CUPRINS Introducere………………………………………………………………………...2 1. Istoricul evoluţiei termenului de „impozit”.................... „impozit”................................. ......................... .....................2 .........2 2. Apariţia şi evoluţia impozitelor pe plan mondial................................ mondial............................................. .............33 3. Etape Et ape în apariţia şi evoluţia impozitelor............................... impozitelor............................................ ......................... ...............4 ...4 4. Apariţia şi evoluţia impozitelor în spaţiul românesc............................. românesc.......................................5 ..........5 5. Evoluţia impozitelor în Republica Moldova...................... Moldova................................... .......................... ..................7 .....7 Bibliografie..................... Bibliografie................................. ......................... .......................... .......................... ......................... ......................... .........................10 ............10
INTRODUCERE
Sursa principală a formării finanţelor oricărei ţări, o constituie impozitele, ele fiind proprii tuturor sistemelor de stat. În această ordine de idei, despre impunere putem vorbi ca despre o parte indispensabilă a civilizaţiei umane. La etapa actuală, impozitele sunt cea mai importantă resursă financiară a statului. În condiţiile relaţiilor de piaţă impozitele au un rol important în dirijarea dezvoltării economice. Aceasta înaintează cerinţe mari faţă de mecanismul impunerii, faţă de sistemul fiscal care trebuie să asigure formarea bugetului pentru realizarea sarcinilor propuse. Impozitele sunt o necesitate obiectivă, deoarece sunt condiţionate de cerinţele dezvoltării societăţii. Exigenţa impozitelor derivă din funcţiile şi sarcinile statului. Statul nu dispune de alte metode acceptabile ca să-şi asigure venitul în condiţii de piaţă: împrumutul trebuie rambursat, iar emisiunea monetară generează inflaţie. Impozitele ocupă un loc central în sistemul veniturilor de stat. În diverse ţări partea principală a veniturilor bugetare o constituie anume impozitele. Ponderea veniturilor fiscale în structura bugetului Republicii Moldova alcătuieşte peste 85%. În Franţa impozitele formează 95% din veniturile bugetului de stat, în SUA – peste 90%, în Germania – 80%, în Japonia – 75%. Impozitele constituie o verigă necesară relaţiilor economice în societate din momentul formării statului. Dezvoltarea şi modificarea formelor structurii de stat sunt mereu însoţite de transformarea sistemului fiscal. În condiţiile orînduirii sclavagiste statele recurgeau la impozite, acestea avînd forma unor taxe în natură (produse alimentare, recoltă şi alte prestaţii), dar, pe măsura dezvoltării relaţiilor marfă-bani, impozitele capătă formă bănească.
1. ISTORICUL EVOLUŢIEI TERMENULUI DE „IMPOZIT”.
Dacă ar fi să analizăm termenul de „impozit”, putem constata că această noţiune îşi are originea în adîncul secolelor. Pe parcursul istoriei au existat cele mai diverse tipuri de venit în vestierie: tribut de la învinşi, domene (venit de la averea de stat), regalii (venit pentru acordarea de către stat a dreptului de meşteşugărit), taxe pentru importul-exportul de mărfuri. Introducerea imozitelor, însă, presupune un nivel mai înalt de dezvoltare a conştiinţei juridice, a economiei, sistemelor controlului de stat. De-a lungul timpului, au existat diferite opinii asupra impozitelor, dintre care unele foarte ciudate. Astfel, sfîntul Toma d’Aquino, filosof şi teolog medieval, scria că „impozitele nu-s altceva decît un jaf legalizat”. În decursul istoriei, geniul uman a inventat cele mai deocheate forme ale acestui „jaf”. Astfel, împăratul roman Vespasian, introducînd impozitul pentru veceurile publice, a lansat şi o frază devenită celebră: „Banii nu miros”. În Franţa medievală a existat un impozit plătit pentru uşile şi geamurile ce ieşeau în stradă. Iar ţarul Rusiei Petru I a introdus un impozit ce era plătit doar de persoanele ce purtau barbă. Viziunile asupra impozitelor s-au modificat pe parcursul secolelor. Pe măsura dezvoltării şi perfecţionării teoriilor privind impozitarea, s-a produs evoluţia concepţiilor referitoare la interpretarea termenului „impozit”. Prin definirea lui se sesizează şi se apreciază atitudinea societăţii faţă de impunerea fiscală. De aceea, oamenii de ştiinţă şi reprezentanţii vieţii publice erau permanent în căutarea unor definiţii ale impozitului nu numai de pe poziţii economice, dar şi din punct de vedere juridic. Adam Smith interpreta impozitul drept o povară aplicată de către stat pe cale legislativă, fiind prevăzută mărimea şi ordinea achitării lui. El a formulat teza privind caracterul neproductiv al cheltuielilor de stat, de aceea impozitul pare a fi dăunător societăţii. Concomitent, impozitul este considerat drept o necesitate vitală, drept o cerinţă a dezvoltării economice şi sociale. J. Sismondi consideră impozitul drept victimă şi, în acelaşi timp, drept un bine, dacă serviciile acordate de către stat pe seama acestei victime ne aduc folos.
