şi plângă de milă. Cred că cel mai bine mă pricep la Magie şi la muzică. — Atunci poate c-ar trebui să vii cu noi la Planoare, zise Sanar bucuroasă, dar se încruntă la fel de repede şi privi şovăielnică spre celelalte. Deşi… e cam devreme totuşi la paisprezece ani. Au o influenţă destul de nefastă, dacă nu ştii cum să le iei. Lirael privi aparatele colorate şi-o trecu un fior rece. Îi surâdea ideea cu zborul, deşi Planoarele o speriau niţel, pentru că i se părea ciudat ca nişte avioane pictate să fie însufleţite şi să aibă personalitate. Ce-o să se facă dacă va trebui să vorbească tot timpul cu Planorul, doar ca să-i ţină de urât? Nu-i plăcea deloc să stea la taclale nici cu oamenii, darămite cu un aparat de zbor. — Vă rog, zise fata, urmând firul logic al raţiunii, n-aş putea lucra la Bibliotecă? Era singurul loc unde spera să întâlnească cât mai puţini oameni cu putinţă. — Hmmm… la Bibliotecă, o îngână Sanar îngândurată. Ar putea fi periculos pentru o fată de vârsta ta, ba chiar şi pentru o femeie în toată firea, trecută de patruzeci de ani. — Ei, nu peste tot, o corectă soră-sa. Doar în Pasajele Străvechi. — Păi şi cum să lucrezi la Bibliotecă fără să te duci în Pasajele Străvechi? întrebă Mirelle înţepată. Oricât de rar, tot trebuie să cobori măcar din când în când. Dar vă spun sincer că eu una nu m-aş încumeta să trec prin unele cotloane ale Bibliotecii. Lirael le asculta cu atenţie, întrebându-se despre ce tot 402

vorbesc. Marea Bibliotecă a Clayrelor era într-adevăr imensă, dar nu mai auzise niciodată de Pasajele Străvechi, deşi îi cunoştea destul de bine culoarele. Biblioteca urma tiparul unei scoici nautilus, cu rafturi de o parte şi de alta a unui tunel neîntrerupt ce se adâncea răsucit în munte, strângând din ce în ce mai mult braţele spiralei ameţitoare şi enorm de lungi, care începea de pe culmea munţilor ca să te scoboare apoi la vreo două sute de metri sub albia râului din vale. Din acest culoar principal porneau alte nenumărate coridoare strâmte şi întunecate, cămăruţe de tot felul, săli largi şi încăperi care mai de care mai bizare. Multe din ele erau înţesate cu memorii de-ale Clayrelor ce povesteau Viziunile şi profeţiile generaţiilor trecute. Pe lângă astea mai erau însă şi documente sau cărţi de peste tot de prin Regat, manuscrise vechi de magie şi vrăjitorie dezvăluind mistere vechi şi noi, pergamente, hărţi, reţete de farmece şi leacuri, liste de inventar, legende sau relatări ale unor întâmplări adevărate şi multe, multe altele. Dar pe lângă toate aceste documente scrise în Bibliotecă se găseau şi alte obiecte. Era de pildă sala armurilor, unde în afară de costumele de zale puteai admira felurite arme şi ustensile de luptă care, deşi nu mai fuseseră folosite de secole, erau încă strălucitoare şi arătau ca noi. Erau apoi încăperi întregi doldora de echipamente vechi pe care nimeni nu mai ştia să le folosească, saloane pline cu manechine gătite în straie de demult, mărturii ale portului Clayrelor de altădată, alături de costumele pestriţe ale barbarilor din nord. Găseai până şi sere îngrijite de străjeri ai Legământului, unde în loc de soare luminau însemne fermecate, dar şi odăi obscure ce absorbeau şi cea mai mică rază de lumină sau pe oricine se aventura să intre fără să ştie ce-l aşteaptă. Lirael văzuse o parte a Bibliotecii cu ocazia mai multor excursii alături de ceilalţi colegi din anul ei. Îşi dorea cu ardoare să poată trece pragul uşilor interzise sau să se aventureze dincolo de cordonul roşu al culoarelor sau 403

pasajelor pe unde numai bibliotecarele aveau voie să se preumble. — Dar de ce vrei tu să lucrezi acolo? o întrebă Sanar. — Pentru că… pentru că mi se pare interesant, se bâlbâi ea, neştiind ce altceva să zică. Doar nu era să recunoască adevăratul motiv! Cu siguranţă nu le-ar fi plăcut să audă că vrea de fapt să se ascundă de celelalte Clayre. Nu în ultimul rând, spera să găsească niscai vrăjitorii cu ajutorul cărora să-şi curme zilele fără dureri inutile. Dar toate la vremea lor, îşi zise. Deocamdată nu avea astfel de gânduri, mai cu seamă că aflase vestea cea bună şi putea să aştepte ziua cea mare în tihnă. Dar mai încolo, dacă Viziunea tot se încăpăţâna să nu apară şi-o va cuprinde neagra disperare… — Aşa deci, e interesant… murmură Sanar, îngânând-o. Dar ştii, desigur, că e un loc plin de primejdii unde se pot afla lucruri tainice şi periculoase. Asta nu te sperie deloc? — Nu ştiu ce să zic… mărturisi ea sinceră. Depinde ce fel de lucruri. Dar chiar mi-ar plăcea să lucrez acolo. Făcu o pauză scurtă, după care adăugă şoptit: Vreau să-mi ocup şi eu mintea cu ceva şi să uit de supărare, aşa cum aţi făcut şi voi. Clayrele se retraseră atunci într-un colţ şi formară un cerc să se sfătuiască, vorbind în şoaptă ca să nu le audă. Lirael le privea temătoare, vădit conştientă de importanţa momentului. Nu începuse ziua deloc bine, însă acum era ceva mai optimistă. Şoaptele încetară dintr-odată şi fata le privi apropiindu-se printre şuviţele de păr care din fericire îi acopereau faţa, căci nu voia să se vadă cât e de nerăbdătoare să primească de lucru. — Pentru că e ziua ta, începu Sanar, şi pentru că aşa e cel mai bine, am convenit să te trimitem unde ai cerut, în Biblioteca cea Mare. Mâine la prima oră să te prezinţi la Vancelle, Bibliotecara-Şefă, iar dacă ea nu are nicio obiecţie, vei lucra ca Asistentă de Rangul Trei. — Vă mulţumesc, exclamă Lirael, dar vocea ei sună ca 404

un orăcăit strident, aşa că repetă ceva mai domol: Mulţumesc. — Încă ceva, îşi aminti Sanar, apropiindu-se atât de mult încât Lirael trebui să-şi ridice privirea ca să se uite în ochii ei. Mai devreme ai auzit lucruri pe care nu trebuia să le auzi. Vizita la care ai asistat n-a avut loc şi trebuie s-o uiţi de-ndată. Siguranţa oricărui Regat poate fi spulberată într-o clipă, căci nu e lucru dat pe chezăşie. Sabriel şi Touchstone au vorbit cu inima deschisă de faţă cu noi, altfel şi-ar fi ales cuvintele cu ceva mai multă prudenţă. — Nu voi sufla o vorbă nimănui, promise Lirael. Oricum nu prea vorbesc cu nimeni. — Oricum nici nu-ţi vei aminti, şopti Ryelle, care se strecurase pe nesimţite în spatele ei şi slobozi vraja de uitare pe care o ţinuse strâns în pumn. Până să-şi dea seama ce se întâmplă sau să poată face ceva, o suită de însemne strălucitoare se pogorâră pe creştetul copilei, lipindu-i-se de tâmple. Doar când va fi într-adevăr nevoie, continuă Clayra. Abia atunci îţi vei aduce aminte tot ce s-a petrecut astăzi, mai puţin vizita lui Touchstone şi-a lui Sabriel. În locul ei îţi va veni în minte urcuşul spre terasă şi întâlnirea noastră pur întâmplătoare, apoi discuţiile despre întârzierea Viziunii şi sarcinile ce ţi-ar putea ţine mintea ocupată. Aşa ai căpătat de lucru, Lirael, fă bine şi nu uita! Îngroapă totul în memorie, doar asta nu! — Da, bâigui ea cu glas pierit, de parcă era beată sau din cale-afară de obosită. Mâine-dimineaţă la Bibliotecă, o caut pe Vancelle.

CAPITOLUL ŞASE Asistentă de Rangul al Treilea Biroul Bibliotecarei-Şefe avea lambriuri din lemn de stejar şi un pupitru neobişnuit de lung pe care zăceau mai multe teancuri de cărţi, hârtii şi o tavă mare de aramă cu micul dejun mâncat pe jumătate. Mai era şi o sabie lungă cu tăişul de argint, scoasă din teacă şi al cărei mâner se afla la 405

câţiva centimetri de mâna Bibliotecarei. Lirael rămase nemişcată în faţa biroului, aşteptând cu capul plecat ca Vancelle să termine de citit biletul pe care i-l adusese de la Sanar şi Ryelle. — Aşa deci… zise într-un sfârşit, iar vocea ei poruncitoare o făcu pe Lirael să tresară. Vrei să fii bibliotecară? — D-da, se bâlbâi fata. — Şi ce te face să crezi că eşti potrivită să lucrezi la noi? o întrebă femeia atingând uşor mânerul săbiei. Pentru o clipă Lirael crezu că are de gând s-o ridice şi s-o rotească în aer, să vadă dacă se sperie uşor. Dar nu era nevoie, căci oricum Vancelle o înspăimânta chiar şi fără sabie. Avea o faţă ştearsă şi inexpresivă şi se mişca parcă în reluare, atât de lent încât te aşteptai să se dezlănţuie dintr-o clipă într-alta. — M-ai auzit sau nu? o întrebă din nou. — N-nu ştiu, şopti ea. Bibliotecara dădu atunci ocol pupitrului atât de iute încât Lirael se trezi deodată faţă în faţă cu ea, fără să-şi poată explica cum s-a mişcat atât de repede. Deşi nu era cu mult mai înaltă avea o ţinută impunătoare şi domina încăperea cu toate din ea. Avea ochii de un albastru-deschis şi părul ei cenuşiu şi moale strălucea aidoma unei pulberi fine de scrum rămase de la cărbunii nu de mult încinşi. Avea mai multe inele pe degete, iar de încheietura stângă îi atârna o brăţară de argint bătută cu şapte smaralde strălucitoare şi nouă rubine. Cât despre vârsta ei, era imposibil de ghicit. O scutură un fior rece când Vancelle întinse mâna şi-i cercetă însemnul de pe frunte. Simţi cum se aprinde şi-i încălzeşte tâmplele, zărindu-i reflexia în nestematele brăţării şi inelelor. Faţa îi rămase imobilă în tot acest timp, aşa că Lirael nu putu ghici ce simte în însemnul ei. Vancelle îşi trase mâna în cele din urmă şi se întoarse la scaunul ei, atingând din nou mânerul săbiei. 406

— Mărturisesc că niciodată n-am tocmit pe cineva care să nu fi fost Văzut lucrând deja la noi, zise Clayra, privind-o cu capul uşor plecat, de parcă încerca să se decidă cum să agaţe un tablou pe perete. Pe tine nu te-a Văzut nimeni, pare-mi-se… Lirael îşi simţea gura uscată şi, pentru că nu era în stare să vorbească, dădu din cap în semn de aprobare. Se şi vedea scăpând printre degete neaşteptata şansă ce-i fusese dată, izolarea, munca la Bibliotecă, posibilitatea de a deveni cineva… — Eşti un mister total, bag de seamă, o readuse Vancelle la realitate. Şi ce alt loc mai potrivit pentru tine decât Marea Bibliotecă a Clayrelor? Ia aminte însă, secretele la purtător sunt mult mai bune decât cele din hrisoave! La început Lirael nu înţelese ce vrea să spună, dar imediat se-nsufleţi şi zise plină de speranţă: — Vreţi să spuneţi că… m-mă primiţi? În mai puţin de o secundă îşi recăpătase glasul. — Da, asta vreau să spun, rosti ferm Bibliotecara-Şefă. Eşti acceptată şi poţi începe de îndată. Ness, Adjuncta noastră, îţi va arăta ce trebuie să faci. Când ieşi pe uşă, Lirael plutea de fericire. Nu-i venea să creadă că a trecut cu bine de întrevedere şi c-o primiseră să lucreze la Bibliotecă! Ness o privi de sus şi o expedie la Roslin, Prim-Asistenta Bibliotecii, care, după ce o sărută absentă pe obraz, i-o dădu în primire lui Imshi, cea de a Doua Asistentă, care avea doar douăzeci de ani şi trecuse de curând de la jiletca galbenă de mătase pe care o purtase ca şi a Treia Asistentă la cea roşie pentru postul actual. Imshi o duse în Camera cu Dichisuri, o sală imensă plină cu diverse echipamente, arme şi accesorii de-ale bibliotecarelor, de la scări de sfoară până la cârlige pentru barcă, alături de zeci de uniforme în culori şi mărimi diferite. — Galben pentru Asistentele de Rangul Trei, roşu pentru 407

Secunde şi albastru pentru Prim-Asistente. Adjuncta poartă vestă albă, iar Bibliotecara Şefă neagră, îi explică ea lui Lirael în timp ce-o ajuta să-şi pună vesta cea nouă peste hainele de lucru. E mai grea decât pare, nu-i aşa? Asta pentru că are canava pe dedesubt, ca să fie mai rezistentă. Fluierul ăsta se fixează în găicile reverului, ca să-l poţi folosi mai uşor în caz că ai mâinile imobilizate. Nu trebuie decât să-ţi apleci capul uşor în faţă. Bagă de seamă însă, fluieri doar dacă e într-adevăr nevoie, iar de auzi vreun fluierat alergi degrabă într-acolo şi vezi ce-i de făcut. Lirael luă fluierul – o simplă ţeavă de aramă – şi-l prinse în gaica special făcută în rever. După cum o asigurase Imshi, reuşi să-l atingă cu vârful buzelor plecând uşor capul înainte. Dar ce tot zicea ea acolo, cum adică să ai mâinile imobilizate?! Cine să-ţi facă aşa ceva? — Mai trebuie să ştii că fluierul e de prisos dacă nu e nimeni să-l audă, continuă Secunda înmânându-i un obiect care semăna cu o bilă de argint şi pe care o povăţui să-l păstreze în buzunarul stâng al vestei. Tocmai de aceea ţi-am dat şi şoricelul. Funcţionează doar parţial pe bază de magie, restul depinde de un mecanism pe care trebuie să-l tragi o dată pe lună, la fel cum şi vraja e musai să o înnoieşti în fiecare an la Solstiţiul de Vară. Lirael privi obiectul minuscul de argint. Era un şoarece cu picioare mecanizate şi două pietricele de rubin în loc de ochi, cu o cheiţă miniaturală la spate. Când îl luă în mână simţi puterea amorţită a Legământului şi se gândi că mecanismul dinăuntru e activat pesemne de magie la timpul potrivit, pentru ca mai apoi să-l poţi trimite unde trebuie. — Ce face, mai exact? întrebă Lirael, luând-o pe Imshi prin surprindere, căci era prima dată când deschidea gura de când venise, mulţumindu-se în tot acest răstimp să o urmeze cu privirea în pământ şi faţa ascunsă între plete. În sinea ei Imshi pusese angajarea nou-venitei pe seama excentricităţii Şefei, dar din moment ce fata se arăta interesată poate mai exista o şansă pentru ea… 408

— Te ajută să găseşti ajutoare, îi răspunse Clayra. Spre exemplu, dacă te afli într-unul din Pasajele Străvechi şi nimeni nu-ţi aude fluierul, laşi şoarecele jos şi tragi piedica asta ori cu mâna, ori printr-o vrajă specială. Odată pornit, dă fuga cât ai clipi în Sala de Lectură şi anunţă primejdia. Lirael dădu din cap lămurită şi-şi dădu şuviţele pe după ureche ca să poată cerceta mai îndeaproape şoricelul buclucaş, trecându-şi degetele pe spatele arcuit de argint. Apoi, când Imshi începu să răsfoiască un index de însemne ale Legământului, Lirael clătină uşor din cap şi vârî micul aparat în buzunarul special al vestei. — Ştiu ce însemn să folosesc, zise ea şoptit. L-am simţit în vraja dinăuntru. — Serios? se miră Imshi din nou. Înseamnă că ai talent. Eu nici măcar o lumânare nu sunt în stare să aprind sau să-mi încălzesc picioarele când ies afară pe gheţar. „Da, dar tu ai Darul Viziunii, îşi zise Lirael în sinea ei. Eşti o Clayră în adevăratul sens al cuvântului.” — Ai deja fluierul şi şoarecele, zise Imshi, revenind la treburile zilei, mai am să-ţi dau cureaua şi tocul… numai că trebuie văzut care pumnal are tăişul mai ascuţit. Oo, ia uite-l pe ăsta! Eu zic că-i numai bun. Acum nu mai rămâne decât să trecem numărul în carte şi să semnezi de primire. Lirael îşi puse cureaua lată de piele şi-şi fixă teaca în dreptul şoldului, lăsând-o să-i atârne în jos pe coapsă. Pumnalul era lung cât braţul ei, cu o lamă ascuţită şi subţire de oţel îmbrăcat în argint pe care se preumblau în voie însemne ale Legământului. Le atinse uşor cu vârful degetelor să vadă ce se întâmplă, iar drept răspuns ele se încălziră, dezvăluindu-şi tainele. Erau vrăji de dezlegare şi mărturisire, extrem de folositoare împotriva plăsmuirilor Magiei Libere. Zăceau acolo de mai bine de douăzeci de ani, când le înlocuiseră pe altele mai vechi care-şi pierduseră puterea, însă nici ele nu mai aveau mult, zece ani sau poate mai puţin, căci nu fuseseră ferecate cu cine ştie ce îndemânare. Lirael îşi zise că până şi ea ar fi făcut o treabă mai bună, deşi nu era din cale-afară de pricepută la vrăji cu 409

obiecte neînsufleţite. Îşi ridică în cele din urmă privirea de la pumnal şi o văzu pe Imshi aşteptând nerăbdătoare cu o pană în mână, tronând deasupra catastifului cu coperţi de piele prins cu lanţ de pupitrul din faţă al Camerei cu Dichisuri. — Spune-mi, te rog, numărul, zise Imshi. Cel de pe lamă. — Aa… exclamă Lirael distrată. Aplecă tăişul până ce însemnele strălucitoare dispărură şi metalul rămase neted şi lucios, putând astfel să vadă codul încrustat pe lamă de-o mână iscusită. L2713, anunţă ea, după care vârî pumnalul la locul lui în teacă. Imshi notă numărul în registru şi apoi îi înmână pana lui Lirael, nu înainte s-o treacă încă o dată prin călimară. Copila dădu să semneze, admirându-şi numele încadrat de liniile trasate în cerneală roşie alături de dată, postul ocupat şi un inventar cu obiectele primite, toate în scrisul ordonat al lui Imshi. Se opri însă brusc când îşi aruncă un ochi mai atent pe listă. — Aici e trecută şi o cheie, zise ea precaută, întorcând pana ca nu cumva picătura de cerneală care se adunase în vârf să păteze foaia. — A, da, cheia! exclamă Imshi. Am trecut-o şi-am uitat să ţi-o dau! Se duse la unul din dulapurile de la perete, îl deschise şi începu să cotrobăie prin el, scoţând în cele din urmă o brăţară lată bătută cu smaralde, aidoma celei pe care o purta şi ea. Îi deschise încuietoarea cu o mişcare rapidă şi o răsuci pe încheietura lui Lirael. — Ca să trezeşti vraja din ea va trebui să te duci la Şefa, îi explică Imshi, arătându-i puzderia de însemne magice zvârcolindu-se în două din cele şapte pietre preţioase. În funcţie de postul şi munca ce-ţi revine, o vei putea folosi să deschizi orice uşă de care ai nevoie. — Mulţumesc, zise copila scurt, simţind vibraţia argintului pe piele. Însemnele zăvorâte înăuntru de-abia aşteptau să iasă la suprafaţă şi să aprindă nestematele brăţării, legată de fapt cu şapte farmece, câte unul pentru 410

fiecare piatră. Oricât ar fi încercat, tot nu înţelegea cum pot fi deşteptate şi puse în mişcare. Asta era o vrajă la care nu se pricepea defel. La fel de neştiutoare rămase şi peste zece minute, când Vancelle o apucă de mână şi, până să se dezmeticească, ea termină deja vraja, fără să spună sau să facă nimic neobişnuit. Deodată, unul dintre smaralde prinse a străluci cu putere între celelalte şase, rămase la fel de şterse şi opace. Vancelle o asigură că unul e de ajuns pentru odăile obişnuite, lucru deja mai mult decât suficient pentru o novice. După trei luni învăţase deja de una singură cum să deştepte următoarele patru farmece zăvorâte în brăţară, al şaselea şi-al şaptelea rămânându-i deocamdată nedezvăluite. Nu le însufleţi însă deodată, căci vreme de o lună îşi ocupă timpul lucrând la o copie a brăţării, menită să o ascundă pe cea originală care avea acum prea multe nestemate lucitoare. Totul începuse dintr-o joacă, împinsă de curiozitatea de a vedea dacă poate să dezlege vrăjile. Oricum nu spera să reuşească şi intenţia fusese s-o ia mai mult ca pe un exerciţiu al minţii. Descoperise însă între timp atâtea uşi interesante, atâtea trape, porţi, zăvoare şi lacăte încât de-abia aştepta să vadă ce se ascunde îndărătul lor, şi-odată dezmorţite vrăjile numai la asta îi stătea gândul! Nici munca zilnică n-o ajuta să uite de astfel de ispite. Deşi trimişii Legământului se ocupau în general de treburi mai grele cum ar fi transportul cărţilor în şi din Sala de Lectură principală sau birourile învăţatelor, verificările, consemnarea în registru şi indexarea materialelor intrau în atribuţiile Clayrelor, mai precis ale bibliotecarelor junioare. Mai erau însă şi anumite articole speciale sau chiar periculoase ce trebuiau aduse personal sau uneori de un întreg detaşament de bibliotecare înarmate. Din păcate Lirael nu avea voie în astfel de expediţii inedite în Pasajele Străvechi şi nici n-avea să meargă până nu primea jiletca 411

roşie de Asistentă Secundă, adică abia peste cel puţin trei ani. Cu toate astea, în decursul activităţilor de zi cu zi trecea deseori prin dreptul unor coridoare interesante, delimitate cu şnur roşu, sau pe lângă uşi ce o ademeneau şoptindu-i parcă în adins: Cum poţi să treci toată ziulica aşa nepăsătoare pe lângă mine şi să nu vrei să-mi treci pragul? Era parcă un făcut ca toate încăperile cât de cât interesante să fie încuiate cu mai multe vrăji decât cea pe care o avea la dispoziţie în smaraldul brăţării. Dincolo de faptul că nu putea explora în voie, Lirael era destul de mulţumită de noul său post la Bibliotecă. Avea biroul ei personal, care deşi nu era foarte încăpător avea măcar un pupitru îngust, un scaun şi câteva rafturi pe perete. Suficient de largă cât să se învârtă în ea cu mâinile întinse, mica odaie era refugiul ei, locul unde putea să fie singură sau să scape de mătuşa Kirrith şi pisălogeala ei. Acolo avea răgaz să studieze cărţile destinate bibliotecarelor novice, cum ar fi Codul Bibliotecarei, Bibliografie de Bază şi Marea Carte Galbenă: Vrăji Simple pentru Asistente Bibliotecare de Rangul Trei. În ceva mai mult de-o lună învăţase deja tot ce avea nevoie din aceste manuale. „Împrumuta” aşadar pe furiş orice îi pica în mână, ca de exemplu Cartea Neagră de Bibliomanţie, pe care una din Adjuncte omisese să o treacă pe lista cărţilor returnate. Studia vrăjile din brăţară ore în şir, descifrând în fiecare zi puţin câte puţin din tainele însemnelor magice până ce dădea de urma simbolurilor de dezlegare. La început fusese împinsă de curiozitate şi de satisfacţia că poate să desfacă vrăji ce ar fi trebuit să-i dea mai multă bătaie de cap. După un timp însă îşi dădu seama că-i place cu adevărat Magia Legământului, mai cu seamă că învăţarea însemnelor şi potrivirea acestora o făceau să uite de necazuri şi de Vederea întârziată. Iniţierea în tainele Magiei îi ocupa şi timpul liber, când celelalte bibliotecare şi colegele ei de la Junioare erau prinse în tot felul de activităţi sociale. 412

La început încercaseră să fie cât mai amabile cu ea, mai ales cele douăsprezece Asistente de Rangul Trei, dar Lirael era mezina şi n-avea nici Darul Viziunii, aşa că se simţea nevrednică şi rămânea mereu tăcută, cu faţa ascunsă după şuviţe. Aşa se face că după o vreme nu se mai obosiră s-o invite la prânz sau să joace tabore după-amiaza ori să mai schimbe o vorbă despre cele mai mari la un pahar de vin dulce după cină. Era, aşadar, din nou singură printre Clayre. Îşi spunea că-i mai bine aşa, dar ori de câte ori trecea pe lângă un grup de fete ce râdeau senine simţea cum i se strânge inima în piept, văzând cât de uşor le e să discute şi să se bucure de cei din jur. Şi mai greu era când colegele ei erau chemate în grup să se alăture Profeteselor, ceea ce se întâmplase destul de des în primele ei luni la Bibliotecă. De fiecare dată când mesagera îşi făcea apariţia cu plăcile de fildeş prin care Clayrele erau chemate în Observator, ea era în Sala de Lectură punând ordine în cărţi ori completând în registru. Uneori erau alese cu zecile odată, şi fiecare reacţiona în felul ei: unele zâmbeau, altele blestemau, se strâmbau sau primeau vestea cu demnitate. Cupola înaltă a Sălii de Lectură răsuna apoi de zarva pregătirilor, căci fetele începeau numaidecât să-şi adune cărţile şi hârtiile şi să le pună în sertare sub cheie, ori se ridicau grăbite de pe scaun ca să le ducă la locul lor pe raft, completând degrabă ultimele tabele înainte să se îmbulzească pe uşă afară. La început lui Lirael i se păru ciudat că sunt chemate în număr aşa de mare, cu atât mai mult cu cât unele se întorceau după numai câteva zile sau chiar ore în loc să stea toată perioada de nouă zile cât dura Vegherea, de unde şi numele Profeteselor alese pentru această îndatorire. Îşi zise că poate aşa e regula cu bibliotecarele: sunt chemate mai multe odată dar stau numai câteva zile. Nu îndrăznea totuşi să pună întrebări, aşa că mai trecu o vreme până să se lămurească cât de cât, auzind fără să vrea o conversaţie între două Asistente Secunde în Camera de Copertare. 413

— E foarte bine cu Nouăzeci şi Opt. Dar să mergi până la O Sută Nouăzeci şi Şase sau Şapte Sute Optzeci şi Patru, cum a fost ieri, e deja ridicol, zicea una dintre ele. Nu zic, am încăput toate în Observator, dar acum se vorbeşte de O Mie Cinci Sute Şaizeci şi Opt! Atâtea suntem cu toatele, pare-mi-se, sau pe-aproape în orice caz – şi nu ştiu zău dacă are vreun efect că suntem mai mult de Patruzeci şi Nouă, câte trebuie de obicei. Eu una nu văd rostul… — Pe mine nu pot spune că mă deranjează, răspunse cealaltă, întinzând lipiciul pe cotorul unei cărţi ce avea ruptă coperta din spate. Măcar aşa mai avem şi noi parte de variaţie şi se termină mai repede dacă suntem mai multe. E totuşi obositor să te concentrezi acolo unde oricum nu poţi Vedea nimic. Nu înţeleg de ce mai-marile nu vor să recunoască adevărul. Niciuna dintre noi nu e în stare să pătrundă în apropierea lacului, şi cu asta basta! — Pentru că nu e chiar atât de simplu, le întrerupse vocea gravă a Adjunctei, care venea grăbită către ele ca o pisică uriaşă cu blana de zăpadă care se năpusteşte asupra prăzii săţioase. Toate posibilităţile de viitor sunt legate între ele, şi e foarte grav când nu putem vedea de unde-ncep. Dar voi ar trebui să ştiţi astfel de lucruri, şi mai ales să nu vorbiţi de treburile Profeteselor unde şi cum vă vine la-ndemână! Rostind acestea, îşi aruncă ochii prin încăpere cu o căutătură atât de iscoditoare încât Lirael era aproape sigură c-a dibuit-o, pitită cum era după tiparniţa uriaşă. De fapt nici n-ar fi fost de mirare, căci toate trei erau Clayre cu Viziune şi-ar fi putut oricând să fie alese în rândul Profeteselor Veghei de Nouă Zile. Simţi cum îi ard obrajii de ruşine când se forţă să-nvârtă de mâner, ca să strângă presa şi mai tare. Curând femeile îşi reluară conversaţia fără ca ea să mai asculte, căci avea acum o nouă îndeletnicire, şi anume să nu fie descoperită. Atunci avu străfulgerarea salvatoare: ce-ar fi să apeleze la magia amorţită în brăţară, folosind vraja cu care reuşise să mascheze licărul adevăratelor smaralde? 414

Pesemne că n-avea să poată pătrunde tocmai în Observator cu celelalte Profetese, dar măcar avea ocazia să cerceteze Biblioteca în voie.

CAPITOLUL ŞAPTE Dincolo de uşile soarelui şi lunii Chiar şi cu celelalte vrăji deşteptate îi fu destul de greu să exploreze cotloanele până deunăzi interzise, căci ori avea prea mult de lucru, ori era prea multă lume în jurul ei. După ce era cât pe ce s-o păţească de două ori, când fusese cât pe ce să fie descoperită dând târcoale unor uşi ferecate, Lirael hotărî să aştepte momentul potrivit şi să-şi înceapă expediţia când va fi ceva mai liberă şi într-o companie mai puţin numeroasă. Prima astfel de ocazie se ivi la aproape cinci luni de când îşi începuse lucrul la Bibliotecă. Era în Sala de Lectură şi sorta cărţile ce urmau să fie duse la loc de către trimişi, care se adunaseră în jurul ei cu togile lor lungi şi gluga trasă pe faţă, doar mâinile zărindu-li-se din mânecile hainei, translucide şi brăzdate de însemne ale Legământului. Deşi nu erau de rang înalt munceau cu sârguinţă şi plăcere, iar Lirael ajunsese să-i îndrăgească pentru că se înţelegea cu ei din priviri şi nici n-o sâcâiau cu tot felul de întrebări. Nu trebuia decât să ştie ce cărţi şi cui să dea, şi fiecare le ducea apoi la secţiunea potrivită aşezându-le frumos la locul lor pe raft. Se învăţase deja să-i recunoască, ceea ce îi era de mare folos mai ales că însemnele brodate pe mantiile lor largi erau adesea prăfuite ori pur şi simplu se tociseră şi nu se mai vedeau. Trimişii nu aveau nume şi erau identificaţi după responsabilităţi, însă mulţi primiseră deja porecle, cum era Puştiul, care se ocupa de secţiunea Poveşti de Pribegie de la A la D, sau Pietricel, responsabil de colecţiile de geologie. La sosirea mesagerei, Lirael tocmai îi înmâna Puştiului un volum extrem de mare şi greoi, legat cu piele şi ştanţat 415

cu motive reprezentând cămile cu trei cocoaşe. La început nu-i dădu prea mare atenţie Clayrei, ştiind că oricum n-are să fie invitată printre Preotese, dar observă apoi că fata se oprea la fiecare masă şi vorbea cu toată lumea, stârnind rumoare în urma ei. Frânturi şoptite de conversaţie umplură dintr-odată sala, aşa că Lirael îşi dădu discret părul după urechi şi încercă să asculte cu atenţie. La început nu auzi decât un murmur neînţeles, dar pe măsură ce mesagera se apropia îşi dădu seama că repetă la nesfârşit aceleaşi cuvinte: O Mie Cinci Sute Şaizeci şi Opt. Iniţial nu înţelese ce înseamnă numărul, dar nu-i luă prea mult să facă legătura cu discuţia auzită deunăzi între cele două Secunde. Era vorba de Clayrele chemate la Veghere – mai multe ca niciodată – pentru ca Viziunea să fie mai clară şi mai pătrunzătoare. După socotelile ei aproape toate bibliotecarele vor fi curând plecate, aşa că avea în sfârşit ocazia să cerceteze în voie cotloanele secrete. Mesagera îşi vedea mai departe de împărţitul soliilor şi pentru prima dată Lirael o privea detaşată şi plină de nerăbdare, fără să-şi mai plângă de milă sau să cadă pradă disperării. Acum chiar îşi dorea să nu fie chemată, să le poftească pe toate celelalte, numai pe ea nu. Încercând să nu atragă atenţia asupră-i se învârti în jurul pupitrului să vadă dacă n-a rămas careva pe după el. Nu era nimeni, aşa că răsuflă uşurată. Îi era frică şi să respire, să nu cumva să mai primească vreo însărcinare ori povaţă. Noroc că nu era prin preajmă niciuna din colege, nici chiar Imshi. Probabil că mesagera o văzuse până s-ajungă în Sala de Lectură şi o trimisese deja la Veghere. Abia aştepta să le vadă plecate şi începu să aranjeze cărţile cu o sârguinţă ieşită din comun, de parcă nu vedea şi n-auzea ce se petrece în jur. Trimişii îi ţineau isonul, grăbind pasul în timp ce cărau vrafurile de cărţi înapoi la rafturi. Într-un sfârşit uşa se închise în urma ultimei veste viu colorate şi-n cameră se aşternu din nou liniştea. În mai puţin de cinci minute scăpase de cincizeci de colege, dacă 416

nu mai multe. Zâmbi mulţumită şi lăsă jos ultima carte cu un gest triumfător, spre dezamăgirea trimisului care aştepta tăcut o nouă şarjă. Aşteptă cuminte încă vreo zece minute ca să fie sigură că a plecat toată lumea, după care coborî degrabă scările în spirală. Opt sute de metri mai jos se afla deja în Pasajele Străvechi, dinaintea unei uşi pe care o ochise mai de mult şi-abia aştepta să o deschidă. În ciuda lemnului fără fason uşa avea în mijloc o emblemă strălucitoare în formă de soare, ale cărui raze se întindeau din prag până în toc. Nu mai încape vorbă că era legată cu şnurul roşu, prins la fiecare capăt cu peceţi de ceară reprezentând o carte cu sabia alături, blazonul Bibliotecarei-Şefe. Pentru Lirael însă astfel de obstacole nu mai erau de mult o problemă. Scoase din buzunar o bucată mică de sârmă cu două mânere de lemn la capete şi o apropie de gură, glăsuind încetişor trei însemne de Legământ – cea mai simplă vrajă de încălzit metale. Când sârma se înroşi în sfârşit, dezlipi iute peceţile şi le ascunse dimpreună cu şnurul într-o scobitură ascunsă în peretele din apropiere. Dar greul abia acum începea, căci în curând avea să afle dacă-i va trece pragul cu vrăjile întemniţate în brăţară sau va avea nevoie şi de ultimele două, pe care nu izbutise încă să le desluşească. Cuprinzându-şi încheietura aşa cum învăţase, îşi vântură brăţara dinaintea uşii, când într-o parte, când într-alta. Smaraldele prinseră a străluci pe dată, răzbind vraja de învelire cu care le ascunsese până acum de ochii lumii – şi uşa se deschise tăcută şi supusă. Îndată ce Lirael trecu pragul, uşa se închise la fel de mută şi silenţioasă, lăsând-o dezorientată pentru câteva clipe din pricina luminii orbitoare ce răzbătea din celălalt capăt al coridorului în care se afla. Să fie oare un pasaj către exterior? „Nu, e imposibil”, îşi zise apoi. Doar era în inima muntelui, la sute de metri adâncime. N-avea cum să ducă afară… Clipind des ca să-şi obişnuiască ochii cu lumina, înaintă agale cu o mână pe teaca săbiei şi cealaltă pe 417

şoricelul mecanic. Culoarul nu dădea către exterior, însă Lirael îşi dădu seama imediat de ce se păcălise iniţial. La capăt se deschidea o încăpere imensă, mai spaţioasă chiar decât Sala cea Mare, cu un tavan care se înălţa la peste o sută de metri deasupra şi pe care străluceau mai ceva ca soarele mii şi mii de însemne ale Legământului. Taman în centru se ridica un mesteacăn uriaş cu coroana înverzită ca în miez de vară, ale cărui crengi voluminoase şi prelungi adăposteau la umbra lor un iaz şerpuitor, iar peste tot prin peşteră erau flori, flori roşii cât vedeai cu ochii. Lirael se aplecă şi rupse una, să se asigure că nu visează. Totul era însă aievea, fără să se simtă prezenţa vreunei vrăji. Strânse tulpina aspră între degete, privind din nou la gerbera roşie şi înflorită. O mirosi şi strănută când polenul îi gâdilă nările, băgând de seamă cu întârziere liniştea apăsătoare dimprejur. „Deşi o replică destul de reuşită, aerul e cam închis în peştera asta sau ce-o fi ea”, îşi zise Lirael. Nu se simţea nici cea mai mică adiere şi totul era cufundat în tăcere. Nu tu ciripit de păsări sau zumzet de albine printre flori, şi nicio vietate care să se adape din iazul cristalin. În afară de flori şi de copac nu existau alte vieţuitoare, iar însemnele din tavan răspândeau o lumină rece şi neprimitoare, nu ca soarele de-afară. Temperatura şi umiditatea erau ca peste tot prin regatul Clayrelor, datorită imensei reţele de ţevi ce transportau apa fierbinte şi vaporii de la gheizerele din adâncuri ca să asigure acea căldură umedă cu care era atât de obişnuită. Era un loc într-adevăr minunat, însă nu pe de-a-ntregul. Uşor dezamăgită, Lirael se întrebă dacă asta e tot ce va găsi în prima ei expediţie în necunoscut. Zări apoi o altă uşă – de fapt o poartă cu zăbrele – în capătul îndepărtat al peşterii. Îi trebuiră zece minute să ajungă acolo, mai mult decât s-ar fi aşteptat. Probabil din cauză că pe drum încercase să nu calce prea multe flori şi ocolise copacul şi iazul la o distanţă considerabilă, ca să se ferească de eventuale 418

pericole. Poarta dădea într-un alt coridor, de data asta cufundat în întuneric. Pe zăbrelele de metal se odihnea o figură alegorică ce semăna mai degrabă cu o lună decât un soare. Da, o lună în primul pătrar, în formă de seceră, ale cărei capete mult prea lungi şi ascuţite o făceau să pară ciudată, ba chiar înfricoşătoare. Lirael privi prin grilaj către pasajul de dincolo, încercând să străpungă întunericul cu privirea. Îşi aduse brusc aminte de fluierul din buzunarul vestei şi simţi nişte furnicături în sus pe braţ, ca şi cum nişte mâini nevăzute ar fi încercat s-o tragă în locuri neştiute. Îşi dădu seama însă că nici fluierul şi nici şoarecele n-aveau să-i fie de vreun folos acum că nu mai era nimeni în Sala de Lectură. Totuşi, în afară de astfel de primejdii neprevăzute, nu avea de ce să nu meargă mai departe. Putea cel puţin să încerce, măcar atâta lucru. Îşi roti aşadar încheietura şi nestematele se aprinseră din nou, dar poarta rămase nemişcată. Îşi relaxă atunci mâna şi-şi dădu încruntată părul după urechi. Se vede treaba că poarta asta nu se lăsa cu una, cu două, şi că avea nevoie de vrăji ceva mai puternice. Până să se gândească ce are de făcut se auzi un pocănit scurt şi tăblia din dreapta a porţii prinse a se roti încetişor, formând o deschizătură îngustă, însă destul de mare pentru ca Lirael să se strecoare. O sarcină destul de anevoioasă totuşi, căci vârfurile semilunei se întindeau ascuţite peste spaţiul strâmt, gata să-i secere gâtul şi să-i străpungă coapsele. Scrută întunecimea din faţă, întrebându-se ce ar putea ascunde. Ce lucruri oribile i s-ar putea întâmpla odată trecut pragul? Dar ce mai tura-vura, oricum n-avea nimic de pierdut… Pe de o parte îi era frică, pe de alta tare ar fi vrut să ştie ce alte aventuri o mai aşteaptă. Şovăi pentru o clipă, dar în cele din urmă o birui curiozitatea, aşa că fără să mai stea pe gânduri scoase şoricelul din buzunar şi-l aşeză printre flori. Dacă păţeşte ceva în pasajul întunecat o 419

să strige vraja de activare de acolo, şi-atunci el se va grăbi spre Sala de Lectură ca să dea alarma. Iar de va fi prea târziu ca s-o salveze, măcar să ştie de pericol. Atât superioarele, cât şi colegele ei îi spuseseră de nenumărate ori că era ceva normal ca bibliotecarele să se sacrifice pentru binele Clayrelor, fie înfăptuind cercetări primejdioase, ţinând piept pericolelor nebănuite ascunse printre colecţiile Bibliotecii, ori pur şi simplu trudind din greu. Lirael găsea că acest principiu al sacrificiului de sine i se potrivea în special ei, din moment ce restul Clayrelor aveau Darul Viziunii şi deci era nevoie de ele în viaţă. După ce lăsă şoarecele jos, îşi scoase pumnalul şi se strecură cu atenţie prin deschizătura porţii. Spaţiul era extrem de îngust şi colţurile semilunei erau ascuţite şi tăioase, însă reuşi să treacă fără să se rănească sau să-şi rupă hainele. Nici prin gând nu-i trecu că dacă era mai mare n-ar fi fost chip să reuşească. Pasajul era învăluit în întuneric, aşa că Lirael rosti o vrajă simplă ca să facă lumină, dând drumul licărului firav pe tăişul săbiei. O apucă apoi de mâner, ţinând-o aplecată dinainte ca pe o torţă, fireşte mai puţin puternică decât una adevărată. Era totuşi cam palidă lucoarea, ceea ce însemna că ori nu-i prea reuşise vraja, ori ceva o slăbea. Coridorul nu numai că era întunecat, dar, nefiind legat la reţeaua de încălzire, era şi foarte rece. La fiecare pas rotocoale groase de praf îi împresurau gleznele în forme care de care mai ciudate şi mai răsucite, ca nişte însemne magice ale căror înţelesuri îi rămâneau străine. La capătul pasajului era o odaie mică şi dreptunghiulară în care Lirael păşi cu grijă, cercetându-i cu atenţie colţurile obscure prin care se preumblau însemne magice cam palide şi-atât de vechi încât aproape că se stinseseră de tot. Magia plutea de fapt în toată încăperea, bizară şi străveche, iar faptul că n-o putea pătrunde o cam înspăimânta. Recunoscu însemnele drept rămăşiţe ale unei vrăji din vremuri demult apuse, acum desuete şi sleite de puteri. Odinioară parte dintr-un legământ meşteşugit, 420

însemnele se rupseseră din vrajă şi tot ce rămăsese în urma lor era licărul sufocat de ţărâna prăfoasă. Deşi frântă, vraja păstrase totuşi destulă putere cât s-o neliniştească. Fusese închegată cu însemne de legare şi închidere, alături de altele de pavăză şi prevenire şi, cu toate că fusese destrămată cu mult timp în urmă, se chinuia încă să-şi împlinească menirea. Dar asta nu era tot, căci în curând băgă de seamă că vraja nu se stinsese de la sine, odată cu trecerea vremii, aşa cum crezuse la început. Cineva o dezlegase nu de mult, în urmă cu câteva săptămâni sau poate luni. În mijlocul încăperii era o măsuţă joasă şi lucioasă din piatră tuciurie, o lespede ce aducea cu un fel de altar pe suprafaţa căruia se zvârcoleau frânte însemne ale unei vrăji măreţe aşteptând parcă forţa salvatoare care să le adune iarăşi laolaltă, dar care se făcuse nevăzută. Pe masă se aflau cinci socluri minuscule aliniate unul lângă celălalt, făurite dintr-un soi de os fosforescent. Dintre acestea doar cel de-al treilea din stânga susţinea ce părea a fi un fel de bust sau mai degrabă o statuetă. Lirael şovăi. Nu reuşea să vadă prea bine ce e şi nu voia să se apropie, mai ales că ştia prea puţine despre vraja care până nu de mult ocrotise odaia. Rămase nemişcată preţ de câteva clipe, cu ochii pe însemnele plăpânde şi cu urechile ciulite. Nimic nu tulbură însă tăcerea de mormânt a încăperii. Îşi luă aşadar inima-n dinţi şi făcu un pas înainte, încredinţată că n-are ce să i se întâmple rău. Aşa măcar vedea statuia şi-apoi putea să se întoarcă înapoi. Dădu să mai facă un pas cu luminiţa ridicată, însă îndată ce lăsă piciorul jos simţi că ceva nu e în ordine. Podeaua îi fugea parcă de sub picioare şi-avea senzaţia că o să cadă, când auzi deodată un pârâit asurzitor şi alunecă până la mijloc prin chepengul de sticlă fumurie pe care-l confundase cu o bucată de pardoseală. Căzu dinainte pe brânci, reuşind cu chiu, cu vai să nu-şi scape pumnalul. Întâmplarea făcu să se lovească cu mâna 421

stângă de masa din mijloc, aşa că fără să mai stea pe gânduri înşfăcă statueta şi dădu să se ridice. Un val năprasnic de durere îi străbătu trupul din cap până-n picioare când cioburile rămase în marginea de piatră i se înfipseră ţepoase în genunchi, în vreme ce picioarele brăzdate cu zeci de tăieturi de la gleznă în jos o usturau cumplit. Privind în jos către tunelul subteran Lirael văzu atunci ceva cu mult mai înfricoşător decât cioburi şi sânge, ceva ce o îngrozi suficient de tare cât să se ridice dintr-o singură mişcare, fără să-i mai pese de durere. Trapa de sticlă mascase un canal întunecos şi strâmt ca un sicriu la capătul căruia se afla ceva sau cineva. La început i se păru că e o femeie goală adormită, dar mai apoi observă cu oroare că avea mâinile la fel de lungi ca picioarele şi că primele, îndoite dinapoi, se terminau cu nişte gheare lungi şi ascuţite ca ale unei călugăriţe gata să sară asupra prăzii. Când arătarea deschise ochii, în loc de pupile, Lirael zări două vâlvătăi argintii, mai orbitoare şi mai neînduplecate decât îi fusese dat să vadă vreodată. Dintr-odată o izbi mirosul, izul metalic de neconfundat al Magiei Libere care-i lăsa întotdeauna un gust acru în gură şi-o ustura în gât până simţea că i se face rău. Atât ea, cât şi creatura prinseră a se mişca aproape în acelaşi timp. În vreme ce Lirael se opintea să iasă din gaura tunelului, ciudata arătare ţâşni către ea încercând s-o apuce cu ghearele-i alungite. Când nu izbuti, urlă înfuriată, un ţipăt strident, venit din altă lume, dar care o făcu să se grăbească în ciuda rănilor de la picioare. Încă se mai auzea ecoul strigătului când Lirael se strecura deja prin deschizătura porţii cu semilună, gâfâind atât de greu încât puţin lipsi să nu se înţepe în colţurile ascuţite. Odată trecută dincolo se-ntoarse iute şi rotindu-şi brăţara rosti cât putu de tare: „Închide-te! Închide-te!“ Dar poarta nici pomeneală s-o asculte şi, până să se dezmeticească ea, arătarea era deja cu o mână şi un picior afară. Într-o străfulgerare de moment Lirael se gândi că 422

n-are cum să-ncapă prin spaţiul acela strâmt, dar în clipa următoare corpul ei elastic se subţie cu totul, de parcă era făcut din lut. Ochii de argint îi scăpătară şi deschise o gură largă din care limba cenuşie cu dungi galbene se iţi ca o lipitoare, trecând alunecoasă peste buzele subţiri. Lirael îşi rupse într-un sfârşit privirea de la ea şi o luă la fugă fără să se gândească pe unde calcă, uitând cu desăvârşire de şoricelul cu alarmă sau că nu trebuie să se apropie de iaz şi copac. Fugea cât o ţineau picioarele, strivind florile care se scuturau în urma ei într-o explozie de petale sângerii. Nu îndrăznea să încetinească pasul şi nici să se oprească, de teamă că arătarea o s-o ţintuiască la pământ cu ghearele-i năprasnice. Trecu în coridorul ce ducea către ieşire şi nu se opri decât în faţa uşii, cât pe ce să se izbească în ea. Roti repede brăţara şi, până să se deschidă uşa de-a binelea, se şi strecură afară prin crăpătura îngustă, rupându-şi toţi nasturii vestonului. De cealaltă parte învârti iarăşi de brăţară, privind poarta care încă se deschidea şi spaţiul întunecat de dincolo cu teama mielului care aşteaptă să fie sfârtecat de lup. Într-un sfârşit uşa se poticni şi începu să se închidă, iar Lirael oftă uşurată şi căzu pe vine fără vlagă, simţind că-i vine rău. Închise ochii pentru o clipă şi auzi deodată un pocănit care nu semăna deloc cu declicul zăvorului. Când deschise ochii şi-şi ridică privirea zări ceva ce semăna cu un cârlig la capătul unei antene ca de insectă, unduindu-se prin deschizătura porţii ce nu era mai mare de un deget. Curând apăru încă unul şi poarta prinse a se deschide încetişor. În doi timpi şi trei mişcări scoase fluierul şi suflă în el cu toată puterea, notele lui pătrunzătoare răsunând în susul şi-n josul scărilor în spirală. Dar cine să-l audă, când toată lumea era plecată? Se gândi atunci să încerce cu şoricelul, dar când îl căută în buzunar dădu peste statueta de piatră de mai devreme. Uşa începu să tremure din ţâţâni şi să se deschidă tot 423

mai tare, semn că arătarea ţinea bine piept vrăjii de închidere. Lirael privea pierdută, neştiind ce altceva ar mai putea încerca. Îşi aruncă ochii disperată de-a lungul coridorului întunecat în speranţa că cineva îi va sări în ajutor ca prin minune. Nu se arătă nimenea din păcate, iar ea nu se putea gândi decât că arătarea asta – indiferent de unde e şi ce hram poartă – nu trebuie lăsată sub nicio formă în Bibliotecă. În minte îi năvăliră ameţitoare spusele colegelor despre sacrificiul suprem cu care bibliotecarele sunt datoare la nevoie. Îşi aminti şi de păţania de pe Muntele Meteor, cu numai câteva luni în urmă. Abia acum când se afla atât de aproape de moarte îşi dădu seama cât de mult îşi doreşte de fapt să trăiască. Ştia ce are de făcut. Se ridică în picioare şi pătrunse în curgerea eternă a Legământului, de unde scoase toate însemnele de rupere şi spulberare pe care le ştia, însemne de foc şi mistuire, de oprelişte şi ferecare. Îi veniră toate în minte într-o alunecare lină, mai strălucitoare decât orice lumină magică şi-atât de puternice şi nestrunite încât abia izbuti să le conjure într-o vrajă. Deşi cu greu, le orândui pe fiecare acolo unde-i era locul şi-apoi le împreună sub un singur însemn dominant, unul de mare însemnătate ce aduna puteri pe care nu îndrăznise să le mai folosească pân-acum. Odată vraja gata, Lirael o ţinu în frâu înlăuntrul ei cu puterea voinţei, făcând apoi cel mai curajos lucru din viaţa ei: îşi lipi o mână de uşă, iar cu cealaltă apucă cârligul creaturii, dând grai însemnului măiastru ca să ducă vraja la bun sfârşit.

CAPITOLUL OPT Pe-a cincea scară din spate Când rosti cuvintele îşi simţi gâtul pârjolit de o căldură cumplită şi-n clipa următoare flăcări pustiitoare îi ţâşniră din degete, aprinzând creatura, în timp ce mâna stângă cu 424

care ţinea poarta i se făcu parcă de oţel, dându-i puteri nebănuite cu care închise uşa cât ai clipi. Aproape instantaneu o forţă nevăzută o zvârli câţiva metri înapoi şi Lirael începu să se rostogolească ameţitor, într-un vârtej ce părea fără oprire până când se izbi cu capul de lespezile podelei şi rămase fără cunoştinţă. Când îşi veni în fire, nu-şi mai amintea unde e. Îşi simţea capul amorţit, de parcă i l-ar fi străpuns cineva cu o sârmă înroşită. Era parcă şi uşor umed în creştet, iar gâtul o ustura ca la-nceputul unei gripe straşnice. Pentru o clipă crezu că e bolnavă la pat şi că avea s-o vadă pe mătuşa Kirrith ori pe una din celelalte fete aplecându-se deasupra ei să-i vâre pe gât o lingură cu nu ştiu ce licoare pe bază de ierburi, dar îşi dădu seama în curând că-n loc de salteaua ei moale stă întinsă pe lespedea rece a podelei şi că e îmbrăcată. Îşi duse şovăielnică mâna la creştet şi, îndată ce zări degetele pline de sânge, înţelese că era rănită. O cuprinse deodată ameţeala şi începu să tremure din toate încheieturile, scuturată de friguri. Încercă să strige după ajutor, însă durerea din gât era mult prea mare, aşa că nu reuşi să articuleze decât nişte sunete înfundate. Când îşi aminti în sfârşit ce încercase să facă, ameţeala lăsă loc panicii şi deznădejdii. Încercă să-şi ridice capul, dar durerea o priponi în loc, aşa că se întoarse pe o parte ca să privească uşa, care era închisă. Cât despre creatură, nici urmă de ea pe nicăieri. Rămase nemişcată cu ochii aţintiţi la uşă, cercetând-o atât de intens încât la un moment dat i se înceţoşă privirea şi nu-şi mai putu da seama dacă e chiar închisă sau doar i se pare, sau dacă arătarea dispăruse cu adevărat. Când se încredinţă într-un sfârşit că totul e în ordine, îşi întoarse capul şi vomită până la bilă, care o arse pe gâtlejul iritat. Urmară câteva clipe de tăcere, în care încercă să-şi recapete suflul şi să-şi potolească bătăile inimii. Îşi pipăi din nou moalele capului, constatând cu uşurare că sângele începea să se închege deja, semn că rana nu era foarte 425

serioasă. Cu gâtul stătea mai prost, din cauză că se încumetase să rostească o vrajă dintre cele mai puternice, pe care nu avea încă nici puterea şi nici experienţa să o facă cum se cuvine. Încercă să spună câteva cuvinte, dar pe gură îi ieşi doar o hârjâială înfundată. Îşi studie apoi picioarele, care se dovediră mai mult zgâriate decât brăzdate de tăieturi adânci, deşi papucii erau atât de zdrenţuiţi încât ajunseseră să semene cu o pereche de sandale. Oricum, în comparaţie cu rana de la cap picioarele erau în stare bună, aşa că se hotărî să se ridice. Nu reuşi din prima şi-i trebuiră câteva clipe bune să-şi găsească echilibrul, chiar şi cu ajutorul peretelui ca punct de sprijin. Îi luă apoi încă cinci clipe să se aplece după sabie şi s-o vâre în teacă. După un asemenea efort rămase nemişcată o bucată de vreme, până se simţi din nou destul de sigură pe picioare să se întoarcă şi să cerceteze poarta mai în amănunt. Era încuiată, aşa cum o găsise la început, fără nicio deschizătură buclucaşă, însă acum putea simţi vibraţia magiei pe care o făcuse şi vraja de ferecare dinăuntru, care ţinea zăvorul tras. Nimeni şi nimic nu va putea să-i treacă pragul decât dacă va spulbera farmecul înfăptuit de ea. Nici chiar Bibliotecara-Şefă. În caz c-ar vrea să treacă dincolo, va trebui fie s-o cheme să desfacă descântecul, fie să-l înlăture de una singură. Gândul la Bibliotecara-Şefă o aduse parcă la realitate, aşa că se apucă să-şi adune de pe jos toţi nasturii rupţi pe care-i mai găsea, punând apoi la loc de-a latul uşii şnurul roşu şi sigiliul – deşi cu greu mai reuşi să facă o vrajă ca să înmoaie ceara. Odată treaba săvârşită, se duse la scara în spirală, dar se opri după numai câteva trepte, simţindu-se mult prea slăbită ca să continue. Picioarele o lăsară dintr-odată şi alunecă într-o stare de semi-inconştienţă care îi goli mintea şi-i slăbi trupul, făcând-o să nu mai poată gândi limpede. Zăcu aşa o bună bucată de vreme, poate chiar o oră sau mai bine, la capătul căreia simţi cum prinde vlagă puţin câte puţin şi lucrurile 426

începură să capete contur. Îşi aminti unde se află şi ce i se întâmplase şi ştiu îndată că va trebui să dea socoteală pentru starea jalnică în care se găseşte, plină de sânge, cu răni şi vânătăi peste tot, vesta sfâşiată şi nasturii rupţi şi mai cu seamă fără şoricelul de argint. Pierderea acestuia îi aduse aminte de statueta pe care o avea în buzunar în locul lui. Deşi îşi mişca mâinile cu mare greutate izbuti într-un sfârşit s-o scoată la iveală şi o aşeză în poală. După câte îşi putea da seama, reprezenta un câine şi era făcută din steatit în nuanţe de albastru spre gri, foarte fin la atingere. Animalul părea destul de fioros, cu urechile ciulite şi botul subţire şi ascuţit, dar avea o mutră prietenoasă şi rânjea cu limba scoasă într-o parte, un amănunt destul de greu de observat dacă nu te uitai cu atenţie. — Salutare, cuţu! îi şopti Lirael cu o voce atât de răguşită încât aproape că nu se auzi. Îndrăgea mult câinii, deşi îi întâlneai rar pe culmile Gheţarului. Clayrele de la Cavalerie aveau o cuşcă specială lângă Poarta cea Mare unde ţineau câinii care le ajutau la muncile de zi cu zi, dar altfel nu puteai să-i vezi decât cu unii oaspeţi, care-i luau cu ei peste tot, şi în odăile unde dormeau, şi în Cantina de Jos. Lirael îi saluta întotdeauna bucuroasă, chiar şi pe uriaşii ciobăneşti bălţaţi cu zgarde cu ţinte la gât. Animalele o întâmpinau mereu prietenoase, spre deosebire de unii stăpâni, care se supărau văzând că fata îi ignoră cu desăvârşire şi n-are ochi decât pentru câinii lor. Rămase pe gânduri cu statueta în mână, întrebându-se ce să facă. Să-i zică oare lui Imshi sau cuiva superior în rang despre cele întâmplate în odaia cu iarbă şi flori? Să le spună că a trezit monstrul din somn şi astfel a descătuşat şi celelalte vrăji închise în giuvaierele brăţării? A stat aşa şi a tot stat, întorcând povestea pe toate părţile în timp ce scărpina absentă capul de piatră al căţelului din poală, pe parcă ar fi fost un animal adevărat. Cel mai bine era să spună adevărul, dar asta cu siguranţă ar fi costat-o 427

scump, poate chiar slujba la Bibliotecă, iar gândul de a se întoarce la tunica albastră şi la colegele ei Junioare era mai mult decât putea îndura. Îi trecu atunci prin minte – pentru a nu ştiu câta oară – că moartea ar fi o scăpare cât de cât onorabilă, însă, când îşi aminti de insecta hidoasă care fusese cât pe ce să-i vină de hac, gândul de a-şi pune capăt zilelor cu mâna ei îi păru mult mai puţin atrăgător. „Nu, nu asta e soluţia”, hotărî ea. Singură se vârâse în bucluc şi tot singură trebuia s-o scoată la capăt. O să afle mai multe despre creatură şi despre cum să-i vină de hac, şi-apoi va coborî iarăşi la ea şi-o va răpune. Oricum de ieşit n-avea cum să mai iasă, sau cel puţin aşa voia să creadă, şi nimeni nu putea pătrunde în odaie, aşa că cel puţin deocamdată nu reprezenta un pericol pentru bibliotecare. Cum avea totuşi să explice de ce are capul spart, tăieturi şi vânătăi pe tot corpul, de ce-şi pierduse vocea şi rătăcise şoricelul, într-un cuvânt de ce era în halul în care era? Tot ce trebuia să facă era să găsească o explicaţie care să se potrivească, să-i vină o idee genială… însă mintea ei era un gol imens şi planul salvator întârzia să se arate. — Poate-mi vine vreo idee în timp ce urc scările, şopti ea către câinele din poală, care parcă o asculta cu atenţie. Se simţea ceva mai liniştită să aibă cu cine vorbi şi parcă nu mai era aşa de singură. Se uită la el cu candoare, studiindu-i coada încovrigată în jurul picioarelor de dinapoi pe care stătea aşezat, cu privirea ageră şi picioarele din faţă drepte, de parcă îşi aştepta stăpâna. — Ce mi-ar plăcea să am un câine de-adevăratelea! oftă ea cu un murmur aproape neînţeles, ridicându-se şi începând să urce scările încetişor, treaptă cu treaptă. La un moment dat se opri şi se uită din nou la mica statuetă, străfulgerată de o idee. Sigur că da! Putea să întrupeze un câine cu ajutorul vrăjii potrivite, unul nu întru totul adevărat, dar măcar un trimis al Legământului care să-i fie credincios, să latre, să se gudure şi orice altceva mai face un câine. Pentru asta ar avea probabil nevoie de 428

anumite cărţi cum ar fi Despre Întruparea Trimişilor Întru Legământ şi poate şi de Plămădirea şi Stăpânirea Creaturilor Vrăjite. Deşi ambele manuscrise erau ţinute sub cheie, Lirael ştia unde să le găsească şi mai ştia şi cum să facă trimisul să semene perfect cu mica statuetă. Zâmbi mulţumită la gândul că va avea un câine doar al ei, un prieten devotat cu care va putea vorbi orice şi care n-o s-o ia nicicând la întrebări şi n-o să-i ceară socoteală. Un tovarăş pe care să-l iubească şi care s-o iubească necondiţionat. Vârî statueta la loc în buzunar şi-şi continuă agale urcuşul. După vreo sută şi ceva de trepte se opri brusc copleşită de gânduri negre. Dacă n-o să se priceapă să făurească câinele cum trebuie? Şi mai mult decât atât, cum şi de unde să afle despre creatura ascunsă în camera cu flori? Sigur că erau o sumedenie de bestiare pe rafturile Bibliotecii, dar nu era chiar atât de simplu să le găseşti sau să pui mâna măcar pe unul din ele. Mai urcă câteva zeci de trepte frământată de astfel de întrebări fără răspuns, dându-şi seama într-un târziu că are o problemă mult mai urgentă de rezolvat, şi anume găsirea unei explicaţii cât de cât plauzibile pentru rănile din cap şi de pe picioare şi pentru şoricelul dispărut, de preferabil fără să mintă prea mult. Era îndatorată celor de la Bibliotecă şi tocmai de aceea nu voia să le mintă cu neruşinare. De fapt nici nu era foarte convinsă că s-ar pricepe să spună bazaconii dacă Bibliotecara-Şefă sau cineva la fel de dură ca ea ar lua-o serios la întrebări. Cu restul mai treacă-meargă, dar buba era cu şoarecele. Se opri ca să se poată concentra mai bine, constatând cu surprindere cât de binefăcătoare pentru trup erau aceste mici popasuri. Era mai obosită decât îşi dădea seama. Într-o zi obişnuită de lucru se alerga mai tot timpul prin Bibliotecă, în sus sau în jos pe treptele în spirală sau dintr-o încăpere într-alta. Acum însă de-abia mai putea să se mişte cu mari eforturi de voinţă. Ar putea să invoce o căzătură pentru rana de la cap, îşi 429

zise Lirael şi gândul parcă o făcu să simtă iar durerea din creştet. Sângerarea se oprise de ceva vreme însă avea părul încleiat de sânge şi presimţea că o să-i iasă un cucui cât toate zilele. Da, o cădere de undeva de foarte sus, însoţită de un urlet pe măsură ar explica nu doar contuzia, ci şi problema cu gâtul iritat. Mai mult, povestea se potrivea perfect atât pentru nasturii sfâşiaţi cât mai cu seamă pentru şoricelul pierdut, care i-ar fi putut cădea foarte uşor din buzunar. „Treptele sunt elementul cheie“, îşi zise în sinea ei. Dacă le-ar spune că a alunecat şi s-a rostogolit pe scări câteva zeci de metri, ar avea şanse să o creadă, mai ales dacă făcea în aşa fel încât să o găsească careva zăcând la capătul unui şir de trepte. Atunci ar menaja-o poate şi cu întrebările şi ar scăpa basma curată fără să spună prea multe minciuni. În mai puţin de trei minute alese şi locul cel mai potrivit pentru aşa-zisul accident: a cincea scară din dos, între spirala principală şi Sala Junioarelor. Ca să fie totul şi mai plauzibil o să ia şi un pahar de apă de la Fântâna Zally, care era chiar în drum. Sigur că nu aveai voie să pleci cu paharele, dar asta avea să le dea un motiv în plus ca să o certe – mai ales mătuşii Kirrith – şi nimeni nu se va mai gândi că a făcut şi alte năzbâtii. Partea cea mai bună era că putea pune tăieturile de la picioare pe seama cioburilor de la paharul spart. Nu-i mai rămânea de făcut decât să ajungă în locul cu pricina şi să nu să dea nas în nas cu cineva pe drum. Dacă era să se ia după experienţele anterioare, Veghea celor O Mie Cinci Sute Şaizeci şi Opt de Clayre nu avea să mai dureze mult. Exista o legătură strânsă între numărul Profeteselor alese pentru Veghe şi durata acesteia. Cele Patruzeci şi Nouă de Clayre chemate în mod obişnuit nu petreceau niciodată mai mult de Nouă Zile la Veghere, de unde şi numele dat acestei îndeletniciri a lor. Când se întâmpla însă să fie poftite mai multe deodată, procesiunea se încheia destul de repede, uneori chiar înainte de sfârşitul zilei, aşa cum se petrecuse şi la ultima Veghere. 430

Pe măsură ce se apropia de camera Junioarelor ştia că riscul de a se întâlni cu vreo colegă ori alte Clayre ce nu fuseseră chemate la datorie era din ce în ce mai mare. Dacă chiar era să se nimerească cu vreuna, îşi făcuse planul să cadă jos ca secerată prefăcându-se că îi e rău, în speranţa că respectiva nu va pune apoi prea multe întrebări. Din fericire însă, nu se întâlni cu nimeni înainte să se depărteze de scara principală. Umplu un pahar cu apă de la Fântână şi trecu pragul porţilor de piatră mereu deschise ce dădeau spre A Cincea Terasă a Bibliotecii, ajungând în sfârşit la Cea de-a Cincea Scară din Spate, îngustă şi în formă de cerc. Aceasta nu era foarte umblată din moment ce făcea legătura între Bibliotecă şi aripa de vest a Sălii Junioarelor. Lirael urcă extenuată primele şase trepte dar se opri la cotitura unde scara se întorcea în cerc. De acolo dădu drumul paharului în gol, tresărind nervos când acesta se făcu ţăndări de podea. Privi apoi de jur împrejur să vadă unde s-ar putea întinde, dar o apucă ameţeala şi trebui să se aşeze. Odată întinsă, îi păru lucrul cel mai natural să-şi odihnească capul pe treapta de mai sus, culcându-l pe un braţ în loc de pernă. Ar fi fost poate mai înţelept să se întindă pe mica terasă de mai jos, având desigur grijă să semene cu victima unei căzături, însă mişcarea i se părea mult prea complicată. Era vlăguită şi nu se simţea în stare să se ridice în picioare. Tot ce-şi dorea era să se lase pradă somnului care-i dădea târcoale, o picoteală dulce şi mieroasă ce o purta departe de primejdii şi necazuri… O trezi deodată strigătul unei fete care-i scanda numele înspăimântată şi care apoi îi apăsă beregata cu două degete în căutarea pulsului. De astă dată îşi veni în simţiri relativ repede, blestemând în gând junghiul de durere ce-i străbătu corpul din tălpi şi până-n creştet. — Lirael! Poţi să vorbeşti? — Da, bâigui ea cu o voce încă slăbită şi răguşită. Nu mai ştia exact unde se află. Adormise parcă pe scări – sau cel 431

puţin aşa îşi amintea –, iar acum era întinsă undeva pe jos, pe loc drept. Nu trecu mult până să-şi dea seama că e de fapt pe terasă şi că arată exact ca cineva care tocmai a suferit o căzătură zdravănă. Nici dacă se chinuia nu i-ar fi ieşit aşa de bine! Pesemne că alunecase de pe scări după ce-şi pierduse cunoştinţa. După culoarea vestei, fata care o găsise şi care acum stătea aplecată peste ea suflându-i în faţă era una dintre Prim-Asistente. Lirael clipi de câteva ori, întrebându-se de ce îşi tot vântură fata asta mâna prin faţa ei. N-o recunoscu la început şi gestul i se păru bizar, dar apoi văzu că e Amerane, o colegă cu care lucrase câteva zile luna trecută. — Ce-ai păţit? o întrebă Amerane îngrijorată. Ţi-ai rupt ceva? — Cred că m-am lovit la cap, bolborosi Lirael, simţind cum i se umezesc ochii dintr-o dată. Până acum reuşise să nu plângă, dar pur şi simplu nu se mai putea abţine şi începu să tremure din toate încheieturile fără să se poată controla. — Te doare ceva? Crezi că ţi-ai rupt ceva? insistă Amerane. Mai ai şi alte răni în afară de cea de la cap? — N-nu, suspină Lirael. Nu cred că mi-am rupt nimic. Amerane păru destul de reticentă, pipăindu-i uşor braţele şi picioarele de sus în jos şi de jos în sus, apăsându-i apoi cu blândeţe degetele de la mâini şi laba piciorului. Văzând că nu ţipă de durere şi că n-are încheieturi scrântite sau alte umflături, o ajută să se ridice în picioare. — Haide, hopa sus! o încurajă ea. Trebuie să te ducem la Infirmerie. — Mulţumesc, şopti Lirael, trecându-şi braţul pe după umerii lui Amerane şi sprijinindu-se de ea cu toată greutatea. În timp ce fata o căra anevoie, Lirael îşi vârî iute mâna liberă în buzunar, încleştându-şi degetele pe statueta de piatră a cărei suprafaţă fină şi alunecoasă o ajută parcă să mai uite de durere. 432

CAPITOLUL NOUĂ Cartea lui Nagy despre monştri Sperase să-i dea drumul de la Infirmerie în aceeaşi zi, dar nici măcar după trei nu era în stare să vorbească ca lumea şi se simţea la fel de slăbită, preferând să zacă în pat şi să dormiteze. Gâtul o mai lăsase şi rana din creştet începea şi ea să se vindece, însă frica pusese acum stăpânire pe mintea şi trupul ei, căci peste tot nu vedea decât creatura cea hidoasă străpungând-o cu ochi scânteietori sau pândind-o printre gerberele roşii, gata s-o înhaţe cu cleştii ei ascuţiţi. Îi mai era teamă să nu se afle ce-a făcut şi astfel să-şi piardă slujba. Prinsă într-un cerc vicios, ajunsese să-i fie frică de propriile gânduri, iar asta o secătuia de puteri şi-i tulbura şi-aşa puţinele ore de somn cu coşmaruri dintre cele mai lugubre. În dimineaţa celei de-a patra zile Tămăduitoarea-Şefă scrâşni din dinţi vădit nemulţumită de evoluţia bolnavei. Chemă o colegă să se uite şi ea la Lirael, care se supuse consultaţiei fără să crâcnească. Cele două deciseră apoi la unison că trebuie s-o cheme degrabă pe Filris, prinsă pesemne în visare la ea în odaie. Lirael tresări nervos la auzul veştii. Filris nu era doar directoarea Infirmeriei, ci şi cea mai în vârstă dintre Clayrele Senioare. De când o ştia aceasta rareori ieşise din camera ei, unde era mai tot timpul cufundată în visare, deşi se zicea că mai trecea din când în când şi pe la Infirmerie. Cu toate astea, copila n-o văzuse nici prima şi nici a doua oară când o aduseseră aici cu diverse probleme, pe vremea când era ceva mai mică. De fapt nu le văzuse pe niciuna dintre Senioarele în etate, a căror vârstă le permitea să se retragă în odăile lor şi să-şi petreacă zilele rămase visând ori meditând. Aveau nevoie de astfel de spaţii izolate pentru că Viziunea devenea din ce în ce mai apăsătoare odată cu trecerea anilor, iar imaginile tot mai frecvente erau din păcate mult prea disparate ca să poată fi controlate, chiar şi cu ajutorul 433

Profeteselor de la Veghea de Nouă Zile sau cu puterile ce dormitau în gheaţă. Nu era, aşadar, neobişnuit ca unele dintre aceste Clayre să Vadă doar frânturi de lumi ce ar putea să vină, rupte complet de prezentul în care vieţuiau. Cu toate astea, când Filris sosi o oră mai târziu, n-o însoţea nimeni şi era perfect conştientă de tot ce se întâmplă în jurul ei. Lirael o studie pe furiş din cap până-n picioare. Era o femeie scundă şi subţirică, cu părul alb ca zăpada de pe culmile Meteorului şi pielea aidoma unui pergament vechi, cu vinişoare vineţii pe obraji ce contrastau cu ridurile adânci care-i trădau adevărata vârstă. O cercetă şi ea la rându-i pe mica pacientă fără să scoată o vorbă, în timp ce mâinile ei aspre ca hârtia o îndemnau ba să se ridice, ba să se întoarcă într-o parte, ba în cealaltă. În cele din urmă o puse să deschidă gura şi se uită în gâtul ei o bună bucată de vreme cu ajutorul unei luminiţe aprinse printr-o vrajă de Legământ şi care plutea plăpândă la doar doi centimetri de buzele pe jumătate amorţite ale fetei. Terminându-şi în sfârşit consultaţia, o trimise pe Tămăduitoare la treburile ei şi se aşeză pe pat lângă Lirael. În salon se aşternu deodată o tăcere apăsătoare, căci celelalte şapte paturi erau goale. Lirael fu cea care tulbură prima liniştea cu un geamăt înfundat, ca şi cum ar fi încercat să-şi dreagă vocea ori poate să suspine. Îşi dădu părul de pe faţă şi privi speriată către Filris, care o prinse imediat în mrejele ochilor săi albaştri ca un cer senin de vară. — Deci tu eşti Lirael… zise scurt Clayra. Colega mi-a spus că ai căzut pe scări, dar mă îndoiesc că ce ai tu în gât e de la ţipete. Sinceră să fiu, mă mir cum de mai eşti în viaţă. Eşti singura de vârsta ta – şi printre puţinele de alte vârste – care nu au pierit odată cu rostirea vrăjii pentru însemnul cu pricina. — D-dar… cum de v-aţi dat seama? întrebă Lirael cu o voce hârjâită. — Am văzut multe la viaţa mea, răspunse Filris sec. Lucrez în Infirmeria asta de mai bine de o sută de ani, şi nu 434

eşti tu prima Clayră atinsă de nesăbuinţă ori de exces de zel. Tare mi-ar mai plăcea să ştiu unde te-ai tăiat la picioare, pentru că vezi tu… cioburile pe care ţi le-am scos din răni sunt din cristal pur şi nicidecum sticlă normală, ca cea din care sunt făcute paharele de la Fântâna Zally. Lirael înghiţi în sec. Tăcerea se aşternu din nou peste ele, dar asta nu păru s-o deranjeze pe bătrâna Clayră, care aştepta răbdătoare. — O să-mi pierd slujba la Bibliotecă, şopti copila în cele din urmă. O să mă trimită înapoi la Junioare. — Ba nu, îi zise Filris, apucând-o de mână. Nimeni nu trebuie să ştie ce vorbim noi aici. — Am fost o mare neroadă! se dojeni Lirael cu vocea ei groasă. Am slobozit o creatură periculoasă, v-am pus pe toate în primejdie! — Ei, acuma… bombăni Filris. N-are cum să fie chiar aşa de grav dacă nu s-a întâmplat nimica rău în ultimele patru zile, nu? De altfel, Clayrele pot avea foarte bine grijă de ele însele şi una de alta. Eu pentru tine îmi fac griji, pentru că văd cum laşi frica să te domine, o văd cum nu te lasă să te înzdrăveneşti. Acum… ia-o de la început şi povesteşte-mi tot de-a fir-a păr. — Şi nu-i veţi spune mătuşii Kirrith? Şi nici Bibliotecarei-Şefe? o întrebă Lirael disperată. Dacă se afla, n-o să mai aibă voie să pună piciorul în Bibliotecă şi va pierde totul. Totul. — Te referi la Vancelle? Nu, nu-i voi spune, o încurajă Filris, strângându-i mâna. N-am să spun nimănui, mai ales că abia acum am înţeles că ar fi trebuit să ştiu de tine mai din vreme. Habar n-am avut că o copilă ca tine poate avea asemenea puteri. Dar haide, spune-mi mai bine ce s-a întâmplat. Lirael îşi începu povestea cu o voce atât de slabă şi pierită încât Filris trebui să se aplece ca să o audă. Îi povesti despre ziua ei şi despre cum se hotărâse să urce pe culmea Meteorului, unde le întâlnise apoi pe Sanar şi Ryelle, care îi oferiseră slujba de la Bibliotecă, un gest extrem de generos 435

şi care o ajutase atât de mult! Îi mai spuse şi despre vrăjile deşteptate în nestematele brăţării, despre uşile cu soare şi cu semilună, iar când ajunse la partea cea mai grea, cu scrinul cu capac de cristal şi monstrul ce sălăşluia înăuntru, vocea i se înmuiase deja şi vorbea aproape normal. Veni apoi rândul statuetei din camera cu flori, urcuşul anevoios de la întoarcere pe scara în spirală, planurile legate de plămădirea unui câine magic şi în sfârşit aşa-zisa cădere. Vorbiră mai bine de un ceas, timp în care Filris îi puse tot felul de întrebări să-i afle temerile, speranţele şi visurile. Când terminară în sfârşit de povestit Lirael se simţi împăcată şi mult mai sigură pe sine, ca şi cum bătrâna Clayră i-ar fi luat cu mâna toată durerea şi angoasa ce-o sufocaseră până acum. Filris o rugă apoi să-i arate statueta, aşa că Lirael scoase micuţul câine de piatră de sub pernă şi i-l dădu şovăielnică. Se ataşase tare mult de el, căci era singurul lucru care o mai alina şi se temea ca nu cumva Filris să i-l ia sau să o pună să-l ducă înapoi la Bibliotecă. Clayra luă statueta cu amândouă mâinile, acoperind-o aproape în întregime, mai puţin botul care rămase în afară mărginit de o parte şi de alta de degetele ei zbârcite. Îl ţinu aşa mult timp, privindu-l pierdută, după care oftă adânc şi i-l dădu înapoi. Când îl luă Lirael simţi căldura pe care micul trup o emana datorită strânsorii bătrânei. Filris nu se ridică şi nici nu vorbi până ce Lirael nu se îndreptă de spate în pat, trezind-o astfel din visare. — Scuză-mă, Lirael. Îţi mulţumesc că mi-ai spus adevărul şi că mi-ai arătat statuia. De mult ştiam că are să se-ntâmple, dar am sperat şi-am aşteptat atâta amar de vreme încât mi-a fost teamă că mă voi rătăci în viitor şi că-mi voi pierde minţile într-atât încât să nu mai cred că e aievea. — Ce vreţi să spuneţi? întrebă ea nedumerită. — Vreau să spun că ţi-am Văzut deja câinele acum mult timp, îi explică bătrâna. Pe vremea când aveam încă 436

Viziunea limpede. A fost de fapt ultima imagine pe care mi-o amintesc întreagă şi clară. Am văzut o femeie bătrână, foarte bătrână, uitându-se îndeaproape la un câine de piatră în miniatură pe care-l ţinea strâns în pumni. Au mai trecut câţiva ani până să înţeleg că eu eram bătrâna… — Eram şi eu în Viziune? — Nu m-am văzut decât pe mine, zise Filris calmă. Mi-e teamă că asta înseamnă că nu ne vom revedea. Mi-ar fi plăcut să te ajut să răpui creatura pe care ai deşteptat-o, dacă nu cu fapta măcar cu vorba. Ceva îmi spune că trebuie să te mişti iute, căci creaturi de teapa asta nu se trezesc aşa, cu una, cu două, ci cu ajutor necurat. Tare mi-ar plăcea să apuc să-ţi văd şi câinele, dar nu e cu putinţă din păcate… Ştii însă ce regret cel mai mult? Faptul că în ultimii cincisprezece ani am fost mai mereu ruptă de prezent. Ar fi trebuit să ne întâlnim mai de mult, draga mea Lirael. Dar asta e una din slăbiciunile Clayrelor, de la o vârstă tindem să uităm de semenele noastre şi de necazurile lor, ştiind că toate sunt efemere în lumea asta trecătoare. — Ce înseamnă asta mai exact? întrebă Lirael. Era prima dată când se simţea în largul ei să discute cu cineva despre problemele şi viaţa ei. Abia acum începea să prindă gustul destăinuirilor sincere şi calde de care celelalte Clayre se bucurau probabil în mod constant. Era parcă un făcut să nu obţină decât cu greu ceea ce altele ori nu-şi doreau ori aveau din belşug. — Fiecare dintre noi are puterea să-şi întrevadă oarecum sfârşitul. De fapt, ceea ce vedem sunt fragmente sau frânturi ce s-ar putea constitui în semne prevestitoare. Adevărata clipă a încheierii socotelilor cu viaţa n-ai cum s-o vezi însă, niciun muritor n-ar suporta o astfel de povară. Aşa şi eu acum douăzeci de ani m-am Văzut studiind statueta unui câine, dar abia cu timpul mi-am dat seama ce înseamnă acest mic episod şi că el îmi anunţa de fapt plecarea. — Nu puteţi să mă lăsaţi tocmai acum! izbucni Lirael în lacrimi, aruncându-se de gâtul firav al bătrânei. Am nevoie 437

de cineva lângă mine, nu pot să duc povara asta de una singură! — Ba sigur că ai să poţi, şi nici n-ai încotro! i-o reteză Filris cu asprime. O să ai câinele drept tovarăş, un prieten credincios şi de nădejde. Trebuie să te interesezi de creatura pe care ai eliberat-o, căci numai când vei şti destule despre ea o vei putea învinge! Cercetează Biblioteca mai departe şi nu uita că, deşi Clayrele Văd viitorul, tot ele îl pot şi înfăptui! Eu văd în tine o făuritoare, Lirael, nu doar o simplă vizionară, aşa că trebuie să îmi promiţi că nu vei renunţa nicicând şi că-ţi vei împlini destinul! Făgăduieşte-mi! — O să încerc, şopti copila, simţind cum energia şi entuziasmul bătrânei se trezesc încet-încet şi-n ea. Promit că am să încerc. Filris o strânse şi mai tare de mână, cu o putere nebănuită pentru degetele ei subţiri. Se aplecă apoi şi-o sărută pe frunte, trezind la viaţă însemnul crestat în piele prin care o energie caldă îi inundă trupul scurgându-i-se apoi la fel de repede prin tălpi. — N-am fost niciodată foarte apropiată de Arielle sau de mama ei, îi mărturisi Filris. Cred că din cauză că mi-am luat rolul prea în serios, am fost absorbită de lumile viitorului şi n-am mai avut timp pentru prezent. Mă bucur însă nespus că am apucat să vorbesc măcar cu tine… Rămâi cu bine, stră-stră-strănepoata mea, şi nu-ţi uita făgăduinţa! Zicând acestea, se ridică şi ieşi din salon tăcută şi semeaţă, iar cine nu ştia câţi ani are n-ar fi putut nicicând concepe că-şi petrecuse mai bine de o sută de ani în acest spital şi că în ultimul timp retrăise aproape jumătate din ei în liniştea propriei odăi. N-o mai revăzu nicicând pe Filris. Plânse amar alături de celelalte Clayre la ceremonia de Rămas-Bun, fără să mai bage de seamă că e cu un cap deasupra celorlalte colege sau că poartă tunica albastră în marea de pelerine albe de pe umerii celor care tocmai primiseră Darul Viziunii. Nu ştia cât din lacrimile vărsate erau pentru Filris sau 438

pentru propria-i soartă, acum că rămăsese iarăşi singură. Se pare că aşa îi era scris, să nu aibă parte de prieteni apropiaţi, ci doar de-o singură mătuşă şi verişoare cu carul. Neuitând însă de poveţele lui Filris, a doua zi era la muncă, cu vocea încă slăbită şi şchiopătând de un picior. În mai puţin de-o săptămână făcu deja rost de copii ale unor cărţi precum Despre Întruparea Trimişilor Întru Legământ şi Trimişi Superiori în Şaptezeci de Zile, pentru că Plămădirea şi Stăpânirea Creaturilor Vrăjite se dovedi greu de scos din cutia în care fusese încuiată. Nu-i fu uşor nici cu bestiarele, căci toate pe care le găsise erau legate de raft cu lanţuri, aşa că le răsfoia pe furiş când era singură, dar fără prea mare succes. Se vede treaba că avea să mai treacă o vreme până să afle tot ce trebuia să ştie despre creatură. De câte ori avea ocazia, trecea pragul porţii cu soarele sculptat în mijloc, lăsându-se purtată de vibraţiile magiei, asigurându-se că nu se risipise, că ţâţânii şi zăvorul încă mai rezistă şi că lemnul va mai rămâne o vreme închistat în piatra zidului străvechi. În astfel de momente o cuprindea o panică teribilă, şi-atunci parcă simţea duhoarea de rugină a Magiei Libere croindu-şi drum prin lemn din partea cealaltă, aidoma unui monstru pitit de după zid de care-o despărţea o biată scândură şi-o vrajă chinuită. Noroc că-i rămânea destulă cumpătare ca să-şi aducă aminte de cuvintele lui Filris şi să fugă înapoi în birou, unde se îndeletnicea cu făurirea tovarăşului necuvântător. Alteori, în loc să se retragă în odaia ei, se ducea la raftul cu ultimul bestiar descoperit, să vadă dacă nu cumva găseşte descrierea monstrului cu trup de femeie, ochi ca argintul viu şi cleşti ca de rădaşcă în loc de mâini, o creatură plămădită din Magie Liberă, înfometată şi pusă pe prăpăd. Erau nopţi în care coşmarurile o chinuiau cumplit şi ultima imagine cu care rămânea în minte înainte să se trezească din somnul greu era aceea a uşii deschizându-se spre pasajul întunecat. S-ar fi dus să o verifice mai des, dar după Veghea celor O Mie Cinci Sute Şaizeci şi Opt Bibliotecara-Şefă le poruncise să nu mai coboare în Pasajele 439

Străvechi decât câte două, aşa că nu se mai putea furişa acolo chiar oricând. Se zvonea că Profetesele iar nu Văzuseră mare lucru, dar Clayrele erau vădit îngrijorate şi se temeau de o primejdie despre care credeau că nu are să mai întârzie mult. Instituiră aşadar măsuri de precauţie în tot Gheţarul, nu doar la Bibliotecă. Astfel, Clayrele de la Cavalerie sporiră patrulele prin pasaje şi pe poduri, echipele de la sistemul de încălzire începură şi ele să lucreze în tandem, în timp ce o mulţime de culoare şi uşi interioare fuseseră închise şi izolate pentru prima dată de la Restaurare. Abia în cea de-a şaptezeci şi treia zi – timp în care verificase uşa de la camera cu flori de patruzeci şi două de ori – găsi în sfârşit un bestiar care îi desluşi ce e cu creatura. Căutase, studiase şi-şi tocise creierii timp de zece săptămâni răsfoind nici mai mult nici mai puţin de unsprezece bestiare, fiind acum aproape gata şi cu pregătirile necesare pentru chemarea trimisului canin. De fapt şi de drept numai la asta îi stătuse mintea în ultimul timp şi dăduse chiar din întâmplare peste explicaţia despre monstrul din pasaj. Gândindu-se întruna când ar fi mai nimerit să facă vraja cu pricina, deschise un manuscris minuscul legat cu şnur roşu şi intitulat simplu Cartea lui Nagy despre monştri şi începu să-l răsfoiască absentă, când observă deodată o gravură care-i atrase atenţia. Reprezenta un animal ciudat care arăta exact ca monstrul cu care se luptase, iar textul de dedesubt îi confirmă dincolo de orice îndoială că oricine a fost sau este Nagy ăsta cu siguranţă a avut de-a face cu aceeaşi arătare. Descrierea începea aşa: Creatura Stilken e cu mult mai înaltă decât un om de statură medie sau peste şi ia adesea forma unui trup sinuos de femeie, deşi se poate modela în variate chipuri. Are cârlige mari sau cleşti în loc de braţe, pe care le foloseşte cu mare dibăcie la capturarea prăzii. Gura normală la prima vedere va dezvălui două rânduri de dinţi mărunţi şi ascuţiţi ca nişte ace. Aceştia pot fi ori strălucitori precum argintul, ori negri ca 440

smoala. Ochii creaturii sunt de asemenea de argint, un argint ce arde aidoma unui foc mistuitor şi neştiut. O trecu un fior de gheaţă când citi teribilele rânduri, iar tremurul făcu ca lanţul cu care cartea era legată de raft să zornăie greoi. Îşi aruncă iute ochii de jur împrejur să vadă dacă auzise careva zgomotul şi vine în control. Totul era cufundat în tăcere; nu se auzea decât răsuflarea ei sacadată. Oricum încăperea nu prea era vizitată, păstrând pe rafturile-i prăfuite o colecţie de memorii personale de mult date uitării. Lirael venise aici doar pentru că manuscrisul lui Nagy era trecut în indexul din Sala de Lectură ca un bestiar în care poţi găsi felurite informaţii utile. Citi mai departe, încercând să-şi potolească tremurul mâinilor. Cuvintele parcă treceau pe lângă ea, căci mintea îi era pe jumătate ocupată cu alte gânduri la fel de îngrijorătoare: Acum că aflase în sfârşit care-i treaba cu Stilken cea odioasă, nu mai avea de ales, trebuia să-şi ia inima în dinţi şi să-i vină de hac! Stilken e o creatură plămădită din Magie Liberă şi astfel nu poate fi răpusă de substanţe ori metale pământeşti, cum ar fi oţelul pur. Nicio fiinţă vie nu o poate distruge, căci cine o atinge va muri pe dată. Nu poate fi învinsă decât de plăsmuieli ale Magiei Libere sau de o vrăjitoare mai tare decât ea. Lirael se opri şi înghiţi în sec, apoi citi din nou ultima frază: „Nu poate fi învinsă decât de plăsmuieli ale Magiei Libere“. Cuvintele îi răsunau halucinant în minte. Habar n-avea cum să facă vrăji de Magie Liberă, şi chiar de-ar fi ştiut nu avea voie. Magia Liberă era mult prea periculoasă ca să fie la îndemâna oricui… Deocamdată nu era în stare să judece limpede, aşa că îşi reluă lectura oftând adânc a uşurare când începu următorul rând: 441

Cu toate că doar Magia Liberă îi poate declanşa sfârşitul, Stilken poate fi legată prin Magie de Legământ şi întemniţată într-un recipient de forma unei vaze sau sticle de metal sau cristal turnat (sticla simplă fiind prea slabă şi deci riscantă), sau într-un puţ secat acoperit cu piatră. Eu personal am încercat această ultimă tactică cu ajutorul câtorva vrăji pe care am să le explic în cele ce urmează. Trebuie însă spus că aceste numere de încătuşare presupun o forţă teribilă, bazându-se precum poate se ştie pe un mai mult de trei dintre însemnele de căpătâi ale Legământului. Doar un ucenic şi slujitor extrem de priceput – iar eu mărturisesc că nu sunt acela – s-ar încumeta să le folosească fără nepreţuitul ajutor al unei săbii fermecate sau unei baghete de scoruşă, purtând trezit într-însul cel dintâi cerc al celor şapte însemne ce leagă elementele-ntre ele, iar dacă vine vorba de aer ori de foc, cu cercul cel de-al doilea deşteptat şi el pe urmă, şi-apoi toate acestea cu cel din urmă-nsemnn fi-vor unite şi împreunate… Lirael înghiţi iarăşi în sec, simţindu-şi brusc gâtul iritat. Însemnele lui Nagy descriau exact acelaşi semn pe care-l folosise şi ea şi care-i pârjolise corzile vocale. Mai mult, acum realiză că nici măcar nu ştia cum să deştepte cel de-al doilea cerc, cel cu însemne de încătuşare pentru aer şi foc. Cât despre sabia vrăjită sau bagheta de scoruşă… era total neştiutoare. De unde să găseşti scoruş de munte prin locurile astea?! Închise cartea încet şi o puse la loc pe raft, de data asta atentă la lanţ. Pe de o parte se simţea frustrată, căci deşi aflase o sumedenie de lucruri despre creatură tot trebuia să se mai documenteze, iar pe de alta era oarecum uşurată că se poate bucura de un mic răgaz înainte de a-şi înfrunta duşmanul. Avea să vină şi clipa aceea, dar nu chiar acum. Nu încă. Deocamdată avea să se ocupe de câine. Măcar aşa avea şi ea cu cine să mai schimbe o vorbă şi cui să-i povestească 442

despre toate astea, chiar dacă bietul animal nu va putea nici să-i răspundă şi nici să o ajute în vreun fel.

CAPITOLUL ZECE Ziua Câinelui Avea nevoie de patru ore ca să facă vraja cum trebuie, aşa că din nou se văzu nevoită să aştepte momentul potrivit când celelalte bibliotecare nu erau prin preajmă. Nu-şi putea permite să fie întreruptă, altfel toată truda ei din ultimele luni va fi fost în van. Se chinuise îndelung să intre în vâltoarea Legământului şi-apoi să ia vrăjile una câte una, legându-le duios pe fiecare cu însemnele separate în loc să le aducă laolaltă sub o vrajă de încheiere. Ocazia nu întârzie să se arate, chiar mai devreme decât ar fi crezut, căci multe dintre Clayre fuseseră din nou chemate la datorie, nereuşind pesemne încă să Vadă ceea ce căutau. Lirael auzise chiar colege de-ale ei bodogănind pe seama întrunirilor din Observator şi înţelese că iar se măreau rândurile la Veghere, începând deocamdată doar cu Nouăzeci şi Opt. De data asta, pe măsură ce tot mai multe erau chemate, Lirael observă cu atenţie ora fiecărui apel şi socoti apoi cam cât durează până se întorc. Când toate cele O Mie Cinci Sute Şaizeci şi Opt fură în sfârşit poftite – nu fără rumoare în Sala de Lectură – ştiu cu certitudine că are să fie singură cel puţin vreo şase ceasuri, suficient cât să-şi termine vraja în tihnă. Micuţa statuetă o aştepta tăcută în odaie, aşezată pe pupitru, de unde părea că o observă. Lirael începu să îi vorbească în timp ce se pregătea să încuie cu ajutorul unei vrăji destul de simple, căci funcţia nu-i permitea încă să aibă o cheie a ei şi nici măcar un drug la uşă. — Asta e, cuţu, a sosit clipa cea mare! zise ea voioasă, aplecându-se să-l mângâie pe bot cu degetul. Rămase uşor surprinsă când se auzi vorbind, nu din cauza răguşelii încă persistente, ci pentru că nu-şi mai recunoscu vocea. Parcă altcineva rostise cuvintele în locul 443

ei. Abia atunci îşi dădu seama că nu schimbase o vorbă cu nimeni timp de două zile. Celelalte bibliotecare ajunseseră să-i accepte tăcerea şi o lăsau în pace, iar în ultimul timp reuşise să scape de conversaţii nedorite dând pur şi simplu din cap ori executând imediat ordinul primit. Varianta încă neterminată a trimisului se afla sub birou, acoperită cu o bucată de pânză. Lirael se vârî după el şi, după ce-l descoperi, îl trase afară încetişor ca să poată începe vraja. Îl mângâie câteva secunde, trecându-şi degetele uşor peste firele de argint care-i defineau forma, simţind căldura însemnelor ce alunecau leneşe în susul şi-n josul lor. Era un câine destul de mic, înalt cam de vreo treizeci şi cinci de centimetri, adică atât cât îi ajunseseră firele de argint pe care reuşise să le găsească. Oricum era de părere că s-ar descurca mai bine cu un câine mic decât cu unul mare. Îşi dorea un prieten, nu o santinelă care să ştie doar să o păzească. În afară de firele argintate care îi conturau trupul minuscul, forma ce urma să prindă viaţă mai avea şi doi ochi de tăciune şi un nas din fetru negru prin care licăreau deja însemne ale Legământului. Avea şi-o coadă împletită din blană de câine pe care Lirael o furase smoc cu smoc de la câinii oaspeţilor ce poposeau adesea în Cantina de Jos. Şi ea era la rându-i doldora de însemne magice al căror înţeles secret povestea despre ce înseamnă să fii câine. Nu mai lipsea decât ca Lirael să pătrundă în fluxul Legământului şi să scoată câteva mii de însemne potrivite, cărora să le dea drumul apoi prin ea în firele subţiri de argint. Aceste semne magice vor desăvârşi micuţa creatură şi-i vor da suflare, chiar dacă nu viaţă în adevăratul sens al cuvântului. Când vraja va fi gata în sfârşit, argintul, tăciunii şi coada vor dispărea ca prin minune şi-n locul lor va apărea un câine în carne şi oase, plămădit însă prin magie. Avea s-arate ca unul adevărat, cel puţin de la o anumită depărtare, căci dacă te apropiai s-ar fi zărit imediat însemnele ce-l compuneau. La fel ca şi cu ceilalţi trimişi, nu 444

va avea cum să-l atingă. Corpul lor era ca de apă şi mâna îţi aluneca uşor prin pielea transparentă, care împresura îndată degetul sau încheietura celui ce o atinsese fără ca acesta să simtă altceva decât căldura şi murmurul duios al însemnelor ce palpitau într-însa. Lirael se aşeză picior peste picior lângă făptura fără viaţă, încercând să-şi golească mintea de orice gând străin, respirând atât de rar încât de fiecare dată când plămânii i se umpleau de aer stomacul i umfla ca un săculeţ. Era pe punctul de a intra în alunecarea Legământului, gata să-şi înceapă căutarea, când trase cu ochiul către animalul pe de pupitru şi văzu cât de singuratic pare, de parcă era supărat că nu-l bagă nimeni în seamă. Se ridică atunci şi, fără să se gândească prea mult îl luă în braţe, rămânând cu el în poală când se aşeză la loc. Deşi aplecat uşor într-o parte câinele părea totuşi semeţ, uitându-se cu interes la copia din fire de argint. Trase adânc aer în piept încă de câteva ori şi-şi reluă meditaţia. Îşi notase însemnele trebuincioase pe nişte foi, schiţând simbolurile tainice pe care toţi Magii le foloseau ca să păstreze în scris însemnele de Legământ. Hârtiile o aşteptau aşa cum le lăsase, aşezate una peste alta la îndemână. Găsi primele semne fără prea mare greutate, iar următoarele veniră la ea parcă de bunăvoie, aproape fără să le caute. Se separară unul după altul din curgerea duioasă şi îi umplură mintea dintr-odată, insinuându-se apoi la fel de iute sub forma unui semicerc strălucitor în firele făpturii cu ochi de cărbune. Pe măsură ce însemnele o inundau şi o umpleau, Lirael alunecă şi mai tare în transă, lăsându-se în voia curgerii magice şi a însemnelor ce puseseră stăpânire pe ea. Arcul strălucitor se transformă într-un pod incandescent între braţele ei larg deschise şi firăraia de argint, lumina lui devenind din ce în ce mai orbitoare cu fiece secundă. Lirael închise ochii şi simţi cum o mână nevăzută o ademeneşte în mrejele viselor, cât pe ce s-o rupă de tot de realitate. Printre miile de însemne din mintea ei se perindau ameţitor tot 445

soiul de imagini cu câini de forme, mărimi şi culori diferite, câini care lătrau, care alergau să aducă băţul aruncat de stăpân sau care din contră refuzau să alerge, căţeluşi drăgălaşi clătinându-se nesiguri pe lăbuţele grăsulii, câini bătrâni ridicându-se tremurând în picioare, câini fericiţi sau trişti, flămânzi, durdulii ori somnoroşi… Urmară încă alte mii de poze, fiecare trecându-i fulgerător prin faţa ochilor până când la un moment dat avu impresia că a văzut toţi câinii care au trăit vreodată. Semnele însă curgeau în continuare, deşi ea le pierduse şirul şi podul de lumină orbitoare nu-i permitea să vadă în ce stadiu e trimisul. Alunecau mai departe unul după altul, când Lirael îşi dădu seama cu stupoare nu doar că habar nu are unde a ajuns, ci că nu recunoaşte niciunul dintre însemnele ce i se perindau prin minte! Simboluri dintre cele mai ciudate şi mai tainice i se scurgeau din degete în micul trup de fire, îndeajuns de puternice cât s-o zdruncine sănătos când îşi luau zborul în aer, golindu-i parcă mintea de orice altceva. Deznădăjduită, încercă să-şi deschidă ochii să vadă ce se petrece, dar lumina devenise mai puternică acum şi o ardea. Dădu să se ridice în picioare şi să trimită însemnele în perete sau tavan, dar corpul n-o mai asculta, de parcă fusese separat de cap. Îşi simţea braţele şi picioarele la locul lor, doar că refuzau să se mişte după cum le poruncea mintea, cum se întâmplă uneori atunci când te trezeşti dintr-un somn adânc. Însemnele continuau să vină într-un tumult necontrolat şi nu mai trecu mult până ce Lirael simţi miros de Magie Liberă, inconfundabil şi respingător cum îl ştia. Atunci îşi dădu seama că scăpase lucrurile de sub control. Încercă să ţipe, dar în loc de strigăt pe gură nu-i ieşiră decât alte însemne care se năpustiră către puntea lucitoare. Şi din degete îi ţâşneau simboluri ce-i inundaseră ochii, prelingându-i-se în lacrimi pe obraz, lacrimi care se preschimbau în fum odată desprinse de bărbie. 446

Curând nici nu mai ştiu câte mii de însemne o străbăteau întortocheate, scăpând din încătuşarea cărnii fie pe gura ce urla tăcută, fie prin ochii plângători. Se zvârcoleau în ea aidoma unui stol de fluturi lucitori împinşi prin poarta unei grădini. În timp ce semnele se aruncau nerăbdătoare în marea de incandescenţă, mirosul de Magie Liberă deveni din ce în ce mai greu şi o fantă albicioasă apăru deodată în mijlocul punţii de lumină, atât de strălucitoare încât răzbătu dincolo de pleoapele închise ale fetei, străpungându-i ochii nemiloasă. Ţintuită locului de vâltoarea Legământului, Lirael nu putu face nimic când strălucirea o pătrunse pe neaşteptate, acaparând-o puţin câte puţin în timp ce arcul luminos pălea odată cu însemnele acum ceva mai estompate. Pesemne că vraja era pe terminate. Avea o bănuială că n-are să-i placă ce-a făcut, ştiind că de data asta întrecuse măsura. Era poate mai rău decât păţania cu Stilken, mai cu seamă că nici nu înţelegea prea bine ce se petrecuse. Ştia doar că însemnele transmise erau mai vechi şi mai puternice decât văzuse pân-acum şi că, dacă făptura din faţa ei o va cruţa, forţa însemnelor are s-o facă scrum oricum. Un singur lucru o nedumerea, şi anume că nu simţea nicio durere. Ori era încă în şoc şi mai avea puţin până să moară, ori însemnele erau de fapt inofensive. În mod normal doar unul să fi folosit şi ar fi fost deja moartă. Cu toate astea, era încă în viaţă… Sau nu? Îngrozită, îşi adună ultimele puteri şi trase adânc aer în piept exact în momentul când însemnele îşi încetară deodată joaca nebunească. Simţi cum alunecă brusc din curgerea eternă în timp ce un ultim simbol ţâşni stingher în masa de lumină ce cuprinsese ghemul argintiu, îşi recăpătă suflul atât de brusc încât mai că-şi pierdu echilibrul şi făcu şovăielnică câţiva paşi înapoi, sprijinindu-se în cele din urmă de unul din rafturile bibliotecii, cât pe ce să-l dărâme pe cel de deasupra cu tot ce era pe el. Ţinându-se bine de margine, reuşi să rămână în picioare, îndreptându-se de spate şi pregătindu-se să ţipe cât o ţinea gura. 447

Urletul rămase însă mut. În locul statuetei de piatră şi a pupitrului se căsca acum o gaură întunecoasă născută din încleştarea de foc dintre Magia Liberă şi însemnele Legământului. Duhoarea de rugină dispăruse şi ea, înlocuită de un miros ciudat de blană umedă pe care Lirael nu-l recunoscu imediat. O stea minusculă cât o gămălie de ac apăru deodată în mijlocul cercului întunecat, urmată de încă o licărire şi apoi încă una până ce spaţiul se umplu de luminiţe aidoma unei bolte înstelate. Lirael se uita la ele fascinată, nevenindu-i să-şi creadă ochilor. Încet-încet, steluţele prinseră a străluci atât de tare încât se văzu nevoită să închidă ochii, iar în acea fracţiune de secundă globul cel negru dispăru ca prin minune şi-n locul lui apăru un câine care nu semăna defel cu cel pe care şi-l dorise. Deloc micuţ sau drăgălaş, animalul îi ajungea până la talie, o corcitură neagră cu maro pe care-ai fi jurat că a luat-o de pe stradă, atât părea de real cu colţii lui cei ascuţiţi. Nimic nu-i dădea de gol originile magice, poate doar zgarda groasă de la gât în care mişunau mult mai multe însemne decât văzuse Lirael vreodată. Câinele era copia perfectă a celui de piatră, cu singura diferenţă că era viu şi avea dimensiunile unui animal adevărat. Când îşi luă în sfârşit ochii de la el, constată uimită că statueta îi dispăruse din poală cu desăvârşire. Îşi ridică iarăşi privirea către noul companion, care îşi scărpina tacticos urechea cu piciorul din spate, ţinându-şi ochii pe jumătate închişi de plăcere. Era ud leoarcă, de parcă tocmai ieşise de la baie. Se opri brusc din scărpinat şi, ridicându-se în patru labe, începu să se scuture cu sârg, stropind-o din cap până-n picioare cu picuri de noroi şi apă care pătrunseră şi-n cele mai ferite colţuri ale încăperii. Se duse pe urmă către ea şi-o linse pe faţa înmărmurită de groază cu o limbă cât se poate de reală, mult prea aspră ca să fie alcătuită doar din însemne fermecate. Văzând că nu stârneşte nicio reacţie, animalul rânji 448

prieteneşte şi se prezentă: — Mă cheamă Câinele Obraznic, sau, dacă e să fim corecţi, Căţeaua Obraznică. Când mergem la plimbare?

CAPITOLUL UNSPREZECE În căutarea unei săbii potrivite În acea zi Lirael făcu o plimbare cu noua ei tovarăşă, prima din multele care urmară, însă din care fata nu-şi aducea aminte mai nimic. Nici unde mergeau, nici ce zicea sau ce-i răspundea animalul, ci doar că îl urmase ameţită, în aceeaşi stare de semi-inconştienţă pe care-o încercase şi atunci când se lovise la cap, cu diferenţa că acum n-avea nimic. Nici nu era aşa de important de fapt, pentru că oricum niciodată nu primea răspunsuri foarte clare. Ori de câte ori încerca să o descoasă, tovarăşa cuvântătoare îi răspundea în doi peri şi de fiecare dată altceva. Până şi la întrebări dintre cele mai simple, cum ar fi: „Cine eşti tu, de fapt?” ori „De unde vii?”, îi răspundea senină: „Sunt Căţeaua Cea Obraznică” sau „Vin de prin alte meleaguri”. Mai făcea şi pe deşteapta uneori, venind cu răspunsuri de genul: „Cum cine sunt, sunt câinele tău” sau „De unde să ştiu eu de unde vin, doar tu ai făcut vraja!” Mai mult, refuza cu încăpăţânare sau pur şi simplu nu putea să destăinuie nimic legat de natura ei, asemănându-se astfel cu orice alt câine, chit că spre deosebire de restul ea putea vorbi. Cel puţin aşa îi păru lui Lirael la început. În primele două săptămâni noua tovarăşă dormi în odaia fetei, sub biroul pe care Lirael îl adusese pe ascuns în locul celui vechi dintr-o cameră nelocuită din apropiere. Habar n-avea ce se alesese de primul, care dispăruse fără urmă când plămădise Căţeaua. Aceasta mânca cu conştiinciozitate tot ce reuşea Lirael să şterpelească ori de la Cantină, ori de pe la bucătărie. Ieşeau la plimbare de patru ori pe zi, colindând coridoare şi 449

camere părăsite pe care Lirael le găsea din ce în ce mai greu. Începuse să obosească să tot caute locuri noi şi să stea cu frica-n sân, deşi animalul izbutea de minune să se facă nevăzut exact când să dea nas în nas cu te miri ce Clayre care se nimereau să treacă pe acolo. Era cumpătată şi-n alte privinţe: nu-şi făcea de exemplu nevoile decât în colţurile cele mai întunecoase şi îndepărtate, deşi avea ciudatul obicei să-şi înştiinţeze apoi stăpâna de măreaţa-i ispravă, chiar dacă aceasta nu ţinea neapărat să ştie ce şi cum. Adevărul e că fără zgarda împletită cu însemne de Legământ şi darul vorbirii, Căţeaua Obraznică părea un animal destul de obişnuit, doar că un pic cam mare şi cu origini necunoscute. Dar asta doar în aparenţă. Într-o seară când Lirael veni pe furiş în cameră după cină, o găsi citind întinsă pe podea. Răsfoia atentă paginile unei cărţi masive cu coperţi cenuşii pe care Lirael n-o mai văzuse până atunci, întorcându-le abilă una după alta cu cele trei degete care-i crescuseră din laba care se lăţise parcă. Îşi ridică ochii din carte şi-şi privi stăpâna care o fixa din uşă cu o expresie uimită. Ca o străfulgerare, Lirael îşi aduse aminte de pasajul din cartea lui Nagy ce descria creaturile Stilken cu forma lor fluidă, şi dinaintea ochilor îi apăru creatura deşirată, cu mâna ei ca un cârlig, gata s-o înhaţe prin poarta cu semilună. — Eşti plămădire de Magie Liberă, o luă gura pe dinainte şi-şi vârî iute mâna în buzunar după şoricelul mecanic, în timp ce cu gura căuta fluierul de la rever. De data asta nu va mai da greş, va chema ajutoare de îndată. — Nici pomeneală, ripostă Căţeaua, ciulindu-şi urechile în timp ce degetele-i dispărură în blana labei care se micşoră la loc. Nu m-am născut din plămădire necurată, sunt parte a Legământului la fel de mult cum eşti şi tu, doar că eu am anumite… puteri mai speciale. Uită-te la zgardă dacă nu mă crezi! Iar Stilken chiar n-am cum să fiu, nici măcar vreo rudă îndepărtată de-a lor… 450

— Dar ce ştii despre creaturile astea? o descusu Lirael, rămasă în prag cu mâna încleştată pe mecanismul minuscul din buzunar. Şi de ce ai adus vorba de ele tocmai acum? — Citesc destul de mult, îi răspunse animalul, căscând plictisit. Adulmecă apoi cu botul în aer şi se învioră deodată, privind-o cu ochi scânteietori. Hmmm, mi-ai adus cumva un os? Fără să-i răspundă, fata duse la spate mâna stângă, în care ţinea osul învelit într-o bucată de hârtie. — De unde ai ştiut la ce mă gândeam? Cum pot fi sigură că nu eşti şi tu de-a lor, sau poate chiar mai rău? — Vino şi pune mâna pe zgardă atunci! se supără Căţeaua şi înaintă spre ea, lingându-se pe bot. Era evident că pentru ea osul era mult mai important decât discuţia în sine. — Mai întâi să-mi spui cum de-ai ştiut că mă gândeam la Stilken, nu se lăsă Lirael, rostind fiecare cuvânt clar şi răspicat, cu osul ridicat deasupra capului. Înnebunită de miros, Căţeaua îşi mişcă capul în direcţia mâinii ei, fără să scape cina din ochi. „Unde s-a mai pomenit o creatură de Magie Liberă care să tânjească în aşa hal după un os?“ se întrebă Lirael. — Pur şi simplu am ghicit. În ultimul timp oricum numa’ la asta îţi stă capul, gesticulă ea uşor vexată arătând cu laba către cărţile de pe birou. Studiezi de zor cum să legi o Stilken cu o vrajă de încătuşare. Ieri ai scris cuvântul de vreo paişpe ori şi după aia ai ars hârtia. L-am văzut de-a-ndoaselea pe sugativă. Şi să nu crezi că nu ţi-am mirosit vraja din pasajele de jos, de la poarta dincolo de care ai ferecat-o… — Ahaaa, deci te-ai plimbat şi singură, sări Lirael ca arsă, uitând de frica de-adineauri, trântind uşa în urma ei şi păşind nervoasă în cameră. N-apucă să facă niciun pas că scăpă şoricelul din mână, reuşind însă să păstreze osul. Micul mecanism sări sprinten de două ori şi se opri la 451

picioarele Căţelei. Lirael aproape că rămase fără aer, dându-şi seama că cu uşa închisă şoarecele n-o să-i fie de prea mare ajutor. Patrupedul părea însă inofensiv, ba mai mult decât atât. Îi era mai uşor să vorbească cu ea decât cu oricine altcineva… cu excepţia lui Filris, desigur, pe care însă n-avea s-o mai vadă. Căţeaua se aplecă şi adulmecă şoarecele cu oarecare interes, după care îl dădu cu botul la o parte şi-şi îndreptă atenţia din nou spre osul din mâna fetei. Răsuflând uşurată, Lirael ridică şoricelul şi-l vârî înapoi în buzunar. Desfăcu apoi pachetul şi-i azvârli osul pofticioasei, care îl prinse din zbor şi-l ascunse fericită într-un cotlon întunecos sub biroul unde dormea. — Cina e servită, zise Lirael, strâmbând din nas. Ar fi bine să-l termini înainte să înceapă să miroasă. — O să mă duc mai târziu să-l îngrop afară în zăpadă, o asigură Căţeaua. Clătină apoi din cap şovăitoare înainte să adauge: Ştii… de fapt eu nu trebuie neapărat să mănânc… doar că-mi face plăcere. — Poftiiiiim?! sări iar Lirael. Vrei să spui că m-am chinuit degeaba să-ţi aduc mâncare pe furiş? Dacă mă prindeau… — Ei, nu chiar degeaba, o întrerupse animalul, trăgându-se alene lângă ea şi lovindu-i uşor şoldul cu capul, privind-o apoi cu ochi mari, plângăcioşi. Ai făcut-o pentru mine şi-ţi sunt extrem de recunoscătoare. Acum pune rogu-te mâna pe zgardă şi ai să te convingi că nu sunt Stilken, Margrue ori Hish. Între timp nu mă supăr dacă mă scarpini pe ceafă. Lirael şovăi, însă Căţeaua era atât de blândă şi prietenoasă, şi-atât de bine îi aducea aminte de câinii pe care îi mângâiase prin Cantină, încât îşi puse mâna pe spatele ei aproape fără să-şi dea seama. Îşi vârî degetele în blana scurtă şi mătăsoasă şi-ncepu să-i scarpine spinarea către ceafă. Animalul tremura de plăcere şi o ghida murmurând aproape gâtuit: Mai sus puţintel… Mai la stânga… Nu, nu, înapoi. Aaaacolo! 452

Atinse în sfârşit şi zgarda, la început numai cu două degete. Simţi aproape instantaneu că alunecă într-o altă lume, unde nu auzea şi nu vedea decât însemne ale Legământului ce o împresurau de pretutindeni, ca în vâltoarea magică. Toate se preschimbaseră în jur, pielea moale a zgardei dispăruse ca prin minune, la fel şi câinele care-o purta şi camera cu totul, toate făcând loc plutirii Legământului. Într-o clipă însă îşi reveni, nesigură pe picioare. De data asta scărpina animalul cu amândouă mâinile sub bărbie, deşi nu-şi aducea aminte cum ajunseseră acolo. — Zgarda asta a ta… începu ea când îşi recăpătă cât de cât echilibrul, zgarda ta e ca o Piatră de Legământ, e un portal către plutirea magică. Dar am văzut şi urme de Magie Liberă, sigur a existat şi-un strop din ea la plămădirea ta… nu-i aşa? Se lăsă o tăcere apăsătoare, dar Căţeaua Obraznică nu răspunse decât atunci când Lirael îşi luă mâinile din blana ei. Îşi întoarse apoi capul către ea şi-o linse peste buzele întredeschise. — Aveai nevoie de un prieten, îi zise în timp ce copila se ştergea la gură când cu o mânecă, când cu cealaltă, exasperată. Aşa că am venit eu să-ţi ţin companie. De ce ţii cu tot dinadinsul să ştii mai multe? Ai aflat acum că zgarda mă leagă întru Legământ şi că indiferent ce altceva mai sunt sau aş putea să fiu nu pot să fac nimic în afara legilor de căpătâi, chiar şi să vreau să-ţi vin de hac. Şi pe deasupra mai trebuie să ne ocupăm şi de Stilken, nu? — Da, încuviinţă Lirael, aplecându-se cu avânt şi apucând-o drăgăstos de după gât. Căldura trupului îmblănit şi vibraţia domoală a însemnelor din zgardă îi răzbătură prin materialul subţire al cămăşii. Căţeaua se lăsă drăgălită nu mai mult de un minut, după care pufăi uşor şi-şi frecă nerăbdătoare labele de podea. Lirael înţelese atunci că trebuie să-i dea drumul, căci la fel făceau şi câinii oaspeţilor veniţi în vizită la 453

Clayrele din Gheţar. — Buun, începu atunci patrupedul. Trebuie să ne ocupăm de creatură cât mai repede cu putinţă, înainte să scape şi să-şi găsească aliaţi mai ceva decât ea, de aici sau de pe-afară. Presupun că ai făcut rost de cele de trebuinţă ca s-o poţi încătuşa… — Nu, n-am făcut, zise Lirael, dacă te referi la ustensilele de care vorbeşte Nagy în carte, adică bagheta de scoruş sau sabia vrăjită sau… — Da, da, la astea mă refeream, o întrerupse Căţeaua înainte ca Lirael să apuce să recite lista completă. Le ştiu şi eu prea bine. Dar cum de n-ai de nici unele? — Păi nu se găsesc chiar aşa, pe toate drumurile, se apără ea. Mă gândeam să folosesc o sabie normală, pe care s-o… — În niciun caz. Ar putea dura luni de zile, i-o tăie animalul, care începuse să se fâţâie de colo-colo cu un aer grav. În câteva zile afurisita de Stilken o să răzbească dincoace de uşă, aşa că… — Ce?! sări Lirael, adăugând apoi c-o voce mai domoală: Dar cum se poate aşa ceva? Vrei să spui că o să scape? — Da. Cât de curând, confirmă Căţeaua. Am crezut că ştii. Magia Liberă poate răpune nu doar trupul, ci şi însemnele magice. Ei, dar presupun că poţi înnoi vraja, nu? Lirael clătină din cap deznădăjduită. Încă nu-şi recăpătase vocea pe de-a-ntregul după ultima experienţă cu însemnul de căpătâi şi ar fi fost mult prea riscant să încerce din nou înainte să se vindece complet. Iar fără ajutorul săbiei vrăjite era şi mai periculos. — În cazul ăsta va trebui să împrumuţi de undeva o sabie, concluzionă Căţeaua Obraznică, fixând-o cu o privire rece. Nu cred să aibă cineva bagheta care ne trebuie… Voi, Clayrele, nu prea aveţi de-a face cu scoruşi, din câte ştiu eu… — Nu, dar nici cu săbii cu puteri de încătuşare, aşa că tot n-am făcut nimic, zise ea bosumflată, lăsându-se pe scaun cu toată greutatea. De ce nu pot să fiu şi eu ca 454

celelalte? Dacă aş fi avut Viziunea, m-ar fi chemat la Veghe şi n-aş mai fi rămas singură în Bibliotecă ca să intru în bucluc! Dacă o să primesc darul vreodată, jur pe Legământul cel Sfânt că nu-mi mai bag nasul pe nicăieri! — Hmmm, mormăi Căţeaua cu o expresie pe care Lirael n-o înţelese foarte bine, deşi ceva îi spunea că e plină de sensuri ascunse. Aşa să fie, cum zici tu. Cât despre treaba cu sabia, să ştii că te înşeli. Trebuie să fie câteva astfel de ustensile fermecate prin sălile astea pe undeva, din moment ce comandanta de la Cavalerie are una, iar Clayrele din Garda de la Observator au şi ele trei. Mă rog, una e mai degrabă topor, dar are aceleaşi vrăji zăvorâte în tăiş. Chiar şi Bibliotecara-Şefă are una, şi pe ea chiar o cunoşti. Sabia ei e foarte veche şi la fel de faimoasă. I se spune Ferecătoarea. O să-ţi fie de mare folos. Lirael o privi cu ochi mari şi întrebători, aşa că animalul se opri brusc, îşi drese vocea şi zise: — Lirael dragă, n-ai fost deloc atentă. Tocmai îţi spuneam că ai de unde să iei… — Am auzit foarte bine, pufni fata. Dar e nebunie curată! Cum crezi că am să pot să-i fur sabia Şefei?! Nu se desparte de ea niciodată, probabil şi când doarme o ţine la brâu! — Întotdeauna, îi confirmă Căţeaua plină de importanţă. Ştiu sigur, pentru că am verificat. — Aoleu! se văietă Lirael, încercând să nu se înece. Te rog eu, nu-mi spune că ai cotrobăit prin odaia Şefei! Nici nu vreau să mă gândesc pe unde ţi-ai mai băgat nasul! Dacă te vedea careva? — Ei, las’ că nu m-a văzut nimeni, zise ea veselă. Cum spuneam, Şefa ta îşi ţine sabia în dormitor, însă nu o ia şi-n pat când merge la culcare. O lasă într-o noptieră în apropiere, aşa că o poţi împrumuta cât doarme. — Nici nu mă gândesc, zise Lirael, clătinând din cap. Decât să mă furişez în dormitorul Şefei mai bine mă lupt cu Stilken fără sabie! — Atunci n-ai nicio şansă de izbândă, zise Căţeaua răspicat, devenind brusc foarte serioasă. Stilken are să-ţi 455

bea sângele şi va deveni şi mai puternică. Se va refugia apoi în ascunzişurile Pasajelor Străvechi, de unde va ieşi din când în când ca să înhaţe câte o Clayră, pe care o va devora într-un cotlon îngust şi-ntunecat unde nimeni n-o să-i găsească oasele vreodată. Îşi va găsi discipoli şi aliaţi printre creaturile întemniţate în cele mai neştiute colţuri ale Bibliotecii şi va deschide porţile altora din afară. E datoria ta să o încătuşezi, dar fără sabie e în zadar. — Nici cu ajutorul tău? întrebă Lirael. Trebuia să fie şi o altă cale, fără să pătrundă pe furiş în camera Bibliotecarei-Şefe sau să mânuiască săbii fermecate. Dar nici să pună mâna pe cea a lui Mirelle nu era mai simplu, ori ale Clayrelor de la Observator, care nici măcar nu ştia exact unde e. — Aş vrea să te pot ajuta, dar pentru că tu i-ai dat drumul, numai tu poţi să-i vii de hac. E răspunderea ta. — Aşadar, nu vrei să mă ajuţi… zise Lirael amărâtă. Nădăjduise preţ de o clipă că prietena ei cuvântătoare o să repare totul ca prin minune. Era la urma urmei o creatură magică, înzestrată cu puteri deloc neînsemnate, însă vezi bine nu suficiente să ţină piept lui Stilken. — Am să te sfătuiesc cum pot mai bine, o linişti Căţeaua Obraznică. Aşa se şi cuvine. Sabia însă va trebui să o iei singură, şi tot de una singură vei face şi vraja de încătuşare. Nu văd de ce n-ai încerca chiar astă-seară. — Astă-seară?! — Astă-seară, repetă Căţeaua sigură de sine. Îndată ce bate de miezul nopţii, când astfel de aventuri se pot înfăptui în voie, intri binişor în odaie şi iei sabia din noptiera din stânga, imediat după dulapul plin cu veste negre. La ce i-or folosi oare? În fine, dacă totul merge bine, ai s-o poţi duce înapoi înainte să se crape de ziuă. — Dacă totul merge bine… repetă ea pe un ton lugubru, aducându-şi aminte de licărul de foc din ochii creaturii şi de ghearele ei înfricoşătoare. Crezi că… ar trebui să las un bilet sau ceva, în caz că… în caz că n-n-o să iasă totul bine? — Da, răspunse Căţeaua, spulberându-i şi ultima 456

fărâmă de încredere. Da, repetă ea grav. Mi se pare o idee foarte bună.

CAPITOLUL DOISPREZECE În odaia Bibliotecarei-Şefe Când marele ceas alimentat de izvoare din Cantina de Mijloc bătu douăsprezece fără un sfert, Lirael părăsi ascunzătoarea din sala unde se servea micul dejun şi se căţără printr-o gură de aerisire până la Drumul îngust ce avea s-o ducă apoi către Culoarul dinspre Miazăzi, unde se aflau odăile lui Vancelle. Îşi pusese hainele de lucru şi luase cu ea un plic adresat Bibliotecarei-Şefe, în caz că se întâlnea cu vreo cunoscută. Erau câteva care lucrau într-adevăr noaptea, dar niciodată din rândul celor de rang inferior, cum era Lirael. Dacă era s-o oprească cineva, o să spună că are un mesaj urgent pentru Şefă. Tocmai pentru asta era plicul, ce conţinea un soi de avertisment în privinţa creaturii Stilken, care bântuia se pare prin împrejurimi. Nu întâlni însă pe nimeni pe drum, mult prea strâmt ca două persoane să-l poată străbate împreună. De acolo îi venea şi numele de altfel şi arareori era folosit, căci dacă se întâmpla să dai nas în nas cu cineva care mergea în direcţia opusă, Junioarele de exemplu erau nevoite să o ia înapoi la picior uneori aproape tot drumul, adică ceva mai bine de opt sute de metri. Deşi mult mai larg, Culoarul dinspre Miazăzi prezenta noi pericole pentru Lirael, fiindcă multe dintre Senioare aveau odăi pe latura îndepărtată. Din fericire, însemnele care îl luminau pe timpul zilei erau acum doar licăriri palide în noapte, ce proiectau conuri de umbră unde putea să se ascundă cu uşurinţă. Poarta către odăile Bibliotecarei-Şefe era însă luminată de un cerc de însemne magice adăpostind în centru emblema cu cartea şi sabia, dăltuită în piatra de lângă prag. Lirael privi inelul de lumină cu inima strânsă. Nu era 457

prima dată când se întreba dacă face bine ce face. Ar fi fost poate mai înţelept să spună adevărul acum câteva luni, când începuseră necazurile. Acum poate n-ar fi trebuit să-i ţină piept lui Stilken de una singură. Simţi deodată ceva atingându-i piciorul şi tresări speriată, cât pe ce să scoată un ţipăt. Se opri la timp când îşi revăzu tovarăşa de cameră. — Parcă ziceai că nu vii să mă ajuţi, îi şopti patrupedului care se ridicase pe labele din spate şi încerca să-i lingă faţa. Dă-mi pace, neroado! — Păi nici n-am de gând să te ajut, răspunse Căţeaua veselă. Am venit să te privesc. — Minunat! pufni Lirael, încercând să pară sarcastică. În sinea ei era de fapt ceva mai liniştită, iar refugiul Bibliotecarei-Şefe îi părea mai puţin ameninţător acum că avea companie. — Şi când începe acţiunea? întrebă animalul după un minut, privind-o cum se ascunde în întuneric, cercetând poarta cu luare-aminte. — Acum, zise Lirael în speranţa că dacă va rosti cuvântul va prinde şi curaj. Chiar acum! Traversă coridorul din zece paşi apăsaţi şi-odată aflată dinaintea porţii apucă cu hotărâre mânerul de bronz şi-l roti uşurel. Clayrele nu-şi încuiau mai niciodată uşile, aşa că se aşteptase să pătrundă relativ uşor. Butucul ţăcăni scurt şi nici nu apucă să păşească înăuntru când Căţeaua îi trecu brusc printre picioare, luând-o înainte. Închise uşa în urma ei fără prea mult zgomot şi se întoarse să cerceteze camera. Era un fel de salon de zi, cu rafturi de bibliotecă pe trei dintre pereţi, câteva fotolii comode şi o sculptură înaltă şi subţire din piatră translucidă reprezentând un soi de cal un pic cam turtit. Nimic neobişnuit până ce dădu cu ochii de cel de-al patrulea perete, o imensă fereastră din podea până-n tavan, făcut din cea mai fină şi mai curată sticlă pe care o văzuse vreodată. Dincolo se întindea valea Ratterlin, şerpuind către miazăzi, cu râul ca o dâră generoasă de argint ce se scurgea 458

în depărtări licărind la lumina lunii. Începuse să ningă molcom şi fulgii se învârteau în danţuri spulberate înainte să se aştearnă pe crestele munţilor. Nici măcar unul nu îndrăznea să se lipească de geam ori să lase vreo dâră pe el. O umbră neagră alunecă grăbit prin faţa ferestrei, învolburând deodată perdeaua de zăpadă. Lirael tresări şi făcu un pas înapoi, dar nu era decât o bufniţă ce cobora în vale să caute pesemne ceva de mâncare. — Mai sunt o groază de făcut până în zori, şopti Căţeaua în timp ce Lirael rămase cu ochii pironiţi pe fereastră, fermecată de panglica argintie care se unduia domol spre orizont şi de lumina stranie a lunii ce cuprinsese întregul peisaj. Dincolo de linia orizontului începea Regatul propriu-zis: marele Belisaere, oraşul înconjurat de mări, cu multele sale minuni şi culmi ce ating norii. Acolo era lumea adevărată – cea pe care Clayrele o Vedeau în gheţurile Observatorului, dar despre care ea ştia doar din cărţi sau din ce auzise pe la călătorii care poposeau în Cantina de Jos. Era prima dată când se întreba ce încercau să vadă suratele ei acolo şi de ce sporeau rândurile cu fiecare nouă Veghe. Care era locul unde nu puteau pătrunde cu Viziunea lor şi ce viitor se plăsmuia oare acolo chiar acum, în timp ce ea privea neputincioasă? O cuprinse brusc o senzaţie ciudată, ca şi cum şi-ar fi adus aminte de ceva ce refuza totuşi să se arate, un fel de deja-vu, o imagine pasageră care-ţi dispare din minte la fel de repede cum a venit. Rămase concentrată fără să-şi limpezească gândurile, privind intens la lumea de afară. — Sunt multe de făcut! repetă Căţeaua ceva mai tare. Lirael îşi dezlipi ochii de la fereastră fără prea multă tragere de inimă, concentrându-se asupra trebii pentru care venise. Probabil dormitorul era următoarea cameră, dar pe unde să intre? În afară de uşa de la intrare nu se zărea nicio altă cale de acces, doar fereastra cea mare şi rafturile bibliotecii… Zâmbi când descoperi la capătul unuia din ele un mâner 459

ascuns după câteva cărţi. Ce poate fi mai previzibil decât o uşă ascunsă după un raft de cărţi, taman în camera Bibliotecarei-Şefe? — Sabia e în noptiera din stânga, şuşoti iarăşi Căţeaua cu oareşcare nerăbdare în glas. Ai grijă să nu deschizi uşa prea tare. — Mersi, răspunse Lirael atingând precaută mânerul ca să vadă dacă trebuie tras, împins ori învârtit. Dar parcă era vorba că nu mă ajuţi… Căţeaua Obraznică nu apucă să răspundă, căci Lirael abia atinse mânerul şi uşa începu să se deschidă. Noroc că-l apucă la timp şi o opri, împingându-o apoi uşor doar cât să se poată strecura. Dormitorul era cufundat în întuneric, cu excepţia razelor lunii ce pătrundeau din camera vecină. Lirael îşi vârî mai întâi capul în deschizătură, ca să se poată obişnui cu bezna, şi ascultă cu urechile ciulite şi cel mai mic zgomot. Totul era liniştit şi nu părea să fi trezit pe nimeni din somn. După mai bine de un minut desluşi silueta nedefinită a patului în care cineva dormea adânc, respirând sacadat. De fapt nu era sigură dacă-i aude răsuflarea sau doar i se pare. Precum îi spusese şi Căţeaua, imediat lângă uşă era o noptieră ce aducea mai degrabă cu o cuşcă cilindrică de metal care se deschidea numai în partea de sus. În ciuda luminii difuze, Lirael zări Ferecătoarea la locul ei în toc. Era înăuntru, cu mânerul la doar câţiva centimetri mai sus de margine. L-ar fi putut înşfăca repede, dar ca să nu facă zgomot trebuia să fie mai aproape de cutie. Se aplecă pe spate şi trase adânc aer în piept. Simţise că se sufocă în dormitor, că aerul e cumva mai greu şi mai încărcat acolo, conspirând parcă împotriva intruşilor ca ea. Căţeaua o privi şi-i făcu cu ochiul de încurajare, dar inima începu să-i bată nebuneşte când dădu să se strecoare dincolo şi i se făcu frig dintr-odată. Înaintă cu paşi mărunţi şi şovăielnici până în dreptul cutiei de metal. O atinse cu ambele mâini, pipăind-o cu atenţie ca să poată apuca sabia de mâner şi teaca imediat 460

de dedesubt. Nu apucă bine s-o atingă că sabia începu să fluiere uşor şi teaca se aprinse în mii de însemne luminoase. Fata se sperie atunci şi-i dădu drumul, aplecându-se apoi peste ea în încercarea de a-i domoli cântecul şi strălucirea. Nu îndrăznea să se întoarcă şi să înfrunte privirea furioasă a Bibliotecarei-Şefe, trezită brusc din somn. Dar strigătul de furie şi dojana aspră se lăsară aşteptate. Nu-i ceru nimeni socoteală, ba mai mult, lumina roşiatică se risipi treptat în timp ce ochii i se obişnuiră cu întunericul şi îşi ciuli urechile ca să distingă şi altceva în afară de bătăile propriei inimi. În mai puţin de o secundă pieriră şi fluierătura, şi văpaia de însemne, însă un lucru era sigur: Ferecătoarea alegea singură cine avea s-o mânuiască şi cine nu. Lirael rămase pe gânduri un minut, apoi se aplecă şi-i şopti atât de încet încât abia se auzea şi ea: — Ferecătoareo, am să te împrumut în noaptea asta numai, căci am nevoie de ajutorul tău să înlănţui o Stilken, plămădire de Magie Liberă. Promit să te aduc înapoi înainte de prima geană de lumină. Mă jur pe Legământ, al cărui însemn îl port. Zicând acestea îşi atinse însemnul de pe frunte, tremurând uşor când strălucirea lui ilumină deodată cutia de metal. Duse apoi cele două degete la mânerul săbiei, care în loc să se pună pe fluierat îşi aprinse iar însemnele de pe teacă. Fu cât pe ce să scoată un oftat de uşurare, dar şi-l înăbuşi în ultimul moment, înainte să se dea de gol. Sabia se desprinse din cutie uşoară şi tăcută ca o pană, deşi Lirael trebui să o ridice mult deasupra capului să nu atingă podeaua, constatând astfel cât e de grea. Nu-şi dăduse seama că poate fi chiar atât de lungă şi de greoaie. Făcea cât două săbii de-ale ei şi era cu o treime mai lungă. Oricum, nu era chip s-o prindă de curea, doar dacă şi-o lega la subsuori sau târa vârful de pământ. „N-a fost făcută pentru fete de paisprezece ani, asta e clar“, îşi zise Lirael în sinea străduindu-se să se strecoare 461

prin spaţiul strâmt lăsat de uşă. O închise repede în urma ei, încercând să nu se mai gândească la ce o aşteaptă. Căţeaua ia-o de unde nu-i… Lirael cercetă camera cu luare-aminte, dar nu găsi niciun cotlon sau piesă de mobilier destul de mare pe unde s-ar fi putut ascunde, asta dacă nu cumva se făcuse mică şi se pitise sub un scaun. — Haide c-am luat sabia! Să mergem! şuieră ea enervată. Niciun răspuns. Aşteptă încă cel puţin un minut – deşi ei îi păru o veşnicie după care se duse şi-şi lipi urechea de uşa de la intrare să vadă dacă vine cineva. Coridorul era cufundat în tăcere. Trebuia să facă cale-ntoarsă până la Bibliotecă cu tot cu sabia după ea, o încercare deloc uşoară, ba poate cea mai anevoioasă dintre toate. Nici nu ştia ce-o să le zică Clayrelor cu care s-ar fi întâlnit pe drum. Era imposibil de explicat. Nu auzi zgomot de paşi, aşa că ieşi afară din odaie destul de încrezătoare. Uşa se închise cu un ţăcănit scurt în urma ei şi-n întunericul de afară se profilă deodată o siluetă nedesluşită de cealaltă parte a culoarului. O trecu brusc un fior rece de spaimă, dar îşi dădu îndată seama că e de fapt tovarăşa ei. — Aaah, ce m-ai speriat! îi şopti Lirael printre dinţi, adăpostindu-se şi ea în conul de penumbră şi apucând-o apoi către a Doua Scară din Spate, care avea s-o ducă direct la Bibliotecă. De ce nu m-ai aşteptat înăuntru? — Nu-mi place să aştept, răspunse Căţeaua, urmând-o îndeaproape. Mi s-a părut oricum mult mai interesant să îmi arunc un ochi şi în odaia lui Mirelle. — Nu se poate! izbucni fata mai tare decât ar fi vrut. Se lăsă pe un genunchi şi, sprijinind sabia în îndoitura mâinii, o apucă de bot şi-o dojeni: Ţi-am zis să nu mai umbli prin camerele oamenilor! Dacă te vede careva şi zice că ai venit cu gânduri necurate? — Păi gânduri bune oricum n-am… murmură Căţeaua Obraznică. Când vreau şi mi se năzare mie. De altfel, ştiam că nu e acasă, am mirosit. — Pentru a mia oară… nu-ţi mai face de lucru prin locuri 462

unde poţi să fii văzută, o imploră Lirael. Promite-mi că nu mai faci. Căţeaua încercă să-şi ferească privirea, dar Lirael nu-i dădu drumul. În cele din urmă, animalul mormăi ceva ce aducea cu o promisiune, iar fata trebui să se mulţumească cu asta, dată fiind situaţia. După câteva minute, în timp ce coborau treptele Celei de-a Doua Scări, Lirael îşi aduse aminte de promisiunea făcută Ferecătoarei. Se prinsese că o aduce înapoi în dormitorul lui Vancelle înainte de ivirea zorilor. Şi dacă îi va fi cu neputinţă? La capătul treptelor o apucară pe spirala principală până aproape în dreptul uşii dincolo de care se ascundea pajiştea cea înflorită. Când o zări, Lirael se opri dintr-odată, iar Căţeaua o ajunse din urmă cu mersul ei legănat şi o privi curioasă. — Ascultă-mă bine, îi zise ea încet. Ştiu că n-ai să mă ajuţi când o voi înfrunta pe Stilken, de aceea te rog să duci tu sabia înapoi dacă n-am s-o pot înlănţui. Neapărat înainte să se crape de ziuă. — N-ai grijă, Stăpână. Ai s-o duci chiar tu înapoi, îi răspunse Căţeaua încrezătoare, cu o voce atât de groasă că semăna cu un mârâit. Apoi şovăi şi adăugă ceva mai încet: Voi face însă aşa cum mi-ai cerut, dacă va fi nevoie. Îţi dau cuvântul meu. Lirael îi mulţumi aplecându-şi capul uşor, incapabilă să mai scoată vreun cuvânt. Făcu şi ultimii zece metri până în faţa uşii, unde verifică o ultimă dată că şoarecele automatizat e la locul său în buzunarul drept şi că sticluţa de argint se află la adăpost în stângul. Scoase apoi sabia din teacă şi o ţinu dinainte, ca o adevărată războinică. Era prima dată când înainta cu sabia gata de luptă. Însemnele de Legământ ferecate în tăiş prinseră a lumina cu scânteieri de foc, simţind pesemne prezenţa Duşmanului. Lirael simţi la rându-i vibraţia latentă a magiei încătuşate în lama fermecată. Multe creaturi necurate îşi găsiseră sfârşitul în tăişul Ferecătoarei şi asta îi dădea speranţă – până când îşi 463

aduse aminte că era prima dată când o puştoaică de paisprezece ani o mânuia, care pe deasupra habar n-avea ce face. Ridică sabia şi risipi de-ndată vraja cu care zăvorâse poarta. Precum o avertizase şi tovarăşa cuvântătoare, rugina Magiei Libere începuse deja să mănânce uşa din ţâţâni, într-atât de mult încât vraja se spulberă îndată ce o atinse şi şopti cuvintele cu tâlc. Îşi învârti apoi încheietura mâinii şi, când smaraldele brăţării se aprinseră, uşa se deschise ca la un semn cu un scârţâit înfundat. Lirael se aştepta ca Stilken să tabere pe ea într-o suflare, dar întunericul de dincolo rămase nemişcat. Trecu pragul şovăielnică, adulmecând izul stătut al Magiei Libere şi încercând să desluşească în beznă silueta diformă a creaturii. Spre deosebire de prima dată când fusese aici, în loc de lumina puternică de dincolo de coridor acum nu se întrezărea decât o rază palidă şi stranie – o vrajă de Legământ ce imita lumina lunii şi-nvăluia fiece colţişor în umbre cenuşii şi vaporoase. Acolo undeva, în acea semiobscuritate umedă, Stilken stătea la pândă. Lirael ridică sabia şi mai sus şi făcu câţiva paşi în încăperea alungită, simţind sub tălpi freamătul florilor din iarbă. Căţeaua o urma docilă, mereu cu zece paşi în spate. Se zbârlise toată şi înainta agale, mârâind înfundat din capul pieptului. Stilken fusese fără îndoială pe aici, căci îşi lăsase urmele pe peste tot, însă mirosul cam stătut o făcu pe Lirael să creadă că nu era în încăpere sau că se-ascunde undeva, aşteptând s-o ia pe nepregătite. Pentru o clipă, animalul păru că vrea să zică ceva. Îşi aminti apoi că fata trebuie să se descurce singură, aşa că se tolăni în iarbă, privind-o cum înaintează printre flori către copac şi iazul de lângă – acolo unde Stilken îşi va dezlănţui negreşit atacul.

464

CAPITOLUL TREISPREZECE Despre Stilken şi magii bizare Ca şi ultima dată, atâta linişte i se păru suspectă, căci în afară de freamătul gerberelor mângâindu-i gleznele nu se auzea absolut nimic. Traversă caverna cu paşi înceţi şi apăsaţi, întorcându-se din când în când să se asigure că nu o urmăreşte nimeni. Ajunse în sfârşit în dreptul uşii cu semilună, rămasă întredeschisă de la ultima ei vizită. Nu îndrăzni să-i treacă pragul, temându-se ca Stilken să n-o închidă cumva acolo, dacă într-adevăr era ascunsă prin împrejurimi. Mai mult ca sigur că se pitise în copac, încolăcindu-se ca şarpele prin frunzişul des şi urmărind-o cu ochi-i argintaţi şi reci… În lumina stranie stejarul semăna cu un mănunchi de umbre la adăpostul cărora Stilken se ascundea, rotindu-se mereu pe după trunchiul gros aşa încât să nu fie zărită. Lirael îl studia cu ochii larg deschişi, de parcă aşa ar fi putut capta lumina mai bine. Pentru că totul era nemişcat, îşi luă inima în dinţi şi o apucă spre copac cu paşi din ce în ce mai mărunţi. Simţi că i se face un gol în stomac şi o cuprinse spaima. Era atât de preocupată să nu scape copacul din ochi că nici nu-şi dădu seama că a ajuns la iaz decât când se trezi cu un picior în apă. Cercuri unduitoare aprinseră deodată suprafaţa netedă, licărind în razele străine ale lunii, după care totul se cufundă iar în tăcere şi oglinda apei redeveni mată şi ternă. Lirael făcu un pas înapoi, îşi scutură piciorul şi începu să dea târcoale ochiului de apă. Acum stejarul se vedea ceva mai bine, ba chiar putu distinge câteva ramuri înverzite. Erau însă şi părţi învăluite în întuneric, cotloane obscure care puteau adăposti primejdii neştiute. De fiecare dată când îşi muta privirea i se părea că a văzut ceva mişcând cu coada ochiului. Se hotărî să facă niţică lumină, cu riscul de a se da de 465

gol. Plonjă în curgerea de Legământ şi mintea îi fu inundată de însemnele trebuincioase, dar toate dispărură într-o clipă când Stilken se năpusti asupra ei din fundul iazului, încercând s-o apuce cu ghearele-i hidoase. Ferecătoarea prinse viaţă din senin, smucindu-i straşnic braţul şi ridicându-se în aer într-o explozie de aburi şi scântei. Lirael se clătină pe picioare, cât pe ce să se prăvălească, însă îşi reveni cât ai clipi şi scoase un urlet aprig de război luând poziţia de luptă, deşi era paralizată de frică. Izbucni un nou rând de scântei şi apa sfârâi şuierător când Stilken se repezi iarăşi la ea, mai-mai să o înhaţe dacă Ferecătoarea nu o apăra. Fără să-şi dea seama Lirael se tot dădea înapoi, apropiindu-se încet-încet de stejar. Nu-şi mai aducea aminte nici cea mai simplă vrajă de înlănţuire şi nici cum să alunece în fluxul Legământului. Nu se gândea acum decât să supravieţuiască sau cum să ţină sabia mai bine ca să nu fie răpusă. Monstrul se năpusti din nou, de data asta la picioare, dar Lirael pară atacul, surprinsă de puterea propriilor braţe. Îl lovi direct în capul pieptului, de unde vârful săbiei alunecă în jos pe burtă, scrijelindu-i abdomenul ca o platoşă şi trimiţând în aer o ploaie de scântei care îi găuriră vesta. Stilken însă nu păru rănită, ci doar înfuriată. Ţâşni din nou spre ea cu ghearele dinainte, şi cu fiecare aruncătură de braţ Lirael mai făcea un pas înapoi, şi încă unul. Vântura disperată sabia prin aer, parând atacurile creaturii şi resimţind fiece lovitură până în măduva oaselor. Greutatea armei începea s-o obosească, mai ales că nu era o foarte bună spadasină şi nici nu ţinuse să fie – cel puţin nu până acum. Mai făcu un pas înapoi şi dintr-odată simţi ceva moale sub talpă. La următorul se duse mult în spate, mai mult decât se aşteptase, şi se trezi deodată-n întuneric. Intrase într-un fel de groapă şi îşi pierdu brusc echilibrul când o gheară ascuţită vâjâi ameninţător la câţiva milimetri de gâtul ei 466

Alunecă pe spate şi i se păru că timpul s-a oprit în loc şi nu mai ajunge odată jos. Îşi agită mâinile în aer ca să se ţină în picioare şi zări ghearele lui Stilken ţâşnindu-i dinainte, cât pe ce să o apuce de mijloc. Se prăbuşi la pământ ca un bolovan, dar nu simţi nicio durere. Abia când începu să se rostogolească într-o parte îşi dădu seama că era o adâncitură între două rădăcini de copac, iar alte trei rădăcini o plesniră când se răsturnă peste ele. Pământ şi flori, tavanul înstelat al încăperii iluminate de simbolurile Legământului, apoi din nou ţărână, flori şi iarăşi cerul artificial… Se tot dădea de-a berbeleacul, aşteptându-se dintr-o clipă într-alta să simtă pârjolirea privirii de argint ori junghiul de durere atunci când Stilken îşi va înfige ghearele în ea. Dar nu urmă niciun atac, iar la a şasea tumbă izbuti în sfârşit să se oprească şi se aruncă înainte, ridicându-se iute în picioare cu o durere surdă în stomac, dar sabia încă în mână. Stilken se chinuia din răsputeri să-şi scoată cleştii ascuţiţi din rădăcina groasă a copacului, unde şi-i înfipsese din greşeală. Voise s-o înhaţe taman când a căzut şi nimerise scoarţa groasă-n loc. O privi cu ochi învăpăiaţi şi scoase un horcăit gutural, în timp ce trupul începu să i se schimbe, trăgându-se cumva spre dreapta, departe de braţul imobilizat. Stătea chircită, iar muşchii i se mişcau pe sub pielea aparent umană ca nişte melci sub frunze, mutându-se în cele din urmă pe braţul prins în capcană, înainte ca metamorfoza să se termine încercă să se elibereze ca s-o atace din nou. Lirael înţelese că trebuie să profite de situaţie cât mai e timp. Se concentră să cheme însemnele de trebuinţă, pe care să le alăture apoi celor de pe tăiş, aprinse dintr-odată de gândul salvator. Avea nevoie de patru însemne de căpătâi, dar pentru apărare îi trebuiau mai întâi altele ceva mai uşoare. Ferecătoarea îi simţi dorinţa şi îi veni în ajutor. Însemnele salvatoare i se formară în minte unul după altul, 467

dar nu destul de repede, căci Stilken gemea şi se zbătea, smucindu-şi braţul cu putere, scoţându-l puţin câte puţin. Încă plutind în fluxul magic ca să desăvârşească vraja, Lirael băgă de seamă că până şi stejarul o ţinea captivă. Îl auzea trosnind şi fremătând, străduindu-se parcă să nu slăbească strânsoarea. Când se arătă în fine şi ultimul dintre însemne, Lirael îi dădu drumul uşurată, simţindu-i forţa în sânge şi în vine. Acum era pregătită şi pentru celelalte patru de care mai avea nevoie. Primul îi înflori în minte când Stilken reuşi să se elibereze cu un răcnet asurzitor, lăsând loc unui jet de sevă verzulie. Deşi la adăpostul vrăjii de protecţie, Lirael nu zăbovi şi eliberă numaidecât însemnul, lăsându-l să alunece pe tăişul Ferecătoarei aidoma unui ulei strălucitor ce se aprinse deodată, împresurând întreaga lamă cu flăcări aurii. Pe punctul de a sări la atac, Stilken încercă să se ferească, dar era prea târziu. Lirael se repezi la ea şi Ferecătoarea îi sări dinainte, înfigându-se dintr-o singură mişcare direct în gâtul creaturii. Văpăi de aur izbucniră dintr-odată, însoţite de o ploaie de scântei asemenea unui foc de artificii. Stilken rămase nemişcată la mai puţin de doi paşi de ea, aproape atingându-i coapsele cu ghearele. Veni rândul celui de-al doilea simbol. Lirael îl trimise iute pe tăiş, însă acesta dispăru îndată ce ajunse în dreptul gâtlejului străpuns. Într-o clipă, pielea arătării prinse a se crăpa şi încreţi până ce nu mai rămase decât o coajă scorojită care căzu la pământ, mistuită de o lumină orbitoare. În mai puţin de o secundă Stilken îşi pierduse înfăţişarea relativ umană, fiind acum redusă la o masă amorfă de lumină clocotitoare ţintuită în loc de sabie. Sosi şi cel de-al treilea însemn, care alunecă pe lamă şi se pierdu în marea de lumină ce începu să scadă încetul cu încetul, până nu mai rămase decât un punct licăritor mai mic de trei centimetri în diametru. În centrul lui se înălţa cu fală vârful Făuritoarei. 468

Lirael scoase atunci sticluţa de metal din buzunar, o puse jos şi ridică cu vârful săbiei rămăşiţa incandescentă a creaturii, îndesând-o iute înăuntru. Îşi trase apoi repede sabia afară şi puse dopul la sticlă fără să clipească, pecetluindu-l cu cel de-al patrulea şi ultimul însemn de căpătâi. Acesta se încolăci cât ai clipi în jurul dopului şi-al sticlei într-o străfulgerare de lumină. Preţ de o clipă sticluţa prinse a sări şi i se undui în palmă, apoi se potoli. Lirael o vârî la loc în buzunar şi se trânti pe jos lângă Ferecătoare, aproape fără suflu. Nu-i venea să creadă că lupta luase sfârşit şi că izbutise s-o doboare pe Stilken de una singură. Se lăsă pe spate, tresărind din pricina durerii din braţe şi spinare. O licărire scurtă de undeva aproape de stejar îi atrase atenţia şi-ntr-o secundă era din nou cu ochii-n patru şi sabia în mână, uitându-şi de durere. Plecă să cerceteze mai îndeaproape. Să fie vreo altă dihanie, ori Stilken să fi scăpat în ultimul moment? Verifică sticluţa, al cărui dop purta petecea magică de adineauri. E oare cu putinţă să fi clipit exact atunci, în clipa decisivă, să nu o fi zărit când a evadat? În timp ce se apropia lumina străluci din nou, gălbuie şi molatecă. Lirael răsuflă uşurată recunoscând licărul Legământului venind dinspre adâncitura de care se împiedicase. Nu era aşadar nicio primejdie. Scormoni mica groapă cu vârful săbiei, dând la o parte ţărâna de deasupra. Dădu peste o carte cu coperte strălucitoare, legată sau acoperită cu nişte piei de animale sau ceva asemănător. O săltă cu ascuţimea lamei, căci nu voia să păţească ca Stilken şi să-i rămână braţul prins în scoarţa copacului. Când o împinse suficient de departe o ridică cu grijă şi observă pe copertă însemne cunoscute, menite să o apere de molii şi lepismatide. Lirael vârî volumul sub braţ, dându-şi seama brusc că e lac de apă şi plină de noroi şi flori zdrobite din cap până-n picioare. Avea corpul burduşit de vânătăi şi era frântă de oboseală. Vesta era însă de 469

nerecuperat, cu sute de găuri mărunte, de parcă ar fi fost atacată de molii de foc. Când o zări că se îndreaptă spre ieşire, Căţeaua se ridică din iarbă şi îi veni în întâmpinare cu teaca săbiei în bot. Fata vârî tăişul înăuntru fără să i-l ia şi spuse: — Am reuşit… Am înlănţuit-o! — Mmmmmmmm, mormăi patrupedul, ţopăind vesel pe picioarele din spate. Lăsă apoi sabia jos şi zise: Într-adevăr, Stăpână. Ştiam c-aşa va fi. Eram destul de sigură, de fapt. — Chiar aşa? se miră ea, privindu-şi mâinile, care începură să-i tremure primele, apoi încet-încet tot corpul, atât de tare că trebui să se aşeze jos ca să se liniştească. Aproape că nu băgă de seamă trupul călduţ al Căţelei lipit de spatele ei, nici limba aspră ce-i lingea urechea într-un gest tandru de încurajare. — Haide că duc eu sabia la loc, se oferi Căţeaua când Lirael se opri în sfârşit din tremurat. Tu odihneşte-te până mă-ntorc. Vin repede, şi-aici vei fi la adăpost. Lirael aprobă din cap, fiindu-i cu neputinţă să vorbească. O mângâie drăgăstos pe creştet şi se lungi în iarbă printre flori, adulmecându-le mireasma când petalele îi atinseră moi obrazul. Acum respira regulat şi mai clipi o dată sau de două ori înainte să închidă ochii şi să adoarmă. Căţeaua Obraznică nu se clinti de lângă ea până ce nu fu sigură că doarme dusă. Scoase apoi un lătrat scurt şi contură un însemn magic care pluti deasupra fetei câteva momente, în timp ce ea îl cerceta cu ochi iscoditori şi urechile ciulite, ca pe un vechi prieten. Mulţumită de ispravă, se întoarse şi ridică sabia în bot, depărtându-se cu mersul ei legănat către scara în spirală. Era deja dimineaţă când se trezi Lirael sau poate că o înşelase lumina puternică din încăpere. Preţ de o clipă avu impresia că zăreşte un însemn strălucitor deasupra capului, însă probabil că visase, din moment ce nu mai văzu nimic când se trezi de-a binelea şi se ridică în capul oaselor. Avea corpul amorţit şi o durea peste tot, dar nu mai mult 470

decât după examenul anual de mânuire a săbiei şi tras cu arcul. Vesta nu mai avea scăpare, însă noroc cu cele de rezervă, iar în rest Stilken nu-i lăsase nicio rană vizibilă, deci n-avea ce căuta nici la Infirmerie. Îşi aduse aminte de Filris. Ar fi dat orice să-i poată povesti stră-stră-străbunicii cum izbutise să încătuşeze fiara. Filris ar fi îndrăgit-o cu siguranţă şi pe noua ei tovarăşă, care dormea nu departe făcută covrig, cu coada încolăcită pe picioarele din spate, aproape atingându-i botul. Sforăia uşor şi tresărea din când în când, de parcă visa că prinde iepuri. Lirael tocmai se pregătea să o trezească când simţi cartea înghiontind-o în picior. Zări atunci în lumina difuză că nu avea piele îmblănită pe coperte, ci o împletitură deasă peste nişte bucăţi groase de lemn, ceea ce îi păru foarte ciudat. O ridică şi o deschise la prima pagină, unde era scris titlul, ştiind că nu-i o carte oarecare chiar dinainte să apuce să o citească. Simţea puterea Magiei Legământului clocotind în fiecare foaie şi literă, până la cea mai mică cusătură din cotor. Titlul anunţa solitar în litere de-o şchioapă: În Pielea Leului. Lirael întoarse pagina să vadă cuprinsul, însă cartea începea direct cu cel dintâi capitol. Începu să citească primul rând, dar scrisul deveni deodată şters şi literele prinseră a licări jucăuş. Clipi de câteva ori şi se frecă la ochi, iar când îi deschise zări cuvântul „Prefaţă”, deşi putea să jure că nu dăduse pagina. Pe prima foaie însă titlul rămăsese neschimbat. Încruntată, se întoarse la Prefaţă şi se puse pe citit înainte ca textul să se schimbe iar. „Confecţionarea pieilor-veşmânt“, începea prima propoziţie, îi permite Magului să ia forma şi asemănarea oricărei vietăţi ori plante. Un astfel de veşmânt, făcut cum se cuvine şi purtat după trebuinţă, îi dă Magului puterea de a căpăta forma dorită, laolaltă cu toate trăsăturile, puterile, avantajele 471

dar şi slăbiciunile plantei sau fiarei alese. Cartea explică tehnica acestui meşteşug, fiind astfel un fel de manual pregătitor pentru cei ce vor să se iniţieze în tainele sale, precum şi un minuţios compendiu al unor astfel de piei magice, incluzând cele pentru leu, cal, broască râioasă, porumbel cenuşiu, frasin şi multe altele. Dacă învăţăturile acestor pagini vor fi urmate cu rânduială şi înţelepciune şi dacă Magul e conştiincios în încercările sale, în trei sau patru ani de zile el va putea să-şi confecţioneze un prim veşmânt de Legământ. — O carte mai mult decât folositoare, o întrerupse Căţeaua, care tocmai se trezise din somn şi-şi aşezase capul peste cartea deschisă, cerşindu-şi porţia de drăgăleală din fiecare dimineaţă. — Da, foarte, aprobă fata, încercând în zadar să citească mai departe pe după urechile blănoase. Cică dacă urmez îndeaproape instrucţiunile în trei sau patru ani pot lua orice formă vreau. — Ba mai degrabă într-un an jumătate, zise Căţeaua, căscând. Hai doi – dacă te leneveşti. Deşi tu nu te preschimbi de fapt, doar porţi o piele de-asta pe deasupra. Sfatul meu ar fi să alegi ceva cu care să poţi explora, adică să te strecori prin diverse găuri şi cotloane. — De ce? întrebă fata curioasă. — Cum adică de ce?! sări Căţeaua, trăgându-şi capul de sub mâna ei. Sunt atâtea locuri de văzut şi de descoperit aici! Trebuie doar să le adulmeci… Etaje întregi nefolosite de sute sau poate o mie de ani, odăi încuiate şi pline de secrete, cunoaştere, comori, distracţie! Asta e nimic la tine? Sau vrei să fii asistentă tot restul vieţii? — Nu, bineînţeles că nu, răspunse fata înţepată. Vreau să fiu o Clayră adevărată şi să capăt Viziunea. — Ei, atunci poate găsim ceva care să te ajute să o dobândeşti, o încurajă patrupedul. Ştiu că ai îndatoriri, dar 472

nu-ţi irosi puţinul timp liber de pomană. Ce poate fi mai distractiv decât să descoperi locuri neştiute de alţii sau unde nimeni n-a mai pus piciorul de cine ştie când? — Da, presupun că ai dreptate, se învoi Lirael, a cărei imaginaţie prinsese deja aripi. Erau o sumedenie de uşi pe care ar fi vrut să le deschidă, plus gaura aceea stranie din stâncă, imediat lângă locul unde scara în spirală se termina abrupt. — De altfel, continuă animalul, întrerupându-i şirul gândurilor, există forţe aici care vor ca tu să foloseşti manualul. O putere neştiută a eliberat-o pe Stilken şi prezenţa ei a deşteptat alte vrăji căzute-n adormire. Altfel copacul nu ţi-ar fi dăruit cartea aşa uşor. — Aşa o fi… bâigui fata îngrijorată la gândul că cineva o ajutase pe Stilken să răzbată până în Pasajele Străvechi. Asta însemna ori că o forţă demnă de luat în seamă sălăşluia deja în Bibliotecă, ori că una la fel de puternică se putea strecura din afară până în inima Gheţarului, în ciuda pavezelor sau vrăjilor de apărare. Dacă vreo forţă de Magie Liberă aidoma lui Stilken ori mai rău îşi făcuse într-adevăr culcuş pe coridoare, era de datoria ei să-i dea de urmă. Simţea că victoria de mai devreme îi deschisese un nou drum, presărat cu lupte împotriva oricui ar fi îndrăznit să ameninţe liniştea Clayrelor. Îi surâdea ideea să exploreze necunoscutul. Abia avea ce face în timpul liber şi nu se mai gândea la prostii. De fapt în ultimele câteva luni aproape că uitase de ceremonii şi Viziune, căci făurirea câinelui şi pregătirea pentru înfruntare îi ţinuseră mintea ocupată. — Bine, o să învăţ cum să-mi fac un veşmânt fermecat, declară ea solemn. Şi-apoi vom explora împreună! — Excelent! ţopăi Căţeaua şi lătră scurt de bucurie, făcând pereţii cavernei să vibreze. Acum du-te repejor să te speli şi să te schimbi înainte ca Imshi să intre la bănuieli. — Cât e ceasul? întrebă Lirael speriată. Fără Kirrith care să sune fluierul în Sala Junioarelor sau 473

bătăile ceasului din Sala de Lectură, habar n-avea ce oră e. Pesemne că se iviseră deja zorile, căci de dormit nu prea dormise cine ştie ce. — E şase şi jumate, o anunţă Căţeaua, ciulindu-şi o ureche ca să audă vreun ceas în depărtări. Mă rog, ceva pe-acolo oricum… Nici n-apucă să-şi termine vorba, că Lirael o şi luă din loc, când alergând, când şchiopătând. Căţeaua oftă prelung şi plonjă sprintenă după stăpână, ajungând-o din urmă chiar când se pregătea să tragă uşa după ea.

474

PARTEA A DOUA ANCELSTIERRE; 1928 Vechiul Regat

Optsprezece ani de la restaurarea regelui Touchstone I

CAPITOLUL PAISPREZECE Prinţul Sameth înscrie şase puncte La aproximativ o mie de kilometri de Gheţarul Clayrelor douăzeci de băieţi jucau crichet. În Vechiul Regat, dincolo de Zidul ce se înălţa la vreo cincizeci de kilometri către miazănoapte, toamna era deja pe terminate. În Ancelstierre erau ultimele zile de vară, călduroase şi senine, numai bune pentru ultimul meci din serie. Trofeul Seniorilor, îndelung disputat, era cel mai de seamă eveniment pentru elevii claselor a şasea, veniţi de la optsprezece şcoli din împrejurimi. Meciul era pe terminate, căci urma ultima servă şi mai aveau nevoie doar de trei serii ca să câştige acest rând la bătaie, meciul şi campionatul. Jucătorul la bătaie mai avea o lună până să împlinească şaptesprezece ani şi peste un metru optzeci. Avea părul castaniu-închis şi ondulat, cu sprâncene groase şi închise la culoare. Nu tocmai arătos, era totuşi plăcut vederii cu silueta lui impunătoare în uniforma albă de flanelă, apretată şi călcată la începutul meciului, acum scăldată în 475

sudoare după cele şaptezeci şi patru de serii cot la cot cu coechipierul, din care şaizeci le marcase singur. Mulţimea umpluse tribunele Terenului de Crichet din Bain şi îi urmărea însufleţită, cu mult mai numeroasă decât la un meci obişnuit între şcoli, chiar dacă jucau cei de la Dormalan. Majoritatea veniseră să-l vadă pe tânărul jucător, nu pentru că ar fi fost mai priceput decât alţii, ci pentru că era de rang nobil. Mai bine spus, era un Prinţ din Vechiul Regat, iar Bain nu numai că era oraşul cel mai apropiat de Zidul ce separa Ancelstierre de tărâmul magiei şi vrăjilor, ci şi locul care în urmă cu nouăsprezece ani căzuse pradă invaziei Creaturilor Morţii, răpuse cu ajutorul părinţilor tânărului, mai ales al mamei sale. Prinţul Sameth ştia prea bine că oamenii, curioşi din fire, veniseră mai mult pentru el decât pentru meci, dar asta nu-l tulbura câtuşi de puţin. Îl urmărea cu atenţie pe jucătorul roşcovan din celălalt capăt al terenului, care urma la servă şi a cărui forţă şi lovitură rapidă îi costaseră deja trei puncte. Părea ceva mai obosit acum şi ultima lui aruncare fusese cam dezordonată, dându-i lui Sam şi partenerului său la servă, Tim Hopkiss, şansa să lovească mingea cu putere până în partea opusă a terenului, în încercarea disperată de a câştiga ultimele serii. „Dacă adversarul nu-şi recapătă forţele, gândi Sameth, aş putea reuşi.“ Acesta însă nu părea să se grăbească, rotindu-şi braţul tacticos în vreme ce privea la norii de deasupra. Pentru Sameth vremea nu era tocmai prielnică. Cu câteva minute înainte vântul se însufleţise niţel dinspre nord, aducând miresme de magie culese de prin Vechiul Regat ori din împrejurimea Zidului. Simţindu-le, însemnul de pe frunte i se trezi din amorţeală, făcându-l deodată mai sensibil la prezenţa Morţii. Nu detectă însă nimic suspect în apropiere, căci în ultimii ani nu muriseră prea mulţi pe terenul de joc. Jucătorul lovi în sfârşit mingea şi aceasta o porni vijelios către Sameth, care făcu un pas înainte să-i vină în întâmpinare. Ridică crosa şi o lovi cu putere, trimiţând-o cu 476

boltă mult peste umărul stâng. Mingea zbura tot mai sus deasupra jucătorilor care începuseră să alerge, îndreptându-se direct către tribune, unde un bărbat de vârstă mijlocie sări sprinten din scaun şi o înşfăcă din zbor cu o mişcare abilă de jucător experimentat. Şase puncte! Un zâmbet larg lumină faţa lui Sameth când mulţimea izbucni într-un ropot de aplauze. Ted veni să-i strângă mâna, bolborosind ceva neînţeles, iar apoi se trezi dând mâna cu membrii echipei adverse şi cu tot felul de necunoscuţi în drum spre vestiarul din pavilion. Printre îmbărbătări şi strângeri de mână îşi ridică privirea către tabela de marcaj. Avusese şaizeci şi şase de lovituri reuşite, cel mai bun rezultat al său de până acum, o performanţă cu care îşi încheia glorios cariera de jucător de crichet în echipa şcolii şi probabil şi în afara ei. În două luni de zile avea să se întoarcă în Vechiul Regat, iar la nord de Zid nu prea juca nimeni crichet. Ajuns la vestiare, prietenul său Nicholas fu primul care îl felicită. Avea o servă minunată, izbutind mai mereu să dea mingea învârtită, însă ca jucător la bătaie lăsa mult de dorit, ca să nu mai pomenim de calităţile lui de jucător de câmp. Părea o fire visătoare, rămânând minute în şir cu ochii pironiţi la vreo insectă ori la formele ciudate pe care norii le desenează uneori în văzduh. — Bravo, Sam! declamă el, strângându-i mâna cu entuziasm. Un nou trofeu pentru bătrâna Somersby! — Pentru noi chiar va deveni bătrână în curând… răspunse Sam, prăbuşindu-se pe o bancă şi începând să-şi desfacă pieptarul şi genunchierele. Ce ciudat, nu? Zece ani ne-am tot plâns şi-am cârcotit, iar acum când a sosit clipa plecării… — Da, ştiu prea bine ce vrei să spui, zise Nick. De asta cred c-ar trebui să vii cu mine la Corvere. N-o să fie mare diferenţă, doar că o să fim la universitate. Nu te mai gândi atât la viitor şi-ndepărtează-ţi teama de… Nu apucă să termine, căci fură brusc înconjuraţi de colegii veniţi să-i strângă şi ei mâna lui Sameth. Până şi 477

domnul Cochrane, antrenorul lor şi Maestru de Competiţii la Somersby, un om morocănos şi irascibil, îl bătu pe umăr prieteneşte şi zise: — Un spectacol de ispravă, Sameth. O oră mai târziu erau cu toţii în autobuzul şcolii, cu hainele jilave din pricina aversei venite cu vântul dinspre miazănoapte. Era o vreme capricioasă: când ploua, când ieşea soarele, la intervale de doar câteva minute. Din păcate, se nimerise să plouă tocmai când treceau drumul către autobuz. Drumul către Somersby dura cam trei ore şi trecea pe strada principală din Bain către miazăzi, aşa că fură cu toţii surprinşi când şoferul o coti brusc pe un drum îngust de ţară imediat ce ieşiră din Bain. — Ia stai niţel! ţipă domnul Cochrane către şofer. Unde crezi că te duci? — Facem un mic ocol, explică laconic bărbatul care îi ţinea locul lui Fred, adevăratul şofer al şcolii. Se pare că acesta din urmă îşi rupsese mâna taman în ziua dinaintea meciului într-o încăierare legată de un meci de darts. Am auzit de la un poştaş de la han că e inundaţie la Breadsley. — Prea bine, încuviinţă Cochrane încruntat, semn că nu era tocmai convins de ce auzise. Mi se pare totuşi foarte ciudat, adăugă el. Să fi plouat oare chiar aşa de tare? Eşti sigur că ştii pe unde te bagi? — Sigur, dom’ guvernator, îl linişti şoferul cu un zâmbet şiret. O iau pe la Beckton, pe pod. — Nu cred c-am auzit vreodată de podul acesta, mormăi Cochrane sever. Dar presupun că dumneata oi şti mai bine. Băieţii nu dăduseră deloc atenţie acestei discuţii, nici măcar drumului. Erau în picioare de la patru dimineaţa, căci trebuiseră să ajungă la Bain la timp pentru meci şi jucaseră crichet toată ziua. Majoritatea, inclusiv Nick, aţipiseră deja. Sameth nu putea să adoarmă, îmbătat încă de gustul victoriei. Privea peisajul mohorât printre picăturile de ploaie de pe geam. Trecură pe lângă ferme întinse cu ferestre îndărătul cărora luminau becuri 478

electrice, în vreme ce stâlpii de telegraf se succedau iute unul după altul, fugărindu-se parcă. Zări la un moment dat o cabină telefonică de culoare roşie când autobuzul trecu în goană printr-un sătuc tăcut. În curând avea să lase totul în urmă. Dincolo de Zid invenţii moderne precum telefonul sau curentul electric nu erau funcţionale. După vreo încă zece minute trecură pe lângă o pajişte întinsă presărată cu sute de corturi cu sfori între ele, de care atârnau rufe grele de apă – un tablou oarecum dezordonat pe care nu avea să îl mai vadă în Regat. Autobuzul încetini şi Sameth zări femeile şi copiii adunaţi la gura fiecărui cort, privind posomorâţi la ploaia măruntă de afară. Aproape toţi aveau pe cap scufii sau batice albastre, semn că erau refugiaţi de prin sud. Peste zece mii de suflete îşi găsiseră adăpost temporar prin părţile locului, numite în Corvere Times drept „îndepărtatele ţinuturi nordice ale ţării”, referindu-se, desigur, la regiunile din apropierea Zidului. „Probabil e una din taberele de refugiaţi stabilite în zonă în ultimii trei ani“, îşi zise Sameth, băgând de seamă cele trei rânduri de gard cu sârmă ghimpată ce înconjura perimetrul şi grupul de poliţişti de lângă poartă, cu ploaia şiroindu-le pe chipiuri şi mantale. Sărmanii oameni fugeau din calea războiului izbucnit între patru state în sudul îndepărtat, de la Ancelstierre dincolo de Marea Despicată. Totul începuse în urmă cu trei ani, când o răscoală aparent neînsemnată în Autarhia de la Iskeria începuse să prindă avânt, transformându-se treptat într-un război civil ce cuprinse apoi şi ţări învecinate precum Kalarime, Iznenia şi Korrovia, fiecare alăturându-se unuia sau altuia dintre combatanţi. Acum mai bine de şase facţiuni se răfuiau între ele – cel puţin atâtea ştia el începând cu forţele de la Iskeria şi primii rebeli anarhişti şi terminând cu tradiţionaliştii susţinuţi de guvernarea de la Kalarime şi imperialiştii din Korrovia. În mod normal Ancelstierre nu intervenea în războaiele 479

de pe Continentul de la Miazăzi, însărcinând Forţele Navale şi Aeriene să ţină astfel de pericole nu mai aproape de malul îndepărtat al Mării Despicate. Dar acum că disputa cuprinsese aproape tot continentul, Ancelstierre rămăsese singurul loc sigur pentru cei prinşi la mijloc, devenind astfel destinaţia favorită a tuturor refugiaţilor. Multe vase erau trimise înapoi până să apuce să acosteze, ba chiar şi din port, însă pentru fiecare vapor nevoit să facă cale-ntoarsă un altul mai mic se strecura pe lângă coastă şi-şi deşerta încărcătura de două, trei sute de refugiaţi, bucuroşi să-şi dezmorţească în sfârşit trupurile după o călătorie clandestină la înghesuială. Mulţi se înecau pe drum ori mureau de foame, însă cei rămaşi nu se lăsau descurajaţi, ştiind că până la urmă cineva tot o să-i adune în tabere provizorii de unde ar fi putut imigra apoi în deplină legalitate spre zone ale Commonwealthului din Ancelstierre. În practică însă primeau cetăţenia doar cei cu bani, cunoştinţe bine plasate sau abilităţi ce puteau fi valorificate. Restul rămâneau în taberele de refugiaţi în timp ce autorităţile se căzneau să găsească calea potrivită de a-i trimite înapoi. Dar pentru că războiul nu slăbea defel şi lucrurile deveneau din ce în ce mai încurcate de la o zi la alta, nimeni nu se întorcea de bunăvoie. De fiecare dată când se încercase deportarea în masă, refugiaţii fie intraseră în greva foamei, fie se răzvrătiseră ori recurseră la alte forme de protest. — Unchiul Edward zice că tipul ăla… Corolini vrea să-i trimită pe sudişti să se adăpostească în pădurile voastre, zise Nicholas pe jumătate trezit de viteza mică cu care înaintau acum. Dincolo de Zid. Cică nu mai au loc aici, şi că-n Regat e loc destul. — Corolini e un demagog populist, răspunse Sameth, citând un editorial din ziarul Times. Mama sa, care se ocupa de majoritatea raporturilor diplomatice dintre Vechiul Regat şi Ancelstierre, avea o părere şi mai proastă despre acest politician a cărui reputaţie crescuse odată cu începerea Războiului de la 480

Miazăzi. Era de părere că e un om egoist şi periculos, care nu se dă în lături de la nimic ca să aibă puterea în mâini. — Habar n-are ce vorbeşte, continuă Prinţul. O să moară cu toţii dacă îi trece Graniţa. N-au ce căuta acolo, cu atâtea primejdii. — Ce primejdii? La ce te referi? întrebă Nick. Ştia că prietenului său nu-i place să vorbească despre Vechiul Regat. Sam nu-i spunea decât că nu e ca în Ancelstierre deloc şi că oricum n-ar înţelege. Nimeni nu ştia mai nimic despre Regat, şi nici pe la biblioteci Nick nu găsise prea multe informaţii. Nu ştia decât că graniţele erau păzite de Armată. — Păi… începu Sameth nesigur, sunt o sumedenie de… animale periculoase pe acolo şi… alte primejdii. Ţi-am mai zis doar, nu e curent electric şi nici cu puşca nu poţi să tragi. Nu e ca… — Ca în Ancelstierre, ştiu, îl întrerupse Nicholas zâmbind. Să ştii că mă bate gândul să vin să-ţi fac o vizită în vacanţă şi să văd cu ochii mei cum e. — Tare mi-ar plăcea! zise Sameth. După şase luni în compania lui Ellimere o să-mi prindă bine să văd o faţă prietenoasă. — Da’ de unde ştii că nu pe soră-ta vreau eu de fapt s-o văd? rânji Nick ştrengăreşte. Sam o critica mereu pe sora sa mai mare, şi Nick ar mai fi spus ceva dacă priveliştea de pe fereastră nu l-ar fi amuţit. Sam privi şi el într-acolo. Trecuseră de mult de tabăra refugiaţilor, alunecând acum pe lângă o pădure deasă şi întunecoasă. Deasupra copacilor sfera soarelui la apus se odihnea învăluită în aburii ploii, sprijinită parcă pe coamele înverzite. Priveau amândoi pe fereastra din stânga şi nu înţelegeau ce se întâmplă, căci soarele ar fi trebuit să alunece spre dreapta, către soare-apune. Se îndreptau, aşadar spre nord, şi asta de o bucată bună de vreme. Mergeau către miazănoapte, adică spre Zid. — Cred c-ar fi bine să mă duc să-i spun lui Cockers, zise 481

Sameth, care stătea în locul dinspre culoar. Tocmai se ridicase şi o apucase către şofer când motorul hurui asurzitor şi autobuzul se hurducăi dintr-odată, mai să-l zvârle la podea. Şoferul înjură şi micşoră viteza, însă motorul nu se opri din huruit. Încă o înjurătură, urmată de şuieratul motorului turat la maxim, care îi trezi pe toţi cei care încă mai dormeau înainte să amuţească dintr-odată. În secunda următoare atât farurile, cât şi lumina din interior se stinseră şi autobuzul se opri de tot, cufundat în tăcere. — Domnule! strigă Sam către domnul Cochrane, încercând să acopere vacarmul iscat de băieţii care tocmai se trezeau. Am mers către nord! Cred că nu suntem foarte departe de Zid! Cochrane, care privea şi el pe fereastră, se întoarse către Sam, rămas în picioare pe culoar, şi porunci îndeajuns de sever încât să-i liniştească pe băieţii din apropiere: — Potoliţi-vă odată! Îţi mulţumesc, Sameth. Vă rog să rămâneţi pe locurile voastre până când văd ce… Fu întrerupt de sunetul uşii pe care şoferul tocmai o trântise în urma lui, ieşind în grabă. Toţi băieţii se repeziră atunci la ferestre, ignorând îndemnul lui Cochrane, urmărindu-l pe bărbat cum sare peste zidul de la marginea drumului şi o ia la fugă printre copaci, stăpânit parcă de forţe necurate. — Ce naiba…!? pufni şi Cochrane privindu-l prin parbriz. Nu putea înţelege ce l-a speriat atât de tare, aşa că deschise relaxat uşa din dreapta şi făcu câţiva paşi în ploaie înainte să-şi desfacă umbrela. Nici nu ieşi bine antrenorul că se şi năpustiră cu toţii în faţă, cu Sameth în frunte. Zări mai întâi bariera de-a latul drumului, apoi semnul mare şi roşu de lângă pe care nu vedea prea bine ce scrie din cauza ploii. Bănuia însă, căci vedea asemenea inscripţii de fiecare dată când venea acasă în vacanţă. Indicatoarele marcau intrarea în Perimetru, zona militară pe care Armata din Ancelstierre o stabilise vizavi de Zid. Dincolo, pădurea avea să dispară şi în locul ei va apărea întinderea de mai bine de jumătate de kilometru 482

presărată cu puncte de control, tranşee şi spirale nesfârşite de sârmă ghimpată ce împrejmuiau coasta de est către soare-apune. Sam îşi aminti exact ce scrie şi, pretinzând că poate vedea la mare depărtare prin parbrizul aburit, le „citi“ avertismentul şi celorlalţi, căci era important să ştie unde erau şi ce aveau de făcut: COMANDA PERIMETRULUI GRUPUL MILITAR DE NORD Ieşirea neautorizată din Zona Perimetrului este strict interzisă. Oricine va încerca să traverseze Zona Perimetrului va fi împuşcat fără somaţie. Călătorii autorizaţi trebuie să se prezinte la Comandament. ATENŢIE! NU VEŢI PRIMI ALT AVERTISMENT

Se lăsă un moment de tăcere, timp în care avură răgaz să cântărească cuvintele recitate de Sam înainte să-l bombardeze cu o sumedenie de întrebări la care el însă nu răspunse. Crezuse că şoferul a fugit de teamă că e mult prea aproape de Zid, dar acum un alt gând îi încolţi în minte: dacă îi adusese acolo intenţionat? Şi de ce fugise din calea celor doi poliţişti cu chipie roşii care se îndreptau spre ei din ghereta santinelei? Familia lui Sameth avea mulţi duşmani în Regat, dintre care nu puţini erau oameni ce puteau trece neobservaţi în Ancelstierre. Alţii, veniţi de pe alte tărâmuri, ar fi fost şi ei destul de puternici să treacă dincoace de Zid şi să ajungă nu departe către sud, mai ales în aşa o zi când vântul adia dinspre miazănoapte. Fără să-şi ia impermeabilul, Sameth sări din autobuz şi se duse către cei doi poliţişti care stăteau de vorbă cu domnul Cochrane. Nu părea o discuţie foarte cordială, căci 483

sergentul ţipa mai degrabă către antrenor. — Goliţi imediat autobuzul şi duceţi-i pe toţi înapoi cât mai repede, urlă sergentul. Fugiţi cât vă ţin picioarele şi, când nu mai puteţi, luaţi-o la pas. Aţi priceput? — Dar de ce? întrebă Cochrane, îndreptându-se de spate. Asemenea multor alţi profesori sau angajaţi de la Somersby, nefiind de prin părţile locului, habar n-avea ce e cu Zidul, Perimetrul sau Vechiul Regat. Pe Sameth îl tratase întotdeauna la fel ca pe celălalt Prinţ elev la ei – un albinos din îndepărtatul Karshmel –, de parcă erau nişte copii adoptaţi, nu pe de-a-ntregul parte din familie. — Nu întrebaţi de ce, ci ascultaţi-ne! îi ordonă sergentul. Sameth băgă de seamă că e cam agitat. Avea portarma deschisă şi se uita într-una împrejur, scrutând copacii cu privirea. Ca toţi soldaţii din zona Perimetrului – dar spre deosebire de unităţile Armatei Ancelstierriene – mai avea o sabie-baionetă atârnată de curea pe partea stângă şi o haină scurtă de zale peste uniforma kaki, deşi îşi păstrase chipiul roşu în loc de coiful garnizoanei din Perimetru, cu placă de protecţie la nas şi gât. Sam băgă de seamă că niciunul nu avea însemnul cunoscut pe frunte. — Ce fel de explicaţie e asta? protestă Cochrane. Cer să vorbesc cu un ofiţer. Nu pot să-mi alerg băieţii pe aşa o vreme! — Ar fi bine să îl ascultăm, interveni Sam din spate. E ceva în pădure, şi se apropie cu repeziciune. — Dumneata cine eşti? îl întrebă sergentul, trăgându-şi sabia din teacă. Caporalul care-l însoţea făcu la fel şi se dădu apoi în spate. Amândoi priveau la fruntea lui Sam, pe care însemnul începuse să licărească umbrit de cozorocul şepcii de crichet. — Sunt Prinţul Sameth din Vechiul Regat, le spuse el. Vă sugerez să sunaţi la maiorul Dwyer de la Cercetaşi sau la sediul generalului Tindall şi să îi spuneţi că sunt aici şi că în pădure sunt cel puţini trei Ajutoare din Tărâmul de Dincolo. 484

— Fir-aş al naibii! înjură sergentul. Am bănuit noi că nu-i a bună cu vântul ăsta. Dar cum de au ajuns… Eeei, ce mai contează?! Harris, du-te repejor înapoi la post şi anunţă la sediu că Prinţul Sameth e aici împreună cu colegii lui şi că o să avem de-a face cu cel puţin trei intruşi de categorie A. Vezi, lansează ghiuleaua de argilă şi racheta, că telefonul sigur nu mai merge. Mişcă! Caporalul dispăru înainte ca sergentul să-şi termine porunca, însă imediat izbucni iarăşi Cochrane: — Sameth! Ce tot îndrugi acolo?! — Nu avem timp de explicaţii, îi spuse Sam grăbit. Simţea slujitorii Morţii în apropiere, trupuri în care sălăşluiau spirite chemate de Dincolo şi care dădeau târcoale prin pădure, nu departe de drum. Nu păreau să fi simţit încă apropierea oamenilor, însă odată ce îi vor mirosi vor tăbărî pe ei cât ai clipi. — Trebuie să-i ducem pe toţi cât mai departe de aici, cât mai departe de Zid, mai zise el. — Dar cum îţi… pufni Cochrane roşu la faţă şi înfuriat nevoie-mare de impertinenţa cu care propriul său elev îi dădea ordine. Cu siguranţă i-ar fi făcut morală dacă sergentul nu şi-ar fi scos revolverul şi nu i-ar fi zis calm: — Domnule, dacă nu o luaţi din loc acum, mă tem că voi fi nevoit să vă împuşc.

