ARHITECTURA EGIPTULUI ANTIC Consideraţii generale 3300 → Epoca protodinastică sau prethinită, are loc unificarea celor două Egipturi sub aceeaşi stăpânire a lui Narmer. → apare scrisul ca o necesitate de centralizare → apare calendarul egiptean ca o necesitate a măsurării timpului. Această unificare este sfârşitul unui proces îndelungat, în cursul căruia încercări locale de regularizare şi folosire raţională a debitului Nilului, duce la formarea unor sisteme locale de irigaţie, care se extind, ducând la apariţia nomelor (circumscripţii administrative), autonome la început, apoi reunite în două formaţiuni statale: Egiptul de Jos şi Egiptul de Sus. Succesorii lui Narmer formează primele două dinastii, care au avut ca rol armonizarea celor două tradiţii religioase şi culturale ale celor două ţinuturi, astfel că apar primele forme ale artei şi arhitecturii egiptene (mai ales monumente funerare). Noua arhitectură exprimă ideile, în curs de definire, a teologiei faraonului, patronată de zeul Horus. Rezultă primele necropole: la Abydos şi Saqquarah. A III-a dinastie, începe Epoca Regatului Vechi, care va ţine până la sfârşitul dinastiei VI. În această perioadă au loc transformări esenţiale şi definitorii pentru structura politică, socială, dar mai ales culturală:
apar primele şi cele mai importante programe de construcţii funerare (Saqquarah, Meidum, Dahşur şi Giseh) se constituie genurile şi convenţiile fundamentale ale artei se conturează principalele credinţe şi mituri, printre care şi cel esenţial al nemuririi. Din punct de vedere religios, are loc un dublu proces:
1. constituirea unei teologii complexe, sincretiste, în care elementul principal este cultul faraonului, care este un zeu viu, mare şi suprem preot, garant al prosperităţii ţării şi poporului, de aceea nemurirea lui asigură perpetuarea Egiptului.
2. instituţionalizarea credinţelor, formă oficială a ideologiei, care motivează masele. În timpul ultimelor două dinastii ale Regatului Vechi, monopolul faraonului asupra nemuririi este contestat. Aceasta se poate observa şi în ceea ce priveşte grandoarea monumentelor funerare ale aristocraţiei. De aici începe o criză, care va lua forma unei revolte, desfăşurată sub sloganul generalizării dreptului la nemurire. Din această cauză avem de a face cu o fărâmiţare a puterii centrale, ceea ce duce la anarhie, care la rândul ei provoacă o stare de nesiguranţă, urmată de numeroase lupte şi sfâşieri interne. Are loc o jefuire a piramidelor şi distrugerea statuilor regale, deci şi o decădere în artă. În general are loc o decădere a întregului sistem al Văii Nilului. Avem de a face cu prima perioadă intermediară. Prima perioadă intermediară a fost încheiată printr-o reunificare, realizată de Mentuhotep I, originar din Theba. Acesta înfiinţează cea de-a XI-a dinastie (thebană), care începe Epoca Regatului Mijlociu şi este terminată odată cu sfârşitul dinastiei XII. În această epocă are loc o reîntoarcere la modelul anterior, sau o încercare, datorită faptului că aceasta a fost doar parţială. Dinastia thebană revine la cultul tradiţional al lui Re, dar il asociază pe Amun (zeul berbec al Thebei). Concepţia despre faraon se schimbă. Acesta devine un produs al acţiunilor sale şi nu mai e o emanaţie divină. Devine un zeu-om, binevoitor faţă de popor, conştient de îndatorirea sa de a asigura echilibrul şi prosperitatea lumii. Generalizarea nemuririi, duce la o supunere a faraonului unor norme superioare sieşi. În jurul anului 1750 are loc invazia hicsoşilor, deci ne confruntăm cu o a doua perioadă intermediară. În cadrul acesteia, dominaţia hicsoşilor nu a modificat orânduirea, dar a dus la o relativă decădere a sistemului egiptean. Totuşi, hicsoşii fiind asimilaţi, au putut fi izgoniţi de către dinastia XVII thebană, ceea ce a dus la o a doua reunificare a Egiptului (hicsoşii nu ocupaseră decât partea nordică, adică Egiptul de Jos). Astfel dinastia XVII deschide o nouă epocă: Epoca Regatului Nou, epoca de maximă întindere şi putere a Egiptului. Epocă în care Egiptul devine imperiu. Astfel se trece la o politică expansionistă: Nubia, Sinai, Siria, Palestina, Punt-ul şi Liberia sunt cucerite, faraonul devenind o putere mediteraneană. Astfel are loc un contact cu alte civilizaţii, apărând o serie de trăsături noi. Rolul faraonului este şi mai bine
delimitat: el este suprem comandant, judecător, preot, administrator. Neîndeplinirea uneia dintre sarcini poate să ducă la decăderea sa din calitatea divină, prin „damnatio memoriae”. Administraţia, armata, flota, fiscul devin mai numeroase, mai complexe, mai diferenţiate, specifice unui imperiu. Apar noi elemente de tehnică. Se realizează mai complexe arhitectonice şi se intensifică schimburile comerciale. În ceea ce priveşte religia, au loc creşteri şi modificări semnificative: preoţimea ajunge să controleze întreaga viaţă socială şi chiar să intervină în treburile statului. Astfel ne confruntăm cu o vulgarizare a ideilor religioase, o decădere la nivelul unor practici magice. De aceea pentru raţionaliştii greci, egiptenii par cel mai prosteşte superstiţios popor. Toată această epocă a tutmeşilor, amenofizilor şi a ramseşilor se termină cu cea de-a treia perioadă intermediară. Aceasta însă nu va mai fi succedată de o renaştere, cel puţin politică, ci de o agonie, care se va menţine timp de aproape un mileniu. Cultura totuşi devine un exemplu de longevitate şi fecunditate spirituală, având parte şi de o renaştere. Dar aceasta va fi distrusă în mod brutal odată cu introducerea creştinismului.
