Femeia în societatea romană antică
Cornelius Nepos, în volumul său intitulat “De viris ilustribus”, nota următoarele: “Multe dintre lucrurile considerate de noi romanii ca fiind nedemne sau ca înjositoare [grecii] le pun la loc de cinste. Care dintre romani se simte ruşinat când îşi conduce soţia la ospeţe date în afara locuinţei sale? Iar stăpâna casei, nu apare ea prima în sala de primire şi se amestecă printre mulţimea oaspeţilor străini? Dimpotrivă, în Grecia este cu totul altfel. Acolo, femeia acceptă numai invitaţiile rudelor la ospeţe. Ea rămâne retrasă în interiorul locuinţei denumit gineceu, în locul unde au acces numai cele mai apropiate rude”. Acest autor antic scria aceste reflecţii în perioada de sfârşit a Republicii romane, când frământările războaielor civile destrămaseră austeritatea şi moravurile sănătoase din vremurile îndepărtate ale legendarului Cincinnatus sau ale sobrului Cato cel Bătrân. Faptele înfăţişate ca ţinând de viaţa femeii din Grecia trebuie împinse însă cu cel puţin trei-patru secole mai înapoi. Femeia elină, ţinută în gineceul casei bărbatului, trăise în perioada arhaică şi clasică a lumii greceşti (secolele VIII-IV î.Hr.). Deasemenea, în textul lui Cornelius 1
Nepos este vorba de femeia aristocrată sau cu o bună stare materială. Femeia din straturile de jos ale societăţii greceşti a fost silită să părăsească închisoarea gineceului pentru ca, alături de bărbat, să apară pe stradă, în pieţe şi pe ogoare, în scopul de a agonisi prin muncă cele necesare traiului familiei. Aceasta este femeia muncitoare şi gălăgioasă pe care o întâlnim în comediile lui Aristofan. În concepţia unor oameni luminaţi ai lumii greceşti din secolul V î.Hr. apare tendinţa de a desconsidera femeia tocmai pentru cea mai de seamă realizare a sa. Astfel, în tragedia “Eumenidele”, Eschile spune ca “Femeia nu-i procreatoarea copilului său cum se crede de obicei. Ea nu face altceva decât să hrănească sămânţa. Numai tatăl poate zămisli. Femeia păstrează numai o garanţie ce i s-a încredinţat şi pe care o restituie vie proprietarului ei, dacă ea nu a fost cumva distrusă de zei”. Suntem deci într-o epocă când ginocraţia şi matriarhatul din comuna primitivă erau doar o reminiscenţă păstrată în miturile elene, când dreptul matrimonial fusese înlocuit de cel patrimonial şi patria potestas domina în cadrul întregii familii. Situaţia ascendentă a femeii dispăruse şi din cadrul căsătoriilor frate-soră, specifice perşilor şi egiptenilor, al căror scop urmărea neîmpărţirea averii părinteşti şi apărarea purităţii sângelui familiei. Nu trebuie să acceptăm însă integral opinia lui Cornelius Nepos în ceea ce priveşte totala lipsă de independenţă a femeii eline din lumea aristocraţiei. În epoca elenistică se constată că şi femeia aristocrată din statele elenistice a beneficiat de oarecare emancipare faţă de autoritatea bărbatului. Numai în lumea unor despoţii orientale, femeia aristocrată era definitiv sechestrată în casă, adesea desconsiderată şi supusă unui regim aspru din partea bărbatului, câteodată asemănător vieţii de sclavă. Ea trăia într-o totală ignoranţă în comparaţie cu lumea din afara; era mereu ameninţată de pedepsele bărbatului şi lipsită de lumina culturii. Cu rare excepţii, Orientul a înţeles, pe baza unor precepte religioase şi sociale, să facă din femeie o roabă destinată muncii casnice şi plăcerilor bărbatului. Haremurile regilor perşi strângeau laolaltă surorile şi rudele lor cele mai apropiate, prinţesele din neamul predecesorilor ce purtaseră coroana, pe fiicele unor nobili de seamă şi pe orice femeie dorită de despot. Poligamia constituia un puternic element de siguranţă a guvernării. În Roma republicană şi imperială, femeia a căpătat o oarecare independenţă patrimonială şi juridică. Treptat, în lumea aristocraţiei romane a fost părăsită vechea formă de căsătorie, prin care toate bunurile soţiei deveneau proprietatea exclusivă a soţului. Către finele Republicii, bărbatul dispunea numai de dota înscrisă în actul de căsătorie, lăsându-i-se femeii dreptul de proprietate asupra altor bunuri personale. Au apărut de asemenea unele legi prin care femeile necăsătorite erau eliberate de tirania tutorelui, în ceea ce priveşte 2
administrarea bunurilor. O dată cu zorile imperiului lui Octavian Augustus se poate vorbi de un fel de egalitate între sexe, egalitate de natură morală, socială şi juridică, nu însă şi politică. Bineînţeles, de această egalitate beneficiau numai cetăţenii romani. Această situaţie va îngădui femeilor cu dare de mână să se iniţieze în literatură, filosofie, arte şi ştiinţă, să participe în mod public la diferite festivităţi, la teatru, banchete etc. Nemaifiind prizoniera zidurilor locuinţei sale, cetăţeana romană părăseşte casa în lectică pentru a fi ferită de unele priviri indiscrete, merge la circ, la teatru, în tribunal, chiar şi în forul zgomotos. Deşi ţinută mult timp departe de agitaţiile politice, femeia romană apare mai cultivată decât cea greacă. În general, romanul a dat mai multă importanţă femeii decat elinul, datorită faptului că ea arăta calităţi esenţial “bărbăteşti”, fiind lipsită de feminitate excesivă, în timp ce femeia greacă prezenta în aceeaşi măsură gingăşie şi duritate. O poziţie cu totul excepţională deţineau vestalele romane, alese de zei şi considerate fecioare sacre, protejate de legi speciale spre a nu fi ofensate. Mergeau în lectică sau car; aveau locuri speciale la teatru; erau dispensate a depune jurăminte ca martore şi beneficiau de emancipare paternă. Capacitatea lor juridică era egală cu a bărbaţilor, de aceea dispuneau liber de propria lor avere. În Roma s-au format cele dintâi asociaţii feminine şi au avut loc primele acţiuni ale femeilor împotriva unor legi ce le îngrădeau luxul. Astfel, în anul 195 î.Hr. matroanele romane au organizat o manifestare publică, cerând abrogarea legii Oppia, votată în anul 215 î.Hr. Legea respectivă stăvilea unele excese vestimentare ale femeilor, frânându-le luxul. Ea fusese votată în Senat în momente grele pentru stat, când oştile lui Hannibal ameninţau Roma. Protestele lor s-au îndreptat împotriva lui Cato cel Bătrân, consul în anul 195 î.Hr., şi au avut succes. Marele om de stat ar fi spus atunci într-un discurs: “De îndată ce femeile ajung egale cu noi, ele ne sunt deja superioare”. O istorisire interesanta, în legatură cu începuturile feminismului este următoarea, relatată de un autor antic: “Odinioară, la Roma, senatorii aveau obiceiul să intre în clădirea Curiei împreună cu fiii lor înveşmântaţi încă în toga pretext. Într-o zi, când se delibera asupra unei probleme destul de importante şi deliberarea fusese amânată pentru a doua zi, s-a hotărât ca nimeni să nu vorbească despre subiectul tratat înainte de luarea unei decizii. Mama tânărului Papirius, care fusese la Curie împreună cu tatăl său, l-a intrebat pe fiul ei ce făcuseră senatorii. Copilul a răspuns că trebuia să păstreze tăcerea şi îi era interzis să vorbească despre asta. Dorinţa femeii de a afla creştea în intensitate; secretul asupra dezbaterilor şi tăcerea copilului îi biciuiau dorinţa fierbinte de a întreba. Și o făcea cu mai multă insistenţă şi cu violenţă. Atunci copilul, fiindcă 3
mama sa stăruia, s-a hotărât să-i spună o minciună drăguţă şi spirituală. «S-a discutat la Senat, a spus el, dacă ar părea mai util şi mai conform intereselor Republicii ca un bărbat să aibe două neveste sau ca o femeie să fie căsătorită cu doi bărbaţi». Atunci când mama a auzit asta, s-a speriat; tremurând, a ieşit din casă şi s-a dus să le întâlnească pe celelalte matroane. A doua zi, au venit la Senat mamele de familie în număr mare: plângeau, se rugau şi insistau ca o femeie să fie căsătorită cu doi bărbaţi, mai degrabă decât două femei să fie căsătorite cu un bărbat. Senatorii care intrau la Curie întrebau stupefiaţi ce le apucase pe femei şi care era sensul plângerii lor. Tânărul Papirius a venit în mijlocul Curiei şi a povestit tot ce se întâmplase, insisţentele mamei sale de a fi informată şi ceea ce îi spusese. Senatul l-a felicitat pe copil pentru respectarea cuvântului dat şi pentru spiritul său, apoi a fost ţinut un senatus-consult în urma căruia se interzicea copiilor să mai intre la Curie împreună cu taţii lor, singura excepţie fiind Papirius, căruia i s-a dat apoi supranumele onorific de Praetextatus, pentru înţelepciunea sa de a tăcea şi de a vorbi, la vârsta când mai purta încă toga pretext” (Aulus Gellus, “Nopţi antice”). În secolul I î.Hr. matroanele romane din lumea aristocraţiei constituiseră chiar “cluburi” feminine, unde, în afară de literatură şi artă, se discutau şi probleme politice; “cluburile” erau susţinute de femei aristocrate, cultivate şi inteligente, dar câteodată intrigante şi depravate. Un astfel de caz a fost cel al Iuliei, fiica lui Augustus din cea de-a doua căsătorie, care întreţinea un cerc în care se produceau fapte ce contraveneau programului de asanare morală iniţiat de împărat. Reacţia acestuia a fost promptă şi deosebit de dură: Iulia, în vârstă de 37 de ani, a fost exilată pe viaţă în insula Pandanteria. Iritarea capului încoronat nu s-a limitat doar la fiica sa, ci i-a atins şi pe alţi participanţi la cercul patronat de aceasta, printre cei căzuţi acum în dizgraţie numărându-se şi poetul Ovidius, trimis în exil la Tomis. În acelaşi timp, opera sa a fost scoasă din bibliotecile publice, iar poemul “Ars amatoria”, considerat prea libertin, a fost interzis. În legătură cu degradarea morală a societăţii romane din acea perioadă stă mărturie şi următorul fragment din opera marelui poet exilat: “Vai! Versurile nu mai sunt azi preţuite! Femeile le laudă, dar vor daruri mai cu miez. Chiar şi un barbar, dacă e bogat, e sigur că va fi plăcut în ochii lor. Trăim, într-adevar, în epoca de aur: cu aur obţii cele mai mari onoruri. Cu aur poţi câştiga şi iubirea unei femei. Homer însuşi, chiar de-ar veni însoţit de toate cele nouă muze, dacă s-ar înfăţişa cu mâinile goale, ar fi dat pe uşă afară...” (Ovidius, “Arta iubirii”). În societatea antică, căsătoria constituia instrumentul potrivit pentru a face să crească puterea economică şi politică a unei familii. Tânăra femeie nu avea posibilitatea de a alege în mod liber pe viitorul ei soţ. Căsătoria se decidea de către părinţi sau tutori, fără consimţământul tinerilor; adesea logodna avea 4