CAPITOLUL CINCISPREZECE Numeroşi Morţi Cinci minute mai târziu toată echipa alerga prin ploaie către sud. La sugestia lui Sameth, se înarmaseră cu bâte şi mingi de crichet, alături de butucii cu vârful de metal. Sergentul îi însoţea cu revolverul scos, ca să potolească protestele lui Cochrane, care bombănea în continuare. La început crezuseră cu toţii că e o glumă şi se amuzară pe seama situaţiei, însă pe măsură ce se întuneca şi ploaia se înteţea amuţeau unul câte unul. Glumele încetară de tot 485

când auziră în spate patru focuri de armă urmate de un urlet depărtat, sfâşietor. Sameth schimbă o privire fugară cu sergentul, şi în ochii lor se putea citi nu numai teamă, ci şi o certitudine care-i înfricoşa. Ţipătul fusese probabil al caporalului, care încercase să se apere trăgând cu pistolul în atacatorul care-l surprinsese în drum spre postul de control. — E cumva vreun izvor sau altă apă curgătoare prin apropiere? întrebă Sameth răsuflând din greu, aducându-şi aminte de poezioara pe care o ştia din copilărie, un fel de atenţionare la adresa Morţilor. Sergentul dădu din cap că nu, fără să scoată un cuvânt. Se tot uita peste umăr în timp ce alerga şi de aceea nu-şi putea ţine echilibrul foarte bine. Nu mult după ce auziseră ţipătul zări în sfârşit ce căuta: trei semnale roşiatice alunecând pe cer la o distanţă de vreo câteva mile către nord. I le arătă şi lui Sam, mulţumit. — Pesemne că Harris a reuşit până la urmă să lanseze ghiuleaua, pufăi el. Sau poate o fi mers şi telefonul, din moment ce a putut să tragă. O să trimită în curând compania de rezervă şi un pluton de la Cercetaşi, domnule. — Sper, răspunse Sameth. Simţea acum urmăritorii în spatele lor pe drum, din ce în ce mai aproape, iar încotro se îndreptau nu aveau ce adăpost să găsească. Nu se vedea nicio fermă sau vreun hambar mai răsărit, nici măcar un izvor prin ale cărui ape curgătoare să nu poată trece Morţii. Din contră chiar, drumul cobora şi era din ce în ce mai strâmt şi mai întunecos, lăsându-i vulnerabili în cazul unei ambuscade. Cum se gândea la toate astea Sameth se simţi deodată dezorientat, ca şi cum ceva îi bloca legătura cu urmăritorii. Ştiu imediat ce se întâmplă: un spirit înviat din Morţi tocmai se întrupase undeva în faţa lor, în frunzişul de lângă urcuşul drumului. Mai mult, era puternic şi cu forţe proaspete, căci tocmai fusese descătuşat de Dincolo. Intruşii din Perimetru nu aveau voinţă proprie, ci erau simple Ajutoare trezite la Viaţă de vreun necromant de 486

lângă Zid, din Ancelstierre. Controlate de mintea acestuia puteau fi însă mult mai periculoase decât alte spirite aparent inofensive. — Opriţi-vă! strigă Sam cu o voce ce străpunse ploaia şi ritmul paşilor pe asfalt. Ne pândesc din faţă! Trebuie să ieşim de pe drum! — Cine ne pândeşte în faţă, măi băiete? ţipă Cochrane înfuriat. Cred că aţi mers cam departe cu gluma… Glasul îi păli când zări o siluetă întunecată ieşind din umbre în mijlocul drumului. Avea trup relativ uman, însă braţele îi atârnau în fâşii de carne sfâşiate şi în loc de cap avea un craniu sinistru, cu găuri adânci pe post de ochi şi dinţi de flăcări. Nu încăpea îndoială că e din lumea Morţilor, căci mirosea cumplit a spurcăciune în ciuda ploii molatice. Bulgări de ţărână îmbâcsită i se desprinseră de trup când prinse a înainta spre ei, semn că tocmai ieşise din pământ. — La stânga! ţipă Sam arătând cu mâna în direcţia respectivă. Toată lumea la stânga! Strigătul lui îi puse pe toţi în mişcare ca la un semn. Băieţii săriră sprinteni peste bordura drumului, în frunte cu Cochrane, care hotărî că se poate lipsi de umbrelă şi o zvârli cât acolo. Apariţia se urni şi ea din loc, punându-se pe fugă când simţi palpitaţia Vieţii după care tânjea atât. Sergentul se sprijini de marginea de piatră şi o lăsă să se apropie la mai puţin de trei metri, apoi îşi armă .455-ul şi trase cinci gloanţe unul după altul direct în pieptul creaturii, răsuflând uşurat că revolverul funcţionează. Creatura făcu câţiva paşi înapoi şi căzu la pământ, dar sergentul nu zăbovi. Petrecuse destul timp în Perimetru ca să ştie că nu era moartă de-a binelea şi că se va ridica în curând. Gloanţele nu aveau niciun efect asupra Ajutoarelor, doar dacă acestea erau deja sfâşiate. Grenadele cu fosfor alb erau ceva mai eficiente, făcându-le scrum – asta dacă mergeau. Armele, grenadele sau alte asemenea mijloace de apărare ale Armatei din Ancelstierre erau din ce în ce mai neputincioase pe măsură ce te apropiai de Zid şi de Vechiul 487

Regat. — Urcaţi pe deal! le strigă Sam, arătându-le o movilă de pământ unde copacii nu erau atât de deşi. Dacă reuşeau să ajungă acolo, ar fi avut avantajul de a fi la înălţime şi de a vedea mai bine cu cine au de-a face. Auziră un urlet animalic şi strident în urma lor, ca şi cum cineva ar fi călcat pe nişte foale din greşeală, făcându-le să şuiere ascuţit. Sam ştiu atunci că o altă arătare îşi venea în fire, strigându-şi furia din adâncul plămânilor zdrobiţi undeva mai în dreapta, ceva mai departe decât cea pe care sergentul tocmai o ciuruise. Simţi mai multe Ajutoare mişunând prin beznă încolo şi încoace, pregătindu-se să încercuiască dealul. — E şi un necromant cu ei! strigă el, urcând dâmbul. Şi mulţi morţi descătuşaţi prin preajmă, răposaţi nu de mult! — Acum vreo şase săptămâni… începu sergentul cu răsuflarea întretăiată, un camion cu refugiaţi din sud s-a răsturnat pe-aici prin apropiere. Nouăşpe morţi… Nimeni nu ştie… încotro se îndreptau. În fine… Pastorul de la Archell… cică nu i-a primit în parohie… şi nici la crematoriul militar nu i-au lăsat. Aşa că au fost înmormântaţi în ţărână, lângă drum. — Ce prostie! strigă Sameth. E prea aproape de Zid! Ar fi trebuit să-i ardă! — Hârţogăraia ne omoară… oftă sergentul, ferindu-se de-o creangă. Nu avem voie să îngropăm pe nimeni în Perimetru, dar aici… aici am ieşit din zona restricţionată, înţelegeţi? Sameth nu zise nimic. Începuseră urcuşul propriu-zis şi trebuia să-şi controleze respiraţia. Simţea cel puţin douăsprezece Ajutoare pe urmele lor, plus încă trei sau patru pe fiecare parte, încercuindu-i de departe. Şi mai era ceva, o prezenţă de altă natură – necromantul probabil, rămas în locul unde trupurile până nu de mult neînsufleţite erau – sau mai bine zis fuseseră – îngropate. Coama dealului era golaşă, cu excepţia câtorva puieţi. Înainte să ajungă în dreptul lor sergentul le strigă să se 488

oprească. — La dreapta! Apropiaţi-vă! Lipseşte cineva? Câţi… — Şaisprezece, cu tot cu domnul Cochrane, îi răspunse Nick, care făcea socoteli în minte mai iute ca un calculator. Antrenorul îi aruncă o privire încruntată, dar nu zise nimic, aplecându-se dinainte ca să-şi recapete răsuflarea. Nu lipseşte nimeni. — Cât timp avem la dispoziţie, domnule? îl întrebă sergentul pe Sam urmărindu-i privirea către desişul întunecat dincolo de care nu se zărea nimic, atât din pricina ploii, cât şi a amurgului târziu. — Primii doi sau trei se vor năpusti asupra noastră în câteva minute, zise el grav. Ploaia are să-i mai domolească un pic, însă trebuie să îi străpungem cu ţepuşele, ca să nu ne scape. Nick, împarte-i pe toţi în grupuri de câte trei. Doi să stea în poziţie de bătaie, iar celălalt să fie pregătit cu beţele. Nu, Hood, tu du-te cu Asmer. Când o să vină, am să le distrag atenţia cu… las’ că văd eu cum. Apoi cei de la bătaie trebuie să îi lovească iute la picioare şi să îi ţintuiască la pământ de mâini şi coapse. Sameth tăcu şi îl văzu pe unul din colegi aruncându-şi ochii la ţăruşul de aproape un metru cu vârful de metal. După expresia feţei, era clar că habar n-avea cum să străpungă trupul cuiva cu aşa ceva. — Nu uitaţi că ăştia nu sunt oameni! le strigă Sam. Sunt morţi deja, şi dacă nu luptaţi, ne vor răpune într-o clipă. Gândiţi-vă că sunt nişte animale sălbatice cărora trebuie să le ţinem piept ca să răzbim! Un băiat începu să plângă în tăcere, cu lacrimi grele şiroindu-i pe obraz. La început Sam le confundă cu picurii de ploaie, fără să-i observe privirea fixă în care se citea o spaimă teribilă. Tocmai se pregătea să le mai spună câteva cuvinte de încurajare când auzi strigătul lui Nick, care îi arăta ceva la poalele dealului: — Uite-i acolo! Văzu trei Ajutoare ieşind din desişul pădurii 489

clătinându-se pe picioare, ca nişte beţivi care nu-şi mai coordonau mişcările. Pesemne că trupurile lor fuseseră mult prea zdrobite în accident, îşi zise Sam, ceea ce era în avantajul lor. Aveau să înfrunte nişte adversari slăbiţi şi fără vlagă. — Nick, echipa voastră ar putea să se ocupe de cel din stânga, îi sugeră Sameth repezit. Ted, voi luaţi-l pe cel din mijloc, şi Jack cu băieţii acoperă dreapta. Loviţi-i în genunchi şi odată culcaţi la pământ străpungeţi-i iute cu bâtele. Nu îi lăsaţi să vă doboare, sunt mult mai puternici decât par! Restul – şi dumneata, domnule sergent, şi domnul Cochrane –, rămâneţi pe loc şi daţi o mână de ajutor cui are nevoie. — Să trăiţi! răspunse prompt sergentul. Cochrane se mulţumi să dea tăcut din cap, cu ochii pironiţi la atacatorii care avansau. Era prima dată când Sameth îl vedea pălind, căci altfel era mereu îmbujorat. Avea o faţă aproape la fel de pământie ca trupul Morţilor ce îi înconjurau grăbiţi. — Aşteptaţi ordinul meu! le strigă Sam, plonjând în fluxul Legământului cu mult mai multă uşurinţă decât în alte regiuni din Ancelstierre, nu chiar atât de aproape de Zid. Era ca şi cum ar fi încercat să înoate până pe fundul unui râu adânc. Pătrunse în alunecarea domoală şi rămase nemişcat câteva clipe, bucurându-se de sentimentul de permanenţă şi împlinire ce îl lega de toate lucrurile vii. Chemă apoi însemnele de care avea nevoie, păstrându-le în minte înainte să le rostească numele ascunse în gâtlej. Când totul fu pregătit, întinse mâna dreaptă înainte, îndreptându-şi trei degete în direcţia atacatorilor. — Anet! Calew! Ferhan! rosti el numele însemnelor unul după celălalt, iar ele îşi luară zborul de pe degetele sale la fel de luminoase ca tăişul unei săbii, şuierând prin aer atât de iute că nici nu le puteai zări. Se înfipseră pe rând în carnea putredă a Morţilor, scobind o gaură cam de mărimea unui pumn. Cei trei 490

urmăritori se clătinară pe picioare şi se dădură înapoi, ba unul căzu chiar la pământ, dând disperat din mâini şi din picioare ca un gândac întors pe spate. — Să fiu al naibii! exclamă un băiat nu departe de unde era Sam. — Acuuum! strigă el şi se năpustiră cu toţii înainte cu urlete de războinici, fluturându-şi armele improvizate deasupra capului. Sam şi sergentul îi urmară îndeaproape, însă Cochrane o luă la vale de unul singur, în direcţia opusă. Urmă apoi confruntarea propriu-zisă, cu ţipete şi urlete, lovituri de bâtă şi zgomotul bâtelor străpungând carnea putredă şi înfigându-se în pământul umed. Sam aproape că nu-şi dădea seama ce se întâmplă, ameţit de frenezia copleşitoare de sunete, imagini şi emoţii. Când îşi mai potoli avântul se trezi lângă Druitt Minor, pe care îl ajuta să treacă o ţăruşă prin braţul unei creaturi ce se zbătea la picioarele lor, deşi era deja ţintuită de celelalte membre. Reuşi în cele din urmă să se elibereze şi-ar fi scăpat cu siguranţă dacă băieţii din rezervă nu i-ar fi trântit un bolovan peste braţul liber. Făcu un pas înapoi şi-şi şterse şiroaiele de pe faţă, auzindu-i strigând de bucurie. El însă nu era la fel de mulţumit, căci simţea alţi musafiri de Dincolo înaintând pe drum şi dinspre cealaltă parte a dealului. Nu prea stăteau bine nici cu armele, căci nu mai rămăseseră decât vreo trei ţepuşe şi două din cele cinci bâte se rupseseră şi ele. — Veniţi încoace! le ordonă el, întrerupând veselia. Mai sunt alţii pe drum. În timp ce băieţii strângeau rândurile, Nick şi sergentul se apropiară de Sam. Nick vorbi primul, întrebându-l cu jumătate de glas: — Ce ne facem acum, Sam? Dacă nenorociţii ăştia se tot agită aşa, în jumătate de oră se eliberează. — Până atunci o să vină trupele din Perimetru, bâigui Sam, aruncându-şi ochii către sergent, care dădu din cap aprobator. De ăştia de acum mă tem eu… şi nu am nicio 491

altă idee mai bună… decât să… — Să ce? îl iscodi Nick nerăbdător. — Şi ăştia sunt tot Ajutoare, creaturi fără voinţă proprie. Au fost recent descătuşaţi din Moarte şi necromantul sigur n-a avut mult timp ca să-i dezlege, aşa că nu pot fi foarte puternici şi nici mintea nu îi duce prea departe. Dacă am pune mâna pe individul care-i controlează, ar începe să se atace între ei sau s-ar învârti bezmetici în cerc, ba unii s-ar putea întoarce chiar în Moarte. — Păi hai atunci să-l dibuim! zise Nick curajos. Vocea lui fermă nu îi trădase teama, însă nu se putu abţine să nu arunce o ocheadă în spate. — Nu e chiar aşa de simplu, răspunse Sam absent. Se concentra acum la Ajutoarele pe care le simţea înconjurându-i. Zece se aflau la poale, lângă drum, şi încă şase undeva de cealaltă parte a colinei. Ambele grupuri se aranjau în linii neregulate, ceea ce însemna că necromantul plănuia să îi trimită deodată la atac din amândouă părţile. — Nu e deloc simplu, repetă el. Necromantul e în pădure undeva, fizic cel puţin. Dar cel mai sigur a pătruns cu spiritul în Moarte, lăsându-şi trupul la adăpostul vreunei vrăji sau pe mâna unui slujitor. Ca să îl prind ar trebui să intru şi eu în Moarte, şi din păcate nu pot fără sabie ori clopoţei. — Să intri în Moarte?! întrebă Nick cu o voce pierită şi piţigăiată. Ar fi vrut să mai zică ceva, dar renunţă când îşi întoarse privirea către Morţii pe care îi aşteptau să apară. — N-am timp nici măcar să-mi fac un romb de apărare, murmură Sam ca pentru sine. Nu mai pătrunsese niciodată în Moarte de unul singur, ci numai cu Abhorsen, mama sa. Cât îşi dorea să îi fi fost alături şi acum! Era însă cu neputinţă, şi nu ştia ce altceva ar fi putut face. El unul putea scăpa, dar nu-i putea lăsa pe ceilalţi. — Nick, zise deodată, părând că a luat o hotărâre, am să pătrund în Moarte şi de acolo n-am să pot vedea sau simţi 492

ce se petrece aici. Corpul meu va părea îngheţat, aşa că am nevoie de tine – şi de dumneata, domnule sergent –, să mă păziţi cum puteţi mai bine. Aş vrea să mă întorc înainte ca Morţii să ajungă în vârf, dar dacă nu reuşesc încercaţi să îi încetiniţi pe cât posibil. Aruncaţi în ei cu mingile de crichet, cu pietre sau cu ce mai găsiţi la îndemână şi, dacă nici aşa nu se opresc, apucaţi-mă de umăr, dar altminteri aveţi grijă să nu mă atingeţi. — Am înţeles, răspunse Nick. Era dezorientat şi speriat, dar îi întinse mâna fără să clipească şi Sam i-o strânse ferm în timp ce băieţii îi studiau curioşi sau priveau pierduţi în ploaie. Sergentul se apropie şi îi întinse şi el sabia cu mânerul dinainte. — O să aveţi nevoie de ea mai mult decât mine, domnule. Aş vrea să fi fost şi mama voastră aici, adăugă el apoi, de parcă îi citise gândurile. Noroc, domnule! — Îţi mulţumesc, zise Sam, dându-i sabia înapoi, dar mă tem că numai o sabie vrăjită m-ar putea ajuta, aşa că te rog să o păstrezi. Sergentul încuviinţă din cap şi o primi înapoi, iar Sam luă poziţia unui boxer în defensivă şi închise ochii. Îşi călăuzi spiritul către pragul dintre Viaţă şi Moarte şi nu îi trebui mult să îl găsească, simţind pentru o clipă senzaţia stranie a ploii prelingându-i-se pe spinare în timp ce suflul de gheaţă al Morţii îi încleştă obrajii, căci în Tărâmul de Dincolo nu ploua niciodată. Înaintă către răcoarea învăluitoare cu toată puterea gândului, forţându-şi spiritul să treacă Dincolo. Pătrunse mai iute decât se aşteptase şi frigul îl împresură deodată din cap până-n picioare. Deschise ochii şi văzu lumina palidă şi cenuşie a Morţii, simţind curenţii râului învăluindu-i gleznele. Auzi în depărtare vuietul surd al Primei Porţi şi tremură scuturat de un fior de gheaţă. În Lumea celor Vii, Nick şi sergentul priveau cum trupul prinţului rămase nemişcat ca o stană de piatră. Un fir de ceaţă apăru ca din senin, încolăcindu-i-se în sus pe picioare ca un vrej. Văzură apoi cum faţa şi mâinile îi sunt acoperite 493

de un strat subţire de promoroacă pe care ploaia nu reuşea nicicum să îl înmoaie. — Nu-mi vine să cred că e aievea ce-mi văd ochii, şopti Nick, mutându-şi privirea de la Sam către urcuşul pe care arătările o apucaseră deja. — Ba bine că nu, răspunse sergentul posomorât. Oricum, credem sau nu, ei tot o să vrea să te omoare.

CAPITOLUL ŞAISPREZECE În Moarte În afară de vuietul distant al cascadei de după Prima Poartă, în Moarte domnea o tăcere mormântală. Sam rămase nemişcat, aproape de pragul către Viaţă, scrutând ceaţa şi ascultând cu atenţie. Nu vedea mare lucru în lumina difuză care părea că distorsionează lucrurile, făcându-le mai plate decât erau de fapt. Oricum nu avea la ce să se uite în afară de râul îngheţat ce-i mângâia genunchii cu limbi de spumă, singurele pete de culoare pe întinderea întunecoasă. Cu multă băgare de seamă Sam făcu câţiva paşi aproape de prag, ţinând piept curentului ce încerca să-l tragă spre pierzanie. Bănuia că necromantul se ascundea şi el – sau ea – undeva în apropiere, dar nu ştia exact unde şi era foarte posibil să caute unde nu trebuie. Nu era într-atât de pregătit ca să ştie unde se află în Moarte faţă de pragul către Viaţă, cu excepţia locului din care plecase şi unde avea să se întoarcă, reunind spiritul cu trupul. Mai păşise în Moarte şi cu alte ocazii, însă de data asta se mişca mult mai greoi. Ultima dată, cu un an în urmă, fusese însoţit de însuşi Abhorsen, mama sa, şi nu se simţise atât de singur şi expus, mai cu seamă că acum nu era nici înarmat. Avea o oarecare putere asupra Morţilor atâta timp cât putea fluiera sau bate din palme, însă fără banduliera cu clopoţei nu îi putea controla şi nici înlănţui. Cu toată îndemânarea lui de Mag al Legământului, necromantul era pesemne adept al Magiei Libere şi astfel mult mai priceput. 494

Singura soluţie era să-l ia prin surprindere, cu condiţia ca acesta să fie mult prea preocupat să caute şi să dezlege spiritele moarte. Partea proastă era că făcea cam mult zgomot înaintând prin apă de-a curmezişul curenţilor. Indiferent cât de încet mergea tot împroşca cu apă, plus că era o adevărată trudă a minţii şi a trupului să ţină piept vâltorii ce îl umplea de gânduri sumbre, sorbindu-i vlaga şi voinţa. Ar fi oare mai bine să se întindă şi să se lase în voia apelor? Oricum n-avea cum să le biruiască… Se încruntă şi se forţă să meargă mai departe, alungându-şi din minte astfel de gânduri morbide. Nici urmă de necromant însă, aşa că Sam începu să se întrebe dacă se ascundea într-adevăr în Moarte. Poate că rămăsese printre Vii în tot acest răstimp, pregătindu-şi marionetele să atace. Ştia că Nick şi sergentul vor face tot ce le va sta în putinţă să-i apere trupul, însă în faţa forţelor Magiei Libere nu aveau să reziste foarte mult. Pentru o clipă se gândi să se întoarcă, când un foşnet îi atrase deodată atenţia. Auzi un sunet muzical distinct şi depărtat care păru apoi că vine către el, acompaniat de cercuri simetrice în apă ce înaintau perpendicular cu fluxul râului, adică exact în direcţia lui! Sameth îşi duse mâinile la urechi, lipindu-şi palmele de cap. Cunoştea bine acel sunet prelung şi cristalin, desprins de pe limba lui Kibeth, al treilea din cei şapte clopoţei fermecaţi. Kibeth, Hoinarul… Nota şireată i se strecură în ureche printre degete, umplându-i mintea cu limpezimea şi puterea ei. Se sparse apoi într-o suită de sunete mărunte asemănătoare între ele dar totodată diferite. Împreună formară o cadenţă ce i se răspândi prin tot corpul, încordându-i câte un muşchi ici-colo şi făcându-l să se aplece dinainte şi să se legene necontrolat. Disperat, Sam încercă să-şi ţuguie buzele ca să facă o vrajă de baraj sau măcar să fluiere la întâmplare în speranţa că va bruia chemarea. Obrajii însă nu-l mai ascultară şi o porni fără să vrea de-a dreptul prin apă către 495

făuritorul sunetului, stăpânul lui Kibeth. Se cam pripi, se pare, căci râul profită de stângăcia lui şi se învolbură deodată, prinzându-i un picior în mrejele-i alunecoase. Sam se clătină o clipă, apoi se prăbuşi în valuri ca o bărcuţă de hârtie smucită de apa nemiloasă. Răcoarea de gheaţă îi străpunse trupul de parcă o mie de cuţite i-ar fi pătruns în carne deodată. Kibeth încetă să-l mai ademenească, ţinându-l totuşi locului ca pe un peşte ce a prins din nadă. În timp ce clopoţelul se căznea să îl aducă înapoi, râul i se împotrivea, neînvoindu-se să-l lase. Prins la mijloc, Sam nu voia decât să-şi limpezească mintea şi să apuce să tragă o gură de aer înainte să fie tras la fund. Confruntarea dintre Kibeth şi ape era însă mult prea încrâncenată ca să îşi poată controla mişcările, şi, chiar dacă acum nu îl mai auzea, tremura din toate încheieturile, scuturat de puterea Primei Porţi dincolo de care cascada îl ispitea către abisuri. Se avântă deznădăjduit spre suprafaţă şi reuşi să se elibereze cât să tragă o dată aer în piept. Auzi atunci vuietul Porţii înteţindu-se, căci era mult prea aproape şi putea fi spulberat dincolo în orice moment. Fără clopoţei era pradă sigură pentru orice Denizen din Al Doilea Hotar şi, chiar dacă scăpa de ei, ar fi fost probabil prea slăbit să mai reziste forţei râului. Acesta îl va purta apoi până la cea din urmă Poartă, îndărătul căreia îşi va cunoaşte moartea ireversibilă. Simţi că îl apucă ceva de încheietura dreaptă în vreme ce râul se agita furios în jurul său, îmbrăcându-l în straie de spumă. Mai că se smuci din strânsoarea salvatoare, bănuind vreun şiretlic, dar râul se dovedi un duşman mult mai de temut şi Sam nu se putea gândi decât la gura de aer de care avea atâta nevoie. Încercă aşadar să-şi ţină echilibrul şi să scuipe măcar o parte din apa care îi intrase în gură şi plămâni. Abia atunci băgă de seamă dâra de fum care se înălţa din apă şi simţi o arsură la încheietură. Scoase un urlet prelung şi spaima îl cuprinse iar, aşa că nici nu îndrăzni să îşi ridice 496

ochii şi să vadă cine – sau ce – pusese stăpânire pe el. Când ridică într-un sfârşit privirea dădu cu ochii de însuşi necromantul pe care-l urmărea. Un bărbat mărunţel şi cu chelie, care purta o armură de piele întărită cu platoşe roşi şi smălţuite şi o bandulieră peste piept. Aici în Moarte Magia Liberă îl făcea să pară mult mai înalt, învăluindu-l într-un fel de mantie de foc şi tenebre şi dându-i un aer neînduplecat. Sam îi simţea degetele arzându-i încheietura şi, când privi în ochii lui, zări văpăi aprinse. Avea în mâna stângă o sabie pe care o ţinea la câţiva centimetri de gâtul lui Sam, cu tăişul scăldat în flăcări tuciurii care cădeau în fâşii lungi pe suprafaţa apei, purtate apoi de curent încă arzând. Sam tuşi din nou, nu de nevoie, ci ca să intre în fluxul Legământului fără să fie observat. Nici nu pătrunse bine, că şi simţi tăişul descântat pe beregată, tuşind de-a binelea de la miasma acră. — Nici să nu te gândeşti, îi porunci necromantul, purtând vibraţia Magiei Libere în glas şi o duhoare grea de sânge uscat în răsuflare. Sam căuta cu disperare o cale de scăpare. În Legământ nu avea cum să intre, iar ca să lupte cu mâna goală împotriva necromantului cu sabia vrăjită era curată nebunie. De altfel nici nu se putea clinti din loc, căci adversarul încă îi ţinea braţul prizonier în strânsoarea de foc. — Trebuie să te întorci în Viaţă şi-acolo să mă cauţi, îi spuse vrăjitorul cu o voce groasă. Rostite de el, cuvintele căpătau puteri nebănuite, căci Sam simţi că nu mai are stare, că trebuie să plece de îndată ca să-i îndeplinească ordinul. Era o vrajă de Magie Liberă ce avea să fie desăvârşită doar prin puterea lui Saraneth, cel de al şaselea clopoţel, care o va pecetlui cu cântu-i dulce. Acum era aşadar momentul să acţioneze, căci necromantul era nevoit ori să-i dea drumul, ori să îşi vâre sabia în teacă înainte să scoată clopoţelul. 497

„Haide, dă-mi drumul odată, se tot ruga Sam în sinea lui, încercând să nu se încordeze prea tare şi să se dea de gol. Dă-mi drumul, dă-mi drumul…” Vrăjitorul alese însă a doua variantă şi-apoi cu mâna dreaptă îl scoase nu pe cel mai mare dintre clopoţei, ci imediat pe următorul – vestitul Saraneth, Temnicerul. Cu ajutorul lui îl va supune pe Sam voinţei sale, deşi porunca pe care i-o dăduse era destul de ciudată. De ce îl trimisese oare înapoi în Viaţă, când se ştia prea bine că necromanţii nu-şi iau aproape niciodată supuşi din Lumea Viilor? Nu îşi slăbea nicicum strânsoarea şi durerea devenise atât de intensă încât Sam hotărâse să o alunge cu puterea minţii. De nu şi-ar fi văzut degetele întregi ar fi putut să jure că mâna i-a ars cu totul de la încheietură. Necromantul deschise cu atenţie săculeţul lui Saraneth, dar înainte să-l apuce de mâner şi să-l tragă afară, Sam se aruncă pe spate şi cu o mişcare sprintenă îşi încolăci picioarele de mijlocul lui. Plonjară împreună în apa îngheţată şi trupul necromantului sfârâi când lovi suprafaţa lucie, trimiţând o dâră de abur în aerul cenuşiu. Sam era sub el şi apa îi inundă cât ai clipi plămânii, înecându-l. Simţea că-şi pierde răsuflarea şi, deşi coapsele îl ardeau rău chiar şi sub apa rece, nu-şi descleştă picioarele. Necromantul se zbătea să scape şi, când Sam deschise ochii, văzu că în adâncuri trupul acestuia se transformase în foc şi negură, o formă mai înfricoşătoare şi mult mai puţin umană decât înainte. Se agăţă cu mâna liberă de bandulieră, încercând să tragă la întâmplare de un clopoţel. Aceştia însă se preschimbaseră la rându-le, muşcându-l parcă în loc să-l mângâie cu mânerele lor fine de mahon, aşa cum îi ştia pe cei ai mamei sale, atinşi de însufleţirea Legământului. Nu îi putea atinge cu niciun chip şi simţea că se sufocă, iar necromantul aproape că izbutise să-i descleşteze picioarele fără să-i dea drumul mâinii, ajutat de puteri necurate. În acel moment curenţii se înteţiră brusc, ridicându-i la suprafaţă şi învârtindu-i ameţitor până când Sam nu mai 498

ştiu de el. Se trezi apoi alunecând în gol printr-o perdea albă de spumă – cascada de după Prima Poartă Se răsuciră şi se învârtiră într-un ritm ameţitor până când trecură în cel de-al Doilea Hotar şi Sam nu mai putu să-l ţină. Văzându-se eliberat, vrăjitorul îl lovi sălbatic în stomac şi puţinul aer ce-i rămăsese în plămâni se risipi cât ai clipi într-o explozie de bule. Sam încercă să riposteze în zadar, căci apucase să tragă apă în piept, dar nu mai avea pic de forţă. Necromantul slăbi strânsoarea şi Prinţul îl simţi depărtându-se pe nesimţite, unduindu-se prin apă ca un şarpe. Îl lăsă să se ducă, singura lui preocupare fiind acum să scape cât mai iute. În secunda următoare ieşi la suprafaţă şi începu să tuşească spasmodic, trăgând lacom aer în piept şi înghiţind apă cât cuprinde, străduindu-se totodată să nu se lase dus de curenţi în timp ce îşi localiza duşmanul. Nici urmă însă de acesta, ceea ce nu putea decât să-l bucure, mai cu seamă că părea să fie aproape de Prima Poartă. Nu putea fi totuşi foarte sigur, căci lumina lăptoasă din cel de-al Doilea Hotar nu-i permitea să vadă mai departe de lungimea unui braţ. Putea distinge însă perdeaua spumoasă a cascadei şi, când înaintă încet, atinse apele repezi ale Primei Porţi. Tot ce avea de făcut acum era să-şi amintească vraja care-i va arăta calea înapoi, descântecul din Cartea Morţilor, pe care începuse să o studieze în urmă cu un an. Se concentră şi paginile îi apărură clar în minte, iluminate de cuvintele Magiei Libere ce aşteptau nerăbdătoare ca el să le rostească. Nici nu deschise gura bine când două mâini fierbinţi îl apucară brusc de umeri, împingându-l în râu cu faţa înainte. De data asta nu izbuti să-şi ţină respiraţia la timp şi strigătul pe care-l scoase când lovi apa se pierdu într-un noian de bule şi spumă ce tulburară doar pentru moment oglinda netedă a râului. Durerea de la glezne îl aduse în simţiri, lăsându-l cu o senzaţie ciudată de ameţeală. Nu-i luă mult să-şi dea seama că e încă în Moarte, aproape de pragul cu Viaţa, şi că 499

necromantul îl ţinea cu capul în jos deasupra apei ce i se scurgea încă din nas şi din urechi. Aşa se explica senzaţia de arsură de la glezne. Îl auzi vorbind din nou, rostind cuvinte încărcate de înţelesuri ascunse ce începură să se încolăcească în jurul lui Sam ca nişte panglici de oţel. Le simţea strângându-l din ce în ce mai tare, prinzându-l ca pe-un prizonier în mrejele lor irezistibile. Ştia că nu trebuie să cedeze, dar îi era peste putinţă. Abia mai putea să-şi ţină ochii deschişi, iar efortul îi răpea şi ultima fărâmă de energie. Vrăjitorul îi dădea înainte netulburat, vorbele sale învârtindu-se ameţitor în jurul bietului captiv care înţelese în sfârşit ce i se întâmplă: vraja era menită să îl trimită înapoi în Viaţă, supunându-l voinţei celui ce îi poruncea şi asigurându-se că n-are să dea ascultare altcuiva. Lui Sameth însă puţin îi păsa de vrajă atâta timp cât îl lăsa să se întoarcă printre Vii. Nu mai conta nici faptul că odată trimis înapoi avea să fie la cheremul necromantului. Nu exista nimic în afară de gândul întoarcerii la Viaţă… Deodată vrăjitorul îi dădu drumul unei glezne şi Sam începu să se legene ca un pendul, măturând apa cu creştetul. Acum îi părea şi mai înalt, pentru că nici nu îşi ţinea braţul foarte sus ori poate se făcuse el mai mic… Era ameţit de durere şi încă în stare de şoc. — Îndată de te întorci în Viaţă să vii să mă cauţi acolo unde drumul se înfundă şi mormintele aşteaptă deschise, îi porunci el când vraja îşi cuprinse victima în întregime. Sam o simţea strângându-l ca în chingi, de parcă era o muscă învălmăşită în plasa de păianjen. Cu toate astea, nu putea fi desăvârşită fără Saraneth. Se zbătu să scape din strânsoare când necromantul scoase clopoţelul, dar trupul nu-l mai asculta. Făcu un efort să pătrundă în Legământ, dar în loc de alunecarea răcoroasă se trezi prins într-un vârtej dogoritor a cărui răsucire nebunească risca să-i pârjolească minţile de tot. Scoase un ţipăt ascuţit când Saraneth îşi glăsui cântul domol şi plat. O forţă neştiută îl ajutase să producă acel 500

sunet menit să bruieze melodia fermecată şi clopoţelul se smuci în palma necromantului, schimbându-şi trilul într-un hârşâit strident. Acesta îi dădu atunci drumul lui Sam, încercând să prindă limba buclucaşă, căci grave erau consecinţele pentru oricine ar fi lăsat în voia lor astfel de note nearmonioase. Când se aşternu în sfârşit liniştea, necromantul se întoarse iarăşi către Sameth, dar ia-l de unde nu-i. Unde putuse oare să dispară, de vreme ce curenţii n-aveau cum să îl poarte atât de iute în adâncuri?

CAPITOLUL ŞAPTESPREZECE Nicholas şi necromantul Păşi spre Viaţă în răpăit de mitraliere, orbit de strălucirea rachetelor luminoase ce coborau încet odată cu picurii de ploaie, îmbrăcând peisajul în nuanţe de alb şi negru. Pojghiţa de gheaţă se crăpă la prima mişcare, la fel ca promoroaca de pe haine, care începu să se destrame în bucăţi de diferite forme şi mărimi. Făcu jumătate de pas înainte şi căzu în genunchi, oftând uşor de durere în timp ce scormonea ţărâna cu degetele, căutând alinare în zvâcnetul viu al pământului. Încetul cu încetul deveni conştient de braţele care-l înconjurau, alături de mai multe glasuri laolaltă. Nu auzea însă ce-i spun pentru că descântecul necromantului îi răsuna într-una în urechi, călăuzindu-i gândurile şi repetându-i ce are de făcut. Încercă să vorbească, dar nu izbuti decât să clănţăne din dinţi, ţinând parcă isonul mitralierei. — Un necromant… la drumul înfundat… aproape de morminte, zise el sacadat, fără să ştie exact ce sau cui îi spune. Scoase un urlet sfâşietor când cineva îi atinse încheietura, orbit de durere mai ceva decât de luminescenţa rachetelor ce tot învăpăiau văzduhul. Se scufundă apoi 501

într-un ocean de întuneric, pierzându-şi cunoştinţa. — E rănit, observă Nick, cercetând urmele de degete de pe încheietura camaradului său. Arată ca nişte arsuri. — Poftim? îl întrebă sergentul cu ochii aţintiţi spre coastă, urmărind dârele roşietice ale trasoarelor arcuindu-se în aer de pe creasta colinei învecinate până în mijlocul drumului. Din când în când, zborul lor se termina cu un bubuit neaşteptat urmat de şuieratul scurt şi explozia albă a fosforului, semn că trupele din Perimetru îşi croiau drum către ei. Ce îl îngrijora însă pe el era felul cum soldaţii de la mitraliere traversau perdeaua lor de foc de o parte şi de cealaltă a drumului. — Sam… a fost ars, se pare, îi repetă Nick, fără să-şi poată dezlipi ochii de la semnele de pe încheietură. Trebuie să facem ceva. — Cu siguranţă, aprobă sergentul cu faţa ascunsă din nou în întuneric când ultima rachetă se stinse în sfârşit. Văd că băieţii ăştia îi mână pe necuraţi încoace, şi pare-mi-se că au impresia că ne-au şi venit de hac, că nu-s deloc atenţi. Dacă nu ne retragem repejor, următoarea o să ne lovească în plin. Ca un făcut, exact în acel moment o altă rachetă se aprinse pe cer, arcuindu-şi coada roşiatică deasupra lor şi pârâind năprasnic ca un bici învârtit în aer. Se traseră cu toţii la o parte, iar sergentul le strigă: — La pământ! Cu toţii la pământ! În lumina orbitoare Nick zări nişte siluete întunecate ivindu-se de după copaci şi urcând povârnişul cu mişcări stângace, dându-se astfel de gol. În clipa următoare unul din băieţii care stăteau la pândă după deal îi avertiză: — Atenţie, vin din spate! Mulţi… Glasul îi fu acoperit de răpăitul mitralierelor şi-o nouă serie de bubuituri de la trasoarele ce desenară mai multe linii sângerii exact în mijlocul intruşilor, loviţi la intervale scurte. Se zvârcoliră şi se împleticiră pe picioare, văzându-şi mai departe de drum în ciuda atacurilor repetate. 502

— I-au alungat cu focuri de anfiladă de pe dealul de lângă, zise sergentul, dar tare mi-e că urâţii ăştia ajung aici până să le vină de hac cu armele lor. Am mai văzut eu mişcări dintr-astea. Problema e că o să ne spulbere şi pe noi. Vorbise încet şi detaşat, iar Nick îşi dădu seama că omul nu mai gândea limpede. Pesemne că era atât de înspăimântat încât aproape se smintise, neputând face faţă altfel situaţiei. — Dar nu-i putem avertiza cumva? strigă el peste un nou ropot de gloanţe. Siluetele negre ale Morţilor înaintau nepăsătoare, în tandem cu liniile trasoarelor ce păreau să îi ţintească dinadins înainte să se stingă în noapte, ca nişte semne iminente ale sorţii, hipnotice şi de nezdruncinat. Un nou cartuş trasor zbârnâi deodată către coastă, nu departe de ei, şi o ploaie de gloanţe ricoşară din pietriş pe la urechile lui Nick. Îşi lipi faţa de pământul mâlos şi-l trase şi pe Sam mai aproape, acoperindu-l cu propriul trup. — Nu le putem face un semn soldaţilor? repetă el exasperat, cu vocea înfundată de gustul reavăn al ţărânii. Sergentul amuţise. Când se uită la el, Nick văzu că era întins pe jos şi nu mişca. Chipiul cu dungă roşie îi alunecase de pe cap, aflat acum într-o baltă de sânge care în lumina trecătoare părea închis la culoare. Nu-şi putea da seama dacă e viu sau mort. Întinse şovăielnic mâna către el fără să-şi ridice braţul din noroi, de teamă să nu îl nimerească vreun glonţ rătăcit. Dădu cu degetele de ceva metalic, probabil teaca săbiei. Şi-ar fi tras îndată mâna înapoi dacă n-ar fi auzit chiar atunci un strigăt în spatele lui, atât de înfricoşat şi deznădăjduit încât îşi încleştă automat degetele pe apărătoarea de metal. Când se întoarse îl zări pe unul din băieţi luptându-se cu o siluetă masivă care îl apucase de ceafă şi îl scutura ca pe o cârpă. Fără să stea pe gânduri Nick sări să îl ajute şi imediat îl urmară şi alţii, năpustindu-se asupra creaturii cu bâte, 503

pietre, ţepuşe ori ce mai aveau la îndemână. În câteva clipe o ţintuiseră deja la pământ, dar nu îndeajuns de repede ca să-l scape pe Harry Benlet, care zăcea cu gâtul frânt ceva mai încolo. Bietul de el, nu va mai înscrie de-acum de trei ori într-o singură după-amiază, aşa cum îi era obiceiul, şi nici nu va mai răsturna băncile din sala de examen de la Somersby, distrându-se pe cinste de isprava lui. Încăierarea îi purtase tocmai în vârful dealului, de unde Nick putu vedea mai mulţi Morţi laolaltă suind povârnişul pe ambele laturi. Cei care îi atacau din faţă erau în bătaia gloanţelor patrulei din Perimetru, iar asta îi încetinea pentru moment. Îi zări pe soldaţii de la mitraliere, cel puţin o sută la număr, împărţiţi în grupuri compacte ce îşi croiau drum prin desiş de-o parte şi de cealaltă a drumului. Văzu deodată dâra luminoasă a unui cartuş trasor ţâşnind spre ei. Se opri însă brusc la treizeci de metri şi, chiar dacă nu prea vedea bine prin ploaie, Nick îşi dădu seama că soldaţii ori reîncărcau, ori mutau tripodul mişcându-se sprinteni în jurul lui. Zăriseră pesemne o ţintă demnă de luat în seamă: figurile ce mişunau pe creasta din faţa lor. — Mişcaţi-vă! strigă el, luând-o la fugă pe povârniş în jos pe jumătate ghemuit. Ceilalţi se înşirară grăbiţi în urma lui, alunecând în şir până când mai mulţi băieţi se buşiră unul într-altul şi căzură care încotro. O clipă mai târziu trasorul le vâjâi deasupra capului şi creasta explodă ca un vulcan, împroşcând cu apă, nămol şi gloanţe care ricoşau de pretutindeni. Nick se feri instinctiv, deşi era de-acum aproape de poale şi mai la adăpost. Abia atunci îşi dădu seama că îl lăsase pe Sam în urmă, undeva la jumătatea pantei. Mai ştia că trebuie neapărat să îi avertizeze pe soldaţi să nu mai tragă şi că oricât ar încerca să fugă, Morţii aveau să-i prindă înainte ca trupele să ajungă la ei. În loc să îl deprime, astfel de gânduri îi dădură o energie 504

nesperată şi Nick se simţi mai hotărât ca niciodată. Nu-şi aducea aminte să fi avut vreodată mintea atât de limpede. — Ted, scoate chibriturile, porunci el ştiind cât de mult îi place lui Ted să se prostească cu pipa, deşi habar n-avea cum să o folosească. Voi restul, căutaţi-vă prin buzunare de hârtii sau orice altceva care să fie uscat şi-i putem da foc! Se adunară toţi în jurul lui, privindu-l cu feţe pe care dincolo de frică li se citea şi nerăbdarea de-a face în sfârşit ceva folositor. Aprinseră întâi câteva scrisori, apoi nişte cărţi vechi de joc cu colţurile îndoite, rupând în ultimă instanţă cu ceva strângere de inimă mai multe foi dintr-un caiet de notiţe, pagini de proză aleasă – după cum îi plăcea autorului să creadă. Urmă apoi surpriza, un flaconaş de coniac oferit de nimeni altul decât Cooke Minor, cel mai cuminte băiat din echipă. Primele trei chibrituri fâsâiră scurt în ploaie, ţinându-i cu sufletul la gură. Pe al patrulea Ted îl apără cu şapca, aşa că se aprinse binişor, la fel ca hârtiile îmbibate în coniac. Curând focul prinse avânt, cu flăcări portocalii în mijloc şi albăstrui pe margine, o pată de culoare bine-venită în peisajul întunecat, iluminat când şi când de strălucirea trasoarelor. — Bun, zise Nick. Ted, te duci tu cu Mike să-l aduceţi pe Sam? Nu-l ridicaţi de jos şi aveţi grijă cum îl apucaţi, e ars la încheieturi. Şi vedeţi să nu mergeţi pe coastă. — Şi tu ce-o să faci? îl întrebă Ted, ferindu-şi capul când mai multe trasoare zburară deasupra dealului şi grenadele cu fosfor bubuiră într-o explozie albă în depărtare. Îi era teamă să se ducă, dar nu voia să recunoască. — Eu o să încerc să îl găsesc pe necromant, cel care controlează lucrurile pe aici, îi zise Nick, stropind sabia cu coniac. Cât despre restul, poate ar fi o idee bună să vă puneţi pe cântat, ca soldaţii să ştie că sunt de-ai lor pe lângă foc. Va trebui să ţineţi şi creaturile departe, deşi sper ca cei de pe aproape să vină după mine. — Să cântăm?! se miră Cooke Minor. Părea destul de calm, probabil pentru că apucase să bea jumătate din 505

flaconul cu coniac înainte să i-l dea lui Nick. Ce naiba să cântăm? — Nu ştiu… imnul şcolii, îi sugeră Nick peste umăr, pornind-o la vale. Cred că e singurul pe care-l ştie toată lumea. Ca să nu fie în vizorul mitralierelor, Nick dădu ocol colinei înainte să coboare către Morţii care erau acum în spatele poziţiei lor iniţiale. Alerga fluturând sabia deasupra capului şi strigând cuvinte fără sens ce se pierdeau în ropotul constant al gloanţelor. Era aproape de unul din urmăritori când auzi cântecul, suficient de tare cât să acopere huruitul infernal. Cântau cu-atâta însufleţire încât chiar şi dirijorul şcolii s-ar fi minunat de i-ar fi auzit. Încerca să prindă frânturile de melodie când se trezi deodată faţă în faţă cu o creatură hidoasă şi făcu iute o fentă, prefăcându-se că o ia în stânga, dar zbughind-o în direcţia opusă, către copacii ce dădeau în drum. Alege drumul de onoare presărat… Era cât pe ce să se lovească de un copac şi încetini pasul, căci nu vedea mai nimic din cauza desişului, nici măcar în lumina trecătoare a exploziilor de pe deal. Îşi aruncă ochii peste umăr şi constată cu groază şi oarecare satisfacţie că cel puţin câţiva dintre Morţi se luaseră după el. Cuprins de frică, o rupse iar la fugă printre copaci fără să se gândească la nimic altceva. Şi joacă jocul cum îţi este dat… Cântecul se curmă subit când Nick ieşi din pădurice şi se izbi de bordura de piatră, prăvălindu-se în drumul înfundat de la mai bine de doi metri. Sabia îi zbură din mână şi îşi juli palmele de asfalt, alegându-se cu nişte zgârieturi de toată frumuseţea. Rămase întins pe jos câteva clipe, după care dădu să se 506

ridice. Era deja în patru labe când băgă de seamă că e cineva în faţa lui, cineva care purta cizme de piele şi genunchere de metal ce zornăiră când făcu un pas spre el. — M-ai găsit aşadar, după cum ţi-am poruncit, chiar dacă n-am pecetluit descântecul cu Saraneth, zise bărbatul cu o voce atât de pătrunzătoare încât estompă orice alt sunet dimprejur, mitraliere, grenade, explozii, cântec, tot. Băiatul nu mai auzea decât glasul teribil care-l umplea de-o spaimă de nedescris. Îşi ridică uşor capul, însă îi fu teamă să-l privească. Ceva îi spunea că îl găsise în sfârşit pe necromantul în căutarea căruia plecase. Doar cozorocul şepcii îl mai putea apăra acum de priveliştea înfricoşătoare. — Ridică mâna, îi ordonă necunoscutul cu o voce ce îi străpunse mintea ca nişte sârme încălzite. Băiatul îngenunche ca de rugăciune, cu capul plecat, şi îi întinse mâna dreaptă, julită de la căzătură. Necromantul îşi apropie mâna de a lui cu palma în sus şi pentru o clipă Nick avu impresia că vrea să dea mâna cu el. Îşi aduse aminte de arsurile de pe încheietura lui Sam şi de modelul lor ciudat, care – abia acum îşi dădea seama – semănau cu nişte urme de degete! Dar nu se putea mişca, ţintuit locului de puterea din graiul vrăjitorului. Mâna acestuia se opri la câţiva centimetri de braţul lui ridicat şi ceva începu să i se mişte în podul palmei, ca un vierme. Ieşi în cele din urmă la iveală, un firicel de metal argintiu care se undui încetişor spre mâna deschisă a băiatului. Rămase suspendat o clipă, apoi se desprinse sprinten şi pică în gol. Nick îl simţi înţepându-i palma şi pătrunzând prin piele până-n sânge. Ţipă ascuţit şi se prăvăli pe spate tremurând convulsiv, iar în acel moment necromantul îi zări chipul şi sări ca ars: — Tu nu eşti Prinţul! strigă el fioros, azvârlindu-şi sabia către încheietura lui Nick. Aceasta se opri la mai puţin de-un centimetru, căci băiatul nu mai tremura şi îl privea acum calm cu braţul 507

odihnindu-i-se pe piept. La adăpostul cărnii, firul tainic îşi căuta drumul către vene. Nu era la fel de puternic de partea asta a Zidului, însă mai devreme sau mai târziu tot avea să ajungă la destinaţie. Un minut mai târziu străpunse inima lui Nicholas Sayre şi se cuibări acolo tăcut, iar din gura lui începură să iasă rotocoale groase de fum albicios. Hedge aşteptă în tăcere cu ochii la dâra lăptoasă, care dispăru pe neaşteptate tocmai când vântul îşi schimba direcţia spre soare-răsare. Simţi cum puterile îl părăsesc şi auzi zornăit de cizme în sus pe drum şi şuieratul unui trasor direct deasupra capului. Şovăi o secundă, după care cu o dexteritate aproape inumană sări de pe ridicătura de piatră direct în copaci. De acolo îi pândi pe soldaţii care se apropiau de băiatul ce zăcea în drum. Câţiva aveau puşti cu baionetă, iar doi dintre ei cărau mitraliere Lewin. Nu prezentau vreo ameninţare pentru Hedge, dar după ei mai veneau alţii, care mânuiau săbii scăldate în însemne magice şi scuturi ce purtau emblema Cercetaşilor din Perimetru. Aveau înscrise pe frunte însemnele fermecate şi toată lumea ştia că erau Magi ai Legământului, deşi Armata nu recunoştea astfel de ranguri. Erau destui ca să îl prindă şi Hedge ştia asta. Slujitorii săi de Dincolo nu-i mai puteau fi de niciun folos acum, fiind ori imobilizaţi inexplicabil, ori trimişi înapoi în Moarte atunci când trupurile primite nu-i mai putură sluji cum se cuvine. Hedge clipi şi-şi ţinu ochii închişi câteva secunde – căindu-se probabil că dăduse greş. Era totuşi în Ancelstierre de patru ani de zile şi mai avea şi alte planuri în desfăşurare, aşa că hotărî să se întoarcă mai târziu după băiat. Dispăru în întuneric exact când brancardierii îl ridicau pe Nick de jos. Un ofiţer mai tinerel reuşi să îi convingă pe băieţii de pe deal să nu mai lălăie, iar Ted şi Mike încercau să îi povestească lui Sam, care abia îşi venise în simţiri, ce 508

se întâmplase, în vreme ce un medic îi studia arsurile de pe picioare şi încheieturi, pregătindu-i apoi o doză de morfină.

CAPITOLUL OPTSPREZECE Mâna tămăduitoare a tatălui Spitalul din Bain era relativ nou, construit în urmă cu şase ani cu ocazia unor reforme impuse de autorităţile din sud şi care cuprinseseră mai multe instituţii din zonă. În scurta sa existenţă, Sam văzuse destule vieţi pierind şi spitalul era îndeajuns de aproape de Zid ca să nu poată scăpa de premoniţii şi legătura cu lumea de Dincolo. Aceasta îl pândea din fiece ungher, înfrigurându-i oasele şi făcându-l să tremure, astfel că doctorii se văzură nevoiţi să îi mărească dozele. Visa mereu tot soiul de creaturi cu trupuri invizibile care veneau din Moarte să termine ce începuse necromantul şi căzuse într-o stare de somnolenţă din care nu se mai trezea. Când o făcea totuşi – destul de rar – îl zărea pe vrăjitorul cel întunecat păşind spre el şi-atunci începea să ţipe ca din gură de şarpe până ce sora pe care o luase drept duşmanul său de moarte îi mai administra o injecţie, lăsându-l să alunece iar în lumea zbuciumată a coşmarurilor. Se chinui aşa timp de patru zile, mai mult inconştient sau adormit şi bântuit mereu de apropierea Morţii şi sentimentul de frică ce o însoţea pretutindeni. Uneori părea că îl recunoaşte pe Nick, care se odihnea cu mâinile bandajate în patul vecin. Ba chiar mai discutau din când în când, dar scurt şi deseori lipsit de sens, căci Sam nu putea să vorbească coerent sau să-i răspundă la întrebări. În ziua a cincea lucrurile luară o nouă întorsătură. Sam avea din nou un coşmar răscolitor, crezându-se în Moarte faţă în faţă cu un necromant care era simultan în, sub şi deasupra apei. Aşa cum se întâmplase şi aievea, dădea să alerge, se împiedica şi cădea în râu simţind că se îneacă; urma apoi strânsoarea, de data asta însă nu de încheietură, ci de umeri şi deloc fierbinte, ci dulce şi răcoritoare. O mână 509

hotărâtă care părea că-l trage din coşmar şi îl ridică spre bolta însorită şi plină de însemne magice. Când îşi deschise ochii totul îi apăru clar pentru prima dată după multe zile şi nu se mai simţea confuz şi ameţit de la medicamente. Simţi mângâierea unor degete pe gât, în apropierea pulsului şi recunoscu imediat mâna tatălui său chiar înainte să-şi ridice privirea. Touchstone stătea lângă el cu ochii închişi, trimiţând o vrajă de tămăduire către fiul său cu ajutorul unor însemne ce prinseră a străluci sub degetele sale înainte să se desprindă şi să dispară în trupul obosit al tânărului. Sam se uită la el, uşurat că are încă ochii închişi şi nu-i poate vedea expresia prostească de bucurie ori lacrimile pe care încerca să le ascundă. Magia Legământului îl învăluia ca într-o pătură pufoasă după zile întregi de frig şi tremur. Simţi însemnele sorbindu-i medicamentele din vene încetul cu încetul şi oblojindu-i rănile. Nu ele alungaseră prezenţa Morţii totuşi, ci apariţia tatălui său. Deşi nu dispăruse chiar cu totul, era ca o amintire ştearsă şi îndepărtată ce nu-l mai speria. Regele Touchstone I termină vraja şi-şi deschise ochii gri-albaştri, la fel ca ai fiului său. Erau o idee mai tulburaţi acum că făcuse acest efort şi în curând el îşi desprinse mâna uşurel de pe umărul lui Sameth. Dădură să se îmbrăţişeze când Sam băgă de seamă că pe lângă cei doi doctori mai erau în salon patru soldaţi din garda lui Touchstone şi doi ofiţeri din armata din Ancelstierre, plus că în hol se adunaseră câţiva poliţişti, soldaţi şi personalităţi locale ce priveau cu toţii înăuntru curioşi. Se mulţumiră aşadar să-şi strângă braţul şi Sam se ridică în capul oaselor tăcut, lăsând puterea strânsorii îndelungi să spună cât de dor i-a fost de părintele său. Doctorii se minunară că pacientul şi-a recăpătat cunoştinţa şi unul din ei verifică tabelul de la piciorul patului, să se convingă într-adevăr că a primit morfină intravenos timp de mai multe zile. — Dar este imposibil! începu el contrariat, amuţind pe 510

dată când unul din soldaţii lui Touchstone îi aruncă o privire tăioasă, urmată de un gest care îi sugeră că nici prezenţa lui nu este de dorit, aşa că bărbatul se îndreptă tăcut spre uşă. Asemenea Regelui, paznicii purtau costume din trei piese de culoare gri-petrol, ca să nu supere pe nimeni sau să nu trezească suspiciuni aici în Ancelstierre. Imaginea lor elegantă avea totuşi un mic cusur, şi anume săbiile pe care încercaseră fără prea mult succes să le ascundă sub pardesiile de pe braţ. — Mă însoţesc pe mine, îi explică Touchstone lui Sam când îl văzu privind confuz spre cei adunaţi pe coridor. Le-am spus că vreau să vin fără tam-tam, ca un simplu tată care îşi vizitează fiul, dar se pare că şi pentru atâta lucru se cere escortă oficială. Sper că eşti îndeajuns de zdravăn ca să călăreşti. Dacă mai stăm mult pe aici, sigur o să mă încolţească te miri ce comitete ori politicieni. — Să călăresc? se miră Sam. Repetă apoi întrebarea, căci prima dată abia i se auzise vocea. Păi şi plec de la şcoală înainte să se termine semestrul? — Da, zise Touchstone şoptit. Vreau să vii acasă. Ancelstierre nu mai e un loc sigur. Poliţia l-a arestat în sfârşit pe şoferul vostru. Se pare că a fost mituit cu dinari de argint din Regat, ceea ce nu poate însemna decât că unul din duşmanii noştri lucrează pe două fronturi ori a găsit calea cea mai potrivită să-şi cheltuiască banii în Ancelstierre. — Da, cred că am să pot să călăresc, zise Sam, încruntându-se. De fapt nici nu ştiu dacă sunt chiar aşa slăbit… Adică mă dor mâinile, dar… Făcu o pauză şi se uită la bandajele de la încheieturi, pe marginea cărora încă mai mişunau însemne luminoase, ţâşnindu-i din fiecare por ca nişte broboane de sudoare aurite. Îl ajutau sârguincioase să se vindece, căci durerea era acum mult mai suportabilă decât la început, iar rănile de pe glezne şi coapse îi dispăruseră ca prin minune. — Cred că ai putea să-ţi scoţi deja bandajul, îi zise 511

Touchstone, începând să i-l desfacă. Tot luptându-se cu nodurile îşi apropie încet capul de Sam şi îi şopti: Răul ce ţi s-a făcut n-a fost numai trupesc, Sam. Mă tem că ţi-a afectat spiritul. Ai nevoie de un răgaz să te refaci, căci nu-mi stă în putere să te vindec. — Ce vrei să spui mai exact? îl întrebă Sam nedumerit. Se simţea dintr-odată ca un copil neştiutor, nicidecum un tânăr în floarea vârstei, şi Prinţ pe deasupra. Nici Mama nu mă poate ajuta? — Nu, cred că nici ea, răspunse Touchstone, aşezându-şi mâna pe umărul băiatului, şi toate cicatricile şi semnele incrustate în piele după atâţia ani de confruntări şi bătălii îi străluciră în lumina plată a neonului. De altfel nici nu-mi pot da seama în ce măsură te-a atins, ci doar că ceva s-a petrecut cu tine. Bag seamă că ai păşit în Moarte nepregătit şi fără apărare, astfel încât o parte foarte mică a spiritului tău a fost sorbită şi secată. Stricăciunea nu e mare, însă îndeajuns cât să te facă neputincios şi-ncet, adică ceea ce nu eşti. Dar ai să te înzdrăveneşti cu timpul, ai să vezi. — N-ar fi trebuit să fac ce am făcut, nu-i aşa? bâigui el, privind în ochii tatălui şi aşteptându-se măcar la o umbră de severitate ori mustrare. Mama e furioasă rău pe mine? — Deloc, zise Touchstone surprins. Ai făcut ce ai crezut de cuviinţă ca să-i salvezi pe ceilalţi, un gest de mare curaj şi mai cu seamă în tradiţia ambelor familii din care te tragi. Maică-ta vrea întâi de toate să te ştie în siguranţă şi e foarte îngrijorată. — Şi-atunci de ce nu e aici? îl luă gura pe dinainte. Ştia că întrebarea e cam impertinentă, dar era prea târziu. — Se pare că un Mordaut a pus stăpânire pe căpitanul ferryboatului ce se îndreaptă către Oldmond, începu Touchstone să îi explice calm, aşa cum o făcea de nenumărate ori când Sabriel era plecată şi nu putea fi lângă fiul ei. Am primit de veste tocmai când eram la Zid, aşa că a luat Planorul şi s-a dus să vadă. Ne întâlnim cu ea la 512

Belisaere, aşa am convenit. — Asta dacă nu se iveşte altceva între timp, mormăi Sam, ştiind că e mai rău ca un copil răsfăţat. Putea totuşi să fi murit! Măcar pentru asta să fi venit să-l vadă la spital. — Da, dacă nu cumva trebuie să plece, îl îngână Touchstone cu calmul său netulburat. Se străduia să nu se enerveze, Sam ştia bine, căci fusese iute din fire ca flăcău şi se aprindea repede. Nu îl văzuse furios decât o singură dată mai de mult, când un aşa-zis ambasador al unui clan din nord încercase să o înjunghie pe Sabriel cu o furculiţă în timpul unui dineu de la Palat. Cu un urlet de fiară sălbatică Touchstone se repezise la barbarul înalt şi solid şi-l luase pe sus, azvârlindu-l peste friptura de lebădă. Scena îi înspăimântase pe meseni mai ceva decât tentativa eşuată de omor, mai ales că Touchstone încercase apoi să arunce şi tronul dublu după trădător. Nu izbutise, din fericire, şi Sabriel sărise atunci să-l potolească, mângâindu-i fruntea în timp ce el se opintea încă să ridice soclul greoi de marmură. Sam îşi aduse aminte de incident când îi văzu ochii pe jumătate închişi şi vena ce îi palpita pe tâmple. — Îmi pare rău, murmură el. Ştiu că e vorba de îndatoririle ei de Abhorsen… — Da, zise Touchstone şi Sam simţi în glasul lui amărăciunea de pe urma nenumăratelor plecări ale lui Sabriel, toate în numele luptei cu Moartea. — Atunci mai bine să mă-mbrac, zise Sam şi-şi dădu picioarele jos de pe saltea, observând mirat că patul de vizavi e gol. — Unde e Nick? Parcă era aici, nu? Sau am visat eu? — Nu ştiu, zise Touchstone, care îl întâlnise pe prietenul fiului său în timpul unei vizite anterioare în Ancelstierre. Nu era aici când am ajuns noi. Doctore! Nicholas Sayre nu stătea în patul ăsta? Doctorul veni în grabă. Habar n-avea cine e acest vizitator misterios şi evident important, darămite pacientul 513

de lângă el, de vreme ce armata insistase ca totul să rămână confidenţial şi să se folosească numai numele de botez. Ar fi preferat aşadar să nu ştie cine e celălalt bolnav, al cărui nume nu îi era deloc străin. Sayre îl chema şi pe Prim-Ministru, dar nu ştia să aibă un fiu aşa de mare, deci băiatul era pesemne vreun văr sau altă rudă mai îndepărtată, ceea ce îl mai linişti. — Pacientul Nicholas X, zise el accentuând X-ul, a fost externat ieri şi dat în grija unui servitor al părinţilor săi, a cărui identitate nu v-o putem dezvălui. Avea doar câteva zgârieturi şi era mai mult speriat. — Nu mi-a lăsat niciun mesaj? întrebă Sam surprins că a plecat fără să-şi ia rămas-bun sau să-i lase măcar o vorbă. — Nu cred că… dădu doctorul să-i răspundă, întrerupt de o infirmieră care îşi croia drum printre uniformele albastre, gri şi kaki de pe coridor. Era tânără şi drăguţă, cu bucle de un roşcat aprins ce îi ieşeau de sub boneta apretată. — Ba a lăsat o scrisoare, Măria Ta, zise ea cu accentul specific celor din nord. Sigur era din Bain şi părea să ştie cine sunt atât Sam, cât şi Touchstone, spre enervarea doctorului. Acesta îi smulse scrisoarea dintre degete pufnind nervos şi i-o dădu lui Sam, care rupse plicul într-o suflare. La început nu recunoscu scrisul, dar studiindu-l mai îndeaproape băgă de seamă că nu putea fi decât al lui Nick, doar că literele erau mult mai mari şi înfloriturile nu foarte uniforme, probabil pentru că scrisese cu mâinile bandajate. Dragă Sam, Sper că în curând vei fi destul de întremat să poţi citi scrisoarea mea. Eu m-am refăcut destul de repede, după cum vezi, deşi trebuie să mărturisesc că toate cele petrecute în ziua cu pricina îmi apar încă în ceaţă. Tu nu ştii, dar după ce ai dispărut pe nu-ştiu-ce tărâm să dai de urma necromantului mi-am pus şi eu în cap acelaşi lucru. Cu toate astea, din cauza întunericului şi a ploii, dar mai ales a 514

nesăbuinţei mele n-am reuşit decât să zac inconştient în mijlocul drumului. Doctorii zic că-s norocos că nu mi-am rupt nimic, deşi am nişte arsuri foarte ciudate. Mă îndoiesc că începătorii ăia din Corvere o să se îngrijească de ele cu aceeaşi pricepere ca sora Moulin! Din câte am înţeles cei de la Armată l-au anunţat pe tatăl tău, care urmează să vină şi să te ia acasă, deci n-o să ne mai vedem la şcoală. Mai că-mi vine să nu mai termin nici eu semestrul la Somersby, de vreme ce am locul asigurat la Sunbere. N-o să fie la fel fără tine sau fără amărâtul de Harry Benlet. Chiar şi fără Cochrane. Cică l-au găsit la vreo trei kilometri a doua zi dimineaţă, delirând cu spume la gură. Probabil l-au internat deja la Smithwen, unde îi era şi locul, între noi fie vorba. Mă gândeam că aş putea să vin să te vizitez în Regatul tău misterios la primăvară, înainte să plec la colegiu. Recunosc că arătările alea umblătoare şi isprava ta cu faţa îngheţată mi-au trezit o curiozitate pur ştiinţifică. Ştiu că tu eşti convins că a fost magie la mijloc, dar eu sunt sigur că lucrurile pot fi explicate pe căi mult mai raţionale, pe care sper, desigur, să le descopăr înaintea tuturor. Teoria lui Sayre asupra Irealităţii… Sună bine, nu? Sau poate Legea Explicaţiei Magice după Sayre. Hmm, ce zici? Mor de plictiseală în spitalul ăsta, mai ales că am un coleg de salon care nu e vorbăreţ deloc, aşa că nu te supăra că-ţi scriu vrute şi nevrute. Unde rămăsesem? A, da… vorbeam de experimentele pe care le voi face în Regatul Vechi. Nu înţeleg cum de nu s-a mai gândit nimeni la asta până acum, decât dacă Armata a interzis astfel de activităţi. N-o să-ţi vină să crezi, dar ieri m-au vizitat doi căpitani şi-un colonel şi m-au rugat să semnez Actul Oficial de Confidenţialitate, prin care mă legam să nu pomenesc nimănui niciodată – nici măcar în scris – de evenimentele petrecute acum câteva zile în apropierea Perimetrului… Oricum, de limbajul semnelor n-au zis nimic, aşa că presupun că aş putea să iau legătura cu un jurnalist surd când mă întorc. Hai că vorbesc prostii. Sigur că n-o s-o fac, cel puţin nu 515

înainte de a avea ce spune lumii, nu înainte de a-i arăta marea mea descoperire. Ar fi vrut să semnezi şi tu, dar din moment ce nu puteai, au hotărât să mai aştepte până te trezeşti şi între timp s -au dondănit într-una. Le-am spus într-un târziu că nici măcar nu locuieşti în Ancelstierre, şi-atunci au căzut pe gânduri şi au stat mult la taclale pe coridor cu locotenentul de la pază. Ceva îmi spune că habar n-au unii de alţii, de vreme ce ăştia erau de la Departamentul Juridic din Corvere, iar ofiţerii din gardă sunt Cercetaşi din Perimetru. Am observat cu mare interes că băieţii ăştia sunt de-ai voştri, adică au semnul ăla de castă sau ce-o fi el pe frunte. Nu că m-ar fi apucat vreo pasiune subită pentru sociologie, dar constatam şi eu ca fapt divers. Trebuie să închei acum. Bătrânii au trimis după mine un individ misterios, un fel de subsecretar pe lângă secretarul personal al şambelanului sau aşa ceva. Vine să mă ia şi să mă ducă acasă la Amberne, pentru că Tata e mult prea ocupat cu problema refugiaţilor din sud şi alte chestiuni din Parlament, iar unchiul Edward are nevoie de ajutorul lui. Mereu aceleaşi scuze… Cât despre Mama, pesemne că a trebuit să meargă la vreun dineu de binefacere ori la vreo întrunire la fel de importantă. O să-ţi scriu cât de curând ca să ne punem de acord asupra vizitei promise. Sper să rezolv tot ce e de rezolvat în două luni, cel mult trei. Curaj şi sănătate! Nick, alias misteriosul pacient X. Sam împături scrisoarea zâmbind, fericit că prietenul său scăpase fără prea multă bătaie de cap şi mai ales că îşi păstrase simţul umorului. Curiozitate ştiinţifică, auzi la el! Cine altul decât Nick ar fi putut pretinde că Morţii l-au contrariat, în loc să-l bage-n sperieţi? — E totul în ordine? întrebă Touchstone, care îl aşteptase tăcut să termine de citit. Mai bine de jumătate din cei adunaţi afară se plictisiseră să-l tot privească şi se retrăseseră în colţuri mai ferite, unde 516

puteau sporovăi în voie. — Tată, zise Sam, nu mi-ai adus şi mie nişte haine de schimb? Nu cred că hainele de şcoală mai sunt bune de ceva… — Damed, dă-mi rogu-te plasa, zise Touchstone. Restul vă rog să aşteptaţi afară, dacă nu vă e cu supărare. La fel ca două turme care se-nghesuie pe drum una într-alta, lumea rămasă în salon dădu să iasă afară, iar cei de pe coridor se puseră şi ei în mişcare, vrând să ajute, dar făcând mai rău. Într-un sfârşit ieşiră toţi în afară de Damed, paznicul cel mai de încredere al Regelui, un bărbat subţirel şi mic de statură care se mişca ameţitor de repede. Înainte să plece, Damed îi înmână o valiză compactă şi trase uşa tăcut în urma lui. Înăuntru se aflau haine specifice ţinutului Ancelstierre, pe care Touchstone le procurase de la consulatul Vechiului Regat la Bain. Tot de la ei făcuse rost şi de costumul lui şi cele ale paznicilor. — Pune-ţi-le pe astea deocamdată. O să ne schimbăm în haine mai normale când ajungem în Perimetru. — Adică armură şi coif, cizme de piele şi sabie la brâu, zise Sameth, trăgându-şi cămaşa de spital peste cap. — Întocmai, încuviinţă Touchstone. Şovăi o clipă, apoi adăugă: Te deranjează îmbrăcămintea asta? La o adică, te-ai putea duce şi în sud. Cred că ai fi la adăpost în Corvere… Eu unul trebuie să mă întorc în Regat, să… — Nu, răspunse Sam răspicat. Voia să stea cu tatăl său, să simtă greutatea zalelor pe trup şi mânerul săbiei în palmă, dar cel mai mult şi mai mult dorea să-şi vadă Mama la Belisaere. Ştia că doar atunci va fi cu adevărat în siguranţă, departe de ameninţarea Morţii şi-a necromantului care sigur îl aştepta în râul vijelios şi îngheţat.

517

CAPITOLUL NOUĂSPREZECE Ideile lui Ellimere despre educaţia prinţilor După două săptămâni de călărit, vreme rea, mâncare proastă şi durere musculară din pricină că nu mai călărise de mult, Sam ajunse în marele Belisaere ca să descopere că mama sa nu e acolo. Plecase nu de mult pe urmele unui vrăjitor de Magie Liberă care era şi şef de bandă pe deasupra, atacând drumeţii la marginea de nord a Drumului Cuielor. Touchstone plecă şi el a doua zi, tot călare, către Tribunalul din Estwael, unde o vrajbă mocnită de ani de zile între două familii nobiliare izbucnise pe neaşteptate, lăsându-se cu răpiri şi omoruri. În absenţa sa fusese numită co-regentă Ellimere, sora lui Sam, mai mare decât el cu un an şi două luni, alături de Cancelarul Jall Oren. Era o simplă formalitate, din moment ce Touchstone nu lipsea niciodată mai mult de câteva zile, rămânând mereu în legătură cu Regatul prin intermediul şoimilor-mesager. Pentru Sam era însă un chin, căci sora sa îşi lua rolul mult prea în serios, închipuindu-şi că e de datoria ei să-l bată la cap necontenit. Nu trecuse nicio oră de când plecase tatăl lor când Ellimere veni să-l caute. Abia se crăpase de ziuă şi Sam era încă adormit. Deşi rănile i se vindecaseră aproape complet, se resimţea încă după incidentul cu necromantul, obosind mult mai repede decât înainte şi căutând tot mai des singurătatea. Nici nu era de mirare, după ce paisprezece zile la rând se trezise înainte de răsăritul soarelui şi călărise fără oprire până târziu în amurg, alături de ofiţerii care se întreceau în glume deocheate. Aşa se face că fu cât se poate de nervos când Ellimere îl trezi încă din prima zi de odihnă în vechiul său pat, dând degrabă perdelele la o parte, deschizând larg ferestrele şi trăgându-i păturile de pe el. În Vechiul Regat iarna se instalase deja de câteva zile bune, astfel că afară era destul de rece. Briza mării ce pătrunse dintr-odată pe fereastră era 518

proaspătă şi răcoroasă, iar razele palide îi glodiră ochii. — Trezeşte-te! Tre-zeş-te-te! Haide, scoală! glăsui Ellimere, care avea o voce melodioasă, însă surprinzător de gravă pentru o fată. — Pleacă şi lasă-mă-n pace! mormăi Sam, încercând să tragă păturile înapoi. Urmă o luptă pe aşternuturi, dar Sam se dădu bătut când una din pături se rupse în două. — Uite ce-ai făcut dacă nu te astâmperi! zise Sam dojenitor. Ellimere ridică din umeri indiferentă. Lumea zicea că e drăguţă – ba unii o considerau chiar frumoasă dar Sam nu o vedea aşa. Pentru el era o pacoste, o prezenţă periculoasă, iar acum că părinţii o numiseră co-regentă devenise un mic monstru. — Am venit să discutăm despre programul tău, zise Ellimere, aşezându-se pe marginea patului cu spatele drept şi mâinile împreunate în poală. Sam observă că peste rochia de in de toată ziua purta o manta fină de culoare roşie ţesută cu fir de aur, cu clopoţei la mâneci, iar pe cap o diademă princiară îi ferea fruntea de părul lung şi pieptănat fără cusur. Era semn rău când se dichisea aşa, preferând de obicei haine de vânătoare din piele tocită şi ţinându-şi părul strâns la spate în coadă. — Despre ce?! întrebă Sam intrigat. — Programul tău, continuă ea. Sunt absolut convinsă că ai de gând să-ţi petreci mai tot timpul în atelierul ăla nesuferit, meşterind mai ştiu eu ce. Ţin însă să te anunţ că îndatoririle faţă de Regat au întâietate. — Poftim? se arătă el nedumerit. Era somnoros şi nu se simţea în stare să discute despre asta acum, mai ales că plănuia într-adevăr să stea mai mult în camera sa de lucru din turn. În ultimele câteva zile, pe măsură ce se apropiau de Belisaere, se gândise tot mai mult la liniştea şi izolarea camerei din turn, închipuindu-se trebăluind în tăcere la masa de lucru, cu toate uneltele aranjate frumos pe peretele de deasupra scrinului cu 519

sertare minuscule, umplute fiecare cu felurite materiale precum sârmă de argint ori filinit. Supravieţuise ultimelor zile de drum visând la toate jucăriile şi accesoriile pe care avea să le făurească în micul său refugiu. — Regatul e pe primul loc, repetă Ellimere. Trebuie să ne îngrijim de moralul oamenilor şi fiecare membru al familiei are rolul lui în încercarea de a-l menţine cât mai ridicat. Dat fiind că eşti singurul Prinţ pe care îl aveam, va trebui să… — Nu! exclamă Sam, văzând bine unde bate. Sări din pat împleticindu-se în cămaşa de noapte şi o privi încruntat, până când Ellimere se ridică şi ea şi se uită la el de sus la propriu, căci pe lângă faptul că era un pic mai înaltă avea şi pantofi în picioare. — Ba da, zise ea pe un ton sever. Se apropie Festivalul Verii şi trebuie să joci rolul Păsării Zorilor. Mâine începem repetiţiile. — Dar mai sunt cinci luni până atunci! protestă el. De altfel, nu vreau să fiu nicio blestemată de pasăre. Costumul ăla cântăreşte o tonă, unde mai pui că va trebui să-l port o săptămână întreagă! Nu ţi-a zis tata că sunt bolnav? — Mi-a zis că ai nevoie de o ocupaţie, răspunse Ellimere. Aşa că m-am gândit că dacă tot n-ai făcut niciodată dansul păsării, o să ai nevoie de cel puţin cinci luni de pregătire. În plus, mai e şi spectacolul de la sfârşitul Festivalului Iernii, peste doar şase săptămâni. — Nu cred că o să mă ţină picioarele, murmură Sameth cu gândul la ciorapii galbeni cu portjartiere în cruce pe care ar fi trebuit să-i poarte sub penajul auriu al Păsării Zorilor. Pune pe cineva cu gambe mai sănătoase. — Sameth! Vei face dansul păsării, fie că-ţi place, fie că nu! declamă Ellimere. E timpul să faci şi tu ceva folositor pe aici. Am aranjat cu Jall să te ia cu el la Tribunalul Mic în fiecare dimineaţă între zece şi unu, de două ori pe săptămână ai antrenament cu ofiţerul din Gardă, iar în ce priveşte cina – prezenţa e obligatorie şi nu ţi se va aduce nimic în bârlogul tău din turn. Cât despre Perspectivă, 520

te-am trecut de serviciu la bucătărie miercurea din două în două săptămâni, la spălatul vaselor. Sam mormăi şi se lungi iarăşi pe pat. Ideea cu Perspectiva fusese a lui Sabriel şi presupunea ca el şi sora sa să muncească la fiecare două săptămâni undeva în palat, alături de angajaţi. Chiar dacă spălau vase sau frecau podele cot la cot cu servitorii, aceştia nu puteau uita că de a doua zi Sam şi Ellimere aveau să redevină Prinţ şi Prinţesă. Reacţiile erau diferite, cei mai mulţi alegând să îi ignore pur şi simplu, cu câteva excepţii demne de luat în seamă, ca de pildă doamna Finney, şoimar de profesie, care urla la ei la fel ca la toţi ceilalţi. Perspectiva era aşadar o zi apăsătoare ce se scurgea alene, în tăcere şi izolare. — Dar tu ce o să faci? o întrebă Sam, bănuind că acum că era co-regentă nu-şi va mai lua astfel de îndatoriri. — Eu o să ajut la grajduri. Sam mormăi înfundat. Munca la grajduri era grea, mai cu seamă că trebuia să râneşti la mizerie o zi întreagă. Ellimere însă iubea caii şi tot ce avea legătură cu ei, aşa că pe ea probabil nu o deranja. — Mama mi-a mai zis să-ţi dau asta să o studiezi, zise Ellimere, scoţând din mâneca-i voluminoasă un pachet pe care Sameth nu îl recunoscu imediat. Era împăturit în muşama şi legat cu o aţă groasă şi miţoasă. Se întinse după el şi-ndată ce atinse învelitoarea cu vârful degetelor simţi fiorul Morţii străbătându-l, în ciuda vrăjilor de apărare sau a farmecelor ferecate în pereţi, menite să împiedice astfel de legături cu Regatul Îngheţat. Îşi trase iute mâna înapoi şi se cuibări în colţul patului, cu inima bătându-i nebuneşte şi faţa scăldată în sudoare. Ştia prea bine ce se află în legătura aparent inofensivă. Era Cartea Morţilor, un volum nu foarte mare, legat în piele de culoare verde cu încuietori de argint pătate de vreme. Nenumărate vrăji de apărare sălăşluiau în pielea şi argintul de pe coperte, însemne magice de încătuşare şi orbire, de ferecare ori întemniţare. Numai cineva cu un talent 521

înnăscut pentru necromanţie şi Magie Liberă ar fi putut să o deschidă, şi doar un Mag fără păcat era în stare s-o închidă la loc. Ascundea în paginile ei toată ştiinţa despre necromanţie pe care cincizeci şi trei de Abhorseni o adunaseră de-a lungul a mai bine de o mie de ani, cu tot cu vrăjile de apărare trebuincioase în fiecare caz. Mai avea şi multe altele pe lângă, căci conţinutul se schimba adesea fără o explicaţie anume. Sam o răsfoise la un moment dat şi chiar citise câteva pasaje din ea alături de mama sa. — Ce ai? îl iscodi Ellimere, văzându-l din ce în ce mai palid şi clănţănind din dinţi. Lăsă pachetul la piciorul patului şi se apropie de Sam, atingându-i fruntea cu dosul palmei. — Eşti rece, zise surprinsă. Chiar foarte rece. — Mi-e rău, bâigui el cu glas pierit. Simţea cum frica îl înăbuşă şi se temea să nu alunece iar în Moarte din pricina cărţii, să nu se scufunde în râul îngheţat şi-apoi în iureşul de dincolo de Prima Poartă… — Hai, treci înapoi în pat, îi porunci Ellimere amabilă dintr-odată. Îl chem imediat pe doctorul Shemblis. — Nu! ţipă Sam, amintindu-şi de doctorul Curţii, un om ciudat care îi punea de fiecare dată tot soiul de întrebări iscoditoare. Nu, o să-mi treacă. Dar lasă-mă în pace puţin, te rog. — Bine, se învoi ea, închizând fereastra şi ajutându-l să aranjeze ce mai rămăsese din pături. Dar asta nu înseamnă că am uitat de Pasărea Zorilor, să ştii. O să te las în pace numai dacă doctorul Shemblis zice că eşti bolnav rău, rău de tot. — Dar nu sunt bolnav! O să-mi revin în câteva ore. — Dar ce s-a întâmplat adineauri? Ce-ai păţit? Tata nu mi-a zis prea multe, dar nici n-am avut timp să vorbim. A pomenit ceva cum că te-ai dus în Moarte şi ai dat de bucluc pe-acolo. — Cam aşa ceva, şopti Sam. — Bine că n-am fost eu în locul tău! Ellimere apucă pachetul şi-l cântări curioasă, apoi îl 522

aruncă lângă Sam. — Mă bucur că n-am avut înclinaţii spre aşa ceva, zise ea. Imaginează-ţi cum ar fi fost dacă tu urma să fii Rege şi eu Abhorsen! E bine totuşi că ai mai prins curaj să pătrunzi în Moarte, pentru că mama chiar are nevoie de ajutor, mai cu seamă acum. Aşa poţi şi tu să fii de folos, decât să pierzi vremea cu jucăriile alea ale tale. Apropo, voiam să te rog să-mi faci şi mie două rachete de tenis, aşa că mai bine tac până nu te superi. Nimeni nu înţelege cum le vreau şi n-am mai jucat de când am plecat de la Wyverley. Nu e foarte greu să le faci, nu? — Nu, răspunse Sam sec. Nu-i stătea gândul la tenis acum, ci la cartea din pachetul de lângă şi la faptul că e următorul Abhorsen, cel care avea să-i ia locul lui Sabriel. Va trebui să studieze Cartea Morţilor, să păşească iarăşi în Tărâmul de Dincolo şi să-l înfrunte pe necromant – ori cine ştie ce alte grozăvii. — Eşti sigur că nu vrei să-l chem pe Shemblis? Eşti cam palid… O să trimit pe cineva să-ţi aducă nişte ceai de muşeţel şi cred că putem amâna programul o zi, două. Mâine o să te simţi mai bine, nu? — Aşa cred, spuse Sam încremenit de apropierea cărţii. Ellimere îl privi cu ochi ce ascundeau deopotrivă îngrijorare şi frustrare. Se ridică apoi brusc şi ieşi din cameră ca vijelia, trântind uşa în urma ei. Sam rămase întins pe pat, încercând să respire regulat. Simţea vibraţia cărţii în fiecare por, de parcă era cineva lângă el, un şarpe încolăcit în aşternuturi ce îi pândea orice mişcare. Stătu aşa o bună bucată de vreme, ascultând zgomotele Palatului din dormitorul său din turn, descifrabile chiar şi cu fereastra închisă. Strigătul ofiţerilor de pază la Zid, mereu la intervale regulate, frânturi de discuţii jos din curte, între oamenii care se întâlneau în drum spre treburile lor, scrâşnetul lamelor de sabie răzbătând tocmai dinspre terenul de antrenament de dincolo de gardul interior, toate acoperite în fundal de vuietul valurilor spărgându-se de 523

ţărm. Nu mai era mult până ce Belisaere avea să devină insulă, iar Palatul fusese construit pe una din cele patru coline ale oraşului, în zona de nord-est. Dormitorul lui Sam se afla cam la jumătatea turnului Stâncii de Mare, dar chiar şi la aşa o înălţime valurile împroşcau adesea ferestrele cu spumă pe timp de furtună. Un servitor veni cu ceaiul de muşeţel şi vorbiră puţin, deşi după ce rămase singur Sam nu-şi mai aducea aminte ce-i spusese. Ceaiul din ceaşcă se răcea tot mai mult, în timp ce soarele urca tot mai sus pe cer, trecând pe nesimţite dincolo de geamul lui ca să facă loc amurgului rece. Se urni într-un sfârşit şi ridică pachetul cu mâini tremurânde. Scoase cuţitul din tocul de la capul patului şi tăie aţa cu înfrigurare, dând la o parte învelitoarea groasă. Ştia că, dacă nu-l desface acum, n-o va mai face niciodată. Aşa cum se aşteptase, zări pielea verzuie a copertelor lucind de parcă erau scăldate în sudoare, în timp ce clapetele de argint se aburiseră. Îşi regăsiră pentru o clipă strălucirea chiar sub ochii lui, dar apoi vaporii subţiri le cuprinseră iarăşi, deşi avusese grijă să nu sufle spre ele. Lângă carte mai era şi o foaie cu marginile tari pe care stătea scris numele lui alături de un însemn al Legământului. Sam recunoscu imediat scriitura apăsată a mamei sale. Ridică biletul şi cu cealaltă mână împinse Cartea sub pat folosind învelitoarea drept mănuşă. Nu era în stare să o deschidă deocamdată. Nu încă. Atinse apoi însemnul de pe foaie şi vocea lui Sabriel prinse a-i glăsui în minte. Vorbea repede şi, judecând după zgomotele din fundal, întocmise probabil mesajul chiar înainte de a se urca în Planor ca să plece în căutarea Morţilor. Sam, Sper că eşti bine şi te rog să mă ierţi că nu pot fi cu tine acum. Din ultimul mesaj adus de şoim de la tatăl tău am aflat că eşti îndeajuns de întremat să vii acasă călare, deşi 524

călătoria ta în Moarte te-a lăsat slăbit şi secătuit de puteri. Ştiu cum e, şi sunt mândră că ai avut curajul să pătrunzi în Moarte ca să-ţi salvezi prietenii. Eu una nu ştiu dacă m-aş încumeta să trec pragul fără bandulieră. Nu te îngrijora, căci cu timpul spiritul tău se va reîntregi şi răul făcut ţi se va şterge din amintire. Acolo de unde Moartea ia, Viaţa îţi dă înapoi. E în firea lucrurilor. Curajul tău mi-a arătat că eşti în sfârşit pregătit să-ţi începi ucenicia ca Viitor Abhorsen, ca Cel ce va Urma. Sunt deopotrivă fericită şi puţin tristă, căci îmi dau seama cât de mult ai crescut. Când eşti Abhorsen trebuie să te obişnuieşti cu multe greutăţi, dar cea mai grea povară dintre toate este că nu poţi fi mereu alături de copii tăi şi deseori lipseşti din viaţa lor, aşa cum şi eu am lipsit din a ta, Sam… Nu te-am învăţat poate tot ce ar fi trebuit să ştii, dar asta numai pentru că am vrut să rămâi copilul dulce şi inocent pe care mi-l amintesc cu-atâta drag. Ştiu că de câţiva ani tu nu mai eşti un băieţandru, ştiu că ai devenit un tânăr de ispravă ce merită să fie tratat ca un adult. Dar asta implică şi anumite îndatoriri din partea ta. Anume, va trebui să îţi accepţi menirea de Abhorsen primită de la mama ta şi rolul pe care ai să-l joci în viitoarea soartă a Regatului. Vei afla mai multe despre acest dar şi toate câte decurg din el din Cartea Morţilor, care acum se află la tine. Am studiat câteva pagini împreună, dar a sosit vremea să îi descoperi tainele de unul singur – atâta cât o poate face cineva. Mi-ar prinde tare bine ajutorul tău zilele astea, când situaţia e-atât de tulbure. Nu numai Morţii, ci şi adepţii lor ce stăpânesc Magia Liberă pun la cale lucruri necurate, însă nu le pot da de urmă nicicum. Vom discuta mai pe îndelete când mă întorc acasă, îţi promit. Deocamdată vreau doar să ştii că sunt mândră de tine, la fel ca tatăl tău. Bine ai venit acasă, fiule. Cu toată dragostea, Mama. 525

Sam îşi lăsă greoi capul pe pernă şi scrisoarea îi alunecă din mână. Viitorul, care-i păruse atât de luminos când trimisese mingea câştigătoare într-un arc perfect pe deasupra tribunelor, îi apărea acum întunecat şi sumbru.

CAPITOLUL DOUĂZECI Uşa cu trei semne În cinstea celor nouăsprezece ani pe care-i împlinea, Lirael şi tovarăşa ei hotărâră să aleagă un loc cu totul special pe care să îl exploreze, aşa că se aventurară prin spărtura colţuroasă ce se căsca în piatră exact în punctul unde spirala scărilor dinspre Bibliotecă se termina brusc. Fiindcă deschizătura era prea strâmtă pentru ea, Lirael îşi pregătise o piele fermecată pentru călătorie. De când avea În Pielea Leului învăţase să facă trei astfel de veşminte magice, alese fiecare cu deosebită atenţie după necesităţi. Vidra de gheaţă era micuţă şi vioaie, ajutând-o să se strecoare cu uşurinţă prin unghere neştiute şi înguste, pe gheaţă ori prin nămeţi. Ursul cafeniu era masiv şi mult mai puternic decât ar fi putut fi ea vreodată, iar blana lui groasă o apăra nu doar de frig, ci şi de alte primejdii. Cu bufniţa răguşită putea să zboare în voie şi fără frică de întuneric, deşi până acum n-o încercase decât în câteva săli din Bibliotecă, care erau mereu mai mult sau mai puţin iluminate. Veşmintele aveau totuşi neajunsurile lor. Când îl purta pe cel al vidrei, avea vederea periferică mai dezvoltată şi lucrurile căpătau nuanţe cenuşii, plus că îi trezea o poftă nebună de peşte ce o urmărea zile la rând după aceea. Nici pielea ursului nu era întocmai pe placul lui Lirael, căci nu vedea bine deloc şi devenea morocănoasă şi lacomă, înfulecând tot ce-i trecea prin mână câteva zile bune după ce o lepăda. Câte despre bufniţă, nu o prea folosea pe timp de zi, iar noaptea, după ce îşi dădea jos veşmântul, ochii îi lăcrimau abundent de la lumina din Sala de Lectură. În general însă nu se putea plânge nici de veşminte şi 526

nici de animalele alese. Era chiar mândră că reuşise să înveţe trei vrăji într-un răstimp mult mai scurt decât scria în carte. Dezavantajul lor cel mare era că necesitau o pregătire minuţioasă şi-aproape tot atâta timp să le îmbraci. În mod normal îi trebuiau cinci ore sau mai mult numai să făurească straiele, încă una să le împăturească cum se cuvine ca să reziste măcar o zi sau două în geantă ori în sac, plus cel puţin o jumătate de oră ca să se îmbrace. Câteodată ţinea chiar mai mult, mai ales cu veşmântul vidrei, vizibil mai mic decât statura ei. Era ca şi cum se chinuia să-şi vâre piciorul într-o şosetă cât degetul mare, care se tot întindea în timp ce piciorul i se micşora. Era destul de greu să-ţi menţii echilibrul şi efortul o ameţea întotdeauna, dându-i o oarecare senzaţie de greaţă să-şi simtă trupul din ce în ce mai mic şi mai străin. Cu toate astea, de ziua ei, când Lirael hotărâse să cerceteze tunelul lat de mai puţin de-un metru ascuns după scări, numai veşmântul vidrei avea să-i fie de folos, începu, aşadar, să se îmbrace în vreme ce Căţeaua dădea târcoale găurii, lungindu-se şi subţiindu-se încet-încet până ajunse să semene cu câinii teckel pe care reginele-păstoare Rasseli îi purtau încolăciţi la gât, ca în ilustratele din cartea ei favorită de călătorii. După câteva minute de muncă serioasă cu picioarele din spate, Căţeaua se făcu nevăzută. Lirael oftă şi-şi văzu mai departe de pregătirile veşmântului. Ştia că nu îi place să aştepte, dar astăzi era o zi specială şi putea şi ea să aibă mai multă răbdare sau s-o lase prima. De fapt nu era chiar atât de important. Niciodată nu îi plăcuse să-şi serbeze ziua, ba chiar o detesta, amintindu-şi an de an de toate relele din viaţa ei. Era şi azi tot fără Viziune. Se obişnuise deja cu durerea aşa cum te obişnuieşti cu cicatricea unei răni pe care-o porţi adânc în inimă. Învăţase să se ascundă foarte bine şi nici măcar Căţeaua Obraznică nu-i ştia secretul, deşi cu ea vorbea mereu vrute şi nevrute. 527

Nu mai avea totuşi aceleaşi gânduri sinucigaşe ca la paisprezece ori fugar la şaptesprezece ani. Reuşise să-şi găsească un rost, poate nu cel pe care şi l-ar fi dorit, dar cel puţin era împăcată. Locuia tot în Sala Junioarelor, unde avea să rămână până la douăzeci şi unu de ani, când va primi locuinţa ei. Oricum, pentru că-şi petrecea mai toată ziulica la Bibliotecă, nu mai trebuia să se ferească de Kirrith. Nu mai fusese de mult la nicio Iniţiere sau alte întruniri unde ar fi trebuit să poarte tunica albastră, stigmatul că nu e o Clayră de nădejde. Se mulţumea în schimb cu uniforma de bibliotecară, pe care o îmbrăca încă de la micul dejun şi îşi făcuse un obicei să-şi lege părul cu o eşarfă albă, ca şi Clayrele mai în etate. Numai aşa putea să îşi ascundă părul negru şi toată lumea o recunoştea imediat după vesta colorată, până şi oaspeţii din Cantina de Jos. Cu o săptămână înainte de ziua ei Lirael primise o jiletcă nouă, de data asta una roşie în locul celei galbene, semn că fusese promovată pe postul de Secundă. Se bucurase tare mult să afle vestea neaşteptată, deşi scrisoarea sosise târziu într-o după-amiază şi îi cam încurcase planurile. Era trimisă de Vancelle, Bibliotecara-Şefă, care o felicita şi o anunţa că a doua zi dimineaţă se va ţine o scurtă ceremonie unde o nouă vrajă i se va deştepta în nestematele brăţării şi unde se va deprinde şi cu alte farmece „de trebuinţă şi pe măsura responsabilităţilor şi a îndatoririlor unei Asistente Secunde în slujba Marii Biblioteci a Clayrelor”. Astfel, în loc să-şi vadă de ale ei, trebuise să-şi piardă toată noaptea punând în amorţire vrăjile pe care le trezise deja de una singură în pietrele brăţării. Aflase atunci că e mult mai greu să adormi farmecele decât să le deştepţi şi după ore întregi de chin, în jur de patru dimineaţa, bombănelile ei disperate o treziră pe Căţea, care suflă uşor către brăţară şi stinse licărul verzui cât ai clipi, iar Lirael se cufundase într-un somn adânc, mai să n-ajungă la ceremonie. Vesta roşie fusese un cadou anticipat, urmat de altele 528

primite chiar în ziua aniversării. Imshi şi celelalte fete cu care lucra îndeaproape îi dădură un stilou din argint foarte subţire gravat cu capete de bufniţă, cu doi cleşti fini la capăt de care puteai prinde o sumedenie de peniţe de oţel. Era pus într-o cutie din lemn parfumat de santal căptuşită cu catifea, lângă o călimară veche de sticlă verde cu o bandă aurie gravată cu rune tainice. Cadoul era o aluzie subtilă la felul ei tăcut de-a fi, cu care se obişnuise deja toată lumea. Era cea mai fericită dacă se putea să nu vorbească, preferând să scrie bileţele. În ultimii câţiva ani, de câte ori deschisese gura, rar dacă rostise mai mult de zece vorbe laolaltă şi uneori treceau zile în şir până să îi auzi glasul din nou. Clayrele nici nu bănuiau, desigur, că Lirael nu ducea câtuşi de puţin lipsă de conversaţie, vorbind ore întregi cu tovarăşa ei cuvântătoare. Câteodată colegele de rang mai înalt o întrebau de ce nu vrea să le vorbească şi Lirael nu ştia ce să răspundă. Nu se putea gândi decât că orice discuţie cu ele îi va aduce negreşit aminte de toate lucrurile pe care încerca să le uite, căci indiferent de subiect Clayrele se întorceau mereu la Darul Viziunii, care le definea întreaga existenţă. Alegând calea tăcerii, Lirael nu făcea altceva decât să se apere, în mod inconştient probabil. La ceaiul servit de ziua ei în Sala de întruniri a Bibliotecarelor Junioare, o încăpere deloc pretenţioasă unde fetele se adunau să vorbească şi să se simtă bine, deschise gura doar cât să le mulţumească şi le zâmbi cu ochi înlăcrimaţi. Erau nişte colege tare de treabă, dar totuşi Clayre întâi de toate. Ultimul cadou îl primi de la Căţea, care o sărută în felul ei, umplându-i faţa de bale, dar Lirael reuşi să îi distragă atenţia cu ce mai rămăsese din tortul servit la ceai. — Halal cadou, un pupic maaare de câine, bombăni ea. Se vârâse aproape de tot în veşmântul de vidră, dar tot mai avea vreo zece minute până să-şi poată urma tovarăşa nerăbdătoare în ascunzătoarea din perete. Deşi habar n-avea, erau şi alţii care ar fi vrut să o sărute. 529

Mulţi dintre tinerii ofiţeri sau negustori care veneau în vizită pe la Clayre o remarcaseră în ultimii ani şi o priveau cu interes, deşi Lirael le spusese explicit că n-are astfel de intenţii. Băgaseră de seamă de asemenea că nu vorbeşte aproape cu nimeni, nici cu colegele de schimb de la bucătărie, aşa că se mulţumeau s-o urmărească în tăcere, cei mai romantici dintre ei visând la ziua când va veni pe neaşteptate să îi invite la ea în cameră. Multe făceau aşa, dar nu şi ea. Prefera să mănânce singură, lăsându-i pe visători să îşi închipuie ce vor. Nu părea defel preocupată că nimeni n-o sărutase încă, deşi avea deja nouăsprezece ani. Ştia destule despre sex în teorie, din lecţiile la care trebuise să asiste în Sala Junioarelor şi diferite cărţi de la Bibliotecă, însă era mult prea timidă ca să îl abordeze direct pe vreunul din oaspeţi, chiar şi pe cei care erau deja de-ai casei în Cantina de Jos. Ar fi putut, fireşte, să îşi aleagă un bărbat Clayr, doar că aceştia nu erau foarte numeroşi. Le auzea adesea pe colege vorbind fără perdea despre bărbaţi, uneori chiar în detaliu, dar astfel de relaţii pasagere nu însemnau nimic pentru ele în comparaţie cu Viziunea ori munca în Observator şi Lirael se deprinsese să gândească la fel. Darul Viziunii era esenţial şi devenise astfel cea dintâi preocupare a Clayrelor. Odată ce îl va căpăta, şi ea avea să facă poate ca toate celelalte, va invita un oaspete la cină în Cantina de Sus, se vor plimba apoi prin Grădina Parfumată şi dup-aceea… cine ştie… poate că vor ajunge chiar şi-n pat. Nici nu-şi imagina de ce ar fi interesat de ea un bărbat care putea oricând alege o Clayră adevărată. La fel cum se subestima în toate celelalte, Lirael trăia cu impresia că orice altă Clayră e mult mai interesantă şi mai atrăgătoare decât ea. Era la fel de rezervată şi singuratică şi după program, evitând locurile pe care cele de seama ei le frecventau. Când terminau cu toatele la patru după-masă, majoritatea se duceau fie în Sala Junioarelor, fie la ele în cameră, ori se adunau într-una din sălile de mese sau în alte zone de 530

recreaţie şi relaxare, cum ar fi Grădina Parfumată ori Scările-Nsorite. Lirael o apuca mereu în direcţia opusă, coborând din Sala de Lectură la ea în odaie ca s-o trezească pe tovarăşa ei cea leneşă. Cu ocazia promovării primise o cameră mai spaţioasă care avea şi-o mică baie dotată cu toaletă şi chiuvetă, plus apă caldă. Odată trezită din somn, Căţeaua se repezea să o întâmpine, dărâmând tot ce-i stătea în cale şi dându-i astfel de lucru. Aşteptau apoi împreună lăsarea întunericului, când bibliotecarele de serviciu se adunau scurt în Sala de Lectură ca să-şi primească sarcinile pentru veghea de noapte. Atunci coborau neobservate scările în spirală până în Pasajele Străvechi, unde n-aveau să fie deranjate. De-a lungul anilor Lirael ajunsese să cunoască bine Pasajele, cu toate secretele şi primejdiile lor. Ba ajutase chiar în taină şi alte bibliotecare, deşi ele habar n-aveau. Cel puţin trei ar fi murit cu siguranţă dacă ea şi Căţeaua nu s-ar fi ocupat de anumite creaturi ce reuşiseră să se strecoare în sălile din subteran. — Hai odată! îi strigă animalul, iţindu-şi capul din tunel. Fata îşi potrivise în sfârşit veşmântul, dar ceva nu era în ordine la burtă. Arăta altfel, deşi nu-şi putea da seama unde e problema. Se întoarse să o privească şi se dădu de-a dura pe podea. — Eşti mândră nevoie mare de noua haină, după câte văd, pufăi Căţeaua Obraznică. — Ce zici? întrebă Lirael ridicându-se şi aplecându-şi capul în faţă ca să se uite la pântecul acoperit cu blană. Era un alt fel de gri decât în mod normal, deşi făcuse totul ca la carte. — Vidrele de apă nu prea au burta roşcovană, dom’şoară Asistentă Secundă, o luă tovarăşa ei peste picior. Haide, grăbeşte-te! — A, da? zise Lirael. Nu-şi mai schimbase niciodată culoarea blănii, dar faptul că îi reuşise chiar fără să vrea dovedea cât de pricepută era în arta confecţionării 531

veşmintelor vrăjite. Zâmbi şi începu să ţopăie în urma câinelui. De mult voiau să vadă ce-i cu tunelul ăsta, dar cum porneau să cerceteze intervenea mereu câte ceva. Acum aveau să afle în sfârşit ce se ascunde dincolo de scara în spirală. — Se pare că aici s-a cam surpat tunelul, observă Căţeaua, dând voioasă din coadă ca şi cum nu era nimic grav. — Atâta lucru văd şi eu! pufni Lirael, nervoasă că stă de două ore în pielea vidrei. Începuse să o incomodeze şi s-o strângă, ca nişte haine îmbibate în sudoare care ţi se lipesc de trup ca un elastic. În plus, spărtura din perete nu se dovedise cine ştie ce, aşa că Lirael nu-şi putea lua gândul nicicum de la veşmântul enervant. După câţiva metri tunelul se lărgise şi-apoi o tot cotea când la stânga, când la dreapta, părând că nu le duce nicăieri. Nici urmă de coridoare laterale sau uşi care s-ascundă odăi misterioase. Se treziră dintr-odată în faţa unui morman de gheaţă care se prăvălise prin tavan şi le bloca drumul. — Nu-i cazul să fii ţâfnoasă, Stăpână, i-o întoarse Căţeaua Obraznică. Cred că putem s-o luăm şi pe deasupra. Gheaţa a apăsat de sus, dar am impresia că la un moment dat peretele a fost forat cu sfredelul şi, dacă reuşim să ne urcăm şi să găsim spărtura, putem trece dincolo mai uşor. — Îmi pare rău, oftă fata, ridicându-şi umerii micuţi de vidră cu o mişcare pe care o resimţi apoi până în coada trupului subţirel, îmbrăcat în blană albă. Păi ce mai aşteptăm atunci? — Se apropie ora cinei, zise Căţeaua preţioasă. O să observe că lipseşti. — Zi mai bine că pofteşti la bunătăţile pe care ţi le fur de fiecare dată! o bombăni Lirael. Cine să-mi ducă mie lipsa? Şi parcă nu era musai să mănânci… — Păi nu e, da’ îmi place, ripostă ea, fâţâindu-se de colo-colo, ferindu-se să calce pe bucăţile de gheaţă din 532

drum. — Găseşte, te rog, calea ocolitoare, îi porunci Lirael. Foloseşte-ţi nasul de care eşti atât de mândră! — Am înţeles, Căpitane! se resemnă Căţeaua şi începu să se caţere pe grămada de gheaţă, lăsând urme de gheare. Sfredelitura e chiar aici, deasupra. Lirael ţopăi în urma ei, simţindu-se în sfârşit în elementul ei pe gheaţă. Ştia prea bine că odată veşmântul scos aceste mişcări sinuoase aveau să îi provoace ameţeli în primele minute, până ce mintea punea din nou stăpânire pe muşchii amorţiţi. Căţeaua Obraznică era deja pe jumătate vârâtă în deschizătura din vârf, un orificiu perfect cilindric cu diametrul de aproximativ un metru ce străpungea peretele de gheaţă. Era o sfredelitură potrivită, având în vedere că cele într-adevăr mari aveau doar raza de peste un metru jumătate. Astfel de găuri erau destul de rare acum, indiferent de mărime, aşa că Lirael era probabil printre puţinele Clayre care văzuse una vreodată. De fapt ea mai văzuse nu una, ci două chiar, însă în urmă cu câţiva ani. De fiecare dată Căţeaua le dibuise din timp după miros şi astfel reuşiseră să le evite. Sfredeliturile nu erau menite drept capcane, dar nu ştiai niciodată când se vor surpa şi muşcătura lor circulară sfărâma tot în cale, gheaţă, bolovani, şi pe oricine nu fugea destul de repede. Căţeaua alunecă niţel, dar nu-şi dădu drumul, cum poate că ar fi făcut alta în locul ei. Lirael băgă de seamă că avea ghearele de două ori mai lungi decât de obicei, ca să se poată descurca pe gheaţă. Nici asta nu era ceva obişnuit, însă făcea parte din personalitatea misterioasă a tovarăşei sale, pe care nici acum nu ajunsese s-o cunoască pe deplin. N-ar fi putut spune ce este cu adevărat, doar că fusese plămădită din vrăji de Legământ amestecate cu Magie Liberă. Oricum, indiferent de unde venea, era singura ei prietenă adevărată şi în cei patru ani şi jumătate de când o avea alături îşi dovedise loialitatea cu vârf şi îndesat. În ciuda originilor sale tainice mirosea precum un câine 533

adevărat, mai cu seamă când era udă, ca acum. Lirael ştia pentru că nasul ei zbârcit de vidră era lipit de picioarele din spate şi coada Căţelei, pe care încerca să o urmeze în deschizătură. Din fericire tunelul era scurt şi fata uită repede de miros văzând că o aşteaptă lucruri mai interesante de cealaltă parte. Zărise deja tavanul încununat de însemne magice şi o bucată dintr-un zid cu olane. — E veche încăperea asta, o anunţă Căţeaua, când ieşiră în sfârşit din tunel şi păşiră pe podeaua placată cu ceramică albastru cu galben. Îşi scuturară amândouă blana de gheaţă, Lirael încercând să imite tremurul Căţelei, care se scutură de la umeri până la coadă. — Chiar că e veche, întări fata, abţinându-se cu greu să nu se scarpine în ceafă. Veşmântul începea să se destrame şi fără el n-ar fi putut să treacă înapoi prin culoarul îngust de gheaţă. Silindu-se să-şi ţină picioarele din faţă nemişcate îşi aruncă ochii prin odaie fără să vadă foarte clar cu vederea ei de vidră, atât de diferită şi lipsită de culoare. Camera era luminată de însemne magice obişnuite ce străluceau pe tavan, deşi Lirael băgă de seamă că erau palide şi şterse, şi mult mai vechi decât de obicei. Într-un colţ se afla un pupitru de lemn roşu aprins, fără scaun, iar unul din pereţi era acoperit în întregime de o bibliotecă mare cu rafturile goale în spatele uşilor de sticlă închise. Însemne magice alunecau neîncetat pe suprafaţa lor, aidoma uleiului vărsat în apă, înlăturând minuţios particulele de praf. Pe peretele din fund se zărea o uşă din acelaşi lemn roşiatic, presărată cu stele aurii mărunte, turnuleţe de aceeaşi culoare şi mai multe chei de argint. Steluţele erau în şapte colţuri, ca cele de pe blazonul Clayrelor, iar turnul de aur era emblema Regatului. Cât despre cheia de argint, Lirael nu îi ştia semnificaţia, deşi o văzuse deseori pe unele sigilii şi multe oraşe sau cetăţi o foloseau drept simbol. Simţea magia vibrând în lemnul uşii, înţesat de vrăji de 534

ferecare şi protecţie, alături de alte însemne a căror semnificaţie nu o ştia. Porni într-acolo să le cerceteze cu atenţie, uitând complet de mâncărime, mai să dea peste Căţeaua care îi tăiase calea ca unui pui sprinţar şi neascultător. — Nici să nu te gândeşti! scheună ea. Are un păzitor care nu te va recunoaşte sub înfăţişarea de acum şi o să vrea să te omoare. Trebuie să te apropii în forma ta normală şi să îl laşi să-ţi simtă sângele neîntinat. — Of, zise Lirael, lăsându-se pe burtă cu capul pe labele din faţă, iscodind uşa de lemn cu ochii ei negri şi strălucitori. Păi dacă mă schimb la loc o să-mi ia pe urmă aproape toată noaptea să-mi fac un alt veşmânt… N-o să ajungem la cină şi nici măcar la rondul de la miezul nopţii… — Pentru unele lucruri chiar merită să nu te duci la cină, zise Căţeaua plină de ea. — Păi şi schimbul de noapte? Am mai lipsit o dată săptămâna asta şi, chiar dacă e ziua mea, sunt sigură că o să-mi dea mai mult de lucru la bucătărie şi… — Dar mie îmi place când ai mai mult de lucru la bucătărie! o întrerupse Căţeaua Obraznică, lingându-se pe bot şi-apoi trecându-şi în plus limba şi pe faţa stăpânei. — Eeeeeei, se-nfurie Lirael. Nu ştia cum să procedeze, gândindu-se nu numai la îndatoririle în plus de la bucătărie, ci şi la teoria pe care i-o va ţine pe urmă mătuşa Kirrith. Dar uşa fermecată era atât de aproape, ademenind-o cu steluţele, turnurile şi cheile ei… Închise ochii încercând să-şi amintească suita de însemne cu care să destrame straiele de vidră, alunecând în fluxul Legământului ca să aleagă simbolurile unul după altul şi-apoi să le împletească în vraja potrivită. În doar câteva clipe avea să redevină Lirael, fata cu părul lung, rebel şi negru, atât de diferit de buclele bălaie ori cafenii ale suratelor ei, cu o bărbie mult mai ascuţită decât feţele lor rotunjoare, cu o piele atât de palidă încât nici razele puternice răsfrânte din Gheţar nu reuşeau să o pigmenteze, 535

cu ochi căprui şi pătrunzători, nu verzi sau albaştri ca ai Clayrelor. Căţeaua o privea transformându-se, cu pielea fermecată doldora de însemne strălucitoare ce prinseră a se-nvârti şi a se răsuci până ce deveniră o tornadă de lumină din ce în ce mai orbitoare, care se tot roti până când dispăru ca prin minune. În locul ei se ivi deodată o tânără subţirică stând în picioare nemişcată şi încruntându-se cu ochii pe jumătate închişi. Înainte să şi-i deschidă îşi pipăi trupul să se asigure că pumnalul, fluierul şi şoricelul de urgenţă se află la locul lor în vesta roşie. Sperase din toată inima să simtă uniforma la atingere, căci mai la început, când nu era la fel de pricepută cu straiele acestea fermecate şi încercase să le facă să dispară, se trezise goală puşcă, cu hainele descusute la picioare. — Buuun, zise Căţeaua mulţumită. Acum putem să ne-apucăm de treabă.

CAPITOLUL DOUĂZECI ŞI UNU Dincolo de uşile de lemn şi piatră Lirael făcu doi paşi către uşa roşiatică de lemn, oprindu-se brusc când o flacără de Legământ îi flutură prin faţă şi o lumină orbitoare cuprinse marginile uşii, forţând-o să-şi ferească privirea. Când se uită în sus zări în faţa uşii un paznic plămădit din vrăji de Legământ, trimis aici cu un anume scop. Nu semăna deloc cu ajutoarele tăcute din Bibliotecă, ci mai degrabă cu un om, fiind însă mult mai înalt şi lat în umeri. Era îmbrăcat în zale de argint şi-şi ascunsese faţa într-un coif de oţel cu viziera trasă. Avea mâna încleştată pe mânerul unei săbii cu vârful la doar câţiva centimetri de gâtul fetei. Spre deosebire de trupurile lor translucide, trimişii aveau de obicei arme şi ustensile palpabile, iar uneori – ca şi în situaţia de faţă – acestea erau mai ascuţite, mai dure şi mai periculoase decât cele adevărate, forjate din oţel, şi nu din farmece. 536

Paznicul rămase pe poziţie câteva clipe, apoi o înţepă cu lama atât de iute că Lirael nici nu-şi dădu seama ce se petrece. O picătură roşie de sânge trona acum pe vârful de metal, un singur strop licăritor. Fata îşi înăbuşi un strigăt de spaimă, rămânând pe loc de frică să n-o zgârie iar dacă se mişcă. Ştia destule despre aceste fiinţe, căci îşi continuase cercetările şi după ce terminase cu Căţeaua, dar nu puteai fi sigur niciodată. Nu-i mai fusese aşa frică de când se luptase cu Stilken şi simţea cum magia pervertită din jur i se cuibăreşte în oase, dându-i fiori de gheaţă pe spinare. Când paznicul îşi ridică a doua oară sabia, Lirael tremură necontrolat, deşi intenţia lui era să facă picurul de sânge să alunece încetişor pe lamă fără să lase vreo urmă, asemenea unui strop de ulei. După câteva clipe ce ei îi părură o veşnicie picătura ajunse pe mâner şi dispăru în gardă precum untul în pâinea caldă. În spatele ei Căţeaua răsuflă uşurată cu un lătrat înfundat când paznicul le salută cu sabia şi dispăru, lăsând în urmă o dâră luminoasă de însemne. În câteva secunde totul reveni la normal, de parcă nu se petrecuse nimic neobişnuit. Lirael îşi ţinuse respiraţia în tot acest timp şi oftă prelung văzându-se scăpată. Când îşi duse mâna la gât constată cu uimire că nu avea nimic, nici măcar o zgârietură. Căţeaua o îmboldi în genunchi şi i-o luă înainte cu un rânjet şmecher pe faţă. — Hai că ai trecut testul, îi zise ea. Acum poţi să deschizi uşa. — Nu ştiu dacă mai vreau, spuse Lirael şovăielnică, pipăindu-şi gâtul cu degetele. Poate ar fi mai bine să ne întoarcem. — Cee?! sări Căţeaua cu urechile ciulite, de parcă n-auzise bine. Adică am venit degeaba? De când ai devenit Don’şoara Nu-Vreau-Să-Fiu-Aici? — Putea să-mi taie beregata, zise fata cu voce tremurândă. A fost cât pe ce… 537

Căţeaua Obraznică pufni exasperată şi se lăsă pe labele din faţă. — Era un simplu test, să vadă dacă într-adevăr ai sânge de Clayră. Niciun trimis nu-ţi poate face rău, atâta timp cât nu e plămădit din carne şi oase. Lumea e plină de primejdii şi-ai face bine să te obişnuieşti să nu renunţi la primul hop! — Sunt oare cu adevărat o Fiică a Clayrului? bâigui Lirael cu ochii înlăcrimaţi. Tot anul se abţinuse să nu plângă, dar ca întotdeauna o apucase ciuda taman de ziua ei şi nu-şi mai putea ţine lacrimile în frâu. Se cuibări lângă tovarăşa ei şi o îmbrăţişă fără să se strâmbe la mirosul blănii umede. Am împlinit nouăsprezece ani şi tot n-am Darul Viziunii, sunt diferită de toate celelalte fete, iar când trimisul m-a înţepat cu sabia am fost convinsă că ştie cine sunt şi o să mă omoare. — Dar n-a fost aşa, pentru că eşti la fel de Clayră ca toate celelalte, prostuţo! o dojeni Căţeaua cu blândeţe. N-ai văzut niciodată căţeii ăia mici de vânătoare care se nasc uneori cu urechea lăsată ori cu spinarea arămie, în timp ce fraţii lor sunt gălbiori? Îi alungă cineva din haită, crezi? Tu eşti exact ca ei, un exemplar cu urechile lăsate. — Dar nu pot vedea Viitorul! suspină Lirael. Tu crezi că cei din haită ar accepta un câine care nu miroase? — Lasă că tu poţi mirosi, zise Căţeaua ca s-o liniştească şi o linse pe bărbie. În plus, ai alte daruri. Care dintre Clayre se poate lăuda cu îndemânarea ta de Mag al Legământului? — Probabil nu foarte multe, şopti Lirael. Dar nu asta contează la Clayre, ci Viziunea. Fără ea nu sunt nimic. — Dar poate sunt şi alte lucruri pe care le-ai putea învăţa, o încurajă Căţeaua. Dacă ai găsi altceva… — Ce altceva? Să mă apuc de croşetat?! pufni ea amărâtă, acoperindu-şi faţa cu mâinile umezite de lacrimi. Sau de tăbăcărit, poate? — Acum deja îţi plângi de milă şi asta are un singur leac, zise Obraznica înfuriată. — Ce vrei să spui? întrebă Lirael. 538

— Exact asta, zise Căţeaua, făcând un salt înainte şi înfigându-şi colţii destul de adânc în piciorul ei. — Aaau! ţipă fata, sărind în picioare şi izbindu-se de uşă. Ce te-a apucat? — Deveneai ridicolă, îi explică patrupedul, privind-o cum îşi freacă pulpa peste jambiera de lână în care încă se vedeau urmele colţilor. Acum eşti doar supărată, ceea ce e mult mai bine. Lirael o privi ameninţător, dar nu zise nimic, de teamă că răspunsul ar fi sunat răutăcios ori îmbufnat. O mai muşcase o dată la şaptesprezece ani şi nu voia să se aleagă cu încă o cicatrice tocmai acum, de ziua ei. Căţeaua o cântărea din ochi, cu capul aplecat într-o parte şi urechile ciulite, aşteptând parcă o reacţie din partea fetei. Lirael ştia că ar fi fost în stare să stea aşa ore în şir şi renunţă s-o mai înfrunte. De unde să-nţeleagă un câine cât de important e Darul Viziunii? — Aşadar… cum se deschide poarta asta? Se rezemase de ea când Căţeaua o apucase de picior, simţind în palme pulsaţia caldă a Magiei în contratimp cu pulsul ei ceva mai regulat. — Împinge-o cu forţă! îi sugeră Obraznica, adulmecând spaţiul îngust din josul uşii. Cred că trimisul a deschis-o deja. Lirael ridică din umeri şi se opinti în uşă cu ambele mâini, însă ornamentele de metal îşi mutaseră locul între timp, formând acum trei modele distincte cu tâlc ascuns. Deşi habar n-avea ce simboluri anume i se ascund sub palme, le simţea lăsându-şi amprenta în piele. Erau însemne magice până şi în ţintele de metal. Lirael nu prea ştia ce reprezintă fiecare, dar era clar că uşa fusese făurită în luni de zile, necesitând nu doar vrăjitorie iscusită, ci şi cunoştinţe întemeiate de tâmplărie şi feronerie. Împinse o dată şi lemnul roşiatic gemu încetişor. A doua oară se lăsă cu mai multă putere şi uşa alunecă precum o armonică, deschizându-se în şapte tăblii separate. Lirael nici nu băgă de seamă că unul din cele trei simboluri 539

dispăruse, lăsând la vedere doar două dintre ţintele ornamentale. Un val neaşteptat de Magie ţâşni deodată din tăblia uşii, umplând-o de o exaltare fără margini, ca atunci când izbutise pentru prima oară să-şi făurească tovarăşa de singurătate. Îi înotă prin vene şi-apoi îi licări în răsuflare, dispărând în cele din urmă şi lăsând-o nesigură pe picioare, sprijinită de tocul uşii. Contururile simbolurilor îi dispărură şi ele din palmă până s-apuce să le descifreze. — Mamă-mamă! suspină Lirael, scuturându-şi capul şi căutând cu mâna trupul cald al prietenei sale. Ce-a fost asta? — Salutul Uşii, nimic mai mult, răspunse Căţeaua, trăgându-se din strânsoare şi apucând-o curioasă înainte, clămpănind cu labele ei groase pe treptele de dincolo de prag, ce coborau în ascunzişurile muntelui. — Cum adică „salutul”? o iscodi Lirael. Căţeaua nici n-o băgă în seamă, dând mai departe din coada-i obraznică până ce dispăru după prima cotitură. Cum e posibil să te salute o uşă?! Aşteaptă-mă şi pe mine, stai mai încet! Deşi obraznică şi îndărătnică din fire, Căţeaua se opri după primele douăzeci de trepte. Era ceva mai întuneric aici şi scările erau acoperite cu muşchi, însemnele de iluminare fiind destul de rare. Era evident că de mult nu mai trecuse nimeni pe aici. O aşteptă să se apropie şi-apoi o zbughi în jos pe scări încă vreo douăzeci de trepte, pierzându-se în întuneric, deşi Lirael îi auzea destul de bine bocănitul înfundat al paşilor. Fata oftă şi-şi iuţi pasul, atentă să nu alunece pe stratul de licheni. Simţea în depărtare ceva ce o neliniştea, un soi de apăsare pe care n-o putea cuprinde cu puterea minţii şi care se-nteţea cu fiecare treaptă. Căţeaua se opri să o aştepte încă de opt ori până dădură de capătul scărilor, adânc în inima muntelui. Lirael mai inspectase astfel de locuri, dar niciodată atât de departe. După socotelile ei, se afla la o adâncime de peste patru sute de metri de orice ascunzătoare descoperită până acum în măruntaiele Gheţarului. Cu toate astea gheaţa nu 540

pătrunsese până aici, ceea ce făcea ca locul să pară şi mai ciudat, fiind total diferit de orice domeniu al Clayrelor. Mai mult, pe măsură ce coborau se făcea tot mai întuneric şi însemnele menite să lumineze calea erau din ce în ce mai rare şi mai palide, până când se-mpuţinară de tot, rămânând doar câteva ici-colo. Abia când le studie mai atent, observând cât sunt de vechi şi ponosite, îşi dădu seama că scara fusese construită de jos în sus. În mod normal n-o deranja obscuritatea, însă de data asta era prea de tot. Făcu, aşadar, o vrajă de iluminare, suflând în aer două însemne lucitoare pe care le trimise dinainte, să îi călăuzească paşii în timp ce cobora. Căţeaua o aştepta pe ultima treaptă, scărpinându-şi urechea în faţa unei alte porţi strunite de Magia Legământului, o uşă de piatră pe care erau gravate în Alfabetul Mediu nişte litere de-o şchioapă, alături de câteva simboluri pe care doar un Mag le-ar fi putut vedea. Lirael se aplecă să le citească şi se trase iute înapoi, dând să o ia la fugă în sus pe scări. Văzând asta, Căţeaua i se vârî printre picioare şi o făcu să se împiedice. Când fata căzu, vraja de iluminare se risipi ca la un semn şi însemnele se stinseră, alunecând înapoi în fluxul nesfârşit al Legământului. Cuprinsă de spaimă, orbecăi în beznă încercând să se ridice, convinsă că se îndreaptă către scară. Atinse în schimb botul umed al Căţelei şi observă cum trupul ei prinde contur încetul cu încetul, ca şi cum cineva o desena în întuneric cu un creion de abur lucitor. — Foarte inteligent din partea ta! îi zise animalul trecându-şi limba prin urechea fetei. Te pomeneşti că ai uitat vreo plăcintă în cuptor? — Uşa… bâigui Lirael, lăsându-se jos moale. E o piatră de mormânt… şi duce spre o criptă. — Serios? — Da, şi are numele meu pe ea! murmură ea aproape fără răsuflare. Se lăsă o tăcere lungă şi apăsătoare pe care tot Căţeaua o 541

întrerupse, zicând: — Ia să vedem dacă-nţeleg eu bine… Tu chiar crezi că cineva s-a ostenit să-ţi facă special o criptă acum mai bine de o mie de ani, sperând c-o să apari într-o bună zi şi o să mori de inimă? — Păi… nu… Se aşternu un nou moment de tăcere pe care Căţeaua îl curmă continuând: — Presupunând că ai dreptate şi uşa duce într-adevăr către o criptă, spune-mi rogu-te cât de des întâlnit e-un nume precum Lirael? — Păi, am avut pare-mi-se o mătuşă după care m-au botezat şi care a murit de mult, şi înaintea ei a mai fost parcă una… — Deci cripta asta sau ce-o fi ea e mai degrabă a unei alte Lirael, nu crezi? o linişti Căţeaua cu blândeţe. De altfel, cum poţi fi sigură că e o criptă? Eu una n-am văzut decât două cuvinte pe uşă, iar al doilea nu mi s-a părut c-ar seamăna cu „mormânt” ori „criptă”. — Şi-atunci cu ce semăna? întrebă Lirael, ridicându-se în sfârşit în picioare, cu mintea deja în fluxul magic de unde voia să culeagă însemnele pentru lumină, gata să le descrie cu degetele-n aer. Nu-şi aducea aminte care era al doilea cuvânt, dar nici nu voia să recunoască cât de tare se speriase văzându-şi numele gravat în piatră. Intrase în panică şi fuga i se păruse pe moment cea mai bună soluţie, singura cale să se întoarcă la Bibliotecă, unde se simţea la adăpost. — Cu ce nici prin gând nu-ţi trece, răspunse Căţeaua plină de importanţă în clipa când din degetele fetei ţâşniră raze de lumină direct către uşa de piatră. De data asta Lirael cercetă literele pe îndelete, atingând adânciturile cu băgare de seamă. Se încruntă citindu-le iar şi iar, fără să le poată desluşi înţelesurile ascunse. — Nu înţeleg, zise în cele din urmă. Al doilea cuvânt pare să fie „cale”. Calea lui Lirael! se lumină ea în sfârşit. — Păi hai să-ţi urmezi calea atunci, o îndemnă Căţeaua 542

nonşalantă. Chiar dacă nu eşti acea Lirael, eşti totuşi Lirael, aşa că presupun că ai putea să… — Ia nu mai flecări atâta! o întrerupse fata îngândurată. Dacă într-adevăr avea să îşi găsească drumul dincolo de poartă, un drum care purta numele ei, acesta fusese făurit acum mai bine de-un mileniu – lucru deloc imposibil de vreme ce Clayrele aveau adesea Viziuni cu viitorul îndepărtat, sau mai degrabă cu posibilele lumi ce vor să vină, cum le plăcea lor să spună. Pentru ele viitorul era ca un pârâu cu multe braţe care se îndepărtau de albie intersectându-se, pentru ca mai apoi să se despartă din nou, iar munca lor consta de fapt în a ghici care din posibilităţi avea să se-mplinească ori e mai de dorit. Dar dacă Clayrele de odinioară o Văzuseră într-adevăr în viitorul lor, de ce suratele ei cu Viziune nu reuşeau nicicum să-i întrevadă soarta? Sanar şi Ryelle îi spuseseră odată că nici măcar Profetesele Veghei de Nouă Zile nu izbuteau s-o Vadă, oricât s-ar strădui. Viitorul ei părea de nepătruns, la fel ca prezentul. Niciuna din Clayre n-o zărise lucrând la Bibliotecă sau pur şi simplu dormind în patul ei, lucruri atât de banale! Iată că iarăşi făcea notă discordantă, şi nu pentru că îi lipsea Darul Viziunii, ci pentru că cele care-l aveau deja nu o puteau Vedea cu niciun chip. Dacă nici Profetesele nu reuşeau să-i dibuiască soarta, cum oare să fi ştiut de ea strămoaşele Clayre? De ce să îi fi pregătit un drum anume şi trepte care s-o conducă într-acolo? Pesemne că fusese destinat unei alte Lirael, vreo rudă îndepărtată de-a ei. Gândul o mai linişti puţin şi prinse în sfârşit curaj să se apropie de uşă. Îşi puse mâinile pe placa rece şi o împinse uşurel, simţind Magia gâdilându-i palmele ca un ogar bătrân ce toarce dinaintea focului sub mângâierile stăpânului. Uşa se clinti spre interior cu un scrâşnet prelung, niţel îndărătnică la început. Curentul rece dinăuntru o ciufuli uşor, jucându-se prin aer cu însemnele călăuzitoare. Venea şi un miros greoi de umezeală însoţit de acea senzaţie de 543

mai devreme, o apăsare stranie şi din ce în ce mai puternică, ca o durere surdă de măsele care anunţă chinuri groaznice. Dincolo de prag se deschidea o încăpere imensă al cărei capăt nu se zărea din conul de lumină unde stătea Lirael. Semăna cu o grotă rece şi întunecoasă. Intră şi-şi ridică privirea spre tavan, scrutând întunericul până când începu s-o doară ceafa şi ochii i se obişnuiră în sfârşit cu bezna. Pe ici pe colo se întrezăreau mici petice de o luminescenţă stranie, nefirească pentru strălucirea Legământului, care se ridicau atât de sus încât cea mai distantă semăna cu o constelaţie pe cerul nopţii. Fără să-şi coboare privirea Lirael băgă de seamă că stă pe marginea unei prăpăstii destul de adânci, care se întindea până aproape de creasta Meteorului. Stătea pe o scândură lată ca un fel de terasă, dincolo de care se căsca un hău al cărui fund puteai jura că ajunge până-n genunile pământului. Recunoscu locul pe dată, căci nu ştia decât o singură râpă atât de îngustă şi adâncă. Îşi aduse aminte de podurile de deasupra, înşirate unul după altul ca firele de aţă. Le traversase doar de-atâtea ori, fără să bănuiască nicio clipă ce se ascunde dedesubt! — Eu ştiu de locul ăsta, zise Lirael în şoaptă, îngânată de ecou. Suntem pe fundul Prăpastiei, nu? Şovăi, apoi adăugă: Locul de veci al Clayrelor… Căţeaua Obraznică o aprobă tăcută. — Ştiai dinainte, nu-i aşa? întrebă fata cu ochii pironiţi în sus. Deşi nu le vedea, ştia de ungherele săpate în partea superioară a stâncii şi care adăposteau rămăşiţele Clayrelor. Generaţii întregi îşi dormeau somnul de veci în acest cimitir pe verticală şi Lirael simţise de departe apropierea criptelor cu moartele ce odihneau în ele. Aşa se explica senzaţia ciudată ce-o încercase mai devreme. Mama ei nu se afla acolo, căci ea murise printre străini, mult prea departe de familie ca trupul să-i mai poată fi depus în scobiturile Gheţarului. Filris se număra însă printre sufletele care-şi găsiseră liniştea aici, alături de alte 544

cunoscute de-ale lui Lirael. — Am bănuit eu bine că-i o criptă! se umflă ea în pene, privindu-şi triumfătoare tovarăşa de drum. — E mai degrabă un osuar, o corectă Căţeaua. Din câte ştiu, atunci când o Clayră îşi întrevede moartea, e coborâtă cu o frânghie la înălţimea potrivită şi de acolo începe să îşi sape propriul… — Nu cred aşa ceva! o întrerupse Lirael contrariată. Momentul îl ghicesc, e-adevărat, însă de obicei Pallimor şi celelalte grădinărese pregătesc grotele. Mătuşa Kirrith zice că-i semn de proastă creştere dacă îţi sapi mormântul singură… Tăcu câteva clipe, după care o întrebă în şoaptă: M-or fi văzut oare pierind şi m-au trimis aici să-mi sap propria criptă, drept pedeapsă că nu mă port frumos? — Dacă mai scoţi una ca asta, mă tem c-am să te muşc cum se cuvine, mormăi Căţeaua exasperată. De unde-ţi vine obsesia asta cu moartea, mă rog? — Uită-te şi tu la locul ăsta! E peste tot, şi-o simt foarte intens. — Asta din cauză că poarta către Moarte stă mai mereu întredeschisă în locurile unde a murit mai multă lume sau unde sunt oameni înmormântaţi, îi explică animalul cu un aer absent. Sângele se înfierbântă şi de-asta unele Clayre devin sensibile la anumite semne. Asta ţi s-a întâmplat şi ţie adineauri şi nu trebuie să-ţi fie teamă. — Nu îmi e, se auzi Lirael vorbind. E ca o durere sau o mâncărime care nu-ţi dă pace şi te îmboldeşte să faci ceva, orice, numai să scapi de ea. — Presupun că necromanţie nu ştii, nu? — Normal că nu! E interzis, doar e Magie Liberă! — Nu neapărat. Clayrele nu sunt chiar întru totul străine de Magia Liberă. S-au folosit de ea în trecut şi unele încă o practică şi azi, îi spuse Căţeaua atrasă deodată de un nou miros, adulmecând de zor pe la picioarele stăpânei. — Cine s-ar îndeletnici cu-aşa ceva? o iscodi Lirael, dar animalul îşi văzu mai departe de treabă, amuşinându-i picioarele. Ce tot miroşi acolo? 545

— Magie, răspunse Căţeaua, ridicându-şi privirea preţ de o clipă înainte să-şi reia turele ameţitoare. Magie străveche, de demult, ascunsă aici, în măruntaiele pământului. Hmmmm, ce ioooo… Îşi termină fraza cu un schelălăit prelung, căci în secunda următoare o fâşie învăpăiată străpunse întunericul spre înălţimi, presărând explozii de lumină şi căldură peste tot. Luată pe nepregătite, Lirael se clătină şi căzu peste pragul porţii, urmată de Căţeaua a cărei blană mirosea deja a pârlit. Tot soiul de forme prinseră a se contura pe peretele în flăcări, siluete umane care-şi îndoiau mâinile şi picioarele printre văpăi, alături de însemne de Legământ care se răsuceau în infernul portocaliu, albastru şi roşu mult prea iute ca să le poată desluşi. Deodată trupurile mistuite se desprinseră din vâlvătaie şi Lirael băgă de seamă că erau soldaţi cu săbii strălucitoare, plămădiţi din flăcări din creştet până-n tălpi. — Fă ceva! îi strigă Căţeaua. Lirael rămase nemişcată, privind la războinicii de foc care veneau către ele, uniţi sub aceeaşi vrajă de Legământ. Alcătuiau laolaltă un paznic uriaş şi preaputernic împărţit în mai multe bucăţi, fiecare cu menirea sa. Semăna leit cu străjerul de mai devreme, mai puţin în mărime. Se ridică într-un sfârşit, îşi mângâie iute prietena pe creştet şi trecu pragul încrezătoare, înfruntând căldura nemiloasă şi pe străjerii cu săbii învăpăiate. — Sunt Lirael, rosti cu voce tare, însoţindu-şi cuvintele de însemne magice de adevăr şi limpezime. Fiică a Clayrului. Vorbele ei rămaseră suspendate în aer preţ de o clipă, deasupra pârâitului molcom al trupurilor mistuite de flăcări. Paznicii se opriră atunci şi-şi ridicară săbiile în semn de salut, înfăşurând-o într-un val de fierbinţeală ce o făcu să se înece. Tuşi scurt şi făcu un pas spre ei, dar în secunda următoare totul se nărui în întuneric, căci îşi 546

pierduse cunoştinţa. Când îşi veni în simţiri, Căţeaua Obraznică tocmai se pregătea să-i lingă faţa cine ştie a câta oară, căci obrajii o strângeau deja sub stratul gros de salivă uscată. — Ce s-a întâmplat? o întrebă, privind speriată în jur. Focul dispăruse, la fel şi paznicii, şi mici însemne aurii îi tot dădeau târcoale ca nişte stele jucăuşe. — Te-au sufocat când au vrut să te salute. Cine i-a pus acolo s-o fi gândit că trebuie să îţi anunţi prezenţa înainte să treci pragul, răspunse Căţeaua, dând să o mai lingă o dată, însă Lirael o opri la timp. Ori asta, ori erau ei proşti. Bine măcar că unul a fost destul de inspirat să ne lase luminiţele astea. Apropo, vezi că ai nişte şuviţe arse. — La naiba! bombăni Lirael, examinându-şi vârfurile pârlite ce îi ieşeau de sub batic. Mătuşa Kirrith o să le vadă imediat! O să îi spun că m-am aplecat peste o lumânare sau ceva… Că veni vorba de Kirrith, e timpul să ne întoarcem. — Hai să mai stăm puţiiin! o imploră Căţeaua. După atâta osteneală… Ia uite, luminile ne-arată un drum! Asta trebuie să fie Calea lui Lirael! Fata se uită în direcţia pe care tovarăşa sa i-o arăta tacticoasă ca întotdeauna, cu piciorul din faţă ridicat şi botul uşor în aer. Într-adevăr, luminiţele descriau o cărare de-a lungul crestei, aliniindu-se licăritoare către un ungher şi mai întunecos al Prăpastiei. — Ar trebui să ne întoarcem, zău, zise iar Lirael cu jumătate de gură, atrasă de cărarea luminată. Dacă străjerii i-au dat pace, pesemne că au făcut-o cu un scop, aşa că poate merita o încercare. Cine ştie, ar putea afla ce trebuie să facă să primească Darul Viziunii… Se întorcea mereu la aceeaşi dorinţă neîmplinită, căci înlăuntrul ei speranţa încă mai dăinuia, în ciuda anilor pe care şi-i petrecuse la Bibliotecă. Poate că acum lucrurile se vor schimba, începând de aici, din inima regatului Clayrelor. — Bine, fie, hai! se învoi în fine ridicându-se cu un oftat 547

prelung. Până acum se alesese doar cu văpăi şi vânătăi. Ce mai aştepţi? — După tine, o invită Căţeaua. Botul meu încă mai suferă de pe urma străjerilor care-ţi păzesc preţioasele rubedenii. Urmară cărarea de lumini scânteietoare, care după o porţiune dreaptă se îngusta brusc, părând că se opreşte-n stâncă. Lirael întinse mâna şi pipăi peretele rece de o parte şi de alta, descoperind că luminescenţa ce-o intrigase mai devreme venea de la un soi de ciupercă care-i lăsă o mâzgă lipicioasă pe degete şi un miros de varză stricată. Drumul era din ce în ce mai strâmt şi cobora tot mai adânc în munte, iar frigul şi întunericul de smoală îi alungară şi ultima rezervă de căldură. La fiecare pas simţea în tălpi o vibraţie însoţită de un huruit înfundat, care creştea în intensitate pe măsură ce înaintau. La început crezu că mintea îi joacă feste sau că e din cauza acelor „semne” dinspre Moarte de care îi vorbise Căţeaua, dar mai apoi îşi dădu seama că e de fapt bolboroseala unei ape. — Probabil e vreun izvor subteran prin apropiere, zise Lirael cu voce tare, încercând să acopere susurul difuz. La fel ca celelalte Clayre, nu prea ştia să înoate şi singurul ei contact cu şuvoaie mai mari de apă era atunci când se topea zăpada primăvara şi bucăţi uriaşe de gheaţă se desprindeau din munte, alunecând la vale în puhoaie dezlănţuite. — Suntem aproape deasupra lui, răspunse Căţeaua, care putea să vadă mai departe pe cărarea mărginită de luminiţele zglobii. Vorba poetului: Izvorul cel iute din neguri a ieşit, Către lumină apoi s-a năpustit, Cu straie de-ntuneric şi de gheaţă, Duşmanii din Regat el îi înhaţă. Până ce râul Ratterlin se potoleşte Cât e de lung în Deltă el soseşte.

— Hmm… S-ar putea să fi uitat vreun vers, două, ia să 548

vedeeem… Izvorul cel iute… — Izvorul Ratterlinului e aici? o întrerupse Lirael mirată, arătând în faţă. Nu ştiam că izvorăşte din munte, întotdeauna am crezut că se formează din gheaţa topită. — Ba izvorăşte, îi confirmă Căţeaua după o pauză. Izvoarele sunt aici de când lumea, ascunse în inima muntelui. Stai pe loc! Fata rămase locului, încleştându-şi degetele în blana Obraznicei, sub zgardă. La început nu înţelese de ce se opriră, dar după un timp Căţeaua o porni din nou agale încă câţiva paşi, la capătul cărora vuietul râului deveni asurzitor şi picuri minusculi îi stropiră obrajii. Ajunseră în sfârşit la izvoare, dinaintea unui podeţ de piatră îngust şi alunecos. Era lung de vreo cincisprezece metri şi la capătul lui se profila o altă uşă. Nu avea balustrade şi era lat de vreo jumătate de metru. Toate acestea, alături de volbura apelor de dedesubt erau semne clare că podul fusese gândit ca o barieră pentru Morţi. Lirael îl cântări din priviri, uitându-se apoi la uşa din depărtare şi jos la râul furios, cuprinsă de un sentiment de teamă amestecată cu fascinaţie. Era vrăjită de dansul şuierat al apelor, dar când izbuti să-şi desprindă ochii din abis se întoarse spre Căţea, strigându-i: — Eu nu trec nici să mă pici cu ceară! Căţeaua n-o băgă în seamă şi Lirael tocmai se pregătea să repete, când observă că labele ei se făcuseră plate ca nişte tălpi şi erau de două ori mai groase, ceea ce îi dădea un aer de superioritate. — Să nu-mi spui că ţi-au crescut şi ventuze, îi aruncă fata, scuturându-se de scârbă. Aşa, ca la caracatiţe. — Ba sigur că mi-au crescut, zise Căţeaua, ridicând o labă cu un pleoscăit scurt ce acoperi pentru o clipă vuietul general. Cum altfel să mă-ncumet la aşa un drum? — Mda, pare periculos, bâigui Lirael cu ochii la podul îngust. În mod vădit, Căţeaua nu se dădea bătută, însă cu 549

ajutorul ei şi-al lipitoarelor de pe tălpi trecerea devenea posibilă, deşi foarte primejdioasă. Oftă adânc şi se aplecă să-şi scoată încălţările, ferindu-se de ploaia de stropi fini. Îşi prinse de curea şiretele botinelor de piele şi-şi trecu degetele pe piatra rece, răsuflând uşurată să simtă striaţiile pe care nu le observase în lumina difuză. Aveau cu siguranţă să-i dea ceva mai multă stabilitate. — Mă întreb de ce-or fi construit podul ăsta? zise ea, suindu-se în spinarea Căţelei şi prinzându-se de zgardă, simţind pe lângă siguranţa trupului atletic vibraţia liniştitoare a Legământului. Pe cine încercau să ţină la distanţă? Obraznica înaintă doar câţiva paşi când Lirael adăugă: — Sau poate-ar fi mai bine să întreb cine nu trebuia să scape pe aici. Vocea i se pierdu în zgomotul infernal dimprejur.

CAPITOLUL DOUĂZECI ŞI DOI Puterea lui trei Uşa de la capătul podului se deschise îndată ce Lirael o atinse. Simţi din nou Magia revărsându-se asupră-i, dar nu prietenoasă ca la prima uşă ori blândă ca la intrarea în Prăpastie, ci precipitată şi iscoditoare, vrând parcă să-i găsească vreun cusur şi învoindu-se cu greu s-o lase înăuntru. Simţi în palmă fiorul de pe spinarea Căţelei când uşa se deschise în sfârşit, mirându-se în sinea ei că îi e teamă de atâta lucru. Înţelese de ce când mirosul de rugină al Magiei Libere o întâmpină de undeva din faţă, încătuşat de Legământul ce îl strunea şi-l domina. — Magie Liberă, zise Lirael în şoaptă, cu teamă în glas. Căţeaua merse mai departe, târând-o după ea, aşa că fata trecu pragul cu inima strânsă. Nici nu intrară bine, că uşa se şi trânti în urma lor, curmând într-o clipită vuietul năprasnic. Totul se cufundă într-o tăcere mormântală şi-o beznă atât de neagră încât cu 550

greu îţi puteai imagina că mai există şi lumină pe lume. Lirael nu mai văzuse niciodată aşa ceva şi simţea că-şi pierde minţile. Noroc cu trupul cald şi îmblănit de lângă ea, care îi dădea siguranţa că stă încă pe picioare şi încăperea nu e într-o rână, aşa cum avea impresia. — Nu te mişca! şopti Căţeaua şi Lirael îi simţi botul umed pe picior, ca şi cum voia să-şi întărească spusele. Izul de Magie Liberă era din ce în ce mai pregnant şi Lirael îşi prinse nasul cu degetele, încercând să nu tragă aer în piept, în timp ce cu cealaltă mână apucă şoricelul din buzunar. Slabe speranţe chiar şi pentru el să găsească drumul înapoi la Bibliotecă, dar pentru orice eventualitate… Simţea şi freamătul Magiei Legământului înteţindu-se, formând însemne magice care pluteau în aer ca polenul, învăluite într-o lumină umedă. Cele două forţe păreau înţelese între ele, încolăcindu-se în jurul ei şi ţesând un soi de farmec tainic. O cuprinse frica şi i se făcu un gol în stomac, simţind că se sufocă. Trase aer în piept şi-apoi expiră încet să se calmeze, dar atmosfera era încărcată de vrăji neştiute cu care nu putea – şi nu voia – să-şi umple plămânii. Mai multe lumini prinseră deodată a licări în întuneric, nişte cerculeţe firave cu sute de aşchii înăuntru, strălucitoare şi fine ca firul de păr. Semănau cu puful de păpădie purtat de vânturile primăvăratice. Odată cu ele miasma de Magie Liberă dispăru ca prin minune, aşa că Lirael respiră în sfârşit uşurată, dar precaută totuşi. În lumina stranie şi mereu schimbătoare Lirael cercetă în sfârşit odaia octogonală. Era foarte încăpătoare şi în mod destul de ciudat – având în vedere că se aflau în inima muntelui – pereţii nu erau săpaţi în piatră, ci căptuşiţi cu plăci de ceramică dispuse în formă de stele, turnuri şi chei argintii. Tavanul era tencuit şi zugrăvit în nuanţe mohorâte, imitând un cer încărcat de nori cenuşii care ameninţau câteva stele lucitoare, şapte la număr. Pe jos era întins un covor albastru-închis şi moale, pe care abia acum îl simţi 551

sub tălpile goale, o binecuvântare faţă de piatra rece a podului. În mijlocul camerei trona o masă frumoasă din lemn de sequoia ale cărei picioare zvelte aveau fiecare la capăt trei degete de argint. Pe suprafaţa lăcuită se aflau trei obiecte unul lângă altul: o cutiuţă de metal mare cât palma ei, un set de fluiere ori mai degrabă un nai şi o carte cu coperte albastre de piele şi încuietori de argint. Se vede treaba că masa şi ustensilele de pe ea erau punctul de atracţie al magiei, căci luminiţele erau mai concentrate acolo, formând o fâşie translucidă ca o ceaţă lăptoasă. — Hai, du-te acum, o îndemnă Căţeaua, aşezându-se pe picioarele din spate. Se pare că am găsit ce căutam. — Ce vrei să spui? o întrebă Lirael suspicioasă, trăgând adânc aer în piept să-şi facă curaj. Se simţea în siguranţă acum, deşi erau destule vrăji în cameră pe care nu le cunoştea şi nici nu spera să le înveţe vreodată. Mai avea încă pe limbă izul înţepător al Magiei Libere, ca un ghimpe de care nu se putea descotorosi. — Uşile ţi s-au deschis, calea ţi-a fost luminată, paznicii te-au lăsat să treci… începu Căţeaua, atingându-i mâna cu botul ei rece şi privind-o cu subînţeles. Nu încape îndoială că instrumentele de pe masă pe tine te aşteaptă. Eu nu vreau să-mi bag nasul, aşa că te voi aştepta aici. Mă gândeam chiar că aş putea să trag un pui de somn. Să mă trezeşti când vine vremea să ne-ntoarcem. Zicând aşa, îşi dezmorţi alene spinarea şi picioarele, căscă prelung şi se întinse cât era de lungă pe covor. Se tot suci până să-şi găsească locul, aşezându-se în fine pe o parte şi adormind aparent adânc, nu înainte să-şi fluture coada prin aer de câteva ori. — Ooof, ce mă fac eu cu tine! oftă Lirael. Acuma ţi-ai găsit să dormi? Ce mă fac dacă se-ntâmplă ceva rău? Căţeaua deschise un ochi şi zise printre dinţi: — Mă trezeşti, se-nţelege. Lirael o privi nervoasă, uitându-se apoi la masa din mijloc. Stilken fusese duşmanul cel mai de temut pe care-l 552

înfruntase în pasajele Bibliotecii, însă în ultimii ani întâlnise şi alte primejdii – monştri malefici, farmece străvechi imprevizibile ori greu de strunit, capcane mecanice sau chiar coperte otrăvite. Orice bibliotecară se putea confrunta cu astfel de pericole, însă niciunul nu se compara cu încercarea de acum. Nu ştia nimic despre cele trei obiecte, doar că erau păzite cu sfinţenie de puteri mult mai încrâncenate decât văzuse ea vreodată. Mai mult, erau atât de vechi că nimeni nu le ştia obârşia. Totul în această cameră – pereţii, tavanul, covorul şi masa – era acoperit de straturi suprapuse de însemne magice, unele de-acum o mie de ani sau mai bine. Le simţea plutind pretutindeni, topindu-se unul într-altul sau preschimbându-se neîncetat. Dacă închidea ochii chiar şi pentru o clipă, întreaga odaie devenea o imensă Piatră de Legământ, căci o percepea ca pe o sursă de magie, nu ca un loc care fusese fermecat în repetate rânduri. Nu era totuşi cu putinţă, cel puţin după câte ştia ea… Deschise ochii ameţită, observând cu uimire însemnele ce i se zvârcoleau în piele, în răsuflare şi în vene. Între ele Magia Liberă înota nestingherită. Firişoarele pufoase de lumină ţâşniră deodată către ea ca nişte tentacule scânteietoare, încolăcindu-i-se de mijloc şi trăgând-o cu blândeţe către masă. Orbirea magică o zăpăci uşor, de parcă tocmai s-ar fi trezit din vis. Încercă să reziste la început, lăsându-se apoi în voia luminii învăluitoare, uitând cu totul de Căţeaua adormită. Cât ai clipi era deja la masă, fără să ştie cum a ajuns acolo. Palmele i se odihneau pe suprafaţa lăcuită, dinaintea obiectelor misterioase. Ca orice Bibliotecară Secundă, alese cartea mai întâi, trecându-şi degetele peste încuietoarea de argint în timp ce citea titlul gofrat în relief pe cotor cu litere de argint: Cartea Amintirilor şi a Uitării. Lirael trase de clapă, simţind magia dinăuntru şi însemnele ce fremătau în metalul vrăjit, simboluri de ferecare şi închidere, de pârjolire şi distrugere. 553

Încuietoarea se deschise înainte să-şi dea seama ce e cu însemnele, aşa că nu păţi nimic. Deschise cartea cu atenţie şi trecu de pagina cu titlul, întorcând foile subţiri şi aspre una după alta. Pe fiecare erau cuibărite însemne de Legământ, ferecate în hârtie înainte de aşternerea literelor. Mai era şi Magie Liberă, dar controlată şi călăuzită unde trebuie. Copertele erau şi ele împletite cu ambele feluri de Magie, ce pătrunseseră până şi în lipiciul şi legăturile de pe cotor. Grosul se concentra însă în tipăritură. Lirael mai văzuse astfel de cărţi fermecate, deşi poate mai puţin puternice. În Pielea Leului, de pildă. Aşa o carte nu putea fi niciodată terminată, căci conţinutul ei se preschimba mereu după nevoia şi mofturile creatorului, după capriciile vremii ori ca să fie-n ton cu cele patru faze ale lunii. Unele erau făcute în aşa fel încât să nu-ţi aduci aminte ce-ai citit decât atunci când se-ntâmpla ceva, iar asta numai pentru că făuritorul era un om milos pe care nu-l lăsase inima să îşi împovăreze cititorii cu tot felul de grozăvii. Începu să citească în timp ce luminiţele i se-nvârteau în jurul capului, desenând tot felul de modele pe pagină din pricina şuviţelor pe care i le ciufuleau în zborul lor dansant. Trecu de prima pagină, o începu pe următoarea şi tot aşa până ce termină primul capitol. Făcea mişcări regulate, întinzând scurt mâna să dea pagina. În spatele ei Căţeaua dormea dusă, iar respiraţia ei sacadată ţinea parcă isonul paginilor întoarse una după alta. După câteva ore bune sau poate zile chiar – căci pierduse întru totul noţiunea timpului – Lirael întoarse în sfârşit ce părea a fi ultima foaie şi închise cartea, care se ferecă îndată pocnind din clapele de argint. Încercă să le desfacă şi pentru că nu izbuti îşi îndreptă atenţia către naiul de argint, format din şapte fluieraşe ordonate după mărime, de la cel mai scurt – cât degetul ei mic – până la cel mai lung, aproape cât palma. Îl apropie de buze fără să sufle, să nu cumva să deştepte vreo vrajă adormită. Aflase din carte cum fuseseră făcute şi cum 554

trebuiau folosite, aşa că ştia de-acum că însemnele magice care se preumblau pe ele nu erau decât o spoială menită să ascundă Magia Liberă pitită înăuntru. Le atinse pe fiecare în parte, de la cel mic şi până la cel mare, rostindu-le numele în minte înainte să pună naiul înapoi pe masă. Ridică apoi ultimul instrument rămas, cutiuţa de metal. Şi ea era tot din argint, cu gravuri elegante peste şi printre care alunecau însemne magice asemenea celor de pe carte, vestind pedepse aspre celor ce se încumetau să o deschidă fără să aibă Sângele Curat. E drept că nu specificau ce tip de sânge trebuia să ai anume, dar Lirael îşi zise că dacă i-a mers cu cartea la fel se va-ntâmpla şi cu cutia. Atinse uşor încuietoarea, tremurând la dogoarea Magiei Libere strunite înăuntru, însă cutia rămase ferecată. O străfulgeră atunci gândul că poate cartea o amăgise în vreun fel, ori citise ea însemnele anapoda… sau sângele era problema? Închise ochii şi mai încercă o dată, apăsând clapeta cu încredere. Caseta începu să-i tremure în palmă şi Lirael deschise ochii, văzând-o cum se desface de la mijloc, unde capacul era prins în balamale. Semăna cu acele mici oglinzi pe care unii le ţineau de obicei pe raft ori pe masă. O deschise de tot şi o aşeză pe masă, cele patru colţuri formând un romb perfect. Cutia propriu-zisă era de argint, iar cealaltă jumătate – unde ar fi trebuit să fie oglinda – era dintr-un material necunoscut, mat şi întunecat, un dreptunghi obscur în care lumina refuza să se reflecte. Cartea Amintirilor şi a Uitării o numea Oglinda Neagră şi Lirael citise în mare parte cum funcţionează. Din păcate nu putea fi folosită în odaia unde se aflau şi nici în altă parte din Lumea celor Vii, ci numai în Moarte. Bine-nţeles că nu avea nicio intenţie să meargă într-acolo, chiar şi de-ar fi găsit cu uşurinţă drumul de întoarcere. Moartea era regatul lui Abhorsen, nu al Clayrelor, deşi Lirael bănuia că Oglinda Neagră nu e tocmai străină de Darul Viziunii. O închise cu un păcănit scurt şi o lăsă pe masă fără să-şi 555

ia mâna de pe ea. Rămase aşa un minut întreg, căzută pe gânduri. O ridică apoi din nou şi o vârî în buzunarul uniformei alături de o peniţă de argint, o bucată de sfoară ceruită şi un ciot de creion. Şovăi un moment, apoi luă şi naiul şi îl băgă în buzunarul drept, lângă şoricelul mecanic. Înşfăcă în cele din urmă şi Cartea Amintirilor şi a Uitării şi o adăposti la piept, sub vesta roşie. Se îndreptă pe urmă către Căţeaua Obraznică, hotărâtă să o ia la întrebări ca să priceapă cât de cât cele întâmplate. Cartea, Oglinda şi naiul stătuseră aici timp de mai bine de-un mileniu, aşteptând în întuneric pe cineva despre care Clayrele de-odinioară ştiuseră că va sosi. Aşteptaseră amuţite ca cea numită Lirael să vină şi să le deştepte. O aşteptaseră pe ea.

CAPITOLUL DOUĂZECI ŞI TREI Un anotimp tulbure Prinţul Sameth stătea tremurând în foişorul de pază al Palatului, aflat în cel de-al doilea turn ca înălţime. Purta o haină de blană, cea mai groasă pe care o avea, însă vântul îl răzbise chiar şi prin ea şi el n-avea niciun chef să facă o vrajă de încălzire. Într-un fel îşi dorea să răcească, ca să scape pe programul strict pe care i-l pregătise Ellimere. Se dusese acolo din două motive: primul, pentru că spera să-i zărească pe părinţi întorcându-se; al doilea, pentru că nu voia să dea ochii cu Ellimere sau cu oricine altcineva încerca să-i organizeze viaţa. Îi era tare dor de mama şi de tatăl său şi îşi dorea să-i vadă cât mai repede, mai cu seamă că l-ar fi scăpat de tirania surorii sale, însă Sabriel petrecea foarte puţin timp în Belisaere, fiind mereu pe drumuri în Planorul ei roşu cu auriu. Era o iarnă greu încercată şi oamenii numai despre asta vorbeau, despre Morţii şi creaturile plămădite din Magie Liberă ce încercau să se strecoare în Lumea celor Vii. 556

Îl treceau sudori reci de câte ori îi auzea, ştiind că pentru el o spun şi simţindu-se vinovat că nu studiază Cartea Morţilor, ca să se pregătească să-şi ajute mama. Chiar acum ar fi trebuit să citească în loc să piardă vremea cu ochii pironiţi în zare, dincolo de acoperişurile îngheţate ale oraşului, învăluite în fumul cenuşiu al focului din vetre. Nu deschisese deloc volumul de când i-l dăduse Ellimere, ţinându-l închis într-un dulap din atelier. Se gândea la el în fiecare zi, ba chiar îl descuia uneori şi se uita la el, fără să se încumete totuşi să îl deschidă. Pierdea ore întregi de studiu muncindu-se cum să îi spună mamei că nu poate citi din carte şi că-i e groază să se întoarcă prea curând în Moarte. Ellimere îi stabilise două ore de lectură pe zi, pe care ea le numea „pregătirea pentru Abhorsen”, dar Sam nici nu se atingea de carte. În zadar tot încerca să îi explice cum se simte şi cât îi e de teamă, şi orice scrisoare adresată ambilor părinţi sau fiecăruia în parte sfârşea inevitabil pe foc. — O să îi spun mamei, şi gata! zise Sam nu foarte tare, să nu-l audă paznicii din colţul îndepărtat. Oricum aveau o părere destul de proastă despre abilităţile lui ca Prinţ şi nu voia să-l suspecteze că mai e şi nebun pe deasupra. Ba mai bine lui tata mai întâi, şi-apoi poate îi spune el mamei… adăugă după un moment de ezitare. Touchstone abia sosise de la Estwael şi plecase deja călare către miazăzi, la Fortul Garnizoanei de pe Dealul Barhedrin, la nord de Zid. Se zvonea că oamenii din Ancelstierre lasă grupuri masive de refugiaţi din sud să treacă Zidul şi să se stabilească în Regatul Vechi – ori mai bine zis să fie căsăpiţi de creaturile sinistre ce îşi aveau sălaşul în zona de graniţă. Touchstone se dusese să vadă ce se întâmplă şi să salveze eventualii supravieţuitori. — Ancelstierrieni proşti! mormăi Sam, lovind zidul cu piciorul, alunecând cu celălalt pe gheaţă şi lovindu-şi cotul de marginea de piatră. Aah! exclamă, frecându-şi cotul. La naiba! — Sunteţi bine, domnule? îl întrebă paznicul, 557

apropiindu-se în pas alergător, mult mai sigur pe picioare în cizmele lui cu ţinte în comparaţie cu Sam, care purta nişte papuci de casă din piele de iepure. Să nu vă rupeţi vreun picior! Sam se strâmbă, ştiind prea bine unde bate. Viitoarea sa evoluţie artistică pe post de Pasăre a Zorilor era un subiect constant de amuzament printre străjeri, iar aluziile lor deloc subtile îl mâhneau profund, la fel ca purtarea lui Ellimere, care îşi exersa rolul de co-regentă cu multă convingere, fiind amabilă şi graţioasă cu toată lumea, mai puţin cu el. Repetiţiile pentru Festival erau doar o parte a chinului, neîndemânarea lui fiind o dovadă în plus că nu se ridică la înălţimea surorii sale. Era împiedicat şi dansul nu-l pasiona deloc, la Tribunal mai picotea din când în când, şi, deşi avea ceva talent la mânuitul săbiei, nu se învrednicea să şi-l cultive antrenându-se cu străjerii. Nici în privinţa Perspectivei nu stătea prea bine. Ellimere se dedica trup şi suflet sarcinii primite, muncind cu sârguinţă, pe când fratele ei îşi neglija îndatoririle, meditând la viitorul său nesigur şi devenind uneori atât de prins în propriile-i gânduri încât se oprea de tot din treabă. — Domnule, sigur sunteţi bine? repetă paznicul. Sam clipi de câteva ori, trezindu-se din reverie. Iar visa cu ochii deschişi. — Sunt bine, mulţumesc, îi zise paznicului, mişcându-şi degetele în mănuşă. Am alunecat şi m-am lovit la cot, atâta tot. — Ce e aşa de fascinant în depărtare? îl întrebă străjerul, Brel pe numele lui, un bărbat cumsecade care nu râdea ca alţii pe ascuns de câte ori îl vedea costumat în Pasărea Zorilor. — Nimic… răspunse Sam, clătinând din cap. Privi din nou către acoperişuri, în centrul oraşului de astă dată. Festivalul Iernii începea peste câteva zile şi ridicarea cortului ce avea să adăpostească Târgul Promoroacei era în toi. Mare cât să încapă un oraş întreg sub el, cortul era aşezat pe Lacul Loesare, acum îngheţat, şi 558

avea mii de tarabe şi scene de spectacol, actori, măscărici şi jongleri, muzicanţi şi magicieni, expoziţii şi prezentări, tot soiul de jocuri şi ghiduşii, plus mâncăruri din toate colţurile Regatului şi chiar de mai departe. Lacul Loesare acoperea aproape toată valea din centrul oraşului, pe o suprafaţă de nouăzeci de acri, însă Târgul îi depăşea cu mult malurile, întinzându-se şi peste grădinile publice care îl mărgineau. Sam îl aşteptase mereu cu mare nerăbdare, însă anul acesta nu era deloc entuziasmat. Nu simţea decât amărăciune şi indiferenţă, pradă celei mai negre depresii. — Bucuria pregătirilor, zise Brel, frecându-şi mâinile mulţumit. O să avem un festival reuşit anul ăsta. — Chiar aşa? întrebă Sam mâhnit. Dansul cu Pasărea Zorilor se făcea de obicei în ultima zi de festival, iar anul acesta el trebuia să poarte mlădiţa înverzită ce simboliza Primăvara, rămânând la coada procesiunii după dansatorii care întruchipau pe rând Zăpada, Grindina, Zloata, Negura, Furtuna şi Îngheţul, cu toţii pe picioroange şi extrem de pricepuţi, plutind în aer ameninţător deasupra Păsării Zorilor şi punându-l astfel într-o lumină proastă. Dansul Iernii era lung şi istovitor, întinzându-se pe mai bine de trei kilometri printre aleile întortocheate ale Târgului. De obicei însă dura mult mai mult, căci pe anumite porţiuni alaiul făcea cale întoarsă atunci când Cele Şase Spirite ale Iernii se năpusteau asupra Păsării, încercând să-şi prelungească şederea furându-i tulpina de sub aripă ori punându-i piedică cu picioarele lor alungite. Până acum făcuseră doar două repetiţii de la cap la coadă. Teoretic, Spiritele Iernii se prefăceau doar că-l doboară, dar Sameth reuşea de fiecare dată să se împiedice singur. La sfârşitul primei repetiţii îşi luase deja trei căzături şi-şi îndoise ciocul de două ori, rămânând la propriu cu penele zbârlite. A doua repetiţie fusese şi mai şi, căci Pasărea se prăvălise din greşeală peste Zloată, dezechilibrând-o de pe picioroange şi doborând-o la pământ. Mai mult, fata care-i luase locul nici nu voia să îi vorbească. 559

— Cu cât munceşti mai mult la repetiţii, cu-atât mai bine o să-ţi iasă dansul, aşa am auzit, îi zise Brel încurajator. Sam clătină din cap şi privi în direcţia opusă. Nici urmă de Planor plutind în vânt ori vreo ceată de ostaşi venind călări pe drumul dinspre miazăzi, cu emblema regală pe drapel. Pierdea timpul degeaba tot aşteptându-i pe părinţi. Brel tuşi scurt în mănuşă şi Sam se întoarse către el, urmărindu-l cum îşi pleacă capul discret şi face stânga împrejur. O luă la pas de-a lungul foişorului îngust cu trompeta săltându-i ritmic în spinare, lovindu-se uşor de cureluşa cu care era prinsă. Sameth plecă şi el grăbit către sala de repetiţii, căci era deja în întârziere. Se vede treaba că Brel habar n-avea cum e cu repetiţiile. De unde auzise oare că repetiţiile dezastruoase sunt garanţia unui dans reuşit? Sam se împleticea în propriile-i picioare şi stătea mai mereu să cadă, iar dacă Cele Şase Spirite n-ar fi ştiut exact ce fac s-ar fi ales praful de tot. Obiceiul era ca după festival toţi dansatorii să ia masa la Palat alături de familia regală, dar Sam era hotărât să nu se ducă. Se făcuse destul de râs, cu ditamai vânătăile pe tot corpul. Era convins că noua fată aleasă pentru Zloată îl îmbrâncise dinadins către sfârşitul dansului, răzbunându-şi astfel sora căreia îi ţinea locul. În loc să participe la cină se duse aşadar la el în atelier, încercând să dea uitării necazurile de peste zi meşterind de zor la o jucărie interesantă, al cărei mecanism complicat funcţiona pe bază de magie. Ellimere trimise un paj după el şi, când văzu că tot nu vine, îl lăsă în pace – măcar pentru o seară. Nu prea avea de ales, cu atâţia musafiri de faţă. A doua zi şi-n cele ce urmară îl pedepsi însă pentru nesăbuinţa lui, refuzând să creadă că are într-adevăr o problemă. Îl împovără cu tot felul de sarcini şi i le puse în cap şi pe surorile prietenelor ei, convinsă că o fată cu picioarele pe pământ are să-l lecuiască cât ai zice peşte. Evident că Sam se strâmba de fiecare dată când Ellimere îl 560

aşeza lângă o fată la cină ori când acestea treceau „din întâmplare” pe la atelier, rugându-l să le repare te miri ce. Mereu cu gândul la cartea din dulap şi la întoarcerea mamei sale, lui Sam nu-i prea ardea de prietenii sau legături amoroase. Aşa se face că nu doar domnişoarele ce îi erau prezentate, ci toţi tinerii de la Palat ajunseră să-l creadă distant şi încrezut. Chiar şi cei cu care se ştia deja, prieteni pe care îi revedea cu drag în fiecare vacanţă, îl evitau acum-stânjeniţi. Prins între îndatoriri oficiale şi gânduri sumbre despre viitor, Sameth nici nu băgase de seamă că cei de vârsta lui nu-i căutau niciodată compania, ferindu-se de el de câte ori puteau. Mai vorbea cu Brel din când în când, dacă se nimereau amândoi în turn la aceeaşi oră. Din fericire, paznicul nu era prea vorbăreţ şi nici nu-l deranja tăcerea în care Sam se cufunda uneori sau obiceiul lui de a rămâne cu ochii pironiţi în zare. — E ziua voastră astăzi, îi zise Brel în zorii unei zile friguroase, cu cerul senin ca lacrima. Luna nu se stinsese încă de pe albastrul intens, încadrată într-un inel luminos, aşa cum se întâmplă în cea mai geroasă noapte a iernii. Sam încuviinţă din cap. Pentru că era la numai două săptămâni după Festival, ziua lui trecea mai mereu neobservată, în umbra marelui eveniment. Anul acesta cu atât mai mult, căci Sabriel şi Touchstone erau tot pe drumuri, încercând să compenseze absenţa prin mesaje şi cadouri care, deşi bine alese, nu izbuteau să îl înveselească. Primise o haină cu emblema lui Abhorsen – cheile de argint pe un fundal albastru-închis, încadrat de conturul auriu al castelului regal schiţat pe fond roşu. Al doilea cadou era o carte intitulată Tratat despre Încătuşarea Elementelor de Magie Liberă. — Ceva cadouri aţi primit? întrebă Brel. — Haina, îi zise Sameth. Şi o carte. — Aha, murmură strajul, frecându-şi mâinile să-şi pună sângele în mişcare. Nicio sabie sau… un câine? 561

Sam clătină din cap. Nu că şi-ar fi dorit neapărat o sabie sau un animal de companie, dar poate c-ar fi fost ceva mai inspirate. — Prinţesa Ellimere sigur vă va face un cadou pe cinste, zise Brel după o pauză destul de lungă. — Mă îndoiesc, oftă Sam. Cine ştie ce lecţii îmi mai pregăteşte… Brel bătu iarăşi din palme, scrutând nemişcat orizontul dintr-o parte într-alta. — Păi, ce să zic… La mulţi ani! declară el solemn după ce îşi termină inspecţia. Câţi ani împliniţi? Optsprezece? — Şaptesprezece, răspunse Sam. — Aa, murmură Brel şi se depărtă să cerceteze zările şi din colţul celălalt, iar Sam se duse înăuntru. Ellimere chiar îşi dăduse silinţa să organizeze o petrecere în cinstea fratelui său în Sala Mare, dar totul fusese un eşec din pricina atitudinii lui posace. Refuză să danseze, fiind de altfel singura zi în care îşi permitea acest privilegiu, şi, pentru că era aniversarea lui, nimeni nu îndrăzni să-i iasă din voie şi să danseze fără el. Nu se învoi nici să deschidă cadourile de faţă cu oaspeţii şi abia dacă se atinse de peştele cu lămâie garnisit cu unt şi griş, altădată mâncarea lui preferată. Parcă era un copil răsfăţat, şi nu un tânăr în pragul maturităţii. Sam ştia că îl priveau cu duşmănie, dar nu avea ce face. Pentru prima dată după săptămâni întregi de chin putuse să o înfrunte pe Ellimere şi să-i ignore poruncile, pe care ea le numea „sugestii bine intenţionate”. Petrecerea se termină devreme şi invitaţii plecară unul câte unul, îmbufnaţi. Sam se duse direct în atelier, fără să bage în seamă rumoarea şi privirile lungi ce-l petrecură când părăsi Sala în grabă. Nu-i păsa ce crede lumea, deşi simţise mânia din ochii lui Jall Oren când ieşise. Era sigur că Jall avea să-şi verse oful îndată ce Sabriel şi Touchstone se vor întoarce – asta dacă nu cumva se hotăra să-i spună lui mai înainte ce crede despre aşa o purtare ruşinoasă, ţinându-i unul din discursurile sale mult temute. Ar fi suportat bucuros prelegerea lui Oren dacă nu l-ar fi 562

îngrozit atât de tare reacţia mamei sale când avea să afle adevărul. Nici nu îndrăznea să se gândească ce va fi după. Regatul avea nevoie de un Viitor Abhorsen şi de un moştenitor la tron. Ellimere părea perfectă pentru al doilea rol, în timp el trebuia să şi-l asume pe primul. Trebuia să fie următorul Abhorsen, dar nu se simţea în stare şi nici nu îşi dorea. În seara aceea, la fel ca în multe altele, descuie dulapul din stânga mesei de lucru şi îşi făcu curaj să privească la Cartea Morţilor. Era aşezată pe raft, strălucind cu reflexii verzui ce făceau să pălească lumina însemnelor de pe tavan. Întinse mâna către ea, ca un vânător care dă să mângâie lupul sperând că e de fapt un câine blând şi paşnic. Atinse cu vârful degetelor încuietoarea de argint şi îl cuprinse dintr-odată un tremur atât violent încât simţi că ameţeşte. Încercă în van să se liniştească şi să ignore încleştarea de gheaţă ce pusese stăpânire pe el, trăgându-şi mâna în sfârşit şi cuibărindu-se în dreptul focului din şemineu cu genunchii strânşi la piept. La o săptămână după ziua lui Sam primi o scrisoare de la Nick, sau mai bine zis ce mai rămăsese din ea, căci fusese scrisă pe hârtie tipografică. Ca orice produs obţinut prin mijloacele moderne folosite în Ancelstierre, odată dincoace de Zid, scrisoarea începuse să se destrame, fiind acum un mănunchi de fâşii fragile. Sam îi spusese de nu ştiu câte ori să folosească hârtie făcută de mână, dar Nick uita mereu. Din fericire nu era într-o stare chiar atât de deplorabilă încât să n-o poată citi. Nick îl ruga să îi obţină două vize de intrare în Vechiul Regat pentru el şi un servitor. Voia să treacă Zidul în ziua solstiţiului de iarnă şi îl asigura că-i va rămâne profund îndatorat dacă îl aşteaptă la Punctul de Frontieră. Sam se bucură nespus, căci Nick reuşea întotdeauna să îl înveselească. Consultă imediat almanahul să vadă când pică solstiţiul de iarnă în Ancelstierre şi cu ce zi din Vechiul Regat coincide. În general Regatul era decalat cu un 563

anotimp, însă câteodată mai apăreau fluctuaţii bizare ce trebuiau verificate în almanah, mai cu seamă în preajma solstiţiilor ori la-nceput de sezon. Odinioară fusese aproape imposibil să obţii astfel de almanahuri, atât pentru Ancelstierre, cât şi pentru Vechiul Regat, însă acum zece ani Sabriel împrumutase copia ei tipografului Curţii, care făcuse unul nou ţinând cont de toate comentariile scrise de mână pe margini de ea şi de ceilalţi Abhorseni. Îi luase ceva timp şi trudă, dar rezultatul fusese pe măsură: un almanah foarte frumos şi îngrijit, pe o hârtie albă ca cearşaful cu tipăritura clară şi curată, cu spaţii mici între litere. Singura problemă era preţul cam mare. Chiar şi aşa, Sabriel şi Touchstone aveau mare grijă la cine putea ajunge şi Sameth fusese foarte mândru să primească unul în dar de ziua lui, când împlinise doisprezece ani. Din fericire găsi imediat corespondenţa directă pentru ziua solstiţiului, fără să calculeze ecuaţii complicate în care să ţină cont de fazele lunii sau alte coordonate. Când Ancelstierre se pregătea de solstiţiu, Vechiul Regat sărbătorea deja Ziua Vapoarelor, în a treia săptămână de primăvară. Mai era oricum până atunci, dar măcar avea la ce să se gândească cu bucurie. De când cu scrisoarea, Sam era ceva mai bine dispus şi asta se simţea şi în relaţiile cu ceilalţi, mai puţin cu sora sa. Iarna trecu fără să-şi vadă părinţii şi fără furtunile ori gerul năprasnic purtat uneori dinspre nord-est, odată cu grupurile de balene rătăcite care pe vreme bună nu ajungeau în Marea Saere. Deşi fusese un anotimp destul de blând, pe la Curte şi prin oraş oamenii erau cam îngrijoraţi. Nu mai avuseseră aşa o iarnă frământată de zece ani încoace, ameninţaţi de primejdii pe care le crezuseră de mult uitate, încă de la-nceputul domniei lui Touchstone. Şoimii mesageri veneau şi plecau într-una de la Grajduri şi doamna Finney era din ce în ce mai agitată şi cu ochii umflaţi de nesomn, îngrijorată pentru odraslele ei care trudeau ca să asigure 564

comunicarea. Deşi alarme false uneori, multe dintre mesaje vesteau cine a mai murit ori anunţau apropierea vreunor creaturi necurate, şi toate acestea necesitau intervenţia lui Sabriel. Şi mai era ceva ce îl preocupa: o scrisoare de la tatăl său, în care i se reamintea de acea zi nefastă din Perimetru când refugiaţii sudişti înviaţi de necromant atacaseră echipa de crichet şi el trebuise să păşească în Moarte. O luase cu el în turn să o mai studieze în timp ce Brel îi dădea roată cu paşi apăsaţi. Citi următorul paragraf de trei ori la rând: La ordinul guvernului, după câte îmi dau seama, Armata din Ancelstierre a permis unui grup de „voluntari” sudişti să treacă în Vechiul Regat pe la unul din Punctele de Frontieră din apropierea Zidului, încălcând astfel nu doar bunul-simţ, ci şi înţelegerile anterioare. Prin asta Corolini şi-a mai câştigat câţiva acoliţi, punându-şi totodată la încercare planul de a-i trimite în Regat pe toţi refugiaţii din Sud. Am oprit deocamdată orice trecere şi-am întărit straja la Barhedrin, dar nu pot şti cu siguranţă că armata nu va trimite alţii, deşi Generalul Tindall m-a asigurat că va întârzia orice astfel de ordin şi ne va da de ştire din timp, pe cât posibil. În orice caz, deja au apucat să treacă Zidul mai bine de o mie de refugiaţi, cu un avans de patru zile înaintea noastră. Am înţeles c-au fost întâmpinaţi de „călăuzele din partea locului”, dar tare mă tem că au încăput pe mâini necurate, căci Cercetaşilor nu li s-a permis să-i escorteze dincolo de Perimetru. O să mergem pe urmele lor, desigur, deşi sunt tare circumspect. Sunt pe deplin convins că cel puţin un vrăjitor de Magie Liberă şi-a vârât coada de dincoace de Zid, chiar din Regat, iar Punctul de Frontieră pe unde i-au lăsat să treacă e foarte apropiat de locul unde ai fost şi tu atacat, Sameth. 565

Necromantul, se gândi Sameth împăturind scrisoarea. Se bucura că e soare şi că se află la Palat, protejat de vrăji, paznici şi apa curgătoare. — Veşti proaste? întrebă Brel. — Doar veşti, răspunse Sam, fără să-şi poată stăpâni un tremur scurt. — Nimic ce Regele sau Abhorsen să nu poată rezolva, zise Brel cu multă convingere. — Oriunde s-ar afla… şopti Sam. Puse scrisoarea în buzunarul hainei şi coborî în atelier, unde plănuia să uite de toate, absorbit în diverse activităţi minuţioase care îi antrenau nu numai mintea, ci şi îndemânarea. Cu fiecare treaptă devenea totuşi mai conştient c-ar trebui să studieze Cartea Morţilor. După cum vestiseră deja, Touchstone şi Sabriel se întoarseră într-o seară frumoasă de primăvară, mult după ce Sam coborâse din turn şi tura lui Brel se încheiase. Vântul sufla acum către răsărit şi Marea Saere îşi schimba reflexiile întunecate din timpul iernii în nuanţe de turcoaz, încălzită de soare până târziu către asfinţit, iar rândunelele care-şi aveau sălaşul printre stânci începuseră să dea târcoale turnului, furând bucăţi din pătura tocită a lui Sameth ca să îşi facă cuib. Sabriel sosi prima, aterizând cu Planorul în curtea de antrenament unde Sam exersa de zor cu Cynel, o membră de nădejde a Gărzii şi foarte bine pregătită, repetând cele patruzeci şi opt de tactici de defensivă şi atac. Umbra Planorului îi luă pe amândoi pe nepregătite şi Cynel marcă prima, profitând de neatenţia lui Sam, care rămăsese stană de piatră. Venise, aşadar, şi ziua de care se temea, şi toate discursurile ori textele scrisorilor imaginare îi dispărură complet din minte, de parcă Cynel i-ar fi străpuns tâmplele prin coiful căptuşit. Se grăbi înăuntru să-şi schimbe armura tocmai când trompetele prinseră a suna deasupra Porţii dinspre Miazăzi. 566

Le puse pe seama sosirii lui Sabriel, dar apoi auzi altele în depărtare, lângă Poarta de Vest, unde aterizase de fapt maică-sa. Pesemne atunci că primele anunţau întoarcerea Regelui, căci nimeni altcineva nu mai era întâmpinat cu-atâta fast. Sosise şi Touchstone în sfârşit. Sam îl revăzu douăzeci de minute mai târziu în solarul familiei, o încăpere spaţioasă la trei etaje deasupra Sălii Mari, cu o singură fereastră lungă ce dădea spre oraş, nu spre mare. Când Sam intră, tatăl său privea luminile ce începeau să se aprindă în cetate, străluciri de Legământ alături de pâlpâirea lămpilor de gaz, a focurilor ori a lumânărilor. Acesta era cel mai bun moment să admiri oraşul, în zilele de primăvară pe înserat, când oamenii îşi aprindeau luminile prin casă. Deşi apucase să se spele şi să-şi schimbe armura şi hainele de călărie, Touchstone arăta epuizat, ca de obicei. Îşi pusese un halat în stilul celor pe care le găseai în Ancelstierre şi avea părul încă umed de la baia făcută probabil în grabă. Zâmbi larg când îşi văzu fiul şi-i strânse mâna cu putere. — Arăţi ceva mai bine, fiule, îi zise el entuziasmat, băgând de seamă roşeaţa din obrajii lui Sam, de la antrenament. Nu prea mi-ai scris toată iarna… Sincer, am crezut c-o să deprinzi gustul corespondenţei cât timp ai stat singur la Palat. — Ah, bâigui Sam cu jumătate de gură. În tot acest timp îi trimisese doar două scrisori, plus câteva note la sfârşitul unor epistole de-ale lui Ellimere, care îi scrisese mult mai des. Nu îi mărturisise nimic interesant nici în unele, nici în celelalte, deşi nu o dată îşi aşternuse gândurile pe hârtie. Totuşi, în loc să le trimită le arunca pe foc, aşa cum făcuse şi cu scrisorile adresate mamei. — Tată, eu… începu el şovăielnic, simţind un val de uşurare la gândul că-i va împărtăşi în sfârşit gândurile ce-l frământaseră toată iarna. Pur şi simplu nu pot să… Nici nu începu bine, că uşa se deschise brusc şi Ellimere 567

dădu buzna înăuntru. Sam amuţi şi o privi încruntat, dar sora sa nu îl băgă în seamă, aruncându-se de gâtul lui Touchstone, vădit bucuroasă să-l vadă după atâta timp. — Tată! Ce bine-mi pare că ai venit acasă! Şi a sosit şi mama! — Familia se reuneşte în sfârşit, murmură Sam sarcastic cu jumătate de glas. — Ce vrei să spui cu asta? îl întrebă Touchstone pe un ton uşor sever. — Nimic, nimic, spuse Sam. Mama unde e? — E jos în rezervor, răspunse Touchstone, care-şi petrecuse un braţ peste umerii lui Ellimere şi cu celălalt îl trase şi pe Sam mai aproape. Nu vreau să vă îngrijorez, dar trebuie să ştiţi că a fost rănită şi de-asta s-a dus la Pietrele de Căpătâi… — Rănită?! exclamară Sam şi Ellimere în cor, întorcându-se către tatăl lor şi formând astfel un mic cerc compact. — Nu-i grav, adăugă Touchstone imediat. O creatură a Morţii a muşcat-o de picior şi rana s-a agravat pentru că nu s-a îngrijit de ea la timp. — Şi-acuma o să… o să-şi… Ellimere nu îşi găsea cuvintele, privind consternată în jos la vârfurile pantofilor. După expresia feţei, era clar că nu şi-o putea imagina pe Sabriel rănită ori depăşită în vreun fel de situaţie. — Nu, n-o să-şi piardă piciorul, o linişti Touchstone. A fost nevoită să meargă la Pietre pentru că niciunul din noi nu mai era în stare să facă vrăji de întremare. Eram mult prea obosiţi. Acum însă suntem acasă, unde e în siguranţă. E zic că rezervorul e locul cel mai potrivit să avem o discuţie serioasă, un fel de conferinţă de familie. Bazinul subteran cu cele şase Pietre de Legământ era inima Regatului în mai multe privinţe. De aici puteai plonja cel mai uşor în Legământ şi în noianul de magie, căci Pietrele funcţionau ca nişte canale de energie ce ajutau alunecarea mai mult decât în orice altă parte. În afară de 568

asta, legătura lor cu Legământul era cu totul specială, părând să fi fost desprinse direct din matca de magie spre care îi conduceau pe cei iniţiaţi. Curgerea Legământului povestea despre toate cele ce sunt, pot fi ori au să vină, plutind peste tot, dar concentrată mai ales în cele Şase Pietre, în Zid şi în sămânţa familiei regale, precum şi-n sângele Abhorsenilor şi al Clayrelor din Gheţar. Desigur că atunci când Kerrigor s-a răzvrătit, despicând două din cele şase Pietre, destinul familiei regale a fost primejduit şi Legământul a mai pierdut din forţă, dând astfel cale liberă Magiei Necurate şi Morţilor ce o slujeau. — N-ar fi mai bine totuşi să ţinem întrunirea aici, după ce mama îşi face vraja de însănătoşire? sugeră Sam. Deşi unul dintre cele mai importante locuri din Regat, nu-i plăcuse niciodată rezervorul, nici înainte să prindă frică de Moarte. Era un loc întunecat şi umed, deşi apropierea Pietrelor îl făcea suportabil, păstrând izvoarele mereu călduţe. Mama şi surorile lui Touchstone fuseseră omorâte aici de Kerrigor, iar câţiva ani mai târziu tatăl lui Sabriel îşi găsise şi el sfârşitul în bazinul subteran. Sam nici nu voia să se gândească cum arăta încăperea pe atunci, cu două Pietre despicate şi Kerrigor pândind din întuneric cu monştrii lui înviaţi din Morţi. — Nu, zise Touchstone, care avea mult mai multe motive să se teamă de rezervor decât fiul său. Îşi învinsese însă frica cu ani în urmă, tot încercând să dreagă Pietrele cu propriu-i sânge şi vrăji pe care nu şi le-amintea decât pe jumătate. E singurul loc unde putem fi siguri că nu ne-aude nimeni, căci avem multe de discutat şi nu vreau să ajungă la urechi străine. Adu şi vinul, Sameth! O să ne prindă bine. — Nu-ţi iei şi tu altceva pe tine? întrebă Ellimere când îl văzu că se îndreaptă spre gura şemineului. Touchstone se întoarse şi privi oarecum surprins la halatul de baie în jurul căruia îşi încinsese o curea de care erau atârnate două săbii. Ridică apoi din umeri şi merse mai departe. Ellimere oftă şi îl urmă, dispărând amândoi în întunecimea din spatele focului. 569

Sam ridică încruntat vasul de pământ în care se afla vinul fiert cu mirodenii, aşezat lângă foc să nu se răcească. O luă apoi pe urma lor, apăsând cu putere peretele din dos al şemineului. Uşa secretă se deschise imediat şi mai multe însemne de Legământ se aprinseră deodată când vraja de pază se destrămă, recunoscându-l. Odată trecut pragul, îi auzi pe tatăl său şi Ellimere pălăvrăgind de zor în timp ce coborau cele o sută cincizeci şi şase de trepte care duceau în rezervor, unde aveau să se-ntâlnească cu Sabriel şi cele Şase Pietre de Căpătâi.

