Pe Valea Nilului, strânsă între maluri înalte şi stâncoase, s-a făurit, cu multe milenii înaintea erei noastre o veche civilizaţie a lumii mediteraniene, aceea a Egiptului Antic. Ea ne înfăţişează cel mai vechi stat din lume, anterior tuturor celorlalte, înzestrat cu o administraţie, o fiscalitate, o justiţie şi o armată comparabile cu cele ce-au luat naştere mai apoi în ţările de pe toate continentele, înainte şi după era noastră. Dar lumea Egiptului antic a zămislit o cultură spirituală scânteietoare pe care o admirau grecii vechi şi romanii care se minunau precum fac azi mulţimile de turişti, să contemple templele, piramidele sau obeliscurile înălţate de faraoni şi supuşii lor.
MUMIA Mumificarea era o operatie foarte complexa, dar necesara pentru conservarea trupului, fara de care nu se putea trece in Lumea de Dincolo.Organele interne dupa ce erau tratate, erau pastrate separat in patru vase funerare avand forma unui ulcior astupat cu o piatra plata sau cu un dop cu efigia raposatului. Egiptenii conservau carnea cu sare de bucătărie, iar îmbălsămătorii au constatat că la oameni sarea de natron era cea mai potrivită, corpul fiind umplut cu sare.Egiptenii stiau că răşinile plantelor au efect antibacterian. Au folosit această proprietate, fabricând uleiuri, mai ales din răşina de pin ,pe care o turna în cavitatea abdominală şi în craniu. Corpul conservat trebuia să semene cat mai mult cu cel viu. De aceea, imbalsamatorii il căptuşeau cu pânză şi rumeguş.Ei introduceau material de umplutură în gură, sub obrajii supţi, sub pleoape introduceau mici ghemotoace de in, sau chiar cepe, peste care aşezau ochi din faianţă cu pupilele pictate. Pentru ca mumia sa stea fixă la bandajare, imbălsămătorii introduceau uneori scânduri in bandajul de pânză, sau băgau beţe in corp. Infăşurau cadavrul cu fâşii lungi de pânză,dupa care il puneau intr-un cearşaf, pe care il legau cu bandaje inguste.Astfel mumia era predată familiei pentru inmormântare. Egiptenii credeau că omul în viaţă avea mai multe suflete sub infatisarea unei pasari, pe care le primea la naştere. Atunci când omul murea părăsea corpul şi nu-şi mai putea regăsi locul în cazul în care corpul nu se mai păstra. .De aceea, egiptenii încercau să protejeze de descompunere corpurile celor morţi.
Scrierea Hieroglifica
Piatra de la Rosetta Adict bilingv scris în egipteană (atât în scriere hieroglifică cât şi demotică) şi în greacă, emis la Memphis, la data de 27 martie 196 î.e.n. de către proeţimea egipteană în onoarea lui Ptolemeu V cu ocazia aniversării succesiunii acestuia.După cum rezultă din fragmentele care s-au păstrat într-o stare mai coerentă, era vorba despre una din multele stelae purtătoare ale acestui edict spre a fi împraştiate pe tot cuprinsul ţării, cu toate că cea găsită la Rosetta este singura care a fost găsită până acum.
Religia Egipteana Nici un popor nu a fost atât de preocupat de moarte ca vechii egipteni. Atât pe mormintele simple din epoca predinastică cât şi pe monumentele funerare splendide din Valea Regilor, cu impresionantele Mari Piramide, sunt săpate date importante care ne dezvăluie aspecte din civilizaţia egipteană antică: din arta şi credinţele sale. Egipteanul considera viaţa ca un moment trecător pe pământ, o etapă premergătoare adevăratei vieţi. Tot ritualul funerar (mumificare, monumente funerare şi texte) nu avea decât un ţel: deschiderea porţilor împărăţiei morţilor, prin pregătirea trupului şi a sufletului pentru cea din urmă întâlnire. Egiptul este centrul Pământului, reflectare a lumii cereşti în lumea pământeană. Egipteanul este, în consecinţă, singurul om demn de acest nume, singurul care „cunoaşte zeii". Pentru ei există 2 tipuri de moarte: una biologica de care nu scapă nimeni, chiar dacă ea poate fi urmată de un ciclu nesfârşit de naşteri, morţi şi alta veşnică, aceasta din urmă fiind cea mai de temut, căci ea înseamnă nimicirea totală, reîntoarcerea la nefiinţa dinaintea facerii lumii.
