Gavril ŞTEFAN
Economie rurală partea I - note de curs -
Universitatea de Ştiinţe Agricole şi Medicină Veterinară IAŞI 2001
CUPRINS Economia rurală – componentă a sistemului .................................. ...................... ...................... ...................... .................………..3 ......………..3 ştiinţelor economice ....................... 1.1. Obiectul de studiu........................................................................ studiu............................................................................... ....... ………...3 1.2. Informa ţia şi metoda de cercetare ...................................................... ...................................................... ………...7 1.3. Economia rural ă – evoluţie, tendinţe.......................................... e.................................................. ........ ……….11 Concepte de baz ă şi probleme de discutat................................................. discutat................................................. ……….14 Bibliografie.................................................................... Bibliografie................................... ............................................................. ............................ ……….14
Spaţiul rural şi fundamentele teoretice ale dezvoltării rurale.......………15 2.1. Definirea spa ţiului rural...................................................... rural...................................................................... ................ ……….15 2.2. Particularităţile spaţiului rural.............................. rural ............................................................ .............................. ……….16 2.3. Funcţiile spaţiului rural .............................................................. ...................................................................... ........ ……….17 2.4. Clasificarea spa ţiului rural .............................................................. ................................................................. ... ……….19 2.5. Spaţiul rural şi Descentralizarea..................................................... Descentralizarea......................................................... .... ……….24 2.6. Conceptul de “Regiune”..................................................................... “Regiune”..................................................................... ……….25 2.7. Regiunile Regiunile rurale.............................. rurale .............................................................. .................................................... .................... ……….28 2.8. Dezvoltarea rural ă – concept, delimit ări ............................................ ............................................ ……….30 2.9. Principiile dezvolt ării rurale........................................................... rurale............................................................... .... ……….32 2.10. Particularit ăţile dezvoltării rurale..................................................... ……….33 2.11. Obiectivele şi măsurile strategice de dezvoltare rural ă ……………………..34 2.12. Coordonatele dezvolt ării integrate şi durabile a spaţiului rural……………..35 2.13. Diagnoza spa ţiului rural şi a dezvolt ării durabile............................. ……….40 Concepte de baz ă şi probleme de discutat................................................. discutat................................................. ……….44 Bibliografie.................................................................... Bibliografie................................... ............................................................. ............................ ……….44
Actorii economiei rurale........................... rurale...................................... ...................... ...................... ...................………45 ........………45 3.1. Gospodăriile (Menajele).................................................... (Menajele)..................................................................... ................. ……….46 3.2. Întreprinderile Întreprinderile................................. .................................................................. .................................................... ................... ……….60 3.3. Băncile şi instituţiile financiare din mediul rural .............................. ……….74 3.4. Statul şi administraţia în viaţa economică a spaţiului rural................ ……….75 3.5. Mediul extern şi schimbul interregional................................. interregional............................................. ............ ……….76 Concepte de baz ă şi probleme de discutat................................................. discutat................................................. ……….77 Bibliografie.................................................................... Bibliografie................................... ............................................................. ............................ ……….77
Capitol Economia rurală – componentă a sistemului ştiinţelor economice 1.1. Obiectul de studiu ştiin ţ elor elor economice şi şi are ca “Economia Rural ă” face parte din familia ştiin obiect, studiul fenomenelor şi şi proceselor economice desf ăşurate ăşurate în perimetrul spa ţ iului iului rural şi şi a legilor care guvernează guverneaz ă interac ţ interac ţ iunile iunile existente intre activitatea economică economică şi şi lumea rural ă considerat ă ca un tot. Definiţia enunţată mai sus presupune înţelegerea principalilor termeni cuprinşi în ea şi anume: “ştiin ţ a economică”, “spa ţ iu iu rural” şi “lumea rural ă”.
I. Ş tiin tiin ţ a economică În sens ini ţ ial ial termenul de economie provine de la grecescul “oikia” care semnifică casa şi “nomos” i “nomos” care semnifică regula – arta de a “gira” casa , cu alte cuvinte, organizarea şi conducerea diferitelor activit ăţ ăţ i domestice cu scopul de a asigura pe cât mai bine posibil existen ţ a membrilor familiei. (…În timp casa a devenit o ţ ar ar ă , un grup de ţări, pământul întreg şi, de la peroad ă la perioad ă s-au produs importante schimb ări. Progresul tehnic a adus mijloace din ce în ce mai eficiente, rela ţ iile iile dintre oameni şi grupuri de oameni s-au dezvoltat, activit ăţ ăţ i noi au ap ărut, popula ţ ia ia a fost şi este într-o creştere continuă ,….dar, noi ne confrunt ăm cu aceleaşi probleme: cum organiz ăm resursele limitate de care dispunem pentru a face fa ţă nevoilor noastre şi a ne asigura existen ţ a la nivel individual şi colectiv? În acest sens trebuie să r ăspundem la trei întreb ări: ce trebuie să producem pentru a asigura satisfacerea nevoilor noastre? care sunt modalit ăţile? ile umane cum repartizăm aceste bogăţii produse între oameni?. Maniera în care activit ăţ ăţ ile r ăspund la aceste trei întrebări constituie ast ă zi domeniile economiei. ). ). Ş tiin tiin ţ a economică economică vizează deci, studiul fenomenelor economice (produc ţ (produc ţ ia, ia,
consumul, schimbul etc.), a mecanismelor mecanismelor (confruntarea cererii ş cererii şii a ofertei pe pia ţă pia ţă ) şi şi a interac ţ interac ţ iunilor iunilor existente între aceste fenomene (produc ţ (produc ţ ia ia este tributar ă investi ţ ţ iilor ş iilor şii invers). Disciplinele care studiază viaţa economică a unei ţări, formeaz ă sistemul elor economice , care include: ştiin ţ elor 1. Ş tiin tiin ţ e economice fundamentale – economia politic ă , istoria gândirii economice, statistica, ştiin ştiin ţ ţ a conducerii. 2. Ş tiin tiin ţ e economice teoretico-aplicative – economia rural ă , economia ramurilor de produc ţ produc ţ ie ie (agriculturii, industriei, construc ţ construc ţ iei, iei, comer ţ ului ului etc.). 3. Ş tiin tiin ţ e economice de grani ţă grani ţă – econometria, sociologia economică economic ă , istoria economică economică , geografia economică economică , ecologia, cibernetica economică economică.