CAPITOLUL DOUĂZECI ŞI PATRU Piatră străveche, apă rece Rezervorul era cufundat în tăcere, cu pietrele lui reci şi ape şi mai reci. Pietrele de Legământ se înălţau chiar în mijloc, ascunse vederii de pe cea din urmă treaptă, acolo unde scările se întâlneau cu izvorul subteran. Pe margini se vedeau dâre de lumină de la soarele ce pătrundea prin grilajele de deasupra, desenând reflexii lucitoare pe oglinda apei. Coloane impunătoare de marmură albă se ridicau către tavan, la peste douăzeci de metri înălţime, ca nişte santinele mute ascunse în penumbră. Apa era limpede ca-ntotdeauna. Sam îşi trecu mâna prin ea, ajutându-l pe tatăl său să desfacă frânghia bărcii legate la capătul scărilor. Însemnele îi mângâiară degetele cu licăriri unduioase, căci apele din rezervor îşi absorbeau magia de la Pietrele de Căpătâi. În mijloc, vraja era cea mai puternică şi apa era călduţă şi parcă nu părea nici udă. Barca era de fapt o plută cu mânere glisante la fiecare din cele patru colţuri. De obicei erau două, dar Sabriel luase deja una şi-i aştepta probabil undeva în mijloc, acolo unde soarele nu putea pătrunde. Pietrele străluceau învăluite în milioane de însemne ce forfoteau în şi prin ele, răspândind o luminescenţă destul de ştearsă în întunecimea dimprejur, mai palidă chiar decât lumina filtrată de afară. Aveau să le zărească abia după al treilea rând de coloane, departe de 570

marginile scăldate în razele crepusculului. Touchstone desfăcu frânghia de pe partea lui şi-şi lipi palma de puntea de lemn, rostind în şoaptă un singur cuvânt. Valuri domoale se formară dintr-odată pe suprafaţa lină şi pluta începu a se îndepărta. Deşi de obicei nu se făceau curenţi în rezervor, ea plutea tot mai departe, împinsă parcă de nişte mâini nevăzute. Touchstone, Sam şi Ellimere stăteau unul lângă altul la mijloc, schimbându-şi echilibrul când pluta se clătina într-o parte ori într-alta. Tot aşa se îndreptaseră spre moarte sigură şi mătuşile lui Sam de mult răposate, alături de bunica sa. Luaseră pesemne aceeaşi plută – acum reparată şi recondiţionată – fără să bănuiască nici măcar o clipă soarta cumplită pe care le-o pregătise Kerrigor. Le tăiase beregata fără milă, scurgându-le sângele nobil în cupa lui de aur, ca mai apoi să sfarme Pietrele cu el. Sânge regal de sfărâmare, dar şi de făurire, căci aşa cum Pietrele fuseseră despicate cu sânge nobiliar, cu-acelaşi sânge fuseseră şi refăcute – cel al tatălui său. Sam îl privi pe ascuns, întrebându-se cum rezistase oare atâtea săptămâni în izolarea rezervorului, desfăcându-şi cu bună ştiinţă rănile în fiecare dimineaţă cu ajutorul unui cuţit fermecat de argint. I se vedeau şi acum urmele tăieturilor în palmă, nişte dungi albe şi subţiri din dreptul degetului mic şi până la încheietura celui mare. Zi după zi îşi cresta mâinile, făcând tot felul de incantaţii de care nici măcar nu era sigur, vrăji extrem de periculoase mai cu seamă în vecinătatea Pietrelor smintite. Gândul îl ducea din ce în ce mai des la sângele vărsat, acelaşi care-i curgea şi lui prin vene. I se părea ciudat să-şi simtă inima bătând mai mult sau mai puţin la unison cu Pietrele de Legământ de care erau acum atât de-aproape. Cât de puţine ştia, câte secrete ale Legământului îi rămăseseră ascunse! Cu ce era sângele familiei regale, al Abhorsenilor ori Clayrelor deosebit de cel al unui om obişnuit, sau chiar al unui Mag, care cu sânge propriu n-ar fi putut strica ori alina decât Pietre din cele mai 571

neînsemnate? Cei trei urmaşi pe linie de sânge erau desprinşi din miezul Legământului, asemenea Pietrelor de Căpătâi din faţă şi-a Zidului care delimita Regatul. Dar cum se face că prin vene le curgea magie pură, de-un fel ce nu putea fi imitat cu însemne culese la-ndemână din curgerea eternă? Pe Sam Magia Legământului îl fascinase dintotdeauna, mai ales că, folosind-o, putea crea diverse lucruri, deşi cu cât îl prindea mai tare, cu atât îşi dădea seama că nu o stăpâneşte îndeajuns. În cei două sute de ani de Interimat se pierduseră oricum destul de multe date. Touchstone încercase să-i transmită fiului său tot ce ştia, deşi se pricepea mai degrabă la folosirea magiei în luptă, nu la vrăji propriu-zise ori alte farmece mai complicate. Făcuse parte din Garda Regală şi până la moartea Reginei fusese cunoscut ca Prinţul nelegitim şi nicidecum ca Mag al Legământului. Următoarele două veacuri şi le petrecuse în chip de statuie la prora unei corăbii, în vreme ce Regatul aluneca puţin câte puţin în întuneric. După cum îi mărturisise şi lui Sam, a izbutit să repare Pietrele de Căpătâi numai pentru că ele au vrut să fie refăcute. În ciuda greşelilor de la-nceput, a supravieţuit doar datorită puterii şi sprijinului lor nemijlocit. Cu toate astea, experienţa îi luase luni ori poate ani din viaţă şi îl albise înainte de vreme. Pluta trecu printre două coloane şi ochii lui Sam începură să se obişnuiască cu semiîntunericul. Vedea acum în faţă cele Şase Pietre, înalte şi cenuşii ca nişte monoliţi cu forme nedefinite ce tulburau armonia coloanelor drepte şi fine, de trei ori cât ele. Zări şi ce-a de-a doua plută în mijlocul cercului format de Pietre, dar nici urmă de Sabriel. Unde să fie oare? Frica i se cuibări în piept cu un junghi de durere. Nu o vedea pe nicăieri şi nu se putea gândi decât la Kerrigor, la cum îşi luase el înfăţişarea de odinioară şi o ademenise pe Regină – pe bunica lui – către o moarte crudă şi înfricoşătoare. Şi dacă Touchstone nu era de fapt 572

Touchstone? Dacă era cineva care doar semăna cu el? Ceva păru să mişte pe pluta din faţă şi Sam se înecă în propria-i răsuflare, pe care şi-o ţinuse până atunci fără să-şi dea seama. Judecând după silueta turtită şi diformă, se temuse pe bună dreptate. Arătarea dinaintea lor îi venea cel mult până la mijloc şi n-avea nici braţe, nici picioare şi nici vreun cap vizibil. Un morman de smoală mişcătoare în locul mamei sale! Touchstone îi trase o palmă pe spinare şi Sam îşi reveni, trăgând aer în piept în timp ce creatura făcu o mică vrajă de Legământ, trimiţând în aer o luminiţă cu licăriri de stea ca să le-arate că de fapt e ea, Sabriel. Stătuse întinsă, acoperită cu haina ei albastru-închis şi nu se ridicase decât când îi auzi venind. Le zâmbi larg cu faţa scăldată în lumină, dar nu era zâmbetul destins şi radios de altădată, chiar dacă ascundea destul de bine sfârşeala ultimelor luni. N-o mai văzuse niciodată atât de dărâmată. Paloarea obrajilor ei părea aproape translucidă în lumina magică, purtând amprenta chinurilor prin care trecuse. Sameth nu observase până acum şuviţele albe din părul mamei sale, având brusc revelaţia că şi ea e supusă timpului, că va îmbătrâni şi se va stinge într-o bună zi. În loc să-şi lege banduliera la piept şi-o lăsase lângă ea la îndemână, alături de sabie şi rucsac. Pluta alunecă uşoară printre două Pietre, ajungând în mijloc lângă cea a lui Sabriel. Odată ajunşi în cercul magic, cei trei pasageri simţiră dintr-odată forţa Legământului întărindu-i şi dându-le putere. Oboseala le dispăru ca prin minune, deşi nu în întregime. Pe Sam îl încerca o senzaţie de uşurare, de parcă toată frica şi remuşcările de peste iarnă nu mai contau acum, când în sfârşit putea să fie el. Nu se mai simţise aşa din ziua meciului, când ieşise pe teren plin de speranţe şi încrezător în izbândă. Cele două plute erau acum una lângă alta. Sabriel îi întâmpină cu braţele deschise, dar fără să se ridice. În secunda următoare îi strângea la piept pe Sam şi Ellimere, cu plutele clătinându-se anevoie din pricina îmbrăţişărilor 573

ce nu mai conteneau. — Sam! Ellimere! Cât mă bucur să vă văd în sfârşit! Am fost cam mult plecată, ştiu, şi-mi pare nespus de rău! zise ea după ce entuziasmul revederii se mai potoli. — Nu-i nimic, mamă, o consolă Ellimere pe un ton înduioşat, de parcă ea era mama şi Sabriel copilul. Acum eşti în grija noastră şi trebuie să vedem ce e cu rana de la picior. Dădu să ridice pelerina, dar Sabriel o opri, nu destul de iute ca să înăbuşe mirosul de cangrenă. — Nu arată foarte bine, zise ea repezit. Ca orice rană de la Morţi, se descompune repede, dar am făcut câteva vrăji de vindecare cu ajutorul Pietrelor şi-am bandajat-o cu pătlagină, aşa că o să fie bine. — De data asta, zise Touchstone, privindu-şi soaţa dojenitor, rămas în picioare ceva mai departe de cercul pe care Sam şi Ellimere îl formau alături de mama lor. — Tatăl vostru e supărat pe mine, zice că era cât pe ce s-o păţesc, comentă Sabriel, zâmbind silit. Zău dacă înţeleg, când ar trebui să fie fericit că n-am păţit nimic… Nu zise nimeni nimic până când Sam întrebă şovăielnic: — Şi cât de grav e? — E grav, răspunse Sabriel, încordându-se de durere când îşi mişcă piciorul. Mai multe însemne magice se aprinseră sub pelerină, abia vizibile prin lucrătura groasă de lână. După un moment de ezitare, adăugă: Dacă nu m-aş fi întâlnit cu tatăl vostru la întoarcere, nu ştiu dacă mai reuşeam s-ajung… Sam şi Ellimere îşi aruncară priviri înfricoşate. Auzeau mereu tot soiul de poveşti despre luptele ori victoriile ei anevoioase. Nu era prima dată când se întorcea rănită, dar niciodată până acum nu recunoscuse cu atâta uşurinţă că fusese aproape de moarte, ceea ce îi puse pe gânduri. Era doar Abhorsen, şi nu intra în Moarte decât cu voia ei. — Dar uite că am ajuns cu bine şi-o să mă vindec cât de repede, adăugă ea sigură de sine. Aşa că n-are rost să vă faceţi griji degeaba. 574

— Presupun că la mine te referi, bombăni Touchstone, aşezându-se jos cu un oftat prelung. Se ridică apoi grăbit şi începu să-şi aranjeze halatul şi săbiile încinse la mijloc înainte să se aşeze iar. — Lasă-mă să-ţi spun de ce-mi fac griji, zise el hotărât. Nu-mi iese nicicum din cap că cineva sau ceva a făcut în aşa fel încât să te pună în primejdie toată iarna. E clar un complot! Uită-te şi tu pe unde te-ai tot dus, şi ai avut mereu de-a face cu mult mai mulţi Morţi decât au fost declaraţi iniţial, plus toate creaturile alea nenorocite… — Touchstone, îl întrerupse Sabriel, întinzându-se să-l apuce de mână. Te rog, linişteşte-te. Ai dreptate, ştii şi tu că-ţi dau dreptate. — Mda, bâigui el, neştiind ce altceva să mai zică. — Aşa este, întări Sabriel, îndreptându-şi privirile către Sam şi Ellimere. E clar că ceva se întâmplă, şi nu doar cu Morţii deşteptaţi ca să mă ia pe mine prin surprindere. Eu cred că are legătură în egală măsură cu creaturile de Magie Liberă şi cu refugiaţii din Sud, care i-au dat atâta bătaie de cap tatălui vostru. — Cu siguranţă că are, zise Touchstone, oftând. Generalul Tindall e de părere că Corolini îşi susţine Partidul cu aur din Vechiul Regat, deşi de dovedit nu poate dovedi. Atâta vreme cât el şi Partidul au ultimul cuvânt în Adunarea din Ancelstierre, nimeni nu i-a împiedicat să-i mute pe refugiaţi cât mai spre nord. Mai mult, au dat de înţeles că intenţionează să-i treacă Zidul pe toţi în cele din urmă şi să-i aducă în Regat. — De ce? se miră Sam. Adică nu înţeleg care ar fi rostul. Din câte ştiu nu au probleme de suprapopulare, nu? — Nu ştiu sigur, zise Touchstone. Oficial au declarat numai prostii, le-au dat oamenilor ce-au vrut să audă, profitând de temerile lor mai mult sau mai puţin întemeiate. Dacă cineva din Regat le dă aur pe ascuns, pesemne că există un temei, mai cu seamă că au avut destul să-şi cumpere douăsprezece locuri în Adunare. Tare mi-e teamă că nu-i străin de dispariţia atâtor mii de suflete, trimise la 575

noi acum o lună. N-au mai rămas din ei decât câteva zeci, cu toţii morţi… Cât despre restul, parcă s-au evaporat. — Cum e posibil să dispară atâţia oameni? Trebuie să fi lăsat vreo urmă, ceva, interveni Ellimere. Poate dacă mă duc să… — Nu, nu, zâmbi Touchstone, amuzat că fiica sa crede că e mai eficientă decât el când vine vorba să găsească ceva. Surâsul îi pieri însă când îşi continuă ideea: Nu e chiar aşa de simplu, Ellimere. Sigur e o vrăjitorie la mijloc. Maică-ta crede că n-o să-i găsim când vrem noi şi nici n-or să plece când ne convine nouă. — Asta e de fapt problema, zise Sabriel pe un ton grav. Dar înainte să vorbim mai pe îndelete, cred că ar trebui să ne asigurăm că nu ne aude nimeni. Touchstone încuviinţă din cap, se ridică în picioare şi scoase una din săbii, privind cu atenţie în jur. Însemnele de pe tăiş prinseră a străluci şi a se plimba de colo-colo, învăluind întreaga lamă într-o lumină aurie. O ridică atunci deasupra capului şi semnele incandescente ţâşniră către cea mai apropiată Piatră, sfărâmându-se de ea ca nişte picuri de foc. Urmară câteva clipe de tăcere, întreruptă de sfârâitul flăcărilor ce cuprinseră lacome întreaga Piatră. Alte însemne săriră apoi sprintene la următoarea, aprinzând-o şi mutându-se pe urmă la restul până ce toate Pietrele fură cuprinse de flăcări şi însemnele îşi luară zborul arcuindu-se către tavan, lăsând în urmă dâre strălucitoare aidoma unei cupole ţesute din lumină. Privind dincolo de marginea plutei, Sam băgă de seamă că focul mocnea chiar şi sub apă, unde însemnele formaseră un labirint ameţitor pe toată suprafaţa rezervorului. Cei patru erau acum înconjuraţi de o barieră de magie, strunită de puterea Pietrelor de Legământ. Ar fi vrut să îl întrebe pe tatăl său cum reuşise să o facă şi să afle mai multe despre ce fel de vrajă era vorba, dar Sabriel începuse deja: — Acum putem vorbi în voie, căci n-are cum să ne-audă 576

nimeni, om sau altceva. Îi luă de mână pe Sam şi Ellimere, strângându-i atât de tare că îi simţiră bătăturile din palmă şi de pe degete, de la sabia şi clopoţeii pe care-i mânuise atâţia ani la rând. Tatăl vostru şi cum mine suntem convinşi că cine i-a trecut Zidul pe refugiaţi a făcut-o ca să-i omoare. Bănuim că e vorba de un necromant care le-a folosit trupurile, supunându-le spiritul voinţei lui. Numai aşa se poate explica de ce au dispărut fără urmă, fără ca patrulele noastre şi nici măcar Viziunea Clayrelor să îi vadă. — Dar credeam că ele pot Vedea totul, zise Ellimere. Adică, mă rog, se pot înşela asupra timpului, dar de Văzut tot Văd ce se va întâmpla, nu? — În ultimii patru sau cinci ani Clayrele au început să-şi dea seama că Viziunea lor nu e tocmai clară – şi poate că n-a fost niciodată – în zona de est a ţărmului Lacului Roş şi la poalele Muntelui Abed, o porţiune destul de întinsă care – deloc surprinzător – e aceeaşi în care tratatul n-a fost respectat. Pesemne că acolo sălăşluieşte o putere ce nu vrea să se supună legilor Regatului şi care le scapă şi Clayrelor, blocându-le Viziunea şi despicând pietrele de Legământ din zonă. — Şi-atunci n-ar fi mai bine să luăm Garda şi Trupele de Luptă, să mergem într-acolo şi să rezolvăm problema o dată pentru totdeauna? se ambală Ellimere pe un ton categoric, acelaşi pe care Sam îşi închipuia că îl folosise ca să conducă înapoi în Ancelstierre echipa de hochei a Colegiului Wyverley. — Problema e că nu ştim exact unde să ne ducem şi nici cu cine avem de-a face, zise Sabriel. De fiecare dată când ne propunem să cercetăm zona îndeamănunt, se iveşte ceva în altă parte. De fapt acum cinci ani, când a avut loc Bătălia de la Roble, am fost convinşi că am găsit capul răutăţilor… — A, da, necromanta, o întrerupse Sam, amintindu-şi povestea. Se gândise îndelung la necromanţi în ultimele luni. Cea care purta masca de bronz pe faţă… — Chiar ea, Chlorr, Femeia-Măştii, încuviinţă Sabriel cu ochii pironiţi la bariera luminoasă, amintindu-şi de acele 577

vremuri tulburi. Era bătrână, dar foarte puternică, şi am crezut că ea se află în spatele tuturor necazurilor. Acum însă nu mai sunt la fel de sigură… E clar că altcineva ne-a pus gând rău, semănând vrajbă în Regat şi jucându-se cu mintea Clayrelor. Cred de asemenea că se ascunde cineva şi-n spatele lui Corolini, care se poate să fi pus la cale războiul din sud, ca să aibă de unde aduce refugiaţi. Nu m-ar mira să fie vorba de individul cu care Sam s-a întâlnit în Moarte. — N-n-necromantul? bâigui Sam cu vocea gâtuită, frecându-şi instinctiv încheieturile. Sub mânecile ridicate preţ de o secundă i se iviră cicatricile arsurilor, încă vizibile pe pielea fină. — E foarte puternic şi periculos dac-a putut să aducă la viaţă atâtea Ajutoare de partea noastră a Zidului, zise Sabriel. Dacă e aşa de bun, de ce n-am auzit de el până acum? Unde a stat ascuns toţi anii ăştia? Pe unde-a stat şi Chlorr pitită când am întors Regatul cu susu-n jos după înfrângerea lui Kerrigor şi de ce s-a arătat taman la lupta de la Roble? Acum mă întreb dacă nu cumva am subestimat-o, dacă am răpus-o într-adevăr atunci. Am zvârlit-o dincolo de cea de-a Şasea Poartă, dar eram mult prea obosită s-o urmăresc până la a Noua, cum ar fi trebuit. De-atuncea am simţit eu că e ceva ciudat cu ea, că poartă într-însa ceva mai mult decât atingerea morbidă a Magiei Libere… Se opri cu ochii pironiţi în întuneric. Clipi apoi de câteva ori şi continuă: Era bătrână Chlorr, destul cât să fi dat de furcă şi altor Abhorseni înaintea mea, iar necromantul ăsta misterios pare şi el înaintat în vârstă, dar n-am găsit nimic despre niciunul din ei în documentele tatălui meu. Sigur că multe s-au pierdut în incendiul de la Palat, ori pur şi simplu pentru că erau prea vechi să mai reziste. Cât despre Biblioteca Clayrelor… o fi ea mare şi cuprinzătoare, dar rar dacă găseşti ce-ţi trebuie acolo, iar ele sunt mereu cu mintea împrăştiată, citind în semne viitorul. M-aş duce să caut personal, dar sigur o să mă lungesc câteva luni, dacă nu ani… Bănuiala mea e că necromantul nostru a fost de 578

la-nceput în cârdăşie cu Chlorr, şi poate încă mai e – presupunând că ea a supravieţuit. Nu mi-e clar însă cine dirijează acţiunea, şi tare mă tem că sunt mai mulţi la mijloc. Oricum ar fi, trebuie să le zădărnicim planurile, asta e clar. Lumina păru că păleşte când Sabriel rosti ultima frază şi apa clipoci molcom, ca şi cum o adiere uşoară ar fi trecut de bariera orbitoare din jurul Pietrelor. — Ce planuri? întrebă Ellimere. Ce are – sau au – de gând să facă? Sabriel îi aruncă lui Touchstone o privire scurtă în care se citea îngrijorarea şi apoi răspunse: — Credem că intenţionează să îi aducă în Vechiul Regat pe toţi cei două sute de mii de refugiaţi – şi să-i omoare, şopti Sabriel, de parcă se temea să nu-i audă totuşi careva. Vor să-i otrăvească pe toţi laolaltă şi să ofere astfel scăparea din Moarte tuturor spiritelor dintre Primul Hotar şi cea de-a Noua Poartă. De izbutesc, vor deştepta la viaţă o uriaşă armată de Morţi, infinit mai mulţi decât au trecut vreodată pragul în Lumea celor Vii. Atunci într-adevăr ne va fi imposibil să le venim de hac, chiar dacă toţi strămoşii mei Abhorseni ne-ar veni în ajutor.

CAPITOLUL DOUĂZECI ŞI CINCI Conferinţă de familie Se lăsă o tăcere lungă şi apăsătoare, timp în care fiecare se gândea la hoarda de două sute de mii de Morţi, deşi Sam încerca din răsputeri să-şi alunge imaginea din minte. Nu vedea însă în faţa ochilor decât ceata morbidă de trupuri desfigurate întunecând orizonturile de la răsărit la apus şi înaintând către el cu mişcări mecanice, din ce în ce mai aproape. — Nimic din toate astea nu se va întâmpla, zise Touchstone ferm, întrerupându-i viziunea înfricoşătoare. O să facem tot ce ne stă în putinţă să prevenim nenorocirea. În primul rând nu trebuie să-i lăsăm pe refugiaţi să treacă 579

Zidul, ceea ce va fi destul de greu de pe partea noastră, la cât de lung e Zidul şi câte spărturi nepăzite are, plus vechile Puncte de Frontieră de pe partea cealaltă. Ideea este aşadar să facem cumva să nu-i trimită încoace. Pentru asta mama şi cu mine vom pleca la Ancelstierre în taină, ca să nu dăm de bănuit. O să ne ducem mai întâi la Corvere să negociem cu guvernul, iar asta o să dureze probabil câteva luni, aşa că Regatul rămâne pe mâinile voastre. Se lăsă din nou liniştea. Deşi aparent destul de calmă, Ellimere căzuse pe gânduri, evident preocupată de ce auzise, în timp ce Sam părea neliniştit, înghiţind în sec de câteva ori înainte să vorbească: — Ce vrei să spui mai exact? — Nu trebuie să se ştie decât că am plecat într-o misiune diplomatică la Popasul de Sud, să ducem tratative cu căpeteniile barbarilor, şi că Sabriel îşi vede de treabă ca şi până acum, zise Touchstone. În lipsa noastră Ellimere va conduce Regatul alături de Jall Oren, de vreme ce s-a obişnuit deja cu rolul de co-regent, iar tu, Sameth, o vei ajuta, continuând desigur să studiezi din Cartea Morţilor. — Că tot veni vorba, am ceva pentru tine, zise Sabriel înainte ca Sam să intervină. Îi întinse rucsacul cu efort vădit şi îl îndrumă să caute înăuntru: Trebuie să fie undeva deasupra, spuse ea. Sam desfăcu şireturile pe îndelete, simţind că i se face rău. Trebuia să le spună adevărul imediat, altfel ştia că nu va fi în stare s-o facă niciodată. Dădu peste un pachet ambalat în hârtie groasă, gudronată, pe care îl scoase încetişor afară cu mâini tremurânde şi reci. Privirea i se înceţoşă, iar când Sabriel îi vorbi o auzi parcă de undeva departe, ca şi cum ar fi fost în altă încăpere. — I-am găsit la Casa lui Abhorsen, tatăl meu. De fapt cred că trimişii i-au dibuit. Nu mă întreba de unde anume sau de ce i-au scos tocmai acum, habar nu am. Ştiu însă că sunt foarte, foarte vechi şi nimeni nu mai ştie care Abhorsen i-a purtat primul. L-aş fi întrebat pe Mogget, dar e tot 580

adormit… — Ei las’ că ştie el să se trezească dacă vrea, mormăi Touchstone, aşa cum a făcut şi anul trecut taman când prinsesem somonul ăla… Mogget, servitorul patruped al actualului Abhorsen, întrupat în chip de motan, era sub vraja lui Ranna, Adormitorul, primul şi cel mai mic dintre clopoţeii fermecaţi. Vreme de douăzeci de ani nu se trezise decât de cinci sau şase ori, din care trei doar ca să pună gheara pe peştele prins de Touchstone. — Da, aşa e Mogget… Bineînţeles că n-a binevoit să se trezească, dar din moment ce eu îi am deja pe-ai mei, aceştia nu pot să fie decât pentru următorul Abhorsen. Felicitări, Sameth! Sam dădu din cap absent, cu pachetul încă nedesfăcut în poală. Ştia şi fără să se uite ce se ascunde sub hârtia boţită: cei şapte clopoţei nelipsiţi de la pieptul oricărui Abhorsen, învăluiţi în vraja Legământului. — Nu-l desfaci? îl întrebă Ellimere. — Puţin mai târziu, bâigui el, schiţând un zâmbet strâmb. Ştia că mama sa îl priveşte, dar nu avea curajul să-i înfrunte privirea. — Mă bucur că au apărut şi clopoţeii tăi, zise Sabriel. Mulţi Abhorseni înaintea mea au lucrat împreună cu urmaşii lor, în unele cazuri ani la rând, aşa cum sper să se întâmple şi cu noi. Din câte mi-a povestit Mogget, şi tatăl meu s-a pregătit aproape zece ani alături de mătuşa lui, care l-a îndrumat şi l-a învăţat ce trebuie să facă. Eu n-am avut acelaşi noroc, din păcate… Şovăi o clipă, apoi adăugă repede: Adevărul e că am mare nevoie de sprijinul tău, Sameth. Flăcăul încuviinţă din cap fără să scoată un sunet, simţind cum mărturisirea adineauri iminentă i se topeşte acum pe buze. Era urmaş de drept al lui Abhorsen, avea şi cartea s-o citească, acum primise şi banduliera… Poate că tot ce trebuia să facă era să îşi înfrângă teama ce îl făcea să simtă noduri în stomac şi să se-apuce de citit cu mai mult 581

sârg. Numai aşa putea fi demn de numele de Viitor Abhorsen, era singura lui şansă. — O să fac tot ce-mi stă în putinţă, zise el, ridicându-şi în sfârşit privirea către ea. Sabriel îi zâmbi – un zâmbet atât de cald şi învăluitor încât îi lumină toată faţa – şi se întinse să-l îmbrăţişeze. — Trebuie să mă duc în Ancelstierre, pentru că îi cunosc pe oamenii de-acolo mult mai bine decât tatăl vostru şi ştiu cum operează. În plus, am câteva foste colege de şcoală în poziţii influente, ori dacă nu măritate cu oameni influenţi. N-am vrut să plec înainte să mă asigur că las Regatul pe mâini bune, că e un Abhorsen aici care să-l apere de Morţi. Îţi mulţumesc, Sam. — Bine, dar eu nu sunt… începu el pe un ton plângăcios, oprindu-se la timp. Nu sunt încă pregătit, n-am terminat cartea şi… — Sunt sigură că ştii mai multe decât crezi, îl încurajă Sabriel. Oricum, primăvara e în toi şi nu cred că vor fi probleme. Izvoarele şi râurile sunt umflate de ploi şi de zăpada topită din munţi, iar zilele sunt din ce în ce mai lungi. În perioada asta Morţii nu se prea încumetă să iasă, şi nici peste vară, iar dacă îţi dau totuşi de furcă, n-au cum să fie decât Ajutoare scăpate de sub control ori poate vreun Mordaut. Nu-mi fac probleme că n-ai să te descurci. — Şi cu refugiaţii din sud cum rămâne? întrebă Ellimere cu o expresie pe care i se citea neîncrederea în fratele său. Nouă sute de Morţi nu sunt de ici, de colo. — Au dispărut probabil în zona din apropierea Lacului Roş, altfel Clayrele i-ar fi zărit pe undeva, explică Sabriel. Acum trebuie că sunt blocaţi acolo de puhoaiele izvoarelor care se varsă în lac. M-aş fi dus la Lac mai întâi, dar mai tare mă îngrijorează restul refugiaţilor rămaşi în Ancelstierre. Ne punem încrederea în şuvoaiele umflate şi… în tine, Sam. — Dar… începu el. — Bagă de seamă, necromantul ori necromanţii cu care avem de-a face sunt extrem de periculoşi, continuă ea fără 582

să-l lase să vorbească. Dacă încearcă să te înfrunte, trebuie cu orice preţ să te lupţi cu ei în Viaţă. Să nu mai faci nesăbuinţa să îi urmezi în Moarte, oricât de curajos ar părea. Data trecută ai avut noroc. Ai mare grijă de bandulieră şi de clopoţei, căci ştii deja probabil că au puteri nebănuite, care te pot ademeni în Moarte ori pot să te arunce într-acolo. Foloseşte-i numai când eşti sigur că te-ai deprins pe deplin cu vrăjile din carte. Promiţi să faci întocmai cum te-am învăţat? — Promit, se învoi Sam, adunându-şi toate puterile să articuleze un cuvânt altminteri atât de simplu. Odată rostit, se simţi eliberat, ca un condamnat căruia tocmai i se amânase executarea sentinţei. Se îmbărbătă zicându-şi că le putea veni de hac majorităţii Ajutoarelor cu Magia Legământului, însă hotărârea lui de a deveni un Abhorsen adevărat nu-i risipi temerile pe de-a-ntregul. Inima îi bătea cu putere când atinse în sfârşit clopoţeii cu degete înfrigurate. — Ce vreau eu să ştiu acum, începu Touchstone, e cât de bine îi cunoaşteţi pe ancelstierrieni, de când aţi fost la şcoală acolo. Corolini ăsta, de exemplu, conducătorul Partidului Naţiunii… Ar putea fi din Regat, ce credeţi? — A apărut după şederea mea acolo, zise Ellimere, care terminase şcoala în urmă cu mai puţin de un an, dar vorbea despre întreaga experienţă de parcă se întâmplase acum o mie. — Nici eu nu ştiu prea multe, răspunse Sam. Înainte să plec din Ancelstierre apărea prin ziare destul de des, dar nu-mi amintesc să fi citit de unde e. S-ar putea ca prietenul meu Nicholas să ştie mai multe şi cred că ne va ajuta. Unchiul lui e Eduard Sayre, prim-ministrul, poate aţi auzit de el… Nick vine să mă viziteze luna viitoare, dar cred că puteţi să-l prindeţi înainte să plece. — Vine aici? se miră Touchstone. Mă mir că-l lasă să treacă. Din câte ştiu Armata nu mai dă premise de ani de zile, cu excepţia refugiaţilor, desigur – dar asta a fost pe motive politice şi n-au avut de ales. 583

— Nick poate fi foarte convingător când vrea, zise Sam cu gândul la nenumăratele necazuri în care se băgase la şcoală din cauza lui şi pentru care suportase consecinţele de unul singur. Am rugat-o pe Ellimere să îi facă rost de o viză pentru Regat. — A, am trimis-o de mult, zise Ellimere privindu-l cu superioritate. Mă număr printre cei eficienţi, să ştii. — Bun, zise Touchstone. E o cunoştinţă de mare folos şi e foarte important ca cei sus-puşi din Ancelstierre să ştie că nu inventăm ce se aude despre Regat. O să mă asigur de asemenea ca Garnizoana de la Barhedrin să îi ofere o escortă de la Zid încoace, să nu riscăm cumva ca tocmai nepotul prim-ministrului să păţească ceva. Asta cu siguranţă ar îngreuna negocierile. — Dar ce negociem mai exact, şi ce le oferim? întrebă Ellimere. În Corvere, de exemplu, parcă nici n-au auzit de noi. Tot timpul trebuia să le conving pe fetele de-acolo că Regatul nu există doar în închipuirea mea. Nişte încuiate, ce mai… — Avem două lucruri în favoarea noastră: frica şi aurul, răspunse Sabriel. Aur nu aveam prea mult, dar ar putea fi de ajuns dacă ajunge în buzunarele cui trebuie. Cât despre frică, mulţi oameni de la miazănoapte încă îşi aduc aminte cu groază de momentul când Kerrigor a trecut Zidul, aşa că o să mizăm pe asta şi-o să le dăm de înţeles că experienţa se poate repeta dacă ne mai trimit refugiaţi din sud. — Dar nu poate fi vorba de Kerrigor, nu? bâigui Sam. Adică… nu cred că el e capul răutăţilor. — Nu, sigur că nu, ziseră Sabriel şi Touchstone deodată. Îşi aruncară o privire fugară, semn că-şi aduseseră aminte de Kerrigor şi faptele lui sângeroase nu numai din Regat, ci şi din Ancelstierre. — Nu, imposibil, repetă Sabriel. L-am verificat când am trecut pe Acasă şi nu s-a schimbat nimic, e tot adormit sub vraja lui Ranna, încuiat în pivniţă şi încătuşat cu toate farmecele de protecţie pe care eu şi tatăl vostru le-am ştiut vreodată. Nu poate fi el. 584

— Oricum, oricine-ar fi, o să-i descoperim şi le venim de hac, îi asigură Touchstone cu un glas demn de rangul ce-l purta. Noi patru împreună. Deocamdată însă eu zic să bem nişte vin cald cu mirodenii şi să vorbim de lucruri ceva mai vesele. Cum a fost Festivalul? Nu ştiu dacă ţi-am zis, Sam, dar când eram de vârsta ta am dansat şi eu Pasărea Zorilor. Ei, cum te-ai descurcat? — Am uitat să aduc cupele, zise Sam, înmânându-i carafa caldă încă. — Nu-i nimic, putem bea direct din carafă, zise Sabriel după un scurt moment de tăcere, văzând că nu vrea nimeni să răspundă la întrebarea lui Touchstone. Luă sticla şi o duse la gură cu un gest mecanic, căci nu era prima dată când bea aşa. Aaa, ce bun el exclamă apoi mulţumită. Şi ia spune, Sam, de ziua ta cum ai petrecut? Te-ai distrat bine? Sam răspunse plictisit, fără să bage în seamă bombănelile surorii sale. Era clar că nu apucaseră să vorbească cu Jall, altfel n-ar fi pus problema aşa. Răsuflă uşurat când îşi întoarseră atenţia către Ellimere, tachinând-o apropo de pasiunea ei pentru tenis, un sport destul de nou în Regat, pe care mai toţi tinerii ţineau morţiş să îl deprindă. Se vede treaba că lumea vorbea mai mult de ea decât de neajunsurile lui. Îşi reveni din reverie când o auzi pe Ellimere învinuindu-l că nu i-a făcut rachete, ceea ce era mare păcat – pretindea ea – căci nu era altul mai iscusit ca el. Îi promise atunci că o să-i facă vreo douăsprezece bucăţi, ca să-l lase în pace cu gândurile lui. Continuară aşa un timp, discutând despre diverse fleacuri, deşi fiecare simţea povara celor ce-aveau să se întâmple. Sameth cel puţin nu se putea gândi decât la carte şi la clopoţeii pe care îi primise. Ce-o să se facă dacă va trebui să ţină piept intruşilor din Moarte ori necromantului care l-a chinuit acolo? Sau, mai rău, dacă se va lupta cu adversari şi mai de temut, după cum bănuia Sabriel? — Dar dacă… începu el şovăielnic. Dacă Duşmanul pe care-l căutăm nu se ascunde în spatele lui Corolini? Dacă pune la cale altceva cât timp voi o să fiţi plecaţi? 585

Ceilalţi trei erau în toiul unei discuţii despre Heria, care se împiedicase în propria rochie şi se prăvălise peste sărmanul Jall Oren la o petrecere dată în cinstea Primarului din Sindle, aşa că tăcură deodată, privindu-l nedumeriţi. — Chiar şi aşa, vom fi plecaţi doar o săptămână ori cel mult zece zile, îl linişti Sabriel. Trimitem un şoim mesager la Barhedrin, un sol călare către Perimetru, de acolo sau de la Bain o telegramă la Corvere, apoi cu trenul înapoi la Bain – s-ar putea să dureze chiar mai puţin de-o săptămână. Credem totuşi că Duşmanul ăsta – aşa cum bine le-ai numit – plănuieşte ceva de proporţii. Clayrele au întrezărit multe posibilităţi de viitor în care Regatul e un mare deşert, locuit de Morţi şi acoliţii lor. De unde să vadă ele aşa ceva, dacă nu din pricina atâtor morţi mobilizaţi pentru acţiunea ce se pregăteşte? Toţi acei oameni sărmani, aduşi din sud doar ca să fie omorâţi! E singura explicaţie plauzibilă… Ai noştri din Regat sunt mult prea bine păziţi. Şi, oricum, în afară de Belisaere nu mai ştiu un alt oraş în tot Regatul cu mai mult de două sute de mii de suflete. Unde mai pui că majoritatea poartă şi însemnul Legământului. — Nu ştiu ce ar putea să fie, oftă Sam abătut, dar tare-aş vrea să nu plecaţi — Când eşti Abhorsen ai anumite responsabilităţi, zise Sabriel cu blândeţe în glas. Nu te văd foarte încântat, deşi pe unele le-am putea împărţi. Mă tem că nu ai de ales, e musai să-ţi urmezi destinul. Călătorul oare îşi alege drumul, sau drumul pe el? Sunt sigură că ai să te descurci de minune şi în curând vom fi iarăşi împreună, bucurându-ne de izbândă. — Şi când urmează să plecaţi? întrebă Sam cu voce tremurândă, nădăjduind că nu se vor grăbi prea tare. Poate că mâine va reuşi să stea de vorbă în sfârşit cu mama sa, s-o roage să-l ajute cu Cartea Morţilor şi poate să-l scape şi de temeri. — Mâine în zori, zise Sabriel cu jumătate de gură. Dacă mă lasă piciorul… Tatăl vostru va însoţi călare solii ce vor pleca spre miazănoapte la barbari, iar eu voi zbura cu 586

Planorul la apus. Mâine-noapte însă am să fac cale-ntoarsă ca să-l iau din drum, şi împreună ne vom duce la Casa lui Abhorsen, tatăl meu, unde o să ne sfătuim cu Mogget – dacă se trezeşte. De-acolo ne mai oprim la Barhedrin şi-apoi vom trece Zidul, ca să ne pierdem urma de tot. — O să fim plecaţi destul de mult, zise Touchstone, privindu-şi cu duioşie familia atât de rar reunită, deşi nu erau decât patru. Dar… datoria înainte de toate!

CAPITOLUL DOUĂZECI ŞI ŞASE O scrisoare de la Nicholas Sam părăsi rezervorul în acea seară îngândurat şi cu inima grea ducând banduliera şi carafa goală. Ellimere îl însoţi, lăsând-o pe Sabriel în urmă, căci mama lor trebuia să-şi petreacă noaptea în interiorul cercului magic, ca să se vindece mai repede. Touchstone rămase cu ea, amândoi dându-le de înţeles că vor să fie singuri. „Au să discute poate despre toate slăbiciunile mele“, îşi zise Sam urcând agale scările cu pachetul în braţe. Când ajunseră în dreptul dormitorului ei Ellimere îi ură noapte bună, dar în loc să se ducă la culcare Sam o apucă pe celelalte scări către atelierul din turn, călăuzindu-şi calea cu vraja de iluminare. Puse banduliera sub cheie într-un alt dulap decât cel în care încuiase cartea, ţinându-le pe amândouă departe de gândurile lui. Se apucă apoi să lucreze la o figurină pe care o începuse mai de multă, un jucător de crichet mecanizat, dar animat şi de Magia Legământului, înalt de vreo douăzeci de centimetri. Planul lui era să facă două echipe pe care să le pună apoi să joace, dar nu ghicise încă cum se acţionează mecanismul şi nici cu magia nu se descurca prea grozav. Auzi deodată un ciocănit în uşă pe care hotărî să îl ignore. Dacă e vreun servitor, o să strige, iar dacă vede că nu-i răspunde nimeni, o să plece; dacă era Ellimere, cu siguranţă va da buzna înăuntru neinvitată. Persoana ciocăni din nou şi mormăi ceva de dincolo de 587

uşă, după care se auzi un fâşâit în dreptul pragului şi paşi îndepărtându-se spre scări. Sam privi în jos şi zări o tăviţă de argint pe care se afla o scrisoare ruptă şi uzată, de parcă fusese scrisă acum câteva secole. Părea să fi fost trimisă din Ancelstierre, ceea ce însemna că era de la Nicholas. Oftă adânc şi-şi puse mănuşile albe de bumbac, căutând o pensetă cu care s-o ridice. Scrisorile de la Nick erau întotdeauna o adevărată aventură, iar ca să le citeşti trebuia mai întâi să le procesezi ca la laborator. Luă aşadar tava şi o aşeză pe bancă în locul cel mai luminat, apucând fâşiile una câte una. După o jumătate de oră, tocmai când ceasul din Turnul Sur bătu de miezul nopţii, scrisoarea căpătase în sfârşit o oarecare formă, destul cât să o poată citi fără prea multă bătaie de cap. Se aplecă aşadar peste ea, încruntându-se tot mai tare cu fiecare rând: Dragul meu Sam, Îţi mulţumesc că mi-ai aranjat cu viza. Nu ştiu de ce Consulul vostru din Bain n-a vrut să mi-o acorde. Noroc că sunt prieten cu Prinţul, nu? Măcar aşa s-a rezolvat repede. Tata l-a sunat pe unchiul Edward, care a tras şi el nişte sfori. Practic nimeni din Corvere nu ştia că poţi obţine permis să treci Perimetrul. În fine, la urma urmei asta ne învaţă că Ancelstierre şi Vechiul Regat nu sunt chiar atât de diferite şi că nu strică niciodată să apelezi la cunoştinţe, dacă le ai. Oricum, mâine vreau să plec cu trenul din Awengate şi, dacă totul merge bine şi nu pierd legăturile, sâmbătă ar trebui să fiu în Bain şi pe 15 să fi trecut deja Zidul. Ştiu că ajung mai devreme decât am stabilit iniţial şi că probabil nu vei putea veni să mă aştepţi, dar nu îţi face griji, pentru că nu vin singur. Am angajat un ghid, un fost Cercetaş de la Frontieră peste care am dat – la propriu – când am fost în Bain. A fost chiar amuzant: el traversa strada ca să scape de un grup de demonstranţi ai mişcării ăsteia… O Ţară Unită parcă-i zice, şi grăbit fiind s-a împiedicat şi a căzut peste mine, mai să mă pună la pământ. Norocul meu până la urmă, 588

pentru că tipul ăsta cunoaşte Regatul ca-n palmă şi mi-a confirmat şi ceva ce citisem mai de mult despre un fenomen bizar numit Capcana Fulgerului. Cică l-a văzut cu ochii lui şi merită studiat mai îndeaproape. O să mergem aşadar să vedem Capcana asta în drum spre Belisaere, minunata voastră Capitală. Apropo, cercetaşul nu s-a arătat câtuşi de puţin mirat când a aflat că te cunosc. Pesemne că nici el nu se lasă impresionat de ranguri ori titluri nobiliare, ca unii dintre foştii noştri colegi, dacă-ţi mai aduci aminte… În fine, Capcana se pare că e aproape de Hotar, un orăşel nu prea departe – din câte am înţeles – de drumul dinspre nord către Vechiul Regat. Tare bine-ar fi dacă aţi face şi voi nişte hărţi normale, în loc să vă bateţi capul cu tot soiul de rute misterioase pe care vi le amintiţi cu vrăji ori să le vedeţi ca prin minune pe foi goale de hârtie! De-abia aştept să te văd în mediul tău natural – aproape la fel de mult pe cât sunt de curios să studiez ciudăţeniile Vechiului Regat, despre care nu prea scrie în cărţi. La biblioteca liceului am găsit doar câteva texte foarte vechi şi pline de superstiţii, iar la Radford la fel, deşi erau ceva mai multe cărţi. Nici ziarele nu scriu aproape niciodată de Vechiul Regat, poate doar când Corolini se apucă să turuie la Adunare despre „sudişti şi refugiaţii nepoftiţi”, pe care vrea cu dinadinsul să-i trimită în „Nordul îndepărtat” cum îl numeşte el. Presupun că dacă ar şti ce fac, m-ar băga şi pe mine în aceeaşi oală a proscrişilor! Am impresia că tot ce ţine de Vechiul Regat e trecut sub tăcere voit, aşa că mă aştept la descoperiri grandioase, la revelaţii cu care un tânăr şi ambiţios om de ştiinţă ca mine să lase lumea cu gura căscată! Sper că ţi-ai revenit după mica noastră aventură. Nici eu nu m-am simţit prea bine mult timp după. Ba îmi era bine, ba mă apuca iar răul, cu nişte dureri în piept de parcă făcusem bronşită. Partea ciudată e că se intensifică dacă merg către miazăzi, iar la Corvere au devenit de-a dreptul insuportabile, probabil din cauza aerului poluat. 589

Bine măcar că mi-au dat pace în ultima lună, cât am stat în Bain. Sper să-mi fie şi mai bine în Regatul tău, unde aerul ar trebui să fie curat ca lacrima. Oricum, abia aştept să te văd, cât mai curând posibil. Al tău prieten mereu loial, Nicholas Sayre P.S. Mă îndoiesc că Ellimere chiar are doi metri înălţime şi o sută douăzeci şi cinci de kilograme. Mi-ai fi zis până acum. Sameth lăsă scrisoarea jos, atent să nu se destrame iarăşi. O citi apoi din nou, în speranţa că nu văzuse bine. Doar nu avea de gând să se încreadă într-un necunoscut ce se dădea drept ghid, doar ca să treacă în Vechiul Regat?! Oare Nick chiar nu-şi dădea seama cât de primejdioasă e zona de graniţă, aproape de Zid? Mai cu seamă că el venea din Ancelstierre şi nu avea nici semnul magic în frunte, nici cine ştie ce cunoştinţe de vrăjitorie. Tocmai de aceea nu avea cum să-l verifice pe ghidul cel misterios, să vadă dacă într-adevăr spune adevărul ori e vreun emisar pervertit, plămădit din Magie Liberă şi astfel destul de puternic să treacă Perimetrul neobservat. Întoarse situaţia pe toate părţile, muşcându-şi buzele nervos, şi până la urmă se duse iar la almanah. Cincisprezece ale lunii fusese acum trei zile, deci Nick probabil că trecuse deja Zidul, aşa că n-avea niciun rost să se ducă acolo – chiar şi cu Planorul – ori să trimită vorbă paznicilor cu un şoim mesager. Nick avea viză pentru el şi un însoţitor, deci cei de la Postul din Barhedrin nu aveau de ce să îl reţină şi cam pe-acum ar trebui să fi ajuns deja la Graniţă, în drum spre Hotar. Gândul la Hotar îl făcu să-şi muşte buza şi mai tare. Era mult prea aproape de Lacul Roş şi zona unde Chlorr sfărâmase Pietrele şi unde se ascundea acum Duşmanul, urzind planuri de pierzanie împotriva Regatului. Nici că se putea găsi un loc mai rău, iar Nick n-avea ce să caute acolo! Se auzi un ciocănit scurt în uşă şi Sameth se muşcă 590

până la sânge, strigând enervat: — Da, intră! Cine e? — Eu! zise Ellimere, dând buzna înăuntru. Sper că nu te-am întrerupt de la ceva important… adăugă ea sarcastică. — Nicidecum, răspunse Sameth înţepat, arătând plictisit spre masa de lucru, unde obiectele începute zăceau neterminate. Ellimere aruncă o privire curioasă împrejur, căci fratele ei n-o prea lăsa înăuntru foarte des. Mica încăpere din turn îi fusese dăruită când împlinise şaisprezece ani şi de atunci o folosise pentru tot soiul de activităţi. Momentan, cele două mese de lucru erau pline de ustensile de bijutier care mai de care mai ciudate, plus alte instrumente pe care cine ştie la ce le folosea. Zări şi câteva figurine reprezentând jucători de crichet, fire subţiri de aur şi argint, mănunchiuri de sârmă de bronz, safire împrăştiate pe ici, pe colo şi o vatră mică şi încă fumegândă în locul şemineului de odinioară. Totul în cameră era învăluit în Magia Legământului. Contururi şterse de însemne magice pluteau în aer ca nişte fulgi uşori ori se cuibăreau leneşe pe tavan şi pereţi, înghesuindu-se apoi aproape de horn. Era clar că Sameth mai făcea şi altceva decât ornamente pentru costume sau rachete de tenis, după cum le promisese prietenelor surorii sale. — La ce lucrai? îl iscodi Ellimere. Câteva din însemnele ce pluteau prin aer – sau mai degrabă reflexia rămasă în urma lor – străluceau încă extrem de intens şi fata observă că erau dintre cele tainice, pe care chiar şi ea s-ar fi temut să le conjure. — La nişte chestii, răspunse Sam cu un aer indiferent. Nu te-ar interesa oricum. — De unde ştii că nu? se supără ea. Nici nu venise bine şi iar începeau să se certe, ca de obicei. — Fac nişte jucării, se răsti Sam ridicând unul din jucătorii în miniatură, care îşi roti pentru o clipă bâta minusculă în aer înainte să redevină imobil. Asta fac, repetă 591

el ceva mai blând. Ştiu că nu e o ocupaţie demnă de rangul meu şi că ar trebui să fiu în pat acum, să mă odihnesc pentru orele de dans de mâine sau pentru practica la Tribunal, dar… nu prea am somn, zise el oarecum obosit totuşi. — Nici eu, îi mărturisi soră-sa pe un ton mai împăciuitor. Se aşeză apoi pe celălalt scaun şi adăugă: Sunt îngrijorată pentru mama. — Ne-a asigurat că se va face bine, cu ajutorul Pietrelor… — De data asta, da… Ideea e că are nevoie de ajutor, Sam, şi tu eşti singurul care i-l poate da. — Ştiu, zise el, plecându-şi privirea către scrisoarea lui Nick. Ştiu… — Mda… continuă ea. Voiam doar să-ţi spun că lucrul cel mai important acum este să studiezi cum să devii un bun Abhorsen. Dacă ai nevoie de mai mult timp, spune-mi şi o să-ţi modific programul, bine? Sam o privi intrigat. — Adică pot să nu mai fiu Pasărea Zorilor şi să nu vin la petreceri? Oricum mă călcau pe nervi prietenele tale cu surorile lor cu tot… — Ei haide… începu Ellimere, dar se opri, respiră adânc şi zise: Da, sigur că poţi. Lucrurile s-au schimbat acum că ştim ce se întâmplă. Şi eu o să îmi schimb programul, o să petrec mai mult timp pe la Pază, ca să fiu gata când o fi. — Când o fi ce? o întrebă Sam tulburat. Atât de repede? — Da, răspunse Ellimere. Chiar dacă părinţii vor avea câştig de cauză în Ancelstierre, necazurile abia încep. Fii sigur că cine a plănuit toate astea nu o să stea cu mâinile în sân în timp ce noi încercăm să îl oprim. O să acţioneze la un moment dat, şi-atunci noi vom fi pregătiţi. Şi tu la fel, Sam. Trebuie să ştii ce ai de făcut. Atât am vrut să-ţi spun. Se ridică brusc şi ieşi din cameră, lăsându-l cu ochii pironiţi în gol. Acum chiar nu mai avea loc de întors. Trebuia să devină un Abhorsen aşa cum se cuvine şi să ajute în lupta cu Duşmanul, oricine ar fi fost acesta. Toţi se 592

aşteptau la asta de la el şi soarta multora chiar depindea de ce urma să facă. Era răspunzător şi pentru Nicholas, îşi dădu seama deodată. Trebuia să-şi găsească prietenul cu orice preţ şi să-l salveze înainte să fie prea târziu. Cine altcineva s-o facă? Îl cuprinse deodată simţul datoriei şi hotărî să nu tragă de timp. Era destul de simplu: prietenul său era în primejdie şi trebuia să plece să-l salveze. Asta îi va asigura câteva săptămâni de răgaz, departe de Cartea Morţilor şi de îndatoririle de Prinţ. Spera să îl găsească repede şi să-l aducă la loc sigur, mai ales dacă lua cu el vreo şase ofiţeri din Garda Regală. După cum spusese şi Sabriel, acum că primăvara dezgheţase izvoarele din amonte, Morţii nu prea aveau curaj să facă vreo mişcare. Deşi însufleţit, ceva îi spunea că fuge de adevăratele probleme. Îşi alungă gândul din minte, preocupat de chestiuni mai importante şi nici măcar nu-şi aruncă ochii spre dulapul în care ferecase cartea şi banduliera. Odată decizia luată, începu să se gândească cum să facă să plece. Ştia că Ellimere nu-l va lăsa cu niciun chip, aşa că hotărî să-i ceară voie lui Touchstone, ceea ce însemna că trebuie să se trezească cu noaptea-n cap, să-l prindă în timp ce se îmbracă.

CAPITOLUL DOUĂZECI ŞI ŞAPTE Sam ia o hotărâre În ciuda planurilor de cu seară, când Sam se trezi, Touchstone plecase deja de la Palat. Zicându-şi că îl prinde la Poarta dinspre Miazăzi coborî iute Dealul Palatului şi-o apucă pe Aleea Stelelor, un drum lat şi mărginit de copaci ce îşi trăgea numele de la aştrii minusculi de metal încastraţi în pavaj. Era însoţit de doi străjeri ce alergau după el cu destulă uşurinţă, în ciuda zalelor, coifurilor şi ghetelor greoaie. Nici nu zări bine ariergarda că mulţimea îşi şi începu 593

ovaţiile, însoţite la scurt timp de sunetul asurzitor al trompetelor. Sam se sui repede într-un car oprit în mijlocul drumului şi privi pe deasupra capetelor de gură-cască. Touchstone tocmai ieşea pe poarta înaltă a oraşului, cu pelerina roşie cu auriu acoperind lucioasă spinarea calului. Soarele dimineţii se reflectă pentru o clipă în nestematele coroanei pe care o purta peste coif, chiar înainte să treacă în conul de umbră de dincolo de prag. Străjeri din Garda Regală îl păzeau pe Rege, mergând călări dinaintea şi dinapoia sa, bărbaţi bine făcuţi, dar şi femei deopotrivă, cu zale strălucitoare pe sub pelerinele roşii cu auriu. A doua zi aceştia aveau să o apuce către miazănoapte, aşa cum stabiliseră de la-nceput, cu altcineva în locul lui Touchstone, care urma să ia Planorul împreună cu Sabriel până la sud de Ancelstierre, unde voia să împiedice sau cel puţin să amâne moartea celor două sute de mii de suflete nevinovate. Sameth rămase cu ochii la poartă mult după ce alaiul trecuse deja şi oamenii începură să-şi vadă de treburi, molipsiţi de zarva de zi cu zi cu căruţele, caii, măgarii şi cerşetorii ei. El însă parcă nu vedea şi n-auzea nimic. Pentru că nu reuşise să se sfătuiască cu Touchstone, acum va trebui să hotărască de unul singur. Era muncit de gânduri şi când ajunse în mijlocul aleii şi o luă înapoi spre Palat, luptându-se cu gloata ce se-ndrepta către ieşire. Noroc cu cei doi ofiţeri, fără de care n-ar fi răzbit întreg prin mulţime. De când îi încolţise în minte ideea plecării, nu mai avea stare. Nu avea nicio îndoială că scrisoarea spune adevărul. De altfel, era singurul care îl cunoştea pe Nick destul de bine ca să-i poată da de urmă, iar prietenia lor era îndeajuns de trainică pentru ca Sam să-şi poată folosi puterile magice. Nimeni altcineva nu avea cum să-l salveze de nenorocirea ce ameninţa întreg Regatul şi care dormita nu departe de Lacul Roş. Totuşi, asta însemna că trebuie să plece din Belisaere şi 594

să abandoneze orice responsabilităţi, iar Ellimere nu s-ar fi învoit nici în ruptul capului. Acestea erau gândurile ce nu-i dădeau pace în timp ce trecu împreună cu paznicii pe sub unul din apeductele uriaşe ce alimentau oraşul cu apă curată de la zăpada topită din munţi. Dar nu numai la asta erau folositoare. Apele repezi dinlăuntrul lor erau o apărare sigură împotriva Morţilor, aşa cum fuseseră în repetate rânduri de-a lungul celor două secole de Interimat. Întocmai acest gând îi încolţi în minte când auzi bolborositul apei deasupra. Simţi cum i se strânge inima, cuprins de remuşcări, căci nu numai apa, ci şi el trebuia să fie o pavăză împotriva Morţilor. Ieşi din ungherul răcoros şi o apucă pe Aleea Stelelor, luând apoi la picior urcuşul obositor de pe Drumul Regelui ce dădea în Dealul Palatului. Pesemne că Ellimere îl aştepta deja, căci le venise rândul să asiste la şedinţele de dimineaţă de la Tribunal. Parcă o şi vedea în roba ei albă cu negru, severă şi serioasă, cu bagheta de fildeş într-o mână şi cea de lignit în cealaltă, fără de care nu putea înfăptui vraja de verificare a adevărului. Avea să se înfurie văzându-l murdar şi transpirat, dar mai ales pentru că nu era îmbrăcat corespunzător şi nu avea nici baghetele le el – baghete care îi dispăruseră ca prin minune… pe sub pat sau undeva pe-acolo. Tribunalul, Festivalurile, rachetele de tenis, Cartea Morţilor… Amintirea lor îl copleşi dintr-odată ca un val imens şi sumbru pe cale să-l înăbuşe. — Nu, şopti el, oprindu-se brusc, cu paznicii cât pe ce să îl dărâme din picioare. Trebuie să mă duc, şi o să plec la noapte! — Ce-aţi spus, domnule? întrebă Tonin, cea mai tânără dintre străjeri. Era de-o seamă cu Ellimere, cu care de altfel era prietenă din copilărie. Îl însoţea aproape de fiecare dată când pleca în oraş – ceea ce se-ntâmpla destul de rar – şi Sameth putea să jure că odată întorşi dă iute fuga la Prinţesă să-i 595

povestească totul. — Îi… nimic, nimic, zise Sam, clătinând din cap. Gândeam cu voce tare, atâta tot. Sunt puţin zăpăcit pentru că m-am trezit cu noaptea-n cap. Mergând în urma lui, Tonin schimbă o privire plină de subînţelesuri cu celălalt străjer. Ei se trezeau în fiecare dimineaţă înainte de ivirea zorilor. Sameth habar n-avea ce le trecea prin minte celor doi când ajunseră în sfârşit în vârful dealului şi intrară în curtea răcoroasă cu fântână în mijloc ce dădea spre aripa de vest a Palatului. Zărise însă schimbul de priviri de mai devreme, care îi confirma că nu e tocmai Prinţul ideal pentru ei ori pentru oricare dintre supuşi. Nu-i pica deloc bine, mai cu seamă că la şcoală fusese mereu printre fruntaşi: cel mai bun la crichet vara şi la rugby iarna, primul la chimie şi printre primii la toate celelalte materii. Aici însă toate îi mergeau anapoda. Odată ajunşi în faţa camerei sale, paznicii se retraseră. Sameth însă nu se grăbi să-şi pună roba de judecător ori să se spele la cişmeaua din alcovul cu plăci de gresie ce îi servea drept baie. Reconstruit din bani puţini după incendiu, Palatul nu beneficia de sistemul de încălzire cu aburi de care se bucurau Clayrele din Gheţar ori Casa lui Abhorsen. Sam plănuia să schimbe situaţia, mai ales că mare parte din vechiul sistem zăcea îngropat în colina de sub Palat, dar nu avusese răgaz să investigheze câtă pricepere ori câte vrăji necesită această încercare. — O să plec, trebuie să plec, zise din nou cu voce tare, adresându-se tabloului de pe perete ce reprezenta o scenă de la strângerea recoltei. Cosaşii nu-i răspunseră, iar cei cu furcile nu-l auziră nici ei când Sam rosti din nou: De dus mă duc… dar cum să fac să plec? Se fâţâi în sus şi-n jos prin cameră, făcând mai bine de douăzeci de ture până să ia o hotărâre. Se afla în acel moment taman în faţa oglinzii de argint atârnată de perete în dreapta patului cu tăblii de fier. Voi deveni altcineva, zise înviorat. Prinţul Sameth va rămâne în urmă, iar eu voi fi Sam. Pur şi simplu Sam, un 596

Călător care-şi caută tovarăşii de drum după un popas la Belisaere, unde şi-a tratat boala. Zâmbi mulţumit, privindu-se în oglindă cu atenţie. Prinţul Sameth se uită înapoi la el, în jiletca sa minunată roşu cu auriu, cămaşă albă de in umedă de sudoare, jambiere din piele întoarsă de iepure şi cizme înalte până la genunchi cu călcâie aurite. Dincolo de aceste dichisuri princiare avea totuşi un chip plăcut, cu o expresie ce promitea să se transforme în ceva special într-o bună zi, deşi Prinţul nu era conştient de acest lucru. După el, avea o faţă de copil, mult prea deschisă şi fără amprenta experienţei. Avea nevoie de o cicatrice, de-o urmă de nas rupt sau orice altceva care să-l facă mai trecut prin viaţă. În timp ce se studia gândurile îl purtară în fluxul nesfârşit al Legământului, de unde alese anume însemne şi simboluri, legându-le cu ochii minţii. Apoi, fără să le descătuşeze, desenă semnul final cu degetul arătător şi celelalte îl urmară afară, plutind în aer aidoma unei constelaţii magice. Sameth le privi cu luare-aminte înainte să păşească în mijlocul cercului aprins. Când îi atinseră creştetul semnele prinseră a lumina şi mai tare, scoţând scântei în dreptul însemnului de pe frunte şi împresurându-i faţa ca nişte limbi de foc. Închise ochii când fâşiile îi atinseră pleoapele, încercând să ignore înţepăturile uşoare şi senzaţia de strănut. Rămase aşa câteva minute, până când mâncărimea dispăru, apoi strănută sănătos şi trase aer în piept, deschizând ochii în sfârşit. Din oglindă îl privea un om de aceeaşi statură, înveşmântat în aceleaşi straie, însă chipul era schimbat. Prinţul Sameth dispăruse şi-n locul lui stătea acum Sam Călătorul, cu câţiva ani în plus, o mustaţă îngrijită şi cioc. Nici părul nu mai avea aceeaşi nuanţă, fiind acum un pic mai deschis şi mult mai drept şi lung la spate. Era ceva mai bine. De fapt era mult mai bine. Sameth – ba nu, Sam – făcu cu ochiul imaginii din oglindă şi începu 597

să se dezbrace. Se gândi să-şi ia vechile haine de vânătoare, nişte cămăşi şi câteva perechi de izmene. Pelerină putea să-şi cumpere din oraş, de unde îşi va procura şi cal şi sabie, din moment ce n-o putea lua cu el pe cea dăruită de mama sa când împlinise şaisprezece ani. Nu s-ar fi potrivit deloc cu restul hainelor şi prea ar fi bătut la ochi. Putea să ia totuşi câteva din lucrurile făcute chiar de el, îşi zise, scoţându-şi cizmele şi cotrobăind după cele negre de vânătoare, din piele întoarsă şi înalte până peste genunchi. Imaginea atelierului din turn îi aduse aminte de Cartea Morţilor, pe care chiar n-avea de gând s-o care după el. O să dea o fugă să ia doar câteva lucruşoare, printre care şi cei câţiva nobili de aur şi dinari de argint pe care-i avea puşi deoparte, după care dus va fi! Avea totuşi o problemă: cum să urce până-n atelier cu noua înfăţişare? Plus că trebuia să se asigure că Ellimere nu va bănui nimic – altfel îl va obliga să desfacă vraja şi să redevină Sameth – cu ajutorul paznicilor, desigur, care mai degrabă ascultau de ea decât de el. Oftă şi se aşeză pe marginea patului cu cizmele în mână. Se vede treaba că această mică escapadă – sau mai bine zis misiune de salvare – necesita ceva mai multe pregătiri. În primul rând ar trebui să plăsmuiască un trimis de Legământ care să-i ţină locul, apoi să aibă grijă s-o ţină pe Ellimere cât mai departe… Putea să-i spună că pregăteşte ceva din Cartea Morţilor, o vrajă ce-l va ţine izolat în atelier vreme de trei zile sau mai bine. Asta i-ar da un avans destul de bun înainte să înceapă să-l caute. La urma urmei, nu se dezicea complet de ideea de a deveni Abhorsen, ci avea nevoie de o pauză, iar trei săptămâni departe de studiu nu era un capăt de ţară! Le va recupera oricum la întoarcere. Chiar dacă Ellimere cerea ajutorul Clayrelor să-i dea de urmă, cele trei zile de avans îi erau de ajuns. Ba mai mult, presupunând c-avea să-i descopere şiretlicul abia în a treia zi şi ar trimite un şoim-mesager către Clayre, răspunsul lor 598

nu va sosi decât peste vreo încă două… Avea, aşadar, nu trei, ci chiar cinci zile la dispoziţie ca să-şi piardă urma. Până să se dezmeticească cei de la Palat el va fi deja aproape de Hotar sau măcar destul de departe de Belisaere. Nu era foarte sigur la ce distanţă se găsea exact micul oraş de pe malul Lacului Roş. Va trebui aşadar să-şi ia cu el o hartă şi – dacă o mai găsea – ultima ediţie din Ghidul Extrem de Util, să vadă pe unde ar putea opri în drum. Erau o groază de lucruri de făcut, dacă voia să plece cu inima împăcată. Lăsă cizmele jos şi se duse iar în faţa oglinzii. Da, poate era mai bine să renunţe la aerul misterios deocamdată, să nu sfârşească arestat de propriii paznici. Cine ar fi crezut că e atât de greu să pui la cale aşa o aventură? Începu aşadar să desfacă vraja de deghizare, separând însemnele unul câte unul şi dându-le drumul înapoi în fluxul incandescent. Imediat după avea de gând să urce în atelier şi să vadă ce-i de făcut – numai să nu dea nas în nas cu Ellimere, care cu siguranţă l-ar fi târât cu ea la Tribunal.

CAPITOLUL DOUĂZECI ŞI OPT Sam hoinarul De ce se temea nu scăpă, căci Ellimere îi ieşi în cale tocmai când să urce în turn şi Sam se văzu nevoit să-şi petreacă restul zilei la Tribunal. Asistă la condamnarea unui hoţ care se încăpăţâna să mintă în ciuda vrăjii adevărului, din pricina căreia faţa i se făcea din ce în ce mai galbenă, la o dispută de proprietate cu ambele părţi – culmea! – decedate, la judecarea unor amărâţi care-şi recunoscură vina imediat, în speranţa deşartă că juraţii se vor înmuia văzând că nu trebuie vrăjiţi şi – în fine – la discursul lung şi plictisitor al unui avocat care în mod foarte bizar pleda pentru o reglementare abrogată de peste zece ani, în urma reformei lui Touchstone. Noroc cu noaptea ce avea să vină, deşi la cină Ellimere îl pricopsise cu o altă soră a nu ştiu cărei prietene, pe care o 599

aşezase la masă lângă el. De data asta însă, Sam o surprinse cu amabilitatea şi vorbăria lui, într-atât încât multe zile după cină fata îi luă apărarea cu însufleţire ori de câte ori le auzea pe celelalte ponegrindu-l. După cină, îi spuse soră-sii că următoarele trei zile va fi ocupat cu cititul şi se va cufunda într-o vrajă de concentrare, aşa încât o să-şi ia de mâncat şi băut direct de la bucătărie, retrăgându-se apoi la el în odaie ca să nu fie deranjat. Ellimere primi vestea surprinzător de calmă şi Sam se simţi vinovat că o minţise, fără ca asta să-i afecteze câtuşi de puţin entuziasmul. Deşi nerăbdător, petrecu câteva ore bune încercând să făurească un trimis care să semene cu el şi, când îl isprăvi în fine puţin după miezul nopţii, constată cu bucurie că aducea cu el destul de bine de la uşă. Doar dacă te apropiai se observa neregula, iar dacă îi vorbeai făptura ştia să strige imediat: „Pleacă şi lasă-mă!“ ori: „Sunt foarte ocupat”, cu o voce asemănătoare cu a lui. Odată terminată treaba, urcă degrabă în atelier, de unde luă banii şi câteva lucruri trebuincioase pentru călătorie. Nu îndrăzni să îşi arunce privirea către dulapuri, care stăteau tăcute în colţurile camerei ca nişte gardieni severi. Le revăzu însă în vis, când reuşi să-nchidă ochii într-un târziu. Se făcea că urcă iarăşi scările din turn, deschide uşile dulapului şi-şi pune banduliera cu clopoţei, deschide apoi Cartea şi citeşte cu voce tare cuvinte mistuite de flăcări, care îl ridică şi-l poartă spre Moarte, aruncându-l în apele îngheţate şi lăsându-l fără suflare… Se trezi brusc cu aşternutul răvăşit şi cearşaful înfăşurat de gât, gata să se sufoce. Se mai luptă cu el câteva secunde înainte să-şi vină în fire şi să-şi dea seama unde e. Bătăile inimii i se mai potoliră când undeva în depărtare un orologiu bătu ora exactă, urmată de strigătele celor de la Pază anunţând că totul e în ordine. Era deja patru dimineaţa şi nu dormise decât trei ore, dar oricum nu mai avea somn. Sosise vremea transformării, ceasul când Sam Hoinarul urma să plece în marea aventură. 600

Era încă întuneric când se furişă afară, înviorat de aerul zorilor şi înfăşurat într-o manta de vrăji de tăinuire şi tăcere. Coborî scările pe nesimţite şi trecu de postul din curtea de sud-vest, ajungând în grădină prin coridorul abrupt care dădea în terasa cea mai de jos. Trecu nevăzut şi de paznicii care patrulau printre trandafiri, ieşind în cele din urmă printr-o uşă dosnică ferecată cu zăvor de oţel şi vrăji de încătuşare. Noroc că furase cheia şi uşa îi recunoscu pe dată însemnul de pe frunte. Odată ajuns pe aleea ce dădea în Drumul Regelui, îşi potrivi desagii pe umăr, căindu-se că şi-a luat atâtea. Erau pline ochi, deşi alesese doar strictul necesar: o pelerină, cămăşi, pantaloni şi lenjerie de schimb, ac şi aţă, câteva bucăţi de săpun şi obiecte de toaletă, alături de o lamă de ras pe care oricum nu prea avea s-o folosească, o copie a Ghidului Extrem de Util, nişte bucăţi de cremene, papuci de casă, două lingouri de aur, o bucată de pânză gudronată care la nevoie îi putea servi drept cort, o sticlă de coniac, o bucată de carne sărată de vită, o pâine, trei prăjituri cu ghimbir şi câteva obiecte confecţionate chiar de el. În afară de acestea mai avea la el o pălărie cu borul lat, un chimir şi un pumnal cu o formă mai ciudată. Se va opri întâi şi-ntâi la piaţa centrală ca să-şi cumpere o sabie, apoi la târgul de pe Dealul lui Anstyr, să vadă de-un cal. Când păşi în sfârşit pe drumul principal şi se trezi în mijlocul mulţimii – bărbaţi, femei, copii de toate vârstele, căţei, cai şi catâri la căruţe, cerşetori şi tot soiul de lume mergând care încotro – se simţi mai însufleţit ca niciodată în ultimii ani. Era acea senzaţie de bucurie şi nerăbdare pe care o simţi copil fiind, când primeşti o vacanţă neaşteptată. Se eliberase de povara responsabilităţii şi se simţea liber să se distreze, să alerge, să ţipe ori să râdă în gura mare. Se porni aşadar pe-un râs sănătos, încercând să-l adapteze noii sale personalităţi şi scoţând nişte hohote stridente ce semănau mai degrabă cu un horcăit care însă nu părea să-l deranjeze. Iuţi pasul răsucindu-şi tacticos mustaţa făurită cu puterea Legământului, dornic să 601

pornească în marea aventură – şi să-l salveze şi pe Nicholas, desigur. După nici trei ore îi mai pieri entuziasmul. Înfăţişarea de pribeag îi ascundea adevărata identitate, dar nu-l ajuta defel să atragă atenţia comercianţilor sau negustorilor de cai. Călătorii nu erau tocmai clienţii ideali, căci rareori aveau bani peşin, preferând să facă troc pentru bunuri ori servicii. Era şi foarte cald, chiar şi pentru o zi de primăvară târzie, iar căutarea săbiei prin piaţa aglomerată şi cu iz de sudoare se dovedi o treabă tare neplăcută şi nu părea că se mai termină. Cu calul fu şi mai rău, căci roiuri întregi de muşte dădeau târcoale atât muşteriilor, cât şi animalelor, vârându-li-se zgomotoase în ochi şi-n gură. Nici nu era de mirare, căci în urmă cu câteva secole regele Anstyr poruncise ca Târgul de Cai să se ţină la o distanţă de cinci kilometri de oraş. Întrerupt în timpul Interimatului, târgul începuse să înflorească din nou sub domnia lui Touchstone, aşa că negustorii îşi instalaseră aici grajduri permanente, ţarcuri şi arene de licitaţie ce se întindeau pe aproape trei kilometri pătraţi, plus că pe pajiştile dimprejur erau mereu înşiruiţi alţi şi alţi cai. Desigur că nu era treabă uşoară să îţi găseşti un cal pe plac din multitudinea de armăsari, pierdeai mult timp şi mai era apoi şi concurenţa pentru cei mai buni cai, căci oameni din toate părţile Regatului veneau la târg, chiar şi barbarii de la miazănoapte – mai cu seamă în această perioadă. În ciuda mulţimii, a muştelor şi-a târguielilor necontenite, Sam se descurcă destul de bine. Avea acum la cingătoare o sabie obişnuită, dar practică, cu o teacă din piele tare de rechin peste care îşi trecea degetele mândru. Luase şi o iapă murgă care-l urma îndeaproape cam nervoasă, singurul lucru care o împiedica să fugă fiind probabil hăţul cu căpăstru de care o ducea. Părea totuşi sănătoasă fără să fie prea dichisită, ca să sară-n ochi. Cochetă câteva clipe cu ideea că ar putea să o boteze 602

Tonin, după străjera pe care n-o suferea, dar hotărî în cele din urmă că ar fi copilăresc şi ridicol. Cel de la care o cumpărase o striga – nu se ştie de ce – Crenguţa, şi-aşa îi va rămâne numele. Odată scăpat de zarva şi miasma târgului, Sam încălecă, conducându-şi iapa pe străzile aglomerate, printre căruţe, vânzători ambulanţi, catâri cu coşuri goale ce se îndreptau spre ieşirea din oraş, petrecându-se cu cei care veneau încărcaţi, grupuri de muncitori gata să-nceapă schimbul de noapte la pavarea drumurilor şi mulţi alţi călători care-şi vedeau de treaba lor. Nici nu ieşi bine din oraş, când unul din Mesagerii Regelui îl depăşi călare pe un armăsar negru pur-sânge – un exemplar pentru care s-ar fi tocmit îndelung la târg –, urmat la scurt timp de patru străjeri care goneau cu încrederea celor ce ştiu că la fiecare post din drum îi aşteaptă un nou rând de cai. Văzându-i, Sam se făcu cât mai mic în şa şi-şi trase pălăria peste ochi, deşi era deghizat. Cu ajutorul Ghidului se hotărâse deja unde va fi prima oprire. O s-o apuce pe Drumul Îngust, de-a lungul istmului care lega oraşul de continent. Altă cale oricum nu avea. Va lua apoi drumul cel mare spre miazăzi, către Orchyre… Se gândise şi să o cotească spre vest până la Sindle, pe unde trecea Ratterlinul, şi să se ducă apoi la Oyrre cu barca. Citise însă în Ghid despre un han mai deosebit din Orchyre unde serveau ţipar în gelatină, un fel recunoscut prin partea locului, şi pentru că tare i-ar fi plăcut să-l guste, nu vedea de ce nu ar lua calea cea mai simplă spre Hotar. Nu că ar fi ştiut ce îl aşteaptă dincolo de Orchyre ori care este ruta cea mai simplă. Drumul cel Mare dinspre miazănoapte cobora în mare parte paralel cu coasta de est, dar ca să ajungi la Hotar trebuia să traversezi taman în cealaltă parte, către coasta dinspre soare-apune, aşa că mai devreme sau mai târziu tot trebuia să o cotească spre vest. Ar fi putut şi să o ia pe drumuri lăturalnice odată ajuns la Orchyre, presupunând că au să-l ducă în direcţia potrivită. Singura problemă era cu izvoarele din munţi, căci, dacă 603

drumurile regale – aşa cum li se spunea – erau prevăzute cu poduri solide, cele de ţară nu aveau aşa ceva şi puteau fi imposibil de trecut. S-ajungă mai întâi la Orchyre şi-apoi avea să vadă ce e de făcut. Până acolo mai erau însă două zile de mers lejer cu calul, aşa că avea timp să se gândească la toate pe drum sau peste noapte, căci intenţiona să tragă la un han pe undeva. Când ajunse în sfârşit la un han de pe malul apei, într-un sătuc îndeajuns de departe de Belisaere, Sameth nici nu se mai gândea la ce avea să facă. Nu călărise nici treizeci şi cinci de kilometri, dar soarele alunecase deja spre apus şi el era tare obosit. Nu dormise mai deloc noaptea dinainte, iar coapsele şi şezutul îl dureau amarnic, amintindu-i că nu mai încălecase un cal de câteva luni bune. Îndată ce văzu semnul legănându-se în bătaia vântului, cu numele La Câinele Rânjit înscris pe el, îi dădu bacşiş rândaşului să se îngrijească de Crenguţa şi-şi luă cea mai bună cameră, prăbuşindu-se pe pat sfârşit de puteri. Se trezi de câteva ori în cursul nopţii, prima dată să-şi dea cizmele jos, a doua oară să se uşureze în oala de noapte cu un mâner rupt pe care hangiţa avusese amabilitatea să i-o pună la dispoziţie. A treia oară când se deşteptă cineva bătea insistent în uşă şi primele raze de lumină scăldau deja încăperea, furişându-se printre obloanele trase. — Cine e? mormăi Sameth, alunecând din pat direct în încălţări. Nu-şi putea mişca încheieturile şi se simţea îngrozitor, mai ales că dormise îmbrăcat, iar hainele îi miroseau a cal. E ora micului dejun? Persoana nu răspunse, continuând să bată. Sameth se duse la uşă mormăind, aşteptându-se să dea cu ochii de vreo slujnică ori un fecior din sat care să-i zâmbească tâmp cu tava în braţe. Când colo, la uşă stăteau doi bărbaţi bine făcuţi, care purtau peste platoşa de piele eşarfa roşu cu auriu a Poliţiei Rurale şi care îl salutară reverenţios. 604

Unul din ei – superiorul, după câte îşi dădu seama – avea o expresie autoritară şi părul scurt şi cărunt, cu un însemn de Legământ pe frunte ce nu se regăsea pe chipul însoţitorului său. — Sergentul Kuke şi ofiţerul Tep, se prezentă bărbatul, păşind semeţ în cameră fără să ceară învoire, ba dându-l chiar în lături. Camaradul său îl urmă trăgând iute uşa după el, lăsând zăvorul să cadă la loc. — Ce doriţi? întrebă Sam, căscând. Nu voia să fie necioplit, dar habar n-avea că pe el îl căutau de fapt. Până acum singurele ocazii când interacţionase cu oamenii legii fusese ori la parade, ori la inspecţiile de post la care îl însoţise pe tatăl său. — Am vrea să discutăm puţin, spuse sergentul fără să se tragă înapoi, astfel că Sam simţi miros de usturoi în răsuflarea lui, zărind şi urmele de lamă pe bărbia proaspăt rasă. Ia spuneţi-mi cum vă numiţi şi unde locuiţi. — Numele meu e Sam şi sunt pribeag, răspunse Sameth, urmărindu-l cu coada ochiului pe ofiţerul care se dusese în celălalt colţ al camerei, inspectând sabia rezemată de traistele pline. Pentru prima dată de când plecase simţi fiorul fricii în măruntaie. „Ofiţerii ăştia nu-s chiar atât de proşti”, îşi zise. Ar putea chiar să-l descopere… — E destul de ciudat pentru un călător să tragă la un han de poştalion şi să-şi ia şi cea mai scumpă cameră, constată ofiţerul, întorcându-se cu spatele la desagi. Şi mai cu seamă să dea rândaşului bacşiş un dinar întreg… — E şi mai neobişnuit că iapa nu e însemnată şi n-are nici blazon în coamă, adăugă şi sergentul, ignorându-l voit parcă pe Sameth. Eu unul n-am mai pomenit călători care să n-aibă simbolul clanului tatuat pe undeva. Mă-ntreb dacă flăcăul nostru are aşa ceva… Dar am o idee mai bună, Tep. Ia să vedem noi ce se ascunde în desagile de colo, poate aşa aflăm cu cine-avem de-a face. — Nu puteţi face una ca asta! sări Sam înfuriat, 605

repezindu-se către ofiţerul cel tânăr, dar oprindu-se brusc când simţi vârful săbiei în piept prin cămaşă. Îşi coborî privirea şi zări mâna sergentului Kuke încleştată pe mânerul unui pumnal. — Atunci poate ne spui de bunăvoie cine eşti şi ce cauţi aici, zise sergentul. — Dar nu e treaba voastră! strigă Sam, dându-şi capul pe spate exasperat şi dezvăluind fără să vrea însemnul de pe frunte ascuns sub părul vâlvoi. Fără să stea pe gânduri Kuke rosti o vrajă de apărare şi lipi tăişul de oţel la gâtul lui Sam, imobilizându-i braţul la spate. Dintre toate relele de care se temeau, însemnele false ori pervertite îi înspăimântau cel mai tare şi bănuiau că Sam nu poate fi decât o plăsmuire necurată de Magie Liberă, vreun necromant ori vrăjitor sau orice altă arătare cu înfăţişare umană. Cu mişcări la fel de iuţi Tep deschise o desagă şi scoase banduliera de piele neagră de care erau agăţaţi după mărime şapte săculeţi de piele, de la cel mai mic cât un flacon, la cel mai mare cât un borcan. Fiecare era prins de bandulieră cu câte un mâner din lemn închis de mahon, dând astfel de înţeles ce se ascundea înăuntru: întocmai clopoţeii pe care Sabriel i-i trimisese, aceiaşi pe care Sameth îi încuiase cu mâna lui în dulapul din atelier şi pe care ştia precis că nu-i pusese în bagaj! — Clopoţei! exclamă Tep, dând drumul bandulierei îngrozit şi făcând câţiva paşi înapoi, de parcă dăduse peste un cuib de şerpi. De spaimă nici nu băgase de seamă însemnele vrăjite ce prinseră să freamete pe bandulieră şi mânere. — E necromant! şuieră Kuke şi Sam simţi teama din glasul lui, teamă care-l făcu să mai slăbească niţel strânsoarea şi să-i depărteze cuţitul de la beregată din pricina tremurului care-l apucase. Sam închise ochii şi contură cu ochii minţii două însemne de Legământ pe care le culese din curgerea eternă aidoma unui pescar care-şi alege prada cu mare dibăcie 606

dintr-o imensitate de solzi strălucitori. Le dădu drumul încetişor în răsuflarea-i stăpânită şi apoi se aruncă la pământ, nu înainte să le sufle în aer cu toată puterea. Unul din însemne îşi atinse ţinta, orbindu-l brusc pe ofiţerul Tep, însă Kuke – iniţiat pesemne în tainele vrăjitoriei şi fiind el însuşi un fel de Mag – făcu repede o vrajă de pavăză cu ajutorul unui alt însemn ce se izbi în cel trimis de Sam scoţând scântei şi fulgere pocnite. Apoi, până s-apuce Sam să se ridice, se repezi spre el şi-i împlântă pumnalul cu putere chiar deasupra genunchiului. Sameth urlă de durere, ţinând isonul văicărelilor lui Tep, care bâjbâia disperat prin cameră, dar peste ţipetele lor se auzea vocea sergentului strigând cât îl ţinea gura: — Necromant! E necromant! Ajutor! În curând aveau să vină toţi ofiţerii din împrejurimi ori paznicii care se nimeriseră pe drum, ba chiar şi oameni simpli de pe stradă – deşi probabil numai cei cu sânge în vine, cum se zice, de vreme ce urmau să dea cu ochii de un necromant. După primele secunde de durere în care simţise că-i explodează creierii, Sam îşi mai veni în fire şi trecu la fapte cu o precizie uimitoare: îşi contură în minte câteva însemne de Legământ, le lăsă să-i crească în gâtlej şi le rostogoli apoi pe limbă, dând glas unui descânt de Moarte menit să îi cuprindă pe toţi cei fără pavăză din încăpere. Însemnele îi alunecară de pe buze ca nişte scântei înaripate, năpustindu-se spre cei doi cu o forţă înspăimântătoare. În secunda următoare totul se cufundă în linişte, căci Kuke şi Tep se prăbuşiră la pământ ca nişte marionete cu sforile tăiate. Sam se ridică anevoie în picioare, dându-şi seama ce a făcut abia când durerea îi sfârtecă din nou genunchiul. Tocmai omorâse doi ofiţeri de-ai tatălui său… şi-ai lui, până la urmă. Nişte oameni care nu greşiseră cu nimic, îşi făcuseră doar datoria – o datorie de care el fugea, aceea de a-şi apăra semenii de necromanţi şi de Magie Liberă ori alte astfel de pervertiri viclene… 607

Încercă să nu se mai gândească la asta, căci durerea începea să pună stăpânire pe el şi mai abitir şi nu avea timp de pierdut. Îşi ridică desagii în grabă, îndesând blestemata de bandulieră la loc, îşi prinse sabia la brâu şi se făcu nevăzut. Un minut mai târziu era în salon, fără să-şi aducă aminte cum şi când coborâse scările. Oamenii se uitau la el speriaţi, trăgându-se din calea lui, iar Sam le întoarse privirea cu ochi sălbatici, şchiopătând printre ei şi lăsând urme de sânge pe podea. Se duse ţintă la grajduri şi-şi înşeuă iapa, care necheză speriată şi fornăi ameninţător simţind miros de sânge. Începu s-o mângâie atunci cu mişcări mecanice, trecându-şi mâinile pe spinarea ei moale fără să-şi dea seama ce face. După un timp – un an sau poate chiar în secunda următoare, ori undeva între, cine mai ştie – era deja în şa, îmboldindu-şi iapa la trap şi-apoi la galop, simţind sângele prelingându-i-se pe picior ca nişte şiroaie de apă fierbinte, umplându-i cizma şi scurgându-se apoi peste marginile răsfrânte. O voce lăuntrică îi striga să se oprească şi să-şi oblojească rana, dar el nu se mai gândea decât cum să fugă cât mai departe de locul faptei ruşinoase. O luă spre vest fără să ştie exact de ce, lăsând în spate soarele ce se gătea pentru o nouă zi. Merse un timp fără nicio noimă, când la stânga, când la dreapta, ca să-i descurajeze pe urmăritori, apoi o luă de-a dreptul peste câmp către un codru întunecat care se zărea nu foarte departe. Acolo se putea ascunde şi se va îngriji de rană la adăpost. Ajunse în sfârşit la umbra binefăcătoare a copacilor şi se aventură cât mai în inima pădurii, alunecând istovit din şa. Un junghi ascuţit de durere îi săgetă întreg piciorul şi frunzişul începu să freamăte ameninţător, învârtindu-se fără oprire. Lumina gălburie a zorilor căpătase dintr-odată nuanţe cenuşii, asemenea unui ou răscopt. Nu se putea aduna nicicum să facă vraja de leac, căci semnele de 608

Legământ îi tot fugeau din minte. Era peste poate. Mult prea obositor. Cu câtă uşurinţă ar fi putut aluneca în somnul liniştit al Morţii! Cu toate astea, nu se lăsă păcălit. Ştia doar Moartea, păşise într-acolo, îi cunoştea încleştarea de gheaţă şi simţea deja curentul rece împresurându-i trupul. De-ar fi ştiut cu siguranţă că râul îl va purta ca gândul prin învălătucirea Primei Porţi şi-apoi la fel de iute mai departe, s-ar fi dat, poate, dus. Dar cum să uite de necromantul care-l pândise dintre neguri şi care acum îl aştepta pesemne tot acolo, gata să pună mâna pe un Abhorsen nepriceput să-şi uşureze trecerea? Avea să-l dibuiască negreşit, să-i înrobească spiritul şi-apoi să-l învrăjbească împotriva Regatului şi-a propriei familii. Îl apucă deodată spaima, o spaimă care întrecea cu mult durerea din picior. Se concentră din nou asupra vrăjii de tămăduire, izbutind de această dată să apuce însemnele trebuincioase. Simţi căldura lor învăluindu-i mâinile tremurânde şi picurându-i de pe degete direct în picior prin pantalonii umezi şi murdari. Străpunse carnea până-n os, împreunând la loc pielea şi vasele de sânge şi lăsând piciorul curat, ca şi cum rana nici n-a fost. Pierduse însă mult sânge într-un timp foarte scurt, aşa că nu-şi recăpătă imediat puterile. Dădu să se ridice, dar ameţi şi căzu pe stratul de frunze ce îi serveau acum drept pernă. Încercă să-şi ţină ochii deschişi, dar în zadar. Pădurea începu să freamăte din nou şi copacii se învârteau din ce în ce mai repede, până când totul se cufundă în beznă.

CAPITOLUL DOUĂZECI ŞI NOUĂ Observatorul Clayrelor Căţeaua se deşteptă fără prea multă tragere de inimă, dezmorţindu-şi picioarele o bună bucată de vreme, căscând într-una şi dându-şi ochii peste cap. Când isprăvi în sfârşit, se scutură binişor şi o porni spre uşă. Lirael rămase 609

nemişcată unde era, cu braţele încrucişate la piept şi o figură extrem de serioasă. — Hei, unde pleci? Trebuie să vorbesc cu tine! Căţeaua se prefăcu surprinsă, ciulindu-şi urechile. — N-ar fi mai bine să ne grăbim spre casă? întrebă smerită. E mult peste miezul nopţii, de fapt e-aproape dimineaţă, e ora trei… — Fugi de-aici! exclamă Lirael, uitând complet ce voia să discute cu ea. Nu se poate! Să nu mai zăbovim atunci! — Sigur, dacă e aşa de important şi nu suportă amânare, putem discuta şi acum, zise Căţeaua, stând în şezut şi aplecându-şi capul către ea, gata s-o asculte. În loc de răspuns Lirael se repezi spre uşă, apucând-o de zgardă când ajunse în dreptul ei, silind-o să se ridice în patru labe. — Aaau, scânci Căţeaua, văzându-se smucită. Te necăjeam doar… Gataaa, mă grăbesc! — Hai odată! scrâşni Lirael opintindu-se cu mâinile în uşă. Văzând că nu se urneşte defel, începu să tragă de ea cât putea de tare, treabă deloc uşoară când n-ai nici clanţă, nici mâner de care să apuci. Cum s-o deschide afurisenia asta de uşă? — N-ai decât s-o întrebi, îi sugeră Căţeaua calmă. N-are niciun rost să tragi de ea aşa. Lirael pufni, trase aer în piept şi rosti solemn: — Deschide-te, te rog. Uşa păru că stă pe gânduri câteva secunde, deschizându-se apoi încetişor spre înăuntru, astfel că Lirael avu timp să se dea la o parte. Vuietul râului o întâmpină din nou, dimpreună cu o briză proaspătă care-i ciufuli uşor părul pârlit. Se mai simţea însă şi altceva în adierea rece, ceva care-i atrase atenţia şi Căţelei fără ca Lirael să-şi dea seama exact ce e. — Hmmm, murmură patrupedul, ciulind o ureche către uşă şi podul ce se zărea în depărtare, luminat acum de însemne ale Legământului. E cineva acolo, niscai oameni. Clayre. Ba poate chiar şi vreo mătuşă… 610

— Mătuşa Kirrith! sări Lirael ca arsă. Aruncă o privire de jur împrejur, căutând cu disperare o altă cale de scăpare, dar în afară de podul alunecos de dincolo de prag, îmbrăcat în spuma apelor învolburate, nu mai era altă ieşire. Jos în Prăpastie se vedeau acum lumini de Legământ scânteietoare, al căror contur se pierdea în pâcla umedă a râului. — Ce ne facem? întrebă fata şi vocea îi răsună prelung în încăpere, primind ecoul drept răspuns. Privi îndărăt, dar ia Căţeaua de unde nu-i. Parcă intrase în pământ. — Unde ai dispărut, Obraznico? şopti ea, iscodind odaia, mai s-o podidească plânsul. Nu mă lăsa tocmai acum! Se mai întâmplase şi în alte rânduri să-şi ia tălpăşiţa de teamă să nu fie văzută, şi de fiecare dată Lirael se temea că n-are să se mai întoarcă. Era la urma urmei singura ei tovarăşă ce-i îndulcea singurătatea… Aceeaşi frică o cuprinse şi acum, cuibărindu-i-se în stomac şi hrănindu-i groaza de care nu mai scăpa de când citise marele secret în cartea ce-o avea la subsuoară. Îl simţea bolborosind mocnit între coperte, amintindu-i de taina pe care nu-şi dorise să o afle, căci nu ţinea nici de Clayre şi nici de lumea lor. O lacrimă i se desprinse din colţul ochiului pe nesimţite, brăzdându-i obrazul prăfuit. O şterse iute, să nu-i dea satisfacţie mătuşă-sii dacă într-adevăr urma să apară şi-şi dădu capul pe spate să n-o podidească plânsul. Kirrith nu avusese niciodată prea multă încredere în Lirael. Era convinsă că n-o să se aleagă mare lucru de ea şi parcă se aştepta mereu să greşească. „Asta pentru că nu sunt ca celelalte Clayre”, îşi zicea Lirael în sinea ei, deşi Kirrith se comporta la fel de sever cu orişicine îi ieşea din vorbă. Înaintă privind mândră în sus până să facă primul pas pe pod, când se văzu nevoită să-şi arunce ochii spre abisul de pulbere alburie. Podul îi părea şi mai fioros acum că era fără Căţea, cu ventuzele ei fermecate. Făcu încă un pas cu picioare tremurânde, dar se opri şi începu să se clatine. Simţea că-şi pierde echilibrul şi se lăsă iute în patru labe, 611

mai să scape în abis Cartea Amintirilor şi a Uitării. O prinse bine iarăşi la subraţ şi începu să se târâie de-a lungul podului îngust. Înainta anevoie, atentă să nu facă vreo mişcare greşită, şi nu îşi ridică privirea decât când se văzu aproape dincolo de hău. Abia acum băgă de seamă că părul îi era pârlit şi hainele ude leoarcă de la pulberea apelor de dedesubt. Unde mai pui că era şi desculţă. Când se încumetă în sfârşit să privească în faţă, scoase un ţipăt scurt şi făcu un salt înapoi, ca un iepure înfricoşat. De n-ar fi fost cele două Clayre aproape de margine şi n-ar fi izbutit s-o prindă taman în ultima secundă, s-ar fi prăvălit în volburile îngheţate ale Ratterlinului. O speriaseră de moarte, căci nu se aştepta să le vadă într-un astfel de loc. Sanar şi Ryelle porniseră s-o caute, cu-acelaşi aer senin dintotdeauna, la fel de frumoase şi elegante. Purtau uniforma Veghei de Nouă Zile şi-aveau părul bălai şi lung prins într-o plasă bătută cu mărgăritare, cu stele aurii şi scânteind pe rochiile lungi şi albe. În mână avea fiecare o baghetă de oţel şi fildeş, semn că împreună înfăptuiau Glăsuirea Profeteselor de Veghe. Arătau exact la fel ca atunci când le văzuse prima dată sus pe platoul muntelui, în ziua când împlinise paisprezece ani. Erau minunate, exact aşa cum îşi închipuia Lirael că trebuie să arate o Clayră. Aşa cum ea nu va putea fi niciodată. Erau însoţite de un alai întreg de surate, unele chiar de seamă, cum ar fi Vancelle, Bibliotecara-Şefă, plus altele din schimbul de Veghe. Le numără iute pe toate, dându-şi seama că erau nici mai mult nici mai puţin de patruzeci şi şapte, adică toate Clayrele care erau de rând la Veghe. Mergeau aliniate în spatele lui Sanar şi Ryelle, formând o dâră albă şi prelungă în întunericul Prăpastiei. Mătuşa Kirrith nu se afla printre ele, ceea ce nu era deloc de bun augur. Se vede treaba că pentru fapta ei Lirael avea să primească o pedeapsă pe măsură, ceva cu mult mai rău decât servitul la bucătărie. Nu mai pomenise până acum să 612

vină tot soborul de Clayre să vestească pedeapsa… Din câte ştia, nici n-aveau voie să părăsească Observatorul laolaltă. — Ridică-te, Lirael, zise una din gemene. Abia atunci băgă de seamă că stă ghemuită şi că surorile încă o ţin de braţe să nu cadă. Se ridică rapid, ferindu-şi privirea de ochii verzi-albăstrui ai gemenelor şi Clayrelor din spate, ştiind cât de căprui erau ai ei, acuma şi murdari pe deasupra. Îi veni în minte ce să zică, dar când deschise gura cuvintele rămaseră nerostite. Tuşi şi încercă din nou, împotmolindu-se la prima silabă. — N-n-n-am vrut să vin până aici. Am ajuns din întâmplare… Ştiu că am lipsit de la cină şi de la rondul de noapte, dar o să mă revanşez cumva… Se opri când le văzu pe Sanar şi Ryelle uitându-se una la cealaltă şi pufnind în râs, un râs domol şi sănătos, ca atunci când auzi ceva hazliu ori de-a dreptul trăsnit. — Se pare că ne-am făcut un obicei să ne-ntâlnim de ziua ta în cele mai ciudate locuri, zise Ryelle – ori să fi fost Sanar? – privind la colţurile cărţii care ieşea de sub cămaşa fetei şi-apoi la naiul de argint ce-i strălucea în buzunar. Uită de cină şi de tura de noapte, zise ea apoi, în seara asta văd că ai primit ceva cu mult mai important. E dreptul tău din naştere şi ţi se cuvine, deşi mult s-a mai lăsat aşteptat! Restul nu mai contează. — Ce drept din naştere? Ce vrei să spui? întrebă Lirael. Toate Clayrele se năşteau cu viitorul Dar al Viziunii, acesta era destinul lor, nu nişte obiecte magice bizare. — Ştii bine că numai tu dintre Clayre n-ai fost zărită niciodată-n Viziuni, începu cealaltă. Nu am văzut nimic legat de tine, niciun crâmpei de timp măcar. Acum o oră însă te-am observat cu toatele la Veghe şi am văzut că ai să fii şi-aici, şi-n altă parte. Vezi tu, niciuna dintre noi nu ştia de podul ăsta ori de camera de dincolo, dar am învăţat că dacă Clayrele de azi nu te-au zărit în Viziunea lor, cele de dinaintea noastră au avut înţelepciunea să prevadă şi-au pregătit în acest sens locul în care ne aflăm şi obiectele de 613

care îţi spuneam. S-au îngrijit de fapt ca tu să le găseşti, te-au pregătit din timp… — M-au pregătit pentru ce anume? întrebă Lirael, copleşită de însemnătatea veştii pe care urma s-o audă. Dar eu nu vreau nimic, nu cer nimic, decât să fiu normală şi… şi să primesc Viziunea! Sanar – căci ea vorbise ultima – o privi înduioşată, văzând cât e de tulburată. De când o întâlniseră prima oară acum cinci ani, surorile hotărâseră să aibă grijă de Lirael din umbră, aşa că ştiau mult mai multe despre verişoara lor mai mică decât bănuia ea. Vorbi aşadar încet, alegându-şi cuvintele cu atenţie: — Lirael draga mea, Viziunea poate veni şi mai târziu, şi deseori cu cât aştepţi mai mult, cu-atât e mai intensă. Bucură-te deocamdată de darurile pe care le-ai primit, căci au să fie de mare trebuinţă Regatului. Şi pentru că celor ca noi le este scris să capete învredniciri, avem datoria să le purtăm şi să le folosim cu grijă şi înţelepciune. Presimt că zac în tine mari înfăptuiri, copilă, dar că vei fi şi încercată pe măsură! Se opri privind în gol la pulberea lăptoasă de deasupra văii şi ochii ei părură să se-nceţoşeze, iar vocea îi deveni mai aspră şi mai impersonală, cu acorduri stranii: — Multe primejdii ai să întâlneşti în calea-ţi neştiută, dar niciodată nu vei da uitării că eşti o Fiică a Clayrului. Poate să nu primeşti Vederea, dar îţi vei Aminti cu siguranţă, iar Amintindu-ţi vei vedea trecutul, cel ce ascunde taina viitorului. Lirael tremură la auzul acestor cuvinte, căci tocmai auzise prin Sanar adevărata profeţie şi ochii acesteia prinseră a străluci în nuanţe reci de gheaţă. — La ce fel de primejdii te referi? întrebă fata când ecoul glasului Clayrei se stinse în sfârşit, acoperit de vuietul râului. Sanar clătină din cap cu un zâmbet, pierzând şirul Viziunii, şi, pentru că nu putu răspunde imediat, privi spre sora ei, care-i continuă ideea: 614

— Când te-am Văzut aici în seara asta, te-am mai zărit şi-ntr-un alt loc, un loc pe care ani la rând ne-am chinuit să îl aflăm cu Viziunea, dar ne-a fost în zadar, zise Ryelle. Pe Lacul Roş, într-o luntre de trestie, cu soarele amiezii strălucitor deasupra, de asta ştim că se va întâmpla la vară, căci arătai nu foarte diferit de cum arăţi acum… — Nu vei fi singură, ci te va însoţi un tânăr, rosti din nou Sanar, un tânăr rănit ori suferind, pe care însuşi Regele ne-a îndemnat să i-l găsim. Nu ştim exact pe unde e acum, nici cum ori când are s-ajungă la izlazul mlăştinos, căci e împresurat de forţe ce ne împiedică Vederea şi nu-i putem distinge viitorul. Ştim însă că se află în inima unui cumplit pericol care-l ameninţă nu doar pe el, ci soarta întregului Regat, şi că-ţi va sta alături în luntrea cea de trestie, în toiul verii. — Nu înţeleg, bâigui Lirael. Ce legătură am eu cu toate astea, cu Lacul Roş, cu-acest necunoscut, cu luntrea? Sunt doar o Bibliotecară, şi nici măcar de rang înalt! Ce rol am eu în toată povestea asta? — Nici noi nu ştim, şopti Sanar. Ce am văzut acum sunt doar bucăţi amestecate, acoperite cu un văl ca de cerneală ce nu ne lasă să întrepătrundem viitorul. Nu ştim decât că acest tânăr are un rol extrem de important în cele ce urmează, atât bune cât şi rele, şi că l-am văzut alături de tine. Credem că se cuvine să părăseşti Gheţarul şi s-o apuci spre Lacul Roş către miazăzi, ca să-l găseşti pe-acest străin şi luntrea lui de trestie. Lirael rămase cu privirea aţintită la buzele lui Sanar, care îi vorbea cu înflăcărare, dar ea nu auzea decât tumultul râului. Vuietul apelor luptându-se să scape din defileul strâmt îi acaparase parcă toate gândurile, purtându-le cât mai departe pe tărâmuri neştiute. „Se descotorosesc de mine, îşi zise amărâtă. Sunt mult prea mare să nu am Viziune, aşa că mă alungă…” — Am mai avut încă o Viziune despre tânărul necunoscut, zise Sanar când Lirael îşi veni în fire câteva clipe mai târziu. Haide, vino să-ţi arătăm, ca să îl poţi 615

recunoaşte când va veni vremea şi ca să ştii pericolul ce-l paşte. Dar pentru asta trebuie să ne întoarcem la Observator. — La Observator! exclamă Lirael. Dar cum se poate, dacă eu încă… dacă nu am primit Darul Viziunii? — Da, ştim, zise Ryelle, luând-o de mână s-o conducă. E greu să ştii ce te aşteaptă când nu poţi să priveşti în labirintul viitorului. De ar fi fost o încercare mai puţin primejdioasă sau dac-am fi găsit pe-altcineva, fii sigură că nu te-am fi supus unei asemenea poveri, dar Viziunea ne-a arătat un loc de nepătruns pe care n-ai să-l poţi vedea decât din Observator, cu ajutorul întregit al schimbului de Veghe. O apucară, aşadar, de-a lungul marginii abrupte, cu Lirael înaintând supusă între Sanar şi Ryelle. Simţi la un moment dat o apăsare scurtă în creştet, probabil din pricina mormintelor din vale unde Clayrele îşi dormeau somnul de veci. Căţeaua avusese într-adevăr dreptate, putea simţi apropierea morţilor, dar acum nu era momentul să se gândească la asta. Avea impresia că aude un glas strigând din depărtări un nume tainic şi nu se putea gândi decât că vor să o alunge şi va sfârşi din nou de una singură… Până şi Căţeaua avea s-o dea uitării, căci asta era soarta creaturilor de Legământ plămădite în Gheţar: nu puteau vieţui în nicio altă parte. Mai aveau un pic şi ajungeau la uşa pe unde intrase în Prăpastie când Lirael observă în vale un pod de gheaţă alungit pe care nu-l zărise la venire. Pe-acolo se întorceau Clayrele acasă, trecând printr-un intrând adânc de cealaltă parte a defileului. Ryelle îi surprinse privirea şi-i explică: — Sunt mai multe scurtături spre şi dinspre Observator, pe care le folosim doar la nevoie. Podul pe care-l vezi se va topi îndată ce ultima Clayră pune piciorul în tunel. Lirael încuviinţă din cap uluită. Niciodată nu ştiuse exact unde se află Observatorul şi nu o dată încercase să-l găsească. Adeseori visa cu ochii deschişi că paşii au s-o ducă într-acolo într-o bună zi şi că-şi va căpăta Darul 616

Viziunii tot acolo, însă acum se alesese praful de toate aceste închipuiri. Dincolo de pod, deschizătura din perete dădea într-un tunel abrupt şi greu de străbătut şi Lirael abia mai răsufla şi era udă leoarcă când Ryelle şi Sanar se opriră în sfârşit, dând de o porţiune ceva mai lină. Fata îşi şterse sudoarea de pe frunte şi începu să cerceteze locul, băgând de seamă că peretele de piatră se isprăvise şi se aflau acum într-un soi de peşteră de gheaţă, o gheaţă albastră în care se reflectau ca-ntr-o oglindă însemnele de Legământ de pe veşmintele Clayrelor. Ajunseseră în inima Gheţarului. Într-unul din pereţi era tăiată o poartă, păzită de o parte şi de alta de doi străjeri în armuri şi cu scuturi în mâini pe care era gravată steaua de aur a Clayrelor. Nu aveau vizierele trase şi pe faţa lor se citea o expresie severă. Unul avea în mâna liberă un topor cu lama ascuţită pe care licăreau însemne fermecate, celălalt o sabie care strălucea mai abitir decât luminile de pe pereţi, aruncând mii de reflexii jucăuşe pe suprafaţa albăstruie. Lirael îi privi îndelung, băgând de seamă că sunt de fapt Clayre pe care nu le cunoştea, ceea ce era într-adevăr ciudat. — Te Văd, Glăsuire a Veghei cea de Nouă Zile, rosti femeia cu toporul pe un ton rece şi distant. Poţi merge mai departe. Cea care te-nsoţeşte însă nu a avut Iniţierea şi, după cum grăiesc străbunii, nu are dezlegare să-şi treacă ochii peste taine. — Nu te prosti, Erimael, zise Sanar. Ce tot bolboroseşti de legile străbune? E Lirael, fiica lui Arielle. — Erimael?! şopti Lirael mirată, apropiindu-se de faţa imobilă încadrată ca într-un tablou de marginile coifului. Erimael se alăturase Cavaleriei în urmă cu şase ani şi de-atunci îşi pierduse urma, iar Lirael crezuse că a pierit în vreun accident şi de-asta n-a venit la ceremonia de Rămas-Bun sau alte sărbători la care ea ar fi purtat aceeaşi tunică albastră. — Legea e lege, insistă Erimael sever, deşi Lirael băgă de seamă că a înghiţit în sec. Sunt păzitoarea Toporului, 617

continuă ea, iar dacă vrei s-o las să treacă trebuie s-o legi la ochi. Sanar pufni înfuriată şi se întoarse către cealaltă: — Şi tu, păzitoare a Săbiei, tu ce ai de zis? Eşti de acord cu Erimael? — Mă tem că da, zise femeia, care lui Lirael îi păru mult mai bătrână. Litera legii nu lasă cale de întors: Toţi oaspeţii trebuie să intre legaţi la ochi, şi orişice Clayră ce nu a avut Iniţierea se cheamă că tot oaspete e. Sanar oftă şi se întoarse către Lirael, care-şi ţinea capul plecat, ruşinată. Fără să scoată un cuvânt fata îşi desfăcu basmaua şi începu să o îndoaie, făcând o bandă pe care şi-o legă la spate peste ochi. O podidiră lacrimile şi plânse în tăcere sub ţesătura moale, umezind-o. Sanar şi Ryelle o apucară iar de mâini şi Lirael simţi compasiunea lor, dar asta nu îi alină amărăciunea. Era mai rău decât acum cinci ani, când trebuia să poarte tunica albastră la orice întrunire, să ştie toată lumea că e printre codaşe. La fel şi-acum, se simţea exclusă şi nedorită, o ruşine pentru neamul Clayrelor, care o tratau ca pe un oaspete oarecare. În timp ce înaintau pe un culoar întortocheat ca un labirint, îşi luă inima în dinţi şi întrebă: — Şi când ar trebui să plec? — Chiar azi, zise Ryelle, oprind-o ca s-o ghideze către o cotitură bruscă şi împingând-o uşor de cot până ce se întoarse în direcţia potrivită. Cât de curând posibil, vreau să spun. Chiar acum ţi se pregăteşte o barcă specială care te va duce în jos pe Ratterlin până la Oyrre. De-acolo cred că te descurci să te-nsoţească cineva către Hotar pe Lacul Roş, oameni ai legii ori poate chiar străjeri din Gardă… Ar trebui s-ajungi uşor şi fără de tăgadă, deşi nu te-am văzut în Viziune… — Şi de plecat, plec singură? veni a doua întrebare. Deşi nu le vedea, ştia că gemenele s-au privit în grabă ca să decidă cui îi venise rândul să vorbească. — Aşa ai fost Văzută, rosti Sanar într-un sfârşit, şi-aşa 618

vei merge, din păcate. Aş vrea să pot schimba ceva, dar îmi e peste poate. Te-am fi dus noi cu un Planor, dar toate au fost Zărite-n alte locuri, deci nu rămâne decât râul… Era aşadar singură, fără tovarăşa cea obraznică, singura ei prietenă! Acum chiar nu o mai interesa ce avea să i se întâmple. — Sunt nişte trepte aici care coboară, o atenţionă Ryelle din nou. Vreo treizeci, dacă nu mă înşel. La capătul lor o să îţi poţi dezlega basmaua, căci vom ajunge în Observator. Lirael o apucă încetişor pe scări sub îndrumarea gemenelor. Înainta cu greu, căci nu vedea pe unde calcă şi unele trepte erau parcă mai înalte decât altele. Mai mult, i se părea că aude foşnituri peste tot, întrerupte la răstimpuri de şoapte înfundate. Când isprăviră în sfârşit de coborât mai făcură încă vreo şase paşi înainte să se oprească şi Sanar se grăbi să o ajute cu baticul. La început lumina o orbi, dar mai apoi, când îşi recăpătă vederea, fu impresionată de întinderea imaculată şi de Clayrele dispuse în alai, privind-o tăcute în robele lor albe şi fremătătoare. Se afla în mijlocul unei săli imense cu pereţi de gheaţă, o grotă săpată în inima Gheţarului aproape cât Sala Mare de ceremonii. Peste tot licăreau însemne fermecate, reflectându-se şi răsfrângându-se într-una pe suprafaţa ca oglinda, aşa încât nu rămânea niciun ungher întunecos. Văzând alaiul de Clayre, Lirael îşi coborî ochii în pământ, evitând să le întâlnească privirea. Dar când le cercetă apoi de după şuviţele pârlite, băgă de seamă că nu la ea se uitau, ci undeva în sus. Abia atunci văzu că tavanul înclinat de deasupra era fin şi neted, ca o fereastră uriaşă şi opacă cu gheaţă în loc de geam. — Da, zise Sanar, observând-o că studiază tavanul. Acolo ne uităm în aşteptarea Viziunii, până ce fragmentele se-mpreunează şi vedem toate imaginea completă. — Cred că putem începe, zise Ryelle, privind către Clayrele tăcute. Erau prezente aproape toate care avuseseră 619

deja Iniţierea – O Mie Cinci Sute Şaizeci şi Opt în total – participând la Viziune în număr sporit. Se aranjaseră în cercuri concentrice în jurul lui Lirael, Sanar şi Ryelle, ca într-o livadă stranie cu arbori dalbi care dau rod numai fructe argintate ori de culoarea pietrelor de lună. — Să-ncepem dară! strigară Sanar şi Ryelle, ridicându-şi baghetele şi lovindu-le în aer precum soldaţii săbiile. Lirael tresări speriată când Clayrele răspunseră în cor: — Să-ncepem! Glasul lor răsunător îi pătrunse până în măduva oaselor. Ca la un semn, Clayrele din primul cerc se prinseră de mâini, apropiindu-se una de cealaltă cu o precizie militară. Urmară apoi cele din cercul doi şi tot aşa până la ultimul, într-un freamăt surd ce învălui Observatorul preţ de câteva clipe, pentru ca apoi să se aştearnă liniştea. — Să Vedem! strigară Sanar şi Ryelle, lovindu-şi iar baghetele. De data asta Lirael nu se mai sperie, privind uimită la ce se petrecea în jurul ei. Sute de însemne fermecate se desprinseră de pe podeaua îngheţată, trecând printre Clayrele din primul cerc şi revărsându-se apoi spre următoarele, ca o peliculă de ceaţă aurie ce se încolăcea necontenit pe braţele şi trupurile lor. Lirael nu-şi putea lua ochii de la aburul auriu, simţind însemnele ce îl alcătuiau pulsând în ritmul inimii ei, chemând-o parcă să se adape din noianul nesfârşit. Cu toate astea, îi părea străin şi depărtat, ca nicio altă vrajă până acum. Deodată, Clayrele din ultimul cerc îşi dădură drumul la mâini, ridicându-le spre tavanul de gheaţă. Din degetele lor ţâşniră atunci însemne magice care plutiră câtva timp în aer, ca nişte particule de praf captate într-o fantă de lumină. Când în sfârşit atinseră tavanul, se împrăştiară peste tot, ca o vopsea viu colorată pe un şevalet întunecat şi uitat de vreme. Aceeaşi mişcare o făcură apoi şi celelalte cercuri rând pe 620

rând, până ce întreg tavanul gemea de însemne întortocheate, rodul magiei fiecăreia dintre Clayre. Toate priveau acum în sus ca fermecate, iar Lirael le observă deodată uitându-se către ceva anume, fără ca ea să bage de seamă nimic neobişnuit în freamătul tainic al însemnelor. — Priveşte! zise Ryelle cu glas domol, şi dintr-odată bagheta pe care o ţinea în mână se preschimbă într-o sticlă de un verde strălucitor. — Şi învaţă, continuă Sanar, rotindu-şi bagheta cu mişcări numai de ea ştiute deasupra capului lui Lirael. Când termină sora ei, Ryelle îndreptă sticla către Lirael ca s-o stropească, însă Sanar transformă pe dată lichidul în gheaţă chiar deasupra creştetului fetei, un petec dreptunghiular şi transparent ce atârna în aer de fire nevăzute. Sanar îl atinse uşor cu bagheta şi gheaţa căpătă luciri plăcute, albăstrii. Îl mai atinse o dată şi-atunci culoarea azurie se concentră pe margini, făcând loc imaginii din mijloc. Lirael privi cu atenţie prin chenarul albăstrui, înţelegând că e pe punctul să i se-arate Viziunea. Dintr-odată, puzderia de însemne de pe tavan începu parcă să capete un sens. Sute ori poate mii de imagini miniaturale se alăturau neîncetat, formând tabloul de ansamblu, ca într-un joc de puzzle din copilărie. Zări aşadar un tânăr cu piciorul sprijinit de-un bolovan, privind în jos la ceva. Intrigată, Lirael îşi dădu capul pe spate ca să vadă mai bine şi o cuprinse ameţeala, simţind cum tavanul o trage către el într-un soi de cădere inversă, cum trece dincolo de marginile azurii şi se afundă-n Viziune. Lumina albastră o orbi scurt şi cineva păru că o atinge, făcând-o să se înfioare, iar în secunda următoare era acolo, înăuntru! Se trezi chiar lângă străinul din tablou, atât de aproape încât îi auzea gâfâitul bolnav, simţind şi un uşor iz de sudoare în căldura umedă a verii. Mai avea şi-un gust ciudat în gură, gust de Magie Liberă, mai scârnav şi mai persistent decât şi-ar fi închipuit 621

vreodată, chiar şi în comparaţie cu Stilken. Era atât de greţos încât simţi că i se face rău şi se forţă să nu vomite, privirea întunecându-i-se din pricina efortului.

CAPITOLUL TREIZECI Nicholas şi groapa Băgă de seamă că era chiar tânăr, cam de vârsta ei. Să fi avut în jur de nouăsprezece ori douăzeci de ani cel mult. Era vădit că nu se simte bine şi, deşi părea înalt, stătea aplecat ţinându-se de mijloc, ca şi cum o durere cruntă îi secera măruntaiele. Avea părul bălai ciufulit şi umed, buzele vinete şi obrajii mult prea aprinşi, iar ochii albaştri îi erau afundaţi în orbite, umbriţi de cearcăne cenuşii. Avea într-una din mâini o pereche de ochelari de protecţie cu braţe împletite şi lentile verzi-închis, din care una era crăpată. Stătea în vârful unei movile ciudate de pământ nisipos, mijindu-şi ochii la groapa care i se căsca la picioare. Această groapă – sau ce-o fi fost ea – îi pricinuise fetei răul de mai devreme, chiar şi prin Viziune. Era izvorul de Magie Liberă, tunelul din care valuri pervertite se năpusteau la suprafaţă, pătrunzându-i în oase şi măcinându-i dinţii. Groapa fusese săpată de curând şi era neaşteptat de mare, cel puţin cât Cantina de Jos, în care încăpeau cu uşurinţă patru sute de oameni. De jur împrejurul ei o potecă îngustă şerpuia către adâncuri, însă Lirael nu îşi putea da seama până unde duce. Era pesemne destul de adâncă de vreme ce mai mulţi oameni se opinteau la deal cu coşuri pline de pământ şi bolovani, în timp ce alţii coborau cu ele goale. Se mişcau agale, storşi de puteri, cu feţe imobile şi haine ponosite şi murdare cu o croială şi culori nemaiîntâlnite. Aproape toţi aveau pe cap pălării albastre, mai puţin cei care-şi încinseseră creştetul cu năframe zdrenţuite. Lirael se minună cum de puteau lucra cu-atâta Magie Liberă în jur şi îi privi mai cu atenţie, ţinându-şi respiraţia când observă că erau morţi, nu oameni! Dădu să facă câţiva 622

paşi înapoi, dar Viziunea o ţinu în loc. Acum îi şi simţea, înfrigurată de fiorul Morţii care-i dădea târcoale. Erau nişte simple Ajutoare, supuse necromantului care le încătuşase mintea şi voinţa. Pălăriile le ascundeau orbitele găunoase, baticurile ţineau laolaltă ţestele fetide. Îşi înfrână senzaţia de rău întorcându-şi iute privirea către tânărul de lângă ea, temându-se să nu fie chiar el necromantul şi s-o vadă. Acesta însă nu purta niciun însemn pe frunte, întreg ori pervertit, ci doar broboane întunecate de sudoare, şi nu părea să aibă nici bandulieră. Privea spre cer, rotindu-şi mâna cu repeziciune şi zăngănind din obiectul pe care îl purta la încheietură. „O fi vreun ritual secret”, îşi zise Lirael. I se făcu milă de el şi tocmai când dădu să-l mângâie pe gât, lângă ureche, străinul vorbi: — La naiba! De ce nu-mi iese oare? Lirael îşi veni în fire, amintindu-şi unde e. Tânărul lăsă braţul jos, nu însă şi privirea. Nori negri de furtună se adunau pe cerul plumburiu, brăzdaţi din când în când de câte-un fulger. Cu toate astea aerul era uscat ca iasca şi nu se-ntrezărea vreun rost de ploaie, numai căldura şi fulgerele răzleţite dominând peisajul. Apoi, ca din senin, un fulger năprasnic lovi direct în groapă, învăluind în flăcări străfundurile neştiute. Prin limbile de foc mistuitor Lirael zări sute de Morţi trudind în adâncuri, săpând într-una cu unelte ori direct cu mâna goală. Nici că se sinchisiră de fulgerul neaşteptat, deşi câţiva din ei se pârjoliseră bine, rămânând la fel de indiferenţi şi la huruitul tunetului care urmă la câteva secunde. În scurt timp văzduhul se aprinse iar şi fulgerul trăsni din nou, exact în acelaşi loc. Lovi apoi la fel încă de câteva ori, urmat de fiecare dată de bubuitul înfundat al tunetelor. Lirael simţea pământul cutremurându-i-se sub picioare. — Patru în mai puţin de un minut, şopti necunoscutul. Şi se-nteţesc, se pare. Hedge! 623

Lirael înţelese ce se întâmplă abia când un bărbat înalt şi-aproape chel ieşi din groapă într-un sfârşit, făcând semn cu mâna. Era îmbrăcat într-o armură de piele care la gât, genunchi şi coate era întărită cu platoşe smălţuite de culoare roşie, gravate cu modele de aur. Avea o sabie în mână şi o bandulieră la piept, cu clopoţei ce atârnau de nişte mânere mici de abanos, înfăşuraţi în şapte săculeţi de piele. Pe toate mişunau însemne pervertite, lăsând în urma lor dâre de foc. Deşi era departe, mirosul de sânge şi metal topit răzbătea până la ei. „Pesemne că el e necromantul care i-a subjugat pe Morţi, îşi zise Lirael, sau cel puţin unul din ei – căci la câte Ajutoare sunt n-ar fi fost de mirare să fie mai mulţi.” Cu toate astea, nu de la el venea amăreala ce îi ardea limba şi buzele. Era ceva mult mai intens, o forţă înfricoşătoare care sălăşluia în măruntaiele pământului. — M-ai chemat, Stăpâne Nicholas? zise străinul, ieşind din tunel. Lirael băgă de seamă că îi trimise iute înapoi pe cei doi Morţi care îl însoţeau, de parcă se temea ca Nicholas să-i vadă de aproape. — Fulgerele se înteţesc, zise tânărul. Ce hram purta el oare – se întrebă Lirael – de vreme ce nu avea niciun însemn pe frunte şi totuşi necromantul îi era supus? — Suntem aproape de sfârşit, adăugă cu o voce răguşită. Întreabă oamenii dacă mai vor să facă înc-un schimb. — Da’ cum să nu vrea! rânji necromantul cu subînţeles. Doar nu e după ei… N-aţi vrea să coborâţi? Nicholas clătină din cap, dregându-şi vocea de câteva ori înainte să vorbească din nou: — Nu, Hedge, mai bine nu. Mi-e rău din nou. Cred că o să mă duc să mă întind puţin la mine-n cort şi poate cobor mai târziu. Cheamă-mă îndată ce dai de metal. Parcă aşa era… Da, două jumătăţi de sferă dintr-un metal strălucitor, fiecare mai mare decât statura unui om obişnuit, recită 624

Nicholas cu privirea pierdută, de parcă le şi vedea în faţa ochilor. Trebuie să le găsim degrabă, cât mai iute! Hedge făcu o plecăciune scurtă, fără să răspundă. Ieşi apoi din groapă şi se îndreptă grăbit spre moviliţa unde era suit Nicholas. — Dar cine mai e cu tine? strigă el, arătând cu mâna. Nicholas se întoarse într-o parte, dar nu zări pe nimeni lângă el, decât străfulgerarea orbitoare şi sferele cu străluciri metalice la care visa zi şi noapte, de parcă îşi pierduse minţile cu totul. — Nu e nimeni, cine să fie? mormăi el, privind direct la Lirael. Sunt tare obosit… se văită apoi. Dar are să fie o mare descoperire… — Spioană ce eşti! urlă Hedge. Am să te fac să arzi la picioarele Stăpânului! Din mâinile lui ţâşniră flăcări roşietice care se împrăştiară pe pământul răscolit, învăluite în smoală şi fum înecăcios. Cât ai clipi, urcară dealul către Lirael, care în clipa următoare îl zări pe Nicholas uitându-se fix la ea şi întinzându-i mâna s-o salute, zicând: — Bună! Deşi mă îndoiesc că eşti aievea, căci mintea deseori îmi joacă feste… Mai multe mâini o apucară atunci de umeri, trăgând-o înapoi în Observator exact când flăcările negre mistuiră locul în care stătuse, stingându-se apoi într-o coloană de ţărână şi funingine. Chenarul de gheaţă de deasupra ei se sparse şi Lirael clipi de câteva ori, văzându-se din nou între Sanar şi Ryelle prin ploaia de aşchii albăstrii ce îi ornau acum părul şi umerii. — Ai Văzut, zise Ryelle. Nu era o întrebare. — Da, încuviinţă Lirael, tulburată deopotrivă de ce i se întâmplase, dar şi de ce văzuse. Aşa simţi când ai Viziunea? — Nu tocmai, răspunse Sanar. Majoritatea dintre noi văd doar secvenţe, scurte momente viitoare amestecate şi confuze. Doar când ne adunăm în Observator pentru 625

Veghere putem avea în fine adevărata Viziune, cea de pe urmă şi atotcuprinzătoare. Dar chiar şi-atunci, numai acela ori aceea care stă unde-ai stat tu poate avea imaginea completă. Lirael căzu pe gânduri câteva clipe şi, când îşi ridică privirea în sfârşit, simţi bucăţi minuscule de gheaţă alunecându-i pe gât sub cămaşă. Tavanul devenise iar un bloc compact de gheaţă, iar când privi spre Clayre le văzu îndepărtându-se în tăcere, fără să-şi întoarcă privirea. Cele din cercul de la urmă plecaseră deja pe nesimţite şi următoarele ieşeau acum pe altă uşă, într-un şir perfect ordonat. Erau mai multe uşi care dădeau spre Observator şi ea avea să iasă în curând pe una dintre ele, fără speranţa de a reveni vreodată. — Şi-acum, începu ea şovăielnică, simţind că începe să uite deja ce a văzut în Viziune, acum ce trebuie să fac? — Nu ştim, zise Ryelle. De câţiva ani ne chinuim fără izbândă să desluşim parcela de lângă Lacul Roş. Apoi, ca din senin, ne-ai apărut în Viziune în încăperea unde te-am găsit, precum ţi-am arătat. Imaginea cu tine şi tânărul în barcă plutind în jos pe lac a fost după aceea. Cu siguranţă toate sunt legate de firul întâmplării, dar noi mai mult de-atât nu am văzut. — Cel care-şi zice Nicholas e cheia, adăugă Sanar. Odată ce ai să-l găseşti, vei ştii ce-i de făcut. — Dar e cu necromantul după el! se văicări Lirael. Sapă de zor pământul ca să elibereze puterea înfricoşătoare! N-ar trebui să o anunţăm mai bine pe Abhorsen? — Am trimis soli, dar din păcate Abhorsen e în Ancelstierre cu Regele, unde încearcă să prevină o altă primejdie mai mare, care cu siguranţă e legată de forţa ce sălăşluieşte sub pământ. I-am alertat de-asemenea pe Ellimere şi co-regentul ei şi-avem încredere că nu vor sta cu mâinile în sân, cu-atât mai mult că-l au alături şi pe Prinţul Sameth, Viitorul Abhorsen. Orice vor face însă nu schimbă cu nimic misia ta: să dai de Nicholas oriunde-ar fi şi-apoi să vezi ce mai urmează. Pare puţin lucru, ce-i drept, o întâlnire 626

între doi necunoscuţi pe lac, însă e singura imagine pe care o avem din viitor acum că alte Viziuni ne scapă, speranţa cea din urmă că vom ieşi cu bine la lumină. Lirael încuviinţă din cap, albă ca varul. Erau prea multe dintr-odată şi nu putea să le priceapă pe de-a-ntregul la cât era de obosită şi de zdruncinată. Îi mai veni inima la loc văzând că totuşi nu o izgonesc, ba chiar din contră: avea o misiune importantă de îndeplinit, de a cărei reuşită atârna nu doar soarta Clayrelor şi a Gheţarului, ci a întregului Regat. — E vremea să te pregăteşti de drum, zise Sanar, băgând de seamă că o ia oboseala. Ai vrea să iei ceva cu tine, ori ţi-ar plăcea să îţi dăm noi ceva anume? Lirael clătină din cap. I-ar fi plăcut să-şi ia tovarăşa cu ea, dar asta nu era posibil decât dac-ar fi fost Văzută de Clayre. Poate că dispăruse pe vecie, poate că n-a făcut ea vraja bine şi-acum Căţeaua se evaporase în neant, pierdută pentru totdeauna. — Hainele de călătorie, presupun… bâigui ea într-un sfârşit. Şi câteva cărţi. A, şi cred c-ar trebui să iau şi instrumentele pe care le-am găsit. — Aşa ar trebui, te-ai gândit bine, spuse Sanar, vădit intrigată de obiectele cu pricina. N-o întrebă însă nimic şi Lirael se bucură, căci nu prea avea chef să-i povestească despre ele. Mai mult o încurcau, de fapt. Cine i le lăsase oare şi de ce? De ce tocmai ei, care habar n-avea cum să le folosească când va pleca în lumea largă? — Mai trebuie să-ţi dăm o sabie şi un arc cu săgeţi, o anunţă Ryelle. Aşa primeşte orice Fiică a Clayrului când se găteşte de călătorie. — Nu mă pricep prea bine cu sabia, bâigui Lirael, emoţionată că a fost numită Fiică a Clayrului. De când aşteptase să audă aceste cuvinte, şi cât de goale îi păreau acum! Arcul e de ajuns, zise apoi sec. Alese să nu le spună deocamdată că învăţase să folosească arcul scurt şi laminat al Clayrelor trăgând cu săgeţi boante în şobolanii de la Bibliotecă, de frică să nu 627

găurească manuscrisele. Căţeaua Obraznică îi aducea mereu săgeţile înapoi, refuzând categoric să înfulece victimele decât dacă stăpâna se învoia să îi prepare cu sos şi mirodenii, ceea ce Lirael fireşte că nu făcea. — Eu sper din toată inima să n-ai nevoie nici de arc, zise Sanar cu o voce cristalină care răsună până în colţurile depărtate ale sălii. Lirael tremură, căci glasul ei părea să ascundă teama unei izbânzi neîmplinite. Se făcu deodată frig în sala pustie acum, căci toate cele o mie cinci sute şi ceva de Clayre se retrăseseră în câteva minute. Doar două străjere mai rămăseseră în capăt, păzind Observatorul în tăcere, una cu o suliţă în mână, cealaltă cu un arc. Lirael înţelese că cele două arme îi erau menite şi că aveau puteri ascunse, însufleţite de voinţa Legământului. Pesemne că voiau să se asigure că-şi leagă ochii la plecare, aşa că fata îşi desfăcu iarăşi basmaua şi şi-o legă la ochi cu mişcări lente, voit întârziate. Când termină, în fine, rămase nemişcată, aşteptând ca Sanar şi Ryelle s-o ia din nou de mâini şi s-o conducă afară. — Îmi pare nespus de rău, ziseră gemenele într-un glas. Compasiunea din vocea lor era nu numai pentru ruşinea de acum, ci pentru toate necazurile prin care Lirael trecuse până în prezent. Când ajunseră în cele din urmă în camera ei de lângă Sala Junioarelor, Lirael era nemâncată şi nedormită de mai bine de o zi şi jumătate. Nu se mai putea ţine pe picioare şi surorile o duceau mai mult pe sus. Era atât de obosită că nici măcar pe Kirrith nu o observă, până când mătuşă-sa se repezi şi-o strânse în braţe cu putere. — Lirael, Lirael, ce boacănă ai mai făcut acum? se căină ea, ţinând-o strâns la piept, cu faţa lipită de gât. Eşti mult prea tânără să pleci în lume! — Mătuşă Kirrith, dă-mi drumul, te rog! se rugă fata, încercând să se elibereze din strânsoare, ruşinată că o tratează ca pe un copil de faţă cu Sanar şi Ryelle. 628

Numai Kirrith se pricepea să o sufoce cu accesele ei de iubire când nu şi le dorea şi s-o ignore cu desăvârşire când avea nevoie de afecţiune. — Istoria se repetă, după câte văd, zise Kirrith atât pentru Lirael, cât mai ales pentru urechile Clayrelor. Faci ca maică-ta, dispari în lume cine ştie pe unde şi cu cine şi parcă văd că într-o zi o să te-ntorci cu bu… — Ajunge, Kirrith! o întrerupse Sanar pe un ton sever. Lirael amuţi, căci nimeni niciodată nu-i mai vorbise mătuşă-sii aşa. Se pare că şi ea rămase le fel de surprinsă, căci îi dădu imediat drumul fetei şi inspiră adânc cu un aer solemn. — Mie să nu-mi vorbeşti aşa, San… ăă… Ry… în fine, care-oţi fi, ripostă Kirrith, după ce mai trase de câteva ori aer în piept. Sunt Păzitoarea Junioarelor şi eu comand aici! — Iar momentan noi suntem Vestitoarele Veghei de Nouă Zile, răspunseră surorile la unison, ridicând baghetele doveditoare. Îndrăzneşti să ne înfrunţi? Kirrith le privi şi simţi că-şi pierde răsuflarea, şuierând ca o broască râioasă călcată în picioare. Era dovada incontestabilă, deşi lipsită de demnitate că le recunoaşte autoritatea. — Du-te şi vezi ce vrei să iei cu tine, Lirael, o îndemnă Sanar, îmboldind-o uşor în umăr. Barca e pregătită, te aşteaptă. Kirrith, am putea vorbi câteva clipe afară? Lirael se împletici către dulapul cu haine în timp ce Kirrith şi gemenele ieşiră în tăcere, trăgând uşa în urma lor. Îşi vârî mâna între haine fără să se uite, dând peste un obiect fin şi solid pe care îl recunoscu îndată ce îl scoase la lumină: era mica statuetă găsită în camera lui Stilken, căţelul năzdrăvan ce dispăruse odată cu biroul când o făcuse pe Obraznică! Îl strânse la piept fericită, zicându-şi că dacă-l regăsise aşa uşor mai sunt speranţe şi pentru Căţea. Luă repede o vestă curată şi vârî statueta în buzunar, atentă să nu i se vadă botul lucios. Puse Oglinda Cenuşie în acelaşi buzunar şi naiul în celălalt, mutând Cartea Amintirilor şi a Uitării 629

într-o sacoşă de umăr care părea făcută întocmai pentru ea. Cât despre şoricelul mecanic şi fluierul primite de la Imshi, le aşeză frumos într-un ungher al dulapului, căci n-aveau să-i fie de niciun folos în afara coridoarelor Bibliotecii. Se dezbrăcă şi se spălă în grabă, bucurându-se de spaţiul din camera cu baie în care se mutase acum un an. Se gândi să-şi schimbe complet ţinuta, dar când să se îmbrace îşi puse tot hainele de lucru şi vesta roşie de Asistentă. De ce să nu fie ea însăşi, de vreme ce a câştigat pe merit uniforma de bibliotecară? Nimeni nu-i putea lua acest drept, chiar dacă în alte privinţe nu se asemăna cu suratele ei. Tocmai împacheta nişte haine de schimb în pelerină, gândindu-se ce bine i-ar prinde jacheta groasă de lână în nopţile târzii de primăvară, când auzi un ciocănit în uşă şi Kirrith apăru în prag. — Ce-am zis de maică-ta mai adineauri… începu ea încurcată, neîndrăznind să intre, în fine… n-am vrut să te supăr. Arielle era sora mea mai mică şi o iubeam nespus, dar era cam răzvrătită din fire şi intra mereu de bucluc. Mă rog… să ştii că nu mi-a fost uşor nici mie. Sunt Păzitoarea Junioarelor şi treaba mea e să asigur ordinea şi cumpătarea, de-aceea poate nu ţi-am arătat… Oof, e tare greu să te deschizi când nu Vezi ce simt alţii pentru tine, dar vreau să ştii că am iubit-o pe mama ta şi te iubesc la fel de mult şi pe tine. — Ştiu asta, mătuşică, răspunse Lirael fără să se întoarcă spre uşă, hotărând să lase totuşi acasă haina de lână. Cât ar fi dat să o audă vorbind aşa acum un an, să simtă şi ea că are un rost pe lume! Acum era prea târziu, căci urma să părăsească Gheţarul la fel ca mama ei cu ani în urmă, când îşi abandonase fiica fără urmă de regret. Nimic din toate astea nu mai conta acum. Era pregătită să dea uitării totul şi să înceapă de la zero. „Nu vreau să ştiu de ce m-a părăsit, nici cine mi-a fost tată, îşi repeta întruna. Nu vreau, nu am nevoie.” Gândurile însă o purtau la Cartea Amintirilor şi a Uitării 630

vârâtă în sacoşa de lângă, la naiul şi Oglinda Cenuşie pe care le avea în buzunare. Nu îşi dorea să ştie tot ce-a fost, aflându-se din nou singură în faţa sorţii, mai încercată ca oricând. Dacă până nu de mult îşi deplânsese amarnic lipsa Viziunii, primise acum în dar exact opusul ei, căci cu ajutorul Oglinzii şi al cărţii putea descifra tainele întunecate ale trecutului.

CAPITOLUL TREIZECI ŞI UNU O voce din copaci La doar vreo sută de metri de marginea pădurii, Prinţul Sameth zăcea fără simţire exact în locul unde căzuse de pe cal. Sângele i se închegase deja pe piciorul rănit şi pete negricioase presărau frunzişul dimprejur, ce tremura foşnit în adierea vântului. Ai fi putut jura că-i mort, de la distanţă. Dovedindu-se mai puţin zvăpăiată decât o bănuise, Crenguţa păştea liniştită în apropiere, ridicându-şi capul la răstimpuri ori ciulindu-şi urechile nervos, fără ca nimic să-i tulbure liniştea. Rămaseră aşa până pe seară, când umbrele copacilor începură să se îmbrăţişeze alungite şi o adiere răcoroasă alungă căldura de peste zi, învelindu-l pe Sam într-o pătură mătăsoasă de iarbă, frunze, gândaci uscaţi şi crengi prin care licăreau pânze de păianjen. Un fir de iarbă îi intră în nas şi-l gâdilă jucăuş, îndoindu-se în bătaia vântului. Sameth îşi mişcă nările de câteva ori şi strănută, trezindu-se. Crezu la început că e mahmur, căci avea gura uscată şi răsuflarea îi mirosea urât. O migrenă cumplită îi secera creştetul şi piciorul îi amorţise de durere. Pesemne că se prăbuşise în grădina cuiva… Era foarte jenat, căci nu mai fusese atât de beat decât o singură dată şi nu ţinea morţiş să repete experienţa. Dădu să strige după ajutor şi abia când îşi auzi horcăitul înfundat îşi aminti ce se întâmplase. În minte îi apărură atunci cei doi ofiţeri pe care îi 631

omorâse, doi oameni cu familii şi copii, cu fraţi, surori şi părinţi, care plecaseră de dimineaţă de acasă fără să ştie ce-i aşteaptă. Poate că nevestele lor îi aşteptau chiar acum să vină să mănânce de seară… Sau poate nu, îşi zise Sam, ridicându-se anevoie în genunchi şi privind spre apusul roşiatic cernut de coamele copacilor. Totul se petrecuse în zori, aşa că soaţele lor vor fi aflat de-acum că în zadar îi mai aşteaptă să se întoarcă acasă… Se ridică încet în picioare, scuturându-se de frunze şi ţărână şi încercând să ignore pentru moment sentimentul de vină care-l măcina. Numai aşa putea merge mai departe. Întâi de toate trebuia să rupă pantalonul şi să vadă ce-i cu rana. Deşi îşi aducea aminte vag de vraja care-i salvase viaţa, tăietura era totuşi adâncă şi se putea desface oricând. Fiind încă slăbit, era mai bine s-o lege cu ceva decât să facă o nouă vrajă de tămăduire. Va încerca apoi s-o prindă pe Crenguţa şi să se ascundă mai adânc în inima pădurii. Se minuna că nu l-au descoperit încă, dar poate că urmele lui îi încurcaseră într-adevăr ori aşteptau întăriri ca să pornească în căutarea unui necromant atât de periculos precum îl credeau. Dacă ofiţerii din zonă sau – şi mai rău – paznicii din Garda Regală ar da de el acum, va trebui să le spună cine e cu adevărat şi s-ar întoarce la Belisaere acoperit de ruşine, socoti Sam. Acolo Ellimere şi Jall Oren au să-l judece la Tribunalul Public şi va ajunge de râsul lumii. Singura alternativă ar fi să se treacă totul sub tăcere, acoperindu-i în mod nedemn faptele. Nu-i convenea niciuna din variante, cu-atât mai mult cu cât n-ar fi putut îndura dezamăgirea de pe chipul părinţilor când vor afla că a fugit ca un dezertor. Îşi vor pierde complet încrederea în el… Era mai bine să se facă nevăzut în pădure până se mai întrema niţel şi-apoi s-o ia din nou către Hotar cu o nouă înfăţişare şi să vadă ce-i cu Nick. Măcar atât putea să facă, de vreme ce singur se băgase în bucluc. 632

Uşor de zis, dar greu de făcut, căci iapa se trăgea înapoi fornăind când încerca s-o apuce de căpăstru, speriată de mirosul de sânge şi de gemetele lui când se lăsa pe piciorul rănit. O prinse în sfârşit la strâmtoare între nişte tufe dese şi o încălecă iute, trecându-şi piciorul peste spinarea ei orbit de durere şi aproape fără suflare. O altă problemă era că se lăsa întunericul şi nu ştia unde să se ducă. Ar fi putut oricând căuta adăpost la vreun han din satele învecinate, dar nu înainte de a-şi schimba înfăţişarea cu vraja potrivită. Şi nu doar el, ci şi Crenguţa trebuia deghizată. Spre soare-apune se întindea pădurea nesfârşită, cu cărările ei neştiute şi întortocheate. Poate o să găsească într-acolo vreo casă singuratică să tragă peste noapte, deşi n-avea de unde şti ce îl aşteaptă înăuntru. Mai rău, nu luase cu el decât o ploscă cu apă care era veche de o zi, un codru uscat de pâine şi o bucată de carne sărată de vită, cât pentru un popas între hanuri. Prăjiturile cu ghimbir le mâncase deja pe drum. Începuse să picure şi vântul aduse nori negri dinspre mare, care se scuturară într-o ploaie uşoară de primăvară. Văzând că nu-şi găseşte nicicum pelerina, Sam începu să bodogănească şi să cotrobăie nervos prin desagi. Asta îi mai lipsea acum, să răcească! Cine ştie pe unde ar fi sfârşit după atâta boală şi suferinţă, sub vreun copac unde, în loc de groapă vântul, i-ar fi făcut veşmânt de frunze şi ţărână, un dâmb cu iarbă încolţită peste trupul lui ofilit. Atinse deodată ceva ce părea a fi din piele şi metal în loc de lâna aspră a pelerinei. Îşi trase iute mâna afară, băgând de seamă că vârfurile degetelor îi erau vinete de frig. Se aplecă peste şa şi oftă descumpănit, ştiind prea bine ce se ascunde în desagă. Cartea Morţilor. O lăsase încuiată în dulapul din atelier, dar ea nu voise să-l părăsească. La fel păţise şi cu clopoţeii. N-avea să scape în veci de ele, nici chiar rănit şi singur în inima pădurii. Au să-l urmeze pretutindeni, până în Moarte şi dincolo de ea! 633

Tocmai când să se lase pradă disperării, auzi o voce nefirească din tufişuri: — Ia uite un prinţişor care se smiorcăie rătăcit prin pădure… Aş fi zis că eşti mai bun de-atât, Prinţe Sameth, dar se întâmplă să mai dau şi greş. La auzul glasului neaşteptat atât Sameth, cât şi iapa se treziră parcă dintr-un vis prelung, însufleţiţi de noi puteri. Sam se îndreptă iute în şa, gemând la junghiul din picior şi grăbindu-se să scoată sabia din teacă. Crenguţa, şi ea la fel de speriată, o zbughi printre tufişuri fără să-i pese de călăreţul din şa ori ramurile care-i zgâriau pe amândoi. Galopă aşa vreo cincizeci de metri sau mai bine, printre copaci şi crengi ce zbârnâiau ori se rupeau în calea lor, acompaniate de ţipetele lui Sam şi nechezatul ei asurzitor. Se potoli într-un târziu şi Sameth izbuti să o întoarcă spre locul de unde auzise glasul mai devreme. Apucase să-şi scoată şi sabia, aşa că era pregătit. Era din ce în ce mai întuneric şi trunchiurile copacilor păreau acum nişte dâre cenuşii de ale căror ramuri frunzele atârnau ca nişte pete grele de smoală. Învăluită în beznă, arătarea l-ar fi putut încolţi cu uşurinţă, de aceea era mai înţelept să o înfrunte decât să dea bir cu fugiţii şi să-l trosnească vreo ramură în cap. Simţise în glasul ei iz de Magie Liberă, dar şi ceva misterios şi tainic. Nu era sigur vocea unui Mort, deşi putea fi Stilken ori Margrue, ambele plăsmuiri de Magie Liberă ce tânjeau uneori după gustul Vieţii. Ce bine era să fi citit din cartea lui Merchane, primită-n dar de ziua lui, care vorbea tocmai de vrăji de încătuşare şi legare! Auzi ceva foşnind în crengile de lângă el şi tresări din nou, ridicând sabia în poziţie de apărare. Crenguţa fornăi nervoasă, dar Sam îşi strânse genunchii şi o ţinu în frâu, ignorând săgeţile de durere din gambă. Ceva sau cineva se mişca într-adevăr prin frunziş sau mai degrabă în sus pe trunchiul copacului, când la stânga, când la dreapta. Sărea de pe o creangă pe alta, furişându-i-se pe la spate. Să fi fost oare mai mulţi? 634

Disperat, Sam încercă să pătrundă în curgerea Legământului ca să culeagă însemnele pentru o vrajă de atac, dar era prea slăbit şi durerea din picior încă vie. Semnele îi alunecau din minte şi nu mai ştia nici ce vrajă voia să facă. Poate că i-ar fi buni clopoţeii, îşi zise cuprins de panică când auzi foşnind din nou în spate, numai că nu ştia să-i folosească împotriva Morţilor, darămite a creaturilor de Magie Liberă. Îl trecu un fior rece la gândul că i-ar putea atinge, amintindu-şi de Moarte şi ce păţise acolo, dar se însufleţi îndată, hotărând că indiferent ce îi e scris, n-o să stea cu mâinile în sân. Sigur că se temea, dar era totuşi fiul Regelui şi-al lui Abhorsen, Prinţ în Regatul său, şi n-avea să se dea bătut cu una, cu două. — Cine îl cheamă pe Prinţul Sameth? strigă el semeţ. Arată-te, sau îţi trimit o vrajă de distrugere de n-o poţi duce! — Crezi că mă sperii cu ameninţări deşarte? răspunse vocea şi doi ochi verzi ca de smarald se aprinseră în întuneric, licărind în ultimele zvâcniri ale apusului de deasupra. Zi mersi că n-ai de-a face cu altcineva, căci sânge nu ştiu dacă mai ai în vine, e tot întins pe-aici pe jos… Deodată o pisică albă ieşi dintre tufişuri, făcându-şi vânt de pe o creangă, dar oprindu-se la o distanţă considerabilă de picioarele iepei. — Mogget! exclamă Sam, nevenindu-i să-şi creadă ochilor. Ce cauţi tu aici? — Pe tine, pe cine să caut?! zise motanul îmbufnat. Ce întrebare mai e şi asta? Nătâng e cel care nu ştie – chiar Prinţ fiind – că Mogget e servitorul ideal, prezent oricând la datorie să aibă grijă de Abhorsen… Dai de greu, e simplu – îl chemi pe Mogget! Fă bine acum şi coboară de pe cal, şi-apoi încinge focul mai colea, să nu cumva s-avem alte surprize. Presupun că n-ai nimica de-ale gurii… Sameth clătină din cap. Se bucura tare să-l vadă, deşi ştia că poartă într-însul puteri străvechi de Magie Liberă strunite de zgarda roşie încrustată cu însemne magice şi clopoţelul firav ce atârna de ea. Odinioară Saraneth, 635

Temnicerul, acum micuţul Ranna, Toropitorul, primul din cei şapte clopoţei fermecaţi, cu care se pricopsise imediat după înfrângerea lui Kerrigor. Era a doua oară când vorbea cu Mogget, căci de câte ori se ducea la Casa mamei sale îl găsea adormit. O singură dată, acum mai bine de zece ani se deşteptase când erau şi ei acolo, dar numai cât să şterpelească somonul proaspăt pescuit de Touchstone şi să mormăie ceva către băiatul de şapte ani care-l privea uluit cum se trezeşte din visare şi înhaţă de pe tavă un peşte cât el de mare. — Dar nu înţeleg… bâigui Sam, descălecând cu grijă. Te-a trimis mama să mă cauţi? Cum de a reuşit să te trezească? — Abhorsen… nu mi-a… poruncit… nimic, răspunse Mogget, oprindu-se după fiecare cuvânt să-şi lingă laba tacticos. Nu în mod direct, vreau să spun. Dar după atâţia ani în familie am ajuns să simt când e nevoie de mine. De pildă atunci când apare o nouă bandulieră cu clopoţei, semn că Viitorul Abhorsen e gata să-şi înceapă misiunea. N-am făcut, aşadar, decât să urmez chemarea clopoţeilor lui Cassiel. Să nu crezi însă că ei m-au deşteptat, adăugă el, trecând la cealaltă labă. Nici pomeneală, eram treaz de mult. Se întâmplă ceva necurat în Regat, creaturi adormite de ani şi ani se perpelesc şi se deşteaptă, iar zbuciumul lor m-a ajuns din urmă, căci ce se zvârcoleşte în adâncuri are să-i dea de furcă lui Abhorsen şi… — Dar ştii ce e, mai precis? îl întrerupse Sam nerăbdător. Mama zicea ceva de un duşman mai vechi care ne-a pus gând rău. Mă gândesc să nu fie Kerrigor… — Unchiul tău Rogir? se miră Mogget, de parcă vorbea despre o rudă excentrică şi nu despre Cel Mai de Temut dintre Morţi. Nu cred, Ranna îl ţine bine ferecat, mai abitir decât pe mine. Îşi duce somnul de veci în pivniţa din Casa lui Abhorsen şi-acolo are să rămână pân’ la sfârşitul veacurilor. — Aha, răsuflă Sam uşurat. — Asta dacă nu cumva l-o trezi şi pe el toată agitaţia 636

asta, adăugă motanul îngândurat. Dar zi-mi mai bine de ce a trebuit să îmi scurtez voiajul la Belisaere ca să colind pădurile în loc să mă desfăt prin pieţele de peşte? Încotro te îndrepţi şi ce cauţi anume? — Mă duc să-l caut pe Nicholas, prietenul meu, îi explică Sameth, simţind cum îl iscodeşte cu ochii lui verzi de felină, de parcă ştia deja adevărul pe care el refuza să-l recunoască. Îşi feri privirea şi făcu iute o grămăjoară din ramuri şi frunze uscate pe care le aprinse cu un chibrit, pe care-l scăpărase de cizmă. — Şi cine e Nicholas ăsta, mă rog? întrebă Mogget. — Un prieten de-al meu din şcoală. E din Ancelstierre şi mă tem că nu prea ştie cum stau lucrurile pe-aici. Nu crede în magii sau vrăji şi nici măcar în Legământ, zise Sam, punând mai multe surcele pe foc. Are impresia că peste tot e ca în Ancelstierre şi că orice lucru are o explicaţie ştiinţifică. Nu s-a convins nici după atacul Morţilor din Perimetru. E tare încăpăţânat, odată ce i-a intrat ceva în cap nu i-l mai scoţi decât cu formule matematice. A, şi nu e tocmai fiteşcine, e nepotul prim-ministrului. Mda… probabil ai aflat şi tu că mama şi tata vor să negocieze cu… — Şi unde zici că e acum? îl întrerupse Mogget, fixându-l cu ochi pătrunzători. Preţ de o clipă Sameth observă focul ce se ascundea în străfundul lor, înainte ca motanul să clipească, şi se cutremură. La creaturile din Moarte astfel de flăcări l-ar fi mistuit într-o clipită… — Ne-am înţeles să îl aştept la Zid, dar a trecut deja. Aşa mi-a scris, cel puţin. Zicea c-a angajat o călăuză şi vine spre Belisaere, dar că se duc întâi să vadă nu-ştiu-ce bazaconie, Capcana Fulgerului, bazată pe o legendă mai veche. Se opri şi mai puse un rând de surcele pe foc. Habar n-am despre ce e vorba sau de unde a aflat, reluă el, tot ce ştiu e că se ţine undeva aproape de Hotar, adică exact acolo unde se ascunde Duşmanul de care vorbeau mama şi tata. Amuţi văzând că Mogget nu îl mai ascultă. 637

— Capcana Fulgerului, lângă Lacul Roş… mormăi motanul cu ochii aproape închişi. Abhorsen şi Regele în Ancelstierre, încercând să salveze o mulţime de oameni condamnaţi la moarte. Un prieten de-al Viitorului Abhorsen, un fel de Prinţ şi el de cealaltă parte a Zidului, Clayrele Văzând numai ruină şi distrugere… Hmmm, nu-mi miroase a bine, mi-e greu să cred că e doar o coincidenţă. Capcana Fulgerului… Nu ştiu unde am mai auzit numele ăsta, ceva-ceva îmi aduc eu aminte, dar vaaaai… m-apucă somnul şi-mi simt capul ca un bolovan. Vorbea din ce în ce mai rar şi mormăit şi Sam tot aştepta să mai zică ceva când se pomeni că Mogget sforăie de-a binelea. Se înfioră – deşi nu-i era frig – şi mai aruncă nişte nuiele pe foc. Nu mai ploua şi flăcările îi răspunseră prietenoase, înteţindu-se în aerul reavăn al nopţii. Ar fi preferat totuşi să îndure şiroaiele de ploaie decât căldura nefirească din ultimele zile. Primăvara era abia la început, dar era cald ca-n toiul verii şi norii parcă le făceau în ciudă, scuturându-se sfioşi în loc să toarne cu găleata ori să stârnească vreo furtună. Astfel, izvoarele din munţi aveau să sece în curând şi Morţii vor putea cutreiera nestingheriţi pe peste tot. Se uită din nou la Mogget, surprins să-l vadă observându-l cu un ochi închis şi celălalt deschis. Scânteile focului se reflectau strălucitoare în adâncul de smarald. — Cum te-ai rănit la picior? rosti el toropit, în ton cu aşchiile ce trosneau în flăcări. Ceva din glasul lui părea să spună că ştie deja răspunsul, dar vrea o confirmare. Sam roşi cu privirea în pământ şi mâinile împreunate ca pentru rugăciune. — M-am încăierat cu doi oameni ai legii. A fost o neînţelegere, au crezut că sunt necromant… din cauza clopoţeilor, zise el cu voce stinsă şi înghiţi în sec. Ochiul lui Mogget nu-l slăbea, semn că voia să afle mai multe. I-am omorât, şopti Sameth după o scurtă pauză. Le-am făcut un 638

farmec de pieire. Se lăsă o tăcere lungă, dar Mogget deschise şi celălalt ochi într-un sfârşit şi căscă prelung, etalându-şi limba rozalie şi colţii albi ca neaua. — Nerod mai eşti, mai rău ca taică-tu! spuse el şi căscă din nou. Eşti vinovat, dar stai liniştit, că nu i-ai omorât. — Ce?! sări Sam. — N-aveai cum să-i omori, răspunse motanul, învârtindu-se de câteva ori ca să-şi facă culcuş între frunze. Sunt slujitori fideli ai Regelui, au pavăza cea mai temeinică. Nu poate nimeni să-i atingă, nici chiar progeniturile regale. Dac-ar fi fost alţi amărâţi în locul lor, le-ai fi venit de hac cu siguranţă. Să-ţi fie învăţătură de minte să nu mai foloseşti asemenea vrăji oriunde şi oricând! — Nu ştiu ce-a fost în capul meu, bâigui Sam uşurat că oamenii n-au păţit nimic. Îl apucă deodată ciuda pe Mogget, care îl trata ca pe un şcolar neştiutor. — Eu nici atât, îşi dădu motanul ochii peste cap. Şi încă nu ţi-a venit mintea la loc. Dacă mureau, ai fi simţit, că doar eşti Viitorul Abhorsen, slăvit fie Legământul! Sam îşi muşcă buza, ştiindu-se vinovat. Avea dreptate, nu îi simţise dându-şi duhul şi trecând în Moarte. Mogget îl iscodea cu ochii mijiţi, bănuind că mai făcuse şi-altceva. — Spirala se-nvârteşte în spirală, purecii la pureci trag şi ce se naşte din nerozi nerod rămâne, murmură motanul. — Ce tot înşiri acolo? — Nimic, gândeam cu voce tare. E bine să mai şi gândeşti din când în când, şopti el preţios. Trezeşte-mă când se crapă de ziuă şi vezi că nu-i treabă uşoară. — Cum porunciţi, Domnia Voastră! îi aruncă Sam, străduindu-se să pară cât mai sarcastic. Degeaba însă, căci Mogget dormea deja dus. — M-am întrebat mereu de ce tot zicea tata că uneori nu-ţi mai încapi în bocanci, adăugă înciudat, întinzându-şi piciorul să verifice bandajul. Nu-i mai povesti că pe când avea vreo şapte ani şi tocmai 639

îl dăduseră la şcoală în Ancelstierre văzuse o ilustraţie din Motanul încălţat şi strigase în gura mare ce îl auzise la un moment dat pe Touchstone spunându-i lui Sabriel: Nenorocitul ăla de motan nu-şi mai încape în bocanci! Fusese prima dată când purtase căciula prostului şi stătuse la colţ, căci „nenorocit” nu făcea parte din vocabularul tinerilor învăţăcei de la Şcoala Primară Thorne. Mogget rămase nemişcat şi Sam îi scoase limba, târând apoi şontâc-şontâc o buturugă pe jumătate putrezită. Avea să ardă până-n zori, să-i ţină de cald, dar pentru orice eventualitate mai puse împrejur şi nişte crengi şi se aşeză cu capul pe şaua iepei ţinându-şi mâna pe sabie. Era o noapte caldă, aşa că nu era nevoie să se învelească cu pelerina ori cu pătura de pe şaua Crenguţei, care cam mirosea a cal. Iapa moţăia în apropiere, legată la picioare în caz că îi venea dorul de ducă, iar Mogget se făcuse colac lângă Sam, ca un câine credincios care-şi păzeşte stăpânul. Se gândi la început să stea de veghe, dar nu-şi mai putea ţine ochii deschişi. Erau la urma urmei în inima Regatului, aproape de Belisaere, unde fusese linişte şi pace în ultimul deceniu. Ce putea să li se întâmple? „Dai de primejdie oriunde”, îşi zise Sam, luptându-se cu somnul, atent la freamătul pădurii în întuneric. Cuvintele lui Mogget încă îl tulburau şi începu să se gândească la toate nenorocirile posibile, găsind pentru fiece zgomot câte o primejdie pe potrivă, până ce oboseala îl copleşi într-un târziu şi adormi. Se trezi cu faţa scăldată în soarele ce pătrundea prin coroana deasă a copacilor. Focul ardea mocnit, învăluind totul în fum, iar când Sam se ridică în capul oaselor îşi schimbă brusc direcţia, suflându-i în faţă. Mogget dormea încă lângă el, un ghemotoc de blană albă aproape îngropat între frunze. Căscă şi încercă să se ridice în picioare, uitând complet de rană, dar gamba îi amorţise peste noapte şi căzu la pământ cu un urlet de durere. Crenguţa necheză şi se ridică pe picioarele din spate cu ochii mari de spaimă, însă Sam o 640

linişti vorbindu-i în şoaptă în timp ce încerca să se adune de pe jos cu ajutorul unei crengi mai zdravene. Mogget nici nu se clinti în timp ce Sam îşi legă din nou bandajul şi făcu o mică vrajă care să-l ferească de infecţii şi să-i amorţească durerea. Nu se trezi nici când tânărul Prinţ scoase din desagă pâinea şi carnea de vită – un mic dejun deloc apetisant, ce-i drept. Mâncă, aşadar, de unul singur, ţesălă iapa şi-i puse şaua, şi acoperi apoi focul cu grijă. Terminând treburile, se hotărî să-l trezească în sfârşit pe Mogget şi să înfrunte alte răutăţi din partea lui. — Mogget! Hai, scularea! Motanul nici că se mişcă. Sam se aplecă atunci spre el, ţipându-i aproape de ureche: — Tre-zeş-te-te! Degeaba. Mogget era stană de piatră. Văzând aşa, îl scutură uşor de zgardă, simţind vibraţia Magiei Libere şi cea a Legământului care-o strunea, dar motanul rămase în continuare neclintit. — Ce mă fac eu cu tine? oftă Sam, privindu-l cum visează. Începea să nu-i mai placă această aşa-zisă aventură. Nu trecuseră nici trei zile de când plecase din Belisaere şi se abătuse deja de la drumul principal, fiind şi rănit pe deasupra şi însoţit de o făptură de Magie Liberă care se putea dovedi extrem de periculoasă. Întrebarea era de fapt mai mult pentru el, căci nu ştia încotro s-o apuce. Nu se aştepta să primească răspuns nici la una, nici la cealaltă, când auzi deodată o voce înfundată dinspre animalul ce părea în continuare adormit: — Pune-mă într-o desagă şi trezeşte-mă când găseşti ceva comestibil de mâncare. De preferinţă peşte. — Prea bine, zise Sam, ridicând din umeri. Încercă să-l ridice fără să-şi mişte piciorul rănit şi izbuti până la urmă, deşi cu mare greutate. Îl luă în braţe cu grijă şi-l aşeză în desaga din stânga, verificând înainte să nu fie şi Cartea Morţilor ori clopoţeii înăuntru. Îl neliniştea ideea 641

să-i ştie pe toţi trei laolaltă, deşi nu ştia exact de ce. Îl potrivi cât mai bine în noul culcuş, astfel că numai capul i se mai vedea afară. — Am să o iau prin codru către vest şi-apoi de-a lungul câmpului către Pădurea Sindle, îi explică Sam, întorcând scara şi vârându-şi cizma prin ea, gata să încalece. De-acolo o să ajungem repede la Ratterlin şi-o s-o luăm de-a lungul malului spre miazăzi până găsim o barcă să ne ducă la Oyrre, care e aproape de Hotar. Odată ajunşi acolo, ar trebui să îl găsim pe Nicholas fără prea multă bătaie de cap. Cum ţi se pare? Mogget tăcea chitic. — O zi până ieşim din codrul ăsta, aşa cred, continuă Sam, adunându-şi forţele să-şi treacă piciorul peste şa. Îi plăcea să vorbească despre planurile sale, rostindu-le păreau mai plauzibile şi mai reale, cu atât mai mult cu cât Mogget era adormit şi nu putea să se opună. Când ieşim ar trebui să dăm de-un sat ori măcar vreun cătun de cărbunari de unde putem cumpăra ce mai avem nevoie înainte să ne aventurăm în Pădurea Sindle. Probabil sunt şi pe-acolo tăietori de lemne şi alţi oameni. Tăcu când încălecă în sfârşit, înăbuşindu-şi un strigăt de durere. Se simţea totuşi mai bine decât în ajun şi, deşi era puţin ameţit, avea inima uşoară. Trebuia doar să fie mai atent, atâta tot. — Apropo, începu din nou, îmboldind-o pe Crenguţa s-o ia la pas, aseară mi s-a părut că ştii câte ceva despre Capcana asta de care mi-a povestit Nick. Nu păreai foarte încântat şi-ai adormit înainte să apuci să-mi spui mai multe. Mă întrebam dacă nu cumva are vreo legătură cu necromantul… — Necromantul? Care necromant? miorlăi Mogget, sărind sprinten din traistă direct în poala lui Sam şi privind speriat de jur împrejur cu blana zbârlită. — Stai liniştit, nu-i niciun necromant aici, îl linişti Sam. Ziceam doar că ai început să-mi povesteşti despre Capcană şi am făcut legătura cu Chlorr, Femeia-Măştii, şi cu 642

necromantul care… hmm… cu care m-am luptat. — Aşa deci… mormăi motanul plictisit, vârându-se la loc în desagă fără să mai zică nimic. — Nu mă lăsa cu vorba-n gură, zi şi tu ceva! Doar n-ai de gând să dormi toată ziua! — Ba bine că nu, i-o întoarse Mogget. Pot să dorm chiar şi un an întreg, mai ales dacă stăpânul nu-mi face rost de peşte. — Mai bine zi-mi despre Capcană, îl rugă Sam, strunind iapa uşor ca s-o apuce pe cărarea umblată către soare-apune. — Nu ştiu nici eu prea multe, zise motanul tărăgănat, doar că nu-mi place deloc cum sună. O Capcană a Fulgerului… Doar n-o fi un culegător de fulgere!? Nu, nu, ar fi prea de tot… — Ce anume? Despre ce vorbeşti? — Probabil e doar o coincidenţă, răspunse Mogget leneş cu ochii pe jumătate închişi. Poate că prietenul tău se duce pur şi simplu într-un loc aparte unde fulgerul loveşte mai des decât de obicei. Deşi… sunt şi alte puteri la lucru, ce duşmănesc tot ce e zămislit din Legământ, Piatră ori Sânge. Miros urzeli vechi şi perfide, Sameth, şi nu-mi place deloc. — Şi ce e de făcut? întrebă Sam cu teamă în glas. — Trebuie să dăm negreşit de Nick, zise Mogget, alunecând din nou în lumea viselor. Înainte să găsească… ce a venit să caute.