2
Definindu-se astăzi impozitul, se pune accentul, în primul rînd, pe caracterul forţat al impunerii, în al doilea rînd, pe absenţa legăturii directe dintre avantajele cetăţeanului şi impozite. Iată unele din definiţile moderne: 1. Impozit înseamnă cotizaţie obligatorie la buget şi în fondurile extrabugetare în mărimile prevăzute de lege şi termenele stabilite. 2. Impozit înseamnă confiscare obligatorie şi gratuită a mijloacelor aplicate de către organele puterii locale pentru finanţarea cheltuielilor sociale. Definiţia contemporană a impozitelor subliniază caracterul obligatoriu al plăţilor fiscale, precum şi gratuitatea lor individuală. Acest factor este caracteristic şi pentru legislaţia fiscală a Republicii Moldova. În art.6 al Codului Fiscal al Republicii Moldova este formulată următoarea definiţie a impozitului: „Impozitul este o plată obligatorie cu titlu gratuit, care nu ţine de efectuarea unor acţiuni determinate şi concrete de către organul împuternicit sau de către persoana cu funcţii de răspundere a acestuia pentru sau în raport cu contribuabilul care a achitat această plată”. Impozitele exprimă raporturile băneşti ale statului cu persoanele juridice şi fizice, create în legătură cu redistribuirea venitului naţional şi mobilizarea resurselor financiare în fondurile bugetare şi extrabugetare ale statului pentru exercitarea funcţiilor lor.
2. APARIŢIA ŞI EVOLUŢIA IMPOZITELOR PE PLAN MONDIAL.
Astfel, impozitele erau percepute încă în antichitate şi se presupune că au apărut în cadrul primelor formaţiuni statale, fiind determinate de necesităţile întreţinerii materiale a celor ce exercitau forţa publică, îndeplinind atribuţiile autoritare de conducere statală. De la apariţia lor, impozitele au fost concepute şi aplicate diferit, condiţionate de dezvoltarea economico-socială şi de chletuielile publice acceptate de fiecare stat. Date despre impozitele şi cheltuielile publice din antichitate se cunosc îndeosebi din istoria statelor antice grec şi roman. În statele greceşti, ca şi în statul antic roman, erau considerate publice cheltuielile pentru organele de conducere statală, pentru întreţinerea şi înzestrarea forţelor armate şi de ordine publică, construcţia şi înarmarea corăbiilor de război, construirea de drumuri, pentru temple şi serbări religioase. Pentru completarea resurselor domeniului public, în ficeare din aceste state au fost instituite impozite diferite, unele ordinare sau curente, altele extraordinare. În statul antic atenian principalul impozit era pretins de la proprietarii de terenuri şi de bunuri. Acesta era urmat de impozite asupra veniturilor meseriaşilor, taxelor pentru vînzarea pe piaţă a produselor agricole, precum şi impozitul extraordinar pe veniturile cetăţenilor bogaţi în timp de război ca o datorie de onoare a acestor cetăţeni. În statul roman antic, în toate etapele de evoluţie istorică, principalul impozit a fost „tributul”. La început acest impozit era perceput