În cadrul acestei clasific ări economia rural ă face parte din grupa ştiinţelor economice teoretico-aplicative, chemat ă să ofere soluţii pentru nevoile nelimitate ale lumii rurale având ca soclu resursele limitate ale spa ţiului rural. II. Spaţiul rural “Termenul “rural” provine provine din latinescul “ rura” care înseamnă câmp, câmp, ogor, locuin ţ a la ţ ar ar ă , inut, loc, proprietate la ţ ar ar ă , respectiv “ruralis” care exprim ă no ţ iunea iunea de sat”. ţ inut, Literatura de specialitate define şte în general no ţ iunea iunea de “spa ţ iu iu rural” în antiteză cu no ţ iunea iunea de “spa ţ iu iu urban”. Astfel R. Badouin, în cartea sa “Economie Rurale”, define şte spa ţ iul iul rural prin “… zone caracterizate printr-o densitate a popula ţ iei iei relativ redusă şi prin preponderen ţ a iul rural, contrar spa ţ iului iului urban, nu comport ă puternice concentr ări de activit ăţ ilor agricole”, (spa ţ iul ăţ ilor oameni, iar aglomer ările sunt limitate la dimensiunile habitatelor sub form ă de cătune sau de ferme dispersate în teritoriu. Spa ţ iul iul rural se preteaz ă la activit ăţ ăţ i de tip agricol datorita p ământului ca principal factor de produc ţ ie ie şi este în acela şi timp întindere şi mediu înconjur ător). O defini ţ ie similar ă a spa ţ iului iului rural este dat ă de Lemoine F., în lucrarea sa “La fonction multiple ţ ie de l’ espace rurale dans l’ amenagement du territoire,”, spunând c ă ruralul cuprinde ile urbane şi teritoriile “teritoriul na ţ ional ional minus ceea ce este urbanizat, respectiv localit ăţ ăţ ile ocupate de activit ăţ ile industriale”. Se consider ă că acest ă defini ţ ie este acceptat ă de cei mai ăţ ile ţ ie mul ţ i speciali ş ara noastr ă (1). şti din ţ ara
Oficial no ţ no ţ iunea iunea de “spa ţ “spa ţ iu iu rural” este definit ă de Recomandarea 1296/1996 1296/1996 a Adunării parlamentare a Consiliului Europei cu privire la Carta european ă în urmă următoarea formă formă: “ spa ţ iul a spa ţ iului iului rural în iul rural cuprinde o zonă interioar ă sau de coast ă care con ţ ine ine satele şi oraşele mici, în care majoritatea teritoriului este utilizat pentru agricultur ă , silvicultur ă , acvacultur ă şi pescuit, activit ăţ iei ăţ i economice şi culturale ale popula ţ iei acestor zone (industrie, artizanat, servicii etc.), amenaj ări neurbane pentru petrecerea timpului liber şi distrac ţ ii ii sau rezerva ţ ii ii şi parcuri na ţ ionale, ionale, regionale sau naturale, şi alte folosin ţ e (5, 6.). III. Lumea rural ă Pentru a defini lumea rural ă literatura de specialitate şi practica analizelor economico-sociale utilizeaz ă în următoarele criterii: a) criteriul demografic, presupune demografic, presupune definirea lumii rurale pin prisma analizei şi cuantificării următoarelor variabile: num ărul, densitatea şi evoluţia populaţiei; factorii de cre ştere a popula ţiei; îmbătrânirea demografic ă; înoirea şi specializarea for ţei de muncă; migraţia populaţiei. b) criteriul psihologic, “lumea rurală este caracterizat ă printr-o “unitate psihologică psihologică” determinată de norme nescrise rezultate din experien ţa, tradiţiile, obiceiurile şi cultura locală multisecular ă (locuitorii se cunosc din toate punctele de vedere între ei şi nu există anonimat). c) criteriul economic, determin economic, determină caracteristici distincte ale lumii rurale în opoziţie cu lumea urban ă, rezultate din analiza urm ătoarelor elemente: profesiunea indivizilor; structura veniturilor popula ţiei; structura economiei locale; echparea tehnică a localitătilor etc. d) criteriul social, pentru lumea rural ă problemele sociale (comunicarea, sanătatea, învăţămîntul, relaţiile interprofesionale etc.) r ămân adesea asemănătoare. Celula de baz ă a “economiei rurale” o constituie “comuna” ca unitate administrativ-teritorial ă cu multiple func ţii economice, sociale, culturale şi edilitare.
In interiorul acesteia economia rural ă se interesează interesează în mod special de agricultur ă , de sectorul agroalimentar, de silvicultur ă , de servicii, de institu ţ ii ii şi infrastructur ă , de habitat.
a) agricultura, – cuvântul agricultur ă în interpretare strict toponimic ă semnifică cultivarea pământului (provine din asocierea latinescului ager = = câmp, cu latinescul colere = a cultiva). Acest sens restrictiv continuă să fie utilizat de istorici şi etnografi, fapt care reduce ramura economic ă a agriculturii numai la activitatea de cultivare a plantelor, de şi dicţionarele precizeaz ă corect că agricultura are dou ă mari diviziuni: cultura plantelor (inclusiv exploatarea suprafeţelor acoperite de p ăşuni şi fâneţe) şi creşterea animalelor. Pe lâng ă termenul de agricultur ă se utilizează termenul agrar. Cuvântul “agrar” provine latinescul agrarius din familia lui ager (= câmp) şi are sensul de activitate ce are leg ătur ă cu pământul, sau care prive şte proprietatea pământului şi problemele politice, juridice, economice etc, legate de pămînt (termenul (termenul agrar cuprinde toate manifest ările omeneşti legate de agricultur ă). Uneori no ţiunea de agrar este echivalent ă cu cea de rural, sens în care preciz ăm că este vorba de o impreciziune terminologic ă, respectiv cele două noţiuni, nu pot fi confundate şi nu sunt sinonime. Sfera no ţiunii de rural este mai largă, cuprinzând în interiorul s ău şi noţiunea de agrar (coloana vertebrală a ruralului este agrarul, iar picioarele sunt: individul şi comunitatea; instituţiile şi infrastructura; sursele de finan ţare şi creditul rural; serviciile şi activităţile neagricole (ex: intreprinderile mici si mijlocii care au ca obiect de activitate utilizarea resurselor neagricole) . ţ iei Oficial la nivel mondial (conform defini ţ iei adoptate de banca mondial ă în anul 1993 şi OECD în anul 1994, respectiv conform sistemului de conturi ONU), sub denumirea de “agricultur ă” sunt cuprinse următoarele sectoare de activitate economică: produc ţ ia ia agricol ă propriu-zisă; silvicultura; acvacultura; pescuitul şi vânatul. În eviden ţ a statistică statistică din România termenul de agricultur ă se utilizează utilizează în sens restrâns, în ţ eiegându-se eiegându-se prin acesta produc ţ produc ţ ia ia vegetal ă şi şi produc ţ produc ţ ia ia animal ă.