CAPITOLUL TREIZECI ŞI DOI „Când morţii încep să umble, caută apele din munte” Molipsit de temerile lui Mogget, Sam dădu pinteni iepei, astfel că ieşiră din pădure mai repede decât se aştepta. Se lăsase deja seara când ajunseră la câmp deschis, dinaintea colinelor verzi ce unduiau către apus. Urmau să pătrundă în Teritoriile de Mijloc, o fâşie lată cu mai multe sate şi ferme de oi, care se întindea până departe spre Estwael şi Olmond. În afară de Sindle spre nord, nu mai erau alte 643

aşezări până la Yanyl, la peste o sută de kilometri dincolo de malul vestic al Ratterlinului. Aproape părăsite în timpul Interimatului, oraşul şi zonele din împrejurimi îşi reveniseră destul de repede sub domnia lui Touchstone, fără să ajungă însă la numărul impresionant de locuitori din zilele de glorie ale Regatului. Pentru că înfăţişarea de pribeag nu-i mai era de folos – ba din contră –, Sam înlătură vraja de deghizare şi redeveni el însuşi. Oricum era atât de răvăşit şi de murdar că nimeni nu l-ar fi recunoscut. Cât despre iapă, noroiul de pe picioare şi aerul ei comun erau de-ajuns ca să nu atragă atenţia. Se gândise şi ce să zică dacă-l lua cineva la întrebări. Le va spune că e mezinul unei familii de negustori din Belisaere, că tatăl său e căpitan în Gardă şi că se duce ucenic la un văr de lângă Chasel. Îşi legă rana din nou şi reuşi să-şi pună perechea de pantaloni de schimb, acoperind sângele de pe picior. Cu şchiopătatul era mai greu, nu-şi putea ascunde beteşugul, în schimb pălăria avea borul tăiat în jumătate şi nu-l mai ferea de soare aşa de bine, dar nici nu atrăgea atenţia. Intrară în curând într-un sat sau mai degrabă un cătun cu şapte bordeie înşirate în jurul unei Pietre de Legământ. Deşi ascunsă după case, Sam îi simţea apropierea şi primul lui gând fu s-o găsească şi să facă o vrajă de leac mai puternică, dar l-ar fi observat sătenii. Nu era niciun han în sat şi, deşi nu mai spera la un pat bun peste noapte, găsi să cumpere nişte pâine destul de proaspătă, o bucată de friptură de iepure şi câteva mere dulci de la o femeie care venea de la târg cu traistele pline. Mogget rămase adormit cât se tocmi Sameth cu ea, ghemuit în desaga desfăcută la gură. Mai bine, îşi zise tânărul, căci nu ştia cum ar fi explicat prezenţa motanului cu blana ca omătul. Mai bine să nu-l vadă nimeni şi să nu-şi pună întrebări. Merseră mai departe până se întunecă de-a binelea şi Crenguţa mai că se împotmoli în noroiul de pe marginea drumului. Făcu atunci o mică vrajă de iluminare şi în 644

curând dădură peste o căpiţă numai bună de culcuş sub cerul înstelat. Mogget nu se trezi când Sam scoase desagii şi nici când începu să râcâie înverşunat noroiul de pe pantalonii lui şi de pe copitele Crenguţei. Încercă să-l scoale ca să-l mai tragă de limbă despre Capcana Fulgerului, dar clopoţelul îşi ştia menirea, mişcându-şi limba toropitor şi dulce îndată ce motanul dădea să se trezească. Cântecul lui Ranna îl moleşi chiar şi pe Sam când se apropie prea tare, aşa că adormi pe loc lângă Mogget într-o poziţie extrem de incomodă. A doua zi îşi continuară călătoria la fel de liniştiţi ca-n prima. Sam se trezi cu noaptea-n cap, căci culcuşul sărac de paie nu-l îmbiase deloc la leneveală şi o zori iar pe Crenguţa mai mult decât era pe placul ei. Nu se întâlni cu prea multă lume pe drum – de fapt mai mult o cărare – şi nu se lungi la vorbă de frică să nu-l recunoască. Încercă să pară cât mai degajat când cumpără de mâncare ori întrebă cum se ajunge mai repede din Sindle la Ratterlin. Trase o sperietură bună într-un sat unde oprise să ia grăunţe pentru Crenguţa şi nişte ceapă şi păstârnac pentru el. Văzu doi ofiţeri venind direct spre el şi înlemni în şa, răsuflând uşurat când trecură pe lângă el salutându-l discret din cap. Fie nu auziseră încă nimic de necromantul scăpat ori Prinţul dispărut, fie Sam nu le trezise nicio bănuială. În orice caz, era bucuros că scăpa aşa uşor. Avusese până acum o călătorie destul de liniştită, dar cam obositoare. Pe drum se gândise mult la Nick, la părinţi şi la toate cusururile sale, ajungând mereu la aceeaşi idee: Duşmanul cel năprasnic. Era aproape sigur că necromantul care-l pârjolise în Moarte se ascundea în spatele problemelor. Era îndeajuns de puternic să pună la cale o astfel de urzeală, după câte îşi putuse el da seama. Se tot socotea ce să facă, închipuindu-şi cele mai sumbre scenarii fără să găsească vreo soluţie. Previziunile deveneau din ce în ce mai întunecate cu fiecare zi şi ajunsese să creadă că Nick dăduse de bucluc cu Capcana lui, ba poate 645

chiar mai mult decât atât: se temea să nu-şi fi găsit sfârşitul. La patru zile după întâmplarea cu ofiţerii ajunse în sfârşit într-o păşune verde pe coama unui deal, de unde privi în vale către pădurea Sindle. Era o pădure veche, mult mai întinsă şi mai deasă decât codrul unde se întâlnise cu Mogget. Copacii erau ceva mai înalţi aici, cel puţin la lizieră, şi nu se zărea nici urmă de potecă. Privea în vale cu ochii pierduţi şi gândul tot la Nick şi la necazul în care se băgase. Mai avea şi Cartea Morţilor şi clopoţeii cu el, iar asta îl neliniştea teribil, simţind că au să joace un rol esenţial în salvarea tovarăşului său – dacă s-ar fi priceput să le folosească. Presupunând că Nick era ţinut prizonier, Duşmanul l-ar fi folosit să-l şantajeze pe prim-ministrul din Ancelstierre şi să încurce planurile lui Sabriel şi Touchstone de a-i salva pe refugiaţi de la masacru, urmarea fiind o invazie în masă a Morţilor şi sfârşitul Regatului… Oftă privind la desagi şi încercând să-şi alunge gândurile negre. Orice avea să fie, trebuia să citească cartea, nu mai putea amâna. Cum altfel să-şi salveze prietenul, dacă habar n-avea încotro se duce sau la ce să se aştepte? Ar muri sau ar fi înrobit fără a izbândi nimic. Se putea totuşi ca Mogget să-l fi minţit. Nu prea avea încredere în el, mai ales când ştia că nu pleacă niciodată de acasă fără Abhorsen. E-adevărat că Sabriel nu l-ar fi putut lua în Ancelstierre şi îi dăduse poate învoire să părăsească Casa în absenţa ei, dar clopoţelul fermecat cu care era încătuşat motanul rămăsese la ea şi, dacă vraja îşi pierdea puterea, Sameth n-ar fi putut struni creatura de Magie Liberă din el, care s-ar fi pornit apoi pe omorât Abhorseni. Adică în primul rând pe el, cel mai la îndemână. Nu, Sabriel nu l-ar fi lăsat să plece fără să-i dea lui clopoţelul mai întâi… Pesemne că-i venise dor de ducă ştiindu-şi stăpâna dincolo de Zid, în Ancelstierre, ori poate chiar Duşmanul îl ademenise la el, cu intenţia să-l atragă în plasă pe tânărul 646

Abhorsen. Începu să coboare dealul uşurel, ţinând-o din scurt pe Crenguţa şi tot făcându-şi socoteli în minte, când îl trecu deodată un fior de gheaţă pe spinare. Cineva se uita la el, îl studia de undeva din umbră. Un Mort sau chiar mai mulţi la un loc. Îşi aduse aminte ca prin vis poezia pe care o învăţase de mic: Când Morţii încep să umble, Caută apele din munte Şi-n curgerea ce-i sperie te-ascunde. De vrei de Morţi să te fereşti, Găseşte râuri, lacuri reci, Iar apa dacă nu ţi-e de folos Caută focul credincios. De nici acesta nu te ţine, E semn că s-a sfârşit cu tine. Privi la soare în timp ce recita poezia în minte. Avea să se întunece peste un ceas, aşa că-şi aruncă ochii în jur după vreun izvor sau măcar un pârâiaş, zărind deodată o licărire argintie aproape de marginea pădurii, mai departe decât i-ar fi plăcut să se aventureze. Mână iapa într-acolo, simţind cum teama pune încet-încet stăpânire pe el, paralizându-i trupul. Nu vedea creatura, dar ştia că e undeva aproape, îi simţea suflul umed lipindu-i-se parcă de piele. Pesemne că era puternică, altfel n-ar bântui pe lumină. Genunchii îi tremurau necontrolat, din cauză că îşi ţinea picioarele încordate să nu-i dea pinteni Crenguţei, deşi ispita era mare. Coborâră dealul mai departe, înaintând anevoie pe povârnişul care se surpa. Dacă iapa îşi rupea vreun picior, ş-ar fi găsit sfârşitul înhăţat de Morţi… Mai bine să nu se gândească la asta acum. Privi din nou împrejur, mijindu-şi ochii în lumina galbenă-roşiatică a apusului. Mai era puţin şi se întuneca, iar creatura se 647

ascundea în spatele lui… ba nu, nu chiar acolo, ci mai spre dreapta undeva. Îl cuprinse panica de-a binelea când mai simţi una nu departe, şi încă câteva în urma ei. Erau probabil Ajutoare care se furişau la umbra stâncilor, înaintând pe nesimţite până să sară la atac. Se întoarse şi deschise o desagă cu mâini tremurânde. Dacă nu dădea de vreo apă curgătoare în curând, singura scăpare erau clopoţeii. Halal scăpare mai era şi asta, de vreme ce nu ştia să-i folosească şi orice vrajă se putea întoarce împotriva lui! Simţi deodată una din creaturi foşnind în umbră, încremenit de viteza cu care se mişca. Îl ajunse din urmă cât ai clipi, dar Sam tot n-o vedea, deşi asfinţitul nu se stinsese încă. Privind atunci către văzduh, zări un punct mărunt şi negru plutind deasupra nu foarte departe, cât să-l ajungă cu săgeata. În urma lui se contură îndată altul, ceva mai sus în înălţimi. Nu erau Ajutoare, aşa cum bănuise, ci Corbi Sângeroşi, iar unde se găseau doi era mereu rost de mai mulţi, căci cine îi chema prin vrăji spurcate îi întrupa numai în stol. Erau plăsmuiţi din ciori normale pe care necromantul le omora după un ritual secret, întremându-le apoi cu frânturi din spiritul unui singur Mort. Având astfel o singură voinţă în mai multe trupuri de carne putredă şi pene, stolul se afla sub puterea Magiei Libere şi întrecea în număr orice adversar. Sam scrută orizontul, dar nu zări decât tot cele două puncte de la început. Îi venea greu să creadă că necromantul îşi irosise vraja doar pentru două exemplare. N-aveau nicio putere în afara grupului şi chiar dacă era uşor să nimiceşti două cu sabia, nici cel mai iscusit dintre războinici n-ar fi putut să ţină piept unui stol întreg, cu sute de ciori repezindu-se laolaltă să-i scoată ochii sau să-l ciupească de grumaz. Era şi mai ciudat că nu se sinchiseau de soare, căci 648

farmecul ce le lega de obicei se destrăma rapid la arşiţă ori la lumina zilei, în timp ce vântul îşi lua şi el tribut din trupurile descărnate. Şi, dacă într-adevăr erau doar două, îşi zise Sam încremenit de frică, dar împărţeau puterea unui stol întreg, voinţa crâncenă a unui singur spirit? Numai aşa se explica cum de zburau în asfinţitul purpuriu fără să se deschege. Având asemenea puteri, puteau fi folosite şi în alte scopuri decât un simplu atac. Să spioneze, de exemplu, bănui Sam văzându-le că nu se dezlipesc din înălţimi, rotindu-şi leneş stârvurile deasupra lui, pesemne ca să le arate aliaţilor din Moarte unde se află ţinta odată cu lăsarea întunericului. De parcă îi citise gândurile, una din păsări – cea mai îndepărtată – croncăni ascuţit şi parcă în batjocură, cotind apoi spre miazăzi cu o viteză incredibilă, lăsând în urmă o dâră de pene putrezite. Dădea din aripi la răstimpuri, dar fără farmece n-ar fi putut zbura atât de repede. Era probabil un soi de mesager, în timp ce cealaltă rămase să-l supravegheze ca să nu-i piardă urma. Sam se gândi să îi trimită iute o vrajă de distrugere, dar pasărea era mult prea departe şi-ar fi ştiut cu siguranţă să se apere. Mai mult, era încă slăbit din pricina piciorului şi trebuia să îşi păstreze forţele pentru la noapte. Îşi îmboldi iapa să meargă mai departe, cu coada ochiului la punctul negru din văzduh. Pârâul părea cam firav de la depărtare, dar nu avea altă soluţie pentru moment. Şovăi o clipă înainte să scoată banduliera şi să şi-o pună la piept. Clopoţeii îl apăsau cu magia lor, făcându-l să respire din ce în ce mai greu. La nevoie i-ar fi putut folosi pe cei mai paşnici, sperând să-şi amintească poveţele lui Sabriel, menite să îl pregătească pentru studiul manuscrisului de care el fugea cu-atâta înverşunare. Pe Ranna cel puţin îl putea folosi fără teamă că va sfârşi din nou în Moarte. O voce tainică îi spunea că este încă vreme pentru Cartea Morţilor, că nu-i timpul pierdut să-şi afle izbăvirea, dar nici 649

chiar teama de atacul Morţilor nu izbuti să îl convingă. Dacă se apuca să o citească s-ar fi putut trezi în Moarte, aşa că prefera să îi înfrunte pe duşmani pe teritoriul lui – cu bruma de ştiinţă pe care o avea – decât în tărâmul lor întunecos şi rece. I se păru că aude un chicotit înfundat undeva în spate, un râs ciudat ce nu putea fi al lui Mogget. Se întoarse cu mâna încleştată pe sabie, dar nu zări pe nimeni. Motanul sforăia nestingherit într-o desagă şi Cartea Morţilor era la locul ei în cealaltă. Dădu drumul tecii cu palmele asudate, privind din nou către izvorul salvator. Dacă albia era îndeajuns de netedă putea urma cursul o bucată bună de drum către vest, poate până la Ratterlin, cine ştie. Acolo va fi în deplină siguranţă, căci nici chiar Morţii de Seamă nu se încumetau să-i traverseze apele învolburate. Odată ajuns pe râul cel mare putea să ia o barcă spre Casa lui Abhorsen, unde era la adăpost de orice primejdie. Dar cum să fie atât de slab de înger? Ce s-ar alege atunci de Nick, de părinţii săi plecaţi în Ancelstierre şi de întreg Regatul? Lăsă socotelile pe mai târziu, îngrijindu-se deocamdată cum să coboare dealul cât mai iute către pârâul de la marginea pădurii. Când ultima geană de lumină dispăru la orizont păsările nu se mai distingeau pe cerul întunecat, deşi Sam le simţea plutind deasupra lui, ceva mai jos acum şi mai înviorate sub mantia neagră a nopţii. Nu coborâră însă prea aproape de pârâiaşul prin care Sam înainta agale, acompaniat de susurul apei de-o parte şi de alta. Era cam firav şi deloc adânc, nu tocmai ce se aşteptase, semn că izvoarele din munţi erau deja pe ducă. N-avea mai mult de zece metri în lăţime şi-n mijloc Sam găsi o insuliţă alungită, o fâşie de pământ nisipos înconjurat de ape repezi. Făcu iute un foc, ştiind că n-are rost să se ascundă de ciorile din înălţimi. Tot ce putea face era să se adăpostească 650

în mijlocul unui romb magic care să-l protejeze nu numai pe el, ci şi pe Mogget, iapa şi focul. Asta dacă va putea să facă vraja, îşi zise Sam, ţinând-o locului pe Crenguţa ca să descalece. Îşi dădu jos şi banduliera, care devenea din ce în ce mai grea. Şchiopătă apoi până în faţa iepei şi-şi luă poziţia corespunzătoare, cu sabia dinainte, trăgând adânc aer în piept de patru ori. Alunecă în Legământ şi culese cele patru însemne cardinale pentru colţurile rombului de protecţie. Simbolurile i se conturară în minte pline de vibraţia curgerii eterne. Le ţinu în gând pentru o clipă, răsuflând anevoie din cauza efortului, apoi desenă în nisipul din faţă forma primului însemn – cel pentru răsărit. Când îi dădu drumul din minte, simbolul alunecă pe lama săbiei ca o scânteie de foc, aprinzând conturul din ţărână. Sam se mută apoi în spatele Crenguţei, dincolo de foc, repetând ritualul pentru cel de-al doilea însemn dinspre miazăzi. Când şi acesta se aprinse, o linie de foc ţâşni spre răsărit, legându-l de primul şi formând o barieră de netrecut pentru Morţi ori alte creaturi din Moarte. Era deja la jumătate şi trebuia să se ţină tare. Dacă nu ducea vraja până la capăt, rămâneau fără pavăză peste noapte. O mai făcuse şi cu alte ocazii, dar niciodată nu fusese atât de obosit şi mai ales rănit. Ajunse în sfârşit la ultimul, însemnul pentru miazănoapte, care alunecă scânteietor pe tăiş şi se uni cu celelalte în nisip, întregind rombul. În clipa următoare Sam lăsă sabia din mână şi se prăbuşi la pământ, gâfâind mai rău ca un animal hăituit. Crenguţa îşi întoarse capul spre el curioasă, fără să se mişte. Ştiind-o agitată, Sam se temuse că va trebui să o vrăjească ca nu cumva să iasă din îngrădirea de protecţie, dar pare-se că nu era nevoie. Pesemne simţea şi ea primejdia ce îi pândea din înălţimi. — Să înţeleg că suntem în pericol… zise o voce aproape de urechea lui Sam, căscând. Se ridică şi îl văzu pe Mogget chinuindu-se să iasă din 651

desaga de lângă foc, aproape de o grămadă cam săracă de lemne umede. Sam încuviinţă din cap, căci încă nu-şi recăpătase glasul. Arătă cu degetul spre cer, pe care licăreau deja stele minuscule alături de Calul Mic cu forma lui şerpuitoare. Mai erau şi câţiva nori cenuşii departe către sud, luminaţi la răstimpuri de fulgere stinghere ce nu păreau s-aducă ploaia. Deşi pasărea care-i pândea nu se vedea pe cerul nopţii, Mogget părea să ştie care e problema. Îşi întinse picioarele din spate şi adulmecă aerul, alungând cu laba un ţânţar de apă care probabil tocmai îl înţepase pe Sam. — Un Corb Sângeros, zise apoi ca pentru sine. Doar unul… Hmmm… Foarte ciudat. — Ne urmăreşte de ceva vreme, îi explică Sameth, plesnindu-se pe frunte ca să scape de ţânţarii care-i dădeau târcoale. Au fost doi la început, dar unul a plecat apoi spre miazăzi, probabil să-şi adune fraţii. La naiba cu gângăniile astea! — E mâna unui necromant, sunt sigur, zise Mogget, adulmecând din nou aerul nopţii. Mă întreb totuşi… pe tine te caută anume ori pe nefericitul călător ce le-a ieşit în cale pe nepusă masă? — Eu cred că e acelaşi care m-a prins în Moarte mai de mult. La urma urmei a ştiut şi-atunci unde să mă găsească, cu tot cu echipa de crichet. — Da, n-ar fi exclus, răspunse Mogget cu ochii tot spre cer. Nu cred că un necromant oarecare ar fi trimis Corbii după tine – doar dacă e mânat de forţe mai puternice. Poţi să fii sigur că păsările astea se încumetă la mult mai multe decât ar trebui… Mi-ai prins cumva vreun peşte? — Nu, nu ţi-am prins, pufni Sam mirat de uşurinţa cu care motanul schimbase subiectul. — Eşti un nesuferit, fornăi Mogget. Atunci va trebui să-mi fac rost singur. — Nici să nu te gândeşti! ţipă Sam, dând să se ridice. O să strici vraja şi nu mai am putere s-o fac încă o dată! Aaah, 652

urăsc afurisiţii ăştia de ţânţari! — N-o stric, n-ai grijă, îl linişti Mogget îndreptându-se către simbolul dinspre soare-apune. Odată ajuns în dreptul lui, scoase limba discret şi semnul se aprinse dintr-odată cu flăcări albe, orbitoare. Când îşi recăpătă vederea, Sam îl zări dincolo de dunga magică, stând în faţa apei cu laba ridicată, gata de atac, ca ursul la pescuit. — Ce te mai umfli-n pene! îl bodogăni Sameth. Cum reuşise oare, când rombul era neschimbat, cu toate cele patru linii strălucind unite de însemnele cardinale? Bine ar fi dacă i-ar apăra şi de ţânţari, îşi zise el, plesnindu-şi ceafa şi strivind câţiva. Pesemne însă că muşcătura de ţânţar nu se număra printre pavezele vrăjii, nefiind considerată un pericol. Zâmbi deodată amuzat, amintindu-şi de ceva ce-şi luase în bagaje. Tocmai cotrobăia printr-o desagă când semnul dinspre vest se înflăcără din nou, anunţând întoarcerea lui Mogget, care păşi ţanţoş spre el cu doi peşti în gură, pe ai căror solzi se reflectau jucăuşe flăcările arămii şi strălucirea Legământului. — Pe ăsta ţi-l dau să ţi-l prăjeşti dacă vrei, zise motanul, aruncându-l pe cel mai mic lângă foc. Bazaconia aia ce mai e? — E un cadou pentru mama, răspunse Sameth mândru, lăsând din mână un soi de mecanism ornat cu multe nestemate, în formă de broască, dar cu nişte aripi de bronz ce imitau foarte bine penele. E o broască zburătoare, îi explică el. Mogget privi cu interes cum broasca se aprinde dintr-odată la atingerea lui Sam, semn că trimisul dinăuntru se trezea încet-încet din picoteală. Deschise mai întâi un ochi de peruzea, pe urmă celălalt, ridicându-şi alene pleoapele din foiţă de aur. Începu apoi să dea din aripi, zornăind vesel din penele metalice. — E foarte drăguţă, zise Mogget, da’ de făcut face ceva? Broasca atâta aşteptă, luându-şi iute zborul cu limba 653

scoasă, o limbă lungă şi roşie ca focul cu care prinse câţiva ţânţari ameţiţi. Dădu apoi din aripi vioaie şi se repezi după încă o şarjă, înfulecând-o cu poftă şi poposind satisfăcută la picioarele lui Sam. — Prinde gângănii, zise el încântat de isprava jucăriei. M-am gândit că i-ar prinde bine mamei prin mlaştinile pe unde urmăreşte Morţii. — Şi ai făcut-o de unul singur? Adică… tu ai inventat-o? întrebă Mogget cu ochii după micuţa maşinărie care începuse iar să dea iama printre ţânţari. — Da, eu, zise Sam sec, aşteptând criticile motanului. Mogget parcă amuţise însă, urmărind cu priviri de smarald acrobaţiile broscuţei. Îl cercetă apoi iscoditor, făcându-l să se simtă stânjenit şi să-şi ferească privirea. Abia atunci băgă de seamă că e înconjurat de o puzderie de Morţi care înaintau spre ei cu paşi greoi, dar siguri. Mogget îi simţise şi el, sărind deodată în picioare cu blana zbârlită pe spinare, iar iapa le adulmecă izul scârbavnic tremurând. Cât despre broască, zbură către desagă şi se vârî degrabă înăuntru. Sam scrută întunecimea ferindu-şi ochii de lumina focului ca să vadă mai bine. Luna era ascunsă sub un nor şi, deşi stelele se reflectau în apă, tot nu zărea nimic în bezna din pădure. Ştia totuşi că Morţii sunt acolo şi îl pândesc învăluiţi în mantaua nopţii. Auzea crengile trosnind în timp ce îşi croiau drum printre copaci în susurul domol al apelor, unii diformi, alţii cu trupuri oarecum umane. Puteau fi Ajutoare, Ghlimi sau Mordauţi ori vreun alt soi de Morţi Neînsemnaţi. Pentru moment nu simţea alte prezenţe mai puternice, din fericire. Erau vreo doisprezece cu totul – sau poate ceva mai mulţi – aliniaţi de-o parte şi de alta a izvorului. Uitându-şi de durere şi oboseală, Sam se duse să verifice cele patru însemne, ştiind că rombul e ultima lor nădejde, căci apele puţin adânci şi leneşe n-ar fi putut decât să îi încetinească pe atacatori. — Cred că va fi nevoie să înnoieşti însemnele până în 654

zori, zise Mogget, urmărindu-l. N-ai făcut vraja prea temeinic… Dar mai bine dormi un pic înainte. — Cum aş putea să închid ochii cu ăştia pe cap? pufni Sam în şoaptă, de parcă îi era frică să nu-l audă. Oricum ştiau deja unii de alţii, ba acum le simţea şi duhoarea de putreziciune şi mormânt dezgropat. — Nu sunt decât Ajutoare, anunţă Mogget, iscodind întunericul. Probabil nu vor ataca atâta timp cât vraja ne păzeşte. — Cum poţi fi aşa de sigur? gâfâi Sam, ştergându-şi sudoarea şi alungându-şi ţânţarii de pe frunte. Privi către pădure şi îi zări prin ceaţa nopţii, nişte siluete amorfe şi lungi, mai negre decât copacii plumburii. Stârvuri zdrobite şi desfigurate, chemate înapoi la Viaţă prin vrăji nelegiuite, tânjeau acum după suflarea celor vii, pierdută pe vecie pentru ei. N-aveau voinţă proprie şi nu ştiau ce-i mila, căci necromantul îi făcuse sclavii lui şi le insuflase puteri inumane şi dorinţa neostoită de a se adăpa din viaţă. Viaţa lui. — Dacă ţi-ai pune mintea, ai putea să îi înfrunţi şi să-i trimiţi de unde au venit! îi sugeră Mogget, molfăind coada celui de-al doilea peşte. Sam nici nu văzuse când l-a terminat pe primul. Maică-ta aşa ar face, adăugă motanul, văzându-l că tace din gură. — Ei bine, eu nu sunt maică-mea! i-o întoarse Sam sec. Nu se întinse după bandulieră, deşi simţea cum clopoţeii îl cheamă să-i ridice, dornici să-l slujească. Sam se temea însă de ei, căci chiar şi cel mai paşnic putea fi periculos pentru un vrăjitor nepriceput ca el. Ca să-i trimită înapoi în Moarte trebuia să-l folosească pe Kibeth, care l-ar fi putut vrăji pe el în loc, ba şi pe Mogget. — Oare călătorul îşi alege calea, sau mai degrabă ea pe el? rosti motanul din senin, fixându-l cu privirea. — Ce vrei să spui cu asta? îl întrebă Sameth distrat. Mai auzise vorba şi la maică-sa, dar pentru el erau cuvinte fără sens. Ce înseamnă? — În primul rând înseamnă că n-ai citit Cartea Morţilor 655

până la capăt, oftă Mogget cu o voce ciudată. — Păi, da… n-am apucat s-o termin încă, bâigui Sam. O s-o citesc pe toată, numai că… — Şi mai înseamnă că am dat de bucluc, îl întrerupse motanul scrutând întunecimea încruntat. Am crezut că ştii destule să-ţi porţi măcar ţie de grijă, dar se vede treaba că m-am înşelat! — Ce vezi? îl iscodi Sam, auzind pădurea fremătând în amonte şi bolovani prăvălindu-se în apă. — Au ajuns la mal, zise Mogget descurajat. Sunt două Ajutoare ascunse după copaci care-i ghidează pe ceilalţi să facă un baraj peste pârâu. Probabil vor ataca îndată ce opresc curgerea apelor. — Aş vrea… aş vrea să fiu Abhorsen şi să ştiu ce să fac! şopti Sam. — Aşa ar trebui, la vârsta ta! îl dojeni Mogget. Dar cum nu ştii, va trebui să ne descurcăm cu ce avem. Unde ţi-e sabia? Dacă n-ai lama fermecată nu poţi veni de hac nici unui Mort, fie el din rândul Ajutoarelor. — Am lăsat-o în Belisaere, mărturisi Sam după un moment de şovăială. Nu m-am gândit că… nu ştiam ce fac. Adică… bănuiam că Nick a dat de necaz, dar nu-mi imaginam să se ajungă atât de departe. — Vezi tu, asta-i problema cu voi, feţele regale, bombăni Mogget. Ori aveţi impresia că lucrurile se rezolvă de la sine, ori vi se pare că nimeni nu le face mai bine decât voi – ca soră-ta, de pildă. Mă şi mir cum de ieşiţi la lumină uneori… — Şi-acuma ce e de făcut? întrebă Sam spăşit. — Nu mai e mult până să termine barajul… Ar trebui să faci ceva cu sabia, o vrajă cât de mică pentru lamă. Nu cred că e prea greu, de vreme ce te-ai priceput să faci broscuţa. — Nu, nu e, cred că o să mă descurc. Alunecă din nou în Legământ, culegând simbolurile necesare să-şi facă tăişul mai subţire şi mai necruţător, să spintece cu el spirit şi trup deopotrivă. Împinse apoi însemnele pe lamă, privindu-le cum se preling încet pe luciul de oţel până când dispărură înăuntru. 656

— Chiar te pricepi, observă motanul. Surprinzător de bine chiar… Mai că îmi aminteşti de… Fu întrerupt de un urlet sfâşietor în liniştea nopţii, urmat de pleoscăitul repetat al apei ca şi cum cineva se chinuia să înoate. — Ce-a fost asta? tresări el, îndreptându-se către simbolul dinspre miazănoapte cu sabia în mână. — O victimă nefericită, chicoti Mogget. A căzut în apă. Se vede treaba că cine-i controlează e departe şi Ajutoarele sunt cam stângace. — Avem deci şanse să scăpăm, răsuflă Sameth uşurat. Pârâul curgea nestingherit în ciuda barajului de bolovani, iar rombul de protecţie era la fel de trainic şi strălucitor. Spera să treacă noaptea fără peripeţii şi zorii să-i găsească teferi. — Noaptea asta, da, zise Mogget. Dar mai avem atâtea dinainte până să dăm de Ratterlin! La ele te-ai gândit? Sam căuta răspunsul potrivit când unul din Morţi se aruncă urlând în apă, năpustindu-se ţintă către ei. Îndată ce se izbi de rombul fermecat se risipi într-o explozie de scântei ce lumină pentru o clipă întunecimea nopţii.

CAPITOLUL TREIZECI ŞI TREI Zborul spre râul cel mare Zorile învăluiră molatic copacii de la marginea pădurii, scăldând coroanele într-o lumină diafană până să dea năvală prin desişuri. Când soarele pătrunse în sfârşit în inima pădurii, căldura se mai potolise şi umbrele se traseră din calea razelor verzui, pândindu-le de prin unghere tainice. Sameth îl aştepta de ceva timp să lumineze fâşia dintre ape, căci focul era stins deja şi trebuise să refacă vraja mult înainte de ivirea zorilor, adunându-şi ultimele puteri. Ştia el Mogget ce ştia… Abia atunci văzu ce se-ntâmplase peste noapte: pârâul aproape nu se mai vedea, ţinut de stăvilarul Morţilor ceva 657

mai sus către izvoare, iar nu departe pe nisip zăceau vreo şase Ajutoare pârjolite – hoituri străfulgerate de puterea Legământului când încercaseră să năvălească în rombul fermecat. Sam îi privea cu ochii roşi de nesomn în timp ce soarele le încălzea leşurile putrede. Simţise spiritele furişându-se din trupuri aşa cum şarpele se leapădă de piele, dar în tumultul atacului zadarnic nu mai ţinuse socoteala şi nu ştia dacă s-au stins cu toţii. Poate că unul supravieţuise şi îl pândea acum din umbră, înfruntând arşiţa doar-doar are să-l vadă ieşind din adăpost! Simţea prezenţa altor Morţi în depărtare, probabil cei refugiaţi prin scorburi şi alte vizuini, ferindu-se de căldură în adâncul pământului ori pe sub pietre, unde le era şi locul. Soarele se ridicase sus pe cer şi, pe măsură ce apele se încălzeau, Sameth nu mai simţea prezenţa Morţii, în afară de Corbul de pe cer, care îl urmărea neobosit. Oftă uşurat şi se întinse să-şi dezmorţească braţele şi piciorul rănit. Nu prea se odihnise, dar măcar era în viaţă – cel puţin pentru încă o zi. — Ar fi bine să nu tândălim, zise Mogget, care dormise aproape toată noaptea, indiferent la Morţii care se chinuiau să pătrundă în perimetrul de protecţie. Era la fel de somnoros ca-ntotdeauna, gata să aţipească în orice clipă. A, şi dacă Corbul ăla idiot îndrăzneşte să se apropie, omoară-l! adăugă, căscând cu zel. Aşa om avea o şansă de scăpare. — Şi cu ce să-l omor, mă rog? îl întrebă Sam arţăgos. Chiar dacă se apropia cât de cât, era prea obosit să facă vreo vrajă şi nu avea nici arcul la el. Mogget tăcea chitic. Se cuibărise în traistă şi adormise deja, gata de drum. Sam oftă şi se apucă să o înşeueze pe Crenguţa, cu gândul la pasărea din văzduh. Motanul avea dreptate, cât timp se ţinea după ei alţi, şi alţi Morţi aveau să o urmeze, de data asta poate dintre cei de Seamă, vreun Mordaut ori gloate nesfârşite de spirite descătuşate. Îl aşteptau încă două nopţi sub cerul liber şi oboseala îşi 658

spunea cuvântul, slăbindu-l cu fiecare oră. Cine ştie dacă va fi în stare să facă altă vrajă de apărare. Privi pârâul aproape secat şi pietrele ce străluceau în soare, străfulgerat o idee: putea măcar să facă un farmec de precizie şi să-şi improvizeze o praştie dintr-o cămaşă, cu care să ţintească pasărea! Se pricepea la asta, căci Jall Oren îi învăţase pe el şi pe sora sa cum să confecţioneze tot soiul de astfel de arme. Un zâmbet îi înflori în colţul gurii pentru prima dată după câteva zile şi se mai învioră niţel. Scrută înălţimile, văzând că pasărea zbura ceva mai jos acum, simţindu-l pesemne slăbit şi fără apărare. Era destul de riscant, dar dacă fermeca piatra cum trebuie, putea s-o nimerească. Îngenunche cu rânjetul pe buze şi culese iute câteva pietricele, rupând apoi mânecile cămăşii de schimb. Avea de gând s-o lase să-i urmărească o vreme, ca să nu bănuiască ceva, şi-abia pe urmă o va nimici, drept răsplată că l-a urmărit pe însuşi Prinţul Vechiului Regat! O apucară către vest prin apă până dădură de un râu mai mare şi Sam trebui să hotărască pe unde o ia: ori spre nord-est în susul apei, ori la vale spre sud-vest. Se prefăcu nehotărât, ascunzându-se după Crenguţa ca să vrăjească piatra şi s-o fixeze în fâşiile rupte. Văzându-l că ezită, Corbul Sângeros se coborî să vadă încotro o apucă, vădit tulburat de puterea înnoită a apelor. Spera pesemne ca Sam să facă de-acum cale întoarsă, nebănuind ce-i pregătise… Flăcăul îl aşteptă să se apropie şi păşi iute de lângă iapă, învârtind mica ghiulea deasupra capului. Fără să piardă timpul, o azvârli apoi către Corb cât putu de tare, cu un strigăt de războinic. Slăbită de soare şi fără prea multă minte, pasărea nu-şi dădu seama ce se întâmplă şi se izbi direct în proiectilul zburător într-o explozie de oase, pene şi bucăţi de carne. Sam o privea satisfăcut cum se destramă şi cade în apă cu stropi grei. Spiritul ascuns în ea alunecă degrabă în Moarte, trăgând după el frânturile rămase în trupul 659

sfărâmat. De mai sălăşluia şi-n alte ciori, acestea ar fi trebuit să piară şi ele, întocmai ca surata lor. Odată scăpat de urmăritoarea înaripată, nu mai simţi prezenţa Morţii, dar şi cu Ajutoarele pitite prin ascunzători mintea care le stăpânea putea ghici cu uşurinţă că o va lua către sud-vest spre Ratterlin. Oricum, ca să nu-l scape, necromantul – ori cine îi purta sâmbetele – avea să-şi împartă trupele în două, mărindu-i astfel şansele de scăpare. — S-ar putea s-o scoatem la capăt, Crenguţa! zise el vesel către iapă, ducând-o spre o cărare îngustă paralelă cu apa. Trebuie să reuşim… Îi mai pieri din entuziasm după câteva ore de mers anevoie, căci nu putea s-o călărească pe Crenguţa şi, pe măsură ce se îngusta, râul devenea din ce în ce mai iute şi mai adânc. Nu avea mai mult de trei sau patru metri în lăţime şi nu putea rămâne în picioare în albia lui, iar dacă îşi făcea tabără pe mal rămânea descoperit dintr-o parte. Cărarea se îngustase şi ea şi era plină de buruieni înalte care aproape că se întâlneau cu crengile lăsate ale copacilor de care Sam se ferea cu greutate, croindu-şi drum prin tufişuri înalte şi rugi de mure. Avea mâinile brăzdate de zgârieturi sângerânde ce atrăgeau muştele cu zecile, semn că şi Morţii îi vor lua urma mai târziu, căci nimeni nu se pricepea mai bine decât ei să vină după miros de sânge proaspăt. Către seară ajunsese deja în pragul disperării. Era sleit de puteri şi ştia că nu va putea face nicio vrajă de protecţie pentru la noapte. Numai efortul de a chema însemnele în minte l-ar fi răpus pe dată şi Morţii l-ar fi găsit zăcând fără suflare printre buruieni. Oboseala îi înceţoşase privirea şi îi slăbise auzul, înăbuşind orice alt zgomot în afară de paşii monotoni şi ritmici ai Crenguţei care îi răsunau înfundat în urechi. Băgă astfel de seamă cu întârziere că iapa iuţise pasul pe nesimţite şi că lumina verde a pădurii devenise deodată mult mai strălucitoare şi intensă. Privi în sus, văzându-se 660

în dreptul unui luminiş lat de mai bine de o sută de metri şi care se întindea spre miazănoapte cât vedeai cu ochii. Era mărginit de arbuşti, fără urmă de tufe sau iarbă în mijloc, şi străbătut de o cale pietruită. Sam privea uimit când la cărarea dinainte, când la soarele pe care nu-l mai văzuse de câteva ceasuri bune din pricina coroanelor stufoase. — Mai sunt vreo două ore până se întunecă, şopti el către iapă, încălecând cu destulă greutate. Ai mâncat bine de dimineaţă, nu-i aşa? Şi nici nu m-ai cărat azi în spinare… adăugă apoi cu blândeţe în glas. Acum va trebui să te revanşezi şi să mă duci degrabă cât mai departe de aici! Îl pufni râsul gândindu-se la expresia pe care o auzise de atâtea ori la cinema în Ancelstierre, în incinta colegiului Somersby: — Să zburăm ca vântul şi ca gândul, Crenguţa! repetă el celebra replică. O oră jumătate mai târziu iapa revenise la trap cu picioare tremurânde, scăldată în sudoare şi cu spume la gură. Nici Sam nu era într-o stare mai bună, târându-se pe lângă ea ca s-o lase să răsufle. Nu mai ştia nici ce-l durea mai tare – rana de la picior ori spinarea. Reuşiseră totuşi să parcurgă aproape treizeci şi cinci de kilometri datorită căii pietruite, care deşi nu era drum principal fusese făcută în aşa fel încât să nu se inunde, fiindu-le astfel de mare ajutor. Începură să urce o colină domoală către creasta spre care drumul înainta direct, de unde Sam spera să vadă strălucirea Ratterlinului înainte de lăsarea întunericului. Poteca lesnicioasă şi viteza iepei îi ajutaseră să recupereze mai bine de o zi de mers prin pădure, aşa că râul nu putea fi departe. Ba din contră… Ajuns în vârf, Sam se ridică pe vârfuri câteva secunde, dar nu zări nimic, în depărtare. Era înşelătoare creasta, cu multe suişuri şi coborâşuri neaşteptate, dar râul cu siguranţă nu era departe. Avea să-l vadă dintr-o clipă 661

într-alta… Inima îi bătea nebuneşte, ţinând isonul paşilor răsunători, dar mult mai lenţi ai iepei, un amestec de speranţă şi frică nerostită. În faţă se ridica o nouă culme mai înaltă şi Sam înaintă spre ea plin de nădejde, orbit de discul sângeriu al soarelui ce apunea exact în faţă. Cu mâna la ochii pe jumătate închişi privi din nou în vale, zărind în sfârşit fâşia azurie scăldată în nuanţele de foc ale apusului. — E râul Ratterlin, mai mult ca sigur! exclamă el mai să cadă peste o movilă de pământ, ignorând durerea din degetul piciorului. Nu-şi mai putea lua ochii de la albastrul curgător şi limpede, salvarea de prigoana Morţilor! Îngheţă apoi la gândul că mai sunt încă vreo trei kilometri până acolo şi că în curând se lăsa întunericul. Odată cu venirea nopţii, Morţii de prin apropiere se vor deştepta, pândindu-l poate chiar din faţă. Cu siguranţă, o să stea cu ochii pe bucata de drum care-i mai rămăsese până la gura Ratterlinului… Mai mult, habar n-avea ce să facă odată ajuns la malul apei… Nu îşi făcuse niciun plan de rezervă în caz că nu găseşte vreo barcă sau măcar o plută. — Ce mai aştepţi, ziua de mâine? îl zori Mogget din desagă, făcându-l să tresară speriat şi s-o pornească degrabă la vale cu iapa de căpăstru. La moară trebuie să ne ducem, vom găsi acolo adăpost. — Eu nu văd nicio moară nicăieri, răspunse Sameth, neîncrezător cercetând depărtările cu mâna la ochi. Nu se vedea nimic pe mal, însă era posibil să-i joace feste vederea de nesomn şi se simţea la fel de prost ca Ajutoarele fără voinţă. — Dacă eu zic că e o moară, atunci este, se oţărî Mogget la el şi îi sări pe umăr din desagă, speriindu-l din nou. Nu se învârte roata, aşa că trag nădejde să fie abandonată. — De ce? se miră Sameth. N-ar fi mai bine să găsim pe 662

cineva? Ne-ar da de băut şi de mâncat, şi… — Şi noi i-am da în schimb sărmanului morar nişte Morţi însetaţi de sânge proaspăt, nu? îl dojeni motanul. Oricum or să ne dea de urmă – dacă n-au făcut-o deja. Fără să răspundă, Sam bătu uşurel iapa pe gât ca s-o grăbească. Îşi zise că, dacă se sprijină de scară, nu o va obosi prea tare. Oricum n-ar fi putut să bată atâta amar de drum pe jos de unul singur. Mogget avea dreptate, ca de obicei. Sam simţea Morţii mai aproape acum şi, când se uită în sus, zări două puncte negre învârtindu-se pe cerul nopţii deasupra lui. Se vede treaba că necromantul nu făcea economie de soli înaripaţi, care întotdeauna anunţau alte nenorociri, de obicei stoluri de Corbi puşi pe prădat. Motanul îi zări şi el şi îi şopti în ureche: — Nu mai încape îndoială că e mâna unui necromant la mijloc, unul care ţi-a pus gând rău, Prinţe Sameth. Slujitorii lui au să te caute şi-n gaură de şarpe, cu toate creaturile din Moarte chemate să te trimită la pierzanie. Sam înghiţi în sec, cuvintele lui Mogget răsunându-i în urechi minute bune după, îmbibate de puterea Magiei Libere ce sălăşluia în felina care i se odihnea pe umăr. O îmboldi iar pe Crenguţa şi-apoi rosti primul lucru care-i trecu prin minte: — Mogget, taci din gură! Crenguţa se prăbuşi la vreo sută de metri de moară, epuizată de galopul de mai devreme şi greutatea lui Sam atârnând de scara şeii. Bine măcar că reuşise să nu se lase prins sub ea, căci de motan nu-şi făcea griji: sărise sprinten cât mai departe de locul accidentului. — Au văzut-o, zise el fără să se uite la sărmana iapă, scrutând cu ochi scânteietori văzduhul întunecat. Se apropie din ce în ce mai mult… — Spune-mi ceva ce nu ştiu! se răsti Sam, trăgând desagile de sub Crenguţa şi punându-şi-le pe umăr. Se aplecă apoi şi-o mângâie pe creştet, dar animalul nu-i 663

răspunse. Avea ochii daţi peste cap şi părea stoarsă de puteri. Apucă hăţurile şi încercă să o ridice, dar era mult prea obosit şi nici iapa nu-l ajuta defel. — Grăbeşte-te! îl zori Mogget, dându-i târcoale nervos. Ştii ce ai de făcut. Sam încuviinţă din cap şi se uită înapoi către Morţi. Erau vreo douăzeci sau mai mulţi, nişte siluete nedesluşite şi grele desprinse parcă din înserarea cenuşie. Fuseseră treziţi de prin vreun cimitir învecinat şi aduşi cu forţa după el în ciuda crepusculului care încă licărea la orizont. Se mişcau greu, dar îşi ştiau bine ţinta şi, dacă mai zăbovea chiar şi un minut, tăbărau pe el mai rău ca şobolanii pe un câine vlăguit. Scoase pumnalul şi mângâie gâtul Crenguţei, abia simţindu-i pulsul neregulat. Fixă apoi vârful deasupra arterei, dar nu putu să i-l înfigă în gâtlej. — Nu pot! oftă el. Poate se face bine, cine ştie… — Nu mai apucă… Morţii au să-i bea sângele şi au s-o devoreze până atunci! zise Mogget. Nu poţi s-o laşi să sfârşească aşa! Hai, termină ce-ai început! — Nu pot s-o omor! Nu pot să omor pe nimeni, nici măcar din milă! zise Sam ridicându-se anevoie. Mi-am dat seama abia după păţania cu ofiţerii de la han. O să aşteptăm aşadar împreună. Mogget şuieră înciudat şi sări pe coama Crenguţei, trasându-i cu ghearele o dâră de foc pe gât. După o clipă sângele ţâşni ca dintr-o fântână, stropindu-l pe Sam pe cizme şi pe faţă. Iapa icni o dată şi îşi dădu duhul cu un tremur convulsiv. Sam o simţi alunecând în Moarte şi-şi depărtă privirile de la balta de sânge care se adunase sub ea. Motanul îl zori să pornească la drum, îmboldindu-l uşor în picior. Porni cu inima grea, mai mult târându-se către moară. Nu îi venea să creadă că o pierduse pe Crenguţa şi, deşi ştia că Mogget făcuse ceea ce trebuie, simţea că nu e drept. — Iuţeşte pasul! îi zise motanul pentru a nu ştiu câta 664

oară, învârtindu-se în jurul lui ca o minge jucăuşă şi albă. Îi auzea deja pe Morţi în spate pârâind şi trosnind din oasele pe care acum le îndoiau cu mult mai multă uşurinţă decât când erau vii. Frica îl mai trezi din amorţeală şi o porni grăbit spre moara care părea că nu se mai arată. La un moment dat se împiedică şi căzu, dar se ridică iute înviorat de durerea uitată din picior, care îi puse mintea în mişcare. Iapa era dusă, nu mai avea ce-i face… dar el încă mai putea scăpa. Din pricina oboselii i se păruse mai uşor să o urmeze în Moarte, dar acum era hotărât să nu se lase prins. Zări în sfârşit moara în faţă, înconjurată de ape, dar cu ecluza, canalul şi roata pe mal. Nu trebuia decât să ajungă la ea şi să ridice stăvilarul, şi apele repezi ale Ratterlinului aveau să le ţină de pavăză. Îşi aruncă ochii peste umăr şi se împiedică din nou, năucit de întunecimea Morţilor care se apropiau. Erau mai bine de douăzeci la număr şi îi înconjurau din toate părţile, la mai puţin de patruzeci de metri distanţă. Feţele lor palide şi imobile arătau ca nişte molii ameţite şi golaşe în lumina lunii. Mulţi aveau pe cap năframe şi pălării albastre deşirate şi, când Sam îi cercetă mai bine, băgă de seamă că erau chiar refugiaţii din Sud în căutarea cărora plecase tatăl său. — Fugi, nerodule! îi strigă Mogget, luându-i-o înainte când Morţii din spate iuţiră pasul, îngrijoraţi deodată să nu le scape prada. Muşchii le scrâşniră din încheieturi când necromantul îi puse pe fugă şi din gâtlejurile lor ieşiră nişte urlete hârşâite de luptă. Fără să privească înapoi, Sam le auzea paşii greoi şi carnea întinsă pe oasele ce stăteau să se frângă în ciuda magiei de unde îşi trăgeau puterea. Începu şi el să alerge, simţind că-i iau foc plămânii şi gâtlejul în timp ce un val de durere îi năpădi trupul istovit. Ajunse la canalul îngust şi adânc cu Morţii pe urmele lui la numai câţiva metri. După încă vreo patru paşi trecu şi de 665

podeţ, prăvălind scândurile în canal. Acesta însă era secat, aşa că Morţii se aruncară în gol unul după altul şi începură să se caţere din partea cealaltă, urmaţi de cete întregi de Ajutoare care păreau la fel de hotărâte. Disperat, Sam dădu fuga către poarta ecluzei şi roata care o ridica, sperând ca apele învolburate să dea năvală în canal şi să-i distrugă pe intruşi. Roata era însă înţepenită şi refuza să cedeze, mâncată de rugină. Văzând că nici stăvilarul nu se clinteşte, Sam se opinti cu toată greutatea peste roată, smulgând-o din lăcaş dintr-o singură mişcare. Rămase aşadar cu mâinile încleştate pe marginile ruginite când primul intrus ajunse în sfârşit la marginea de sus a canalului şi o apucă spre el în întunericul nopţii. Îi vedea silueta odinioară umană, acum strâmbă şi cocârjată ca într-o pictură abstractă. Braţele îi atârnau mai jos de genunchi şi capul i se odihnea direct între umeri, cu o gaură în loc de gură, căscată într-atât încât nu i se mai vedea nici nasul. În spatele lui se profilau alte figuri diforme care se căţărau pe braţele roţii celei mari ca să iasă din canal. — Hai pe aici! îi ordonă Mogget dând nervos din coadă şi sărind către intrarea în moară. Sam dădu să-l urmeze când arătarea i se puse în faţă, rânjind cu gura ei imensă şi bălăngănindu-şi braţele la capătul cărora degetele descărnate abia aşteptau să îl apuce. Trase iute sabia din teacă şi o străpunse dintr-o mişcare, cu însemnele magice scânteind în noapte pe lama ce muşcă din carnea putredă. Creatura se clătină şi făcu câţiva paşi înapoi, cu braţul cât pe ce să i se desprindă. Sam o împinse iute în alte două care încercau să se apropie, învârtindu-se apoi să-i vină de hac alteia din spate în timp ce înainta încet către intrare. — Deschide uşa! urlă motanul de undeva de la picioarele lui, şi Sam întinse mâna s-o împingă, trecând pragul degrabă şi trântind-o apoi direct în feţele desfigurate ale Morţilor. 666

În secunda următoare Mogget sări în sus cu blana zburlită şi imediat se auzi un păcănit scurt, semn că motanul trăsese zăvorul. Atâta timp cât uşa rămânea închisă erau la adăpost. Înăuntru era întuneric beznă. Nu putea distinge nimic, nici măcar blana imaculată a lui Mogget. — Mogget! îl strigă Sam speriat. Nici nu închise bine gura că Morţii şi începură să se izbească în uşă. Bine că nu erau îndeajuns de isteţi să caute niscai prăjini ori bâte s-o dărâme. — Aici sunt, zise motanul calm ca-ntotdeauna. Apleacă-te şi o să mă găseşti. Sam întinse iute mâna după el, apucându-l de zgarda fermecată. Pentru o clipă avu impresia că i s-a desfăcut şi încremeni de spaimă, însă motanul o luă încetişor la pas şi Ranna sună uşurel, dându-i de ştire că totul e în ordine. Clinchetul blând îl toropi niţel, dar uşurarea că zgarda a rămas la locul ei era mult mai puternică. Oricum n-ar fi adormit cu Morţii opintindu-se în uşa care începuse deja să trosnească din ţâţâni. — Urmează-mă, îi zise motanul, o voce fără trup în întunericul de smoală. Sam se luă după el fără să crâcnească, cu urechile la pârâitul porţii din spate. Mogget se întoarse dintr-odată şi, pentru că nu îl văzuse Sam mai făcu un pas înainte, lovindu-se cu sabia de ceva tare. Tăişul ricoşă şi fu cât pe ce să-i cresteze obrazul, aşa că-şi vârî iute sabia în teacă şi pipăi să vadă peste ce dăduseră. Era o altă uşă – una care dădea spre râu, căci auzea vuietul apelor dincolo de ea, acoperit de bubuitul Morţilor în cealaltă parte. Moara răsuna de atâta zgomot, deşi intruşii nu reuşiseră încă să pătrundă înăuntru. Sam îi mulţumea în gând morarului că o făcuse atât de rezistentă. Găsi ivărul cu mâini tremurânde şi-l ridică, repetând mişcarea şi cu inelul de la încuietoare. Îl răsuci o dată fără rezultat, apoi încă o dată cu inima cât un purice. Doar nu se 667

încuia pe dinafară?! În spate uşa scârţâi prelung şi zbură din ţâţâni sub greutatea Morţilor care dădură năvală înăuntru cu urlete triumfătoare, o imitaţie sinistră a războinicilor de odinioară. Învârti inelul în cealaltă parte şi uşa se deschise ca la un semn, făcându-l să alunece pe nişte scări care duceau spre o terasă îngustă. Căzu greoi cu un junghi ascuţit în picior, dar nu-l băgă în seamă. Era mult prea fericit că ajunsese în sfârşit la râu! Deşi afară era încă noapte, stelele şi reflexia lor din apă luminau cât de cât întunericul şi Sam văzu cât de aproape e râul, la mai puţin de un metru de el. Zări şi o cadă de metal în apropiere, îndeajuns de mare pentru mai mulţi copii, ba chiar şi pentru un om mare. O apucă binişor şi o împinse către râu, ţinând-o cu o mână în timp ce cu cealaltă îşi aruncă desagii şi sabia înăuntru. — Îmi retrag cuvintele, zise Mogget, sărind în barca improvizată. Nu eşti chiar atât de prost pe cât credeam… Sam dădu să-i răspundă, dar faţa şi gura îi erau parcă înţepenite. Se urcă şi el în mica ambarcaţiune, ţinându-se bine de ultima treaptă. Cada se afundă cam mult, rămânând totuşi cu câţiva centimetri deasupra apei când Sam se instală în sfârşit înăuntru. Îşi făcu vânt în larg tocmai când Morţii apărură în pragul uşii, năuciţi pe moment de volbura apelor curgătoare. Unul din ei căzu direct către barca improvizată, împins de cei din spate. Ţipă ca apucat când se prăvăli în jos pe scări, la fel ca un om în carne şi oase, încercând în van să se apuce de ceva. Câteva clipe mai târziu era deja în mrejele Ratterlinului şi urletul său se pierdu într-o ploaie de scântei şi flăcări aurii. Se prăbuşi din fericire lângă ei, dar valurile pe care le iscă aproape că umplură barca. Sam îl privea cum se zbate în apă, la fel ca Morţii rămaşi în prag, şi se simţi răzbunat. — Incredibil, zise Mogget. Chiar am scăpat… Dar ce faci? Sam încetă să se mai foiască şi aruncă tacticos în apă bucata de săpun uscat pe care se aşezase. Se lăsă apoi pe 668

spate şi-şi trecu mâinile peste margini, răcorindu-şi degetele în apa râului ocrotitor. — Dacă stau să mă gândesc bine, zise Mogget, cred că meriţi chiar felicitări! Sam nu-i răspunse, căci îşi pierduse cunoştinţa.

669

PARTEA A TREIA Vechiul Regat

Optsprezece ani de la restaurarea regelui Touchstone I CAPITOLUL TREIZECI ŞI PATRU Călăuzitoarea Barca era legată la un doc subteran de care Lirael ştia, dar nu-l văzuse decât o dată, cu mulţi ani în urmă. Fusese construit la capătul unei grote uriaşe cu ieşire la suprafaţă, pe unde razele soarelui pătrundeau înăuntru fără să ajungă la râul care se învolbura dedesubt. Câţiva ţurţuri aliniaţi la gura din adâncuri aminteau de gheţarul de deasupra, la fel ca avalanşele ocazionale de zăpadă şi gheaţă. Erau mai multe bărci acolo, dar Lirael o identifică îndată pe a ei: o luntre de lemn subţire şi arcuită cu o singură cârmă, cu pupa în formă de evantai şi un chip de femeie cu ochii pe jumătate închişi la prora. Avu senzaţia că ochii aceia o iscodesc cumva, de parcă ştiau cine va fi următorul oaspete. La un moment dat i se păru chiar că femeia i-a făcut cu ochiul pe furiş. Sanar i-o arătă şi-i zise: — Ea e Călăuzitoarea. Te va duce în siguranţă până la Oyrre, căci a fost acolo şi-napoi de mii de ori, în voia sau contra curenţilor. Cunoaşte râul foarte bine. — Dar eu nu ştiu cum să conduc barca, zise Lirael cu 670

voce tremurândă, privind însemnele ce mişunau tăcute pe cală, pânze şi catarg. Se simţea inutilă şi nevrednică, era şi obosită, iar gândul că de cealaltă parte a peşterii va da piept cu lumea largă o speria din cale-afară. Îşi dorea să se facă nevăzută într-un ungher neştiut, să doarmă şi să uite de toate. Ce trebuie să fac? zise într-un târziu fără prea multă tragere de inimă. — Nu foarte multe, o linişti Sanar. Călăuzitoarea va şti ce e de făcut. Tu nu trebuie decât să ridici şi să cobori pânzele şi să cârmeşti din când în când. Hai să-ţi arăt cum. — Îţi mulţumesc, bâigui Lirael şi o urmă în barcă, ţinându-se de parapet când o simţi legănându-i-se sub picioare. Ryelle îi dădu rucsacul, arcul şi sabia peste bord şi Sanar o îndemnă să-l aşeze pe primul într-o cutie căptuşită de la prova, în timp ce sabia şi arcul ajunseră fiecare în câte un cufăr special de o parte şi de alta a catargului, să fie mai la îndemână, dar şi la adăpost de umezeală. Sanar îi arătă apoi cum să ridice şi să coboare velatura bărcii – o singură pânză triunghiulară – şi cum să manevreze tangonul. Călăuzitoarea avea să-şi potrivească singură vela şi îi va îndruma mâna pe cârmă, îi explică ea fetei. În caz de pericol o putea lăsa să se descurce singură, dar barca prefera totuşi să simtă pe cineva alături. — Sperăm să ai un drum fără primejdii, zise Ryelle când terminară cu poveţele. În mod normal ar trebui să fie linişte până la Oyrre, dar acum nu mai putem fi sigure de nimic, pentru că nu ştim cine se ascunde în groapa pe care ai văzut-o – şi nici ce gânduri are. Rămâi în barcă peste noapte decât să tragi la mal ori pe vreo insulă în drum, e mai sigur aşa. Când ajungi la Oyrre încearcă să ceri ajutorul ofiţerilor supuşi Regelui şi arată-le scrisoarea asta de la noi, Profetesele Vegherii. Cu puţin noroc poate se nimeresc şi câţiva străjeri din Garda Regală prin preajmă, sau chiar Abhorsen dacă s-a întors din Ancelstierre. Oricum, nu trebuie să pleci către Hotar fără însoţitori bine înarmaţi, iar de acolo mă tem că nu te mai putem ajuta. Noi te-am văzut 671

în luntre pe Lacul Roş, dar nu ştim ce va fi nici înainte, nici după. — Într-un cuvânt, fii atentă şi ai grijă de tine, zise Sanar zâmbind trist, micile cute de pe frunte şi din dreptul ochilor trădându-i îngrijorarea. Nu uita că ce vedem noi e doar o posibilitate, nu o certitudine a viitorului. — Promit să fiu atentă, le asigură Lirael, neliniştită acum că momentul despărţirii se apropia. Era prima dată când pleca atât de departe, într-o lume care nu ştia nici de Gheţar şi nici de casele Clayrelor din munte, unde va întâlni mulţi străini şi va înfrunta pericole nebănuite, şi mai ales un duşman de care se temea şi nu ştia nimic. Nu-i era foarte clar nici ce trebuie să facă. O trimiseseră pe lac să-l găsească pe tânărul numit Nicholas fără să-i spună când şi cum. Tot ce ştia era că se va întâmpla cândva în cursul verii. Şi dacă nu dădea de el? Dacă se întorcea în Gheţar lipsită de izbândă, dar în viaţă, o mai primeau oare Clayrele înapoi sau o lăsau de izbelişte? Ce o să se facă ea atunci? În spatele acestor gânduri se ascundea însă un sentiment de nerăbdare, senzaţia că scapă în sfârşit de traiul monoton care – deşi nu-i plăcea să recunoască – o sufoca. Era la bordul Călăuzitoarei, soarele o aştepta la ieşire, iar râul avea s-o poarte pe tărâmuri despre care citise doar în cărţi. Avea statueta în buzunar şi încă mai spera că tovarăşa cuvântătoare se va întoarce într-o bună zi la ea. Mai mult, nu pleca de una singură, ci cu o misiune importantă, ca o adevărată Fiică a Clayrului. — S-ar putea să ai nevoie şi de asta, îi zise Ryelle înmânându-i un portofel de piele plin cu monede. Trezoriera-Şefă o să vrea probabil să-i aduci chitanţe, deşi acum ai altele pe cap… — Hai să vedem cum ridici vela şi apoi te lăsăm să pleci! o îndemnă Sanar, pătrunzând-o cu privirea ei de azur, ghicindu-i temerile pe care se sfia să le rostească. Deşi nu am zărit nimic în Viziune, ceva îmi spune că ne vom revedea. Un lucru să nu uiţi, Lirael: cu sau fără Darul 672

Viziunii, eşti Fiica Clayrului. Mergi cu bine şi adu-ţi mereu aminte de unde ai plecat! Lirael încuviinţă din cap cu un nod în gât şi trase de frânghie ca să ridice pânza. Bucata triunghiulară se înălţă uşurel însă rămase moale, căci docul era la adăpost şi vântul nu bătea mai deloc aici. Ryelle şi Sanar făcură o plecăciune înainte să desfacă vraja care o ţinea pe Călăuzitoare legată de doc. Curenţii iuţi o prinseră pe dată în jocul lor ameţitor şi Lirael simţi cârma răsucindu-i-se în mână, îndemnând-o să pornească la drum. Aruncă o ultimă privire în spate când ieşi la lumină, zărind deasupra ţurţurii minusculi strălucind în soare. Sanar şi Ryelle îi făceau cu mâna de pe doc când o rafală scurtă umflă deodată vela Călăuzitoarei şi-i ciufuli părul. „Iată-mă plecată…” îşi zise Lirael când se văzu în larg. Nu mai era cale de întoarcere acum şi ar fi pierdut oricum în lupta cu curenţii. Râul purta barca în voia lui şi ea se supunea, la fel cum şi Lirael se lăsa purtată de destin. De fapt această barcă era destinul ei, căci o ducea spre locuri noi şi neştiute. Ratterlinul venea deja voluminos la întâlnirea cu izvoarele din adâncimi, adunând zăpezile topite de pe munte şi sute de pâraie ce străbăteau regatul Clayrelor ca o reţea de vase capilare. Cu toate astea, odată ajuns aici, numai canalul central – lat de vreo cincizeci de metri – era îndeajuns de adânc pentru navigaţie. La margine, râul scădea considerabil, spălând cu apele-i limpezi mii şi mii de pietricele lucitoare. Lirael îşi umplu plămânii de aerul proaspăt cu miros de alge, zâmbind la soarele care o încălzea. Aşa cum îi spuseseră surorile Clayre, Călăuzitoarea îşi croia drum prin cei mai iuţi curenţi în timp ce vela mare se unduia în bătaia vântului, făcând corabia să zboare peste valuri către nord. După un timp îi mai veni inima la loc, văzând că barca îşi poartă într-adevăr singură de grijă. Devenise chiar plăcut să înfrunte iureşul apelor cu părul în vânt, sub ploaia de stropi 673

fini care o răcorea de fiecare dată când corabia tăia valurile cu botul. Ar fi fost pe deplin fericită dacă ar fi avut-o şi pe Obraznică alături, prietena ei cea mai bună. Vârî mâna în buzunar după statuetă, sperând că dacă o ţine la piept îi va mai trece dorul de Căţeaua ei cea dragă. Abia la Oyrre putea încerca să o aducă înapoi, căci fără firul de argint şi alte ustensile pentru vrajă nici n-avea rost să înceapă. În locul pietrei reci şi alunecoase dădu însă peste ceva cald şi blănos, iar când îl trase afară constată cu uimire că era o ureche de câine, urmată de creştetul rotund şi apoi cealaltă ureche. Îndată din buzunarul vestei se iţi capul Căţelei, mult prea mare să încapă înăuntru, ca să nu mai vorbim de restul corpului. — Aaah, în ce înghesuială am stat! mormăi animalul, scoţând afară un picior din faţă şi scuturându-se cu sârg. Făcu la fel şi cu celălalt şi-apoi ieşi cu totul din buzunar, lăsând-o pe Lirael cu gura căscată şi jambierele pline de păr. Până să se dezmeticească ea, Căţeaua se şi repezi la ea s-o lingă drăgăstos. Deci am plecat în sfârşit! lătră ea fericită, cu gura deschisă şi limba afară, ca să se răcorească în briza umedă. A durat cam multişor… Şi unde zici că mergem? Lirael nu-i răspunse, mulţumindu-se pentru început s-o îmbrăţişeze cu putere, trăgând aer în piept de mai multe ori ca să n-o podidească plânsul. Căţeaua aşteptă răbdătoare fără s-o lingă pe ureche, care aproape îi atingea botul. Când fata începu să respire normal, Obraznica o întrebă din nou încotro merg. — Unde anume nu ştiu exact, dar pot să-ţi spun de ce, zise Lirael în cele din urmă, cercetând buzunarul cu atenţie, să se asigure că oglinda a rămas la locul ei. I se păru foarte ciudat că nu se lărgise câtuşi de puţin după isprava de mai adineauri. — Ce mai contează motivaţia dacă ne îndreptăm spre locuri neştiute, cu zarvă şi mirosuri noi şi cu unghere numai bune să te uşurezi… Aă, scuzaţi limbajul, căpitane! 674

— Ia nu mai fi aşa de veselă, i-o tăie scurt Lirael. Căţeaua deveni dintr-odată serioasă şi se aşeză la picioarele fetei, continuând însă să dea din coadă şi să inspire cu nesaţ aerul rece, clănţănind din dinţi la răstimpuri. — Nu e o călătorie de plăcere, cum făceam acasă în Gheţar, îi explică fata. Trebuie să găsesc un bărbat… — Aaa, dar asta e foarte bine! o întrerupse Obraznica înainte să-şi termine vorba, sărind să o lingă pe faţă. E vremea să te înmulţeşti şi tu, ce-i drept… — Asta-i chiar culmea! se înfurie Lirael, silind-o să se aşeze înapoi. Îţi stă capul numai la prostii! Tânărul ăsta de care îţi spuneam e din Ancelstierre şi încearcă să scoată din pământ ceva necurat undeva lângă Lacul Roş. Nu ştiu exact despre ce e vorba, dar e îngropat acolo de secole şi are puteri de Magie Liberă atât de pervertite încât mie mi-a venit rău doar uitându-mă în groapă prin Viziunea lui Ryelle şi Sanar. Era şi un necromant acolo, care nu ştiu cum se face că m-a văzut şi fulgerele loveau într-una în groapă, şi… — Hmm, nu-mi place deloc ce aud, mormăi Căţeaua pe un ton grav. Nu mai dădea din coadă şi nu mai hăpăia stropii minusculi, ci o privea ţintă. Spune-mi tot ce ştii de la început, din momentul când au venit Clayrele după tine în Prăpastie. Lirael încuviinţă şi-i povesti de-a fir a păr tot ce-i spuseseră gemenele, descriindu-i în detaliu şi Viziunea la care o făcuseră părtaşă. Când termină, observă că Ratterlinul se umflase deja destul de mult, ajungând la dimensiunile lui normale, cu care toată lumea din Regat era obişnuită. Avea acum mai bine de un kilometru jumătate în lăţime şi era foarte adânc, iar în mijloc apa era închisă la culoare şi limpede, aşa încât puteai vedea peştii argintii înotând pe fund. Căţeaua se aşeză cu botul pe labe, privind îngândurată în zare cu ochii ei cafenii. Lirael o cerceta înduioşată, întrebându-se ce-i trece prin cap. — Nu-mi place câtuşi de puţin, zise ea într-un sfârşit, 675

revenindu-şi din visare. Nimeni nu ştie clar ce se întâmplă şi te-au trimis pe tine cu capul înainte. Clayrele rămase fără Viziune, Regele şi Abhorsen plecaţi din Regat, iar acum groapa asta care atrage fulgere… E semn rău, nu încape îndoială. Unde mai pui c-a apărut şi necromantul… — La o adică ne-am putea duce în altă parte, zise Lirael cu jumătate de gură, neaşteptându-se s-o vadă atât de tulburată. Căţeaua o privi mirată şi zise repede: — Nu se cade să facem una ca asta! Fie că-ţi place sau nu, ai o datorie şi trebuie să o îndeplineşti! Eu n-am zis niciodată să ne dăm bătute… — Nu, fireşte că nu, o aprobă Lirael. Tocmai se pregătea să îi explice că nici ea nu sugerase să dea bir cu fugiţii, că doar subliniase o alternativă pur ipotetică, dar îşi zise că mai bine o lasă baltă. Obraznica tăcu şi ea vreo câteva minute, la capătul cărora se ridică şi zise: — Dar obiectele care te aşteptau în camera pe care am descoperit-o împreună? Le ai la tine şi ştii cum să le foloseşti? — Nu ştiu dacă mă aşteptau pe mine. S-a întâmplat să le găsesc, dar nu ţin neapărat să le şi păstrez. — Nu e pentru cine se nimereşte, ci pentru cine se pregăteşte, zise Căţeaua preţioasă. — Asta ce mai vrea să însemne? — Habar n-am, recunoscu Obraznica. Dar ia spune, ştii să le foloseşti sau nu? — Păi am citit Cartea Amintirilor şi a Uitării, bâigui Lirael, aşa că teoretic ştiu… — Cu practica văd că stai mai prost, replică ea. S-ar putea să te căieşti mai încolo că n-ai exersat îndeajuns, aşa că ar fi bine să începi să te antrenezi. — Dar pentru asta va trebui să trec în Moarte, şi nu ştiu cum se face şi nici dacă e bine. Clayrele se îngrijesc de viitor, nu de trecut! — Eu nu am zis decât c-ar trebui să te foloseşti de 676

darurile primite, îi repetă Căţeaua. Altfel ar fi ca şi când mi-ai da un os şi eu nu m-aş sinchisi de el. — Mira-m-aş, i-o întoarse Lirael. Comparaţia e interesantă totuşi… deşi, din câte ştiu, tu mai ascunzi din când în când câte un os prin zăpadă. — Da, dar le mănânc pe toate pân’ la urmă! — De unde eşti aşa de sigură că n-o să mi se-ntâmple nimic rău? o trase Lirael de limbă. De fapt, de unde ştii tu atâtea despre „darurile” mele? Eu una nu-mi aduc aminte să-ţi fi povestit… — Dacă chiar vrei să ştii, am aflat din cărţi. Când stai într-o bibliotecă toată ziua începi să citeşti destul de mult, o informă Căţeaua, răspunzând întâi la cea de-a doua întrebare. Cât despre ce ne-aşteaptă mai departe, am putea înnopta pe o insulă unde să foloseşti Oglinda Cenuşie şi să păşeşti în Moarte sub ocrotirea apei dimprejur. În caz de primejdie nu trebuie decât să sărim în barcă şi să ne vedem de drum… — Adică în cazul în care mă atacă cineva… De asta se temea cel mai mult, deşi era şi curioasă să vadă în trecut. Ce păcat că nu se putea fără să treacă în Tărâmul de Dincolo! Cartea Amintirilor şi a Uitării explica îndeamănunt ce trebuie să faci ca să te duci şi să te-ntorci de-acolo, dar cum putea ea să fie sigură că nu e o minciună? Cu naiul altă pacoste: era util în felul său ca armă împotriva Morţilor, cu cele şapte fluiere numite după clopoţeii fermecaţi, numai că nu era deloc la fel de vrednic ca acestea şi Lirael citise că: „deşi folosit îndeobşte de către Păstrătoarea Amintirilor, Viitorul Abhorsen se va sluji nu de puţine ori de acest instrument înainte să poată mânui clopoţeii cu încredere”, ceea ce nu i se părea fantastic. Chiar dacă fluierele nu se comparau cu clopoţeii, erau totuşi destul de puternice să o apere la nevoie – numai să ştie cum să-i folosească urmând învăţăturile din carte. Plus că abia aştepta să vadă ce descoperă… — Ar trebui s-ajungem la Hotar cât mai curând posibil, o 677

necăji ea pe Obraznică, dar n-ar strica câteva ore de odihnă, adăugă apoi ca s-o împace. Aş vrea totuşi să trag un pui de somn înainte să ne oprim şi pe urmă putem păşi în Moarte să vedem ce ne dezvăluie trecutul. — Foarte bine, zise Căţeaua. Mi-ar prinde bine o plimbare.

CAPITOLUL TREIZECI ŞI CINCI Păstrătoarea Amintirilor Erau în mijlocul unei insuliţe, mărginite de tufişuri şi copaci prizăriţi din pricina terenului bolovănos. Catargul Călăuzitoarei trona deasupra lor la nu mai mult de treizeci de metri în spate, un refugiu de nădejde în caz că li se întâmpla ceva în Moarte. Pregătindu-se să intre în Tărâmul Umbrelor, Lirael îşi prinse la brâu sabia dăruită de Clayre, simţind-o atârnând greoaie de cingătoarea lată de piele care-i strângea mijlocul. Deşi era mai lungă şi mai grea decât cea cu care se antrena ea de obicei, îi părea oarecum familiară, cu toate că nu mai văzuse aşa sabie până acum. Altminteri şi-ar fi amintit mânerul cu fir de argint şi măciulia de bronz cu piatra verde în mijloc. Ţinea naiul în mâna stângă, privind însemnele Legământului dănţuind pe fluierele de argint, învăluite în Magia Liberă dinăuntru. Le cercetă pe toate unul după altul, amintindu-şi ce scria în carte despre fiecare în parte. Trebuia să ştie precis pe care şi când să-l folosească, altfel putea să o sfârşească rău. Le murmură numele cu voce tare, să fie sigură că nu le-a uitat şi să mai câştige ceva timp. — „Primul şi cel mai cumpătat e Ranna, recită Lirael din carte, vizualizând pagina cu pricina. Ranna, Toropitorul, are puterea să-i adoarmă de îndată pe toţi cei care îl ascultă. Al doilea e Mosrael, Deşteptătorul, un fluier tare năzdrăvan. Sunetul lui ghiduş îl poate afunda în Moarte pe cel ce-l foloseşte, iar pe ascultător îl scoate la lumină şi trezi 678

la Viaţă. Kibeth e-al treilea, Hoinarul. El le dă voie Morţilor să umble ori îi sileşte să i se supună, dar e viclean fără pereche şi-şi poate obliga stăpâna să fie la cheremul lui chiar dacă ea se împotriveşte. Dyrim al patrulea, Glăsuitorul, care cu cântul său duios dezleagă limba celor morţi, redând cuvintelor uitate sens, dar poate şi să te-amuţească dacă vorbeşti prea mult şi fără rost. Urmează Belgaer, numărul cinci, Cugetătorul prin mijlocirea căruia cei duşi primesc un dram de minte şi-un trup care să le-amintească de ce-au fost. Dacă nu eşti atent cum sufli-n el, rişti să îi nimiceşti pe toţi, plus că se-apucă să cânte de unul singur când nici nu te aştepţi. Penultimul e Saraneth, Inchizitorul, care cu glasul lui poruncitor şi gros îi leagă pe toţi Morţii de voia celui care-l mânuieşte.” Făcu o pauză înainte să rostească numele ultimului şi cel mai lung dintre fluiere, cel care nu se încălzea defel oricât l-ar fi ţinut în mână şi o înfrigura la fiece atingere. „Şi în sfârşit Astarael, Suspinătorul, care folosit cum se cuvine va izbuti s-alunge Morţii până aproape de cea de-a Noua Poartă, cu suflător cu tot. A nu fi folosit dacă există o altă cale de scăpare.” — Toropitorul, Deşteptătorul, Hoinarul, Glăsuitorul, Cugetătorul, Inchizitorul şi Suspinătorul, le înşirui Căţeaua dintr-o suflare, întrerupându-se din activitatea ei favorită, adică scărpinatul urechii. Ar fi fost bine să avem banduliera cu clopoţei, fluieraşele asta nu-mi inspiră prea mare încredere! — Şşt, făcu Lirael. Încerc să mă concentrez. Ştia că n-are niciun rost să o întrebe de unde ştie numele fiecăruia, deşi bănuia că Obraznica citise pe furiş Cartea Amintirilor şi a Uitării în timp ce ea dormise. Pregătită pentru călătoria care o aştepta, Lirael îşi scoase sabia din teacă, gata să sufle în cel puţin două sau trei dintre fluiere. Băgă de seamă că lama de argint era scăldată de însemne magice printre care se vedea şi o inscripţie. O ridică spre lumină şi începu să citească: — „Clayrele m-au Zărit, Ziditorii m-au Făurit şi nu mă va Uita niciun duşman nesocotit!” 679

— He-he, o surată de-a Ferecătoarei! zise Căţeaua, amuşinând-o cu interes. De asta chiar nu ştiam. Cum îi zice? Lirael întoarse tăişul pe partea cealaltă să vadă dacă scrie ceva, când deodată zări cum literele se amestecă, formând alt cuvânt. — Nehima, rosti ea confuză. Ce-o fi însemnând? — Nu înseamnă nimic, e un nume, îi explică Obraznica. Văzând că Lirael tot nu s-a lămurit, o privi cu capul într-o parte şi continuă: Ai putea de pildă să zici că înseamnă… „nu-mă-uita“, deşi ironia face că nimeni nu-şi mai aduce aminte de sărmana Nehima. Oricum, e de preferat sabia unui bloc de piatră, nu crezi? Mare minune totuşi că ţi-au dat-o, e semn de mare preţuire. Lirael încuviinţă din cap fără să răspundă, cu gândul la Gheţar şi la surorile Clayre. Ryelle şi Sanar îi dăduseră sabia fără să-i spună cât e de importantă şi mai ales că o forjaseră chiar Meşterii Zidari. Ţinea în mână, aşadar una dintre avuţiile cele mai de preţ ale Clayrelor. Căţeaua o împunse în picior, zorind-o să treacă la treabă. Lirael îşi înfrână atunci lacrimile şi se concentră intens, aşa cum citise în Cartea Amintirilor şi a Uitării. Ideea era să simtă Moartea mai întâi şi-apoi să-i treacă pragul, lucru foarte uşor în locuri unde ori muriseră, ori erau îngropaţi mai mulţi oameni, dar posibil de altfel în oricare altă parte. Închise ochii şi se încruntă concentrată, simţind în sfârşit atingerea de gheaţă a Morţii pe obraz. Se aplecă spre ea şi o lăsă să îi cuprindă buzele, pomeţii şi braţele întinse în timp ce soarele încă o încălzea din spate. I se făcea din ce în ce mai frig pe măsură ce promoroaca înainta în jos pe picioare, iar la un moment dat simţi o împunsătură în genunchi care cu siguranţă nu era de la Căţea, care-o atingea uşor cu botul când voia să-i amintească de ceva. Dăduse de râul aprig din Tărâmul Umbrelor, care voia cu orice preţ s-o tragă în străfunduri. Când deschise ochii, îl văzu încolăcindu-i gleznele negru 680

şi opac, nicidecum ca apele limpezi ale Ratterlinului. Insula dispăruse şi ea, cu tot cu cerul şi soarele amiezii de vară. Totul era învăluit în umbre cenuşii, cât vedeai cu ochii. O trecu un fior de gheaţă – şi nu doar de la răcoarea Morţii. Nu-i venea să creadă că e într-adevăr acolo! Undeva în depărtare se auzea vuietul unei cascade, pesemne Prima Poartă, din câte îşi amintea din carte. Curenţii o cuprinseră din nou şi Lirael se lăsă în voia lor câţiva paşi. Văzând aşa, i se încolăciră şi mai abitir de glezne, îngheţându-i picioarele de tot. Ce simplu ar fi fost să se lase dusă de ape, să-i poarte ele trupul amorţit unde voiau! — Nu se poate! se dezmetici pe dată făcând un pas înapoi. Citise despre râu în carte, ştia că trebuie să-i ţină piept şi că nu-i bine să te aşezi ori să-l urmezi unde te poartă. Tot cartea o învăţase şi cum să-şi găsească drumul înapoi cu puterea minţii. Într-adevăr, ştia exact pe unde să se-ntoarcă, lucru deloc de neglijat. În afară de vuietul Primei Porţi în depărtare nu se auzea nimic, nici măcar un clipocit sau susur înfundat. Lirael ciuli urechile gata să fugă în caz de pericol, dar totul în jur era cufundat în linişte. Simţi deodată un fior străin şi-şi aruncă ochii de jur împrejur, zărind parcă ceva mişcându-se în apă, o dâră neagră care înainta către cascadă şi care se făcu brusc nevăzută. Îi trecu imediat şi senzaţia de apăsare şi după câteva secunde nici nu mai ştia dacă fusese aievea sau doar i se păruse. Oftă, trase sabia din teacă şi puse apoi naiul în buzunar, de unde scoase Oglinda Cenuşie. Aici, în Primul Hotar, putea să arunce o privire doar în trecutul nu foarte îndepărtat. Ca să vadă în vremurile de odinioară ar fi trebuit să se aventureze mult dincolo de Prima Poartă, însă astăzi nu voia să afle decât ce s-a întâmplat cu douăzeci de ani în urmă. Oglinda se deschise cu un păcănit scurt al cărui ecou 681

umplu negurile amorţite. Lirael închise ochii îngrozită şi în secunda următoare începu să ţipe auzind un pleoscăit în spate. O luă la fugă instinctiv către Prima Poartă, mutând oglinda în mâna stângă în timp ce cu dreapta îşi scoase sabia, gata de atac. Era atât de speriată că nu-şi dădea seama ce se întâmplă. — Sunt eu, stai liniştită, se auzi glasul Căţelei, care dădea din coadă bucuroasă lovind apa ritmat. Mă plictiseam de una singură… — Cum ai ajuns aici? o iscodi Lirael în şoaptă, vârând sabia la loc. Nu-şi revenise din tremurat. Era să mor de frică! — Te-am urmărit, răspunse ea. N-a fost aşa de greu, trebuie doar să ştii cum să mergi. Pentru a nu ştiu câta oară Lirael se întrebă ce puteri ascunde de fapt năzdrăvana ei tovarăşă, dar nu era momentul să o descoasă. Cartea o îndemna să nu stea prea mult în acelaşi loc în Moarte, ca să nu o dibuiască niscai arătări cu care chiar nu voia să dea ochii. — Şi-acum cine mă mai păzeşte Dincolo? o dojeni Lirael. Dacă se întâmpla ceva cu trupul ei în Viaţă, ar fi fost nevoită ori să urmeze râul şi să se afunde în Moarte, ori să rămână aproape de ieşire şi să devină unul din acele spirite condamnate pe vecie să fure trupul altora ca să se întoarcă printre cei vii. Putea de asemenea să se transforme într-o umbră care suge sângele şi vlaga victimelor ca să rămână în Viaţă. — O să ştiu dacă se apropie careva, o linişti Obraznica, mirosind apa lină. Nu putem să mergem mai încolo? — Nu! sări Lirael. Am de gând să folosesc Oglinda aici şi vreau să te duci înapoi imediat! Nu e de joacă, Obraznico, aici nu suntem în Gheţar, ci în Moarte! — Ai dreptate, bâigui Căţeaua, privind-o cu ochi mieroşi, deşi nici n-am trecut de Primul Hotar şi… — Să nu te-aud! Treci înapoi imediat! îi porunci Lirael. Obraznica îşi dădu ochii peste cap exasperată şi o porni 682

înapoi cu coada între picioare, dispărând în mai puţin de o secundă. Văzându-se în sfârşit singură, Lirael deschise de tot cutia cu oglinda, apropiind-o de ochiul drept. „Priveşte în oglindă cu un ochi, o povăţuia cartea, şi cu celălalt în Moarte, să n-ai surprize şi să vezi tot ce se poate. “ Foarte frumos în teorie, însă cam greu de pus în practică. Cum să priveşti la două lucruri în acelaşi timp? După un minut suprafaţa opacă a oglinzii începu să se deschidă şi vălul cenuşiu se evaporă ca prin minune, însă în loc să-şi vadă propria reflexie Lirael băgă de seamă că se uită cumva prin oglindă, dar nu la umbrele din Moarte, ci la nişte luminiţe care se învârteau ameţitor. Era de fapt soarele care aluneca pe cer în sens invers, atât de repede încât curând nu se mai desluşea decât o dâră luminoasă în continuă mişcare. O apucă nerăbdarea, căci farmecul era abia la început şi trebuia să se decidă ce anume vrea să vadă. Se gândi la mama ei, încercând să şi-o imagineze aievea, dar pentru că nu şi-o amintea foarte bine în minte îi apăru desenul în cărbune pe care mătuşa Kirrith i-l dăduse cu ani în urmă, mult mai fidel probabil decât amintirile ei din copilărie, confuze şi idealizate. Cu această imagine în minte rosti cuvintele pe care le învăţase din carte, simboluri învăluite în puterea Legământului cu care porunci Oglinzii să îi arate ce pofteşte. — Pe mama n-am apucat să o cunosc foarte bine, zise ea tare peste murmurul apelor. Pe tata nu l-am cunoscut deloc, dar vreau să-i văd pe amândoi prin vălul timpului, aşa că rogu-te, arată-mi-i! Soarele îşi încetini atunci fuga inversă şi Lirael simţi că oglinda o trage către ea până când dunga strălucitoare dispăru de tot şi în imagine rămase un singur soare. Lumina lui aproape o orbi înainte să se facă nevăzut, cufundând totul în întuneric. Încet-încet întunecimea începu să pălească şi dinaintea 683

ochiului cu care privea în oglindă i se înfăţişă o cameră dincolo de care zărea cu celălalt negura râului. Niciuna din imagini nu era foarte clară, de parcă îi lăcrimau ochii sau vedea ca prin ceaţă. Clipi de câteva ori, însă în zadar. Încăperea era mare, un fel de sală de fapt, cu o fereastră largă la un capăt care în loc de geam avea o sticlă în mai multe culori. Lirael simţi că ascunde puteri magice, căci modelele şi culorile se schimbau necontenit după un tipar pe care nu-l vedea destul de clar ca să-l desluşească. În mijlocul sălii, de la un capăt la celălalt, trona o masă lungă dintr-un lemn fin şi lucios pe care se găseau felurite obiecte de argint, de la candelabre cu lumânări din ceară naturală care ardeau fără să scoată fum, solniţe şi râşniţe de piper, boluri pentru sos ori oale de supă, la tot soiul de dichisuri pe care nu le mai văzuse niciodată. Chiar în mijloc, pe un platou mare, era o friptură de gâscă tăiată pe jumătate, înconjurată de mai multe farfurii cu alte bucate pe ele. Nu erau decât două persoane la masă în colţul îndepărtat, aşa că Lirael îşi miji ochii ca să-i vadă mai bine. Primul era un bărbat care stătea în capul mesei într-un scaun cu spătar înalt ce semăna cu un tron. Deşi era îmbrăcat cu o cămaşă albă, simplă şi nu purta niciun fel de bijuterii, avea un aer distins, de om cu oarecare influenţă. Lirael se încruntă şi potrivi oglinda ca să vadă mai bine, însă în afară de câteva reflexii multicolore nu se întâmplă nimic. Existau, desigur, vrăji cu ajutorul cărora ar fi putut să îmbunătăţească Viziunea, dar nu se încumeta să le folosească să nu cumva să strice totul. Îşi mută privirea asupra celeilalte persoane, pe care o vedea ceva mai clar decât pe bărbat. Era într-adevăr mama ei, Arielle, sora cea mică a lui Kirrith. Era tare frumoasă la lumina lumânărilor, cu părul ei lung şi bălai pieptănat pe spate într-o cascadă strălucitoare peste rochia bleu pal, asemenea zăpezii din Gheţar, cu model de stele aurii. La gât purta un colier cu safire şi diamante care îi desăvârşea eleganţa. 684

Lirael se concentră asupra celor doi şi imaginea se limpezi dintr-odată în jurul lor, devenind însă neclară pe margini, de parcă lumina şi culoarea ştiau ce o interesează şi îi veneau în întâmpinare. Nici râul neguros de dedesubt nu-i mai era la fel de clar pe măsură ce Viziunea o acapara, dezvăluindu-i frânturi de conversaţie dintre cei doi. Vorbeau foarte politicos şi elegant, cu expresii pe care Lirael nu le auzise decât foarte rar în Gheţar, şi era evident că nu se cunosc foarte bine. — Am auzit sub acest acoperiş multe lucruri care m-au tulburat, doamna mea, zicea bărbatul, turnându-şi nişte vin. Îndată un servitor se grăbi să îl ajute, dar el îl îndepărtă cu un gest discret. Dar asta trebuie să mărturisesc că le întrece pe toate! — Nu mi-am propus să iasă aşa, s-a întâmplat pur şi simplu, răspunse femeia cu o voce care lui Lirael îi păru vag familiară. Era de mirare că şi-o mai amintea, căci Arielle o părăsise când avea doar cinci ani. Îşi dădu seama apoi că seamănă de fapt cu a lui Kirrith, deşi era mult mai dulce şi suavă. — Şi niciuna din Surorile dumitale n-a Văzut ce ai de gând să-mi ceri? o întrebă bărbatul. Nici Clayrele de la Veghea de Nouă Zile? — Nu, nimeni, zise Arielle cu capul plecat, roşind pe gât în jos. Lirael o privea uimită. Mama ei, sfioasă! Părea ce-i drept foarte tânără, nu cu mult peste vârsta ei de acum. Necunoscutul era şi el oarecum jenat, căci spuse îndată: — Soţia mi-a murit acum mai bine de optsprezece ani, dar fiica mea e cam de aceeaşi vârstă cu dumneata, aşa că ştiu că e o perioadă dificilă şi confuză şi… şi… — Şi că de fapt nu ştim vrem? Că ne amăgim cu vise deşarte? îl completă Arielle, înfruntându-i privirea cu o expresie uşor jignită. Am douăzeci şi cinci de ani şi nu mai sunt fecioara inocentă care visează la Făt-Frumos. Sunt o Fiică a Clayrului şi, dacă mă aflu aici, alături de un bărbat necunoscut care ar putea să-mi fie tată, e pentru că 685

Viziunea m-a îndemnat să vin! Bărbatul puse cupa jos şi zâmbi încurcat, deşi în ochii lui se citea oboseala: — Iertare, doamnă. Adevărul este că am simţit puterea profeţiei din prima clipă când mi-aţi vorbit, însă am îndepărtat-o din minte, căci mâine trebuie să plec la drum şi am de înfruntat multe primejdii, aşa că nu prea îmi stă capul la chestiuni amoroase. Nici ca părinte nu prea am cu ce să mă laud… şi, chiar dacă n-aş pleca mâine şi aş putea să rămân cu dumneata, copilul pe care-l vei purta în pântec nu-şi va vedea tatăl prea des. — Nu e vorba de dragoste ori sentimente aici, zise Arielle cu vocea ei suavă, privindu-l fix în ochi. O singură noapte va fi de ajuns să am copilul pe care mi-l doresc. Ştiu pentru că am Văzut-o. Cât despre lipsa tatălui, e jumătate din problemă, căci nici de mamă nu-i va fi dat să aibă parte prea mult timp… — Eşti foarte sigură de ceea ce spui, remarcă bărbatul calm. Şi totuşi, voi Clayrele nu Vedeţi întotdeauna ce va fi, ci posibilităţi de viitor care se pot adeveri sau nu. — Aici nu poate fi vorba decât de o singură posibilitate, cea pe care am Văzut-o eu, zise Arielle şi îi luă mâinile într-ale ei. Pielea lui fină părea şi mai albicioasă între degetele ei închise la culoare. Am venit aici chemată de Viziunea primită în dar de la strămoşi, şi pentru că aşa stă scris, dragă vere. Dar ce-ar fi să nu mai desfacem firul în patru şi să ne bucurăm de noaptea asta cât mai e vreme? Hai să mergem în pat! Omul şovăi câteva clipe, după care începu să râdă sănătos şi îi sărută mâna abia atingându-i-o cu buzele. — Prea bine, fie cum vrei tu în noaptea asta, zise el, ridicându-se de pe scaun, deşi mărturisesc că nu ştiu ce înseamnă sau unde ne va duce… E bine însă să mai uiţi din când în când de griji şi de îndatoriri!. Să mergem dară, dragă verişoară! Când îi văzu îmbrăţişându-se, Lirael închise ochiul drept stânjenită şi oarecum ruşinată. Dacă s-ar fi uitat la ei mai 686

departe, ar fi văzut exact momentul când fusese concepută, iar asta era mult prea mult pentru ea. Dar chiar şi cu ochiul închis Viziunea nu dispăru până ce Lirael nu clipi podidită de lacrimi. Deşi n-ar fi recunoscut cu voce tare, se aşteptase la mai mult. Întotdeauna îşi închipuise că părinţii ei au trăit o poveste de dragoste ca-n filme, că s-au iubit pe ascuns şi au împărtăşit sentimente neînţelese de ceilalţi. Se părea însă că era rodul unei aventuri banale de o noapte, fie pentru că aşa fusese scris să se întâmple, fie pentru că aşa i se năzărise mamei ei. Nici nu ştia care-i mai rău. Mai mult, nu aflase mai nimic despre tatăl ei, deşi lucrurile pe care le văzuse şi auzise trebuiau desigur cântărite cu mai multă luare-aminte. Închise oglinda cu acelaşi păcănit scurt şi o puse la loc în buzunarul de la curea, observând deodată că vuietul dindărătul Primei Porţi amuţise. O forţă din adâncurile depărtate ale Morţii înainta agale prin cascadă.

CAPITOLUL TREIZECI ŞI ŞASE Un Denizen din Moarte bine cunoscut După câteva secunde cascada îşi reluă şuieratul binecunoscut, semn că drumeţul trecuse deja în Primul Hotar, unde era şi ea. Lirael scrută negurile, dar nu văzu nicio mişcare. Râul netulburat şi întunecimea dimprejur o împiedicau să distingă ceva mai departe de trei, patru metri şi nu mai era sigură nici de apropierea Primei Porţi. Nu ştia decât că o perdea groasă de ceaţă o desparte de Primul Hotar, dar nici pe aceasta n-o zărea nicăieri. Pentru orice eventualitate, scoase sabia din teacă şi naiul din buzunar şi făcu câţiva paşi către pragul dinspre Viaţă, îndeajuns de aproape să simtă căldura soarelui în spate. Ştia că ar fi trebuit să treacă Dincolo, dar curiozitatea îi dădu curaj şi rămase pe loc să vadă creatura venită din abisul Morţii – chiar dacă numai pentru o secundă. 687

Cheful de spionat îi pieri însă îndată ce râul începu să freamăte, căci Denizenul se apropia de ea cu repeziciune pe sub apă, lăsând în urmă unde tremurânde. O apucă frica când îşi dădu seama cât e de mare şi cât de bine ştiuse să se ascundă până acum. Dacă n-ar fi observat din întâmplare undele pe suprafaţa netedă, n-ar fi ştiut ce pericol o paşte. Tocmai se pregătea să treacă iute dincolo, când apele se învolburară dintr-odată şi creatura începu să fugă spre ea, o masă informă de negură şi foc mistuitor. Avea în mână un clopoţel a cărui limbă suna acorduri tainice, care o ţintuiră locului în pragul dinspre Moarte către Viaţă. Era Saraneth, îl recunoscu pe dată. Îi simţi puterea strecurându-i-se până în măduva oaselor şi încleştându-i muşchii cu o încrâncenare străină de Magia Legământului împletită în clopoţelul lui Abhorsen ori în fluierul din buzunar. Un sunet crud, neprelucrat şi parcă mai intens, în care se simţea rost de Magie Liberă şi care nu putea fi decât opera unui necromant! Îi simţea voinţa de oţel în acordurile joase, căutând să-i subjuge spiritul şi-aşa îngrozit, sufocând-o cu o ură de nestăvilit. Îl vedea clar acum în ciuda apei care sfârâia în jurul lui, de parcă era o bucată de fier încins aruncată în râul îngheţat. Era chiar Hedge, necromantul din Viziune! Lirael simţea focul Magiei Libere arzând în el, atât de puternic încât nu se sinchisea de îmbrăţişarea de gheaţă a apelor. — Îngenunchează dinaintea stăpânului! îi porunci Hedge, păşind semeţ spre ea cu clopoţelul într-o mână şi cu o sabie în cealaltă, pe al cărei tăiş alunecau necontenit flăcărui cenuşii. Avea o voce aspră şi necruţătoare în care se amestecau scântei şi fum. Vorbele lui o izbiră drept în moalele capului şi îşi simţi genunchii îndoindu-se ca la un semn. O domina cu puterea lui şi cântecul lui Saraneth, care încă îi răsuna în urechi şi în minte ca un ecou întârziat. Se apropie cu sabia deasupra capului şi Lirael înţelese 688

cu groază că are de gând să-i spintece grumazul. Simţind ameninţarea atât de aproape, Nehima se smuci cu tăişul luminat de însemnele Legământului, dar braţul fetei rămase imobil de la cot în jos, prizonier voinţei de oţel a clopoţelului. Încercă în zadar să şi-l urnească din loc, aşa că alunecă în Legământ să culeagă însemnele trebuincioase pentru nişte săgeţi de foc cu care să-i vină de hac necromantului. — Îngenunchează! îi ordonă el din nou. Lirael se supuse, simţind răcoarea râului împresurându-i mijlocul şi umerii, primind-o bucuros în noul ei sălaş de gheaţă. Încerca din răsputeri să nu-şi plece capul şi în curând îşi simţi ceafa amorţită. Îşi dădu seama apoi că dacă mai cedează un pic şi-ar putea îndoi capul cât să atingă cu buzele naiul din mâna îngheţată. Se lăsă aşadar şi căută cu înfrigurare fluierele de argint, fără să ştie măcar din care va suna. În cel mai rău caz îl nimerea pe Astarael, şi-atunci va fi purtată cu tot cu necromantul în adâncurile Morţii. Suflă cât putu de tare, hotărâtă să curme ecoul clopoţelului pervertit şi să umple negurile cu un sunet nou şi curat, pătruns de acordurile Legământului. Clinchetul lui Kibeth îl lovi pe Hedge tocmai când se pregătea să-i dea lovitura de graţie. Îi învălui picioarele jucăuş, învârtindu-l de jur împrejur mai să-i scape sabia din mână şi-apoi îl mână către întâia Poartă într-un dans zglobiu, de parcă era beat. Deşi luat prin surprindere, tot nu voia să o elibereze. Lirael ar fi vrut să profite de moment şi să se-ntoarcă în Viaţă, dar parcă avea saci cu tărâţe în loc de braţe şi picioare, iar râul o ţinea şi el în loc. Disperată, se târa cu ultimele puteri spre pragul dinspre Viaţă, spre soarele şi lumina zilei de vară şi spre tovarăşa ei dragă. Izbuti în cele din urmă să răzbească dincolo, scăpată parcă din strânsoarea unei frânghii. Simţi din nou căldura soarelui şi briza mângâindu-i trupul, nu înainte ca necromantul să-i strige în loc de rămas-bun: 689

— Las’ că te ştiu eu! De mine nu te poţi ascunde, ia aminte! O să te… Nu-l auzi până la capăt, căci spiritul i se reunise deja cu trupul şi simţurile îşi reveniră la normal. Aşa cum scria şi-n carte, era acoperită din cap până-n picioare cu un strat subţire de gheaţă care îi îmbrăca perfect fiece cută din îmbrăcăminte. Când se uită mai bine observă că-i atârnă un ţurţure de nas şi se grăbi să-l rupă, strănutând apoi sănătos. — Hait! Ce-a fost asta, ce se-ntâmplă? sări Căţeaua ca arsă. Era chiar la picioarele ei, semn că simţise pericolul. — U… un n-necromant, bâigui Lirael tremurând. Acelaşi pe care… pe care l-am văzut în Viziunea Clayrelor, zise ea, trăgându-şi sufletul. Hedge îl cheamă. Uff, am scăpat ca prin urechile acului! Căţeaua mârâi înfundat şi Lirael observă că îi venea acum până la umeri şi că avea nişte dinţi mult mai mari şi mai ascuţiţi. — Ştiam eu c-ar fi trebuit să stau cu tine, Stăpână! — Da, poate că ar fi fost mai bine, murmură ea. Încă nu-şi recăpătase suflul pe de-a-ntregul şi vorbea greu. Bine măcar că nu mai trebuia să-şi facă griji de necromant. N-avea cum să vină după ea, trebuia să se întoarcă în propriu-i trup mai întâi. Păcat că micul Kibeth nu îl putuse alunga prea departe… Oricum, era destul de puternic să se întoarcă în Viaţă şi să pună Morţii pe urmele ei – creaturi pocite fără trup. — O să-şi trimită creaturile după mine! Trebuie să plecăm iute de aici! Căţeaua mârâi din nou, dar nu crâcni când Lirael o apucă hotărâtă prin bolovani spre Călăuzitoare. O urmă tăcută la câţiva paşi în spate, astfel că ori de câte ori fata întorcea capul îngrijorată îşi vedea tovarăşa gata să o apere. După câteva minute erau din nou la adăpost în barcă, plutind pe apele Ratterlinului. Lirael era sfârşită de puteri şi stătea întinsă pe jos, cu mâna odihnindu-i-se moale pe cârmă, căci Călăuzitoarea îşi vedea singură de drum. 690

— I-aş fi arătat eu ticălosului ăluia de necromant, l-aş fi muşcat de beregată! scrâşni Obraznica după alte câteva minute. Să vezi atunci ce-şi amintea de mine! — Mă îndoiesc, zise Lirael încă înfrigurată. E mai degrabă mort decât viu, aşa că poţi să-i faci orice şi tot degeaba. A zis că mă ştie, adăugă cu vocea stinsă, privind spre cer ca să-i vadă soarele faţa, să-i dezmorţească buzele şi nasul. De unde ar putea să mă ştie? — Ca necromant, eşti consumat de Magie Liberă, zise Căţeaua, revenind la vechile dimensiuni, mult mai puţin ameninţătoare. Puterea pe care o caută ei şi mai ales Magia Liberă de care se folosesc ca s-o obţină sfârşesc prin a-i devora de tot. Nu te-a recunoscut pe tine personal, ci neamul pe care-l porţi în sânge. La asta s-a referit probabil. — Nu-mi place să mă cunoască lumea în afara Gheţarului, zise Lirael scuturată de un tremur. Nu vreau să ştie cine sunt. Pesemne că necromantul e cu Nicholas acum, undeva în Viaţă. Asta înseamnă că atunci când voi da în sfârşit de Nicholas, am să-l găsesc şi pe el. Sau mai degrabă el mă va găsi pe mine… Sunt ca gândacul care caută musca în pânza de păianjen! — Toate la vremea lor, zise Căţeaua ca s-o mai liniştească. O să vedem ce-i de făcut când va fi cazul. Deocamdată suntem pe râu, în siguranţă. Lirael încuviinţă din cap, gânditoare. Se ridică apoi şi începu s-o scarpine sub bărbie şi după urechi. — Obraznico, zise ea şovăitoare, dar… şi tu ai Magie Liberă în tine, poate mai multă chiar decât Magia Legământului din guler. Tu… tu de ce nu eşti ca necromantul? Căţeaua oftă şi Lirael simţi un iz uşor de carne care-o făcu să strâmbe din nas. Patrupedul îşi lăsă capul pe-o parte şi rămase parcă pe gânduri înainte să-i răspundă: — La începuturi, toată magia a fost Magie Liberă – pură, fără zăgazuri sau struneli. Apoi a fost creat Legământul, care a luat o mare parte din Magia Liberă şi a făcut-o ordonată, a împărţit-o după reguli şi însemne. Magia Liberă 691

rămasă pe afară a devenit apoi unealta necromanţilor şi-a altor creaturi precum Stilken, Margrue, Hish, Analem ori Gorger, alături de alte plămădiri de-ale lor. E vorba, aşadar, pe de o parte de magia care n-a fost inclusă în Legământ. Făcu o pauză scurtă, apoi continuă: Să nu uităm totuşi de Magia Liberă care a ajutat la formarea Legământului, dar care nu s-a mistuit în el. Ea nu poate fi comparată cu cealaltă, care a refuzat să se alăture creaţiei. — Ai pomenit de începuturi, o întrerupse Lirael, voind să se asigure că a înţeles bine. E vorba, aşadar, de un timp dinaintea Legământului? Nu era vorba că Legământul nu are început – şi nici sfârşit? — Orice lucru are un început, răspunse Căţeaua. Chiar şi Legământul. Eu ştiu mai bine ca oricine, doar am fost aici când l-au creat, ba chiar şi mai înainte, când Cei Şapte au hotărât să-l făurească şi numai Cinci au purces apoi la înfăptuire. Într-un fel, ai fost şi tu aici, Stăpână, căci te tragi dintr-unul din cele Cinci Neamuri Slăvite. — Dintr-una din Forţele de Căpătâi? se învioră fata deodată. Îmi aduc aminte poezioara pe care-am învăţat-o la şcoală, prin clasele primare… Se ridică cu spatele drept şi-şi împreună mâinile la spate, exact cum fac cei mici când se pregătesc să recite: Cinci Forţe de Magie pământul au legat, În slujba Legii Drepte mâna ele-au dat. Una e a celor cu fruntea-ncoronată Două la Magii ce Moartea ţin legată, A treia şi a cincea în piatră şi mortar În vreme ce a patra veghează din Gheţar. — Întocmai aşa, zise Obraznica. O poezie numai bună de învăţat pentru căţeluşi. Cele Cinci Neamuri – sau Forţele de Căpătâi – sunt făuritorii Legământului. Urmaşii lor pe linie de sânge, alături de Zid şi Pietrele de Legământ sunt rodul sacrificiului Celor Cinci, care le-au dăruit puterea străbunilor tăi. Aceştia, la rândul lor, au separat o parte din 692

putere în piatră şi mortar când şi-au dat seama că sângele e slab şi foarte uşor de pervertit. — Şi-atunci, dacă Cei Cinci s-au… mistuit într-un fel la făurirea Legământului, cu ceilalţi doi ce s-a întâmplat? întrebă Lirael încruntată. Era mai complicat decât crezuse, mai ales că nicio carte nu menţiona astfel de lucruri, ci doar că Legământul existase dintotdeauna şi va continua să existe la nesfârşit. Ziceai parcă ceva de şapte… — De fapt, la începutul începutului au fost Nouă, zise Căţeaua repezit. Nouă care s-au ridicat dintre zecile de mii de suflete care-şi duceau existenţa neştiutoare pe acest pământ, învăluiţi în mantia Magiei Libere. Erau cei mai puternici şi cei mai luminaţi la minte, însă dintre ei doar Şapte s-au prins în Legământ. Din cei doi rămaşi, unul n-a vrut să se amestece în treaba celor Şapte, dar l-au convins să asculte Legământul, iar celălalt li s-a împotrivit şi-a fost răpus. — Numărul opt şi nouă, zise Lirael, numărându-i pe degete. Ar fi mult mai simplu dacă în loc de numere ar avea nume! oftă ea. Oricum, de şase şi de şapte nu mi-ai zis nimic. Cu ei ce s-a întâmplat, de nu fac parte din Forţele de Căpătâi? — Ei au transmis urmaşilor o mare parte din putere, dar nu s-au dăruit complet, îi explică Obraznica. Bănuiala mea e că n-au vrut să renunţe de tot la independenţă, ci să-şi continue existenţa ca până atunci, într-o formă sau alta. Cred că mai întâi de toate voiau să vadă ce se întâmplă. Şi, dacă vrei să ştii, chiar aveau nume: de la ei ne-au rămas denumirile clopoţeilor şi ale fluierelor pe care le porţi la cingătoare. Fiecare păstrează încă o mică parte din puterea celor Şapte, puterea de dinainte de crearea Legământului. — Ş-şi tu… eşti şi tu parte din cei Şapte? o întrebă Lirael după un moment de tăcere. Nu-i venea a crede că unul din făuritorii Legământului – indiferent la câtă mărire şi putere renunţase – ar fi acceptat să-i fie tovarăş tocmai ei, sau că îşi va dori să-i stea alături şi mai departe, acum că-şi dezvăluise adevărata identitate. 693

— Ce-i cu mine? Eu sunt Căţeaua Obraznică, zise animalul senin, o rămăşiţă de la începuturi, dăruită Legământului de bunăvoie. Şi voi fi mereu alături de tine, Lirael, să nu te îndoieşti nicicând de asta. — Ştiu… bâigui fata neîncrezătoare, îmbrăţişând-o cu faţa îngropată în gâtul blănos şi cald. Şi eu îţi voi fi prietenă pe vecie, adăugă apoi emoţionată. Căţeaua o lăsă să-i atârne de gât o bună bucată de vreme, rămânând alertă la zgomotele dimprejur, cu urechile ciulite. Adulmeca aerul cu nasul, încercând să identifice miasma pe care Lirael o adusese cu ea din Moarte, un miros straniu şi greu care nu putea veni doar de la un singur necromant. Era ceva mult mai străvechi şi mai înfricoşător! Lirael se desprinse în sfârşit din îmbrăţişare când o răzbi izul de blană jilavă şi se mută iarăşi la cârmă. Călăuzitoarea îşi vedea de drum, dar când fata atinse echea o întâmpină bucuroasă, încălzindu-i palmele cu însemne fermecate, o schimbare bine-venită după îngheţul de pe tărâmul Morţii. — Probabil că o să ajungem la Debarcaderul din Sindle după-amiază târziu, zise ea încruntată, încercând să-şi amintească hărţile pe care le catalogase şi reparase la Bibliotecă, făcându-le sul şi desfăcându-le într-una. Nu suntem în întârziere, pesemne că am făcut mai bine de douăzeci de leghe deja! — Da, ne îndreptăm cu paşi repezi spre primejdie, mârâi Căţeaua, mişcându-se alene să se aşeze la picioarele fetei. Să nu uităm încotro mergem, Stăpână… Lirael încuviinţă din cap, cu gândul la necromantul din Moarte. Acum că era în siguranţă totul i se părea de domeniul fantasticului, deşi amintirea acelui loc sumbru o bântuia încă. Dacă necromantul spusese adevărul, nu numai că o cunoştea, dar ştia şi unde merge şi îndată ce ieşea de sub ocrotirea apelor servitorii lui îi puteau da de urmă. — Poate c-ar trebui să-mi fac un veşmânt de Legământ, pentru orice eventualitate, zise. Mă gândeam la bufniţa răguşită… 694

— Nu-i o idee rea, molfăi Căţeaua. Stătea cu botul pe piciorul fetei şi saliva din belşug. Apropo, ai văzut ceva în Oglinda Cenuşie? Lirael şovăi înainte să răspundă. Pentru o clipă, uitase ce zărise în Oglindă din pricina atacului neprevăzut din Moarte. — Da, răspunse ea şi apoi tăcu chitic. Căţeaua aşteptă continuarea, dar văzând că fata nu mai zice nimic ridică ochii spre ea şi spuse: — Aşadar, acum eşti o Păstrătoare a Amintirilor, prima din ultimii cinci sute de ani, după câte îmi dau eu seama. — Da, cred că ai dreptate, zise fata fără să-i întoarcă privirea. Nu ţinea morţiş să fie Păstrătoare de Amintiri, cum era denumită în carte persoana care putea Vedea în trecut. Ea în viitor ar fi vrut să Vadă… — Şi n-ai de gând să-mi spui ce ţi s-a arătat? o descusu Căţeaua. — Mi-am văzut părinţii, răspunse Lirael roşind, amintindu-şi că fusese cât pe ce să asiste la propria concepţie. Am descoperit în sfârşit şi cine a fost tata. — Şi cum ţi s-a părut, cine era? — Păi, nu prea ştiu să zic… mărturisi ea încurcată. Adică l-aş cunoaşte într-o poză sau portret, la fel şi încăperea, dar… De fapt nici nu contează chiar aşa de mult. Căţeaua fornăi scurt, în semn că nu o crede câtuşi de puţin. Desigur că conta, numai că încă nu era dispusă să vorbească despre asta. — Tu eşti familia mea şi n-am nevoie de alta, adăugă Lirael îmbrăţişând-o scurt şi-şi ridică apoi privirea spre apele strălucitoare ale Ratterlinului. Căţeaua îi era într-adevăr cel mai apropiat prieten şi se simţea mult mai legată de ea decât de Clayrele cu care locuise o viaţă întreagă. Nu se simţise niciodată în largul ei printre ele, se gândea, strângându-şi nodul la batic şi amintindu-şi cum nu de mult o obligaseră să şi-l lege la ochi. Nicio familie nu se 695

poartă atât de crud cu copiii!

CAPITOLUL TREIZECI ŞI ŞAPTE O baie în râu După cum o sfătuiseră Sanar şi Ryelle, traseră ancora la malul unei insuliţe lungi şi subţiri, unde îşi petrecură prima noapte în afara Gheţarului înconjurate de apele repezi şi adânci ale Ratterlinului. Îndată ce mijiră zorile, după un mic dejun alcătuit din fulgi de ovăz, un măr, o bucată destul de tare de prăjitură cu scorţişoară şi câteva guri de apă proaspătă, Lirael ridică ancora şi fluieră după Căţea. Aceasta veni înot către corabie, lăsând în urmă insula unde-şi marcase teritoriul, pentru ca ceilalţi câini care vor poposi aici să ştie că cineva le-a luat-o înainte. Nici nu plecaseră bine cu vântul în velă, că animalul înţepeni deodată înspăimântat, arătând cu laba către prora cu un lătrat scurt de avertizare. Lirael se aplecă să vadă mai bine pe sub tangon, urmând direcţia în care arăta Căţeaua. Zări ceva la vreo două sau trei sute de metri în faţă, dar nu-şi putu da seama ce e. Un obiect mare de metal plutea pe apă în direcţia opusă, strălucind în soarele dimineţii. Îl recunoscu în sfârşit, mijindu-şi ochii să se asigure că nu s-a înşelat. — Seamănă cu o cadă de metal, observă ea cu jumătate de gură. Şi e un bărbat înăuntru. — Chiar e o cadă de metal, îi confirmă Căţeaua. Şi înăuntru mai e ceva… Pregăteşte mai bine arcul, Stăpână! — Ori a leşinat, ori e mort, zise Lirael. N-am putea să-i ocolim, pur şi simplu? Fără să aştepte răspuns, lăsă totuşi cârma în grija Călăuzitoarei şi pregăti arcul. Slăbi apoi şi sabia în teacă şi scoase o săgeată din tolbă. Călăuzitoarea parcă îi simţi îngrijorarea, căci schimbă direcţia pentru a ocoli ambarcaţiunea improvizată. Cada înainta oricum foarte încet, împinsă la vale numai de 696

curenţi. Corabia în schimb era mult mai iute şi vela o ajuta să cotească cu uşurinţă şi să-şi continue drumul nestingherită. Asta îşi dorea şi Lirael. Nu voia să aibă de-a face cu străini decât dacă era absolut necesar. Totuşi, odată şi-odată tot trebuia să înceapă, şi tânărul acesta chiar părea să aibă nevoie de ajutor. Se vede treaba că nu de bunăvoie se aruncase în vâltoarea râului într-o ambarcaţiune atât de periculoasă şi nesigură… Încruntată, îşi trase baticul în jos pe frunte ca să-şi ferească ochii de lumină. Când nu mai rămăseseră decât vreo cincizeci de metri până să se petreacă, întinse arcul şi fixă săgeata, cântărind intruşii din priviri. Tânărul era inconştient, căci nu schiţase nici cel mai mic gest la apropierea bărcii ei. Zăcea întins pe spate, cu picioarele îndoite şi braţele atârnându-i de-o parte şi de alta peste marginile de metal. Zări şi-un toc de sabie lângă el, iar la piept – banduliera cu clopoţei! — E necromant! ţipă ea, întinzând arcul la maximum, gata să tragă. Nu semăna cu Hedge, dar la urma urmei toţi necromanţii erau la fel de periculoşi. Scăpa măcar de unul, dacă reuşea să-l nimerească. Erau tare şireţi aceşti vrăjitori pervertiţi, căci dacă slujitorii lor treziţi din Moarte se temeau de apă, ei nu aveau nicio problemă. Pesemne că acesta se prefăcea rănit ca să-i întindă o cursă. Tocmai se pregătea să dea drumul săgeţii când Căţeaua lătră iarăşi scurt, oprind-o la timp: — Stai! Nu trage încă, nu miroase a necromant! Luată pe nepregătite, Lirael tresări şi eliberă fără să vrea săgeata, care zbârnâi prin aer la mai puţin de jumătate de metru de capul bărbatului. Dacă s-ar fi ridicat în capul oaselor, cu siguranţă l-ar fi nimerit în gât sau în ochi, pecetluindu-i soarta. Săgeata dispăru în apă cu un pleoscăit scurt şi după câteva clipe o pisică albă ca neaua se ridică de sub picioarele tânărului şi i se cocoţă pe piept, căscând 697

într-una. Zărind-o, Căţeaua lătră furioasă şi dădu să se arunce în apă după ea, însă Lirael o prinse de coadă exact la timp, aruncând arcul cât colo. Încerca din răsputeri s-o ţină locului, dar Căţeaua dădea din coadă nebuneşte, de bucurie sau mai degrabă de nerăbdare să pornească la vânat de pisici. Tot acest tămbălău sfârşi prin a-l trezi pe tânărul din cadă, care se ridică încetişor în capul oaselor, vădit ameţit. Cu motanul instalat pe umăr privi întâi în cealaltă parte, întorcându-se apoi şi zărind corabia de dinainte-i. Duse instinctiv mâna la sabie şi în secunda următoare Lirael apucă şi ea arcul de jos şi pregăti o nouă săgeată. Corabia încetini, rotindu-se în bătaia vântului şi oferindu-i fetei o poziţie numai bună de tras. — Tu ce cauţi aici? vorbi motanul, continuând să caşte. Lirael tresări speriată, de data asta fără să scape săgeata. Tocmai se pregătea să răspundă când îşi dădu seama că nu ei i se adresase motanul, căci o auzi pe Căţea zicând: — Hmmm, aş fi crezut că un cotoi şiret ca tine ştie deja răspunsul, zise Obraznica cu îndrăzneală. Cum îţi mai zice acum şi cine-i mocofanul care te însoţeşte? — De cele mai multe ori răspund la numele de Mogget, zise motanul preţios. Dar tu ce nume… — Mocofanul poate şi el să vorbească, îi întrerupse tânărul înfuriat. Cine sau ce eşti tu? Şi dumneata, domnişoară, ce faci aici? Asta-i o corabie de-a Clayrelor! Ce-ai făcut, ai furat-o? Călăuzitoarea se clătină auzind aşa insultă şi Lirael întinse arcul şi mai tare, gata să-l străpungă cu săgeata. Era cam arogant băiatul ăsta, plus că părea mult mai mic decât ea şi purta şi o bandulieră de necromant! Cu toate astea era destul de arătos, ceea ce o enerva şi mai şi, căci pentru ea astfel de lucruri nu contau. Toţi erau la fel, veneau şi-o abordau în Cantină convinşi că sunt irezistibili şi că n-are cum să-i refuze! 698

— Eu sunt Căţeaua Obraznică, zise calm patrupedul. O însoţesc şi o slujesc pe Lirael, Fiica Clayrului. — Deci şi pe tine te-a furat, mormăi Sam, gândind cu voce tare. Îl dureau toţi muşchii şi-l enerva cumplit că Mogget i se suise pe umăr. — Iar eu sunt Lirael, Fiica Clayrului, rosti şi fata solemn, cu o voce în care enervarea îi fu înăbuşită de teama că spune adevărul doar pe jumătate. Te-aş putea întreba şi eu ce sau cine eşti – în afară de necioplit, de asta ne-am lămurit cu toţii… Bărbatul – tânărul, de fapt – o cercetă insistent, făcând-o să roşească şi să-şi ferească privirea, ascunzându-şi chipul după batic şi câteva şuviţe de păr. Ştia prea bine ce gândeşte: se întreba cum poate fata asta cu hainele ei ciudate şi părul ca tăciunele să fie o Clayră, când ele erau blonde, elegante şi înalte? Vesta ei roşie nu semăna câtuşi de puţin cu robele imaculate cu imprimeu de stele purtate de Clayrele pe care le văzuse la Belisaere. Plus că nu părea deloc încrezătoare şi semeaţă, ca cititoarele în viitor venite în vizită la Palat, în faţa cărora se fâstâcea de fiecare dată! — Nu arăţi deloc a Clayră, zise el, apropiindu-se. Curentul îl împingea încetişor la vale şi trebuia să lovească apa fără încetare ca să rămână în loc. Dar n-am altă soluţie decât să te cred pe cuvânt. — Ia stai niţel! se înfurie Lirael fără să lase arcul jos. Dar tu cine eşti, şi de ce ai banduliera de necromant? Sam îşi coborî privirea. Uitase cu totul de bandulieră. Îi simţi dintr-odată răceala apăsându-i pieptul, făcându-l să respire anevoie. O desfăcu încet şi studiat, ca să aibă timp să se gândească ce să răspundă, dar Mogget i-o luă înainte: — Bine te-am găsit, domnişoară Lirael, zise el. Mocofanul ăsta – aşa cum bine l-a descris slujnica dumitale – e Prinţul Sameth, Viitorul Abhorsen. Aşa se explică ce-i cu banduliera. Revenind la treburi mai serioase… mă gândeam că ne-aţi putea da o mână de ajutor. Ambarcaţiunea asta, după cum vedeţi, nu e tocmai ce m-am aşteptat, iar Prinţul 699

e tare nerăbdător să-mi prindă un peşte înainte de somnul matinal. Al meu, nu al lui, se-nţelege. Lirael îşi privi tovarăşa neîncrezătoare. Ştia şi ea cine e Prinţul Sameth, dar nu înţelegea de ce tocmai fiul regelui Touchstone şi al lui Abhorsen Sabriel naviga Ratterlinul într-o cadă de metal, departe de orice aşezare omenească. — E de viţă nobilă, asta-i sigur, îi confirmă Căţeaua, adulmecând aerul reavăn. I-am dibuit vechimea până la strămoşi. E rănit şi asta-l face irascibil, dar în rest e inofensiv, ceea ce nu pot spune despre celălalt. Mogget e viclean, noi doi ne ştim de mult. Trebuie s-avem mare grijă cu el, căci chiar dacă e slujitorul lui Abhorsen e o creatură de Magie Liberă supusă Legământului cu farmece de încătuşare. Să nu-i desfaci zgarda sub nicio formă, orice s-ar întâmpla! — Deci tu eşti de părere să-i luăm la bord, murmură Lirael, sperând ca animalul să se împotrivească. Căţeaua însă nu-i răspunse, privind-o amuzată. Simţind parcă impasul, Călăuzitoarea roti încetişor de cârmă, alunecând alene spre cada de metal cu noii oaspeţi. Ea hotărâse deja ce-i de făcut. Fata oftă şi lăsă arcul jos, trăgând totuşi sabia din teacă cât s-o scoată iute în caz de nevoie. Dacă Obraznica se înşelase şi Prinţul Sameth trecuse de partea cui nu trebuie, devenind necromant? — Lasă sabia jos, îi strigă ea. Iar tu, Mogget, aşază-te sub picioarele Prinţului. Când vom ajunge unii lângă alţii, nu va mişcaţi până nu vă spun eu. Sam nu răspunse imediat şi Lirael îl zări şoptindu-i ceva motanului, cu care se sfătuia aşa cum făcuse şi ea adineauri cu Căţeaua. — Prea bine, veni şi răspunsul după ce Sam termină de vorbit cu motanul. Îşi aşeză sabia cu grijă pe fundul vanei, cu tot cu bandulieră. „Pare să aibă febră“, îşi zise Lirael când se apropiară în sfârşit, căci era roşu în obraji şi-n jurul ochilor. Mogget coborî graţios de pe umărul stăpânului, 700

făcându-se nevăzut sub marginea de metal. Cada înainta nestingherită dusă de curenţi, însă Călăuzitoarea nu se lăsă mai prejos, ţinând piept vântului de-a curmezişul râului ca să ajungă în dreptul lor. Se ciocniră cu o bubuitură puternică şi Lirael se minună cât de afundată era cada în apă. Mai avea puţin şi se scufunda! De la distanţă nu-şi dăduse seama de pericol. Prinţul o întâmpină cu privirea încruntată, dar fără să se mişte, aşa cum promisese. Fata întinse iute mâna stângă şi-i cercetă însemnul de pe frunte, în timp ce cu dreapta ţinea sabia strâns, gata s-o folosească dacă prinţul se dovedea un impostor. Dădu însă cu degetul de căldura familiară a Legământului, trainică şi luminoasă. În ciuda celor spuse de Căţea, Legământul chiar părea să dăinuie dintotdeauna, fără Început şi Sfârşit. Sam întinse şi el mâna şovăitor, aşteptând probabil permisiunea ei. Fără să-i ia sabia de la gât Lirael dădu uşor din cap şi tânărul îi mângâie fruntea cu două degete, deşteptând însemnul care prinse a străluci mai abitir decât soarele pe suprafaţa limpede a apei. — Cred că e în ordine, poţi să urci, rupse ea tăcerea într-un târziu. Nu se simţea în largul ei să împartă corabia cu un străin. Dacă o să vrea să stea de vorbă, sau, mai rău, va încerca să o sărute? Deşi nu prea părea în stare nici de una, nici de cealaltă… Lăsă sabia jos şi îi întinse mâna, strâmbând uşor din nas. Era plin de noroi, mirosea a sânge închegat şi nu se mai spălase de câteva zile bune. — Mulţumesc, bâigui el, trecându-şi picioarele înţepenite peste parapet. Lirael îl surprinse muşcându-şi buza de durere, fără să scoată un sunet. Când se văzu în sfârşit pe punte, Sameth trase adânc aer în piept şi zise cu jumătate de gură: — A… ai putea… să-mi aduci tu sabia, desagile şi banduliera? Mi-e teamă că nu mă mai pot mişca… Lirael se conformă fără să stea pe gânduri, ridicând desagile ultimele. Uşurată de povară, cada se clătină de 701

câteva ori şi se aplecă într-o parte, luând apă. Îşi reveni pentru o clipă, ceva mai grea acum, iar apoi un val domol o umplu din nou, de data asta fără scăpare. În secunda următoare era cu fundul în sus, dispărând încetişor sub apă ca un peşte cu solzi de argint. — Rămas-bun, bărcuţă dragă, şopti Sam, urmărind-o cum se scufundă în adâncuri, înghiţită de strălucirea apelor. Făcu un pas înapoi şi oftă prelung, uşurat, dar şi îndurerat întru câtva. Mogget sărise în barcă înainte ca vana să ia apă şi era acum în faţa Obraznicei, aproape bot în bot cu ea. Stăteau amândoi nemişcaţi, cântărindu-se din priviri, deşi Lirael bănuia că îşi vorbesc într-un fel numai de ei ştiut şi nu neapărat cordial. Aveau blana zburlită pe spinare şi Căţeaua mârâia gutural. Lirael îşi făcu de lucru întorcând-o pe Călăuzitoare înapoi la curs, adăpostindu-se după tangon când corabia făcu stânga împrejur. Desigur că-şi putea vedea şi singură de drum, dar fata prefera să se prefacă ocupată decât să stea la discuţii. Odată treaba terminată, se aşternu o tăcere stânjenitoare şi la un moment dat Lirael simţi că trebuie să spună ceva, mai ales că animalele rămăseseră în aceeaşi poziţie nemişcată, faţă în faţă. Cât îşi dorea să fie din nou la Bibliotecă! Acolo măcar putea scrie bileţele fără să vorbească cu nimeni… — C-ce… îi… ce ţi s-a întâmplat? îl întrebă ea pe Sam, care se întinsese cât era de lung pe punte. Şi cum de te-ai încumetat pe râu cu cada aia? — E o poveste mai lungă, răspunse el cu voce pierită, încercă să se ridice ca s-o vadă mai bine, dar capul îi căzu iarăşi pe spate şi se lovi de un travers cu o bubuitură scurtă. Aau! oftă enervat. Pe scurt, încercam să scap de nişte Morţi şi cada a picat la ţanc. Dacă n-o găseam, nu ştiu ce mă făceam… — Sunt Morţi pe-aici, prin apropiere? tresări Lirael cu gândul la propria întâlnire cu Moartea şi cu necromantul 702

Hedge. Se aşteptase ca odată întors în Viaţă să fie pe undeva pe lângă Lacul Roş, după cum îl văzuse şi în Viziune, dar asta probabil că nu se întâmplase încă. Te pomeni că nici nu era atât de departe şi chiar acum o urmărea din apropiere… — Sunt, la câteva zeci de kilometri în susul râului, zise Sam. Cel puţin acolo erau aseară. Începuse să pipăie în jurul rănii cu un deget, simţindu-şi pulpa umflată pe sub pantalon, semn că vraja împotriva infecţiei cedase în faţa oboselii şi efortului excesiv. — Nu arată prea bine, murmură Lirael, zărind pe bandaj pata neagră de sânge întărit. Necromantul te-a rănit? — Poftim? întrebă Sam cu jumătate de gură, simţind că-şi pierde iarăşi cunoştinţa. Nu făcuse bine că apăsase pe rană. Nu, din fericire n-a fost un necromant, deşi bănuiesc că Morţii au fost anume puşi pe urmele mele. Noroc că sunt împiedicaţi şi se mişcă greu… Tăietura o am de mai înainte. Lirael rămase tăcută o vreme, neştiind ce să-i mai spună. Se simţea totuşi datoare să facă conversaţie cu el, că doar era Viitorul Abhorsen. — Întrebam pentru că şi eu m-am luptat ieri cu un necromant, zise ea. — Cee? sări Sam mirat, ridicându-se în capul oaselor în ciuda greţei care-l apucase brusc. Cu un necromant? Aici? — Nu, nu chiar aici, îi explică fata. Am trecut în Moarte, aşa că nu ştiu exact unde îşi ascunsese trupul fizic. Sam mormăi ceva şi se lăsă iarăşi pe spate. Ghicind parcă ce va urma, Lirael îi puse mâinile sub cap exact la timp, să nu se lovească din nou. — Mulţumesc, bâigui el. Era cumva sfrijit şi chel, cu platoşe roşiatice la coate? — Da, veni răspunsul imediat. Îl cheamă Hedge. A vrut să-mi taie capul… Sam tuşi înfundat şi-şi întoarse capul către parapet cu gâtul încordat. Lirael îşi trase mâinile şi în secunda următoare îl auzi gemând. Vărsă de câteva ori şi rămase agăţat de parmalâc încă două, trei minute, ridicându-şi 703

capul în cele din urmă şi stropindu-şi faţa cu apă rece. — Îmi pare rău, zise el stânjenit. Cred că e o reacţie nervoasă. Şi zici că te-ai luptat cu el în Moarte? E cam ciudat, din câte ştiu Clayrele nu prea fac asta. De fapt nimeni n-o face, cu excepţia necromanţilor şi a mamei mele, desigur. — Eu am făcut-o, şopti Lirael, roşind din nou. Sunt Păstrătoarea Amintirilor şi trebuia să găsesc ceva acolo, ceva din trecut. — Ce e aceea o Păstrătoare a Amintirilor şi ce legătură are Moartea cu trecutul? o întrebă Sam oarecum confuz. Ori el începea să delireze şi să nu mai înţeleagă, ori ea îi înşira verzi şi uscate. — Stimate Prinţ, începu Căţeaua, întrerupându-şi dialogul cu motanul, eu una sunt de părere că stăpâna ar trebui să vadă ce-i cu rana aia, şi-apoi putem să ne lămurim ce şi cum. — S-ar putea să dureze cam mult, bombăni Mogget cocoţat pe parapet, cu ochii după peşti. Numai ei ştiau ce vorbiseră în tot acest timp, însă după cum se comportau, Obraznica părea să fi ieşit triumfătoare. — Şi… te-a şi ars cumva, necromantul ăsta? bâigui Sameth. — Nu, zise Lirael uşor nedumerită. De ce, pe cine a mai ars? Sameth nu-i răspunse, rămânând nemişcat cu ochii închişi. Lirael nu mai ştia ce să creadă. — Vezi ce-i cu rana, Stăpână, o îndemnă Obraznica. Fata oftă exasperată, îşi scoase cuţitul şi începu să taie cracul pantalonului, alunecând în curgerea Legământului ca să adune însemnele cu care să cureţe tăietura şi-apoi să refacă ţesutul afectat. Cât despre explicaţii, trebuia să mai aibă răbdare.

704

CAPITOLUL ŞI OPT Cartea Morţilor Se înserase deja şi ea tot nu se lămurise ce-i cu necromantul, căci Sam dormise aproape toată după-amiaza, deschizând ochii abia când poposiră pe malul nisipos al unei insule unde Lirael începuse deja să facă pregătirile pentru noapte. La cină mâncară peşte prăjit cu roşii uscate şi biscuiţi şi-şi spuseră fiecare povestea. Se minuna cât de uşor îi e să vorbească cu el, la fel ca cu Obraznica. „Probabil pentru că nu face parte din neamul Clayrelor”, îşi zise ea. — Deci l-ai Văzut pe Nicholas, zise Sam apăsat, şi zici că e cu necromantul ăsta, Hedge, şi sapă o groapă să elibereze nuştiuce forţă de Magie Liberă. Asta trebuie să fie Capcana Fulgerului de care pomenea în scrisoare… Ştiu că sună prosteşte, dar speram să fie o coincidenţă, speram ca vizita lui Nick la Lacul Roş să n-aibă legătură cu Duşmanul. — N-aş zice că l-am Văzut la propriu… răspunse Lirael şovăitoare. Voia să-i explice de la bun început care e situaţia şi astfel să prevină eventuale rugăminţi pentru o nouă Viziune. Clayrele mi-au arătat, erau peste o mie cinci sute la Veghere. Altfel n-ar fi reuşit să răzbească până la groapă. Problema e că nu ştiau când anume se vor întâmpla toate cele Văzute. Probabil că încă nu s-a petrecut nimic… — Mda, Nick nu e de foarte mult timp în Regat, zise Sam îngândurat, dar cred că a ajuns deja la Lacul Roş. Cât despre groapă, puteau începe şi fără el, pentru că Morţii cu eşarfe şi pălării albastre sunt refugiaţii veniţi din sud acum mai bine de o lună. — Potrivit altei Viziuni a Clayrelor, mă voi întâlni cu Nicholas la Lacul Roş cât de curând, îi explică Lirael, dar nu vreau să mă duc nepregătită. Mai ales dacă e şi Hedge acolo… — Din rău în mai rău, oftă Sam, cuprinzându-şi capul în palme. Trebuie să-i trimitem un mesaj lui Ellimere şi… nu ştiu… să-i chem şi pe ai mei din Ancelstierre, doar că ei au 705

treabă cu refugiaţii acolo. Poate dac-ar rămâne tata şi s-ar întoarce mama… — Pare-mi-se că s-au ocupat deja Clayrele de asta, îl întrerupse Lirael, dar ele nu ştiu tot ce ştim noi, aşa că poate nu-i o idee rea. Deşi… în afară de mesaje ar trebui să mai facem ceva, nu? O să dureze până le dăm de ştire Regelui şi lui Abhorsen, iar apoi până se întorc… — Da, ai dreptate, zise Sam apatic. De ce nu m-o fi aşteptat la Zid, aşa cum ne-am înţeles? — Pesemne că n-a fost după el, interveni Căţeaua, care se făcuse covrig la picioarele fetei, ascultându-le conversaţia. Mogget stătea şi el tolănit în apropiere, cu labele lângă cărbunii aproape stinşi şi înconjurat de oase de peşte. Îndată ce terminase de mâncat căzuse într-un somn adânc şi acum era deja în lumea viselor. — Da, posibil, încuviinţă Sameth, privindu-şi absent arsurile de la încheieturi. După socotelile mele Hedge a pus mâna pe el încă de la întâmplarea din Perimetru. N-am mai apucat să ne vedem de atunci, am comunicat doar prin scrisori. Sărmanul Nick… Trebuie să-l ajutăm cumva! — Părea bolnav, zise Lirael cuprinsă brusc de milă la amintirea Viziunii. Îi întinsese mâna s-o salute… Bolnav şi neajutorat, aşa mi s-a părut. Cred că nu-şi dădea seama cât de rău îi face Magia Liberă. — Nick n-a înţeles niciodată cum stau lucrurile la noi în Regat, refuza pur şi simplu ideea că există magie, îi mărturisi Sam cu ochii pironiţi la focul mocnit. Devenea din ce în ce mai încăpăţânat de la un an la altul, căuta mereu explicaţii logice şi nu voia nicicum să accepte că lucrurile pot funcţiona şi după alte reguli decât mecanica sau forţele naturii. — Nici eu nu înţeleg lumea din Ancelstierre, zise Lirael. Adică… Am auzit multe despre oraş, dar într-un fel mi se pare că e de pe altă planetă. — Aşa şi e, confirmă Obraznica. Sau, mă rog, e mai bine să îl priveşti aşa. 706

— Mie mi s-a părut întotdeauna mai puţin real decât la noi, culmea! zise Sam distrat, fără să-şi ia ochii de la foc. Privea scânteile licărind în aer şi încerca să le numere fără prea mult succes. Ai senzaţia că eşti într-un vis foarte intens, doar că vezi lucrurile ca printr-o peliculă subţire, de parcă te-ai uita la un tablou în acuarelă. Totul îmi părea mult mai încet acolo, chiar şi cu lumina lor electrică, motoarele şi toată mecanizarea. Cred că din cauză că nu aveam ore de magie la şcoală, oricum eram prea departe de Zid. Uneori mă mai jucam cu umbrele şi lumina, făceam tot felul de trucuri, dar numai când bătea vântul dinspre nord. Alteori mă simţeam pe jumătate adormit şi nu eram în stare nici măcar să pătrund în Legământ. Tăcu deodată, fixând cărbunii stinşi. După câteva minute, Lirael reluă conversaţia: — Revenind la ce avem de făcut, începu ea şovăitoare, eu mă îndreptam către Oyrre când ne-am întâlnit, iar de acolo ar trebui să plec spre Hotar escortată de câţiva oameni ai legii sau dacă am noroc ofiţeri din Garda Regală. Deşi… din moment ce Hedge ştie deja de noi, nu pare o idee prea bună. Până la urmă tot trebuie să ajung la Lacul Roş, dar mă gândeam s-o fac mai pe ocolite. N-ar fi prea înţelept să apar în port la Oyrre şi să plec mai departe de acolo, nu crezi? — Ba da, o aprobă Căţeaua, privind-o cu mândrie că-şi pune mintea la contribuţie. L-am mirosit pe Hedge îndată ce ai scăpat din Moarte, ascunde o putere prea mare pentru un simplu necromant. Tocmai de asta i-a persistat miasma mult după aceea. Indiferent ce hram poartă, are o minte ascuţită şi pregăteşte de mult atacul împotriva Regatului. Sigur şi-a găsit acoliţi şi printre Vii, nu doar din rândul Morţilor. Sameth nu zise nimic, dezlipindu-şi în cele din urmă privirea de pe vatra stinsă şi încruntându-se când îl zări pe Mogget adormit. Acum că ştia care e situaţia lui Nicholas, nu se putea hotărî ce să facă. La adăpostul atelierului din turn i se păruse o idee bună să plece să-l salveze, dar între timp lucrurile se complicaseră. 707

— Nu ne putem duce la Oyrre, zise el într-un sfârşit. Mă gândeam să mergem la Casa lui Abhorsen, de unde pot trimite şoimi-mesager şi… ăă… să luăm ce ne trebuie pentru drum. Armuri, o sabie mai bună pentru mine… — Plus că am fi în siguranţă, adăugă Căţeaua, cercetându-l cu ochi iscoditori. Sam se intimidă şi-şi feri privirea, simţind că i-a aflat toate secretele, că ştie cât e de confuz. Pe de o parte, voia să-şi ducă misiunea la bun sfârşit, pe de alta, nu se simţea în stare. Toată această tensiune nervoasă îi dădea dureri de stomac şi oriunde mergea imaginea de Viitor Abhorsen îl urmărea ca un blestem, căci în curând lumea îi va vedea adevărata faţă. — Mi se pare o idee bună, zise Lirael. E pe Stâncile Semeţe, parcă, nu? O putem lua spre vest pe drumuri lăturalnice. Aveţi şi cai la Casă? Eu nu prea ştiu să călăresc, dar aş putea să-mi pun un veşmânt de Legământ, iar tu ai… — Iapa mea a murit nu de mult, o întrerupse Sam palid deodată. Nu vreau alt cal! Se ridică brusc şi se duse şchiopătând până aproape de mal, de unde privi râul învăluit în întuneric. Le auzea în spate pe Lirael şi tovarăşa ei canină – care prea semăna cu Mogget ca să-i fie simpatică – vorbind în şoaptă, bârfindu-l probabil, şi se ruşină pentru ieşirea de mai devreme. — E un ţânc răsfăţat! pufni Lirael. Nu era obişnuită cu asemenea apucături. Până acum, de câte ori plecase să exploreze o făcuse după bunul ei plac, iar la Bibliotecă nu se glumea cu disciplina şi fiecare ştia în faţa cui răspunde. Aflase lucruri interesante de la Sam, dar dacă avea de gând să fie un nesuferit… Nu voiam decât să ne organizăm cât de cât! Poate ar fi mai bine s-o luăm noi înainte. — Nu e în apele lui, îl apără Obraznica. A trecut prin multe primejdii care l-au pus la grea încercare, e rănit şi îi e teamă. O să se simtă mai bine mâine şi-n zilele următoare, ai să vezi. — Sper, oftă fata. Acum că aflase mai multe despre Nicholas, Capcana Fulgerului şi atacurile Morţilor începuse 708

să înţeleagă cât de mult are nevoie de ajutor, ca întregul Regat de altfel. La urma urmei, e datoria lui să se lupte cu Morţii, doar e Viitorul Abhorsen, adăugă ea. Eu puteam să rămân bine mersi în Gheţar, dar cine să-i ţină piept lui Hedge şi nenorocirilor pe care le aduce, dacă nu el? — Dacă Abhorsen şi Regele au dreptate în privinţa lui Hedge, nu mai eşti în siguranţă nicăieri, zise Căţeaua. Şi nu doar Prinţul, ci toţi prin ale căror vene curge sângele străbunilor trebuie să vină în apărarea Legământului. — Obraznico, ce înţeleaptă eşti! suspină Lirael, îmbrăţişând-o. Of, de ce e totul atât de complicat? — Aşa e viaţa, îi şopti Căţeaua la ureche. Dar somnul face minuni şi mâine-dimineaţă ai să vezi lucrurile într-o altă lumină. O să descoperim privelişti noi şi mirosuri de asemenea… — Şi cu ce mă ajută asta pe mine? bombăni Lirael, trăgând rucsacul mai aproape ca să-şi culce capul pe el. În ciuda brizei uşoare, era prea cald să se învelească cu pătura şi umezeala îi dădea de furcă, cu tot cu muştele şi ţânţarii ei. Conform calendarului, vara nu începuse încă în Vechiul Regat, dar vremea nu ţinea mereu seama de socoteala omenească şi nici nu dădea vreun semn de răcorire ori furtună. Lirael plesni enervată un ţânţar şi se întoarse la auzul paşilor lui Sam, care se apropie timid şi începu să cotrobăie prin desagi, de unde scoase un obiect minuscul şi strălucitor, o broască înaripată bătută cu nestemate. — Îmi pare rău pentru mai devreme, bâigui el încurcat, întinzându-i broscuţa zburătoare. Uite, asta o să te scape de ţânţari. Lirael înţelese cum stă treaba îndată ce broscuţa făcu o tumbă înapoi, prinzând cu limba doi ţânţari cu pântecul umflat. — Foarte ingenios, zise Căţeaua pe jumătate adormită, ridicându-şi capul pentru o clipă din groapa pe care şi-o săpase drept culcuş. — Am făcut-o pentru mama, le explică Sam cu glas 709

plângăcios. La asta mă pricep eu cel mai bine, să confecţionez tot felul de lucruri… Lirael încuviinţă din cap cu ochii la broscuţa care făcea ravagii în rândurile insectelor, mişcându-se uşoară ca o mierlă. Aripile ei de bronz zbârnâiau înfundat, ca nişte obloane trase ce fremătau în bătaia vântului. — Mogget a fost nevoit să o omoare, zise el deodată, cu ochii la focul aproape stins. Vorbesc de iapa mea, Crenguţa. Am extenuat-o, sărmana, şi la un moment dat n-a mai rezistat, iar eu n-am fost în stare să-i curm suferinţa. Mogget… el i-a tăiat beregata, să fim siguri că nu cade pe mâna Morţilor şi să nu le sporim puterile. — Nu prea aţi avut de ales, din câte îmi dau seama, şopti Lirael. Vreau să spun că… nu exista altă soluţie mai bună. Sam rămase tăcut, fixând cu privirea câteva pete de jăratic între tăciunii stinşi. De jur împrejur Ratterlinul susura domol, acompaniat de şuieratul Obraznicei care dormea în apropiere. Lirael era câţiva paşi mai încolo, aşteptând ca Sam să mai zică ceva. — Ar fi trebuit s-o fac eu, murmură el, dar m-am temut. M-am temut de Moarte. De când mă ştiu mi-e frică de ea. Lirael nu zise nimic, mai stânjenită ca niciodată. Nimeni nu i se mai destăinuise până acum, darămite despre lucruri atât de personale! Doar era Viitorul Abhorsen, fiul lui Sabriel! Cum să-i fie frică de Moarte?! Era de neimaginat, la fel cum o Clayră s-ar fi temut de Viziune… — Eşti obosit şi rănit, zise ea în cele din urmă. Ar trebui să te odihneşti, ai să te simţi mai bine mâine-dimineaţă. Sam se întoarse către ea fără să-şi ridice privirea. — Ai zis mai devreme că ai păşit şi tu în Moarte, mormăi el. Nu ţi-a fost frică? — Ba da, mărturisi Lirael. Dar am făcut întocmai cum scrie în carte. — În carte? tresări Sameth scuturat de un fior rece. În Cartea Morţilor? — Nu, răspunse fata. Nu mai auzise până acum de cartea asta. E vorba de Cartea Amintirilor şi a Uitării, care 710

vorbeşte numai despre Moarte, pentru că orice Păstrător al Amintirilor trebuie să treacă Dincolo ca să privească în trecut. — N-am auzit de ea, zise el, privind către desagi de parcă aveau otravă înăuntru. Eu ar trebui să studiez Cartea Morţilor, numai că nu mă pot apropia de ea. Am lăsat-o acasă când am plecat, încuiată în dulap, dar cum-necum s-a luat după mine, cu tot cu banduliera, şi acum nu mai scap de ea… Ironia e că o să am probabil nevoie de amândouă ca să-l salvez pe Nick, ceea ce e total nedrept, pentru ca n-am cerut nicicând să fiu Viitorul Abhorsen! „Nici eu n-am cerut ca mama să mă abandoneze când aveam cinci ani sau să fiu lipsită de Darul Viziunii”, îşi zise Lirael. Era cam necopt pentru vârsta lui Prinţul ăsta, dar acum era obosit şi rănit, după cum o atenţionase şi Căţeaua, aşa că îl lăsă să-şi verse amarul cu speranţa c-o să-şi revină mâine. Dacă nu, o punea pe Obraznică să-l muşte ca să-i vină mintea la cap, o metodă care la ea nu dădea greş niciodată. Aşadar, în loc să-i spună ce gândeşte, Lirael se aplecă şi atinse banduliera care zăcea pe jos lângă el. — Pot să mă uit la clopoţei? întrebă ea, simţindu-le puterea înainte să-i atingă. Cum se folosesc? — E totul explicat în Cartea Morţilor, zise Sam cu jumătate de gură. Din păcate, nu-i poţi folosi în joacă, ci numai dacă ai într-adevăr nevoie de ajutorul lor. Nu, te rog! Nu-i scoate din săculeţi… — Promit să fiu atentă, îl linişti Lirael mirată de reacţia lui. Se făcuse alb ca varul şi începuse să tremure. Mai ştiu şi eu câte ceva despre clopoţei, nu sunt chiar atât de diferiţi de fluierele de la naiul meu. Sam se trase câţiva paşi înapoi, vădit înspăimântat. Dacă-i scăpau din mână sau îi mişca fără să vrea, se puteau trezi amândoi dincolo de pragul Morţii, iar gândul îl umplea de groază. Pe de altă parte, s-ar fi lipsit bucuros de clopoţei dacă ea voia să-l scape de povară. — Bine, poţi să te uiţi, zise după o scurtă pauză. Dacă 711

vrei tu neapărat… Lirael încuviinţă din cap fascinată, trecându-şi degetele peste mânerele fine de mahon şi pielea groasă tratată cu ceară de albine. Simţi deodată nevoia să-şi pună banduliera şi să păşească în Moarte, doar ca să încerce clopoţeii. În comparaţie cu ei, fluierele naiului păreau nişte jucării neînsemnate. Sam o urmărea cum îi atinge şi tremură amintindu-şi apăsarea lor de gheaţă. Baticul îi alunecase de pe cap şi chipul fetei era acum încadrat de şuviţe rebele, iar ochii îi licăreau la lumina tăciunilor aprinşi. Privind-o, îl încercă o senzaţie ciudată, de parcă o mai văzuse undeva, de mult. Era cu neputinţă totuşi, căci el nu fusese niciodată în Gheţar iar ea abia acum plecase în lume pentru prima dată. — Poţi să-mi arăţi şi Cartea Morţilor? îndrăzni Lirael, fără să-şi poată ascunde nerăbdarea. Sam o fixă neîncrezător, luat pe neaşteptate. — N-n-nu e de j-joacă cu Cartea Morţilor, să ştii, se bâlbâi el. Te poate d-d-distruge dacă nu eşti atentă. — Mi s-a mai spus, răspunse Lirael. Nu ştiu de ce, dar simt că trebuie să o citesc. Sam căzu pe gânduri, socotindu-se ce să facă. Clayrele se înrudeau cu familia regală şi Abhorsen, aşa că Lirael avea dreptul să cerceteze Cartea Morţilor. Ca Fiică a Clayrului, era la adăpost pentru moment, mai ales că studiase şi Cartea Amintirilor şi a Uitării. Deşi Sameth nu auzise de ea, fetei îi prinsese bine de vreme ce o iniţiase în tainele necromanţiei – cel puţin cât să pătrundă în Moarte fără probleme. În plus, însemnul de pe fruntea ei era neîntinat şi sincer. — E acolo, zise el scurt, arătându-i desaga cu pricina. Ezită o clipă, apoi mai făcu câţiva paşi înapoi, apropiindu-se de râu. Îl despărţeau acum vreo zece metri de Lirael şi carte, cu Mogget şi Căţeaua între ei. Se aşeză pe malul apei şi evită să o privească, căci nu voia să dea iar ochii cu manuscrisul blestemat. Broscuţa zburătoare îl urmă credincioasă, înfulecând cu spor ţânţarii din jurul 712

noului culcuş. În spate, Lirael desfăcea deja şnururile traistei. Urmară pe rând strălucirea blândă a Legământului, păcănitul încuietorilor de pe copertă şi în fine foşnetul paginilor întoarse una câte una. Totul se petrecuse în linişte, fără explozii neaşteptate ori limbi de foc mistuitor. Sameth răsuflă uşurat, închise ochii şi se lăsă în mrejele somnului. În doar câteva zile vor fi la Casa lui Abhorsen, unde plănuia să mai rămână un timp. Dacă voia, Lirael putea continua fără el. Şi totuşi conştiinţa nu-i dădea pace. Chiar înainte să adoarmă, o voce lăuntrică îi şopti: „Nicholas e prietenul tău şi e de datoria ta să te răfuieşti cu necromanţi neaveniţi. În plus, părinţii tăi se aşteaptă să ţii piept Duşmanului cu forţă şi curaj”.

CAPITOLUL TREIZECI ŞI NOUĂ Podul Înalt A doua zi Sam se simţea într-adevăr mult mai bine, cel puţin fizic. Vraja lui Lirael făcuse minuni, ajutându-l să-şi recapete puterea în picioare, însă responsabilităţile nu-i dădeau pace şi era vizibil tulburat. Lirael în schimb era foarte bine dispusă, deşi nu se odihnise deloc. Stătuse până în zori să termine Cartea Morţilor, profitând de răcoarea orelor târzii ale nopţii, care se risipise odată cu ivirea soarelui la orizont, chiar înainte să întoarcă ultima pagină. Uitase deja mare parte din ce citise şi deşi o studiase pagină cu pagină avea senzaţia că ceva îi scapă, că n-a înţeles-o cum trebuie. „Se vede treaba că aşa o carte se citeşte de mai multe ori până o pricepi, de fiecare dată îţi mai dezvăluie ceva“, îşi zise Lirael în sinea ei. Îi ghicise pesemne nepriceperea şi-i arătase doar cât putea ea să priceapă, ridicându-i nenumărate întrebări despre Moarte şi creaturile de Dincolo. În loc s-o lămurească, o încurcase şi mai tare – sau nu ştiuse ea unde să caute răspunsurile. 713

Avea însă convingerea că-şi va aminti tot ce trebuie la nevoie. Acum nu mai ţinea minte decât singurul rând scris pe ultima pagină: Oare călătorul îşi alege calea, sau calea îl alege pe el? Cu această întrebare în gând îşi cufundă capul în apa rece să se învioreze, meditând încă la ea când îşi legă baticul şi-şi aranjă vesta, gata de o nouă zi. N-ar fi vrut să se despartă încă de clopoţei şi Cartea Morţilor, dar până la urmă i le dădu lui Sam, care le puse înapoi în desagă după ce-şi termină şi el toaleta de dimineaţă ascuns după nişte tufe sărăcăcioase mai la vale. În timp ce încărcau corabia nu scoaseră o vorbă despre carte, clopoţei ori mărturisirile lui Sam de noaptea trecută. Lirael ridică ancora şi porniră din nou pe râu, cu vela fluturând în vânt în timp ce ea mânuia cârma uşor. Toată lumea părea mulţumită că nu trebuie să facă conversaţie, mai ales Mogget, care nici măcar nu se trezise, aşa că Sam îl adusese la bord în braţe. Era prea devreme pentru socializare, oricum. După o bună bucată de timp Lirael le oferi nişte prăjituri cu scorţişoară, rupând bucăţile mari cât farfuria în bucăţele mai mici. Căţeaua îşi înfulecă porţia dintr-o înghiţitură în timp ce Sam le cântări cu suspiciune: — Să mă risc să muşc sau molfăi la ea până se-nmoaie? întrebă el, schiţând un zâmbet stingher. — Se simte mult mai bine, e clar, îşi zise Lirael. Prefera astfel de glume efuziunilor neaşteptate ca cea din noaptea dinainte. — Poţi să mi-o dai mie dacă n-o vrei, îi propuse Obraznica, fixând cu jind bucata din mâna lui Sameth. — Nici nu mă gândesc, răspunse el şi muşcă cu poftă din ea, chinuindu-se să mestece. Îi întinse apoi cu gura plină bucata muşcată pe jumătate şi zise: Uite, îţi dau jumătate dacă mă laşi să-ţi văd zgarda. Nici nu termină bine că Obraznica se şi repezi şi înhăţă plăcinta, odihnindu-şi apoi capul pe piciorul lui. — De ce vrei să-i vezi zgarda? îl iscodi Lirael. 714

— Pentru că are nişte însemne pe care nu le-am mai văzut până acum, îi explică Sam, aplecându-se s-o studieze. De la distanţă părea că însemnele fuseseră încrustate în piele, dar când o atinse observă că nu are deloc consistenţă şi că însemnele se preschimbau într-una, formând un noian fermecat ce semăna cu o cureluşă subţire. Simţea că îi încape toată mâna înăuntru, ba chiar că ar putea aluneca cu totul în micul şiroi magic, deşi nu cunoştea toate însemnele. Îşi trase braţul încet de la gâtul Obraznicei şi începu s-o scarpine absent după urechi. Părea un animal normal, la fel ca Mogget, doar că amândoi erau creaturi magice cu puteri ascunse. Cât despre zgardă, numai cea de la gâtul motanului era împletită cu o vrajă de încătuşare, să ţină în frâu forţa dinăuntru. Cu Căţeaua era altă poveste, la gâtul ei se afla o mică parte a Legământului, un fel de Piatră de Căpătâi. — Mmm, ce bine el oftă Căţeaua de plăcere. Scarpină-mă, te rog, şi pe spate! Sam se conformă şi Obraznica îşi întinse spinarea sub mângâierea lui, savurând fiecare clipă. Lirael îi privea amuzată, gândindu-se că e prima dată când o vede cu altcineva, pentru că imediat ce apăreau străini Căţeaua dispărea ca prin minune. — Anumite însemne din zgarda ta îmi sunt cunoscute, îi zise el leneş, scărpinând-o mai departe cu ochii pierduţi în zare la reflexiile soarelui pe apă. Aveau de înfruntat încă o zi fierbinte şi îşi pierduse pălăria, probabil când se prăvălise pe scările de la moară. Căţeaua nu reacţionă, mulţumindu-se să se gudure pe lângă el, ghidându-i mâna către şale. — Doar că… nu-mi dau seama unde le-am mai văzut, continuă Sam, rămânând apoi pe gânduri câteva secunde. Nu le ştia rostul, dar sigur le mai văzuse undeva. Nu în

715

vreun grimoar2 ori pe Pietrele de Căpătâi, ci pe un obiect ceva mai mic şi mai solid. Sigur nu pe zgarda lui Mogget, zise el, însemnele de-acolo nu seamănă deloc cu astea. — Îţi munceşti mintea prea mult, mormăi Căţeaua, deşi nu părea supărată. Vezi-ţi mai bine de scărpinat. Poţi să mă faci şi aici, sub bărbie. — Eşti cam pretenţioasă pentru un animal de companie, nu crezi? o luă Sam la rost, privind către Lirael. Aşa face mereu? — Poftim? întrebă fata absentă, cu gândul tot la Cartea Morţilor. Se concentră cu greu la întrebarea lui Sam şi pentru o clipă îşi dori să fie înapoi la Bibliotecă, unde nimeni nu vorbea cu ea decât dacă era nevoie. Sam repetă întrebarea şi Lirael îşi privi tovarăşa cu duioşie, zicând: — De obicei se alintă şi mai rău. Când nu caută mâncare, cerşeşte dezmierdări, e incorigibilă! — Păi nu degeaba mi se spune Căţeaua Obraznică, zise ea pe un ton preţios, dând din coadă. Te poţi opri din scărpinat acum, Prinţe. — De ce? — Pentru că simt miros de om în apropiere, imediat după prima cotitură. Sam şi Lirael priviră în direcţia cu pricina fără să vadă nimic suspect. Nu se zărea niciun vas pe râul care cotea domol în faţă, strunit de malurile stâncoase ale căror vârfuri rozalii blocau vederea în depărtare. — Aud şi un şuierat, mai zise Căţeaua, cu labele din faţă pe parapetul de la prora şi urechile ciulite. — Ca la o cascadă? întrebă Lirael îngrijorată, căci chiar dacă avea încredere în Călăuzitoare, n-o vedea bine înfruntând cascade – ca orice altă barcă, de altfel. Sam se ridică într-o mână şi îşi miji ochii în zare, dar nu

2

grimoar - repertoar de formule magice (n.red.)

716

desluşi nimic. Dacă era ceva, se ascundea după cotitură. Privi spre stâncile înalte de la mal, observând că râul se îngusta din ce în ce mai mult, ajungând acum la doar câteva sute de metri în lăţime. — E OK, zise el, corectându-se când Lirael făcu ochii mari la auzul unei asemenea expresii, tipice pentru Ancelstierre: Vreau să spun că… nu e nicio primejdie, ajungem la Defileul Podului Înalt. Râul se îngustează şi apele sunt ceva mai repezi, dar se poate trece destul de uşor cu barca. În plus, din cauza secetei nici nu e aşa de adânc, deci n-ar trebui să fie probleme. — Aaa, da-da, Podul Înalt, răsuflă Lirael uşurată. Citise despre el, ba chiar văzuse şi o gravură în culori. O să trecem pe sub oraş, nu? Sam încuviinţă, pierdut în propriile-i gânduri. Fusese acolo o singură dată cu părinţii, acum mai bine de zece ani, doar că nu veniseră pe Ratterlin. Îşi amintea că Touchstone îi arătase bărcile de patrulă de pe cursul superior şi din bazinul de dincolo de Podul Înalt, unde râul se lăţea din nou. Datorită lor piraţii erau ţinuţi departe şi orice vas comercial care intra în zonă trebuia să plătească taxe. Probabil că Ellimere îi instruise deja pe străjeri să-l „escorteze” la ţărm dacă dau de el şi să-l trimită înapoi la Belisaere. „Aşa măcar mă pun la adăpost”, îşi zise, şi chiar dacă încăpea pe mâna soră-sii, cel puţin nu mai trebuia să ia hotărâri. Asta însă nu-l scăpa de înfruntarea cu ofiţerii de la pază, plus că ar fi întârziat salvarea lui Nicholas. Cât despre Lirael, era convins că-şi va vedea de drum şi fără el. — Trecem sau nu pe sub oraş? — Ce? bâigui Sam, cu mintea la ce îl aştepta. A, da, da, trecem pe dedesubt. Cred că ar fi mai bine să mă acopăr cu o pătură sau ceva până ajungem mai aproape. — De ce? ziseră Lirael şi Căţeaua într-un glas. — Pentru că a fugit de-acasă, de-aia, îl pârî Mogget cu un căscat prelung, venind spre ei şi înălţându-se pe picioarele din spate ca să privească în faţă. A plecat fără să anunţe şi a 717

lăsat-o pe soră-sa cu ochii în soare, pentru că nu mai are cine să facă pe Prostul Recoltei la Festivalul din Belisaere. — Pasărea Zorilor, îl corectă Sameth ruşinat, vârându-se în gaura de scurgere a corăbiei. — Când ai zis că ai plecat din Belisaere să-l cauţi pe Nicholas am crezut că te-au trimis părinţii! sări Lirael contrariată, pe-acelaşi ton cu care deseori o dojenea şi pe Obraznică. La fel cum m-au trimis pe mine Clayrele… Şi vrei să zici că nici măcar nu ştiu ce ai de gând? — Păi… nu prea, mormăi Sam uşor încurcat. Deşi tata s-ar putea să fi ghicit că mă întâlnesc cu Nick. Asta dacă au aflat că am plecat… Totul depinde de unde sunt exact în Ancelstierre, dar o să le explic întreaga situaţie când trimitem şoimii-mesager. Problema e că Ellimere le-a ordonat probabil ofiţerilor din Gardă şi oamenilor legii să mă trimită înapoi la Belisaere dacă mă prind. — Minunat! oftă Lirael. Tocmai când mă liniştisem şi eu, crezând că o să-mi fii de ajutor! Mi-am zis că dacă eşti Prinţ, o să… — Dar tot pot să fiu de folos! o întrerupse Sam tocmai când corabia începu să cotească şi Căţeaua scoase un lătrat scurt de avertizare. Dinaintea lor apăru deodată o barcă de patrulă legată de o geamandură taman în mijlocul râului, o galeră lungă şi subţire cu treizeci şi două de vâsle şi catargul pătrat. Îndată ce Călăuzitoarea apăru la orizont, un marinar ridică ancora grăbit, timp în care ceilalţi înălţară vela roşie cu turnul auriu al Gărzii Regale strălucind în mijloc. Sam se cuibări în ascunziş, cu pătura trasă peste cap. Foindu-se într-una ca să se-aşeze mai comod simţi deodată ceva moale pe obraz şi tresări scârbit, crezând că e un şobolan. Abia în clipa următoare băgă de seamă că era Mogget, care se strecurase după el în canalul de scurgere. — M-am gândit că n-ar fi tocmai înţelept ca un motan aristocrat aşa ca mine să fie văzut în compania unui câine arogant şi necioplit, îi şopti el în ureche. Mă întreb dacă paznicii o să facă şmecheria aia cu înţepatul, ca la vasele de 718

contrabandă. — Ce şmecherie? Despre ce vorbeşti? îl întrebă Sameth în şoaptă, deşi se temea să afle răspunsul. — E o schemă veche de când lumea, folosită mai ales la carele cu fân: înţeapă peste tot cu săbiile, să se asigure că nu-i nimic – sau nimeni – înăuntru, îi explică Mogget calm. Te superi dacă mă vâr după braţul tău? — N-au cum să facă aşa ceva, doar e corabia Clayrelor! zise Sam, îmbărbătându-se. — Crezi? S-ar putea să ai dreptate, deşi Lirael nu prea arată a Clayră… Până şi tu ai bănuit-o că a furat corabia. — Ia mai tăceţi acolo jos! mârâi Căţeaua la cealaltă ureche a lui Sam, aşezându-se lângă ei pe pătură. Se roti încă o dată când Lirael veni s-o învelească, având grijă să pară că sunt bagaje sub cuvertură. Trecură aşa zece minute, timp în care Mogget aţipi din nou şi Căţeaua se aşeză comod pe spinarea lui Sam. În bezna de sub pătură Sam descoperi o sumedenie de sunete noi: scârţâitul scândurilor cu muchii suprapuse, clipocitul apei la prora, catargul care zbârnâia uşor în bătaia vântului şi clămpănitul tangonului rotindu-se înainte ca barca să oprească. Auzi apoi zgomotul vâslelor lovind apa cu putere, mişcându-se la unison după cadenţa cântecului: „Cu voinţă şi putere, tragem la vâsle şi la galere! Cu voinţă şi răbdare, ramele sus şi tragem tare”! Urmă un strigăt asurzitor atât de aproape de ascunzătoarea lor încât Sam fu cât pe ce să se dea de gol. — Cine sunteţi şi încotro vă îndreptaţi? — Numele corăbiei e Călăuzitoarea şi aparţine Clayrelor, răspunse Lirael, dar vocea i se pierdu în vuietul râului. Repetă răspunsul mai tare, surprinsă de puterea proprie-i voci: Aceasta-i Călăuzitoarea, corabia Clayrelor, şi ne îndreptăm spre Oyrre. — A, da-da, ştiu de Călăuzitoare, veni replica ceva mai relaxată acum. Şi se vede treaba că te pricepi s-o mânuieşti, domniţă, aşa că poţi să treci liniştită. Te opreşti cumva şi în 719

oraş? — Nu, zise Lirael. Am de rezolvat o treabă urgentă pentru Clayre. — Desigur, desigur, răspunse comandorul dând din cap înţelegător de pe puntea galerei, la vreo cincisprezece metri de corabie. Aud că ne paşte o mare primejdie. Nu zăbovi prea mult la mal, am înţeles că e plin de creaturi deşteptate din Moarte. Se pare că ne-ntoarcem la vremurile de odinioară, înainte de întoarcerea Regelui… — Promit să fiu atentă, îi strigă Lirael. Mulţumesc pentru sfaturi, căpitane. Pot să trec? — Sigur că da, doar eşti de-a noastră, răspunse paznicul, făcând un semn cu mâna. Îndată vâslele se puseră iar în mişcare, mânate de braţe încordate. Timonierul, o femeie, roti cârma şi vasul se depărtă alene, tăind curenţii cu prora-i ascuţită. Lirael zări ceva strălucind sub apă şi, când privi mai atent, observă că era o ramă lungă de oţel cu care patrula scufunda vasele care nu opreau la semnal. Când trecu pe lângă ei unul din paznici o fixă cu privirea şi Lirael îi văzu mâna încordată pe coarda arcului. Ceilalţi însă nici nu se uitară la ea şi-n clipa următoare bărbatul îi întorsese şi el spatele. Pentru o clipă avu impresia că simte mirosul metalic al Morţii şi privi către Căţea, care se uita la acelaşi ofiţer cu blana zburlită pe spinare. Sub pătură, Sam asculta clipocitul ritmic al vâslelor în timp ce galera se îndepărta, ducând cu ea şi vocea cârmaciului. — Au plecat? întrebă el când se făcu linişte. — Da, zise Lirael în şoaptă. Dar nu ieşi încă, să nu te vadă cumva. Nu sunt chiar atât de departe şi o să trecem imediat pe lângă Podul Înalt. Unul din ei mi s-a părut cam suspect şi când s-a uitat la mine am simţit un iz uşor de Magie Liberă. Dacă era vrăjit, sau nici măcar nu era om? — Imposibil, o linişti Sam. Râul e prea puternic, n-ar fi rezistat. — Spre deosebire de Morţi, nu toate creaturile de Magie 720

Liberă se feresc de apele curgătoare, doar cele cu un dram de minte şi bun-simţ, îi informă Mogget. — Motanul spune adevărul, Prinţe Sameth, confirmă Obraznica. Apa curgătoare nu e o ameninţare pentru cei din Al Treilea Neam sau pentru creaturile care se trag din cei Nouă. Nu m-aş fi gândit că bântuie prin astfel de locuri, dar le-am simţit şi eu miasma în patrulă. Bărbatul ăla era o creatură necurată, însă din fericire nu a avut curaj să se dezvăluie de faţă cu atâta lume. Trebuie să fim cu ochii-n patru… Sam oftă şi rezistă cu greu tentaţiei de a da pătura la o parte, măcar câţiva centimetri. Nu e uşor să stai degeaba în întuneric când primejdiile te pândesc la tot pasul. De altfel, nu văzuse niciodată Podul Înalt de pe apă şi auzise că e o privelişte de neuitat, printre cele mai spectaculoase din Regat. Lirael părea să fie de aceeaşi părere, admirând peisajul cu gura căscată şi lăsând-o pe Călăuzitoare să se descurce singură cu iuţeala crescândă a curenţilor. Podul Înalt fusese iniţial un bloc enorm de piatră sprijinit de stâncile ce mărgineau defileul. Dedesubt, la o distanţă de aproximativ o sută cincizeci de metri, trecea Ratterlinul cu apele lui învolburate. De-a lungul secolelor, oamenii ridicaseră tot felul de construcţii pe marele pod de piatră, contribuind astfel la măreţia peisajului. Prima fusese un castel, refugiu sigur în caz de primejdie datorită apelor repezi de dedesubt. Ca să ajungă la zidurile lui, Morţii ar fi trebuit să înfrunte furia râului. Acest castel fusese un adăpost de bază pe timpul Interimatului, când multe din pietrele de Legământ erau destrămate şi aşezările din jurul lor distruse, căzând pe mâna Morţilor şi acoliţilor acestora. În doar câţiva ani împrejurul lui răsăriseră case, hanuri, hambare, mori, fierării, ateliere meşteşugăreşti, grajduri, cârciumi şi tot soiul de alte asemenea clădiri, multe săpate direct în piatră, căci stânca era groasă de vreo sută de metri, cu o lăţime de mai bine de un kilometru jumate. Cât despre lungime, 721

distanţa dintre cele două maluri nu era foarte mare şi Ayward Blackhair, unul din cei mai iscusiţi arcaşi din Regat, putea trimite o săgeată pe ţărmul celălalt dintr-o singură încercare. Lirael privea uluită această metropolă suspendată când auzi un strigăt de femeie dinspre statuia de la prora. Cârma i se smuci din mână, rotindu-se cu repeziciune către stânga. Ca la un semn, tangonul se învârti la fel de brusc, strunind barca spre dreapta, înclinată la tribord. Era cât pe ce să se scufunde, cu puntea scăldată de apa înspumată. Sam se trezi strivit de balustradă, cu Mogget, Căţeaua şi încă ceva peste el. În secunda următoare un val imens îl udă din cap până-n picioare, cu tot cu animale şi ce mai trona deasupra lui pe pătură. Reuşi să-şi elibereze mâinile şi să se prindă de parapet, efort zădărnicit de apele care îl biciuiau necruţătoare. Abia atunci băgă de seamă că sunt pe cale să se răstoarne şi-n timp ce se căznea să-i dea jos de pe el pe Mogget şi Obraznică, strigă disperat: — Lirael! Lirael! Ce se întâmplă?

CAPITOLUL PATRUZECI Pe sub pod Lirael nu-i răspunse, concentrându-şi toate eforturile să se suie înapoi în barcă. Braţul o agăţase de umăr şi-o aruncase peste bord înainte să-şi dea seama ce se întâmplă. Din fericire izbutise să se prindă de balustradă şi se ţinea strâns în timp ce Călăuzitoarea se înclina tot mai mult, tronând deasupra ei atât de ameninţătoare încât fata era convinsă că se va răsturna peste ea. Apoi, la fel de iute cum se aplecase, barca se îndreptă trosnind şi smucitura o aruncă pe Lirael înapoi pe punte taman peste mormanul format din Sam, Căţeaua ei şi Mogget, învălmăşiţi de ape laolaltă cu alte obiecte mutate de la locul lor. În clipa următoare barca trecea deja pe sub Pod, lăsând 722

soarele în urmă şi pătrunzând în întunecimea răcoroasă de dedesubt. — Ce naiba s-a-ntâmplat? gemu Sam când se văzu scăpat de pătură. Lirael era din nou la cârmă, udă până la piele şi cu mâna pe un băţ care ieşea de la pupa. — La început am crezut că a înnebunit barca, zise Lirael, dar apoi am văzut asta. Sam se târî spre ea, cu pătura încă agăţată de picior. Nu era foarte întuneric sub Podul Înalt, pentru că razele soarelui pătrundeau din partea cealaltă, însă era o lumină ciudată, de parcă soarele era filtrat printr-o perdea de ceaţă şi vapori lăptoşi. Căţeaua veni şi ea să se uite, în timp ce Mogget îi privi sfidător şi şlepăi alene către prora, unde se instală comod şi-şi începu lungul ritual de curăţire. Căţeaua văzu înaintea lui Sam ţăruşul din mâna lui Lirael şi scoase un mârâit îngrijorat. Scândura de la tribord era găurită în dreapta, sub copastie, chiar unde stătuse înainte să fie aruncată peste bord şi fata ţinea acum în mână săgeata care făcuse gaura, vopsită în alb şi cu pene de corb în coadă. — Mai era puţin şi te nimerea pe tine! exclamă Sam, pipăind gaura cu trei degete. — Dacă nu era Călăuzitoarea… oftă Lirael, mângâind cârma uşor. Uite ce a păţit, sărmana! — Te-ar fi luat din plin, chiar şi cu armură, zise Sam îngrijorat. Cine a tras, nu s-a jucat, a căutat să te nimerească. Totuşi, nu-mi pare mână de om, e mult prea precisă lovitura. — Probabil vor încerca din nou pe partea cealaltă, sau poate mai repede, zise Lirael privind cu teamă peretele de piatră de deasupra. Ştii cumva dacă podul are deschizături pe undeva? — Habar n-am, bâigui Sam, privind şi el în sus la piatra îngălbenită. Erau totuşi la vreo două sute de metri dedesubt şi lumina era difuză, aşa că puteau fi o sumedenie de găuri pe 723

care să nu le vadă. — Nici eu nu văd nimic, Stăpână, zise Căţeaua printre dinţi, cu capul pe spate. Dar la curenţii ăştia, o să trecem dincolo în câteva minute. — Nu ştii să faci o vrajă de pavăză împotriva săgeţilor? întrebă Sam. Curenţii îi purtau cu repeziciune către arcada scăldată în soare de cealaltă parte a podului şi nu mai era mult până să iasă la lumină. — Nu, răspunse Lirael încordată. Ar fi trebuit, dar nu prea mă duceam la orele de lupte… — Bine, atunci ce zici dacă facem schimb de locuri? sugeră Sameth. Stau eu la cârmă sub o vrajă de protecţie, şi tu îţi pregăteşti arcul să ripostezi, dacă e cazul. Mogget, tu ai cea mai bună vedere, fii cu ochii-n patru şi ajut-o pe Lirael. — Poate să facă asta şi Căţeaua Neruşinată sau care i-o fi numele, bolborosi Mogget de la prora. Eu unul am de gând să îmi continui somnul. — Şi dacă nu ţine vraja? Ai deja o rană la picior… începu Lirael. — O să ţină, o asigură Sam, venind spre ea şi obligând-o să se dea la o parte. Am exersat cu oamenii din Gardă în fiecare zi. Numai săgeţile vrăjite o pot destrăma. — Şi dacă au săgeţi vrăjite? zise Lirael în timp ce lega de capetele arcului o bucată de sfoară uscată dintr-un pachet de sfori unse cu ceară. Săgeata albă cu pene de corb nu adusese niciun iz de Magie Liberă, dar asta nu însemna că următoarea nu va fi aşa. — Chiar dacă e vrăjită, ar trebui să fie mai puternică decât pavăza mea, îi explică Sameth încrezător, deşi în sinea lui nu era deloc la fel de sigur. Făcuse de nenumărate ori astfel de farmece de apărare, dar niciodată nu fusese în primejdie. Îl învăţase Touchstone pe când avea doar şase ani, folosind săgeţi de jucărie cu vârful învelit în zdrenţe din pijamale vechi. Când mai 724

crescuse, exersaseră cu săgeţi boante, dar nu încercase niciodată cu săgeţi adevărate de război şi nu ştia dacă pavăza îl va ocroti de data asta, mai ales că astfel de săgeţi străpungeau cu uşurinţă platoşele de oţel. Sam se aşeză la cârmă, cu faţa către pupa şi începu să pătrundă încetişor în Legământ, ca să adune însemnele de trebuinţă. De obicei le desena cu ajutorul săbiei, dar învăţase să le facă şi cu mâna, aşa că totul decurse normal. Lirael îl urmărea mişcându-şi braţele cu repeziciune, descriind în aer însemne lucitoare şi nemişcate dincolo de semicercul pe care-l contura cu vârfurile degetelor. Nu se pricepea el la toate, dar de data asta chiar părea că ştie ce face, ca un adevărat Mag al Legământului. „Şi chiar dacă-i e frică de Moarte şi de slujitorii ei, măcar nu e un papă-lapte“, îşi zise fata. Cu toate astea, gândul că numai vraja lui îi apăra de săgeţile potrivnice o neliniştea. O trecu deodată un fior rece de spaimă. Dacă n-ar fi fost Călăuzitoarea, acum era ori moartă, ori gata să-şi dea suflarea în canalul de scurgere. Simţi că i se face rău şi se concentră să fixeze săgeata în arc, cu intenţia să nu îi dea urmăritorului a doua şansă, indiferent despre cine era vorba. Între timp Sam terminase de adunat însemnele, rămânând cuibărit la prora cu mâinile încă în mişcare. Cercul era complet şi strălucea deasupra şi în spatele lui, în timp ce din degete îi izvorau alte şi alte simboluri care se alăturau strălucitoare celorlalte. — Nu pot să mă opresc acum, îi zise el, respirând anevoie. Sunt un pic în urmă, dar termin îndată, aşa că fii pregătită! Nici nu termină bine că soarele îi şi învălui de partea cealaltă a podului şi Sam se ghemui şi mai tare, să nu cumva să dea de bănuit. În genunchi lângă catarg, Lirael privi în sus, orbită pe moment de razele strălucitoare. Urmăritorul trase exact în acea secundă, o lovitură bine ţintită şi precisă. Fata încercă să-l avertizeze pe Sameth, dar nu deschise gura bine că 725

săgeata împănată se şi izbi în pavăza fermecată şi se făcu nevăzută. — Grăbeşte-te! îi strigă Sam cu glasul pierit şi chipul încleştat, semn că se chinuia să ţină vraja trainică. Lirael încercă să-l ia în vizor pe atacator, dar erau foarte multe ferestre şi deschizături deasupra, fie direct pe Pod, fie în clădirile construite pe el, plus că erau oameni la geamuri, pe balcoane, sprijiniţi de balustrade ori legănându-se pe platforme prinse cu funie de pereţii tencuiţi. Era aproape imposibil să-l găsească. Căţeaua veni aproape, îşi ridică privirea şi începu să urle prelung, un lătrat gutural pe care Lirael nu-l mai auzise până acum. Urletul răsună peste întinderea râului până dincolo de maluri, învăluind întreg oraşul, de parcă mai multe cete de lupi îl înconjuraseră din toate părţile. Oamenii încremeniră ca la un semn, privind speriaţi de jur împrejur, mai puţin faţa din dreptul unei ferestre cam la jumătatea distanţei de la pod în sus. Lirael îl zări deschizând obloanele larg, cu arcul încă în mână. Trase de coardă şi ţinti, însă din cauza brizei săgeata se izbi în zidul de deasupra geamului. Pregăti îndată alta în timp ce necunoscutul ieşi cu totul pe fereastră, ţinându-şi echilibrul anevoie pe pervazul îngust. Obraznica îşi luă avânt şi urlă din nou. Auzind-o, atacatorul îşi duse mâinile la urechi şi scăpă arcul în râu. Sunetul îl subjugase în aşa măsură încât străinul începu să-şi mişte picioarele necontrolat, rotindu-le ameţitor deasupra hăului. Încerca în zadar să se arunce înapoi în cameră, corpul nu-l mai asculta de la mijloc în jos. În clipa următoare căzu în gol, prăbuşindu-se în apă două sute de metri mai jos, la fel ca arcul mai devreme. Chiar şi în aer, picioarele i se mişcau în continuare şi nu-şi scosese degetele din urechi. Urletul încetă când trupul dispăru în adâncuri, iar Sam şi Lirael tresăriră amândoi când îl simţiră dându-şi duhul. Priviră în tăcere undele formate în urma căzăturii, înghiţite în cele din urmă de dâra înspumată a corăbiei. 726

— Ce i-ai făcut? întrebă Lirael, punând arcul deoparte cu grijă. Nu mai văzuse şi nici nu mai simţise pe cineva murind până acum. Asistase doar la ceremoniile de Rămas-Bun, unde adevărul morţii era învăluit în tradiţii şi parade fastuoase. — L-am făcut să meargă, mârâi Obraznica aşezându-se în fund cu părul încă ridicat pe spate. Te-ar fi omorât dacă nu-i veneam de hac… Lirael dădu din cap şi o îmbrăţişă scurt, în timp ce Sam le urmărea cu un aer obosit. Urletul fusese Magie Liberă pură, fără strop de Legământ în el, dar Căţeaua părea prietenoasă şi mai ales devotată lui Lirael. Totuşi, nu trebuia să uite că putea fi periculoasă dacă voia. Simţise ceva familiar în urletul ei, o senzaţie pe care n-o putea desluşi clar. Cu Mogget cel puţin ştia cum stă treaba. Era o creatură de Magie Liberă, strunită de zgarda fermecată de la gât. Căţeaua pe de altă parte părea să fie plămădită din două tipuri de magie, un caz cu totul special şi unic în felul său. Pentru a nu ştiu câta oară, îşi dorea s-o aibă alături pe Sabriel. Ea cu siguranţă ar fi ştiut ce-i cu Obraznica. — Ar trebui să ne schimbăm la loc, sugeră Lirael grăbită. Mai vine o barcă de patrulă din faţă. Sam se ghemui din nou faţă în faţă cu Căţeaua, care rânji la el cu dinţi ascuţiţi şi albi. Se forţă să-i răspundă şi el cu un zâmbet, amintindu-şi de sfaturile din copilărie: să nu laşi niciodată câinii să simtă că ţi-e teamă… — Aaah, ce de apă e aici! se văietă el, cuibărindu-se înapoi în canal şi trăgând spre el pătura îmbibată şi ea de apă. Trebuia scursă în tunel… Tocmai se pregătea să-şi tragă pătura peste cap când îl zări pe Mogget la pupa, prins în tabieturile lui de primenire. — Mogget! îi strigă. Ar trebui să te ascunzi şi tu! Mogget privi cu subînţeles apa în care Sam îşi cufundase picioarele şi-şi scoase limba rozalie, răspunzând: — Nu cred, e mult prea umed pentru mine. Ce folos să 727

mă ascund? La cum a urlat doamna Căţea, fii sigur că ne vor controla. Sper cel puţin că nu şi-au dat seama ce a fost. Poţi, aşadar, să nu te mai ascunzi, n-are niciun rost. Sam se ridică bombănind. — Şi de ce ai aşteptat până acum să-mi spui? pufni el şi începu să scoată apa cu o cană de tablă. — Ar fi bine dacă am putea să trecem fără să ne oprească, zise Căţeaua, adulmecând aerul. Tare mă tem că-n barca asta o să fie mai mulţi duşmani deghizaţi în ofiţeri de pază. — Am avea mai mult loc de manevre mai sus, zise Lirael, dar nu ştiu dacă e suficient să evităm patrula. Principalul port al oraşului se afla pe malul estic, dominat de douăsprezece pontoane mai mari sau mai mici ticsite de vase comerciale ale căror catarge arătau ca o pădure de stâlpi golaşi. În spatele lor era un chei săpat chiar în stânca defileului, o terasă lungă de unde mărfurile erau încărcate în bărci sau transportate cu platforma în oraş. Dincolo de chei se vedeau nişte trepte abrupte de piatră care urcau spre clădirile de deasupra printre cablurile macaralelor încărcate de cutii şi cufere, butoaie şi baloţi. Malul dinspre soare-apune era însă liber, cu excepţia câtorva vase comerciale în faţă şi a bărcii de patrulă care se pregătea deja să arunce ancora. Dacă reuşeau să treacă de ei fără să atragă atenţia, îşi puteau continua drumul fără alte întreruperi. — Au pe puţin douăzeci de arcaşi, zise Sam cu voce tremurândă. Chiar crezi că am putea trece fără să ne oprească? — Depinde cât de mulţi sunt în slujba Duşmanului, zise Lirael, întinzând vela ca să prindă viteză. Dacă sunt oameni cumsecade, n-o să tragă în Prinţul Regatului şi într-o Clayră, nu? — Eu zic că merită să încercăm, bâigui Sam, neştiind ce altceva să propună. Dacă paznicii nu erau pervertiţi, în cel mai rău caz va fi trimis înapoi la Belisaere. Altminteri, era mai înţelept să stea cât mai departe de ei. Şi dacă se 728

potoleşte vântul? — O să-l iuţim cu un fluierat, zise Lirael. Te pricepi la vrăji din astea? — Nu atât cât şi-ar dori mama, murmură Sameth. Pentru vrăjile de schimbare a vremii trebuia să fluieri însemnele magice, iar el nu prea ştia să fluiere. Dar cred că vântul l-aş putea însufleţi. — Nu ştiu zău ce-ar zice maică-ta de planul vostru, că tot ai adus vorba de ea, interveni Mogget cu ochii la vasul de patrulă care tocmai îşi ridica vela probabil ca să-i intercepteze. Lirael nu seamănă a Clayră, iar tu, Sameth, arăţi ca o sperietoare şi nu te-ar crede nimeni că eşti Prinţ. Cât despre comandant, s-ar putea să n-o mai recunoască pe Călăuzitoare de data asta şi chiar dacă toţi paznicii au spiritul curat, o să ne bombardeze cu săgeţi dacă nu oprim la comandă. Eu unul n-am de gând să mă las străpuns. — Ce altă soluţie avem? întrebă Sam. Să fie numai doi sau trei în slujba Duşmanului, tot au să ne atace. Dacă izbutim să înteţim vântul niţel, cu puţin noroc ne-am putea feri din calea săgeţilor. — Fă cum vrei, pufni Mogget. E apă peste tot, afară-i rece şi barca e ciuruită. Ce s-ar mai putea întâmpla? Încă o rundă de distracţii pe râu! Sam şi Lirael îşi aruncară o privire scurtă şi fata trase adânc aer în piept. Zeci de însemne magice îi invadară dintr-odată gândurile, învăluindu-i în cercuri jucăuşe plămânii şi gâtlejul. Începu apoi să fluiere încetişor, dând drumul sunetelor clare spre văzduh. În urma lor râul se întunecă brusc şi valuri înspumate se ridicară spre corabie, care le aştepta cu pânza pregătită. După câteva secunde se porni şi vântul, umflând vela nerăbdătoare şi împingând barca la vale cu viteză, acompaniat de şuieratul tachelajului. Mogget scoase un miorlăit ascuţit şi sări iute de pe parapet cu o secundă înainte ca o pulbere deasă de stropi să măture pupa dintr-un capăt în celălalt. Lirael încă mai fluiera şi Sam i se alătură, reuşind 729

împreună să menţină vântul în vela Călăuzitoarei şi departe de vasul de patrulă, al cărui catarg rămase nemişcat în tot acest timp. Chiar fără ajutorul vântului galera avea vâslaşi rapizi şi încercaţi, care se adaptară cât ai clipi cadenţei sporite a timonierului. Încercau să taie calea intruşilor, învolburând apa cu vâslele lor iuţi şi rama de oţel ce strălucea în soare.

