Evolutia contabilitatii

Evolutia contabilitatii Contabilitatea este știința și arta stăpânirii afacerilor, în care scop se ocupă cu "măsurarea, evaluarea, cunoașterea, gestiunea și controlul activelor, datoriilor și capitalurilor proprii, precum și a rezultatelor obținute din activitatea persoanelor fizice și juridice", în care scop "trebuie să asigure înregistrarea cronologică și sistematică, prelucrarea, publicarea și păstrarea informațiilor cu privire la poziția financiară, performanța financiară și fluxurile de trezorerie, atât pentru cerințele interne ale acestora, cât și în relațiile cu investitorii prezenți și potențiali, creditorii financiari și comerciali, clienții, instituțiile publice și alți utilizatori" (Legea contabilității nr.82/1991, republicată în iunie 2007, art.2, al (1). Împreună cu economia în dezvoltare s-a perfecționat și „arta ținerii socotelilor”, punctul de cotitură reprezentându-l modelul matematic elaborat de Luca Paciolo di Borgia acum mai bine de 500 de ani, după care contabilitatea a devenit de neînlocuit, fără alternative, deopotrivă o știință și o artă în urmărirea existenței și mișcării capitalurilor și utilităților, al stabilirii rezultatelor activității și plasării lor, și totul de maniera ca afacerile să beneficieze permanent de suportul bănesc necesar. Contabilitatea nu are hotare. Limitele ei teoretice, științifice și practice sunt fără sfârșit atât în ceea ce privește cuprinderea fenomenelor economice cât și al modului în care ele sunt sistematizate, prelucrate și prezentate, astfel că despre ea niciodată nu poți să pretinzi că știi totul. Din punct de vedere istoric, câteva repere merită a fi reținute. În lucrarea "Contabilitate generală" din 1947, ediția a 13-a, autorul, prof. univ. C. G. Demetrescu definește contabilitatea pe trei coordonate: a) obiectul - contabilitatea este o ramură a științelor sociale care asigură înregistrarea metodică și ordonată a tuturor operațiilor privind mișcările de valori, de drepturi și obligații, precum și modificările determinate de rezultatele activității desfășurate; b) scopul - contabilitatea are drept scop stabilirea situației economice și juridice a întreprinderii, exercitarea permanentă a unui control; c) mijloacele - contabilitatea se folosește de mijloace proprii: conturi, balanțe de verificare, jurnale. Delimitari temporale ale etapei istoriei contabilitatii: 1. Din cele mai vechi timpuri pâna la 1494 2. De la 1494 pâna in anii 1800 3. De la 1800 pâna la 1989 4. De la 1989 pâna astazi

1

Prima faza (etapa). S-au gasit marturii care atesta ca socotelile se tineau în antichitate cu ajutorul funiilor înnodate, a margelelor însirate, a crestaturilor facute în lemn, a rabojului etc. Urme de registre si sisteme de contabilitate au fost lasate de egipteni, fenicieni, greci si romani. A doua etapa. Din punct de vedere afectiv-cronologic începutul celei de-a doua epoci este stabilit de istoriografi la 1494, când vede lumina tiparului, primul tratat de contabilitate, datorita calugarului Luca Paciolo (Pacioli) di San Sepulcro, sub denumirea de "Summa de Aritmetica, Geometria, Proportioni et Proportionalita" - tratat general de aritmetica practica si algebra în care se pune pentru prima oara si problema calculului în partida dubla în Partea I, Districto II, Tratatul IX sub titlul: "Tractus de computis et scripturis". A treia etapa, este deschisa de lucrarea lui Edmond Degranges, din 1795, intitulata « La teme des livres rendue facile ou nouvelle methode d'enseignement ». În aceasta lucrare autorul descrie asa numita metoda de contabilitate « Jurnal-Cartea Mare », impropriu denumit sistem american. Tot aici Degranges face o clasificare a conturilor în conturi de valori, de rezultate si de persoane. Arta contabilizării pe principii științifice era deja cunoscută în Italia înainte de 1495 când Luca Pacioli (1445 - 1517), cunoscut și ca Părintele Luca dal Borgo, a publicat la Veneția tratatul său de contabilitate.