b) agroalimentarul, -desemnează desemnează spa ţ iul iul economic “post-recolt ă”, numit avalul agriculturii în care produsele agricole “brute” sunt transformate transformate în produse alimentare ş alimentare şii distribuite consumatorilor finali ş finali şi,i, spa ţ spa ţ iul iul economic “ante-recolt ă” care cuprinde activit ăţ ăţ i economice din amontele agriculturii agriculturii legate de furnizarea de bunuri ş bunuri şii servicii intermediare necesare agricultorilor numite generic ăşămintelor chimice, “agrofurnituri”, (fabricarea ş (fabricarea şii distribuirea îngr ăşămintelor pesticidelor, materialelor, energiei, combustibililor, tractoarelor, ma şinilor şinilor ş şii utilajelor agricole ş agricole şii de industrializare a produselor agricole etc . În afara sectoarelor de activitate men ţionate mai sus, agroalimentarul înglobează de asemenea şi activităţile agricole şi industriale care nu produc produse
alimentare cum ar fi: produc ţia de alcool destinat ă diferitelor industrii sau producţia de textile (lân ă şi produse din lân ă, bumbac şi produse din bumbac, in, mătase naturală etc). Întrucât aceste produse nu sunt destinate consumului alimentar, literatura de specialitate se folose şte de un concept mai larg , şi anume cel de “sistem agroindustrial”, care cuprinde toate activit ăţile economice din amontele agriculturii, agricultura propriu-zis ă şi toate activităţile economice din avalul agriculturii care transform ă şi comercializează produsele agricole alimentare şi nealimentare. Astfel, conceptul de agroalimentar se foloseţte exclusiv pentru desemnarea ansamblului de activit ăţi economice care au ca obiectiv ob ţinerea produselor alimentare.
c) silvicultura, este o ramur ă economică, care înglobeaz ă activităţile economice din spa ţiul ecologic ocupat de p ăduri, respectiv activit ăţi legate de extinderea p ădurilor prin noi plantaţii, întreţinerea pădurilor actuale şi exploatarea ra ţională a pădurilor. În dezvoltarea economiei rurale silvicultura în corela ţie cu agricultura are dou ă mari funcţii: - funcţia economică (complementar ă sau de bază în raport cu zona geografic ă – câmpie, deal, munte) şi funcţia ecologică.
d) serviciile, produc ţ iei iei (ex: activitaţi sunt activităţi economice care se interpun pe fluxul produc ţ de aprovizionare cu factori de produc ţie, activitaţi de consultanţă, activitaţi de utilizării resurselor specifice promovare şi distribuţie a produselor etc.), pe fluxul utiliză zonei, tradiţionale şi a căror produse au cerere asigurat ă pe piaţă (ex: peisajul rural extrem de divers, favorizeaz ă turismul rural şi agroturismul) şi pe fluxul satisfacerii nevoilor edilitare, de comunicare şi şi spirituale ale populaţiei rurale (ex: servicii de echipare şi întreţinere tehnică a habitatului rural).
e) institu ţ iile iile şi infrastructura, instituţiile necesare spaţiului rural sunt: primăria şi consiliul local, şcolile, bisericile, spitalul, s pitalul, poli ţia, jandarmeria, po ştă şi telefoane, institu ţii juridice, b ăncile, societăţi de credit, societăţi finaciare, de asigur ări, oficii de consultan ţă agricolă, societăţi de binefacere şi caritate, case sociale, funda ţii, asociaţii şi societăţi de diferite profile (sociale, culturale, ştiinţifice, sportiv-recreative). În abordarea dezvoltării rurale experien ţele au dovedit c ă gradul de utilizare a resurselor generatoare de cre ştere economică: potenţialul pământului, calitatea capitalului, potenţialul şi calitatea muncii depinde direct de structura şi funcţionalitatea instituţiilor (“rigiditatea (“rigiditatea institu ţ ional ional ă” ) şi de gradul de dezvoltare a infrastructurii (reţeaua de transporturi, re ţeaua de telecomunicaţii, utilităţile publice etc.). Astfel cele două elemente – institu ţ iile iile şi infrastructura – ac ţ ioneaz ioneaz ă ca “atractori” sau “resping ători” de capital, respectiv ca “atractori” sau “resping ători” ai factorilor dezvolt ării rurale.
f) habitatul,
cuprinde locuin ţ ele ele şi şi spa ţ iul iul adiacent (gradul de dotare tehnic ă, confortul psihic şi gradul de destindere), mediul social (integrarea social ă în colectivitatea locală şi complementaritatea activit ăţilor de acasă comparativ cu cele de la serviciu) şi, mediul înconjur ător (natura (natura şi peisajul). Concluzionând obiectul de studiu al economiei rurale vizeaz ă r ăspuns la următoarea întrebare: cum utiliz ăm resursele naturale, economice şi umane din mediul • rural pentru a face fa ţă nevoilor individuale şi colective în condi ţ iile iile pastr ării echilibrului “agro-silvo-ecologic”, respectiv a conserv ării mediului natural şi socio-cultural?.