CAPITOLUL PATRUZECI ŞI UNU Magie Liberă şi carne de mistreţ — Curând o să intrăm în raza lor de acţiune, avertiză Mogget morocănos, cu ochii când la galera care se apropia, când la ţărmul dinspre vest. Presimt că va trebui să înotăm până la mal, dacă vrem să scăpăm cu viaţă. Lirael se uită la Sam îngrijorată, dar nu zise nimic către motan. În ciuda vântului vrăjit şi a vitezei cu care alunecau pe apă, galera înainta cu repeziciune şi, pe măsură ce se apropiau de mal, râul scădea şi barca devenea din ce în ce mai greu de manevrat. — Poate ar fi mai bine să ne încercăm norocul şi să vedem câţi paznici s-au dat cu Duşmanul, propuse Sam, amintindu-şi cu regret de incidentul cu oamenii legii. Nu vreau să creadă că facem contrabandă şi n-am de gând să omor pe nimeni. O să le spun cine sunt şi-atunci te vor lăsa să treci, şi poate am noroc şi nu mă arestează, dacă Ellimere n-a apucat să-i avertizeze… — Nu ştiu ce să zic, începu Lirael. Încă nu era totul pierdut, încă mai aveau o şansă de scăpare. Nu apucă să-şi termine ideea, căci Obraznica interveni prompt: — În niciun caz! Sunt cel puţin trei sau patru creaturi la bordul vasului! Nu putem să ne oprim acum! — Eu nu miros nimic suspect, zise Mogget, tresărind nervos când stropii furioşi scăldară iar barca la pupa. Dar sigur că nu am nasul tău… Iar dacă mă uit mai bine la cei şase arcaşi care se pregătesc să tragă, înclin să-ţi dau 730

dreptate. Mogget nu minţise. Galera se apropiase îndeajuns cât să le taie calea, iar cei şase arcaşi stăteau nemişcaţi pe punte cu săgeţile pregătite. După feţele lor Sam înţelese că sunt gata să tragă întâi şi-apoi să-i ia la întrebări. — Crezi că arcaşii sunt curaţi? strigă Sam către Căţea. — Nu-mi dau seama, zise Obraznica cu botul în vânt. Cred că da, în mare parte. Căpitanul însă – bărbatul cu pană la pălărie – nu e ceea ce pare. Are înfăţişare omenească, dar e o creatură de Magie Liberă plămădită din carne de porc. Ştiu sigur după miros. — Să le-arătăm atunci cu cine au de-a face! zise Sam însufleţit. Ar fi trebuit să iau cu mine un scut cu blazonul regal sau ceva asemănător. N-ar îndrăzni să ne atace dac-ar vedea însemnul Regelui, indiferent ce le porunceşte căpitanul! — Sigur că nu, îl aprobă Lirael, străfulgerată de-o idee. De ce nu foloseşti ăsta în loc? zise ea şi dădu drumul cârmei, îndreptându-se către cufărul de la prora. — Ce anume? strigă Sam, apucând temător cârma rămasă nesupravegheată. Nu ştiu ce trebuie să fac, n-am mai condus nicio corabie până acum! — Nu-ţi face griji, ştie ea ce are de făcut, răspunse Lirael de lângă cufărul masiv. Deşi era la doar trei metri jumate mai încolo, ajunse cu greu la el, căci galera îi încolţise şi-i împingea spre ţărm, iar Călăuzitoarea se sălta în aer şi lovea iar apa la fiecare doi, trei metri, smucind-o cu putere. — Eşti sigură că ştii ce faci? strigă Sam iarăşi cu mâna încleştată pe cârmă, convins că numai forţa lui ţine barca departe de mal. Curios să vadă ce se întâmplă, îşi trase mâna de pe cârmă o secundă, gata s-o prindă iarăşi în clipa următoare. Călăuzitoarea îşi menţinu însă direcţia şi Sam răsuflă uşurat, mai să se înece când zări ploaia de săgeţi care se îndreptau spre ei. — Sunt încă prea departe să te-ajungă, îl linişti Căţeaua, 731

cântărind săgeţile cu o privire de cunoscător. Într-adevăr, după câteva clipe acestea străpunseră apa la mai bine de cincizeci de metri distanţă. — Dar o vor face în curând, interveni Mogget, ţopăind printre bălţi în căutarea unui cotlon mai uscat. Poposi în sfârşit aproape de cârmă tocmai când barca se smuci uşor – fără vreo intervenţie din partea lui Sam – şi un val scurt mătură prora, udându-l pe spinare. — Eşti o nesuferită! şuieră el în timp ce apa îi spăla labele, alunecând pe punte. Galera pare mai uscată, aşa că eu propun să ne predăm… Cine zice că trebuie să ne luăm după nasul dumneaei? — Dar tu nu vezi că trag în noi? se răsti Sam la el, fără să fie sigur dacă motanul vorbeşte serios sau a glumit. — Mai sunt alţi doi în afară de căpitan – creaturi de Magie Liberă, zise Obraznica printre dinţi, trăgând de zor aer pe nas. Sam băgă de seamă că se făcea din ce în ce mai mare şi mai ameninţătoare, pregătindu-se de luptă fără să ţină seama că Lirael avea cu totul alte planuri. — L-am găsit! exclamă fata când un nou rând de săgeţi ţâşniră către ei, dispărând în apă la doar un metru şi ceva distanţă. Dacă se întindea, Sam ar fi putut să atingă una. — Ce? strigă el, dar nu mai aşteptă răspunsul, alunecând degrabă în curgerea Legământului să adune însemnele pentru o vrajă de apărare, deşi nu era sigur că va rezista împotriva a şase arcaşi laolaltă, mai ales că era şi slăbit. Lirael scoase din cufăr o bucată de pânză neagră pe care o ridică în bătaia vântului, dezvăluind steaua argintie care strălucea în mijloc. Fu cât pe ce să-i scape din mână, dar o adună iute la piept şi se târî înapoi la cârmă. — Steagul Călăuzitoarei, veni răspunsul în cele din urmă. Trase grăbită parâma şi începu să desfacă şurubul bridei ca să prindă steagul de ea. Îl pun sus imediat, adăugă cu sufletul la gură. 732

— Nu mai e timp! strigă Sam cu ochii la arcaşii care se pregăteau să tragă din nou. Ţine-l în sus cu mâna! Lirael îşi văzu însă de treabă mai departe, fixând steagul la ambele capete cu gesturi parcă dinadins încete. Sam tocmai se pregătea să vină să i-l smulgă din mână când fata isprăvi în sfârşit şi începu să tragă de sfoară taman când alte cinci săgeţi ţâşniră către ei dinspre patrulă. Vrând să ajute, Călăuzitoarea învârti brusc cârma şi se roti cu pupa în bătaia vântului, pierzându-şi din avânt în timp ce pânza flutura nebuneşte, ca un ropot de aplauze frenetice. Sam încercă să se ferească dar cârma îl izbi peste obraz atât de tare încât la început crezu că l-a nimerit vreo săgeată. În câteva clipe barca se redresă cu aceeaşi mişcare bruscă, dar de data asta Sam scăpă nevătămat. Exact la timp, îşi zise în sinea lui văzând cum săgeţile care ar fi trebuit să-i nimerească în plin dispărură în valurile dinaintea lor. Nu mai conta că pierduseră viteză… În clipa următoare steagul cu steaua argintie a Clayrelor se desfăcu în toată strălucirea lui, agăţat de catarg. Acum nu mai încăpea îndoială cine se află la bordul Călăuzitoarei, căci întocmai ca şi ea, steagul nu era o simplă bucată de pânză, ci împletit cu însemne fermecate care-l făceau să lumineze chiar şi cea mai neagră noapte. În zilele cu soare, steaua argintie aproape că îţi lua ochii cu strălucirea ei. — Cred că s-au oprit, zise Căţeaua veselă, văzând cum galera rămâne în urmă cu vâslele în aer ori încurcate unele într-altele. Sam răsuflă uşurat, lăsând însemnele deja culese să-i alunece din minte, curios dacă mai are toţi dinţii în gură. — Dar stai aşa, văd doi arcaşi cu arcul pregătit, adăugă iute Obraznica. Sam bombăni şi se grăbi după însemnele pe care tocmai le lăsase să-i scape. — Da, doi sunt… aa, ceilalţi patru se luptă cu ei acum şi căpitanul ţipă ceva. Cred că s-a dat de gol! Sam şi Lirael îşi întoarseră privirea spre galeră, unde se încinsese o încăierare pe cinste, cu ţipete şi urlete pe 733

măsură. Oamenii erau unii peste alţii şi se luptau cu săbii şi pumnale când o coloană albicioasă de fum apăru deodată în mijlocul lor cu o bubuitură care culcă urechile Obraznicei şi îi făcu pe ceilalţi să tresară. Se înălţă deasupra lor la peste patru metri şi alunecă apoi într-o parte, arcuindu-se peste parapet. Crezură la început că o să dispară sub apă, însă, când atinse suprafaţa râului, şiragul de foc ţâşni în sus ca de pe trambulină, înaintând iute spre ei în timp ce se făcea din ce în ce mai mare. Curând, se preschimbase într-un mistreţ imens cu colţi care gonea pe urma Călăuzitoarei, împroşcând apa cu salturi uriaşe şi urlând atât de înfiorător încât îi apucă răul pe toţi. Fără să stea pe gânduri, Sam luă iute arcul lui Lirael şi trase în el patru săgeţi una după alta. Deşi niciuna nu dăduse greş, se făcură scrum pe dată într-un vârtej de scântei şi metal topit. Tocmai se aplecase după cea de-a cincea când Lirael întinse mâna hotărâtă şi rosti o vrajă în vânt. Deodată, o plasă aurie îi ţâşni din degete, ţesându-se din ce în ce mai largă şi mai mare peste apă. Monstrul dădu să sară iar, dar plasa îl înşfăcă la timp în firele-i portocalii de foc, îmblânzind strălucirea orbitoare. Împresurat în mrejele arzând, mistreţul se prăvăli în râu şi ţipătul lui gâtuit dispăru odată cu el în adâncuri, lăsând în urmă o dâră groasă de fum care se înălţa la cel puţin treizeci de metri în văzduh. Când dispăru în cele din urmă, tot ce mai rămăsese din hidoasa creatură erau bucăţi de carne putredă care pluteau pe apă, alungând în loc să atragă pescăruşii flămânzi de deasupra. — Mulţumesc, bâigui Sam odată încredinţat că nu vor mai fi alte atacuri dinspre galeră ori din adâncurile râului. Ştia şi el vraja cu plasa, dar nu crezuse că va funcţiona cu arătări atât de mari şi de periculoase. — Mogget mi-a dat ideea, zise Lirael încă năucită nu doar de reuşita vrăjii, ci şi de amabilitatea motanului. — Creaturi ca asta înfruntă bine apele curgătoare, dar 734

dacă le scufunzi nu au scăpare, explică Mogget. A fost destul să o încetiniţi chiar şi o clipă. Privi apoi cu subînţeles către Obraznică şi adăugă: — Eeeh, mai ştiu şi eu câte ceva… Acum chiar trebuie să trag un pui de somn. Pot să mă bizui pe voi să-mi găsiţi niscai peşte până mă trezesc? Sam încuviinţă din cap absent. Habar n-avea de unde o să-i facă rost de peşte, dar îi venea să-l mângâie şi să-l drăgălească, cum făcea Lirael cu Obraznica ei. Privirea verde şi severă a motanului îi tăie însă elanul şi-şi trase mâna înapoi discret. — Îmi pare rău că nu mi-a venit mai repede ideea cu steagul, zise Lirael când o porniră mai departe. Deşi vântul se mai domolise, sufla încă destul de tare de la pupa. Sunt o groază de lucruri în cufărul ăla, dar n-am avut timp să mă uit la ele de când am plecat din Gheţar. — Nu-i nimic, ţi-ai adus aminte la ţanc, răspunse Sam înfundat, pipăindu-şi falca cu grijă. Toţi dinţii erau la locul lor şi n-avea decât o vânătaie. Ne prinde bine vântul ăsta, zise apoi cu toată gura. Mâine-dimineaţă ar trebui s-ajungem la Casa lui Abhorsen. — Casa lui Abhorsen? zise Lirael cu îngrijorare în glas. E pe o insulă, nu? Chiar înainte de cascada de la Stâncile Semeţe. — Da, zise Sam cu gândul la apele învolburate care se prăvăleau în hău şi protecţia oferită de ele. Abia apoi îi trecu prin minte că fata nu se gândea neapărat la siguranţă, ci mai degrabă la cum vor reuşi să treacă de cascadă. Dar nu-ţi face griji, o încurajă el. În spatele insulei se află un canal de vreo cinci kilometri unde curenţii nu sunt chiar aşa puternici. Totul e să ştim pe unde să intrăm şi mai ales să nu ne rătăcim. A fost făcut de Meşterii Zidari, cei care au clădit şi Zidul. Un lucru cu adevărat desăvârşit, canalul ăsta. Am încercat să fac unul la fel la noi acasă, cu iazurile şi cascada de pe a doua terasă a Palatului, dar nu am reuşit nicicum să deviez curentul – cu niciun fel de vrajă. Ar fi continuat, dar observă că Lirael nu-l mai asculta. 735

Avea o expresie visătoare şi privea în gol undeva dincolo de umărul lui. — Scuze, nu mi-am dat seama că te plictisesc, zise el cu un zâmbet forţat. Era obişnuit să atragă atenţia fetelor drăguţe, iar Lirael intra şi ea în această categorie, după cum tocmai observase. „E chiar frumoasă”, îşi zise studiind-o pentru prima dată cu atenţie. — Nu, nu, mie îmi pare rău, tresări Lirael clipind des. Nu sunt obişnuită să… Nu sunt prea vorbăreaţă nici acasă. — Ţi-ar sta mult mai bine fără baticul ăla, îndrăzni Sam. Era într-adevăr atrăgătoare, deşi chipul ei ascundea ceva care-l neliniştea. Unde o mai văzuse oare? Poate că semăna cu una din fetele cu care îi făcuse cunoştinţă Ellimere în Belisaere. Îmi aduci aminte de cineva, continuă el. Ai cumva vreo soră pe care-aş fi putut s-o întâlnesc pe undeva? Deşi… nu cred să fi văzut până acum Clayre cu părul negru. — N-am nicio soră, răspunse Lirael absentă. Doar foarte multe verişoare şi o mătuşă. — Când ajungem la Casă poţi să te schimbi într-o rochie de-a soră-mii, îi zise el. Să scapi de vesta aia. Te superi dacă te întreb câţi ani ai? Lirael îl privi mirată, înţelegând unde bate abia când îi zări licărul din ochi. Cunoştea bine privirea, o mai văzuse şi la alţi bărbaţi în Cantina de Jos. Întoarse capul şi-şi aranjă baticul ca să câştige timp. De ce nu putea fi şi el ca Obraznica, un prieten de nădejde la nevoie, fără complicaţii romantice? Trebuia să găsească iute ceva care să-l descurajeze definitiv. Putea să pretindă că-i e rău şi să vomite în faţa lui, dar ar fi fost un pic cam mult… — Treizeci şi cinci, răspunse ea într-un târziu. — Treizeci şi cinci?! exclamă Sam uluit. Adică… a… a, îmi pare rău, dar nu arăţi deloc… Pari mult mai tânără. — Asta numai datorită alifiilor, zise Căţeaua, rânjind în colţul botului doar pentru Lirael. Unguente şi uleiuri aduse din nord, plus vrăji pentru îngrijirea trupului. Vezi tu, Prinţe, Stăpâna mea ţine foarte mult la înfăţişarea ei. 736

— Aha, bâigui Sameth, rezemându-se de balustradă. O privi iarăşi cu coada ochiului, pesemne în căutarea ridurilor pe care le scăpase prima dată. Oricât ar fi încercat, tot nu reuşea să creadă că e mai mare decât Ellimere, cu-atât mai mult cu cât comportamentul o dădea de gol. Nu se purta ca o femeie, era timidă şi prea puţin vorbăreaţă. „Poate din cauză că a lucrat la bibliotecă”, îşi zise el studiindu-i silueta zveltă ascunsă sub vesta lălâie. — Destul cu vorbăria, Obraznico! o întrerupse Lirael, întorcându-şi faţa ca să-şi ascundă zâmbetul. În loc să trăncăneşti, mai bine ai fi cu ochii-n patru! O să te-ajut şi eu îndată ce îmi fac un veşmânt de Legământ. — Am înţeles, Stăpână! mormăi Căţeaua. Voi sta de pândă, precum ai poruncit. Se întinse cât era de mare, căscă şi făcu un salt spre pupa, unde se aşeză cuminte în calea stropilor, cu botul larg deschis şi limba afară. Cum de stătea aşa semeaţă şi fără să se mişte, Lirael nu ştia, deşi avea o vagă bănuială că i-au crescut iar lipitori pe labele din spate şi posterior. — E nebună de legat, atâta pot să zic! oftă Mogget privind-o cum se îmbăiază. Se duse înapoi la locul lui lângă cârmă şi începu iar să se spele. Nu ştiu de ce mă mai mir, zău aşa! — Vezi că te-am auzit! mârâi Obraznica fără să se clintească. — De-aia nu mai pot eu, pufni el înţepat, lingându-se pe gât. La un moment dat îşi ridică privirea de smarald spre Lirael şi-o întrebă şiret: N-ai vrea să-mi scoţi zgarda o clipă, să mă usuc şi eu ca lumea? Când Lirael îl refuză, îşi înclină capul spre Sameth şi continuă: Nu ştiu de ce m-am aşteptat să mă ajuţi, când nici măcar nerodul ăsta nu se învoieşte! Ce prost am fost că nu m-am oferit voluntar de la bun început! Acum nu-mi mai mâncam ficaţii în bărcile astea blestemate! — Pentru ce să te oferi voluntar? întrebă Lirael curioasă şi motanul îi zâmbi tăcut cu un rânjet de prădător. Când îşi întoarse capul Ranna sună domol şi Mogget se 737

întinse pe spate la soare, adormit. — Ai grijă cu Mogget, o preveni Sam, privind-o cum îl mângâie pe burtă. A încercat să o omoare pe maică-mea de trei ori până acum, când a scăpat de sub controlul vrăjii. Lirael îşi trase mâna tocmai când Mogget deschise un ochi şi îi întinse jucăuş o labă cu ghearele scoase. — Culcă-te la loc, îi porunci Căţeaua fără să se întoarcă. Părea încredinţată că motanul îi va da ascultare. Acesta îi făcu cu ochiul fetei, fixând-o preţ de o clipă înainte să-l închidă şi să adoarmă dus în susurul lui Ranna – sau cel puţin să dea impresia că doarme. — Buun, suspină Lirael. E timpul să mă apuc de veşmânt. — Te deranjează dacă mă uit? o întrebă Sam nerăbdător. Am citit despre veşmintele astea, dar nu ştiam că încă se mai fac. Nici mama nu cred că se pricepe. Ce forme ştii să faci? — Vidra de gheaţă, ursul cafeniu şi bufniţa răguşită, recită Lirael uşurată că i-a distras atenţia de la avansuri amoroase. Poţi să te uiţi dacă vrei, deşi nu ştiu cât de interesant va fi. Secretul e să ţii în minte mai multe şiruri de însemne şi să ştii cum să uneşti vrăjile, aşa că n-o să pot vorbi sau să-ţi explic nimic. Plus că durează mult, probabil o să mă-ntind până pe seară, iar la sfârşit va trebui să îl împăturesc cu grijă, ca să-l mai folosesc şi altă dată. — Fascinant, zise Sameth. Ai încercat vreodată să pui vraja gata făcută undeva, s-o închizi într-un obiect, ca să n-o iei de fiecare dată de la început? Aşa, ai mereu însemnele la îndemână şi trebuie să faci doar vraja. — Nu m-am gândit la asta, şopti Lirael. Nici nu ştiam că se poate. — Se poate, dar e greu, îi explică el nerăbdător. E ca şi cum ai încerca să vindeci o Piatră de Legământ despicată, trebuie să dai parte din sângele tău pentru ca vraja să ţină. Sânge de viţă nobilă, desigur, dar pentru tine n-ar fi o problemă, dat fiind că eşti Clayră. Totul e să lucrezi cu atenţie, că altfel… În fine, e complicat, hai să vedem mai 738

bine pielea ta fermecată! Pe care vrei s-o faci? — Am ales bufniţa răguşită, zise fata cu o oarecare teamă în glas. N-avea nevoie de Viziune să-şi dea seama că Sameth e curios şi o să-i pună tot soiul de întrebări. O să dureze în jur de patru ore – asta dacă lucrez în linişte, adăugă ea ferm.

CAPITOLUL PATRUZECI ŞI DOI Sudiştii şi un necromant Soarele era la apus, îmbrăcând râul într-o lumină roşiatică. În ciuda vrăjii pe care Sam şi Lirael o făcuseră mai devreme, vântul îşi schimbase direcţia şi sufla acum dinspre miazăzi, dar Călăuzitoarea înainta sprintenă tăind apa în diagonală de la est la vest. După cum era de aşteptat, Sam o bombardase cu tot felul de întrebări pe tot parcursul vrăjii, însă cu toate aceste întreruperi reuşise se termine veşmântul la timp, ba chiar îl şi împături cu grijă şi-l puse deoparte. — A fost foarte interesant, mărturisi Sam. Aş vrea să învăţ să fac şi eu. — Am lăsat În Pielea Leului acasă în Gheţar, răspunse Lirael, dar pot să ţi-o dau dacă te hotărăşti să treci pe-acolo. Am luat-o de la Bibliotecă, dar cred că poţi s-o împrumuţi şi tu. Sam încuviinţă, visând cu ochii deschişi la momentul când va vizita Gheţarul. I se părea aproape ireal, un viitor mult prea îndepărtat ca să îi dea atenţie. Nu se putea gândi decât cum să ajungă mai repede la Casa lui Abhorsen. — Noaptea putem naviga? se interesă el. — Da, dar numai dacă Obraznica e de acord să stea de pază, ca s-o ajute pe Călăuzitoare. — Stau, zise Căţeaua cu un lătrat scurt. Era în aceeaşi poziţie, cu faţa la pupa în ploaia de stropi. Cu cât ajungem mai repede, cu-atât mai bine. Nu-mi place ce miros aduce vântul şi râul e mult prea pustiu pentru ora asta. Sam şi Lirael cercetară împrejurimile. Fuseseră atât de 739

absorbiţi cu veşmântul că nici nu observaseră liniştea dimprejur. În afară de câteva bărci ancorate aproape de malul estic, nu era nicio mişcare. — Nu ne-a urmărit nimeni de la Podul Înalt şi până acum ne-am petrecut cu patru vase dinspre miazăzi, spuse Obraznica. Cam puţin, la cum ştiu eu traficul pe Ratterlin. — Aşa e, aprobă Sam. De câte ori am fost pe râu erau mult mai multe bărci, chiar şi pe timp de iarnă. Trebuia să fi văzut măcar câteva barje trecând spre nord cu transportul de lemne. — N-am văzut niciuna, răspunse patrupedul. Pesemne că s-au oprit undeva pe drum, la adăpost. Aţi observat că bărcile pe lângă care am trecut erau ancorate de diguri sau legate de câte-o geamandură? Să fie cât mai departe de ţărm… — Probabil că e plin de Morţi şi creaturi pe maluri, zise Lirael. — Ştiam eu că n-ar fi trebuit să plece mama şi tata, oftă Sameth. Dacă ar fi ştiut… — Ar fi plecat oricum, îl întrerupse Mogget cu un căscat prelung. Se întinse şi plescăi uşor cu limba lui rozalie, apoi adăugă: Ca de obicei, necazul nu vine niciodată singur. De data asta a început în mai multe părţi deodată şi o să ne găsească şi pe noi la un moment dat. Deşi nu-mi place s-o spun, Neruşinata are dreptate, vântul aduce miasme îngrijorătoare. Să mă treziţi dacă se-ntâmplă ceva interesant. Zicând aşa, închise ochii şi se făcu covrig la loc, aidoma unui bulgăre de nea. — Mă întreb ce înţelege el prin „ceva interesant”, zise Sam furios. Luă sabia şi o scoase pe jumătate din teacă, să se asigure că însemnele pe care le ferecase în tăiş au rămas la locul lor. Obraznica adulmecă iar aerul când barca îşi schimbă direcţia, întorcându-se cu pupa de-a curmezişul curenţilor. Nasul îi tremura în vânt şi-şi ridica botul din ce în ce mai sus, să prindă mirosul mai bine. 740

— Magie Liberă, zise într-un final. Pe malul dinspre vest. — Unde anume? întrebă Lirael cu mâna la ochi. Nu vedea mai nimic din pricina apusului, doar pâlcuri de trestii pe câmpiile golaşe, câteva zăgazuri improvizate şi zidurile de piatră ale unei capcane pentru peşti, până la jumătate în apă. — Nu văd, dar după miros e undeva în josul râului, mârâi Căţeaua. — Nici eu nu desluşesc nimic, zise Sam. Dar dacă râul e în siguranţă, n-avem de ce să ne temem, nu? — Am mirosit şi oameni, îi anunţă Obraznica. Par foarte speriaţi. Sam nu zise nimic şi Lirael îl observă muşcându-şi buzele. — Ar putea fi Hedge, necromantul? întrebă fata. — E prea departe să-mi dau seama, spuse Căţeaua neputincioasă. Izul de Magie Liberă e foarte puternic, aşa că nu-i exclus să fie vreun necromant ori poate Hish sau Stilken. Lirael înghiţi în sec. Pe Stilken o putea răpune, căci o avea pe Nehima şi nu era singură, îi avea alături pe Sam, Mogget şi Obraznica. Dar tare n-ar fi vrut să dea cu ochii iar de pocitanie! — Ştiam eu c-ar fi trebuit să citesc cartea, bombăni Sam fără să zică despre ce carte e vorba. Urmă un minut de tăcere în timp ce barca îi purta spre malul de vest. Discul roşiatic al soarelui era pe jumătate în apă şi stelele începuseră să strălucească deja în amurg. — Mda… Cred că… ar trebui să vedem ce se întâmplă, bâigui Sam într-un sfârşit cu jumătate de gură. Îşi fixă sabia la curea, dar nu se atinse de bandulieră. Lirael se uita cu jind la clopoţei, însă nu erau ai ei şi numai Sam putea hotărî dacă îi ia sau nu. — E bine dacă oprim la următorul dig? o întrebă fata pe Obraznică. Când aceasta aprobă discret din cap, Călăuzitoarea se întoarse iute către dig fără alte indicaţii. 741

— Mogget, trezeşte-te! îi şopti Sam. Odată cu lăsarea nopţii râul se cufundase în tăcere şi nu voia să fie auzit. Motanul rămase nemişcat şi Sam îl strigă din nou, scărpinându-l în creştetul capului. — Se va trezi dacă e nevoie, zise Căţeaua, văzând că tot nu se clinteşte. Hai, pregătiţi-vă! adăugă apoi pe acelaşi ton blând. Barca alunecă uşor în dreptul digului şi Lirael coborî vela. Sam sări afară cu sabia pregătită, urmat îndeaproape de Căţea. Lirael îi ajunse din urmă puţin mai târziu, cu Nehima scoasă din teacă şi o mulţime de însemne strălucind pe tăiş în lumina apusului. Obraznica îşi ridică botul în vânt şi rămase nemişcată cu o ureche ciulită. Cu toţii aşteptau tăcuţi, ascultând. Nu se auzea nici cel mai mic zgomot, doar răsuflarea lor şi apa clipocind sub ponton. Până şi pescăruşii amuţiseră. Un urlet prelung răsună deodată în tăcere, departe de ei. Ca la un semn, alte ţipete înfundate îi urmară şi simţiră amândoi fiorul Morţii când mai mulţi oameni îşi dădură duhul laolaltă. La scurt timp senzaţia se repetă, însă de data asta intensificată de o prezenţă copleşitoare, o forţă din Moarte. — Un necromant! strigă Sam, făcând un pas înapoi. — Ne trebuie banduliera, zise Lirael, privind în jos către corabie. Mogget se trezise şi îi privea cu ochi scânteietori în semiîntuneric, lăfăindu-se peste banduliera fermecată. — Vin încoace, declară Obraznica fără să-şi piardă cumpătul. Strigătele se auzeau din ce în ce mai aproape, deşi ei nu zăreau nimic dincolo de pâlcul de trestii. Apoi, la vreo cincizeci de metri în josul râului un bărbat ţâşni din tufe şi se aruncă în apă, apărând la suprafaţă la o distanţă considerabilă de mal. Mai înotă vreo doi, trei metri, după care se întoarse pe spate şi se lăsă în voia râului, prea obosit 742

ori prea rănit ca să continue să înoate. În spatele lui un trup desfigurat şi negricios ajunse în sfârşit la mal şi scoase un urlet sfâşietor când îşi zări prada scăpată. Vizibil afectată de apa curgătoare, creatura se retrase şchiopătând după tufişuri. — Hai, zise Lirael cu vocea gâtuită, scoţând naiul din buzunar. Porni hotărâtă, cu Căţeaua imediat în spate şi Sam la coadă, şovăitor. Se auziră alte strigăte, cuvinte fără înţeles, deşi lui Sam îi era clar că oamenii sunt îngroziţi şi strigă după ajutor. Privi banduliera şi Mogget îl fixă cu ochi iscoditori, fără să clipească. — Ce aştepţi? întrebă el. Permisiunea mea cumva?! Sam clătină din cap. Parcă era paralizat, nu putea să se aplece după clopoţei ori să se ţină după Lirael, care era deja la capătul pontonului cu Căţeaua. Simţea Morţii în apropiere, la mai puţin de o sută de metri, şi necromantul printre ei. Trebuia să facă ceva, orice. Să-şi dovedească că nu e chiar atât de laş. — N-am nevoie de clopoţei! strigă dintr-odată şi o luă la fugă pe scândurile şubrede, trecând valvârtej pe lângă Lirael şi tovarăşa ei, care-l priviră uimite cum sare peste tufăriş pe pajiştea de dincolo. În secunda următoare o arătare se repezi la el, dar Sam izbuti să-i reteze picioarele şi s-o răstoarne dintr-o singură mişcare. Până să se ridice, o călcase deja în picioare şi fugea mai departe. Necromantul, pe el trebuia să-l prindă şi să-l omoare înainte să-l ducă iar în Moarte, iar asta cât mai repede cu putinţă. O furie nebună pusese stăpânire pe el şi alerga ca apucat, uitând de orice teamă. Când Lirael şi Obraznica ieşiră dintre trestii Sam se lupta cu altă creatură, pe care tocmai o străpunsese cu 743

sabia. Fu cât pe ce s-o prăvălească peste ele, dar Lirael avea naiul la gură şi suflă iute în Saraneth, a cărui melodie sprintenă şi clară ţintui locului arătarea din Moarte. Fără să stea pe gânduri, îşi mută buzele la Kibeth şi la auzul sunetului săltăreţ creatura făcu mai multe salturi înapoi, în timp ce spiritul din trupul ei pocit alunecă în Moarte. — E dusă, o linişti Căţeaua făcând un pas mare în faţă. Lirael o urmă grăbită, fără s-o rupă la fugă cum făcuse Sam. În faţă, o haită de vreo treizeci, patruzeci de Morţi înconjuraseră un grup de oameni care fugiseră spre râu la adăpost. Nu se întunecase chiar de tot şi Lirael zări bărbaţii şi femeile care stăteau în cerc să apere copii adunaţi la mijloc. Simţea Ajutoarele în jurul lor, strunite de o forţă mult mai crâncenă decât puterea lor strânsă laolaltă. Era o senzaţie ciudată pe care şi-o explică abia când îl văzu pe Sam dând iama printre Morţi în căutarea necromantului. Urletul lui de războinic se împleti cu strigătele şi suspinele mulţimii, în timp ce creaturile răspunseră cu horcăieli şi ţipete sfâşietoare, năpustindu-se peste bieţii oameni şi sfârtecându-i bucată cu bucată. Cei rămaşi teferi îi loveau cu bâte şi nuiele făcute din crengi de copac, dar, neştiind cum să le folosească, îşi găseau sfârşitul unul câte unul. Dincolo de învălmăşeală Lirael îl zări pe necromant întorcându-se spre Sam cu mâinile ridicate şi duhnind a Magie Liberă. În clipa următoare mirosul metalic umplu aerul şi o explozie orbitoare de scântei ţâşni în direcţia lui Sam în urletele triumfătoare ale Morţilor, care răzbiseră la copiii din mijloc. Lirael o luă la goană să-i sară în ajutor, deşi soarta Prinţului părea pecetluită. Necromantul avea pe faţă o mască de bronz şi-şi ridică mâinile exact când Sam o apucă în lături, năucit de apariţie. O mască de bronz! Să fie oare însăşi Chlorr, 744

Femeia-Măştii, vrăjitoarea cu care se înfruntase Sabriel ani în urmă? Fulgerul trecu pe lângă el la doar câţiva centimetri, însă dogoarea îl păli din plin şi iarba luă foc în spatele lui. Încetini pasul şi alunecă în curgerea eternă, de unde culese patru însemne direct cu mâna. Contură apoi cu degetele o lamă de argint în formă de triunghi pe care o aruncă spre Chlorr înainte să închidă vraja cum se cuvine. Arma zbârnâi uşoară prin aer fără s-o nimerească, dar după câţiva metri se opri brusc şi o luă înapoi spre ea, lovind-o în braţ. Prinzând curaj, Sam făcu un pas înainte, dar, în loc să sângereze, din pelerina vrăjitoarei ieşea un mănunchi de flăcări şi scântei aurii. — Nesăbuitule! tună Chlorr cu sabia ridicată. Îi simţea glasul strecurându-i-se în fiecare por, ca un roi de insecte veninoase. Simţi în răsuflarea ei duhoarea de metal atât de cunoscută. Ai venit fără clopoţei! Atunci băgă de seamă că nici ea nu avea bandulieră şi că în loc de ochi avea două focuri mocnite. Când vorbea, îi ieşeau pe gură rotocoale albe de fum şi îşi pierduse de mult orice înfăţişare omenească. Nu mai era nici necromant, numărându-se acum printre Morţii de Rang. Sabriel o trimisese în adâncurile tărâmului întunecat, dar cineva o scosese iarăşi la lumină. — Fugiţi! strigă Lirael. Plecaţi de-aici! Stătea între ultimii patru supravieţuitori şi Morţii pe care nu-i putuse alunga cu fluierele fermecate. În zadar tot suflase în Saraneth, erau prea mulţi şi naiul mult prea slab să facă faţă. Puterea lui nu-i ajunsese şi-acum trebuia să îi înfrunte altfel. Copiii erau speriaţi din cale-afară şi refuzau să fugă, imuni la strigătele ei. Unul din Ajutoare se repezi la ea şi Lirael îl împinse cu putere în timp ce Obraznica sări la altul, doborându-l la pământ. Al treilea însă, o creatură deşirată şi pitică cu fălci proeminente, le scăpă printre degete şi se năpusti la un 745

băieţel care ţipa în gura mare, frângându-i trupul cu fălcile şi amuţindu-l pe vecie. Scârbită şi înfuriată, Lirael se învârti şi îi tăie capul cu sabia, într-o ploaie de scântei argintii. Chiar şi aşa, spiritul din trupul decapitat nu părea afectat de lovitura Nehimei şi refuza să-i dea drumul copilului. Fata îl mai străpunse de câteva ori fără sorţi de izbândă, în timp ce capul încă scrâşnea din dinţi. Sam se lupta cu Chlorr, parând o nouă lovitură. Era incredibil de puternică şi Prinţul fu cât pe ce să-şi piardă sabia, căci braţul îi amorţise din încheietură şi însemnele ferecate cu atâta trudă în tăiş păleau unul câte unul sub influenţa ei nefastă. Odată stinse toate, lama avea să se sfărâme ca hârtia arsă. Se dădu un pas înapoi şi-şi aruncă ochii împrejur, zărindu-le pe Lirael şi Obraznică războindu-se cu vreo şase creaturi. Mai auzise cântecul lui Saraneth şi Kibeth de la nai, familiar şi totuşi diferit de cel al clopoţeilor. Cu ajutorul lor Lirael trimisese mai multe spirite în Moarte, mai puţin pe Chlorr, care nu părea câtuşi de puţin afectată de cântecul fluierelor. Dimpotrivă, lovi din nou cu un şuierat ameninţător în timp ce Sam îşi cântărea posibilităţile. Trebuia să fie vreo vrajă ori vreo incantaţie care s-o ţină locului măcar câteva clipe, cât să-şi ia tălpăşiţa… Lirael şi Căţeaua luptau la unison, zdrobind în sfârşit ultimul Mort cu căpăţâna de pământ. Acesta dădu să se ridice, dar, când Obraznica veni şi îi lătră în faţă, spiritul alunecă în Moarte, lăsând corpul inert, o adunătură hidoasă de carne şi oase. — Mersi, zise fata epuizată. Privi în jur la trupurile hâde şi desfigurate, Morţi şi oameni deopotrivă. Spera să vadă măcar un copil rămas nevătămat, dar în afară de ea şi de Căţea nu mai era nimeni în picioare. Câmpul era însângerat şi plin de cadavre 746

aruncate unele peste altele, de nu mai ştiai care e om şi care arătare. Lirael închise ochii, copleşită de simţământul Morţii dimprejur. Nu supravieţuise nimeni şi apăsarea era sfâşietoare. Îşi simţea stomacul în gât şi se aplecă să verse, dar Sam o strigă tocmai atunci şi ea se ridică în picioare, căutându-l cu privirea. Zări numai explozia de foc din depărtări, întreruptă la intervale scurte de câte-o ploaie abundentă de scântei. Semăna cu un foc de artificii, însă Lirael nu se lăsă păcălită. Din mijlocul ei Sam îi striga ceva neînţeles, ceva ce mintea ei refuză la început să priceapă. Îi pieri orice senzaţie de rău când îl auzi în sfârşit răcnind ca din gură de şarpe: — Ajutooor! Lirael! Obraznico, Mogget! Să mă ajute careva! Fără să stea pe gânduri, Lirael o porni în goană către el. Sam îşi nenorocise sabia în ultimul atac. Lama se îndoise de la mâner, lăsându-l neputincios cu o armă grea şi total inutilă acum că-şi pierduse puterile magice. Chlorr râdea sub masca ei imobilă, un râs bizar cu ecouri metalice, de parcă răzbătea dintr-o sală mare şi goală de departe. Era acum mult mai înaltă şi ameninţătoare, o siluetă neguroasă învăluită în blănuri urât mirositoare. Sam îi venea mai jos de umeri şi ea stătea în faţa lui cu sabia ridicată, scoţând fum pe deschizătura din dreptul gurii. Tăişul era scăldat în flăcări sângerii ce picurau alene pe iarba uscată. Sam o lovi cu mânerul peste faţă şi făcu iute un pas înapoi, strigând cât îl ţinea gura: — Ajutor! Lirael, Obraznico, săriţi! Surprinzător de uşoară şi rapidă, Chlorr făcu un salt spre el rotind sabia în aer. Tăişul ascuţit îi vâjâi aproape de nas şi Sam urlă din nou: — Moggeeeeeeeeet! Ajută-mă! Ajutoooor! Lirael zări lama năprasnică rotindu-se din nou în aer, 747

izbindu-l în plin şi învăluindu-l într-o perdea de flăcări roşiatice. — Sam! urlă ea disperată. Auzind-o, Căţeaua Obraznică se repezi spre el în salturi uriaşe, lăsând-o pe Lirael în urmă, îngrozită. Pentru o clipă crezuse că a murit, dar îl zări apoi rostogolindu-se în lături, viu şi nevătămat. O luă şi ea la fugă într-acolo când o văzu pe vrăjitoare cu sabia ridicată, hotărâtă să sară în ajutorul Prinţului. În zadar însă, căci mintea îi era golită de toate vrăjile cu care i-ar fi putut veni de hac intrusei, de care o despărţeau mai bine de cincizeci de metri. — Mori! şuieră Chlorr, ridicându-şi sabia deasupra capului cu lama în jos. Sam privi tăişul fin, conştient că de data asta nu mai are scăpare. Era prea rapidă, prea puternică pentru el. Dădu să-şi ridice mâna şi să rostească o vrajă de Legământ, dar nu-i veneau în minte decât însemne de prisos, de pildă cele folosite la confecţionarea jucăriilor. Lama spintecă aerul şi Sam începu să urle din toţi rărunchii, întrerupt de lătratul neaşteptat al Obraznicei, pătruns de magia Legământului. Ajunse la urechile lui Chlorr tocmai când era gata să-şi străpungă victima, topindu-i braţele în mii de orificii prin care se scurgea un fum lăptos. În loc să-l nimerească, sabia se înfipse lângă el în pământ, arzându-i şoldul cu dogoarea ei. Chlorr îşi pierduse puterile complet, căznindu-se să scoată sabia din ţărână în timp ce Obraznica se apropia de ea mârâind ameninţător. Se făcuse iarăşi mare, cam cât un leu de deşert cu dinţi şi gheare pe măsură, iar zgarda îi strălucea în nuanţe de foc, un dans sălbatic al însemnelor. Vrăjitoarea se dădu câţiva paşi înapoi fără sabie şi Sam se ridică în picioare, încercând să-şi recapete calmul. Se pregătea să facă o vrajă, cu pumnii încă încleştaţi. Lirael sosi şi ea îndată, trăgându-şi răsuflarea. Se oprise din alergat şi stătea acum în spatele Căţelei, gâfâind. Chlorr ridică mâna spre ele şi unghiile i se prelungiră 748

dintr-odată în lame negre de cuţit. Deşi încă învăluită în fum, găurile de pe braţe i se vindecaseră deja. Când îndrăzni să facă un pas în faţă, Căţeaua lătră din nou, un amestec de Magie Liberă şi vrăji de Legământ care-i făcură zgarda să lumineze atât de tare încât Lirael şi Sam îşi feriră privirea. Chlorr tresări şi-şi acoperi faţa cu mâinile, scoţând vălătuci de fum alb pe sub mască şi preschimbându-se sub blănurile groase. Devenea din ce în ce mai mică, de parcă trupul ei de negură se stafidea văzând cu ochii, odată cu veşmintele greoaie. — Blestemată să fii! tună ea. Blănurile căzură la pământ cu masca de bronz deasupra şi de sub ele ieşi o umbră neagră şi subţire ca un firişor de cerneală, care şerpui în întuneric şi se pierdu mai repede ca apa în pământul uscat. Lirael vru să se ia după el, dar Căţeaua o opri. — N-are rost, zise. Dă-i pace! N-am făcut decât s-o alung din trupul pe care şi-l luase. E prea puternică s-o trimit în Moarte fără ajutor. — Era Chlorr, bâigui Sam alb la faţă şi tremurând. Chlorr, Femeia-Măştii, o vrăjitoare cu care mama s-a luptat acum mulţi ani. — Acum e-n rândul Morţilor de Rang, zise Mogget. A reuşit să se întoarcă de dincolo de-a Şaptea sau a Opta Poartă. Sam sări cât colo la auzul motanului, privind speriat împrejur. Îl zări în sfârşit aşezat comod lângă sabia lui Chlorr, de parcă stătuse acolo de la bun început. — Unde ai fost când te-am strigat? — Am aruncat un ochi pe-aici cât timp te-ai ocupat tu de… probleme, răspunse motanul. Am alungat-o noi pe Chlorr pentru moment, dar o să se întoarcă. Plus că mai sunt încă vreo sută de Morţi la cel mult zece kilometri către vest, îndrumaţi din umbră de Ajutoare. — O sută?! sări Sam. — Ajutoare! se minună Lirael. 749

— Ar trebui să ne întoarcem pe corabie, propuse Sam cu ochii la sabia lui Chlorr legănându-se înfiptă în pământ. Tăişul nu mai ardea în flăcări, dar era negru ca abanosul şi crestat cu rune ciudate care se zvârcoleau ameţitor şi îi dădeau dureri de cap. Ar trebui să o distrugem, zise el încă buimac. Doar că… nu… nu ştiu cum s-o fac cât mai repede. — Şi cum rămâne cu toţi oamenii ăştia? întrebă Lirael, încercând să nu se gândească prea mult la trupurile fără viaţă dimprejur. Totul se petrecuse atât de repede, într-o secundă parcă! Sam privi în zare la stelele ce străluceau pe cer alături de luna nouă. Observă la lumina rece a nopţii că mulţi dintre cei căzuţi purtau pe cap eşarfe sau pălării albastre, zărind chiar o bucată din acelaşi material în ghearele unei creaturi răpuse de Lirael cu naiul fermecat. — Sunt refugiaţii din sud, constată el mirat. Se apropie de primul trup de lângă el, cercetându-l cu atenţie. Era un băiat cu părul bălai, cam de vreo şaisprezece ani. Îl privea mai degrabă uimit decât cu frică, de parcă nu credea că ce se întâmpla în jurul lui era aievea. — Refugiaţii aduşi din sud, întări el. Probabil încercau să fugă… — Să fugă de cine? întrebă Lirael. Până să vină răspunsul o creatură urlă în depărtare, urmată de alte horcăieli desprinse din gâtlejuri spintecate. — A pus Chlorr gheara pe ei! strigă Mogget. Trebuie să plecăm acum! O zbughi către mal şi Sam dădu să îl urmeze, dar Lirael îl prinse de braţ şi îl opri. — Nu putem să plecăm! se împotrivi ea. Dacă nu-i ajutăm, o să le folosească trupurile şi… — Nici să rămânem nu-i o soluţie! protestă Sam. Nu l-ai auzit pe Mogget? Sunt prea mulţi să le ţinem piept şi Chlorr n-o să stea cu mâinile în sân! — Trebuie să-i ajutăm cumva! se încăpăţână Lirael, privind-o pe Obraznică în ochi. Ea sigur o s-o înţeleagă. Nu trebuia decât să le cureţe 750

trupurile sau să le pună sub o pavăză, să nu mai fie folosite de alte spirite spurcate. — Nu mai e timp, dădu din cap Căţeaua cu tristeţe. — Dar mai avem şi banduliera! insistă ea. Se duce Sam şi o aduce şi… Căţeaua o îmboldi cu botul în genunchi şi fata făcu un pas în faţă cu ochii în lacrimi. Sam şi Mogget erau mult înaintea lor, aproape de pâlcul de trestii de la marginea apei. — Să ne grăbim şi noi! o zori Obraznica, aruncând o ultimă privire peste umăr. Prinsese miros de carne putredă şi auzea scrâşnit de oase, semn că Morţii erau deja pe urmele lor. Lirael o luă la fugă cu lacrimile şiroindu-i pe obraji. Dac-ar fi fost mai inspirată în folosirea fluierelor sau dacă alerga mai repede, ar fi salvat poate o viaţă, măcar una! „Dar stai puţin“, îşi zise, amintindu-şi de refugiatul care scăpase de mânia Morţilor. — Trebuie să-l salvăm! strigă ea dintr-odată, luând-o la goană către râu. Bărbatul care s-a aruncat în apă, trebuie să-l ajutăm!

CAPITOLUL PATRUZECI ŞI TREI Rămas-bun Călăuzitoarei În ciuda nasului Obraznicei şi a vederii nocturne de invidiat cu care se fălea motanul, trecu aproape o oră până să-l găsească pe bărbatul care-şi căutase scăparea în apele Ratterlinului. Plutea încă pe spate şi mai avea puţin să se scufunde când Sam şi Lirael îl traseră aproape de corabie. Deschise ochii o secundă şi bâigui cu suferinţă în glas: — Nu, nu. Lăsaţi-mă… — Ţine-l, îi şopti Lirael lui Sam, alunecând degrabă în curgerea Legământului, de unde culese câteva însemne de tămăduire pe care le suflă în pumn rostindu-le numele unul după altul, gata să le picure pe rănile bărbatului. Odată vraja închegată îl puteau scoate din apă fără să-i rişte viaţa. 751

Avea pe gât o pată mare şi neagră de sânge, însă când Lirael puse mâna pe ea omul începu să se zbată, strigând: — Nuu! Nenorocire! Nu, nuuu! Fata îşi trase mâna uşor nedumerită. Nu-i voia răul, încerca doar să îl ajute cu lumina caldă a Legământului, departe de duhoarea bolnăvicioasă a Magiei Libere. — Vine din sud, îi explică Sameth. La ei oamenii nu cred în magie, nici măcar în superstiţiile celor din Ancelstierre. Nu vreau să mă gândesc ce îngroziţi au fost când au trecut Zidul încoace. — Pământuri dincolo de Zid, bâigui bărbatul. A promis că ne dă pământ să ne facem case şi ferme… Lirael încercă iar să-i oblojească rana, dar omul urlă zbătându-se să scape din mâinile lui Sam. Îşi cufundă de câteva ori capul în apă şi fata se văzu nevoită să dea drumul vrăjii, care se risipi în noapte. — Nu mai are mult, zise Sam, simţind cum viaţa îi părăseşte trupul, înăbuşită de răceala Morţii. — Cum am putea să-l ajutăm? întrebă Lirael disperată. Ce… — Sunt morţi cu toţii, murmură bărbatul, tuşind cu sânge în apa limpede. La groapă, sunt toţi morţi, da’ nu-i ies din cuvânt. Şi otrava… Le-am zis să nu bea, lu’ Hral şi Mortin… Patru familii… — Nu te mai agita, îi zise Sameth blând. A trecut acum, gata, au… au scăpat cu toţii. Mai că-l podidea plânsul. — Am încercat să fugim, da’ au pus Morţii după noi, vorbi iar omul privindu-i cu ochi sălbatici şi goi. Am tot alergat, zi şi noapte am alergat. Nu le prea place soarele… Torbel şi-a scrântit glezna şi eu n-am putut… n-am putut să-l car în spinare. Lirael îl mângâie pe creştet şi el tresări speriat, liniştindu-se văzând că nu mai are lumini stranii în palmă. — Fermierul mi-a zis de râu, continuă el cu vocea stinsă. Trebuie să ajung la râu… — Ai reuşit, zise Sam. Ai ajuns la râu, eşti la adăpost 752

acum. Morţii nu te mai pot atinge. Omul oftă adânc şi îşi dădu duhul, alunecând în mrejele de gheaţă ale celuilalt râu, în lungul drum spre cea de-a Noua Poartă şi liniştea de dincolo de ea. Sam îi dădu drumul şi apele îl înghiţiră imediat. În clipa următoare, Călăuzitoarea îşi luă avânt şi plecă. — N-am salvat pe nimeni! Pe nimeni! suspină Lirael cu vocea gâtuită de plâns. Sam rămase tăcut, privind în zare la oglinda netedă a râului. — Vino aici, Lirael, o chemă Căţeaua din postul ei de veghe de la pupa. Hai să stăm de pază împreună. Lirael încuviinţă, încercând din răsputeri să nu plângă. Escaladă traversele şi sări lângă Obraznică, îmbrăţişând-o cu putere. Căţeaua nu zise nici pâs, îndurând cu răbdare lacrimile care-i udau blana cârlionţată. Într-un sfârşit fata îi dădu drumul şi se cuibări lângă ea, pradă acelui somn adânc şi lin ce te cuprinde după bătălii victorioase ori pierdute, când nu ţi-a mai rămas niciun strop de vlagă. Obraznica se trase într-o parte să-i facă loc copilei şi se uită în spate cu o mişcare nefirească a capului. Sam dormea şi el cuibărit la prora, cu cârma rotindu-i-se încetişor deasupra creştetului. Cât despre Mogget, se făcuse covrig în locul lui lângă catarg şi părea că doarme dus. Când îi simţi privirea, motanul o fixă cu un ochi de peruzea şi zise: — Am văzut-o şi eu pe Chlorr în rândul Morţilor de Rang. — Într-adevăr, zise Căţeaua tulburată. Vezi numa’ să nu uiţi de partea cui eşti. Mogget închise ochiul fără să răspundă, cu un zâmbet viclean în colţul gurii. Căţeaua rămase toată noaptea la căpătâiul lui Lirael, care se sucea într-una în somn, chinuită de vise urâte. Spre dimineaţă trecură pe lângă Oyrre fără să atragă atenţia, ca orice altă corabie cu pânze. În ciuda planului iniţial, Călăuzitoarea nu încetini şi nu trase la docuri. Lirael se trezi în vuietul unei cascade din depărtări şi avu 753

un mic atac de panică, crezând că îi atacă un roi de insecte. Venindu-şi în fire, se îngrozi la gândul că se apropiau de hău, băgând apoi de seamă că înaintau foarte încet, depăşiţi cu viteză de crengi, frunze şi alte obiecte plutitoare. — Am intrat pe canalul care duce spre Casa lui Abhorsen, îi explică Obraznica, în timp ce fata se freca la ochi şi se întindea încercând să-şi aline durerea din spinare. Trecuse parcă o veşnicie de noaptea trecută, dar Lirael îşi amintea totul perfect. Ştia ca nu-şi va putea şterge din minte chipul bărbatului chiar înainte să moară, figura lui senină când aflase că a scăpat de Morţi. Privi ploaia de stropi ridicându-se din abis şi revărsându-se peste Stâncile Semeţe din faţă, învăluind râul şi munţii într-un nor uriaş de spumă lăptoasă. Pentru o clipă peretele de ceaţă se despărţi în două şi Lirael zări un turn cu acoperiş în formă de con şi ţigle roşiatice strălucind în soare. Părea o viziune ieşită dintre nori, dar Lirael ştia că ajunseseră la destinaţie. Pe măsură ce se apropiau de Casa lui Abhorsen, acoperişul roşiatic i se dezvăluia privirii, cu alte câteva clădiri profilate în fundal. Nu mai zări nimic altceva, căci insula pe care fusese construită Casa era înconjurată de un zid înalt de cel puţin opt metri şi văruit în alb, dincolo de care nu se vedeau decât ţiglele cărămizii şi câteva coroane înverzite. Sam veni lângă ea, privind ţintă în faţă. Nu vorbiseră despre cele întâmplate, deşi tăcerea dintre ei era destul de grăitoare. Niciunul nu era încă pregătit să deschidă subiectul. La un moment dat, dornic să spună ceva, Sam începu să facă pe ghidul: — Deşi nu pare la prima vedere, e cât un teren de fotbal, zise el, arătând spre insulă. Ce mai jucam fotbal când eram la şcoală în Ancelstierre! E lungă de vreo trei sute de metri şi lată de o sută, cu o grădină mare cu livadă pe partea dreapta a casei, plină de piersici înfloriţi. E încă prea 754

devreme să dea rod, dar sunt foarte frumoşi. Comparativ cu Palatul, casa nu-i cine ştie ce, dar e mai mare decât pare şi sunt o mulţime de lucruri interesante înăuntru. Cu totul altceva decât locuinţele voastre din Gheţar, am impresia. — Nici n-am intrat şi deja îmi place, răspunse Lirael zâmbind, fără să-şi întoarcă privirea. Văzuse un colţ de curcubeu printre nori, arcuit peste zidul înalt şi încadrând Casa într-un chenar multicolor, sporind atmosfera de basm. — Cu-atât mai bine, murmură Mogget, care apăruse din senin la cotul fetei. Deşi ar fi cinstit să-i spunem cum stă treaba cu mâncarea. — Mâncarea? zise Căţeaua repede, lingându-se pe bot. Ce-i cu mâncarea? — Nimic, nimic, răspunse Sam. Trimişii sunt bucătari desăvârşiţi. — Aveţi trimişi de Legământ pe post de servitori? întrebă Lirael, curioasă să afle mai multe despre viaţa lui Abhorsen în comparaţie cu a Clayrelor. În Gheţar nu e aşa, toată lumea lucrează în ture şi facem treaba singure, inclusiv la bucătărie, deşi unii se specializează şi fac aproape numai asta. — În afară de cei din familie nu prea vine nimeni pe aici, zise Sam. Şi mă refer la familia extinsă, adică toate rubedeniile de Sânge, printre care se numără şi Clayrele. Cât despre treburi, nu poţi să faci nimic, pentru că trimişii atâta aşteaptă. Sunt dornici să te ajute cu orice preţ, chiar împotriva voinţei tale uneori! Cred că se plictisesc când rămân singuri… Fiecare Abhorsen îşi face slujitorii lui şi-n timp numărul lor creşte, aşa că unii cred că au deja sute de ani. — Mii, îl corectă motanul. De-aia sunt şi senili majoritatea. — Unde acostăm? întrebă Lirael, ignorând bombănelile lui Mogget. Nu vedea nicio deschizătură în partea de nord a zidului. — Pe malul dinspre vest, răspunse Sam cu voce tare, ca 755

să acopere vuietul cascadei. Ocolim insula aproape de gura de vărsare şi imediat e un ponton de unde o să urcăm în casă printr-un tunel cu trepte de piatră. Uite, intrarea e acolo sus! Îi arătă o bordură îngustă la jumătatea distanţei de la mal în sus, o margine de stâncă ieşită în afară şi înaltă aproape cât Casa. Lirael nu vedea nicio intrare prin ceaţa albicioasă, dar îi părea mult prea aproape de cascadă. — Şi treptele de piatră urcă pe-acolo? întrebă ea cu degetul spre marginile peste care şuvoaiele de apă se prăbuşeau în hău cu o viteză uluitoare. Cu o înălţime de peste trei sute cincizeci de metri şi lată de vreo două sute, cascada i-ar fi înghiţit cât ai clipi la prima mişcare greşită, şi cine ştie cât le-ar fi luat s-ajungă până jos… — Şi urcă, şi coboară, strigă Sam. Sunt trepte care duc spre coastă şi altele care coboară prin tuneluri la rădăcina stâncilor. Sau dacă nu, se poate ocoli malul şi ajungi pe platou. Lirael înghiţi în sec cu ochii la bordura care făcea legătura dintre Casă şi coasta de vest. Nu vedea nicio treaptă dincolo de perdeaua de stropi şi volbura apelor, dar îşi aduse aminte de veşmântul fermecat pe care îl împăturise alături de Cartea Amintirilor şi a Uitării. În cel mai rău caz, se strecura în pielea bufniţei şi ajungea în zbor la Casa lui Abhorsen. Câteva minute mai târziu Călăuzitoarea mergea paralel cu zidurile albe, care păreau şi mai înalte de aproape. Lirael desenă o linie imaginară de la catarg până la marginea de sus a zidului, băgând de seamă că varul era proaspăt şi dedesubtul lui se ascundeau urme ciudate, lăsate de un potop năprasnic de demult. Ajunseră în sfârşit la pontonul de lemn, unde Călăuzitoarea se opri în tranchetele groase de pânză. Totul se petrecuse fără prea mult zgomot, deşi oricum nu s-ar fi auzit nimic din pricina cascadei. Descărcară iute bagajele fără prea multă vorbărie, 756

înţelegându-se din semne. Vuietul apelor le acoperea strigătele şi nu te puteai auzi decât dacă ţipai în urechea celuilalt, după cum ţinu Sam să îi arate. Curând, totul era sus pe ponton. Mogget se cocoţase pe rucsacul lui Lirael şi Căţeaua stătea lângă el vânând stropii cu limba. Fata sărută pe obraz chipul sculptat la prova şi împinse cu blândeţe barca în larg. Pentru o clipă avu impresia că femeia îi face cu ochiul, zâmbindu-i discret. — Mulţumesc, bâigui ea în timp ce Sam făcea o plecăciune. Drept răspuns, Călăuzitoarea flutură vela şi se întoarse sprintenă în sus pe râu. Prinţul băgă de seamă că vântul îşi schimbase direcţia spre nord, contrar curenţilor de pe canal. Nu era prima dată, dar lucrul îl nedumerea şi începu să-şi facă tot felul de socoteli în minte. Trebuia să găsească o cale să poată coborî în adâncuri şi să cerceteze Pietrele de Legământ de pe fund, poate cu ajutorul veşmântului de vidră de la Lirael… Cineva îl trase de mânecă şi se trezi din reverie, întorcându-se ca la comandă să-şi ridice traistele şi sabia, îşi conduse apoi tovarăşii de drum spre poarta de la capătul pontonului, care se închise în urma lor curmând deodată şuierul cascadei. În liniştea neaşteptată Lirael auzi trilul păsărilor în copaci şi zumzet de albine pe drumul spre livada cu piersici. Odată ajunşi la Casa lui Abhorsen ceaţa se risipi ca prin minune şi hainele i se zvântară imediat în soarele strălucitor. Cărarea de cărămidă dinaintea lor era mărginită de pajişti verzi şi câteva tufişuri din care se iţeau flori galbene şi alungite. Ducea către intrarea principală, o poartă pictată în albastru-deschis între doi pereţi văruiţi. Părea o casă ca oricare alta, un singur imobil uriaş cu trei sau patru etaje şi un turn. Avea şi un soi de curte interioară, pentru că Lirael zări mai multe păsări dându-i târcoale guralive. Nu ducea lipsă nici de ferestre, toate mari şi luminoase şi avea în general un aer tihnit şi primitor. Nu semăna deloc cu o fortăreaţă, având pesemne alte mijloace de apărare mai 757

puţin vizibile din afară. Lirael îşi ridică mâinile spre cer şi trase în piept aerul proaspăt, bucurându-se de mireasma dulce a florilor, de verdeaţa şi pământul roditor dimprejur. Se simţea împăcată, de parcă s-ar fi întors acasă în Gheţar, deşi nimic aici nu aducea cu tunelele şi odăile joase în care locuiau Clayrele. Nici chiar grădinile din muntele de gheaţă, în încăperi imense cu soarele şi luna pictate pe plafon, nu se puteau compara cu cerul nemărginit şi soarele fierbinte de deasupra. Expiră încet, de parcă nu voia să se despartă de aerul înmiresmat, şi, tocmai când să-şi lase mâinile în jos, zări un punct îndepărtat şi negru pe cerul senin, înconjurat în clipa următoare de altele ceva mai mari. Curând îşi dădu seama că sunt un fel de păsări şi că cea mică se îndreaptă ţintă către ea. Simţi cum o cuprinde gheara Morţii şi-l auzi pe Sam urlând deodată lângă ea: — Corbi Sângeroşi! Sunt pe urma unui şoim-mesager! — Ba el e deasupra şi cred că vrea să treacă printre ele! zise Căţeaua cu capul pe spate. Priveau cu toţii la sărmana pasăre, care plonja în zig-zag doar-doar va reuşi să păcălească hoardele vrăjmaşe. Veniseră cu sutele şi se împrăştiaseră pe o arie destul de mare, aşa că şoimul îşi alese un punct unde erau mai rare şi lipindu-şi aripile de trup străpunse rândurile Corbilor ca o ghiulea din înălţimi. — Dacă reuşeşte, n-o să-l urmărească, zise Sam încrezător. E prea aproape de Casă şi de râu. — Hai! îl încurajă Lirael, scrutând înălţimile. I se părea că zboară prea încet şi că îi ia prea mult s-ajungă la gloata înaripată. Se vede treaba că plonja de foarte sus… Se izbi deodată în nourul întunecat într-o explozie de pene şi bucăţi de carne, în timp ce alte ciori veneau să le înlocuiască pe suratele zdrobite. Lirael îşi ţinu răsuflarea, rugându-se să-l vadă ţâşnind din îmbulzeala creaturilor Morţii. Curând erau atâţia Corbi înghesuiţi în locul respectiv că se striveau unul de altul, 758

desfigurându-şi trupurile putrede şi prăbuşindu-se. — N-a izbutit… murmură Sam dezamăgit, dar scoase imediat un chiot de bucurie când şoimul se desprinse din învălmăşeală, alunecând însă în gol, fără direcţie. Câţiva Corbi se luară după el dar după numai doi, trei metri puterea râului şi vrăjile din jurul Casei le nimiciră fără milă. Şoimul cădea greoi din înălţimi, dar la vreo zece, doisprezece metri de pământ îşi desfăcu aripile dintr-odată, înălţându-se deasupra grădinii şi aterizând la picioarele lui Lirael. Nu se clinti de lângă ea, deşi era rănit la cap şi sângera, mişcându-şi pieptul în ritmul sacadat al inimii. Era ciufulit, cu câteva pene smulse, dar ochii îi avea încă vioi şi sări cu destulă uşurinţă pe butonul manşetei lui Sam când acesta se aplecă să-l ridice. — Mesaj pentru Prinţul Sameth, zise pasărea cu o voce piţigăiată. Am un mesaj! — Da, spuse Sam, mângâindu-l uşor pe spate. Eu sunt Prinţul Sameth. Spune ce ai de spus. Şoimul deschise pliscul cu capul într-o parte, lăsând să se vadă însemnele care-i fremătau în gâtlej. Lirael înţelese atunci că pasărea avea o vrajă înăuntru, o vrajă care fusese făcută când era încă în ou, de vreme ce crescuse odată cu el. — Sameth, nerodule, sper c-ai ajuns deja la Casă, începu mesagerul cu o voce schimbată, de femeie. După tonul poruncitor şi expresia lui Sameth Lirael ghici că e vorba de nimeni alta decât Ellimere, sora lui. — Mama şi tata nu s-au întors încă din Ancelstierre, continuă pasărea. Lucrurile sunt mult mai grave decât au crezut. Corolini e manipulat de cineva din Vechiul Regat şi partidul lui câştigă teren în Adunare, în timp ce tot mai mulţi refugiaţi sunt împinşi către graniţă. Am chemat Trupele de Cercetaşi şi peste două săptămâni plecăm spre miazăzi la Barhedrin, unde cu ajutorul ofiţerilor din Gardă vom încerca să îi împiedicăm să treacă Zidul. Nu ştiu pe unde eşti acum, dar am auzit că Ratterlinul e împânzit de Morţi pe coasta de vest şi tata mă tot bate la cap să îl găseşti pe Nicholas şi să-l aduci urgent în Ancelstierre. Zice că 759

Corolini o ţine sus şi tare că noi l-am răpit ca să-l avem la mână pe Prim-Ministru. Mama îţi trimite dragostea ei, iar eu nu pot decât să sper că ai să te descurci ceva mai bine de data asta. Mesajul se termină brusc cu un şuierat scurt şi şoimul începu să-şi primenească penele. Mai mult nu încăpea oricum în mintea lui minusculă de pasăre. — Bun, hai să intrăm să ne spălăm şi noi un pic! zise Sam fără să-şi ia ochii de la el, de parcă aştepta să mai spună ceva. Trimişii o să aibă grijă de tine, Lirael, şi-apoi la cină stăm şi discutăm ce-i de făcut. — Abia la cină? N-ar fi mai bine să vorbim acum? propuse ea. N-ar trebui să zăbovim prea mult. — Dar abia am ajuns! — Ştiu, zise fata, dar Nicholas e în pericol şi mai sunt şi refugiaţii… Orice oră contează. — Mai ales că cine o controlează pe Chlorr şi pe ceilalţi Morţi ştie unde suntem, mârâi Căţeaua. Trebuie să ne mişcăm repede dacă nu vrem să fim atacaţi. Sam nu răspunse imediat. — Bine, zise el într-un sfârşit. Ne vedem într-o oră la prânz şi punem atunci ţara la cale. O luă înainte grăbit, şchiopătând parcă şi mai rău şi deschise val-vârtej uşa de la intrare. Lirael venea în urma lui agale, cu mâna pe spatele Obraznicei. Motanul merse câţiva paşi în rând cu ele, sărind apoi de pe spinarea Căţelei direct pe umărul fetei, trăgându-i o sperietură zdravănă. Îşi vârî iute ghearele la loc şi se încolăci de gâtul ei, adormind buştean. — Sunt aşa de obosită! se văietă Lirael când intrară în casă. Dar nu e vreme de odihnă, ştiu. — Nu prea, mormăi Căţeaua, cercetând holul cu luare-aminte, mişcându-şi întruna botul umed. Sam parcă se evaporase, însă zări un slujitor ieşind pe-o uşă cu şoimul-mesager pe mână şi încă doi în capul scărilor, aşteptându-le. Purtau pelerine lungi în nuanţe cafeniu-deschis, cu gluga trasă peste feţele invizibile. Doar 760

mâinile li se vedeau, pale şi firave, cu însemne fermecate ce străluceau uneori când se mişcau. Unul din ei veni spre Lirael şi făcu o plecăciune adâncă, făcându-i semn să îl urmeze. Celălalt se duse ţintă la Căţea şi o apucă de zgardă, dându-i de înţeles că vrea s-o ia cu el. Deşi părea că doarme dus, motanul sări de la gâtul fetei şi dispăru printr-o uşiţă de sub scări cu o viteză impresionantă. Obraznica ori era prea leneşă, ori nu era obişnuită cu astfel de trataţii, atât de obişnuite în Casa lui Abhorsen. Sau nu ştia ce o aşteaptă… — Baie?! scheună ea disperată. Glumeşti! Eu nu fac nicio baie! Doar ieri ce-am înotat în râu… — Ba tre’ să faci, îi zise Lirael, strâmbând din nas. Te rog s-o bagi în apă şi s-o freci bine cu săpun, adăugă apoi către trimisul care aştepta tăcut. — Şi… după îmi dai şi mie un os? se bosumflă Obraznica, privind-o cu ochi rugători în timp ce trimisul o conducea spre uşă. Ai fi zis că o duce la închisoare, sau mai rău. Înduioşată, Lirael se repezi şi o pupă pe nas înainte să iasă. — Sigur că da, după ce mâncăm de prânz. Te las să te înfrupţi cu tot ce vrei. Dar înainte facem baie. — E simplu pentru tine, oftă Căţeaua amărâtă în timp ce slujitorul deschidea o uşă spre curtea interioară, dar nouă, câinilor, nu ne place să ne îmbăiem! — Mie da, zise Lirael, privindu-şi hainele murdare şi trecându-şi mâna prin părul nespălat. Nu observase până acum petele de sânge, sângele oamenilor nevinovaţi ucişi noaptea trecută. O baie fierbinte şi haine curate. De asta am nevoie acum. Trimisul făcu o plecăciune şi o conduse în sus pe scări. Fata îl urmă ascultătoare, oprindu-se la fiecare treaptă să îi asculte scârţâitul. În ora ce urma voia să dea uitării totul, să-şi limpezească mintea şi să-şi cureţe trupul. Gândul o purtă la bieţii oameni care fugiseră de la groapă, refugiaţii care-şi văzuseră familia şi prietenii supuşi la munci grele sau chiar omorâţi. Văzuse şi ea groapa morţii 761

şi pe Nicholas la marginea ei, în timp ce Hedge mâna slugile cu fulgerul, grăbit să scoată la lumină ceva ce ar fi trebuit să zacă în adâncuri.

CAPITOLUL PATRUZECI ŞI PATRU Casa lui Abhorsen Când coborî în holul principal, Lirael era curată şi spălată. Trimisul făcuse o treabă de ispravă, frecând-o bine cu săpun şi apă caldă de la izvoarele termale. Doar aşa îşi putea explica mirosul greu de sulf după primele clătiri, pentru că la fel se întâmpla şi în Gheţar. După baie, trimisul îi pregăti haine curate şi elegante pe care Lirael le refuză, punându-şi uniforma de schimb. Era atât de obişnuită cu hainele de Bibliotecară încât s-ar fi simţit ciudat să poarte altceva. Numai când îmbrăca vesta roşie simţea că e Clayră cu adevărat. Slujitorul încă o urmărea cu pelerina pe braţ în timp ce Lirael cobora scările. Se ţinuse de capul ei să o probeze măcar, iar fata îi explicase cu răbdare că nu poate să-şi pună pelerina peste vestă, pentru că pur şi simplu nu se potrivesc. Văzându-i că sosesc, un alt trimis deschise uşile duble din dreapta scărilor, învârtind mânerele de bronz cu mâini firave a căror paloare era accentuată de stejarul închis la culoare. Împinse uşile în lături şi-i invită în sala de mese plecându-şi capul acoperit de glugă. Lirael se trezi în pragul unei încăperi spaţioase care ocupa cam jumătate din suprafaţa Casei, însă nu mărimea ei îi atrase atenţia la început, ci o senzaţie puternică de déjà-vu când ochii i se opriră pe vitraliul de pe peretele din faţă, unde era reprezentată ridicarea Zidului. Zări apoi şi masa lungă şi lustruită, plină de obiecte de argint şi scaunul cu spătar înalt din capătul ei. Mai văzuse toate acestea în Oglinda Cenuşie, doar că atunci scaunul din capul mesei fusese ocupat de tatăl ei. — Aici erai, îi zise Sam din spate. Îmi pare rău că am 762

întârziat, a trebuit să duc muncă de lămurire cu trimişii să nu-mi dea haina asta ponosită. Nu ştiu de unde au scos-o… Cred că încep să-şi piardă minţile, cum zicea şi Mogget. Lirael se întoarse şi îl privi. Purta o pelerină pe care erau desenate mai multe turnuri galbene, simbolul familiei regale, încadrate pe toate cele patru laturi de o unealtă ciudată în nuanţe argintii, un fel de lopată sau mistrie. Nu mai văzuse aşa model până acum. — E mistria Meşterilor Zidari, îi explică Sam. Doar că ei au dispărut de secole, de cel puţin o mie de ani, cred… Eei, dar ia uite ce păr frumos ai! zise apoi în timp ce Lirael îi admira încă ţinuta. Nu-şi pusese baticul şi avea părul spălat şi pieptănat, iar hainele noi îi trădau silueta subţire. Era foarte frumoasă, însă avea ceva periculos în privire. De cine îi amintea oare? Păşi pe lângă trimisul care ţinea uşa deschisă şi dădu să se aşeze la masă când observă că Lirael rămăsese în prag cu ochii la scaunul din fund. — Ce s-a întâmplat? o întrebă. Lirael nu răspunse, făcându-i semn trimisului care o însoţea să îi aducă pelerina. O desfăcu repede şi se uită la blazonul de pe spate, după care o împături la loc, închise ochii câteva secunde şi o desfăcu iar. — Ce este? Ce-ai păţit? — Eu… nici nu ştiu cum să încep, bâigui fata, desfăcându-şi vesta şi înmânându-i-o trimisului care venise pe nesimţite lângă ea. Sam o privea mirat cum se dezbracă şi îşi pune pelerina, netezind-o cu grijă pe lângă corp. Era împodobită cu stelele aurii ale Clayrelor, încadrate de chei minuscule şi argintii, simbolul lui Abhorsen. — Asta nu poate însemna decât că sunt pe jumătate Abhorsen, zise Lirael cu îndoială în glas. Cred că sunt sora vitregă a mamei tale, bunicul tău a fost tatăl meu. Adică… adică sunt mătuşa ta. Mătuşă după mamă… Sam închise ochii câteva clipe, apoi îi deschise şi se lăsă greoi în primul scaun. După alte câteva secunde de tăcere 763

Lirael se aşeză în faţa lui, dar nu zise nimic. — Mătuşa mea, bâigui el în cele din urmă. Sora vitregă a mamei! Crezi că ea ştie? — Nu cred, răspunse Lirael înfrigurată. Nu se gândise încă la toate implicaţiile descoperirii ei. Ce-o să spună oare Sabriel când o să afle că are o soră? Sigur nu ştie, adăugă apoi. Altfel m-ar fi găsit de mult. Eu am aflat cu ajutorul Oglinzii fermecate. Am vrut să ştiu cine e tatăl meu, aşa că m-am uitat în trecut şi mi-am văzut părinţii în camera asta. Tata stătea în capul mesei, în scaunul ăla cu spătar înalt. N-au petrecut decât o noapte împreună, apoi şi-a văzut fiecare de drum. Cred că el a şi murit în acelaşi an. — Nu se poate, zise Sam, clătinând din cap. Asta a fost acum vreo douăzeci de ani. — A, da, murmură Lirael roşind. Am minţit mai devreme. Am doar nouăsprezece ani. Sam o privi cu ochii mari, zăpăcit de atâtea destăinuiri surpriză. — Şi de unde au ştiut trimişii ce pelerină să-ţi dea? — Le-am spus eu, zise Mogget, iţindu-se de sub un scaun. Era ciufulit doar într-o parte, semn că trăsese un pui de somn în timp ce ei se îmbăiaseră. — Şi tu de unde ai ştiut, mă rog? — De secole întregi slujesc Abhorseni, începu el, lingându-şi blana. Ştiu foarte bine cum stau lucrurile şi, după ce-am văzut că tu nu eşti de nicio nădejde, l-am căutat pe Abhorsen cel adevărat. Ştiam c-am să-l găsesc, simţeam că e aproape, altfel banduliera n-ar fi apărut ca din senin. Unde mai pui că eram de faţă când Arielle s-a întâlnit cu Terciel, fostul Abhorsen. Am pus lucrurile cap la cap şi mi-am dat seama că Lirael e fata lui şi că pe ea o aştepta banduliera, pentru că ea e Viitorul Abhorsen! — Vrei să spui că… nu sunt eu următorul? E Lirael? întrebă Sam năucit. — Nu se poate! strigă fata. Nu vreau să fiu Abhorsen! Eu sunt Clayră, sunt Păstrătoarea Amintirilor şi mai presus de 764

orice Fiică a Clayrului! Rostise ultimele cuvinte atât de tare încât ecoul lor răsună prelung în încăpere. — Poţi să te plângi cât vrei, dar Sângele apă nu se face, zise Mogget, când liniştea se aşternu din nou peste ei. Fie că-ţi place sau nu, eşti Viitoarea Abhorsen şi trebuie să iei clopoţeii în primire! — Slavă Legământului! oftă Sam uşurat şi Lirael îi observă lacrimile din colţul ochilor. Oricum nu m-aş fi descurcat cu ei. Eşti mult mai potrivită pentru asta decât mine, Lirael. Ai avut curaj să intri în Moarte doar cu fluierele, l-ai înfruntat pe Hedge şi ai scăpat cu viaţă, în vreme ce eu l-am lăsat să mă ardă şi să îl ia pe Nicholas. — Dar eu sunt Fiică a Clayrului! insistă Lirael cu glas pierit. Voise doar să îşi cunoască tatăl, să ştie cine e! Ideea de a deveni Abhorsen într-o bună zi – fie ea şi îndepărtată – i se părea de neacceptat. Îi va schimba întreaga viaţă, va trebui să alerge mereu după Morţi, să îi vâneze şi să-i trimită înapoi în Moarte. În loc să-şi petreacă viaţa în Gheţar, va colinda Regatul în lung şi-n lat, fără o clipă de răgaz… „Oare călătorul îşi alege calea, sau calea îl alege pe el?“ recită ea întrebarea esenţială din Cartea Morţilor. Brusc îşi aduse aminte de altceva şi se făcu albă ca varul. N-o să am niciodată Darul Viziunii, nu-i aşa? murmură ea. Era pe jumătate Clayră, dar sângele din partea tatălui era mult mai puternic. Trebuia să-şi ia adio pentru totdeauna de la visul ei de-o viaţă. — Nu, nu-l vei avea, zise Căţeaua plat, apropiindu-se de ea şi aşezându-şi botul în poala fetei. Ai sânge de Abhorsen, dar ai primit de la Clayre Darul Amintirii, căci numai cine e născut din uniunea lor poate vedea trecutul. Ce poţi să faci acum e să-ţi accepţi şi să-ţi sporeşti puterile – pentru binele tău şi al Regatului. — Nu voi avea Darul Viziunii, suspină iar Lirael. Nu voi avea niciodată Darul Viziunii! Îşi puse mâinile pe gâtul Obraznicei, fără să bage de seamă blana curată şi mirosul proaspăt de săpun. Cine ştie 765

când o va mai vedea la fel de dichisită, probabil niciodată. Nu plânse, pentru că nu mai avea lacrimi. Îi era doar foarte frig şi nu se putea încălzi nici măcar lângă trupul cald al tovarăşei ei dragi. Sam se uita la ea cum tremură, dar nu se ridică de pe scaun. Ar fi vrut s-o consoleze cumva, dar nu ştia ce să spună, mai ales că îi era mătuşă. Nu ştia cum să se poarte în prezenţa ei. Era oare deplasat să o îmbrăţişeze? — E chiar atât de important pentru tine să ai Viziune? o întrebă el, jucându-se nervos cu şervetul de masă. Vezi tu, eu… eu mă simt eliberat că nu mai trebuie să fiu Viitorul Abhorsen. N-am vrut niciodată să pot intra în Moarte, senzaţia de gheaţă mă îngrozea. Şi singura dată când am fost acolo, atunci când m-a prins necromantul, mi-am dorit să mor şi eu, să scap mai repede. A fost o minune c-am supravieţuit, dar am ştiut imediat că n-o să mă mai pot întoarce, deşi toată lumea se aştepta să calc pe urmele mamei de vreme ce Ellimere urma să fie Regină. Cred că la fel s-a întâmplat şi cu tine. Toate Clayrele au Viziune şi ăsta e lucrul cel mai important pentru voi, fie că vrei sau nu. E normal să crezi că fără ea eşti incompletă, că nu te poţi ridica la înălţimea aşteptărilor. Diferenţa dintre mine şi tine e că eu nu am vrut să fiu ce mi-a fost scris, pe când tu da… Spun numai prostii, nu-i aşa? Nu mă băga în seamă! — Peste o sută de cuvinte dintr-odată! se minună Mogget. Şi nu doar aiureli. Mai este o speranţă pentru tine, Prinţe Sameth. Şi nu zici rău ce zici. E evident că Lirael are sânge de Abhorsen, iar încăpăţânarea cu care îşi doreşte Viziunea e rezultatul educaţiei primite în muntele ăla de gheaţă! — Am vrut să fiu şi eu în rândul lumii, zise fata în şoaptă, ridicându-se de pe scaun. „O să-mi treacă, îşi zise, sunt încă în stare de şoc. Nu e uşor să renunţi la visele copilăriei.” Într-un fel, ştiuse adevărul de când o duseseră în Observator legată la ochi, sau poate când se despărţise de Sanar şi Ryelle, înainte să plece din Gheţar. Ştiuse atunci că viaţa ei nu va mai fi la fel, 766

că nu va căpăta Vederea şi nu va fi nicicând una de-a lor. Măcar avea ceva în schimb, îşi zise încercând să umple golul din inimă. „E mult mai bine să aştepţi să fii Abhorsen decât Clayră fără Viziune.” Ar fi dat orice să se consoleze cu acest gând! — Locul tău e aici, zise Mogget scurt, arătând cu laba rozalie spre sala spaţioasă. O simt în oasele mele bătrâne, şi bagă de seamă că sunt cel mai vechi servitor de pe-aici, de-o vârstă cu trimişii. Ia uită-te la ei cum s-au adunat la uşă să te vadă, şi la însemnele ce strălucesc deasupra ta mai tare decât în orice altă parte. Casa şi servitorii ei îţi urează bun venit, Lirael! La fel de bucuroşi te vor întâmpina şi Regele, Abhorsen şi Ellimere, nepoata ta! Lirael privi spre uşa de la bucătărie, în pragul căreia se adunaseră peste o sută de trimişi, unii atât de bătrâni şi uscăţivi încât abia li se vedeau mâinile. Când o văzură uitându-se la ei, îşi plecară capetele respectuoşi şi Lirael răspunse şi ea cu o plecăciune, simţind că o podidesc lacrimile. — Mogget are dreptate, zise Căţeaua fără să-şi dezlipească botul de pe piciorul fetei. Nu poţi schimba sângele care-ţi curge prin vene, dar gândeşte-te că nu ai câştigat doar cinstea de a fi Viitoare Abhorsen, ci mai cu seamă o familie, care te va primi cu braţele deschise! — Asta aşa e! strigă Sam vesel dintr-odată, ridicându-se de pe scaun. Abia aştept să văd ce faţă face Ellimere când o să-i spun de noua noastră mătuşă! Mama o să fie încântată, cred că în sinea ei nu era foarte mulţumită de prestaţia mea ca Viitor Abhorsen. De tata nu mai zic, mai ales că rudele lui nu mai sunt în viaţă. Poate nu ştii, dar multă vreme a fost ţinut prizonier în Prăpastie, în trupul unei statui de lemn. O să fie grozav, o să-ţi organizăm o petrecere de bun venit şi… — Nu crezi că te pripeşti? îl întrerupse Mogget cu un miorlăit sarcastic. Ai şi uitat de Nicholas, de refugiaţii din sud şi de Hedge? Ţi-ai şters complet din minte groapa de lângă Lacul Roş? Sam se opri brusc şi se aşeză la loc pe scaun, abătut. 767

Încă o dată motanul reuşise să-i dea peste nas. — Într-adevăr, zise Lirael grav. Acum avem alte priorităţi şi trebuie să hotărâm ce-i de făcut. Asta e cel mai important pentru moment. — Cu excepţia prânzului, interveni Mogget. E imposibil să faci planuri pe stomacul gol! Căţeaua îl aprobă cu un lătrat strident, anunţându-şi foamea. — Da, de mâncat trebuie să mâncăm, încuviinţă Sam, făcând semn trimişilor să servească masa. — N-ar trebui să trimitem mai întâi mesaje către părinţii tăi şi Ellimere? întrebă Lirael îmbătată de mirosurile care veneau din bucătărie. Deodată, masa i se păru o idee foarte bună. — Ba da, răspunse Sam, doar că nu prea ştiu ce să le spun. — Le spui ce ai de spus, zise fata. Îi era greu să-şi adune gândurile şi nu-şi putea lua ochii de la cheiţele argintii de pe pelerină, cuprinsă de o senzaţie de ameţeală şi rău de la stomac. Trebuie să le spunem tot ce ştim, mai ales despre groapa lui Hedge şi cum îl ţine prizonier pe Nick, şi despre Chlorr, întoarsă din Morţi cu puteri înzecite. Să îi asigurăm că vom face tot posibilul să-l salvăm pe Nick şi să împiedicăm Duşmanul să-şi ducă planurile la bun sfârşit. — Da, ai dreptate, zise Sam cu jumătate de gură, privind absent la bucata de somon fiert pe care trimisul i-o pusese în farfurie. Doar că… nu văd cu ce aş putea ajuta, de vreme ce nu eu sunt Viitorul Abhorsen. Mă gândeam… mă gândeam să rămân aici. Se aşternu o tăcere apăsătoare. Lirael îl fixă cu privirea, dar el nu îndrăzni să se uite la ea. Mogget îşi văzu mai departe de mâncare şi Obraznica mârâi înfundat, gâdilând coapsa fetei. Se uita la el şi nu ştia ce să-i răspundă. Ar fi vrut să-i scrie un bilet şi să i-l dea peste masă, iar apoi să se retragă în camera ei, cum făcea de-atâtea ori la Bibliotecă. Dar vremurile acelea erau duse, dispăruseră odată cu tot ce 768

ţinea de Gheţar şi de viaţa ei printre Clayre. Nu mai avea nici vesta roşie, trimişii i-o luaseră fără să bage de seamă. Era Viitoarea Abhorsen, asta era menirea ei acum şi nu trebuia să dezamăgească. Pe viitor nu va mai lăsa pe nimeni de izbelişte pe malurile Ratterlinului, cum se-ntâmplase noaptea trecută cu refugiaţii. — Nu se poate, Sameth, zise ea în cele din urmă. Nu e vorba doar de salvarea prietenului tău, ci şi de întreprinderea lui Hedge, care şi-a pus în gând să omoare două sute de mii de oameni şi-apoi să le stârnească spiritele împotriva Regatului! Iar groapa sigur e legată de asta. Nu pot să le înfrunt pe toate singură, am nevoie de ajutorul tău. Chiar dacă nu vei fi Abhorsen, eşti încă Prinţul Regatului şi nu poţi să stai cu mâinile în sân! — Dar mie… mie chiar mi-e frică de Moarte, suspină el întinzându-şi mâinile ca să-i arate arsurile de la încheieturi, care-i lăsaseră cicatrici adânci pe piele. Mi-e frică şi de Hedge, nu vreau să dau iar ochii cu el! — Şi eu mă tem de Moarte şi de Hedge, mărturisi Lirael. Mă tem şi de alte mii de lucruri, dar decât să stau şi să aştept să mă lovească nenorocirea, mai bine fac ceva. — Aşa e! mormăi Căţeaua, ridicându-şi capul. Aşteptarea nu-i niciodată o soluţie, Prinţe. Cel mai bine e să ripostezi! De altfel, nu-mi pari deloc laş – şi nici nu miroşi ca unul! — Aşa e, adu-ţi aminte cum i-ai ţinut piept arcaşului care ne ataca la Podul Înalt! adăugă Lirael. La fel şi monstrului care s-a repezit la noi din apă. Ai fost foarte curajos! În plus, sunt sigură că ce avem de înfruntat nu-i chiar atât de rău pe cât îţi închipui. — Probabil va fi şi mai rău, interveni Mogget glumeţ. Tare îi mai plăcea să-l tachineze pe sărmanul Sam! Dar ar fi mult mai rău să rămâi izolat aici, fără să ştii ce se întâmplă, continuă el. Până la urmă Morţii o să secătuiască râul şi Hedge o să vină să-ţi bată în poartă pe o cărare de trupuri umane… Sameth clătină din cap scârbit şi bâigui ceva legat de 769

părinţii lui. Nu voia să-i dea crezare lui Mogget, dar nici nu se învoia să plece. — Duşmanul a pus deja roţile în mişcare, nu se lăsă motanul. Regele şi Abhorsen încearcă să rezolve situaţia din Ancelstierre, şi cel mai important e să nu-i lase pe refugiaţi să treacă Zidul. Dar asta e doar o mică parte din ce se pregăteşte, dacă nu cumva cea mai neînsemnată, de vreme ce se face atâta tămbălău în jurul ei. Sam îşi plecă tăcut privirea. Îi pierise pofta de mâncare şi într-un târziu îşi ridică ochii spre Lirael şi zise: — Lirael, tu crezi că sunt laş? — Nu. — Atunci probabil că aşa e, rosti el ceva mai îndrăzneţ. Deşi încă mi-e teamă… — Asta înseamnă că vii cu mine? Să-i căutăm pe Nicholas şi Hedge? Sam încuviinţă din cap, temându-se să deschidă gura. Camera se cufundă în tăcere, căci toţi erau cu gândul la soarta ce-i aşteaptă. Nimic nu mai era la fel, istoria, destinul, adevărul se schimbaseră peste noapte. Nici ei nu mai erau aceeaşi şi totul se petrecuse în doar câteva zile. Câteva zile care-i lăsaseră cu multe întrebări legate de viitor şi tot ce va urma, de viaţa lor şi unde – sau când – se va curma.

770

EPILOG Dragă Sam, Îţi scriu ca pe la voi, cu pana pe o hârtie groasă care mă scoate din sărite şi care înghite cerneala mai ceva ca o sugativă. Stiloul mi s-a înfundat de tot şi hârtia pe care am adus-o cu mine s-a fărâmiţat pur şi simplu, cred că de vină e vreo ciupercă de pe-aici. Se vede treaba că în Regatul ăsta al vostru nu rezistă nimic adus din Ancelstierre. Nivelul de umiditate din aer şi multitudinea de bacterii sunt la fel de dăunătoare ca la tropice, deşi n-ai zice după latitudine. Am fost nevoit să-mi anulez experimentele din cauza problemelor cu echipamentul şi a câtorva greşeli de care mă fac singur vinovat şi care au afectat rezultatele. Am pus-o pe seama bolii care mă chinuieşte de când am traversat Zidul încoace, un soi de febră care mă lasă fără vlagă şi-mi dă halucinaţii. Hedge, omul pe care l-am angajat în Bain, s-a dovedit o investiţie foarte bună. M-a ajutat să localizez Capcana Fulgerului cu mare uşurinţă, pentru că eram pierdut între atâtea zvonuri şi păreri – şi a supravegheat cu sârguinţă săpăturile. La început ne-a fost mai greu cu mâna de lucru, nu prea găseam muncitori locali, dar Hedge a avut ideea genială să recrutăm dintr-o colonie de leproşi din apropiere. Deşi muncesc cu sârg, sărmanii oameni sunt aproape desfiguraţi şi duhnesc îngrozitor. Ziua lucrează înfăşuraţi din cap până-n picioare în faşe zdrenţuite sau pelerine lungi, dar noaptea par mai relaxaţi. Hedge le spune Schimbul de Noapte şi trebuie să recunosc că li se potriveşte. Îmi tot repetă că nu mă pot îmbolnăvi, dar eu încerc să nu-i ating, ca să fiu sigur. Mă miră totuşi că au aceleaşi eşarfe şi pălării albastre ca ale refugiaţilor din sud. 771

Capcana Fulgerului e fascinantă, aşa cum mă aşteptam. Când am ajuns aici, primul lucru pe care l-am observat a fost că fulgerul poate lovi de mai multe ori într-o oră exact în acelaşi loc, şi poate s-o ţină aşa ore sau chiar zile în şir, cu tunete şi tot tacâmul. Acum că ne apropiem de obiectul îngropat în adâncuri fulgerele se înteţesc pe zi ce trece şi sunt mereu nori negri şi tunete deasupra noastră. Din ce-am citit şi ce-am visat – ştiu, o să râzi de mine că am ajuns să cred în vise – Capcana asta e făcută din două jumătăţi de sferă dintr-un metal necunoscut, îngropate la mai bine de cincizeci de metri sub pământ. Dealul de deasupra e în întregime artificial, făcut din tot felul de materiale dure care ne-au dat bătaie de cap, inclusiv os, dacă-ţi vine să crezi. Oricum, nu mai e mult şi sper că peste câteva zile o să dăm în sfârşit de ele! După asta plănuisem să amân cercetările vreo două săptămâni şi să vin la Belisaere să ne vedem, dar cred că în starea mea ar fi mai prudent să mă întorc în Ancelstierre decât să rămân în mediul ăsta care nu-mi prieşte deloc. Vreau să îl rog pe unchiul Edward să-mi facă rost de premise ca să pot lua jumătăţile de sferă cu mine. Vor fi probabil mari şi grele, aşa că m-am gândit să le trimit pe vas până la mare şi de acolo să aranjez un transport la nord de Nolhaven, pe coasta de vest, într-un sătuc unde mi-am cumpărat o mică moară ca să fac experimente. Timothy Wallach, unul din colegii mei de la Sunbere – deşi acum e-n anul patru – mă aşteaptă deja acolo şi face pregătirile pentru Ferma Fulgerelor pe care-am proiectat-o să alimenteze emisferele. E minunat să ai resurse financiare şi rude sus-puse, nu? Altfel n-aş fi făcut nimic din toate astea. Parcă-l văd pe tata, ce furios o să fie când o să afle c-am cheltuit toată alocaţia pe un semestru pentru sute de paratrăsnete şi kilometri întregi de sârmă de cupru! N-o să mai aibă ce zice când voi muta în sfârşit Capcana Fulgerului în staţia mea experimentală. De-abia aştept să demonstrez că emisferele pot înmagazina cantităţi 772

nemăsurate de energie electrică provenită din furtuni. Apoi nu mai trebuie decât să aflu cum s-o extrag şi dacă reuşesc să fac o replică la scară mai mică vom avea o nouă sursă de curent, ieftină şi nelimitată! Super-Bateriile Sayre o să propulseze industria şi-o să ilumineze oraşele viitorului! După cum vezi, mi s-a cam urcat la cap, aşa că am nevoie de tine, Sam, vreau să vii încoace şi să-mi bagi minţile în cap cu sarcasmul tău obişnuit! Adevărul e că vreau să-mi vezi şi Ferma Fulgerelor în toată splendoarea ei. Fă tot posibilul şi vino, deşi ştiu că nu-ţi place să călătoreşti dincolo de Zid. Am înţeles de la unchiul Edward că ai tăi sunt deja în Ancelstierre şi discută de zor cu Corolini în legătură cu refugiaţii pe care vrea să-i mute în zona nelocuită de lângă Zid. Dacă te hotărăşti să le faci vreo vizită, dă o fugă şi pe la mine să-mi vezi opera! Sper să ne revedem cât de curând. Al tău credincios prieten, mereu acelaşi Nicholas Sayre Nick lăsă pana jos şi suflă uşor peste hârtie, privind enervat la literele grosolane şi petele de pe coala groasă, un afront adus talentului său de caligraf. — Hedge! strigă el, lăsându-şi capul pe spate să-i treacă valul de ameţeală care tocmai îl apucase. Erau din ce în ce mai dese aceste episoade şi îl lua cu rău de la stomac, mai ales când se concentra intens la ceva. În plus, începuse să-i cadă părul şi îl dureau gingiile. Crezuse la început că suferă de scorbut, dar avea un meniu destul de variat şi bea în fiecare zi un pahar de suc proaspăt de limete. Când să-l strige iar, Hedge apăru la uşa cortului. Avea gusturi ciudate la îmbrăcăminte, dar cel puţin era eficient. Nici nu se aştepta la altceva de la un fost sergent în trupele de Cercetaşi de la Frontieră. — Am o scrisoare pentru prietenul meu, Prinţul Sameth, zise Nick, îndoind hârtia de mai multe ori şi pecetluind-o cu o picătură de ceară de la lumânare, peste care îşi apăsă 773

degetul mare. O trimiţi tu printr-un mesager sau ce au ei pe-aici? Dacă trebuie, trimite pe cineva la Hotar. — Stai liniştit, Stăpâne, zise bărbatul, zâmbind enigmatic. Am eu grijă de ea. — Bun, murmură Nick. Îi era cald şi alifia împotriva insectelor nu avea niciun efect. Trebuia să-l roage iar pe Hedge să-l scape de ele prin metodele lui ascunse, dar deocamdată cea mai importantă era groapa. Cum merge cu săpatul? se interesă el. Cât mai avem? — Vreo cincisprezece metri, după socoteala mea, răspunse Hedge cu entuziasm. Nu mai e mult. — Şi barja e şi ea gata? întrebă Nick, abia ţinându-se pe picioare. Simţea nevoia să se întindă, căci camera începuse să se învârtă cu el şi becul căpătase nuanţe roşiatice. — Mai trebuie să angajez nişte marinari, îi explică Hedge. Oamenii din Schimbul de Noapte se tem de apă, din cauza… bolii de care suferă. Dar noii recruţi trebuie să sosească în orice moment. Nu-ţi face griji, Stăpâne, totul e aranjat, adăugă apoi privind ţintă la pieptul tânărului. Acesta nu răspunse, uitându-se la Hedge şi respirând din ce în ce mai greu. Nu-şi explica cum de-l apucă mereu ameţeala în preajma lui, simţind că are să leşine iar. Hedge aştepta, lingându-se nervos pe buze. Capul lui Nick căzu întâi în faţă şi apoi pe spate, iar pleoapele i se zbăteau spasmodic în timp ce gemea. După numai câteva secunde, se îndreptă în scaun fără să se ridice. Când îşi veni în fire nu mai era el. O altă entitate pusese stăpânire pe el, un spirit malefic ce sălăşluise în mare taină înlăuntrul lui şi care, odată eliberat, prinse a cânta cu foc, scoţând rotocoale albe de fum pe nări şi gură: O să vă cânt un cântec din vremuri de demult, Când Şapte hotărât-au să strălucească pe pământ. Şi ce-au făcut cei Şapte când s-au adunat? Desigur, Legământul au legat! Cinci l-au urzit de la un cap la altul, 774

Iar doi s-au ocupat cu reparatul şi montatul Şapte cu totul – dar sunt şi ceilalţi doi Care au refuzat lumina şi au pornit război. Pe-al Optulea de pildă, chiar dacă s-a pitit, Cei Şapte l-au găsit şi mi l-au pedepsit. Al Nouălea a rezistat cu vitejie Şi numai pe Orannis l-au dus în pribegie, Sub o movila, frânt în două, Ascuns pe veci de lumea nouă. Glasul amuţi pentru o clipă, apoi murmură din nou ultimele două versuri: — Sub o movilă, frânt în două, Ascuns pe veci de lumea nouă… Dar ăsta nu e cântecul meu, Hedge. Lumea merge înainte şi fără cântecul meu. Orice suflare care n-a cunoscut biciul cruzimii mele se târâie fără rost pe acest pământ, creaţia însăşi a scăpat de sub control, necunoscând adevărata distrugere, iar visele mele de foc au rămas doar închipuiri neînfăptuite… Dar în curând lumea va cădea în adormire şi visul meu se va împlini: ei vor visa de data asta, iar cântecul meu le va picura în timpane ca o otravă… Nu-i aşa, credinciosul meu Hedge? Fără să aştepte răspuns, vocea continuă imediat pe un ton mai aspru, lipsit de inflexiuni melodice: Distruge scrisoarea şi trimite-i întăriri lui Chlorr, cu porunca să-l omoare pe Prinţ. Nu vreau să ne trezim cu el aici. Du-te în Moarte şi pândeşte-o pe Clayra aia din Gheţar. Dacă o prinzi că spionează iar, omoar-o. Şi dă-i bătaie cu săpatul, că nu mai am răbdare! Vreau să fiu iar întreg! Rostise ultimele cuvinte cu atâta forţă încât Hedge se trezi aruncat la gura cortului şi se făcu nevăzut în noapte. Privi înapoi la tăietura zdrenţuită de frică să nu păţească şi mai rău, dar vocea dinlăuntrul lui Nick amuţise, lăsând în loc un tânăr fără vlagă, cu ambele nări sângerânde. — Aşa am să fac, Stăpâne, şopti Hedge. Voinţa ta e poruncă pentru mine. 775

776

GARTH NIX Abhorsen Traducere din limba engleză GRAAL SOFT VECHIUL REGAT – Volumul III Garth Nix, Abhorsen, 2003 Rao International Publishing Company, 2011

777

Anei şi lui Thomas Henry Nix

778

779

780

PROLOG PARTEA ÎNTÂI CAPITOLUL UNU. O casă asediată CAPITOLUL DOI. În adâncuri CAPITOLUL TREI. Amarant, rozmarin şi lacrimi CAPITOLUL PATRU. Dejunul corbilor CAPITOLUL CINCI. Suflaţi, vânturi, vino ploaie! CAPITOLUL ŞASE. Emisferele argintii CAPITOLUL ŞAPTE. O ultimă dorinţă CAPITOLUL OPT. Încercarea lui Sameth Primul interludiu PARTEA A DOUA CAPITOLUL NOUĂ. Un vis cu bufniţe şi câini zburători CAPITOLUL ZECE. Prinţul Sameth şi Hedge CAPITOLUL UNSPREZECE. Ascunşi în stufăriş CAPITOLUL DOISPREZECE. Distrugătorul din Nicholas CAPITOLUL TREISPREZECE. Istorisirea Căţelei Obraznice CAPITOLUL PAISPREZECE. Deasupra norilor, până la Zid CAPITOLUL CINCISPREZECE. Perimetrul CAPITOLUL ŞAISPREZECE. Decizia maiorului Al doilea interludiu PARTEA A TREIA CAPITOLUL ŞAPTESPREZECE. Înapoi în Ancelstierre CAPITOLUL OPTSPREZECE. Chlorr Femeia Măştii CAPITOLUL NOUĂSPREZECE. Conserva de sardine 781

CAPITOLUL DOUĂZECI. Începutul sfârşitului CAPITOLUL DOUĂZECI ŞI UNU. Străfundurile Morţii CAPITOLUL DOUĂZECI ŞI DOI. Sudiştii şi cutiile de racord CAPITOLUL DOUĂZECI ŞI TREI. Monstruozitatea Lathal CAPITOLUL DOUĂZECI ŞI PATRU. Planul misterios al lui Mogget CAPITOLUL DOUĂZECI ŞI CINCI. A Noua Poartă CAPITOLUL DOUĂZECI ŞI ŞASE. Sam şi Slugile Întunecate CAPITOLUL DOUĂZECI ŞI ŞAPTE. Când trăsnetele tac CAPITOLUL DOUĂZECI ŞI OPT. Cei şapte CAPITOLUL DOUĂZECI ŞI NOUĂ. Alegerea lui Yrael EPILOG

782

PROLOG Negura se înălţa de pe suprafaţa râului în valuri albe ce se-mpleteau cu fumul şi funinginea oraşului Corvere pentru a forma o amestecătură pe care jurnaliştii cu ştaif o botezaseră smog, iar ziarul Times, „ceaţă pestilenţială”. Indiferent de numele purtat, era umedă, rece, urât mirositoare şi mai ales periculoasă. Când se îngroşa peste măsură, devenea înăbuşitoare şi preschimba cea mai timidă tuse în pneumonie. Dar pericolul cel mai mare se ascundea în cealaltă trăsătură a ei: tăinuirea. Negura din Corvere învăluia mult-lăudatele lămpi cu gaz ale burgului, zăpăcind ochiul şi urechea. Când ceaţa se lăsa în oraş, toate străzile erau întunecate, zgomotele răsunau ciudat, iar crima şi dezordinea pândeau la tot pasul. — Ceaţa nu dă semne că s-ar ridica, anunţă Damed, şeful gărzii regelui Touchstone. Glasul îi trăda aversiunea pentru ceaţă, deşi ştia că e doar un fenomen natural, un amestec de noxe şi negură. Acasă, în Vechiul Regat, asemenea neguri erau adesea create de vrăjitorii Magiei Libere. — Unde mai pui că… nu funcţionează telefonul, iar însoţitorii sunt puţini şi neexperimentaţi. Nu cred c-ar trebui să ieşiţi, Maiestate. Touchstone stătea la fereastră, trăgând cu ochiul printre obloane. Fuseseră nevoiţi să acopere toate ferestrele în urmă cu câteva zile, când prin mulţimea de-afară începuseră să apară praştiile. Până atunci, demonstranţii încercaseră în zadar să arunce cu bucăţi de cărămidă, căci palatul care găzduia Ambasada Vechiului Regat se-nălţa într-un parc împrejmuit de ziduri, undeva la patruzeci şi cinci de metri de stradă. Pentru a nu ştiu câta oară, Touchstone îşi dori să fie în preajma Legământului, să-l folosească pentru a-şi întări puterile şi magia. Dar îl despărţeau opt sute de kilometri de Zid, iar văzduhul era 783

rece şi împietrit. Doar când vântul de miazănoapte bătea în rafale puternice mai simţea câte-un strop din moştenirea sa magică. Touchstone ştia că Sabriel resimţea şi mai mult lipsa Legământului. Îi aruncă o privire soţiei sale. Stătea ca de obicei la birou şi scria o ultimă scrisoare către un vechi prieten de şcoală, un afacerist de seamă sau un membru al Adunării Ancelstierrene. Îi promitea aur sau susţinere ori recomandări, sau poate că-l ameninţa discret, în cazul în care-ar fi fost atât de nesăbuit încât să sprijine încercările lui Corolini de-a strămuta sute de mii de refugiaţi sudişti dincolo de Zid, în Vechiul Regat. Touchstone nu se obişnuise încă s-o vadă pe Sabriel în veşminte Ancelstierrene, mai ales cu specific de curte, aşa cum purta azi. Ar fi vrut să îmbrace tunica ei albastră-argintie, cu clopoţeii Abhorsen brodaţi pe piept, şi sabia la şold, nu rochia argintie cu mantaua îmblănită de husar atârnând pe-un umăr şi fesul ciudat prins în părul negru ca noaptea. Iar pistolul automat ascuns în poşeta ei împletită din fire argintii nu ţinea loc de sabie. Nu că Touchstone s-ar fi simţit mai comod în hainele lui. Cămaşa Ancelstierrană cu guler ţeapăn aproape că-i tăia respiraţia, iar costumul nu-l proteja câtuşi de puţin. Un tăiş bine ascuţit ar fi trecut ca prin brânză prin paltonul său la două rânduri de lână extrafină, ca să nu mai pomenim de gloanţe… — Să le transmit regretele voastre, Sire? întrebă Damed. Touchstone îşi îndreptă privirile încruntate spre Sabriel. Soţia sa fusese şcolită în Ancelstierre şi înţelegea mult mai bine toanele poporului şi ale clasei stăpânitoare. Ca-ntotdeauna, ea conducea eforturile diplomatice la sud de Zid. — Nu, rosti Sabriel. Se ridică în capul oaselor şi sigilă scrisoarea cu o mişcare hotărâtă. — Adunarea se-ntruneşte la noapte şi Corolini va prezenta probabil Petiţia pentru Emigrarea Forţată. 784

Gruparea lui Dawforth ne-ar putea aduce voturile de care avem nevoie să-nvingem moţiunea. Trebuie să participăm la chermesa lui. — Chermesă, pe ceaţa asta? făcu Touchstone. — Ăştia nu ţin seamă de vreme, spuse Sabriel. Vom sta laolaltă, sorbind absint şi ronţăind morcovi tăiaţi în felii elegante şi ne vom preface că ne distrăm de minune. — Morcovi? — Un moft de-al lui Dawforth, sugerat de vraciul lui, din ce-am înţeles de la Sulyn, răspunse Sabriel. — Ea trebuie să ştie, se strâmbă Touchstone, dar nu cu gândul la Sulyn, ci la combinaţia de morcovi cruzi şi absint. Sulyn, vechea prietenă de şcoală, îi sprijinise de nenumărate ori şi asemenea celorlalţi colegi de la Wyverley, în urmă cu douăzeci de ani, văzuse cu ochii ei ce s-a întâmplat când Magia Liberă a fost stârnită şi a prins destulă putere încât să treacă de Zid şi să cutreiere turbată prin Ancelstierre. — Vom merge, Damed, spuse Sabriel. Ar fi însă cuminte să punem în aplicare planul despre care discutaserăm. — Să-mi fie iertat, milady Abhorsen, se împotrivi Damed. Îndrăznesc să cred că planul nu va ajuta la protecţia voastră, ba dimpotrivă, va complica lucrurile. — Dar va fi mai distractiv, pronunţă Sabriel. Aţi pregătit maşinile? Îmi iau doar paltonul şi nişte cizme. Damed încuviinţă fără tragere de inimă şi părăsi camera. Touchstone scoase o manta dintr-o grămadă care atârna de spătarul şezlongului şi şi-o petrecu după umeri. Sabriel alese şi ea un palton bărbătesc şi se aşeză pentru a încălţa cizmele. — Damed e pe bună dreptate îngrijorat, spuse Touchstone, oferindu-i mâna. Ceaţa e foarte groasă. Dacă eram acasă, aş fi pus rămăşag că a fost creată cu gânduri necurate. — E cât se poate de naturală, ripostă Sabriel. Se apropiară unul de celălalt şi-şi înnodară fularele, încheind ritualul cu un sărut scurt şi delicat. 785

— Dar sunt de-acord că poate fi folosită împotriva noastră. Sunt la un pas de a crea alianţa contra lui Corolini. Dacă Dawforth trece de partea noastră şi Sayrezii stau deoparte… — Slabe şanse, dacă nu putem demonstra că nu le-am răpit nepreţuitul fiu şi nepot, mugi Touchstone, cu gândul la pistoale. Verifică să fie încărcate cu un rând de gloanţe în fiecare butoiaş, cocoşul coborât şi piedica trasă. — Era bine să fi ştiut mai multe despre ghidul ăsta pe care l-a angajat Nicholas. Aş putea să jur c-am mai auzit numele de Hedge, şi nu într-un context pozitiv. De i-am fi întâlnit măcar pe Marele Drum de Miazăzi. — Sunt sigură că vom primi cât de curând veşti de la Ellimere, spuse Sabriel în timp ce-şi verifica pistolul. Sau chiar de la Sam. Să lăsăm chestiunea asta în mâinile şi judecata sănătoasă a copiilor noştri şi să ne vedem de-ale noastre. Touchstone strâmbă din nas cu gândul la judecata sănătoasă a copiilor săi, îi înmână lui Sabriel o pălărie cenuşie de pâslă cu bandă neagră, aidoma cu a lui, apoi o ajută să-şi scoată fesul şi să-şi strângă părul sub noua pălărie. — Eşti gata? întrebă el după ce Sabriel strânse cureaua paltonului. Cu pălării identice, gulere ridicate şi fularele trase peste bărbie, nu se deosebeau cu nimic de Damed şi celelalte gărzi. Asta era planul. Zece gărzi personale îi aşteptau la intrare, fără a-i pune la socoteală pe şoferii celor două automobile Hedden-Hare, straşnic blindate. Sabriel şi Touchstone se alăturară gărzilor şi pentru câteva clipe avu loc o învălmăşeală. Dacă vreun duşman pândea după ziduri, cu greu i-ar fi deosebit în ceaţa asta. Câte doi oameni ocupară banchetele din spatele fiecărei maşini, iar cei rămaşi urcară pe treptele laterale. Şoferii porniseră motoarele cu ceva timp în urmă, astfel că ţevile împrăştiau un jet constant de fum călduţ ce se risipea în 786

ceaţă. La semnalul lui Damed, maşinile o luară din loc, claxonând de câteva ori. Era un semnal ca paznicii să deschidă porţile, iar poliţia Ancelstierrană să dea în lături mulţimea. În ultima vreme se strângea mereu câte-o gloată, alcătuită în mare parte din susţinătorii lui Corolini, adică bătăuşi şi agitatori plătiţi care purtau banderola partidei lui Corolini, Patria Noastră. În ciuda temerilor lui Damed, poliţia îşi făcu treaba şi îndepărtă mulţimea, pentru a le permite maşinilor să treacă. Câţiva aruncară cu pietre şi cărămizi. Câteva ricoşară din blindaj, dar paznicii rămaseră neatinşi. În mai puţin de-un minut, gloata fu lăsată în urmă, o grămadă de urlete pierdută în ceaţă. — Escorta a rămas pe loc, rosti Damed de pe treapta laterală a maşinii din faţă, în stânga şoferului. Un detaşament de poliţişti călare era însărcinat să-i însoţească pe regele Touchstone şi pe consoarta sa, Abhorsen, în toate plimbările lor prin oraş, şi până acum fuseseră la înălţimea standardelor Corpului Poliţienesc din Corvere. De data asta însă ofiţerii nu urcară pe cai. — Poate au încurcat ordinele, rosti şoferiţa cu jumătate de gură, prin ferestruica deschisă. — Atunci să schimbăm ruta, ordonă Damed. Ia-o pe strada Harald. Prima la stânga. Maşinile depăşiră în viteză două automobile – un camion plin şi o trăsură –, frânară brusc şi cotiră la stânga pe largul Harald, un bulevard modern şi bine luminat, străjuit de ambele părţi, la intervale regulate, de felinare cu gaz. Chiar şi aşa, pe o asemenea ceaţă nu era sănătos să depăşeşti douăzeci şi cinci de kilometri la oră. — E ceva înainte! rosti şoferiţa. Damed îşi încordă privirile şi înjură. Lumina farurilor străpunse ceaţa şi dezvălui o masă de oameni ce blocau strada. Nu reuşi să distingă mesajele înscrise pe steaguri, însă erau fără îndoială de la partidul Patria Noastră. Colac peste pupăză, nu se zărea nici urmă de chipiu albastru, niciun poliţist 787

care să-i ţină la respect. — Opreşte! Dă înapoi! strigă Damed. Semnaliză către maşina din urmă „Pericol!” şi „Retragere!” Cele două maşini porniră cu spatele, în timp ce mulţimea se năpustea asupra lor. Tăcerea de până atunci fu spartă şi începură dintr-odată să strige „Afară cu veneticii” şi „Patria noastră!” Scandările erau servite cu pietre şi cărămizi, care însă nu ajunseră până la ei. — Dă înapoi! strigă Damed pentru a doua oară. Scoase pistolul şi-l ţinu lipit de coapsă. — Mai repede! Maşina din spate aproape că reuşi să ia curba, dar camionul şi trăsura pe care le depăşiseră mai devreme le tăiară calea. Din ambele automobile ieşiră oameni mascaţi, împrăştiind ceaţa din jur. Erau înarmaţi. Damed bănui chiar înainte să vadă pistoalele că temerile lui se adevereau. O ambuscadă. — Afară! Afară! urlă el, aţintind pistolul spre atacatori. Trageţi! Ceilalţi paznici deschiseră portierele pentru a se adăposti. O secundă mai târziu, deschiseră focul, iar bubuitul gros al pistoalelor se împleti cu păcănitul ascuţit al noilor mitraliere, mult mai uşor de mânuit decât bătrânele Lewins cu care era înzestrată armata. Gardienii nu le prea aveau la inimă, dar se antrenaseră regulat cu ele de când sosiseră din Sud. — Nu în mulţime! mugi Touchstone. Doar în cei înarmaţi! Atacatorii nu erau din cale-afară de prudenţi. Unii se pitiseră sub maşini, alţii după o cutie poştală sau pe trotuar, în spatele unui ghiveci de flori, dar cu toţii trăgeau fără oprire. Gloanţele ricoşau din pavaj şi din blindajul maşinilor, şuierând nebuneşte. Vuietul confuz şi aspru străbătea întreaga stradă, un amestec de strigăte şi urlete, la care se 788

adăuga ţăcănitul proiectilelor. Mulţimea năvălitoare se transformă într-o învălmăşeală de oameni care încercau să-şi scape pielea. Damed se alătură unui grup de paznici ghemuiţi la adăpostul motorului maşinii din spate. — Înspre râu! Luaţi-o prin piaţă şi coborâţi Treptele Warden. Jos ne aşteaptă două bărci. N-o să vă vadă nimeni prin ceaţa asta! — Putem să ne tăiem drum până la Ambasadă! se împotrivi Touchstone. — E prea bine pusă la cale! Poliţia a trădat sau cel puţin o bună parte din ei. Trebuie să fugiţi din Corvere şi din Ancelstierre! — Nu! îl întrerupse Sabriel. N-am terminat de… Şi într-adevăr n-apucă să termine. Damed îi îmbrânci cu toată puterea şi se aruncă peste ei. Cu legendara sa iuţeală, prinse din zbor un cilindru negru ce lăsă o dâră de fum în urmă. Era o bombă. Dintr-o singură mişcare, Damed înşfacă cilindrul şi-l aruncă, dar nu suficient de repede. Bomba explodă în aer şi, încărcată fiind cu explozibil brizant şi bucăţi de metal, îl răpuse pe loc. Detunătura făcu ţăndări geamurile pe-o rază de aproape un kilometru, orbindu-i şi surzindu-i pe cei aflaţi la mai puţin de-o sută de metri. Însă cea mai mare nenorocire o provocară miile de bucăţi metalice care sfârtecară aerul, ricoşând din piatră sau fier, dar cel mai adesea tăind în carne vie. În jur se aşternu tăcerea şi doar vuietul flăcărilor aţâţate de gazul lămpilor sparte se mai putea auzi. Explozia împrăştiase până şi ceaţa, permiţând razelor soarelui să pătrundă şi să lumineze palid scena dezastrului. Cadavrele erau împrăştiate pretutindeni şi toţi paznicii fuseseră doborâţi la pământ, în jurul maşinilor. Chiar şi geamurile blindate cedaseră, iar cei dinăuntru zăceau fără suflare. Asasinii rămaşi în viaţă zăboviră câteva minute, apoi 789

ieşiră târâş din spatele ascunzătorilor şi porniră înainte, râzând şi adresându-şi cuvinte de laudă, cu armele strânse neglijent la subsuoară sau trecute peste umeri, dorind să pară destinşi. Făceau prea mult zgomot, dar nu-şi dădeau seama. Aproape că-şi pierduseră simţurile şi erau în stare de şoc. Nu numai datorită exploziei şi efectelor sale care deveneau tot mai vizibile cu fiecare pas sau datorită bucuriei de-a fi încă în viaţă, în mijlocul atâtor cadavre. Cu-adevărat şocantă era realizarea faptului că trecuseră trei sute de ani de când un rege şi o regină fuseseră ucişi pe străzile Corverului. Iată, istoria se repetase în sfârşit, iar ei erau autorii asasinatului.

790

PARTEA ÎNTÂI CAPITOLUL UNU O casă asediată Exista şi o altă negură, la mare depărtare de smogul din Corvere. Aproape o mie de kilometri către miazănoapte, în spatele Zidului care despărţea Ancelstierre de Vechiul Regat. Zidul unde tehnologia modernă lăsa locul adevăratei magii. Această negură era diferită de surata ei din sudul îndepărtat. Nu era lăptoasă, ci întunecată şi cenuşie precum norii de furtună şi cu totul nefirească. Fusese creată din aer, cu ajutorul Magiei Libere, undeva pe vârful unui deal, la mare depărtare de orice apă curgătoare. Dăinuia şi se răspândea în pofida zăpuşelii unei zile din prag de vară, care ar fi trebuit s-o risipească de-ndată. Negura cobora dealul şi se rostogolea spre răsărit şi miazăzi, nepăsătoare la raze de soare şi adiere de vânt, un trup dens din care se iţeau tentacule subţiri. La doi kilometri depărtare de vârf, unul dintre tentacule se preschimbă într-un nor, se înălţă şi traversă măreţul fluviu Ratterlin. Se aşeză pe malul estic, asemenea unui broscoi şi dădu naştere unui nou val de ceaţă. În scurt timp, ambele maluri erau învăluite în negură, deşi soarele strălucea încă pe suprafaţa fluviului. Râu şi negură se îndreptau, fiecare în ritmul lui, spre Stâncile Semeţe. Râul prindea viteză, pe măsură ce se apropia de marea cascadă, unde se prăvălea cale de trei sute de metri. Negura înainta cu încetineală ameninţătoare, înălţându-se şi îngroşându-se cu fiecare metru parcurs. Se oprea la poalele Stâncilor Semeţe, crescând însă fără contenire şi ameninţând insula ce se-nălţa dintre ape, la 791

buza cascadei. Insula era împrejmuită de ziduri albe şi semeţe, ce ascundeau casa şi grădinile din jur. Râul era ferit de negură, căci paveze nevăzute o ţineau la depărtare, iar soarele strălucea în continuare pe zidurile albe, pe lanurile de flori şi pe casa de cărămidă roşie. O armă era această negură, însă doar prima mutare în această luptă, începutul asediului. Liniile bătăliei fuseseră trasate, iar casa era înconjurată. Căci întreaga insulă împrejmuită de ape era Casa Abhorsenilor. Acolo sălăşluia Abhorsen, al cărui drept şi îndatorire era să menţină hotarul dintre Viaţă şi Moarte. Abhorsen folosea clopotele necromantice şi Magia Liberă, dar nu era nici necromant, nici vrăjitor al Magiei Libere. Abhorsen îi întorcea din drum pe toţi Morţii care treceau hotarul spre Viaţă. Creatoarea negurii ştia că Abhorsen nu se afla în Casă. Abhorsen şi soţul ei, regele, fuseseră ademeniţi la sud de Zid unde ar fi trebuit să-şi găsească sfârşitul. Făcea parte din urzeala Maestrului, de mult ţesută, dar numai recent pusă cu-adevărat în aplicare. Planul avea mai multe părţi şi se-ntindea peste mai multe regate, dar miezul şi raţiunea lui zăceau în Vechiul Regat. Războaie, asasinate, refugiaţi, cu toate părţi ale întregului, manipulate de-o minte vicleană şi subtilă ce răbdase generaţii de-a rândul ca uneltirile să dea roade. Ca orice plan însă şi acesta întâmpinase complicaţiuni şi probleme. Două se găseau în Casă, una în persoana tinerei care fusese trimisă la miazăzi de vrăjitoarele gheţarilor din care izvora Ratterlinul. Clayrele Vedeau o sumedenie de viitoruri în gheaţă şi încercau fără doar şi poate să răsucească prezentul spre binele lor. Tânăra era unul dintre magii lor de elită, uşor de recunoscut după vesta roşie pe care-o purta, însemnul Asistentei Bibliotecare de Rangul Doi. Creatoarea negurii o zărise pe fata cu păr negru şi piele ca laptele. N-avea mai mult de 20 de ani, o biată aşchie din trunchiul epocii. Auzise numele tinerei invocat în miezul 792

bătăliei sângeroase: Lirael. Cealaltă complicaţiune o cercetase amănunţit şi era chiar mai problematică, deşi mărturiile mergeau în ambele sensuri. Un băietan cu păr bucălat moştenit de la taică-său şi sprâncene întunecate – de la maică-sa – şi înalt ca ambii părinţi. Numele lui era Sameth, fiul regelui Touchstone şi al lui Abhorsen Sabriel. Prinţul Sameth era Viitorul Abhorsen, moştenitorul puterilor ascunse în Cartea Morţilor şi în cei şapte clopoţei. Dar creatoarea negurii se îndoia de puterile lui. Era foarte bătrână şi odinioară ştiuse multe despre neobişnuita familie şi Casa lor de pe râu. Se duelase cu Sameth în urmă cu o noapte şi băiatul nu luptase ca un adevărat Abhorsen. Folosea Magia Liberă într-un chip ciudat, străin atât de linia regală, cât şi de Abhorsen. Lirael şi Sameth erau mereu însoţiţi de două jivine care în ochiul necunoscătorului păreau doar un motan alb şi ţâfnos şi o căţea mare, negru cu bej, mai prietenoasă din fire. Însă aparenţele înşelau şi din nefericire n-avea la-ndemână mai multe informaţii despre ele. Erau probabil un soi de spirite născute din Magia Liberă, slujind pe Abhorsen şi pe Clayre. Despre motan ştia ceva mai multe. Îl chema Mogget şi câteva cărţi oculte făceau referire la el. Despre căţea însă n-avea nicio bănuială. Fie era proaspăt apărută, fie într-atât de străveche încât praful se alesese de cărţile în care fusese pomenită. Creatura din negură înclina spre a doua variantă. Tânăra şi însoţitoarea ei coborâseră din Marea Bibliotecă a Clayrelor. Probabil că amândouă tăinuiau, asemenea Bibliotecii, adâncimi nepătrunse şi puteri nebănuite. Luaţi împreună, cei patru erau adversari de temut şi reprezentau o serioasă ameninţare. Dar creatoarea negurii nu era nevoită să-i înfrunte făţiş şi oricum nu-i stătea în putere, întrucât Casa era bine protejată atât de farmece, cât şi de furia apelor. Creatura primise însărcinarea să-i prindă înăuntru, dând astfel impuls asediului în timp ce pânza se ţesea în alte părţi, până va fi fost prea târziu pentru Lirael, 793

Sam şi compania să mai facă ceva. Chlorr, Femeia-Măştii, sâsâi cu gândul la ordinele primite şi negura-i învălui ceea ce slujea drept cap. Odinioară, fusese un necromant în toată puterea cuvântului şi n-ascultase de porunca nimănui. Făcuse însă o greşeală care-o aruncase în mâinile morţii şi ale servituţii, iar Maestrul nu-i dăduse voie să treacă de cea de-a Noua Poartă. Fusese readusă printre cei Vii, dar nu într-un trup viu. Era o făptură Moartă, subjugată puterii clopoţeilor, legată de numele ei secret. Nu-i plăceau poruncile primite, dar era nevoită să se supună. Chlorr îşi coborî mâinile. Degetele sale sloboziră câteva fire subţiri de negură. Era împrejmuită de Slugi Moarte, sute şi sute de stârvuri purulente, legănate de vânt. Chlorr nu adusese la Viaţă sufletele care sălăşluiau în trupurile acestea descărnate, însă le primise în stăpânire de la cel care înfăptuise blestemăţia. Ridică umbra subţire a mâinii, aţinti un deget şi astfel porni marşul Slugilor Moarte, cu gemete şi vaiete, bolboroseli şi freamăt de încheieturi osoase, împrăştiind negura în toate părţile. — Am zărit cel puţin două sute de Slugi Moarte pe malul vestic şi optzeci sau mai multe pe cel răsăritean, rosti Sameth. Se ridică din spatele telescopului de bronz şi îl dădu la o parte. — Nici urmă de Chlorr, dar trebuie că e şi ea pe-acolo. Se cutremură cu gândul la ultima întâlnire cu Chlorr, care se-aruncase ca un nor întunecat asupra lui, gata a-l lovi cu sabia de foc. Asta se petrecuse cu o noapte în urmă, dar lui i se părea că trecuseră luni de-atunci. — Poate că alt vrăjitor al Magiei Libere a stârnit negura, spuse Lirael fără prea mare convingere. Simţea aceeaşi urzeală de farmece pe care-o simţise şi cu noapte în urmă. — Negură, rosti misterios Căţeaua Obraznică, tolănită cu grijă pe scaunul observatorului. 794

Fără puterea graiului şi zgarda lucioasă încrustată cu însemnele Legământului, era aidoma oricărei corcituri cu pete negre şi bej. Dintr-acelea care zâmbesc şi dau din coadă mai mult decât latră şi mârâie. — Cred că s-a îngroşat suficient ca s-o numim negură. Căţeaua şi stăpâna ei Lirael, prinţul Sameth şi creatura cu chip de motan care-l slujea pe Abhorsen se aflau cu toţii în observatorul de la ultimul etaj al turnului, la nord de Casa lui Abhorsen. Zidurile observatorului erau complet străvezii şi Lirael se trezi aruncând priviri neliniştite spre tavan, care nu părea susţinut de nimic. Pereţii nu erau din sticlă sau dintr-un material cunoscut, ceea ce înrăutăţea lucrurile. Lirael preschimbă mişcarea bruscă într-o încuviinţare, încercând să-şi ascundă neliniştea. Doar mâna care se odihnea pe grumazul căţelei, căutând căldura pielii şi Magia Legământului, îi trăda sentimentele. Cu toate că după-amiaza era în toi, iar soarele învăluia Casa şi râul în lumină, pe cele două maluri se formase un strat gros de negură care se-nălţa văzând cu ochii, atingând o înălţime de câteva sute de metri. Cu siguranţă era mâna unui vrăjitor la mijloc. Nu se ridicase de pe suprafaţa apei, ca o ceaţă normală, şi nici nu fusese târâtă de vreun nor. Negura asta se rostogolise de la răsărit şi de la apus în acelaşi timp, înaintând în pofida vântului, subţire la început, dar îngroşându-se cu fiecare minut care trecea. Stranietatea negurii putea fi observată şi la miazănoapte, unde se sfârşea brusc înainte de-a se îmbina cu ceaţa naturală împrăştiată de cascadă, acolo unde fluviul se prăvălea peste Stâncile Semeţe. Morţii îşi făcură apariţia curând în urma negurii, poticnindu-se de-a lungul malului, nişte leşuri greoaie cu spaima de apă între coaste. Ceva îi mâna de la spate, ceva ascuns în negură, şi purta probabil numele de Chlorr, Femeia-Măştii, fosta necromantă devenită acum o Maestră a Morţii. O combinaţie tare periculoasă în opinia lui Lirael, 795

căci Chlorr păstrase o bună parte din cunoştinţele ei despre Magia Liberă la care se adăugau puterile căpătate prin Moarte, puteri întunecate şi neobişnuite. Lirael şi Căţeaua o alungaseră pe vrăjitoare cu o zi în urmă în bătălia de pe malul râului însă aceasta nu fusese o victorie. Lirael simţea prezenţa Morţilor şi natura magică a negurii. Casa lui Abhorsen era păzită de ape adânci şi farmece de toate felurile, şi cu toate astea pe Lirael o treceau fiorii, de parcă o mână rece s-ar fi căţărat pe pielea ei. Ceilalţi se făcură că nu bagă de seamă, dar asta n-o împiedică pe Lirael să se ruşineze de gestul ei necontrolat. Cu toţii se uitau la ea, în linişte, aşteptând parcă să rostească o vorbă plină de înţelepciune. Pe Lirael o cuprinse groaza pentru câteva clipe. Nu era obişnuită să conducă o conversaţie sau să ia atitudine. Dar ea era Viitoarea Abhorsen, iar cât timp Sabriel era în Ancelstierre, la sud de Zid, ea era singura Abhorsen. Trebuia să se-ocupe de Morţi, de negură şi de Chlorr, rele ce păleau în faţa adevăratei ameninţări, care urma să fie dezgropată de Hedge şi Nicholas în preajma Lacului Roşu. Va trebui să joc teatru, îşi spuse Lirael. Va trebui să fac pe Abhorsen. Cine ştie, dacă mă descurc bine, s-ar putea să cred şi eu în menirea mea. — Există şi altă ieşire în afară de dale? întrebă brusc, întorcându-şi privirile la miazăzi, unde dalele atingeau luciul apei, înşirate atât spre est, cât şi spre vest. Lirael găsea că numele de „dale“ nu era deloc potrivit. „Şotroane” ar fi fost mai potrivit, dată fiind distanţa dintre ele şi faptul că se aflau în vecinătatea cascadei. Dacă ratai săritura, te trezeai înşfăcat de râu şi tăvălit în hău, sub greutatea uriaşă a apei. — Sam? Sam clătină din cap. — Mogget? Motănelul alb stătea ghemuit pe perna albastră cu dungi aurii, ce zăcuse adineauri pe scaunul observatorului, înainte ca lăbuţa s-o doboare la podea pentru a servi unui 796

scop mai nobil. Mogget nu era cu-adevărat un motan, deşi arăta astfel. Zgarda cu însemnele Legământului şi clopoţelul miniatural – Ranna Toropitorul – îi trădau originile deosebite. Mogget deschise un ochi verde şi căscă puternic. Ranna sună la zgardă, iar Lirael şi Sam se treziră căscând şi ei. — Sabriel a luat cu ea Aripile de hârtie, aşa că nu putem zbura, spuse Sam. Chiar şi aşa, tot ar trebui să dăm piept cu Ciorile Sângeroase. Am putea trimite după o barcă, dar Morţii ne-ar urmări de-a lungul malurilor. Lirael privi zidul de negură. Trecuseră două ore de când era Viitoarea Abhorsen şi deja se afla la ananghie. Ştia însă una şi bună: trebuia să abandoneze casa, să fugă spre Lacul Roşu şi să-l găsească pe Nicholas, prietenul lui Sam, pentru a-l împiedica să dezgroape nenorocirea aia. — Mai e şi altă soluţie, spuse Căţeaua. Sări de pe scaun şi începu să-i dea târcoale lui Mogget, păşind ţanţoş de parcă ar fi călcat pe iarbă, nu pe piatră rece. Deodată se prăbuşi lângă pisică şi-şi lăsă laba să cadă cu putere lângă capul motanului. — Dar nu va fi pe placul lui Mogget. — Ce soluţie? şuieră Mogget, arcuindu-şi spinarea. În afară de dale, aer sau râu nu mai cunosc nicio cale, şi-am fost aici când s-a construit Casa. — Dar nu şi când a fost creată insula, când râul s-a rupt în două, rosti cu glas calm Căţeaua. Înainte ca Meşterii Zidari să înalţe zidurile şi cortul primului Abhorsen a fost ridicat pe locul marelui smochin. — Ce-i drept, recunoscu Mogget. Dar nici tu n-ai fost. Lirael simţi o urmă de îndoială în ultimele cuvinte ale motanului. Îşi aţinti privirile asupra câinelui, care se scărpină la nas cu ambele lăbuţe, apoi rosti: — În orice caz, odinioară exista şi o altă cale. Dacă mai există şi azi, e adâncă şi e periculoasă din mai multe motive. Unii ar prefera să parcurgă dalele şi dea piept cu Morţii. — Dar tu nu eşti de părerea asta, spuse Lirael. Crezi că există o alternativă? 797

Lirael se temea de Morţi, dar n-ar fi întors spatele unei înfruntări, forţată de împrejurări. Nu se împăca însă cu noua ei identitate. Poate că un Abhorsen în puterea vârstei, ca Sabriel, ar fi sărit peste dale şi ar fi alungat-o pe Chlorr, cu armata ei de Morţi cu tot. Să fi-ncercat ea una ca asta, ar fi dat bir cu fugiţii, ar fi alunecat în apă şi s-ar fi zdrobit la poalele cascadei. — Eu zic să cercetăm şi calea asta, rosti Căţeaua. Se întinse, mai să-l răstoarne pe Mogget, apoi se ridică alene şi căscă, dezvăluind un rând de colţi mari şi strălucitori. Mogget o privi chiorâş. — Adânc? Te gândeşti cumva la ce mă gândesc şi eu? Toate astea, Lirael era sigură, urmăreau să-l necăjească pe Mogget. Noi nu putem merge acolo! — Dar nu mai e de mult acolo, răspunse Căţeaua. Deşi bănuiesc că a rămas ceva în urma ei… — Cine-i ea? spuseră Lirael şi Sameth în cor. — Ştiţi fântâna din grădina cu trandafiri? întrebă Căţeaua. Sameth încuviinţă, iar Lirael încercă să-şi amintească dacă nu zărise din întâmplare o fântână în drumul spre Casă. Îşi aminti vag de trandafirii întinşi pe spalierele din partea estică a pajiştii, în apropierea Casei. — Putem coborî prin fântână, continuă Căţeaua, dar puţul e adânc şi îngust. Vom ajunge într-o peşteră foarte adâncă. De-acolo va trebui să străbatem un tunel până la baza cascadei, apoi va trebui să ne căţărăm din nou, dar asta mult mai la vest, unde Chlorr şi Slujitorii ei nu ne pot înhăţa. — Fântâna e plină ochi cu apă, protestă Sam. Ne vom îneca! — Eşti sigur? întrebă Căţeaua. Te-ai uitat vreodată înăuntru? — Nu chiar. E acoperită, dar credeam… — Cine-i persoana de care vorbeai? rosti Lirael cu glas hotărât. Lirael ştia deja din experienţă când Căţeaua încerca să evite un subiect spinos. 798

— Cineva trăia odată acolo, răspunse Căţeaua. O entitate primejdioasă, cu puteri nemăsurate. S-ar putea să mai existe ceva din ea acolo. — Cum adică „cineva”? întrebă Lirael pe un ton aspru. Cum e posibil ca o entitate să fi trăit sub Casa lui Abhorsen? — Refuz să mă apropii de fântâna aia, se băgă şi Mogget în discuţie. Dacă-mi aduc bine aminte, Kalliel a îndrăznit să sape în pământul interzis. La ce bun să ne putrezească oasele alături de-ale lui, în ştiu eu ce văgăună întunecată? Lirael îl ochi pe Sam pentru o clipă, apoi îşi întoarse privirile către Mogget, însă pe dată îi păru rău, căci nu-şi putea masca temerile şi îndoielile. Ea era Viitoarea Abhorsen, iar acţiunile ei trebuiau să fie pilduitoare. Sam îşi recunoscuse teama de Moarte şi de Morţi, şi dorinţa de-a sta la adăpostul Casei bine protejate, dar pentru moment îşi învinsese frica. Ce exemplu ar fi dat dacă se lăsa cotropită de teamă? Totodată, Lirael îi era mătuşă. Nu se simţea ea prea mătuşă, dar era în firea lucrurilor să-i poarte de grijă nepotului ei, chiar dacă acesta era doar cu câţiva ani mai tânăr ca ea. — Câine! Răspunde-mi fără ocolişuri de data asta! porunci Lirael. Cine… sau ce… e acolo? — Cuvintele n-ajută la nimic, se eschivă Căţeaua, mişcându-şi din nou labele din faţă. S-ar putea să nu fie nimeni acolo jos. Dacă e, putem să-i spunem o rămăşiţă a creaţiei Legământului, asemenea mie şi altor creaturi de diferite ranguri. Dacă mai trăieşte sau măcar o parte din ea, s-ar putea să fie ca-n vechime, adică primejdioasă dintr-un punct de vedere foarte… primordial, deşi a trecut atâta amar de vreme, iar eu vă spun doar ce-am auzit de la alţi oameni… — De ce ar sălăşlui chiar sub Casa lui Abhorsen? întrebă Sameth. — La o adică, ea nu se află niciunde, răspunse Căţeaua în timp ce se scărpina pe bot, încercând să evite privirile celorlalţi, fără prea mare succes. O parte din puterile ei sunt 799

concentrate aici, aşa că, dacă-ar fi să fie undeva, ar fi mai degrabă aici, în caz că, vrând să fie, ar fi undeva. — Mogget, traduci, te rog, ce-a zis Căţeaua? îi solicită Lirael motanului. Mogget nu răspunse. Avea ochii închişi. Se ghemuise şi adormise pe vorbele Căţelei. — Mogget! repetă Lirael. — Doarme, spuse Căţeaua. Ranna l-a chemat în lumea viselor. — Am impresia că aude chemarea lui Ranna doar când are el chef, făcu Sam. Sper că somnul lui Kerrigor e şi mai adânc. — Am putea să aflăm, dacă pofteşti, spuse Căţeaua. Dar sunt convinsă că ne-ar da el de veste, dacă s-ar trezi. Atingerea lui Ranna e mai lină decât cea a lui Saraneth, dar strânge puternic la nevoie. Pe lângă asta, puterea lui Kerrigor zăcea în acoliţii lui. Ştia a-i folosi cu măiestrie, dar dependenţa faţă de ei i-a adus sfârşitul. — Cum adică? întrebă Lirael. Credeam că a fost un practicant al Magiei Libere, devenit un Maestru al Morţii. — A fost chiar mai mult de-atât, spuse Căţeaua. Prin vinele lui curgea sânge regal şi îi stăpânea uşor pe alţii. Kerrigor a aflat în Moarte o cale să folosească puterile celor care i-au jurat odată credinţă, prin însemnul scris cu foc pe pielea lor. Dacă Sabriel n-ar fi folosit din întâmplare un talisman străvechi, tăindu-i puterile, Kerrigor ar fi învins, pentru o vreme cel puţin. — De ce pentru o vreme? întrebă Sam. Regreta acum că-l adusese pe Kerrigor în discuţie. — Cred că într-un final ar fi călcat pe urmele prietenului tău, Nicholas, şi ar fi scos la iveală ceva peste puterea lui de înţelegere, spuse Căţeaua. În încăpere se lăsă tăcerea. — Pierdem vremea aici, rosti Lirael într-un târziu. Iscodi cu privirile malul vestic. Erau nenumărate Ajutoare acolo, mai multe decât putea zări, şi zărea foarte multe. Străjeri putreziţi, învăluiţi în negură, pândind 800

sosirea inamicului. Lirael trase aer adânc în piept şi luă o hotărâre. — Dacă zici că putem coborî în fântână, ăla să ne fie drumul. Sper să nu dăm ochii cu rămăşiţele eu ştiu cărei puteri stă la pândă acolo. Sau poate se va dovedi prietenoasă, şi vom putea vorbi… — Nu! lătră Căţeaua spre surprinderea tuturor. Până şi Mogget miji un ochi, dar îl închise iute la loc, căci privirile lui Sam erau aţintite asupra sa. — Ce-i? vru Lirael să ştie. — Dacă e acolo – ceea ce-i foarte puţin probabil –, să nu intraţi în vorbă cu ea, spuse Căţeaua. Mai mult, să nu plecaţi urechea la vorbele ei şi să n-o atingeţi. — A auzit-o sau a atins-o cineva vreodată? întrebă Sam. — Nu din stirpea muritorilor, rosti Mogget, înălţându-şi capul. Şi nici nu i-a străbătut bârlogul, după câte-mi dau seama. Ar fi o nebunie. Mereu m-am întrebat cum a sfârşit Kalliel. — Credeam că dormi, îi aruncă Lirael. Oricum, de ce ne-ar da importanţă, dacă noi hotărâm s-o trecem cu vederea? — Nu de vreo rea intenţie mă tem eu, spuse Mogget. Mi-e teamă şi să fim observaţi. — Mai bine am… începu Sam. — Sta aici la căldurică? completă Mogget cu maliţie. — Nu, spuse Sam cu glas scăzut. Dacă vocea acestei femei e aşa de primejdioasă, eu zic să ne facem dopuri de urechi înainte să plecăm. Din ceară sau ceva similar. — N-ajută la nimic, spuse Mogget. Vocea ei îţi va răscoli măduva oaselor. Dacă se pune pe cântat… Să sperăm că nu va cânta. — Ne vom feri de ea, spuse Căţeaua. Aveţi încredere în nasul meu. Vom găsi calea cea bună. — Ne poţi spune cine a fost Kalliel? întrebă Sam. — Kalliel a fost al doisprezecelea Abhorsen, explică Mogget. Un om tare suspicios. M-a ţinut într-o cuşcă ani de zile. În vremea aia, cred că a fost săpat puţul. După 801

dispariţia lui, nepotul său mi-a dat drumul. A moştenit clopoţeii şi titlul bunicului. Eu, unul, nu doresc să am parte de sfârşitul lui Kalliel, cu-atât mai puţin în fundul unui puţ. Lirael se smuci brusc, simţind o mişcare în negură. Entitatea nevăzută care pândea în umbre se pusese în mişcare. O creatură mult mai puternică decât Ajutoarele care tot ieşeau şi intrau la adăpostul negurii. Chlorr se apropia tot mai mult de malul râului sau, dacă nu era Chlorr, o creatură cu puteri similare. Poate chiar necromantul pe care-l întâlnise în Moarte. Hedge. Acelaşi necromant care-l pârjolise pe Sam. Cicatricile de pe încheieturile băiatului erau încă vizibile prin fantele pelerinei. Taina acelei pelerine trebuia descifrată într-o bună zi, dar nu acum, gândi Lirael. O pelerină care împărţea turnurile regale cu un dispozitiv nemaivăzut de mii de ani: mistria Maeştrilor Zidari. Sam îi prinse privirile şi mângâie bucata de pânză pe care simbolul Maeştrilor Zidari fusese brodat cu fir de aur. De abia acum începea să priceapă că trimişii nu se înşelaseră în privinţa pelerinei. În primul rând, era nouă, nu o zoaie scoasă dintr-un şifonier mucegăit sau dintr-un coş antic cu rufe murdare. Deci era probabil îndreptăţit s-o poarte, dintr-un motiv sau altul. Acum, pe lângă titlul de prinţ, era şi Maestru Zidar. Dar ce însemna asta oare? Maeştrii dispăruseră în urmă cu mii de ani, consumaţi de Zid şi de crearea Pietrelor de Căpătâi. Literalmente consumaţi, din câte ştia Sam. Pentru o clipă, cugetă la destinul său. Va fi şi el nevoit să se sacrifice astfel, să pună capăt unei vieţi obişnuite? Căci Maeştrii Zidari nu erau tocmai morţi, îşi aminti Sam, cu gândul la Pietrele de Căpătâi şi la Zid, ci mai degrabă transformaţi, preschimbaţi. Soarta asta însă nu-l entuziasma defel. Îşi aţinti privirile spre negura de-afară, simţi prezenţa Morţilor ca un sloi de gheaţă în suflet şi-şi închipui că oricum avea să sfârşească ucis. Îşi mângâie din nou emblema aurie şi puse stavilă 802

gândurilor negre şi spaimei de Morţi. Nu-şi dorise niciodată să devină un Abhorsen. Meseria de Maestru Zidar îi părea mult mai captivantă, cu toate că nu-i înţelegea tâlcul. Unde mai pui că ar fi scos-o din minţi pe sora sa Ellimere, căci ea nu l-ar fi crezut niciodată că nu ştie şi n-ar fi putut – chiar de-ar fi vrut – să-i explice rostul acelei meserii. Asta în caz că avea s-o mai vadă vreodată… — Ar fi bine s-o luăm din loc, rosti Căţeaua, trezindu-i pe Lirael şi pe Sam din visare. Lirael stătea cu privirile pierdute în negură şi gândurile umblându-i aiurea. — Aşa-i, făcu Lirael, smulgându-şi privirile de la fereastră. Nu era prima dată când tânjea să fie în Marea Bibliotecă a Clayrelor. De-o viaţă îşi dorise să poarte veşmintele albe şi diadema de argint şi adular a Fiicei Clayrelor, dar asemenea visuri trebuiau alungate şi îngropate adânc. Acum era o Abhorsen şi-avea de îndeplinit o misiune de seamă. — Aşa-i, repetă ea. S-o luăm din loc. Vom coborî în fântână.

CAPITOLUL DOI În adâncuri Odată luată hotărârea, pregătirile pentru plecarea lor durară mai bine de-o oră. Ultima oară, Lirael purtase armură la cursurile de Meşteşugul Luptei, în urmă cu mulţi ani, dar haina primită de la trimişi era mult mai uşoară decât zalele din depozitul de armament al Clayrelor. Era făcută din solzi suprapuşi, dintr-un material pe care Lirael nu-l recunoştea şi, în ciuda faptului că-i ajungea până la genunchi şi a mânecilor lungi cu coadă furcată, era uşoară şi comodă. Pe deasupra, nu purta mirosul oţelului dat bine cu ulei, şi asta o mulţumea. Căţeaua Obraznică îi spuse că solzii erau făcuţi dintr-un material ceramic numit „gethre”, obţinut cu ajutorul Magiei Legământului, fără a fi el însuşi magic, mai rezistent şi mai 803

uşor decât orice metal. Taina fabricării sale se pierduse în negura timpului şi de o mie de ani nu mai fusese folosit la făurirea unei armuri. Lirael pipăi un solz şi gândi: „Sam ar putea face aşa ceva”, deşi n-avea niciun motiv temeinic să creadă una ca asta. Peste armură, Lirael purta blazonul cu stele de aur şi chei de argint. Deasupra, urma să-şi petreacă banduliera cu clopoţei. Sam luă naiul fără prea mare tragere de inimă, iar Lirael vârî Oglinda Neagră în săculeţ. Bănuia că va veni vremea să mai arunce o privire în trecut. În cele din urmă, îşi luă sabia, Nehima, arcul şi tolba primite de la Clayre şi o raniţă îndemânatic ticsită de trimişi cu tot soiul de lucruri peste care n-aruncase nici măcar o privire. Înainte să se alăture lui Sam şi Mogget la parter, Lirael se opri pentru câteva clipe în faţa înaltei oglinzi argintii aninată de pereţii camerei. Făptura care-o privea din oglindă amintea doar vag de Asistenta Bibliotecară a Clayrelor. Imaginea era mai degrabă a unei războinice neîndurătoare, cu părul prins în cordeluţă argintie şi nu desfăcut, cum îl purta de obicei. Dăduse jos vesta bibliotecarei şi, în schimbul pumnalului primit de la Clayre, ducea ditamai sabia. Dar nu putea să renunţe pe de-a întregul la vechea ei identitate. Prinse un fir răzleţ de mătase din vesta roşie, şi-l înfăşură de câteva ori în jurul degetului mic până-i dădu aspectul unui inel, făcu nod şi-l vârî în săculeţul de la curea, lângă Oglinda Neagră. O parte din vesta pe care n-o mai purta o va însoţi în toate peripeţiile. Devenise Abhorsen, gândi Lirael. Cel puţin la suprafaţă. Cel mai vizibil indiciu al noii identităţi şi al noilor puteri dobândite ca Viitoarea Abhorsen era banduliera cu clopoţei. Cea oferită de Sabriel lui Sam după ce-şi făcuse în chip misterios apariţia în casă cu o iarnă în urmă. Lirael desfăcu rând pe rând săculeţele de piele şi-şi vârî degetele înăuntru, pipăind argintul rece, mahonul, şi fragilul echilibru dintre Magia Liberă şi însemnele Legământului în metal şi lemn 804

deopotrivă. Atinse clopoţeii cu grijă, dar chiar şi cea mai delicată atingere fu suficientă pentru a trezi ceva din glasul lor. Cel mai mic clopoţel se numea Ranna. I se spunea şi Adormitul, datorită glasului lin ca un cântec de leagăn ce îngreuna pleoapele celor prinşi în mrejele sale. Al doilea clopoţel era Mosrael, Deşteptătorul. Lirael îl mângâie cu delicateţe, căci Mosrael ţinea în cumpănă Moartea şi Viaţa. Folosit cum se cuvine, îi aducea pe Morţi la Viaţă, trimiţându-l pe cimpoier pe tărâmul Morţii. Cel de-al treilea clopoţel era Kibeth, Hoinarul, cel care dă voie Morţilor să umble sau îi sileşte să urmeze calea aleasă de cimpoier. Se poate însă întoarce şi împotriva celui care-l foloseşte, forţându-l să meargă spre o direcţie nedorită. Al patrulea clopoţel era Dyrim, Glăsuitorul. Cartea Morţilor îl considera cel mai melodios dintre clopoţei şi totodată aproape cel mai greu de folosit. Dyrim înapoia Morţilor darul vorbirii şi dezvăluia uneori taine sau chiar ce se ascunde în minţile oamenilor. Avea însă şi puteri necurate, îndrăgite de necromanţi. De pildă, putea să muţească o limbă pe veci. Al cincilea clopoţel se numea Belgaer, Cugetătorul. Belgaer reda suflu minţii înceţoşate de Moarte, înapoind Morţilor gândul şi amintirea. Avea însă şi puterea să şteargă acele gânduri, atât în Viaţă, cât şi în Moarte, iar necromanţii îl foloseau pentru a distruge minţile duşmanilor lor. Uneori, se întâmpla să facă ţăndări mintea necromantului, căci Belgaer îşi iubea propriul glas şi mereu pândea ocazia să cânte de unul singur. Al şaselea era Saraneth, Inchizitorul. Saraneth era clopoţelul favorit al Abhorsenilor. Era mai mare ca celelalte şi pe cântecul lui te puteai bizui mereu. Saraneth avea putere asupra Morţilor, pe care-i lega de voinţa mânuitorului. Lirael şovăi înainte să atingă al şaptelea clopoţel, dar gândi că n-ar fi potrivit a-l trece cu vederea, fiind cel mai puternic dintre ele. Atingerea fu rece şi îi dădu fiori. 805

Astarael, Suspinătorul. Toţi cei care-i auzeau cântecul erau daţi pe mâna Morţii. Lirael îşi retrase iute degetul şi cercetă cu atenţie fiecare săculeţ, având grijă ca limbile de piele să fie la locul lor, iar legăturile să fie strânse suficient cât să poată fi desfăcute cu o mână. Îşi petrecu apoi banduliera. Clopoţeii îi aparţineau şi trebuia să-i accepte ca arme ale Abhorsenilor. Sam o aştepta pe trepte, în faţa uşii. Purta haine similare, însă îi lipseau arcul sau banduliera cu clopoţei. — Am găsit asta în depozitul de arme, spuse el, fluturând o sabie pe care fuseseră încrustate însemnele Legământului. E una dintre săbiile numite, insuflată cu farmece împotriva Morţilor. — Mai bine mai târziu decât niciodată, comentă Mogget, care şedea pe scări, cu o expresie posacă întipărită pe chip. Fără să-i dea atenţie, Sam scoase o bucată de hârtie din mânecă şi i-o înmână lui Lirael. — Am trimis asta la Barhedrin, prin şoim-mesager. Garnizoana îl va trimite la Zid şi, odată ajuns pe mâna Ancelstierranilor, va fi… ăă… expediat printr-un aparat numit telegraf părinţilor mei, în Corvere. De-aia l-am scris în stil telegrafic, care pare bizar dacă nu eşti obişnuit cu el. Am găsit patru şoimi la grajduri, fără a-l pune la socoteală pe cel al lui Ellimere, care nu mai poate zbura o săptămână sau două, aşa că am trimis doi spre Belisaere, pentru sora mea, şi doi spre Barhedrin. Lirael cercetă scrisul ordonat al lui Sam. CĂTRE CĂTRE

REGELE TOUCHSTONE ŞI ABHORSEN SABRIEL VECHIUL REGAT AMBASADA CORVERE ANCELSTIERRE ELLIMERE VIA ŞOIM-MESAGER

CASA ÎMPREJMUITĂ MORŢI ŞI CHLORR TRECUTĂ PRIN MOARTE. HEDGE NECROMANT. NICK CU HEDGE SĂPAT RĂU. LÂNGĂ MARGINE. TRECUT MARGINE EU PLUS MĂTUŞA 806

LIRAEL FOSTĂ CLAYR ACUM VIITOR ABHORSEN. PLUS MOGGET. PLUS CÂINELE LEGĂMÂNT LIRAEL. FACEM CE PUTEM. TRIMITEŢI AJUTOR VENIŢI ÎN PERSOANĂ URGENT. TRIMIS DOUĂ SĂPTĂMÂNI ÎNAINTE SOLSTIŢIU VARĂ. SAMETH

Ciudat mesaj, dar avea noimă, gândi Lirael. Limitaţi cum erau de capacitatea redusă a şoimilor-mesageri, stilul telegrafic se dovedea poate cea mai bună formă de comunicare, chiar şi când n-aveau de-a face cu un telegraf. — Sper ca şoimii să ajungă la destinaţie, rosti Lirael, înmânându-i hârtia. Undeva în negură pândeau Ciorile Sângeroase, un stol de păsări animate de un singur spirit Mort. Şoimii trebuiau să treacă de ele şi de alte primejdii înainte să-şi continue drumul spre Barhedrin şi Belisaere. — Nu ne putem baza pe asta, spuse Căţeaua. Sunteţi pregătiţi să coborâţi în fântână? Lirael coborî treptele şi păşi pe aleea de cărămidă roşie. Trase raniţa mai sus şi strânse chingile, apoi îşi ridică privirile spre cerul însorit din care se mai zărea doar o pată albastră, înconjurată din toate părţile de ziduri de negură. — Bănuiesc că sunt gata, spuse Lirael. Sam apucă raniţa, dar când să-l ia pe umeri Mogget sări şi se cuibări sub învelitoare. Nu se mai zăreau din el decât ochii verzi şi o ureche albă. — Nu uitaţi că m-am împotrivit acestei soluţii. Să mă treziţi înainte să dea nenorocirea peste noi sau înainte să-mi ud vreun petic de blană. Şi, fără a mai aştepta răspuns, se cuibări şi mai bine în raniţă, făcându-se complet nevăzut. — De ce trebuie să-l car eu? întrebă Sam mâhnit. Doar e slujitorul Abhorsenului, nu? O lăbuţă se ivi şi se-nfipse în gâtul lui Sam, fără să-l rănească însă. Băiatul tresări şi sudui. Căţeaua sări şi se sprijini cu labele din faţă de raniţă. 807

Sam se bălăbăni de colo colo, suduind din nou. — Dacă nu te potoleşti, nu te va căra nimeni, Mogget. — Şi nu vei primi nici peşte, bombăni Sam în timp ce-şi masa gâtul. Ameninţările părură să aibă efect asupra motanului, asta dacă nu cumva adormise deja. În orice caz, Sam nu mai avu parte de ghearele sau de tonul lui sarcastic. Căţeaua coborî, Sam îşi ajustă pentru ultima oară chingile şi astfel porniră pe aleea cărămizie. După ce uşa se-nchise, Lirael aruncă o privire în urmă şi văzu trimişii îngrămădiţi la toate ferestrele. Aşa cum stăteau cu sutele, cu robele şi glugile lipite de geamuri, păreau bucăţi din pielea unei lighioane uriaşe, iar mâinile ce străluceau stins păreau o puzderie de ochi. Încremeniseră parcă în geam, dar Lirael avu impresia bizară că îşi luau rămas-bun în felul lor. De parcă nu se aşteptau ca Viitoarea Abhorsen să se mai întoarcă vreodată. Fântâna era la douăzeci de metri de uşă, ferită vederii de-o încrengătură de trandafiri sălbatici pe care Lirael şi Sam fură nevoiţi să-i smulgă, oprindu-se la răstimpuri pentru a-şi obloji degetele însângerate. Lirael găsi că spinii erau neobişnuit de lungi şi de ascuţiţi, dar cunoştinţele ei despre flori erau sărace. Clayrele aveau grădini subterane şi sere întinse, luminate cu însemnele Legământului, dar majoritatea erau cultivate cu fructe şi legume, şi doar una singură cu trandafiri. În curând, scoaseră la iveală capacul din scânduri groase de stejar, măsurând vreo doi metri jumătate în diametru, bine înfipt într-un inel de pietre albe. Capacul era legat la patru capete cu lanţuri de aramă. Verigile erau prinse direct în piatră şi fixate cu şuruburi în lemn, astfel că nu era nevoie de lacăte. Pe luciul aramei ca şi pe lemn de altfel alunecau însemnele Legământului menite închiderii şi zăvorârii, abia vizibile sub razele soarelui. Când Sam atinse capacul însă însemnele parcă luară foc. Sam cercetă unul din lanţuri pentru a afla taina 808

farmecului şi simţi însemnele dinăuntru vibrându-i în palmă. Lirael aruncă o privire la ce făcea. Nu cunoştea nici măcar jumătate din însemne, spre deosebire de Sam care murmura cuvinte ciudate ca pentru sine, de parcă ar fi fost cele mai obişnuite vorbe din lume. — Poţi să-l deschizi? întrebă tânăra. Ştia sute de farmece pentru deschiderea porţilor şi uşilor pe care le folosise pentru a se furişa de nenumărate ori în odăile interzise ale Bibliotecii Clayrelor. Ceva îi spunea însă că toate ar fi fost zadarnice acum. — Cred că da, rosti Sam cu jumătate de gură. Farmecul e cu totul deosebit şi nu cunosc o parte din însemnele astea. Din câte-mi dau seama, există două feluri de-a deschide trapa. Unul mi-e cu totul necunoscut. Dar celălalt… Atinse lanţul, iar glasul i se stinse treptat, pe măsură ce însemnele părăsiră arama, se prelinseră pe pielea lui, după care îşi luară zborul spre desişuri. — Cred că trebuie să suflăm pe lanţuri… sau să le sărutăm, doar că trebuie să fie persoana potrivită. Farmecul spune „răsuflarea copiilor mei”. Care copii, nu ştiu, şi n-am habar la cine se referă. Bănuiesc că la orice copil de Abhorsen. — Încearcă tu, propuse Lirael. O răsuflare pentru-nceput. Fără prea mare convingere, Sam se aplecă, trase aer adânc în piept şi suflă pe lanţ. Arama se înnegura şi-şi pierdu strălucirea. Însemnele licăreau şi se mişcau întruna. Lirael îşi ţinu răsuflarea. Sam se ridică şi se îndepărtă tiptil, făcându-i loc Câinelui Obraznic, care se apropie să adulmece aerul. Dintr-odată, lanţul scoase un vaiet prelung şi cu toţii săriră în lături. O nouă verigă apăru din piatra ce părea solidă, apoi încă una şi-ncă una, scurgându-se cu un zăngănit la pământ. În câteva clipe, se treziră cu vreo doi metri de lanţ în plus, suficient cât să permită desprinderea unui colţ din capacul fântânii. — Minunat, rosti Căţeaua. Tu urmezi, stăpâna mea. 809

Lirael se aplecă deasupra lanţului şi răsuflă uşor, dar fără rezultat. Imediat o cuprinseră îndoielile. Nici bine nu intrase în pielea Abhorsenului şi se temea deja să nu fie o greşeală. Dar, chiar atunci lanţul păru să îngheţe, însemnele străluciră şi verigile începură să curgă din piatră, zornăind puternic. Zgomotul îşi găsi ecoul în partea cealaltă, căci Sam tocmai suflase pe cel de-al treilea lanţ. Lirael suflă pe ultimul, atingându-l preţ de-o clipă. Însemnele fremătară sub degetele ei, semn că farmecul Legământului ştia că-i sosise timpul, asemenea atletului care-si încordează muşchii înaintea unei curse. Acum că lanţurile-şi slăbiseră strânsoarea, Lirael şi Sam reuşiră să ridice capătul capacului şi să-l dea la o parte. Era teribil de greu, aşa că-l îndepărtară parţial, cât să se poată strecura prin deschizătura creată. Deşi Căţeaua insistase că fântâna e secată, Lirael se aştepta la o miasmă umedă şi rece. Mirosul care se înălţă din fântână era într-adevăr puternic, însă nicidecum stătut. Avea o aromă plăcută de ierburi, dar Lirael n-o recunoscu. — Ce mireasmă e asta? o întrebă pe Căţea, expertă în mirosuri pe care Lirael nu le simţea şi nici măcar nu şi le putea închipui. — Mai nimic, spuse Căţeaua. Asta dacă nu cumva te-ai îmbunătăţit în ultima vreme. — Nu, rosti Lirael, păstrându-şi calmul. Vine un miros anume din fântână. O plantă sau o buruiană. Dar nu-mi dau seama de care. Sam adulmecă aerul şi căzu pe gânduri. — Se foloseşte la gătit, spuse el într-un sfârşit. Nu c-aş fi eu mare bucătar. Dar am întâlnit izul ăsta în bucătăria regală, când pregăteau carnea de miel, dacă nu mă-nşel. — E rozmarin, i-o tăie Căţeaua. Şi amarant, pe care n-aveţi cum să-l simţiţi. — Fidelitate în dragoste, se auzi un glăscior din raniţa lui Sam. Cu floarea care nu se ofileşte niciodată. Şi mai zici că 810

nu-i acolo? Căţeaua nu răspunse, ci-şi vârî botul în fântână. Adulmecă preţ de un minut, pătrunzând din ce în ce mai adânc. Când reveni, strănută de două ori şi scutură din cap. — Mirosuri vechi, farmece vechi. Abia dacă se mai simte izul. Lirael trase puţin aer, de curiozitate, şi-i dădu dreptate Căţelei. Nu mai simţea decât parfumul trandafirilor. — Am văzut o scară, anunţă Sam, care crease un glob luminos cu ajutorul Legământului şi scruta acum adâncul puţului. E de aramă, ca şi treptele. Oare de ce? În orice caz, nu zăresc fundul şi nici luciul apei. — Cobor eu prima, se oferi Lirael. Sam dădu să protesteze, dar se răzgândi şi-i făcu loc. Ori îi era teamă, gândi Lirael, ori se supunea unei ordini familiale, căci de-acum îi era mătuşă sau pentru că era Viitoarea Abhorsen. Aruncă o privire în fântână. Scara lucea în apropiere de vârf şi se pierdea în hăul de dedesubt. Lirael străbătuse multe tuneluri şi pasaje întunecoase şi primejdioase din Biblioteca Clayrelor, dar asta în vremuri mai paşnice. Înfruntase destule pericole, dar toate păleau în faţa răului ce se insinua acum în lume şi îi hrănea temerile. Morţii care împrejmuiseră Casa erau doar o părticică vizibilă din acest rău. Îşi aminti viziunea pe care i-o înfăţişaseră Clayrele, cu groapa de lângă Lacul Roşu şi duhoarea ce răzbătea la suprafaţă, purtând amprenta Magiei Libere. Descinderea în acest hău întunecat nu era decât începutul, gândi Lirael. Primul pas pe scara de aramă însemna primul pas spre îmbrăţişarea noii ei identităţi, primul pas al Abhorsenului. Privi soarele pentru ultima oară, ignorând talazul de negură dimprejur. Apoi îngenunche şi coborî graţios în fântână, nimerind fără probleme treptele. În urma ei veni Căţeaua Obraznică, lungindu-şi labele în forma unor degete grăsuţe, mult mai potrivite apucatului decât mâna omenească. Tot la câteva trepte coada trecea peste chipul tinerei, măturând cu o 811

iuţeală pe care Lirael cu greu ar fi dobândit-o, de-ar fi avut coadă. La urmă, venea Sam, cu globul de lumină încă suspendat deasupra capului său, şi Mogget, bine ascuns în raniţa lui. Ţintele de pe cizmele lui Sam zăngăniră pe scară şi, drept răspuns, lanţurile de la suprafaţă se strânseră spre fântână. Abia avu timp să-şi tragă mâinile înainte ca trapa să astupe gaura cu un huruit asurzitor. — Asta e, pe-aici nu ne mai întoarcem, rosti Sam, încercând să pară vesel. — Asta dacă ne mai întoarcem, şopti Mogget, deşi probabil nimeni nu-l auzi. Sam şovăi preţ de o clipă şi Căţeaua mârâi puţin. Lirael însă cobora neabătută, bucurându-se de amintirea acelui soare strălucitor pe măsură ce coborau în cotloanele întunecate ale pământului.