Arhitectura epocii predinastice Locuinţele epocii predinastice aveau în general o singură încăpere, fiind alcătuite dintr-o colibă de trestie şi tulpini de papirus, sau pământ bătut, pe un plan oval. Odată cu apariţia cărămizii uscate la soare, apare şi planul rectangular. În general, pereţii erau înclinaţi, datorită greutăţii acoperişului, înclinare care se va transmite atât locuinţelor viitoare, cât şi monumentelor funerare, din care vor deriva mastabalele. Datorită situaţiei politico-militare instabile, majoritatea aşezărilor erau fortificate, fiind prevăzute cu un zid de incintă, format dintr-un perete de cărămidă cu rezaliţi şi nişe, tehnică ce trădează influenţele mesopotamiene. Din când în când se mai întâlneau în cadrul acestor fortificaţii şi turnuri de forma unui trunchi de con, din cărămidă, cu intrânduri şi ieşinduri plate. Locuinţele erau considerate ca un adăpost vremelnic, sortit distrugerii, de aceea erau făcute dintr-un material perisabil, materialele mai dure fiind rezervate edificiilor monumentale.
Arhitectura Regatului Timpuriu (epocii thinite) În cadrul acestei perioade se dezvoltă construcţiile monumentale, ideea nemuririi faraonului ducând la o cristalizare a arhitecturii funerare şi de cult. Totuşi tradiţiile funerare în cele două Egipturi diferă foarte mult. Din această cauză, la început, vom avea de a face două tipuri distincte de arhitectură. În Egiptul de Jos, morţii erau îngropaţi în podeaua colibelor, de aceea mormântul va fi asemănător cu locuinţele. În Egiptul de Sus, existenţa necropolelor va duce la elaborarea unei arhitecturii funerare specifice, fără o raportare la locuinţe. Mormintele din aceste necropole erau construite din cărămidă şi cuprindeau camera sepulcrală şi camere pentru provizii căptuşite şi pardosite cu lemn. Toate aceste morminte erau în pământ şi erau acoperite la suprafaţă (peste un tavan susţinut de grinzi de lemn) cu un tumul din argilă şi nisip, înconjurat la bază de un zid de cărămidă. Tocmai de aceea această elevaţie nu s-a păstrat. Pe latura de vest existau două stele funerare, care erau pentru depunerea ofrandelor. Cele mai multe astfel de morminte s-au găsit la Abydos. Tot la Abydos, s-au găsit şi rămăşiţele celui mai vechi templu egiptean, destinat cultului unei zeiţe a morţilor. În necropola de la Saqquarah s-au găsit morminte de tipul vechii locuinţe regale, din cărămidă, cu pereţii exteriori înclinaţi, înconjurate de ziduri de incintă. Tipul de mormânt care şi-a dovedit forţa de dăinuire este cel tumular, de origine sud-egipteană, transplantat în necropolele memphite. Acestea au un plan rectangular, fiind formate dintr-un masiv de zidărie, cu pereţii înclinaţi, prevăzuţi cu rezaliţi, care protejează o cameră sepulcrală, la care se ajunge printr-un coridor descendent sau un puţ vertical. Este asemănător cu postamentul casei felahilor egipteni de astăzi, de unde şi denumirea de mastaba.
În paralel cu această evoluţie mai are loc una în ceea ce priveşte materialele de construcţie. În general mormintele erau construite din cărămidă, dar încet apare şi piatra. Prima dată dalele de piatră sunt folosite la pardosirea camerei sepulcrale, apoi pentru căptuşirea verticalelor. Începând cu dinastia III, mastabalele apar construite exclusiv din piatră.
Complexul funerar al lui Djoser de la Saqquarah Totul a pornit de la o mastaba de piatră de 65 m lăţime şi 805 m înălţime. Realizarea piramidei s-a făcut în mai multe etape:
1. extinderea pe suprafaţă a tuturor ariilor mastabalei iniţiale 2. prelungirea spre est, pentru a acoperi puţurile funerare ale unor principi 3. realizarea a încă 3 gradene suprapuse 4. prelungirea către vest şi nord 5. adăugarea a încă 2 gradene, piramida având la sfârşit 6 gradene. Ceea ce se observă este faptul că gradenele sunt tot mai mici atât ca înălţime cât şi ca suprafaţă pe măsura înaintării spre vârf, creând un efect de creştere organică. Baza piramidei este uşor alungită (109x125 m), iar înălţimea iniţială a fost de 62 m, pentru ca astăzi să aibă 59 m. Camera sepulcrală se afla la 29 m adâncime faţă de nivelul solului, şi se ajungea la ea printr-un puţ vertical. Piramida se afla în centrul unei incinte de piatră cu perimetrul de 276x545 m şi înălţimea de 9 m. Zidurile acestei incinte erau placaţi cu dale de calcar alb şi prezentau rezaliţi. De-a lungul acestui zid existau 14 porţi (câte 4 pe laturile mari şi câte 3 pe laturile mici), dintre care numai una era cea adevărată (cea dinspre sud-est). Aceste amenajări aveau rolul de a alunga monotonia. Intrarea se făcea printr-un vestibul lung şi îngust, care prezenta de fiecare parte câte un şir de 20 de coloane semiangajate. Coloanele nu erau libere datorită faptului că arhitectul nu cunoştea pe deplin proprietăţile pietrei. Vestibulul se termina cu o altă poartă, care dădea într-o curte, ce deschidea perspectiva spre piramidă. Pe latura de sud se afla o curte alungită – curtea Heb-Sed (jubileului) – flancată de două şiruri de capele funerare de tip nordegiptean.