numai de la locuitorii provinciilor cucerite, apoi a fost extins ca impozit cetăţenesc permanent, datorat de toţi cetăţenii statului roman care aveau proprietăţi imobiliare iar mai tîrziu şi pentru bunurile mobiliare. Apoi s-a instituit impozitul asupra vînzărilor de bunuri, un impozit pe meşteşuguri, pe numărul de sclavi şi impozitul perceput de la celibatari. Aceste impozite sunt o dovadă şi exemplu a răspîndirii şi diversificării în antichitate a procedeului financiar al obligării persoanelor fizice să plătească impozite ca venituri ale statului. În evul mediu impozitele erau, de asemenea, diferite de la un stat la altul, condiţionate de dezvoltarea economico-socială diferită, cît şi de concepţii şi tradiţii proprii. În Anglia, timp îndelungat, impozitul era plătit de proprietarii de pămînt. Concepţional, prin Magna Charta Libertatum din 1215 s-a interzis instituirea impozitelor de către monarhi, fără aprobarea poporului. În acelaşi secol a fost introdus un impozit diferenţiat pentru nobili, clerici şi ţărani, iar în secolele următoare au fost instituite impozite pe clădiri, pe veniturile 3
meşteşugarilor, ca şi impozitele incluse în preţurile de vînzare a sării, cărbunilor, pieilor şi altor bunuri. În Republica Florenţa din Italia în perioada secolelor XII-XV existau: impozit pe veniturile cetăţenilor bogaţi care se percepea în baza unei „scări” progresive, impozite pe succesiuni, impozite pe sare, taxe vamale la intrarea mărfurilor în republică. Printre impozitele din evul mediu sunt remarcate şi cele percepute în principatele române în care şirul mare al dărilor ordinare, care cuprindea birul aşezat ca „cisla” asupra localităţilor şi perceput cu denumirea de „sferturi”, văcăritul, pogonăritul, tutunăritul., li se adaugă dările extraordinare – ploconul steagului la urcarea pe tron a domnitorului, ajutorinţele şi altele. La sfîrşitul evului mediu, în condiţiile dezvoltării meşteşugăritului şi a manufacturilor, cît şi a comerţului, diversificarea veniturilor cetăţenilor a oferit statelor posibilitatea sporirii numărului şi tipurilor impozitelor. Aceasta a fost determinată şi de creşterea cheltuielilor publice pentru organele de stat. Datorită numărului mare şi diversificării exagerate a impozitelor, în Franţa, Adunarea Constituantă întrunită după revoluţia franceză din 1789 a decis reforma impozitelor prin înlăturarea privilegiilor avute pînă atunci de nobili şi clerici, suprimarea arbitratului aparatului fiscal, înlăturarea unor impozite pe vînzări, prevederea drepturilor cetăţenilor de a consimţi liber la satisfacerea impozitelor. Concepţia instituirii impozitelor cu „consimţămîntul contribuabililor” a fost preluată atît de doctrina finanţelor publice moderne, cît şi de ligiuitorii din mai multe state contemporane. Însă în aplicarea practică a acestei concepţii s-a ajuns doar la reprezentarea în competenţa parlamentarilor a dreptului de a reglementa impozitele, taxele şi alte venituri bugetare.