CAPITOLUL TREI Amarant, rozmarin şi lacrimi Scara cobora fără contenire. Lirael începuse să numere treptele, dar se lăsă păgubaşă când ajunse la 996. Continuau să coboare. Conjurase şi ea un glob luminos cu ajutorul Legământului. Plutea la picioarele ei, într-o simetrie perfectă cu cel suspendat deasupra lui Sam. În jocul luminii cu umbrele treptelor pe perete, Lirael găsi temei să-şi închipuie că se împotmoliseră, parcurgând iarăşi şi iarăşi acelaşi segment de scară. Legaţi pe vecie la o roată de ocnă. Gândul prinse contur tot mai mult în mintea ei, trecând graniţa închipuirii, dar chiar atunci cizma ei întâlni piatra, iar globul de lumină îi săltă până la genunchi. Ajunseseră la baza puţului. Lirael rosti un însemn al Legământului, iar lumina se alătură cuvântului şi continuă să plutească deasupra capului ei. Se aflau într-o încăpere dreptunghiulară, tăiată grosolan în stânca roşie, din care pornea un pasaj ce se pierdea în întuneric. La gura pasajului, zăcea o găleată de fier plină cu bucăţi de lemn 812

înfăşurate la un capăt cu cârpe uleioase. Lirael merse înainte, urmată de Căţeaua Obraznică şi de Sam. — Bănuiesc că pe-acolo trebuie s-o luăm, rosti ea în şoaptă, făcând semn spre pasaj. Găsi mai cuminte să nu ridice vocea. Căţeaua amuşină aerul şi încuviinţă. — Ce-ar fi să luăm nişte… începu Lirael, întinzând mâna după o torţă. Dar, de-ndată ce-o atinse, torţa se fărâmiţă. Lirael se trase speriată înapoi, mai să dea peste Căţea, care se feri şi se ciocni de Sam. — Aveţi grijă! strigă el. Glasul lui traversă puţul, trecu pe lângă Lirael şi se pierdu pe coridorul întunecat. Lirael încercă să ridice alta, cu delicateţe, dar toate se făcură una cu pământul. Atinse şi găleata care se preschimbă într-o grămăjoară de fiare ruginite. — Timpul nu stă niciodată în cumpănă, rosti Căţeaua misterios. — S-o luăm înainte, spuse Lirael, încercând mai degrabă să se îmbărbăteze pe sine. N-aveau nevoie de torţe, dar tare bine i-ar fi prins una. — Cu cât mai repede, cu atât mai bine, fu de părere Căţeaua. Adulmeca din nou aerul. Să nu zăbovim prea mult aici. Lirael încuviinţă. Făcu un pas în faţă, dar se opri brusc şi scoase sabia din teacă. Însemnele Legământului străluceau puternic pe tăiş şi, pentru câteva clipe, literele ce alcătuiau numele spadei se amestecară, formând inscripţia zărită mai devreme de Lirael. Sau să fi fost alta? Până să-şi amintească, brusc cuvintele se făcură nevăzute. Clayrele au Văzut o sabie, aşa am apărut. Aminteşte-ţi de Maeştrii Zidari. Aminteşte-ti de mine. Orice însemnătate ar fi avut cuvintele, prisosul de lumină îi încălzi sufletul, iar Nehima îi spori curajul. Sam îşi scoase sabia din teacă şi aşteptă ca Lirael să se îndepărteze puţin, înainte s-o ia pe urmele ei. Se temea să nu se-mpiedice şi să-nfigă sabia în cineva, iar Lirael se 813

bucură să-l ştie atât de grijuliu. După vreo treizeci de metri, pasajul lăsa locul unui tunel care nu fusese tăiat de mâna omului. Stânca îşi schimbă culoarea, lepădând roşul pentru un alb-verzui pe care lumina Legământului strălucea puternic. Lirael îşi ascunse chipul sub glugă. Apele săpaseră acest tunel, lăsând în urma lor o sumedenie de vârtejuri pe suprafaţa stâncii. Dar şi acestea păreau nefireşti, cu toate că Lirael nu le putea desluşi taina. Ştia doar că nu erau în regulă. — Apa nu şi-a tăiat niciodată drum pe-aici, rosti Sam în şoaptă. Asta-n caz că şuvoiul n-a curs în ambele direcţii în acelaşi timp, la diferite înălţimi. N-am văzut în viaţa mea o asemenea piatră. — Mai repede, îi îndemnă Căţeaua. Felul în care rostise cuvintele o făcu pe Lirael să iuţească pasul. Glasul ei trăda nelinişte, poate chiar teamă. Mergeau cu toţii cât de repede puteau, având totuşi grijă să nu se împiedice sau să alunece într-o groapă apărută de nicăieri. După câţiva kilometri buni, tunelul se deschise într-o peşteră, sculptată cine ştie cum în aceeaşi piatră strălucitoare, din care porneau alte trei tuneluri. Lirael şi Sam aşteptară până ce Căţeaua adulmecă la intrarea fiecăruia dintre ele. Ceea ce părea o grămăjoară de pietre într-un cotlon al cavernei se dovedi, la o cercetare mai atentă, o movilă de oase pulverizate, amestecate cu bucăţi de metal. Lirael răscoli uşor grămăjoara cu vârful cizmei şi scoase la iveală câteva fărâme de argint pătat şi un maxilar de om, cu un singur dinte rămas în gură. Tocmai se pregătea să ridice o bucată de metal, când auzi şoapta tăioasă a lui Sam: — N-o atinge! Lirael înlemni, cu mâna întinsă. — De ce? — Nu ştiu, răspunse el. Brusc, îl trecură fiorii. — Aia-i stanină, din care se fac clopoţeii. Las-o aşa. — Bine, fu de acord Lirael. 814

Lirael se ridică, dar nu se putu opri din tremurat. Oase omeneşti şi stanină. Descoperiseră locul de veci al lui Kalliel. Ce se găsea în locul ăsta? Şi de ce-i lua Căţelei atâta timp să descopere calea? Rosti ultima întrebare cu glas tare. — Pe-aici, spuse Căţeaua Obraznică, indicând cu lăbuţa tunelul din mijloc, dar fără prea mare tragere de inimă. Lirael sesiză şovăiala din glasul ei şi tremurul uşor al lăbuţei. Dacă ar fi participat la un concurs de frumuseţe canină, poza asta i-ar fi scăzut din punctaj. Tunelul în care intraseră era mai înalt şi mai larg decât primul. Părea diferit, şi nu doar pentru că era mai spaţios. După o bucată de vreme, Lirael înţelese de ce: aerul dinăuntru era tot mai răcoros. Simţi o adiere ciudată în jurul gleznelor, de parcă cineva i-ar fi dat târcoale. Avea impresia că un pârâu sprinten îi biciuia picioarele, deşi nu era strop de apă în toată peştera. Dar dacă se-nşela? Înaintea ei zărea doar stâncă. Când privi însă cu coada ochiului, văzu un pârâu cu apă întunecată care venea din urmă, se oprea undeva în faţa lor şi se răsucea, asemenea unui talaz ce se izbeşte în mal. Un talaz care încerca să-i doboare şi să-i întoarcă din drum. Îşi aminti de râul Morţii. Nu credea să fi trecut pe tărâmul Morţii şi, dacă nu punea la socoteală aerul răcoros şi pârâul lăturalnic, toate simţurile îi spuneau că se află în Viaţă, ce-i drept într-un tunel straniu din inima pământului. Izul de rozmarin îi pătrunse din nou pe nări, însoţit de o mireasmă mai dulce şi dintr-odată clopoţeii începură să vibreze înăuntrul săculeţilor. Se mişcau fără sunet – căci limbile erau înfăşurate în piele – încercând parcă să se elibereze. — Clopoţeii! icni Lirael. Tremură… nu înţeleg de ce… — Naiurile! şuieră Sam. Naiurile porniră a cânta pe toate vocile clopoţeilor, într-o cacofonie teribilă, înainte să amuţească de tot. — Nu! strigă Mogget, cu o voce greu de recunoscut. 815

— Fugiţi! tună Căţeaua. În timp ce urlau cu toţii, lumina suspendată deasupra lui Lirael se estompă treptat, apoi se stinse. Lirael se opri locului. Mai putea să distingă câteva însemne pe tăişul Nehimei, dar şi acestea se stingeau cu repeziciune. Sabia prinse dintr-odată viaţă, unduindu-se şi răsucindu-se în chip ciudat, asemenea unui ţipar. Nestemata verde de pe mâner se prefăcu într-un ochi strălucitor, fără pleoape, iar spirala argintie prinse forma unor colţi sclipitori. Lirael închise ochii şi vârî cu putere sabia în teacă, apoi răsuflă uşurată. Deschise ochii şi privi împrejur, dar fără rezultat. Orice crâmpei de lumină aurie dispăruse, lăsându-i în beznă. Bezna profundă din măruntaiele pământului. În întunericul profund, Lirael auzi zgomot de pânză sfâşiată, iar Sam ţipă. — Sam! Vino aici! Câine! Nu primi răspuns, dar auzi mârâitul Căţelei, urmat de-un chicotit uşor. Un râs groaznic, plin de răutate, care le făcu părul măciucă. Şi mai groaznic fu când descoperiră ceva familiar în acel glas. Era râsul lui Mogget, contorsionat şi sinistru. Lirael se strădui din răsputeri să se apropie de Legământ, să conjure un nou glob luminos. Nimic. În locul Legământului simţi o prezenţă îngheţată, pe care-o recunoscu de-ndată. Moartea. Legământul dispăruse sau cel puţin nu putea ajunge la el. Hohotul crescu în intensitate, întunericul deveni tot mai apăsător şi groaza îi puse stăpânire pe suflet. Percepu o schimbare subtilă, câteva nuanţe de cenuşiu pe fondul negru, şi preţ de câteva clipe nădăjdui într-o lumină. Zări apoi o scânteie care şuieră şi crescu treptat, până ce un şuvoi de lumină albă îi săgetă ochii, însoţit de miasma metalului încins, proprie Magiei Libere. Duhoarea o asalta în valuri, provocându-i greaţă de fiecare dată. Sam îşi făcu apariţia, plutind parcă în şuvoiul luminii. 816

Vârful raniţei părea smuls, de parcă cineva şi-ar fi tăiat drum prin el. Sabia îi atârna în teacă, iar în mâini ţinea naiul, astupând cu grijă fiecare gaură. Instrumentul tremura, scoţând un murmur jos, pe care Sam se chinuia să-l înăbuşe. Alături, Lirael apucă banduliera, încercând să amuţească freamătul clopoţeilor. Căţeaua se ivi pe fundalul de flăcări albe, dar nu sub înfăţişarea ei obişnuită. Arăta în continuare a Câine, dar fără zgarda cu însemnele Legământului părea mai degrabă o creatură a întunericului, mărginită de flăcări argintii. — E aici! tună un glas ce străpunse urechile lui Lirael, asemenea unui pumnal ascuţit. Era şi nu era glasul Căţelei. — Mogget s-a eliberat! Fugiţi! Lirael şi Sam încremeniră, ascultând ecoul acelui glas răsunând de-a lungul tunelului. Flăcările argintii scânteiau şi trosneau, revărsându-se din silueta slăbuţă pentru a forma un cerc strălucitor. Mogget fusese dezlănţuit, dar o lumină şi mai puternică inundă tunelul. Era într-atât de strălucitoare încât Lirael o vedea cu ochii închişi. Zări silueta unei femei uriaşe, cu capul aplecat sub bolta înaltă a tunelului, întinzând o mână pentru a-i înşfăca pe toţi patru. Înaintea femeii şerpuia un râu îngheţat, pe care Lirael îl recunoscu de-ndată. Era râul Morţii, iar creatura îi ademenea spre el. Nici vorbă să-l traverseze! Se vor împotmoli şi vor fi duşi de curenţi, azvârliţi în toate părţile, purtaţi de iureşul apei până la Prima Poartă şi mai departe. Nu-şi vor găsi niciodată drumul înapoi. În faţa dezastrului, Lirael fu năpădită de gânduri negre. Dăduseră greş atât de repede. Soarta atâtor oameni atârna pe umerii lor. Erau pierduţi. Strigătul Căţelei Obraznice o trezi la realitate. — Fugiţi! tună ea, apoi lătră. Lătratul era îmbibat cu Magie Liberă. Lirael se răsuci pe negândite şi o luă la goană, cu ochii închişi, mai să înghită pământul. Nu-i păsa încotro, cât mai departe de fântână şi 817

de Casă, spre necunoscut. Picioarele o purtau lin pe făgaşurile întortocheate ale tunelului, prin caverne şi încăperi mărunte, cu toate că întunericul luase loc luminii, fără să ştie dacă Sam venea în urma ei. Nu teama o împingea înainte, căci teama o părăsise. Era prizoniera trupului ei, care o purta asemenea unei maşinării lipsite de sentimente, urmând un făgaş indicat de altcineva. La fel de brusc precum se înfiripase, dorinţa de a fugi o părăsi. Se prăbuşi şi începu să tremure, trăgând adânc aer în pieptul ostenit. Durerea îi săgeta fiecare muşchi. Se ghemui şi îşi masă pulpele, încercând să-şi înăbuşe strigătele de teamă. Lângă ea, cineva făcea acelaşi lucru. Când îşi mai veni în simţiri, văzu că era Sam. Un firicel de lumină naturală pătrundea în peşteră, suficient cât să-i distingă silueta. Cu mână tremurândă, Lirael cercetă banduliera. Clopoţeii erau nemişcaţi. Mâna îi coborî pe mânerul săbiei şi contactul cu nestemata verde îi aduse linişte în suflet. Spirala de argint redevenise o simplă spirală de argint. Sam gemu şi se ridică în picioare. Se sprijini cu stânga de perete, iar cu dreapta împături naiul. Lirael privi unduirea mâinii lui, care străluci dintr-odată cu Magia Legământului. — A dispărut, rosti el, lăsându-se moale la podea. Părea calm, dar era fără îndoială în stare de şoc. Lirael realiză că şi ea era, când încercă să se ridice şi nu reuşi sub nici un chip. — Da, replică ea. Legământul. — Nu ştiu de unde-a venit, continuă Sam, dar nu de la Legământ. Şi cine era femeia? Lirael scutură din cap, pentru a-şi limpezi gândurile, dar şi pentru a-i arăta că habar n-are. Mai scutură o dată, încercând să-şi pună rotiţele-n mişcare. — Hai să… hai să ne-ntoarcem, spuse ea cu gândul la Căţeaua care dădea piept atât cu Mogget, cât şi cu femeia strălucitoare. Nu pot s-o abandonez acolo. — Cum rămâne cu ea? întrebă Sam, şi Lirael pricepu de îndată la cine se referea. Şi cu Mogget? 818

— Nu-i nevoie să vă-ntoarceţi, răzbătu un glas din adâncul tunelului. Lirael şi Sam săriră ca arşi, descoperind energii nebănuite. Traseră săbiile din teacă, iar Lirael se trezi cu Saraneth între degete, deşi nu-şi închipuia cu ce i-ar putea fi de folos. Nu-i veni în minte niciun cuvânt de înţelepciune din Cartea Morţilor sau din Cartea Amintirilor şi a Uitării. — Eu sunt, rosti glasul îndurerat. Din umbră se ivi Căţeaua Obraznică, cu capul plecat şi coada între picioare. Dar, în afară de această postură ciudată, părea să-şi fi revenit la normal – dacă se putea vorbi de normal în cazul ei – cu însemnele Legământului strălucindu-i puternic la gât şi blana ei auriu-cafenie, mai puţin pe spinare unde era neagră. Fără să mai stea pe gânduri, Lirael lăsă sabia jos şi se-aruncă la gâtul prietenei sale. Căţeaua o linse pe ureche, dar fără entuziasmul obişnuit, când se-ntâmpla s-o mai şi ciupească puţin. Sam bătu în retragere, cu sabia încă ridicată. — Unde-i Mogget? întrebă el. — Dorea să discute cu el, răspunse Căţeaua, aruncându-se plină de mâhnire la picioarele lui Lirael. M-am înşelat. Te-am pus în mare pericol, Stăpână. — Nu înţeleg, răspunse Lirael. Dintr-odată se simţi teribil de ostenită. — Ce s-a întâmplat? Legământul… dintr-odată n-a mai fost. — Venirea ei a pricinuit asta, spuse Căţeaua. Stă scris ca partea ei ştiutoare să fie mereu despărţită de hotărârile ei, de Legământul din care partea ei neştiutoare e parte. Dar iată că s-a stăpânit, deşi ar fi putut să pună mâna pe tine cu-atâta uşurinţă. Nu ştiu de ce şi nici ce semnificaţie au toate astea. O credeam mai presus de orice interes lumesc şi nădăjduiam să trecem nevătămaţi pe-aici. Dar când forţe străvechi se pun în mişcare, multe spirite îşi pierd somnul. Trebuia să-mi dau seama ce pericol ne paşte. Iartă-mă. Lirael n-o mai văzuse niciodată atât de posomorâtă şi 819

acest fapt o înspăimânta mai mult decât orice. O scărpină în jurul urechilor şi pe bot, gata să izbucnească în plâns. Încercă să-şi înăbuşe lacrimile oftând de câteva ori. — Dar… ce se va alege de Mogget? întrebă Sam cu tremur în voce. A fost dezlănţuit! Va încerca să omoare Abhorsenul… Pe mama… sau pe Lirael! Am pierdut inelul cu care l-am fi putut lega din nou! — De mult se ascundea Mogget de ea, murmură Căţeaua. Şovăi puţin, apoi rosti cu glas scăzut: — Eu zic să nu ne mai facem griji pe seama lui Mogget. Lirael oftă prelung, fără să mai inspire. Cum se putea ca Mogget să nu se mai întoarcă? — Poftim? întrebă Sam. Credeam că e… ei bine, un spirit puternic zămislit de Magia Liberă. Lirael o prinse de falcă şi se uită ţintă în ochii ei. — Cine e femeia? Căţeaua încercă să-şi ferească privirile, dar Lirael o ţinu strâns. Închise ochii, dar Lirael îi suflă în bot şi pleoapele se deschiseră fără voia ei. — Nu te-ar ajuta la nimic, fiindcă n-ai înţelege, rosti Căţeaua cu sfârşeală în glas. Nu mai există cu-adevărat, ci apare din când în când, pe ici sau pe colo, în forme şi lucruri mărunte. Dacă n-am fi venit pe-aici, nu ar fi fost, iar acum, că am trecut de ea, nu mai este. — Spune-mi! — Într-un fel ştii deja cine e, spuse Căţeaua. Atinse banduliera cu vârful botului, lăsând o pată umedă pe săculeţul celui de-al şaptelea clopoţel. O lacrimă i se prelinse pe bot şi căzu în palma lui Lirael. — Astarael? făcu Sam, nevenindu-i să-şi creadă ochilor. Cel mai de temut clopoţel, cel pe care nici nu-l atinsese câtă vreme clopoţeii fuseseră în paza sa. — Suspinătorul? Lirael îi dădu drumul, iar Căţeaua îşi cuibări capul în poala ei, oftând din greu. Tânăra o scărpină după urechi, dar căldura blănii nu reuşi să-i alunge întrebarea din minte, o întrebare ce-o 820

frământa de multă vreme. — Ce eşti tu? De ce ti-a dat Astarael drumul? Căţeaua o privi în ochi şi rosti simplu: — Sunt Căţeaua Obraznică, un slujitor loial al Legământului şi prietena ta. Pentru totdeauna. Lirael dădu frâu liber lacrimilor, apoi îşi frecă ochii şi o îndepărtă uşor pe Căţea, pentru a se putea ridica. Sam o ridică pe Nehima şi i-o înmână în tăcere. Când apucă mânerul, însemnele străluciră, dar fără a forma vreo inscripţie. — Dacă eşti sigură că Mogget nu se mai întoarce, legat sau dezlănţuit, ar fi bine s-o luăm din loc. — Bănuiesc că ai dreptate, spuse Sam cu jumătate de gură. Într-un fel mă simt ciudat. Mă obişnuisem cu Mogget şi iată că… nu mai e. Crezi că l-a… ucis? — Nu! rosti Căţeaua, surprinsă de întrebarea lui. Nicidecum. — Atunci ce s-a întâmplat? întrebă Sam. — Asta nu putem şti, spuse Căţeaua Obraznică. Mogget a rămas în urmă, iar noi trebuie să privim înainte. — Eşti sigură că nu va veni după mama sau după Lirael? întrebă Sam. Ştia ce făcuse Mogget în ultimii ani şi fusese de mic instruit să aibă grijă de zgarda motanului. — Mama ta e în siguranţă, în spatele Zidului, spuse Căţeaua, răspunzând doar pe jumătate la întrebarea lui. Sam nu părea prea convins, dar se mulţumi cu răspunsul ei. — N-am avut un debut prea fericit, mormăi el. Sper s-avem mai mult noroc. — Mai este puţin şi răzbim la lumină. Te vei înviora sub razele soarelui. — Cred că e noapte deja. De câte ore străbatem tunelurile astea? — Patru sau cinci ore pe puţin, răspunse Lirael, încruntată. — Poate mai mult chiar, deci n-are cum să fie lumină 821

naturală. Încet-încet, cu Lirael în frunte, se apropiară de ieşire. Acum nu mai încăpea nicio îndoială: era lumina soarelui. Printr-o despicătură îngustă se zărea cerul albastru, ascuns după o perdea de stropi. Odată trecuţi prin spărtură, făcură un popas pentru a cerceta împrejurimile. Se aflau la câteva sute de metri vest de cascadă, la poalele Stâncilor Semeţe. Soarele strălucea pe cer între zenit şi crepuscul, formând curcubeie în norul de stropi ce dănţuia deasupra cascadei. — Este după-amiază, spuse Sam încordându-şi privirea ca să se uite lângă soare. Se uită de-a lungul stâncilor, apoi îşi ridică mâna ca să vadă cu câte degete se afla soarele deasupra orizontului. — Nu poate să fie mai mult de patru. — Am pierdut o zi întreagă! exclamă Lirael. Orice întârziere le-ar fi îngreunat şi mai mult misiunea. Gândul avu darul s-o întristeze nespus. Cum putuseră să petreacă aproape douăzeci şi patru de ore sub pământ? — Nu, rosti Căţeaua Obraznică, adulmecând cu ochii pierduţi în soare. N-am pierdut o zi. — Doar n-am pierdut mai multe! şopti Lirael. Era cu neputinţă. Dacă petrecuseră mai mult de o săptămână în măruntaiele pământului, era deja prea târziu să mai facă ceva… — Nu, e tot azi, continuă Căţeaua. N-a trecut mai mult de-o oră de când am coborât în fântână. Poate chiar mai puţin. — Dar… începu Sam, apoi amuţi. Privi spre despicătura din stâncă şi clătină din cap. — Timpul şi Moartea dorm cot la cot, îl lămuri Căţeaua. Ambele sunt în stăpânirea lui Astarael. Într-un fel, se poate spune că ne-a dat o mână de ajutor. Lirael încuviinţă, deşi nu se simţea din cale-afară de recunoscătoare. Era în stare de şoc, obosită şi pe deasupra o dureau picioarele. Ar fi dorit să adoarmă sub razele soarelui şi să se trezească în Marea Bibliotecă a Clayrelor, 822

cu gâtul înţepenit de la dormit pe birou şi amintirea înceţoşată a unor coşmaruri groaznice. — Nu-i simt pe Morţi aici, rosti ea, după ce-şi reveni din visare. Am primit în dar o după-amiază întreagă, aşa că hai s-o folosim cum se cuvine. Cum ne căţărăm pe stânci? — Este o cărare, cinci kilometri mai la vest, spuse Sam. E îngustă, în trepte, şi de regulă neumblată. Nu cred să mai întâlnim negura sau pe supuşii lui Chlorr la vârf. De-acolo mai sunt vreo şaizeci de kilometri până la Strâmtoarea Vestică. Pe-acolo trece drumul. — Cum se numeşte cărarea în trepte? dori Căţeaua să ştie. — Nu ştiu. Mama îi spunea simplu „la Scări”. E o cărare tare neobişnuită. Lată cât să-ncapă un om şi cu trepte abrupte. — O ştiu, spuse Căţeaua. Trei mii de trepte, sculptate pentru apa curată de la poalele cascadei. Sam încuviinţă. — Aşa-i, e un izvor cu apă bună. Vrei să zici că o persoană a săpat treptele alea doar ca să bea o gură de apă proaspătă? — Pentru apă, da, dar apa aia nu e de băut. Mă bucur că poteca mai e încă acolo. Hai să mergem. Acestea fiind spuse, Căţeaua o luă înainte, sărind peste mormanul de bolovani ce camufla spărtura în stâncă. Lirael şi Sam se târau în spate, poticnindu-se printre stânci. Amândoi erau încă necăjiţi şi pierduţi în gânduri. Lirael chibzuia la cuvintele Căţelei: „Când forţe străvechi se pun în mişcare, multe spirite îşi pierd somnul”. Ştia că Nicholas dezgropa ceva deopotrivă nefast şi periculos şi era clar că făptură aceea era în spatele multor năpaste, printre care şi creşterea numărului de Morţi în întreg Regatul. Nu bănuise că ar putea fi trezite şi alte forţe care să le dea planurile peste cap. Nu că ar fi avut cu adevărat un plan, se gândi Lirael. Se avântaseră orbeşte cu gândul de a-l opri pe Hedge şi de a-l salva pe Nicholas, având grijă să lase răul de-acolo 823

nedezgropat. — Ar trebui să ne facem un plan mai bun, şopti ea, încet să n-o audă nimeni. Nu-i veni însă nicio idee strălucită şi hotărî să fie atentă la căţărat între pietre, urmând-o pe Căţeaua Obraznică la baza Stâncilor Semeţe, cu Sam în apropiere în spate.

CAPITOLUL PATRU Dejunul corbilor Ajunseră pe înserate la poalele treptelor, sub umbra uriaşă a Stâncilor Semeţe ce se-ntindea pe câmpiile Ratterlinului. Lirael descoperi numaidecât izvorul şi iazul cu apă cristalină în care se vărsa, dar îi luă mai mult până să găsească treptele, căci poteca era îngustă, tăiată adânc în stâncă şi camuflată de nenumărate ieşituri de diferite forme. — Putem să urcăm şi noaptea? întrebă Lirael cu şovăială în glas. Ultimele raze de soare străluceau pe înălţimile stâncilor, trei sute de metri mai sus. De-acolo, colţii se înălţau şi mai mult în văzduh, ascunşi privirilor lor. Lirael străbătuse multe cărări înguste şi trepte abrupte în Gheţarul Clayrelor, dar nu călătorise mai deloc în aer liber. — Eu zic să ne-avântăm la lumina zilei, propuse Căţeaua, care era neobişnuit de tăcută. Coada îi atârna în continuare lipsită de viaţă. — Aş putea să vă arăt calea, dar va fi periculos pe întuneric, dacă s-a năruit cumva vreo treaptă. — Luna va străluci puternic, spuse Sam. Nu văd nori pe cer, iar noaptea trecută era în al treilea pătrar. Dar va răsări de-abia la un ceas după miezul nopţii. Eu zic să pornim atunci. — Nu vreau să mai zăbovim, mormăi Lirael. Mă încearcă un sentiment de nelinişte… nu pot să-l descriu. Viziunea Clayrelor despre mine şi Nicholas pe Lacul Roşu… simt că se îndepărtează pe nesimţite şi voi rata momentul. Un posibil viitor devine trecut. 824

— N-ajungem mai repede dacă ne prăbuşim de pe Stâncile Semeţe pe întuneric, rosti Sam. Unde mai pui că mi-ar prinde bine o îmbucătură şi ceva somn înainte de urcuş. Lirael încuviinţă. Şi ea era ostenită. O dureau gambele, iar raniţa îi lăsase urme adânci pe umeri. O încerca însă şi un alt fel de oboseală, de care Sam nu era străin. Simţea o apăsare pe suflet, din cauză că-l pierduseră pe Mogget şi nu-şi dorea altceva decât să se culce lângă izvorul răcoros cu speranţa deşartă că zorii îi vor aduce o zi mai luminoasă. Cunoştea senzaţia de când era mică. Pe-atunci nădăjduia să primească Viziunea. Acum ştia însă că ziua de mâine n-aducea nimic bun. Trebuia să se odihnească, dar nu prea mult. Hedge şi Nicholas nu se odihneau şi nici Chlorr şi slujitorii ei Morţi. — Aşteptăm răsăritul de lună, hotărî ea, lăsând raniţa la pământ şi proptindu-se cu spatele de un bolovan mai comod. În următoarea clipă, ţâşni în picioare cu sabia în mână, deşi nu-şi aducea aminte s-o fi tras din teacă. Căţeaua trecu rapid pe lângă ea, lătrând puternic. Însă lătratul n-avea nimic magic în el, iar în următoarea secundă Lirael zări şi pricina vânzolelii. Un iepure gonea printre bolovani, încercând să scape de colţii câinelui. Hăituiala luă sfârşit puţin mai încolo, dar rezultatul era incert. Dintr-odată un nor de praf şi pietricele se-nălţă în văzduh, iar tânăra înţelese că iepurele se pitise într-o văgăună şi Căţeaua săpa ca să-i dea de urmă. Sam stătea tolănit lângă raniţă. Adineauri, se ridicase cu chiu cu vai, dar când văzu ce se petrece, se aşeză la loc. Acum privea îngândurat gaura din vârful raniţei. — Măcar noi am scăpat cu viaţă, îl consolă Lirael, luând tăcerea lui drept căinţă pentru pierderea lui Mogget. Sam o privi mirat. Scosese o trusă de cusut şi tocmai se pregătea s-o deschidă. — O, nu mă gândeam la Mogget. Cel puţin nu atunci. Căutam o soluţie ca să acopăr gaura. Cred că-i voi pune un 825

petic. Lirael izbucni în râs, un râs uşor forţat ce i se cuibărise în coşul pieptului. — Bine că-ţi stă mintea la petice, spuse ea. Eu mă tot gândesc la cele petrecute. Clopoţeii care se tot zvârcoleau, doamna albă… Astarael… prezenţa Morţii. Sam alese un ac mai mărişor, apoi rupse cu dinţii o bucată de aţă de pe mosor. Se concentră şi vârî aţa în ac, apoi glăsui, cu privirile pierdute-n amurg, nu direct către Lirael. — Ce curios! De când am aflat că tu eşti Viitoarea Abhorsen, m-au părăsit temerile. Nu că nu mi-a fost teamă, dar nu acea teamă profundă. Am scăpat de responsabilităţi. Fireşte, răspunderea atârnă şi pe umerii mei, ca Prinţ al Regatului, dar măcar n-am grija necromanţilor, lighioanelor zămislite de Magia Liberă sau de Moarte. Făcu nod la aţă, apoi se uită direct în ochii ei. — Trimişii mi-au dat pelerina cu mistria. Mistria Maeştrilor Zidari. Când am primit-o, mi-am închipuit că strămoşii mei mă îndeamnă să construiesc. Asta aveam de gând să fac. Să creez ceva şi să fiu de ajutor regelui şi Abhorsenului. Aşa voi face şi voi da ce-am mai bun în mine şi, dacă nici asta n-ajunge, măcar voi avea conştiinţa că am făcut tot ce mi-a stat în puteri. Nu aspir la ceva ce-mi este peste putinţă. Lirael rămase tăcută. Îşi întoarse privirile spre Căţea, care se-ntorcea cu iepurele între dinţi. — Chşina, rosti stâlcit Căţeaua, lăsând vânatul la picioarele stăpânei sale. Dădea fericită din coadă. — Cina, repetă ea. Mă duc să mai înhaţ unul. Lirael ridică iepurele. Căţeaua îi zdrobise gâtul, ucigându-l pe loc. Lirael simţi sufletul sărmanului animal dând târcoale Morţii, dar hotărî să-l ignore. I-ar fi ajuns şi pâinea cu brânză primită de la trimişi, dar iepurele atârna greu în mâna ei. Aşa-s câinii… — Îl jupoi eu, se oferi Sam. 826

— Şi cum ai de gând să-l găteşti? întrebă Lirael, fericită să scape de iepure. Se mai înfruptase din iepuri, dar fie cruzi, când hălăduia în pielea-veşmânt a bufniţei răguşite, fie gătiţi în sos şi serviţi la cantina Clayrelor. — Am putea aprinde un foc mic sub unul dintre bolovanii ăştia, când se mai întunecă. Ascundem flacăra şi fumul oricum nu se vede. — Bun, las focul pe seama ta. Căţeaua îl va mânca pe-al ei crud, sunt sigură. — Ar trebui să dormi puţin, o îndemnă Sam în timp ce încerca lama cuţitului cu buricul degetului mare. Va dura ceva până-l prepar. — Îi porţi de grijă bătrânei tale mătuşi? surâse Lirael. Era cu doi mai mare ca Sameth, dar odată îi spusese că era mult mai în vârstă, iar el o crezuse. — Dau o mână de ajutor Viitorului Abhorsen, rosti el, făcând o plecăciune pe jumătate în glumă. Se aplecă şi făcu o incizie, apoi trase toată pielea deodată, de parcă ar fi scos o faţă de pernă. Lirael îl urmări o vreme, apoi se-ntinse pe covorul de pietre, cu raniţa sub cap. Nu era prea comod, mai ales că nu-şi dăduse jos cizmele şi armura. Dar nu mai conta. Se întinse pe spate şi contemplă bolta cerească pe care începeau să licăre primele stele. Nu simţea urmă de creaturi Moarte sau de Magie Liberă prin preajmă şi oboseala i se strecură încetişor în oase. Clipi de două ori, de trei ori, până nu-şi mai putu ţine ochii deschişi şi căzu pradă somnului greu. Când se trezi, era întuneric, cu excepţia stelelor şi a flăcăruii roşiatice, bine ascunsă după o piatră. Căţeaua era alături, dar pe Sam nu-l zări decât după câteva sforţări. Părea un buştean negru întins la pământ. — Cât e ora? şopti. Căţeaua se ridică şi se apropie de ea. — E aproape de miezul nopţii. Am hotărât să te lăsăm să dormi, apoi l-am convins pe Sam să tragă şi el un pui de 827

somn şi de-atunci stau de veghe. — Bănuiesc că nu ţi-a fost prea uşor să-l convingi, spuse Lirael, ridicându-se şi gemând de durere din cauza muşchilor ei încordaţi. S-a întâmplat ceva? — Nu. E linişte, dacă nu pui la socoteală freamătul obişnuit al nopţii. Chlorr şi Morţii ei sunt încă-n preajma Casei şi sper să rămână acolo timp de mai multe zile. Lirael încuviinţă, orbecăi printre pietre şi sări cu delicateţe peste izvor. În ochiul său cristalin se oglindeau stelele, răspândind o lumină argintie în noaptea neagră. Lirael se stropi cu apă pe faţă şi se trezi de-a binelea. — Ai mâncat şi porţia mea de iepure? şopti Lirael când se întoarse. — Nici gând! spuse Căţeaua. Aşa mă ştii? Oricum, Sameth l-a lăsat în ceaun şi l-a acoperit cu capacul. De parcă asta ar fi oprit-o să se servească, se gândi Lirael. Găsi ceaunul de fontă lângă jarul care ardea mocnit. Carnea de iepure fiersese cam mult, însă ciorba era caldă şi gustoasă. Nu ştia dacă Sam găsise mirodeniile sau dacă le primise de la trimişi, dar era fericită că rozmarinul lipsea cu desăvârşire. Se putea lipsi pe veci de el. Termină de mâncat, se spălă pe mâini şi curăţă ceaunul la izvor cu un pumn de pietriş. Tocmai atunci răsări şi luna, trecută bine de-al treilea pătrar, suind pe bolta senină. Sub razele ei, împrejurimile prinseră contur. Era îndeajuns să urce Treptele. Lirael îl scutură pe Sam care apucă numaidecât mânerul săbiei. Se pregăteau în tăcere, căci liniştea nopţii descuraja orice conversaţie. În timp ce Sam se spăla pe faţă, Lirael stinse focul, apoi se ajutară cu raniţele. Căţeaua făcea încontinuu ture, cu coada arcuită, nerăbdătoare să plece la drum. Treptele porneau dintr-o fisură adâncă ce pătrundea vreo douăzeci de metri în stâncă, dând impresia unui tunel. Stelele însă licăreau deasupra şi în curând făgaşul coti spre apus, de-a lungul şi apoi deasupra stâncii. Urcuşul nu era 828

prea greu, căci treptele erau sculptate identic, dar era totuşi obositor. Pe măsură ce urcau, Lirael observă că stânca nu era un bloc masiv de piatră, aşa cum îşi închipuise. Dimpotrivă, era alcătuită din sute de fâşii subţiri, asemenea unui vraf de hârtie din care alunecaseră multe pagini. Cărarea în trepte fusese sculptată între aceste fâşii, iar uneori deasupra lor, şerpuind până era nevoită să se-ntoarcă şi să pătrundă mai adânc în stâncă, spre următoarea fâşie. Luna se ridică în înaltul cerului, pe măsură ce ei urcau, iar cerul deveni mai luminos, împrăştiind umbre în noapte. La fiecare popas, Lirael privea în depărtări, spre dealurile de la miazănoapte, apoi îşi întorcea privirile la răsărit, spre şerpuirea argintie a Ratterlinului. Plutise adesea în veşmânt de bufniţă deasupra Gheţarului Clayrelor şi printre gemenii Starmount şi Sunfall, dar asta era cu totul altceva. Simţurile bufniţei erau diferite, şi în nopţile acelea ştiuse mereu că zorii aveau s-o găsească sub plapumă, în fortăreaţa Clayrelor. Ce aventură minunată, acele zboruri nocturne! Acum însă avea de înfruntat alte primejdii şi nu se putea bucura cu-adevărat de răcoarea nopţii şi de mângâierea lunii. Sam scruta şi el depărtările. Nu putea vedea Zidul care se înălţa undeva după linia orizontului, dar dealurile de la miazăzi îi erau cunoscute. Barhedrin şi străvechiul Cloven Crest, unde se afla o Piatră de Legământ şi, după Restauraţie, turnul ce găzduia comandamentul sudic al Gărzii. După Zid se întindea ţara Ancelstierre. O ţară stranie, chiar şi pentru Sam care făcuse şcoala acolo. O ţară fără Legământ sau Magie Liberă, cu excepţia regiunilor din preajma Regatului Vechi. Gândul îl purtă la părinţii lui, aflaţi în inima tărâmului sudic. Touchstone şi Sabriel căutau o soluţie diplomatică pentru a pune stavilă fluxului de refugiaţi sudişti strămutaţi de ancelstierrani la nord de Zid, unde aveau să-şi găsească moartea, ca mai apoi să-l slujească pe necromantul Hedge. Nu era întâmplător, cugetă Sam, că problema refugiaţilor sudişti luase naştere 829

în aceeaşi perioadă în care Hedge punea la cale dezgroparea demonului străvechi, întemniţat în apropierea Lacului Roşu. Asta mirosea a plan bine ticluit, cu urzeli de ambele părţi ale Zidului. Lucru neobişnuit şi deloc îmbucurător. Ce spera un necromant din Vechiul Regat să obţină din tărâmul de la Miazăzi? Sabriel şi Touchstone credeau că Duşmanul intenţiona să strămute sute de mii de sudişti la nord de Zid şi să-i ucidă apoi cu otrăvuri şi farmece pentru a crea o oaste de Morţi. Cu cât Sam cugeta mai mult la aceste urzeli, cu-atât îi sporeau bănuielile. Dacă aceasta era singura dorinţă a duşmanului, ce anume dezgropau acolo? Şi ce rol avea prietenul său Nicholas în toată povestea asta? Luna cobora încet pe cer şi popasurile se înmulţeau. Treptele erau bine sculptate, nu-i vorbă, dar urcuşul era abrupt şi porniseră la drum obosiţi. Căţeaua mergea înainte, întorcându-se din când în când să se asigure că stăpâna ei ţinea pasul. Lirael şi Sam înaintau mecanic, cu capetele plecate, legănându-se într-o parte şi-n alta. Până şi puii de bufniţă îngrămădiţi în cuiburi încetaseră să le mai atragă atenţia. La răsărit licări o lumină roşiatică ce tulbură paloarea lunii. În scurt timp, strălucirea ei cotropi razele astrului nocturn, dând ghes păsărilor să cânte. În crăpăturile stâncilor se iviră lăstuni ce se avântară după insectele purtate de briza matinală. — Ne apropiem de vârf, spuse Sam la următorul popas. Stăteau înşiraţi pe cărăruia îngustă: Căţeaua în frunte, Lirael puţin mai jos şi în cele din urmă Sam, care ajungea la genunchiul fetei. Sam vru să spună ceva, dar intră cu picioarele într-o tufă de spini şi se retrase brusc cu un ţipăt. Lirael se temu să nu cadă, dar băiatul îşi recăpătă echilibrul şi se răsuci pentru a-şi scoate spinii. Lirael privi în jos şi descoperi că treptele erau mult mai înfricoşătoare la lumina zilei. Un pas greşit, şi dusă era. Probabil n-ar fi căzut în hău, ci s-ar fi prăvălit pe una din stâncile de sub ei. Chiar dacă n-ar fi ucis-o, impactul ar fi 830

fost suficient de puternic să-i sfarme câteva oase. — Cum de nu mi-am dat seama? exclamă Sam, care îngenunche să şteargă praful de pe trepte. Spinii îi dădeau în continuare de furcă. — Treptele sunt făcute din cărămidă. Dar, dacă tot erau nevoiţi să sape în stâncă, de ce s-au mai obosit să le şi acopere? — Habar n-am, se grăbi Lirael să răspundă, înainte să-şi dea seama că Sam vorbea cu sine însuşi. Are vreo importanţă? Sam se ridică şi-şi frământă genunchii. — Nu, presupun că nu. Este doar curios. Trebuie să fi fost o muncă titanică, mai ales că nu văd nicio urmă de magie. Poate s-au folosit de trimişi, dar şi trecerea lor lasă urme. — Haide, spuse Lirael. Poate găseşti mai multe indicii despre făurirea treptelor în vârf. Dar Lirael îşi pierdu repede interesul pentru cărămizi şi monumente. Presimţirea sumbră cuibărită în mintea ei devenea tot mai apăsătoare cu fiecare pas şi începu să prindă formă, chiar înainte de vârf. Un junghi rece îi străbătu măruntaiele şi înţelese că făgaşul îi ducea spre un loc al morţii. Nu era o moarte proaspătă, însă chiar şi veche, tot moarte se numea. Văzu că şi Sam simţea prezenţa morţii. Schimbară priviri mohorâte înainte să urce ultimele trepte, care erau din ce în ce mai late. Fără să scoată o vorbă, se apropiară şi continuară drumul mergând umăr la umăr. Căţeaua crescu puţin, dar rămase lângă stăpâna sa. Atinseră ultimele trepte şi o pală de vânt îi confirmă presimţirile. Adierea purta o duhoare groaznică, dând seamă de scena ce avea să urmeze: înaintea lor se întindea un câmp pustiu presărat cu cadavre de oameni şi catâri. Un puhoi de corbi ciuguleau carnea de pe stârvuri cu ciocurile lor ascuţite, ciondănindu-se pe câte-o bucată. Din fericire, erau doar corbi obişnuiţi, şi-şi luară cu toţii zborul când Căţeaua Obraznică se repezi la ei, croncănind 831

supăraţi că le fusese întrerupt micul dejun. Cu toate că nu simţi prezenţa Morţilor în apropiere, Lirael trase sabia din teacă şi-l scoase pe Saraneth. Chiar şi de la depărtare, simţurile ei necromantice îi spuneau că leşurile zăceau de vreme îndelungată acolo, deşi duhoarea îi spunea la fel de bine acelaşi lucru. Căţeaua se apropie de ea şi înclină capul întrebător. Lirael încuviinţă, şi Căţeaua porni să dea roată cadavrelor, adulmecând pământul din jurul lor, până se făcu nevăzută în spatele unui pâlc de copaci cu spini. Un cadavru atârna spânzurat de cel mai înalt dintre copaci, aruncat probabil de-un vânt năprasnic sau de o creatură cu puteri supraomeneşti. Sam se alătură lui Lirael. Pe sabia lui luceau însemnele Legământului. Soarele răsărise de-a a binelea acum, dar parcă nu în locul potrivit, gândi Lirael. De ce-şi arăta soarele chipul pe acest câmp al morţii, destinat negurii şi întunericului? — Un convoi de negustori, din câte-mi dau seama, rosti Sam când se mai apropiară. Mă-ntreb ce… După cum erau împrăştiate leşurile, era limpede că fugiseră de ceva. Negustorii, uşor de recunoscut după veşmintele bogate şi lipsa armelor, zăceau lângă trepte. Puţin mai în spate, se zăreau şi trupurile gardienilor, care-şi dăduseră viaţa pentru a-i apăra pe comercianţi. Pe pajiştea aceea înfruntaseră un duşman de care nu puteau fugi. — O săptămână sau chiar mai mult, fu de părere Lirael, după ce studie cadavrele. Sufletele au părăsit de mult aceste trupuri. Sper că spre Moarte, deşi nu bag mâna-n foc că n-au fost… recoltate să slujească Vieţii. — Atunci de ce-au lăsat cadavrele în urmă? Şi cine a făcut rănile astea? întrebă Sam, arătând către un soldat. Cămaşa de zale a soldatului fusese străpunsă în două locuri. Găurile, de mărimea pumnului lui Sam, erau pârjolite la margini, iar inelele de oţel şi pielea de dedesubt erau înnegrite de foc. Lirael îl vârî cu grijă pe Saraneth în săculeţ şi se apropie 832

de un soldat pentru a-i cerceta mai îndeaproape rănile stranii, încercă să-şi ţină respiraţia, dar după câţiva paşi înlemni şi scoase un strigăt de spaimă. Duhoarea îi pătrunse în nas şi-n plămâni. Brusc, i se făcu greaţă, se-ntoarse şi vomită. Sam îi urmă exemplul şi cei doi îşi goliră stomacurile, cu iepure şi pâine cu tot. — Îmi pare rău, se scuză Sam. Dar mă ia cu greaţă când îi văd pe alţii vomitând. Eşti mai bine? — L-am cunoscut, spuse Lirael trăgând o privire furişă spre soldat. Vocea îi tremura cumplit. Trase adânc aer în piept şi continuă: — L-am cunoscut, spuse Lirael. A vizitat Gheţarul în urmă cu câţiva ani şi am stat de vorbă în Cantina Inferioară. Nu-l încăpea cămaşa de zale pe-atunci. Luă bidonul de la Sam, îşi turnă apă în mâini şi îşi clăti gura. — Îl chema… nu-mi amintesc. Larrow sau Harrow. Pe-acolo. Dorea să-mi afle numele… nu i l-am spus. Şovăi, pe cale să-şi continue mărturisirile, când brusc Sam se răsuci pe călcâie. — Ce-a fost aia? — Ce? — Am auzit un zgomot, în direcţia aia, rosti Sam, ochind un catâr mort ce zăcea la buza unei râpe, cu capul spânzurând într-o rigolă. Catârul se prelinse la vale sub ochii lor, apoi, cu o smucitură, se făcu nevăzut în râpă, lăsând la vedere doar picioarele din spate. Fundul şi picioarele animalului începură să tremure. — Cineva îl mănâncă! făcu Lirael dezgustată. Zări mai multe dâre ce duceau spre rigolă, lăsate de oameni şi dobitoace deopotrivă. Cineva… sau ceva le târâse în acel jgheab îngust. — Nu simt Morţi, spuse Sam cu nervozitate. Tu? Lirael clătină din cap. Îşi dădu jos raniţa, luă arcul şi scoase o săgeată din tolbă. Sam trase sabia din teacă. Înaintară cu grijă spre buza râpei, unde catârul dispărea 833

treptat de sub privirile lor. Auziră nişte înghiţituri seci, de parcă cineva ar fi săpat cu lopata în nisip, acompaniate din când în când de câte-un gâlgâit sonor. Dar încă nu vedeau nimic. Râpa era adâncă şi lată doar de-un metru, iar făptură dinăuntru se înfrupta chiar sub catâr. În continuare, nicio urmă de Morţi, dar în aer plutea un iz aparte. Brusc, îl recunoscură amândoi. Era miasma înţepătoare cu gust de metal a Magiei Libere, însă abia perceptibilă. Dar, dacă venea din râpă sau era purtată de vânt, asta nu aveau cum să ştie. Se aflau la doar câţiva paşi de buza râpei când picioarele catârului dispărură complet, după ce tresăriră cu putere. Copitele îşi luară zborul, într-o parodie macabră a vieţii şi imediat urmă şi gâlgâitul sonor. Lirael se opri la marginea râpei cu arcul încordat şi săgeata Magică pregătită să zboare, dar nu zări decât o dâră de noroi întunecat şi copita animalului ce se scufunda încet. Izul de Magie Liberă se înteţise, dar nu era acel miros muşcător pe care-l întâlnise la Stilken sau la zămislirile Magiei Libere. — Ce crezi că e? şopti Sam. Stătea cu mâna stângă arcuită, gata să arunce o vrajă, şi câte-o flacără măruntă de culoare aurie ardea la vârful degetelor sale. — Nu ştiu. O fi vreun vlăstar al Magiei Libere de care n-am auzit până acum. Oare cum…? Dar n-apucă să termine, căci o gură se căscă în noroi, o gură ce nu era nici pământ, nici carne, ci întuneric pur, din care se iţea o limbă bifurcată, învăluită în flăcări argintii. Dinăuntrul ei se înălţă duhoarea Magiei Libere amestecată cu mirosul de carne putrezită. Miasma îi izbi pe cei doi tineri care se retraseră instinctiv chiar în clipa-n care limba de foc se arcui şi lovi locul în care Lirael stătuse cu câteva clipe în urmă. Un cap uriaş de şarpe se ridică ameninţător deasupra lor. Lirael slobozi săgeata şi se împletici înapoi, în timp ce 834

Sam rosti însemnele de încărcare şi aruncă un şuvoi de foc spre creatura de noroi, sânge şi întuneric ce se-nălţa din groapă. Focul se izbi de limba argintie şi bubui, trimiţând scântei în toate direcţiile şi pârjolind iarba. Cu toate că săgeţile şi focul Legământului nu păreau să aibă efect asupra ei, lighioana se retrase puţin, moment în care Lirael şi Sam o luară la goană îndărăt. — Cine îndrăzneşte să-mi tulbure ospăţul! tunară multe glasuri deodată, printre care răzbăteau răgetele catârilor şi vaietele muribunzilor. Ospăţul aşteptat de-atâta vreme! Drept răspuns, Lirael aruncă arcul şi o scoase pe Nehima. Sam murmură câteva însemne şi le aşternu în văzduh, alături de sabia trasă, împletind simboluri complicate. Lirael făcu un pas înainte, să-l păzească până-şi termina vraja. Sam adăugă însemnul de căpătâi şi mâna îi fu învăluită de-o flamă aurie. Lirael tresări speriată, ştiind că însemnul ar fi putut cu uşurinţă să-l mistuie pe orice vrăjitor neexperimentat. Dar farmecul părăsi lin mâna lui Sam şi rămase suspendat în văzduh, un lanţ strălucitor de însemne, ca un brâu de stele. Băiatul prinse lanţul de-un capăt, îl învârti deasupra creştetului şi-l abătu asupra creaturii, strigând în acelaşi timp „Fereşte-ţi privirile!” Urmă o explozie orbitoare, însoţită de-un cor de ţipete, apoi se aşternu tăcerea. Iarba ardea ici-colo, fumul se împletea în rotocoale, aninând ca un linţoliu deasupra pajiştii, dar nici urmă de creatură. — Ce-a fost asta? — Un farmec pentru înlănţuire, spuse Sam. Deşi nu ştiu exact ce pot înlănţui cu el. Crezi că a mers? — Nu, rosti Căţeaua care apăru de nicăieri, făcându-i pe cei doi să tresară. Dar strălucirea exploziei a dat de veste tuturor Morţilor de la Cascadă la Lacul Roşu că suntem aici. — Dacă n-a mers, unde-i creatura? întrebă Sam, aruncând priviri neliniştite în jur. Lirael cerceta şi ea împrejurimile. Duhoarea Magiei negre nu-i părăsise încă nările, deşi n-o mai simţea la fel de puternic. Totul era 835

acoperit de fum şi îi era cu neputinţă să-şi dea seama de unde provine. — Probabil e sub tălpile noastre, spuse Căţeaua. Îşi vârî botul într-o scobitură şi fornăi, împrăştiind bucăţi de pământ în jur. Lirael şi Sam săriră în lături, gata să o ia la sănătoasa, apoi, cu încetineală, se rezemară unul de celălalt, cu armele pregătite.

CAPITOLUL CINCI Suflaţi, vânturi, vino ploaie! — Unde mai exact sub tălpile noastre!? exclamă Sam. Se uită speriat în jurul picioarelor, cu sabia în mână şi gata să elibereze o nouă vrajă. — Ce-i de făcut? întrebă Lirael pe nerăsuflate. Ce neam are dihania asta şi cum putem da piept cu ea? Căţeaua adulmecă pământul în batjocură. — Nu-i nevoie să dăm piept cu ea. Tocmai aţi dat peste un Ferenk, un hoitar. Numai lăudăroşenia e de capul lor. Asta de pildă stă pitit acum sub câţiva metri de pământ şi piatră, şi va rămâne acolo până la lăsarea serii sau poate până mâine-seară. Sam cercetă solul, neîncrezător în vorbele Căţelei. — N-am citit nimic despre aceste plăsmuiri ale Magiei Libere… Ferenki sau cum le zice, rosti Lirael, îngenunchind lângă Căţea. Nici măcar în cărţile răsfoite pentru a afla mai multe despre Stilken. — Nu ar trebui să fie niciun Ferenk aici, spuse Căţeaua. Ferenkii sunt creaturi ale naturii, spirite ce sălăşluiesc în stâncă şi noroi. Soarta le-a fost pecetluită de crearea Legământului. Câţiva au reuşit să păcălească ursita, dar nu în partea locului… nu într-o regiune atât de bătută… — Dacă e doar un hoitar, cine i-a răpus pe oamenii ăia? întrebă Lirael. Gândul la rănile acelea adânci o umplea de presimţiri negre. Aproape toate cadavrele erau străpunse în două 836

locuri şi prezentau arsuri în jurul rănilor. — O creatură zămislită de Magia Liberă, fără îndoială. Sau poate mai multe, răspunse Căţeaua. Dar cu siguranţă nu Ferenkul. Mai degrabă ceva asemănător cu un Stilken. Un Jerreq poate sau un Hish. Mii de creaturi ale Magiei Libere au scăpat de pecetea Legământului, însă majoritatea au fost capturate sau forţate să slujească pe cineva. Unele au fraţi şi surori, altele sunt solitare, deci nu pot să mă pronunţ. Unde mai pui că odinioară pe aceste locuri, se găsea o fierărie, înconjurată de arbuşti ţepoşi. Într-una din nicovale era înlănţuită o creatură, dar, după cum vedeţi, praful s-a ales de toate astea. Se poate ca acea creatură care era îngropată aici să-i fi ucis pe aceşti oameni, dar cred că nu… Căţeaua se opri şi adulmecă din nou pământul, se învârti în cerc, se ciupi de coadă, apoi se aşeză pentru a da verdictul. — Se poate să fi fost un Jerreq îngemănat, dar aş merge mai degrabă pe doi Hishi. Orice-ar fi, au ucis în slujba unui necromant. — Cum ţi-ai dat seama? întrebă Sam, care stătea locului acum, fără a-şi ridica privirile din pământ. Pe lângă Ferenk, căuta şi semne de nicovală, deşi nu văzuse niciodată o nicovală în partea locului. — Urme şi semne, îl lămuri Căţeaua. Rănile, mirosurile, o amprentă cu trei degete în pământul moale, trupul suspendat în copac, spinii smulşi de pe şapte ramuri în semn de victorie… toate aceste indicii arată ce s-a întâmplat aici… în bună parte. Cât despre necromant, vă spun că niciun Jerreq sau Hish, sau vreo altă plăsmuire de coşmar a Magiei Negre n-a fost adusă la viaţă de mii de ani, decât poate invocată de Mosrael şi de Saraneth sau chemată pe numele ei secret. — Hedge a fost aici, şopti Lirael. Sam tresări la auzul numelui, iar arsurile cicatrizate de pe încheieturile lui se înnegriră. Dar nu le dădu importanţă. — Tot ce se poate, spuse Căţeaua. Chlorr nu, asta-i 837

sigur. Mai-marii Morţilor lasă alte semne. — Au murit în urmă cu opt zile, continuă Lirael. Nu cercetă sursa acestei cunoaşteri. Văzuse corpurile şi pur şi simplu ştia. Era unul din atributele Abhorsenului. — Nu le-au fost furate sufletele. Potrivit Cărţii Morţilor, se află acum la a Patra Poartă. Aş putea să trec pe tărâmul Morţii şi să caut unul… Dar abandonă ideea, întrucât Sam şi Căţeaua clătinau energic din capete. — Nu cred c-ar fi o idee prea bună, rosti Sam. Ce-ai putea să afli? Ştim că avem de-a face cu cete de Morţi, cu necromanţi şi nişte creaturi ciudate. — Sam are dreptate, îi întări Căţeaua spusele. N-ai ce să mai afli de la morţi. Şi-acum că tot ne-am anunţat prezenţa cu Magia Legământului, hai să trecem aceste sărmane cadavre prin focul purificator, nu care cumva să le folosească altcineva. Să ne mişcăm iute! Lirael îşi întoarse privirile peste câmp spre tânărul ce purtase numele de Barra, şi razele soarelui îi străpunseră ochii. O privire fusese suficientă să-şi amintească numele lui. Îi trecuse prin gând să-l caute în Moarte, să-i spună sufletului său că fetiţa pe care-o uitase de-atâţia ani ar fi vrut să-i vorbească, poate chiar să-l sărute, orice în loc să-şi ascundă chipul în păr şi să plângă. Chiar şi dacă l-ar fi găsit, bănuia că pe Barra îl părăsiseră de mult preocupările lumeşti. Nu de dragul lui ar fi mers acolo, ci doar în interes personal, şi nu-şi permitea acest lux. Stăteau tustrei deasupra unui cadavru. Sam făcu însemnul pentru foc, Căţeaua Obraznică lătră unul purificator, iar Lirael descrise somnul şi pacea, apoi le uniră. Însemnele se contopiră pe pieptul nefericitului şi izbucniră în flăcări aurii, mistuindu-l în câteva clipe. Flacăra se stinse la fel de repede precum fusese aprinsă, lăsând în urmă un pumn de cenuşă şi câteva bucăţi de metal, odinioară catarama şi pumnalul lui. — Rămâi cu bine, rosti Sam. — Du-te în pace, continuă Lirael. 838

— Nu te mai întoarce, întregi Căţeaua. Purtară ritualul individual, mişcându-se cu repeziciune. Sam fu surprins s-o vadă pe Căţea folosind însemnele Legământului într-un ritual refuzat necromanţilor şi creaturilor Magiei Libere datorită opoziţiei sale la forţele pe care aceştia le mânuiau. Până la urmă însă răsuflă uşurat. Chiar şi în trei, întregul ritual se-ntinse până la orele amiezii. Treizeci şi opt de oameni îşi pierduseră viaţa pe pajiştea cu arbuşti spinoşi, fără a-i pune la socoteală pe cei devoraţi de Ferenk în văgăuna lui noroioasă. Din ei mai rămăseseră doar nişte grămăjoare de cenuşă, împrăştiate printre hoiturile catârilor. Corbii se-ntorseseră şi croncăneau nemulţumiţi că li se împuţinase festinul. Lirael descoperi că unul dintre corbi era Mort. Stătea pe capul unui catâr şi se prefăcea că îl ciuguleşte, dar ochii lui negri priveau ţintă la Lirael. Îi simţise prezenţa înainte să-l vadă, dar nu fusese sigură dacă era moartea ce plutea în văzduh de opt zile sau o prezenţă nouă. Ştiu însă pe dată când li se intersectară privirile. Sufletul păsării îşi luase de mult zborul, iar în locul lui se cuibărise o entitate malefică. Un om transformat de anii petrecuţi pe tărâmul Morţii, în încercarea zadarnică de a se întoarce la Viaţă. Nu era o Cioară Sângeroasă. Cu toate că sălăşluia în trupul unui corb, spiritul ei era mult mai puternic decât cele ce animau stolurile de păsări proaspăt ucise. Se scălda în razele soarelui, ca o bună iscoadă de la a Patra sau a Cincea Poartă. Trupul corbului trebuia să fie mereu proaspăt, căci spirite ca acesta consumau corpul posedat într-o singură zi. Lirael vârî mâna după Saraneth, dar nici bine nu-l scoase că pasărea Moartă îşi luă zborul spre apus, unduindu-se printre arbuştii spinoşi. Pene şi bucăţi de carne moartă se desprindeau din trupul ei pe măsură ce zbura razant cu pământul. În scurt timp, doar oasele aveau să mai rămână din ea, dar oricum n-avea nevoie de aripi să zboare, fiind purtată de adierea Magiei Libere. — Ar fi trebuit s-o prinzi, o dojeni Căţeaua. Sunetul clopoţelului ar fi ajuns-o şi după copacii ăia. Să sperăm că e 839

un spirit singuratic, că altfel ne trezim acuşi cu Ciorile Sângeroase pe cap. Lirael vârî clopoţelul în săculeţ, având grijă să-i ţină limba-n loc până ce era complet înveşmântat în piele. — M-a luat prin surprindere, mărturisi ea. Voi fi mai atentă pe viitor. — Eu zic să purcedem, rosti Sam. Îşi aţinti ochii spre cer şi oftă. — Deşi tare-aş mai fi tras un pui de somn. E prea cald pentru plimbări. — Încotro mergem? întrebă Lirael. Nu e vreun codru prin apropiere, să ne ascundem de Ciorile Sângeroase? — Nu ştiu, rosti Sam. Arătă înspre miazănoapte, unde se-nălţau nişte dealuri golaşe, cultivate odinioară, căzute acum pradă buruienilor. — Să scrutăm întinderile de pe povârnişul acela. În mare, trebuie să ţinem nordul. Părăsiră proaspătul cimitir fără să arunce priviri în urmă. Lirael se strădui să se uite în altă parte, cu simţurile treze, în aşteptarea celui mai mic semn al Morţii. Alături, mergea Căţeaua, urmată de Sam la un metru în spate. Urcară dealul de-a lungul unui mic zid de piatră ce împiedicase odinioară oile să pătrundă pe holdele din vale. Acele vremuri erau de mult apuse şi zidul zăcea în paragină. Cale de-o leghe mai în faţă, urma să dea peste o fermă dărăpănată şi o fântână secată. Umbla vorba că oamenii care trăiseră acolo întâmpinaseră multe greutăţi. Sus, de pe înălţimile dealului, scrutau Stâncile Semeţe ce se-ntindeau de la răsărit la apus, colinele pipernicite ce-mpânzeau podişul, râul Ratterlin ce şerpuia de la nord la sud şi gura cascadei. Casa Abhorsenului era ascunsă între dealuri, dar vârfurile talazurilor de negură ce-o împrejmuiau erau încă vizibile. Cu câteva sute de ani în urmă, înainte de ascensiunea lui Kerrigor, se mai găseau încă sate şi terenuri cultivate. Acum, la douăzeci de ani după Restauraţia regelui Touchstone, regiunea era încă pustie. Codrii mărunţi se 840

uniseră pentru a forma adevărate păduri, arborii solitari formaseră codri mărunţi, şi mlaştinile îşi intraseră din nou în drepturi. Undeva pe-acolo existau şi sate, ascunse însă vederii lui Lirael. Erau puţine şi izolate, căci numai o parte din Pietrele de Legământ fuseseră înlocuite sau restaurate. Doar Magii Legământului de viţă regească puteau crea sau drege o astfel de piatră, deşi sângele oricărui Mag al Legământului era în stare să pulverizeze o piatră obişnuită. Atâtea Pietre fuseseră distruse în răstimpul celor două veacuri, că nici douăzeci de ani de muncă asiduă nu izbutiseră să le repare pe toate. — E la cel puţin două, poate trei zile de marş susţinut de la Hotar, rosti Sam arătând spre nord nord-vest. Lacul Roşu e îndărătul acelor munţi, pe care-i vom trece prin sud, mă bucur s-o spun. Lirael duse mâna streaşină la ochi şi se încruntă. În acea postură, descrise un cerc complet, cercetând cerul. Era de un albastru frumos, senin, dar ştia că nu va dura mult până să vadă petele negre, îndepărtatele cârduri de Ciori Sângerii. — Atunci ar fi bine să pornim, spuse ea. — Ne-am putea îndrepta mai întâi spre Târgul lui Roble, sugeră Sam, care se uita la rându-i spre cer. Adică, Hedge va afla oricum unde suntem şi am putea găsi ajutoare în târg. Garda are un avanpost acolo. — Nu, răspunse Lirael gânditoare. Vedea un şir de nori negri departe în nord, iar asta îi dădu o idee. Doar am băga alţi oameni în bucluc. În plus, cred că ştiu cum să scăpăm de Ciorile Sângerii sau măcar cum să ne ascundem de ele, deşi nu va fi plăcut. Vom încerca puţin mai târziu. Mai aproape de lăsarea serii. — Stăpână, ce plănuieşti? întrebă Căţeaua, care se prăbuşise la picioarele lui Lirael, cu limba atârnându-i, şi gâfâia după urcuş. Voia să se răcorească, lucru greu, pe un cer senin şi o zi tot mai caldă pe măsură ce soarele urca. — Vom fluiera după norii de ploaie, răspunse Lirael arătând spre pătura îndepărtată de nori. Ploaia şi vântul 841

straşnic vor alunga Ciorile Sângeroase, ne vor face mai greu de găsit şi ne vor acoperi urmele. Ce credeţi? — Un plan excelent! exclamă Căţeaua. — Crezi că putem aduce aici ploaia aia? întrebă Sam neîncrezător. Îmi pare că norul acela e la fel de departe de noi ca Podul Înalt. — Putem încerca, rosti Lirael. Cu toate că mai sunt nori şi la vest… Vocea i se stinse treptat, fiindcă se concentra asupra norului negru din spatele dealurilor, aproape de munţii vestici. Chiar şi la această depărtare putea simţi ceva în neregulă şi, pe măsură ce privea, zări o dâră de fulger în nor. — Bănuiesc că n-are rost să încercăm cu norul acela. — Nu, răspunse Căţeaua cu o voce foarte adâncă, rostogolindu-i-se în piept. Acela-i locul unde sapă Hedge şi Nicholas. Mă tem că deja au dat peste ce căutau. — Sunt sigur că Nick nu ştie că face ceva rău, interveni Sam rapid. E un om de treabă. N-ar face rău nimănui intenţionat. — Sper să ai dreptate, rosti Lirael. Se întrebă din nou ce vor face odată ajunşi acolo. Ce nevoie avea Hedge de Nicholas? Ce dezgropau? Care era ţelul final al vrăjmaşului lor? — Oricum, nu trebuie să zăbovim, adăugă ea, luându-şi ochii de la îndepărtatul nor cenuşiu şi de la fulgerele ce scânteiau în zare şi privind spre apus. Ce-ar fi dacă am urma valea aceea? Merge în direcţia bună şi sunt destui copaci care să ne ascundă şi un izvor. — Acela ar trebui să fie un mic râu, spuse Sam. Nu ştiu ce se întâmplă cu ploile de primăvară pe-aici. — Vremea poate fi întrebuinţată în două feluri, spuse Căţeaua într-o doară. Scruta încă spre munţi. S-ar putea să nu fie rodul întâmplării că norii de ploaie se îmbulzesc în nord. Ar fi bine să-i aducem la sud din mai multe motive. Aş fi chiar mai mulţumită dacă am putea opri acea furtună. — Putem încerca, glăsui Sam fără prea mare convingere, 842

dar Căţeaua clătină din cap. — Furtuna nu dă socoteală nici unei forme de Magie a Văzduhului. Sunt prea multe fulgere, iar asta-mi adevereşte o temere pe care speram s-o risipesc. Nu m-aş fi gândit niciodată că le vor găsi atât de repede şi că vor fi dezgropate atât de uşor. Astarael nu păşeşte atât de uşor pe pământ şi un Ferenk să fi fost eliberat deja… — Despre ce e vorba? întrebă neliniştită Lirael. — Lucrul pe care Hedge îl dezgroapă, răspunse Căţeaua. Vă voi spune mai multe la timpul cuvenit. Nu vreau să vă sperii sau să depăn fără rost poveşti de când lumea. Mai sunt încă destule posibile explicaţii şi avem de partea noastră stavilele străvechi ce nu se vor fărâma atât de uşor chiar dacă răul a fost făcut deja. Dar trebuie să ne grăbim! Acestea fiind spuse, Căţeaua făcu un salt înainte şi coborî dealul în fugă, rânjind în vreme ce şerpuia printre puieţi cu scoarţa albă şi frunze verzi-argintii, apoi sări peste încă un zid părăginit. Lirael şi Sam schimbară priviri şi îşi întoarseră ochii către furtună. — Aş vrea să nu mai facă asta, se plânse Lirael, care rămase mai devreme cu gura căscată, vrând să mai pună o întrebare. Apoi coborî pe urma Căţelei, într-un ritm mult mai lent. Câinii magici nu cunosc oboseala, dar Lirael era deja la capătul puterilor. Va fi o după-amiază lungă şi obositoare, dacă nu chiar mai rău, fiindcă întotdeauna exista şansa să fie găsiţi de Ciorile Sângeroase. — Ce ai făcut, Nick? şopti Sam. Apoi o urmă pe Lirael, muşcându-şi buzele şi gândindu-se la ce însemne să folosească pentru a urni un nor de ploaie pe o distantă de trei sute de kilometri. Au mers la pas toată după-amiaza, cu doar câteva popasuri scurte, urmărind cursul unui izvor care unduia printr-o vale îngustă între două şiruri paralele de dealuri. Valea era uşor împădurită, iar umbra îi apăra de săgeţile soarelui, pe care Lirael le găsea îndeosebi de supărătoare. 843

Deja avea o mică arsură pe nas şi pomeţi şi nu avea nici timpul, nici energia să-şi îngrijească pielea cu o vrajă. Acesta era şi un memento sâcâitor al tuturor diferenţelor care au bântuit-o de-a lungul vieţii. Celelalte Clayre aveau pielea cafenie şi niciodată nu aveau arsuri; expunerea la soare le dădea doar o nuanţă mai închisă. Când veni vremea ca soarele să-şi înceapă lenta coborâre după crestele munţilor vestici, doar Căţeaua se mai mişca uşor cu o brumă de graţie. Lirael şi Sam erau treji de aproape optsprezece ore, mai toate petrecute urcând Stâncile Semeţe sau mergând. Se împiedicau şi adormeau în picioare, indiferent cât încercau să-şi ţină ochii deschişi. Într-un sfârşit, Lirael hotărî că trebuiau să se odihnească şi că se vor opri imediat ce vor găsi un loc uşor de apărat, de preferat cu apă curgătoare. O jumătate de oră mai târziu, tot împleticindu-se şi cu valea care se îngusta lăsând loc primelor pante, Lirael era gata să facă popas oriunde ar fi putut să se întindă, cu sau fără apă curgătoare care să-i ajute împotriva Morţilor. Până şi copacii se răriseră, făcând loc ciupercilor şi pajiştilor pline de bălării. Alt câmp întors în sânul sălbăticiei şi care nu putea fi apărat. Lirael şi Sam ajunseseră la capătul puterilor, când se ivi şansa popasului, anunţat de clipocitul lin al unei căderi de apă. Dădură peste coliba unui păstor, construită pe buşteni deasupra şuvoaielor iuţi de apă, la baza unei lungi, dar nu prea înalte cascade. Coliba era în acelaşi timp adăpost şi pod, atât de temeinic construită din lemn de esenţă tare încât arăta puţine semne de ruină, în afară de câteva ţigle lipsă din acoperiş. Căţeaua adulmecă în jurul colibei, o consideră murdară, însă locuibilă şi le tăie calea când cei doi tineri urcau scările de la intrare. Înăuntru era multă mizerie, pământ adus în urma unei revărsări a râului. Dar Lirael şi Sam nici că se mai sinchiseau. Că dormeau în ţărână afară sau înăuntru le era totuna. — Obraznico, poţi să stai tu prima de pază? întrebă 844

Lirael, bucuroasă că scăpase de raniţă şi cuibărindu-se deja într-un colţ. — Lasă-mă pe mine, se oferi Sam, nu prea credibil din pricina căscatului straşnic ce-i însoţise cuvintele. — Voi sta eu, rosti Căţeaua Obraznică. Deşi poate că sunt iepuri prin împrejurimi… — Să nu-i fugăreşti prea departe de colibă, o sfătui Lirael. O trase pe Nehima din teacă şi o aşeză peste raniţă, apoi făcu acelaşi lucru cu banduliera. Nu se descălţă, fiindcă nu era prea dornică să afle în ce stare îi erau picioarele după două zile de mărşăluit. — Te rog, trezeşte-ne în patru ore. Trebuie să invocăm norii de ploaie, adăugă Lirael în timp ce se întindea cu spatele la perete. — Da, stăpână, răspunse Căţeaua, care nu intră, preferând să stea lângă apele învolburate, cu urechile ciulite la cine ştie ce zvon îndepărtat. Iepuri, poate. Nu vrei cumva să-ţi aduc şi un ou fiert cu pâine prăjită? Niciun răspuns. Când privi înăuntru, Sam şi Lirael dormeau duşi cu capetele pe raniţă. Căţeaua lăsă să-i scape un oftat lung şi se întinse pe burtă, dar cu urechile ciulite şi cu ochi ageri mult timp după ce amurgul de vară se preschimbă în noapte. Spre miezul nopţii, îi trezi pe amândoi. Pe Lirael o linse pe faţă, iar lui Sam îi înfipse o labă în piept. Ambii se treziră speriaţi şi duseră mâinile spre săbii până ca ochii să li se acomodeze cu licărul însemnelor de pe zgarda Căţelei. Apa rece a izvorului îi trezi ceva mai bine, după care se spălară puţin mai la deal. La întoarcere, toţi trei mâncară pe nerăsuflate masa frugală alcătuită din pastramă, biscuiţi şi fructe uscate, deşi Căţeaua regreta absenţa din meniu a unui iepure sau măcar a unei bucăţele de şopârlă. Nu puteau vedea norii de ploaie în toiul nopţii, nici măcar cu un cer înstelat şi cu luna începându-şi urcuşul. Dar ştiau că se află undeva acolo, departe în nord. — Va trebui să plecăm imediat ce vraja e terminată. Asemenea Magie a Legământului va atrage orice Mortăciune 845

de la kilometri depărtare, să nu mai zic de zămislirile Magiei Libere, avertiză Căţeaua în vreme ce Sam şi Lirael stăteau sub stele discutând cum să invoce norii şi ploaia. — Oricum, ar trebui să ne continuăm drumul cât mai curând, grăi Lirael. Somnul o înviorase întrucâtva, dar încă tânjea după confortul fotoliului din odaia ei micuţă din Marea Bibliotecă a Clayrelor. Eşti gata, Sam? Sam se opri din zumzăit şi spuse: — Da. Mm, mă întrebam dacă îţi surâde ideea unei mici variaţii în vraja obişnuită? Bănuiesc că vom avea nevoie de o vrajă mai puternică dacă e să aducem norii până aici. — Sigur, spuse Lirael. Ce vrei să faci? Mai întâi, Sam îi explică sumar planul său, apoi trecu încet peste toate detaliile pentru ca Lirael să priceapă exact ce avea de gând. De obicei, amândoi fluierau simultan aceleaşi însemne. Acum, Sam propuse să fluiere însemne diferite, dar complementare, în fapt întreţesând două vrăji distincte. Vraja urma să fie activată cu două însemne de căpătâi, rostite în acelaşi timp, când de obicei unul era suficient. — Oare va funcţiona? întrebă Lirael, cu emoţia citindu-i-se în glas. Nu avea experienţă în a conlucra cu un alt mag al Legământului la o vrajă atât de complexă. — Va fi mult mai puternică, rosti Sam încrezător. Lirael se uită spre Căţea pentru o confirmare, dar aceasta nu-i băga în seamă. Toată atenţia îi era îndreptată spre sud, asupra a ceva ce Lirael şi Sam nu puteau vedea ori simţi. — Ce-i? — Nu ştiu, răspunse Căţeaua, întorcând capul într-o parte, cu urechile ciulite la sunetele nopţii. Cred că ceva ne urmăreşte, dar e încă departe… Se întoarse spre Lirael şi Sam. — Faceţi-vă magia văzduhului şi să plecăm odată! La mai bine de cinci kilometri depărtare de colibă, un om 846

foarte scund – aproape un pitic – înainta prin apele pârâului. Pielea-i era albă ca osul, iar părul şi barba chiar mai albe, atât de albe încât luceau în umbra copacilor ce străjuiau apa. — Las’ că-i arăt eu ei, mormăi piticul alburiu, deşi nu era nimeni acolo care să-i audă discursul supărat. Două mii de ani de robie, şi apoi să… Se opri în mijlocul propoziţiei şi vârî fulgerător mâna în apă. O ridică o clipă mai târziu, ţinând un peşte care se zbătea în strânsoare, pe care imediat îl muşcă îndărătul ochilor, secţionându-i coloana vertebrală. Dinţii ce luceau în lumina stelelor erau mai ascuţiţi decât ai vreunui om. Piticul sfâşie din nou o bucată de peşte, sângele curgându-i prin barbă. În câteva minute, hali întregul peşte, scuipând oase printre blesteme şi bolborosind în vreme ce molfăia că ar fi vrut un păstrăv şi s-a ales cu un crap. După ce termină, se şterse tacticos pe faţă şi barbă şi-şi uscă picioarele, deşi lăsă neatinse petele de sânge de pe roba simplă pe care o purta. Însă, în vreme ce mergea pe malul apei, petele se făcură nevăzute, iar haina era ca nouă. Roba era încinsă în jurul brâului său cu o centură roşie de piele, care în loc de cataramă avea un mic clopoţel. Tot acest timp, omuleţul îl ţinuse strâns în mână, folosindu-se doar de cealaltă să prindă peşti şi să se cureţe. Dar prudenţa îl părăsi când alunecă pe un petic de iarbă. În mod curios, la clinchetul voios al clopoţelului omul căscă şi căzu într-un genunchi. Preţ de o clipă, părea că, dacă se va întinde, va adormi pe loc, dar cu un efort vizibil scutură din cap şi se ridică. — Nu, nu, surioară, mormăi el, strângând aprig clopoţelul. Vezi tu, am o treabă de făcut. Nu-i vreme de dormit acuma. Mai am mulţi kilometri de mers şi trebuie mă folosesc cât mai bine de mâini şi de picioare cât le mai am. O pasăre de noapte cântă în apropiere, iar omuleţul întoarse capul în direcţia trilurilor. Fără să dea drumul clopoţelului, se linse pe buze şi, pas cu pas, se apropie tiptil de ea. Dar, până să o înhaţe, pasărea îşi luă zborul, ciripind 847

acuzator în noapte. — Niciodată n-am parte de desert, se plânse el. Se întoarse spre pârâu şi îi urmă din nou cursul spre vest, încă strângând clopoţelul şi plângându-se neîncetat.

CAPITOLUL ŞASE Emisferele argintii Deşi zorii unei noi zile se iviseră, la aproape două sute de kilometri spre nord-vest de Casa Abhorsenului, ţărmurile estice ale Lacului Roşu rămâneau învăluite în negură. Căci nu era întunericul nopţii, cât cel al furtunii, ai cărei negri nori împovărau cerul, întinzându-se pe mulţi kilometri în toate direcţiile. Întunecimea dura deja de mai bine de-o săptămână. Răzleţele raze de soare care răzbăteau prin nori erau vlăguite şi palide, iar zilele erau luminate de un straniu amurg, care nu era pe placul nici unei vieţuitoare. În epicentrul neclintitului mănunchi de nori mai era însă altă lumină, aceea cruntă, năprasnică şi albă a necontenitului iureş al fulgerelor. Nicholas Sayre se acomodase cu amurgul, aşa cum se obişnuise cu multe alte lucruri, iar acesta nu-i mai părea ciudat. Trupul lui încă lupta, chiar dacă mintea se lăsase păgubaşă. Tuşea şi-şi aducea batista la nas şi la gură. Cei din Brigada de Noapte a lui Hedge erau nişte meseriaşi excelenţi, dar răspândeau o duhoare oribilă, de parcă le-ar fi putrezit carnea pe oase. De obicei, se ferea să se apropie prea mult – în caz că era ceva contagios –, însă de astă dată fusese nevoit să cerceteze ce se întâmpla. — Vezi dumneata, stăpâne, explică Hedge, nu putem clinti cele două emisfere mai aproape una de cealaltă. O forţă le ţine depărtate, indiferent ce metode folosim. De parc-ar fi polii identici ai unui magnet. Nick încuviinţă, digerând această informaţie. Precum visase, chiar existau două emisfere argintii ascunse adânc în pământ, iar săpăturile le scoseseră la iveală. Însă orice sentiment de triumf fusese curând risipit de problemele 848

logistice provocate de excavarea lor. Fiecare emisferă avea un diametru de peste doi metri, iar ciudatul metal din care erau alcătuite era mult mai greu decât ar fi trebuit să fie, mai greu chiar decât aurul. Emisferele fuseseră îngropate la circa şapte metri una de cealaltă, separate de o curioasă barieră compusă din şapte materiale diferite, inclusiv os. Acum că le ridicaseră, era clar că bariera negase forţa de respingere, întrucât emisferele pur şi simplu nu puteau fi aduse la mai puţin de şaptesprezece metri una de alta. Folosind scripeţi, frânghii şi peste două sute de inşi din Brigada de Noapte, una din emisfere fusese târâtă pe rampa spiralată peste buza puţului. Cealaltă rămăsese la bună distanţă în jos pe rampă. Ultima oară când încercaseră s-o urnească, forţa de respingere o prăvălise îndărăt, strivindu-i pe mulţi dintre muncitori. Pe lângă bizara forţă de respingere, Nick observă şi alte fenomene în jurul emisferelor. Păreau să emane un miros înţepător, de metal încălzit, care răzbătea până şi prin duhoarea Brigăzii de Noapte. Mirosul îi întorcea stomacul pe dos, deşi părea să nu aibă efect asupra lui Hedge sau a curioşilor săi muncitori. Mai erau şi fulgerele. Nick tresări, orbit, la căderea unui nou fulger, urmat o clipă mai târziu de un tunet asurzitor. Fulgerele loveau chiar mai des decât înainte, iar acum că ambele emisfere erau expuse, Nick observă un tipar. Fiecare emisferă era trăsnită de opt ori la rând, însă al nouălea fulger îşi rata în mod invariabil ţinta, lovind adesea pe câte-un muncitor. Nu că asta i-ar fi afectat în mare măsură, îşi spuse el. Dacă nu luau foc sau erau cu desăvârşire dezmembraţi, continuau să muncească. Alungă aceste gânduri şi se concentră ca de obicei la ţelul principal. — Trebuie să mutăm prima emisferă, rosti el, făcând eforturi să respire şi să-nvingă greaţa care-l cuprindea în apropierea metalului argintiu. Şi avem nevoie de încă o barjă. Emisferele nu încap pe cea pe care o avem deja, nu cu 849

o distanţă de şaptesprezece metri între ele. Sper că licenţa de import pe care o am va permite două transporturi… în orice caz, n-avem de ales. Nu e loc de întârziere. — Cum spuneţi, stăpâne, răspunse Hedge privindu-l stăruitor pe Nick, de parcă ar fi aşteptat ceva. — Voiam să te întreb dacă ai găsit un echipaj, rosti Nick într-un sfârşit, când tăcerea devenise stânjenitoare. Pentru barje. — Da, răspunse Hedge. Se adună de obicei la malul lacului. Oameni ca mine, stăpâne. Cei care au luptat pentru armata din Ancelstierre în tranşeele Perimetrului. Sau măcar până când noaptea îi ademenea din pichete şi posturi de pază şi-i făcea să sară Zidul. — Vrei să spui că-s dezertori? Sunt de încredere? întrebă Nick tăios. Asta-i mai trebuia, să piardă o emisferă graţie neghiobiei omeneşti sau să aibă de-a face cu tot soiul de probleme la întoarcerea în Ancelstierre. În ruptul capului n-ar fi îngăduit aşa ceva. — O, nu domnule, nu dezertori, replică Hedge cu un zâmbet pe buze. Pur şi simplu dispăruţi în acţiune şi mult prea departe de casă. Sunt demni de încredere. M-am asigurat de asta. — Şi cum rămâne cu a doua barjă? întrebă Nick. Hedge îşi ridică brusc privirile, cu nările lărgite ca pentru a adulmeca aerul, dar nu-i răspunse. La rându-i, Nick privi în sus, iar un strop greu de ploaie îi căzu pe gură. Îşi linse buzele, apoi scuipă repede, căci o senzaţie de amorţeală i se răspândise în gât. — Asta n-ar trebui să se-ntâmple, şopti Hedge ca pentru sine, în vreme ce ploaia răpăia tot mai aprig şi un vânt apărut de nicăieri prinse a bate cu putere. — Ploaie invocată, de la nord-est. Ar fi bine să cercetez, stăpâne. Nick ridică din umeri, fără să priceapă mare lucru din vorbele lui. Ploaia îi crea un sentiment de nelinişte, amintindu-i parcă de o altă conştiinţă de sine. Vedea totul 850

în jurul său ca prin vis şi pentru prima oară se întrebă ce naiba făcea acolo. Apoi, îl străpunse o durere bruscă, îndoindu-l de mijloc. Hedge îl prinse şi-l aşeză pe ţărâna care se preschimba cu iuţeală în noroi. — Ce-i, stăpâne? întrebă Hedge pe un ton mai degrabă iscoditor decât îngrijorat. Zvârcolindu-şi picioarele, Nick gemu şi-şi duse mâna la inimă. Încercă să vorbească, dar printre buze ieşea doar salivă. Ochii i se plimbau frenetic dintr-o parte în alta, apoi i se întoarseră în cap. Hedge îngenunche lângă el, aşteptând. Ploaia continua să-i biciuie faţa, dar stropii care-l atingeau se evaporau cu un sfârâit şi o perdea de aburi i se ridică de pe piele. Câteva clipe mai târziu, un fum alb şi dens începu să şerpuiască din nările şi gura tânărului, sâsâind la contactul cu ploaia. — Ce-i, stăpâne? repetă Hedge, de astă dată cu o bruscă undă de nelinişte. Gura lui Nick se deschise, eliberând încă un nor de fum. Brusc, mâna îi ţâşni şi se încleştă pe glezna necromantului cu o forţă înspăimântătoare, înainte ca acesta să poată reacţiona. Acesta strânse din dinţi, îşi stăpâni durerea şi întrebă din nou: — Stăpâne? — Prostule! spuse făptură care vorbea prin gura lui Nick. Nu a venit vremea să ne vânăm duşmanii. Nu le va lua mult să dibuie groapa asta, dar noi vom fi fost de mult plecaţi. Trebuie să faci rost numaidecât de-o barjă şi să încarci emisferele. Şi adăposteşte trupul ăsta de ploaie, căci e deja prea fragil şi mai are multe de săvârşit. Prea multă vorbărie şi trândăveală printre servitorii mei! Veninul răzbătea în ultimele cuvinte ce fuseseră rostite, iar Hedge urlă în strânsoarea degetelor care-i pătrundeau în picior ca o capcană cu dinţi de oţel. Căzu în noroi de îndată ce i se dădu drumul. — Grăbeşte-te, şopti vocea. Fii iute ca vântul, Hedge. Ca vântul. Hedge făcu o temenea în noroi, neîndrăznind să scoată o 851

vorbă. Ar fi vrut să scape de acele mâini nespus de puternice, însă se temea să facă vreo mişcare. Ploaia se înteţi, iar fumul alb începu să se cufunde înapoi în gura şi nările lui Nick. După câteva clipe, se făcu nevăzut, iar trupul îşi pierdu orice vlagă. Hedge îi prinse capul chiar înainte să-i nimerească într-o baltă. Apoi îl ridică şi-i trecu cu grijă trupul peste umeri. Forţa canalizată prin mâna lui Nick ar fi frânt piciorul unui om obişnuit, dar Hedge era departe de-a fi obişnuit. Îl ridică pe Nick cu uşurinţă, cu o mică grimasă drept singură mărturie a durerii ce-i străbătea piciorul. Îl purtase pe Nick jumătate din drumul până la cortul său, când trupul inert de pe umeri tresări, iar tânărul începu să tuşească. — Uşurel, stăpâne, rosti Hedge iuţindu-şi paşii. Îndată te scot din ploaie. — Ce s-a-ntâmplat? întrebă Nick cu voce spartă. Îşi simţea gâtul de parcă ar fi fumat un pumn de trabucuri şi ar fi dat peste cap o sticlă de coniac. — Ai leşinat, răspunse Hedge împingând la o parte prelata cortului. Poţi să te usuci şi să te bagi în pat de unul singur? — Da, da, bineînţeles, strigă Nick, dar de cum Hedge îl lăsă singur începu să se clatine şi fu nevoit să se sprijine de-un cufăr. Ploaia bătea un ritm constant pe pânză, accentuat la fiecare câteva minute de basul monoton al tunetelor. — Bine, replică Hedge întinzându-i un prosop. Mă duc să dau instrucţiunile necesare Brigăzii de Noapte şi apoi să… fac rost de altă barjă. Ar fi poate mai bine să te odihneşti aici, domnule. Voi avea grijă să pun pe cineva – nu dintre cei infestaţi – să-ţi aducă de mâncare, să golească toaleta şi toate cele. — Pot să-mi port şi singur de grijă, răspunse Nick, deşi continuă să tremure în timp ce-şi dădea jos cămaşa şi se ştergea istovit pe piept şi pe braţe. Prin asta înţeleg şi supravegherea Brigăzii de Noapte. 852

— Nu va fi nevoie, spuse Hedge. Se aplecă asupra lui Nick, iar în ochii lui tot mai mari lucea o pâlpâire roşiatică, asemenea ferestrelor unui furnal care ardea cumva înăuntrul craniului său. — Ar fi mai bine să te odihneşti aici, repetă el, cu o răsuflare caldă şi metalică ce-i înţepă faţa lui Nick. N-ai de ce să supraveghezi lucrările. — Da, consimţi Nick aproape mecanic, înlemnind. Ar fi mai bine să mă odihnesc… aici. — Vei aştepta până mă întorc! porunci Hedge. Obişnuitul său ton slugarnic dispăruse în întregime, iar acum se aplecă deasupra lui Nick asemenea unui profesor pe cale să disciplineze un elev. — Am să-ţi aştept întoarcerea, repetă Nick. — Bine, încheie Hedge. Zâmbi, se-ntoarse pe călcâie şi se avântă în ploaie. Stropii se topeau în aburi imediat ce-i atingeau capul, învăluindu-l într-o aureolă albă. Câţiva paşi mai încolo aburii se destrămară, iar ploaia îi năclăi părul. Rămas singur în cortul său, Nick reîncepu să se şteargă. După ce termină, îmbrăcă o pereche de pijamale prost cârpite şi se întinse pe maldărul de blănuri ce servea drept pat. Patul de campanie din Ancelstierre se stricase în urmă cu câteva zile, arcurile căzând pradă ruginii, iar pânza putregaiului. Curând, adormi, dar n-avu parte de odihnă. Visă despre cele două emisfere argintii şi cum ferma sa de fulgere era ridicată de-a curmezişul Zidului. Văzu emisferele absorbind o mie de fulgere, pentru ca în final să biruie forţa ce le despărţea. Visă că se repezeau una spre alta, încărcate cu puterea a zece mii de furtuni… dar brusc visul se reluă de la-nceput şi nu mai apucă să vadă rezultatul contopirii. Afară, ploaia cădea torenţial, iar fulgerele loveau necontenit groapa şi împrejurimile ei. Tunetele mugeau şi fremătau asemenea unor tobe, în cadenţa cărora mâinile moarte ale Brigăzii de Noapte trăgeau de frânghii, târând prima emisferă argintie spre Lacul Roşu şi pe a doua afară din groapă. 853

CAPITOLUL ŞAPTE O ultimă dorinţă De două zile ploua întruna, semn că vraja fusese poate puţin prea bine executată. În ciuda mantiilor de muşama pe care le luaseră cu ei – prevăzători din fire –, erau uzi până la os. Din fericire, farmecul începea să slăbească, iar vântul nu mai bătea în rafale, astfel că ploaia se mai domolise şi nu le mai venea direct în fată, iar odată cu ea îşi conteniseră asaltul şi beţele, frunzele şi alte asemenea proiectile mânate de vânt. Partea bună a lucrurilor, după cum îşi spunea Lirael din ceas în ceas, era că pe ploaia asta nu i-ar fi găsit nicio Cioară Sângeroasă. Cumva însă gândul respectiv nu o mulţumea într-atât pe cât se aşteptase. Pe deasupra, nu era nici frig. Altfel ar fi murit îngheţaţi sau ar fi obligaţi să folosească Magia Legământului pentru a supravieţui, fapt ce le-ar fi secătuit şi ultimul strop de energie. Atât vântul, cât şi ploaia erau calde şi, dacă le-ar fi dat răgaz măcar o oră, Lirael ar fi socotit invocarea lor drept o mare izbândă. În condiţiile date, necazul otrăvea orice sentiment de mândrie. Se apropiau de Lacul Roşu, urcând prin colinele bogat împădurite de la poalele Muntelui Abed. Copacii crescuseră foarte apropiaţi aici, formând o boltă de verdeaţă deasupra lor, iar printre ei creşteau multe ferigi şi plante pe care Lirael le cunoştea doar din cărţi. Frunzele căzute formau un covor gros deasupra noroiului. Ploaia dăduse naştere la mii de pârâiaşe ce şiroiau printre rădăcinile copacilor, peste pietre şi în jurul gleznelor lui Lirael. Asta când putea să-şi vadă gleznele, fiindcă picioarele-i erau îngropate mai mereu până la tibii într-un amestec de frunze umede şi noroi. Era un drum anevoios, iar Lirael era mai istovită decât îşi închipuise că era posibil. Locurile de odihnă, când aveau parte de ele, constau în a găsi un arbore înalt cu o coroană deasă care să-i păzească de ploaie şi rădăcini înalte pe care să se aşeze la adăpost de noroi. Lirael aflase că e în stare să 854

doarmă chiar şi în asemenea condiţii, deşi nu o dată se trezise plutind în noroi după cele două ore pe care şi le puteau permite. Odată întorşi în ploaie, noroiul se spăla numaidecât. Lirael nu se putea hotărî dacă urăşte mai mult ploaia sau noroiul. Sau calea de mijloc: primele zece minute după ce ieşeau din adăpost, când noroiul se umezea şi i se scurgea pe faţă, mâini şi picioare. Tocmai într-un asemenea moment, în timp ce urcau o vâlcea, iar întreaga ei atenţie era dedicată îndepărtării noroiului din ochi, dădură peste un muribund din Garda Regală, rezemat de trunchiul unui copac. Căţeaua Obraznică o găsise – căci era o femeie – în timp ce hoinărea înaintea lui Lirael şi Sam. Femeia îşi pierduse simţirea. Pe tunica roşie şi aurie avea o pată neagră de sânge, iar cămaşa de zale era sfâşiată în mai multe locuri. În mâna dreaptă ţinea o sabie crestată şi tocită, iar stânga schiţa gestul unei vrăji pe care nu o mai sfârşise. Nu mai era nimic de făcut, căci spiritul ei trecuse deja hotarul Morţii. Totuşi, Sam se aplecă în pripă, invocând cea mai puternică vrajă de vindecare pe care o cunoştea, dar nici bine nu formă primul însemn că femeia-şi dădu duhul. Ultima scânteie i se stinse în ochi, lăsând loc unei priviri reci şi goale. Sam opri însemnul de vindecare şi îi închise blând pleoapele. — Era dintre gardienii tatei, rosti el apăsat. Cu toate că nu o cunosc. Era probabil postată în turnul Gărzii din Târgul lui Roble sau din Uppside. Mă-ntreb oare ce făcea… Lirael încuviinţă, dar nu-şi putu dezlipi privirea de pe cadavru. Se simţea atât de inutilă. Mereu sosea prea târziu, mereu era prea înceată. Sudistul din râu, după lupta cu Chlorr. Barra şi negustorii. Acum, femeia asta. Ce nedreptate, să moară singură, prinsă chiar în cumpăna dintre moarte şi salvare. De-ar fi urcat dealul mai repede sau de-ar fi renunţat măcar la un popas… — Trăgea să moară de câteva zile, rosti Căţeaua, 855

adulmecând în jurul corpului. Dar nu se poate să fi venit de departe, stăpână. Nu cu rănile astea. — Atunci, trebuie că suntem aproape de Hedge şi Nick, rosti Sam. Se îndreptă de spate şi făcu privirea roată. — Greu de zis, cu toţi copacii ăştia. Putem la fel de bine să fim aproape de capătul crestei sau să mai avem de mers încă pe-atâta. — Vreau să ştiu ce a omorât-o şi unde sunt duşmanii, rosti încet Lirael, privind încă la trupul fără suflare. — Atunci trebuie să ne grăbim, spuse Căţeaua, sărind pe labele din spate cu un entuziasm neaşteptat. Râul o poartă tot mai departe. — Ai de gând să intri în Moarte? întrebă Sam. Crezi că-i o idee bună? Nu cumva să fie Hedge prin apropiere sau chiar aşteptând în Moarte! — Ştiu, răspunse Lirael. Se gândise şi ea la acelaşi lucru. — Dar cred că merită riscul. Trebuie să ştim exact unde sunt săpăturile la care lucrează Nick şi ce anume s-a întâmplat cu soldatul mort. Nu mai putem să înaintăm orbeşte. — Într-adevăr, aprobă Sam, muşcându-şi buza cu o nelinişte de care nu era conştient. Eu ce să fac? — Ai, te rog, grijă de trupul meu cât lipsesc, spuse Lirael. — Dar să nu te foloseşti de vreo Magie a Legământului decât dacă e neapărat nevoie, adăugă Căţeaua. Chiar şi pe ploaia asta, Hedge ar putea s-o simtă de la kilometri depărtare. — Ştiu prea bine, i-o întoarse Sam. Fără să-şi ascundă neliniştea, trase sabia din teacă şi făcu încă o dată privirea roată, cercetând fiecare copac şi tufa. Privi apoi în sus, tocmai la timp să primească un căuş de apă ce-şi făcuse loc prin desişul de frunze. Îi căzu pe gât şi se scurse pe sub mantie, înteţindu-i fiorii. Dar nu zări nimic printre ramuri, cu excepţia unui ochi de cer înnorat. Lirael îşi trase şi ea sabia. Se opri o clipă cu mâna pe 856

bandulieră, cumpănind ce clopoţel să aleagă. Mai intrase în Moarte o singură dată, atunci când fusese aproape învinsă şi înrobită de Hedge. De data asta, îşi spuse ea, va fi mai puternică şi mai bine pregătită. În parte, însemna şi să aleagă clopoţelul potrivit. Degetele-i se plimbară încetişor pe fiecare săculeţ înainte să se oprească la al şaselea, pe care-l deschise cu grijă. Scoase clopoţelul, astupându-i gura cu un deget, nu care cumva să scoată limba vreun sunet. Îl alesese pe Saraneth. Cel mai puternic dintre clopoţei în afară de Astarael. — Vin şi eu, nu-i aşa? întrebă Căţeaua cu neastâmpăr, gudurându-se în jurul lui Lirael. Aceasta încuviinţă şi luă drumul Morţii. Era mai lesne pe-aici, căci moartea femeii crease o poartă ce lega Viaţa şi Moartea pentru multe zile. O poartă ce se deschidea în ambele direcţii. Frigul nu întârzie să apară, izgonind umezeala ploii calde. Pe Lirael o apucară fiorii, dar continuă să răzbească spre Moarte, până când ploaia, vântul, mirosul de frunze jilave şi chipul vigilent al lui Sam se pierdură în depărtare, pentru a fi înlocuite cu lumina rece şi cenuşie a Morţii. Râul o trăgea de genunchi, îmboldind-o înainte. Şovăi preţ de o clipă, încercând să scape de încleştarea Vieţii. Nu trebuia decât să facă un pas îndărăt, să se îndrepte spre Viaţă şi ar fi ajuns din nou în pădure. Însă n-ar fi aflat nimic… — Sunt Viitoarea Abhorsen, şopti ea, iar râul păru să-şi slăbească strânsoarea. Sau poate-şi închipuia doar. În orice caz, se simţea mai bine. Avea dreptul să fie aici. Făcu un pas încet, apoi încă unul şi încă unul, până ce prinse încredere. Căţeaua Obraznică sălta lângă ea prin apă. Dacă avea noroc, se gândi Lirael, femeia încă nu trecuse de Prima Poartă. Dar nu zări nimic în jur, nici măcar pe suprafaţa apei. Totul era încremenit. În depărtare, se auzea vuietul Porţii. Îl ascultă cu atenţie, căci vuietul s-ar fi oprit la intrarea 857

femeii, apoi o luă din loc, pipăind cu vârful cizmei după hârtoape şi gropi. Era mai uşor să se lase dusă de curent, aşa că se relaxă puţin, însă nu îndeajuns încât să-şi coboare sabia sau clopoţelul. — Am găsit-o. E chiar înainte, stăpână, şopti Căţeaua, cu nasul ieşind abia la câţiva centimetri de luciul apei. La stânga. Lirael privi în direcţia arătată de laba Căţelei şi zări o formă neclară sub apă, spre Prima Poartă. Făcu instinctiv un pas înainte, gândind s-o apuce ca pe-o făptură din carne şi oase, dar îşi dădu numaidecât seama de greşeala ei şi se retrase. Chiar Morţii proaspeţi puteau fi periculoşi, şi nimeni nu garanta că un prieten din Viaţă îţi era prieten şi-aici. Era mai bine să n-o atingă. În schimb, îşi vârî sabia în teacă şi, ţinându-l pe Saraneth nemişcat cu mâna stângă, prinse coada de mahon a clopoţelului cu dreapta. Ar fi putut la o adică să-l răsucească şi să-l sune cu o singură mână, dar îi păru mai înţelept să fie prudentă. La urma urmei, nu mai folosise clopoţeii până acum. Doar naiurile, dar acestea nu se măsurau în putere cu clopoţeii. — Mulţi vor auzi chemarea lui Saraneth, şopti Căţeaua. Să mă furişez şi s-o prind de gleznă? — Nu, se încruntă Lirael. Moartă sau nu, e Gardă Regală şi trebuie s-o tratăm cu respect. Îi voi atrage doar atenţia. Oricum, nu vom pierde vremea pe-aici. Sună din clopoţel cu un gest discret din încheietură, unul dintre cele mai simple gesturi descrise în Cartea Morţilor pentru Saraneth. Totodată, îşi canaliză voinţa în sunetul clopoţelului, îndreptând-o spre trupul ce plutea înaintea ei. Clopoţelul zurui cu tărie, acoperind vuietul îndepărtat al Primei Porţi. Răsuna pretutindeni, părând să câştige în intensitate pe măsură ce străbătea tărâmul întunecat. Tânguirea sa învolbură apele din preajma lui Lirael, creând vălurele ce înaintau împotriva curentului. Sunetul pătrunse în spiritul gărzii, iar Lirael o simţi cum se agită şi se 858

zvârcoleşte împotriva voinţei ei, ca un peşte abia prins în cârlig. Ecoul clopoţelului îi şopti un nume. Era glasul lui Saraneth. Uneori, era nevoie de o vrajă a Legământului pentru a afla un nume, dar această femeie nu avea nicio pavăză împotriva clopoţeilor. — Mareyn, grăi glasul lui Saraneth, un ecou doar de ea auzit. Numele gărzii era Mareyn. — Rămâi locului, Mareyn! rosti ea poruncitor. Stai, căci vreau să îţi vorbesc. Lirael simţi că femeia se împotrivea, dar fără prea multă vlagă. O clipă mai târziu, apele reci ale râului începură să spumege, iar spiritul lui Mareyn se ridică şi se-ntoarse spre mânuitoarea clopoţelului de care era acum înlănţuită. Murise de curând, şi Moartea nu-şi pusese încă amprenta pe înfăţişarea ei, astfel că era oglinda trupului pe care-l însufleţise în Viaţă. O femeie înaltă, zdravănă, a cărei armură sfărâmată şi răni de pe trup luceau la fel de puternic în lumina rece a Morţii ca şi sub razele soarelui. — Vorbeşte, dacă eşti în stare! porunci Lirael. Fiind moartă de puţină vreme, Mareyn putea să vorbească dacă dorea. Cei ce sălăşluiau de multă vreme în Moarte îşi pierdeau de regulă puterea graiului, pe care-o puteau recăpăta de la Dyrim, clopoţelul glăsuitor. — Sunt… în… stare, croncăni Mareyn. Ce doreşti de la mine, stăpână? — Sunt Viitoarea Abhorsen, declară Lirael, şi acele cuvinte păreau a-şi duce ecoul în Moarte, înăbuşind plăpânda voce din sinea ei care voia să zică: Sunt o fiică a Clayrelor. — Te întreb în ce fel ai murit şi ce cunoşti despre un om numit Nicholas şi despre puţul pe care el l-a săpat, continuă ea. — M-ai legat cu clopoţelul tău şi trebuie să-ţi răspund, grăi Mareyn, cu o voce secătuită de orice emoţie. Însă ţi-aş cere o răsplată, dacă binevoieşti. — Cere, răspunse Lirael, aruncând o privire spre 859

Căţeaua Obraznică; aceasta îi dădea târcoale lui Mareyn ca lupul la oi. Căţeaua îi întâlni privirea, dădu din coadă şi-o luă îndărăt. Se amuza doar, dar Lirael nu putea să înţeleagă cum putea fi cineva atât de senin pe tărâmul Morţii. — Necromantul din groapa aceea, al cărui nume nu îndrăznesc să-l rostesc, spuse Mareyn. Mi-a omorât tovarăşii, dar a râs şi m-a lăsat să mă târăsc de-acolo, rănită cum eram, cu făgăduiala că slugile sale mă vor găsi în Moarte şi mă vor lega în serviciul său. Mă tem că aşa va fi, iar trupul mi-a rămas nears în urmă. Nu vreau să mă întorc, stăpână, sau să-i slujesc unuia ca el. Îţi cer să mă trimiţi acolo de unde nicio putere nu mă mai poate întoarce. — Îţi promit, răspunse Lirael, dar cuvintele lui Mareyn îi străpunseră sufletul cu teamă. Dacă Hedge îi permisese să scape, poruncise probabil să fie urmărită şi ştia unde să-i găsească trupul. Ar putea fi pândiţi chiar acum în pădure. Pe deasupra, nu i-ar fi fost greu să trimită pe cineva în Moarte, să întâmpine trupul lui Mareyn. Chiar acum, Hedge sau servitorii lui ar putea fi în preajmă atât în Viaţă, cât şi în Moarte. În timp ce chibzuia la toate acestea, Căţeaua ciuli urechile şi începu să mârâie. O clipă mai târziu, vuietul Primei Porţi se domoli şi se aşternu tăcerea. — Simt că vine Ceva, o avertiză Căţeaua, adulmecând spre râu. Ceva rău. — Repede atunci, rosti Lirael. Îl înlocui pe Saraneth cu Kibeth, ţinând clopoţelul în mâna stângă, ca să poată trage sabia din teacă. Mareyn, spune-mi la ce distanţă de trupul tău e puţul. — E în următoarea vale, peste culmea dealului, răspunse calm Mareyn. Sunt mulţi Morţi acolo, şi deasupra lor dau roată neîncetat nori de furtună. Au tăiat şi un drum de-a lungul văii, înspre lac. Acel tânăr, Nicholas, stă într-un cort peticit la răsărit de groapă… Stăpână, ceva vine după mine. Te implor, trimite-mă! Lirael simţi groaza care cuprinse spiritul lui Mareyn, 860

chiar dacă glasul ei avea tonul lipsit de inflexiuni al Morţilor. Îi auzi chemarea şi-i răspunse numaidecât cu glasul lui Kibeth, descriind opturi în aer. — Du-te, Mareyn, grăi ea solemn, şi vorbele i se împletiră cu vaietul clopotului. Pătrunde adânc în Moarte, nu zăbovi şi nu lăsa nimic să-ţi aţină calea. Îţi poruncesc să purcezi spre a Noua Poartă şi să-i treci pragul, căci eşti vrednică de odihna de veci. Du-te! La ultimul cuvânt, Mareyn se întoarse pe călcâie şi începu a mărşălui, cu fruntea sus şi braţele în cadenţă, aşa cum înainta odinioară în Viaţă, la obişnuita paradă ce se ţinea în faţa barăcilor din Belisaere. Se îndreptă ţintă spre Prima Poartă, dar ezită preţ de o clipă, de parcă ceva i-ar fi stat în cale, apoi îşi continuă drumul, până ce vuietul Primei Porţi se curmă pentru a-i însemna trecerea. — S-a dus, băgă de seamă Căţeaua. Dar prezenţa de care-ţi spuneam e prin apropiere. O simt. — Şi eu, şopti Lirael. Îl luă din nou pe Saraneth între degete. Glasul puternic şi profund al clopoţelului mare îi aducea linişte în suflet. — Ar trebui să facem cale-ntoarsă, o sfătui Căţeaua, adulmecând când într-o parte, când în alta, încercând să-i dea de urmă creaturii. Nu-mi place când sunt viclene. — Ai idee ce e? şopti Lirael retrăgându-se în zigzag spre Viaţă, în aşa fel încât să evite un atac din spate. Descoperise încă din prima călătorie că era mult mai greu să meargă împotriva curentului, iar răceala din aer i se aşternu greu pe suflet. — Cred că-i o iscoadă de după a Cincea Poartă, rosti Căţeaua. E măruntă, căci de mult i s-a răpit forma originală… Acolo! Lătră şi ţâşni prin apă. Lirael zări ceva ca un şobolan lung, subţire şi fusiform, cu cărbuni aprinşi în orbite. Creatura se feri din calea Căţelei şi se repezi la Lirael, care se miră de uriaşa putere pe care o putea tăinui un trup atât de mic. Lirael ţipă şi-l izbi cu sabia, trimiţând scântei 861

alb-albastre în toate direcţiile. Însă dihania era prea agilă. Lama îi ricoşă din trup, şi creatura se repezi spre mâna în care Lirael care ţinea clopoţelul. Fălcile întâlniră mâneca împlătoşată şi împroşcară flăcări roşii şi negre printre dinţii ca nişte pumnale. În ultima clipă, Căţeaua înhăţă creatura de mijloc şi-o trase de pe Lirael, al cărei ţipăt se îmbină cu scheunătura arătării şi cu mârâitul fioros al câinelui. Cu o singură mişcare neîntreruptă, Lirael făcu un pas înapoi, apucă repede clopoţelul de coadă, îl ridică şi-l dezlănţui asupra duşmanului, şi toate zgomotele fură acoperite de dangătul adânc al lui Saraneth.

CAPITOLUL OPT Încercarea lui Sameth Sam patrula din nou în jurul micului său perimetru, asigurându-se că nimic nu se apropia. Nu că ar fi putut să vadă mare lucru prin atâta ploaie şi frunziş. Sau, la drept vorbind, să-l audă pe presupusul inamic înainte să se trezească aruncat într-o luptă. O privi din nou pe Lirael, căutând vreun semn de schimbare, însă ea era încă în Moarte, cu trupul încremenit ca o statuie pe care crescuseră flori de gheaţă, din care ieşeau aburi reci ce îngheţau bălţile de la picioarele ei. Sam se gândi să spargă o bucată de gheaţă ca să se răcorească, dar apoi renunţă la idee. În mijlocul băltoacei îngheţate se vedeau mai multe urme de câine, întrucât Căţeaua Obraznică – spre deosebire de stăpâna ei – putea să pătrundă fizic în Moarte, ceea ce-i confirmă lui Sam că trupul ei era pe de-a întregul plămădit din magie. Cadavrul gărzii era încă sprijinit de copac. Sam intenţionase să-i întindă trupul după datină, dar ar fi fost cam stupid având în vedere că l-ar fi lăsat în noroi. Şi el voia să-i dea leşului sfârşitul cuvenit; cu toate astea, nu îndrăznea să folosească Magia Legământului. Cel puţin nu până ce Lirael se întorcea. 862

Sam oftă la acel gând şi-şi dori să se adăpostească de ploaie sub copac până la revenirea lui Lirael. Era totuşi cât se poate de conştient că e responsabil pentru siguranţa ei. Era din nou singur, de data asta chiar şi fără tovărăşia dubioasă a lui Mogget. Deşi neliniştit, teama care-l însoţise pretutindeni încă din clipa fugii din Belisaere dispăruse. De această dată, nu avea de gând s-o dezamăgească pe mătuşa Lirael. Aşa că-şi ridică sabia şi reîncepu să dea ocol pâlcului de copaci pe care şi-l alese drept rută de patrulare. Tocmai când să se întoarcă, auzi ceva prin răpăitul constant al ploii. Aducea cu sunetul de vreascuri umede rupte sub greutatea unui picior sau ceva asemănător. Într-o clipă, Sam îngenunche după tulpina unei ferigi înalte şi nu făcu nici cea mai mică mişcare, ciulind urechile. La început, auzi doar ploaia şi bătăile propriei inimi. Apoi prinse din nou sunetul. Frunze strivite de un pas atent. Cineva sau ceva încerca să se apropie pe furiş de el. Sunetele veneau cam de la douăzeci de paşi depărtare în josul pantei ascunse de arbuştii verzi. Se apropiau încet-încet, cu un pas la fiecare minut. Sam îşi întoarse privirile spre Lirael. Nu părea să se întoarcă din Moarte. Preţ de o clipă, avu de gând să dea fuga la ea şi s-o scuture de umeri, să revină mai repede. Ideea îl ispitea, fiindcă ea ar fi luat frâiele în mână. Însă alungă gândul numaidecât. Lirael avea o sarcină de îndeplinit şi el la fel. Avea oricum suficient timp la dispoziţie s-o aducă înapoi dacă era neapărată nevoie. Poate că era doar o şopârlă mare târându-se printre ferigi sau un câine sălbatic, sau una dintre păsările negre şi mari ce nu zboară, despre care ştia că trăiesc în aceşti munţi. Nu-şi amintea cum li se spune. Nu era ceva Mort, căci sigur i-ar fi simţit prezenţa. Nici creatură de Magie Liberă nu era, deoarece ar fi sfârâit în ploaie şi ar fi mirosit-o. Probabil… Se mişcă din nou, dar nu la deal. Sam îşi dădu seama că încearcă să-i dea ocol. Poate că încerca să se furişeze pe lângă ei şi apoi să-i atace coborând panta. Asta ar fi o manevră omenească. Ar putea fi un necromant, şopti 863

temător mintea sa. Nu era Mort, aşa că nu-l putea simţi. Folosea Magia Liberă, dar nu era plămădit din ea, aşa că nu putea mirosi nimic. Putea fi tocmai el. Putea fi Hedge. Mâna în care ţinea sabia începu să-i tremure. Strânse mânerul mai tare, să se oprească din tremurat. Urmele de arsură de pe încheietură se învineţiră, îmbujorate de efort. Asta e, îşi spuse el. Asta era încercarea. Dacă nu înfrunta orice ar fi fost acolo, va fi cunoscut ca un laş pentru totdeauna. Lirael nu-l credea astfel, şi nici Căţeaua. Fugise de Astarael, dar nu din teamă. Fusese forţat prin magie, şi Lirael fugise la rându-i. Nimic ruşinos în asta. Duşmanul se apropie tiptil încă şi mai mult. Deşi îi scăpa privirii, Sam era sigur că ştie unde se afla. Pătrunse în fluxul Legământului şi simţi domolindu-se bătaia nebună a inimii, care era acum învăluită în calmul familiar al magiei ce lega toate lucrurile vii. Desenând în aer cu mâna liberă, Sam invocă patru strălucitoare însemne ale Legământului. Pe al cincilea îl şopti în mâna dusă căuş la gură. Când însemnele se uniră, Sam ţinea un pumnal ce radia ca o rază de soare prinsă în mână. Prea strălucitor pentru a fi privit direct, dar auriu văzut cu coada ochiului. — Pentru Legământ! Cu pumnalul solar într-o mână şi sabia în cealaltă, Sam slobozi strigătul de luptă şi săltă înainte, drept prin ferigi. Alunecă în noroi, mai-mai să se ducă de-a dura pe pantă. Văzu o mişcare după un copac şi-şi schimbă direcţia, încă urlând, cu sângele turbat al părintelui său pulsându-i în tâmple. Iată şi duşmanul, un omuleţ ciudat şi palid… care dispăru. Sam încercă să se oprească. Îşi înfipse călcâiele în pământ, dar alunecă în noroi şi nimeri drept într-un trunchi de copac, ricoşă într-o ferigă şi căzu lat pe spate. În noroi, îşi aminti cuvintele instructorului său militar: „Mai toţi cei care cad în luptă nu se mai ridică. Aşa că să nu te prind că pici!“ Lăsă din mână pumnalul solar, care se stinse de-îndată, însemnele topindu-se pe pământ, şi se împinse înapoi în 864

picioare. Fusese pe jos doar o secundă sau două, gândi el în timp ce-şi plimba tulburat ochii în toate părţile. Însă nici urmă de… orice ar fi fost acea… Lirael. Gândul îl izbi ca o lovitură de ciocan şi într-o clipă fugea în susul pantei pe care tocmai o coborâse, apucându-se de ferigi şi ramuri, şi orice l-ar fi ajutat să urce mai repede. Trebuia să se întoarcă! Dacă Lirael era atacată cât timp încă nu revenise din Moarte? Lovită pe la spate cu un pumnal sau cuţit? N-ar avea nicio şansă. Când ajunse în micul luminiş, Lirael era aproape aşa cum o lăsase. Ţurţuri formaţi din picuri de ploaie atârnau pe braţele ei întinse, şi băltoaca îngheţată de la picioare se mărise, o privelişte inedită în această pădure călduroasă. Era nevătămată. — Noroc că eram pe-aici, se auzi o voce din spatele lui Sam. O voce cunoscută. Vocea lui Mogget. Sam se răsuci ca ars. — Mogget? Tu eşti? Unde eşti? — Aici, şi deja o regret ca de-obicei, răspunse Mogget şi un mic motan alb se ivi de după o ferigă. Sam nu coborî sabia. Văzu zgarda încă la gâtul lui Mogget, şi pe ea un clopoţel. Dar putea fi un şiretlic. Şi unde… sau cine… era acel ciudat omuleţ alburiu? — Am văzut un om, rupse Sam tăcerea. Părul şi pielea îi era albe, albe ca zăpada. Albe ca blana ta… — Da, căscă Mogget. Eu eram. Dar forma aceea mi-a fost interzisă de Jerizael, care era… stai să văd… era al patruzeci şi optulea Abhorsen. Nu o pot folosi în prezenţa unui Abhorsen, nici măcar a unui ucenic, fără ca mai întâi să am permisiunea lor. Maică-ta nu obişnuieşte să-mi dea permisiunea, deşi tatăl său era mai îngăduitor. Deocamdată, Lirael nu poate să ia o decizie, drept pentru care mă vezi din nou aşa cum sunt acum. — Căţeaua a spus că ea… Astarael… nu-ţi va da drumul, spuse Sam. Nu-şi coborâse încă sabia. Mogget căscă din nou, şi clopoţelul de la gâtul său 865

începu să sune. Chiar era Ranna. Sam îl recunoscu atât după clinchet, cât şi după propria lui reacţie: nu-şi putu stăpâni un căscat. — Asta a zis dulăul ăla? întrebă motanul în vreme ce sări pe rucsacul lui Sam şi cu o singură gheară despică tacticos jumătate din cusăturile peticului pentru a putea să intre. — Astarael? Ea era? A trecut atâta timp încât nu-mi prea aduc aminte cine era. Oricum, mi-a spus ce a avut de spus, apoi am plecat. Prinţe Sameth, trezeşte-mă când ajungem într-un loc uscat şi confortabil. Cu mâncare decentă. Sam îşi coborî încet spada şi oftă agasat. Era, cu siguranţă, Mogget. Nu era prea sigur dacă să se bucure sau nu de întoarcerea motanului. Îşi tot amintea chicotul răutăcios din tunelul de sub Casa Abhorsen, cât şi miasma şi strălucirea Magiei Libere… Gheaţa crăpă, iar Sam se întoarse din nou, cu inima gata să-i sară din piept. Pe lângă sunetul gheţii sparte, auzi şi ecoul îndepărtat al unui clopot. Atât de îndepărtat că putea fi o amintire sau doar rodul închipuirii. Apoi gheaţa se sparse de-a binelea, iar Lirael căzu într-un genunchi, cu fulgi de gheaţă dansând în juru-i ca o furtună în miniatură. Apoi, Căţeaua apăru într-o scânteiere puternică, sărind ca turbată şi mârâind gutural. — Ce s-a-ntâmplat? întrebă Sam. Eşti rănită? — Nu chiar, murmură Lirael, cu o grimasă care arăta că ceva nu era în regulă şi se apucă de încheietura stângă. O mică dihanie de după a Cincea Poartă a încercat să mă muşte de braţ, dar nu i-au intrat colţii prin haină. Mi-a lăsat doar o vânătaie. — Ce i-ai făcut? întrebă Sam. Căţeaua încă fugea de colo până colo, de parcă arătarea Moartă s-ar fi ivit în orice clipă. — Căţeaua a sfâşiat-o în două, istorisi Lirael, străduindu-se să respire adânc şi rar. Nu că asta ar fi oprit-o. Dar până la urmă am făcut-o să-mi dea ascultare. E în drum spre a Noua Poartă şi nu se mai întoarce. — Chiar eşti Viitoarea Abhorsen, rosti Sam cu o undă de 866

admiraţie în glas. — Se pare că sunt, răspunse Lirael încet. Se simţea de parcă şi-ar fi revendicat titlul atunci când l-a grăit în Moarte. Şi, de asemenea, ca şi cum ar fi pierdut ceva. Era un lucru să iei clopoţeii din Casă, însă chiar să-i foloseşti în Moarte era cu totul altceva. Vechea ei viaţă părea atât de departe acum. Dusă pentru totdeauna, şi încă nu ştia cum va fi noua ei viaţă sau măcar ce era ea însăşi. Se simţea stingheră în propria-i piele şi n-avea nimic de-a face cu gheaţa ce se topea sau cu ploaia şi noroiul. — Îmi miroase ceva, vesti Căţeaua. Lirael ridică privirile şi pentru prima oară observă că Sam era mai plin de noroi decât înainte şi mâna-i sângera zgâriată, deşi nu părea să o fi observat. — Ce-ai păţit? întrebă ea cu asprime. — Mogget s-a întors, o lămuri Sam. Sau cel puţin cred că e Mogget. E în raniţa mea. Doar că la început era preschimbat într-un om albinos foarte scund şi l-am luat drept duşman… Se opri din vorbit când Căţeaua se apropie de raniţă şi-l adulmecă. O lăbuţă albă ţâşni afară, iar câinele se feri la timp să evite o zgârietură pe nas. Se aşeză nedumerită pe labele din spate. — E chiar Mogget, confirmă ea. Dar nu înţeleg… — Mi-a dat o nouă şansă sau cel puţin aşa a spus ea, veni o voce din raniţă. Mai mult decât ai făcut tu vreodată. — O nouă şansă la ce? mârâi Căţeaua. N-am timp de jocurile tale! Ştii ce e dezgropat la optsprezece kilometri de aici? Mogget scoase capul din raniţă. Clinchetul lui Ranna răsună, trimiţând un val de toropeală tuturor celor care-l auzeau. — Ba bine că nu! Nu mi-a păsat atunci şi nu-mi pasă nici acum. E Distrugătorul! Ruinătorul! Destrămătorul… Mogget se opri să-şi tragă sufletul. Când să mai deschidă gura, Căţeaua scoase un lătrat scurt şi ascuţit, încărcat cu putere. Mogget scheună de parcă ar fi fost călcat pe coadă şi 867

se cufundă sâsâind înapoi în raniţă. — Nu-i rosti numele! porunci Căţeaua. Nu la mânie, nu când suntem atât de aproape. Mogget nu făcu nici pâs. Lirael, Sam şi Căţeaua priveau raniţa cu luare-aminte. — Trebuie să plecăm de-aici. Lirael oftă, ştergându-şi picurii de ploaie de pe frunte înainte să-i intre în ochi. Dar mai întâi vreau să clarific ceva. Se apropie de raniţa lui Sam şi se aplecă deasupra, ţinându-se la distanţă de o eventuală lovitură de gheară. — Mogget. Eşti încă legat în serviciul Abhorsenilor, nu-i aşa? — Da, veni replica înciudată. Ghinion cât Casa. — Deci, mă vei ajuta, ne vei ajuta, nu-i aşa? Niciun răspuns. — Îţi voi face rost de nişte peşti, interveni Sam. Adică, atunci când voi avea de unde să-i iau. — Şi câţiva şoareci, adăugă Lirael. Asta dacă-ţi plac şoarecii. Şoarecii ronţăiau cărţi. Bibliotecarele nu suportau şoarecii, iar Lirael nu făcea excepţie. Era mulţumită să descopere că, deşi devenise Abhorsen, acea parte esenţială a identităţii ei, cea de bibliotecară, nu dispăruse. Încă ura şi peştii argintii. — N-are rost să vă târguiţi cu creatura aia, îi sfătui Căţeaua. Va face întocmai ce i se spune. — Peşti, când sunt disponibili, şi şoareci, şi o pasăre cântătoare, spuse Mogget ieşind din raniţă, cu limbuţă roz gustând aerul de parcă peştii ar fi fost în faţa lui. — Fără pasăre cântătoare, grăi Lirael cu hotărâre. — Foarte bine, consimţi Mogget. Aruncă o privire dispreţuitoare spre Căţea. O înţelegere civilizată şi care ţine cont de înfăţişarea mea curentă. Hrană şi cazare în schimbul ajutorului pe care binevoiesc să-l ofer. Mai bine decât să fiu un sclav, nu crezi? — Eşti un… începu mânioasă Căţeaua, dar Lirael o apucă de zgardă şi se potoli, mârâind. 868

— Nu avem timp de ciorovăieli, rosti Lirael. Hedge i-a dat drumul lui Mareyn – femeia din Garda Regală – cu gândul să-i înrobească spiritul mai târziu. O moarte înceată dă naştere unui spirit mai puternic. Ştie cam pe unde a murit şi poate că mai avea slujitori în Moarte, care-mi vor raporta prezenţa acolo. Aşa că trebuie să o luăm din loc. — Ar trebui… începu Sam pe când Lirael dădea să se îndepărteze. Trebuie să o trimitem aşa cum se cuvine. Lirael clătină din cap, o mişcare diagonală ce nu era nici acord, nici refuz, ci doar istovire. — Pesemne c-am obosit, rosti ea, ştergându-şi din nou sprânceana. Doar i-am promis că aşa voi face. Precum leşurile negustorilor, dacă trupul lui Mareyn era lăsat acolo, putea fi ocupat de alt spirit Mort sau Hedge l-ar fi putut folosi în scopuri chiar mai groaznice. — Poţi s-o faci tu, Sam? întrebă Lirael, masându-şi încheietura. Sunt cam epuizată, ca să fiu sinceră. — Hedge ar putea mirosi magia, avertiză Căţeaua. La fel şi orice alte creaturi Moarte de prin împrejurimi. Deşi ploaia va fi de ajutor. — Deja am mai făcut o vrajă, încercă Sam să se scuze. Credeam că suntem atacaţi… — Nu-ţi face griji pentru asta, îl întrerupse Lirael. Doar grăbeşte-te. Sam se aplecă peste cadavru şi desenă însemnele Legământului în aer. Câteva clipe mai târziu, un giulgiu de foc învălui trupul, iar curând nu mai rămase nimic pentru necromant în afară de inelele înnegrite ale cămăşii de zale. Sam se pregătea să plece, dar Lirael făcu un pas înainte şi presără trei însemne ale Legământului pe scoarţa copacului ce se înălţa deasupra cenuşii. Vorbi însemnelor, care-i reţinură cuvintele astfel încât orice Mag al Legământului să le audă în anii ce vor urma, pentru câtă vreme copacul va rămâne în rădăcini. — Mareyn a murit aici, departe de casă şi prieteni. Era o Gardă Regală. O femeie curajoasă, care a luptat împotriva unui vrăjmaş prea puternic pentru ea. Însă chiar şi în 869

Moarte şi-a făcut datoria şi chiar mai mult. Nu va fi uitată. Rămâi cu bine, Mareyn! — Un gest nobil, rosti Căţeaua. Şi unul… — Cam stupid, o întrerupse Mogget de după capul lui Sam. Morţii vor da năvală aici în câteva minute dacă ne mai jucăm mult cu magia. — Mulţumesc, Mogget, spuse Lirael. Mă bucur că ne eşti deja de ajutor. Plecăm, aşa că te poţi pune pe dormit din nou. Obraznico, te rog iscodeşte înaintea noastră. Sam, urmează-mă. Fără să aştepte un răspuns, porni cu paşi repezi spre coama dealului, îndreptându-se spre un desiş. Căţeaua se luă după ea, apoi fugi înainte dând voios din coadă. — Face pe şefa, nu-i aşa? remarcă Mogget la urechea lui Sam, care urca mai încet. Îmi aduce aminte de maică-ta. — Mai taci, mormăi Sam, împingând la o parte o creangă ce ameninţa să-l lovească în faţă. — Sper că îţi dai seama că ar trebui să fugim cât ne ţin picioarele în cealaltă direcţie, şopti Mogget. Nu crezi? — Mai demult, la Casă, mi-ai spus că n-are rost să fug sau să încerc să m-ascund. Sau mă-nşel? Mogget nu catadicsi să-i răspundă, dar Sam ştia că nu adormise. Îl putea simţi mişcându-se prin raniţă. Nu-şi repetă întrebarea, deoarece panta devenise mai abruptă şi n-avea de gând să rămână fără suflu. Orice chef de sporovăială se risipi odată cu urcuşul anevoios, printre copaci şi peste buşteni căzuţi, rupţi de vânt de pe coasta dealului în care nu puteau să-şi înfigă adânc rădăcinile. Atinseseră într-un sfârşit culmea, uzi leoarcă, în ciuda pelerinelor de ploaie, şi istoviţi de atâta urcuş. Soarele, pierdut undeva într-un nor, era pe cale să apună şi era clar că nu vor mai putea să înainteze mult înainte de lăsarea întunericului. Lirael se gândi să ceară un popas, dar când îi făcu semn Căţelei aceasta o ignoră, prefăcându-se că nu o vede. Lirael oftă şi o urmă, uşurată că patrupedul cotise spre vest şi mergea pe coama dealului, şi nu coborâse panta. 870

Continuară pentru încă o jumătate de oră, deşi li se părea că merg de ore în şir, până ce ajunseră într-un loc unde o alunecare de teren despădurise versantul nordic al culmii. Căţeaua se opri, alegând un pâlc de ferigi care să-i adăpostească. Lirael se aşeză lângă ea, iar Sam ajunse după un minut, împleticindu-se la fiecare pas şi se prăbuşi ca un bolovan. Pe când tânărul căuta să-şi recapete suflul, Mogget ieşi din raniţă şi se aşeză pe membrele posterioare, folosindu-se de capul lui Sam drept proptea pentru lăbuţele din faţă. Toţi patru priveau în jos, pe pârtia defrişată de-a lungul văii şi până la Lacul Roşu, o întindere molcomă de apă din depărtare, luminată de fulgere şi de bruma de lumină ce mai răzbătea printre nori. Şi puţul lui Nick se vedea foarte bine, ca o rană oribilă de pământ roşu şi humă gălbuie deschisă în verdele văii. Pământul din jur era mereu lovit de fulgere, iar tunetele deveniseră zgomot de fundal. Sute de făpturi, ca nişte furnici văzute de la distanţă, trebăluiau în jurul puţului. Chiar şi de la kilometri depărtare, Sam şi Lirael puteau simţi că sunt Morţi. — Oare ce fac Ajutoarele acolo? şopti Lirael. Deşi erau pitiţi sus pe culme printre copaci şi ferigi, încă avea senzaţia că Hedge şi acoliţii săi îi pot descoperi în orice clipă. — Nu-mi dau seama, răspunse Sam. Mută ceva, chestia aia strălucitoare, cred. Spre lac. — Da, confirmă Căţeaua, care stătea nemişcată ca o statuie lângă Lirael. Trag după ei două emisfere de argint, la trei sute de paşi una de alta. Mogget sâsâi îndărătul urechii lui Sam, care simţi un fior coborându-i pe spinare. — În fiecare emisferă e ferecată o jumătate dintr-un spirit străvechi, continuă Căţeaua cu glas scăzut. Un spirit de la început, dinainte să se fi făcut Legământul. — Cel al cărui nume Mogget era cât pe ce să-l rostească, şopti Lirael. Distrugătorul. — Da. A fost întemniţat acum multă vreme în emisferele 871

argintii, iar ele au fost îngropate adânc, sub bariere de argint, aur şi plumb; scoruş, frasin şi stejar; iar a şaptea barieră era din os. — Deci e încă închis? intră Sam în vorbă. Adică, deşi au dezgropat emisferele, el e încă închis în ele, nu-i aşa? — Deocamdată, grăi Căţeaua. Dar, dacă închisoarea s-a năruit, ce speranţă ne putem pune în lanţuri? Poate cineva a găsit o metodă de a contopi emisferele, deşi nu-mi dau seama cum şi nici unde le-ar putea duce… Îmi pare rău că te-am dezamăgit, stăpână, adăugă ea aşezându-se pe burtă, cu botul scurmând în pământ de mâhnire. — Poftim? întrebă Lirael, privind spre Căţeaua cătrănită. Pe moment, nu găsi niciun răspuns. Apoi simţi un glăscior în sinea ei întrebând: „Ce ar face un Abhorsen?” şi atunci realiză că trebuie să fie ceea ce îi urzise soarta. Să fie neînfricată, chiar dacă simţea exact opusul. — Despre ce vorbeşti? Nu-i vina ta. Preţ de o clipă, nu-şi putu stăpâni tremurul vocii, dar îl ascunse cu un tuşit înainte să continue: — De altfel, Distrugătorul e încă închis. Trebuie doar să-l oprim pe Hedge înainte să unească emisferele sau orice are de gând cu ele. — Ar trebui să-l salvăm pe Nick, rosti Sam. Înghiţi în sec, apoi adăugă: Deşi sunt numeroşi Morţi acolo. — Asta-i! exclamă Lirael. Cel puţin asta putem face pentru început. Nick va şti exact unde plănuiesc să ducă emisferele. — Are şi gândirea strategică a maică-tii, observă batjocoritor Mogget. Şi ce-ar trebui să facem? Să coborâm acolo şi să-i cerem lui Hedge să ni-l dea pe băiat pe tavă? — Mogget, începu Sam, iar Căţeaua mârâi, dar Lirael le acoperi vocile. Un plan îi înmugurise în minte şi voia să-l rostească înainte să-şi piardă speranţa în el. — Nu fi prostuţ, Mogget. Ne vom odihni puţin, apoi voi îmbrăca pielea fermecată pe care am făcut-o pe barcă şi voi zbura acolo sub formă de bufniţă. Căţeaua va zbura cu mine, iar una din noi îl va găsi pe Nick şi-l vom furişa de 872

acolo. Tu şi Sam ne veţi urma şi ne vom întâlni la izvorul de acolo. Până ce ne întâlnim se va crăpa de ziuă şi vom avea apă, aşa că putem afla de la Nick ce se întâmplă. Ce părere aveţi? — Felicitări! Într-un clasament al celor mai stupide planuri pe care le-am auzit de la un Abhorsen al tău e pe locul patru, răspunse Mogget. Îmi place ideea cu odihna, dar ai uitat să aminteşti de cină. — Cred că ar fi mai bine să zbor eu, interveni Sam stingher. Sunt sigur că n-aş avea probleme cu forma de bufniţă şi aş avea şanse mai mari să-l conving pe Nick să vină cu noi. Şi cum de poate Căţeaua să zboare? — Nu e nevoie să-l convingem, mormăi Căţeaua. Prietenul tău Nick e probabil sub influenţa Distrugătorului. Vom fi nevoiţi să-l constrângem şi trebuie să fim prudenţi cu el şi cu puterile care poate i s-au dat. Cât despre zburat, pur şi simplu mă fac mai mică şi-mi cresc aripi. — Aha, făcu Sam. Desigur. Îţi cresc aripi. — Trebuie să avem grijă şi la Hedge, adăugă Lirael, care acum se întreba dacă nu cumva există un plan mai bun. Dar numai eu pot folosi pielea fermecată. Am croit-o pe mărimea mea – pe tine nu te cuprinde. Sper doar că nu-i prea mototolită în raniţă. — Cum eu nu zbor, o să-mi ia cam două ore să ajung la pârâul ăla, spuse Sam scrutând în josul culmii. Poate că ar trebui să coborâm împreună în toiul nopţii, apoi poţi zbura de jos. Măcar aşa pot interveni dacă întâmpinăm necazuri. Şi poţi să-mi împrumuţi arcul, să vrăjesc câteva săgeţi cât timp aştept. — Bună idee, zâmbi Lirael. Ar trebui să pornim. Dar arcul nu va fi de mare folos dacă ploaia continuă şi nu putem risca să-i punem capăt cu magia văzduhului. Asta ne-ar da de gol cu siguranţă. — Se va opri înainte de zori, grăi Căţeaua cu mare autoritate. — Ha, făcu Mogget. Oricine le putea spune asta. Că tot veni vorba, se opreşte chiar acum. 873

Sam şi Lirael căutară din priviri bolta cerească ascunsă de ramuri şi, într-adevăr, cu toate că furtuna din nord-vest era nestăvilită, norii de deasupra lor şi cei din est se desfăceau lăsând loc ruginiului spălăcit al ultimelor raze de soare şi primei stele a nopţii. Era Uallus, steaua roşie care totdeauna arăta nordul. Lirael se încurajă la vederea stelei, deşi ştia că Uallus aduce noroc dacă e prima stea văzută pe cer e doar o poveste păstorească. — Bine, rosti Lirael. Urăsc să zbor pe ploaie. Nu suport penele ude. Sam nu răspunse. Se întuneca, dar fulgerele din jurul puţului luminau când şi când valea. Vedea ceea ce părea a fi un cort. Probabil era cortul lui Nick, fiindcă era singurul din preajmă. — Ţine-te bine, Nick, şopti Sam. Te salvăm noi.

874

Primul interludiu Întinşi sub maşină, Touchstone o prinse pe Sabriel de umăr. Explozia îi surzise şi erau năuciţi în urma şocului. Mulţi dintre paznicii lor zăceau morţi în jur, într-un carnagiu greu de privit. Oricum, erau cu ochii pe asasini. Le vedeau picioarele din ce în ce mai aproape, deşi râsetele lor păreau înăbuşite şi îndepărtate, ca ale unor vecini de cealaltă parte a Zidului. Touchstone şi Sabriel se târâră înainte, cu pistoalele în mâini. La fel făcură şi cele două gărzi care se apropiaseră de maşină. Sabriel o văzu pe Veran, care strângea pistolul în mâinile însângerate. Celălalt supravieţuitor era Barlest, veteranul gărzilor, al cărui păr grizonant era acum acoperit de o mare pată de sânge. Ţinea în mâini o mitralieră şi era gata să tragă. Asasinii observară mişcarea, dar prea târziu. Cei patru supravieţuitori traseră aproape simultan, înecându-le râsetele în focuri de armă. Cartuşele goale ricoşau din maşină, iar un fum înţepător dansa printre roţi. — Spre barcă! îi strigă Barlest lui Sabriel, arătând înapoia lui. La început, nu-l putu înţelege, până să mai strige de trei ori: Barcă! Barcă! Barcă! Şi Touchstone îl auzise. O privi pe Sabriel, iar ea îi citi teama din ochi. Dar era teamă pentru siguranţa ei, nu pentru el însuşi, şi ea ştia asta. Făcu semn spre aleea dintre casele din spatele lor, care i-ar fi dus spre Piaţa Larnery şi Treptele Warden. Aveau bărci acolo, iar mai multe gărzi deghizate în negustori îi aşteptau. Damed pregătise cu grijă mai multe rute de scăpare, dar asta era cea mai apropiată. Ca întotdeauna, avea în minte doar siguranţa regelui şi reginei. — Plecaţi! strigă Barlest. Tocmai ce schimbase încărcătorul mitralierei şi începu 875

să tragă salve scurte în dreapta şi-n stânga, forţându-i pe atacatori să-şi ţină capetele jos. Touchstone îl apucă pe Barlest de umăr în semn de adio, apoi se îndreptă spre cealaltă parte a maşinii. Sabriel se târî lângă el, iar mâinile li se atinseră pentru un scurt moment. Veran, care se afla lângă ea, inspiră adânc, ţâşni de la adăpostul maşinii şi fugi spre alee. Cum ajunse acolo, îngenunche în spatele unui hidrant şi-i acoperi pe Touchstone şi Sabriel care o urmau. Dar pentru moment nu se auzeau alte focuri decât tirul disciplinat al lui Barlest, care era încă sub maşină. — Haide! răcni Touchstone îndreptându-se spre intrarea în alee. Însă Barlest nu-i urmă, iar Veran îi apucă pe Touchstone şi Sabriel şi-i împinse în alee ţipând: hai! hai! În urma lor, auziră strigătul de luptă al lui Barlest, care se năpusti spre atacatori. Urmă o lungă rafală de foc automat şi multiple focuri de armă. Apoi, tăcere, curmată doar de zgomotul cizmelor pe caldarâm, de gâfâieli şi de bătaia inimilor. Piaţa Larnery era abandonată. Grădina centrală, de obicei populată de guvernante şi ţânci, era complet lipsită de viaţă. Doar câteva minute se scurseseră de la explozie, dar fusese de-ajuns. De la ascendenţa lui Corolini şi a bătăuşilor săi din Partidul Naţiunii în Corvere se iscaseră destule necazuri, iar cetăţenii de rând învăţaseră să se retragă degrabă de pe străzi. Touchstone, Sabriel şi Veran fugeau în tăcere prin piaţă înspre Treptele Warden. Un barcagiu beat îi văzu, trei făpturi cu pistoale în mâini şi şiroind de sânge, dar nu era într-atât de beat încât să le stea în cale. Se aruncă într-o parte, chircindu-se într-un ghemotoc cât mai mic posibil. Apele murdare ale râului Sethem curgeau pe lângă micul chei de la capătul treptelor. Un ins îmbrăcat în cizmele lungi de muşama şi zdrenţele asortate ale unui curăţător de aluviuni stătea acolo, cu mâinile într-un butoi pe care probabil tocmai îl scosese din malurile noroioase ale râului. Cum auzi tropăit pe scări, scoase o carabină cu ţeava tăiată, 876

cu piedica trasă. — Querel! Protejează-i! strigă Veran. Bărbatul împinse încet piedica, scoase un fluier de sub cămaşa peticită şi suflă de câteva ori. Un alt fluier îi răspunse şi mai mulţi membri ai Gărzii Regale ieşiră dintr-o barcă ascunsă sub chei. Toţi erau înarmaţi şi pregătiţi de luptă, dar după chipurile lor niciunul nu se aştepta la o astfel de situaţie. — O ambuscadă! exclamă Touchstone imediat ce se apropiară. Trebuie să plecăm de îndată. Înainte să apuce să mai spună ceva, mai multe mâini îi apucară şi fură de-a dreptul aruncaţi pe puntea bărcii care îi aştepta, cu Veran urmând îndeaproape. Ambarcaţiunea, o barjă de râu, era cam la doi metri dedesubtul cheiului, însă cei doi aterizară în braţele gărzilor. Nici nu intraseră bine în cabina căptuşită cu saci de nisip că motorul ieşi din lenea de până atunci şi barca porni la drum cu un huruit greoi. Sabriel şi Touchstone se cercetau reciproc, asigurându-se unul pe altul că erau încă în viaţă şi relativ nevătămaţi, deşi amândoi sângerau de la mici tăieturi de şrapnel. — Gata, rosti încet Touchstone, punându-şi pistolul pe punte. Am terminat-o cu Ancelstierre. — Da, încuviinţă Sabriel. Sau poate că locul acesta a terminat-o cu noi. Nu vom mai găsi vreun ajutor aici. Touchstone suspină, luă o cârpă şi şterse sângele de pe chipul lui Sabriel. Ea făcu acelaşi lucru pentru el; apoi se ridicară şi se îmbrăţişară pentru câteva clipe. Amândoi tremurau şi nu căutau s-o ascundă. — Trebuie să avem grijă de rănile lui Veran, spuse Sabriel când îşi dădură drumul din braţe. Şi să stabilim un curs către casă. — Casă, confirmă Touchstone, dar nici măcar acel cuvânt nu fusese grăit fără ca amândoi să simtă o teamă nemărturisită. Pe cât de aproape fuseseră ei de moarte astăzi, se temeau că odraslele lor se vor confrunta cu pericole încă şi mai mari, căci, precum amândoi ştiau prea 877

bine, existau sfârşituri mult mai cumplite decât o simplă moarte.

878

PARTEA A DOUA CAPITOLUL NOUĂ Un vis cu bufniţe şi câini zburători Nick avu din nou acelaşi vis, cel cu ferma de fulgere şi cu emisferele care se contopeau. Apoi visul se schimbă brusc şi-i păru că stă întins pe un culcuş de blănuri într-un cort. Auzea ritmul încet al ploii pe pânza de deasupra capului şi glasul tunetului, iar întregul cort era mereu luminat de scânteieri de fulger. Se ridică în capul oaselor şi văzu o bufniţă cocoţată pe cufărul său de voiaj, privindu-l cu ochii ei gălbui, enormi. Şi mai era un câine care stătea lângă pat. O potaie negru-maronie nu mai mare decât un terrier, cu aripi enorme ieşindu-i din umeri. „Măcar visez ceva nou”, gândi el. Probabil era aproape treaz, iar aceasta era una din acele frânturi de vis care precedau trezia completă, când realitatea şi fantezia se îngemănau. Cortul era al lui, ştia asta, dar o bufniţă şi un câine înaripat! „Mă întreb ce înseamnă asta”, gândi Nick, clipind cu ochii încă înceţoşaţi. Lirael şi Căţeaua Obraznică îl priveau cum se holbează la ele, cu ochii cufundaţi în somn, dar dominaţi de o strălucire febrilă. Îşi duse mâna la piept şi îşi încovoie degetele de parcă ar fi vrut să-şi zgârie inima. Clipi de două ori, apoi închise ochii şi se întinse înapoi pe blănuri. — Chiar e bolnav, şopti Lirael. Arată groaznic. Şi mai are ceva… Nu-mi dau bine seama în forma asta. Ceva nefiresc. — Are o fărâmă din Distrugător în el, mârâi încetişor Căţeaua. Cel mai probabil, o aşchie dintr-o emisferă argintie, îmbibată cu un fragment din puterea lui. Îl mistuie 879

încet-încet, trup şi spirit. E folosit drept avatar al Distrugătorului. Ca voce a lui. Nu trebuie să trezim forţa asta dinlăuntrul său. — Şi cum îl scoatem de-aici fără să facem asta? întrebă Lirael. Nu pare îndeajuns de sănătos încât să se ridice din pat, darămite să meargă pe propriile picioare. — Pot să merg, protestă Nick, deschizând ochii şi ridicându-se din nou. Cum acesta era visul lui, de ce să nu participe la o conversaţie între o bufniţă vorbitoare şi un câine înaripat? — Cine-i Distrugătorul ăsta şi ce-i cu vorbele astea cum că mă mistuie? Am doar o gripă urâtă sau ceva. Mă face să halucinez, adăugă el. Şi să am visuri foarte reale. Un câine zburător! Ha! — Crede că visează, rosti Căţeaua. Asta-i bine. Distrugătorul nu se va trezi decât dacă se crede ameninţat sau dacă simte Magia Legământului în apropiere. Stăpână, fii atentă să nu-l atingi cu pielea fermecată! — N-are cum să-mi stea mintea la bufnite, chicoti Nick visător. Nici la câini. — Pun pariu că nici nu se poate ridica să se îmbrace, îl provocă Lirael cu viclenie. — Ba bine că nu, făcu Nick târându-şi picioarele de-a lungul blănurilor îndeajuns încât să alunece din culcuş. Pot să fac orice într-un vis. Orice am chef. Împleticindu-se niţel, îşi dădu jos pijamaua fără pic de pudoare în faţa creaturilor din vis şi rămase în picioare, gol-puşcă. Părea foarte slab, gândi Lirael şi un fior de grijă o luă prin surprindere. Îi putea vedea coastele prin piele şi tot tacâmul că tot veni vorba. — Vezi? Gata îmbrăcat, bâigui Nick. — Îţi trebuie puţin mai multe haine, sugeră Lirael. S-ar putea să plouă din nou. — Am o umbrelă, declară Nick. Apoi faţa i se întunecă. Nu, e ruptă. Îmi iau haina. Fredonând o melodie numai de el ştiută, se îndreptă spre cufăr şi dădu să deschidă capacul. Lirael, luată prin 880

surprindere, reuşi să zboare de pe cufăr în ultimul moment şi se aşeză pe culcuşul lăsat liber. — Bufniţa şi pisicuţa s-au… cânta Nick, în timp ce-şi trăgea pe el chiloţii, pantalonii şi un palton lung, lăsând la o parte cămaşa. Doar că în visul meu nu se potriveşte… pentru că tu nu eşti o pisică. Eşti… un… Un câine înaripat, termină el şi întinse braţul să-i atingă nasul Căţelei. Atingerea păru să-l surprindă, iar roşeaţa i se accentuă în obraji. — Visez? întrebă el dintr-odată, plesnindu-se peste faţă. Nu visez, aşa-i? Eu… doar… o iau… razna. — Nu eşti nebun, îl linişti Lirael. Doar bolnav. Ai febră. — Da, da, am, consimţi Nick abătut, ducând dosul palmei la fruntea transpirată. Trebuie să mă bag în pat. Aşa a spus Hedge, înainte să plece după cealaltă barjă. — Nu! porunci Lirael, cu o voce curios de puternică pentru micul cioc al unei bufnite. Auzind de absenţa lui Hedge, era sigură că trebuie să profite de ocazie. — Ai nevoie de aer proaspăt. Obraznico, poţi să-l faci să meargă? Aşa cum ai făcut cu arbaletrierul? — Poate, mormăi Căţeaua. Simt mai multe forţe în el şi chiar un infim fragment din Distrugătorul înlănţuit, e o forţă pe care s-o iei în serios. Şi îi va alerta pe Morţi. — Sunt ocupaţi să ducă emisferele spre lac, spuse Lirael. Le va lua ceva timp să ajungă aici. Deci cred că e mai bine s-o faci. — Eu mă bag în pat, decretă Nick, ţinându-şi capul între mâini. Şi, cu cât ajung mai curând acasă în Ancelstierre, cu atât mai bine. — Nu te bagi tu în pat, mârâi ameninţător Căţeaua. Vii la o plimbare! Acestea fiind zise, dădu drumul unui lătrat atât de adânc şi zgomotos că zgâlţâi cortul, făcând stâlpii să vibreze. Lirael îi simţi forţa pe pielea ei… cea fermecată. Contactul dintre Magia Liberă şi însemnele Legământului îi ciufuli penajul şi stârni scântei. 881

— Urmează-mă! tună Căţeaua, apoi se întoarse şi părăsi cortul. Nick făcu trei paşi după ea, dar se opri la intrare, agăţându-se de prelata de pânză. — Nu, nu, nu pot, îngăimă el, cu muşchii jucând spasmodic sub pielea gâtului şi a mâinilor. Hedge mi-a zis să rămân locului. Mai bine rămân. Căţeaua lătră din nou, de astă dată mai tare, acoperind până şi tunetele. O coroană de scântei o înconjură pe Lirael aprinzând pijamalele de sub gheare forţând-o să părăsească acel cort. Nick se împletici şi se încovoie sub forţa hămăitului. Căzu în genunchi şi se târî afară din cort, gemând şi strigându-l pe Hedge. Lirael îi dădu ocol, uitându-se spre vest. — Ridică-te! porunci Căţeaua. Umblă. Urmează-mă. Nick se ridică, făcu câţiva paşi, apoi îngheţă locului. Ochii i se dădură peste cap, iar lujeri de fum alb începură să i se ridice în rotocoale din gura deschisă. — Stăpână! strigă Căţeaua. Fragmentul se trezeşte în el! Trebuie să revii la forma ta şi să-l potoleşti cu clopoţeii! Lirael căzu ca un bolovan, căci invocase însemnele Legământului să o elibereze de pielea pe care o purta. Dar nu înainte ca ochii ei mari şi aurii de bufniţă să pătrundă prin noaptea dantelată de fulgere până acolo unde Morţii trudeau să mişte emisferele argintii. Sute de Ajutoare aruncaseră deja frânghiile şi se îndreptau spre cort. O clipă mai târziu, începură să fugă şi sunetul sutelor de articulaţii secate de viaţă trosniră în cor ca un ecou fantomatic al furtunii. Cei din faţă se luptau care să ajungă mai întâi, atraşi de ademenirea magiei şi de promisiunea unei vieţi puternice pe care să o ia. Viaţă care să le domolească foamea eternă. Căţeaua lătră din nou, dar nu părea să aibă mare efect asupra fumului ce se înălţa din nasul lui Nick. Lirael nu putea decât să privească rotocoalele albe de fum, căci era prinsă pe moment într-un vârtej strălucitor de lumină, până ce-şi năpârlea pielea fermecată. 882

O clipă mai târziu, era în propria-i formă, cu mâinile pe Saraneth şi Nehima. Însă mai simţea ceva acolo, o prezenţă care ardea înăuntru lui Nick, o strălucire interioară care topea stropii de ploaie ce-i atingeau pielea. Miasma de metal cald a Magiei Libere se revărsa în valuri din el, iar o voce care nu era a lui Nicholas ieşi din gura sa, însoţită de nori de fum alb. — Cum îndrăzneşti… A, trebuia să mă aştept la tine, băgăreţule, şi la una din surorile tale să… — Iute, Lirael, strigă Căţeaua. Ranna şi Saraneth laolaltă cu lătratul meu! — La mine, servitorii mei! răcni vocea din Nick, o voce mult mai puternică şi mai îngrozitoare decât ceva ce ar putea ieşi dintr-un gât omenesc. Spulberă până şi tunetul, prăvălindu-se peste întreaga vale. Toţi Morţii o auziră, chiar şi cei care încă mai trăgeau de funii, şi cu toţii se repeziră încolo, un puhoi de carne putrezită care unduia în jurul puţului, grăbindu-se spre cortul în flăcări, unde Stăpânul lor suprem îi chema. Şi alţii îl auziră, deşi era prea departe ca vreun sunet să le ajungă la urechi. Hedge scăpă o înjurătură şi omorî un cal ce avu ghinionul să se afle prin preajmă, căci niciun animal viu nu l-ar fi suportat în spinare. Departe, la răsărit, Chlorr se întoarse de pe malul râului de lângă Casa Abhorsenilor şi porni în goană, o mare vâlvătaie de foc şi întunecime care se mişca mai repede decât ar fi putut-o duce orice picior de om. Lirael îşi aruncă sabia şi îl trase pe Ranna atât de repede încât clopoţelul scăpă o undă de torpoare asupra stăpânei sale. Încheietura încă o durea în urma confruntării din Moarte, dar nici durerea, nici protestele lui Ranna nu erau de-ajuns să o oprească. Paginile din Cartea Morţilor îi străluceau în minte, arătându-i ce să facă. Alătură sunetul blând al lui Ranna cu forţa adâncă a lui Saraneth şi cu ele lătratul poruncitor al Căţelei. Sunetul se înfăşură în jurul lui Nick, iar vocea care tuna din el se domoli. Însă o voinţă turbată se opinti împotriva 883

vrăjii, luptând împotriva puterilor combinate ale clopoţeilor şi Căţelei. Apoi, deodată, rezistenţa cedă, iar Nick căzu la pământ, fumul alb retrăgându-se rapid în nas şi gât. — Grăbeşte-te şi ridică-l! o îndemnă Căţeaua. Tai-o spre sud şi îndreaptă-te spre punctul de întâlnire. Îi ţin eu ocupaţi aici! — Dar – Ranna şi Saraneth – va fi adormit, protestă Lirael punând clopoţeii la loc şi ridicându-l pe Nick. Era mult mai uşor decât părea. Evident, era doar piele şi os. — Nu, doar ciobul din el doarme, rosti Căţeaua. Îşi retrăsese aripile şi acum creştea la dimensiunile de luptă. Plesneşte-l şi fugi! Lirael se supuse, deşi-i părea un gest crud. O ustura palma, dar măcar îl trezise pe Nick. Acesta tresări, se uită nedumerit în jur şi se zbătu să-şi elibereze braţul de strânsoarea ei. — Fugi! se răsti ea şi-l trase după sine, oprindu-se s-o ridice pe Nehima. Fugi sau te înţep cu asta! Cu o figură năucită, Nick se uită pe rând la ea, la cortul în flăcări, la Căţea şi la hoarda care se apropia în goană, cea despre care credea el că sunt muncitori bolnavi. Apoi începu să fugă, lăsându-se îndrumat spre sud. În urma lor, Căţeaua stătea la lumina focului, o umbră nefastă măsurând acum aproape doi metri la nivelul umerilor. Pe zgardă, însemnele Legământului luceau straniu în propriile lor culori, mai aprinse decât flăcările roşii-gălbui ale cortului arzând. Magia Liberă pulsa sub zgardă, iar flăcări roşii îi picurau din gură precum balele. Primul grup de slujitori morţi o zări şi încetini, nesiguri de ce anume era şi cât de periculoasă putea fi. Apoi Căţeaua Obraznică lătră, iar slujitorii începură să se vaiete şi să urle, căci o putere pe care o cunoşteau şi de care se temeau puse stăpânire pe ei, un atac de Magie Liberă care le trimitea fiori în trupurile putrede şi-i obliga să se întoarcă în Moarte. Dar pentru fiecare Mort căzut erau încă zece care se repezeau cu mâinile scheletice gata să prindă şi să sfâşie, cu dinţii sparţi şi albiţi de mormânt nerăbdători să muşte în 884

orice carne, magică sau nu.

CAPITOLUL ZECE Prinţul Sameth şi Hedge Abia ce făcuseră jumătate din drumul până la locul de întâlnire cu Sam, că Nick se prăbuşi la pământ. Faţa îi era îmbujorată de febră şi istovire şi răsufla din greu. Se uita la Lirael fără să rostească un cuvânt, parcă aşteptându-şi execuţia. Era îndreptăţit să se teamă, de vreme ce ea stătea deasupra lui cu sabia trasă. O băgă pe Nehima în teacă şi încetă să se încrunte, dar Nick era prea bolnav şi obosit să înţeleagă că încerca să-l liniştească. — Se pare că va trebui să te duc în spate, rosti ea, cu un amestec de epuizare şi deznădejde. Tânărul nu era deloc greu, dar mai aveau încă aproape un kilometru până la izvor şi nu ştia câtă vreme fărâma de Distrugător din el va rămâne adormită. — De ce… de ce faci asta? întrebă cu un horcăit Nick pe când ea îl ridica pe umeri. Să ştii că experimentul va continua şi fără mine. Lirael învăţase cum să-i ducă pe oameni în spinare la Marea Bibliotecă a Clayrelor, deşi nu o mai făcuse de ani buni. Nu de când alambicul lui Kemmeru – un obiect nepermis – luase foc tocmai când Lirael făcea de tură în brigada de pompieri a bibliotecarelor. Constată cu mulţumire că nu uitase cum se procedează şi că Nick era mult mai uşor decât Kemmeru. Era totuşi o comparaţie nedreaptă, deoarece Kemmeru ţinuse morţiş să fie cărată cu tot cu cărţile ei preferate. — Prietenul tău Sam poate să te lămurească, spuse Lirael. Încă o auzea pe Căţea lătrând undeva în urma ei, ceea ce o linişti întrucâtva, însă era greu să vadă încotro se îndreaptă în lumina difuză a zorilor ce nu avea destulă tărie nici măcar să arunce o umbră. Îi fusese mult mai uşor să 885

traverseze valea în formă de bufniţă. — Sam? Ce are Sam de-a face cu toate astea? întrebă Nick. — Îţi explică el, răspunse scurt Lirael, apoi ridică ochii spre cer, căutând să-şi stabilească poziţia în funcţie de steaua Uallus. Dar erau încă prea aproape de puţ şi vedea doar nori de furtună şi fulgere. Măcar se oprise ploaia şi norii aduşi de ei se risipeau încet-încet. Lirael îşi continuă drumul, dar cu presimţirea crescândă că o luase cumva în direcţia greşită. Ar fi trebuit să fie mai atentă când zburase deasupra cărării spre puţ, se gândi Lirael, când totul se afla dedesubt. — Hedge mă va salva, şopti Nick sfârşit, cu o voce răguşită şi stranie, mai ales că venea de lângă cureaua lui Lirael, unde-i bălăbănea capul. Lirael nu-i dădu atenţie. Nu mai auzea vocea Căţelei, iar pământul devenea tot mai mocirlos la fiecare pas. I se păru că vede tufişuri. Poate erau cele care străjuiau pârâul unde îi aştepta Nick. Înaintă, cu greutatea în plus a lui Nick împingându-i picioarele adânc în pământul moale. Acum că era mai aproape şi că soarele împrăştia mai multă lumină, observă că acelea nu erau tufişuri, ci stufăriş. Tulpini înalte ale căror flori colorau malurile apei cu un scânteietor nimb stacojiu, de la care Lacul Roşu îşi trăgea numele. Lirael îşi dădu seama că şi-a ratat complet destinaţia. Cumva, o cotise spre vest. Acum era pe malul lacului, iar Ciorile Sângeroase o vor găsi în curând dacă nu se va pune la adăpost de privirea lor. Îl săltă pe Nick pe umeri şi se aplecă puţin înainte, să-şi echilibreze povara. Acesta scoase un geamăt de durere, dar Lirael îl ignoră şi intră în stufăriş. Curând, noroiul făcu loc apei, care i se înălţa până la genunchi. Trestiile se îndeseau pe măsură ce înainta, iar vârfurile lor înflorite se legănau deasupra lor. Văzu însă o cărare îngustă deschizându-se între nişte trestii lăsate. O luă pe cărare, intrând tot mai adânc în mlaştină. 886

Între timp, Sam luă încă un însemn din fluxul nesfârşit al Legământului şi-l împinse în săgeata pe care o ţinea pe genunchi, privind cum se întinde ca uleiul pe oţelul ascuţit al vârfului. Era ultimul pentru această săgeată. Deja pusese însemne de precizie şi forţă în vergeaua de lemn, însemne de zbor şi noroc în pene şi de izgonire şi destrămare în vârf. Era ultima din cele douăzeci, acum toate fermecate să fie arme de mare folos împotriva Morţilor. Petrecuse două ore să le farmece pe toate şi era cam obosit. Nu ştia că cei mai mulţi magi ai Legământului ar fi petrecut aproape o zi cu asemenea îndeletnicire. Pentru Sam fusese dintotdeauna ceva firesc să sădească magie în obiecte neînsufleţite. Îşi făcea treaba şezând pe porţiunea uscată a unui buştean pe jumătate cufundat în pârâu. Din punctul său de vedere, era un pârâu sigur, căci avea aproape cincisprezece metri lăţime, era adânc şi repede. Putea fi traversat sărind pe buştean şi pe câteva pietre înalte, dar Sam se îndoia că Morţii ar fi capabili de aşa ceva. Puse ultima săgeată în tolba prinsă de raniţa lui Lirael, pe care apoi o luă în spate. Îşi lăsase propria raniţă pe malul apei, cu Mogget dormind pe ea. Când privi mai bine, Sam băgă de seamă că acesta dispăruse. Sam se uită atent împrejur, dar nu observă nicio mişcare şi nu era destulă lumină încât să-l vadă în caz că stătea locului sau se ascundea. Motanul nu mai dispăruse aşa niciodată, iar Sam avea chiar mai puţină încredere în el de când cu păţania din tunelurile de sub Casa Abhorsenilor. Încet, luă arcul lui Lirael şi puse o săgeată pe coardă. Avea sabia la brâu, dar zorii aruncau suficientă lumină încât măcar să ţintească ceva la mică depărtare. Măcar peste râu, pe care Sam nu avea de gând să-l traverseze. Deodată, ceva mişcă pe celălalt mal. O siluetă mică şi albă, furişându-se pe lângă apă. Era probabil Mogget, se gândi Sam, scrutând în penumbră. Degetele-i tresăriră pe coardă când creatura se apropie. — Mogget? şopti el cu nervii mai încordaţi decât arcul 887

din mâini. — Cine te aşteptai să fie, prostule! rosti ghemotocul alb, săltând din piatră-n piatră şi apoi pe buştean. Nu-ţi irosi săgeţile, că vei avea nevoie de ele. Cam două sute de Ajutoare se îndreaptă încoace. — Ce! exclamă Sam. Cum rămâne cu Lirael şi Nick? Sunt teferi? — N-am idee, spuse Mogget calm. M-am dus să văd ce se-ntâmplă când însoţitorul nostru canin a început să latre. Se îndreaptă încoace, cu toţi morţii pe urme, dar nu am zărit-o pe Lirael sau pe prietenul tău care ne dă bătăi de cap. A, cred că asta-i Căţeaua Odioasă care se apropie acum. Cuvintele lui Mogget fură urmate de un pleoscăit enorm când Căţeaua, ce apăruse deodată pe celălalt mal, se aruncă în pârâu trimiţând apă în toate părţile, dar mai ales pe Mogget. Într-o clipită, Căţeaua era lângă ei, scuturându-şi capul atât de tare încât Sam trebui să-şi ferească arcul. — Repede! gâfâi ea. Trebuie să plecăm de-aici! Rămâneţi pe malul ăsta şi luaţi-o în josul pârâului! Nici nu sfârşi bine, că o luă din nou la goană de-a lungul apei. Sam sări de pe buştean, îşi înşfacă raniţa şi porni poticnindu-se după Căţea, cu o sumedenie de întrebări pe limbă. Cu raniţa lui Lirael în spate, arcul şi o săgeată într-o mână şi raniţa lui în cealaltă, nu o dată era cât pe ce să se prăvălească în pârâu. — Lirael… şi Nick? Ce… să ne oprim puţin… tre’ să rearanjez toate… — Lirael s-a ascuns în stufăriş, dar necromantul a apărut dintr-odată, aşa că nu am riscat să-l conduc la ea, rosti câinele peste umăr. De-aia nu putem aştepta! Sam privi în urmă şi se împiedică de raniţa din mână, căzând cu tot cu arc şi săgeată. Abia ce se ridică în picioare, că zări zidul mişcător de Ajutoare care tocmai se opriseră de cealaltă parte a apei, lângă buştean. Erau câteva sute la număr, o imensă şi sumbră viermuială de hoituri care se 888

porniră numaidecât să-i urmărească. Din noianul de Morţi o singură arătare ieşea în evidenţă. Un om înveşmântat în flame roşiatice, călărind un cal scheletic, cu ultimele hălci de carne stând să-i cadă de pe gât şi greabăn. Hedge. Sam îi simţi prezenţa ca un sloi de gheaţă şi o durere năprasnică îi sfredeli încheieturile. Hedge striga ceva – poate o vrajă –, dar Sam nu îl auzi. Era preocupat să ridice arcul de pe jos şi să ia o altă săgeată. Zorii păreau să fi încremenit şi era încă destul de întuneric, iar distanţa apreciabilă. Însă nu destul de mare pentru o lovitură norocoasă. Fără să stea pe gânduri, Sam luă o săgeată şi întinse arcul. Pentru o clipită, întreaga lui concentrare trasă o linie între el şi făptura aceea de beznă şi văpaie. Apoi luă degetele de pe coardă, iar săgeata fermecată îşi luă zborul ca o scânteie albastră. Sam privi plin de speranţă cum gonea mai precis decât îşi închipuise, întâlnind gâtul necromantului într-o vâlvătaie albă şi roşie. Hedge căzu de pe calul său scheletic, care se ridică pe picioarele dinapoi şi se avântă spre pârâu, doborând câteva rânduri de Ajutoare. La contactul cu apa, se dezintegră într-o explozie de scântei albe şi nechezături ascuţite. Ştiuse instinctiv cum să se elibereze şi să-şi găsească moartea finală. — Asta îl va enerva, rosti Mogget de lângă picioarele lui Sam. Sam îşi pierdu speranţa când îl văzu pe Hedge ridicându-se şi smulgându-şi săgeata din gât. — Nu le mai irosi pe el, spuse Căţeaua. Nu poate fi nimicit cu săgeţi, indiferent ce vrăji ai pune în ele. Sam încuviinţă tăcut, aruncă arcul şi-şi trase sabia. Deşi pârâul avea să-i ţină pe Morţi la distanţă, ştia că nu-l va opri pe Hedge. Necromantul trase şi el sabia şi păşi înainte. Ajutoarele se dădură la o parte să-i facă loc. Ajuns la mal, rânji cu toţi dinţii, pe care jucau limbi de foc. Băgă o cizmă în pârâu şi 889

rânji din nou când aburi ţâşniră în volburi turbate la suprafaţa apei. — Du-te şi ajut-o pe Lirael! porunci Sam Căţelei. Îl ţin eu ocupat pe Hedge cât timp pot. Mogget, mă ajuţi? Niciun răspuns de la Mogget, care se făcuse nevăzut. — Succes! îi ură Căţeaua, apoi se îndepărtă în grabă spre vest. Sam inspiră adânc şi se puse în gardă. Cea mai cruntă teamă a sa devenise groaznică realitate. Era singur şi faţă în faţă cu Hedge. Tânărul îşi îndreptă atenţia asupra Legământului, nu doar pentru a arunca o vrajă, ci şi să se liniştească. Respiraţia i se domoli la atingerea fluxului familiar din jur şi, aproape fără să gândească, Sam începu să scoată însemne din Legământ, şoptindu-le numele atunci când îi ajungeau în palmă. Hedge mai făcu un pas. Acum era complet înfăşurat în aburi şi abia i se mai ghicea silueta în apa care spumega şi clocotea. Abia acum îşi dădu Sam seama că necromantul avea de gând să sece pârâul. Deja era vizibil mai puţină apă la picioarele lui, albia se vedea cu ochiul liber, şi Ajutoarele începuseră să înainteze. Hedge nici măcar nu va trebui să lupte cu mine, gândi Sam. Trebuie doar să rămână în pârâu şi Ajutoarele sale îl vor trece şi mă vor termina. Deşi avea naiul la el, Sam nu ştia să-l folosească prea bine, şi Morţii erau oricum prea mulţi. Mai putea face un singur lucru: să-l atace pe Hedge în pârâu şi să-l ucidă înainte ca Ajutoarele să poată trece. Asta dacă l-ar putea omorî pe Hedge, şopti o voce sâcâitoare adânc în mintea lui. N-ar fi mai bine să o ia la fugă? Să fugă înainte să fie ars din nou şi spiritul să-i fie smuls din odăile cărnii şi să ajungă la cheremul necromantului… Sam îşi alungă repede gândurile negre, îngropând vocea sâcâitoare atât de adânc în tainiţele minţii că abia îi mai auzea ecoul. Apoi, lăsă însemnele din mână să se risipească în neant, reintră în Legământ şi scoase un nou şir de 890

însemne. Pe măsură ce le invoca, le însemnă cu un deget pe picioare. Însemne de protecţie, de răsfrângere şi deviere se contopiră într-o sclipitoare armură care să-i apere picioarele de apa clocotită. Se uitase în jos pentru doar zece, poate cincisprezece secunde. Însă, când îşi ridică privirile, Hedge dispăruse. Aburii se împrăştiaseră, iar apa curgea fireşte din nou. Ajutoarele îi întoarseră spatele şi acum şontâcăiau înapoi, lăsând pământul bătătorit şi înţesat cu bucăţi de carne putredă şi aşchii de os. — Fie ţi-a fost menită altă moarte, prinţe, fie Hedge şi-a găsit ceva mai important de făcut, constată Mogget, care apăruse la picioarele lui Sam ca o plantă de-abia răsărită. — Tu pe unde erai? întrebă Sam, care se simţea cumva dezumflat. Fusese gata-gata să se avânte în pârâu, să lupte pe viaţă şi pe moarte şi dintr-odată totul redevenise doar o dimineaţă liniştită. Soarele lucea pe cer şi păsările îşi reluaseră ciripitul. Deşi doar pe partea aceasta a apei, observă el. — Mă ascundeam, ca orice ins prudent când are de-a face cu un necromant atât de puternic precum Hedge. — E chiar atât de puternic? Trebuie să fi întâlnit mulţi necromanţi în toţi anii în care ai slujit-o pe mama şi pe ceilalţi Abhorseni. — Aceia nu erau ajutaţi de Distrugător, răspunse Mogget. Recunosc, sunt impresionat de ce-i în stare să facă, chiar înlănţuit aşa cum e. Să ne fie învăţătură de minte, că, deşi e închis într-un bulgăre de metal argintiu… — Unde crezi că s-a dus Hedge? îl întrerupse Sam, care nu-i prea dăduse atenţie. — Înapoi la bulgării ăia de metal, evident, căscă Mogget. Sau după Lirael. Cred că a sosit vremea să trag un pui de somn. Mogget căscă din nou, apoi icni de mirare când Sam îl apucă şi-l scutură bine, declanşând clinchetul lui Ranna. — Trebuie să dai de urma Căţelei! Trebuie să o ajutăm pe Lirael! 891

— Nu aşa se cere frumos. Mogget căscă din nou, sub imperiul valurilor de somn pe care Ranna le trimitea asupra lor. Dintr-odată, Sam se văzu stând jos, iar pământul părea atât de confortabil. Trebuia doar să se întindă şi să-şi pună mâinile după cap… — Nu! Nu! se împotrivi el. Se ridică şi se împletici înspre pârâu, în care-şi împinse faţa. Când se întoarse, Mogget era în raniţă, dormind dus cu un rânjet răutăcios pe faţa lui mică. Sam se holba la el ducându-şi mâinile prin părul ud. Căţeaua o luase în josul pârâului. Ce spusese înainte? „Lirael s-a ascuns în stufăriş.” Aşadar, dacă va urma cursul apei spre Lacul Roşu, avea o bună şansă să o găsească pe Lirael. Sau vreo urmă de-a ei, sau pe Căţea. Sau poate că Mogget se va trezi. Sau poate că Hedge se va întoarce… Sam nu avea de gând să rămână locului. Poate Lirael avea nevoie de ajutorul său. Sau Nicholas. Trebuia să-i găsească. Împreună, ar fi avut mai multe şanse să supravieţuiască şi să oprească trezirea Distrugătorului închis în emisferele argintii. Singuri ar da greş. Sam puse în raniţă arcul şi săgeata lui Lirael. Apoi luă cele două raniţe în spate, cu o curea pe fiecare umăr, avu grijă ca Mogget să nu cadă, chiar dacă motanul o merita din plin, şi o luă spre vest.

CAPITOLUL UNSPREZECE Ascunşi în stufăriş Lirael se aştepta întrucâtva să găsească o barcă făcută din trestii, devreme ce Clayrele o Văzuseră pe ea şi pe Nicholas într-una pe Lacul Roşu. Oricum, se simţi uşurată când dădu peste strania ambarcaţiune, întrucât apa-i venea acum binişor peste coapse. Dacă ar mai fi înaintat astfel, ar fi fost nevoită să ia cale întoarsă sau risca să-l înece pe Nick, căci nu-l putea căra altfel. Îl aşeză cu grijă în mijlocul bărcii în formă de canoe, 892

apucând-o repede de margini când era să se răstoarne. Barca era cam de două ori mai lungă decât Lirael, dacă s-ar fi întins în ea, dar foarte îngustă. Se lărgea doar la mijloc, îndeajuns să încapă amândoi în ea. Nick era semiconştient, dar începu să-şi revină pe măsură ce stăteau în barcă în deplină tăcere, iar Lirael îşi cântărea opţiunile. Trestiile se aplecau deasupra lor, ca un alcov secret, şi în apropiere se auzeau tânguirile unor mici păsări de apă, întrerupte ocazional de plescăitul câte uneia din ele care se cufunda în căutarea vreunui deliciu pescăresc. Lirael şedea cu sabia pe poală şi cu o mână pe banduliera cu clopoţei, ascultând. Păsările când ciripeau şi pescuiau vesele, când se cufundau în tăcere şi-n stufăriş. Lirael ştia că de vină erau Ciorile Sângeroase care zburau la joasă altitudine. Putea să simtă spiritul rece care sălăşluia în ele, urmând fără crâcnire ordinele stăpânului său. O căutau. Barca era exact cum o descriseseră Clayrele, dar Lirael se simţi în ghearele unei noi şi stranii temeri stând în ea. Aceasta era limita Viziunii Clayrelor. O Văzuseră aici cu Nicholas, dar nimic mai mult, şi nu Văzuseră ce se ascundea în el. Poate din cauză că acesta le era sfârşitul? Oare Hedge era pe cale să apară dintre trestii? Sau se va trezi Distrugătorul din firavul tânăr dinaintea ei? — Ce mai aştepţi? întrebă Nick dintr-odată, mai întremat decât se aşteptase ea. Lirael tresări cu putere, legănând violent barca. Vocea îi era puternică, sunând straniu în lumea tăcută a stufărişului. — Linişte! porunci Lirael cu o şoaptă aspră. — Sau ce? bravă Nick. Însă vorbea mai încet, cu ochii aţintiţi pe sabia ei. După câteva momente, Lirael grăi: — Aşteptăm după-amiaza, când soarele străluceşte mai tare şi Morţii sunt slăbiţi. Atunci ne vom îndrepta spre malul lacului şi, dacă totul merge bine, vom ajunge la punctul de întâlnire unde te aşteaptă prietenul tău Sameth. 893

— Morţii, zâmbi Nick cu un aer de superioritate. Spirite locale ce trebuie îmbunate, să înţeleg? L-ai menţionat pe Sam şi înainte. Ce rol joacă el în asta? L-ai răpit şi pe el? — Morţii… sunt Morţi, se încruntă Lirael. Sam menţionase că Nick nu înţelegea şi nici măcar nu se străduia să priceapă ce însemna Vechiul Regat, dar această orbire faţă de realitatea ce-l înconjura nu putea fi naturală. — Ei lucrează în puţ. Ajutoarele lui Hedge. Şi nu, Sam mă ajută să te salvez. E evident că nu înţelegi pericolul. — Nu-mi spune că Sam a început să creadă în superstiţiile astea. Morţii, aşa cum le spui tu, sunt doar nişte nefericiţi care suferă de o boală similară leprei. Şi, departe de a mă salva, mă reţii de la un important experiment ştiinţific. — M-ai văzut sub formă de bufniţă, împreună cu câinele înaripat, spuse Lirael, curioasă să vadă cât de mult îl controla Hedge. — Hipnoză… sau halucinaţii, răspunse Nick. După cum vezi, sunt bolnav. Încă un motiv pentru care n-ar trebui să fiu în… şandramaua asta de ambarcaţiune. — Ciudat, rosti Lirael gânditoare. Probabil că acea chestie din tine ţi-a întunecat mintea. Mă întreb cu ce scop. — Să ştii că Hedge mă va salva. E un băiat foarte descurcăreţ şi nu tolerează întârzieri de la program, ca şi mine de altfel. Aşa că, indiferent ce convingere absurdă te-a apucat, ar trebui să renunţi la ea şi să te duci acasă. Ba chiar sunt sigur că, dacă mă duci înapoi, te vei alege cu o răsplată. — O răsplată? râse Lirael cu amărăciune. O moarte groaznică şi sclavie eternă? Asta e singura „răsplată” pentru oricine se apropie de Hedge. Dar spune-mi, în ce constă „experimentul” tău? — Îmi dai drumul dacă-ţi spun? întrebă Nick. Nu că ar fi un mare secret. Oricum, nu cred că-ţi publici tezele în jurnalele academice Ancelstierrane, nu-i aşa? Lirael nu răspunse la niciuna dintre întrebări. Doar se uita la el, aşteptând să vorbească. La început, Nick îi 894

înfruntă privirea, dar apoi se zăpăci şi privi în altă parte. Ochii ei aveau ceva intimidant în ei. O duritate pe care nu o mai întâlnise la tinerele femei pe care le cunoscuse la balurile din Corvere. Parţial, din acest motiv se hotărâse să vorbească, şi parţial pentru a o impresiona cu inteligenţa şi cunoştinţele lui. — Emisferele sunt constituite dintr-un metal necunoscut care, postulez eu, are o capacitate aproape infinită de absorbţie a energiei electrice în vederea descărcării ulterioare, grăi el luând o postură savantă. De asemenea, creează un fel de câmp ionizat care atrage furtuni, care la rându-le generează descărcări electrice ce sunt absorbite de metal. Din nefericire, câmpul ionizat previne prelucrarea metalului, dat fiind că uneltele de fier sau oţel nu pot fi aduse în apropierea sa. — Intenţia mea e să conectez emisferele la o fermă de fulgere, pe care un asociat de încredere o construieşte în Ancelstierre chiar acum. Ferma va fi compusă dintr-o mie de paratrăsnete interconectate care vor absorbi toată forţa electrică a unei întregi furtuni – nu doar a câtorva fulgere – şi o vor conduce în cele două emisfere. Această putere va… ăă… repolariza… sau demagnetiza… cele două emisfere astfel încât să poată fi unite. Acesta e scopul ultim. Vezi tu, trebuie să fie unite. E absolut esenţial! După ce rosti ultimul cuvânt, se prăbuşi pe spate, gâfâind din greu. — De unde ştii? întrebă Lirael. Tot ce auzise îi părea genul acela de păsărească folosită de falşi clarvăzători şi magi şarlatani, prin care se convingeau mai mult ei înşişi de cele spuse. — Ştiu pur şi simplu, şopti Nick. Sunt om de ştiinţă. Când emisferele vor ajunge în Ancelstierre, voi putea să-mi probez teoriile, cu instrumente adecvate şi ajutor calificat. — De ce e nevoie ca emisferele să fie unite? Acesta părea să fie punctul slab în convingerile lui, dar şi cel mai periculos, fiindcă unind emisferele ceea ce era întemniţat în ele s-ar fi întregit. De-abia după ce-i pusese 895

întrebarea îşi aminti că erau lucruri mai importante de discutat. — Trebuie să fie, răspunse tânărul, descumpănit. Ar trebui să-ţi fie limpede ca lumina zilei. Evident, nu putea gândi clar la problema aceasta. — Da, fireşte, îl linişti Lirael. Dar sunt curioasă cum aveţi de gând să treceţi emisferele în Ancelstierre. Şi unde mai exact e ferma de fulgere? Trebuie să fie greu să construieşti aşa ceva. Adică, ar ocupa enorm de mult loc. — O, nu e atât de dificil precum ai crede, rosti Nick, bucuros că discuţia se muta de la subiectul îmbinării emisferelor. Le vom încărca în barje, apoi vom naviga spre sud de-a lungul coastei. Se pare că apele sunt prea agitate şi e prea ceţos să ne aventurăm pe mare. Vom debarca la nord de Zid, peste care vom urca emisferele, iar de-acolo mai sunt doar şaisprezece-douăzeci de kilometri până la Forwin Mill, unde ferma mea de fulgere e construită. Dacă totul decurge cum trebuie, va fi aproape terminată când vom ajunge. — Dar… cum le veţi transporta peste Zid? E o barieră împotriva Morţilor şi a altor asemenea creaturi. Nu veţi putea să le treceţi de Zid. — Prostii! exclamă Nick. Ar trebui să te iei de mână cu Hedge. Măcar el e pregătit să încerce, cu condiţia să-l las să facă nu ştiu ce scamatorii înainte. — Aha, făcu Lirael. Era clar că Hedge sau mai curând Stăpânul său a găsit o cale de a trece emisferele peste zid. Oricum, fusese o speranţă zadarnică, având în vedere că Hedge mai traversase Zidul, şi nu o dată, iar Kerrigor şi armata sa năvăliseră peste el acum ani buni. Sperase că măcar emisferele nu vor trece. — Nu vei… mm… nu vei avea dificultăţi cu autorităţile din Ancelstierre? întrebă ea cu un licăr de speranţă. Sam îi povestise despre Perimetrul pe care Ancelstierranii îl construiseră pentru a opri orice le-ar fi intrat în ţară dinspre nord. Nu ştia ce ar mai fi putut ea să facă odată ce emisferele ar fi fost scoase din Vechiul Regat. 896

— Nu, veni răspunsul lui. Hedge spune că nu vom întâmpina necazuri pe care să nu le poată rezolva, ceea ce-mi dă de bănuit că s-a ocupat cu contrabanda în trecut. Oricum, are metode destul de neconvenţionale. Eu, unul, prefer să lucrez în cadrul legii, aşa că am făcut rost de toate permisele vamale şi aprobările obişnuite. Recunosc, nu sunt pentru lucruri venite din Vechiul Regat, asta pentru că oficial nu există un Vechi Regat, deci nici formulare pentru asemenea cazuri. Însă am o scrisoare de la unchiul meu, care-mi permite să transport orice am nevoie pentru experimentul meu. — Unchiul tău? — E prim-ministru, răspunse Nick cu o undă de mândrie. E de şaptesprezece ani în funcţie, cu o întrerupere de trei ani, când partida Reformelor Moderate a ocupat postul. Cel mai important om politic pe care l-a avut ţara vreodată, cu toate că acum are destule probleme, cu războaiele continentale şi cu refugiaţii din sud care vin în număr tot mai mare. Totuşi, nu cred că acel Corolini şi scursurile lui vor întruni cvorumul necesar să-l destituie. E fratele mai mare al mamei şi un om ca pâinea caldă. Întotdeauna bucuros să-şi ajute nepotul preferat. — Actele acelea nu cumva ţi-au ars odată cu cortul, sugeră Lirael, agăţându-se de încă o speranţă. — Nu. Din nou mulţumită lui Hedge. M-a sfătuit să le las omului cu care ne vom întâlni dincolo de Zid. Mi-a spus că vor putrezi aici, ceea ce-i absolut adevărat dacă stau să mă gândesc. Acum, îmi vei da drumul? — Nu. Vei fi salvat, fie că-ţi place sau nu. — În cazul acesta, nu mai am ce să-ţi spun, declară Nick îmbufnat. Se întinse din nou în barcă, încercând să se acomodeze cu împletitura de trestii. Lirael îl urmărea din priviri, cu o sumedenie de gânduri învălmăşindu-i-se în cap. Spera că Ellimere primise mesajul lui Sam şi că o forţă a Gărzii Regale le venea în ajutor. Poate că şi Sabriel, şi Touchstone se grăbeau să ajungă în nord, din Corvere. Poate chiar erau pe cale să traverseze Zidul. 897

Însă toţi o vor lua spre Hotar, iar în vremea asta emisferele care înlănţuiau acea creatură ar fi ajuns în Ancelstierre, unde străvechiul spirit al distrugerii şi-ar putea dobândi libertatea, la adăpost de singurii oameni care înţelegeau pericolul. Îşi dădu seama că şi Nick o privea îndelung. Dar nu cu nedumerire ori duşmănie. Se uita la ea cu capul aplecat într-o parte, cu un ochi întredeschis. — Scuză-mă. Mă întrebam de unde-l cunoşti pe Sam. Eşti cumva… mm… o prinţesă? Adică, în caz că eşti logodnica lui, m-am gândit că trebuie să ştiu. Să-mi… ăă… prezint urările de bine, cum se spune. Şi nici măcar nu-ţi ştiu numele. — Lirael, răspunse ea scurt. Sunt mătuşa lui Sam. Sunt Ab… Ei bine, să spunem că lucrez pentru mama lui Sam. De asemenea, sunt… am fost… Asistentă Bibliotecară de Rangul al Doilea şi Fiică a Clayrelor, deşi nu mă aştept să ştii ce înseamnă titlurile acestea. Nici eu nu mai sunt sigură acum. — Mătuşa lui! exclamă Nick, cu chipul înroşit de ruşine mai degrabă decât de febră. Cum poţi să fii… adică, nu aveam nici cea mai mică idee. Îmi cer scuze, doamnă. — Şi sunt… sunt mult mai bătrână decât par, în caz că aveai de gând să întrebi, adăugă ea. Şi ea era puţin stânjenită, deşi nu înţelegea de ce. Nici acum nu ştia cum să vorbească despre mama ei. Într-un fel, era mai dureros să se gândească la ea acum, că ştia adevărul despre tatăl ei şi cum a fost concepută. Într-o bună zi, va afla exact ce se întâmplase cu Arielle şi de ce alesese să o părăsească. — Nici n-as vişa la asta, răspunse Nick. Ştii, pare stupid, dar de săptămâni bune nu m-am simţit mai bine ca aici. Niciodată n-aş fi crezut că o mlaştină poate fi atât de înviorătoare. Nici măcar n-am leşinat azi. — Ai leşinat o dată. Când te-am luat din cort. — Chiar aşa? Cât de stânjenitor. Se pare că leşin destul de des. Din fericire, Hedge e mai tot timpul acolo să mă 898

prindă. — Îţi dai seama când eşti pe cale să leşini? Lirael nu uitase vorbele Căţelei despre cât timp fragmentul va rămâne calm şi era conştientă că nu va putea să-l potolească de una singură. — De obicei, îmi vine greaţă şi ceva mi se întâmplă cu vederea, totul devine roşu. Apoi, cu mirosul şi am senzaţia că ceva arde, ca siguranţa unui motor electric. Dar mă simt mult mai bine acum. Poate că febra a mai scăzut. — Nu e febră, rosti sfârşită Lirael. Deşi sper că ţi-ai mai revenit, pentru binele amândurora. Acum stai locului, voi vâsli puţin mai departe. Vom rămâne în stufăriş, dar vreau să văd ce se întâmplă pe lac. Şi, te rog, nu face zgomot. — Sigur. Nu prea am de ales, nu-i aşa? Lirael aproape că-şi ceru scuze, dar se stăpâni. Chiar îi părea rău pentru Nick. Nu era vina lui că fusese ales de un străvechi spirit al răului să-i fie avatar. Nutrea chiar un fel de sentiment matern faţă de el. Trebuia băgat în pat şi să i se dea ceai din scoarţă de salcie. Gândul acesta o împinse să-şi imagineze cum ar arăta tânărul din faţa ei de ar fi sănătos. Ar fi chiar chipeş, gândi Lirael, dar îşi alungă imediat ideea din minte. Poate că le era duşman fără să ştie, dar tot duşman era. Barca din trestie era uşoară, dar şi aşa îi era greu să vâslească de una singură. Mai ales că trebuia să fie atentă la Nicholas în caz de primejdie. Însă el părea mulţumit să stea întins la prova ambarcaţiunii. Lirael observă că se uita la ea pe furiş, dar tânărul nu încercă să scape sau să strige după ajutor. După cam douăzeci de minute de vâslit, trestiile începură să se rărească, apa roşiatică îşi schimbă nuanţa în roz, iar Lirael vedea acum fundul mâlos al lacului. Soarele era la zenit, aşa că îşi încercă norocul şi împinse barca la marginea stufărişului, de unde putea să observe lacul, dar încă să rămână ascunsă. Încă erau acoperiţi de bolta formată de trestii. Chiar şi aşa, Lirael se bucură că nu simte vreo Cioară Sângeroasă 899

prin apropiere. Probabil din pricină că deasupra lacului bătea un vânt puternic şi soarele strălucea mai mult decât în oricare alt moment al zilei. Cu toate că Ciorile nu mai erau o grijă, ceva se mişca la suprafaţa lacului. Pentru o clipă, inima fetei săltă de bucurie la gândul că ar putea fi Sam sau gărzile regale. Apoi îşi dădu seama ce era, tocmai când Nick deschise gura. — Uite, barjele mele! spuse el, ridicându-se şi făcându-le semn cu mâna. Hedge trebuie să o fi scos şi pe cealaltă, şi le-a încărcat deja! — Linişte! îi porunci Lirael printre dinţi, întinzându-se să-l tragă în jos. Tânărul nu se opuse, dar deodată se încruntă şi-şi duse mâna la piept. — Cred… cred c-am zis hop înainte să sar… — Stăpâneşte-te! îl întrerupse Lirael. Nick, trebuie să te stăpâneşti. — Voi încerca… începu Nick, dar nu-şi încheie vorba. Capul îi căzu pe spate, lovindu-se de fundul bărcii. I se vedea deja albul ochilor şi un subţire firicel de fum începea să-i iasă din nas şi gură. Lirael îi trase o palmă cu toată puterea. — Opune-te! Eşti Nicholas Sayre! Spune-mi cine eşti! Ochii îi reveniră în orbite, cu toate că fumul îi mai ieşea pe nas. — Sunt… sunt Nicholas John Andrew Sayre, şopti el. Sunt Nicholas… Nicholas… — Da! îl îndemnă Lirael. Îşi aşeză sabia alături si-i luă mâinile în ale ei. Se înfioră când simţi Magia Liberă curgând prin vine, sub pielea lui rece. — Spune-mi mai multe despre tine, Nicholas John Andrew Sayre! Unde te-ai născut? — M-am născut în Amberne, în casa familiei mele, murmură Nick. Vocea îi devenea tot mai puternică, iar fumul se retrăgea. În sala de biliard. Nu, asta era o glumă. Mama m-ar omorî pentru asta. M-am născut aşa cum se cuvine pentru un Sayre, vegheat de un doctor şi o moaşă. 900

Ba chiar două moaşe şi doctorul familiei. Nick închise ochii, iar Lirael îi strânse mâna mai tare. — Spune-mi… orice! — Ponderea specifică a orbilitului suspendat în argintul-viu e… Nu ştiu care e… În Korrovia, zăpada se regăseşte doar în Alpii de Sud şi cele mai importante trecători sunt Kriskadt, Jorstschi şi Korbuk… Pescărelul cu coada albastră depune în medie douăzeci şi şase de ouă în decursul celor cincizeci şi patru de ani de viaţă… Mai mult de o sută de mii de sudişti au intrat ilegal în ţară anul trecut… Copacul de ciocolată e invenţia lui… Se opri brusc, trase adânc aer în piept şi deschise ochii. Lirael continuă să-i ţină mâinile în palme pentru o clipă, dar, când nu mai văzu urmă de fum sau vreo sclipire ciudată în ochii lui, le lăsă şi-şi ridică sabia, aşezând-o peste coapse. — Sunt în mare bucluc, nu-i aşa? Vocea îi tremura. Cu capul în piept, îşi ascunse faţa în palme, respirând sacadat. — Da. Dar Sameth, eu şi… prietenii noştri… vom face tot ce ne stă în putinţă să te salvăm. — Dar nu crezi că puteţi, suspină Nicholas. Chestia asta… din mine. Ce e? — Nu ştiu. Doar că e o parte dintr-un mare rău din vechime, iar tu-l ajuţi să se elibereze. Şi o să pricinuiască numai prăpăd. Nick încuviinţa cumva absent. Apoi ridică ochii şi-i întâlni pe ai lui Lirael. — Totul e ca un vis. Mai tot timpul nu ştiu dacă sunt treaz sau nu. Nu-mi pot aminti lucruri de la o clipă la alta. Nu mă pot gândi la nimic altceva decât la emi… Se opri. Teama îi licărea în priviri şi îşi întinse mâinile spre Lirael. Ea îi apucă stânga, dar nu dădu drumul săbiei. În cazul în care creatura din el prelua controlul şi nu-i dădea drumul, ştia că trebuie să se elibereze cu sabia. — E bine, e bine, e bine, repeta Nick ca pentru sine, legănându-se în timp ce-şi vorbea. O ţin sub control. Spune-mi ce trebuie să fac. 901

— Continuă să te împotriveşti, îl îndrumă Lirael, care nu ştia ce altceva să-i spună. Dacă nu te putem controla, când simţi că vine timpul, trebuie să faci tot posibilul să o opreşti. Promite-mi! — Promit, gemu Nick printre dinţii încleştaţi. Pe cuvântul unui Sayre. O voi opri! Cu siguranţă! Lirael, te rog, vorbeşte-mi. Trebuie să mă gândesc la altceva. Spune-mi… spune-mi unde te-ai născut? — În Gheţarul Clayrelor, rosti Lirael puţin agitată, căci Nick o strângea tot mai tare de mână, şi asta o neliniştea. În Camerele de Naşteri din Infirmerie. Cu toate că unele Clayre îşi nasc copiii în camerele lor, majoritatea dintre noi… ele… nasc în Camerele de Naşteri pentru că toată lumea e acolo şi e o experienţă împărtăşită şi chiar distractiv. — Părinţii tăi, icni Nick. Se cutremură şi începu să vorbească precipitat. Spune-mi despre ei. Nimic de zis despre ai mei. Tata e un prost politician, deşi-i entuziast. Frate-său mai mare e cel ajuns. Mama merge la petreceri şi bea prea mult. Cum de eşti mătuşa lui Sameth? Nu înţeleg cum ai putea fi sora lui Touchstone sau Sabriel. I-am cunoscut. Mult mai bătrâni decât tine. Vechi de când lumea. Trebuie să aibă bine peste patruzeci… Vorbeşte-mi, te rog, vorbeşte-mi. — Sunt sora lui Sabriel, rosti ea, deşi cuvintele îi sunau ciudat. Dar nu din aceeaşi mamă. Tatăl ei… şi al meu, a fost… ăă… cu mama doar pentru puţin timp, înainte să moară. Până recent, nici măcar nu am ştiut cine era. Mama… mama m-a părăsit când aveam 5 ani. Aşa că nu ştiam că tata era Abhorsenul. O, nu! — Abhorsen! urlă Nick. Trupul îi intră în convulsii şi Lirael simţi cum pielea i se răceşte şi mai mult. Îşi eliberă mâna degrabă din prinsoarea lui şi se îndepărtă cât de mult putu, blestemându-se că rostise „Abhorsen” tocmai când Nicholas era pe cale să-şi piardă stăpânirea de sine. Bineînţeles că Magia Liberă din el a reacţionat. Un fum alb începu să iasă cu putere din Nick. Scântei 902

albe jucau sub limba lui când încercă disperat să vorbească. Buzele i se mişcau, dar nu ieşea decât fumul alb şi lui Lirael îi luă o clipă să-şi dea seama ce voia să spună: Nu! Sau poate: Fugi!