Cartea Mortilor Apărută la sfârşitul dinastiei aXVII-a, “Cartea Morţilor” este efectiv o culegere de formule magice(descântece) destinate să-i permită mortului să înfrunte absolut toate primejdiile lumii de dincolo. Este o compoziţie foarte eterogenă, cu formule moştenite din “Textele piramidelor“ şi din cele ale sarcofagelor, cu împrumuturi din diverse epoci, în care mortul se identifică cu un animal, care îl va ajuta să treacă de probele la care va fi supus.
Cartea Cartilor
Cantarirea sufletului din mormantul lui Ramses al saselea
Cultura Egiptului Antic. Civilizaţia Egiptului antic a zămislit o cultură spirituală scânteietoare pe care o admirau grecii vechi şi în faţa căreia se minunau romanii care veneau în vremea lor, precum fac astăzi multimile de turişti să contemple templele, piramidele sau obeliscurile înaltate de faraoni şi de supuşii lor. Egiptul a fost Ţara Aurului în antichitate, iar aurul, esenţa divinului şi a nemuririi. În aurul sclipitor radiază imaginile zeilor, iar aurul învelea mumiile faraonilor divini in mod magic. Nu numai aurul avea rol magic. Atât pictura cât şi sculptura trebuiau să înfăţişeze fiinte care să prindă viaţă în mod magic. Arta egipteană avea caracter religios şi personajele de pe pereţii mormintelor nu erau doar de decor, ci trebuiau să înfăţişeze fiinţe care să prindă viaţă în mod magic, pentru a sluji ka-ul (sufletul) defunctului. Colosii lui Memnon
Obeliscul ridicat de Tuthmosis III
Nefertari sotia lui Ramses II
Zeii In Egipt se obisnuia adorarea diferitelor divinitati,unele sub forma umana,altele cu infatisare animala,altele hibride(om si animal).Chiar si corpurile ceresti putea fi considerate divinitati. O zeitate putea aparea in mai multe forme, manifestandu-se sub mai multe aspecte.
Ra Zeul-soare creator de la Heliopolis. Ra este chintesenţa tuturor manifestărilor zeului-soare, pătrunzând în toate cele trei tărâmuri ale cerului, pământului şi Lumii de Dincolo. Manifestarea fizică a lui Ra este de obicei un şoim care poartă pe cap discul solar. Discul este înconjurat de trupul zeiţei-cobră, "Cea încolăcită", simbolizând puterea zeului de a provoca moartea instantanee. În Lumea de Dincolo, forma sa este aceea a unui zeu cu cap de berbec. El este numit "Berbecul sacru în Asfinţit", sau "Berbecul ce are în grijă haremul său".
Seth Zeu al forţelor haotice, care inspiră atât veneraţie cât şi ostilitate. Caracterul complicat al lui Seth nu este rezolvat printr-o etimologie acceptată a numelui său, redat în hieroglife ca Setekh, Setesh, Suty, sau Sutekh. Creatura lui Seth, probabil un animal compus heraldic, este un patruped cu un bot uşor arcuit, cu două proeminenţe care îi ies din vârful capului, şi o coadă ridicată terminată cu o scurtă bifurcare. Ea apare pe sceptrul regelui Scorpion la sfarşitul erei predinastice. Zeul însuşi poate lua forma completă a acestei creaturi, sau poate fi înfăţişat cu trup uman dar cu capul animalului. O veche tradiţie privind violenţa asociată cu Seth stă la baza ideii că la naşterea lui în Egiptul de Sus el s-a smuls cu sălbăticie din mama sa Nut.
.
Osiris Zeu al cărui domeniu este Duat - Lumea de Dincolo egipteană. El este reprezentat în formă umană, capul şi o parte din torsul superior al unui zeu, deasupra cărora sunt simbolurile hieroglifice ale numelui lui Osiris. În iconografia sa completă, trupul lui este înfăşurat în bandaje de mumie din care ies braţele ce poartă ănsemnele regalităţii, cărja şi biciul. Coroana lui specifică, numită atef, are la bază coarnele unui berbec, şi o parte centrala conică şi înaltă cu o pană de fiecare parte. Numele lui Osiris este legat de cuvântul woser, care ar da sensul de "Cel Puternic". Stăpânitorul Lumii de Dincolo are evident grijă ca sufletele celor răi şi indezirabili să nu supravieţuiască pentru a trăi în tărâmul său. În Sala de judecată, Osiris stă aşezat pe tronul lui, ţinându-şi în mână sceptrele, şi prezidează judecarea celor ce vor să intre în paradis.