1.2. Informaţia şi metoda de cercetare Economiştii analizează realităţile vieţii economice şi sociale plecând de la un număr cert de “date “date cifrice” cifrice” care au diferite origini – recens ăminte, sondaje statistice, studii, fişe de întreprindere,…..- şi sunt publicate în diferite surse – reviste, jurnale, căr ţi, documente administrative etc. Aceste informa ţii statistice sunt utilizate pentru cuantificarea evoluţiilor care se produc în domeniile produc ţiei şi consumului, pentru cunoaşterea repartiţiei populaţiei active între diferite sectoare de activitate, pentru a urmări evoluţia preţurilor, pentru a analiza situa ţia pieţei interne şi externe etc. Rezultă astfel că, aceste “date “date cifrice” devin “informa ţ ie ie economică” iar utilizarea lor presupune anumite precau ţii în func ţie de caracteristicile pe care le prezint ă. Astfel, -cifrele -cifrele “exacte” “exacte” (absolute) permit m ăsurarea unui fenomen economic – volumul produc ţiei, modificările de pre ţ, numărul muncitorilor, volumul cheltuielilor etc, respectiv permit ordonarea şi ierarhizarea variabilelor economice care ne interesează, indicând în acela şi timp tendinţele acestora ( aceste cifre se exprim ă în unităţi naturale – kg, l, buc. etc.). -cifrele “relative” “relative” (exprimate în procente) permit studiul structurii şi evoluţiei unui fenomen economic – sructura economiei na ţionale, structura produc ţiei, structura for ţei de munc ă pe domenii de acivitate, evolu ţia populaţiei rurale, evolu ţia for ţei de muncă din agricultur ă etc şi rezultă din prelucrarea cifrelor absolute. -cifrele “agregate” “agregate” (exprimate în unit ăţi valorice sau conven ţionale) arat ă situaţia şi evoluţia activităţilor economice a c ăror elemente componente sunt diferite între ele. Spre exemplu, cuantificarea importan ţei şi evoluţiei producţiei agricole din România în cursul unei perioade date (3, 5, 10, …, ani) presupune analiza şi evaluarea păr ţilor componente – produc ţia de cereale, carne, lapte, fructe, …etc, utilizând ca numitor comun valoarea monetar ă. Cunoscând con ţinutul şi sensul “datelor cifrice” (informa ţiei economice), economia rurală utilizează pentru studiul realit ăţilor spaţiului rural urm ătoarele metode (methodos în limba greac ă înseamnă cale, mijloc, mod de exprimare):
I. Analiza economică – presupune descompunerea mintal ă a întregului în elementele lui componente cu scopul de a studia p ăr ţile ansamblului şi relaţiile dintre păr ţi. Analizele economice se clasific ă astfel: inductivă (inducţia, - după sensul raţionamentului logic, analiza poate fi inductivă când modul de ra ţionare este de la parte la întreg, de la particular la deductivă general, de la faptele concrete la generalizarea ştiinţifică.) şi deductivă (deducţia, când modul de ra ţionare este de la întreg la parte); - după conţinut, analiza este calitativă calitativă (surprinde fenomenul economic în cantitativă (surprinde complexitatea sa “cauze-realit ăţi-efecte”) şi cantitativă fenomenul economic sub aspectul dimensiunii cuantificabile); ăşurarea fenomenelor economice în - după modul cum surprinde desf ăş evoluţia lor analiza poate fi statică statică (prezintă realitatea economic ă la un moment dat) şi dinamică dinamică (surprinde mi şcarea/evoluţia organismului economic în spaţiu şi timp). Pentru cercetarea condi ţiilor concrete şi a resurselor spa ţiului rural, economia rurală utilizează frecvent cinci metode de analiză economică, respectiv, 1. analiza indicatorilor statistici, 2. analiza SWOT, 3. analiza comparativă, 4. analiza input-output şi, 5. analiza regional ă. 1. Analiza indicatorilor statistici, presupune cercetarea spaţiului rural prin prisma indicatorilor ce cuantific ă mediul demografic ( ex: num ărul locuitorilor, densitatea populaţiei, rata natalit ăţii, rata mortalit ăţii, indicile de îmbătrânire a populaţiei, soldul migraţiei anuale, suprafaţa ameninţată de depopulare etc.), mediul economic (teren agricol pe locuitor, structura fondului funciar, nivelul veniturilor pe o persoan ă, ponderea şomerilor, numărul intreprinderilor în funcţiune la 1000 de locuitori, num ărul întreprinzătorilor agrari la 1000 de ilor (suprafa locuitori etc.), habitatul şi echiparea tehnică a localit ăţ (suprafaţa locuibilă pe ăţ ilor locuitor, ponderea gospod ăriilor care folosesc gaze de la re ţea, ponderea locuinţelor racordate la re ţeaua de ap ă, posturi telefonice la 1000 de locuitori, etc.), mediul social (nr. (nr. mediu al claselor absolvite, nr. locuitori pe medic, nr. elevi pe cadru didactic, mortalitatea infantil ă) şi mediul ecologic ( calitatea aerului, calitatea calitatea apei, calitatea calitatea solului, p ăduri afectate de fenomene de uscare etc). Analiza sistemului de indicatori cantitativi, dau posibilitatea celor care studiază spaţiul rural s ă-şi formeze o imagine “static ă” despre realităţile acestuia, iar prin corelare cu analiza calitativ ă să identifice c ăile şi strategiile de dezvoltare a spa ţiului rural analizat.
2. Metoda analizei SWOT (denumirea (denumirea metodei provine de la ini ţialele din limba engleză a cuvintelor: Strengths – puncte tari, Weaknesses – puncte slabe, Opportunities – oportunit ăţi, Threats – pericole şi este o metodă importantă a managementului strategic). Din punctul de vedere al economiei rurale analiza SWOT ofer ă o imagine complet ă a spa ţ iului iului rural prin studiul concomitent al caracteristicilor sale interne şi al influen ţ elor elor externe exercitate asupra lui, ţ inând inând cont atât de variabilile pozitive, cât şi de cele negative. Tabelul 1.1. Analiza SWOT CONDITII/FACTORI INTERNI EXTERNI POZITIV Puncte tari Oportunităţi NEGATIV Puncte slabe Pericole
În cadrul analizei SWOT se parcurg urm ătoarele etape: a) evaluarea specificului intern al microregiunii respectiv eviden ţierea urmatoarelor aspecte, puncte tari: - Care sunt avantajele noastre? (resurse naturale; specificul local, economia locală etc); - Ce facem bine? (produse şi servicii cu specific local etc). puncte slabe - Care sunt dezavantajele noastre ? (construcţiile şi tehnicile de construire; infrastructura şi echiparea tehnic ă a localit ăţilor; structura economic ă; sursele de finan ţare; calificarea for ţei de muncă etc.); - Ce facem rău? şi, Ce fac al ţii mai bine? (managementul rural; legislaţie; managementul activit ăţilor economice etc). b) evaluarea influen ţelor externe asupra economiei spa ţiului rural (efectele exterioare pozitive sunt considerate ca oportunit ăţi, iar cele negative ca pericole, primejdii, ameninţări.), respectiv a: oportunităţilor - Care sunt evenimentele, schimbările externe pozitive importante pentru noi? (prezen ţa programelor regionale, na ţionale şi internaţionale de sprijinire a activit ăţilor economice din mediul rural etc); - În ce domenii avem şanse bune? (producţia şi procesarea produc ţiei agricole; produc ţia şi procesarea produc ţiei silvice; agroturism etc). şi a riscurilor, - Care sunt cerin ţele greu de satisf ăcut? (criteriile de selec ţie a proiectelor, ce pot primi asisten ţă financiară etc); - Care sunt schimb ările exterioare nefavorabile pentru noi? (legisla ţia; normele metodologice; piaţa factorilor de produc ţie etc).