3. ETAPE ÎN APARIŢIA ŞI EVOLUŢIA IMPOZITELOR.
Astfel, analizînd evoluţia impozitelor în diferite state, la diferite nivele de dezvoltare a societăţii, unii autori propun identificare unor etape în evoluţia impozitelor, fiecare din ele însumînd o serie de trăsături comune pentru evoluţia acestui fenomen în diferite state ale lumii. În istoria evoluţiei sistemului fiscal se disting următoarele etape: Prima etapă (etapa veche a evoluţiei sistemelor fiscale, se termină la începutul sec XVI), slab dezvoltată, purtînd un caracter ocazional, cuprinde economia de stat din antichitate şi din evul mediu. Etapa dată se caracterizează prin structurile fiscale specifice civilizaţiei agricole şi cuprinde o perioadă mai îndelungată de timp, în care relaţiile fiscale evoluează deosebit de lent, fapt ce se datorează evoluţiei lente a structurilor politice şi economice a diferitor unităţi administrative, care erau instabile şi se modificau permanent. În această etapă mijlocul de producţie şi forma de bază a averii o constituia pămîntul, activităţile economice aveau un caracter artizanal, iar în raporturile de schimb se utilizau etaloanele monetare paralele. Fiecare unitate administrativ-teritorială, precum şi provinciile şi colectivităţile locale care o formau, impuneau taxe fiscale şi reguli de percepere proprii. Cuantumul acestor taxe sub forma obligaţiilor în natură sau în bani, oscila în permanenţă, nefiind cunoscut de către populaţie în prealabil. Impozitele de bază erau, la început, cele pe avere, care se manifestau sub formă de contribuţie funciară şi pe cap de locuitor. Mai tîrziu, apar impozitele indirecte, la început sub formă de taxă fiscală, apoi şi sub formă de accize. În Roma Antică sursa principală de venit era impozitul funciar. Cota lui constituia în mediu 1/10 din veniturile obţinute de pe anumite loturi de pămînt. Se mai aplicau şi forme speciale de impunere, ca, bunăoară, impozitul pe pomi fructiferi, inclusiv viţa-de-vie. Aparţineau impunerii fiscale bunurile imobiliare, inventarul viu (bovinele, sclavii), obiectele de valoare. Pe lîngă impozitele directe mai existau şi contribuţii indirecte, dintre care cele substanţiale erau: - impozitul de 1% pe circulaţia mărfurilor; - impozitul special de 4% pe circulaţie în comerţul cu sclavi; - impozitul pe eliberarea sclavilor cu taxa de 5% din valoarea lor de piaţă. 4
Deja în Imperiul Roman impozitele exercitau nu numai funcţia fiscală, ele mai jucau şi rolul de stimulent suplimentar al dezvoltării economiei. În acea perioadă impozitele se depuneau de acum în bani, de aceea populaţia era nevoită să obţină surplusuri de producţie spre a le comercializa. Aceasta favoriza extinderea relaţiilor marfă-bani, aprofundarea procesului diviziunii muncii, urbanizării. Multe din principiile Romei Antice au fost preluate de Bizanţ. În perioada iniţială a epocii bizantine de pînă în secolul VII, inclusiv în Impreiu, existau 21 tipuri de impozite: impozitul funciar, taxa pe cap de locuitor, impozitul pentru înzestrarea armatei, impozitul pe cumpărarea cailor, impozitul pe recruţi, taxa pentru vînzarea mărfurilor ş.a. Etapa a doua (etapa liberală în evoluţia sistemelor fiscale, începe cu sfîrşitul secolului XVI pînă în a doua jumătate a secolului XIX (an.1870)) perioadă cînd au intervenit schimbări substanţiale în viaţa publică a Europei, cînd sistemul bănesc al economiei l-a înlocuit pe cel în natură, cînd necesităţile statului au crescut considerabil şi trebuiau găsite noi surse de venituri de stat. Masa noilor impozite, mai ales a celor indirecte, completează bugetele statelor vesteuropene din acea perioadă. În Anglia, bunăoară, în decursul a celor 20 ani de existenţă a republicii pe timpul lu Kromwell, s-au introdus pînă la 200 tipuri de accize. Impozitele directe din acea perioadă erau, de asemenea, numeroase, purtau un caracter