Isis Zeiţă cu o putere magică uriaşă, mamă simbolică a regelui. Numele zeiţei este scris cu hieroglife cu un semn care reprezintă un tron, indicând rolul crucial pe care ea îl joacă în transmiterea regalităţii în Egipt. Isis este reprezentată în postură de regină purtând pe cap fie simbolul "tronului", fie o coroană cu coarne de vacă şi discul solar. În rolul ei de mamă ea se poate manifesta ca o scroafă, în special "Marea Scroafă Albă de la Heliopolis". O altă formă a sa era de Isis-vacă, dând naştere taurului sacru de la Memphis.
Imhotep Înalt oficial sub regele Zoser (dinastia a III-a), care după zeificare a devenit întruchiparea înţelepciunii scribului şi, ca "Fiul lui Ptah", a măiestriei arhitecturale şi creatoare supreme. El a îndeplinit funcţiile de vizir şi arhitect-şef. Preotul egiptean Manethon, care a scris o Istorie a Egiptului în limba greacă în secolul al III-a î.e.n., îi atribuie lui "Imouthes"(=Imhotep) inventarea tehnicii de construcţie cu piatră faţuită. E posibil ca el să fie arhitectul care a proiectat primul monument egiptean de piatră de mari dimensiuni - Piramida în trepte de la Saqqara.
Geb Zeu pământ şi preşedinte al tribunalului divin ce judecă regalitatea. Geb este bine documentat în Epoca piramidelor, când este numit "(fiul) Cel mai mare al lui Shu". Consoarta-soră a sa este zeiţacer Nut, iar din unirea lor au apărut zeităţile legendei lui Osiris. O descriere a iconografiei a lui Geb apare într-un Text al Piramidelor, unde putem citi că el ţine întins "un braţ către cer şi celălalt către pământ". Cu toate acestea, cele mai bune imagini vizuale ale lui Geb pot fi găsite mult mai târziu, în unele papirusuri religioase din Regatul Nou. În aceste viniete Geb stă întins pe o parte, de obicei cu un braţ îndoit de la cot. Fiind o zeitate htonică, el poate fi colorat în verde, indicând vegetaţia ce ia naştere din el.
Anubis Zeu-câine al cimitirelor şi al imbălsămării. Cea mai răspândită formă a sa este aceea a unui câine de deşert ghemuit, cu urechile ciulite şi coada jos, purtând o zgardă cu puteri magice, şi "biciul" lui Osiris la mijlocul trupului său. El este fiul lui Nephthys şi a lui Ra. Scriitorul grec Plutarh o consideră tot pe Nephthys mama sa, dar aceasta ca urmare a adulterului ei cu Osiris, soţul surorii ei Isis. Apoi buna Isis îl adoptă pe Anubis ca propriul ei fiu. Aceasta este in mod clar o încercare de a include zeitatea independentă Anubis în panteonul osirian.
Piramidele Arhitectura Egiptului este cea mai grandioasă şi cea mai durabilă din lume. Masivitatea şi stabilitatea sunt cele doua trăsături ce frapează călătorul străin, fie că admiră piramidele, fie că se opreşte la baza pilonilor templelor. Pentru a întelege cât mai bine necesitatea construirii piramidelor, trebuie să întelegem cât mai bine credinţele vechilor egipteni: aceştia credeau că cel mort se va duce în Lumea de Dincolo, unde îl aşteptă fericirea şi o viaţă mult mai bună decât cea pe care a avut-o pe pământ. De aceea, oamenii trebuiau să îşi păstreze corpul pentru Lumea de Dincolo. Aceasta a dus la procesul de mumificare, prin care fiecare corp era îmbălsămat şi apoi îmbrăcat în feşe fine, după care era împodobit cu ce avea mortul mai de preţ: bijuterii, obiecte care pot demonstra că a avut pe pământ o viaţă glorioasă, precum şi alte lucruri despre care se credea ca îi pot oferi o viaţa confortabilă în Lumea de Dincolo.
Piramida în trepte de la Saqqara Piramida apare pentru întâia oară la Saqqara (Piramida în trepte), dinastia a III-a, în jurul anului 2640 î.e.n. Datorită talentului arhitectului regelui Zoser, renumitul şi genialul Imhotep. Treptele reprezentau scara simbolică pe care urca sufletul regelui, înălţându-se către părintele său, Ra. Este construită în totalitate din piatră şi are 6 trepte.