Piramidele lui Snofru Snofru a construit 3 piramide a căror cronologie este stabilită în funcţie de evoluţie. Pentru prima dată este abandonat planul dreptunghiular.
1. Piramida roşie de la Meidun a folosit ca sâmbure o stâncă. Are forma unui turn cu două gradene, cu toate că iniţial a avut 8 trepte, care fiind căptuşite cu calcar, formau 4 feţe netede cu o înclinaţie de 52 o. Latura piramidei este de 146 m, iar înălţimea iniţială a fost de 90 m (astăzi are 70 m).
2. Piramida cu laturi frânte de la Dahşur-Sud este o nouă evoluţie spre piramida clasică. Are o ălţime de 57 m şi latura de 188.5 m. Înclinaţia trunchiului de piramidă este de 54o, iar cea a piramidei surmontate este de 43o.
3. Piramida de la Dahşur-Nord are forma piramidei clasice cu latura de 221 m şi înălţimea de 10 m. Având în vedere faptul că piramidele de la Meidun şi Dahşur-Nord au câte o singură cameră sepulcrală, în timp ce piramida cu laturi frânte are două camere, fapt ce va deveni regulă la următoarele piramide. Schimbarea de pantă s-ar putea datora acestei situaţii, astfel că ar putea fi contestată ordinea construirii acestora: piramida cu laturi frânte să fie de fapt ultima construită. O altă schimbare esenţială faţă de piramida în trepte de la Saqquarah este existenţa templelor. Templul funerar de la Saqquarah este mic, pe când la Snofru se poate remarca o complicare a ritului funerar. La piramidele lui Snofru există două temple:
„templul din vale” → un fel de vestibul de primire, situat pe malul Nilului, unde ajungea barca defunctului şi unde avea loc ceremonia de îmbălsămare.
„templul de sus” → era templul în care avea loc ceremonia funerară şi unde se aduceau ofrandele.
Templul de piatră al piramidei cu laturi frânte mai prezintă o caracteristică tehnică inovatoare, şi anume, coloanele porticului sunt libere, ceea ce denotă o mai mare încredere în proprietăţile pietrei.
Ansamblul funerar de la Giseh Ansamblul funerar de la Giseh reprezintă punctul culminant al construcţiei de piramide, în preajma cărora se află mormintele apropiaţilor şi al marilor funcţionari (piramidoane sau mastabale). Ansamblul de la Giseh s-a dezvoltat ca un adevărat oraş al morţilor, fiind străbătut de o serie de străzi şi alei, care se întretaie în unghi drept. Piramidele sunt aşezate riguros astronomic. Dintre toate piramidele cea mai reprezentativă este piramida lui Kheops, considerată în antichitate ca una dintre cela 7 minuni ale lumii. Având în vedere încercările de mai înainte, arhitectul a preluat înclinaţia de 52o şi latura mare (l
=
230.5 m). Înălţimea
iniţială era de 146 m, dat astăzi are 137 m. Suprafaţa era netedă fiind formată din dale de calcar galben, iar un bloc de piatră avea cam 2.5 tone. Laturile erau perfect orientate după punctele cardinale. Intrarea în piramidă era, de obicei, ascunsă şi greu accesibilă, fiind acoperită cu lespezi imense. Odată intrat dai în nişte coridoare strâmte şi cu multe bifurcaţii, fapt ce inducea în eroare pe profanatori. De exemplu intrarea în piramida lui Kheops era pe latura de est, la o înălţime de 27 m. Din intrare pătrundeai într-un culoar descendent cu o înclinaţie de 26 o şi o lungime de 103 m. Acest coridor ducea la o încăpere subterană (18,2x14x3,5 m). Înainte de a ajunge la subsol, din coridorul de la intrare se desprindea un altul, de data asta ascendent (de aceeaşi înclinaţie) lung de 39 m. Ajungând la această distanţă acesta se bifurcă: o parte se orizontalizează şi duce (după aprox. 20 m) la o încăpere de 5.6x5.1x6.7 m, care se află în centrul piramidei. Cealaltă parte se continuă cu marea galerie ascendentă lungă de 46 m. Aceasta, pentru a prelua presiunea tavanului se tot subţiază pe măsură de înaintăm, astfel că la început are 2.1 m iar la capăt 1 m înălţime. Coridorul duce, printro anticameră, la încăperea principală, care are 10.4x5.2x5.8 m. Tavanul este realizat tot din plăci de granit, dar dispuse orizontal. De la această încăpere pornesc două canale de aerisire, care străbat miezul piramidei Piramida era înconjurată de un zid de incintă, aflat la 10 m de ea, care delimitează o curte de jur împrejurul piramidei. Pe latura de est se găsea templul funerar, prost conservat. Din decoraţia acestuia nu a mai rămas decât nişte fragmente reprezentând sărbătoarea Heb-Sed. Piramida lui Kephren are aproximativ aceleaşi dimensiuni cu înălţimea de 143.5 m, dar latura bazei este ceva mai mică (215 m) şi are aceeaşi înclinaţie de 52o. Nivelul solului este cu 10 m mai jos decât nivelul piramidei lui Kheops. Avea primele două asize placate cu granit roşu, restul fiind acoperită cu calcar alb. piramida lui Mykerinos are înălţimea de 66 m. era pe jumătate placată, ceea ce denotă moartea prematură a faraonului şi nevoia de a termina repede piramida, ori costul prea ridicat.