ocazional, bizar. De exemplu, în Anglia se introdusese impozit pe defuncţi şi celibatari. Structurile fiscale existente încep să reflecte apariţia proprietăţii şi producţiei de tip capitalist, ce determină apariţia unor noi clase sociale: muncitori agricoli, muncitori industriali, burghezia în formare. Tot în această perioadă au loc schimbări în modul de distribuire a veniturilor în societate. În rândurile claselor sociale în formare apar critici faţă de privilegiile fiscale de care beneficia nobilimea. Către această perioadă regulile impunerii au reuşit să se formeze, ideea privind constanţa impozitelor a prins rădăcini. S-a ajuns la convingerea că un număr enorm de diferite impozite frînează progresul dezvoltării industriale şi, pricinuind pagube economiei naţionale, sărăceşte vestieria statului. Astfel, ca urmare a dezvoltării economice şi respectiv, al sistemelor fiscale, în ţările Europei Occidentale în sec. XVII şi XVIII apar o serie de scrieri fiscale care studiau impozitele din mai multe puncte de vedere şi anume: al legalităţii, al legitimităţii şi influenţei sociale (în Franţa, Quesnay, Montesquie şi Rousseau), exprimîndu-şi dezaprobarea impozitelor mari sau sperînd că impozitele sunt temporare. În sec. XIX ideile politice ale burgheziei ajunse la putere vor determina schimbări rapide în structurile fiscale. Politica statelor liberale începe să se bazeze pe preponderenţa impozitelor directe, şi în special, pe introducerea impozitului pe venit, ca sursă principală de finanţare a instituţiei bugetare. Etapa a treia din istoria impozitelor (etapa modernă, sec. XIX-XX) se caracterizează prin numărul lor tot mai mic şi printr-o mai mare uniformitate. Formele de impozit devin mai bine determinate, regulile administrării - mai aprofundate, se dă preferinţă unor izvoare de impunere care promit venituri mari. În perioada iniţială a capitalismului industrial din sec. XIX, sistemul fiscal consta din impozite pe consum. Pe la sfîrşitul sec. XIX în cele mai dezvoltate ţări capitaliste se include în sistemul fiscal impozitul pe venit şi cel pe succesiuni. Impozitele reale rămîn pe ultimul plan, dar se păstrează un număr neînsemnat de impozite pe consum mai profitabile. Sistemul fiscal s-a modificat parţial şi s-a perfecţionat sub influenţa luptei de clasă. Caracterul lui regresiv, condiţionat de precumpănirea impozitelor indirecte, prin sec. XX a început să capete un caracter proporţional, în legătură cu trecerea la o impunere progresivă pe venit. Sistemul fiscal de pe la sfîrşitul sec. XX, ca rezultat al dezvoltării ştinţei şi practicii financiare, repartizează mai uniform ca altădată povara impozitelor.
4. APARIŢIA ŞI EVOLUŢIA IMPOZITELOR ÎN SPAŢIUL ROMÂNESC. 5
Apariţia şi evoluţia impozitelor pe teritoriul românesc se caracterizează, precum în toate statele europene, ca un proces complex şi de durată, care a început odată cu destrămarea comunei primitive, apariţia proprietăţii private şi scindarea societăţii în clase sociale, dezvoltarea forţelor de producţie şi a relaţiilor marfă-bani, apariţia statului şi crearea aparatului de stat menit să rezolve antagonismele dintre clase, să apere interesele celor mai puternici din punct de vedere economic. Dacia romană era administrată de procurator care avea atribuţii şi de încasare a dărilor. Dările cele mai importante erau tributum soli (impozitul funciar), tributum capitis (capitaţia), vicesima hereditatum (darea succesorală), vicesima libertatum (darea de eliberare a sclavilor), conductor commercorum (darea întreprinzătorilor comerciali), conductores pescui et salinarum (pentru arendarea păşunilor şi salinelor). În prima fază de formare a statului feudal, unde predomina economia naturală închisă, au proliferat o sumedenie de dări: sferturile sau civerturile, care se strîngeau sub forma clisei; dijmăritul sau