loc în anii copilăriei. Uniunea matrimonială devenea un act politic sau un prilej de rotunjire a averii şi, astfel, îngrădea spiritul de libertate sau de afecţiune între doi tineri. Ramses al II-lea îşi alegea o soţie din regatul hittit, ca să curme vechea ceartă cu imperiul din miazănoapte; Cyrus cel Mare îşi căuta soţiile în statele vecine pentru lărgirea graniţelor imperiului său; Alexandru cel Mare se căsătorea cu o fiică de satrap şi apoi cu fata fostului rege persan, pentru consolidarea, şi pe această cale, a stăpânirii sale din Orient; Caius Marius lua de soţie o patriciană, fiindcă adversarii îl desconsiderau ca pe un homo novus; Caesar şi Octavian Augustus au schimbat câte trei neveste, în funcţie de interesul lor politic ş.a.m.d. Femeia romană din epoca de început a Republicii nu putea participa la viaţa politică decât din umbra iatacului său, unde multe soţii continuau să toarcă lâna pentru hainele familiei, ca pe timpul homericei Penelope. S-au văzut însă multe cazuri când regine inteligente din despoţiile orientale, adorate de soţii lor, interveneau în treburile de stat. La Atena, Aspasia din Millet, soţia lui Pericle, aduna în casa sa elita politică şi intelectuală a oraşului şi acolo fermeca lumea prin inteligenţa şi vorba ei. Livia Drusilla, cea de-a treia soţie a lui Octavian Augustus, discuta cu partenerul ei de viaţă cele mai importante probleme de stat; ea i-a rămas toată viaţa un tainic consilier politic. O căsătorie de interes a unui bărbat eminent cu o tânără bogată, dar cu modeste preocupări intelectuale, se citează a fi cea încheiată de Cicero cu Terentia. Atunci când gloria marelui orator depăşise culmile celor “şapte coline”, bătrânul Cicero şi-a concediat soţia, căsătorindu-se, la 63 de ani, cu Publibia, o tânără de 17 ani, bogată şi aceasta. În societăţile antice partea slabă a căsătoriei o constituia încheierea unui astfel de act la o vârstă când viitorii soţi erau nişte copii inconştienţi. În asemenea situaţii, combinaţiile matrimoniale se făceau de către părinţi. În Orient şi Grecia căsătoriile se desfăceau cu mare greutate, pe când la Roma legile erau foarte elastice. De aceea, divorţul la romani apărea frecvent, motivat şi prin faptul că femeia dispunea de prea multă libertate. Cu toate că tradiţia, preceptele religioase şi educaţia impuneau matroanei romane din înalta societate să fie castă, neluxoasă, modestă, pioasă, devotată copiilor săi etc., acest puritanism, demn de Cornelia, mama Gracchilor, era călcat în picioare din cauza viciilor şi a goanei după plăceri, păcate sociale ce năpădiseră aristocraţia din perioada războaielor civile. Dorinţa Corneliei, transmisă de Propertiu: “Să se citească pe mormântul meu că am aparţinut unui singur bărbat”, sau epitaful Claudiei, care a “păzit casa şi a tors lâna” nu mai sunt nici dorinţa, nici epitaful multor femei romane din înalta societate. S-a putut vedea ca în puţinele momente de înaltă ţinută morală din viaţa societăţii, impuse adesea de legi, rolul 5
femeii ca element de coeziune a fost destul de important. Dar constatăm şi reversul: când societatea romană se zbătea în grave crize morale şi politice, unele femei din înalta aristocraţie, prin lux, depravare, frivolitate şi sterilitate, au mărit anarhia, dezordinea şi forţele dizolvante îndreptate împotriva vieţii tradiţionale. Aşa se explică legile date de Augustus pentru consolidarea familiei. Istoricul Titus Livius afirma că situaţia era de aşa natură, încât lumea condamna în masă viciile, dar aceeaşi oameni nu erau în stare să găsească un remediu moral împotriva lor. Matroana romană domnea fără discuţie asupra domusului şi acest lucru se manifesta clar prin setul de chei pe care le deţinea şi care simbolizau această putere. Ca în orice societate mediteraneană, această putere internă în cadrul familiei era mare. Cu totul altfel stăteau lucrurile în exterior, acolo unde nu mai însemna nimic. Femeia romană, în special cea din rândurile aristocraţiei, nu era, într-adevăr, decât un mijloc de apropiere între ambiţiile politice. Putem înţelege atunci cât de importantă devenea căsătoria. Într-o lume în care divorţurile se înmulţiseră începând de la sfârşitul Republicii, propria căsătorie sau căsătoria copiilor era una din activităţile importante ale nobilimii şi, în plan mai general, a primelor două ordine (senatorial si ecvestru) ale acesteia. Datorită acestui fapt, povestea uimitoare a celei de-a doua şi a treia căsătorii a lui Cato cel Tânăr omul care întruchipa în ochii romanilor toate virtuţile - cu o singură femeie, Marcia, “împrumutată” o vreme prietenului său Hortensius, pentru a-i permite acestuia să aibe copii, este o ilustrare exagerată dar interesantă a acestei situaţii; dar nu pentru că îşi dăduse soţia în căsătorie unui prieten, ci pentru că s-a căsătorit din nou cu ea mult mai bogată decât înainte de a divorţa, fiindcă moştenise imensa avere a lui Hortensius, care decedase între timp: “Dornic să nu fie doar prietenul şi apropiatul lui Cato, ci să-şi împletească într-un fel şi să unească printr-o alianţă întreaga lor familie şi sângele lor, Quintus Hortensius a căutat să-l convingă pe Cato să-i dea mâna fiicei sale, Porcia, căsătorită cu Bibulus, căruia îi dăruise doi copii, ca pe un câmp fertil, în care să semene din nou urmaşi. În opinia oamenilor, spunea el, era o propunere ciudată, însă, după firea lucrurilor, propunerea era frumoasă şi politică: o femeie în floarea vârstei şi în putere nu trebuia să rămână inutilă şi să-şi lase fecunditatea să se stingă, nici să facă mai mulţi copii într-o casă care nu avea nevoie de ei, aflându-se stânjenită şi sărăcită; însă, dăruindu-se pe rând unor bărbaţi plini de merite, ea ar fi îmbelşugat virtutea şi ar fi răspândit-o în familii, topind Cetatea însăşi într-un singur corp prin aceste uniri. Dacă Bibulus ţinea mult la soţia sa, i-o înapoia după ce avea să nască, şi ar fi fost mult mai mult strâns legat de Bibulus şi de Cato prin comunitatea de copii. Cato a răspuns că îl iubea pe Hortensius şi aprecia alianţa cu el, dar găsea ciudat să audă vorbindu6
se de căsătoria cu fiica lui, care era căsătorită cu un alt bărbat. Atunci, Hortensius, schimbându-şi gândul, nu a ezitat să dezvăluie tot ce gândea şi să o ceară chiar pe soţia lui Cato, care era destul de tânără pentru a face copii, pretextând că îi asigurase deja urmaşi lui Cato [...] Văzând dorinţa şi pasiunea lui Hortensius, Cato nu s-a opus, dar a declarat că trebuia să obţină şi aprobarea lui Philippus, tatăl Marciei. Fiind consultat, Philippus a consimţit şi a logodit-o pe Marcia în prezenţa lui Cato însuşi, care şi-a dat şi el acordul [...] Cum casa şi fiicele sale aveau nevoie de tutelă, el s-a recăsătorit cu Marcia, rămasă văduvă, cu imense bogăţii, deoarece Hortensius murind, o lăsase moştenitoare. Caesar ia reproşat mai ales acest lucru lui Cato: l-a acuzat că îi plăceau banii şi că şi-a vândut soţia, «căci, spunea el, dacă avea nevoie de ea, de ce a luat-o din nou în căsătorie, numai dacă nu cumva acea nefericită ar fi fost încă de la început o momeală oferită lui Hortensius, căruia i-a împrumutat-o tânără pentru a o lua înapoi bogată». Pentru a şti dacă este ceva de obiectat, dintr-un alt punct de vedere, în privinţa căsătoriei, se mai poate discuta. În orice caz, înnoindu-şi căsătoria cu Marcia, Cato i-a încredinţat casa şi fiicele, iar el însuşi l-a urmat pe Pompei” (Plutarh, “Cato cel Tânăr”). Această istorisire este evident povestea unor oameni care se înţelegeau conform canoanelor aristocraţiei romane. Cât despre Marcia, aceasta nu a fost, după câte se pare, consultată, ci doar a fost rugată să nască pentru că în acel moment era deja însărcinată cu soţul de care divorţa. Pompei se căsătorise, din raţiuni politice, cu fiica lui Caesar, Iulia. Și ceea ce nu era prevăzut, fiindcă se întâmpla foarte rar la Roma, s-a întâmplat: Pompei s-a îndrăgostit nebuneşte de tânăra lui soţie, astfel încât oamenii îşi băteau joc de el la Roma şi creditul politic al lui Magnus avea de suferit, tocmai pentru că era o atitudine prea puţin conformă obişnuinţelor nobilimii, în cadrul căreia, din principiu şi prin educaţie, se păstra o anumită distanţă faţă de pasiuni. Iulia a murit la naştere şi această întâmplare nefericită a rupt imediat legăturile care îi uneau pe cei doi bărbaţi. Căci, dacă ar fi trăit copilul care abia se născuse, nu există nici o îndoială că altul ar fi fost comportamentul celor doi imperatores. Având în comun un urmaş de sex masculin, moştenitor al gloriei lor, conducătorii a două gentes (familii) nu ar fi putut adopta puncte de vedere ostile, aşadar războiul dintre ei ar fi fost mult mai greu de declanşat.