Arhitectura primei perioade intermediare Monumentul funerar al lui Mentuhotep (dinastia XI) : Dehr-el-Bahari După moartea faraonului Mykerinos constatăm o recrudescenţă în ceea ce priveşte tipul piramidal de mormânt. Astfel fiul său, faraonul Shepseskaf (dinastia IV), îşi construieşte o mastaba lângă piramida tatălui său, numită mastabaua al-Fayum. Acest fapt denotă o slăbire a autorităţii monarhice. → este un tip unic, care face trecerea de la piramidă la hipogeu → construit pe nucleul unei faleze verticale, o proeminenţă stâncoasă, dublată de o colonadă, al cărei plafon constituie terasa pe care se înalţă monumentul propriu-zis. → o rampă axială duce spre plafon → templul propriu-zis prezintă: o colonadă triplă pe cele 3 laturi exterioare şi o colonadă dublă pe latura (de nord-vest) care face trecerea la sanctuar şi mormânt.
→ centrul este înconjurat de coloane şi susţine o piramidă, de dimensiuni modeste, în centrul căreia se află o cameră sepulchrală. → latura de nord-vest este legată printr-o curte dreptunghiulară, înconjurată de portice pe 3 laturi, de sala hypostilă, prin care se pătrunde în hipogeu. → sub pavajul curţii dreptunghiulare sa-u găsit sarcofagele celor două soţii ale lui Mentuhotep. → în cadrul acestui monument capătă pentru prima dată prevalenţă porticurile deschise în locul faţadelor oarbe. Aceste porticuri reprezintă o întrepătrundere între spaţiul exterior (profan) şi cel interior (sacru).
Arhitectura Regatului Mijlociu Perioada Regatului Mijlociu, care începe după domnia lui Mentuhotep (dinastia XI) ne înfăţişează o revenire a tipului piramidal, dar cu foarte multe rezerve. Un bun exemplu este mormântul lui Amenemhet I (dinastia XII), la a cărui construcţie s-au utilizat resturi de materiale de la şantierele din Giseh, Dahşur şi Saqquarah. Mormântul lui Sesotris I (dinastia XII) este un alt exemplu, care deşi este de formă piramidală a fost împărţit în 16 casete, umplute cu nisip şi pietriş. Numai placajul este din calcar alb, iar cavoul este căptuşit cu granit. Ceea ce s-a păstrat bine a fost templul de cult, făcut din piatră, care prezintă o nouă caracteristică arhitectonică, unică până atunci, arta statuară combinată cu cadrul arhitectonic.
Arhitectura Regatului Nou Arhitectura Regatului Nou renunţă definitiv la construcţia de piramide, al căror loc va fi ocupat de mormintele hipogee. În acelaşi timp va avea loc o despărţire a templului funerar de mormântul propriu-zis. Printr-o convenţie monarhii Regatului Nou îşi vor stabili necropola în Valea Regilor şi Valea Reginelor. Primul hipogeu din Valea Regilor este cel al lui Tuthmosis I (dinastia XVIII), care va fi urmat de alte aprox. 60 de astfel de morminte. Epoca Regatului Nou este epoca de apogeu în ceea ce priveşte construcţia de temple (funerare, de cult divin sau pentru faraoni zeificaţi). Aceste două aspecte arhitecturale sunt direct influenţate de lupta dintre faraon şi casta preoţească, pentru revendicarea puterii politice.
Monumentul funerar al reginei Hatşepsut (dinastia XVIII): Dehr-el-Bahari → operă a arhitectului Senmut, face legătura între monumentul funerar al Regatului Mijlociu şi templele Regatului Nou. Este situat la câţiva metri sud de monumentul lui Mentuhotep, întemeietorul dinastiei thebane. → era dedicat cultului funerar al ei şi al tatălui său, dar şi pentru o serie de zei: Hathor, Anubis sau Amun. → are o formă asemănătoare cu monumentul lui Mentuhotep, fiind dispus în trei trepte, dar îi lipseşte piramida, ceea ce ajută la realizarea unităţii între alcătuirea planului şi expresia plastică exterioară. → constă dintr-o incintă etajată în terase spre faleza stâncoasă → terasa inferioară este închisă într-o incintă patrulateră şi străbătută de o alee axială. Curtea este mărginită de livada sacră, ia aleea este flancată de două rânduri de criosfincşi, iar în final de două bazine. → aleea se continuă cu o rampă, cale de acces spre terasa mijlocie, al cărei front este decorat cu o colonadă dublă. → terasa mijlocie are formă aproape pătrată, străbătută de o alee axială, flancată de două şiruri de criosfincşi, şi care se continuă cu o rampă, ce duce spre terasa superioară. → frontul terasei superioare este decorat de două colonade duble:
una nordică (colonada Naşterii Divine), flancată la nord de capela zeului Anubis; una sudică (colonada Călătoriei din Punt), flancată la sud de capela zeiţei Hathor (în atrium-ul capelei apar aşanumitele coloane hathorice, pe ale căror capitel figurează pe două feţe capul zeiţei.).