CAPITOLUL DOISPREZECE Distrugătorul din Nicholas Lirael ezită preţ de o clipă între a sări pur şi simplu în apă şi a scoate clopoţeii. Îşi luă inima-n dinţi şi îi trase pe Ranna şi Saraneth, o mişcare dificilă, şezând şi cu sabia pe coapse. Nick încă nu se mişca, dar fumul alb se ridica încet, ca nişte lujeri ce se întindeau în toate părţile, de parcă ar fi fost vii. Duhoarea respingătoare a Magiei Libere veni odată cu ele, înţepându-i nasul lui Lirael, năpădind-o cu fiori de greaţă. Nu mai rămase pe gânduri şi sună clopoţeii deodată, canalizându-şi voinţa într-o comandă aspră îndreptată spre făptură dinaintea ei şi spre fumul ce plutea. „Dormi”, gândi Lirael, cu întregu-i trup încordat de efortul de a concentra puterea ambilor clopoţei. Putea simţi cântecelul de leagăn al lui Ranna şi constrângerea lui Saraneth, care răsunau puternic peste ape. Împreună, îl înfăşurară pe Nicholas în toropeală şi magie, trimiţând spiritul zămislit din Magie Liberă înapoi în somnu-i parazitic. Sau nu. Lirael observă că fumul se retrase doar puţin, iar clopoţeii se înroşiră ca metalul încălzit şi îşi pierdură din forţă şi claritate. Apoi Nick se ridică, având ochii încă întorşi în orbite, iar Distrugătorul vorbi prin gura lui. — Fată proastă! Puterile tale sunt fleacuri împotriva mea. Aproape că-mi pare rău că Saraneth şi Ranna mai trăiesc doar în tine şi-n jucăriile tale. Stai locului! Ultimele două cuvinte fuseseră rostite cu asemenea tărie încât Lirael ţipă cuprinsă de durere. Dar ţipătul se transformă într-un gâlgâit sugrumat căci nu mai avea aer. 903

Fragmentul din Nick o cheltuise atât de fulgerător încât până şi plămânii parcă îi îngheţaseră. Se străduia cu disperare să respire, dar fără folos, întregul corp îi era paralizat, pe dinăuntru şi pe dinafară, înăbuşit de o forţă căreia nu putea să i se împotrivească. — Rămas-bun! grăi Distrugătorul. Apoi îi ridică trupul lui Nick, atent să-şi menţină echilibrul şi îşi flutură mâinile spre barje. În acelaşi timp, strigă un nume care răsună în întreaga vale. — Hedge! Cuprinsă de panică, Lirael încercă din nou şi din nou să respire. Dar pieptul îi rămânea îngheţat, iar clopoţeii zăceau fără viaţă în mâinile ei. Căuta frenetic însemne ale Legământului, încercând să se gândească la unul care ar putea să o elibereze înainte să moară asfixiată. Nimic nu-i veni în minte, absolut nimic, până ce îşi dădu seama că încă nu amorţise întru totul. Îşi mai simţea coapsele, pe care se odihnea Nehima. Abia vedea – căci nu-şi putea mişca nici ochii – însemnele Legământului care ardeau pe lamă şi pătrundeau în ea, luptând cu Magia Liberă care o ţinea într-o strânsoare mortală. Dar însemnele respingeau vraja prea încet. Trebuia să facă ceva neapărat, fiindcă în ritmul acesta va muri sufocată înainte să-i fie eliberaţi plămânii. Observă că-şi poate roti gambele dintr-o parte în alta şi încercă să clatine barca. Nu era foarte stabilă şi dacă se răsturna poate năucea entitatea de Magie Liberă, rupând vraja. Se balansă din nou, iar apa pătrunse în barcă, plescăind pe nuielele bine împletite. Trupul lui Nick nu reacţionă, picioarele adaptându-se inconştient la legănarea bărcii. Întreaga atenţie a creaturii din el era îndreptată spre barjele ce se apropiau şi la emisferele ce-i conţineau adevăratul sine. Apoi Lirael, cu trupul înfometat după aer, îşi pierdu cunoştinţa. Îşi reveni într-o clipită, cu adrenalina pulsându-i în vene, şi se balansă cât putu de tare. 904

Barca aproape că se răsturnă, dar îşi reveni. Cu un ţipăt numai între tâmplele ei auzit, Lirael îşi încordă fiecare muşchi eliberat de sabia ei în ceea ce ştia prea bine că va fi ultima ei şansă. Apa intră în valuri şi, pentru o scurtă clipă, barca păru că se răstoarnă. Dar fusese bine construită şi se îndreptă. Însă nu şi trupul lui Nick, surprins de violenţa zdruncinăturii. Trupul se hurducă într-o parte, încercă să se agaţe de prora, apoi reveni ca un pendul în cealaltă parte şi se prăbuşi în lac. În chiar aceeaşi secundă, Lirael reuşi să tragă aer în piept. Plămânii erau încă îngheţaţi, apoi se umflară cu un zvâcnet pe care-l resimţi în întregul său corp. Vraja se destrămase odată cu căderea lui Nick. Printre gâfâituri şi suspine, îşi vârî clopoţeii în săculeţe şi apucă sabia, al cărei mâner pulsa cu căldura încurajatoare a însemnelor Legământului. Se uită în toate părţile după Nick. La început, nu văzu nicio mişcare în apă. Apoi, la câţiva metri depărtare, la suprafaţa apei se ridicară aburi şi bulbuci, de parcă întregul lac era în fierbere. O mână – mâna lui Nick – ieşi şi apucă marginea bărcii, smulgând cu forţă inumană o bucată din împletitura de nuiele. Când gura ieşi din apă, lăsă să-i scape un urlet de furie care trimise toate păsările pe o rază de un kilometru într-un zbor îngrozit. O trimise şi pe Lirael. Instinctiv, tânăra sări cât o ţinură puterile de pe cealaltă parte a bărcii, aterizând în trestii şi luând-o împiedicat la goană. Teribilul urlet se mai auzi o dată, urmat de pleoscăit puternic. La început, Lirael crezu că Nick e pe urmele ei; în schimb, chiar lângă ea înflori o violentă explozie de apă şi trestii rupte. Nick luase în braţe întreaga barcă şi o azvârlise către ea. Dacă s-ar fi mişcat puţin mai încet, barca ar fi lovit-o în plin, nu doar picuri de apă şi inofensive bucăţele de trestie. Lirael nu-l aşteptă să-şi reia atacul, ci îşi înteţi fuga. Apa nu era atât de adâncă precum se aştepta – îi ajungea până 905

la piept –, dar o încetinea considerabil. Se temea că, dintr-o clipă în alta, creatura o va prinde sau o va lovi cu o vrajă. Se îndreptă spre mal, hăcuind cu disperare trestiile care-i blocau drumul. Nu îndrăznea să se uite înapoi, pentru că nu putea să îndure ce-ar fi văzut. Nu se opri, nici măcar atunci când – cu plămânii şi muşchii străpunşi de ghimpi de durere – se pierdu în stufăriş fără să aibă idee încotro s-o apuce. Se opri într-un sfârşit, când junghiul din coaste o învinse şi picioarele se încăpăţânau să o mai ducă. Din fericire, apa îi venea acum doar până la genunchi, aşa că se întinse pe trestiile căzute, într-un culcuş umed şi noroios. Toate simţurile îi erau în alertă, dar nimic nu părea să-i vină pe urme, cel puţin din ce auzea ea în afară de zvâcnetul inimii care-i răsuna în fiecare vas de sânge din trup. Se odihni aici, în apa mâloasă, pentru ceea ce-i păru o eternitate. Apoi, când se simţi în stare să se mişte fără să izbucnească în lacrimi sau să vomite, îşi continuă drumul. Se gândea la ce făcuse sau la ce nu făcuse. Scena i se derula încontinuu în minte. Ar fi trebuit să se mişte mai repede cu clopoţeii, îşi spuse, amintindu-şi ezitările şi stângăcia sa. Poate ar fi trebuit să-l înjunghie pe Nick, deşi nu-i părea ceva cinstit, dat fiind că tânărul nu ştia ce se ascunde în el, aşteptând ocazia să se manifeste. Probabil nici măcar nu ar fi avut vreun efect, de vreme ce fragmentul putea la fel de bine să controleze un cadavru. Sau poate ar fi intrat în ea… Viziunea Clayrelor despre o lume nimicită îi tresări în minte. Oare ratase singura ocazie să oprească Distrugătorul? Au fost oare acele puţine minute împreună cu Nick o mare răscruce a destinului? O şansă hotărâtoare pe care ar fi putut să o transforme în realitate, dar nu a făcut-o? Încă se gândea la aceste lucruri când apa prin care fugea se preschimbă în noroi. Şi nuielele de trestie se răreau, deci se apropia de marginea mlaştinii. Dar aceasta se întindea în fâşii pe mai bine de treizeci de kilometri de-a lungul ţărmului estic al Lacului Roşu. Prin urmare, Lirael încă nu 906

ştia unde se află. După poziţia soarelui şi lungimea umbrei unei trestii înalte, calculă încotro e sudul, apoi se îndreptă încolo, rămânând la marginea mlaştinii. Îi era mai greu să meargă decât pe pământ uscat, dar era mai sigur în caz că Hedge îşi silise Morţii să iasă la lumină. Două ore mai târziu, Lirael era mai udă şi mai murdară decât fusese vreodată, graţie unei găuri neaşteptat de adânci. Era acum acoperită din cap până-n picioare de un amestec vâscos, insuportabil de polen de trestie şi noroi. Duhnea, şi ea duhnea, şi mlaştina părea să nu aibă sfârşit şi nici urmă de prietenii ei. Inima-i fu cuprinsă de îndoieli, şi Lirael începu să se teamă pentru tovarăşii ei de drum, mai ales pentru Căţeaua Obraznică. Poate că a fost copleşită de cetele de Morţi sau poate că Hedge a pus stăpânire pe ea, tot aşa cum fragmentul din Nick i-a risipit ei magia de parcă nici n-ar fi existat. Sau poate că erau răniţi, sau încă luptau. Sub imperiul acestor gânduri, se sili să grăbească pasul. Erau mult mai vulnerabili împotriva Morţilor fără ea şi clopoţeii ei. Sam nici măcar nu terminase de citit Cartea Morţilor. Nu era un Abhorsen. Dacă-i urmărea vreun Mordicant sau vreo altă creatură îndeajuns de puternică încât să reziste luminii soarelui în amiază? Cu gândul acesta cuibărit în minte, ieşi dintre trestii şi păşi pe pământ tare. Fugea o sută de paşi, mergea o sută, cu ochii în patru după Ciori Sângeroase, alţi Morţi sau oamenii ce-l slujeau pe Hedge. La un moment, dat văzu şi simţi Morţi în apropiere, dar nu erau decât Ajutoarele lui Hedge căutând adăpost de soarele care le mistuia carnea şi spiritul, soarele care i-ar fi trimis înapoi în Moarte dacă nu găseau o peşteră sau un mormânt. Curând, se simţi ca un animal ce e în acelaşi timp vânător şi pradă, ca o vulpe sau un lup. Nu dorea decât să găsească pârâul cât mai repede, să caute de-a lungul lui şi să-şi găsească fie prietenii, fie – după cum se temea – un 907

indiciu despre ce li s-a întâmplat. În acelaşi timp, avea impresia că un vrăjmaş avea să apară de după fiecare moviliţă sau copac, sau din cer. Tocmai când îşi spunea că măcar îi e mai uşor să vadă încotro merge, Lirael observă perdeaua de copaci care mărginea pârâul. Era la mai puţin de un kilometru depărtare, aşa că-şi înteţi fuga. Nu mai era departe când ceva ţâşni printre copaci. Din instinct, Lirael duse mâna spre arc, care nu era acolo. Imediat, îşi împinse braţul după sabie, continuându-şi fuga. Era cât pe ce să dea glas unui strigăt de luptă şi să se năpustească asupra duşmanului când o recunoscu pe Căţeaua Obraznică şi scoase un ţipăt de bucurie, întâmpinat de scheunatul voios al patrupedului. — Tu eşti, tu eşti, tu eşti! schelălăi Căţeaua dând din coadă. Lirael nu scoase un cuvânt. Îngenunche, îşi puse capul pe gâtul cald al Căţelei şi lăsă să-i scape un suspin încărcat de toate necazurile ei. — Miroşi mai urât decât mine, constată Căţeaua după ce bucuria iniţială trecuse şi avu ocazia să miroasă trupul acoperit de noroi al lui Lirael. Ridică-te. Trebuie să ne întoarcem la pârâu. Mai sunt destui Morţi prin preajmă, Hedge trebuie să-i fi lăsat să-şi facă de cap. Cel puţin aşa am presupus, având în vedere că furtuna – care bănuiesc că urmăreşte emisferele – e acum deasupra lacului. — Da, rosti Lirael. Hedge e acolo. Nick… creatura din el… l-a strigat când eram în stufăriş. Au două barje şi duc emisferele în Ancelstierre. — S-a trezit din nou în Nick, cugetă Căţeaua. Nu i-a luat mult. Până şi fragmentul trebuie să fie mai puternic decât m-am aşteptat. — A fost mult mai puternic decât mi-aş fi imaginat eu vreodată, mărturisi Lirael, tremurând. Aproape ajunseseră la pârâu şi îl văzu pe Sam la umbra copacilor, cu o săgeată în arc, gata să tragă. Oare cum avea 908

să-i explice că l-a salvat pe Nicholas doar ca să-l piardă din nou? Dintr-odată, Sam se mişcă, iar Lirael se opri în loc. Părea că e pe cale să tragă în ea, sau în Căţea. Abia avu timp să se aplece că arcul zbârnâi, slobozind săgeata drept spre capul ei.

CAPITOLUL TREISPREZECE Istorisirea Căţelei Obraznice Lirael se feri, dar simţi deodată prezenţa rece a Ciorii Sângeroase deasupra ei. O clipă mai târziu, cioara se prăbuşea la pământ, străpunsă de săgeata lui Sam. Însemnul Legământului legat de vârful ascuţit devora acum fragmentul Spiritului Mort care se chinuia să scape din trupul răpus, din care ieşeau scântei. Lirael se trezi cu clopoţelul în mână, cercetând împrejurimile în căutarea altor pericole. O a doua Cioară se repezi spre ea, dar căzu răpusă de săgeată. Proiectilul străpunse mănunchiul de pene şi oase uscate şi-şi continuă zborul, dar Cioara se zdrobi de pământ, slobozind un alt fragment din Spiritul Mort în razele arzătoare ale Soarelui. Sub ochii tinerei, fragmentele spiritului – două iazuri negre ca noaptea – porniră unul spre celălalt. Lirael îl scutură pe Kibeth cu o mişcare şerpuită a mâinii, dând glas unui cântec vesel ce-o făcu să bată ritmul cu piciorul stâng. Rămăşiţele spiritului care posedase Ciorile n-avură parte de-o soartă la fel de fericită. La auzul clopoţelului, cele două pete tresăriră aidoma unor lipitori şi mai că nu făcură tumbe, dar în zadar. De glasul puternic al lui Kibeth nu te puteai ascunde decât în acel loc în care niciun spirit nu dorea să se întoarcă. Spiritul se supuse clopoţelului, iar cele două pete se cufundară în Moarte. Lirael cercetă din nou văzduhul şi zâmbi satisfăcută când văzu că trei puncte negre mai îndepărtate se prăbuşesc la pământ: cele două fragmente alungate atraseră după ele şi restul spiritului. Lirael vârî clopoţelul în 909

săculeţ şi se îndreptă spre Sam. Căţeaua mai dădu încă o dată târcoale Ciorilor, asigurându-se că spiritul părăsise de tot Viaţa şi că nu era nimic de mâncat. Amândoi se bucurară când o văzură pe Lirael, iar Sam fu gata s-o ia în braţe, dar se răzgândi când izul noroiului îi străpunse nările. Mimă o întâmpinare cu braţele larg deschise, dar Lirael observă că privirile lui ţinteau undeva în spatele ei. — Îţi mulţumesc că ai doborât Ciorile alea, rosti ea. Apoi adăugă: L-am pierdut pe Nick. — L-ai pierdut! — Un fragment din spiritul Distrugătorului sălăşluieşte în el. Nu l-am putut opri. Am încercat şi aproape că m-a ucis. — Cum adică un fragment din spiritul Distrugătorului? în el? — De unde vrei să ştiu? îl repezi Lirael. Îşi trase puţin sufletul, apoi continuă: — Îmi cer scuze. Căţeaua zice că o aşchie din metalul unei emisfere s-ar afla în Nicholas. Mai mult de-atât nu ştiu, dar acum înţeleg de ce lucrează pentru Hedge. — Unde-i Nicholas? Şi… ce-ai de gând să facem acum? — Cel mai probabil e pe una dintre barjele cu care Hedge transportă emisferele. Spre Ancelstierre. — Ancelstierre! rostiră Sam şi Mogget în cor, nevenindu-le să-şi creadă urechilor. Motanul ieşi din raniţa lui Sam, se apropie de Lirael, dar strâmbă din nas şi făcu repede cale întoarsă. — Da, spuse Lirael cu hotărâre, făcându-se că nu-l vede pe motan. — Din câte-mi dau seama, Hedge sau însuşi Distrugătorul a găsit o cale să pătrundă în Ancelstierre. Vor transporta emisfere pe barjă, cât mai aproape de Zid. Apoi vor trece de partea cealaltă, la Forwin Mill, unde Nick va folosi o mie de paratrăsnete pentru a canaliza energia dezlănţuită a furtunii în cele două emisfere, cu scopul de-a le contopi. Îmi închipui că entitatea prinsă înăuntru se va 910

întregi şi va fi eliberată. Numai Legământul ştie ce se va întâmpla atunci. — Va fi prăpădul de pe lume, rosti Căţeaua cu glas sumbru. Sfârşitul Vieţii. Tăcerea se aşternu pe ecoul cuvintelor ei. Lirael şi Sam se holbau la ea. Doar Mogget era nepăsător şi drept dovadă începu să-şi cureţe lăbuţele. — Cred că a venit momentul să vă spun cu ce ne confruntăm, rosti Căţeaua. Dar întâi să găsim un loc ferit, căci Morţii lui Hedge sunt încă prin preajmă, iar cei care pot înfrunta razele soarelui sunt înfometaţi după Viaţă. — Ştiu o insulă la gura râului, rosti Sam cu încetineală. Nu oferă cine ştie ce protecţie, dar în lipsă de altceva… — Ia-o înainte, spuse Lirael ostenită. Şi-ar fi dorit să cadă la pământ şi să-şi ferească urechile de vorbele Căţelei, dar asta n-ar fi ajutat la nimic. Trebuia să ştie adevărul. Insula era un talmeş-balmeş de arbori piperniciţi şi pietre. Odinioară, fusese o colină joasă la marginea lacului şi râul curgea la poalele ei, dar în urmă cu câteva secole lacul a crescut şi albia râului s-a rupt în două. În prezent, insula stătea la buza râului, înconjurată din trei părţi de ape curgătoare, iar la vest de apele adânci ale lacului. Îşi făcură drum prin apă, Căţeaua înot, iar Mogget înfipt în umărul lui Sam. Lirael observă că, spre deosebire de majoritatea câinilor, însoţitoarea ei se cufunda complet în râu. În mod evident, apa nu avea putere asupra ei cum avea asupra Morţilor sau asupra altor creaturi ale Magiei Libere. — Îţi place să-noţi, dar urăşti să faci baie. Cum vine asta? întrebă Lirael curioasă când ajunseră pe uscat. Descoperiră un petic de nisip printre pietre, numai bun să-nalţe tabăra provizorie. — Înotul e diferit şi mirosul rămâne acelaşi. Baia înseamnă săpun. — Săpun! Ce n-aş da să am puţin săpun! făcu Lirael. Apele râului mai spălaseră din noroi şi polen, dar nu 911

suficient. Se simţea într-atât de mizerabilă încât nu putea să gândească limpede. Dar experienţa o învăţase că orice amânare i-ar fi dat ghes Căţelei să evite subiectul. Se aşeză prin urmare pe raniţă şi privi ţintă la prietena ei. Când Sam se aşeză, Mogget sări de pe umărul lui, se întinse puţin, apoi se cuibări în nisipul cald. — Dă-i drumul! porunci Lirael. Cine zace întemniţat în emisfere? — Cred că soarele e destul de sus, spuse Căţeaua. Câteva ceasuri vom fi lăsaţi în pace, deşi s-ar putea să… — Zii odată! — Ai răbdare, protestă Căţeaua, atinsă în onoare. Trebuie să găsesc cuvintele potrivite. Distrugătorul poartă multe nume, dar îl voi scrie aici pe cel mai cunoscut. Nu îl rostiţi decât la nevoie, căci până şi numele a căpătat putere de când emisferele au fost scoase din măruntaiele pământului. Căţeaua îşi încovoie laba şi scoase la iveală o gheară ascuţită, cu care scrijeli câteva litere în nisip, folosind versiunea la zi a alfabetului recomandat de Magii Legământului pentru comunicarea non-magică pe subiecte magice. În nisip sta scris un singur cuvânt. ORANNIS. — Cine… sau ce… e? întrebă Lirael după ce citi numele în gând. Ceva îi spunea că lucrurile stăteau mai rău decât îşi închipuise. Desluşi încordarea lui Mogget, după cum fixa cuvântul cu privirile. Căţeaua se uită în altă parte, întârziind să-i dea răspunsul. — Te rog, spuse Lirael blând. Trebuie să ştim. Căţeaua îşi găsi de lucru cu lăbuţele, tuşi, apoi rosti într-un final: — E cel de-al Nouălea Briant, cea mai puternică făptură plăsmuită de Magia Liberă, cel care i-a înfruntat pe Cei Şapte în Vechime, când a fost creat Legământul. E Distrugătorul de lumi şi firea lui e să se opună creaţiei, prin 912

anihilare. Învins în vremuri străvechi, spiritul lui a fost rupt în două şi închis în emisfere. La rândul lor, emisferele au fost înzestrate cu şapte peceţi şi îngropate în străfundurile pământului, pentru a nu mai vedea niciodată lumina zilei. Aşa şi-au închipuit ei, cel puţin. Lirael îşi trecu neliniştită mâna prin păr, nădăjduind să-i ascundă pe veci chipul. O dorinţă nebună de-a izbucni în hohote sau în urlete, sau de-a cădea la pământ în lacrimi puse stăpânire pe ea. Îl văzu pe Sam muşcându-şi buza fără contenire, deşi sângera intens. Căţeaua rămase tăcută, iar Mogget rămase cu privirile fixate pe numele scris în nisip. ORANNIS. — Cum am putea da piept cu o asemenea monstruozitate? izbucni Lirael. Nici măcar nu sunt un Abhorsen în toată firea! Sam clătină din cap, aprobator sau poate dezaprobator. Când mişcarea continuă, Lirael înţelese că pur şi simplu nu reuşea să pătrundă pe de-a întregul vorbele Căţelei. — E în continuare înlănţuit, rosti Căţeaua cu blândeţe, lingând-o pe stăpâna sa în palmă pentru încurajare. Câtă vreme emisferele sunt separate, puterile Distrugătorului sunt limitate, la fel şi abilităţile lui. — De ce nu mi-ai vorbit despre asta până acum? — Pentru că nu erai destul de încrezătoare în propriile-ţi forţe. Nu ştiai cine eşti. Acum ştii şi eşti pregătită să afli cu ce ne confruntăm. Unde mai pui că nici eu nu eram convinsă până n-am zărit furtuna. — Eu ştiam, spuse Mogget. Se ridică şi se-ntinse cât era de lung – şi era într-adevăr surprinzător de lung –, apoi se ghemui şi-şi fixă lăbuţa cu privirea. — De mii de ani. — Cel mai mult mă nelinişteşte faptul că Hedge a pornit cu emisferele spre Ancelstierre. Odată trecuţi de Zid, orice se poate întâmpla. Se prea poate ca paratrăsnetele lui Nick să-i permită Distrugătorului să contopească emisferele. În 913

cazul ăsta, toţi sau mai bine zis toată lumea e sortită pieirii. De ambele părţi ale Zidului. — A fost dintotdeauna cel mai puternic şi mai şiret dintre cei Nouă, rosti Mogget pe-un ton meditativ. A realizat probabil că nu se poate întregi decât într-un loc în care nu fusese până acum. Şi a aflat cumva că am pătruns într-o lume necunoscută nouă, întrucât Distrugătorul a fost întemniţat mult înainte de făurirea Zidului. Iscusit, n-am ce zice! — Am impresia că-l admiri, rosti Sam cu oarecare amărăciune. Nu mi se pare o atitudine potrivită din partea unui slujitor al Abhorsenului. — O, cum să nu-l admir? făcu Mogget visător, lingându-se pe buze. Dar distant. N-ar pregeta să mă şteargă de pe suprafaţa pământului, în special pentru că am refuzat să-i iau partea în lupta cu Cei Şapte, când şi-a strâns toate armiile, acum multe, multe veacuri. — Singurul lucru decent pe care l-ai făcut, mârâi Căţeaua. Deşi ai fi putut face mai multe. — Nici pentru, nici împotrivă. Dacă luam partea cuiva, m-aş fi pierdut complet. Până la urmă, calea de mijloc nu mi-a fost de mare folos, pentru că am pierdut o bună parte din mine. Ce păcat. Asta e, viaţa merge înainte, n-a căzut cerul peste noi, iar Distrugătorul se-ndreaptă spre Ancelstierre pentru a-şi câştiga libertatea. Sunt curios să ştiu ce planuri aveţi, stăpână Viitoare Abhorsen. — Nu prea am, răspunse Lirael. Primejdiile dansau hora în capul ei şi cu greu putea să cuprindă cu ochiul minţii urgia ce avea să se-abată asupra lor. Pe moment, o preocupau mai mult oboseala, foamea şi scârba faţă de trupul ei înnoroiat şi puturos. — Ar fi bine să mă spăl şi să mănânc ceva. Dar am o nelămurire sau mai precis două. Întâi, dacă Distrugătorul se întregeşte în Ancelstierre, va putea cu-adevărat să-şi folosească puterile? Din câte ştiu eu, Legământul şi Magia Liberă nu funcţionează de cealaltă parte a Zidului, nu-i aşa? 914

— Magia se estompează, treptat, rosti Sam. Cât eram la şcoală, puteam să folosesc Legământul. Dar asta se întâmpla la cincizeci de kilometri de Zid. În Corvere însă nu funcţiona câtuşi de puţin. Contează şi din ce direcţie bate vântul. — Oricum ar fi, Distrugătorul este el însuşi o sursă de Magie Liberă, spuse Căţeaua, dusă pe gânduri. Dacă va fi eliberat şi întregit, se va lungi cât îi va pofti inima, deşi nu-mi dau seama cum se va manifesta după hotarele Regatului. Zidul nu poate să-l zăgăzuiască, căci de zidărie s-au ocupat doar doi dintre cei Şapte, şi dacă a fost nevoie de toţi să-l întemniţeze… — De unde şi a doua chestiune, rosti Lirael cu sfârşeală în glas. Vă aduceţi careva aminte cum anume a fost rupt în două şi întemniţat în emisfere? — Pe-atunci eram deja întemniţat, ca mulţi alţii, suspină Mogget. De altminteri, nici eu nu mai sunt cel de-acum o mie de ani, ca să nu mai vorbesc de cum eram la începuturi. — Într-un fel, am fost acolo, rosti Căţeaua după o pauză lungă. Dar şi eu sunt o biată umbră a fostei mele firi şi amintirile mele îşi au rădăcina în vremuri mai apropiate, deci nu pot să-ţi răspund la întrebare. Lirael îşi aminti pasajul din Cartea Amintirilor şi a Uitării şi oftă. Mai auzise de „începuturi”, dar până acum nu ştiuse cu siguranţă de unde. — Cred că pot să aflu, dar nu promit nimic. Înainte de toate, ar fi cazul să mă spăl, până nu se-alege praful de hainele astea! — Te gândeşti la un plan? întrebă Sam cu speranţă în glas. Ar trebui să împiedicăm transportul emisferelor după zid. — Da. Fii cu ochii-n patru, bine? Se îndreptă cu grijă spre apă, mulţumind cerului că era încă o zi nefiresc de caldă. Îi trecu prin gând să se dezbrace complet, dar se răzgândi în ultima clipă. Nu ştia din ce erau făcuţi solzii armurii, dar cu siguranţă nu erau din metal, aşa că nu exista riscul să ruginească. De altminteri, n-ar fi 915

fost o idee bună s-o găsească Morţii în pielea goală. Era zăpuşeală, nu se vedea nici urmă de nor, aşa că avea să se usuce cât ai zice peşte. Lăsă banduliera şi sabia la mal, cât mai în apropiere. Şi ele trebuiau curăţate, iar banduliera trebuia dată cu ceară. Tunica era într-atât de înnoroiată, încât fu nevoită s-o răzuiască de pe ea. O făcu pachet şi o clăti într-o băltoacă ferită de goana şuvoiului. Un zgomot îi ajunse la urechi şi se întoarse speriată, dar nu era decât Căţeaua care cobora malul cu un obiect galben strălucitor între dinţi. Când ajunse lângă Lirael, îl scuipă afară, lăsând o dâră de bale şi clăbuci. — Beah, făcu ea. Săpun. Vezi cât de mult te iubesc? Lirael surâse, luă săpunul şi-l clăti de bale, apoi începu să-şi frece hainele şi pielea. În curând, se făcu nevăzută în spatele clăbucilor, dar descoperi că noroiul şi polenul de stuf nu puteau fi îndepărtate cu atâta uşurinţă. Tunica ei părea condamnată la mizerie veşnică, cel puţin până găsea energia să facă o vrajă de curăţare. Chiar dacă mergea mai greu fără ajutorul magiei, avea măcar timp să gândească următoarea mutare. Cu cât chibzuia mai mult, cu-atât era mai convinsă că n-ar fi putut să-l oprească pe Hedge în drumul său spre Zid. Singura lor şansă era să-l întâmpine chiar la hotarul Vechiului Regat. Asta presupunea să pătrundă şi ei în Ancelstierre pentru a cere ajutor. Dacă eforturile lor nu l-ar fi împiedicat totuşi pe Hedge să treacă emisferele de partea cealaltă a Zidului, nu le mai rămânea decât un singur lucru de făcut: să distrugă ferma de fulgere a lui Nick, şi astfel să preîntâmpine eliberarea lui Orannis. Şi dacă nici asta nu mergea… Lirael nu voia să se gândească la alte soluţii extreme. Când hotărî că era suficient de curată, atât cât îi permiteau zdrenţele ei, se întoarse după echipament. Frecă banduliera cu migală şi o gresă cu ceară de albine parfumată, apoi o luă pe Nehima în primire, cu unsoare de 916

gâscă şi o cârpă. Când treaba fu terminată, îmbrăcă tunica, se încinse la brâu cu cingătoarea şi îşi petrecu banduliera după umăr. Sam şi Căţeaua Obraznică şedeau pe cea mai înaltă stâncă, cercetând malul lacului şi văzduhul. Nu era nici urmă de Mogget, deşi mai mult ca sigur se vârâse înapoi în raniţă. Lirael se alătură lui Sam şi Căţelei, sus pe stâncă. Odată ce găsi un loc însorit, se aşeză şi ronţăi un biscuit cu scorţişoară pentru a-şi mai potoli foamea. Sam o privi fără să zică nimic, dar era evident că ardea de nerăbdare să înceapă discuţia. Lirael nu-i dădu importanţă, până când Sam scoase din mânecă o monedă de aur şi o azvârli în aer. Moneda se înălţă, dar, în loc să cadă, rămase suspendată în aer. Sam o privi o bucată de timp, apoi oftă şi pocni din degete. Moneda se-ntoarse numaidecât în palma lui. Repetă manevra de câteva ori, până ce Lirael îşi pierdu cumpătul şi izbucni: — Ce-i aia? — Ah, văd că ai terminat, rosti Sam cu un aer nevinovat. Asta? E o panmonedă, făcută de mine. — La ce serveşte? — La nimic. E doar o jucărie. — Menită să-i scoată pe oameni din minţi, se auzi glasul lui Mogget din raniţă. Dacă n-o bagi la loc, ţi-o mănânc. Sam vârî moneda la loc în mânecă. — Ce-i drept, pe unii îi scoate din minţi, spuse el. Asta-i a patra pe care-am făcut-o. Mama a distrus două, iar Ellimere mi-a luat-o pe a treia şi a turtit-o cu ciocanul, de-abia se mai ridica de la pământ. Mă rog, acum că ai terminat de mâncat… — Ce? întrebă Lirael. — A, nimic, rosti Sam vesel. Speram doar să discutăm despre… ce urmează să facem. — Tu ce crezi c-ar trebui să facem? întrebă ea, înăbuşindu-şi furia provocată de panmonedă. În ciuda tuturor celor întâmplate, Sam părea mult mai 917

calm decât se aşteptase. Poate se abandonase fatalismului, gândi Lirael. Oare nu făcuse şi ea la fel? În lupta cu un duşman atât de puternic, se resemnaseră să facă tot ce le stătea în puteri înainte să piară sau să cadă în robie. Totuşi, nu se simţea atinsă de fatalism. Acum că era curată, o cuprinse un val neobişnuit de speranţă, de parcă ar fi putut preîntâmpina dezastrul. — Mi se pare, rosti Sam, muşcându-şi buza gânditor. Mi se pare c-ar trebui să mergem la Torwin Mill… — Forwin Mill, îl corectă Lirael. — Forwin, atunci, continuă Sam. Să încercăm să ajungem acolo înaintea lor şi cerem ajutorul Ancelstierranilor. Din câte ştiu, nu prea tolerează pe nimeni şi nimic din Vechiul Regat, şi cu-atât mai mult un obiect magic care le depăşeşte înţelegerea. Deci, dacă ajungem acolo primii şi primim o mână de ajutor, putem demonta sau distruge ferma de trăsnete înainte ca Hedge şi Nick să ajungă cu emisferele. Fără ferma de fulgere, Nick nu va putea hrăni emisferele şi duşmanul va rămâne întemniţat. — Este un plan bun, spuse Lirael. Cred totuşi că ar trebui să ne gândim cum să oprim emisferele înainte să ajungă la Zid. — Ar mai fi o problemă care ar putea zădărnici ambele planuri, rosti Sam şovăielnic. Cred că barja face sub două zile de la Hotar la Redmouth. Chiar mai repede, cu vânt prielnic stârnit de magie. De-acolo nu mai e mult până la Zid, chiar jumătate de zi… depinde cât de repede trag emisferele alea după ei. Nouă ne-ar lua pe puţin patru sau cinci zile să ajungem acolo. Chiar şi dacă avem norocul să găsim nişte cai, tot am rămâne cu o zi în urmă. — Sau mai multe. Nu ştiu să călăresc, mărturisi Lirael. — Ah, tot uit că eşti o Clayră. N-am văzut Clayră pe cal până acum… Să sperăm atunci că Ancelstierranii nu-i vor lăsa să treacă. Deşi nu-mi închipui cum l-ar putea opri cineva pe Hedge, chiar şi singur. Doar dacă patrulează multe gărzi la Punctul de Frontieră. Lirael clătină din cap. 918

— Prietenul tău Nick are o scrisoare de la unchiul lui, care e prim-ministru. Nu ştiu ce-nseamnă asta, dar Nick e sigur că Ancelstierranii îl vor lăsa să treacă de Zid, cu tot cu emisfere. — Cum se face că e mereu „prietenul tău Nick” când ne pune beţe-n roată? E într-adevăr prietenul meu, dar Distrugătorul şi Hedge îl determină să facă toate relele astea. Nu e vina lui. — Scuze, oftă Lirael. Ştiu că nu e vina lui şi nu îi voi mai spune „prietenul tău Nick” de-acum înainte. Dar are scrisoarea. Sau mai degrabă cineva de pe cealaltă parte a Zidului o are, persoana de legătură. Sam se scărpină în cap, copleşit de situaţie. — Depinde pe unde trec şi peste cine dau, rosti el abătut. Bănuiesc că o patrulă îi va întâmpina la frontieră, alcătuită din soldaţi obişnuiţi, nu din Cercetaşi, care sunt şi Magi ai Legământului pe deasupra. Deci s-ar putea să nu le aţină calea. Nu-mi dau seama cum ar putea să-l oprească o patrulă obişnuită pe Hedge, chiar dacă ar încerca. Ah, de-am reuşi să ajungem acolo înaintea lor! Îl cunosc bine pe generalul Tindall, comandantul Perimetrului. De-acolo putem să le telegrafiem părinţilor mei, în Corvere. Dacă mai sunt acolo. — De ce n-o luăm şi noi pe râu? întrebă Lirael. De unde am putea face rost de-o barcă mai iute ca barjele alea? — Cea mai apropiată aşezare e Hotar, răspunse Sam. E la o zi şi ceva de mers, la nord, deci am pierde tot atâta timp cât am câştiga. Dacă Hotar mai există. Mi-e teamă să aflu de unde a făcut Hedge rost de barje. — Nu ştii vreun sat sau ceva în josul apei? întrebă Lirael. Sam clătină din cap, dus pe gânduri. Soluţia se întrezărea în ceaţă, dar refuza să prindă formă. Cum să le-o ia înainte lui Hedge şi lui Nick? Pământ, apă… şi aer. — Vom zbura! strigă el, sărind în sus entuziasmat. Putem zbura! Veşmântul tău magic de bufniţă. Fu rândul lui Lirael să clatine din cap. 919

— Mi-ar lua pe puţin douăsprezece ceasuri să fac două piei de bufniţă. Mai mult chiar, pentru că trebuie să mă odihnesc întâi. Iar ţie ţi-ar lua câteva săptămâni să-nveţi zborul. — Dar nu-i nevoie, rosti Sam înflăcărat. Te-am observat în timp ce pregăteai pielea de bufniţă răguşită şi mi s-a părut că doar câteva însemne-cheie hotărăsc mărimea ei, dacă nu mă-nşel… — Continuă, spuse Lirael neîncrezătoare. — Ei bine, mă gândeam să faci o bufniţă mare, care să ne ducă-n gheare pe mine şi pe Mogget, explică Sam cu gesturi largi. Tot atâta timp ţi-ar lua. Zburăm până la Zid, trecem de partea cealaltă şi… vedem noi de-acolo. — O idee minunată, interveni Căţeaua. Pe chipul ei se citea un amestec de surpriză şi admiraţie. — Nu ştiu ce să zic, spuse Lirael. Nu-s prea convinsă că o piele uriaşă ar funcţiona. — Va funcţiona, rosti Sam cu hotărâre. — Alte opţiuni nu prea avem, spuse Lirael cu glas scăzut. Încercarea moarte n-are. Unde-i Mogget? Sunt curioasă ce crede el despre planul tău. — E mizerabil, se auzi glasul motanului din umbra unui bolovan. Dar nu văd de ce n-ar merge. — Presupun că mă mai aşteaptă o încercare, spuse Lirael cu glas şovăielnic. Se poate intra în Moarte de cealaltă parte a Zidului? — Cum să nu, depinde cât de adânc pătrunzi în Ancelstierre. La fel e şi cu magia, rosti Sam dintr-odată serios. La ce încercare te referi? — Vreau să scrutez trecutul cu ajutorul Oglinzii Negre, rosti Lirael împrumutând ceva din timbrul profetic al Clayrelor. Vreau să vizitez începuturile, să văd cum l-au învins Cei Şapte pe Distrugător.

920

CAPITOLUL PAISPREZECE Deasupra norilor, până la Zid — Era uriaşă, bâigui bărbatul, cu spaimă în glas şi-n priviri. Mai mare decât un cal, cu aripi… aripi ce întunecau văzduhul. Un om se legăna în ghearele ei… oribil, oribil! Şi ţipătul ăla… sigur aţi auzit ţipătul! Tovarăşii lui de drum încuviinţară, cu privirile pierdute în amurg. — Şi nu zbura singură, şopti bărbatul. Am zărit şi un câine… un câine cu aripi! Însoţitorii lui schimbară priviri neîncrezătoare. O bufniţă uriaşă mai mergea, mai ales după ce-i auziseră ţipetele. La urma urmei, se aflau la hotare, în vremuri de restrişte. Văzuseră multe lucruri neobişnuite în ultimele zile, dar un câine zburător? — Ar fi bine s-o luăm din loc, rosti şefa, o femeie dintr-o bucată ce purta însemnul Legământului pe frunte. Femeia adulmecă aerul, apoi adăugă: — E ceva necurat la mijloc, fără discuţie. Dacă n-are nimeni o idee mai bună, ne îndreptăm spre Hogrest. Să-l ajute cineva pe Elluf. Dă-i nişte vin. Drumeţii strânseră în grabă tabăra şi despriponiră caii. În scurtă vreme, porniră spre miazănoapte, cu nefericitul Elluf sorbind vin dintr-o butelcă de parc-ar fi fost apă. Undeva mai la sud, Lirael zbura cu bătăi tot mai lente. Era mult mai greu să zboare cu pielea de bufniţă gigant, mai ales că era nevoită să-i care pe Sam, pe Mogget şi două raniţe pe deasupra. Sam o ajutase cu farmece de putere şi rezistenţă, dar o bună parte din magie fusese absorbită de pielea Legământului. — Trebuie să-mi trag sufletul puţin, îi spuse ea Căţelei Obraznice care zbura alături, pe măsură ce durerea îi pătrundea tot mai adânc în aripi. Găsi o poieniţă printre copaci şi plană într-acolo, când brusc zări destinaţia la orizont. La liziera pădurii se înălţa Zidul care despărţea 921

Vechiul Regat de Ancelstierre, o dungă argintie şerpuind de la răsărit la apus de-a lungul crestei unui deal pipernicit, cât vedeai cu ochii. Cealaltă parte a Zidului era cuprinsă de întuneric. Noaptea unei primăveri timpurii în Ancelstierre îşi răspândea întunecimea până în preajma Zidului, unde se lovea de căldura unei seri obişnuite de vară în Vechiul Regat. Pe Lirael o cuprinseră ameţelile, căci ochii ei de bufniţă nu se puteau adapta la contrastul nefiresc dintre amurg şi miez de noapte. Îşi continuă totuşi zborul, însufleţită de apariţia Zidului, uitând de durere şi de popas. Se înălţă cu o bătaie zdravănă din aripi şi se îndreptă spre Zid, slobozind un strigăt triumfător ce pătrunse în inima nopţii. — Să nu treci! o preveni Sam, răsucindu-se în hamul încropit din cingători şi curele, agăţat de ghearele bufniţei. — Trebuie să aterizăm de partea asta a Zidului! Vorbele lui Sam o ajutară să-şi amintească de Perimetrul care străjuia graniţa Ancelstierrană. Se lăsă pe o parte şi coborî în picaj, dar realiză numaidecât că la viteza aceea avea să-i facă praf pe toţi, aşa că începu să bată nebuneşte din aripi. Eforturile ei avură oarecare succes. Sam se ridică de la pământ, văzu că rănile sale de la genunchi sunt superficiale şi se îndreptă spre bufniţa enormă ce zăcea lângă el, după toate aparenţele paralizată. — Eşti bine? întrebă el nerăbdător, neştiind după ce semne să se ghideze. Cum puteai lua pulsul unei bufniţe, mai ales când bufniţa cu pricina măsura şapte metri în lungime? Lirael nu răspunse, dar, pe trupul bufniţei apărură nişte fisuri prin care pătrundea lumina. Liniile fisurilor se apropiară şi formară însemne ale Legământului. Dintr-odată, bufniţa se preschimbă într-un glob strălucitor, forţându-l pe Sam să se retragă şi să-şi acopere ochii. Strălucirea dispăru şi în ochii lui nu se oglindeau decât razele amurgului din Vechiul Regat. În locul bufniţei zăcea 922

Lirael, întinsă pe burtă şi gemând de durere. — Mă dor toţi muşchii, de la cel mai mic la cel mai mare, mormăi ea. Se ridică încet, cu ajutorul braţelor. — Şi mi-e o greaţă de nu mai pot! Pielea asta a Legământului e mai groaznică decât noroiul. Unde-i Căţeaua? — Aici sunt, stăpână, spuse ea, după care fugi spre Lirael şi îi trase o limbă plină de afecţiune. — M-am distrat nemaipomenit, mai ales când am trecut peste omul ăla. — Aia n-a fost intenţionat, rosti Lirael, sprijinindu-se de câine pentru a se ridica. Am fost la fel de surprinsă ca el. Sper că mai avem timp, altminteri nu a meritat tot drumul ăsta. — Dacă trecem la noapte de partea cealaltă a Zidului şi a Perimetrului, ar trebui să sosim înaintea lui Hedge, spuse Sam. La urma urmei, cât de repede poate merge o barjă? Întrebarea era retorică, dar răspunsul veni numaidecât. — Împinşi de la spate de un vânt fermecat, ar putea străbate şaizeci de leghe într-o zi şi-o noapte, se auzi glasul atoateştiutor al lui Mogget din raniţa lui Sam. Presupun că azi au ajuns la Redmouth, în jurul prânzului. De-acolo, cine ştie? Depinde cât de repede pot transporta emisferele. Se prea poate să fi trecut deja, amintiţi-vă că fusul orar e deosebit în Ancelstierre. Cu ajutorul Distrugătorului, Hedge ar fi în stare să se amestece în cursul firesc al lucrurilor şi să câştige o zi… sau mai multe. — Mereu optimist, nu-i aşa Mogget? îl tachină Lirael. În mod curios, era mai optimistă şi mai odihnită decât credea că va fi. Se mândrea în sinea ei că planul cu pielea de bufnită uriaşă funcţionase şi era convinsă că o luaseră înaintea lui Hedge şi a luntraşilor săi. — Cred că ar trebui să ne continuăm drumul, rosti ea. Să nu zică hop până n-au sărit gardul. — Sam, nu mi-a trecut prin minte până acum, dar cum ai de gând să pătrunzi în Ancelstierre? Cum trecem Zidul? 923

— Cu Zidul nu-i problemă. Sunt multe porţi străvechi acolo; majoritatea sunt închise şi păzite, cu excepţia celei de la Punctul de Frontieră, dar cred că pot să le deschid. — Sunt convinsă că poţi, îl încurajă Lirael. — Perimetrul e adevărata încercare, depinde cum vezi lucrurile. Gardienii de-acolo trag fără somaţie, dar majoritatea stau în preajma Punctului de Frontieră. În cel mai rău caz putem fi surprinşi de o patrulă. Ca să nu riscăm, mă gândeam să luăm înfăţişarea unui ofiţer şi-a unui sergent din trupele de Cercetaşi. Tu vei fi sergentul rănit la cap… asta ca să nu vorbeşti şi să ne bagi în belele. Sper să înghită gogoaşa… măcar cât să nu ne-mpuşte din prima. — Cum rămâne cu Mogget şi Căţeaua? — Mogget va rămâne în raniţă, rosti Sam. Aruncă o privire înapoi şi continuă: — Cu condiţia să-ţi ţii gura. O raniţă vorbitoare ne-ar semna execuţia. Cei doi luară tăcerea lui Mogget drept încuviinţare, mai ales că nu mormăise niciun protest. — Hai s-o deghizăm şi pe Căţea, reluă Sam. Să dea impresia că poartă zgarda şi pieptarul specifice câinilor adulmecători din Armată. — Ce adulmecă? fu curioasă Căţeaua. — Bombe şi alte… mm… explozibile. Ca însemnele noastre explozibile, numai că făcute din chimicale, nu din magie. Asta în sud. Dar în preajma Perimetrului au şi câini speciali dresaţi să adulmece Morţii sau Magia Liberă. Câinii se descurcă mult mai bine decât Ancelstierranul de rând la treaba asta. — Bineînţeles, spuse Căţeaua. Şi bănuiesc că trebuie să-mi ţin şi eu gura închisă. — Întocmai, răspunse Sam. Va trebui să-ţi dăm un nume şi un număr, să fii şi tu în rând cu câinii de dincolo. Ce zici de Woppet? Ştiam un câine cu numele ăsta. Şi-ţi dau numărul pe care-l purtam în trupa de cădeţi, la şcoală. Doi Opt Doi Nouă Şapte Trei. Sau pe scurt, Nouă Şapte Trei 924

Woppet. — Nouă-Şapte-Trei Woppet, repetă Căţeaua, mestecând cuvintele de parcă ar fi fost comestibile. Ce nume curios. — Ar fi indicat să facem vraja aici, fu de părere Sam. Înainte să trecem de Zid. Contemplă pentru câteva clipe întunericul nopţii Ancelstierrane, apoi rosti: — Trebuie să trecem până-n zori, deci cât mai curând. Sunt şanse mai mici să dăm de-o patrulă noaptea. — N-am mai făcut un farmec de preschimbare până acum, spuse Lirael neîncrezătoare. — Lasă asta în seama mea. Numai eu ştiu ce înfăţişare trebuie să luăm. Nu-i cine ştie ce… mult mai uşor decât pieile tale de bufniţă. Pot să fac trei fără probleme. — Mersi. Lirael se aşeză lângă Căţea ca să-şi mai odihnească muşchii sleiţi şi o scărpină sub zgardă. Sam se distanţă câţiva metri, apoi intră în Legământ, în căutarea semnelor pentru vraja de disimulare. — Ciudat, când te gândeşti că-i nepotu-meu, îi şopti Lirael Căţelei. Ciudat, să ai o familie în adevăratul sens al cuvântului, nu doar un clan de verişoare, cum e cazul Clayrelor. Să fii şi să ai o mătuşă în acelaşi timp. Să ai şi o surioară… — E în egală măsură plăcut? întrebă Căţeaua. — N-am avut răgazul să mă gândesc la asta, rosti Lirael după ce chibzui puţin. E plăcut şi în acelaşi timp trist. Plăcut pentru că… pentru că sunt Abhorsen, trup şi suflet, aşa că mi-am găsit locul. Trist, pentru că toată viaţa mea am încercat să fiu ceva ce nu eram, să-mi duc traiul în sânul Clayrelor. Mă întreb acum, dacă aş fi avut ocazia să devin o Clayră, aş fi fost oare mulţumită? Sau mi-aş fi închipuit că sunt altceva? Şovăi puţin, după care adăugă iute: — Oare mama bănuia ce copilărie mă aşteaptă acolo? La urma urmei, şi Arielle era o Clayră şi nu cred că înţelegea cum se poate copilări la Gheţar fără darul Viziunii. 925

— Era să uit, rosti Mogget, ieşind pe neaşteptate din raniţă cu urechea pleoştită. Arielle. Maică-ta. Mi-a lăsat un mesaj când era la Casă. — Ce! făcu Lirael şi sări să-l prindă pe motan de ceafa, ignorând cântecul adormitor al lui Ranna şi schimbul neplăcut dintre Magia Liberă existentă sub pielea lui şi zgarda creată de Legământ. — Ce mesaj? De ce nu mi-ai spus până acum? — Hmmm, făcu Mogget. Motanul îşi petrecu zgarda după degetele ei şi prinse a se zvârcoli, dar Lirael îi dădu drumul înainte ca el să se elibereze, iar chemarea lui Ranna îl potoli. — Îţi zic, dacă mă asculţi… — Mogget, mârâi Căţeaua, care se strecurase lângă el. — Arielle ne-a Văzut pe noi doi, lângă Zid, rosti Mogget iute. Aştepta în Planor să-i dau un pachet… pe vremea aia aveam altă formă, se înţelege. Probabil că nu mi-aş fi amintit momentul dacă n-aş fi luat din nou înfăţişarea aia după Convertirea forţată petrecută sub Casă. Ciudat că în formă umanoidă îmi amintesc altfel lucrurile. Bănuiesc că trebuia să uit ca să nu-mi amintesc până ce nu mă aflam unde mă Văzuse ea… — Mogget! Mesajul, îl imploră Lirael. Mogget încuviinţă şi se linse pe buze. Trebuia lăsat să-şi facă numărul. — I-am înmânat pachetul. Şedea cu privirile pierdute în aburii ce se-nălţau deasupra cascadei. Apăruse şi curcubeul, dar ea nu-l zărea. Cu ochii înceţoşaţi de Viziune mi-a zis: „Vei sta lângă Zid cu fiică-mea. O vei vedea crescută mare, aşa cum eu nu voi putea s-o văd. Să-i spui lui Lirael că… n-a fost alegerea mea să… plec. Am legat viaţa ei de Abhorsen, aşa cum am legat-o şi pe-a mea, şi amândouă va trebui să urmăm o cale îngustă. Spune-i că o iubesc, că am iubit-o mereu şi mi se frânge inima s-o părăsesc.” Lirael asculta cu atenţie, dar n-auzea glasul lui Mogget, ci vocea mamei sale. Când se lăsă tăcerea, îşi înălţă privirile 926

spre cerul roşiatic, presărat cu stele de partea cealaltă a Zidului. O lacrimă solitară i se scurse pe obraz, lăsând o dâră argintie ce sclipi în ultimele raze ale amurgului. — Ţi-am făcut farmecul, rosti Sam, care fusese atât de adâncit în vrăjile sale încât pierduse complet discursul lui Mogget. Trebuie să intri în el. Nu uita să-ţi ţii ochii închişi. Lirael zări marginile sclipitoare ale costumului şi se îndreptă spre Sam. Închise ochii şi pătrunse în vrajă. Focul auriu îi mângâie chipul, ca două mâini calde, îndepărtându-i numaidecât lacrimile.

CAPITOLUL CINCISPREZECE Perimetrul — Dom’ sergent, vă jur că ceva se mişcă pe-acolo, şopti caporalul Horrocks, privind peste cătarea mitralierei Lewin. Ce ziceţi, să-i încarc puţin? — Nici gând! îi răspunse sergentul Evans, tot în şoaptă. N-ai învăţat nimic? Ce te faci dacă-i o stafie sau un ghlim? Se repede la tine şi-ţi mâncă maţele. Scazlo, du-te înapoi şi spune-i locotenentului că s-a ivit o problemă. Iar voi, restul, daţi de ştire ca toţi să-şi pună baionetele, dar fără zgomot. Nu mişcă nimeni până nu dau comanda. După ce Scazlo dispăru în tranşeea destinată comunicaţiilor, Evans reveni la figura lui obişnuită. Pretutindeni în tranşeea principală se auzea păcănitul baionetelor, fixate cât mai discret posibil. Evans îşi încordă arcul şi vârî un cartuş roşu în pistolul de semnalizare. Roşu însemna o incursiune de după Zid. Asta dacă funcţionează drăcia, gândi el. O adiere caldă bătea dinspre Vechiul Regat, bună să mai dezgheţe noroiul din tranşee. Primăvara încă nu câştigase războiul cu iarna, cu alte cuvinte, nu puteai fi niciodată sigur că mitralierele, torţele de avertizare, minele şi toate celelalte dispozitive mai complexe vor funcţiona. — Am zărit doi… şi o arătare ce seamănă cu un câine, şopti Horrocks. Degetul lui se îndepărtă încet de garda trăgaciului. 927

Evans încercă să pătrundă întunericul cu privirile. Greu de cap Horrocks ăsta, dar avea o vedere nocturnă nemaipomenită. Mult mai ascuţită decât a sa. Evans nu zărea nimic, dar auzea zornăitul conservelor prinse pe fir. Cineva… sau ceva se apropia de tranşee. Degetul lui Horrocks zăcea pe trăgaci. Piedica era trasă, încărcătorul plin şi pe deasupra avea unul de rezervă. Aştepta un singur cuvânt şi spera ca vântul să-şi schimbe direcţia. Dintr-odată, oftă uşurat, luă degetul de pe trăgaci şi se lăsă pe spate. — Îs de-ai noştri, rosti el cu glas tare. Cercetaşi. Un ofiţer şi unul cu capul spart. Ah, şi mai au şi-un câine d-ăla… care miroase. — Vrei să zici adulmecă, îl corectă Evans pe negândite. Taci din gură. Evans îşi analiza opţiunile. N-auzise niciodată ca o creatură din Vechiul Regat să ia forma unui ofiţer Ancelstierran sau a unui câine de armată. Umbre aproape invizibile, da. Oameni obişnuiţi din Vechiul Regat, da. Lighioane zburătoare, da. Însă pentru toate există un început… — Care-i baiul, Evans? rosti un glas în spatele său. Evans simţi un val de uşurare, dar nu-şi trădă bucuria de faţă cu locotenentul Tindall. O fi fost Tindall fiu de general, dar nu era un terchea-berchea. Ştia cum merg treburile la Perimetru, după cum o dovedea şi însemnul Legământului înscris pe fruntea lui. — Ceva mişcare în faţă, cam la cincizeci de metri. Horrocks zice că-s doi Cercetaşi, unul dintre ei rănit. — Şi un câine care miroase-adulmecă, adăugă Horrocks. Fără să-l ia în seamă, Tindall se-nălţă să arunce şi el o privire peste parapet şi într-adevăr zări două siluete care se apropiau de poziţia lor. Dar nu simţea prezenţa unei puteri ostile sau a unei vrăji dăunătoare. Simţea totuşi ceva… dar, dacă erau Cercetaşi de frontieră, erau automat şi Magi ai Legământului. 928

— Aţi lansat o tortă de avertizare? White? — Nu, domnule, răspunse Evans. Bate vântul dinspre nord. M-am gândit că nu va merge. — Prea bine. Spune-le soldaţilor că voi invoca o lumină magică undeva în faţă. Să-mi aştepte comanda. — Da, să trăiţi! Evans se-ntoarse către soldatul de lângă el şi îi şopti: — Ia poziţie la treaptă. Lumină înainte! Dă mai departe. Vorba se răspândi în tranşee, iar soldaţii se poziţionară pe treapta de tragere cu încordare evidentă în mişcări. — Invoc acum, rosti locotenentul Tindall. Însemnul pentru lumină licări în palma lui. Când prinse a străluci mai tare, îl azvârli înainte ca pe-o minge de crichet. Globul alb deveni din ce în ce mai strălucitor, până ce se preschimbă într-un soare miniatural ce stătea ciudat deasupra teritoriului de frontieră. Razele puternice alungară toate umbrele, dându-i în vileag pe cei doi necunoscuţi ce şerpuiau pe cărăruia îngustă, mărginită de cabluri. Aveau într-adevăr un câine de armată, iar sub hainele de zale specifice trupelor de grăniceri purtau uniforma kaki a armatei Ancelstierrane, semn că Horrocks nu se înşelase. Era ceva straniu în felul în care-şi purtau echipamentul şi armele, ceva specific Unităţilor de Recunoaştere din Perimetrul Nordic sau mai bine zis Cercetaşilor de Frontieră, căci aşa erau cunoscuţi. Când lumina îi dezvălui, unul din ei ridică iute mâinile. Celălalt, bandajatul, îi urmă exemplul, cu mişcări obosite. — Prieten! Nu trage! strigă Sameth. Deasupra lui, lumina Legământului se stingea încet. — Suntem locotenentul Stone şi sergentul Clare. Cu un câine de armată! — Mâinile sus şi apropiaţi-vă unul în spatele celuilalt! strigă Tindall. Apoi, către Evans: — Locotenentul Stone? Sergentul Clare? Evans clătină din cap. 929

— N-am auzit de ei. Dar ştiţi cum sunt Cercetaşii, se ţin departe de restul. Locotenentul îmi pare cunoscut. — Da, mormăi Tindall, încruntat. Avea impresia că-l mai văzuse undeva pe ofiţer. Sergentul rănit şontâcăia cu dârzenia proprie soldaţilor care continuă să meargă în pofida durerii. În cele din urmă, câinele purta o platoşă kaki pe care se zărea imprimat cu alb numărul de recunoaştere şi o zgardă de piele cu zimţi, totul în litera regulamentului. Toţi împreună păreau autentici. — Stai! îi strigă Tindall lui Sameth, care tocmai călcase pe un fir de sârmă ghimpată, la nici zece metri de tranşee. Voi ieşi acum să vă verific însemnele Legământului. Apoi către Evans: — Fii pe fază. Cunoşti procedura, în caz că nu sunt ceea ce par. Evans încuviinţă, înfipse patru săgeţi cu capete argintii în pământ, pentru a le avea la îndemână, şi mai scoase una. Armata nu fabrica şi nici nu accepta folosirea arcurilor şi a săgeţilor argintii, dar fiecare unitate din Perimetru le avea în dotare, alături de alte obiecte asemănătoare. Mulţi dintre ei erau ţintaşi de elită, iar Evans era printre cei mai buni. Locotenentul Tindall privi cu atenţie la cei doi, doar umbre în lumina tot mai difuză. Ţinuse un ochi închis, aşa cum îl învăţase cineva, să nu-şi strice vederea de noapte. Îi deschise acum pe amândoi, dar nu constată nicio îmbunătăţire. Trase sabia din teacă şi ieşi din tranşee, cu inima bătându-i nebuneşte. Chiar şi în lumina precară a nopţii, dârele argintii străluceau pe spada lui. Locotenentul Stone aştepta cu mâinile ridicate. Tindall se apropie cu grijă de el, cu simţurile întinse la maximum, adulmecând orice iz de Magie Liberă sau de Moarte. Dar cei trei emanau doar o aură neclară şi estompată de Magie a Legământului. O vrajă de protecţie, presupuse el. Când ajunse la un cot de ei, îndreptă vârful săbiei spre gâtul locotenentului, la un centimetru deasupra cămăşii de 930

zale, iar cu cealaltă mână atinse însemnul Legământului de pe fruntea sa. Din el ţâşni o flacără aurie şi pentru câteva clipe Tindall fu transpus în binecunoscutul şi nesfârşitul vârtej al Legământului. Când descoperi că însemnul era pur, răsuflă în sfârşit uşurat. — Francis Tindall, dacă nu mă-nşel? începu Sam, bucuros că nu uitase să adauge şi o mustaţă stufoasă la uniforma de ofiţer Cercetaş. Se întreţinuse de câteva ori cu tânărul locotenent în urmă cu un an, în cadrul festivităţilor la care participa în perioada cursurilor. Locotenentul era cu puţin mai în vârstă ca el, iar tatăl lui Francis, generalul Tindall, avea comanda întregii Garnizoane de Perimetru. — Într-adevăr, răspunse Francis, surprins. Mi-e teamă că nu vă ţin minte… — Sam Stone, rosti Sameth şi făcu semn cu capul în spate, fără să-şi odihnească mâinile. Puteţi să-l verificaţi şi pe sergentul Clare, dar aveţi grijă la cap, l-a lovit o săgeată şi e cam ameţit. Tindall încuviinţă, făcu un pas înainte şi repetă figura cu sabia şi mâna pe frunte. Aproape tot capul sergentului era bandajat, dar însemnul Legământului se vedea limpede, aşa că nu ezită să-l atingă. Nici acesta nu era corupt. De această dată, băgă de seamă puterea uriaşă ce izvora din sergent, putere resimţită şi în urmă cu câteva clipe la locotenentul Stone. Nu întâlnise niciodată doi soldaţi care să stăpânească Legământul într-atât de bine. — Sunt în regulă! îi strigă el sergentului Evans. Pe loc repaus toată lumea şi scoateţi staţiile de ascultare. — Ah, făcu Sam. Mă tot miram cum aţi dat peste noi. Nu mă aşteptam să găsesc soldaţi în tranşeele astea. — Nişte evenimente neprevăzute mai la vest, îl lămuri Tindall în timp ce-i conducea spre tranşee. S-a dat alarma cu un ceas în urmă. Mare noroc aveţi că ne-aţi prins aici. Restul batalionului e în drum spre Bain, chemat în ajutorul autorităţilor civile. Ceva incidente în taberele sudiştilor, 931

bănuiesc, sau cu demonstranţii de la Patria Noastră. Compania noastră ţinea ariergarda. — La vest zici? întrebă Sam nervos. Ce evenimente neprevăzute? — N-am primit nicio informaţie. Ştii tu ceva? — Sper că nu. Dar trebuie să iau cât mai repede legătura cu comandamentul. Ai cumva un telefon de campanie la îndemână? — Da, dar nu funcţionează. Cred că vântul ăsta care bate dinspre Zid e de vină. S-ar putea să meargă telefonul de la punctul de comandă. Dacă nu, eşti nevoit să te-ntorci la drum. — La naiba! făcu Sam, în timp ce coborau în tranşee. O situaţie neprevăzută la vest. Sigur avea legătură cu Hedge şi Nicholas. Răspunse într-o doară la salutul lui Evans şi înregistră toate feţele soldaţilor holbându-se la ei, feţe palide, dar fericite că nu trebuiau să dea piept cu o arătare din Vechiul Regat. Căţeaua sări lângă el, făcându-l pe-un soldat să tresară. La urmă, coborî Lirael, cu mişcări greoaie, obosită încă de pe urma zborului. Găsea Perimetrul ciudat şi înfricoşător deopotrivă. Pretutindeni în jur simţea apăsarea morţii. Mulţi dintre ei se înghesuiau la hotarul cu Viaţa, împiedicaţi să treacă doar de cântecul silenţios al naiurilor de la frontieră. Sabriel le făurise, şi viaţa lor era strâns legată de cea a Abhorsenului. Când Abhorsenul murea, naiurile încetau să mai cânte la primul răsărit de Lună plină. Atunci, Morţii înviau şi hoinăreau în viaţă până erau întemniţaţi de următorul Abhorsen, în cazul de fată Lirael. Locotenentul Tindall observă tremuratul ei şi o privi îngrijorat. — N-ar trebui să-l ducem pe sergent la postul de prim-ajutor? întrebă el. Ceva nu era în regulă cu sergentul, ceva care-l împiedica să-l privească în ochi. Tindall zări cu coada ochiului o aură difuză ce nu se potrivea cu conturul firesc al sergentului. Şi banduliera era ciudată. De când purtau Cercetaşii 932

banduliere cu cartuşe de carabină? Mai ales că niciunul din ei nu avea o carabină? — Nu, rosti Sam iute. Îi va trece. Trebuie să găsim un telefon cât mai repede şi să-l contactăm pe colonelul Dwyer. Tindall încuviinţă, dar nu spuse nimic. Era un gest menit să-şi ascundă îngrijorarea întipărită pe chip şi vârtejul gândurilor dinăuntru. Locotenent-colonelul Dwyer, şeful Cercetaşilor de Frontieră, era de două luni în permisie. Tindall îl însoţise chiar după acea serată de neuitat de la comandamentul tatălui său. — V-aş ruga să mă însoţiţi la punctul de comandă, rosti el într-un târziu. Cred că maiorul Greene ar vrea să discute cu voi. — Trebuie să telefonez, insistă Sam. N-avem timp de pierdut! — Telefonul lui Greene funcţionează, din câte-mi aduc aminte, spuse Tindall, încercând să-şi stăpânească neliniştea din glas. Sergent Evans, te însărcinez cu comanda plutonului. Byatt, Emerson… după mine. Nu scoateţi baionetele încă. A, Evans, trimite după locotenentul Gotley, spune-i să vină la comandament. Avem nevoie de cunoştinţele lui. Tindall porni înainte prin tranşeul de comunicaţii, urmat de Sam, Lirael şi Căţea. Evans observase căutătura locotenentului şi luase notă de chemarea singurului Mag al Legământului din companie, cu excepţia maiorului Greene, aşa că-i opri pe Byatt şi pe Emerson şi le şopti: — E ceva necurat la mijloc, băieţi. Dacă dă şeful ordin sau dacă fac ceva blestemăţii, înfigeţi-le baionetele în spinare.

CAPITOLUL ŞAISPREZECE Decizia maiorului Locotenentul Tindall îi conduse într-un buncăr adânc, la o sută de metri în spatele tranşeei. Chiar şi în lumina difuză a lămpilor cu ulei, Sam recunoscu semnele trândăvelii 933

şi-ale tihnei şi fu năpădit de presimţiri negre, gândind că ofiţerul care locuia aici n-avea să plece urechea la cerinţele lor, darămite să le înţeleagă. Focul ardea în sobă, pe masa destinată hărţilor zăcea o sticlă de whisky deschisă, iar într-un colţ fusese instalat un fotoliu confortabil. Maiorul Greene zăcea la fel de confortabil în fotoliu, roşu la faţă şi pus pe harţă. În apropiere, se zăreau o sabie şi un pistol în toc, aninat de-un cuier. — Ce se-ntâmplă? mugi maiorul, când oaspeţii săi intrară şi se aşezară în jurul mesei. Se ridică greoi, şi fotoliul scârţâi din toate încheieturile. Cam bătrân pentru gradul de maior, gândi Sam. Avea pe puţin 50 de ani şi nu mai avea mult până la pensie. Maiorul dădu să spună ceva, dar Tindall îi tăie vorba. — Impostori, domnule. Dar nu ştiu de care. Însemnele lor sunt pure. Sam îngheţă la auzul cuvântului, iar Lirael o prinse pe Căţea de zgardă, înăbuşindu-i un mârâit ameninţător. — Impostori zici? Maiorul îl ochi pe Sam, şi băiatul zări pentru prima oară însemnul Legământului pe fruntea sa încreţită. — Ce-aveţi de spus în apărarea voastră? — Sunt locotenentul Stone, din URPN, rosti Sam pe-un ton băţos. Mă însoţesc sergentul Clare şi câinele de armată Woppet. Trebuie să telefonez de urgenţă la comandamentul Perimetrului… — Prostii! tună maiorul, dar fără furie. Îi ştiu pe toţi ofiţerii şi subofiţerii Cercetaşilor. Am petrecut mulţi ani printre ei. Pe deasupra, cunosc bine câinii de armată, şi-al vostru n-are nici în clin, nici în mânecă cu ei. Asta n-ar fi în stare să-ţi miroasă o baligă în mijlocul bucătăriei. — Nu-i adevărat, rosti Căţeaua indignată. Vorbele ei fură întâmpinate de-un sâsâit scurt. Maiorul aţinti numaidecât sabia spre ei, iar Sam şi Lirael se treziră cu vârfurile baionetelor la gât. — Uups, făcu Căţeaua, lăsându-se cu botul pe labe. Îmi pare rău, stăpână. 934

— Stăpână? scuipă Maiorul, din ce în ce mai aprins la faţă. Cine sunteţi voi doi? Şi ce-i drăcia aia? Sam oftă şi rosti: — Sunt prinţul Sameth, din Vechiul Regat, iar ea e Lirael, Viitoarea Abhorsen. Câinele ne e prieten. Ne-am deghizat cu un farmec. Îmi daţi voie să îndepărtez vraja? Vom străluci puţin, dar nu-i pericol. Maiorul se făcu şi mai roşu la chip, dar încuviinţă. După câteva minute, Sam şi Lirael se înfăţişară maiorului cu adevăratele lor chipuri şi haine. Amândoi erau osteniţi şi păreau trecuţi prin multe încercări. Maiorul îi cercetă cu atenţie, apoi îşi coborî privirile spre Căţea, care renunţase la pieptar, purta altă zgardă şi părea mai mare decât înainte. Căţeaua încercă să-i răspundă cu o expresie tristă, dar din nefericire clipi. — E într-adevăr prinţul Sameth, rosti locotenentul Tindall, care dădu ocol mesei pentru a-i vedea mai bine. Spre surprinderea lui Sam, locotenentul îi adresă un zâmbet înţelegător şi dădu din cap aprobator. — Iar dumneaei arată… scuzele mele, domnişoară. Vreau să zic că semănaţi mult cu Sabriel, vreau să zic cu Abhorsen. — Aşa e, sunt prinţul Sameth, rosti Sam cu glas tărăgănat, neavând prea mari aşteptări de la acest maior umflat, în prag de pensionare. Trebuie să iau urgent legătura cu colonelul Dwyer. — Telefonul nu funcţionează. De altminteri, colonelul Dwyer e în permisie. Ce-ai de comunicat atât de urgent? Lirael îi răspunse cu glas răguşit, căci răceala i se strecura tiptil în vine datorită trecerii de la vara Vechiului Regat la primăvara Ancelstierrană. Flacăra lămpii pâlpâia uşor, jucându-se cu umbra ei pe masă. — Un spirit malefic străvechi se îndreaptă spre Ancelstierre. Avem nevoie de ajutor să-l găsim şi să-l oprim înainte să distrugă ambele tărâmuri. Maiorul o fixă cu privirile încruntate, roşu în obraji. Dar 935

pe chipul lui nu se citea neîncredere, aşa cum se temuse Sam. — Dacă n-aş înţelege semnificaţia titlului tău şi n-aş recunoaşte banduliera cu clopoţei, rosti el agale, aş zice că baţi câmpii. Nu-mi amintesc să fi auzit de-un spirit capabil să distrugă o ţară întreagă şi trăgeam nădejde să n-aud niciodată asemenea năzdrăvănii. — I se spune Distrugătorul, spuse Lirael cu un glas liniştit, care trăda însă teama ce-i dădea târcoale de când părăsise Lacul Roşu. E unul din cei nouă Brianţi, spirite libere, vechi de când lumea. Cei şapte l-au înlănţuit, l-au rupt în două şi l-au îngropat în adâncurile pământului. De curând însă, un necromant pe nume Hedge a dezgropat emisferele în care zace întemniţat şi chiar în aceste clipe se-ndreaptă cu ele spre Ancelstierre. — Deci asta era, rosti Maiorul, fără urmă de satisfacţie în glas. Un porumbel voiajor mi-a adus veşti despre necazul din vest, ceva probleme de apărare, dar de-atunci n-am mai primit nimic. Hedge zici? Am cunoscut un sergent cu numele ăsta când m-am înrolat la Cercetaşi. Nu putea să fie el, deşi asta se-ntâmpla în urmă cu treizeci şi cinci de ani şi jur că el avea peste cincizeci… — Domnule maior, trebuie să dau un telefon! îl întrerupse Sam. — Chiar acum! rosti maiorul. În el reînviase acel maior tânăr, aflat în deplinătatea puterilor. — Domnule Tindall, cheamă-ţi plutonul şi spune-i lui Edwards şi sergentului major Porrit să înceapă o manevră. Eu voi merge cu cei doi… — Trei, interveni Căţeaua. — Patru, făcu Mogget, scoţând capul din raniţa lui Sam. M-am săturat să tac. — E prietenul nostru, se grăbi Lirael să explice, încercând să oprească noul avânt al baionetelor. Mogget e pisica şi Căţeaua Obraznică e… ăă… câinele. Sunt, cum să zic… slujitorii Clayrelor şi ai Abhorsenului. 936

— Aşa-i la Perimetru. Aici când plouă, toarnă cu găleata. Vă voi conduce la şoseaua de aprovizionare şi vom încerca telefonul de-acolo. Tu, Francis, te vei îndrepta cât mai iute spre locul de întâlnire stabilit. Şovăi o clipă, apoi rosti: — Bănuiesc că nu ştiţi încotro se va îndrepta acest Hedge, odată trecut de Perimetru. — La Forwin Mill, unde se găseşte o aşa-zisă fermă de fulgere, de care se vor folosi pentru a-l elibera pe Distrugător, spuse Lirael. — Nu cred că vor întâmpina dificultăţi la Perimetru. Hedge e însoţit de Nicholas Sayre, nepotul premierului, şi urmează a se întâlni cu un reprezentant care are permisiunea scrisă a oficialului de-a transporta emisferele. — Asta nu-i suficient, spuse maiorul. S-ar putea să le meargă la Punctul de Frontieră, dar odată ce dau piept cu garnizoana de la Bain sau chiar de la Corvere, va fi un du-te-vino interminabil. Băieţii din Perimetru nu sunt atât de bătuţi în cap încât să se lase păcăliţi de asemenea trucuri. Vor fi nevoiţi să-şi taie drum cu sabia, dar, dacă s-a dat alarma în urmă cu un ceas, probabil că luptele au şi început deja. Ordonanţă! Caporalul se ivi în uşă, cu o ţigară palmată în mână. — Adu-mi harta pe care apare Forwin Mill, undeva la vest de poziţia noastră. N-am auzit de locul ăsta afurisit. — E la vreo cincizeci de kilometri de coastă, rosti Tindall, oprindu-se în uşă. Ştiu un lac acolo, unde obişnuiam să pescuiesc. Nişte somoni trăsnet. E la câţiva kilometri de zona Perimetrului. — Nu zău? Pf! făcu Greene, înroşindu-se din nou la faţă. Şi ce mai e pe-acolo? — Ştiu de-o fabrică de cherestea abandonată, un doc părăginit şi rămăşiţele căii ferate pe care erau transportaţi odinioară arborii tăiaţi. N-am habar despre ferma asta de fulgere, dar… — Nicholas a comandat nu de mult ridicarea unei ferme de fulgere în zona aia, îl întrerupse Lirael. 937

— Avem oameni acolo? dori să ştie maiorul. — Acum da, răspunse Tindall. Două tabere de refugiaţi sudişti s-au stabilit pe dealurile din apropierea lacului la finele anului trecut. Se numesc Norris şi Erimton. Să tot fie vreo cincizeci de mii de refugiaţi acolo, supravegheaţi de poliţie. — Primele victime ale Distrugătorului, dacă va fi dezlănţuit, rosti Căţeaua. Odată ucişi, Hedge le va culege sufletele înainte să treacă în Moarte, pentru a-l sluji. — În cazul ăsta va trebui să-i mutăm de-acolo, fu de părere maiorul. Dar, fiind în afara Perimetrului, nu prea avem mână liberă să intervenim. Generalul Tindall va înţelege situaţia. Sper doar că generalul Kingswold a plecat acasă. E un simpatizant feroce al partidei Patria Noastră… — Să nu mai zăbovim! îl întrerupse Lirael. Trecuse vremea discuţiilor. Lirael fu năpădită de presimţiri negre, de parcă fiecare secundă petrecută în acest buncăr însemna un grăunte de nisip scurs printr-o clepsidră aproape goală. — Vreau să ajungem la Forwin Mill înaintea lui Hedge şi a emisferelor! — De-acord! tună maiorul, revenit brusc la viaţă. Omul trebuia impulsionat din când în când. Cu viteza fulgerului, Greene îşi puse casca pe cap şi înhăţă revolverul din cuier. — Hai, domnule Tindall. Mişcarea! Totul se întâmplă nespus de repede. Locotenentul Tindall se făcu nevăzut în noapte, iar maiorul îi conduse degrabă printr-o altă tranşee de comunicaţii. În scurtă vreme, tranşeea lăsă locul unei simple poteci, marcată la scurte intervale de pietre vopsite în alb, ce luceau palid în lumina stelelor. Noaptea Ancelstierrană era lipsită de lună şi mult mai friguroasă decât cea din Vechiul Regat. Douăzeci de minute mai târziu, poteca îi aduse la drumul asfaltat ce se-ntindea cât vedeai cu ochii în ambele sensuri, iar maiorul – care, în pofida gâfâielilor, se ţinea surprinzător de bine – îşi mai încetini pasul. Paralel cu şoseaua se zăreau 938

stâlpii de telefonie ce străbăteau întreg Perimetrul. Într-o parte se înălţa o baracă joasă, de beton, unde cablurile telefonice se uneau într-o învălmăşeală ce amintea de-o cină cu spaghete. Maiorul Greene intră valvârtej, zbierând la sărmanul soldat ce aţipise la tabloul de comandă, cu capul pe-o îngrămădeală de cabluri şi prize. — Fă-mi legătura cu comandamentul Perimetrului! ordonă el. Soldatul buimăcit execută ordinul în linişte, vădind multă pricepere. — Vreau să vorbesc cu generalul Tindall! Trezeşte-l dacă n-ai de-ales. — Da, să trăiţi, da, să trăiţi! bolborosi ordonanţa, regretând că nu-şi găsise un moment mai bun să dea pe gât romul tăinuit de-atâta vreme. Îşi duse mâna la gură, nu care cumva să-l simtă zbirul de maior sau însoţitorii lui neobişnuiţi. Când primi în sfârşit legătura, Greene înşfacă receptorul şi vorbi grăbit. După nuanţa din ce în ce mai aprinsă a feţei, era clar că se tot lovea de intermediari nefolositori. Lirael se temu să nu-i ia mustaţa foc. Într-un târziu, găsi omul potrivit, căci ascultă un minut fără să-l întrerupă, după care aşeză cu încetineală receptorul în furcă. — Ne confruntăm cu o incursiune la extremitatea vestică a Perimetrului. Din ce-am înţeles, primejdia a fost semnalizată cu rachete roşii, dar am pierdut legătura cu segmentul Unu-Nouă, deci avem de-a face cu un asalt de anvergură. Nimeni nu ştie ce se petrece acolo. Generalul Tindall a trimis deja o escadrilă aviatică, dar se pare că are belele şi la Punctul de Trecere, iar putoarea aia de colonel din capătul opus mi-a ordonat să rămân aici. — Să rămâneţi aici? De ce nu încercăm să-l oprim pe Hedge la Zid? protestă Lirael. — Am pierdut legătura în urmă cu o oră şi n-am reuşit s-o refacem încă. Nu s-a mai înălţat nicio rachetă de semnalizare. Aia-nseamnă că n-a mai rămas nimeni în 939

viaţă. Altfel, mă gândesc că ar fi fugit. În orice caz, Hedge ăsta al vostru şi emisferele lui au trecut deja de Zid şi de Perimetru. — Cum naiba au reuşit să ne-ajungă din urmă? rosti Lirael. — Timpul poate juca feste la trecerea dintre regate, spuse Mogget fantomatic, băgându-l în sperieţi pe operator. Motanul sări din raniţă şi adăugă, fără a-l lua în seamă pe soldat: — Totuşi, nu cred că le va fi foarte uşor să transporte emisferele la Forwin Mill. Măcar acolo să ajungem înaintea lor… — Ar fi bine să dau de-ai mei, rosti Sam. Puteţi intra în sistemul de telefonie publică? — Ah, făcu maiorul. Se scărpină la nas, căutându-şi cuvintele. — Credeam că ai aflat… s-a întâmplat acum o săptămână… — Ce? — Îmi pare rău, fiule, rosti Maiorul, luând poziţie de drepţi. Părinţii tăi au murit. Au fost ucişi într-un atentat cu bombă de către fanaticii lui Corolini. Praful s-a ales din maşina lor. Sam îl ascultă cu chipul împietrit. Apoi se lăsă la podea şi-şi puse capul în mâini. Lirael îl mângâie pe umărul stâng, iar Căţeaua îşi aşeză botul pe umărul lui drept. Vestea părea să nu-l tulbure pe Mogget, care se cuibări lângă operator, cu străluciri verzui în ochi. Lirael avu nevoie de câteva secunde pentru a pune stavilă şuvoiului ce sta să-i spargă pieptul, căutând puterea de a nu părăsi drumul ales. Dacă scăpa cu viaţă, avea să verse lacrimi pentru sora pe care n-o cunoscuse niciodată, pentru Touchstone, pentru mama ei şi pentru toate nenorocirile acestei lumi. Acum însă nu era momentul, căci soarta multora atârna de acţiunile ei. — Alungă-ţi gândurile negre, îl îmbărbătă ea pe Sam. De 940

noi depinde totul acuma. Trebuie să ajungem la Forwin Mill înaintea lui Hedge! — Cu neputinţă, rosti Sam. Mai bine ne dăm bătuţi şi… Se opri în mijlocul propoziţiei, îşi lăsă mâinile să-i cadă pe lângă trup şi se ridică, dar îndoit parcă de-un junghi ce-i străbătuse maţele. Rămase aşa preţ de un minut, fără să rostească o vorbă. Apoi scoase panmoneda din mânecă şi-i făcu vânt până-n tavan, de unde refuză să mai coboare. Sam se rezemă gârbovit de perete şi-şi lăsă capul pe spate, s-o privească. În cele din urmă, îşi luă ochii de la monedă şi se îndreptă de spate, dar nu pocni din degete să-şi cheme invenţia înapoi. — Îmi cer scuze, şopti el, clipind pentru a-şi alunga lacrimile. Mi-a… mi-a trecut. Făcu o plecăciune către Lirael şi rosti: — Abhorsen. Lirael închise ochii pentru câteva clipe. Cuvântul avu darul să-i limpezească minţile. Nu mai era Viitoarea Abhorsen, ci Abhorsen. Si-atât. — Da, rosti ea, acceptând titlul şi noile ei îndatoriri. Eu sunt Abhorsen acum şi prin urmare vă cer sprijinul tuturor. — Te voi însoţi eu, se oferi Greene. Dar nu pot cere companiei să mă urmeze, deşi bănuiesc că majoritatea s-ar oferi voluntari. — Asta n-o mai înţeleg! protestă Lirael. Cui îi pasă dacă e legal sau nu? Ţara asta stă sub semnul distrugerii! Vor pieri cu toţii, nu pricepeţi? — Eu pricep, dar nu-i aşa de simplu… începu maiorul, apoi tăcu. Toată roşeaţa i se scurse din tâmple. Chipul i se schimonosi pentru câteva clipe, de parcă o idee năstruşnică încerca să răzbească la suprafaţă, apoi i se limpezi din nou. Maiorul vârî mâna în buzunar, îşi petrecu o rozetă printre degete şi izbi cu toată forţa în panoul de bachelită. Circuitele delicate cedară şi panoul explodă, împrăştiind fum şi scântei în toate direcţiile. 941

— Să fiu al naibii! Chiar e simplu! Voi ordona companiei să te însoţească. N-au decât să mă împuşte politicienii pe urmă, dacă ieşim biruitori. Soldat, dacă scapi o vorbă cuiva despre ce s-a discutat aici, te fac cina pisoiului. — Miam, făcu Mogget. — Da, să trăiţi! bâigui operatorul, tremurând ca varga, şi prinse a flutura o pătură ignifugă deasupra panoului. Dar maiorul nu mai aşteptă confirmarea, ci ţâşni pe uşă afară, urlând la nişte amărâţi de subofiţeri: — Pregăteşte camioanele, hai, n-ai plecat încă?! — Camioanele? întrebă Lirael după ce-l ajunse din urmă. — Ăăă… căruţe fără cai, rosti Sam pe negândite. Cuvintele îi ieşiră lent din gură, de parcă ar fi încercat să-şi amintească semnificaţia lor. — Ne vor… cu ajutorul lor vom ajunge mult mai repede la Forwin Mill. Asta în caz că funcţionează. — Ar fi bine să funcţioneze, spuse Căţeaua, adulmecând văzduhul. Vântul bate acum spre sud-vest şi se lasă răcoare. Priviţi înspre vest! Ei priviră. Depărtările erau luminate de fulgere strălucitoare, urmate de zvonul tunetelor. Mogget scruta şi el orizontul, cocoţat pe raniţa lui Sam. În ochii lui verzui se citea concentrarea, iar Lirael îl auzi numărând încet. Apoi pufni, pe-un ton iritat. — Cât zicea băiatul ăla că e până la Forwin Mill? întrebă el, văzând privirea lui Lirael. — Cam cincizeci de kilometri, rosti Sam. — Cam cinci leghe, spuse Lirael în acelaşi timp. — Fulgerele alea se-ndreaptă spre vest şi sunt cam la şase sau şapte leghe de-aici. Hedge şi încărcătura lui traversează încă Zidul.

942

Al doilea interludiu Dubiţa albastră a serviciului poştal încetini în scârţâitul cutiei de viteze şi coti de pe drum pe aleea pavată. Apoi, încetini încă şi mai mult şi se opri cu o hurducătură, fiindcă porţile de obicei deschise erau acum zăvorâte. De cealaltă parte, şcolăriţe înarmate cu puşti şi săbii stăteau de pază. Erau îmbrăcate în rochii albe de tenis şi tunici de hochei, iar un privitor neatent le-ar fi confundat armele cu rachete de tenis sau crose. Două dintre ele îşi îndreptară puştile spre şofer, iar celelalte două ieşiră prin uşiţa laterală, cu săbiile ridicate, pe care jucau ultimele raze ale soarelui. Şoferul îşi ridică privirea spre literele aurite, scrise în stil gotic deasupra porţii. Colegiul Wyverley şi sub o mică inscripţie pe care scria „înfiinţat în 1652 pentru Domnişoare Respectabile.” — Al naibii de respectabile, mormăi el. Nu-i convenea să fie intimidat de nişte şcolăriţe. Se întoarse spre interiorul dubiţei şi spuse cu voce tare: — Am ajuns. Colegiul Wyverley. Un foşnet vag veni drept răspuns din spate, preschimbându-se apoi într-o serie de bufnituri şi voci înăbuşite. Şoferul privi cum sacii de corespondenţă se ridicară, iar din ei crescură mâini care dezlegau funiile din vârf. Se răsuci în faţă. Două dintre şcolăriţe se apropiau de fereastra sa, pe care o coborî de îndată. — Livrare specială, rosti el, aruncându-le o ocheadă. Acum trebuie să spun „mama şi tata lui Ellie”. Chipurile, asta ar trebui să însemne ceva pentru voi, aşa că nu cumva să vârâţi sabia în mine, nici să trageţi. Fata care se afla cel mai aproape, ce nu putea să aibă mai mult de 17 ani, se întoarse spre cealaltă, care era chiar mai tânără, şi-i spuse: — Du-te şi adu-o pe magistra Coelle. Dumneata stai 943

locului şi ţine-ţi mâinile pe volan, adăugă ea către şofer. Spune-le şi pasagerilor să nu mişte. — Te auzim, veni o voce din spate. O voce de femeie, puternică şi rezonantă. Felicity, tu eşti? Fata făcu un pas în spate. Apoi, ţinând sabia în gardă, aruncă o privire prin fereastră, pe lângă şofer. — Da, doamnă, eu sunt, rosti fata cu prudenţă. Se dădu înapoi şi făcu semn fetelor de după poartă, care se relaxară puţin, dar nu-şi coborâră puştile, spre dezamăgirea şoferului. Puteţi aştepta până vine magistra Coelle? Nu putem lăsa garda jos în perioada asta. Vine o năpastă din nord şi veşti despre alte necazuri. Câţi sunteţi acolo? — Aşteptăm, veni răspunsul vocii. Suntem doi. Eu şi… tatăl lui Ellimere. — Ăă, bună, spuse Felicity. S-a zvonit… că aţi… deşi magistra Coelle nu a crezut nicio clipă că… — Să nu vorbim despre asta deocamdată, grăi Sabriel. Ieşise din sacul de corespondenţă şi acum era ghemuită în spatele şoferului. Felicity o privi atent, asigurându-se că femeia era de fapt mama lui Ellimere. O recunoscu, deşi Sabriel purta o uniformă a serviciului poştal şi o şapcă trasă peste părul negru ca noaptea. Dar Felicity nu-şi abandonă prudenţa. Adevăratul test va veni când magistra Coelle le va verifica însemnele. — Iată-ţi răsplata, aşa cum am convenit. Sabriel îi întinse un plic gros şoferului. Bărbatul îl luă şi se uită imediat înăuntru, cu un mic zâmbet citindu-i-se pe buze şi în ochi. — Vă sunt recunoscător, spuse el. Şi îmi voi ţine gura închisă, aşa cum am promis. — Ai face bine, bombăni Touchstone. Şoferul era evident ofensat de această remarcă. Pufni şi spuse: — Am trăit toată viaţa în apropiere de Bain şi ştiu ce şi cum. Nu v-am ajutat pentru bani. Asta-i doar un îndulcitor. — Îţi apreciem ajutorul, interveni Sabriel, potolindu-l pe Touchstone din priviri. Cele câteva ore petrecute vârât 944

într-un sac îi aţâţaseră firea aprigă, iar aşteptatul, acum că erau atât de aproape de Zid şi casă, era un chin pentru el. Colegiul Wyverley se afla la doar şaizeci de kilometri sud de graniţă. — Poftim, ia-l înapoi. Şoferul îi întinse plicul lui Touchstone. — Nu, nu, consideră că e o răsplată pe care o meriţi din plin, rosti cu calm Sabriel, împingând plicul înapoi. Şoferul rezistă pentru o clipă, apoi ridică din umeri, băgă plicul undeva în jachetă şi se cuibări bosumflat în scaun. — Iat-o pe magistră, sună vocea plină de uşurare a lui Felicity. O femeie mai în vârstă venea pe alee, însoţită de câteva studente. Parcă apăruseră de nicăieri, întrucât clădirea principală a şcolii nu se zărea. Era după o cotitură, ascunsă de o perdea deasă de plopi. Odată cu sosirea magistrei Coelle, trecură doar câteva minute până ce puritatea însemnelor Legământului de pe frunţile lui Sabriel şi Touchstone fu confirmată. Se îndreptară cu toţii spre şcoală, iar dubiţa poştală înapoi în Bain. — Mi-am dat seama că ştirile sunt false, zâmbi magistra în timp ce se îndreptau în grabă spre porţile enorme ale clădirii. Cei de la Corvere Times au publicat o poză cu două maşini incendiate şi câteva cadavre, dar nimic altceva. Părea o ştire comandată. — A fost îndeajuns de reală, răspunse mohorât Sabriel. Damed şi alţi unsprezece oameni de-ai noştri au fost ucişi în atacul acela şi încă doi în apropiere de Hennen. Poate mai mulţi au fost ucişi. Ne-am despărţit după ce am trecut de Hennen, să ne aruncăm urmăritorii pe-o pistă falsă. Nu a ajuns nimeni aici înaintea noastră? Coelle clătină din cap. — Damed nu va fi uitat, grăi Touchstone. Nici Barlest sau vreunul dintre ei. Şi nu ne vom uita nici duşmanii. — Ce vremuri groaznice, suspină magistra, care clătină din cap în repetate rânduri. 945

Intrară, pe lângă alte şcolăriţe, care se uitau cu ochi mari la legendara Sabriel şi la consortul ei, chiar dacă era doar regele Vechiului Regat şi nici pe departe atât de interesant. Odinioară, Sabriel fusese una dintre ele. Continuară să se uite după ei chiar şi după ce Coelle îi poftise pe distinşii oaspeţi în salonul de vizite, poate cea mai luxoasă încăpere din întreaga şcoală. — Bănuiesc că nu s-a cotrobăit prin lucrurile pe care le-am lăsat aici? întrebă Sabriel. Care e situaţia? Vreo veste? — Lucrurile sunt aşa cum le-aţi lăsat, răspunse Coelle. Nu avem încă mari necazuri. Felicity! Te rog adu cufărul Abhorsenului din pivniţă. Pippa şi Zettie… şi cine mai e monitor astăzi… pot să te ajute. Cât despre ştiri, am nişte mesaje şi… — Mesaje! izbucni Touchstone. De la Ellimere sau Sameth? întrebă grăbit Touchstone. Magistra scoase două bucăţi de hârtie din mânecă şi i le înmână. Touchstone le înhăţă cu nerăbdare şi se apropie de Sabriel să le citească. Felicity şi însoţitoarele ei dispărură printr-una dintre uşile greoaie, atent lustruite. Primul mesaj era scris cu un creion albastru pe o bucată ruptă de antet pe care apărea acelaşi simbol ca şi cel de pe dubiţa poştală. Touchstone şi Sabriel îl citiră cu atenţie, iar pe frunţi le apărură cute adânci. Apoi îl citiră încă o dată şi se uitară unul la altul, cu uimirea întipărită pe chipuri. — Una dintre fetele noastre l-a trimis, rupse Coelle tăcerea. Lornella Acren-Janes, care e asistentă a Directorului General al Poştelor. O copie de telegramă, evident. Nu ştiu dacă măcar a ajuns la ambasada voastră. — Putem să ne încredem în mesajul ăsta? întrebă Touchstone. Mătuşa Lirael? Viitoarea Abhorsen? Oare ăsta e încă un vicleşug care să ne bage în ceaţă? Sabriel clătină din cap. — Par să fie cuvintele lui Sam. Chiar dacă nu prea înţeleg, e clar că s-au întâmplat multe lucruri în Vechiul Regat. Nu cred că le vom da de cap prea curând. 946

Acestea fiind spuse, desfăcu cea de-a doua bucată de hârtie. Spre deosebire de prima, aceasta era groasă, evident un produs de manufactură, şi pe ea erau scrijelite doar trei simboluri, însemne adormite ce întunecau albul paginii. Sabriel îşi trecu palma asupra lor şi prinseră viaţă, aproape sărindu-i în mână. Cu ele veni vocea lui Ellimere, clară şi puternică de parcă ar fi stat lângă ei. — Mamă! Tată! Sper că-mi veţi primi mesajul cât mai repede. Clayrele au Văzut mai multe lucruri, prea multe încât să încapă în mesajul meu. Asupra noastră s-a abătut un pericol mare, aşa cum nu ne-am fi imaginat. Sunt la Barhedrin împreună cu Garda Regală, Trupele de Luptă şi şapte sute optzeci şi patru dintre Clayre, care încearcă să Vadă ce e de făcut în continuare. Spun că Sam e în viaţă şi că se luptă, şi că orice-aţi face trebuie să ajungeţi în Barhedrin înainte de Ziua de Anstyr sau va fi prea târziu. Trebuie să luăm Planoarele de undeva. O, şi se pare că am o mătuşă, e sora vitregă a… Ce? Nu mă întreru… Vocea lui Ellimere se opri în mijlocul cuvântului. Însemnele Legământului se întoarseră în hârtie. — A fost întreruptă în mijlocul vrăjii, se încruntă Touchstone. Nu-i stă în fire să nu o refacă. Şi a cui soră vitregă? A mea nu poate fi. — Ce e important e că Clayrele au Văzut ceva în sfârşit, rosti Sabriel. Ziua de Anstyr… trebuie să consultăm un calendar. Trebuie să pice curând… foarte curând… va trebui să plecăm imediat. — Nu cred că veţi putea face asta, răsună tulburată vocea lui Coelle. Mesajul acela l-am primit abia azi-dimineaţă. L-a adus un cercetaş de la Punctul de Trecere. Era grăbit să se întoarcă. Se pare că se confruntă cu un atac de peste Zid şi… — Un atac de peste Zid! izbucniră la unison Sabriel şi Touchstone. Ce fel de atac? — Nici el nu ştia, se bâlbâi magistra, luată prin surprindere de violenţa întrebării şi că amândoi se înclinară dintr-odată spre ea. E departe, în apus. Dar şi la Punctul de 947

Trecere au necazuri. Se pare că generalul Kingswold, inspectorul-general aflat în vizită acolo, s-a declarat de partea guvernării formate de Ţara Noastră, dar generalul Tindall refuză să o recunoască, sau pe Kingswold. Mai multe unităţi au luat deja fie partea lui Tindall, fie a lui Kingswold. — Deci Corolini a încercat făţiş să preia puterea? întrebă Sabriel. Când s-a întâmplat asta? — Scria în ziarul de dimineaţă, răspunse Coelle. Ediţia de după-amiază încă nu a sosit. În Corvere au izbucnit lupte… Nu ştiaţi? — Am ajuns până aici pe căi lăturalnice, evitând contactul cu Ancelstierranii pe cât posibil, rosti Touchstone. Nu prea am avut timp să citim ziarele. — În Times scria că premierul încă deţine controlul asupra Arsenalului, Palatului Decizional şi al Clădirii Parlamentului din Corvere, spuse Coelle. — Dacă nu pierde Palatul, încă îl are sub control pe Arbitrul Ereditar, spuse Touchstone, căutând confirmarea de la Sabriel. Corolini nu poate forma un guvern fără binecuvântarea Arbitrului, nu-i aşa? — Nu şi dacă totul s-a dus de râpă, spuse decisiv Sabriel. Dar nu contează. Corolini, tentativa de puci – toate sunt o diversiune. Tot ce s-a întâmplat aici e opera unei puteri din Vechiul Regat, din regatul nostru. Războaiele continentale, influxul de refugiaţi sudişti, ascensiunea lui Corolini, totul a fost orchestrat, plănuit pentru un ţel pe care noi încă nu-l cunoaştem. Dar ce să vrea o putere din regatul nostru în Ancelstierre? Pot să înţeleg că haosul din Ancelstierre poate facilita un atac de peste Zid. Dar pentru ce? Şi pentru cine? — Sam o menţionează pe Chlorr în telegramă, spuse Touchstone. — Chlorr e doar o necromantă, cu toate că e foarte puternică. Trebuie să fie altceva. Dezgropat rău… Adică un rău dezgropat… în apropiere de Hotar… Sabriel se opri în mijlocul propoziţiei, căci Felicity şi trei însoţitoare îşi făcură apariţia, cărând un cufăr lung, cu 948

încuietori de aramă. Îl aşezară în mijlocul încăperii. Însemne ale Legământului pluteau leneşe pe capac şi peste gaura cheii. Izbucniră în vâlvătăi de viaţă sub atingerea lui Sabriel, care şopti nişte cuvinte numai de ea înţelese. Capacul se întredeschise cu un ţăcănit, apoi Sabriel îl ridică, dezvăluind privirii veşminte, armuri, săbii şi banduliera ei cu clopoţei. Sabriel nu le băgă în seamă, scormonind într-o parte şi scoase la iveală o carte mare învelită în piele. Titlul aurit de pe copertă îl înştiinţa pe eventualul cititor că acesta e Un Calendar al celor Două Ţări şi al Regiunii Zidului. Sabriel răsfoi cu repeziciune prin paginile sale groase până când ajunse la o serie de tabele. — În cât suntem azi? întrebă ea. — În douăzeci, răspunse magistra. Sabriel îşi plimbă degetul în josul tabelului, apoi pe pagina cealaltă. Făcu ochii mari când întâlni ce căuta şi mai verifică o dată. — Când e? întrebă Touchstone. Ziua de Anstyr? — Acum. Astăzi. Tăcerea se aşternu peste cuvintele ei, doar pentru a fi ruptă câteva clipe mai târziu de către Touchstone. — E încă dimineaţă în Regat, spuse el. Putem ajunge. — Nu pe drum, nu cu Punctul de Trecere în nesiguranţă, spuse Sabriel. Şi suntem prea la sud ca să chemăm un Planor… Brusc, o idee îi licări în privire. — Magistră, nu cumva Hugh Jorbert mai închiriază padocul de vest al şcolii pentru şcoala lui de zbor? — Ba da, dar a plecat cu nevasta în vacanţă. Se întorc abia peste o lună. — Nu putem zbura într-o maşinărie Ancelstierrană, protestă Touchstone. Vântul bate din nord. Motorul se va opri la şaisprezece kilometri de aici. — Dacă ne înălţăm suficient, am putea să planăm până acolo, rosti Sabriel. Dar nu fără un pilot. Câte dintre fete iau lecţii de zbor? 949

— O duzină, poate, spuse Coelle cu o mină sceptică. Nu ştiu câte dintre ele pot zbura singure… — Pot să zbor eu, o întrerupse Felicity. Tata a zburat cu colonelul Jorbert în armată. Am două sute de ore la activ în Humbert-ul de acasă şi cincizeci în Beskwith-ul de aici. Am făcut aterizări de urgenţă, zboruri de noapte, aproape tot ce e de ştiut. Va pot trece Zidul. — În niciun caz. Îţi interzic! izbucni magistra Coelle. — Acestea nu sunt vremuri obişnuite, interveni Sabriel, domolind-o cu o privire. Cu toţii trebuie să facem tot ce ne stă în putinţă. Mulţumesc, Felicity. Îţi acceptăm propunerea. Te rog, du-te şi fă pregătirile necesare cât timp noi ne vom schimba în haine mai potrivite pentru ce va urma. Felicity scăpă un ţipăt de încântare şi ieşi în goană, urmată îndeaproape de însoţitoarele ei. Coelle dădu să o oprească, dar se răzgândi. În schimb, se aşeză în cel mai apropiat fotoliu, scoase o batistă din mânecă şi îşi şterse fruntea. Însemnul Legământului îi străluci puţin când pânza trecu peste el. — E doar o studentă. Ce le voi spune părinţilor ei dacă… dacă nu se mai… — Nu ştiu, răspunse Sabriel. Niciodată nu am ştiut ce să spun în asemenea situaţii. Doar că e mai bine să faci ceva decât nimic, chiar dacă preţul e mare. Nu o privea pe Coelle în timp ce vorbea, ci printr-o fereastră. În mijlocul pajiştii care se deschidea acolo trona un obelisc din marmură albă, înalt de şapte metri. Pe marginile sale erau inscripţionate multe nume. Erau scrise prea mic pentru a fi citite de la fereastră, însă Sabriel le ştia oricum pe de rost aproape pe toate, chiar dacă nu-i cunoscuse pe cei care le purtaseră în viaţă. Obeliscul era un memorial dedicat tuturor celor căzuţi într-o noapte groaznică în urmă cu aproape douăzeci de ani, când Kerrigor trecuse Zidul cu hoardele lui de Morţi. Acolo erau trecute numele colonelului Horyse şi ale multor alţi soldaţi, fete de şcoală, profesori, poliţişti, doi bucătari, un 950

grădinar… O sclipire de culoare îndărătul obeliscului îi atrase privirea. Un iepuraş alb fugea pe pajişte, urmărit cu îndârjire de o fetiţă, codiţele-i jucând în vânt şi-n goană. Pentru o clipă, Sabriel se întoarse în timp, la un alt iepure în fugă, la o altă fată cu codite. Jacinth şi Urechilă. Numele lui Jacinth apărea pe obelisc, dar iepuraşul de-afară putea fi vreun urmaş îndepărtat al lui Urechilă. Viaţa continua, deşi niciodată fără greutăţi. Sabriel întoarse spatele ferestrei şi trecutului. Acum o preocupa viitorul. Erau nevoiţi să ajungă în Barhedrin în cel mult douăsprezece ore. O sperie pe Coelle când începu să-şi dea jos uniforma albastră, fiindcă nu mai purta nicio haină dedesubt. Când Touchstone începu să-şi deschidă nasturii, magistra scoase un ţipăt şi fugi din încăpere. Rămaşi singuri, cei doi făcură schimb de priviri şi izbucniră în râs. Doar pentru o clipă, înainte să îmbrace în grabă hainele din cufăr. Curând, arătau şi se simţeau din nou ca ei înşişi, în lenjerie de pânză, cămaşă şi pantaloni de lână şi tunici împlătoşate. Touchstone îşi purta săbiile gemene, iar Sabriel avea sabia de Abhorsen şi, mai important, purta din nou banduliera cu clopoţei. — Gata? întrebă ea în timp ce-şi aranja banduliera peste piept şi îşi ajusta încheietoarea. — Gata, confirmă Touchstone. Sau cât de gata aş putea fi. Urăsc să zbor în general, darămite într-una din drăcoveniile alea Ancelstierrane. — Mă aştept să fie mai rău decât de obicei, spuse Sabriel, dar nu cred că avem de ales. — Evident, oftă Touchstone. Mi-e teamă să te-ntreb, dar în ce fel va fi mai rău decât de obicei? — Pentru că, dacă nu mă-nşel, mai mult ca sigur că Jorbert şi-a luat nevasta în Beskwith, care are două locuri. Deci ne-a mai rămas la dispoziţie doar un Humbert Doisprezece, cu un loc. Vom fi nevoiţi să stăm pe aripi. — Cunoştinţele tale mă uimesc mereu, spuse 951

Touchstone. Maşinăriile astea sunt un mister pentru mine. Mi se pare că toate aparatele zburătoare ale lui Jorbert arată la fel. — Din păcate nu sunt la fel. Dar nu ştiu altă cale să ajungem acasă. Nu dacă e s-ajungem în Barhedrin înainte de sfârşitul zilei de Anstyr. Hai! Ieşi cu paşi mari din cameră fără să se uite dacă Touchstone o urma. Dar o urma, ca întotdeauna. Şcoala de zbor a lui Jorbert era o afacere micuţă, nu mai mult decât o pasiune pentru fostul colonel din Corpul de Aviaţie. Avea un singur hangar la două sute de metri depărtare de ferma sa. Hangarul se găsea la marginea câmpului de vest al Colegiului Wyverley, care, mărginit de canistre galbene de carburant, servea drept pistă de aterizare. Sabriel avusese dreptate în privinţa aeroplanului. Găsiră numai unul, un biplan pătrăţos cu un singur loc, care îi părea lui Touchstone nu mai mult decât un maldăr de metal ţinut laolaltă cu cabluri şi ţevi. Felicity, aproape de nerecunoscut, cu cască, ochelari de protecţie şi uniformă de zbor îmblănită, aştepta deja în carlingă. O altă fată stătea lângă elice şi alte două erau ghemuite lângă roţi, sub fuzelaj. — Va trebui să vă întindeţi pe aripi, îi înştiinţă Felicity cu voioşie. Am uitat că domnul colonel a luat Beskwith-ul. Nu-aveţi grijă, nu e aşa de greu. Acolo-s mânerele. Am făcut chestia asta de o groază de ori… mă rog, de două ori… şi am şi mers pe aripi. — Mânere, pufni Touchstone. Mers pe aripi. — Linişte! ordonă Sabriel. Nu ne supăra pilotul. Urcă graţios pe partea stângă şi se întinse pe aripă, prinzându-se bine de cele două mânere. Clopoţeii o cam jenau, dar se obişnuise de mult cu asta. Touchstone urcă pe partea dreaptă, fără urmă din graţia soţiei, şi aproape că-i intră piciorul prin aripă. Observând cu oroare că era doar material întins pe un cadru de lemn, 952

se întinse pe aripă cu mare grijă şi trase tare de mânere. Nu se desprinseră, aşa cum se cam aştepta el. — Gata? întrebă Felicity. — Gata! strigă Sabriel. — N-am de ales, mormăi Touchstone. Apoi dădu glas unui „Da!” hotărât. — Contact! ordonă Felicity. Fata din faţă roti elicea cu îndemânare şi păşi înapoi. Elicea se roti de câteva ori în vreme ce motorul tuşea, încetini pentru o clipă, apoi se învârti cu viteză când motorul porni. — Înlăturaţi piedicile! Celelalte fete traseră de frânghii, dând la o parte piedicile care ţineau roţile. Aeroplanul o luă înainte, apoi făcu o curbă nu tocmai lină până să ajungă pe pistă. Huruitul motorului se înteţi şi maşinăria se porni, hurducându-se încă şi mai mult, de parcă era un pui de pasăre care tot sare şi dă din aripi până să se ridice în aer. Touchstone privea pământul care li se întindea înainte, cu ochii lăcrimând din pricina vitezei. Se aşteptase ca maşinăria să decoleze asemenea unui planor, uşor şi cu elan. Dar, în timp ce înaintau pe câmp şi zidul de piatră de la marginea de nord se apropia tot mai mult, îşi dădu seama că nu ştia absolut nimic despre aparatele de zbor din Ancelstierre. Cu siguranţă se va înălţa brusc la capătul câmpului. Sau poate că nu, îşi spuse el câteva secunde mai târziu. Erau încă la sol, iar zidul îi aştepta la doar douăzeci-treizeci de paşi distanţă. Se gândi dacă nu cumva e mai bine să dea drumul mânerelor şi să sară, evitând coliziunea iminentă. Dar nu putea să o vadă pe Sabriel pe aripa cealaltă şi nu avea de gând să sară fără ea. Avionul coti într-o parte şi se săltă în aer; Touchstone oftă uşurat, căci scăpaseră la doar câţiva centimetri de o ciocnire cu zidul, apoi ţipă când se treziră în picaj. Contactul cu solul scoase tot aerul din el, dar în câteva secunde se ridicau în sfârşit spre cer. — Scuze! strigă Felicity, a cărei voce abia se auzea de 953

sunetul motorului şi de aerul ce-i năvălea în urechi. E mai greoi decât de obicei. Am uitat. Touchstone o auzea pe Sabriel strigând ceva de pe cealaltă parte, însă nu înţelegea ce. Vedea totuşi că Felicity o asculta atent. Aproape imediat aeroplanul întoarse spre sud, înălţându-se tot mai mult. Regele înţelese că trebuiau să fie la o altitudine cât mai mare pentru a plana peste Zid. Cu vântul potrivnic din nord, era probabil ca motorul să moară cam la zece kilometri depărtare de Zid. Deci erau nevoiţi să planeze cel puţin atât, de preferat chiar puţin mai mult. Nu puteau să aterizeze în Perimetru. Nu că aterizarea în Vechiul Regat ar fi fost floare la ureche. Touchstone se uită la aripa din postav ce zbârnâia deasupra lui, sperând că cea mai mare parte a aeroplanului era făcută de mâna omului. Căci, dacă părţi din el nu erau, se vor desprinde curând, aşa cum era soarta tuturor maşinăriilor Ancelstierrane odată trecute de Zid. — Nu mai zbor în viaţa mea, mormăi el. Apoi îşi aminti de mesajul lui Ellimere. Dacă vor reuşi să aterizeze de cealaltă parte a Zidului şi să ajungă în Barhedrin, vor trebui să zboare undeva într-un planor şi să lupte cu un duşman necunoscut, cu puteri nebănuite. Chipul i se întunecă la acest gând. Ardea de nerăbdare să lupte. El şi Sabriel au ţinut piept pentru prea mult timp unor inamici controlaţi de la depărtare. Acum, oricine ar fi fost păpuşarul, a ieşit în câmp deschis şi va înfrunta forţele combinate ale regelui, Abhorsenului şi Clayrelor. Desigur, doar dacă regele şi Abhorsenul vor supravieţui zborului.

954

PARTEA A TREIA CAPITOLUL ŞAPTESPREZECE Înapoi în Ancelstierre — Vântul bate spre nord-nord-est, domnule, raportă fermierul Prindel cu ochii pe săgeata de pe anemometru, care era conectat la morişca aflată la câteva nivele deasupra. Săgeata se roti violent, iar luminile electrice de pe tavan clipiră de câteva ori înainte să se stingă, lăsând încăperea luminată doar de două lămpi. Prindel îşi privi ceasul, care se oprise, apoi lumânarea cu gradaţii dintre cele două lămpi. — Cădere de curent la aproximativ 16:49. — Foarte bine, Prindel, răspunse locotenentul Drewe. Ai grijă să trecem pe petrol, apoi sună la cartierul general. Eu voi urca. — Da, să trăiţi! răspunse Prindel. Luă un tub acustic şi strigă: — Treceţi pe petrol! Cartierul general! Repet, cartierul general! — Da, domnule! veni răspunsul de la celălalt capăt, urmat de sunetul unei Sirene de mână şi al unui clopot crăpat, ambele răsunând în întregul far. Drewe îşi îmbrăcă mantaua albastră de sibir, încinsă de o curea lată de piele de care erau agăţate un revolver şi un hanger. Echipamentul era întregit de casca albastră de oţel, ornată cu emblema cheilor aurii încrucişate, care-i confirma funcţia de supraveghetor al farului de vest. Casca aparţinuse predecesorului şi îi era cam mare, aşa că se simţea ca un măscărici când o purta, dar regulile sunt reguli. Camera de comandă se afla la cinci nivele sub camera 955

lucitoare a farului. Pe când urca cu paşi înceţi scările, îl întâlni pe matelotul Kerrick coborând în grabă spre el. — Domnule! Trebuie să vă grăbiţi! — Dar mă grăbesc, Kerrick, răspunse calm Drewe, sperând că vocea îi era mai monotonă decât inima ce începuse să-i bată puternic. Ce s-a întâmplat? — Ceaţa. — Întotdeauna e ceată. Doar de asta suntem aici. Semnalizăm vaselor să nu se rătăcească. — Nu, nu, domnule! Nu pe mare! Pe pământ. O ceaţă care vine din nord. E însoţită de trăsnete şi se îndreaptă spre Zid. Şi mai vin şi oameni din sud! Pe Drewe îl părăsi tot calmul insuflat cu atâta grijă la Colegiul Naval pe care-l părăsise cu abia optsprezece luni în urmă. Trecu pe lângă Kerrick, păşind peste câte trei scări deodată. Deja răsufla din greu când împinse la o parte uşa grea de oţel şi intră în camera de veghe. Inspiră adânc şi reuşi întrucâtva să afişeze imaginea de ofiţer naval calm şi stăpânit pe care şi-o crease. Lumina era stinsă şi nu avea să se aprindă pentru încă o oră. Două sisteme îl puneau în mişcare – unul mecanic pe bază de petrol, iar altul în întregime electric — pentru momentele când electricitatea şi tehnologia cedau sub adierea vântului ce bătea din nord. Dinspre Vechiul Regat. Drewe se linişti când îşi observă cel mai experimentat subofiţer deja la post. Coxswain Berl era afară pe pasarelă, cu un binoclu mare lipit de ochi. Drewe se îndreptă spre el, pregătindu-se pentru briza rece. Dar când păşi afară, vântul era călduţ, alt semn că venea dinspre nord. Berl îi povestise că peste Zid anotimpurile erau diferite, iar Drewe petrecuse suficient timp la farul de vest încât să-i dea crezare, deşi iniţial crezuse că erau bazaconii. — Ce se-ntâmplă? Unde sunt oamenii de care am auzit? întrebă Drewe. Ca de-obicei, ceaţa de pe mare nu se apropiase de ţărm. Însă o altă ceaţă, mai întunecată, se revărsa din nord spre Zid. Era luminată din când în când de fulgere şi se întindea 956

spre est cât vedeai cu ochii. Berl îi întinse binoclul şi arătă. — Sunt sute, domnule Drewe, poate chiar mii. Probabil sudişti din tabăra cea nouă de la Lington Hill. Se îndreaptă spre nord, să traverseze Zidul. Dar nu ei sunt problema. Drewe ajustă rotiţa de focalizare şi sprijini binoclul de marginea căştii, căutând să pară cât mai impozant în faţa lui Berl. La început, nu văzu nimic, dar, când reuşi să focalizeze, toate petele neclare deveniră siluete aflate în fugă. Erau mii, bărbaţi cu pălării albastre, femei cu eşarfe albastre şi mulţi copii îmbrăcaţi complet în albastru. Aruncau scânduri peste buclele de sârmă ghimpată sau o tăiau pe ici pe colo, făcându-şi cale liberă. Unii răzbătuseră prin câmpul de sârmă ghimpată şi erau deja la Zid. Drewe clătină din cap. De ce voiau să pătrundă în Vechiul Regat? Chiar mai ciudat era că unii dintre sudiştii care ajunseseră la Zid fugeau acum înapoi… — Aţi informat cartierul general al Perimetrului despre ce se-ntâmplă aici? întrebă Drewe. Acolo era o garnizoană a armatei, cel puţin o companie în tranşeele din spate, cu patrule şi posturi de ascultare. Ce naiba fac maimuţoii ăia? — Telefoanele nu funcţionează, răspunse Berl mohorât. Oricum, nu ei sunt problema. Uitaţi-vă la capătul din faţă al ceţii, domnule. Bărbatul îşi îndreptă binoclul spre ea. Ceaţa înainta mai repede decât se aşteptase şi era surprinzător de uniformă. Aproape ca un zid, care se îndrepta spre cel de piatră. O ceaţă stranie, luminată din interior de fulgere… Drewe înghiţi în sec, clipi şi învârti din nou de rotiţa binoclului, nevenindu-i să-şi creadă ochilor. Din ceaţă ieşeau nişte arătări. Arătări care poate că fuseseră oameni odinioară. Auzise poveşti despre asemenea creaturi prima dată când fusese detaşat în nord, dar nu le dăduse crezare. Cadavre umblătoare, monştri de necrezut, magie atât bună, cât şi rea… — Sudiştii aceia nu vor avea nicio şansă, şopti Berl. Am 957

crescut în Nord. Am văzut ce s-a întâmplat în Bain acum douăzeci de ani… — Linişte, Berl! ordonă Drewe. Kerrick! Matelotul scoase capul pe uşă. — Kerrick, ia o duzină de rachete roşii şi începe să le trimiţi. Una la fiecare trei minute. — R-rachete roşii, domnule? îngăimă Kerrick. Rachetele roşii semnalizau alarma de grad maxim. — Rachete roşii! Mişcă! răcni Drewe. Berl! Adună toţi oamenii cu excepţia lui Kerrick afară, echipaţi de luptă şi cu puşti! — Domnule, puştile nu vor folosi la nimic, spuse Berl cu tristeţe. Sudiştii aceia au trecut de Perimetru fiindcă garnizoana era deja nimicită. Şi acolo era o întreagă companie militară. — Ţi-am dat un ordin! Execută-l! — Domnule, nu-i putem ajuta, stărui Berl. Nu ştiţi de ce-s în stare creaturile alea! Ordinele noastre sunt să apărăm farul, nu să… — Coxswain Berl! Indiferent de eşecurile armatei, Marina Regală Ancelstierrană nu a stat niciodată cu mâinile în sân în timp ce oameni nevinovaţi mor. Şi nu va începe sub comanda mea! — Da, domnule, spuse Berl încet. Îşi ridică mâna vânjoasă în semn de salut, apoi o prăbuşi peste gâtul lui Drewe, chiar sub muchia căştii. Locotenentul căzu în braţele lui Berl, care-l întinse cu grijă pe podea şi-i luă revolverul şi hangerul. — La ce naiba te uiţi, Kerrick? Trimite odată rachetele alea! — Dar, dar cum rămâne cu… — Dacă-şi revine, dă-i un pahar cu apă şi spune-i că am preluat comanda. Cobor să pregătesc linia de apărare. — Apărare? — Sudiştii au venit de la miazăzi, direct prin liniile noastre. Ceva e deja pe partea asta şi le-a făcut de petrecanie soldaţilor. Ceva mort, dacă nu mă-nşel. Noi 958

urmăm, dacă nu cumva au ajuns deja aici. Aşa că mişcă-te odată cu rachetele alea afurisite! Impunătorul subofiţer strigă ultimele cuvinte în vreme ce cobora prin chepeng, pe care îl trânti după el. Acesta încă răsuna când Kerrick auzi primele ţipete, undeva în curte. Urmară alte strigăte, un urlet groaznic şi o învălmăşeală de zgomote: ţipete, răcnete şi zăngănit de oţel. Tremurând, Kerrick deschise magazia de rachete şi scoase una. Lansatorul era fixat pe balustrada balconului, dar, deşi o făcuse de sute de ori la antrenamente, acum nu reuşea să aşeze racheta în el. Când reuşi într-un sfârşit, trase prea repede de cablul de aprindere şi racheta care se propulsă spre cer îi arse mâinile. Printre suspine de teamă şi durere, Kerrick se duse să ia altă rachetă. Deasupra-i, petale roşii îmboboceau pe cer, luminând norii. Kerrick nu aşteptă trei minute pentru următoarea rachetă, nici pentru cea de după ea. Încă lansa rachete când Morţii intrară prin chepeng. Între timp, ceaţa cuprinsese întregul far. Părea solidă, aproape ca pământul, aşa că Kerrick nu stătu pe gânduri când o Slugă Moartă sparse uşa de sticlă şi dădu să-l sfâşie cu mâini ce aveau prea multe degete, degete care sfârşeau în os încovoiat şi plin de sânge. Bărbatul sări şi, pentru câţiva paşi, ceaţa părea să-i suporte greutatea. Fugea cu un râs isteric. Dar de fapt cădea, încet-încet şi apoi tot mai repede. Slugile îi urmăreau căderea, o mică scânteie de Viaţă ce se stinse curând. Dar Kerrick nu murise în zadar. Rachetele roşii fuseseră observate la sud şi est. Iar locotenentul Drewe se trezi şi se ridică împleticindu-se. Îi observă pe Morţi şi, într-un moment de inspiraţie, trase mânerul care acţiona aprinzătorul şi dădea drumul petrolului. Lumina scânteie în vârful farului, înteţită de o mie de ori de cele mai bune lentile create vreodată de meşterii sticlari din Corvere. Raza strălucea în două direcţii, însă niciuna spre Morţii de pe balcon, care zbierau cu glas neomenesc şi-şi acopereau ochii putreziţi. Cu disperare, tânărul ofiţer de marină opri 959

mecanismul de rotire a luminii şi se aplecă spre troliu, să întoarcă lumina spre ei. Nu era treabă pentru un singur om, dar teama şi disperarea îi dădură putere. Lumina îi prinse pe Morţi în raza sa albă. Nu îi vătăma, dar nu o suportau, aşa că se retraseră, pe urmele lui Kerrick afară în ceaţă. Spre deosebire de Kerrick, Slugile supravieţuiră căderii, cu toate că aveau trupurile strivite. Se ridicară încet şi îşi reîncepură urcuşul pe scări. Deja uitaseră de lumină. Era Viaţă acolo şi voiau să-i simtă gustul. Trăsnetele îl treziră pe Nick. Ca de obicei în ultima vreme, era buimac şi dezorientat. Simţea că e în mişcare şi îşi dădu seama că e cărat pe o targă. La fiecare capăt erau câte doi oameni. Oameni normali sau destul de normali. Nu muncitorii leproşi ai lui Hedge. — Unde suntem? întrebă el. Era răguşit şi avea gust de sânge în gură. Îşi atinse cu şovăială buzele şi simţi sângele închegat acolo. — Vreau nişte apă. — Stăpâne! E treaz! strigă unul dintre oameni. Nick încercă să se ridice, dar trupul îi era secat de puteri. Tot ce vedea deasupra erau nori negri şi fulgere, care cădeau undeva mai înainte. Emisferele! Îşi aminti totul. Trebuia să se asigure că emisferele sunt în siguranţă! — Emisferele! strigă el, gâtuit de durere. — Sunt bine păzite, răsună o voce cunoscută. Hedge apăru deodată deasupra lui. E mai înalt, gândi Nick iraţional. Şi mai deşirat. Parcă fusese alungit, ca o bucată de gumă în mâinile a doi copii. De asemenea, înainte părea să chelească, iar acum avea păr. Sau era o umbră care i se aşternuse pe frunte. Nick închise ochii. Nu-şi dădea seama unde e sau cum a ajuns acolo. Evident, era încă bolnav, chiar mai bolnav decât înainte, altfel n-ar fi fost nevoiţi să îl care. — Unde suntem? întrebă Nick cu glas stins. Îşi deschise ochii din nou, dar nu-l văzu pe Hedge, deşi îi auzi vocea în 960

apropiere. — Suntem pe cale să traversăm Zidul, veni răspunsul, însoţit de un râset neplăcut. Nick izbucni şi el într-un hohot nestăpânit. Nu ştia de ce şi nu se putu opri până ce aproape se înecă. Pe lângă râsetul lui Hedge şi tunetele necontenite mai auzea un sunet. Iniţial, Nick nu-l recunoscu. Continuă să asculte în timp ce targa se apropia de sursa lui, până când crezu că ştie ce e. Publicul de la un meci de fotbal sau crichet. Ţipau şi scandau după o victorie. Deşi Zidul era un loc ciudat în care să se organizeze un meci. Totuşi, poate că jucau soldaţii din Perimetru, se gândi el. Cinci minute mai târziu, Nick auzi ţipete desprinzându-se din zgomotul mulţimii şi realiză că nu era un meci de fotbal, încercă din nou să se ridice, doar pentru a fi împins înapoi de o mână care nu putea fi decât a lui Hedge, deşi era neagră, de parcă ar fi fost arsă şi în loc de unghii licăreau flăcărui roşii. Vedenii, îşi spuse Nick cu disperare. Vedenii. — Trebuie să trecem repede, îi înştiinţă Hedge pe cei care duceau targa. Morţii mai pot să o ţină deschisă doar câteva minute. Imediat ce emisferele sunt pe partea cealaltă, o luăm la fugă. — Da, domnule, răspunseră ei în cor. Nick se întrebă despre ce vorbeşte Hedge. Acum treceau printre două şiruri de muncitori bolnavi. Nick încercă să nu se uite la ei, la carnea în descompunere ţinută laolaltă de zdrenţe albastre. Din fericire, nu le vedea chipurile hidoase. Toţi erau întorşi cu spatele şi se ţineau de mâini. — Emisferele au trecut de Zid! Nick nu ştia cine vorbise. Vocea era stranie şi răsunătoare şi îl făcea să se simtă murdar. Dar cuvintele avură un efect imediat. Cei care duceau targa începură să alerge, săltându-l pe Nick în sus şi-n jos. Acesta se prinse de marginile tărgii şi, tocmai când sălta, se folosi de avânt ca să se ridice şi să arunce o privire împrejur. Fugeau printr-un tunel puţin înalt şi arcuit, tăiat în 961

piatra Zidului ce despărţea Vechiul Regat de Ancelstierre. Era înţesat dintr-un capăt în altul cu membri ai Brigăzii de Noapte, ţinându-se de mâini şi aşezaţi în şiruri lungi, între care se deschidea doar un mic culoar. Fiecare bărbat şi femeie strălucea într-o lumină aurie, dar când se apropie văzu că era strălucirea a mii de flăcărui aurii, care se răspândeau şi se contopeau, iar oamenii intraţi mai adânc în tunel luaseră foc. Nick scoase un ţipăt de groază când pătrunseră în tunel. Foc pretutindeni, un bizar foc auriu care ardea fără fum. Deşi cei din Brigada de Noapte erau mistuiţi de el, nu încercau să scape, nu ţipau şi nu făceau nimic să-l oprească. Chiar mai rău, observă că, pe măsură ce unii erau cu totul mistuiţi, alţii le veneau în loc. Sute şi sute de bărbaţi şi femei în haine albastre se înghesuiau să menţină liniile. În faţă, Hedge înainta cu greu, văzu Nick. Dar nu era tocmai Hedge, ci mai degrabă o întunecime cu înfăţişarea sa, în jurul căreia jucau limbi sângerii de foc, luptând cu cel auriu. Efortul se citea în fiecare pas al său, iar flăcările aurite păreau o forţă aproape fizică, care încerca să-l împiedice să pătrundă prin tunel. Deodată, un întreg grup de oameni luă foc înaintea lor, ca nişte lumânări ce se prăbuşesc într-o baltă de ceară şi dispar în întregime. Până să ajungă cei rămaşi să-şi unească mâinile sau să le vină întăriri, focul auriu se folosi de breşă şi se năpusti în tunel. Oamenii care cărau targa îl văzură, îl întâmpinară cu înjurături şi ţipete, dar îşi continuară goana. Se loviră de flăcări ca nişte înotători care intră în valuri. Dar, cu toate că targa şi cei care o cărau ieşiră cu bine, focul îl culese pe Nick din targă, îl înfăşură în flăcări şi-l trânti pe lespezile de piatră ale tunelului. Flăcările îi treziră o durere rece în inimă, de parcă un ţurţure i-ar fi fost împlântat în piept. Totodată, îi limpeziră mintea şi simţurile. Observa acum simbolurile ascunse în flăcări şi pietre, simboluri care se mişcau, se schimbau şi formau noi combinaţii. Acestea erau însemnele 962

Legământului de care tot auzise. Magia lui Sameth… şi a lui Lirael. Tot ce i se întâmplase recent îi reveni în minte. Îşi aminti de Lirael şi de câinele înaripat. Cum au fugit din cort. Cum s-au ascuns în stufăriş. Discuţia lui cu Lirael. Îi promisese că va face tot ce-i stă în putinţă să-l oprească pe Hedge. Flăcările se aşezară pe pieptul lui Nick, dar nu-i ardeau pielea. Încercau să atace ceea ce era în el, să-i alunge fragmentul din trup. Însă puterea aceea depăşea magia Zidului, iar acum îşi făcea din nou simţită prezenţa, în ciuda încercărilor lui Nick să îmbrăţişeze focul Legământului, să prindă flăcările în mână şi chiar să înghită licăre de lumină aurie. Scântei albe îi ţâşniră din gură, nas şi urechi, iar trupul i se ridică brusc şi înlemni, cu genunchii şi coatele perfect întinse. Nick porni, clătinându-se ca o păpuşă ţeapănă, cu flăcări împotrivindu-i-se la fiecare pas. Ştia ce se întâmplă, dar era doar un observator. Nu avea putere asupra propriilor muşchi. Ciobul îl controla, deşi nu ştia cum să-l facă să meargă cum trebuie. Cu încheieturile încremenite, Nick şontâcăia pe lângă nenumărate trupuri pârjolite, căci tot mai mulţi oameni intrau prin capătul îndepărtat al tunelului. Majoritatea nu le semănau deloc celor din Brigada de Noapte, ci păreau bărbaţi şi femei cât se poate de obişnuiţi, cu părul şi pielea proaspete şi vii. Doar ochii trădau diferenţa de cei vii şi undeva în sinea sa ştia că sunt morţi, nu doar bolnavi. La fel ca fârtaţii lor mai putreziţi, nou-sosiţii purtau şepci şi eşarfe albastre. Înaintea lui, Hedge tocmai ieşise din tunel, iar acum îi făcea semn să-l urmeze. Simţi semnul ca pe o înhăţare ce-l obliga să înainteze mai iute. Focul auriu încerca să-l ajungă la fiecare pas, însă erau prea mulţi Morţi, prea multe trupuri mistuite. Nu putu să-l atingă pe Nicholas, care ieşi clătinându-se din tunel, la siguranţă de flăcările aurii. Traversase Zidul şi acum era în Ancelstierre. Sau mai degrabă pe teritoriul dintre Zid şi Perimetru. De obicei, 963

acesta ar fi un loc liniştit şi gol, cu pământ reavăn şi sârmă ghimpată, cufundat în pace de şoapta flautelor de vânt pe care el întotdeauna le crezuse un fel de decoraţiune ciudată. Acum era învăluit în ceaţa luminată în chip sinistru de strălucirea sângerie a soarelui la apus şi de licăriri de fulger. Ceaţa se rărea ici-colo în iureşul ei spre sud, dezvăluind scene de carnagiu. Era ca o cortină, cortina unui spectacol de groază, trasă pentru a arăta maldăre de cadavre. Erau pretutindeni, agăţate de sârma ghimpată sau îngrămădite pe pământ. Toate cu pălării şi eşarfe albastre, iar Nick înţelese într-un sfârşit că erau refugiaţi sudişti măcelăriţi şi că, prin cine ştie ce metode oribile, Brigada de Noapte era alcătuită tot din oameni ca ei. Un fulger plesni deasupra-i şi un tunet bubui în răspuns. Ceaţa se ridică puţin, iar Nick zări în fugă emisferele care nu erau cu mult înainte pe drum, legate în sănii uriaşe care probabil i-au aşteptat în Redmouth, unde au descărcat barjele. Dar nu-şi amintea dacă asta chiar se întâmplase, după cum nu-şi amintea nimic între conversaţia cu Lirael şi deşteptarea lui chiar înainte de a trece Zidul. Emisferele fuseseră trase până aici de oameni normali sau cel puţin nu din Brigada de Noapte. Bărbaţi îmbrăcaţi într-o combinaţie de uniforme ale armatei Ancelstierrane şi straie din Vechiul Regat, tunici kaki ce contrastau cu piei de vânat, pantaloni în culori ţipătoare şi cămăşi de zale ruginite. Forţa care îl împinsese prin tunel se retrase, şi Nick căzu la picioarele lui Hedge. Acum, necromantul părea să aibă bine peste doi metri, iar flăcările roşii care-i ardeau în jurul cărnii şi în orbite erau chiar mai intense şi strălucitoare. Pentru prima oară, Nick era înspăimântat de el şi se întreba de ce nu fusese şi până acum. Dar era prea slăbit ca să facă altceva decât să se ghemuiască la picioarele lui Hedge şi să-şi ducă mâna la piept, unde durerea încă pulsa. — Curând, bubui ca un tunet vocea lui Hedge. Curând, stăpânul nostru va fi liber. 964

Nick se trezi că încuviinţează entuziast şi asta îl înspăimântă la fel de mult ca Hedge. Alunecă din nou în starea de visare, când nu se gândea decât la emisfere şi ferma lui de fulgere şi la ce trebuia să facă… — Nu, şopti Nick. Ceea ce nu trebuie să facă. Nu ştia ce se întâmplă şi nu avea de gând să facă nimic până când va afla. Nu! Hedge îşi dădu seama că tânărul vorbise cu o voce scăpată de sub controlul lui. Rânji, iar din gât îi scăpărară flame. Îl ridică pe Nick ca pe un prunc şi-l aduse la piept, cu faţa lipită de banduliera lui cu clopoţei. — Nicholas Sayre, aproape că ţi-ai jucat partea, spuse el, iar răsuflarea îi era caldă precum aburul încins şi mirosea a descompunere. N-ai fost mai mult decât o gazdă imperfectă, deşi unchiul şi tatăl tău s-au dovedit a fi mai de ajutor decât aş fi sperat, chiar dacă nu au ştiut-o. Nick nu putu să-şi ferească ochii de privirea lui arzătoare. Uită tot ce îşi amintise în tunel. În ochii lui Hedge văzu emisferele argintii, fulgerele, contopirea pe care o cunoştea drept unic tel al scurtei sale vieţi. — Emisferele. Emisferele trebuie unite, şopti el, aproape ritualic. — Curând, stăpâne, curând, croncăni Hedge. Se îndreptă spre cei patru cărăuşi şi-l aşeză pe Nicholas pe targă, atingându-i pieptul, chiar deasupra inimii, cu mâna înnegrită, cuprinsă încă de flăcărui. Ce mai rămăsese din cămaşa Ancelstierrană a lui Nick se dizolvă sub atingerea lui Hedge, dezvăluindu-i pielea învineţită. — Curând! Hedge se îndepărtă condus de privirea tâmpă a lui Nick, căruia nu-i mai rămăsese niciun gând independent. Doar viziunea arzătoare a emisferelor şi a contopirii lor. Încercă să se ridice şi să le privească, dar nu mai avea pic de forţă. Istovit, îşi lăsă braţele să cadă pe lângă targă şi atinse ceva cu un deget. Două senzaţii stranii îi străbătură braţul. O durere ascuţită şi o căldură blândă, tămăduitoare. Încercă să apuce obiectul, însă degetele nu-i dădură 965

ascultare. Întoarse capul spre pământ şi realiză că era o bucată de lemn, un fragment din flautele de vânt care zăceau zdrobite la câţiva paşi depărtare. Însemnele Legământului încă lunecau pe ea. În timp ce le privea, ceva se trezi în mintea lui. Pentru un moment, îşi reaminti cine era şi promisiunea pe care i-o făcuse lui Lirael. Câtă vreme dreapta nu-l asculta, Nicholas se aplecă şi încercă să ia fragmentul cu stânga. Reuşi pentru câteva secunde, până când şi stânga îi scăpă de sub control. Degetele i se deschiseră, şi bucata de lemn căzu pe targă, între corpul şi braţul său drept. Hedge nu se îndepărtă prea mult de tânăr. Înaintă cu paşi mari prin ceaţa care i se dădea din cale, drept spre cel mai mare morman cu cadavre. Sudiştii aceştia fuseseră omorâţi de Morţii pe care îi ridicase mai devreme din cimitirele provizorii din jurul taberelor. Îl amuza ideea de a folosi sudişti morţi să omoare sudişti. Omorâseră şi soldaţi în ciudatul Punct de Vest, şi marinari în zona farului. Traversase Zidul de trei ori în acea zi. O dată să pună la cale atacurile iniţiale din Ancelstierre, ceea ce nu fusese mare lucru; a doua oară s-a întors să pregătească transportul emisferelor, o sarcină mult mai grea şi, în sfârşit, a trecut cu emisferele şi cu Nicholas. Ştia că nu va mai fi nevoit să treacă Zidul niciodată, căci acesta va fi unul dintre primele lucruri pe care stăpânul său le va distruge, împreună cu toate celelalte creaţii ale dispreţuitului Legământ. Tot ce-i rămânea de făcut acum era să intre în Moarte şi să constrângă cât mai multe spirite să pătrundă în cadavrele ce zăceau înaintea lui. Deşi Forwin Mill era la mai puţin de treizeci şi doi de kilometri depărtare şi ar fi putut să ajungă acolo până dimineaţa, ştia că armata din Ancelstierre le va sta în cale. Avea nevoie de cât mai multe Slugi să lupte împotriva armatei, iar aproape toate cele pe care le adusese din nord şi cele pe care le ridicase din cimitirele sudiştilor fuseseră sacrificate în traversarea Zidului. 966

Hedge trase doi clopoţei din bandulieră. Mosrael, cu care să trezească din somn spiritele care rătăceau pe tărâmul nimănui, acum eliberate din lanţurile dispreţuitelor jucării ale Abhorsenului şi Saraneth, cu care să le supună voinţei lui. Vor fi destule corpuri pentru toate, deşi folosirea acestui clopoţel l-ar trimite pe el însuşi în Moarte. Apoi s-ar întoarce prin porţi, folosindu-l pe Saraneth pentru a orienta alte spirite găsite în viaţă. Dar, înainte să înceapă, simţi ceva venind prin întunecime. Precaut, îl puse pe Mosrael înapoi în bandulieră, nu cumva să sune de unul singur. Îşi trase spada, şoptind cuvinte care o învăluiră în flăcări negre. Ştia prea bine cine îl vizita, dar nu se încredea îndeajuns în legăturile şi farmecele pe care le aruncase asupra ei. Chlorr era acum o Maestră a Morţii. În Viaţă, se supusese Distrugătorului, dar în Moarte, scăpa cumva controlului său. Hedge o forţase să-i dea ascultare prin alte metode şi, ca întotdeauna când un necromant controlează un asemenea spirit, supuşenia lui putea fi doar o iluzie. Chlorr apăru ca o formă neguroasă care abia amintea de cea omenească, cu apendice diforme pe un trunchi mătăhălos care părea că are două braţe, două picioare şi un cap. Focuri adânci ardeau acolo unde ar fi trebuit să-i stea ochii, deşi erau prea mari şi prea îndepărtate. Trecuse pentru prima oară Zidul, împreună cu Hedge, şi condusese atacul-surpriză asupra garnizoanei Ancelstierrane. Nu se aşteptaseră la un atac din sud. Chlorr luase multe vieţi şi devenise cu atât mai puternică. Hedge o privea suspicios şi îşi ţinea mâna lipită de Saraneth. Clopoţeilor nu le plăcea să slujească necromanţi, ba chiar şi un Abhorsen trebuia să le arate tot timpul cine e şeful. Chlorr făcu o plecăciune cumva ironică, în opinia lui Hedge. Apoi vorbi, cu o gură diformă deschizându-se în norul de întunecime. Tot ce ieşea din gura aceea era o ciudată păsărească. Hedge se încruntă şi ridică sabia. Gura se opri şi o limbă de foc sângeriu se plimbă dintr-o parte în 967

alta a hidoasei despicături. — Iertare, stăpâne. Mulţi soldaţi călare se apropie din sud. Unii sunt magi ai Legământului, deşi nu unii prea iscusiţi. I-am stârpit pe primii, dar mai vin încă mulţi, aşa că m-am întors să-mi avertizez stăpânul. — Bine, rosti Hedge. Sunt pe cale să ridic o nouă oaste de Morţi, pe care ţi-o voi trimite când va fi gata. Deocamdată, adună toate Ajutoarele disponibile şi atacă-i pe soldaţii aceia. Magii Legământului trebuie neapărat răpuşi. Nimic nu trebuie să-l întârzie pe stăpân! Chlorr îşi înclină capul mare şi pocit. Apoi se răsuci şi-i prezentă lui Hedge un om care fusese ascuns de ceaţă şi de statura ei masivă. Un om scund şi sfrijit, a cărui haină ruptă în câteva locuri lăsa să se întrevadă cămaşa albă de funcţionar. Chlorr îl ţinea de gât cu două degete enorme, iar sărmanul era aproape mort de groază şi din lipsă de aer. Căzu în genunchi înaintea lui Hedge, gâfâind şi scâncind. — Asta-i al tău sau cel puţin aşa se spune. Acestea fiind zise, Chlorr se îndreptă cu mâinile întinse spre Slugile din apropiere. Imediat ce le atingea, se cutremurau şi se ridicau cu o smucitură, apoi o urmau încet-încet. Dar nu prea mai rămăseseră Slugi, iar cele din tunelul din Zid fuseseră mistuite de foc. Era atentă să nu se apropie prea mult de enorma barieră de piatră din care încă mai scăpa lumină aurie. Nici măcar ea nu lua în glumă trecerea Zidului şi poate că nu ar fi reuşit s-o facă fără ajutorul lui Hedge şi sacrificiul multor Morţi de duzină. — Cine eşti? întrebă Hedge. — Sunt… sunt adjunctul Geanner, scânci bărbatul. Întinse un plic. Asistentul domnului Corolini. V-am adus scrisoarea… cu permisiunea de a trece… Zidul. Hedge luă plicul, care imediat izbucni în flăcări şi se preschimbă în cenuşă. — Nu am nevoie de permisiunea nimănui, şopti el. — Am venit şi pentru… cea de-a patra plată, aşa cum a fost înţelegerea, continuă Geanner. Am făcut tot ce aţi 968

cerut. — Totul? întrebă Hedge. Regele şi Abhorsenul? — M… m… morţi, icni Geanner. Au ars cu totul într-o explozie în Corvere. — Taberele de lângă Forwin Mill? — Oamenii noştri vor deschide porţile în zori, după plan. Pliantele au fost tipărite, cu traduceri în azhdikă şi chellaniană. Sunt sigur că vor crede promisiunile. — Insurecţia? — Încă luptăm în Corvere şi în alte locuri, dar… dar sunt sigur că Ţara Noastră va birui. — Atunci toate lucrurile de care aveam nevoie sunt în ordine, rosti Hedge. În afară de unul. — Care ar fi acela? întrebă Geanner. Ridică ochii spre Hedge, dar nici nu apucă bine să ţipe că sabia învăluită în flăcări îi zbură capul de pe umeri. — Ce risipă, bombăni Chlorr, care tocmai se întorcea cu un şir de Morţi târându-se în urmă-i. Acum trupul ăsta e inutil. — Piei din ochii mei! răcni Hedge, posedat de o furie neaşteptată. Puse sabia în teacă şi îl trase pe Mosrael din nou. Sau te trimit înapoi în Moarte şi-mi găsesc o slugă mai folositoare! Chlorr chicoti, cu un sunet precum cel al pietrelor zornăite într-o găleată de fier şi dispăru în noapte, cu un şir de aproape o sută de Slugi pe urme. Imediat ce ultimul dintre ei trecu de tranşee, Hedge sună din Mosrael. Clopoţelul scăpă o singură notă, începând jos şi urcând treptat în volum şi înălţime. Pe măsură ce sunetul se răspândi, trupurile sudiştilor începură să se zvârcolească, maldărele de cadavre prinzând viaţă. În acelaşi timp, pe Hedge se aşezase gheaţa. Mosrael încă răsuna, deşi mânuitorul său păşea prin râul rece al Morţii.

969

CAPITOLUL OPTSPREZECE Chlorr Femeia Măştii Lirael se trezi brusc, cu inima zvâcnindu-i în piept şi se repezi după sabie şi clopoţei. Era întuneric afară şi era închisă într-o cameră… sau cel puţin aşa i se păru până se dezmetici. Dormea într-un transportor zgomotos, un camion, cum îi spunea Sam. Doar că zgomotul pierise. — Ne-am oprit, o înştiinţă Căţeaua. Îşi vârî botul prin învelitoarea de pânză să arunce o privire în jur şi rosti cu glas înăbuşit: — Şi cred că pe neaşteptate. Lirael se îndreptă de spate, încercând să scape de sentimentul că tocmai fusese lovită cu un ciomag şi-apoi forţată să bea oţet. Era în continuare răcită, dar bucuroasă că nu se îmbolnăvise mai rău, pentru că primăvara Ancelstierrană nu scăpase complet din ghearele iernii, mai ales noaptea. Oprirea venise într-adevăr pe neaşteptate, căci şoferul suduia de mama focului. Sam se ivi din spatele învelitorii şi abia reuşi să scape de limba Căţelei Obraznice, care voia să-l întâmpine în stilu-i caracteristic. Semnele oboselii i se citeau pe chip, iar Lirael îşi închipui că nu reuşise să pună geană pe geană de când aflase vestea tragică despre părinţii lui. Ea aţipise de cum intraseră în… camion… deşi habar n-avea cât dormise. Judecând după întunericul de-afară, nu prea mult. Doar zgarda Căţelei lumina uşor. — S-au blocat camioanele, îi spuse Sam, deşi vântul bate spre vest. Cred că ne-am apropiat prea mult de emisfere. V-a trebui s-o luăm la pas. — Unde ne aflăm? întrebă Lirael. Se ridică brusc şi se lovi cu capul de pânza acoperişului, ratând la mustaţă o grindă de oţel. Afară era o zarvă de nedescris, de la urlete la zăngănitul cizmelor ţintate, însoţite de-un duduit constant. Lirael era încă buimăcită şi nu realiză de la bun început că acela nu era zgomotul tunetelor, aşa cum se aştepta, ci altceva. 970

Căţeaua sări peste capacul de descărcare, urmată de o Lirael foarte adormită. Nu părăsiseră încă şoseaua Perimetrului şi în curând se iveau zorii. Pe cer se zărea luna, nu mare şi rotundă ca în Vechiul Regat, ci mai degrabă un corn subţire. Şi culorile difereau uşor: argintiul lăsa locul unui galben de zinc. Bubuitul venea dinspre miazăzi, însoţit de-un şuierat uşor. Orizontul era scăldat în lumină, dar nu datorită fulgerelor. Şi la vest se auzeau tunete, iar luminile de-acolo erau fără îndoială trăsnete. Lirael simţi un vag iz de Magie Liberă, deşi vântul bătea spre sud. Simţi şi duhoarea Morţilor, la nici doi kilometri în faţă. — Ce-i cu zgomotul şi luminile alea? îl întrebă ea pe Sam, făcând semn către miazăzi. Băiatul se-ntoarse pentru a privi în direcţia indicată, dar fu nevoit să se dea la o parte din calea soldaţilor. — E zgomotul artileriei, rosti el într-un sfârşit. Tunuri mari. Sunt poziţionate la mare distanţă de Zid, pentru a nu fi influenţate de emisfere sau de Vechiul Regat, şi deci să poată trage. Sunt un soi de catapulte care aruncă proiectile cale de câţiva kilometri. Când încărcătura atinge pământul, explodează şi omoară oameni. — Mare pierdere de vreme, i-o tăie maiorul Greene, care se apropie de ei, gâfâind. Auzi cumva vreo explozie? E ca şi cum ar arunca cu nişte pietroaie în Morţi şi, chiar dacă-i lovesc din plin, tot nu păţesc nimic. Fac doar mizerie şi pe urmă tot artileriştii trebuie s-o cureţe. Mii de bombe neexplodate, majoritatea umplute cu fosfor alb. Urâtă treabă. Haideţi! Maiorul o luă înainte, urmat de Lirael, Căţea şi Sam. Lăsaseră raniţele în camion, iar Lirael se temu pentru o clipă că-l uitaseră pe Mogget în raniţa lui Sam. Apoi îi zări căpşorul alb în spatele liniei soldaţilor aflaţi în marş, gonind pe marginea drumului de parcă ar fi urmărit vreun şoarece. Şi, într-adevăr, chiar asta făcea. Îşi căuta de mâncare. Lirael îl ajunse cu uşurinţă din urmă pe maior şi-l întrebă: 971

— Unde suntem? Greene o fixă cu privirile, tuşi stânjenit şi făcu semn spre locotenentul Tindall, care era puţin mai în faţă. Lirael prinse aluzia şi îi puse tânărului ofiţer aceeaşi întrebare. — La cinci kilometri de punctul vestic de sprijin al Perimetrului, rosti Tindall. Forwin Mill se află la douăzeci şi cinci de kilometri mai la sud, dar nădăjduiesc să-l oprim pe Hedge la Zid. Plutonul Unu, stai! Comanda o luă pe nepregătite şi mai făcu câţiva paşi înainte să realizeze că soldaţii se opriseră. La ordinul lui Tindall, repetat şi de sergentul din capul plutonului, soldaţii se aliniară de fiecare parte a drumului, cu puştile pregătite. — Se apropie o trupă de cavalerie! o repezi Tindall. O înhăţă de mână şi o conduse la marginea şoselei. — Dar nu ştim a cui. Lirael se apropie de Sam şi trase sabia din teacă. Amândoi îşi încordară privirile, încercând să descopere sursa acelui tropot metalic. Alături, Căţeaua privea şi ea concentrată. Doar Mogget părea imperturbabil, făcându-şi de lucru cu şoarecele proaspăt prins. Era însă viu şi îl lăsa să o zbughească preţ de-o clipă, apoi îl prindea între falci, spre groaza bietului rozător. — Nu-s Morţi, hotărî Lirael. — Şi nici Magie Liberă, completă Căţeaua Obraznică, adulmecând cu putere văzduhul. Dar simt multă spaimă în aer. În depărtări apăru un călăreţ. Făcea parte din infanteria călare Ancelstierrană, dar îşi pierduse spada şi carabina. De cum îi văzu pe soldaţi, începu să urle: — La o parte! Fugiţi de-acolo! Infanteristul nu schiţă nicio intenţie să oprească, dar calul se sperie de soldaţii care inundară şoseaua, iar cineva-l apucă de căpăstru şi îi curmă galopul. Alte mâini îl săltară pe călăreţ din şa, înainte să dea bice calului. — Ce-ai păţit, omule? îl luă maiorul Greene la rost. Numele şi unitatea! — Soldat Maculler, 732769, domnule, glăsui omul pe 972

nerăsuflate. Îi clănţăneau dinţii şi asuda din greu. Din divizia a paisprezecea de cavalerie uşoară, detaşamentul aerian al Perimetrului. — Bun. Acum spune-mi ce se petrece, zise maiorul. — Morţi… cu toţii, şopti bărbatul. Am pornit călări dinspre sud, prin ceaţă. O ceaţă tare ciudată… I-am prins cu nişte chestii mari, argintii… ca nişte jumătăţi de portocală, dar uriaşe… Le-au încărcat în căruţe, dar caii erau morţi. Sau păreau morţi, fiindcă se mişcau. Caii trăgeau la căruţă, deşi erau morţi. Toţi sunt morţi… Maiorul Greene îl scutură bine. Lirael dădu să-l oprească, dar Sam o prinse de mână. — Soldat Maculler, raportează! Care-i situaţia? — Sunt morţi, cu toţii, în afară de mine, domnule, rosti soldatul sec. Eu şi cu Dusty am căzut la prima şarjă. Când ne-am dezmeticit, lupta se încheiase deja. Ne-a cuprins greaţa. Cred că erau ceva gaze în negura aia. Întreg detaşamentul de recunoaştere a fost doborât, cu tot cu cai. Unii au început să alerge de bezmetici. Am zărit în jurul căruţelor o grămadă de leşuri, sudişti morţi ziceam noi. Dar, de cum am căzut, au prins viaţă. I-au învălmăşit pe-ai noştri… mii de monştri, nişte arătări groaznice. Se-ndreaptă spre noi, domnule. — Emisferele argintii, interveni rapid Lirael. Încotro au pornit căruţele? — Nu ştiu, bolborosi soldatul. Când au dat peste noi, se îndreptau spre sud. Mai mult nu ştiu. — Hedge a trecut zidul şi emisferele se îndreaptă spre ferma de fulgere. Trebuie să ajungem acolo înaintea lor! E ultima noastră şansă! — Cum? întrebă Sam, palid. Dacă au trecut deja de Zid… Locotenentul Tindall aşternuse deja harta şi se chinuia în zadar să aprindă o micuţă lanternă electrică. Înăbuşi o înjurătură şi îi aruncă o privire spăsită lui Lirael, apoi ridică harta în razele lunii. Simţurile îi spuseră lui Lirael că Morţii se aflau în 973

preajmă. Nu zărea nimic în depărtare, dar recunoscu primejdia ce se apropia: slugi moarte. O oaste uriaşă de slugi moarte. Şi mai era ceva. O prezenţă îngheţată, familiară. Unul dintre Stăpânii Morţilor, dar nu un necromant. Fără îndoială era Chlorr. — Se-apropie! rosti ea brusc. Două cete de Morţi. Cam o sută în faţă, urmaţi de un puhoi în spate. Maiorul lătră câteva ordine, iar soldaţii se împrăştiară în toate direcţiile, majoritatea înainte, cu trepiede, mitraliere şi alte ustensile. Maculler fu condus în spate de un infirmier, urmat de calul său credincios. Tindall scutură harta şi se uită chiorâş la ea. — Mereu pe afurisitele alea de pliuri! rosti el cu năduf. Am putea să ne-ndreptăm la sud-est de răscruce, apoi s-o tăiem spre sud-vest şi să ajungem la Forwin Mill dinspre miazăzi. Cine ştie, poate reuşim să ducem şi camioanele pe drumul ăsta. La început, trebuie să respingem atacul lor. — Dă-i drumul! răcni maiorul Greene. Ia-ţi plutonul şi respinge-i. Noi vom încerca să le ţinem piept aici, cât timp putem. — În fruntea lor e Chlorr, îi informă Lirael pe Sam şi pe Căţea. Ce facem acum? — N-avem cum să ajungem la ferma de fulgere înaintea lui Hedge dacă o luăm la picior, rosti Sam iute. Am putea lua calul soldatului, dar numai pe noi doi ne-ar duce, iar asta înseamnă un galop de douăzeci de kilometri prin beznă… — Sărmanul cal e epuizat, i-o tăie Mogget. Cuvintele-i ieşiră strâmb din gură, căci mesteca în continuare şoricelul. — Nu v-ar putea duce pe amândoi nici dac-ar vrea. Şi nu cred că e prea încântat de idee. — Deci va trebui să mergem cu soldaţii, rosti Lirael. Asta înseamnă că trebuie să-i ţinem piept lui Chlorr şi primului val de Morţi, până când reuşesc băieţii să împingă camioanele suficient de departe ca să pornească. Privi în depărtare, peste umerii soldaţilor care-şi 974

instalaseră deja mitralierele pe trepiede. În lumina palidă a stelelor şi a lunii, desluşi drumul şi conturul cenuşiu al tufişurilor pipernicite de pe margine. Dintr-odată, peisajul începu să se-ntunece. Erau morţii, care se târau într-un marş dezordonat. În fruntea lor, zări o siluetă şi mai întunecată, de mari proporţii, şi, chiar dacă-i mai despărţeau vreo câteva sute de metri, lui Lirael nu-i scăpară flăcările arzând în miezul umbrei. Era Chlorr. Maiorul Greene îi văzu şi el pe morţi şi zbieră aproape de urechea dreaptă a lui Lirael. — Companie! Grup masiv de morţi la două sute de metri, direcţia nord. Foc! Foc! Foc! Urmă o simfonie de ţăcănituri puternice, şi-atât. Nici tu huruit de mitralieră, nici tu zgomot de foc. Doar ţăcănituri şi strigăte înăbuşite. — Nu înţeleg, spuse Greene. Vântul bate spre vest şi, de regulă, armele de foc continuă să funcţioneze o vreme după ce motoarele cedează. — Emisferele, rosti Sam, privind cu coada ochiului spre Căţea, care încuviinţă. Emană Magie Liberă şi noi suntem prea aproape de ele. Cred că Hedge a schimbat şi direcţia vântului. În ce priveşte echipamentele militare, e ca şi cum am fi în Vechiul Regat. — Fir-ar să fie! Primele două plutoane, două rânduri de-a latul drumului, marş! ordonă Greene. Arcaşii în spate! Artileriştii să-şi scoată săgeţile şi săbiile! Urmă un freamăt de nedescris, pe măsură ce soldaţii traseră săbiile din teacă. Lirael le urmă prima exemplul, apoi Sam, după câteva clipe de şovăială. Ar fi vrut să-l folosească pe Kibeth, poate pentru că-i era mai drag la atingere, dar împotriva lui Chlorr trebuia să invoce autoritatea clopotului cel mare. — Am crezut că este mai târziu de ora douăsprezece, îi spuse Lirael lui Sam. Îl însoţi pe Sam în fruntea liniei de soldaţi. Erau în jur de şaizeci, aliniaţi în două rânduri de-a curmezişul şoselei, până în câmp. Toţi cei din linia întâi purtau armuri, iar 975

carabinele lor erau prevăzute cu baionete argintii. Linia a doua era alcătuită exclusiv din arcaşi, deşi, după cum ţineau arcurile, Lirael bănuia că nici jumătate din ei nu ştiau să le mânuiască. Aprecie totuşi că săgeţile erau argintate, ceea ce ar fi ajutat puţin în lupta cu Morţii. — Hm, „ora douăsprezece” a maiorului Greene înseamnă „drept înainte”; este ora două dimineaţa, replică Sam, după de aruncă o privire cerului nopţii. În mod evident el cunoştea stelele Ancelstierrane la fel de bine ca pe cele din Vechiul Regat, ceea ce nu era valabil şi pentru Lirael. — Linia întâi, îngenuncherea! tună maiorul. Venise în faţă, alături de Lirael şi Sam. Aruncă o privire piezişă Căţelei, care crescuse la mărimea ei completă de luptă. Soldaţii de lângă ea se dădură la o parte, înspăimântaţi, şi ridicară baionetele la patruzeci şi cinci de grade, astfel că linia întâi părea acum un desiş de suliţe. — Arcaşi, fiţi gata! Arcaşii încordară săgeţile şi rămaseră în poziţie de tragere. Încetul cu încetul, morţii se apropiau, dar erau încă prea departe şi întunericul le ascundea trăsăturile, cu excepţia lui Chlorr, fireşte. Oasele lor trosneau de zor, iar picioarele lor diforme loveau cu zgomot surd asfaltul. Lirael simţi încordarea şi spaima soldaţilor din jur. Unii dintre ei aşteptau cu respiraţia tăiată. Alţii se fâţâiau nervoşi şi reglau încontinuu echipamentul. Orice vorbă le îngheţase pe buze după ordinele maiorului. La primele semne de înfrângere, ar fi luat-o cu toţii la fugă. — S-au oprit, rosti Căţeaua, străpungând întunericul cu privirile. Lirael se uită înainte şi văzu că Morţii îşi încetaseră marşul. În loc să avanseze, licărul roşu al lui Chlorr coti spre stânga. — Încearcă să ne ia prin învăluire? rosti maiorul. Mă-ntreb de ce. — Nu, spuse Sam, care simţise valul de Morţi ce venea 976

din urmă. Aşteaptă sosirea întăririlor. Aproape o mie, din câte-mi dau seama. Deşi vorbise încet, soldaţii de lângă el începură să şuşotească şi în curând vestea străbătu ambele linii. — Linişte! ordonă Greene. Sergent! Ia numele acelui soldat! — Să trăiţi! glăsuiră mai mulţi sergenţi deodată, surprinşi la rândul lor şuşotind. Niciunul nu schiţă intenţia de-a scoate carnetul de campanie. — Nu mai putem zăbovi, rosti Lirael nerăbdătoare. Trebuie să ajungem la ferma de fulgere! — Dar nici să dăm bir cu fugiţii nu putem, răspunse Greene. Însemnul de pe fruntea lui luci palid, ca răspuns la Magia Legământului emanată de Căţea. — Moralul soldaţilor e la pământ. Nu-s Cercetaşi şi nu s-au mai întâlnit cu astfel de situaţii. Lirael încuviinţă. Strânse din dinţi, încercând să ia o hotărâre, apoi păşi înaintea soldaţilor. — Mă voi lupta cu Chlorr. Dacă izbutesc s-o înfrâng, s-ar putea ca slugile să plece sau să se-ntoarcă la Hedge. Oricum, nu vor lupta cu aceeaşi pricepere. — Fără mine nu pleci, rosti Căţeaua, care se alătură lui Lirael şi lătratul ei entuziasmat străpunse zidurile nopţii, cu o notă stranie. Soldaţilor li se făcu pielea de găină, iar clopoţelul din mâna lui Lirael rezonă uşor, înainte să-l reducă la tăcere. Clinchetul metalic îi înspăimântă şi mai tare pe soldaţi. — Nici fără mine, rosti Sam cu hotărâre. Păşi înainte, iar pe sabia scoasă la vedere luceau însemnele Legământului. În cealaltă mână, ţinea o vrajă strălucitoare. — Vin şi eu să văd spectacolul, spuse Mogget. Poate reuşiţi să puneţi nişte şoricei pe fugă. — Dacă-i permiteţi unui bătrân să lupte… începu maiorul, dar Lirael clătină din cap. — Mai bine rămâneţi aici, domnule, rosti Lirael, nu cu 977

glasul tinerei, ci cu vocea Abhorsenului gata să înfrunte o armată de Morţi. Păziţi-ne spatele. — Da, doamnă, spuse maiorul Greene. Duse mâna la chipiu şi se întoarse la soldaţi. Lirael înaintă pe pietrişul ce scrâşnea sub picioare. În dreapta ei venea Căţeaua Obraznică, iar în stânga Sam. Mogget fugea dintr-o parte în alta, ca o umbră lăptoasă, căutând probabil alţi şoareci să-i chinuiască. Morţii nu-i ieşiră în întâmpinare, ci se împrăştiară în câmp pentru a forma o linie mai largă. Chlorr îi aştepta în mijlocul drumului, o siluetă neagră ca noaptea cu doi cărbuni încinşi în loc de ochi. Lirael simţi prezenţa ei glaciară şi o trecură fiorii. Se opriră la cincizeci de metri de Morţi, Sam şi Căţeaua la un cot în spatele ei. Îl înălţă pe Saraneth în văzduh, pentru a fi scăldat de razele lunii, iar însemnele străluciră şi şerpuiră pe suprafaţa lui argintie. — Chlorr, Femeie a Măştii, striga Lirael, întoarce-te în Moarte! Întoarse clopoţelul, îl prinse de mâner şi îl scutură, cu o mişcare legată. Glasul lui Saraneth irumpse în noapte, provocând panică în rândurile Morţilor. Dar chemarea îi era adresată lui Chlorr. Toată puterea şi atenţia lui Lirael erau concentrate pe acel spirit. Chlorr înălţă sabia umbrelor deasupra capului ei şi urlă sfidător, dar urletul fu înecat de glasul clopoţelului. Chlorr bătu în retragere, învârtind sabia deasupra capului. — Întoarce-te pe tărâmul Morţii! porunci Lirael în timp ce înainta, desenând spirale în aer cu Saraneth, aşa cum povăţuia Cartea Morţilor. S-a zis cu tine! Chlorr sâsâi şi mai făcu un pas îndărăt. Un al doilea glas se alătură clopoţelului. Era lătratul Căţelei, poruncitor, nespus de lung, mai înalt şi mai tăios ca basul lui Saraneth. Chlorr flutură sabia de parcă ar fi vrut să se apere de cele două vuiete, dar făcu încă doi paşi îndărăt. Zăpăcite, slugile se fereau din calea ei, scoţând gemete de nemulţumire prin gâtlejurile putrezite. 978

Sam îşi roti braţul în jurul trupului, slobozind o flacără aurie ce-o cuprinse pe Chlorr şi pe slugile ei, care ţipau şi se zvârcoleau pe măsură ce focul le mistuia carnea moartă. Dintr-odată, o arătare albă şi mică se proţăpi la picioarele lui Chlorr şi începu să dănţuiască şi să facă tumbe. — Fugi! Fugi, Chlorr cea Fără-de-Faţă! hohoti Mogget. Abhorsenul te azvârle după cea de-a noua Poartă! Chlorr coborî sabia asupra motanului, dar Mogget se feri cu eleganţă. Stăpâna morţilor sări atunci pe deasupra capetelor slugilor şi se preschimbă într-un nor întunecat cu formă de corb. Norul săgetă văzduhul spre miazănoapte, pe deasupra câmpiilor şi a Zidului, căutând un refugiu. Pe urmele ei veneau glasul lui Saraneth şi lătratul Căţelei.