7
Frumuseţe feminină de la curtea Flaviilor, bust de marmură, 80-90 d.Hr., Roma, Muzeul Capitolin
“Fata cu podoabe”, portret funerar în encaustică, provenind de la Fayum, sfârşitul sec. I d.Hr., Edinborough, Muzeul Regal al Scoţiei
Scene din viaţa unei matroane romane prind viaţă sub pana iscusită a lui Juvenal, fiind consemnate într-una din “Satirele” acestuia. Personajele sunt Laelia, până nu demult văduvă, pe cât de bogată, pe atât de capricioasă şi crudă, şi Publius, al doilea soţ, un fost aristocrat scăpătat care se încumetase s-o ia în căsătorie pe năprasnica văduvă tentat, evident, de avuţia care să-i dea un nou lustru blazonului. Antichitatea a cunoscut şi ea căsătoriile din interes. Dar nici în vremurile acelea interesul n-aducea fericirea căci, cum spune acelaşi Juvenal, “este văduvă femeia care s-a căsătorit cu un om lacom”. Într-o dimineaţă, după ce părăsise camera conjugală, soţul plecase ca de obicei în for pentru diferite treburi, aşa cum făceau de altfel toţi bărbaţii romani. Laelia atât aşteptase. În timp ce Publius părăsea locuinţa, ea s-a îndreptat grăbită spre budoar şi acolo, pe o tăbliţă, i-a scris febril o misivă amantului ei, Caius. Apoi, un sclav de încredere, Burrus, a fost trimis să predea tăbliţa destinatarului. În aşteptarea lui Caius, Laelia a pus în acţiune toată arta cosmetică a vremii, pentru a adăuga un plus de frumuseţe artificială farmecelor pe care natura i le dăduse după... posibilităţi. Două sclave, Cytheris şi Sapho, experimentate în 8
asemenea treburi, au fost chemate să-şi ajute stăpâna. Dar lucrurile nu se desfăşurau ca de obicei. Mai întâi, Burrus întârzia neaşteptat de mult. Apoi, Sapho părea distrată şi neatentă, războindu-se fără succes cu o buclă rebelă. Stăpâna, la început bine dispusă, devenea tot mai neliniştită şi mai nervoasă. La un moment dat, nu s-a mai putut stăpâni. Furia, bineînţeles, şi-a descărcat-o asupra sclavelor şi, mai ales, asupra lui Sapho, care tot nu reuşise să disciplineze bucla rebela: - “Ce faci, netrebnico, nu vezi că nu-i bine?” Și stăpâna ceru să i se aducă biciul. În prezenţa acestui instrument cu care făcuse de atâtea ori cunoştinţă, Sapho deveni şi mai neîndemânatică. Pe spatele sclavei au început să curgă loviturile cu nemiluita. Stăpâna dovedea o mare dexteritate în această privinţă, reuşind să facă două lucruri concomitent: cu o mână aplica aspra corecţie sclavei, iar cu cealaltă dădea indicaţii cum să-i fie potrivit părul. În sfârşit, printre lacrimi şi ţipete, coafura s-a terminat. Dar “toaleta” abia începuse. Dintr-un scrin situat lângă patul din budoar, Laelia scoase o cutie de fier lustruit, din care alese un fard trimis de un dibaci negustor din Millet, furnizor al marii aristocraţii. Publius însuşi tratase cumpărarea acestor farduri. După ce Cytheris aduse apă într-un lighean de metal, Sapho spălă obrazul stăpânei şi începu să-l fardeze. Laelia trecuse de 40 de ani şi trebuia să recurgă la multe artificii spre a-şi păstra, dacă nu frumuseţea sau tinereţea, pe care nu le mai avea, cel puţin aparenţa lor. Urma ceremonialul, la fel de complicat, al pregătirii toaletei. La început, sclavele o ajutară pe Laelia să-şi îmbrace tunica de lână albă, un fel de cămaşă strânsă pe corp, fără mâneci. Apoi Cytheris îi aduse stola, asemănătoare unei rochii, aceasta deosebindu-se de tunică prin faptul ca avea mâneci făcute din două bucăţi prinse cu copci. Stola era confecţionată din mătase şofranie, ţesută la Millet. O sclavă o ajută să se încingă sub piept, iar cealaltă îi prinse la spate, de cingătoare, trena lungă, de culoare vişinie. Cochetă, Laelia făcu câţiva paşi, mai mult sau mai puţin graţioşi, în admiraţia prefăcută a celor două sclave. Ținuta, voit somptuoasă, fu completată cu palla, un fel de mantie, confecţionată de asemenea din stofă de Millet, atât de străvezie, încât părea o umbră viorie. Astfel, corpul Laeliei, puţin cam plin, era bine drapat. Pleoapele fură date cu un fard albastru-verzui şi câteva picături de beladonă făcură ca ochii să capete o strălucire pe cât de stranie, pe atât de falsă. Aristocrata era acum gata. Sclavele scăpaseră de cea mai grea şi primejdioasă trudă a zilei. Stăpâna putea să plece la... plimbare. Nu era un secret nici pentru cele două sclave cu cine se plimba stăpâna lor; Burrus avusese de mult grijă să le spună. Numai că acum Burrus întârzia şi cu cât întârzierea sclavului trimis cu misiva se prelungea, cu atât sporea furia Laeliei. Între timp, soţul, terminându-şi treburile în for, reveni, 9
neaşteptat şi nedorit, acasă. Neputând să-l expedieze, deşi ar fi făcut-o cu mare plăcere, matroana a trebuit să se mulţumească cerând crucificarea sclavului: - “Înalţă o cruce pentru sclav! - Dar ce crimă a săvârşit sclavul? De ce merită să fie răstignit? Cine este martor? Cine l-a denunţat? Ascultă, femeie! Nici o şovăială nu-i prea lungă când e vorba de viaţa unui om! - Nebunule, sclavul este om? Să zicem că n-a făcut nimic. Aşa vreau şi aşa poruncesc! Voinţa mea să fie drept explicaţie!” Laelia n-ar putea fi considerată nici mai crudă, nici mai perversă decât alte aristocrate romane din vremea ei. Ceea ce se petrecea în budoarul Laeliei avea loc, zi de zi, în mai toate casele celor bogaţi. Aici, în budoar, în penumbra draperiilor catifelate, se petreceau lucruri pe care uneori chiar autorii antici, atât de slobozi în exprimare, s-au jenat să le aştearnă pe hârtie. În budoar îşi primeau matroanele aristocrate prietenele de încredere, cărora le destăinuiau aventurile amoroase; în budoar se urzeau intrigi şi se consumau infidelităţi; şi tot în budoar se punea câteodată la cale debarasarea de soţii bogaţi deveniţi indezirabili soţiilor, dornice să rămână mai degrabă văduve. Văduviile se obţineau repede dacă se recurgea la serviciile bine retribuite ale unor otrăvitoare de profesie, pentru care budoarele n-aveau taine. Adeseori capetele firelor intrigilor urzite în budoar se aflau în mâinile venerabilelor mame ale matroanelor. Multe soacre îşi dirijau fiicele într-un adevărat război, mocnit sau făţiş, împotriva ginerilor lor: “Trebuia să-ţi pierzi nădejdea - scria Juvenal - că o să mai ai linişte în casă, atâta timp cât soacra este în viaţă. Ea învaţă pe fiică-sa să se bucure de spolierea bărbatului. Ea o învaţă, când primeşte scrisoarea de la amant, să nu-i răspundă simplu şi necioplit. Ea îi învaţă pe paznici şi îi îmblânzeşte cu bani... desigur, te-ai aştepta ca o mamă să înveţe pe fiica sa deprinderi oneste şi altele decât acelea pe care le are...” Istoria a consemnat şi câteva cazuri amuzante, cum a fost, de pildă, păţania uneia dintre soţiile lui Caesar, Pompeia: La Roma era obiceiul ca sărbătoarea zeiţei Bona să se organizeze în casa unui magistrat roman numai între femei, deoarece, cu acest prilej, aveau loc unele dansuri care mimau actul procreaţiei. După un sacrificiu - o scroafă gata să fete, ca simbol al fecundităţii - adus zeiţei, urmau cântece şi dansuri pe care le executau femeile între ele. Totuşi, încălcând acest obicei, Caesar a hotărât ca sărbătoarea să se ţină în palatul său. Pompeia s-a gândit să profite de acest prilej pentru a petrece câteva ore cu Clodius, supranumit “Pulcher” (“Frumosul”), între ei existând de mai mult timp legături de dragoste. Deghizat în cântăreaţă, Clodius a luat cu el o harpa şi a pătruns în palatul lui Caesar cu ajutorul sclavei de încredere a Pompeii. Nerăbdător, a pornit în căutarea iubitei, pătrunzând 10
până în camera unde se celebrau misterele zeiţei Bona. Una dintre participante, şi tocmai sclava Aurelia, femeia însărcinată de Caesar să o supravegheze îndeaproape pe Pompeia, a invitat la dans... cântăreaţa! Luat prin surprindere şi ignorând ceremonialul serbării, Clodius a refuzat. Intrigată, sclava l-a întrebat cine este şi ce caută, deşi, după voce, intuise ca “harpista” era de gen masculin. Imediat, s-a dat alarma şi toate uşile au fost închise; dansurile şi cântecele s-au întrerupt. În acea noapte, toată Roma vuia că misterele zeiţei Bona fuseseră pângărite de către Clodius. Deşi în realitate era o întâmplare tipică de alcov, aventura soţiei lui Caesar cu Clodius a fost speculată de unele cercuri aristocratice în interesul lor politic. Clodius era cunoscut ca om de casă şi susţinător al politicii lui Caesar. Adversarii acestuia s-au grăbit să declanşeze o violentă campanie în Senat. Ca urmare, Clodius a fost dat în judecată. Între timp, Caesar a repudiat-o pe Pompeia. Participând la proces ca martor, Caesar a fost întrebat dacă ştia ceva despre legătura dintre soţia sa şi Clodius. La răspunsul negativ al lui Caesar, judecătorul l-a întrebat maliţios: “Atunci, de ce ţi-ai repudiat soţia?” “Fiindcă nu se cade ca soţia lui Caesar să fie bănuită măcar!” ar fi răspuns acesta. De fapt, între Pompeia, care-i