→ terasa superioară este alcătuită din mai multe subansambluri:
a) o colonadă, care ţinea cât frontul terasei b) templul soarelui către nord c) sala ofrandelor şi racla lui Tuthmosis I, către sud d) curtea centrală, mărginită de o colonadă dublă, din care, spre vest, se pătrunde în hipogeul reginei Prin această construcţie, Senmut, s-a dovedit cel mai original arhitect egiptean; neavând tentaţia colosalului, el nu a recurs la piloni gigantici sau la săli hipostile apăsătoare, dar a ajuns la efecte grandioase tocmai prin simţul proporţiilor, stabilind un echilibru între construcţia arhitectonică şi natura plină de forţă.
Templele lui Amun, Mut şi Honsu: Luxor (templul receptacol) → situat la marginea de sud a Thebei → este un monument complex a cărui construcţie a început în vremea lui Amenofis III (dinastia XVIII) şi se termină pe vremea lui Ramses II (dinastia XIX). → faza cea mai veche este o curte mare peristilă, a cărei intrare era constituită dintr-un pilon caracteristic → marea curte peristilă este continuată spre SV de o mică sală hypostilă, după care urmează un corp dreptunghiular simetric împărţit în mai multe încăperi. În centru se afla sanctuarul (locul bărcii sacre), iar pe latura de SE, se afla capela naşterii divine a faraonului. → ulterior pilonului îi este ataşată o nouă sală hypostilă, cu două şiruri de coloane mărginind o alee. Este mai grandioasă. Se termină spre NE cu un nou pilon. → de noul pilon se leagă o curte peristilă cu colonadă dublă, care prezintă statui între coloane. Axul acestei curţi este frânt cu 7° faţă de axul templului iniţial. Curtea se termină cu un pilon şi mai monumental, de la care porneşte o alee procesuală, care ajunge la pilonul triumfal al lui Horemheb, de la templul din Karnak.
Complexul de temple de la Karnak Templele iniţiate de faraonii Regatului Nou erau menite să glorifice triada Amun, Mut şi Honsu. → cuprinde 3 temple:
1.
marele templu al lui Amun
2.
templul zeiţei Mut şi a copilului divin Honsu
3.
templul lui Montu
Marele Templu al lui Amun: Karnak → este situat într-o incintă trapezoidală, care mai cuprinde şi micile temple ale lui Ramses II, Tutmes III, Amenofis II şi Ramses III, precum şi sanctuarele zeilor Honsu, Opet şi Ptah. → la pilonul triumfal (5) al lui Horemheb se încheia aleea procesuală ce pornea de la templul receptacol de la Luxor → informaţii privind iniţial ne lipsesc cu desăvârşire, dar observăm că importanţa cultului lui Amon, îî obligă pe aproape toţi faraonii Regatului Nou să dezvolte acest nucleu iniţial. Astfel sub lucrările succesive ale lui Amenophis I, Tuthmosis I, Hatşepsut, Tuthmosis III, templul căpătă o amploare deosebită. → dezvoltarea templului nu se face după un plan prestabilit → cele mai vechi elemente sunt din vremea lui Tuthmosis I (dinastia XVIII) şi constă într-o mică sală hypostilă. Aceasta este flancată la V şi E de doi piloni (4 şi 5). În centrul acesteia, regina Hatşepsut a mai construit un pilon, flancat de două obeliscuri. → după mica sală hypostilă, urmează o incintă dreptunghiulară. Arhitectul lui Hatşepsut, Senmut, construieşte un sanctuar din granit, pentru adăpostirea bărcii sacre. Sanctuarul este flancat de o serie de depozite, printre care se află şi apartamentele reginei, ceea ce duce la o micşorare a spaţiului.