c) evaluarea rezultatelor ob ţinute şi elaborarea strategiilor de ac ţiune. Analiza SWOT serveşte în primul rând la evaluarea situa ţiei din teritoriu şi constituie pasul sau fundamentarea întocmirii programelor strategice. 3. Analiza comparativă comparativ ă, se bazează pe compararea rezultatelor unor măsuri de politică rurală, a unor metode de management şi a comparării rezultatelor de ansamblu a unor sisteme de exploatare a resurselor rurale. 4. Analiza input-output, vizeaz input-output, vizează identificarea şi măsurarea tipului şi intensităţii conexiunilor dintre agricultur ă, industrie şi restul economiei rurale. Aplicarea ei în sectorul rural întâlne şte numeroase dificult ăţi în colectarea datelor, şi în derivarea matricelor capabile s ă facă distincţii între diferitele industrii şi economii locale – probleme ale dezagreg ării spaţiale. În plus, analiza inputoutput concentrându-se numai pe rela ţiile de produc ţie creează pericolul ignor ării implicaţiilor ce se ivesc din alte rela ţii, dintre sectorul agricol şi macroeconomie. 5. Analiza regional ă , are , are ca scop identificarea variabilelor de ordin geografic, demografic şi economic care caracterizeaz ă zonele rurale. În acest context, este larg utilizat conceptul de “periferia sâmburelui” adic ă periferia sau zona anturantă a unui centru economic şi social în structura economiilor regionale. Se acordă atenţie, de asemenea, rolului jucat de zonele rurale la nivel macroeconomic şi macrosocial. II. Observarea directă, oferă posibilitatea să surprindem cât mai multe aspecte ale fenomenului cercetat, utilizând ca procedee principale - monografia, experimentul şi ancheta economic ă. 1. Monografia – Monografia – presupune observarea direct ă a unui sistem economic sau a unei unităţi social-teritoriale, cu scopul de a descrie şi a evidenţia toate aspectele ce caracterizează întregul (o întreprindere, un sat, un ora ş, o instituţie etc) ca subiect de studiu. Rezultă astfel că prin monografie obiectul cercetat este supus studiului în toată multitudinea aspectelor sale şi la întreaga mărime a tuturor problemelor ce se manifestă. O monografie cuprinde: 1) studiul cadrului natural în care se g ăseşte “unitatea” cercetat ă; 2. studiul mediului demografic (num ărul populaţiei, mişcarea populaţiei, starea de s ănătate a popula ţiei etc); 3. studiul cadrului psihic şi al tradiţiilor - se cerceteaz ă, legăturile dintre via ţa sufletească a ruralilor şi viaţa lor economic ă, dintre tradi ţii şi economia local ă; 4. studiul realităţilor economice – structura economiei locale pe ramuri şi sectoare de activitate; dimensiunea şi m ărimea agenţilor economici; dotarea tehnic ă, randamentele şi rentabilitatea diferitelor activit ăţi economice; infrastructura; bugetul de venituri şi cheltuieli al popula ţiei; indicatorii consumului; indicatorii produc ţiei; externalităţile şi internalităţile economice.
5. studiul mediului social - se întocmesc statistici cu gradul gradul de şcolarizare al populaţiei; se evidenţiază prezenţa bibliotecilor publice şi personale; num ărul de abonamente la pres ă şi TV; numărul de locuitori pe medic;…, se cuantific ă calitatea vieţii. 6. studiul mediului instituţional - se va analiza cum func ţionează primăria, consiliul local şi alte instituţii ale statului, b ăncile şi instituţiile de creditare, seviciile de consultanţă etc şi, care este influien ţa acestora asupra economiei locale. 2. Experimentul – în economie î şi are specificitatea lui comparativ cu alte domenii – biologia, chimia, fizica etc. Astfel, via ţa economică ca parte a existenţei umane nu poate fi studiat ă în “eprubetă”, de ce?, pentru c ă, orice eşec economic ca rezultat al unui experiment atrage dup ă sine pirderi foarte mari de resurse, de timp şi influenţează negativ demnitatea subiec ţilor aflaţi în cercetare. Totu şi experimentul economic îşi face tot mai mult loc atunci când este vorba de evaluarea rezultatelor obţinute ca efect al aplic ării unor modele de management şi marketing. Experimentul economic este deci folosit sub forma unit ăţilor economice numite etalon (pilot), la nivelul cărora se cuantific ă rezultatele obţinute în urma aplic ării unor măsuri de utilizare a resurselor, de management, de marketing etc. 3. Ancheta economică economic ă sau socio-economică socio-economic ă - este o metodă de cercetare în teren a realit ăţilor economice sau socio-economice şi se folose şte în corela ţie cu alte metode de cercetare (monografia, analiza economic ă etc). Ancheta economică presupune culegerea informaţiilor din teritoriu utilizând ca tehnici de cercetare “chestionarul” şi “interviul“. Particularit ăţile anchetei privesc tehnicile folosite, num ărul de subiecţi cuprinşi în cercetare, modul de prelucrare a informa ţiilor, etc. III. Cercetarea sistemică, presupune abordarea economiei spa ţiului rural din punctul de vedere al sistemelor economice respectiv, are ca fundament analiza rela ţ rela ţ iei iei “INTR Ă “INTR Ă RI – REALITATEA RURAL Ă RURAL Ă PROPRIU–ZIS PROPRIU–ZIS Ă – – E Ş Ş IRI (EFECTE)”. Demersurile (EFECTE)”. Demersurile sistemice implică implică regândirea mijloacelor metodologice disponibile pentru analiză analiz ă , diagnostic ş diagnostic şii ac ţ iune iune în sensul că că iau în considerare totalitatea elementelor ce compun sistemul, interela ţ interela ţ iile iile dintre elementele sistemului, interela ţ iile iile sistemului cu mediul înconjur ător (mediul natural, economic, social, juridic etc) ş etc) şii reac ţ ia ia sistemului la ac ţ ac ţ iunea iunea unei variabile externe, socotit ă “intrare în sistem”. Spre exemplu, pentu ordonatorii de resurse financiare prev ăzute prin programele de dezvoltare rural ă este foarte important s ă cunoască - care este reacţia comunităţii rurale la apariţia unui ajutor financiar extern (de interes, de indiferen ţă etc)?, care este capacitatea comunit ăţii de a administra aceast input?, care sunt efectele imediate şi pe termen lung?, care ar fi timpii optimi de revenire cu noi resurse astfel încât comunitatea s ă fie mereu conştientă de problemele pe care le are de rezolvat şi să acţioneze în consecinţă?. Asemenea răspunsuri nu pot veni din partea vreunei metode de cercetare care ac ţionează specializat (izolat) ci este nevoie de d e o cooperare interdisciplinară (modelări matematice, calcule statistice, analize sociologice etc)
care să furnizeze suportul ştiinţific politicilor de dezvoltare a spa ţiului rural. Pluridisciplinaritatea este “soclul” cercet ării sistemice fapt ce determin ă pe cercetătorul economiei rurale s ă fie “la zi” în propria disciplin ă şi în acelaşi timp să aibă o foarte bun ă pregătire în domeniile conexe. Făcând bilanţul metodelor de cercetare utilizate de c ătre economia rurală şi considerând obiectul de studiu al acesteia, apreciem că cercetarea sistemică şi interdisciplinar ă reprezint ă metoda de studiu fundamental ă pentru economia rural ă.