era soţie infidelă, şi Clodius, care-i era necesar ca instrument politic, Caesar preferase să-l salveze pe Clodius. Și astfel, cu 31 de voturi contra 25, “Pulcher” a fost absolvit de orice vina. Faptul că budoarul femeii romane devenise locul unde se ţeseau intrigi, îndeosebi politice, unde se puneau la cale crime şi unde viciile erau în floare, corespunde moravurilor epocii, stadiului de decădere şi de corupţie a cercurilor aristocratice. Cu nostalgia unor vremuri apuse, Juvenal încerca să dea următoarea explicaţie: “Mă întreb, de unde sunt aceste femei-monştri, de unde au izvorât? Odinioară averea oferea lumii femei latine caste. Munca şi somnul scurt, mâinile obosite şi înăsprite de torsul lânei etrusce şi Hannibal care era la porţile Romei şi soţii care stăteau de veghe în turnul de la poarta Collina nu îngăduiau ca micile case să fie atinse de vicii. Acum... desfrâul mai larg decât armele s-a încuibat şi răzbună lumea învinsă. Nu este nici o crima şi nici o nelegiuire a poftei care să nu se petreacă la Roma de când a pierit sărăcia romană... Banii funeşti au adus mai întâi aici moravurile străine, şi bogăţiile efeminate au distrus generaţiile cu luxul urât...” Câtă dreptate avea Juvenal o dovedeşte faptul că budoarul a apărut în arhitectura caselor romane târziu, ca expresie a marilor bogăţii acumulate la Roma. În casele mici ale romanilor în epoca precedentă nu era loc pentru aşa ceva. Budoarul a fost deci un atribut al bogăţiei, constituind o expresie vie a moravurilor epocii. Este uşor de înţeles de ce Augustus, înspăimântat de amploarea pe care o 11
luase corupţia la Roma, încerca, fără să reuşească însă, o reînviere a vechilor moravuri, în spiritul decenţei şi al onestităţii. Lumea elenistică a cunoscut femei ambiţioase, chiar demonice, ele fiind adesea adevărate calamităţi pentru cei din jur (Olympia, mama lui Alexandru cel Mare; Cleopatra). Despre ele, un istoric spunea că erau răscolite de pasiuni până şi în somn. Acestor femei greco-macedonene şi anumitor împărătese romane li se poate aplica caracterizarea moralistului La Bruyère, care spunea că femeile sunt extreme, ori mai bune, ori mai rele decât bărbaţii. Bineînţeles, cazuri de femei virtuoase, fidele idealurilor de moralitate ale timpului lor au existat. În continuare însă ne vom concentra pe schiţarea portretelor unor personalităţi feminine ale lumii romane, fie ele curtezane sau împărătese, care sau remarcat prin lacomie, cruzime, imoralitate şi nevoia de a-şi impune dorinţa fără nici cea mai mică împotrivire. În galeria matroanelor de seamă ale secolului I î.Hr., cel mai important loc l-a deţinut celebra Fulvia, care între anii 58-40 î.Hr. a fost părtaşă la multe evenimente politice zgomotoase. Pe scena istoriei a intrat odată cu prima sa căsătorie, încheiată cu tribunul Clodius “Pulcher” (“Frumosul”), “cel mai îndrăzneţ şi mai netrebnic dintre demagogi”, cum a fost numit de Plutarh. Clodius se afişase în societatea romană ca o creatură afemeiată, cu apucături imorale, venal şi gata oricând a provoca scandaluri publice, după cum s-a vazut în cazul necinstirii casei lui Caesar. În cârdăşia lui Clodius puteau fi văzuţi Curio şi Marcus Antonius, doi tineri imorali, participanţi atât la maşinaţiunile politice, cât şi la dezmăţurile demagogului. Dacă ar fi să dăm crezare invectivelor răutăcioase ale lui Cicero, aceşti doi viitori soţi ai Fulviei i-ar fi devenit amanţi încă de pe timpul căsniciei ei cu Clodius. Acesta a fost asasinat pe Via Appia de către “ciomăgaşii” rivalului său electoral Milo. În scurt timp, Fulvia s-a căsătorit cu Curio, ales tribun al poporului în anul 50 î.Hr. şi apărător al intereselor lui Caesar în locul defunctului Clodius. Fulvia, femeie ambiţioasă, dură şi turbulentă, se amesteca acum direct în treburile politice ale soţului. Dar şi de aceasta dată, căsnicia s-a dovedit a fi de scurtă durată. Trimis cu trupe de către Caesar în Africa, ca să alunge de acolo pe Cato cel Tânăr, Curio şi-a pierdut armata şi viaţa (49 î.Hr.). Acest lucru l-a făcut pe Cicero să spună mai târziu că Fulvia a fost “femeia fatală” pentru căsniciile celor doi. Dar o fiinţă ca Fulvia, “o femeie care niciodata nu putea sta liniştită” (Appian), nu putea rămâne mult timp departe de frământările politice ale Romei. Ea puse ochii pe Marcus Antonius, mâna dreaptă a lui Caesar; realiză cu acesta cea de-a treia căsătorie, ceea ce îl făcu pe Plutarh să noteze: “În adevăr, Antonius renunţând la viaţa de petreceri, s-a căsătorit cu Fulvia... femeie care nu 12
se gândea la torsul lânei, nici la grija gospodăriei şi care nu era mulţumită să domine un soţ oarecare, ci voia să conducă pe un conducător şi să comande un comandant. În acest fel, Cleopatra îi datoreşte Fulviei docilitatea cu care Antonius se învăţase să suporte dominaţia femeilor, căci îl acaparase după ce fusese obişnuit şi supus să asculte de poruncile lor”. A urmat asasinarea lui Caesar. Acum, pe capul lui Antonius, în calitatea sa de consul, s-au abătut numeroase necazuri. În Senat, Cicero deschidea seria celor 14 “Filipice”, discursuri violente şi denigratoare, îndreptate împotriva lui Antonius. Bineînţeles, nici Fulvia nu era cruţată de limba veninoasă a oratorului; Cicero o acuza pe această femeie de venalitate: şi anume că vindea, datorită influenţei sale, posturile de guvernatori ai provinciilor, că rechema condamnaţii din exil după bunul ei plac ş.a.m.d. Tânărul Octavian, în calitatea de moştenitor legal al lui Caesar, strângea în jurul său veteranii fostului dictator, fiind sprijinit de Senat. Astfel, s-a ajuns la bătălia de la Mutina (Modena); Antonius pierde lupta şi este silit să fugă la prietenul său, Lepidus, care conducea Galia Narbonensis (43 î.Hr.). Sătui de vărsări de sânge, soldaţii şi veteranii din diferitele tabere siliră pe Octavian, Antonius şi Lepidus să încheie cel de-al doilea triumvirat. “Monstrul cu trei capete”, cum numea Varro triumviratul, îşi împărţi conducerea provinciilor şi a armatelor, în scopul de a porni contra asasinilor lui Caesar, Brutus şi Cassius, care se întăriseră în Orient, dispunând acolo de numeroase legiuni. La cererea soldaţilor din ambele partide, împăcarea dintre Antonius şi Octavian se cimentă prin căsătoria celui din urmă cu micuţa Clodia, în vârstă de 12 ani, fiică a Fulviei din prima căsătorie. Peste doi ani, scrie Suetonius, “certându-se cu soacra sa Fulvia, Octavianus îi trimise fata acasă, fecioară, aşa cum o luase”. Firea sângeroasă a matroanei s-a arătat mai ales pe timpul proscripţiilor, ordonate de triumviri împotriva rivalilor politici, unii fiind ucişi doar pentru că bogăţiile lor stârneau pofta ambiţioasei femei. Setea de răzbunare a Fulviei n-a cunoscut nici o limită în cazul lui Cicero, care a fost prins şi decapitat pe când încerca să fugă în Orient. Când i-au fost aduse lui Antonius capul şi mâna dreaptă a oratorului, acesta le-a privit cu satisfacţie şi dispreţ, apoi a ordonat să fie expuse în punctul cel mai înalt de pe Rostra (tribuna oratorilor), chiar în acel loc de unde poporul îl ascultase vorbind împotriva lui. Dio Cassius relatează următoarele: “Fulvia apucă capul [lui Cicero] în mâinile sale, mai înainte de a fi transportat [pe Rostra], şi după ce l-a insultat prin cuvinte triviale şi l-a scuipat pe frunte, l-a aşezat pe genunchii ei. Apoi, deschizându-i gura, i-a tras limba afară şi a înţepat-o cu acele pe care le purta ca podoabe în păr, continuând a-l batjocori”. Dacă ţinem cont de caracterul sângeros al acestei femei, aceste fapte 13
teribile pot fi considerate reale cel puţin în parte. După înfrângerea asasinilor lui Caesar în lupta de la Philippi, în Grecia (42 î.Hr.), triumvirii şi-au împărţit imperiul între ei, Antonius primind Orientul, unde a căzut în curând sub farmecele Cleopatrei, regina Egiptului. Fulvia “care din fire, neastâmpărată şi îndrăzneaţă, nădăjduia să-l smulgă pe Antonius de la Cleopatra, dacă se va produce o schimbare în Italia” (Plutarh) a declanşat un nou conflict între Antonius şi Octavian, cunoscut drept războiul perugin, care sa încheiat cu infrângerea trupelor fidele lui Antonius. Revederea dintre cei doi soţi, în Grecia, nu a fost deloc plăcută, lăsându-se cu învinuiri reciproce şi certuri violente din cauza Cleopatrei şi a războiului perugin. Fulvia, “supărată din pricina urii pe care i-o arătase Antonius, s-a îmbolnăvit şi şi-a agravat boala din cauza relei dispoziţii, căci Antonius n-a vizitat-o deloc în timpul bolii, aşa încât el este cauza morţii sale” (Appian). După dispariţia “femeii fatale”, toţi condamnau amestecul ei în viaţa politică a Republicii şi, în scurt timp, fu detestată şi dată uitării. Doar Shakespeare, în tragedia sa “Antonius şi Cleopatra”, i-a acordat Fulviei mai multă simpatie decât istoricii antici si moderni.