→ Tuthmosis III, construieşte o sală festivă dispusă transversal faţă de axa centrală a templului. Această sală era alcătuită din 5 nave, ceea ce face din această sală primul spaţiu cu secţiune bazilicală. Din aceste 5 nave, trei (centrale) sunt supraînălţate faţă de celelalte două laterale. Cele 5 nave sunt reprezentate de sala analelor şi sala sărbătorii lui Tutmes III. → toată această parte a complexului se încheie cu pilonul 3, construit de Amenofis III. Acesta accentuează dezvoltarea axială a ansamblului. Amenophis mai restaurează templul zeiţei Mut (situat la sud de marele templu) şi mai construieşte pilonii 7 şi 8. Astfel între axul templului şi axul celor doi piloni se formează un unghi în care se află Lacul Sacru Aşera. → Horemheb (dinastia XVIII) construieşte în continuarea pilonilor lui Amenophis, pilonii 9 şi 10, urmaţi de o alee de sfincşi care se opreşte la templul zeiţei Mut. În afară de aceştia mai construieşte şi pilonul 2 al templului, mult mai impozant decât celelalte. → mai târziu, Ramses I începe construcţia marii săli hypostile, între pilonii 2 şi 3. Cea mai mare parte este construită pe vremea lui Ramses II şi Sethi I. Marea sală hypostilă (52x103) prezenta o alee axială, flancată de două şiruri de câte 6 coloane campaniforme (h=20 m), cărora le urmau 7 rânduri de câte 9 coloane papiriforme, care susţineau un plafon mai scund. Coloanele şi pereţii prezentau reliefuri şi inscripţii hieroglifice cu victoria lui Sheshonq I (dinastia XXII libiană) împotriva lui Roboam al Iudeii, fiul lui Solomon. → marea curte peristilă începe de la pilonul lui Horemheb, construită în epoca ramesidă şi terminată în epoca târzie. Aceasta prezintă în:
a) centru colonada faraonului Toharca (dinastia XXV nubiană) b) spre E, templul lui Ramses III c) spre SV, templul lui Sethi III → complexul se termină cu pilonul 1, construit în perioada etiopiană. → spre E, templul este completat de o serie de 4 curţi, divizate de 4 piloni (7, 8, 9, 10), dintre care cel mai important este pilonul 7, care prezintă scena în care Tutmes III îi nimiceşte pe asiatici. → la N de curţi se află Lacul Sfânt Aşera (bazin dreptunghiular cu marginile uşor convexe). Aceasta era un element indispensabil oricărui complex de temple, fiind un simbol al călătoriei nocturne a soarelui prin oceanul subpământean. Dimineaţa preoţii se purificau cu apa acestui lac înainte de a începe să slujească. → pe latura nord-vestică a curţii peristile se află templul dedicat sărbătorii jubileului, construit de Ramses III. Axa acestui templu este perpendiculară pe axa marelui templu. Aspectul arhitectural al templului este mult simplificat. Curtea este alungită cu stâlpi dublaţi de statui ale faraonului, străbătută de o alee. Vestibulul transversal prezintă un singur rând de coloane. Sala hipostilă are 2 rânduri de câte 4 coloane (2x4), iar sanctuarul este tripartit, rezervat triadei thebane. → în centrul aceleiaşi curţi peristile se află şi choşcul faraonului Taharqa (dinastia XXV nubiană), care este un portic înalt, in formă de chioşc, ce prezintă coloane de 21 m înălţime. Capitelurile acestor coloane sunt de forma unui boboc înflorit.
Templul lui Honsu: Karnak → are o dispoziţie independentă faţă de marile axe ale complexului de la Karnak → este accesibil printr-o alee de sfincşi care pornete de la pilonul 10 al Marelui templu al lui Amun → sin punct de vedere arhitectonic este compus după principiile unei severe simetrii şi prezintă toate elementele tradiţionale: curte peristilă (precedată de un pilon), sală hipostilă şi sanctuar. → este redată şi desăvârşită ideea producerii treptate a spaţiului, având astfel caracterul unei compoziţii spaţiale telescopice.
Hipogeul faraonului Seti I: Valea Regilor → aparţine Regatului Nou, dinastia XIX → intrarea se face printr-un lung coridor denivelat şi cotit → în Valea Regilor se află numai mormântul nu şi templul
Hipogeul lui Tutanchamun: Valea Regilor
→ este unul dintre cele mai mici hipogee din Valea Regilor → intrarea se face printr-un scurt culoar denivelat → există o antecameră în care este depusă o parte din tezaur → spre stânga → anexă unde se ţineau obiectele ritualice → camera mormântului, conţine 3 sicrie introduse unul într-altul: primul de aur masiv, iar următoarele două din lemn aurit. Acestea sunt introduse într-un sarcofag (cuarţit gălbui), care ocupă aproape toată camera, şi este inconjurat de 4 statui reprezentând pe: Isis, Neftis, Net şi Selchis. → ultima cameră ascundea restul tezaurului
Templul hipogeu de cult al lui Ramses II: Abu-Simbel Ramses II a ordonat din motive politico-religioase construcţia unui templu rupestru la Abu-Simbel, în Nubia, dedicat cultului triadei, dar şi al cultului său personal. Arhitectura egipteană a dobândit o mare experienţă în construcţia unor astfel de monumente săpate în stâncă, dar problema era că încăperile erau relativ mici. Templul lui Ramses II de la Abu-Simbel va reuşi să depăşească acest obstacol, transpunând în înăuntrul masivului stâncos elementele tradiţionale ale unui templu, dând naştere unor spaţii de o deosebită monumentalitate. → situat pe malul vestic al Nilului, într-un punct în care fluviul face o cotitură. → platforma este reprezentată de o terasă decupată în coasta muntelui → intrarea este flancată de 4 statui colosale (înalte de 20 m), care-l reprezintă pe Ramses II, sculptate în stâncă. Pentru vizitatori vizualizarea acestor statui provoacă un efect de surpriză. → sălile care se preced au o înălţime tot mai mică şi se desfăşoară axial în profunzime tot mai adânc în stâncă (până la 63 m). → din momentul intrării o încăpere rupestră ca un pasaj median are menirea să înlocuiască curtea tradiţională. Acest pasaj are stâlpi masivi, între care sunt inserate statui ale faraonului în chip de Osiris. → după un scurt coridor, urmează o sală cu 4 coloane ce ia locul sălii hipostile → urmează sanctuarul cu statuile celor trei zei ai triadei şi cea a faraonului. Toate cele patru statui au aceeaşi mărime şi prezintă aceeaşi atitudine, ceea ce exprimă ideea divinităţii şi nemuririi faraonului. → orientarea spre apus şi a intrării spre răsărit, creează un efect luminos, astfel că razelke soarelui în timpul răsăritului ajung să lumineze cel mai adânc punct al templului: sancta sanctorum (sfânta sfintelor).