desetina (din zece una); albinăritul era darea pe stupi, pe miere şi pe ciara de albine; goştinăritul, darea asupra porcilor; vinăritul sau vinăriciul era o dare pe vadra de vin; podgonăritul a fost un impozit trecător asupra străinilor care aveau terenuri plasate cu viţă de vie (a fost introdus în anul 1662); pripăşitul era o taxă asupra vitelor de pripas prin sate (era mai mult o amendă decît un impozit); tutunăritul era un impozit ce se plătea asupra terenurilor cultivate cu tutun; fumăritul era un impozit de capitaţie, deoarece se punea asupra fumurilor (coşurilor) de la case; oieritul era o dare pe oi; văcăritul, introdus în anul 1580, era o dare percepută pe boi, vaci, cai, cunoscută şi sub numele decunuţă; căminăritul era o dare asupra vinului vîndut în tîrguri; săpunăritul, darea pe săpun, percepută de la cei ce fabricau săpun destinat comercializării; măjăritul, dare asupra peştelui, proaspăt sau sărat plătită de vînzătorii de peşte; năpasta, introdusă de domnitorul Alexandru Mircea în anul 1577, era o dare suplimentară, care le încărca pe cele existente. Pe lîngă aceste dări mai erau unele deosebit de apăsătoare, pentru a satisface pretenţiile turceşti (mucale, bairam, peşcheş) ale împăratului, ţarului sau hanului (plocon) etc. Dările fiind foarte variate şi grele, deseori contribuabilii făceau contestaţii, cerînd o înţelegere cu fiscul asupra unor sume pe care să nu le plătească, deoarece noile biruri erau foarte grele şi nu puteau fi suportate. În asemenea situaţii, cîteodată, domnul se îndura şi decreta aşanumita ruptură (amnistia fiscală). Exploatarea, dezordinea şi abuzurile, bătăile şi schingiuirile la care erau supuşi ţăranii l-au făcut pe consulul Angliei din Principate, între anii 1814- 1821, să remarce că “nu există popor în lume care să fie mai apăsat de despotism şi copleşit de dări, ca ţăranul din Moldova…”. Regulamentele organice, adoptate în ianuarie 1832 pentru Moldova desfiinţează toate dările “preexistente”, în locul lor introducînd capitaţia – impozit direct şi personal pe cap de locuitor, la care erau supuşi ţăranii, mazilii (descendenţii familiilor boiereşti de rangul al doilea) şi muncitorii din oraşe şi tîrguri precum şi patenta – un impozit direct şi fix (deci, neraportat la venit), stabilit pe clase la care erau supuşi meseriaşii şi negustorii. Un alt moment destul de important a fost Convenţia de la Paris (1858), care a introdus în domeniul financiar-bancar principiile: nullum impositum sine lege şi unitatea bugetară şi executarea provizorie pe baza bugetului prezent (nici un impozit nu va putea fi înfiinţat sau adunat dacă nu va fi consimţit de Adunare. 6
În urma unificării politice şi administrative a Principatelor române şi mai tîrziu, după crearea statului român modern, sistemul impozitelor era următorul: impozitul funciar, înfiinţat în timpul domnitorului Al. I. Cuza, mai întîi în Moldova (1859), apoi în Muntenia (1860), unificat (1862), şi desfiinţat prin reformele din 1921 şi 1923; contribuţia personală şi contribuţia pentru poduri, menţinută pînă în anul 1877, cînd se desfiinţează şi se înlocuieşte cu contribuţia pentru căile de comunicaţie; impozitul pe mîna moartă (imobile), înfiinţat de domnitorul A. I. Cuza; impozitul pe salariu, înfiinţat în 1877, desfiinţat în anul 1891 şi reînfiinţat în 1900, cînd au fost impuse salariile funcţionarilor particulari; impozitele pe băuturile spirtoase, înfiinţat în anul 1867; impozitul industrial asupra veniturilor industriale, înfiinţat în anul 1921, care crea unele avantaje excepţionale pentru stimularea industriei naţionale; impozitul profesional asupra veniturilor oamenilor de litere, artă, şi ştiinţă, precum şi asupra veniturilor liber – profesioniştilor ; impozitul succesoral (1921), care a luat locul vechilor taxe succesorale; impozitul pe lux şi pe cifra de afaceri (1921), care, ulterior, ia o amploare din ce în ce mai mare, devenind principalul impozit indirect; impozitul pe automobile, înfiinţat la 1 aprilie 1939. Legile din anul 1921 şi 1923, legi reformatoare în domeniul fiscalităţii au însemnat trecerea la sistemul modern de impozite, introducînd impozitul pe venit. (Sistemul impozitului pe venit propune o anumită procedură de constatare, stabilire şi percepere. Pînă la “legea asupra contribuţiilor directe” (1923 - reforma N. Titulescu) procedura se aplică numai pentru impozitul pe salarii, un venit real constant, toate celelalte impozite erau aşezate şi încasate printr-un venit “presupus” a fi cel real al proprietăţii şi veniturilor rurale şi urbane. Venitul constant - în concepţia reformei din 1923 este acela pe care contribuabilul îl declară pe bază de dovezi sau fiscul îl stabileşte prin diverse mijloace, considerat ca fiind adevăratul venit). Astfel, în Moldova sistemul fiscal modern propriu economiei de piaţă a obţinut contururile actuale abia în ultimii decenii ai secolului al XX-lea. În societatea sovietică, perioada experimentului comunist, sistemul de impozitare a fost simplificat la maximum, fiind totalmente limitată libertatea producătorului. În aceste condiţii impozitele au devenit doar simple formalităţi. De exemplu impozitul pe venitul persoanelor fizice era achitat doar de unele categorii de persoane. Nu achitau acest tip de impozit funcţionarii, ţăranii. În anii ’90 aisecolului XX s-au efectuat reforme radicale în viaţa societăţii. Organizarea şi funcţionarea statului a fost orientată spre aplicarea principiilor economiei de piaţă. În perioada economiei de piaţă statul funcţionează în primul rînd pe baza susţinerii lui financiare de către cetăţeni care achită periodic la buget impozite şi taxe obligatorii. Transformarea sistemului fiscal în baza principiilor economiei de piaţă a Republicii Moldova a avut loc prin realizarea a două reforme fiscale, fiecare cuprinzînd, respectiv, două şi şase etape.
5. EVOLUŢIA IMPOZITELOR ÎN REPUBLICA MOLDOVA.
În Constituţia Republicii Moldova, Titlul III, Capitolul III, Articolul 58 este stipulat: „Cetăţenii au obligaţie să contribuie, prin impozite şi taxe, la cheltuielile publice. Sistemul legal de impunere trebuie să asigure aşezarea justă a sarcinilor fiscale. Orice alte prestaţii sînt interzise, în afara celor stabilite prin lege.” Astfel, în Republica Moldova, după ce a fost creată baza legislativă în anii 1992-1993, începînd cu a doua parte a anului 1994, Guvernul Republicii Moldova a întreprins măsuri de reducere a presiunii fiscale şi de înviorare a activităţii agenţilor economici. Primii paşi au fost făcuţi spre modificarea cotelor la unele mărfuri (produse) supuse accizelor, anularea lor completă la un şir de mărfuri. Totodată, realizarea prevederilor de bază ale Legilor „privind taxa pe valoare adăugată” şi „privind accizele” au evitat dubla impunere a producţiei. 7
Pentru limitarea multiplelor impozite şi încasărilor spontane, stabilite de către organele administraţiei publice locale, determinarea atitudinii metodologice unice faţă de calculul şi controlul acestor impozite, a fost adoptată „legea cu privire la impozitele şi taxele locale”. Perfecţionarea politicii fiscale pentru anii 1995-1996 s-a înfăptuit în direcţia micşorării numărului de plăţi fiscale, diminuării cotelor de impozite, stimulării exportului producţiei favorabile, reducerii sarcinii fiscale. În anul 1996 în locul legii „Cu privire la impozitul rutier” a fost pusă în aplicare „Legea privind Fondul rutier”. Drept sursă a servit o parte din accizul încasat la realizarea bunurilor de combustibil, încasările fiscale (de tranzit, special, de la beneficiarii drumurilor auto), mijloace de la licenţiere a activităţii de transport auto. În anul 1996 reformarea sistemului fiscal a fost condiţionată de