1.3. Economia rurală – evoluţie, tendinţe Obiectul de studiu al economiei rurale a suferit schimb ări în decursul timpului. În acest sens se disting trei mari etape: ţ ial ial ă, care a durat de la apari ţia economiei rurale ca ştiinţă I) Etapa ini ţ şi până la mijlocul deceniului şapte al secolului XX, perioad ă în care economia rural ă a fost în ţ în ţ eleasă eleasă în termeni de economia agriculturii (economie agrar ă ). Această abordare era justificat ă prin faptul că agricultura reprezenta aproape exclusiv economia spa ţiului rural. Astfel, de-a lungul secolului al XIX-lea, agricultura a pus probleme specifice care au determinat actul de naştere al economiei rurale ca subdisciplină în cadrul economiei. Aceste probleme au avut în vedere: a) administrarea exploata ţ exploata ţ iilor iilor agricole – ce trebuie produs?, în ce cantitate?, cu ce mijloace?, cu ce tehnologii?, care sunt s unt costurile?, care este profitul? etc. Aceste întreb ări au f ăcut obiectul de studiu al economiştilor neoclasici, care au dat r ăspunsuri cunoscute sub denumirea de “teoria producţiei”. Punctul de vedere sub care economi ştii generalişti abordau aceste întrebări era diferit de al economistului rural. Astfel economistul generalist se preocupă să răspundă la întrebarea cum se explic ă faptul că producătorii de grâu produc o cantitate aproaximativ egal ă cu consumul întregii societ ăţi f ără ca să existe o rela ţie anterioară de înţelegere între p ărţi, iar economistul rural se întreabă dacă o fermă de “n” hectare dintr-o anumit ă zonă are interesul s ă producă grâu şi de ce. b) studiul pie ţ pie ţ elor elor – – care ar trebui s ă fie pârghiile de pia ţă pentru a se evita suboferta sau supraoferta de produse agricole pe anumite pie ţe?, cum să se creeze transparen ţa informaţiilor privind pia ţa? etc. R ăspnsurile la aceste întrebări au fost fundamentate prin “teoria consumului” şi “teoria elasticit ăţii cererii şi a ofertei”. Sub aspectul modului de abordare ab ordare a problematicii pie ţei produselor agricole, economi ştii rurali se deosebesc de economi ştii generalişti. În timp ce primii se întreab ă cum pot fi ameliorate condi ţiile de echilibru pe piaţă? ceilalţi se întreab ă de ce o pia ţă este în echlibru şi care sunt efectele acestui fapt?.
c) zonarea (localizarea) produc ţ produc ţ iei iei agricole, ştiut fiind faptul c ă producţia agricolă este dependentă de condiţiile naturale, foarte important ă pentru cei interesaţi devine o hart ă pe care să fie localizate diferite produc ţii agricole pe criteriul “celor mai bune randamente din punct de vedere economic” (care sunt criteriile ce trebuie luate în considerare la amplasarea diferitelor produc ţii agricole în teritoriu?, spre ex: este mai dificil s ă produci portocale în Norvegia decât în Grecia). Primul autor care a abordat aceast ă problematică a fost S.H. Von Thunen (1783-1850). R ăspunsul la aceste întreb ări a reprezentat baza progresului tehnic din agricultură care, de la începutul secolului al XIX-lea şi până în prezent a produs efecte neimaginabile pentru economi ştii anilor 1800. Spre exemplu, produc ţia medie de grâu la ha, în Europa apusean ă a crescut de la sub 800kg la începutul secolului al XIX-lea, la 2000kg la mijlocul secolului al XX-lea şi la peste 7000kg în prezent. Dezvoltarea f ără precedent a ştiinţelor şi a tehnologiilor a sus ţinut creşterea necontrolat ă a producţiei care, în “mod silen ţios” a creat noi nevoi ce trebuiau satisf ăcute, respectiv goana dup ă noi resurse. In acest sens filozofia economică a epocii era cre şterea economic ă cu orice pre ţ şi amânarea pentru viitor a considera ţiilor de echitate între oameni ( paradoxal apăreau noii săraci în special din rândul popula ţ iei iei rurale). Rezultatul net al acestei situa ţii în termeni economici sa concretizat într-o criz ă economică violentă în anii 1970 (criza resurselor energetice etc). Astfel, plafonarea rapid ă, în jurul anilor 1973-1974 a producţiei agricole a determinat criza alimentar ă cea mai grav ă pe care a cunoscut-o lumea pe timp de pace. Aceast ă situaţie a determinat o insatisfac ţie generală privind strategiile de cre ştere economică urmate până atunci şi, ca efect sa reconsiderat întreaga teorie şi practică a dezvoltării. Factorii care erau considera ţi ca opuşi dezvoltării (justiţia socială, interrelaţiile dintre factorii tehnici, economici şi sociali, accesul echitabil la pieţe, participarea, complexitatea activit ăţilor economice etc, acum, au început să fie apreciaţi drept condiţii ale acesteia şi în consecin ţă a apărut tendinţa de a aborda în mod global (sub toate aspectele ei –pozitive şi negative) activitatea economică. Sintetizând şi revenind la economia spa ţiului rural sa constatat c ă, “este ameninţată tot mai mult de efectele politicilor economice care au considerat şi mai consider ă că “dezvoltarea rural ă” şi “dezvoltarea agriculturii” sunt dou ă noţiuni sinonime. Reflec ţia acestei constatări a determinat apari ţia conceptului c ă, economia rurală este cu atât mai dezvoltat ă cu cât are o structur ă mai divers ă, iar ponderea economiei neagricole este mai mare, respectiv apari ţia conceptului de dezvoltare rural ă integrat ă. Acest moment coincide cu o nou ă etapă in evoluţia economiei rurale. II). Etapa a doua, din a doua jum ătate a deceniului şapte şi până în prima perioadă a deceniului opt (secolul XX), când problematica mediului rural