Primele date despre costuri (cheltuieli) şi aprovizionare ne-au parvenit din antichitate, fără ca ele să fie elemente ale unui sistem contabil articulat. O formă incipientă a contabilităţii a reprezentat-o crestăturile pe oase de animale descoperite cu 30.000 ani î.Hr. Scribii din Egiptul faraonilor tineau socotelile pe papirus. Cu timpul, locul frunzelor de papirus a fost luat de pergament si apoi de hartie. Cea mai veche contabilitate memoriala a fost tinuta de bancherii din Florenta, inca la anul 1211, cand se foloseau termenii de “dare” si de “avere”, deveniti mai tarziu “debit” si “credit”, insa unii istorici consideră că primele „înregistrări” contabile au fost făcute abia în anul 7.500 î.Hr., prin utilizarea semnelor. Astfel,două cercuri puteau semnifica două perechi de vite, iar 12 semne ovale puteau reprezenta o duzină de unităţi în care era măsurat grâul.

Se constată că un prim atribut al contabilităţii a fost acela de a cunoaşte din punct de vedere cantitativ „averea”. Progresul cunoscut de societăţile umane a dat naştere în mod inerent şi la evoluţia în plan contabil. Profesorul C.G. Demetrescu considera în 1947 că apariţia schimbului, a monetei, a literelor, a cifrelor, a materialului necesar scrisului etc. au fost factorii cărora li se datorează existenţa primelor însemnări contabile. În anul 3200 î.Hr., istoria consemnează apariţia scrisului, iar în anul 3.000 î.Hr., dată ce constituie momentul apariţiei bronzului, numărării şi papirusului. Apariţia Codului lui Hammurabi (circa 2.2001.800 î.Hr), unul din primele coduri de legi în care sunt stabilite unităţile de măsură, tranzacţiile şi contractele comerciale şi sunt stipulate pedepse penale, a contribuit la apariţia unor noi forme de decontare prin faptul că plăţile erau stabilite luând drept etalon cantităţi fixe de argint sau grâu. Tot în această perioadă, metalul a devenit etalon de schimb în Orientul Mijlociu. Secolele al VII-lea î.Hr. şi al V-lea î.Hr. au avut o semnificaţie aparte în evoluţia contabilităţii prin prisma faptului că în Libia a fost inventată moneda ca instrument de schimb, iar în Grecia a fost creată prima bancă. Elementele de progres prezentate anterior au făcut posibilă păstrarea de izvoare scrise, cum sunt: conturi, calcule, chitanţe, corespondenţă, registre, inventare, statute. 2