14
Messalina cu Britannicus copil, grup statuar Claudius ca Jupiter, cca. 50 d.Hr., din marmură, cca. 45 d.Hr., Paris, Muzeul Vatican, Muzeul Gregorian Profan Luvru
Despre Valeria Messalina, cea de-a treia soţie a împăratului Claudius, se spune că era o nimfomană prin definiţie. Această reputaţie îndoielnică se datorează, în cea mai mare parte, lui Plinius cel Bătrân, care pretindea că ea rivaliza cu cea mai populară prostituată din Roma, executând 25 de acte sexuale, într-o singură zi. Juvenal, într-una din celebrele sale “Satire”, menţiona următoarele în legătură cu ea: “În timpul nopţii, prostituata imperială ieşea însoţită doar de o singură slujnică... ea intra în sufocantul lupanar cu perdele uzate, unde avea o cameră rezervată, pe uşa căreia o inscripţie o desemna sub pseudonimul de Lysica. Acolo se prostitua cu sânii acoperiţi cu o plasă de aur şi-şi expunea pântecele gol. Când proxenetul şi-a concediat pensionarele, ea a plecat tristă... Dezgustătoare, hidoasă, cu obrajii înnegriţi de fumul lămpii cu ulei de rapiţă ce lumina anemic încăperea, ea aducea în patul imperial miasmele lupanarului”. Aceasta este o versiune deformată a întâmplărilor şi păţaniilor conjugale ale lui Claudius, care au constituit un motiv de râs şi batjocură multă vreme pentru plebe. N-ar fi imposibil ca o prostituată să se fi deghizat în Messalina şi zvonurile să fi influenţat opinia publică, sfârşind prin a crede în această fabulaţie absolut incredibilă având în vedere cât era de păzit palatul imperial. La acestea mai trebuiesc adăugate şi riscurile la care s-ar fi expus, rătăcind singură prin cartierele rău famate ale oraşului. Nero însuşi, când se încumeta să treacă prin locurile rău famate din cartierul podului Milvius, se întorcea cu faţa acoperită de hematoame. Mai mult ca sigur Messalina era o femeie cu moravuri uşoare, dar amanţii ei aparţineau, fără doar şi poate, înaltei aristocraţii. Se pare că, într-adevăr, îl ducea de nas pe bătrânul ei soţ (în momentul în care se căsătoriseră, Claudius avea 50 de ani, iar Messalina mai puţin de 20). Din căsătoria celor doi s-au născut doi copii: Tiberius Claudius Germanicus, denumit mai apoi Britannicus, în cinstea cuceririi Britanniei în anul 43 d.Hr., şi Octavia, viitoarea soţie a lui Nero. Aceste două naşteri i-au asigurat Messalinei o bună poziţie la palat, dar Claudius nu i-a acordat niciodata titlul de Augusta. Lacomă şi desfrânată, ea rămâne geniul nefast din prima parte a domniei împăratului. Claudius era influenţabil şi fricos, iar tânăra împărăteasă se credea îndreptăţită să depăşeacă limitele suportabilului. Aşa se explică şi căsătoria în timpul unei bacante, în lipsa soţului ei, cu cavalerul Caius Silius. Nu se ştie dacă era vorba doar de o banală fantezie amoroasă, sau dacă făcea parte dintr-un cadru religios. De această dată, Messalina depăşise orice măsură. Narcissus, un 15
libert de la curtea imperială, a luat iniţiativa dezvăluirii complotului în faţa împăratului, avertizându-l că “dacă nu ia lucrurile în pripă, bărbatul Messalinei pune mâna pe Roma” (Suetonius). Libertul primi pentru o zi împuterniciri depline pentru a lua măsuri drastice şi acţionă cu rapiditate, ştiind că dacă Messalina ar fi avut ocazia să se apere în faţa slabului ei soţ, rolurile s-ar fi inversat; “dacă Narcissus n-ar fi grăbit uciderea ei, moartea şi-ar fi îndreptat paşii către acuzator” (Tacitus). Messalina, proaspătul ei soţ, Silius, şi alţi membri ai cortegiului bahic al desfrânatei împărătese au fost daţi rând pe rând pe mâna călăului. Suetonius a înregistrat o serie de amănunte, din care se vede slăbiciunea de minte a lui Claudius. Se spune că el ar fi semnat actul de dotă al Messalinei pentru căsătoria cu Silius, fără să-şi dea seama. Marea sa poftă de mâncare şi băutură îl aruncau într-un fel de inconştienţă mintală. “După ce a omorât-o pe Messalina, - scrie Suetonius - se aşeză la masă şi întrebă de ce nu vine împărăteasa. Pe mulţi dintre cei condamnaţi la moarte îi chema a doua zi, fie la masă, fie să joace zaruri cu el şi, crezând că ei întârzie, le reproşa prin curieri ca sunt nişte somnoroşi”. Numele Messalinei a dispărut din inscripţii, iar chipul ei din repertoriul sculptural al epocii, dar el s-a păstrat ca cel mai nefast exemplu al desfrâului şi imoralităţii unei societăţi în descompunere.
Cap de bronz al lui Claudius, sec. I d.Hr., Londra, British Museum
Nero si Iulia Agrippina, monedă de aur datând din cca. 54 d.Hr.