Templul hipogeu de cult al zeiţei Hathor: Abu-Simbel → situat la câţiva zeci de metri mai jos de templul lui Ramses II. → intrarea este flancată de două grupuri de statui reprezentând pe zeiţa Hathor şi nevasta faraonului Ramses II, Nefertari. Aceste statui sunt aşezate în nişte nişe între care se află nişte contraforţi de formă trapezoidală, care sunt împodobiţi cu hieroglife. → interiorul este mult mai simplu decât cel precedent, dar păstrează elementele esenţiale. → în capăt se află sanctuarul, unde este reprezentată Hathor ocrotind perechea regală.
Ramesseumul: Theba Ramses II îşi încunună activitatea arhitecturală prin edificarea ansamblului monumental de la Theba: Ramesseumul. Acest ansamblu este compus din templul propriu-zis dedicat cultului său propriu, dar şi al lui Amun; şi palatul. → templul ocupă locul principal în cadrul ansamblului, fiind înconjurat de un zid rectangular. La intrare se află un pilon monumental. → între zidul rectangular şi zidul de incintă se mai află şi palatul, templul dedicat lui Sethi I (tatăl lui Ramses II) şi numeroase depozite.
→ se observă în cadrul aranjamentului arhitectonic sistemul teraselor succesive, întâlnit pentru prima oară la monumentele de la Deir-el-Bahari: cele două curţi ale templului sunt situate pe câte o terasă şi sunt precedate de acel pilon monumental, în timp ce sala hipostilă şi sanctuarul sunt aşezate pe cea de-a III-a terasă. → în cadrul sanctuarului partea centrală este dedicată cultului lui Amun, iar încăperile din stânga sunt dedicate cultului faraonului. → palatul este situat în prima curte pe latura de sud a ansamblului şi se deschidea printr-o dublă galerie de coloane, în timp ce pe cealaltă latură a curţii prezenta un sir de coloane osiriace. → palatul era compus din: sală hipostilă de 4x4 coloane sală a tronului flancată de câte 3 încăperi spaţiile dedicate haremului, situat în spate
Templul lui Ramses III: Medinet Habu → vrea să fie o replică la Ramesseum → păstrează dispoziţia pe terase, legate prin rampe → pe latura de nord se află palatul, care-l reproduce pe cel al Ramesseumului. O caracteristică este sala hipostilă, care prezintă un caz unic de acoperire a spaţiilor dintre coloane cu bolţi de cărămidă în leagăn. → ansamblul este înconjurat de două rânduri de ziduri: unul interior, rectangular, din cărămidă nearsă, înconjoară numai templul unul exterior, rectangular, din piatră → prezintă la est şi vest două intrări monumentale formate din piloni. → întregul complex era înconjurat de un şanţ, plin cu apă, adusă prin nişte canale de aducţiune, din Nil. → ansamblul are un caracter unitar, fiind de altfel produsul unei singure etape de construcţie. → în interiorul curţii exterioare se mai află un templu peripter, construit de Hatşepsut. Acesta a primit numeroase adaosuri caracteristice arhitecturii Regatului Nou. Ca şi formă se apropie de tipul dezvoltat al templului grecesc, dar fără nici o filiaţie.
Arhitectura celei de a treia perioade intermediare În timpul dinastiei XIX, marele preot al lui Amun de la Karnak, începe să aibă o influenţă tot mai mare asupra puterii social-politice în Egiptul Antic. După moartea lui Ramses III, contradicţiile dintre cele două centre de putere se acutizează, ceea ce duce la o nouă fărâmiţare, în timpul dinastiei XX. Astfel începe cea de-a treia perioadă intermediară, care cuprinde dinastiile XXI-XXIV. În timpul dinastiei XXI, marele preot Herihor, al cărei fondator este, ia puterea efectivă. După dinastia XXI, încep dinastiile libiene (XXIII şi XXIV). Din cauza acestor crize politice, edificarea monumentelor este frânată. Totuşi faraonii dinastiei XXI definitivează unele proiecte din epoca ramessidă, precum templul lui Honsu de la Karnak, în timp ce primul faraon al dinastiilor libiene, Sheshonq I, a construit marea curte peristilă de la ansamblul de la Karnak. În anul 750 î.e.n. se înfiinţează în Nubia statul etiopian, care era condus de o dinastie nubiană. Această dinastie era închinătoare zeului Amun, astfel că încet dinaştii încep să ridice pretenţii asupra Egiptului. Acţiunea acestei dinastii este importantă pentru că a fost cea care a reunificat Egiptul. Totuşi după depăşirea crizei interne, Egiptul condus acum de dinastia XXV (nubiană), se confruntă cu invazia lui Asurbanipal. În timpul acestei invazii oraşul Theba a fost distrus fără nici o posibilitate de reconstrucţie.