următoarele sarcini: Sporirea veniturilor statului în scopul finanţării programelor de stat în domeniul ocrotirii sănătăţii, învăţămîntului public, ştiinţei, culturii, acordarea ajutorului social celor mai nevoiaşe categorii ale populaţiei; Reducerea cotei fiscale şi lărgirea bazei impozabile; Reexaminarea modului de calcul al amortizării; Perfecţionarea impunerii pămîntului şi imobilului; Crearea cadastrului fiscal, în rînd cu informaţia despre pămînt şi bunurile imobile; Perfecţionarea sistemului declaraţiilor fiscale; Trecerea la impunerea taxei pe valoare adăugată şi accizelor la locul lor de consum. În anii 1996-1997 s-a prevăzut perfecţionarea procesului de evaluare a pămîntului, imobilului, reieşind din: fertilitatea solului şi veniturile obţinute de la utilizarea lui; costul de piaţă a clădirilor şi construcţiilor; compatibilitatea costului pămîntului şi imobilului; crearea cadastrului fiscal şi juridic. Perfecţionarea impozitelor pe consum prevedea lărgirea sferei de utilizare a bazelor pentru servicii, business-ul jocurilor de noroc, serviciile de excursii şi alte servicii, trecerea pe etape, pe măsura încheierii acordurilor bilaterale şi multilaterale cu ţările CSI, la impunerea cu accize a mărfurilor cu accize, a mărfurilor destinate importului şi acordarea înlesnirilor fiscale producătorilor care efectuează exportul mărfurilor în străinătatea apropiată şi îndepărtată. Reformarea fundamentală şi îmbunătăţirea considerabilă a structurii şi modului de administrare a sistemului fiscal în RM a necesitat elaborarea urgentă a Concepţiei reformei fiscale şi realizarea ei prin următoarele etape: Unificarea într-un Cod unic a tuturor prevederilor referitoare la impozitarea venitului întreprinderilor şi persoanelor fizice şi a tuturor prevederilor administrative aferente; Reforma sistemului Taxei pe valoare adăugată; Perfecţionarea sistemelor pe impozitul funciar şi pe imobil; Modernizarea metodelor pe care administraţia fiscală le aplică la colectarea impozitelor; Examinarea altor surse de venituri, de impozite în scopul reducerii sau eliminării surselor, care nu asigură venituri considerabile sau stopează dezvoltarea economică a RM. Distribuirea veniturilor bugetare între organele centrale şi locale. Sistemul fiscal actual, creat pe parcursul etapelor de trecere de la economia centralizată la economia de piaţă, trebuie să fie adoptat la noile condiţii de piaţă. În numeroase cazuri lipsesc principiile fiscale, care stimulează creşterea economică şi care pe larg sunt aplicate în întreaga lume. Lipsa acestor principii creează dificultăţi pentru producătorii locali şi prezintă un obstacol în calea investiţiilor locale şi străine în economia naţională. Impozitele sunt un element necesar în relaţiile economice ale societăţii chiar din momentul apariţiei statului. Evoluţia şi modificarea formelor statului neapărat sunt urmate de modificări ale 8
sistemului fiscal. În prezent, într-o societate civilizată impozitele constituie pentru stat sursa principală de venituri. În afară de aceasta funcţie pur-financiară, mecanismul fiscal se aplică de către stat pentru a influenţa procesul de producţie, dinamica şi structura acestuia, procesul tehnico-ştiinţific.
9
Bibliografie. Acte legislative: 1. Codul Fiscal al Republicii Moldova, cu ultimele modificări. (Monitorul Oficial nr. 197200/666 din 31.12.2009) – Chişinău, 2010; 2. Constituţia Republicii Moldova, adoptată la 29 iulie 1994 (Monitorul oficial al Republicii Moldova, 1994, nr.1), cu ultimele modificări. Volume: 1. Galina Ulian, Mariana Doga-Mîrzac, Lilia Rotaru: “Finanţe publice: note de curs” – Chişinău, 2007; 2. Nicolae Popescu: “Finanţe publice: finanţe, bugete, fiscalitate” – Bucureşti, 2002. 3. Claudia Plămădeală: “Fiscalitate” – Chişinău, 2009; 4. Dumitru Moldovan: “Curs de teorie economică” – Chişinău, 2006.
10