16
Următoarea şi ultima femeie nefastă din viaţa conjugală a împăratului Claudius a fost Iulia Agrippina. Rămas văduv în urma uciderii destrăbălatei Messalina, împăratul se căsători cu nepoata sa de frate, Agrippina (aceasta era fiica lui Germanicus şi a Agrippinei Senior). Căsătoria incestuoasă a primit aprobarea Senatului care, pretinzând că sunt în joc “interesele întregii lumi”, îl obligă pe Claudius să o ia de soţie pe Agrippina, “o femeie deosebită ca neam, ca zămislire de prunci şi curăţenie sufletească”, relateaza Tacitus. Din prima căsătorie cu Cnaeus Domitius Ahenobarbus, un om brutal şi depravat, avusese un fiu, pe Lucius Domitius Ahenobarbus, viitorul Nero. Soţul muri în curând de hidropizie, lăsându-i o mare avere, în curând confiscată de hrăpăreţul Caligula, împărat şi frate, care o şi exilă pe Agrippina. După asasinarea lui Caligula, noul împărat Claudius, o rechemă din exil şi-i restitui bunurile confiscate. Norocul îi fu nestatornic şi fu exilată din nou, de această dată din ordinul Messalinei, împreună cu filosoful Seneca, despre care se spunea că îi era şi amant. Va face o a doua căsătorie, dar şi acest soţ va muri şi îi va lăsa o avere imensă. Ca soţie a împăratului Claudius, Agrippina îşi fixă o directivă fundamentală de conducere, rezumată de către Tacitus în fraza: “Strămoşii ei au cucerit imperiul, din aceasta ea îşi cerea dreptul cuvenit”. Ea va face ordine în finanţe şi la curtea imperială, reducând puterea liberţilor; va obţine rechemarea lui Seneca din exil, iar filosoful va deveni un important colaborator al ei. Treptat, va pregăti succesiunea la tron a lui Nero şi înlăturarea moştenitorului legitim Britannicus, fiul împăratului cu Messalina; va aranja căsătoria lui Nero cu Octavia, plăpânda fiică a lui Claudius. Ba mai mult, va reuşi ca fiul său să fie adoptat şi pus pe picior de egalitate cu Britannicus, cu acest prilej ea primind titlul de Augusta. Împărăteasa ambiţioasă şi vicleană va împărţi bani armatei şi poporului, care o vor aclama pe ea şi pe Nero, popularitatea acestuia din urmă crescând în dauna lui Britannicus. Mai rămânea un singur obstacol în faţa ambiţiilor acestei femei: persoana lui Claudius, a cărui lichidare va avea loc în curând. Între timp ea nu uita să-şi mărească prestigiul; obţinu privilegiile de vestală şi astfel, într-un car aurit, alături de Nero, urca pe Capitoliu, cinste acordată până atunci numai marilor preoţi; la festivităţi stătea lângă împărat, unde primea ambasadori; avea o gardă personală formată din soldaţi pretorieni; pentru a face cunoscut în întreg imperiul rolul politic pe care îl deţinea, a pus să fie bătute monede cu chipul ei şi al fiului ei etc. Dădu o mare atenţie educaţiei lui Nero; la cererea ei, Seneca îl iniţie pe fiu în domeniul literaturii, filosofiei şi retoricii, iar Burrus în probleme de artă militară. La 16 ani Nero se căsători oficial cu fiica împăratului, Octavia, îmbrăcă toga virila (de bărbat), fu numit 17
“şeful tinerimii” şi primi funcţii de preot. Soarta lui Britannicus fu pecetluită din cauza prostiei tatălui său care, fiind bolnav şi împins de Agrippina, declară în Senat că numai Nero era capabil să-i succceadă. După ce se vindecă, începu să se trezească în cele din urmă, mai ales că Nero se comporta ca şi când ar fi deja împărat. Claudius îşi aduse aminte de Britannicus, căruia îi acordă toga virila. Libertul Narcissus, cel mai fidel servitor al împăratului, acelaşi care o răsturnase pe Messalina, încerca acum acelaşi lucru cu Agrippina. Aceasta se hotărî să acţioneze ea prima. Profitând de faptul că Narcissus era plecat să-şi trateze guta de care suferea, s-a hotărât să-l elimine pe împărat. Crima a fost premeditată şi la ea au fost asociaţi o femeie specializată în otrăvuri, eunucul însărcinat cu servirea mesei şi doctorul palatului. Tacitus descrie astfel lucrurile: “Otrava a fost turnată într-o mâncare de ciuperci care-i plăcea foarte mult [lui Claudius]; puterea ei nu fu simţită fie din cauza rătăcirii de minte a lui Claudius, fie pentru că era beat. În acelaşi timp, deşertându-şi pântecele, păru că se uşurează. Din această pricină, Agrippina fu cuprinsă de groază, deoarece se temea de cele ce vor urma după aceea, înfruntă primejdiile clipelor de faţă şi recurse la medicul Xenofon, a cărui complicitate şi-o asigurase din vreme. Și acesta, sub cuvânt că-l ajută pe bolnav în sforţările lui să verse, se crede că i-a vârât în beregată o pană înmuiată într-o otravă fulgerătoare, ştiind bine că o crimă, oricât de înfiorătoare ar fi, se începe cu primejdie, dar se termină cu răsplată”. Și astfel, Claudius porni spre împărăţia lui Hades, fără ca Roma să ştie, deoarece Agrippina, timp de trei zile, dădu buletine medicale false despre boala împăratului, izolă pe Britannicus şi pe Octavia, ca ei să nu afle de tragedia tatălui lor, toate astea pentru a-i permite femeii să-şi aranjeze succesiunea. Tacitus relatează în continuare: “abia cu trei zile înainte de idele lui octombrie, pe la amiază, se deschid deodată uşile palatului imperial şi Nero, însoţit de Burrus, iese spre a se duce la cohorta care, potrivit rânduielilor militare, făcea de gardă atunci. Aici, după cuvintele de îndemn ale prefectului Burrus, Nero este primit cu urări de bine şi urcat în lectică”. Astfel, în anul 54 Nero devine împărat, la vârsta de 17 ani, dar treburile statului vor rămâne a fi conduse de teribila sa mamă. Narcissus va fi asasinat şi crimele ar fi continuat dacă nu s-ar fi opus Burrus şi Seneca. După terminarea perioadei de doliu, Nero va rosti un discurs în Senat prin care va schiţa liniile viitoarei sale politici de guvernare. Cuvântarea, întocmită de Seneca, lovea direct în Agrippina, care pierdea puterea câştigată în timpul lui Claudius. Aceasta nu dorea să-şi piardă puterea şi influenţa câştigate şi, la cererea ei, s-a continuat a se emite monede pe care apăreau efigia ei alături de cea a lui Nero, cu titlul de “mamă a împăratului”. Fiul va încerca să se debaraseze de sub tutela mamei, dar aceasta continua să-l şantajeze şi să-i facă 18
ameninţări de genul: “Britannicus a intrat în anii de adolescenţă şi este adevăratul vlăstar - vrednic să ia tronul părintesc, pe care un intrus, un adoptiv îl deţine...” Nero se hotărăşte la un dublu asasinat. Britannicus este otrăvit la un banchet. Cu un sânge rece moştenit de la mama sa, Nero va asista la moartea rivalului său, declarând celor de faţă că probabil fiul lui Claudius avea o nouă criză de epilepsie, boală de care suferea de mic copil. Pentru a nu fi bănuit, Nero va ordona ca imediat să se treacă la incinerarea trupului lui Britannicus, iar cenuşa nevinovatului să fie depusă la mausoleul lui Augustus, din Câmpul lui Marte. Scăpat de spectrul lui Britannicus şi reuşind să înfrângă pretenţiile mamei sale, Nero începu faimoasa sa viaţă de nebunii şi desfrâu, prin localuri rău famate, însoţit de histrioni şi gladiatori. Tot acum o cunoscu şi pe Popaea Sabina, o nouă rivală a Octaviei şi a Agrippinei. Ca să se căsătorească cu această femeie, îşi va sacrifica mama şi apoi pe Octavia.
Nero, bust de marmură, Roma, Muzeul Capitolin
Popaea Sabina, bust de marmură, cca. 54-68 d.Hr., Roma, Muzeul Naţional
Ruptura definitivă între mamă şi fiu va surveni când Nero se va logodi cu Popaea Sabina, Agrippina împotrivindu-se acestei legături. Împăratul încercă să scape de mama sa otrăvind-o “dar Agrippina folosind antidoturi, îşi înarmase dinainte corpul împotriva oricărei otrăviri” (Tacitus). Un libert viclean, comandantul flotei de la Misenum, încercă să-l scoată pe împărat din 19
încurcătură. Plecată spre vila sa, călătorind cu un vas, acesta a început să se desfacă, iar însoţitorii Agrippinei au fost ucişi cu lovituri de vâsle. Bună înotătoare, împărăteasa se va salva ajungând la nişte bărci pescăreşti. Turbat de furie că a eşuat şi de această dată, Nero va trimite militari la vila împărătesei să săvârşescă crima. “Ucigaşii vin cu toţii în jurul patului ei. Cel dintâi care o izbi cu un ciomag în cap a fost comandantul de vas, şi când, după el, centurionul scoase sabia ca s-o răpună, Agrippina arătându-i pântecele îi strigă: «Loveşte pântecele!» şi se prăbuşi apoi, doborâtă de numeroase răni” (Tacitus). Ca să fie sigur de moartea Agrippinei, Nero s-ar fi dus să-i vadă cadavrul “şi dezvelind-o - scrie Dio Cassius - o privi peste tot şi cercetându-i rănile, pronunţă în fine o vorbă mult mai nelegiuită decât însuşi omorul, căci zise «Nu ştiam că am o mamă aşa de frumoasă»”. Trupul i-a fost ars şi depus, fără nici o ceremonie, într-un modest mormânt, la o margine de drum. Se spune că proorocii îi preziseseră Agrippinei că Nero va împărăţi, dar îşi va ucide mama. Replica acestei aprige femei a rămas faimoasă: “Să mă ucidă, numai pe tron să rămân”. Atât de mare îi era dorinţa de a avea puterea încât nici moartea nu o speria. După cum spune o vorbă, dragostea este o tiranie dulce. Împăratul se îndrăgostise. Popaea Sabina era o femeie cu experienţă, perseverentă şi vicleană. Ea a reuşit să-l subjuge pe Nero şi să-l facă un adevărat sclav care nu-i ieşea din cuvânt. Noua metresă imperială