În acest sens a început să fie utilizată şi evidenţa valorică a averii, dublată de consemnarea tranzacţiilor în cadrul unor documente. Ţinerea regulată a registrelor de contabilitate de obicei zilnic, servea drept probă în justiţie. Potrivit lui Sombart, istoria contabilităţii, ar trebui să înceapă cu cuvintele „la început a fost contul (raţio)” completată cu ideea că „din cont s-a născut contabilitatea”. Informaţiile referitoare la ceea ce a crescut, ceea ce a scăzut şi ceea ce există dintr-un element nu erau, însă, suficiente. În acea perioadă nu se făcea distincţia între tranzacţiile ce aveau legătură cu activitatea întreprinderii şi cele ce afectau averea personală a patronilor. Pentru reflectarea mai fidelă a averii a apărut contabilitatea în partidă simplă, prin care se evidenţiază în contabilitate raporturile dintre „întreprindere” şi terţi. Principiul care stă la baza acestui sistem este acela al înregistrării simple, primirea unei valori se înregistrează în una din coloanele contului deschis persoanei ce primeşte, iar restituirea valorii în cealaltă parte a aceluiaşi cont. Această formă de contabilizare a fost practicată în primul rând in Italia, apoi în principalele ţări din Europa occidentală în secolele XIII şi XIV. Acest sistem a continuat să existe şi după apariţia contabilităţii în partidă dublă, fiind utilizat şi în prezent în cadrul unor entităţi economice pentru care legislaţia nu prevede practicarea sistemului contabil în partidă dublă. Problema care apărea era implicit legată de ceea ce se dorea a fi cunoscut, atât despre averea pe care o deţine o întreprindere, cât şi modul în care aceasta a fost dobândită (de la patron sau partenerii de afaceri). Existenţa echilibrului între ceea ce deţine o întreprindere şi sursele de provenienţă a acelor bunuri a fost transpusă şi este cunoscută în prezent sub denumirea de contabilitate în partidă dublă. Cercetările istoriografice existente până în prezent nu au relevat date cu privire la inventatorul contabilităţii în partidă dublă, ci doar cu privire la promotorul acesteia. Prima lucrare publicată ce prezintă „arta veneţiană” a contabilităţii în partidă dublă este Tratatul de contabilitate a lui Luca Paciolo (Pacioli), inclus în “Summa de arithmetica, geometria, proprtioni et proportionalita”. Aceasta a apărut în anul 1494. Potrivit cercetătorilor existente, regulile ce stau la baza sistemului contabil în partidă dublă fuseseră anterior prezentate de Benedetto Cotrugli în anul 1463 într-o lucrare (Delle mercatura e del mercanto perfetto) care însă a fost tipărită mult mai târziu, în anul 1573. Sistemul de contabilitate în partidă dublă prezentat de Luca Paciolo are la bază egalitatea Avere = Capital.Marea Criză Economică din anii 1929-1933, a avut repercursiuni şi în plan contabil, în sensul că după acest moment au început să apară reglementări privind modul de prezentare a situaţiei „afacerilor” întreprinderii la un moment dat. Istoricul contabilitatii în România În tara noastra prima lucrare de contabilitate apare la 1837 sub numele de "Pravila comerciala" datorata lui Emanoil Ioan Nechifor. În 1844 profesorul Jarcu publica o alta lucrare intitulata " Doppia scriptura sau tinerea catastiselor". Întemeietor al contabilitatii în România este considerat însa Theodor Stefanescu, care în anul 1881 a pus bazele contabilitatii în partida dubla, publicând primul curs de contabilitate . Theodor Stefanescu, ca profesor de contabilitate si ca director al Bancii Nationale a României, a fost cel care a reusit sa introduca contabilitatea în partida dubla la toate bancile, societatile comerciale si la un foarte mare numar de comercianti. Mai târziu, profesorul Constantin Petrescu de la scoala Comeciala din Iasi publica un important curs de contabilitate si administratie.O contributie deosebita la progresul contabilitatii în România s-a datorat si Revistei Centrale de Comert si Contabilitate, instrument al absolventilor scolilor superioare de comert si apoi al Corpului Contabililor. Reglementarea contabila dateaza în tara noastra înca din perioada interbelica, ca o necesitate a uniformizarii contabilitatii, fiind conturate urmatoarele solutii: a) uniformizarea denumirii conturilor; 3

b) stabilirea unor scheme tip pentru Bilant si Cont de profit si pierdere; c) fixarea unui plan sau mai multor planuri de conturi. În România a fost adoptata în anul 1927 o lege prin care regiile autonome si alte întreprinderi au fost obligate sa întocmeasca bilantul si contul de profit si pierdere, iar din anul 1934 aceasta obligativitate revenea si bancilor. În plan institutional, în anul 1941 s-a înfiintat o Comisie de reglementare a contabilitatii, în care s-au format doua curente: unul de influenta patrimoniala, condus de Spiridon Iacobescu, altul de influenta economica, având ca lider pe Ion Evian. Trecerea la economia planificata si centralizata, începând cu anul 1949, a însemnat si introducerea unei reglementari stricte a contabilitatii, proces cunoscut si sub denumirea de normare a contabilitatii. În perioada 1950-1990, normalizarea contabila a fost atributul exclusiv al statului, prin care Ministerul Finantelor a introdus norme de evidenta contabila bazate în principal pe planurile de conturi diferentiate pe ramuri de activitate. Dupa anul 1990, procesul de reformare din întreaga economie a cuprins si domeniul contabilitatii. România s-a confruntat cu problema alegerii modelului de contabilitate care sa îi serveasca drept sursa de inspiratie. A fost adoptat un model contabil asemanator cu cel al Frantei, considerat cel mai potrivit pentru conditiile din România anilor '90 ai secolului trecut, si anume: un numar mare de întreprinderi mici si mijlocii, absenta pietelor financiare, nevoia de finantare bancara si guvernamentala a întreprinderilor etc.

4