a fost stabilit ă în contextul politicilor regionale iar strategiile de dezvoltare au fost identificate prin prisma conceptului de dezvoltare rural ă integrat ă. Dezvoltare rural ă integrată este un concept pluridisciplinar dup ă abordare şi plurisectorial prin realizare. Dezvoltarea rural ă integrată este deschisă tuturor activit ăţilor economice care g ăsesc condiţii de dezvoltare în it ă de un grad spaţiul rural şi elimină specializarea (care în general este înso ţ it mare de risc economic, spre exemplu: într-o zon ă rural ă în care agricultura este “singura” ramur ă ce asigur ă veniturile popula ţ iei, iei, declinul acestei ramuri are consecinţe negative mult mai mari decât intr-o zon ă în care structura economică este complex ă – agricultur ă-mica industrie-servicii etc.). Noul concept presupune o reexaminare fundamental ă a politicilor de dezvoltare a spa ţiului rural, iar în esenţă se rezumă la “adoptarea unei filozofii de dezvoltare care conduce la antrenarea micilor agricultori, a fermierilor, a celor care nu au p ământ, respectiv a întregii popula ţii rurale active, în activit ăţi economice care înbin ă producţia agricolă, producţia neagricolă şi serviciile astfel încât s ă rezulte un acces mai facil la resursele productive, un portofoliu mai complex al locurilor de muncă, venituri mai mari (ex: îmbinarea produc ţiei agricole cu industriile prelucrătoare determin ă “plus de valoare ad ăugată” pentru economia spaţiul rural) şi o creştere fermă a calităţii vieţii”. Efectul noilor orient ări a f ăcut ca ruralul s ă înceapă să se mişte. Astfel economiştii şi sociologii declarau în a doua jum ătate a deceniului opt c ă “..teritoriile rurale î şi recapătă încet vitalitatea, …. exodul popula ţiei rurale nu a mai progresat…în unele zone exist ă o migraţie inversă, de la urban la rural…”. III). Etapa a treia, după 1990 când economia rural ă a început să fie abordată în termeni de dezvoltare integrat ă durabil ă sau dezvoltare durabil ă. Dezvoltarea durabil ă pune accentul pe protec ţia mediului înconjur ător, (aer, apă, sol, peisaj, biodiversitate etc), pe protec ţia particularit ăţilor locale (tradiţii, cultură etc), pe protec ţia şi gestiunea resurselor neregenerabile (petrol, fosfor, potasiu etc), într-un cuvânt sunt încurajate strategiile de dezvoltare flexibile, capabile să să combine eficacitatea economică economic ă “prezent ă” cu protectia mediului ş mediului şii a resurselor pentru genera ţ genera ţ iile iile viitoare. Astfel, ca tendinţă pentru viitor , se doreşte un nou mod de dezvoltare, f ăcut de o economie mai pu ţin productivistă, dar mai calitativ ă prin diversificarea activităţilor neconsumatooare de spa ţiu şi resurse prea încet regenerabile (producţie biologică necontaminată chimic prin adoptarea unor sisteme de producţie mai extensive, practicarea pluriactivit ăţii - artizanat, turism rural, agroturism, industriea mic ă utilizatoare a resurselor locale pentru l ărgirea şi consolidarea perenit ăţii locurilor de munc ă) şi, reconsiderarea “naturalului”. Naturalul a devenit un argument puternic pentru sus ţinerea şi dezvoltarea spaţiului rural: - o cas ă aplasată într-un cadru natural “curat” cap ătă valoare; habitatul individual este preferat habitatului colectiv caracterizat prin
anonimat şi “noxe”; produsele naturale biologice sunt superioare produselor artificiale; …reţeta bunicii este mai apreciat ă decât reţa “modernă”;… existenţa agitat ă şi robotizat ă a oraşului păleşte în fa ţa calmului, cadrului natural şi valorilor socio-culturale ale ruralului; plecarea spre ora ora ş nu mai este considerată o promovare social ă etc.
Concepte de bază 1. Ştiinţă economică 3. Economie rurală 5. Spaţiul rural 7. Lumea rurală 9. Relaţia rural-agrar-agricultur ă 11. Agroalimentarul 13. Silvicultura
2. Serviciile 4. Instituţiile şi infrastructura 6. Habitatul 8. Informaţie economică 10. Analiza economică 12. Observarea direct ă în economie 14. Cercetarea sistemic ă în economie
Probleme de discutat 1. Conceptul şi conţinutul economiei rurale 2. Informa ţia ţi metoda de cercetare în economia rural ă 3. Evoluţia economiei rurale ca disciplin ă economică
Bibliografie 1. Buciuman, E. (1999)-Economie rural ă, Ed. SSA Alba Iulia 2. Dona, I. (2000)-Economie rural ă, Ed. Economic ă, Bucureşti 3. Mitchell, D.O., Ingco, M.D., Duncan, Duncan, R.C. (1997)-The (1997)-The World Food Outlook. Outlook. Cambridge University Press. 4. Otiman, P.I. (1999)-Economie rural ă, Ed. Agroprint Timi şoara 5. Otiman, P.I. (2000)-Restructurarea agriculturii şi dezvoltarea rural ă a României în vederea ader ării la UE, Ed. Agroprint Timi şoara 6. Ştefan, G. şi colab. (2000)-Economie agrar ă, Ed. USAMV Iaşi.
Capitol
Spaţiul rural şi fundamentele teoretice ale dezvoltării rurale Pentru programele de cercetare şi programele de dezvoltare rural ă sprijinite sau nu, de institu ţ iile iile statului sau ale Uniunii Europene (UE) este absolut necesar să cunoaştem principiile fundamentale (“regulile”) şi terminologia de specialitate promovat ă şi utilizat ă la nivel na ţ ional, ional, european şi mondial.