avea cu cinci-şase ani mai mult decât Nero, în vârstă de 20 de ani, şi era nu numai foarte frumoasă, dar atrăgea şi printr-un magnetism specific Evelor care au şi o minte ascuţită. Tacitus o descrie astfel: “Înfăţişarea ei arată cuminţenie, dar faptele - dezmăţ. Ieşea destul de rar pe stradă şi numai cu scopul de a produce vâlvă în jurul ei [...] avea totul în afară de un suflet cinstit”. Bustul păstrat la Muzeul Naţional din Roma o înfăţişează ca o femeie cu trăsături frumoase ale feţei, uşor idealizate. Ea poartă o pieptănătură caracteristică epocii neroniene - cu cârlionţi aranjaţi în jurul frunţii şi o masivă diademă aşezată pe cap. Cicăleala permanentă a mamei începuse să-l plictisească pe tânărul suveran. Nero simţea nevoia să fie el, să facă ce-i place. Era tânăr, sănătos şi dorea să trăiască din plin, să se distreze, să se simtă fericit. Viaţa-i făcută pentru plăcere, iar frumuseţea feminină este făgăduinţa fericirii. La rândul ei, Popaea Sabina era o curtezană de înaltă clasă, care era hotărâtă să facă orice pentru a deveni împărăteasă. Tacitus consideră anul 58 ca “începutul unui şir de mari nenorociri pentru stat”. Pe Popaea Sabina, Nero a cunoscut-o din întâmplare şi mai ales din curiozitate. Soţul acesteia, Otho, a făcut imprudenţa de a-şi lăuda frumuseţea soţiei în faţa împăratului. Nero o invită la palat şi în scurt timp deveni amanta împăratului. Pentru a-şi asigura liniştea, împăratul îl va trimite pe Otho să guverneze o provincie îndepărtată, Lusitania, 20
actuala Portugalie; acolo, acesta va sta până la razboiul civil din anii 68-69, când destinul îl va ridica pe tronul Romei, doar pentru câteva luni. Eternul feminin făcea încă o victimă. Curtezana se născuse în familia lui Titus Ollius şi, rămânând orfană de mică, va fi crescută în casa bunicului său. În timp, îşi va lua numele bunicului dinspre mamă, Popaeus Sabinus, un bărbat distins, fost consul şi răsplătit prin triumf pentru faptele sale de arme. Mama sa fusese cea mai frumoasă femeie din Roma, iar fiica o moştenea. Averea rămasă de la bunic, frumuseţea şi atmosfera de mister create de Popaea au produs în jurul ei valuri de pasiuni şi au adunat cohorte de bărbaţi. Dar, aşa cum spunea Tacitus, Popaea “nu s-a tulburat niciodată de gura lumii, nefăcând deosebire între soţi şi amanţi, nelăsându-se subjugată de sentimentele sale proprii sau de simţămintele altuia pentru că ea împărţea plăcerile acolo unde putea trage foloase”. Prima oară s-a căsătorit cu un cavaler, cu care a avut un fiu, însă a devenit repede amanta lui Marcus Salvius Otho, un tânăr depravat ca şi ea, iar în final se va căsători cu acesta. După ce l-a cucerit pe Nero, ca metresă imperială îl va juca pe degete pe tânărul suveran. Popaea nu dorea să rămână doar în ipostaza de metresă oficială, ea ţintea la locul de împărăteasă. Nero va face dovada iubirii sale pentru Popaea asasinându-şi mama. Prin lacrimi false şi prin şiretlicuri femeieşti, ea a reuşit săl zăpăcească pe împărat. Sub vraja acestei femei, Nero nu va mai asculta de sfaturile înţelepte ale lui Seneca şi Burrus şi va începe o viaţă de desfrâu, presărată cu crime abominabile. Tot în aceeaşi perioadă, Nero îl angajează în serviciul său pe Sophronius Tiggelinus, numit prefect al pretoriului, despre care Tacitus spunea că “în el sălăşluiau laolaltă vechea lipsă de ruşine şi reaua faimă”; acesta, alături de Popaea, nu a făcut altceva decât să fie părtaş şi să încurajeze desfrânările lui Nero. Împăratul o va izgoni pe Octavia, soţia sa, sub pretextul că este stearpă şi că nu-i face moştenitorul dorit. După ce a obţinut divorţul legal, Nero o va repudia pe Octavia şi-i va stabili un domiciliu forţat. De teama unei revolte populare, împăratul va fi obligat însă să o readucă la Roma. Mulţimile o vor întâmpina pe Octavia într-un adevărat delir de entuziasm, iar statuile amantei imperiale vor fi distruse. Scoasă din minţi de manifestaţiile populare ostile ei şi favorabile Octaviei, Sabina Popaea va grăbi căsătoria cu Nero. Furios, împăratul se hotărî să o elimine pe nefericita fiică a lui Claudius. Cu o mârşăvie fără margini, el o va acuza prin edict pe Octavia că este stearpă din cauza depravării şi a unui avort, că nu a dorit să lase un vlăstar moştenitor al tronului. Octavia va fi exilată în insula Pandanteria (azi Pantellaria), iar în exil va primi ordinul să se sinucidă. Fiindcă a refuzat, Octavia “a fost legată în chingi şi i s-au deschis venele la toate încheieturile şi, cum sângele-i contractat în vine, din pricina spaimei, i se scurgea prea anevoie, 21
Octavia e înăbuşită în aburii unei băi cu apă clocotită. La aceasta s-a mai adăugat o grozăvie şi mai cutremurătoare: capul i-a fost adus la Roma pentru a fi arătat Popaeii” (Tacitus). Acum, curtezana era mulţumită. Noua împărăteasă îşi atinsese scopul, Nero era numai al ei şi îi putea aduce un moştenitor dorit de împărat. Popaea născu o fetiţă, primită cu mare bucurie de împărat şi declarată încă din leagăn Augusta, cinstire acordată concomitent şi mamei. Dar, în scurt timp, fetiţa va muri. Demenţa împăratului se va acccentua, iar actele lui de nebunie se vor înmulţi. În anul 64 se spune că el ar fi comandat incendierea Romei, disculpându-se apoi pe creştini. Tiranul avea să îi aducă sfârşitul şi soţiei sale. Întors de la un spectacol de circ, într-o criză de furie, el o va lovi cu piciorul în pântece pe împărăteasă, care era şi însărcinată. Lovitura a fost fatală; la câteva zile, cea care participase alături de împărat la atâtea nelegiuiri a plecat în lumea lui Hades. Trupul defunctei n-a fost incinerat, ci îmbălsămat, după obiceiurile orientale. În concluzie, se poate spune că Nero şi Sabina Popaea au fost un cuplu de îndrăgostiţi care au avut ca ideal plăcerea, iar puterea le-a permis să-i terorizeze pe ceilalţi, nelegiuirile, intrigile şi crimele făcând parte din modul lor de a trăi şi de a se simţi fericiţi.
Iulia Domna, bust de marmură, Paris, Muzeul Luvru
Familia imperială: Septimius Severus, Iulia Domna, Caracalla (chipul celuilalt
22
fiu, Geta, a fost şters), cca. 205 d.Hr., Berlin, Staatliche Museen
Septimius Severus a fost primul neeuropean care a ocupat tronul Romei. Acest împărat, născut în anul 146 din neamul lui Hannibal, era un soldat energic, tenace, bun administrator şi preocupat să apere statul de duşmanii din interior şi exterior. Septimius Severus credea că securitatea şi bunăstarea statului depindeau numai de legiunile care îl urcaseră pe tron. Câştigând încrederea soldaţilor şi a poporului, ambiţiosul, vicleanul şi crudul african a fost în acelaşi timp un împărat care a iubit şi s-a apropiat de filosofie, literatură şi istorie. Rămas văduv după moartea primei soţii, pe atunci comandant de legiune, Septimius Severus a dorit să se recăsătorească. El a consultat horoscopul mai multor fete care i se propuneau şi, fiindcă era un iniţiat în astrologie, a ales-o pe cea căreia i se proorocise drept soţ un rege. Astfel, el se va căsători cu Iulia Domna, cea mai mare dintre fiicele lui Iulius Bassianus, preot al zeului El Gabal în oraşul Emesa (azi Homs), din provincia Siria. Datele horoscopului arătau că partenera de viaţă aleasă era o femeie cu mari ambiţii, fără scrupule şi de moravuri uşoare. Se uneau două voinţe puternice şi mai puţin două inimi care se divinizau. Timp de şase ani, Septimius va sta în umbră, permanent ameninţat cu exilul sau chiar cu moartea, căci împăratul Commodus îl suspecta că viza tronul. Iulia nu va întârzia să îl facă pe Septimius tată: în anul 188 îl va naşte pe Caracalla, iar în anul următor încă un fiu, Geta. În noaptea de 1 ian. 193 Commodus, ultimul reprezentant al dinastiei antoniene, a fost asasinat. Pertinax, noul împărat, econom şi auster, n-a reuşit să-i cumpere pe soldaţi, iar aceştia, după câteva luni, l-au asasinat. Pus la licitaţie de către soldaţii din garda pretoriană, tronul va fi cumpărat de Didius Iulianus, un senator bogat. Acest fapt va produce indignare şi răscoala marilor armate din provincii, care îşi vor proclama şi ele împăraţii lor. Acum, doar armele aveau să decidă care era cel mai tare dintre cei patru împăraţi existenţi: Didius Iulianus la Roma, Pescenius Niger în Orient, Clodius Albinus în Occident şi Septimius Severus la Dunăre. Îmbrăcând haina de purpură, Septimius va porni cu legiunile sale spre Roma şi va ocupa capitala imperiului, căci Didius Iulianus fusese ucis între timp chiar de soldaţii care îl puseseră împărat. Noul împărat de la Roma, sfătuit de soţie, se va arăta moderat faţă de Senat şi de popor, iar corpul pretorienilor îl va desfiinţa, înlocuindu-l cu soldaţi credincioşi, din propria armată. Viclean, îl va recunoaşte drept Caesar pe Albinus şi se va năpusti cu toate forţele asupra lui Niger, în Orient. Soţia sa îl va însoţi în această campanie care se va încheia cu victoria lui Severus. După 23