Marea Piramidă Marea Piramidă de la Gizeh a fost construită de faraonul Kheops (Khufu) în timpul dinastiei a IV-a (acum 4500-4700 de ani). Măsurată în coţi regali egipteni (0,524 m), prezintă o baza de 440 coţi: circa 230,5 m, şi o înălţime teoretică de 280 coţi, circa 146,7 m (azi 138). Panta sa exactă este de 51 ° 50' 35". Printre interesantele caracteristici ale Marii Piramide este şi situarea ei precisă faţă de punctele cardinale: laturile de N-S au o abatere de numai 2'28", cele de la V-E de 5'30" şi respectiv 2'30". Intrarea la mormântul regal se efectuează printr-o galerie îngustă care se deschide la nivelul celei de-a 15-a asize (rând de zidarie) şi coboară uniform pe mai mult de 28 m până la începutul coridorului care conduce la cavoul regal. Construită din calcar fin de Mokattam, atât de perfect tăiat şi lustruit, încât scriitorul arab Abd-al-Latif relata că între pietre nu se poate introduce nici un ac şi nici chiar un fir de par.
Piramida lui Khefren Deşi este cu 2 metri mai mică decât Marea Piramidă a lui Kheops, mormântul lui Khefren (Khafre) a fost construit pe un teren mai înalt astfel încât pare mai înalt decât cel a lui Kheops. Piramida lui Khefren are 136 m înălţime. În exterior, pe latura de est, s-a descoperit un sistem funerar în stare foarte bună, aşa încât a devenit un exemplu de arhitectură monumentală egipteană, constituit din piramidele denumite "cele două temple ale lui Khefren" (Templul de Sus şi Templul din Vale), unde s-a găsit o faimoasă statuie din diorit.
Piramida lui Mykerinos Ultima, piramida lui Mykerinos (Menkaure), cu o bază de 102,2 x 104,6 m şi cu o înclinaţie de 51 ° 20 "25", având o înălţime de 65 m (62 m de astăzi), este cea mai mică dintre cele 3. Mykerinos a murit în timp ce piramida sa era încă în construcţie, ea fiind terminată de succesorul său, Shepsekaf, ultimul faraon al dinastiei a IVa.
Marele Sfinx de la Giza Deşi pus în umbră de piramidele lângă care stă, el îşi păstrează înălţimea originară de aproape 20 m şi are o lungime de peste 72m. Sfinxul egiptean combină capul, deci inteligenţa regelui conducător, cu trupul puternic al leului, care era asociat la rândul lui cu simbolismul solar. Sfinxul a fost sculptat în piatra de pe platoul Giza, probabil în timpul domniei regelui Khafe (Kefren, 2520-2494 î.H.) din Vechiul Regat şi se găseşte lângă drumul pietruit şi templul din vale ale piramidei acestui rege. Dovezi arheologice si geologice arata ca eroziunea Sfinxului se datoreaza în principal apei si mai putin nisipului si ca ar fi fost construit cu 7.000 - 10.000 de ani în urma, fiind doar restaurat de Chefren. Numele de Sfinx vine de la cuvântul grecesc “shingo” care înseamna “a strangula” si grecii l-au folosit pentru prima data numind o creatura fabuloasa care avea capul unei fete, corpul unui leu si aripi de pasare care îsi strangula victimele. Sfincsii sunt constructii obisnuite în Egipt si sunt priviti ca protectori, gardieni la intrarea templelor. Sfincsii au fie cap de berbec si corp de leu, cap de uliu si corp de leu sau capul unui rege sau zeu si corp de leu.
Templul de la Luxor În templul de la Luxor, îngrămădirea uriaşă de obeliscuri, statui şi piloni, cu imagini în culori vii, scăldate în lumina puternică a
soarelui, avea drept scop să înmărmurească pe credincios sau vizitator, să-i stârnească o profundă admiraţie şi să-l facă să se simtă neînsemnat in raport cu atotputernicia faraonului. Depăşindu-se pilonii se intra în curtea templului, care are o suprafaţă de 2500 de metri pătraţi, fiind împodobită cu o întreagă pădure de coloane impunătoare, nenumărate sculpturi pline de inscripţii şi cu mii de imagini ce acopereau zidurile. Se mai străbate un şir de alei străjuite de coloane, adevărate galerii de splendide tablouri, apoi o nouă curte spaţioasa, înconjurata de 74 de coloane şi la urma un şir lung de săli luxos împodobite. Calea procesiunilor ajunge astfel la sanctuarul unde se află statuia zeului Amon-Ra. În camerele laterale, vecine cu sălile cele mari, sunt amplasate nenumărate statui ale zeilor iar pe pereţi se derulau scene religioase, săpate delicat.