Arhitectura Regatului Târziu şi a dominaţiei romane
Dinastia XXVI (saită) recucereşte puterea cu ajutorul mercenarilor ionieni şi carieni şi instaurează o scurtă perioadă de prosperitate, care însă se încheie cu cucerirea Egiptului de către perşi, în 540 î.e.n., şi transformarea sa în satrapie, în 525 î.e.n. Din punct de vedere arhitectonic, În timpul dinastiei saite se încearcă o reluare a tradiţiilor unei perioade de glorie prin restaurarea monumentelor moştenite. Începând din 525 î.e.n. dinastia ahemenidă cultivă tradiţia şi zeii locali ai Egiptului, astfel că Darius I construieşte un templu pentru Amun la El-Harga. Dinastiile XXVII-XXX au devenit locale, ceea ce denotă o revenire a autorităţii statale egiptene. În anul 341 î.e.n. se reia dominaţia persană, care însă va dura până în 330 î.e.n., când Egiptul va fi cucerit de Alexandru Macedon. Începând din 305 î.e.n. începe dinastia XXX (lagidă) care se va termina în 30 î.e.n. când Egiptul va deveni provincie romană. Lagizii vor avea aceeaşi preocupare pentru cultivarea mitologiei locale şi a tradiţiilor artistice, inclusiv arhitecturale. Ei se vor considera de-a lungul timplului reprezentanţi şi continuatori ai faraonilor. În această perioadă se construiesc marile ansamble de la Dendera, Edfu, Esna şi Philae.
Templul lui Horus: Edfu → început în 237 î.e.n. pe vremea lui Ptolemaios III, va fi terminat în 37 î.e.n., în timpul lui Ptolemaios XIII. → sanctuarul şi sala hipostilă au fost terminate în 212 î.e.n. de Ptolemaios IV. Schema sanctuarului este deosebit de clară, fiind dispus central şi înconjurat de un coridor, care dă acces unor încăperi perimetrale dedicate cultului unor zei secundari. Sala hipostilă are 4 şiruri de câte 3 coloane şi este luminată prin tavan. → între 212-147 î.e.n. edificarea a fost sistată, executându-se doar lucrări de decorare → Ptolemaios IX construieşte marele vestibul de acces, la fel de mare ca şi sala hipostilă, terminat în 122 î.e.n. Silueta faţadei este perforată de un portic ce duce spre curte. Intercolonamentele acestuia sunt închise până la jumătatea înălţimii de parapete de piatră. Intercolonamentul central este lărgit. Din vestibul se intră în sala hipostilă prin intermediul unui portic cu lintoul întrerupt. Fusurile coloanelor sunt netede şi acoperite cu hieroglife, în timp ce capitelurile sunt identice două câte două, fiind dispuse simetric faţă de axă. → următorii trei dinaşti Ptolemaios X, XI, XII, au construit un zid în jurul sanctuarului, sălii hipostile şi vestibulului, care formează în faţa vestibulului o amplă curte peristilă mărginită în trei părţi de câte un şir de coloane, mai joase decât ale vestibulului. → toate faţadele templului sunt împodobite cu reliefuri şi înscripţii → deşi construcţia sa a durat 200 de ani şi s-a perindat peste 10 dinaşti lagizi, ansamblul are un caracter unitar dând impresia unei concepţii prestabilite. → În faţa templului se află un al doilea templu, de mici proporţii, peripter, numit „mammisi”, adică locul unde copilul zeu era zămislit şi crescut.
Templul zeiţei Hathor: Dendera → reia în mare parte structura templului lui Horus, dar vestibulul capătă o dezvoltare mai mare, iar sala hipostilă se reduce şi mai mult, având aspectul unei treceri. → în vestibul pot fi găsite coloane hathorice, chipul zeiţei fiind reprezentat pe capitel de patru ori, şi nu de două ca la Deir-elBahari. → mai este prezent şi templul peripter „mammisi”
Templul lui Hnum: Esna → se încadrează ca şi arhitectură în linia templelor de la Edfu şi Dendera, dar are un caracter peripter → a fost edificat în secolul II î.e.n. → faţada prezintă un pilon perforat → vestibulul prezintă coloane cu capiteluri compozite
Ansamblul religios de pe insula Philae → reprezintă pentru Regatul Târziu ceea ce a reprezentat Karnak-ul pentru Regatul Nou, în sensul în care aproape toţi suveranii romani ai Egiptului au contribuit cu ceva la amploarea complexului, începând cu Augustus, care a finalizat lucrările templului şi terminând cu Traian, care a ridicat chioşcul cu rol de debarcader. → principalul monument al complexului este templul zeiţei Isis. Acest templu este compus conform aceloraşi principii arhitectonice. În curtea de dinaintea templului se află casa naşterii zeiţei, de formă alungită, peripteră, având coloanele din colţ înlocuite cu ziduri în formă de „L”. → monumentele sunt interesate şi prin diversitatea coloanelor. Se combină diverse tipuri şi au forme tot mai complexe. De exemplu sala hipostilă a templului zeiţei Isis prezintă nişte coloane care au capitelul compozit.