CAPITOLUL NOUĂSPREZECE Conserva de sardine Odată cu izgonirea lui Chlorr, slugile se împrăştiară care încotro, ca un muşuroi de furnici stropit cu apă opărită. Cei mai nătângi o luară la fugă spre Lirael şi Sam. Mogget sălta printre picioarele lor şi râdea, pe măsură ce cădeau la pământ, mistuiţi de focul Legământului. Glasul lui Saraneth le poruncea să-şi părăsească trupurile, iar lătratul Căţelei le alunga spiritele în Moarte. Nebunia dură doar câteva minute. Ecourile clopoţelului şi-al lătratului se risipiră, iar Lirael şi însoţitorii ei se treziră singuri în mijlocul drumului, împrejmuiţi de sute de cadavre părăsite, care luceau palid în lumina lunii. Într-un târziu, urletele şi chiotele soldaţilor rupseră tăcerea. Lirael nu le dădu importanţă şi se întoarse spre Mogget. — De ce i-ai spus lui Chlorr să fugă? Puţin ne mai lipsea s-o învingem. Şi ce-ai vrut să spui cu „fără-de-faţă“? — S-a terminat mai repede aşa, ceea ce, cred, e în folosul nostru, se explică Mogget, după care se aşeză la picioarele lui Sam şi căscă. 979

— Chlorr a fost mereu din cale-afară de prevăzătoare, chiar şi pe vremea când era A… aaahm, în viaţă. Sam oftă, îşi vârî sabia în teacă şi-l luă pe motan în braţe. — S-a sfârşit într-adevăr mai repede, îi luă Sam apărarea. Şi nu vreau să vă stric cheful, dar se apropie o hoardă de slugi Moarte… şi slugi întunecate, dacă nu mă-nşală simţurile. — Nu te înşală, mârâi Căţeaua, aruncându-i o privire piezişă motanului. Deşi, sunt de-acord cu stăpâna mea că explicaţia lui Mogget e cam şubredă. Eu zic să ne luăm tălpăşiţa. N-avem mult timp. Ca prin miracol, vorbele ei fură întâmpinate de zbârnâitul motoarelor de camion. Locotenentul Tindall şi ai lui reuşiseră să le împingă la o distanţă suficient de mare. — Sper s-o putem lua pe ocolite… începu Lirael, dar se opri şi clătină din cap. Ce vorbesc eu? Asta ar înrăutăţi lucrurile pentru… cum îi spune? Tehnologia Ancelstierrană. — Eşti pe-aproape, pufni Sam. Haideţi! Cei patru ajunseră din urmă plutonul care se-ndrepta în pas alergător spre camioane, la comanda maiorului. Greene radia de satisfacţie, iar câţiva soldaţi îi întâmpinară cu salutul milităresc. În câteva minute, atmosfera companiei se schimbase complet. Lângă camionul din fruntea coloanei îi aştepta locotenentul Tindall, cu ochii pironiţi în hartă, dar ajutat de această dată de o lanternă electrică. Îşi înălţă privirile şi luă poziţie de drepţi când îi zări pe cei trei eroi. — Am descoperit un drum bun, rosti el pe nerăsuflate. Cred că avem o şansă să i-o luăm înainte lui Hedge. — Cum? întrebă Lirael. — Păi singurul drum la sud de punctul vestic de sprijin o ia pe dealurile de colo, le arătă el. Are un singur sens şi nu e ranforsat cu metal. Unor căruţe împovărate – aşa cum le-a descris Maculler – le-ar lua pe puţin o zi să urce pe-acolo. Cel mai devreme mâine după-amiază. Noi putem ajunge în zori. 980

— Bravo, Tindall! îl felicită maiorul, bătându-l prieteneşte pe umăr. — Există oare o altă cale de a transporta emisferele la Forwin Mill? întrebă Sam. Hedge a plănuit totul cu atâta minuţiozitate, şi aici, şi în Regat… cu mult înainte. S-a folosit de sudişti pentru a-şi spori numărul Morţilor, apoi căruţele… Tindall cercetă încă o dată harta. Fasciculul de lumină sări de colo colo, în căutare de noi posibilităţi. — Ei bine, rosti el într-un târziu, bănuiesc că ar putea să le transporte cu căruţele până la mare, să le încarce în bărci şi de-acolo la sud, spre lacul de lângă fabrică, unde-i docul acela părtinit. Dar lângă punctul de sprijin n-au cum să le încarce… — Aici te-nşeli, i-o tăie maiorul cu glas sumbru. Puse degetul pe-o linie verticală înconjurată de patru linii în unghi. — Portul marinei de lângă farul de vest. — Asta are de gând să facă, rosti Lirael, străbătută de fiorul certitudinii. Cât de repede ar ajunge pe mare? — Le-ar lua ceva timp să încarce emisferele, opină Sam, care se alătură mănunchiului de capete aplecate asupra hărţii. Şi, cum n-au la îndemână puterea aburului, se vor bizui pe vânt prielnic. Dar Hedge stăpâneşte aerul, aşa că le dau opt ore. Pentru câteva clipe se lăsă liniştea. Apoi, ca la un semnal invizibil, grămada se puse în mişcare. Greene înşfacă harta şi urcă în cabina primului camion. Lirael şi însoţitorii ei săriră iute în spate, iar Tindall o luă la goană de-a lungul drumului, răcnind „Mişcă” pe măsură ce camioanele prinseră viteză şi o luară din loc. Luminile farurilor pâlpâiau de la efortul depus de motoare. Sam îl aşeză pe Mogget deasupra raniţei sale mult-prea-cârpite şi se întinse alături. Scoase apoi o conservă metalică din desaga prinsă la brâu şi o flutură pe la botul motanului. — Ce-i asta? 981

— Sardine. Ştiu că se dau cu raţia, aşa că am luat câteva şi pentru tine. — Ce sunt sardinele? întrebă Mogget bănuitor. Şi de ce văd o cheie? Asta-i o glumă de Abhorsen? Drept răspuns, Sam răsuci cheiţa şi deschise conserva, eliberând mirosul pătrunzător de sardine. Mogget urmări operaţiunea cu vădit interes, lipindu-şi ochii de conservă. Sam o aşeză în faţa lui, reuşind ca prin miracol să nu se taie la o zdruncinătură a camionului, iar Mogget adulmecă sardinele cu precauţie. — De ce mi-o oferi? — Păi îţi place peştele. În plus, ţi-am promis-o. Mogget îşi luă ochii de la sardine şi-l privi pe Sam cu neîncredere, dar nu descoperi nicio urmă de viclenie pe chipul lui, aşa că dădu din cap şi devoră peştele într-o clipită, lăsând în urmă o conservă sclipitoare. Lirael şi Căţeaua urmăriră această demonstraţie de lăcomie, cu gândul la întâmplările de-afară şi la urmăritori. Lirael dădu la o parte învelitoarea de pânză şi încercă să privească pe după cele trei camioane din spate. Simţea că-n urma lor venea o ceată mult mai numeroasă de slugi moarte şi întunecate. Slugile întunecate erau mult mai puternice decât cele moarte şi nu erau îngrădite de trupuri. Se mişcau cu repeziciune, iar unele săreau înaintea mulţimii de cadavre şi planau asemenea unor lilieci uriaşi. Urmau să provoace mari stricăciuni pe undeva, dar Lirael alungă acest gând. Adevărata primejdie îi aştepta la vest şi puţin spre sud, unde fulgerele despicau în continuare bolta cerească, deasupra orizontului. Fulgerele artificiale ale artileriei Ancelstierrane se curmaseră de ceva vreme, dar de abia acum avu răgazul să observe asta. — Câine, şopti Lirael. O trase lângă ea şi se încolăci în jurul gâtului ei. — Ce se-ntâmplă dacă nu reuşim să distrugem ferma la timp? Dacă emisferele se unesc? Căţeaua nu răspunse, ci răsuflă în urechea ei şi lovi podeaua camionului cu coada. 982

— Va trebui să intru în Moarte, nu-i aşa? şopti Lirael. Să aflu cum a fost întemniţat Distrugătorul, cu ajutorul Oglinzii Negre. Căţeaua nu schiţă niciun gest. — Mă vei însoţi? rosti Lirael cu glas atât de scăzut încât niciun om n-ar fi putut să-l audă. — Da, voi veni cu tine, oriunde te poartă paşii. — Când să mergem? — Încă nu, atâta vreme cât există şi alte soluţii. Poate reuşim să ajungem la fermă înaintea lui Hedge. — Sper, rosti Lirael. O strânse din nou în braţe, apoi se aşeză pe raniţa ei. În cealaltă parte a camionului, Sam şi Mogget dormeau deja, motanul cuibărit la picioarele băiatului. Conserva de sardine aluneca din când în când pe podeaua de lemn. Lirael o ridică şi strâmbă din nas, apoi o fixă într-un colţ, ca să nu mai facă zgomot. — Stau eu de pază, se oferi Căţeaua. Dormi, stăpână. Mai sunt câteva ore până la ivirea zorilor şi trebuie să-ţi recapeţi toată energia. — Nu mi-e somn, rosti Lirael în şoaptă. Se întinse pe raniţă şi închise ochii, dar nu stătea bine deloc. Dac-ar fi fost în stare, s-ar fi ridicat şi s-ar fi antrenat cu sabia sau cu orice altceva, doar să scape de acea senzaţie. Dar într-un camion aflat în mişcare, opţiunile erau restrânse. Putea să se-ntindă şi să cugete la cele ce aveau să urmeze. Asta făcu, şi somnul o fură pe nesimţite. Căţeaua şedea cu botul pe labe, privind-o pe Lirael cum se zbătea şi se întorcea, şi vorbea în somn. Camionul trepida şi zăngănea din toate încheieturile, iar încercările motorului de-a negocia viraje sau gropi erau la fel de zgomotoase. După aproape o oră, Mogget deschise un ochi, dar când văzu privirile Căţelei, îl închise iute la loc. Căţeaua se ridică silenţios şi se apropie fantomatic de el, până ce stăteau bot în bot. — Dă-mi un motiv bun să nu te-apuc chiar acum de gât 983

şi să te arunc din camion, şopti ea. Mogget deschise un ochi, impasibil. — Vă voi ajunge din fugă. De altfel, ea nu mă învinovăţeşte de nimic. Ai de-ales? — Eu nu sunt atât de binevoitoare, rosti Căţeaua, arătându-i colţii. Te previn, dacă te dai cu duşmanul, voi avea personal grijă să-ţi curm existenţa. — Nu zău? făcu Mogget, torcând uşor. Şi dacă nu reuşeşti? Căţeaua mârâi încet şi ameninţător, dar fu suficient să-l trezească pe Sam, care clipi şi se repezi după sabie. — Ce s-a întâmplat? întrebă el somnoros. — Nimic, îl linişti Căţeaua. Se întoarse lângă Lirael şi se prăbuşi la podea cu un oftat supărat. — Nu te teme, culcă-te la loc. Mogget rânji şi scutură clopoţelul de la gât. La auzul clinchetului, Sam căscă vârtos şi adormi numaidecât. Nicholas Sayre se trezi asemenea unui peşte gata să-şi ia zborul. Ascensiunea lentă îl lăsase buimac şi lipsit de aer, zbătându-se aidoma peştelui prins, pe malurile lacului unde-şi făcuse culcuşul. Îşi înălţă capul şi privi în jur. Un singur gând îi aducea linişte în suflet, şi-anume că se afla într-o lume crepusculară, creată de norii de furtună şi fulgerele ce loveau pământul la nici cincizeci de metri depărtare. Soarele palid ce tocmai se ivise de după creastă nu-l interesa deloc. Nicholas zăcea întins pe o grămadă de paie, lângă baraca din spatele unui debarcader părăginit. Douăzeci de metri mai încolo, oamenii lui Hedge se chinuiau să scoată emisfera dintr-un cabotier comercial, înjurând şi blagoslovind de mama focului printre frânghii, macarale şi scripeţi. Câteva sute de metri mai în larg aştepta un al doilea cabotier, ancorat cu grijă pentru a evita apropierea celor două emisfere şi dezlănţuirea forţelor de respingere. Nicholas zâmbi. Erau la Forwin Mill. Nu-şi amintea cum 984

ajunsese acolo, dar reuşiseră să treacă emisferele de cealaltă parte a Zidului. Ferma de fulgere era gata şi, odată ce uneau emisferele, planul lor avea să dea roade. Un tunet puternic îi bubui în ureche, urmat de-un strigăt. Un om căzu din cabotier, cu pielea ca tăciunele şi părul în flăcări. Rămase întins pe doc, gemând şi zvârcolindu-se până ce veni un coleg şi-i tăie rapid gâtul. Nick urmări calm spectacolul. Acesta era preţul plătit pentru transportul emisferelor, însă doar ele contau cu-adevărat. Nick se ridică încet, întâi în patru labe şi-apoi în capul oaselor. Ameţise de-atâta muncă şi fu nevoit să se sprijine de ţeava spartă care ieşea din baracă, până se mai dezmetici. Se simţea din ce în ce mai bine. Un altul muri lângă el, dar nu mai băgă de seamă. N-avea ochi decât pentru strălucirea emisferelor şi avansarea lucrărilor. În curând, prima emisferă urma să fie dusă în clădirea ruinată a fabricii de cherestea. Dar mai întâi trebuia încărcată pe-o platformă specială, amplasată pe unul din cele două vagonete care aşteptau pe liniile înguste. Cel puţin asta le poruncise muncitorilor. Acum că se gândea mai bine, nici măcar nu făcuse o vizită la ferma de fulgere. Întocmise schiţele şi plătise meşterii înainte să plece în Vechiul Regat. Parcă trecuse o veşnicie de-atunci. Nu-şi văzuse creaţia decât în hârtii şi în acele vise tulburătoare. Suferea încă de boala contractată în Vechiul Regat şi se deplasa cu greutate. Avea nevoie de baston sau de cârjă. Zări alături o targă simplă de pânză şi lemn şi se gândi să scoată un băţ pentru a-l folosi ca toiag. Se îndreptă încet şi cu grijă exagerată spre targă, blestemându-şi neputinţa, şi fu cât pe ce să cadă. Îngenunche şi dezbrăcă lemnul de veşmântul de pânză. Noul toiag măsura aproape doi metri şi cântărea destul de mult, dar tot era mai bine decât nimic. Când să se sprijine de el, zări o strălucire pe targă. Era un fragment de lemn inscripţionat cu simboluri neobişnuite, ce sclipeau puternic. Se aplecă să-l ia în mână. 985

De cum îl atinse, începu să tremure ca apucat de streche şi i se făcu instantaneu greaţă. Vomită de câteva ori, dar nu-şi dezlipi degetul de pe lemn, căci ştia că dăduse peste un fragment dintr-un nai menit să păzească frontiera. Nu putea să-l ridice, căci mâna refuza să-i dea ascultare, dar măcar putea să-l atingă. Cât timp exista atingere, era stăpân pe propriile-i amintiri. Atunci era cu-adevărat Nicholas Sayre şi nu doar marioneta emisferelor. — Pe cuvânt de Sayre, şopti el, amintindu-şi de Lirael. Trebuie să pun capăt acestei nebunii. Se sprijini în toiag, gârbovit deasupra propriei sale vome şi căutând disperat o soluţie de ieşire, dar fără a-şi lua degetul de pe nai. De cum i-ar fi dat drumul, s-ar fi reîntors la condiţia de slugă nătângă. Trebuia s-o aibă mereu în preajmă, să-i amintească de adevărata-i natură. Nick se cercetă puţin. Era speriat şi uluit în acelaşi timp de cât slăbise şi de vânătăile albastre şi violete întinse pe partea stângă a pieptului său. Cămaşa lui era o zdreanţă, la fel şi pantalonii strânşi în talie cu o sfoară jerpelită. De mult nu mai avea buzunare şi nici lenjerie. Manşetele pantalonilor erau însă în continuare suflecate. Nick vârî mâna în despicătură, pentru a se asigura că vor rezista. În doar câteva săptămâni, stofa de lână se subţiase rău, dar nu era încă pe ducă. Pufnind şi gâfâind, îşi apropie glezna de nai şi-şi deschise manşeta, iar cu cealaltă mână încercă să împingă bucata de lemn spre deschizătură. Reuşi după câteva încercări, timp în care uită complet de el. Îşi veni în simţiri când lemnul îi atinse pielea piciorului. Un junghi îi străbătu glezna, dar strânse din dinţi şi-l ignoră. Ar fi vrut să-şi ia ochii de la emisfere, dar îi era peste putinţă. Prima era pe debarcader, înconjurată de-un furnicar de oameni care înlocuiau sforile vechi cu altele noi, pentru transportul terestru. Nick observă că printre ei se strecuraseră şi cei de la Brigada de Noapte. Arătau puţin mai bine decât trupa din Vechiul Regat, dar semnele putreziciunii se întrezăreau sub căciulile şi fularele lor 986

albastre. Nu, îşi spuse Nick la atingerea naiului, ăştia nu sunt oameni bolnavi, ci creaturi Moarte, leşuri animate de Hedge. Spre deosebire de oameni, aceste arătări nu se temeau de emisfere şi nici de fulgere. Aparent, rostirea numelui său în gând avea efecte nebănuite, căci necromantul îşi făcu apariţia imediat după ultimul mănunchi de fulgere. Nick fu încă o dată surprins de monstruozitatea în care se preschimbase Hedge. Pe suprafaţa craniului îi şerpuiau umbre care se-mpleteau în adâncul ochilor ca două văpăi, iar din degete i se scurgeau flăcări vâscoase. Necromantul merse la prova cabotierului şi strigă ceva. Muncitorii se grăbiră să-i execute porunca, deşi mai toţi erau răniţi sau bolnavi. Dezlegară parâmele, ridicară pânzele şi porniră în larg, pentru a face loc celuilalt cabotier. Ambarcaţiunea se apropie sub privirile necromantului, care înălţă brusc mâinile la cer şi rosti o incantaţie aspră care făcu văzduhul şi pământul să se cutremure. Întinse o mână spre lac şi execută gesturi largi, împrăştiind dâre de foc pe luciul apei. Din lac începu să iasă negura. Câteva fire albe şi subţiri se ridicară în spirală spre cer, lăsând în urmă dâre groase de ceaţă. Hedge făcu semn la dreapta şi la stânga, iar firele se despărţiră, formând un perete ce se-ntinse în scurt timp pe toată lungimea lacului. Negura se rostogoli şi în faţă, învăluind debarcaderul, fabrica, întreaga vale şi dealurile din depărtare. Hedge bătu din palme, se-ntoarse şi ochii îi căzură pe Nick, care lăsă imediat privirile în pământ şi duse mâna la piept. Necromantul se apropia, tropăind pe scândurile de lemn. — Emisferele, bolborosi Nick când paşii se opriră în dreptul lui. Emisferele… trebuie, noi… — Totul merge conform planului, spuse Hedge. Am 987

ridicat un munte imposibil de înlăturat, în caz că duşmanii noştri mai pricepuţi au intenţii necurate. Ce porunceşti, Stăpâne? Nick simţi o zbatere în piept, ca o bătaie furioasă de inimă, dar mult mai puternică, mult mai înspăimântătoare şi dezgustătoare în acelaşi timp. Icni de durere şi căzu înainte. Îşi îngropă unghiile în scânduri şi trase până rămase fără ele. Hedge aşteptă să se potolească spasmele. Nick îşi trăgea sufletul, incapabil să scoată o vorbă, aşteptând leşinul pentru ca lighioana să pună stăpânire pe el. Dar nimic nu se întâmplă şi, după câteva minute, Hedge plecă. Nick se rostogoli pe spate şi urmări negura care străbătea văzduhul, acoperind norii de furtună, dar nu şi fulgerele. Nu-şi închipuise c-ar fi putut să vadă vreodată negură brăzdată de fulgere şi înregistră efectele ciudate într-un colţişor al minţii. Restul minţii era concentrată pe ceva mult mai important: trebuia să-l oprească pe Hedge înainte ca necromantul să folosească ferma de fulgere.

CAPITOLUL DOUĂZECI Începutul sfârşitului Tocmai se mijea de ziuă, când motoarele începură să geamă, apoi îşi dădură ultima suflare. Locotenentul Tindall scăpă creionul din mână şi trase o înjurătură, căci punctul însemnat pe hartă se transformase într-o linie, pe care o drese în formă de cruce. Zona reprezentată cu multe dungi groase marca pe hartă coborâşul spre o vale întinsă numită Forvale. Doar o creastă joasă şi nesfârşită îi mai despărţea acum de lacul Forwin şi fabrica de cherestea. Lirael dormise pe tot parcursul drumului şi nu fusese martoră la eforturile eroice ale şoferilor, care acceleraseră cu mult peste viteza cuvenită şi nu opriseră nici în ruptul capului. Dar iată că soarta sau norocul îi ferise de accidente grave şi scăpaseră doar cu câteva zgârieturi şi o sperietură 988

zdravănă. Lirael nu era la curent nici cu numărul mare de dezertori. De fiecare dată când camioanele încetiniseră la intrarea în curbe sau pe drumuri secundare, avariate de trecerea apelor, cei care se temeau de o nouă întâlnire cu Morţii săriseră şi se făcuseră nevăzuţi în noapte. Când părăsiseră Perimetrul, compania număra mai bine de o sută de oameni. Acum nu mai erau decât şaptezeci şi trei. — Debarcarea! Pas forţat! Strigătele sergentului major o deşteptară pe Lirael, care se repezi după sabie şi clopoţei. Sam îi urmă exemplul, apoi se împletici până la ieşire, speriat şi descumpănit, şi sări în urma Căţelei. — Pauză de cinci minute! Cinci minute am zis! Vedeţi-vă de nevoile urgente, şi-atât! Nu vă apucaţi să încălziţi ceaiul… Lirael ieşi din maşină cu un căscat monstruos şi se frecă la ochi. Era încă destul de întuneric, deşi cerul se mai luminase la răsărit, în nuanţe albastre, cu excepţia unui petic din apropiere, întunecat şi ameninţător. Lirael îl observă cu coada ochiului şi se răsuci brusc, ştiind că nu scăpase de ce se temuse. Fulgerele secerau norii, mai multe ca niciodată şi pe o suprafaţă mai întinsă. Toate după creastă. — Lacul Forwin şi fabrica sunt după creasta aia, le spuse maiorul. Ce mama… Greene le îndreptă atenţia spre valea ce se-ntindea sub ei, bogată în verdeaţă, presărată cu terenuri cultivate, delimitate tot la cinci pogoane de garduri. Dar în sudul văii zăriră o mare albastră de sudişti cu pălării şi fulare albastre. Dăduseră peste o ceată uriaşă de migratori. Cât ai zice peşte, Greene şi Tindall duseră binoclurile la ochi. Lirael nu avea însă nevoie de binoclu pentru a ghici intenţia mulţimii. Grupurile din faţă cotiseră deja spre vest, spre Forwin Mill şi ferma de fulgere, unde, după tăria furtunii, bănuia că emisferele erau deja pregătite. 989

— Trebuie să-i oprim! rosti Sam, arătând spre sudişti. — E mai important acum să prevenim contopirea emisferelor, se împotrivi Lirael. Şovăi pentru câteva clipe, căutând o vorbă potrivită. Nu întrezărea decât o singură cale: urmau să urce pe creasta vestică şi să vadă ce se întâmplă de cealaltă parte, iar asta-nsemna să traverseze valea cât mai iute cu putinţă. — Trebuie să urcăm pe creastă! Haideţi! Porni pe cărarea ce cobora în vale, la început în fugă uşoară, apoi din ce în ce mai repede. Căţeaua gonea lângă ea, cu limba fluturându-i pe afară. Sam venea puţin mai în urmă, cu Mogget cocoţat pe umărul lui. Greene şi Tindall nu ţinură pasul, dar împărţiră ordine în stânga şi-n dreapta şi în curând soldaţii formară o linie la marginea drumului. Poteca şerpuia până la poalele dealului, de unde o tăia de-a curmezişul câmpului până la vadul de beton sau podul scufundat care traversa pârâul, iar de-acolo în sus, spre creastă. Lirael fugea de mânca pământul. Săgetă prin vad, împroşcând apă pretutindeni şi o luă înaintea sudiştilor. Văzu multe familii, cu membri de toate vârstele. Sute de familii, cu bunici, părinţi, copii şi nou-născuţi. Teama li se citea în priviri şi aproape toţi, de la mici la mari, cărau valize, bagaje sau pachete mici. Zări şi câteva obiecte ciudate, maşinării de metal pe care nu le recunoscu. Sam o lămuri numaidecât: erau maşini de cusut, maşini de scris şi gramofoane. Lirael găsi curios că mai toţi adulţii ţineau o bucată de hârtie în mână. — Să nu-i lăsăm să urce creasta, spuse Căţeaua când Lirael încetini să-i cerceteze mai îndeaproape. Să mergem mai departe. Mi-e teamă că fulgerele sunt tot mai violente. Lirael se opri pentru o clipă şi se răsuci. Sam venea la cincizeci de metri în urmă, încercând din răsputeri să ţină pasul. — Sam! strigă ea, arătând spre sudişti, care ajunseseră la poalele povârnişului. Unii urcau deja. Opreşte-i tu! Eu merg mai departe! 990

Lirael o luă din nou la goană, încercând să nu bage de seamă junghiul din coastă. Cu fiecare clipă care trecea, i se părea că fulgerele se înteţeau şi făceau tot mai mult zgomot. Lirael părăsi poteca şi căţără în linie frântă un pinten înalt, ajutându-se de pietre şi de crengile arborilor cu scoarţă albă ce punctau povârnişul. Pe măsură ce urca, simţea tot mai puternic prezenţa Morţilor. La început, doar douăzeci, apoi încă doisprezece. Fără doar şi poate, Hedge găsise o sursă de cadavre şi chema acum spiritele morţilor. Lirael nu credea că erau slugi întunecate, căci lua mai mult timp să readuci la Viaţă un spirit fără să-i oferi un trup. Cel puţin aşa învăţase. La drept vorbind, nu ştia de ce era în stare Hedge. Vârful era golaş, lipsit de arbori şi bolovani care să-i împiedice privirile. Vedea acum întreg povârnişul vestic care se-ntindea până la malul lacului albastru. Dealul era complet pustiu, mistuit parcă de-un foc năprasnic şi curăţat mai apoi de-o mătură uriaşă, lăsând în urmă doar brazda maronie. Vegetaţia fusese înlocuită cu sute de ţăruşi metalici, măsurând aproape patru metri în înălţime. Erau aliniaţi din doi în doi metri şi uniţi de cabluri negre şi groase care şerpuiau de-a lungul povârnişului până la o clădire dărăpănată de piatră, fără acoperiş. Cablurile metalice erau purtate pe două rânduri paralele de stâlpi din lemn, care traversau clădirea şi se opreau brusc, la douăzeci de metri în stânga şi-n dreapta ei. Lirael zări câte un vagon-platformă cu roţi metalice la fiecare din cele două capete, destinate fără îndoială emisferelor, care urmau să fie încărcate şi contopite cu ajutorul fulgerelor. Special pentru a-i întări convingerea, un fulger brăzdă cerul, bifurcându-se deasupra debarcaderului. Era atât de strălucitor încât Lirael fu nevoită să-şi ferească privirile. Un iz de metal încins îi străpunse nările, întorcându-i stomacul pe dos, şi Lirael fu bucuroasă că nu mai îmbucase nimic de ceasuri bune. Ştia acum ce-o aştepta, căci în aer plutea miasma Magiei Libere. Una din emisferele argintii era deja la debarcader, lucind 991

în nuanţe argintii la atingerea trăsnetelor. Cealaltă era într-o barcă, pe lac. Fulgerele care nu loveau emisferele ţinteau de regulă ţăruşii metalici de pe povârniş. Erau o mie de paratrăsnete, faimoasele paratrăsnete care alcătuiau ferma de fulgere a lui Nick. Ca şi cum norii negri n-ar fi fost de-ajuns, din lac se înălţa negura. Era o negură fermecată, dar creată cu apă adevărată, deci mult mai greu de alungat sau risipit. Lirael simţi sursa valului de Magie Liberă ce răspândea negura. Hedge era la debarcader, înconjurat de Morţi, şi încerca să transporte emisferele. Simţi prezenţa Morţilor şi în jurul clădirilor mici din preajma debarcaderului, mişunând în jurul lui Hedge. Se închipuia ca o muscă la marginea pânzei de păianjen, în miezul căreia trona mama păianjenilor, înconjurată de progeniturile ei. Lirael o scoase pe Nehima şi după o clipă de şovăială duse mâna după Astarael. Suspinătorul. Toţi cei care-i auzeau glasul erau alungaţi în Moarte, inclusiv Lirael. Dacă reuşea să se apropie suficient, i-ar fi trimis pe Hedge şi pe toţi slujitorii lui departe. Hedge ar fi reuşit probabil să revină la Viaţă, dar şansele ca ea să revină erau destul de mici. Ar fi câştigat astfel destul timp. Dar, de cum duse mâna la bandulieră, Căţeaua se repezi la ea şi îi îndepărtă mâna cu botul. — Nu, stăpână. Astarael nu poate învinge de unul singur aici. Din nefericire, nu mai putem împiedica unirea emisferelor. — Dar Sam, soldaţii… dacă atacăm numaidecât… spuse Lirael. — Va fi foarte dificil să străbatem ferma de fulgere. Puterea Distrugătorului e mai slobodă aici, drept dovadă, direcţionează trăsnetele. Unde mai pui că Morţii ăştia sunt conduşi de Hedge, nu de Chlorr. — Dar dacă emisferele se contopesc… şopti Lirael ca pentru sine. Înghiţi în sec şi rosti: — A sosit clipa, nu-i aşa? 992

— Da. Dar nu aici. Hedge ne-a observat deja, aşa cum l-am observat şi noi pe el. Deocamdată, mintea-i stă la emisfere, dar cred că-n scurt timp va porunci ofensiva. Lirael se întoarse, cu gândul să coboare povârnişul estic, dar se răzgândi. — Cum rămâne cu Nicholas? — Mi-e teamă că nu-l mai putem ajuta, rosti Căţeaua cu tristeţe în voce. Când emisferele se vor contopi, fărâma ce zace-n inima sa îi va străpunge pieptul, pentru a se uni cu întregul. El nu va şti nimic din ce se întâmplă. Va avea într-adevăr parte de-o moarte fulgerătoare, deşi mi-e teamă că Hedge nu-l va lăsa să se odihnească prea mult. — Bietul Nick, spuse Lirael. N-ar fi trebuit să-l abandonez. — N-aveai de ales, spuse Căţeaua, apoi o împinse uşor cu botul, dornică s-o pună în mişcare. N-avem timp de pierdut! Lirael încuviinţă şi o luă pe poteca pe care urcase. În timp ce cobora, poticnindu-se la tot pasul, se gândi la Nicholas, la ceilalţi, la ea însăşi. La urma urmei, greul nu atârna pe umerii lui Nick, căci el urma să moară primul, neştiutor. Restul vor fi conştienţi de soarta ce-i aşteaptă şi vor ajunge probabil să-l slujească pe Hedge. Pe la jumătatea drumului, un glas răsunător bubui în toată valea. Se temu o clipă, apoi recunoscu vocea lui Sam, amplificată de Magia Legământului. Îl zări cocoţat pe o stâncă mare, aproape o sută de metri mai jos, cu mâinile pâlnie la gură. Degetele îi străluceau datorită farmecului. — Dragi prieteni sudişti! Nu coborâţi de partea cealaltă a dealului! Doar moartea vă aşteaptă acolo. Nu credeţi în hârtiile pe care le-aveţi în mână: sunt minciuni! Eu sunt prinţul Sameth din Vechiul Regat şi promit să-i recompensez cu pământ şi ferme pe toţi cei care rămân în această vale. Dacă rămâneţi aici, veţi primi ferme şi pământ dincolo de Zid! Sam repetă mesajul, iar Lirael se opri lângă stânca lui, trăgându-şi sufletul. Soldaţii formaseră un cordon lung la 993

poalele dealului, împiedicând trecerea sudiştilor, dar nu reuşiseră să acopere pe de-a întregul capătul sudic. Majoritatea sudiştilor se opriseră să-l asculte pe Sam, dar câţiva dintre ei urcau neabătuţi povârnişul. Sam îşi încheie discursul şi sări jos. — Am făcut tot posibilul, rosti el îngrijorat. Poate stau şi ei locului, asta dacă au înţeles măcar ce le-am zis. — Mai mult de-atât n-avem ce face, încuviinţă maiorul Greene. Nu putem să-i împuşcăm pe cerşetorii ăştia, iar dacă încercăm să-i respingem cu baioneta, ne-ar copleşi până la urmă. Unde-s poliţiştii ăia care i-au lăsat, să le zic vreo două… — Au reuşit să descarce o emisferă, iar cealaltă e în apropiere, îl întrerupse Lirael. Toţi o priveau cu interes. — E şi Hedge acolo. A stârnit negura şi strânge o armată de Morţi. Ferma de fulgere a fost pusă în funcţiune, iar Distrugătorul cheamă şi direcţionează fulgerele. — Eu zic să atacăm de-ndată, propuse maiorul Greene. Tocmai se pregătea să dea ordinul, dar Lirael îl întrerupse. — Nu, nu putem străbate ferma de fulgere şi sunt mult prea mulţi Morţi. Nu mai putem împiedica unirea emisferelor. — Dar asta… înseamnă că am pierdut, rosti Sam. Totul. Distrugătorul… — Nu, i-o tăie Lirael. Voi pătrunde în Moarte şi voi folosi Oglinda Neagră. În zorii lumii, Distrugătorul a fost rupt în două şi întemniţat. Dacă aflu cum, vom putea să-l întemniţăm din nou. Dar trebuie să-mi păziţi trupul cât sunt plecată. Aşteptaţi-vă la un atac din partea lui Hedge. În timp ce vorbea, îl fixă pe Sam cu privirile, apoi pe maior şi pe cei doi locotenenţi, Tindall şi Gotley, sperând să le insufle puţină încredere. Trebuia să creadă că răspunsul o aştepta în Moarte, prin tunelurile trecutului. Taina care i-ar fi dezvăluit cum să-l înfrângă pe Orannis. — Căţeaua mă va însoţi spuse ea. Unde-i Mogget? 994

— Aici! rosti o voce la picioarele ei. Mogget şedea la umbra bolovanului şi lingea o conservă goală de sardine. — M-am gândit că n-ar strica să i le dau acum, murmură Sam, ridicând din umeri. — Mogget! Ajută şi tu cum poţi, îi porunci Lirael. — Cum pot, da, zâmbi Mogget viclean. Încuviinţarea lui suna mai degrabă a întrebare. Lirael făcu privirea roată, apoi se-ndreptă cu paşi mari spre mijlocul unui inel de pietre acoperite cu licheni, unde pintenul stâncos urca din nou, după ce cobora povârnişul. Oglinda era în desaga de la brâu. Trase sabia din teacă şi-l scoase pe Saraneth. De data aceasta, îl ţinu de mâner cu limba în jos. Exista într-adevăr riscul să-l scuture din greşeală, dar putea fi cu uşurinţă folosit. — De-aici voi pătrunde în Moarte. Contez pe voi să-mi păziţi trupul. Mă-ntorc cât de repede cu putinţă. — Vrei să vin cu tine? se oferi Sam. Băiatul scoase naiurile şi prinse mânerul săbiei cu putere. Lirael ştia că nu glumeşte. — Nu, ai destulă treabă aici. Nu cred că Hedge va uita de voi, acum că i-aţi călcat pragul. Nu simţi că Morţii s-au pus în mişcare? În curând, vom fi atacaţi şi cineva trebuie să-mi poarte de grijă cât hălăduiesc pe culoarele Morţii. Las sarcina asta în seama ta, prinţe Sameth. Conjură un diamant protector, dacă ai timp. Sam încuviinţă solemn şi rosti: — S-a făcut, mătuşă. — Mătuşă? făcu Tindall mirat, dar Lirael nici nu-l auzi. Îngenunche lângă Căţea şi o strânse tare în braţe, înăbuşindu-şi temerea că aceasta era probabil ultima oară când avea să-şi mai lipească obrazul de blana ei catifelată. — Chiar dacă aflu cum l-au întemniţat cei Şapte pe Distrugător, ce putem face noi? şopti ea în urechea Căţelei, să n-audă nimeni altcineva. Cum am putea să-l întemniţăm? Căţeaua privi cu tristeţe în ochi, dar nu răspunse. Lirael 995

îi susţinu privirea, apoi zâmbi, un surâs deopotrivă dulce şi amar. — Mult drum am bătut de la Gheţar. Acum mergem şi mai departe. Lirael se ridică şi pătrunse în Moarte. Răcoarea i se strecura în oase, şi-l auzi pe Sam răcnind ceva, dar orice zgomot sau lumină pieri în curând. Lirael păşi în Moarte, cu sabia în mână şi credinciosul câine alături. Sam simţi imediat prezenţa morţii. Lirael îşi dădu ultima suflare şi un strat de chiciură se lăsă peste nasul şi buzele ei. Căţeaua Obraznică păşi lângă stăpâna ei şi dispăru, lăsând în urmă un contur auriu care se risipi treptat. — Nick! Cum rămâne cu Nick! strigă Sam brusc. Îşi trase o palmă peste cap şi înjură. — De ce n-am întrebat-o! — Mişcări pe creastă! strigă cineva în apropiere şi imediat lumea se puse în mişcare. Tindall şi Gotley se-ntoarseră fiecare la plutonul său, iar maiorul zbieră nişte ordine. Sudiştii care se aşezaseră să-l asculte pe Sam săriră-n picioare. Unul câte unul, migratorii începură să urce povârnişul, apoi, ca la un semn, toată mulţimea năvăli spre creastă. În aceeaşi clipă, fulgerele se înteţiră, iar tunetele deveniră asurzitoare şi aproape neîntrerupte. — Compania mea va strânge împrejurimea, strigă Greene. Vom forma un perimetru defensiv. Sam încuviinţă. Simţurile îi spuneau că de cealaltă parte a crestei, vreo şaizeci de slugi moarte porniseră deja ofensiva. — Se apropie Morţii, anunţă el. Îşi aţinti privirile spre creastă, apoi se uită la Lirael şi la sudişti, care începuseră marşul obositor spre culme. Soldaţii se retrăgeau spre pinten, îngroşând permanent liniile. Sudiştii înaintau încet, dar sigur spre sfârşitul lor. — La naiba! sudui Greene. Credeam c-ai reuşit să-i opreşti. 996

— Voi vorbi cu ei! rosti Sam, luând o hotărâre bruscă. Morţii erau la o distanţă de cinci minute, iar Lirael îl rugase să-i oprească pe sudişti. Dacă se mişca iute, n-avea să-i pună viaţa în pericol. — Mă-ntorc imediat. Domnule Greene, vă rog să aveţi grijă de Lirael. Mogget, păzeşte-o cu străşnicie! Acestea fiind spuse, se-ndreptă în fugă spre un grup de sudişti pe care-l văzuse şi-nainte, fără a-i da importanţă. Însă acum avea o idee. În fruntea grupului mergea o bătrână albită de ani, cu veştminte şi figură impunătoare, urmată de-un număr remarcabil de tineri. Fără doar şi poate nu erau o familie, mai ales că nu erau însoţiţi de copii şi nu purtau bagaje. Bătrâna era probabil conducătoarea lor. Atâta lucru ştia şi el despre sudişti. Spera ca măcar ea să aibă puterea să-ntoarcă marea de oameni. Ar fi fost bine s-o convingă în mai puţin de cinci minute, căci, odată ce apăreau Morţii, orice se putea întâmpla. Dacă groaza punea stăpânire pe sudişti, ar fi fost în stare să fugă aiurea sau să se calce în picioare. Sau ar fi refuzat să dea ascultare ochilor şi ar fi continuat orbeşte drumul spre creastă, mânaţi de promisiunea noului pământ.

CAPITOLUL DOUĂZECI ŞI UNU Străfundurile Morţii De cum păşi pe tărâmul Morţii, simţi fiori de gheaţă pe şira spinării, iar şuvoiul încercă să o tragă la fund. Lirael nu se lăsă învinsă şi-şi continuă drumul, luând-o pe urmele Căţelei care adulmeca râul după Morţi iscoditori. În timp ce-şi tăia drum prin apă, rememoră cele mai importante lecţii din Cartea Morţilor şi din Cartea Amintirilor şi a Uitării. Paginile străluceau puternic în mintea ei, vorbindu-i despre cele Nouă Hotare şi despre tainele celor Nouă Porţi. Dar ştiinţa în sine, chiar şi dobândită pe căi oculte, nu era totuna cu practica. Lirael nu trecuse până acum nici măcar de primul Hotar, darămite de Prima Poartă. 997

Cu toate acestea, înainta cu încredere, alungând orice îndoială. În Moarte nu era loc de îndoieli. Râul era iute şi te dobora la primul semn de slăbiciune, şi numai tăria voinţei îi permitea lui Lirael să-şi menţină spiritul. Dacă şovăia, avea să fie înghiţită de ape şi totul era pierdut. Ajunse la Prima Poartă surprinzător de repede. În urmă cu câteva clipe, vuietul era doar un zvon, iar zidul de ceaţă se-ntindea în depărtări, cât vedeai cu ochii. Acum, Lirael putea să atingă ceaţa, iar vuietul cascadei era asurzitor. Gândul îi zbură la acele cuvinte puternice, întipărite bine în minte. Le rosti, iar Magia Liberă se răsuci şi sfârâi pe limba ei, înainte să-i părăsească buzele. La comanda ei, în vălul de ceaţă se căscă o gaură, scoţând la iveală o înlănţuire de cascade care păreau să-şi verse apele în bezna unei genuni fără sfârşit. Lirael rosti o nouă incantaţie şi roti sabia în stânga şi-n dreapta. La picioarele ei apăru o potecă îngustă tăiată adânc prin cascadă, asemenea unei trecători între doi munţi de apă. Porni înainte, strâns urmată de Căţea, care mai că nu se-mpleticea în picioarele fetei. În urma lor, gaura se închise, iar poteca se făcu nevăzută. La un moment dat, un spirit minuscul ieşi din apă, lângă Prima Poartă, şi se-ndreptă tiptil spre Viaţă, pe urmele unui fir negru aproape străveziu, izvorât din buricul lui. Înainta cu paşi veseli şi trăncănea întruna, gândindu-se probabil la recompensa maestrului pentru veştile aduse despre cei doi călători. Cu puţin noroc, urma să primească un trup şi să fie lăsat în Viaţă, darul suprem pentru locuitorii morţii. Prima Poartă se dovedi a fi înşelătoare. Lirael pierdu noţiunea timpului, dar curând, râul îşi reluă cursul leneş, nesfârşit, prin cel de-al doilea Hotar. De cum părăsi cărarea, Lirael cufundă sabia în râu, pentru a se asigura că are pe ce să calce. Hotarul acesta era asemănător Primului, doar că era presărat cu gropi adânci şi primejdioase, dificil de zărit din cauza luminii neclare. Lirael abia dacă vedea mai departe de lungul săbiei. Ştia însă o cale sigură, trecută pe hartă de alţi Abhorseni în Cartea Morţilor. Lirael o luă pe 998

urmele înaintaşilor ei, deşi nu se încredea prea mult în hartă şi mai dădea din când în când cu sabia prin apă. Numără totuşi paşii, urmărind instrucţiunile cărţii şi coti de câte ori fu necesar. Atât de concentrată era la cadenţa paşilor ei, încât puţin îi lipsi să cadă în a Doua Poartă. Căţeaua o prinse în ultima clipă de brâu şi o trase înapoi, tocmai când numărase „unsprezece”, deşi creierul îi spuse „opreşte-te la zece“. Încercă să dea îndărăt, dar strânsoarea celei de-a Doua Porţi era mult mai puternică decât cea a râului. Doar agerimea Căţelei şi încrâncenarea amândurora preveni dezastrul. Cu preţul epuizării, evită prăpastia, căci a Doua Poartă era un hău uriaş în care apele râului se prăvăleau ca-ntr-o chiuvetă, dând naştere unui vârtej ameţitor. — Mulţumesc, rosti Lirael cu glas tremurător, contemplând vârtejul şi nefericita soartă care-o aşteptase înăuntru. Căţeaua nu răspunse îndată, preocupată să se descotorosească de cingătoarea ce-i rămăsese între dinţi, acum doar o zdreanţă nefolositoare. — Linişteşte-te, stăpână, o sfătui Căţeaua. Va veni vremea să ne grăbim, dar încă nu e cazul. — Ai dreptate. Lirael trase aer adânc în piept. După ce-şi veni în fire, se ridică şi rosti o nouă incantaţie care-i pârjoli gâtlejul şi se ciocni de obrajii ei reci ca gheaţa. Ecoul cuvintelor ei se pierdu în abis, iar vârtejul apelor se mai domoli, apoi îngheţă. Trombele se preschimbară în trepte, iar înlănţuirea lor dădu naştere unei scări spiralate ce cobora spre vâltoarea Porţii. De cum atinse primele trepte, vârtejul prinse din nou viaţă. Părea că va trebui să dea de nenumărate ori roată acestui puţ, dar Lirael ştia că aparenţele erau înşelătoare. Şi, într-adevăr, trecu de Poartă în doar câteva minute, cu gândul deja la al Treilea Hotar şi la capcanele aşternute pentru neştiutori. Râul era mai călduţ aici şi nu se-nălţa mai mult de 999

gleznă. Lumina bătea mai puternic, cu toate că nu-şi schimbase nuanţa cenuşie, iar şuvoiul îşi mai domolise înaintarea. Una peste alta, era un loc mult mai plăcut decât primele două, invitând necromantul nepregătit sau nesăbuit să zăbovească. Popasul n-ar fi durat însă mult, căci al Treilea Hotar era străbătut de valuri. Lirael ştia de primejdie şi o luă la goană de cum ieşi pe Poartă. Asta era fără doar şi poate un loc prielnic vitezei, gândi Lirael, mâncând pământul de sub picioare. Vuietul talazului ajunse la urechile ei, talaz ţinut în frâu de acelaşi farmec care potolise vârtejul. Dar Lirael nu-şi întoarse privirile, ci-şi văzu de fuga ei. Dac-ar fi ajuns-o din urmă, s-ar fi trezit târâte prin cea de-a Treia Poartă, de unde avea să plutească fără ţintă, împietrită şi fără speranţă de salvare. — Mai repede! o zori Căţeaua. Lirael fugea acum nebuneşte, dar valul se apropia ameninţător şi teama că vor fi măturate puse stăpânire pe ea. Ajunse la ceţurile Porţii cu câteva palme înaintea apelor furioase, strigând în disperare vraja Magiei Libere. De data aceasta, Căţeaua i-o luă înainte şi se vârî prin deschizătura îngustă din zid. Se opriră în uşa de ceaţă creată de vrajă, răsuflând greu. Valul se prăvăli în urma lor, azvârlind puhoiul de Morţi în hăul cascadei. Lirael îşi trase sufletul şi aşteptă apariţia potecii, pentru a intra în al Patrulea Hotar. Acest hotar îl străbătură iute, fiind mai prietenos decât celelalte, fără gropi şi capcane pentru nesăbuiţi. Şuvoiul era mai puternic, dar Lirael se obişnuise cu ghearele sale reci şi viclene. Nu renunţă la prudenţă, căci, deşi primejdiile fiecărui hotar erau însemnate pe hartă, exista mereu posibilitatea unor încercări noi sau suficient de vechi şi rare pentru a nu fi menţionate în Cartea Morţilor. Pe lângă diferite anomalii, Cartea mai vorbea despre anumite puteri care străbăteau tărâmul Morţii şi n-aveau legătură cu morţii sau 1000

necromanţii. Astfel de făpturi creau condiţii ciudate sau perverteau firea obişnuită a hotarului. Lirael bănuia că însăşi ea era una dintre aceste puteri. Cea de-a Patra Poartă se înfăţişă tot ca o cascadă, dar fără ceaţă. La prima vedere, părea lesne de trecut, căci râul îşi păstra cursul la niciun metru sub ei. Cartea Morţilor o prevenise însă de capcană. Lirael se opri la patru metri de cascadă şi rosti vraja de trecere. O panglică neagră se desprinse încet de cursul apei şi începu să plutească deasupra cascadei, întinzându-se până-n depărtări de nepătruns cu privirea. Avea un metru în lăţime şi părea durată din străfundurile nopţii fără stele. Lirael păşi pe cărarea neagră, îşi recăpătă echilibrul şi porni înainte. Această potecă îngustă nu acoperea doar al patrulea hotar, ci era singurul mijloc de-a traversa hotarul al cincilea. Râul era prea adânc pentru a fi străbătut şi pe deasupra avea serioase proprietăţi metamorfice. Un necromant care ar fi pierdut prea multă vreme în apele sale ar fi ieşit schimbat la trup şi la suflet deopotrivă, şi nu în bine. Spiritul Mort care-şi tăia drum prin furia şuvoiului pierdea cu totul înfăţişarea sa din Viaţă. Nici poteca întunecată nu era lipsită de primejdii. Pe lângă faptul că era strâmtă, era şi calea preferată de mai-marii Morţilor sau de creaturile Magiei Libere pentru a străbate cel de-al cincilea Hotar, spre Viaţă. De cum plăsmuia necromantul calea, aceste spirite se repezeau nebuneşte de-a lungul ei, nădăjduind să-l biruiască pe creator cu un atac subit şi devastator. Lirael ştia de aceste pericole, dar numai lătratul brusc al Căţelei o preveni de spiritul care apăruse de nicăieri şi înainta rapace spre ei. Fusese odată om, dar veacurile petrecute în Moarte îl transformaseră într-o arătare hidoasă şi înfricoşătoare. Avea trupul îndesat şi bulbos şi grumazul răsfrânt în spate, pentru a nu-şi pierde victimele din ochi, chiar şi când fugea pe toate patru picioarele, asemenea unui păianjen. Într-o clipă, Lirael îşi scoase sabia şi străpunse obrazul 1001

creaturii care se năpustise asupra ei. Dar arătarea nu se dădu bătută cu una cu două, în pofida jetului de scântei albe ce ţâşni din trupul ei fantomatic, pe măsură ce Magia Legământului îi mistuia spiritul. Dimpotrivă, lăsă sabia s-o străpungă până aproape de mâner şi se năpusti încă o dată asupra ei, cu flăcări în ochi şi o gură cât toate zilele, sâsâind şi scuipând întruna. Lirael îi trase un picior, încercând să-şi scoată sabia şi în acelaşi timp îl dăngăni pe Saraneth, dar nu-şi găsi echilibrul şi glasul clopotului răsună fals. Ecoul disonant îi răpi minţile, şi-n loc să se preocupe de creatura Moartă, gândurile îi umblară haihui, făcând-o să uite de pericolul imediat. O clipă mai târziu – sau să fi fost un minut? – îşi veni în simţiri şi teama puse stăpânire pe trupul ei. Creatura aproape că izbutise să iasă din sabie şi se pregătea de un nou atac. — Potoleşte clopoţelul! lătră Căţeaua, care se făcuse mai mică şi încerca acum să se repeadă la creatură printre picioarele lui Lirael. — Ce? Lirael constată cu groază că Saraneth încă suna în mâna ei, fără să-şi fi dat seama. Îi amuţi glasul cu degete tremurânde. Clopoţelul scoase un ultim suspin, înainte să pătrundă în banduliera ei, dar fu suficient s-o distragă încă o dată, tocmai când făptură se pregătea de atac. De data aceasta, se aruncă de-a binelea asupra ei, chitită s-o strivească sub greutatea corpului masiv şi palid. Căţeaua îi ghici intenţiile şi-n loc să se strecoare printre picioarele lui Lirael, sări cu labele pe spinarea ei. Lirael căzu în genunchi, chiar în clipa-n care monstrul se năpusti asupra ei. Una din ghearele sale îi smulse din zbor un fir de păr, dar Lirael nu băgă de seamă. Se răsuci în disperare şi se ridică nesigură în capul oaselor, cu orice speranţă de biruinţă zdrobită. Când colo, nici urmă de creatură. Doar Căţeaua stătea acolo, cu o înfăţişare sălbatică: era uriaşă, părul i se 1002

umflase ca ţepii unui arici, iar din colţii ca nişte pumnale curgeau flăcări roşii. Furia i se citea în priviri. — Ce s-a întâmplat? şopti Lirael. Nu se temuse niciodată de prietena ei, dar nici nu pătrunsese vreodată atât de adânc în Moarte. Aici totul se putea întâmpla. Toţi erau supuşi schimbării. — Îmi cer scuze. M-a cuprins furia. — Unde a dispărut? întrebă Lirael, făcând privirea roată. Poteca era pustie, la fel şi râul de dedesubt. N-auzise niciun pleosc. Sau poate o înşelau simţurile. Era încă zăpăcită de glasul lui Saraneth. — Jos, făcu prietena ei semn cu botul. Ar fi bine să ne grăbim. Scoate şi un clopoţel, pentru orice eventualitate. Ranna are mai multă compasiune pentru spiritele de-aici. Lirael îngenunche şi mângâie nasul Căţelei. — Fără tine nu m-aş fi descurcat aici, mărturisi ea, apoi o sărută pe bot. — Ştiu, ştiu, rosti Căţeaua nerăbdătoare, ciulind dintr-odată urechile. N-auzi nimic? — Nu. Lirael se ridică, atentă la orice sunet şi mâna coborî pe negândite după Ranna. — Până nu de mult mi se părea că cineva… sau ceva ne urmăreşte. Acum sunt sigură de asta. O creatură puternică goneşte pe urmele noastre. — Hedge! exclamă Lirael. Uită numaidecât de nesiguranţă şi problemele de echilibru şi o luă la fugă. — Crezi că-i tot Mogget? — Nu, nu e Mogget, se încruntă Căţeaua. Se opri o clipă şi privi înapoi, cu urechile ţepene. Apoi clătină din cap. — Oricine sau orice ar fi, e mai bine să-l lăsăm în urmă. Lirael încuviinţă şi strânse cu tărie mânerul săbiei şi clopoţelul. Indiferent cu ce-ar fi dat piept în continuare, din faţă sau din spate, hotărî să nu se mai lase surprinsă. 1003

CAPITOLUL DOUĂZECI ŞI DOI Sudiştii şi cutiile de racord Negura învăluise debarcaderul şi urca neîncetat de-a lungul dealului. Văzând-o cum se rostogoleşte, brăzdată de fulgere, Nick îşi închipui un trup aproape străveziu, străbătut de vene luminoase. Nu că ar fi existat asemenea făpturi… Încerca să-şi aducă aminte ce avea de făcut. Emisferele erau în apropiere, undeva prin ceaţă. O parte din el ar fi vrut să asiste la contopirea finală, dar o altă parte, rebelă, dorea exact opusul, să oprească unirea emisferelor cu orice preţ. Părea că două glasuri distincte se cuibăriseră în mintea lui şi şuşoteau cu atâta vehemenţă încât nu puteau fi înţelese. — Nick! Ce ţi-au făcut? Pentru o clipă, Nick avu impresia că a treia voce se infiltrase în creierul său, dar glasul repetă întrebarea. Se răsuci în toate direcţiile, dar nu reuşi să străpungă negura. Dintr-odată, zări un cap ieşind de după colţul celei mai apropiate barăci. Trecură câteva secunde până-l recunoscu pe prietenul său de la Universitatea din Corvere, Timothy Wallach. El era studentul pe care-l însărcinase cu supervizarea lucrărilor la ferma de fulgere. Era puţin mai în vârstă ca el, vesel, dar uşor apatic şi mereu îmbrăcat la patru ace. Mai puţin acum. Pe chipul palid al lui Tim se zăreau urme de noroi, la fel şi pe pantaloni sau pantofi, iar gulerul cămăşii fusese complet smuls. Stătea cuibărit la adăpostul barăcii şi tremura din toate încheieturile, de parcă-l lovise febra sau era teribil de înspăimântat. Nick îi făcu semn cu mâna şi o luă târâş spre el, dar se poticni şi numai zidul barăcii îi opri căderea. — Trebuie să-l opreşti, Nick! exclamă Tim. Ochii i se plimbau nebuneşte dintr-o parte în alta şi părea să nici nu-l observe pe Nick. — Nu ştiu ce face… ce faceţi voi doi… dar nu e bine deloc! — Ce? întrebă Nick ostenit. 1004

Făcuse doar câţiva paşi, dar se simţea epuizat, iar una din voci devenise mai puternică. — Păi ce facem noi? E un experiment ştiinţific, nimic mai mult. Şi pe cine trebuie să opresc? Eu comand aici. — Pe el! Pe Hedge! bolborosi Tim, făcând semn către emisferele înconjurate de un strat gros de ceaţă. — Mi-a ucis muncitorii! I-a omorât pe toţi! Îndrepta un deget către unul şi omul se prăbuşea fără suflare. Din nimic! Mimă o vrajă cu mâna şi izbucni în plâns, dar pe obrajii lui nu curgeau lacrimi. Din gură-i ieşi o învălmăşeală de cuvinte, suspine şi sughiţuri. — Am văzut cu ochii mei. Era doar… doar… Coborî privirile. Limbile ceasului erau încremenite pe veci la şapte fără şase minute. — Era doar şapte fără şase, şopti Tim. Robert a văzut sosirea cabotierelor şi a dat trezirea, ca să putem sărbători terminarea proiectului. Eu m-am întors la baracă să iau o sticlă ce-o ţinusem special pentru acest moment… Am văzut totul pe geam… — Ce-ai văzut? întrebă Nick. Încerca să înţeleagă baiul lui Tim, dar durerea din piept nu-i dădea pace şi nu reuşea să facă legătura între Hedge şi muncitorii omorâţi. — Nick, ceva s-a întâmplat cu tine, şopti Tim, ferindu-se din calea lui. Nu înţelegi? Emisferele alea sunt diabolice, iar Hedge mi-a omorât muncitorii! Chiar şi pe cei doi ucenici… pe toţi! Am văzut-o cu ochii mei! Brusc, Tim se aplecă şi tuşi violent, căci de vărsat nu mai avea ce să verse. Nick îl privi în tăcere. Prezenţa cuibărită în el savură din plin veştile despre moarte şi suferinţă, în timp ce forţa potrivnică se răsuci înspăimântată, scârbită şi plină de îndoieli. Durerea din piept deveni insuportabilă şi Nick se prăbuşi la pământ, cu o mână la piept şi cealaltă la gleznă. — Trebuie să fugim, spuse Tim, ştergându-se la gură cu dosul palmei tremurânde. Trebuie să avertizăm pe cineva. 1005

— Da, şopti Nick. Reuşise să se ridice în picioare, dar stătea în continuare aplecat, cu mâna la inimă, încercând să agaţe bucata de nai din manşeta pantalonilor. Se străduia să ignore durerea din trup şi învălmăşeala din creier. — Da… du-te tu, Tim. Spune-i… ei… spune-le că voi încerca să-l opresc. Spune-i… — Ce? Cui? Trebuie să vii cu mine. — Nu pot, şopti Nick. Amintirile îi năvăliră în minte. Vorbise cu Lirael în barca de trestii şi se străduise tot timpul să ţină fărâma Distrugătorului sub control. Îşi aminti de greţuri şi de arsura metalică ce-i cuprindea limba… Se înălţa chiar acum pe coşul pieptului. — Fugi! rosti el iute, dându-i un brânci lui Tim. Fugi până nu… Aaah! Îşi înăbuşi un urlet, se prăbuşi la pământ şi se ghemui. Tim se târî lângă el şi văzu cum îşi dă ochii peste cap. Hotărî să-l ducă-n spinare, dar se răzgândi când din gura lui Nick începu să iasă un fum alb. Frica puse stăpânire pe el şi o luă la sănătoasa în susul dealului, printre ţăruşii metalici. Trebuia doar să traverseze creasta, să se facă nevăzut. Să scape de fermă, de trăsnete şi de negură… Nick strânse şi mai tare bucata de nai între degete. Bolborosea vorbe fără înţeles într-un ritm nebunesc: — Capitala Corvere, două milioane de produse principale manufacturate bancar atracţia dintre două obiecte e direct proporţională cu produsul s-au ivit zorii inima mea patru mii opt sute şi vântul bate în toate direcţiile alb sălbatic Tată ajută-mă Mamă Sam ajută-mă Lirael… Brusc, puse capăt sporovăielii şi răsuflă puternic. Fumul alb se risipi în negură şi gâtlejul i se răcori. Nick mai răsuflă de două ori, apoi, de încercare, dădu drumul manşetei ce găzduia bucata de nai. Simţi un fior pe şira spinării, dar îşi amintea cine e şi ce trebuia să facă. Se ridică în picioare, sprijinindu-se de zidul barăcii, şi-o porni prin negură. 1006

Emisferele argintii îi licăreau ca de obicei în minte, dar Nick îngropă flacăra lor cât mai adânc. Acum se gândea numai la planurile fermei. Dacă Tim îi urmase instrucţiunile cu stricteţe, una dintre cele nouă cutii de racord se afla chiar în spatele clădirii principale a fabricii. Atât de groasă era ceaţa, că aproape că se izbi de zidul fabricii. O luă pe ocolite, cât mai repede cu putinţă, încercând să evite capătul sudic, unde Morţii se străduiau să încarce prima emisferă pe vagonul-platformă. Emisferele străluceau în mintea lui mai puternic decât fulgerele. O dorinţă uriaşă puse dintr-odată stăpânire pe el: să verifice dacă erau bine montate pe platformă, dacă firele şi cablurile erau strânse temeinic, dacă şina fusese înnisipată pentru a avea aderenţă pe această negură umedă… Trebuia să se-ngrijească de toate. Emisferele trebuiau contopite! Nick căzu în genunchi pe linia ferată, apoi se ghemui pe traversele roase de vreme, lângă atingerea rece a metalului, îşi înăbuşi impulsul de-a fugi spre emisferă şi înşfacă manşeta. Disperat, îşi aminti cum Lirael îl ajutase să urce în barca de trestii, îşi aminti de promisiunea pe care i-o făcuse. Mai demult, prietenul său Sam îl ridicase după ce fusese lovit de-o minge la un joc de crichet. Tim Wallach, cu costum şi papion, îi turna un pahar de gin tonic. — Pe cuvânt de Sayre, pe cuvânt de Sayre, pe cuvânt de Sayre. Bolborosind întruna, îşi continuă drumul în patru labe, nebăgând de seamă aşchiile ce-i necăjeau picioarele. Se târî până la extremitatea clădirii, apoi se sprijini de zid şi şontâcăi până la cutia de racord care era de fapt o întreagă colibă. Înăuntru, sutele de cabluri conectate la paratrăsnete se contopeau într-unul singur, mai gros decât trupul lui Nick. — Îl voi opri, îşi şopti el când ajunse în preajma barăcii. Surzit de tunet, aproape orbit de fulger şi schimonosit de durere şi greaţă, Nick încercă să deschidă uşa metalică pe care era inscripţionat un trăsnet galben şi cuvintele: 1007

„PERICOL DE MOARTE”. Uşa era însă ferecată. Nick scutură clanţa, dar această mică demonstraţie de revoltă îl secătui de puteri, aşa că se tolăni în prag. Dăduse greş. Fulgerele brăzdau în continuare povârnişul, însoţite de tunete şi ceaţă. Morţii lucrau necontenit pentru a încărca emisferele. Una din ele se afla deja pe platformă şi se-ndrepta spre capătul liniei, cu toate că Morţii care împingeau vagonul cădeau întruna seceraţi de trăsnet. Cealaltă emisferă suspenda deasupra debarcaderului… până în clipa-n care fulgerul lovi frânghia şi globul de metal căzu cu putere, strivind câteva slugi Moarte. Când emisfera fu ridicată din nou, slugile zdrobite se târâră neabătute afară, deşi nu mai aduceau deloc a oameni şi nu mai foloseau nimănui. Urcară dealul târâş pentru a se alătura Morţilor trimişi de Hedge ca triumful final al Distrugătorului să nu sufere întârziere. — Trebuie să mă credeţi pe cuvânt! rosti Sam exasperat. Mai spune-i o dată: ca prinţ al Vechiului Regat mă leg să ofer fiecăruia dintre voi o bucată de pământ arabil! Un tânăr sudist îi tălmăcea cuvintele, deşi Sam ar fi băgat mâna în foc că bătrâna înţelegea perfect ce spune. Majoritatea sudiştilor ştiau ancelstierrana vorbită. De data aceasta, femeia îl opri pe interpret la jumătatea frazei şi îi vârî hârtia între degete. Sam aruncă o privire peste ea, ştiind că peste două minute trebuia să se-ntoarcă la Lirael. Broşura era tipărită pe ambele părţi, în mai multe limbi. Era intitulată „Pământ pentru poporul sudist” şi promitea zece pogoane de teren arabil oricui prezenta documentul la „oficiul de împroprietărire” din Forwin Mill. Într-un colţ apărea blazonul, chipurile oficial, iar actul fusese emis de aşa-numitul Oficiu de Recolonizare Ancelstierran. — E fals, rosti Sam revoltat. Nu există niciun Oficiu de Recolonizare Ancelstierran, şi chiar dac-ar fi existat, de ce naiba v-ar fi trimis la Forwin Mill? — Acolo se află pământul, răspunse calm tânărul interpret. Cu siguranţă există şi un Oficiu de Recolonizare. 1008

Altfel, de ce ne-ar fi lăsat poliţia să strângem taberele? — Uitaţi-vă şi voi ce se petrece acolo! răcni Sam, fluturând mâinile spre norii de furtună. Fulgerele erau vizibile de unde se aflau acum şi chiar de la poalele dealului. — Dacă mergeţi acolo, veţi muri! De-aia v-au dat drumul! Dacă muriţi, scapă şi ei de-o grijă, fără să-şi murdărească mâinile. Bătrâna se îndreptă de spate şi privi cu atenţie la spectacolul de fulgere, apoi spre albastrul ce împânzea bolta la nord, est şi sud. Îi făcu semn interpretului şi rosti trei cuvinte. — Ne dai cuvântul tău în sânge? întrebă interpretul şi scoase un cuţit confecţionat dintr-o coadă de lingură. Ne oferi pământ în ţara ta? — Da, promit pe sângele meu, rosti Sam pe negândite. Vă voi oferi pământ şi vă voi ajuta să vă stabiliţi acolo. Bătrâna întinse palma, însemnată cu sute de cicatrici minuscule ce formau o spiră complicată. Interpretul o împunse cu cuţitul şi-l învârti de câteva ori pentru a forma un nou punct. Veni rândul lui Sam să întindă palma, dar gândurile îl purtau mereu spre Lirael şi atacul iminent, astfel că nu simţi tăietura. Bătrâna vorbi iute şi deschise palma. Interpretul îi făcu semn lui Sam să-şi culce palma pe-a ei. Femeia îl strânse surprinzător de tare pentru braţul ei uscat şi ciolănos. — Bine, minunat, îngăimă Sam. Spune-le oamenilor să se-ntoarcă de cealaltă parte a pârâului şi să aştepte. Îndată ce termin aici, vom… voi aranja să primiţi pământurile. — De ce să nu aşteptăm aici? întrebă interpretul. — Pentru că se va da o luptă, rosti Sam nerăbdător. Oh, Legământule, păzeşte-mă! Va rog întoarceţi-vă cât mai iute! Apa curgătoare e singura protecţie pe care o aveţi! Înainte ca sudiştii să-i mai pună o întrebare, Sam făcu stânga-mprejur şi-o luă la fugă. Interpretul strigă după el, dar Sam nu catadicsi să-i răspundă. Simţea apropierea morţilor şi se temea să n-o fi lăsat de izbelişte pe Lirael. 1009

Sărmana zăcea pe acel pinten, iar el era principalul ei protector. Chiar dacă printre ancelstierrani existau iniţiaţi într-ale Legământului, nu se bizuia prea mult pe ei. În timp ce Sam gonea spre Lirael, interpretul şi bătrâna discutau aprins. Interpretul făcea semne către mijlocul văii, unde curgea pârâul. Bătrâna aruncă o ultimă privire fulgerelor, apoi rupse hârtia, o aruncă la pământ şi scuipă pe ea. Cei din jur îi urmară gestul şi în curând toată mulţimea rupea hârtii şi scuipa de mama focului. Bătrâna se întoarse şi o luă în direcţia pârâului. Gloata o urmă asemenea unei turme de oi mânată de păstor Sam urca pintenul şi mai avea puţin până la stânci, când auzi strigăte înainte: — Stai! Stai! Simţurile îi spuneau că Morţii erau încă destul de departe, dar cu toate astea iuţi pasul şi scoase sabia. Luaţi prin surprindere, soldaţii îi făcură loc să urce. Lirael zăcea între stânci, fără suflare. Maiorul Greene o păzea cu doi soldaţi. La trei metri în faţă, alţi doi soldaţi stăteau aplecaţi deasupra unui tânăr, cu baionetele la gâtul său. Tânărul stătea întins la pământ, tremurând ca varga. Avea hainele şi pielea arse, şi-şi pierduse aproape tot părul. Dar nu era o slugă Moartă. Sam realiză că bărbatul pârjolit nu era cu mult mai în vârstă ca el. — Nu eu, nu eu, nu-s dintr-ai lor, vin pe urmele mele, ţipă el. Ajutaţi-mă vă rog! — Cine eşti? întrebă maiorul Greene. Ce se petrece acolo? — Sunt Timothy Wallach, gâfâi tânărul, şi nu ştiu ce se petrece! E un coşmar! Acel… nu ştiu ce e… Hedge mi-a omorât toţi muncitorii! A întins degetul spre ei şi şi-au dat duhul. — Cine te urmăreşte? întrebă Sam. — Habar n-am, suspină Tim. Erau oamenii mei. Acum nu ştiu ce sunt. Pe Krontas, de pildă, l-a lovit fulgerul, dar a continuat să fugă cu capul în flăcări. Sunt… — Morţii, completă Sam. Ce treabă aveai la Forwin Mill? 1010

— Sunt de la Universitatea din Corvere, şopti Tim. Făcea mari eforturi să se stăpânească. — Am construit ferma de fulgere pentru Nicholas Sayre. N-am… nu ştiu la ce foloseşte, dar nu-i lucru curat acolo. Trebuie s-o scoatem cumva din funcţiune! Nick a zis că va încerca, dar… — Nicholas e acolo? i-o tăie Sam. — Da, dar e ca vai de el. Abia dacă m-a recunoscut. Nu cred că mai poate face prea multe. Din gură îi ieşea fum alb… Sam ascultă vorbele sale cu amărăciune. Fumul alb, îi spusese Lirael, e semnul că Distrugătorul a pus stăpânire pe fiinţa ta. Orice speranţă pentru prietenul său pieri. Nicholas era pierdut. — Ce-i de făcut? întrebă Sam. Cum putem scoate ferma din funcţiune? — În fiecare dintre cele nouă cutii de racord se găseşte câte un întrerupător, şopti Tim. Dacă le-am desface… Dar nu ştiu de câte circuite e nevoie. Sau… Ai putea să tai cablurile de alimentare pentru paratrăsnete. La o mie şi unu de paratrăsnete, lovite constant de fulger, ţi-ar trebui un echipament special… Sam nu auzi ultima frază. Toată tristeţea pentru necazul lui Nick se risipi odată cu fiorul de gheaţă ce-i străbătu spinarea. Ridică mâna şi-l împinse pe Tim la o parte. Primul val de Morţi urma să dea năvala, iar orice discuţie despre cutii de racord şi alte asemenea dispozitive era pură pedanterie. — Vin! strigă el. Sări iute pe o stâncă şi intră în Legământ pentru a pregăti câteva vrăji devastatoare. Găsi pregătirea lor mult mai uşoară decât se aşteptase. Vântul bătea dinspre apus şi-n mod firesc ar fi trebuit să-ntâmpine dificultăţi de această parte a Zidului. Dar Legământul vibra puternic, aproape la fel de limpede şi de omniprezent ca-n Vechiul Regat. O bună parte din acea energie venea însă din interiorul său. 1011

— Fiţi gata! răcni Greene, iar comanda sa fu transmisă mai departe de sergenţii şi caporalii ce comandau cercul de soldaţi format în jurul formei îngheţate a lui Lirael. Ţineţi minte, nu trebuie să se-atingă de Abhorsen! — Abhorsen. Preţ de o clipă, Sam închise ochii, încercând să-şi alunge suferinţa. Nu venise vremea să jelească sau să-şi închipuie o lume fără părinţii lui. Valul de slugi Moarte cobora povârnişul, iuţind pasul de cum simţi apropierea Vieţii. Sam pregăti vraja şi privi împrejur. Arcaşii aşteptau cu săgeţile pregătite, iar soldaţii cu baionete formau un zid în jurul lor. Greene şi Tindall stăteau alături, cu vrăjile la-ndemână. Lirael zăcea câţiva metri mai în spate, apărată de cordonul militar. Dar unde era Mogget? Motanul alb era de negăsit.

CAPITOLUL DOUĂZECI ŞI TREI Monstruozitatea Lathal A cincea Poartă era o cascadă inversă. Râul se izbea de un perete nevăzut şi se căţăra pe el. Cărarea neagră ce traversa al Cincilea Hotar se sfârşea la mică distanţă de această cascadă răsucită, iar la mijloc se căsca un hău. De la marginea potecii, Lirael şi Căţeaua scrutau priveliştea ameţitoare. Era foarte derutant să vezi apa urcând acolo unde trebuia să coboare, dar, din fericire, înălţimile cascadei se pierdeau într-un cenuşiu difuz. Chiar şi-aşa, Lirael bănuia că gravitaţia nu funcţiona cum trebuie aici şi n-ar fi fost surprinsă să cadă în sus. În fapt, ştia că odată ce-avea să rostească farmecul pentru a Cincea Poartă, urma într-adevăr să cadă în sus. Aici nu existau cărări sau trepte. Vraja pur şi simplu te proteja de furia cascadei. — Ţine-te de zgarda mea, stăpână, spuse Căţeaua uitându-se la cascadă. Altfel, farmecul nu va avea efect asupra mea. Lirael vârî sabia în teacă şi-şi petrecu degetele după 1012

zgarda Căţelei, simţind atingerea caldă şi familiară a Legământului. Deşi atinsese zgarda de mii de ori, o senzaţie stranie de dejà-vu puse stăpânire pe ea, de parcă ar fi cunoscut acele însemne de altundeva, dintr-o sursă relativ nouă. Dar n-avea timp să cugete. Strânse puternic şi rosti cuvintele care urmau să le poarte de-a lungul cascadei răsucite. Arşiţa Magiei Libere îi pătrunse în gură şi în nări. În ritmul acesta, avea să-şi piardă vocea, dar măcar ar fi scăpat de răceala ancelstierrană… cel puţin în forma ei spirituală. Nu ştia cu exactitate ce urmări aveau schimbările din Moarte asupra trupului viu, decât că, odată ucisă aici, avea să moară şi în Viaţă. Vraja întârzia să-şi facă efectul şi Lirael fu pe punctul să rostească încă o dată cuvintele, dar tocmai atunci, o pânză de apă se miji din cascada răsucită, întinsă şi subţire, asemenea unui bizar tentacul. Traversă tremurătoare hăul care despărţea apa de poteca întunecată şi se încolăci ca o pătură în jurul lui Lirael şi a Căţelei, dar fără să le atingă. Apoi se înălţă cu amândouă spre cascadă, în cadenţa şuvoiului vertical. Suiră aşa câteva minute, până ce hotarul de sub ele se făcu nevăzut în lumina cenuşie şi difuză. Dintr-odată, braţul de apă se opri, deşi cascada îşi continua probabil neabătută drumul spre infinit şi-şi aruncă pasagerii de cealaltă parte a apei. Lirael închise ochii în faţa contactului iminent cu ceea ce simţurile şi judecata îi spuneau că e o stâncă, dar aici logica umană înceta să funcţioneze, cum bine o dovedea gravitaţia răsturnată. Aşa ajunseră în al Şaselea Hotar. Aici, râul se preschimba într-un lac puţin adânc şi nemişcat. Pretutindeni în jur roiau Morţii. Prezenţa lor era atât de puternică, încât Lirael avu impresia că se aflau chiar lângă ea. Unii dintre ei pândeau probabil în apă. Lirael dădu îndată drumul Căţelei şi o scoase pe Nehima, care vibră în mâna ei. Sabia şi clopoţelul aveau să-i ţină la respect pe mulţi 1013

dintre ei. Majoritatea zăboveau aici până ce forţe misterioase îi forţau să-şi continue drumul, căci le era cu neputinţă să se-ntoarcă. Foarte puţini încercau să ia din nou drumul Vieţii şi, de cum zăriră scânteia Vieţii din Lirael, tânjiră însetaţi după ea. Alţi necromanţi le potoliseră setea şi îi întorseseră de la pragul celei de-a Noua Porţi, cu sau fără voia lor. Aceasta e tânără, gândeau ei, pradă uşoară pentru un stăpân al Morţilor, dacă se afla cumva prin apropiere. Şi într-adevăr, erau trei. Trei umbre uriaşe cu tăciuni aprinşi în ochi se plimbau maiestuos printre spiritele mărunte. Cu trei mai mult decât şi-ar fi dorit ea să întâlnească. Din fericire, Cartea Morţilor oferea soluţii pentru o astfel de confruntare, în al Şaselea Hotar. Pe deasupra, nu era singură, o avea alături pe Căţeaua Obraznică. Cei trei Morţi îngrozitori se năpustiră spre ea, iar Lirael îl scoase pe Saraneth în locul lui Ranna. De data aceasta, izbuti să se stăpânească şi îl sună, alăturând glasului său profund toată îndârjirea de care era în stare. Glasul puternic al lui Saraneth răzbătu până-n adâncurile hotarului. La auzul său, mortăciunile ezitară, pregătindu-se să-l înfrunte pe acest necromant obraznic care dorea să le înstăpânească. Apoi sloboziră un hohot de râs ca isteria unei mulţimi în care absurdul se împletea cu mâhnirea. În mod clar, acest necromant era atât de incompetent încât îşi concentrase voinţa pe spiritele mărunte care împânzeau hotarul. Fără a se opri din râs, cei trei morţi se repeziră lacomi înainte, aruncându-şi priviri fugare unul altuia, cu speranţa de a-i da la o parte. Căci cel care ajungea primul la necromant urma să se înfrupte cu seva Vieţii lui. Viaţa şi puterea erau singurii însoţitori de nădejde în lungul drum spre ieşirea din Moarte. La început, nu băgară de seamă spiritele care se agăţaseră de picioarele lor şi le rodeau gleznele, tot aşa cum 1014

un om ignoră câteva înţepături de ţânţar. Dar tot mai multe spirite ieşeau din apă şi se năpusteau asupra lor, aşa că cei trei Stăpâni îşi luară răgazul să le rupă în bucăţi sau să le sfâşie cu fălcile lor înflăcărate. Acum nu mai râdeau, ci răcneau furioşi, făcând pământul să se cutremure sub paşii lor. Preocupat cu spiritele mărunte, Mortul din apropierea ei nu observă că o vrajă a Legământului menită să-i dezvăluie numele îi dădea târcoale. N-o văzu nici pe Lirael, care înaintase prin valul de mortăciuni mărunte. Când într-un final o observă, era prea târziu. În locul poruncitorului Saraneth, creatura auzi cântul milităros al lui Kibeth, special dezlănţuit pentru urechile sale. De glasul său nu te puteai ascunde, chiar şi după ce clopoţelul înceta să mai sune. — Lathal, Monstruozitate ce eşti! porunci Lirael. Ţi-a sosit ceasul. Ascultă chemarea celei de-a Noua Porţi şi treci de partea cealaltă! Lathal scoase un ţipăt trădând un mileniu de chinuri. Cunoştea acel glas, căci răzbătuse în Viaţă de două ori în ultimii o mie de ani, şi de fiecare dată, indiferent de mânuitor, fusese izgonit de acel sunet rece. Până acum izbutise să scape de chemarea ultimei Porţi. De-acum înainte, Lathal nu avea să mai cunoască lumina soarelui şi dulcea sevă a creaturilor vii. Era mult prea aproape de poarta finală, iar chemarea era prea puternică. Drubas şi Sonnir auziră glasul clopoţelului şi-al mânuitorului, precum şi ţipătul lui Lathal şi înţeleseră că n-aveau de-a face cu un necromant nesăbuit, ci cu Abhorsenul în persoană. Unul nou, căci pe cel vechi îl ştiau şi ar fi luat-o imediat la fugă. Mânuia o sabie nouă, pe care aveau să şi-o amintească de-acum înainte. Urlând fără încetare, Lathal o luă înapoi prin apă, poticnindu-se la tot pasul în mortăciunile care se agăţau de picioarele lui. Se zvârcoli din toate puterile, încercând să se-ntoarcă, dar fără succes. Lirael nu-l urmă pentru a nu risca să fie trasă prin cea 1015

de-a Şasea Poartă odată cu el. Observă cu un amestec de satisfacţie şi mâhnire că ceilalţi doi Stăpâni o zbughiseră, tăindu-şi drum prin spiritele care refuzau cu îndârjire să le dea drumul. — Stăpână, mă laşi să-i prind? întrebă Căţeaua nerăbdătoare, pornind pe urmele celor două umbre uriaşe. Hai, te rog! — Nu, rosti Lirael cu hotărâre. Pe Lathal l-am luat pe nepregătite. Ceilalţi doi vor fi mult mai atenţi acum şi mult mai periculoşi împreună. Plus că n-avem timp de pierdut. Brusc, ţipătul lui Lathal amuţi, iar râul se învolbură la picioarele ei. Lirael se înfipse bine în pământ şi se sprijini de trupul zdravăn al Căţelei. Preţ de câteva minute, râul goni spre Poartă, iar Lirael se luptă să rămână la suprafaţă, apoi tot la fel de brusc, curentul se domoli şi apele din al Şaselea Hotar erau din nou calme. Fără a zăbovi o clipă, Lirael porni spre punctul unde urma să invoce a Şasea Poartă. Spre deosebire de celelalte hotare, Poarta de-aici nu se afla într-un loc anume. La răstimpuri, apărea te miri unde, şi-atunci pândea un mare pericol, sau putea fi deschisă oriunde în apropierea celei de-a Cincea Porţi. Ca să nu aibă surprize, Lirael o vârî pe Nehima în teacă şi apucă zgarda Căţelei. Intonă apoi vraja, umezindu-şi din când în când buzele pentru a mai domoli arşiţa Magiei Libere. Pe măsură ce vraja prindea formă, apa din jurul lor se scurse, lăsând în urmă un petic de uscat cu raza de trei metri. Când ultimul strop de apă fu înlăturat, peticul începu să se scufunde, întâi încet, apoi tot mai iute, până ajunseră la fundul unui puţ îngust şi uscat, săpat adânc într-un munte de apă. Ca la un semn, pereţii acvatici se prăbuşiră cu un vuiet infernal, revărsându-se în toate direcţiile. După ce apele spumegânde se mai potoliră, râul crescu din nou până la înălţimea gleznelor, reluându-şi cursul grăbit. Se aflau în cel de-al Şaptelea Hotar. Înaintea lor se înălţa 1016

prima dintre cele trei porţi ce mărgineau adâncurile Morţii. A Şaptea Poartă se înfăţişa ca un cordon nesfârşit de flăcări ce ardeau în nuanţe stranii pe luciul apei, răspândind o lumină strălucitoare ce tulbura ochiul după veşnicul cenuşiu din celelalte hotare. — Ne apropiem, rosti Lirael cu un amestec de uşurare şi nelinişte. Uşurare că izbutiseră să ajungă aici; nelinişte pentru ceea ce-i aştepta înainte. Dar căţeaua privea în urmă, cu urechile ciulite şi nu păru să-i dea importanţă. Brusc, se uită în ochii ei şi îi spuse: — Stăpână, urmăritorul nostru e foarte aproape. Cred acum că e Hedge! Să ne grăbim!

CAPITOLUL DOUĂZECI ŞI PATRU Planul misterios al lui Mogget Nick se ridică anevoie şi se sprijini de uşă. Găsise pe jos un cui îndoit şi, cu toate că nu-şi mai amintea exact cum funcţionează lacătele, încercă pentru a doua oară să pătrundă în clădirea de beton care găzduia cutia de racord, vitală pentru bunul mers al fermei de fulgere. N-auzea decât vuietul tunetelor şi nu putea să-şi înalţe privirile de teama trăsnetelor, care cădeau în apropierea lui. Drăcia din el ar fi vrut să-i abată ochii spre emisfere, să verifice dacă erau încărcate cum trebuie pe platforma de bronz. Însă, chiar dacă ar fi cedat impulsului, nu mai avea suficiente forţe să se supună. Căzu la pământ şi scăpă cuiul printre degete. Pipăi după el, ştiind că nu mai există speranţe. Oricât de zadarnice-i erau încercările, trebuia să facă ceva. Simţi o atingere pe obraz şi tresări. O altă atingere, aspră şi mai umedă ca negura. Nick miji încet ochii, gata să înfrunte strălucirea albă a fulgerului. Şi-ntr-adevăr, fulgerul lovi puternic, dar prin strălucirea lui întrezări o altă albeaţă, mai plăcută vederii. Era un pisoi alb, care-l lingea cu delicateţe pe faţă. 1017

— Valea! bolborosi Nick, dar glasul păru un chiţcăit în simfonia de tunete. Flutură din mână şi adăugă: — Te va lovi fulgerul. — Mă cam îndoiesc, îi şopti Mogget în ureche. De altminteri, am hotărât să te iau cu mine. Din nefericire. Poţi să umbli? Nick scutură din cap şi descoperi cu mirare că mai avea lacrimi de vărsat. Nu era surprins că vorbea cu o pisică. Lumea se năruia în jurul său şi orice era posibil. — Nu, murmură el. Am ceva în mine, pisoiule, şi nu vrea să-mi dea drumul. — Atenţia Distrugătorului e abătută în altă parte. Slugile Moarte încărcau neabătute cea de-a doua emisferă care era aşezată pe platforma vagonului. Ochii verzi ai pisicii oglindeau panoplia de fulgere, dar nu clipeau. — Nici Hedge nu-i pe fază, adăugă el. Mogget inspectase zona cu atenţie şi-l descoperise pe Hedge în cimitirul fostului mare târg. Necromantul zăcea într-un mormânt de gheaţă, plecat fără îndoială pe tărâmul Morţii pentru a-şi chema întăriri. Din câte vedea era destul de priceput, căci pretutindeni în jur cadavrele ieşeau cu sutele din pământ. Ceva îi spunea lui Nick că asta era ultima lui şansă, că animalul vorbitor din faţa sa era asemenea câinelui din vise, legat cumva de Lirael şi de prietenul lui, Sam. Cu ultimele forţe reuşi să se ridice în capul oaselor şi încremeni. Era prea ostenit şi mult prea aproape de emisfere pentru a mai face un pas. Mogget îl fixă cu privirile, dând din coadă iritat. — Dacă de-atâta eşti în stare, va trebui să te car. — C… cum? îngăimă Nick. Nici prin gând nu-i trecea cum ar fi putut o făptură aşa măruntă să poarte pe braţe un om în toată firea. Sau chiar şi unul aşa sleit ca el. Mogget se ridică în două labe şi, fără să-i răspundă, îşi începu transformarea. 1018

Nick se holba la pata albă care până în urmă cu câteva clipe fusese un pisoiaş. Fulgerele îi umpleau ochii de lacrimi. Animalul se preschimbase sub privirile lui, dar Nick refuza să-şi dea crezare ochilor. În locul pisoiaşului stătea acum un bărbat scund, subţire în brâu, cu păr bălai şi piele străvezie de albinos, cu toate că n-avea ochii roşii, ci verzui-strălucitori, migdalaţi ca… ca ochii motanului. La brâu, purta o cingătoare de piele roşie, de care era agăţat un clopoţel argintiu, iar manşetele robei albe erau presărate cu cheiţe argintii, aceleaşi cheiţe pe care Nick le zărise pe mantia lui Lirael. — Bun, roti Mogget, precaut. Simţea fragmentul Distrugătorului în Nick şi chiar dacă restul spiritului său era preocupat cu contopirea, trebuia să aibă mare grijă. Hotărî să folosească un vicleşug. — Te voi ridica şi vom căuta un loc potrivit de unde să asistăm la unirea emisferelor. De cum auzi de emisfere, Nick simţi că-i ia pieptul foc. Da, erau aproape, foarte aproape… — Trebuie să supervizez lucrările, rosti el răguşit. Închise ochii şi imaginea emisferelor apăru în mintea lui, mai strălucitoare ca orice fulger. — S-au încheiat lucrările, îl linişti Mogget. Îl ridică în spinare cu braţele sale surprinzător de vânjoase, având grijă să nu-i atingă pieptul. Se asemăna cu o furnicuţă ce ducea o încărcătură mult mai mare ca ea. — Mergem să căutăm un loc mai bun, de unde să putem privi momentul contopirii. — Un loc mai bun, bolborosi Nick. Cuvintele avură darul să-i aline arşiţa din piept şi să-i redea propriile gânduri. Deschise ochii şi privirile sale le întâlniră pe cele ale purtătorului său, dar nu reuşi să le desluşească tâlcul. Vedea cumva teamă sau entuziasm? — Trebuie să oprim contopirea! horcăi el. Durerea se întoarse cu forţe sporite şi urletul lui Nick se pierdu în simfonia tunetelor. Şopti ceva, iar Mogget se 1019

aplecă să-l asculte. — Pot să-ţi arăt… să deşurubezi… cutiile de racord… decuplezi cablurile mari… — Nu mai e timp. Mogget îşi începu slalomul printre paratrăsnete, ferindu-se şi legănându-se cu o clarviziune care-i trăda puterea de a prezice dansul fulgerelor. În urma lor, unul dintre puţinii slujitori ai lui Hedge rămaşi în viaţă cuplă cablurile mari la platforma pe care era aşezată emisfera. Vagoanele se aflau pe scurta linie ferată, la cincizeci de metri unul faţă de celălalt, iar emisferele fuseseră poziţionate în aşa fel încât părţile lor plate să stea faţă în faţă. Cablurile intrau în cadrul de bronz pe care erau amplasate cele două bucăţi de metal. Greu de ghicit cum aveau de gând să apropie vagoanele, dar în mod clar acesta era planul. Ţăruşii metalici loviţi de fulger alimentau deja emisferele, împrăştiind scântei albastre în jurul vagoanelor. Mogget simţea lăcomia cu care sorbea Distrugătorul energia furtunii şi nerăbdarea de-a ieşi din temniţele sale argintii. Iuţi pasul, dar nu prea tare, pentru a nu trezi suspiciunea fragmentului din trupul lui Nick. Dar tânărul zăcea liniştit în braţele lui. O parte din el era fericită pentru că nimic nu mai putea împiedica unirea emisferelor, alta era necăjită că nu acţionase la timp. Orannis începea deja să forţeze laţurile. Fulgerele nu mai cădeau în jurul emisferelor, ci ieşeau din ele, de parcă împinse de-o mână nevăzută. În loc să se concentreze în jurul vagoanelor-platformă, fulgerele loveau din ce în ce mai mult ţăruşii de metal care împânzeau dealul, iar descărcările se înteţiseră. Dacă până nu demult câte nouă trăsnete loveau în preajma emisferelor, o dată la un minut, sute de trăsnete cădeau acum pe toată suprafaţa fermei. În câteva minute nu se mai zărea urmă de fulger în miezul furtunii, dar, puţin mai jos, o lucire stranie cuprinse emisferele proaspăt încărcate cu puterea cerurilor. Mogget aruncă mai multe priviri în urmă şi zări umbrele care se 1020

zvârcoleau în adâncul metalului argintiu. În cele din urmă, umbrele se strânseră în zonele plate, luptându-se cu forţele care le ţineau încă separate. Fulgerele continuau să brăzdeze cerul, însoţite de vuietul constant al tunetelor. Emisferele străluceau tot mai puternic, iar umbrele se întunecau văzând cu ochii. Roţile ruginite scrâşniră ascuţit şi vagoanele se puseră în mişcare. — Emisferele se contopesc, strigă Mogget şi o luă la goană în susul dealului, şerpuind printre paratrăsnete. Se încovoiase pentru a-l feri pe Nick de fulgerele care loveau cu furie pretutindeni în jur. Fărâma de metal argintiu din inima lui Nick începu să tremure, simţind chemarea întregului. Pentru o fracţiune de secundă, se lipi de peretele inimii, gata să-şi taie drum spre ieşire. Dar forţa de atracţie nu era suficient de mare şi pe deasupra era prea departe. În loc să ţâşnească prin carne şi os, fragmentul Distrugătorului se lăsă purtat pe culoarul unei artere, refăcând drumul străbătut în urmă cu un an. Sam îşi coborî mâna, iar Sluga, mistuită de focul auriu al Legământului, scoase un ţipăt şi se prăbuşi. Se zvârcoli de câteva ori şi se târî după doi copaci în flăcări. Fumul se înălţa în spirale, ca o avangardă a enormului tăvălug de ceaţă venit de peste creastă. — Păcat că săgeţile mele nu au acelaşi efect, rosti sergentul Evans. Trăsese câteva săgeţi de argint în acelaşi Mort, dar nu făcuseră altceva decât să-l încetinească puţin. — Spiritul e încă aici, spuse Sam mohorât. Doar că acum trupul acela îi e inutil. Simţea cum mulţi Morţi urcă prin ceaţă, pe cealaltă parte a crestei. Deocamdată, reuşiseră să respingă primul atac. Nu era mare ispravă, cu doar o mână de Slugi. — Probabil ne ţin la distanţă cât timp îşi pregătesc atacul principal, rosti maiorul Greene, dând un bobârnac căştii ca să îşi şteargă sudoarea de pe frunte. — Da, aprobă Sam. Ezită, apoi spuse într-o suflare: 1021

— Peste deal sunt cam o sută de Slugi şi le vin tot mai multe întăriri. Se uită peste umăr la trupul căptuşit cu gheaţă al lui Lirael şi apoi la cercul de soldaţi. Erau tot mai puţini. Niciunul nu căzuse victimă Morţilor; cei mai mulţi dintre ei o luaseră la sănătoasa, prea speriaţi să mai lupte. Maiorul îi lăsase să plece, mormăind că nu-l lăsa inima să-i împuşte când întreaga companie nu avea ce căuta acolo în primul rând. — Ce n-aş da să ştiu ce se întâmplă cu Lirael şi cu emisferele alea, bată-le-ar Legământul! izbucni Sam. — Întotdeauna aşteptarea te omoară, zâmbi Greene. Dar, într-un fel sau altul, nu cred că vom mai aştepta prea mult. Ceaţa coboară peste creastă. Ne va acoperi în câteva minute. Sam îşi îndreptă din nou privirea spre creastă. Era limpede ca lumina zilei; ceaţa înainta mai repede, tentacule lungi şerpuiau pe pantă deschizând calea zidului de ceaţă. În acelaşi timp, simţi un mare număr de morţi coborând de pe creastă. — Uite-i că vin! strigă maiorul. Ţineţi-vă bine, flăcăi! Sam îşi dădu seama că erau prea mulţi şi că nu avea rost să folosească vrăji. Ezită preţ de o clipă, apoi scoase naiul pe care îl primise de la Lirael şi-l duse la gură. Poate că nu era el Viitoarea Abhorsen, dar trebuia să ţină locul mătuşii sale în faţa năvalei de Morţi. Nici nu se mai uită la maior. Toată atenţia îi era îndreptată spre Morţi şi spre naiul din mână. Îşi puse buzele pe tubul lui Saraneth, trase aer în nări şi suflă. Sunetul clar şi puternic al naiului tăie prin tunete şi prin ceaţă. Sam îşi canaliză voinţa prin acel sunet, o văzu cu ochii minţii întinzându-se peste câmpul de luptă, cuprinzând mai bine de cincizeci de Slugi. Simţi cum încetinesc şi cum i se împotrivesc. Spiritele din ele căutau cu furie să mâne carnea moartă tot înainte. Pentru o clipă, toate erau sub controlul său şi Slugile încremeniră, ca nişte statui groteşti încununate cu lauri de 1022

ceaţă. O ploaie de săgeţi se abătu asupra lor, iar soldaţii mai apropiaţi de ele se repeziră să le hăcuiască picioarele sau să le străpungă genunchii cu baionetele. Spiritele care sălăşluiau în carnea moartă încă i se împotriveau, iar Sam realiză că nu le poate subjuga întru totul. Câtă vreme glasul lui Saraneth încă răsuna pe pantele dealului, tânărul duse gura spre tubul în care dormea puterea lui Ranna. Însă fu nevoit să-şi recapete răsuflarea şi, în acel scurt moment, sunetul lui Saraneth se risipi, odată cu voinţa lui Sam. Pierdu controlul asupra Morţilor, care se buluciră din nou pe pinten, înfometaţi de Viaţă.

CAPITOLUL DOUĂZECI ŞI CINCI A Noua Poartă Lirael şi căţeaua străbătură al Şaptelea Hotar în fugă şi nu se oprită nici măcar când Lirael rosti vraja pentru deschiderea celei de-a Şaptea Porţi. Cordonul de foc se cutremură la cuvintele ei, apoi se înălţă într-o boltă îngustă pentru a le permite trecerea. Când trecu pe sub boltă, trase cu coada ochiului în urmă şi zări o siluetă umană învesmântată în flăcări şi umbre, cu o sabie roşie de foc în mână. Ajunseră în al Optulea Hotar şi Lirael fu nevoită să rostească pe nerăsuflate o vrajă pentru a bloca un val de flăcări care se înălţă de pe luciul apei, în urma lor. Flăcările erau primejdia cea mai de temut în acest Hotar. Unele erau purtate pe suprafaţa râului de curenţi misterioşi, altele izvorau de te-miri-unde. Lirael se feri la timp din calea văpăii şi o luă la goană. Brusc, pretutindeni în jurul ei ţâşniră flăcări, unele iuţi, altele mai domoale. Teama puse stăpânire pe ea şi sprânceana începu să-i tresalte spasmodic, aşteptând dintr-o clipă în alta atacul lui Hedge. Lătratul Căţelei îndepărtă o încrengătură densă de flăcări, pe care Lirael nici măcar n-o zărise, preocupată fiind 1023

cu cele pe care le vedea şi cu primejdia din urmă. — Uşurel, stăpână, o calmă Căţeaua. Vom părăsi în curând acest Hotar. — Hedge! îngăimă Lirael, apoi rosti două cuvinte pentru a izbi o limbă uriaşă de foc în alta, dezlănţuind dansul flăcărilor, care parcă prinseseră viaţă. Acum că se mişcau, nu mai arătau deloc a pete uleioase, ci păreau mai degrabă lighioane. Se deosebeau de flăcările obişnuite şi prin faptul că nu răspândeau fum. — L-am văzut pe Hedge, repetă ea, acum că nu mai era în pericol de a fi arsă de vie. În spatele nostru. — Ştiu, spuse Căţeaua. Când ajungem la cea de-a Opta Poartă, tu o iei înainte, iar eu voi încerca să-l opresc. — Nu! strigă Lirael. Trebuie să vii cu mine! Nu mi-e teamă de el, doar că… a căzut la momentul nepotrivit! — Ai grijă! lătră Căţeaua, şi amândouă săriră în lături pentru a evita o minge uriaşă de foc. Lirael simţi arşiţa pe gâtlej şi se încovoie pentru a tuşi, moment în care râul o prinse de picioare, încercând s-o tragă la fund. Şi aproape că izbuti. Lirael alunecă, dar căzu doar până la brâu, apoi se sprijini de sabie şi se îndreptă cu un salt sprinten. Căţeaua se scufundase deja ca să o tragă pe stăpâna ei la suprafaţă, şi ieşi din apă udă leoarcă şi ruşinată, căci Lirael nu numai că se ridicase în picioare, dar era aproape uscată. — M-am gândit că te-ai scufun… murmură ea, apoi lătră la flăcările din apropiere, nu doar ca să îndepărteze primejdia, ci şi să schimbe subiectul. — Haide! rosti Lirael. — Voi sta la pândă şi-l voi lua pe nepregătite… începu Căţeaua, dar Lirael se-ntoarse şi-o prinse de zgardă. Căţeaua se lăsă pe burtă cu încăpăţânare, forţând-o pe Lirael să tragă de ea din răsputeri. — Vii cu mine! porunci Lirael, cu tremur în glas. Când va sosi momentul, îl vom înfrunta împreună pe Hedge. Până una alta, hai s-o luăm din loc! 1024

— Bine, mormăi Căţeaua. Se ridică şi se scutură, împroşcând-o pe Lirael din cap până-n picioare. — Vreau să fim împreună, orice s-ar întâmpla, adăugă Lirael cu glas scăzut. Căţeaua se uită mişcată la ea, dar nu spuse nimic. Lirael ar fi vrut să mai rostească ceva, dar arşiţa flăcărilor năpustite asupra lor îi topi cuvintele în gâtlej. Alungă focul cu o nouă vrajă şi porniră umăr la umăr. După câteva minute, pătrunseră cu încredere prin zidul de întuneric al celei de-a Opta Porţi, într-o beznă desăvârşită. Lirael nu vedea nimic, nu auzea nimic şi nu-şi mai simţea trupul. Se simţea asemenea unui spirit eliberat de carne, separat de orice stimul extern. Dar se aşteptase la una ca asta şi, cu toate că nu-şi simţea limba şi buzele şi nici nu-şi auzea propriul glas, rosti vraja ce avea să-i poarte prin întunecime spre al Nouălea şi cel din urmă Hotar. Al Nouălea Hotar se deosebea cu totul de celelalte tărâmuri ale Morţii. De cum trecură de poartă, lumina năvăli în ochii lor şi Lirael fu nevoită să-şi acopere privirile. Râul îşi mai domoli avântul, trecând acum doar ca o adiere peste gleznele ei. Totodată, apa era mai caldă şi nu-i mai dădea fiori de gheaţă ca-n celelalte hotare. Până acum, se simţise mereu claustrată, din cauza eternului văzduh cenuşiu ce mărginea priveliştea. Aici, lucrurile erau complet pe dos. La vederea râului sclipitor ce se-ntindea la nesfârşit în jur, Lirael fu cuprinsă de sentimentul nemărginirii. Privi în sus şi pentru prima oară zări altceva decât cenuşiul acela mohorât şi difuz. Cu totul altceva. Deasupra ei se-ntindea cerul nopţii, presărat cu o puzderie de stele ce creau impresia unui vast nor strălucitor. Nu se zăreau constelaţii. Doar o mulţime de stele ce străluceau la fel de puternic ca soarele, dar împrăştiau o lumină mai blândă. Lirael simţi chemarea stelelor şi inima-i tânji după glasul lor. Îşi vârî sabia-n teacă, clopoţeii în bandulieră şi ridică 1025

mâinile spre cer. Îşi luă încet zborul şi părăsi strânsoarea râului, lăsând în urmă mici vălurele şi un oftat prelung. Morţii se înălţau şi ei la cer. Morţi mari şi mici, de toate formele şi culorile, urcau împreună spre marea de stele, unii mai încet, alţii aşa de iute că abia se zăreau. O părticică din mintea ei o sfătui să n-asculte de chemarea celei de-a Noua Porţi. Valul de stele era ultimul hotar, moartea finală, de unde nu exista cale de întoarcere. Aceeaşi părticică îi aminti cu glas stăruitor de responsabilităţi, de Orannis, de Căţeaua Obraznică, de Sam, de Nick şi de întreg tărâmul Vieţii. Se zbătea şi încerca din răsputeri să alunge sentimentul puternic de linişte şi odihnă oferit de stele. — Nu încă, striga vocea. Nu încă. Brusc, stelele se retraseră către depărtări insondabile. Lirael clipi, scutură din cap şi căzu cu un pleoscăit în apă, lângă Căţea, care se holba încă la cerul înstelat. — De ce nu m-ai oprit? o luă la rost Lirael, speriată de-a binelea. Încă puţin şi n-ar mai fi putut să se-ntoarcă. Ar fi rămas pe veci în tărâmul de după a Noua Poartă. — Toţi cei care ajung aici trebuie să treacă singuri de această încercare, şopti Căţeaua. Stătea în continuare cu ochii aţintiţi la boltă. — Tuturor le vine rândul să moară. Unii nu cunosc sau vor să amâne momentul, dar adevărul e că nu există scăpare. Iar cei care zăresc stelele Porţii, ştiu asta. Mă bucur că te-ai întors, stăpână. — Şi eu, rosti Lirael tulburată. Morţii ieşeau în continuare din voalul întunecat al celei de-a Opta Porţi. De fiecare dată când îl zărea pe câte unul, se temea să nu fie Hedge. Pe unii doar îi simţea, dar cu toţii se ridicau la ceruri de cum intrau, făcându-se nevăzuţi printre stele. Hedge întârzia să apară, deşi era la doar câteva minute în urma lor. Privirile Căţelei erau în continuare aţintite spre cer. Brusc, Lirael înţelese ce se petrece şi îngheţă de spaimă. 1026

Doar n-avea de gând să răspundă chemării… Într-un târziu, Căţeaua îşi coborî privirile şi lătră scurt. — Nici mie nu mi-a sosit timpul. Lirael răsuflă uşurată. — Stăpână, n-ar trebui facem ce ne-am propus? — Ba da, rosti Lirael posomorâtă, ştiind că irosise destul timp. Îşi petrecu degetele peste oglinda neagră din desaga ei. — Dar dacă apare Hedge, câtă vreme mă uit în oglindă? — Dacă n-a intrat până acum, probabil nici n-o să mai vină, răspunse Căţeaua, adulmecând prin râu. Puţini necromanţi se aventurează până la a Noua Poartă, fiindcă însăşi natura lor e de a-i rezista chemării. — Aha, făcu ea, liniştită de cele auzite. — Dar sigur ne va aştepta undeva pe calea de întoarcere, continuă Căţeaua, năruindu-i speranţele. Deocamdată, te păzesc eu. Lirael îi răspunse cu un zâmbet stingher, care cuprindea toată dragostea şi recunoştinţa ei pentru prietenul patruped. Era vulnerabilă în ambele lumi, în Viaţă, cu trupul păzit de Sam, iar acum în Moarte, cu spiritul sub protecţia Căţelei. Însă trebuia să-şi continue misiunea, indiferent de riscuri. Mai întâi îşi împunse vârful degetului cu Nehima. Apoi, luă Oglinda Neagră şi o deschise cu hotărâre. Un strop de sânge îi căzu din deget, dar sus înspre cer, nu în râu. Lirael nu observă. Încerca să-şi amintească pasaje din Cartea Amintirilor şi a Uitării. Apropie degetul de oglindă şi lăsă o singură picătură să cadă pe suprafaţa opacă. Picătura se răspândi, lucind pe întinderea întunecată a sticlei. Ridică Oglinda şi o apropie de ochiul drept, ţinându-l pe cel stâng aţintit spre împrejurimi. Sângele înroşi Oglinda, dar dispăru din vedere când îşi concentră privirea în ea şi întunecimea se risipi. Lirael desluşea un alt loc prin oglindă, dar încă zărea luciul apelor din al Nouălea Hotar. Cele două viziuni se contopiră, iar tânăra privi cum soarele 1027

o ia îndărăt prin apele Morţii şi simţi cum cade din ce în ce mai repede într-un trecut îndepărtat. Se gândi ce anume voia să vadă şi îşi atinse pe rând fiecare din clopoţeii de la bandulieră. — Prin voia sângelui, grăi ea, cu glas tot mai puternic şi încrezător cu fiecare cuvânt rostit, prin voia dreptului înnăscut, prin voia Legământului şi prin voia celor Şapte care l-au făurit, cer să privesc prin vălul timpului, la începuturi. Cer să fiu martoră la înlănţuirea lui Orannis şi să aflu ce trebuie făcut şi cum. Aşa să fie! Mult după ce terminase de vorbit, soarele încă se mişca îndărăt, însoţit de mulţi alţi sori, până când toţi se contopiră într-unul singur, care o orbi cu lumina sa. Apoi lumina se risipi în bezna unui neant. În hăul întunecat strălucea o singură luminiţă, iar fata căzu spre ea. Curând, luminiţa deveni o lună şi apoi o planetă gigantică pe care nu o putea cuprinde cu privirea. Cădea prin cerul planetei, spre un deşert care se întindea în toate zările. Lirael presimţea cumva că nu există nimic în afară de el. Nimic nu mişca pe pământul ars şi pustiit. Nimic nu creştea, nu trăia acolo. Lumea de sub ea se învârtea tot mai repede şi Lirael zări timpuri chiar mai străvechi, văzu cum întreaga viaţă fusese distrusă. Pe urmă, căzu prin alţi sori şi înaintea ei se deschise un alt neant, o altă lume ce avea să devină un pustiu. De şase ori la rând, Lirael asistă la stingerea unei lumi. A şaptea oară, îşi văzu propria lume. Ştia cumva asta, deşi niciun reper nu-i amintea de ea. Îl zări pe Distrugător alegându-i lumea, dar de astă dată o aleseseră şi alţii. Acela avea să fie câmpul de luptă unde îl vor înfrunta pe Distrugător, unde se vor alege tabere o dată pentru totdeauna. Imaginile care se perindară apoi înaintea ochilor păreau să ţină multe zile, zile de carnagiu şi oroare. Însă cu celălalt ochi o zărea pe Căţea făcând ture înainte şi-napoi, dându-şi astfel seama cât de puţin timp trecuse în Moarte. 1028

Într-un sfârşit nu mai suportă ce vedea. Îşi închise ochii, închise oglinda şi se lăsă încet pe genunchi, cu micuţa cutie de argint la piept. Apa caldă ce o înconjura nu-i oferea mângâiere. Când deschise ochii, Căţeaua o linse pe obraz, privind-o cu îngrijorare. — Trebuie să ne grăbim, rosti Lirael ridicându-se în picioare, înainte nu am înţeles cu adevărat… Trebuie să ne grăbim! Porni spre a Opta Poartă şi îşi trase sabia şi clopoţelul cu hotărâre reînnoită. Fusese martoră la ce era în stare Orannis să facă şi era mult mai groaznic decât ce-şi imaginase ea. Pe bună dreptate i se spunea Distrugătorul. Singura lui menire era să distrugă, iar Legământul fusese cel care îl oprise. Ura toate vieţuitoarele şi nu voia decât să le nimicească. Şi avea puterea să o facă. Doar ea ştia cum putea fi cetluit din nou. Avea să fie greu, poate chiar imposibil. Însă era unica lor şansă, iar Lirael era mai decisă ca oricând să se întoarcă în Viaţă. Trebuia să o scoată la capăt. Pentru ea însăşi, pentru Căţea, Sam, Nick, maiorul Greene şi oamenii săi, pentru toţi oamenii din Ancelstierre care ar fi murit fără să ştie măcar că sunt în pericol şi pentru toţi aceia din Vechiul Regat. Pentru verişoarele sale Clayre. Chiar şi pentru mătuşa Kirrith… Mintea îi vuia cu gânduri la ei toţi şi la responsabilitatea ei pe măsură ce se apropia de a Opta Poartă. Însă, când deschise gura, gata să rostească vraja de deschidere, o flacără lumină întunericul Porţii. Înfăşurat în flăcări, Hedge ţâşni spre Lirael şi-i izbi braţul stâng cu sabia, atât de tare încât îl scăpă pe Saraneth, al cărui clinchet fu înecat de apele râului. Zăngănitul oţelului vrăjit pe armura de gathre răsună peste întinderea de ape. Armura rezistă, dar chiar şi aşa braţul ei aproape se frânse sub lovitura primită, a doua oară în câteva zile. Abia reuşi să pareze cel de-al doilea atac, spre cap. Făcu un salt înapoi şi-i opri calea Căţelei, care era gata să se repeadă la necromant. Durerea îi străbătea braţul, până la 1029

umăr şi gât. Strânse din dinţi şi duse mâna după un clopoţel. Hedge se dovedi mai rapid. Avea deja un clopoţel în mână şi sună din el. Lirael recunoscu glasul lui Saraneth şi se pregăti să i se împotrivească. Însă clinchetul nu era însoţit de nimic. Nu simţea nici porunca clopoţelului, nici înfruntarea de voinţe. — Şezi! porunci Hedge, şi Lirael îşi dădu abia atunci seama că necromantul îndreptase puterea lui Saraneth asupra Căţelei. Mârâind, aceasta încremeni cu membrele posterioare încordate, gata să sară. Dar era sub vraja lui Saraneth şi nu se putea urni. Lirael dădu ocol Căţelei, căutând să taie braţul în care Hedge îl ţinea pe Saraneth. Dar el îi copie mişcarea ca în oglindă. Observă ceva neobişnuit la postura necromantului. Iniţial, nu-şi dădu seama ce anume. Pe urmă realiză că îşi ţinea capul înclinat şi niciodată nu privea în sus. Evident, îi era teamă să vadă stelele celei de-a Noua Porţi. Făcu o mişcare spre ea, dar fata îi răspunse la fel, ţinând Căţeaua încremenită între ei. Când îi ajunse în faţă, patrupedul îi făcu cu ochiul. — De prea multă vreme te urmăresc, rosti Hedge. Glasul său purta izul Magiei Libere, părând mai degrabă cel al unui Mort. Nici înfăţişarea nu-i aducea cu a unui om viu. Se înălţa mult deasupra ei şi era învăluit în flăcări roşii ce-i străluceau în ochi şi gură, îi picurau din degete şi-i luminau prin piele. Parcă nu mai era viu, ci mai degrabă o zămislire a Magiei Libere în piele de om. — Dar acum s-a isprăvit, atât aici, cât şi în Viaţă. Stăpânul meu e întreg din nou şi nimicirea a început. Doar Morţii cutreieră lumea vie, să preamărească lucrarea lui Orannis. Doar Morţii şi eu, vizirul său credincios. Avea un glas hipnotic. Lirael îşi dădu seama că încearcă să-i distragă atenţia câtă vreme se apropia să-i dea lovitura de graţie. În mod ciudat, nu încercase să o subjuge cu clopoţelul, poate fiindcă se mai eliberase de sub puterea lui 1030

şi a lui Saraneth. — Ridică-ţi ochii, Hedge, îi răspunse ea în vreme ce dădeau încă un ocol Căţelei. A Noua Poartă îţi strigă numele. Nu simţi chemarea stelelor? De cum rosti „stelelor” se şi repezi la el, dar Hedge era pregătit şi mult mai îndemânatic în lupta cu sabia. Necromantul pară lovitura şi ripostă, despicând tunica lui Lirael chiar deasupra inimii. Lirael se retrase iute şi se-ndepărtă puţin de Căţea. Hedge veni în urma ei, cu capul înclinat, urmărind-o dindărătul glugii. În spatele lui, Căţeaua se puse-n mişcare. Scoase cu grijă o labă din râu, atentă să nu facă vreun zgomot, apoi se furişă în urma necromantului. — Nu cred o iotă din ce-ai spus despre Distrugător, rosti Lirael în timp ce se retrăgea, trăgând nădejde că glasul ei era suficient de puternic pentru a acoperi mişcările Căţelei. Aş fi aflat deja dacă ceva s-ar fi întâmplat cu trupul meu Viu. De altminteri, nu ţi-ai mai bate capul cu mine dacă-ai fi reuşit să-l eliberezi pe Distrugător. — Eşti o mică pacoste, nimic mai mult. Necromantul zâmbi şi flăcările ce-i învăluiau sabia străluciră mai puternic, însetate de sânge. — Îmi face plăcere să te omor. Asta-i totul. Sunt asemenea Maestrului meu, care distruge tot ce nu-i e pe plac. Hedge se năpusti violent asupra ei. Lirael pară în ultima clipă, îndepărtând lovitura. Săbiile lor se încleştară, la fel şi trupurile, iar necromantul se aplecă deasupra ei, coborându-şi răsuflarea fierbinte şi metalică pe obrazul fetei. — Dar întâi mă voi juca puţin cu tine. Hedge rânji şi făcu un pas înapoi. Lirael lovi cu toată forţa şi furia de care era în stare. Hedge râse, pară, făcu încă un pas în spate… şi se împiedică de Căţeaua Obraznică. Aruncă sabia şi clopoţeii cât colo şi-şi duse mâinile la 1031

ochi, chiar când trupul său întâlni apa, scoţând aburi groşi. Dar nu fu suficient de rapid. Zări pentru o clipă stelele şi chemarea lor se dovedi mai puternică decât farmecele care-l ţinuseră în viaţă pentru mai bine de-un secol. Mereu amânase clipa morţii, mereu căutase o cale de a-şi prelungi viaţa la nesfârşit, îşi pusese încrederea în Orannis, căci nu-i păsa de altcineva sau de cei care trăiau. Distrugătorul îi promisese viaţă eternă şi stăpânire asupra tuturor Morţilor. Hedge făcuse tot posibilul pentru a-şi primi recompensa. Şi-acum, o singură privire aruncată stelelor îi zădărnicea toate planurile. Mâinile i se scurseră moale pe lângă trup. Strălucirea stelelor îi aduse lacrimi în ochi, lacrimi care stinseră încetul cu încetul focul dinăuntru. Aburii se risipiră şi apele se liniştiră. Hedge înălţă mâinile şi-şi luă zborul spre cer, spre stele, spre cea de-a Noua Poartă. Căţeaua scoase clopoţelul lui Lirael din râu şi i-l înmână, având grijă să nu-l scuture. Lirael îl luă în tăcere şi-l vârî în săculeţ. N-aveau timp să sărbătorească triumful în faţa necromantului, care până la urmă nu era decât un duşman neînsemnat.

CAPITOLUL DOUĂZECI ŞI ŞASE Sam şi Slugile Întunecate Văzând că morţii se eliberaseră din strânsoarea lui Saraneth, Sam suflă în fluierul lui Ranna. Însă cântecul blând veni prea târziu, iar Sam suflase în grabă. Doar vreo şase din ei adormiră sub vraja lui Ranna, care prinsese în mreje şi câţiva soldaţi. Celelalte Slugi, mai bine de nouăzeci, năvăliră din ceaţă, izbindu-se de un perete de săbii, baionete, lame de argint şi fulgere albe ale magilor Legământului. Vreme de un minut, urmă o învălmăşeală teribilă, din care Sam nu înţelese mai nimic. Apoi Mortul din faţa lui se prăbuşi cu picioarele tăiate. Observă cu surprindere că el îl răpusese, după cum îi dădeau de înţeles însemnele ce ardeau cu furie pe sabia sa. 1032

— Încearcă naiul din nou! Te păzim noi! strigă maiorul. Se puse pavăză în faţa lui Sam şi întâmpină atacul următoarei creaturi cu falcă ruptă. Sam încuviinţă şi duse naiul la gură, mai hotărât ca niciodată. Asaltul Morţilor îi împinse pe apărători îndărăt, iar acum Lirael zăcea la doar câţiva metri în spatele său, ca o statuie îngheţată, vulnerabilă la orice atac. Majoritatea Slugilor erau cadavre proaspete şi purtau încă salopetele de muncitori. Dar multe erau locuite de spirite îmbătrânite în Moarte, care preschimbaseră carnea moartă posedată de ei, făcând-o mai puţin umană şi mai aproape de întruchipările de coşmar pe care le aveau în tărâmul umbrelor. Unul dintre ele se apropie de Sam, şerpuind printre maiorul Greene şi locotenentul Tindall, cu falca desprinsă de parcă ar fi vrut să muşte mai bine. Cu un reflex de ultim moment, Sam îi înfipse sabia în gât. Însemnele de pe lamă nimiciră carnea moartă într-o explozie de scântei. Arătarea se zbătu şi se îndoi, dar nu reuşi să se elibereze din spadă, iar spiritul care o anima se târî afară din sălaşu-i cărnos, ca un vierme al întunericului ce părăseşte mărul putrezit. La vederea lui, teama i se preschimbă în furie. Cum îndrăzneau aceşti Morţi să intre cu de-a sila pe tărâmul Vieţii? Nările-i se umflară, faţa i se înroşi şi trase adânc aer în piept, să sufle în nai. Nu aceasta era calea Morţilor, iar el îi va constrânge să-şi aleagă o alta. Plămânii i se umplură cu aer, îl alese pe Kibeth şi suflă. Nota răsună puternic şi clar, apoi se transformă într-un dans vioi şi îmbătător ameţitor, care îi învioră pe soldaţi şi le aduse zâmbete pe buze. Săbiile lor dansau în ritmul cântecului lui Kibeth. La urechile Morţilor ajunse însă un alt sunet, iar aceia dintre ei cu plămâni, gâturi şi guri încă neroase de putreziciune scoaseră urlete oribile de teamă şi chin. Dar urletele lor nu puteau alunga chemarea lui Kibeth şi, fără voia lor, spiritele începură să-şi părăsească hoiturile şi să purceadă spre Moarte. 1033

— Aşa le trebuie! strigă Tindall, privind cum Slugile se prăbuşeau peste tot. — Nu te bucura încă, se răsti maiorul. Privi în jur şi văzu mai mulţi oameni căzuţi, morţi sau pe moarte. Răniţii se retrăgeau spre punctul de prim-ajutor ridicat la baza pintenului, ajutaţi adesea de mai mulţi camarazi teferi decât era nevoie. O bună parte din oamenii săi fugeau pur şi simplu la vale, spre sudişti şi spre presupusa siguranţă a pârâului. În fapt, aproape întreaga companie o luase la sănătoasa şi Greene gândi dezamăgit că aceasta va fi ultima dată când va mai comanda oameni pe câmpul de luptă. Dar cei mai mulţi dintre ei erau proaspăt recrutaţi şi chiar cei care serviseră în Perimetru de ceva vreme nu mai văzuseră atâţia Morţi. — La naiba cu ei! Proştii, chiar când suntem pe cale să câştigăm! De-abia acum îi observase Tindall pe soldaţii care se retrăgeau şi dădu glas indignării sale tinereşti. Porni după ei, dar fu oprit de maiorul Greene. — Francis, lasă-i să plece. Nu sunt Cercetaşi şi nu înţeleg ce se petrece aici. Avem nevoie de tine, ăsta a fost probabil doar primul val. Vor urma şi altele. — Da, cât de curând, confirmă Sam în grabă. Domnule maior, trebuie să ne apropiem cu toţii de Lirael. Mi-e teamă că dacă măcar unul dintre Morţi trece de noi… — Aşa e! consimţi maiorul cu tărie. Francis, Edward, strângeţi rândurile cu toţii, cât mai repede. Vedeţi ce puteţi face şi pentru răniţi, dar nu mai vreau să pierd oameni. Hai! — Da, domnule! răsunară la unison vocile celor doi locotenenţi. Cei doi începură să dea ordine, pe care sergenţii le transmiteau într-un grai mai colorat. Mai rămăseseră doar vreo treizeci de soldaţi şi curând cu toţii stăteau umăr la umăr într-un cerc în jurul lui Lirael. — Câţi Morţi mai vin? îl întrebă maiorul pe Sam, care încerca să străpungă negura. Aceasta se împrăştia în jurul 1034

lor în şomoioage tot mai groase. Creasta era luminată de fulgere şi norii negri se răspândiseră pe cer ca o enormă pată de cerneală. — Nu sunt sigur, se încruntă Sam. Tot mai mulţi se trezesc la Viaţă. Probabil că Hedge e în Moarte şi îi trimite aici. Trebuie să fi găsit un cimitir sau vreo altă sursă de cadavre, pentru că toţi au fost Slugi până acum. Timothy a spus că avea doar şaizeci de muncitori şi toţi au venit în primul atac. Amândoi priviră în treacăt la Tim Wallach. Spre surpriza tuturor, poate chiar şi a lui, luase puşca cu baionetă şi casca unui soldat mort şi acum stătea în cerc. — Întotdeauna e mai bine să faci ceva, o cită Sam pe Căţeaua Obraznică. Acum credea cu adevărat în aceste cuvinte. Era încă speriat şi neliniştea îi dădea încă fiori în coşul pieptului. Dar ştia că asta nu-l va împiedica să facă ceea ce trebuie. La o asemenea conduită s-ar fi aşteptat părinţii lui. Sam nu stărui la acest gând. Nu putea să se gândească la ei, căci ar fi luat-o razna. Şi nu-şi permitea să facă asta. — Aşa văd şi eu lucrurile… începu maiorul, apoi îl văzu pe Sam cutremurându-se şi ducând mâna la nai. — Slugi întunecate! arătă Sam cu sabia. — Rămâneţi pe poziţii! răcni maiorul, care scoase din Legământ însemne de foc şi distrugere, deşi ştia că nu vor fi de mare folos împotriva slugilor întunecate. Nu aveau trup şi carne, să fie arse sau frânte. Cunoştinţele lor despre Magia Legământului le-ar fi putut încetini, dar nimic mai mult. Sus pe creastă, patru arătări abia umane, plămădite din cea mai adâncă beznă, ieşiră din ceaţă, plutind deasupra pietrelor şi mărăcinilor. Tăcute ca mormântul, nu băgau în seamă săgeţile care treceau prin ele, lunecând fără şovăire spre Lirael şi spaţiul dintre bolovani unde Sam, maiorul Greene şi locotenentul Tindall le stăteau în cale. Când erau la douăzeci de paşi depărtare, una dintre slugi se opri şi se aruncă asupra unui soldat rănit care nu fusese 1035

observat. Sărmanul încercă cu disperare să se ridice şi să scape, dar sluga se înfăşură în juru-i ca un giulgiu şi-i luă viaţa dintr-o sorbitură. Pe când ţipătul de moarte al soldatului dispăru în neant, Sam luă o gură de aer şi suflă în nai, în fluierul lui Saraneth. Era nevoit să subjuge cele patru slugi întunecate, să le ţină în frâu, fiindcă nici el, nici aliaţii săi nu aveau alte arme cât de cât utile. Sabia lui şi însemnele de pe ea le-ar răni, dar atât. Aşa că suflă din nai, rugându-se Legământului să-i dea puterea să înfrângă slugile întunecate. Glasul bubuitor al lui Saraneth tăia şi prin tunete. Sam simţi numaidecât împotrivirea slugilor. Se dezlănţuiseră împotriva voinţei lui şi sudoarea îi năpădi tot trupul în urma efortului. Reuşea cu greu să le ţină în loc. Erau spirite străvechi, mult mai puternice decât Slugile pe care Sam le trimisese în Moarte cu Kibeth. Se opintea din toate puterile să le oprească înaintarea, căci spiritele se zvârcoleau necontenit în funiile invizibile în care îi încolăcise Saraneth. Încet, lumea se îngustă în jurul său, până când nu mai simţi nimic în afara celor patru spirite şi încleştarea cu ele. Nimic altceva nu rămăsese, nici umezeala cetii, nici soldaţii din jurul său, nici recitalul de fulgere şi tunete. Doar el şi vrăjmaşii săi. — Plecaţi-vă înaintea mea! strigară gândurile şi voinţa lui, dar cei din jur n-auziră. Spiritele îi răspunseră în acelaşi fel, împotrivindu-se cu un cor de urlete şi şuiere subtile. Slugile întunecate erau într-adevăr viclene. Una se prefăcea slăbită, iar când Sam îşi îndrepta voinţa asupra ei celelalte ripostau, gata să spargă strânsoarea. Sam îşi dădu seama că treptat slugile întunecate rodeau lanţurile. Înaintau câte puţin de fiecare dată când nu se concentra suficient de intens. Doar câţiva paşi o dată, dar distanţa scădea văzând cu ochii. Curând, aveau să sară peste el, să le ia viaţa soldaţilor din jur şi să atace trupul 1036

lipsit de apărare al lui Lirael. De asemenea, realiză că trecuseră abia câteva secunde de când sufla în Saraneth şi că urma să rămână fără aer. Glasul naiului era tot mai slab. Dacă ar fi putut să-şi tragă sufletul pentru câteva clipe şi să sufle din nou în Saraneth, tăria strânsorii ar fi sporit, fără doar şi poate. Puţin îi mai trebuia să supună aceste spirite întunecate, dar ştia că, dacă-şi va întrerupe cântecul fie şi pentru o clipă, îl vor sfârteca. În aceste condiţii, nu-i rămânea decât să continue încleştarea voinţelor şi să încerce cumva să-i încetinească. Lirael s-ar putea întoarce în orice clipă, să-i alunge cu clopoţeii. Trebuia să reziste. Nici nu mai căută să respire, alungând setea de aer într-un ungher al minţii. Nimic nu era mai important decât să oprească slugile întunecate. Urma să-şi concentreze ultima fărâmă a minţii şi a puterii sale asupra lor. Ultima suflare în nai. Nu vor ajunge la Lirael. Nu trebuiau să ajungă. Ea era ultima speranţă pe care lumea o mai avea împotriva Distrugătorului. Pe deasupra, îi era rudă de sânge şi-i făcuse o promisiune. Slugile mai făcură un pas, iar trupul lui Sam încercă să le împingă îndărăt, cutremurându-se din toţi rărunchii. Era însă tot mai slăbit, iar puterea Morţilor creştea încontinuu. Aproape că leşină din lipsă de aer şi un impuls copleşitor de-a se retrage puse stăpânire pe el. Dă-te din calea lor! Respiră! Lasă monştrii ăştia să treacă! Însă nu se lupta doar cu Morţii, ci şi cu propriile temeri, alungându-le în acel îndepărtat colţ al minţii care cerşea după aer. Vor rămâne acolo, iar el era hotărât să lupte până la ultima suflare. În acelaşi timp, căuta cu disperare vreo stratagemă, vreun şiretlic. Nimic nu-i venea în minte şi, deşi nu le văzuse mişcându-se, slugile întunecate furaseră din distanţa ce-i despărţea. Acum aproape că le putea atinge cu sabia, patru coloane înalte şi cernite, otrăvind aerul cu o răceală mai cumplită decât cea mai friguroasă zi a iernii. 1037

Cele două din margini încercau să-i dea ocol. Probabil voiau să-l încercuiască şi să-l sufoce într-un cocon înfometat de umbre. Apoi, se vor îndrepta spre Lirael. Deodată, o sferă de foc albastru, nu mai mare de-un pumn, izbi capul celei mai apropiate slugi. Creatura nici măcar nu se clinti, iar focul se risipi în însemnele care-l alcătuiau şi dispăru în ceaţă. O altă vrajă a Legământului lovi, dar ricoşă din întruchiparea neguroasă a morţii şi incendie un arbust. Greene şi Tindall încercau să-l ajute cu vrăjile lor şi, dac-ar fi putut, le-ar fi spus că focul e inutil împotriva unui asemenea duşman. Toată atenţia îi era îndreptată asupra Morţilor. La rându-le, îi dădeau atenţie doar lui Sam şi încleştării cu el. Aşa că niciuna dintre părţi nu observă ceaţa învolburându-se deodată, de parcă ar fi fost urnită de o puternică rafală de vânt, nici strigătele soldaţilor din spatele lor. Dintr-odată, auziră clopoţelul. Un clinchet puternic, feroce, care căzu din văzduh. Slugile întunecate se treziră în mâna unui păpuşar care-şi ia marionetele să le pună în cutie şi se plecară obidite cu capetele ridicate ca pentru a cerşi milă, în deplină muţenie. Dar nu mai era loc de milă. Un alt clopoţel sună, clocotind într-un dans furibund deasupra glasului celui dintâi. Slugile se ridicară în poziţie de drepţi, întinzându-se până ce deveniră patru linii subţiri, trase parcă printr-o gaură îngustă. Apoi dispărură, executate sumar, dar pe vecie. Sam căzu în genunchi şi, tremurând din toate balamalele, trase o gură adâncă de aer. Un planor vopsit în albastru şi argintiu plană deasupra sa, ca un şoim asupra prăzii, apoi coborî în cercuri spre vale, unde putea ateriza. Tânărul mai observă două planoare aterizând jos, chiar în faţa sudiştilor. Trei planoare. Cel care trecuse deasupra era albastru şi argintiu, culorile Abhorsenului. Al doilea, verde şi argintiu, pentru Clayre. Al treilea purta roşul şi auriul viţei regale. 1038

Două dintre planoare aveau câte un pasager şi un pilot. — Nu înţeleg, şopti Sam. Cine a folosit clopoţeii? Mogget tocmai urcase creasta, făcând slalom printre Morţi şi paratrăsnete, când auzi clopoţeii. Zâmbi şi-i strigă singurului Mort care-i rămăsese în cale: — Ascultă vocea lui Saraneth! Fugi cât mai poţi! Şiretlicul nu funcţionă. Sluga era întoarsă la Viaţă prea de curând, prea proastă să înţeleagă cuvintele lui Mogget şi oricum nu avea auzul fin al acestuia. Nu auzise clopoţeii printre tunete şi nu simţea puterea care fusese dezlănţuită de cealaltă parte a crestei. Nu-l interesa decât prada vie dinaintea sa, îndeajuns de aproape încât să pună ghearele pe ea. Degetele-i putrezite se repeziră spre micul albinos, împresurându-i piciorul. Mogget răcni şi-i trânti un picior, atât de puternic încât oasele secate de viaţă crăpară. Dar creatura încă ţinea de prada ei, iar ceilalţi Morţi se îndreptau spre ei şontâc-şontâc. Mogget scoase încă un strigăt şi-l puse jos pe Nick. Odată eliberate, lungile sale gheare săpară adânc în carnea putrezită. Când nici asta nu merse, muşcă încheietura Slugii. Dacă acesta din urmă ar fi avut măcar o brumă de inteligenţă, ar fi fost surprins, fiindcă niciun alt om nu mai luptase ca piticul, cu spatele arcuit şi cu un sălbatic amestec de mârâituri feline, muşcături şi zgârieturi. Dinţii ascuţiţi ai lui Mogget tăiară prin încheietură. Imediat, sări în spate, îl ridică pe Nick, se feri de Mort şi o luă la goană cu un strigăt triumfător. Arătarea nici nu băgă de seamă că avea o mână lipsă şi porni în urma lor. Abia atunci se dumiri că ciudatul ei adversar îi secţionase şi tendoanele. Se clătină doi paşi şi se prăbuşi la pământ, eliberând spiritul care porni cu înfrigurare în căutarea altui trup pe care să-l ocupe. Mogget era deja pe cealaltă parte a crestei. Ţinea braţul lui Nick departe de propriul său trup. Braţul era cuprins de 1039

convulsii, muşchii pulsau sub piele şi în jurul cotului şi antebraţului înfloreau vânătăi. În spatele lui Mogget, furtuna începea să se domolească. Un albastru electric mai stăruia la marginile ceţii, dar în mijloc, atât ceaţa, cât şi furtuna de deasupra deveniseră de un roşu aprins.

CAPITOLUL DOUĂZECI ŞI ŞAPTE Când trăsnetele tac Sam se ridică cu greu. Era slăbit, amorţit şi confuz. Întoarse încet capul spre vale, unde cele trei planoare aterizaseră la câteva sute de metri distanţă. Păreau foarte mici în faţa mulţimii de sudişti. Vehiculele zburătoare făcute din hârtie laminată, îmbibată cu Magia Legământului arătau ca nişte păsări mari cu penaj strălucitor. Piloţii şi pasagerii tocmai coborau. Lui Sam nu-i veni să-şi creadă ochilor. — Sunt regele şi Abhorsenul, nu-i aşa, prinţe Sameth? întrebă locotenentul Tindall. Credeam c-au murit. Sam încuviinţă şi zâmbi, şi îşi clătină capul în acelaşi timp. Un şuvoi de alinare îi străbătu fiecare părticică a trupului. Nu ştia dacă să râdă, să plângă sau să cânte. Pe obraji i se prelingeau lacrimi şi râdea în hohote. Fiindcă oamenii care ieşeau din planorul albastru-argintiu erau fără urmă de tăgadă Touchstone şi Sabriel. Erau teferi şi nevătămaţi, iar toate poveştile despre moartea lor se risipiră într-o clipă. Dar surprizele nu se terminaseră. Sam îşi şterse lacrimile, se opri din râsul aproape isteric şi îşi recăpătă răsuflarea. Cu sabia deja trasă, o tânără femeie cu părul negru ca pana corbului sări din planorul regal şi se alătură părinţilor ei. În urmă-i, două femei mlădioase, cu părul blond şi pielea cafenie coborau, puţin mai lent, dar totuşi în grabă din ultimul planor. — Cine e fata aceea? întrebă locotenentul Tindall cu ceva 1040

mai mult decât interes profesional. Adică, cine sunt doamnele acelea? — Sora mea, Ellimere! exclamă Sam. Şi două dintre Clayre, din câte văd! Începu să fugă spre vale, dar se opri după câţiva paşi. Toţi cei de jos se îndreptau în grabă spre ei, iar locul lui era aici, lângă Lirael. Era încă îngheţată, încă în Moarte, înfruntând cine ştie ce pericole. Sam se dezmetici. Morţii fugiseră de glasul lui Saraneth, mânuit de Abhorsen. Dar ei erau doar unelte ale adevăratului adversar. — Nu mai fulgeră, observă Tim Wallach. Nici tunetele nu se mai aud. Cu toţii se întoarseră spre creastă. Senzaţia de uşurare a lui Sam dispăru numaidecât. Nu mai tuna, nu mai fulgera, dar ceaţa era mai groasă ca oricând. Nu mai strălucea cu sclipiri albastre, ci era aprinsă de un roşu care pulsa tot mai strălucitor, de parcă o gigantică inimă de foc creştea în valea de dincolo de creastă. Pe neaşteptate, o siluetă cu prea multe braţe ieşi din ceaţa sângerie. Sam ridică sabia şi duse cealaltă mână la nai. Nu părea Moartă, dar duhnea a Magie Liberă şi venea ţintă spre el. Apoi silueta strigă cu vocea lui Mogget. — Sunt eu, Mogget! Şi Nicholas! Ceaţa se ridică, iar Sam îl recunoscu îndată pe omuleţul albinos pe care-l întâlnise în apropiere de Lacul Roşu. Ducea pe umeri un ins scheletic, care părea să fie Nick. Oricine ar fi fost, Mogget îi îndepărtase braţul într-o parte, care se zvârcolea ca un peşte pe uscat. — Ce-i arătarea aia? întrebă calm maiorul Greene după ce le ordonă oamenilor săi s-o înconjoare pe Lirael. — E Mogget, răspunse Sam încruntat. Aşa arăta în vremea bunicului. Şi acela… acela e prietenul meu Nick. — La cine te aşteptai? strigă Mogget, continuându-şi drumul. Unde e Abhorsenul? Şi Lirael? Trebuie să ne grăbim – emisferele aproape că s-au unit. Dacă îl cărăm pe Nicholas mai departe, fragmentul nu se va putea alătura 1041

întregului şi vor fi incomplete… Un urlet oribil îi acoperi glasul. Nick deschise ochii fulgerător, iar trupul i se întinse aidoma unei scânduri, cu un braţ îndreptat spre vale ca o armă. Pentru o clipă, o fărâmă mai strălucitoare decât soarele îi ţâşni prin vârful degetului şi zbură cu viteză peste creastă. — Nu! ţipă Nick. La gură i se adunaseră clăbuci de spumă însângerată, iar degetele i se încovoiară, încercând parcă să prindă din aer ceva ce pierduse. Însă ţipătul său se pierdu în alt sunet, un sunet care se înălţa din inima roşie a ceţii. Un indescriptibil strigăt de triumf, lacom şi mânios. Odată cu el, o coloană de foc ţâşni până la cer, acoperind întreaga creastă. Ceaţa se învolbură în juru-i ca un vârtej şi începu să se destrame. — Liber! bubui Distrugătorul. Cuvântul bubui deasupra privitorilor ca un vânt fierbinte, uscându-le ochii şi gurile. Răsună tot mai departe, din deal în deal, din oraş în oraş, cufundând în groază inimile celor care îl auzeau, o groază ce avea să dureze multă vreme după ce lumea va fi fost pierdută. — Prea târziu, rosti Mogget. Îl aşeză pe Nick cu grijă pe pământul pietros şi se ghemui. Părul său alb se răspândi pe gât şi faţă, iar oasele se micşorară sub piele. Într-un minut, era din nou micul motan alb, cu Ranna sclipindu-i pe zgardă. Sam nici nu băgă de seamă transformarea. Se îndreptă în grabă spre Nick şi se aplecă asupra lui, deja căutând cele mai puternice însemne de vindecare pe care le cunoştea. Prietenul său era pe moarte. Îi simţea spiritul alunecând spre Moarte, vedea paloarea ce i se întinse pe chip, sângele de la gură şi vânătăile de pe piept şi braţ. Flăcări aurii se aprinseră pe mâinile lui Sam, care scotea cu înfrigurare însemne din Legământ. Pe urmă, tânărul îşi aşeză cu grijă mâinile pe pieptul lui Nick şi trimise magia tămăduitoare în trupul vătămat. Doar că vraja nu pătrundea. Însemnele alunecau de pe el şi se risipeau în 1042

scântei albastre sub palmele lui Sam. Scăpă o înjurătură şi încercă din nou, dar fără rost. Rămăşiţele de Magie Liberă erau încă prea puternice în Nick şi-i respingeau eforturile. Dar cel puţin reuşi să-l trezească. Nick zâmbi la vederea lui Sam, amintindu-şi de şcoală, când fusese lovit cu putere de o minge. Dar Sam nu era în haine de crichet, ci într-o armură ciudată. Şi deasupra lui nu strălucea soarele, căci întregul cer era acoperit de ceaţă, iar gazonul proaspăt tuns fusese înlocuit de grohotiş şi arbuşti. Nick îşi aminti totul şi zâmbetul îi dispăru. Odată cu amintirile veni şi durerea, în toate ungherele trupului, dar şi o senzaţie de eliberare. Se simţea senin şi descătuşat, de parcă ar fi fost un prizonier eliberat după o viaţă de captivitate într-o carceră. — Îmi pare rău, icni el, dar sângele din gură îi înecă vorbele. Nu ştiam, Sam. Nu ştiam… — Nu-i nimic, zâmbi Sam, ştergând cu dosul mânecii clăbucii însângeraţi de la gura prietenului său. Nu a fost vina ta. Trebuia să-mi fi dat seama că ţi s-a întâmplat ceva… — Drumul înfundat, şopti Nick. Închise ochii din nou, horcăind puternic. — După ce ai intrat în Moarte pe dealul ăla. Îmi amintesc acum. Am fugit să dau o mână de-ajutor şi am căzut acolo. Hedge aştepta. Sam, m-a confundat cu tine… Glasul îi suna tot mai îndepărtat. Sam se aplecă din nou deasupra lui, încercând să împingă în el însemnele de vindecare prin voinţă pură. Alunecară pentru a treia oară. Buzele lui Nick tremurară şi spuse ceva prea încet ca să-l audă. Sam îşi apropie urechea de gura lui şi îl apucă de mână, de parcă ar fi vrut să-l tragă de-a dreptul din Moarte. — Lirael, şopti Nick. Spune-i că mi-am amintit de ea. Am încercat… — Poţi să-i spui chiar tu, îl încurajă Sam. Va veni aici cât de curând! Nick, nu te da bătut! — Asta mi-a spus şi ea. Nick tuşi, împroşcându-l pe Sam cu picături de sânge, 1043

dar el nu schiţă niciun gest. Nu auzi nici lătratul Căţelei care se întoarse în viaţă, sau gheaţa spartă, sau strigătul de mirare al lui Lirael. Pentru Sam, doar spaţiul împărtăşit de el şi Nicholas mai conta. Toate celelalte încetaseră să existe. Apoi simţi o mână rece pe umăr şi se întoarse. Era Lirael, încă acoperită de chiciura care fulguia la fiecare mişcare. Fata se uită ţintă la Nick şi preţ de o clipă pe chipul ei apăru o expresie ciudată, înlocuită imediat de căutătura aspră care-i amintea lui Sam de mama lui. — Nick e pe moarte, spuse Sam, cu ochii podidiţi de lacrimi. Vrăjile tămăduitoare nu… Ciobul a zburat din el… Nu pot să fac nimic! — Ştiu cum să-l înlănţui şi să-l frâng pe Distrugător, grăi Lirael în grabă. Îşi deplasă privirea de la Nick la Sam. — Sam, trebuie să-mi faci o armă. Acum! — Dar Nick! protestă tânărul, fără să dea drumul mâinii prietenului său. Lirael se uită cu coada ochiului la coloana de foc. Îi simţea căldura şi estima cât de puternic devenise Distrugătorul după culoarea şi mărimea flăcărilor. Mai aveau timp, dar nu foarte mult. Oricum, nu îndeajuns încât să-l vindece şi pe Nick. — Nu… nu mai poţi face nimic pentru el, suspină ea. Nu mai e timp şi trebuie… trebuie să-ţi spun ce e de făcut. Sam, avem o şansă! Nu credeam asta, dar Clayrele au Văzut de cine avem nevoie şi sunt cu toţii aici. Dar trebuie să acţionăm acum! Sam se uită la cel mai bun prieten al său. Ochii lui erau deschişi din nou, dar nu-l privea pe Sam, ci pe Lirael. — Fă ce-ţi spune, Sam. Şi încearcă să nu o dai în bară, şopti Nick, schiţând un zâmbet. Apoi ochii i se înceţoşară, iar pieptul i se încordă ultima oară. Amândoi îi simţiră spiritul ridicându-se din trup. Nicholas Sayre murise. Sam îi lăsă mâna să cadă şi se ridică. Se simţea bătrân şi obosit, cu încheieturile cuprinse de amorţeala veacurilor. 1044

Era tulburat, neputând să accepte că leşul de la picioarele sale era Nick. Trecuse prin atâtea ca să-l salveze, dar dăduse greş. Acum totul îi părea sortit eşecului şi pieirii. Se legăna ca un beţiv, cu ochii pierduţi în zare. Lirael îl zgâlţâi până ce îşi reveni. Pe urmă, arătă cu degetul spre Sabriel, Touchstone, Ellimere şi cele două Clayre care se îndreptau în grabă spre ei. — Trebuie să iei câte o picătură de sânge de la mine, părinţii tăi, Ellimere şi de la Sanar şi Ryelle, să le amesteci cu al tău şi cu metalul din nai şi apoi să contopeşti sângele şi metalul în Nehima. Poţi să faci asta? Acum! — Nu am o fierărie, răspunse Sam absent, dar o primi pe Nehima din mâna lui Lirael. Nu-şi putea desprinde ochii de la Nick. — Atunci foloseşte magie! ţipă ea zgâlţâindu-l bine. Sam, eşti un Meşter Zidar! Grăbeşte-te! Zgâlţâiala îl aduse înapoi în simţiri. Dintr-odată, simţi dogoarea stâlpului de foc şi teama îi intră până în oase. Se întoarse cu spatele la Nick, se tăie pe palmă cu sabia şi întinse sângele pe lamă. Lirael se tăie şi ea, lăsând sângele să curgă pe Nehima. — Voi ţine minte, şopti ea, atingând sabia. Ştia cât de puţin timp mai aveau, aşa că strigă spre soldaţi: — Domnule maior Greene! Du-ţi oamenii jos, la sudişti! Avertizează-i! Trebuie să staţi cu toţii de cealaltă parte a pârâului şi să vă întindeţi la pământ. Să nu vă uitaţi la foc şi când va veni strălucirea puternică, închideţi ochii! Plecaţi! Plecaţi! Înainte ca vreun soldat să răspundă, Lirael striga din nou, de astă dată spre grupul condus de Sabriel, care aproape ajunsese în dreptul ei. — Grăbiţi-vă! Vă rog! Trebuie să invocăm cel puţin trei diamante de protecţie în următoarele zece minute! Grăbiţi-vă! Sam coborî spre părinţii săi, sora sa şi cele două Clayre cu sabia în mână, gata de colectă. Între timp, încropea în 1045

minte o vrajă de făurire şi legare, ţesând însemnele într-o împletitură lungă şi complexă. Odată ce sângele tuturor avea să sclipească pe lamă, plănuia să pună naiul peste ea, apoi să rostească formula magică. Dacă funcţiona, metalul şi sângele se vor contopi, formând o nouă sabie, una cum niciodată nu se mai văzuse. Dacă funcţiona… În urma lui, Căţeaua se opri lângă cadavrul lui Nicholas. Se asigură că nu e observată şi îi lătră încet în ureche. Nimic. Căţeaua privi nedumerită, ca şi cum s-ar fi aşteptat la un efect imediat, apoi îi linse fruntea. Limba îi lăsă un însemn strălucitor. Tot nimic. După o clipă, părăsi cadavrul şi se duse lângă Lirael, care invoca însemnul de răsărit al unui mare diamant de protecţie. Avea să fie primul dintre cele trei care va da piept cu urgia Distrugătorului, dacă aveau timp să le ridice pe toate. Dacă nu, aveau să fie nimiciţi. Dincolo de creastă, enorma coloană de foc ardea tot mai cumplit, cu toate că rămăsese acel roşu sinistru, răscolitor. Roşul sângelui, ţâşnind dintr-o rană.

CAPITOLUL DOUĂZECI ŞI OPT Cei şapte — Sameth, ce-ai mai făcut acum? fură primele cuvinte ale lui Ellimere. Glumise doar şi încercă să-l îmbrăţişeze pe Sam, care se feri. — N-am timp să explic! exclamă el şi o întinse pe Nehima. Am nevoie de puţin sânge de-al tău pe spadă. După aia, trebuie s-o ajuţi pe mătuşa Lirael. Zis şi făcut. Odinioară, Sam ar fi fost surprins să-şi vadă sora acceptându-i o cerere fără să crâcnească. Dar Ellimere nu era nesăbuită, iar coloana de foc ce se înălţa deasupra lor era evident începutul unui fenomen teribil şi straniu. — Mamă! Tată! Sunt… atât de bucuros că trăiţi! strigă Sam în vreme ce Ellimere trecuse în fugă de el, cu palma şiroindu-i de sânge. — Sentimentul e reciproc, zâmbi Touchstone, care nu 1046

pierdu nici el vremea, întinzând mâna spre sabia însângerată. Şi Sabriel întinse o mână, dar cu cealaltă îi ciufuli părul. — Clayrele mi-au spus că am o soră, şi ea e Viitoarea Abhorsen, spuse Sabriel în timp ce-şi treceau palmele pe tăişul Nehimei, ale cărei însemne se aprinseră la atingerea sângelui. Şi tu ai găsit o altă cale, la fel de importantă. Sper că i-ai fost de ajutor mătuşii tale. — Sper şi eu, răspunse Sam. Încerca să reţină vraja de făurire şi nu avea timp de vorbe. Are nevoie de ajutor acum. Trei diamante de protecţie! Sabriel şi Touchstone plecară înainte să-şi termine fraza. Clayrele stăteau înaintea lui, cu mâinile întinse. Fără o vorbă, Sam tăie cu blândeţe în palmele lor. Atâtea însemne ale Legământului i se învârteau prin cap, că tânărul abia îşi dădea seama ce se întâmplă. Nu simţi nici măcar când îl apucară de subsuori şi-l urcară la deal. Nu se putea gândi la detalii insignifiante precum mersul. Era pierdut în Legământ şi culegea însemne pe care abia le cunoştea. Mii şi mii de însemne îi umpleau capul cu lumină, răspândindu-se mai înăuntru sau mai în afară, aşezându-se într-o ordine numai de ele ştiută. Vraja care se va uni cu Nehima şi cu naiul era aproape gata, zămislind o armă mortală pentru mânuitor şi victimă deopotrivă. Nici sus pe povârniş nu era vreme pentru complezenţe. Familia regală nici nu ajunse bine, că Lirael le dădu din scurt câteva ordine. Îi trimise să invoce primele trei însemne pentru fiecare diamant de protecţie, lăsând ultimul însemn pe când aveau să fie toţi în interiorul diamantelor. Pentru o clipă, Lirael se bâlbâi, temându-se că vor protesta, ruşinată că dădea ordine regelui şi Abhorsenului. Dar se conformară cu toţii, grăbindu-se să ridice diamantele. Lirael observă cu uşurare că nici maiorul Greene nu-i contestase ordinele. Ce mai rămăsese din compania lui fugea în vale, cei nevătămaţi cărându-i pe răniţi, mânaţi de la spate de strigătele maiorului. Strigau şi la sudişti, 1047

spunându-le să se întindă şi să-şi ferească privirile. Lirael spera că sudiştii le vor da ascultare, căci coloana de foc avea şi puterea de a vrăji privirile, nu doar de a le înspăimânta. Sam mergea clătinându-se între Sanar şi Ryelle, care-i zâmbiră lui Lirael în vreme ce-l aduceau în centrul diamantului în formare. Ea le răspunse tot cu un zâmbet, care îi aminti de cuvintele gemenelor în ziua când părăsise gheţarul. — Adu-ţi aminte că, Viziune sau nu, eşti o fiică a Clayrelor. Lirael închise diamantul cu un însemn cardinal şi păşi în interiorul următorului diamant încă neterminat. După ce trecu, Touchstone lăsă însemnul de miazănoapte să-i curgă din sabie, închizând al doilea diamant. Păşiră împreună în cel de-al treilea diamant şi, când îi zâmbi, ea observă puternica asemănare între el şi fiul său. Sabriel însăşi închise ultimul diamant. În doar câteva minute, triplaseră puterea pavezelor magice. Lirael spera că e de ajuns şi că vor supravieţui să facă ceea ce trebuia făcut. O apucă o panică de moment şi numără repede pe degete, să se asigure că toţi cei şapte de care era nevoie erau prezenţi. Ea, Sameth, Ellimere, Sabriel, Touchstone, Sanar, Ryelle. Erau şapte, deşi nu era sigură că erau cu adevărat cei nimeriţi. Muchiile diamantului răspândeau o lumină aurie, care pălea însă în comparaţie cu lumina fioroasă a coloanei. Pe cât de gigantică şi înfiorătoare era, Lirael ştia că e doar prima şi cea mai neînsemnată manifestare a puterii Distrugătorului. În curând, avea să fie mult mai rău. Sam îngenunche deasupra săbiei şi naiului, aşternând urzeala vrăjii. Lirael se asigură că Mogget şi Căţeaua sunt în interiorul diamantului şi observă că şi trupul lui Nick era acolo, ceea ce-i păru cumva firesc. Spre necazul ei, în diamant mai era şi o tufă de scaieţi. Nu avusese timp să se gândească unde să invoce diamantele. Cu toţii, în afară de Sam, erau nemişcaţi şi stingheri în calmul dinaintea furtunii. Deodată, Sabriel îşi îmbrăţişă 1048

sora şi o sărută pe obraz. — Deci tu eşti sora pe care nu am ştiut că o am, spuse Sabriel. Aş vrea să ne fi cunoscut mai demult şi în circumstanţe mai fericite. Multe revelaţii s-au abătut asupra noastră, mă tem că mai multe decât poate să îndure mintea mea istovită. Aproape fără odihnă, am călătorit pe barcă, dubiţă, avion şi planor doar să ajungem aici, iar Clayrele au Văzut deodată atâtea lucruri. Mi-au spus că ne înfruntăm cu un puternic spirit al începuturilor şi că tu nu eşti doar moştenitoarea mea în funcţie, ci şi o Evocatoare şi că ai Văzut trecutul aşa cum alte Clayre Văd viitorul. Aşa că, te rog, spune-ne ce trebuie să facem. — Mă bucur că sunteţi cu toţii aici, răspunse Lirael. Era atât de ispititor să se lase dusă de acest moment de acalmie, dar nu îşi permitea aşa ceva. Totul depindea de ea. Totul. Inspiră adânc şi continuă: — Distrugătorul se pregăteşte să intre în a doua sa manifestare, de care sper… sper să ne protejeze diamantele. După aceea, se va micşora pentru puţin timp şi atunci avem ocazia să ne apropiem de el, cu protecţii împotriva flăcărilor pe care le va lăsa în urma sa. Vraja de înlănţuire pe care o vom folosi e destul de simplă. V-o spun imediat. Dar mai întâi, trebuie să luaţi toţi câte un clopoţel de la mine… sau de la Abhorsen. — Spune-mi Sabriel, spuse Sabriel cu fermitate. Contează care clopoţel? — Cel pe care-l simţiţi că e cel potrivit, cel care va răspunde sângelui vostru. Fiecare dintre noi va fi un reprezentant al celor Şapte de la începuturi, care dăinuie în viţa fiecăruia dintre noi şi în clopoţei, se bâlbâi Lirael, emoţionată că dă instrucţiuni unor oameni atât de faimoşi. Sabriel era cumva înspăimântătoare şi tinerei îi era greu să o considere drept sora ei, nu drept legendara biruitoare a Morţilor. Dar Lirael ştia ce face. Văzuse în Oglinda Neagră cum s-a petrecut înlănţuirea odinioară şi cum trebuie făcută din nou şi simţea afinităţile dintre oamenii din jur şi clopoţei. 1049

Chiar atunci observă ceva neobişnuit la Sanar şi Ryelle. Se uită la ele şi inima aproape că i se opri în loc când îşi dădu seama că, fiind gemene, şi spiritele lor erau îngemănate. Puteau să mânuiască doar un clopoţel. Erau doar şase din cei şapte de care era nevoie. Rămase încremenită de groază pe când ceilalţi îşi luau clopoţeii de la Sabriel. — Pentru mine, cred că Saraneth, spuse ea, lăsând clopoţelul în bandulieră. Touchstone? — Îl iau pe Ranna. Adormitorul mi se potriveşte, ţinând cont de trecutul meu, răspunse Touchstone. — Voi lua unul de la mătuşa mea, dacă se poate, rosti Ellimere. Dyrim, cred. Cu un gest automat, Lirael îi întinse clopoţelul nepoatei sale. Ellimere semăna foarte mult cu Sabriel, avea aceeaşi forţă calmă, lăuntrică. Dar zâmbetul era al tatălui ei, observă Lirael, chiar aşa speriată cum era. — Împreună, îl vom ţine pe Mosrael, rostiră la unison Sanar şi Ryelle. Lirael îşi închise ochii. Poate nu numărase bine, se gândi ea. Dar simţea cine era îndreptăţit să ţină clopoţeii. Deschise ochii şi, cu mâna tremurândă, începu să desfacă un săculeţ al bandulierei. — Sam îl va lua pe Belgaer şi… şi eu le voi mânui atât pe Astarael, cât şi pe… pe Kibeth. Aşa vom fi şapte. Vorbi cu câtă încredere putea să afişeze, dar în voce i se strecurase un tremur. Nu putea mânui doi clopoţei. Nu pentru această înlănţuire. Trebuiau să fie şapte mânuitori, nu doar şapte clopoţei. — Hmm, spuse Căţeaua, ridicându-se şi dând din coadă cumva stânjenită. Nu pe Kibeth. Mă voi reprezenta pe mine însămi. Mâna lui Lirael alunecă pe legătura care o ţinea pe Astarael în tăcere şi abia reuşi să împiedice chemarea de jale a clopoţelului, care i-ar fi trimis pe toţi în Moarte. — Dar ai spus că nu faci parte din Cei Şapte! se împotrivi Lirael, cu toate că de multă vreme bănuise adevărul despre 1050

Căţea. Doar că nu voise să recunoască, nici măcar faţă de ea însăşi, întrucât Căţeaua era cea mai bună şi veche prietenă a ei, pentru multă vreme singura ei prietenă. Nu şi-o putea imagina pe Kibeth drept prietena ei. — Am minţit, rosti cu veselie Căţeaua. E unul dintre motivele pentru care mi se spune Căţeaua Obraznică. Oricum, sunt doar o fărâmă din ce a fost Kibeth odată. Dar mă voi ridica împotriva Distrugătorului. Mă voi număra din nou printre Şapte cei ce ţi se opun, Orannis! Imediat ce rosti numele Distrugătorului, coloana de foc se înălţă încă şi mai sus, străpungând rămăşiţele norilor de furtună. Acum, avea mai bine de doi kilometri şi domina întregul cer, lumina-i roşie învingând-o pe cea galbenă a soarelui. Lirael voia să spună ceva, dar cuvintele îi fură înăbuşite de lacrimi. Nu ştia dacă erau de uşurare sau de tristeţe. Orice ar fi urmat, ştia că nimic nu va mai fi la fel între ea şi Căţeaua Obraznică. În loc să vorbească, preferă să o scarpine pe cap. Îşi mişcă degetele înainte şi-napoi prin blana moale a patrupedului. Apoi recită repede vraja de înlănţuire, arătându-le tuturor însemnele şi cuvintele pe care le vor folosi. — Sam făureşte sabia cu care eu îl voi sfărâma pe Distrugător odată ce e încătuşat, termină Lirael. Cel puţin aşa spera. Apoi adăugă, ca pentru a-şi întări speranţa: — Cu adevărat moşteneşte puterile Meşterilor Zidari. Arătă spre Sam, care era aplecat peste Nehima. Mâinile îi descriau gesturi complexe şi numele însemnelor Legământului i se revărsau pe buze. Întreţesea simbolurile strălucitoare într-un păienjeniş uluitor care se învolbura în aer, coborând treptat pe sabie. — Cât mai durează? întrebă Ellimere. — Nu ştiu, şopti Lirael, apoi repetă răspunsul şi pentru ceilalţi. 1051

Aşteptau cu înfrigurare şi secundele se transformară în minute în vreme ce Sam invoca însemnele, iar Orannis vuia dincolo de creastă. Cei doi făureau vrăji complet diferite. Lirael aruncă o privire în vale, unde maiorul Greene părea că reuşise să-i convingă pe sudişti să se lungească pe pământ; apoi se uită la Sam, pe urmă la Distrugător şi din nou în vale, găsind prilej de teamă oriunde întorcea ochii. Sudiştii erau prea aproape, deşi stăteau mai jos de locul unde intrase ea în Moarte. Sam părea că mai are mult până să ducă vraja la bun sfârşit. Cât despre Distrugător, acesta continua să crească în înălţime şi în puteri, iar Lirael ştia că era aproape să-şi arate cea de-a doua manifestare. Cea de la care îşi trăgea numele. Distrugătorul. Toţi tresăriră când Sam se ridică pe nepusă masă. Tresăriră din nou când rosti cele şapte însemne de căpătâi, unul după altul. Un râu de flăcări de aur şi argint, topite laolaltă, cădea din mâinile lui întinse pe sabia lui Lirael şi pe tuburile naiului, pe care le despărţise şi le aşezase pe lama argintie. Câteva clipe mai târziu, Distrugătorul erupse într-o mare de lumină, iar pământul se cutremură. — Întoarceţi-vă cu spatele şi închideţi ochii! strigă Lirael. Se întoarse spre vale şi se ghemui, ducându-şi braţul peste faţă. În spatele ei, un glob argintiu — cele două emisfere contopite – se ridică spre cer prin coloana de foc. Devenea tot mai luminos pe măsură ce se ridica, până ce deveni mai strălucitor decât soarele. Pluti sus în văzduh pentru câteva secunde, ca şi cum ar fi cercetat pământul de sub el, apoi se prăbuşi. Vreme de nouă secunde, Lirael aşteptă cu ochii strâns închişi şi cu fata adâncită în mânecă. Ştia ce avea să urmeze, dar asta nu o ajută cu nimic. Când ajunse la nouă, explozia nu întârzie să apară. O detunătură de furie fierbinte care spulberă toată valea lacului. Moara şi calea ferată fură pulverizate, iar lacul secă într-o clipă, trimiţând spre cer un vast nor de aburi fierbinţi. 1052

Pietrele se topiră, copacii se preschimbară-n cenuşă, păsările şi peştii dispărură fără urmă. Paratrăsnetele deveniră stropi de metal topit, azvârlit sus în tării, care acum se întorcea ca o ploaie nimicitoare. Explozia arse întreaga coamă a dealului, fărâmiţând pământ, pietre, paratrăsnete, copaci şi tot ce-i stătea în cale. Primul diamant de protecţie înfruntă ce mai rămăsese din undele de şoc după ce distruseseră întregul vârf al dealului. Pavăza magică licări pentru o clipă, apoi se dezintegră. Al doilea diamant îi apără de vântul fierbinte şi de aburul atât de cald că putea desface carnea de pe os. Rezistă câteva secunde, după care se destrămă la rându-i. Al treilea — şi ultimul – diamant rezistă mai bine de un minut, respingând o grindină de bolovani, metal topit şi grohotiş. Căzu şi el, dar nu înainte ca tot ce era mai rău să treacă. Un vânt cald, dar suportabil şuieră printre cei şapte, care şedeau chirciţi pe pământ cu ochii încă închişi, cu trupurile şi minţile zdruncinate. Deasupra lor se ridica un gigantic nor de praf, cenuşă, aburi şi prăpăd ce acoperea întreg văzduhul, precum capacul unui sicriu, lăsat deasupra lumii. Prima îşi reveni Lirael. Deschise ochii şi văzu cenuşa, zăpada neagră căzând pretutindeni şi micul lor petic de pământ neatins de furia exploziei, o mică insulă într-o pustietate în care orice culoare se ofilise, iar cerul era o noapte văduvită de aştri. Dar ar fi putut fi şi mai rău. Văzuse totul în trecut şi se gândea la ce trebuiau să facă în continuare. La ce era ea nevoită să facă. — Protejaţi-vă împotriva căldurii! le strigă celorlalţi, care se ridicau încet şi priveau împrejur, cu groaza pironită în ochi. Fără să stea pe gânduri, chemă însemnele de protecţie şi le lăsă să-i curgă din minte pe haine şi piele. Apoi căută din priviri arma pe care spera că Sam o terminase. Tânărul o ţinea în braţe şi părea cumva nedumerit, de 1053

parcă ar fi fost nesigur de ce făcuse. I-o oferi lui Lirael, care o apucă de mâner cu un fior de teamă. Nu mai era Nehima, nici măcar nu mai arăta la fel. Sabia era mai lungă, cu o lamă mult mai lată, iar piatra verde dispăruse din măciulie. Însemnele Legământului dansau pe metalul care căpătase un lustru roşiatic, ca şi cum ar fi fost uns cu un ulei ciudat. O sabie de călău, îşi spuse ea. Inscripţia de pe lamă părea neschimbată. Oare aşa era? Nu-şi aducea aminte precis. Acum, scria doar: „Aminteşte-ţi de Nehima. “ — Aşa trebuia să o fac? întrebă Sam. Era alb ca varul din pricina şocului. Privi spre vale, dar nu-i văzu pe sudişti, nici pe maiorul Greene şi oamenii săi. Prea mult praf, prea puţină lumină. Nu auzea niciun sunet. Nici ţipete, nici strigăte după ajutor şi se temea de ce e mai rău. — Am făcut ce mi-ai cerut. — Da, horcăi Lirael, cu gâtul uscat. Greutatea săbiei o împovăra, trup şi suflet. Când… dacă… îl vor înlănţui pe Orannis, trebuia să-l frângă în două cu ea, căci, dacă rămânea întreg, nicio încătuşare nu i-ar fi rezistat mult Distrugătorului. Arma îl putea răpune pe Orannis însă doar cu preţul vieţii celui ce o mânuia. Cu preţul vieţii ei. — Aveţi cu toţi câte un clopoţel? întrebă ea, mai mult ca să-şi alunge gândurile negre. Sabriel, dă-i-l pe Belgaer lui Sam şi spune-i vraja de legare. Nu aşteptă să i se răspundă şi porni direct spre creasta năruită, prin foc şi grohotiş, prin ochiuri de cenuşă şi metal încins. Cobora spre ţărmurile lacului secat, unde Distrugătorul se odihnea înainte să-şi asume a treia formă, care avea să dezlănţuie o pustiire încă şi mai mare. Grupul ei o urmărea în tăcere, fiecare ţinând un clopoţel şi repetându-şi în minte vraja de legare. Pe măsură ce se apropiau, fumul lăsa loc duhorii Magiei Libere, până când mirosul ei acid le tăia respiraţia şi le provoca valuri de greaţă. Parcă le intrase în oase, dar Lirael nu-şi încetini mersul din pricina unor fleacuri precum durerea sau greaţa. Ceilalţi o urmau, luptând cu fierea care 1054

le urcase în gât şi cu crampele care le măcinau măruntaiele. Aburul se preschimbase în ceaţă, iar norul de deasupra era întunecat ca noaptea, aşa că Lirael se lăsă condusă de instincte. Îşi alese calea în funcţie de cea mai sumbră dintre presimţiri, sigură că îi va conduce la sferă, la miezul Distrugătorului. Ştia că, dacă ar fi pierdut vremea alegând o cale prin mijloace mai convenţionale, nu ar fi durat mult până să vadă o nouă coloană de foc. Apoi, dintr-odată Lirael zări sfera de văpaie lichidă, noua manifestare a Distrugătorului. Plutea, nu departe de ei, iar pe suprafaţa-i lucioasă curenţi neguroşi se îmbinau cu limbi de foc. — Formaţi un cerc în jurul lui, ordonă Lirael, vocea abia auzindu-i-se în hăul pustiit, prin beznă şi ceaţă. O trase pe Astarael în mâna stângă, cu un geamăt surd de durere. În toată graba aceasta, uitase de lovitura primită de la Hedge. Nu avea timp să facă nimic în privinţa asta şi oricum nu ar mai fi contat. Îşi aşeză sabia pe umărul drept, gata să lovească. În deplină muţenie, tovarăşii ei, familia ei, atât veche, cât şi nouă, formă un cerc în jurul sferei de foc şi întunecime. Abia atunci Lirael îşi dădu seama că Mogget dispăruse imediat după explozie, deşi fusese în diamantul de protecţie. Nu-l vedea nicăieri şi o mică teamă îi încolţi în suflet. Cercul era complet. Toţi priveau spre Lirael. Tânăra luă o gură de aer şi începu să tuşească, căci Magia Liberă îi ardea gâtul. Până să-şi revină şi să înceapă vraja, sfera începu să se lărgească. Flame roşii se repezeau către cei şapte, ca o mie de limbi ce abia aşteptau să le guste din carne. Flăcările se potoliră, şi Orannis vorbi.

CAPITOLUL DOUĂZECI ŞI NOUĂ Alegerea lui Yrael — Deci Hedge a dat greş, ca toate slugile de felul lui, glăsui Orannis cu voce joasă ca o şoaptă, dar dură şi 1055

pătrunzătoare. Aşa cum toate vietăţile sunt damnate să dea greş şi să cadă, până ce tăcerea le cheamă în liniştea eternă, pe o mare de praf şi ţărână. — Iar acum alţi Şapte vin să-l închidă din nou pe Orannis într-o temniţă de metal, adânc sub pământ. Dar pot oare aceşti Şapte, cu sângele lor subţiat şi cu umbra puterii de odinioară, să izbândească împotriva Distrugătorului, ultimul şi cel mai măreţ dintre cei Nouă? Orannis se opri, o clipă în care totul îngheţă într-o tăcere absolută. Următoarele cuvinte îi cutremurară pe toţi cei de faţă, lovindu-i ca o palmă. — Nu prea cred. Atâta putere răsuna în vorbele lui încât nimeni nu se putea mişca ori vorbi. Lirael trebuia să înceapă vraja de înlănţuire, dar deodată gâtul îi era prea uscat să mai poată vorbi, membrele prea grele pentru a se mişca. Luptă cu disperare împotriva forţei care o ţintuia în loc, trăgându-şi puteri de la durerea din braţ, din amintirea chipului muribund al lui Nick şi din priveliştea dezolantă a pustiirii din jurul ei. Limba i se mişcă şi găsi o urmă de umezeală în gură, tocmai când Orannis îşi îndrepta limbile de foc spre cei Şapte, căutând să-i sugrume pe nesăbuiţii ce i se împotriviseră. — Mă ridic împotriva ta, în numele lui Astarael, grăi ea cu glasul sugrumat, desenând un însemn al Legământului cu vârful săbiei. Însemnul străluci puternic, iar limbile de foc se dădură puţin înapoi. Era îndeajuns să le dea celorlalţi ocazia să înceapă vraja. Sabriel schiţă la rândul ei un însemn cu sabia şi spuse: — Mă ridic împotriva ta, în numele lui Saraneth. Vocea îi era puternică şi încrezătoare, umplându-i pe ceilalţi de speranţă. — Mă ridic împotriva ta, în numele lui Belgaer, răsună glasul lui Sam cu întreaga putere şi furie pe care i-o dădea amintirea lui Nick, spunându-i să „nu o dea în bară”. Forma însemnului se contură cu o iuţeală de necrezut sub degetele 1056

sale. — Mă ridic împotriva ta, în numele lui Dyrim, glăsui cu mândrie Ellimere, de parcă ar fi fost o provocare la duel. Îşi trasă însemnul fără grabă, ca pe o linie în nisip. — Precum la începuturi, aşa şi astăzi, spuse Căţeaua Obraznică. Sunt Kibeth şi mă ridic împotriva ta. Spre deosebire de ceilalţi, nu făcu un însemn. Întregul trup începu să i se unduiască, din pielea maronie ieşind un curcubeu de însemne, care se mişcau în stranii tipare şi amestecuri de formă şi culoare. Unul dintre ele îi pluti înaintea botului şi suflă pe el, trimiţându-l mai în faţă. — Ne ridicăm precum una împotriva ta, în numele lui Mosrael, intonară la unison Sanar şi Ryelle. Cu mâinile unite, îşi desenară însemnul împreună. — Eu sunt Torrigan, zis şi Touchstone, şi mă ridic împotriva ta, în numele lui Ranna, declară el, iar vocea-i era cea a unui rege. Îşi invocă însemnul şi dădu glas clopoţelului său. Pe urmă Clayrele adăugară vocea lui Mosrael, Căţeaua lătră ritmat, Ellimere îl învârti pe Dyrim, Sam sună din Belgaer, iar Sabriel dezlănţui vocea adâncă şi joasă a lui Saraneth. În sfârşit, din mâna lui Lirael veni clinchetul ultimului clopoţel, Astarael. Bocetul său se alătură inelului de sunet şi magie din jurul lui Orannis. În mod normal, Suspinătorul i-ar fi trimis în Moarte pe toţi cei ce-l auzeau. Aici, îmbinat cu celelalte şase voci, răspândea doar o jale fără margini. Împreună, clopoţeii şi Căţeaua cântau o melodie mai presus de sunet şi magie. Era cântecul pământului, al lunii, al stelelor, al mării şi cerului, al Vieţii si-al Morţii, şi a tot ce a fost şi va fi să fie. Era cântul Legământului, care-l înlănţuise pe Orannis în vremuri imemoriale şi care căuta să-l biruie din nou. Clopoţeii cântau şi cântau, până ce răsunau în fiecare fibră a fiinţei lui Lirael. Era saturată de puterea lor, ca un burete. O simţea în ea şi în ceilalţi, ca nişte talazuri ce se umflau în ei şi apoi se dezlănţuiau spre însemne. Însemnul ei începu să strălucească tot mai puternic şi se 1057

lărgea unindu-se cu celelalte, formând un inel orbitor de lumină care se apropia tot mai mult de sfera lui Orannis. Lirael grăi restul vrăjii de înlănţuire, cuvintele ţâşnind din ea ca un flux de putere. Inelul deveni încă şi mai radiant şi începu să se strâmteze, împingând înapoi limbile de foc. Tânăra făcu un pas înainte, urmată de toţi cei şapte, strângând inelul uman în urma celui magic. Făcură încă un pas şi încă unul, până când cercul fermecat aproape că se strânsese în jurul sferei. Clopoţeii răsunau în toată gloria lor, iar toţi urmau ritmul impus de lătratul Căţelei. Un sentiment de triumf şi uşurare o cuprinse pe Lirael, stăvilite de spaima pe care i-o provoca sabia de pe umăr. Curând, o va mânui şi, mai repede decât şi-ar fi dorit, se va îndrepta din nou spre a Noua Poartă, fără a se mai întoarce. Deodată, inelul vrăjit se opri. Puterea clopoţeilor începu să slăbească şi mânuitorii lor se opriră tocmai când erau pe cale să mai facă un pas. Lirael se înfioră, simţind o undă de putere, de parcă s-ar fi izbit pe neaşteptate de un zid. — Nu, rosti Orannis cu o voce calmă, lipsită de orice emoţie. Inelul fermecat se cutremură la glasul Distrugătorului şi se dădu înapoi, sub puterea sferei ce se lărgea. Limbile de foc reapărură, mai numeroase decât înainte. Clopoţeii încă sunau, dar mânuitorii lor fură nevoiţi să facă un pas în spate. Pe chipuri li se citeau o sumedenie de emoţii, de la sumbră disperare la o hotărâre de neclintit. Cercul magic îşi pierdu din strălucire, îngustat de puterea crescândă a lui Orannis. — Prea mult am zăcut în mormântul de metal, grăi el. Prea mult am îndurat jignirea adusă de colcăiala vieţii. Eu sunt Distrugătorul şi totul va fi distrus! La ultimul cuvânt, flăcările se repeziră asupra inelului şi-l apucară cu mii de degete de foc întunecat. Trăgeau şi muşcau din el, grăbindu-i nimicirea. Lirael vedea totul ca prin vis. Totul era pierdut. Nu mai aveau ce să facă. Văzuse începuturile şi pe Orannis înlănţuit. Atunci, cei Şapte biruiseră. Acum, dădeau greş. 1058

Era pe deplin conştientă când îşi acceptase propria moarte, pe care o socotise un preţ rezonabil dacă însemna să-l învingă pe Orannis şi să salveze tot ce cunoştea şi iubea. Acum, ei vor fi doar primii dintre toţi cei ce aveau să moară, până când Orannis va domni peste o lume de scrum şi cenuşă, locuită doar de Morţi. În toiul deznădejdii, auzi glasul lui Sam şi zări o lumină orbitoare înălţându-se lângă el, ca o arătare învăluită în flăcări albe. — Fii liber, Mogget! strigă Sam, ţinând în mână zgarda roşie. Alege cu grijă! Creatura se înălţă, tot mai impunătoare. Se îndreptă spre Sabriel şi se aplecă deasupra ei, de parcă era gata să-i sfâşie capul. Sabriel îl privi cu calm şi stâlpul de foc ezită. Apoi veni lângă Lirael, care-i simţi căldura şi mirosul de Magie Liberă, întrepătruns cu acela al lui Orannis. — Te rog, Mogget, şopti ea prea încet ca să poată fi auzită. Însă stihia întruchipată care îi stătea înainte o auzi. Se întoarse spre Orannis, schimbându-şi forma dintr-un stâlp de foc într-una mai omenească, dar cu pielea mai scânteietoare decât o stea arzând. — Sunt Yrael, grăi el, trimiţând din mână un jet de foc argintiu, drept în cercul vrăjit ce era pe cale să se destrame. Şi eu mă ridic împotriva ta. Cercul se strânse din nou şi cu toţii păşiră în urma lui. De astă dată, nu mai şovăi. Pe măsură ce inelul se strângea în juru-i, limbile de foc se stinseră, iar sfera se înnegri. Apoi căpătă un luciu argintiu, cel al emisferelor în care Orannis fusese captiv pentru atâta vreme. Lirael înaintă, cu ochii aţintiţi asupra globului care se micşora. Era conştientă că Astarael încă suna şi că Yrael cânta, întreţesându-şi vocea în cântul celorlalţi Şapte. Sfera continua să se micşoreze, argintul întinzându-se peste ea în cercuri lente, precum mercurul turnat în apă. Când deveni pe de-a întregul de argint, Lirael ştiu că venise momentul să lovească, în cele câteva momente cât 1059

Orannis era cu totul înlănţuit. Nu de către cei Şapte, ci de către cei Opt, căci Mogget sau Yrael nu putea fi decât cel de-al Optulea Briant, care fusese el însuşi înlănţuit de către cei Şapte acum multă vreme. Clopoţeii sunau, Yrael cânta, Kibeth lătra, Astarael bocea. Argintul se răspândi, iar Lirael se apropie şi ridică arma pe care Sam o făcuse din sabie şi sânge, şi din spiritele celor Şapte, ascunse în nai. Chiar atunci, Orannis rosti cu amar: — De ce tu, Yrael? răsună glasul său, pe când ultima dintre petele întunecate pieri acoperită de argint, şi sfera lucioasă de metal coborî încet spre pământ. De ce? Răspunsul lui Yrael păru să călătorească până în depărtări, cuvintele sale pătrunzând în conştiinţa lui Lirael, care se oprise cu sabia deasupra capului, cu spatele arcuit, gata să dea lovitura care avea să taie sfera în două. — Viaţa, spuse Yrael şi prin vocea lui parcă vorbea micuţul Mogget. Peşti şi păsări, dezmierdarea soarelui şi umbra copacilor, şoarecii de câmp mişunând prin grâu, sub lumina blândă a amiezii. Toate… Lirael nu mai auzi nimic. Îşi adună tot curajul şi lovi. Sabia întâlni metalul argintiu într-un zăngănit asurzitor, lama tăind prin sferă într-o furie de scântei albăstrii, ce se ridicară în cerul cenuşiu. Sabia începu să se topească pe măsură ce tăia şi un foc sângeriu şerpui pe mâna lui Lirael. Urlă de durere, dar nu dădu drumul săbiei, punându-şi toată greutatea şi forţa în lovitură. Îl simţea pe Orannis în foc, în căldura ameninţând să-i topească fiinţa. Căuta să se răzbune pe ea, să o sfâşie cu puterea lui nimicitoare, o putere care avea să o reducă la un pumn de cenuşă. Lirael ţipă din nou când flăcările înghiţiră mânerul. Mâna-i era doar un cuib de durere. Dar nu scăpă arma din mâini. Sabia tăie până la capăt, spintecând sfera în două. Chiar dacă ştia că e zadarnic, Lirael încercă să-i dea drumul. Dar Orannis o prinsese. Spiritul lui era încă întreg în ce mai 1060

rămăsese din lama săbiei, ca o punte ce unea acum cele două emisfere. O punte spre moartea ei. — Obraznico! strigă ea instinctiv, fără să ştie ce spusese. Durerea şi teama îi înfrânseseră hotărârea de a muri. Încercă din nou să-şi deschidă palma, dar degetele i se topiseră în metalul încins, iar Orannis şerpuia în vinele ei, dornic să o mistuie în focul său de pe urmă. Pe neaşteptate, colţii Căţelei se lăsară pe încheietura ei. Simţea o nouă durere, dar una curată, ascuţită şi bruscă. Orannis se risipise din ea, precum şi focul ameninţând să o distrugă. O clipă mai târziu, Lirael îşi dădu seama că mâna-i fusese sfâşiată de Căţea. Tot ce mai rămăsese din spiritul răzbunător al lui Orannis se îndreptă către Căţeaua Obraznică. Dulăul scuipă mâna, care ieşi într-o vâlvătaie de flăcări dintre colţii ei, drept între emisfere, unde bucata coruptă de Distrugător se zvârcoli ca un păianjen din carne arsă şi înnegrită. Un giulgiu de flăcări se înfăşură în jurul Căţelei, împingând-o pe Lirael cât colo, cu sprâncenele pârlite. Apoi, cu un ultim urlet de deznădejde, emisferele se respinseră cu putere. Una din ele zbură la doar câteva palme de capul lui Lirael, rostogolindu-se în lac. Cealaltă se prăvăli pe lângă Sabriel, aterizând în spate-i într-un nor de praf şi cenuşă. — Înlănţuit şi frânt, şopti Lirael, privindu-şi încheietura cu neîncredere. Încă îşi simţea mâna, dar acolo nu mai era decât un ciot cauterizat şi de marginile arse ale mânecii. Începu să tremure şi să plângă, până nu mai văzu nimic de lacrimi. În teama ei, strigă numele Căţelei, orbecăind înspre ea. — Aici, răspunse Căţeaua cu glas stins. Zăcea pe o rână, într-un pat de cenuşă, în locul sferei lui Orannis. Dădu din coadă la auzul lui Lirael, dar numai din vârf şi nu se ridică. Lirael îngenunche lângă ea. Nu părea rănită, dar parcă avea promoroacă pe bot, iar pielea din jurul gâtului i se zbârcise, ca şi cum ar fi îmbătrânit dintr-odată. Îşi ridică încet capul spre Lirael şi o linse pe faţă. — Ei bine, stăpână, s-a zis cu mine. Trebuie să ne 1061

despărţim, şopti ea, lăsându-şi capul să cadă. — Nu, suspină Lirael. O îmbrăţişă cu ciotul ce-i mai rămăsese din braţ şi-şi îngropă obrazul în botul Căţelei. — Eu trebuia să mor! Nu te las să mă părăseşti! Te iubesc, Obraznico! — Vor veni alţi câini, şi prieteni, şi iubiri, şopti ea. Ţi-ai găsit familia, menirea şi ai un loc în lume. Şi eu te iubesc, dar timpul nostru împreună s-a scurs. Rămâi cu bine, Lirael! Apoi îşi dădu duhul, iar din ea rămase doar mica statuie din steatit. Îi auzi pe Yrael şi Sabriel vorbind undeva îndărătul ei, apoi clinchetul lui Belgaer eliberându-l pe Mogget din mileniile de servitute. Însă toate acestea parcă se petreceau în alt loc, în alt timp. Un moment mai târziu, Sam o observă ghemuită în cenuşă, îmbrăţişând statueta Căţelei cu braţul văduvit de mână. Îl ţinea pe Astarael, Suspinătorul, în mâna ce-i mai rămăsese, cu degetele strânse în jurul limbii de metal, nu cumva să sune.

1062

EPILOG Nick se trezi într-un râu, urmărind cu atenţie undele care parcă îl trăgeau de genunchi. Voia să se lase dus de curent, să se întindă în apă, să-l poarte cine ştie unde, cu tot cu vina şi tristeţea care-l măcinau. Însă nu se putea mişca, ţinut în loc de o forţă ce emana din peticul de căldură de pe fruntea lui, care se împotrivea răcelii din jur. După un timp, poate minute, poate ore sau chiar zile – căci timpul îşi pierdea însemnătatea într-un loc luminat de o perpetuă strălucire cenuşie – Nick observă un câine lângă el. Era un dulău mare, cu blana maronie şi neagră şi cu o expresie serioasă. Îi părea cunoscut. — Eşti câinele din visul meu. Doar că nu a fost un vis, am dreptate? Aveai aripi. Nick se aplecă şi îl scărpină pe cap. — Da. Nicholas, eu sunt Căţeaua Obraznică. — Îmi pare bine de cunoştinţă, rosti Nick cu politeţe şi îi luă în mână laba întinsă. Ştii cumva unde ne aflăm? Credeam că am… — Murit? îl întrerupse voios Căţeaua. Păi, chiar eşti mort. Ne aflăm în Moarte. — Aha, făcu Nick. Odinioară, ar fi trecut asemenea vorbe prin filtrul raţiunii. Acum avea o altă perspectivă asupra lor şi alte lucruri la care să mediteze. — Ai… au reuşit… emisferele? — Orannis a fost înlănţuit încă o dată. E din nou întemniţat în emisfere. În curând, vor fi transportate înapoi în Vechiul Regat şi îngropate adânc sub lacăte de vrăji şi piatră. Cutele din jurul ochilor şi gurii tânărului se descreţiră. Îngenunche să o îmbrăţişeze pe Căţea, simţind căldura blănii ei în contrast puternic cu răceala râului. Zgarda din 1063

jurul gâtului îi atrase atenţia. Îi dădea o senzaţie de căldură în piept. — Sam… şi Lirael? întrebă Nick la urechea Căţelei. — Trăiesc. Deşi n-au scăpat nevătămaţi. Stăpâna mea şi-a pierdut mâna. Sunt sigură că prinţul Sameth îi va face una nouă, din aur curat şi magii de neînchipuit. Lirael Mână-de-aur, aşa va fi cunoscută pentru tot restul veacurilor. Amintită drept Abhorsen şi Evocatoare, şi încă multe altele. Dar are alte răni, care au nevoie de un leac diferit. E foarte tânără. Ridică-te, Nicholas. Tânărul se ridică. Se clătină puţin în râul care căuta să-l cufunde în undele sale. — Ţi-am făcut un botez târziu, să-ţi salvez spiritul, rosti Căţeaua. Acum porţi pe frunte însemnul Legământului, ce are să echilibreze Magia Liberă care ţi-a rămasă în sângele şi oasele tale. Ambele îţi vor fi atât surse de mare putere, cât şi poveri, căci te vor duce departe de Ancelstierre, iar calea pe care o vei urma nu va fi aceea la care te aşteptai. — Ce vrei să spui? întrebă cu tulburare Nicholas. Îşi atinse însemnul de pe frunte şi clipi la lumina bruscă a acestuia. Şi însemnele de pe zgarda Căţelei străluceau, ca un nimb de lumină aurie în jurul capului. — Cum adică, departe de Ancelstierre? Cum să mă mai duc undeva? Doar sunt mort. — Te trimit înapoi, rosti Căţeaua cu blândeţe, împingându-i piciorul cu botul. Tânărul se întoarse cu faţa spre Viaţă, iar Căţeaua scoase un lătrat scurt, care era în acelaşi timp unul de bun venit şi de rămas-bun. — Ai voie să faci asta? întrebă Nick făcând primul pas în curentul care-şi slăbea strânsoarea. — Nu, răspunse ea. Dar tocmai de asta sunt Căţeaua Obraznică. Nick mai făcu un pas şi zâmbi la căldura Vieţii. Pe urmă zâmbetul deveni un hohot de râs care îmbrăţişa totul, chiar şi durerea care-l aştepta în trup. Întors în viaţă, deschise ochii şi văzu soarele pătrunzând 1064

printr-un nor întunecat, îi simţi lumina şi căldura căzând pe peticul de pământ în formă de diamant pe care zăcea, în mijlocul tărâmului pârjolit. Se ridică în capul oaselor şi zări un grup de soldaţi apropiindu-se prin deşertul de cenuşă. Erau urmaţi de un numeros grup de sudişti, ale căror pălării şi eşarfe albastre erau singura pată de culoare în pustiul pe care-l străbăteau. O pisică albă apăru deodată la picioarele lui. Îl adulmecă cu dezgust şi spuse: — Mă gândeam eu. Apoi privi în zare, ca spre un prieten nevăzut şi-i făcu cu ochiul, după care o luă înspre nord. După puţin timp, observă un grup de şase persoane, care cărau o alta pe braţe. Nick se ridică şi le făcu cu mâna. Se întrebă ce ascunde pentru el viitorul, cu presimţirea că va fi mai luminos decât îi fusese trecutul. Căţeaua Obraznică rămase cu capul întors într-o parte vreme de câteva minute. Ochii ei înţelepţi vedeau mult dincolo de undele râului, iar urechile ciulite auzeau mai mult decât gâlgâitul apei. După o vreme, scoase un mormăit scurt şi plin de bucurie. Se ridică, îşi alungi picioarele să-şi scoată trupul din undele râului şi se scutură. Pe urmă, porni de-a lungul hotarului dintre Viaţă şi Moarte, dând din coadă atât de tare, încât râul spumega în urma ei.

1065

1066