Nefertiti
Nefertiti s-a căsătorit cu faraonul Akhenaton, fiul lui Amenophis III, în cel de-al patrulea an al domniei acestuia. Se pare că ea avea cam 15 ani la vremea respectivă, iar Akhenaton, cel puţin 14. În urma acestei căsătorii, frumoasa femeie a devenit una dintre cele mai puternice figuri feminine care au domnit vreodată în Egipt. Era iubită, onorată, venerată. Apărea alături de faraon în toate ocaziile importante, având un statut apropiat de al acestuia. Apoi însă, absolut brusc, acest traseu se întrerupe. Până în prezent nu a fost găsită nici o dovadă care să explice sfârşitul misterios al lui Nefertiti.
Hatshepsut, Faraonul Femeie
La moartea lui Thutmosis I se ridică problema de succesiune şi fiica sa, Hatshepsut, este constrânsă să se căsătorească cu un bastard, care va lua numele de Thutmosis II (1520-1505). Din frageda copilărie tătal său o asociase pe Hatshepsut la conducerea regatului. Or, noua regină care nu avea decât 15 ani accepta cu greutate aceasta căsătorie cu un bastard, un frumos tânăr de 21 de ani, având o fire slabă şi efeminata, pe care I-a urât toată viaţa. Ea îşi revendica neîncetat legitimitatea la tron, invocând voinţa tatăui ei: numai ei, singura, i se cuvine domnia, având toate drepturile, şi nu soţului ei. Ea poruncesşe să se graveze această inscripţie pe un perete al templului ei funerar, construit la Deir el-Bahari: „lat-o, pe fiica mea, Khnemet-Amon, iat-o pe Hatsepsut, care este în viaţă, şi pe care eu am numit-o... Ea îmi va urma la tron; ea este cu siguranţă cea îndreptăţită să ocupe tronul meu măreţ. Ea va porunci tuturor oamenilor din palat, ea va cârmui."
Templul Reginei
Hatshepsut
Ramses cel Mare Fiul reginei Tui şi al lui Seti l, Ramses al ll-lea (1298-1235 î.e.n.), avea şaisprezece ani când a murit tatăl său şi, succedându-i, a preluat conducerea ţării. El nu era fiul cel mare al răposatului faraon. Pentru a-i înlătura pe ceilalţi fraţi, el a susţinut că tatăl său hotărâse dintotdeauna să-l facă urmaşul său. Constructor de seamă şi restaurator, el a înfrumuseţat foarte mult templele egiptene, în special cele ale lui Amon, la Luxor şi Karnak si Abu-Simbel.Templul de la Abu-Simbel era dedicat soarelui şi planul întreg era conceput în funcţie de ora răsăritului. Când soarele apărea la est, în spatele dealurilor situate pe partea cealalta a fluviului, el bătea în plin pe feţele celor patru coloşi: apoi. strecurându-se pe poartă, el lumina brusc sălile interioare, pâna la sanctuar.
Tutankamon
Tutankamon, ultimul faraon din Dinastia a 18-a, a domnit mai putin de zece ani si a suferit o moarte violenta, adolescent fiind. Totusi, el ramane unul dintre cei mai celebri faraoni ai Egiptului, datorita uluitoarelor comori descoperite in mormantul sau. Printre acestea se numara sarcofagul, masca sa funerara din aur si peste 5 000 de alte comori. Regele Tutankamon a ajuns pe tron in 1333 i.Hr, cand inca era doar un copil. Legenda spune ca armata faraonului Tutankamon tocmai pierduse o batalie importanta, iar supusii lui se confruntau cu o molima cumplita. In noaptea aceea, stapanul Egiptului probabil ca s-a dus la culcare teribil de suparat. Dintr-o data insa, cineva a iesit din umbra si l-a lovit pe faraon in cap. Astfel domnia de noua ani a regelui si-a gasit un sfarsit brusc si misterios. Horemheb, comandantul armatei lui Tutankamon, ar putea fi autorul crimei. In calitate de conducator militar al Egiptului, Horemheb era obligat sa isi apere tara. Dar oare faraonul trebuia protejat de acest comandant ? Horemheb i-a urmat la tron lui Aye si a sters toate inscriptiile cu numele lui Tutankamon. Atat Aye cat si Horemheb sunt potentiali suspecti, dar cercetatorii au ajuns la concluzia ca Tutankamon nu a primit nici o lovitura. Pe langa numeroasele bijuterii si aur, acolo erau statui, mobila, haine, arme si multe alte obiecte care aduceau o minunata lumina asupra culturii respective. Cea mai importanta descoperire a fost un sarcofag de piatra, continand trei sarcofage puse unul in altul. In ultimul sarcofag, realizat din aur masiv, se afla corpul mumificat al regelui copil Tutankamon, pastrat timp de 3.200 de ani.