strălucite victorii şi asupra parţilor, împăratul va fi primit la Roma cu bucurie şi i se va acorda titlul de “fiu al împăratului Marcus Aurelius”. După aceste victorii, ambiţiile Iuliei cresc; ea îşi dorea moştenirea tronului roman de către fiii ei. Iulia îşi sperie soţul cu pericolul creşterii popularităţii lui Albinus şi-l determină pe Severus să-l declare pe acesta “duşman public”, iar în locul lui să-l ridice pe Caracalla la rangul de Caesar şi Princeps iuventulis (şef al tineretului). Septimius Severus îl va învinge pe Albinus, iar cadavrul duşmanului va fi călcat sub copitele calului. Capul lui Clodius Albinus, înfipt într-o lance, a fost depus în sala Senatului. Punând mâna pe arhivele duşmanului ucis, Severus se va răzbuna sângeros pe toţi senatorii care îl sprijiniseră. Pentru sprijinul permanent al soţiei, soţul iubitor o va încărca cu titluri şi onoruri pe consoarta sa. Ea devine nu numai Augusta, ci şi Pia (Pioasa), Felix (Fericita), Mater Augustorum (Mamă a împăraţilor), Mater Patriae (Mamă a Patriei), Mater castrorum (Mamă a soldaţilor), Mater Senatus (Mamă a Senatului). Obţinând victoria în toate războaiele şi reducând Senatul la linişte, ambiţiosul împărat de origine africană îşi luă titlul de Invictus. Abil, el ţinea armata în mână, plătind-o bine şi stimulând-o prin campanii militare care îi ofereau victorii şi terenuri bogate pentru jafuri. După ce i-a învins iar pe parţi şi a organizat Orientul, împăratul, însoţit de familia sa, va face o călătorie de plăcere în Egipt. Sărbătorirea a zece ani de căsnicie s-a făcut cu mare fast, iar pentru geniul cel bun care-l sfătuia pe împărat - adică pentru soţia sa - s-au bătut monede de aur, iar Iulia şi fiii săi au fost denumiţi “Fericirea veacului”. Palatul imperial va deveni centrul politic de unde Iulia îşi va conduce propaganda, pentru a fi zeificată de mulţime. Caracalla va fi căsătorit cu fiica lui Plautianus, omul de încredere şi “nababul” împăratului. Dar, deşi se naşte un copil, cei doi nu se mai înţeleg, iar Iulia şi Plautianus, prin intervenţiile lor, provoacă accentuarea conflictului. În jurul tronului s-au format două camarile care se luptau pentru ocuparea posturilor ce ofereau privilegii: una era cea a perfizilor sirieni, conduşi de Iulia, iar cealaltă a durilor puni, aflată sub oblăduirea lui Plautianus. La început confruntarea a fost surdă, dar pe măsură ce se acutiza, ea se va desfăşura în văzul tuturor. Primul atac al cuscrului împăratului înfăţişa infidelitatea conjugală a împărătesei şi sublinia că ea pregătea un complot împotriva lui Septimius Severus, care era bolnav. Acesta va ancheta cazul şi îl va rezolva într-un spirit de împăcare. Apriga siriancă se va autoexila la Atena, unde îşi va pregăti răzbunarea. Acolo, Iulia se va înconjura de o armată de filosofi, poeţi şi oameni de ştiinţă şi va deschide un “salon literar”. Severus era mulţumit de preocupările intelectuale ale soţiei, le va sprijini băneşte şi, în limita timpului, va participa la 24
ele. În lupta împotriva cuscrului său, Iulia îşi va lua ca aliat pe Caracalla, abia trecut de adolescenţă, un tânăr cu numeroase vicii şi carenţe, moştenite de la părinţi. A fost ajutată şi de Plautianus, care, în calitatea sa de prefect al pretoriului, imprudent şi încrezător în Severus, făcea greşeli de neiertat: şi-a plasat statuia sa şi a fiicei sale alături de auguştii săi cuscri, organiza danii publice cu alimente şi bani depăşind în dărnicie pe împărat etc. Iulia, având asul în mânecă, l-a învinuit pe Plautianus că pregateşte un complot împotriva împăratului. Adus în faţa lui Septimius Severus, prefectul n-a mai apucat să se disculpe, căci a fost ucis de Caracalla şi oamenii acestuia. Fiica celui asasinat va fi exilată pe o insulă şi, mai târziu, va muri sugrumată din ordinul lui Caracalla. Eliminând un duşman de moarte, Iulia îşi va relua locul pe scena politică, alături de împărat. Părinţii doreau ca cei doi fii să moştenească imperiul şi să domnească împreună, dar viaţa a demonstrat că acest lucru nu era posibil. Destrăbălaţi, violenţi, orgolioşi şi de o răutate patologică, Caracalla şi Geta moşteniseră ce era mai rău din firea părinţilor. În scopul de a-i căli pentru viaţă, împăratul a pornit o expediţie către Scoţia. Au plecat toţi patru în campanie. Bolnav, suferind de gută, Severus a lăsat operaţiunile militare să fie conduse de Caracalla. El va câştiga o bătălie şi va primi titlul de Britannicus (învingător al britanicilor), iar Geta va fi proclamat Augustus, pe picior de egalitate cu fratele său. Era un singur tron, dar erau trei împăraţi. Ferocele Caracalla nu dorea să împartă tronul cu nimeni şi va organiza un complot pentru a-şi lichida tatăl şi fratele. Conspiraţia este descoperită şi toţi participanţii sunt executaţi în afară de fiul cel mare al împăratului. După o domnie relativ lungă (193-211), Severus moare la Eboracum (York), lăsând cu limbă de moarte, aşa cum relateaza Dio Cassius, următoarele sfaturi pentru fiii săi: “Trăiţi în unire, înavuţiţi pe soldaţi şi dispreţuiţi pe ceilalţi”. Funeraliile împăratului vor redeschide lupta pentru putere între fraţi. Lumea se va împărţi în două tabere: pe de o parte Caracalla, care făcea totul cu asprime şi răutate având ca singur scop acela de a-şi atrage simpatia armatei, iar pe de altă parte Geta, care, mai abil, încerca prin blândeţe, modestie şi cumpătare să atragă dragostea mulţimii. Mama lor, o adevărată artistă în diplomaţie, dorea puterea pentru ea şi încerca printr-un spectacol cu acccente melodramatice să împiedice divizarea imperiului şi să păstreze ea regenţa. Episodul uciderii lui Geta de către fratele său ne este povestit de Dio Cassius: “Antoninus [=Caracalla] îşi propuse să-şi ucidă fratele în timpul [sărbătorilor] Saturnalelor, dar renunţă: crima nu putea fi tăinuită, căci s-ar fi înfăptuit în văzul lumii. De atunci, multe lupte avură loc între ei, ca între cei ce25
şi întind reciproc curse, şi multe precauţii se luară de o parte şi de alta. Cum numeroşi gladiatori şi soldaţi îl ocroteau zi şi noapte pe Geta, în casă şi pe stradă, Antoninus convinse pe mama sa să-i cheme singuri într-o cameră spre ai împăca. Geta fiind convins astfel, se duse la el, dar, abia intrat, o bandă de centurioni, pregătiţi mai înainte de Antoninus, se năpustiră să-l taie pe Geta, care, de îndată ce-i văzu, fugi, se atârnă de gâtul mamei sale şi, lipindu-se de pieptul ei, se văită strigând: «Mamă, mamă, tu, care m-ai adus pe lume, ajutămă, că mă omoară!». Dar aceasta, astfel înşelată, văzu pe fiul ei pierind în chipul cel mai groaznic, chiar în braţele ei, şi primi moartea celui pe care-l născuse chiar pe pântecele ei; ea se umplu toată de sânge, aşa încât nu mai luă în seamă rana de la mână pe care o căpătase. Nu-i fu permis nici să se tânguiască, nici să-l plângă pe fiul său, pierit înainte de timp, într-un mod atât de cumplit. Ea fu obligată să se bucure şi să râdă, ca şi cum s-ar fi găsit într-o mare fericire. Se spionau cu grijă cuvintele, gesturile şi culoarea obrazului ei, ca această Augusta, soţie de împărat şi mamă de împăraţi, să nu-şi arate nici în ascuns lacrimile pentru o aşa de mare nenorocire”. A urmat o înspăimântătoare avalanşă de crime şi confiscări de averi, partizanii lui Geta fiind decimaţi fără milă. Noul împărat, în ciuda firii sale despotice, era supus Iuliei, iar mama devine un activ “prim-ministru”. Ca să uite de fratricid, Caracalla părăseşte Roma şi pleacă la hotarele orientale ale imperiului, dorind să devină un nou Alexandru cel Mare. Dio Cassius ne aminteşte deviza financiară a lui Caracalla: “Nimeni, în afară de mine, nu trebuie să posede bani, pentru ca eu să-i pot dărui soldaţilor”. Prefectul pretoriului, Macrinus, va cumpăra un centurion din garda împăratului şi-l va îndemna să-şi răzbune fratele, ucis din ordinul lui Caracalla. Împăratul va fi asasinat cu o lovitură de sabie, iar asasinul va pieri sub loviturile gărzii imperiale. Iulia a fost îndurerată şi, ca toate suveranele născute în Orient, se pregătea să se răzbune. Dar nimeni nu o va sprijini, de frica lui Macrinus, proclamat împărat. Dându-şi seama de pericolul pe care îl reprezenta Iulia, acesta îi va retrage garda de pretorieni şi toate privilegiile. Lipsită de onoruri, silită să trăiască precum o simplă muritoare, apriga siriancă va alege moartea în locul umilinţelor. Se pare că a murit de inaniţie iar, după alte surse, s-ar fi otrăvit. În viaţă nu există fericire clădită pe asasinat şi cel care, ca o bestie, a ucis, va fi la rândul său ucis. Iulia, împărăteasa aleasă de un horoscop, va rămâne în istorie nu numai printr-o domnie în care s-au produs mari vărsări de sânge, ci şi ca o patroană a artelor şi a filosofiei.
26
Bibliografie:
N.I.Barbu, “Viaţa cotidiană la popoarele antice: în budoarul unei femei romane”, în revista “Magazin istoric”, nr. 1(10), ian. 1968;
Gheorghe Ceauşescu, “Cenzura la începuturile Romei imperiale”, în “Magazin istoric”, nr. 2(431), feb. 2003.
Victor Duţă, “Conspiraţii, asasinate şi atentate celebre”, Editura Ștefan ’94, Bucureşti, 2005;
Yves Roman, “Împăraţi şi senatori. Istoria politică a Imperiului Roman. Secolele I-IV”, Editura Saeculum I.O., Bucureşti, 2007;
Paul Ștefănescu, “Enigme ale istoriei universale”, vol.1, Editura Vestala, Bucureşti, 2002;
Dumitru Tudor, “Femei vestite din lumea antică”, Editura Știinţifică, Bucureşti, 1972;
27