2.1. Definirea spaţiului rural Oficial no ţ no ţ iunea iunea de “spa ţ “spa ţ iu iu rural” este definit ă de Recomandarea 1296/1996 1296/1996 a Adunării parlamentare a Consiliului Europei cu privire la Carta european ă în urmă următoarea formă formă: “ spa ţ iul a spa ţ iului iului rural în iul rural cuprinde o zonă interioar ă sau de coast ă care con ţ ine ine satele şi oraşele mici, în care majoritatea teritoriului este utilizat pentru agricultur ă , silvicultur ă , acvacultur ă şi pescuit, activit ăţ iei ăţ i economice şi culturale ale popula ţ iei acestor zone (industrie, artizanat, servicii etc.), amenaj ări neurbane pentru petrecerea timpului liber şi distrac ţ ii ii sau rezerva ţ ii ii şi parcuri na ţ ionale, ionale, regionale sau naturale, şi alte folosin ţ e (..). Rezultă astfel că, conceptul de spa ţiu rural comparativ cu România unde cuprinde numai nivelul comunelor, în UE înglobeaz ă şi micile ora şe care nu sunt caracterizate prin concentr ări mari de locuitori şi structuri verticale şi orizontale specifice spaţiului urban. În acest sens nu exist exist ă un criteriu unic în definirea no ţiunii de “aşezare rurală” ca parte integrant ă a spaţiului rural. La nivelul UE se utilizeaz ă criteriul, numărul de locuitori pe kilometru pătrat propus propus de Organiza ţia pentru Comer ţ şi Dezvoltare Economic ă (OECD).
Conform acestui criteriu sunt considerate aşez ări rurale, acelea în care densitatea popula ţ iei iei nu depăşeşte 100 locuitori pe km² (densitatea medie a populaţiei UE este de 115 locuitori/km²). In general o a şezare este considerată rurală dacă nu are statut urban, sau are statut urban, dar num ărul locuitorilor este sub 10.000, iar densitatea acestora este sub 100 locuitori pe km². În România statutul unei a şezări este reglementat prin lege, astfel există comune cu peste 10.000 de locuitori şi oraşe cu popula ţie mai scăzută. În UE, la definirea spa ţiului rural, pe lâng ă densitatea popula ţiei şi numărul locuitorilor, se mai iau în considerare şi alte criterii, cum ar fi: modificarea în timp a situaţiei demografice (sporul natural, migra ţiunea), precum şi caracteristici socio-economice ca PIB/loc., ponderea agriculturii în PIB, rata şomajului, ponderea celor ocupa ţi în agricultur ă, procentul celor ocupa ţi cu timp par ţial etc. Uniunea Europeană, într-un studiu recent, definind spa ţiul rural la nivelul continentului, spune c ă “ Europa Rural ă aşa cum este ea în ţ eleas eleasă în mod general, cuprinde regiuni, peisaje naturale de la ţ ar ar ă , terenuri agricole, păduri, rezerva ţ ii, ii, sate, oraşe mici, pungile industrializ ării şi centrele regionale , care privite ca un tot, reprezint ă 82,1% din suprafa ţă şi 22,8% din poula ţ iea iea total ă a Europei . Ea con ţ ine ine o ţ es esătur ă economică şi social ă complex ă: ferme, magazine şi afaceri mici, comer ţ ş ţ şi servicii, industrii mici ia şi mijlocii, care afecteaz ă direct sau indirect peste 50% din popula ţ ia europeană. În ţările asociate Uniunii Europene (Cehia, Polonia, Ungaria, Slovenia, Slovacia, Bulgaria, Letonia, Estonia, Lituania) spa ţiul rural reprezint ă 86,1% din suprafaţă şi 37,9% din popula ţia totală a acestor ţări. În România după clarificări conceptuale şi după prezentarea politicilor iul rural regionale şi rurale din Uniunea European ă , studiile arată că, spa ţ iul reprezint ă 89,2% (212,7 mii de km²) din suprafa ţ suprafa ţ a total ă a ţă a ţării rii (238,4 mii de km²) şi şi cuprinde 45,0% (10,14 milioane locuitori) din popula ţ popula ţ ia ia total ă (22,54 milioane locuitori), tabelul 2.1.. Tabelul 2.1. Dimensiunea spaţiului rural al României Densitatea Suprafaţa Populaţia Specificare populaţiei km² mii pers. pers./km² Spaţiul rural 212715 10141 47,9 România 238391 22546 94,6 Sursă: Anuarul Statistic al României 1998, CNS Datele cifrice privind spaţiul rural se referă la totalitatea comunelor ţării, deci, în România, noţiunea de spaţiu rural nu înseamnă exact acelaşi lucru ca în Uniunea European ă, în
care sunt incluse şi oraşele mici. Astfel, unităţile administrativ-teritoriale din România la nivelul anilor 2000, erau reprezentate de 42 jude ţe care cuprind 263 de ora şe (dintre care 84 municipii) şi 2686 de comune (menţionăm c ă satele nu sunt unităţi administrative teritoriale, numărul este de 13097, din care 12751 aparţin consiliilor comunale, iar 346 consiliilor or ăşeneşti). În consecinţă, cea mai mică unitate teritorial ă la care se referă filozofia de dezvoltare rural ă este comuna.
2.2. Particularit ăţile spaţiului rural Spaţiul rural constituie un ansamblu “omogen” ce se caracterizeaz ă prin următoarele particularit ăţi, care îi dau individualitate, specificitate şi autenticitate comparativ cu alte “spa ţii”: a). structura economic ă a spaţiului rural este dominat ă de agricultur ă şi activităţi conexe (spaţiul rural în esen ţa sa r ămâne spaţiu preponderent agrar sau în zonele montane preponderent silvic); b). principalul factor de producţie al economiei mediului rural este p ământul; c). populaţia activă a spaţiului rural este ocupat ă preponderent în sectorul primar al economiei (produc ţia agricolă, producţia silvică, producţia miner ă) şi este caracterizată prin pluriactivitate (lucreaz ă în “timpul secundar” în sectoarele agricole sau, în sectoarele neagricole), fapt ce determin ă policalificare profesională; d). structura propriet ăţii este dominat ă de proprietatea privat ă familială ce iprimă o anumită stare de spirit populaţiei rurale. Spiritul de proprietate şi antreprenorial este foarte dezvoltat - individul sau comunitatea î şi exercită drepturile şi experienţile proprii, cu titlu de exclusivitate. În acest sens semnificaţia sufletească a unui bun, spre exemplu p ământul este mai importantă decât utilitatea sa economic ă; e). gradul de coeziune social ă este mai ridicat (cet ăţeanul este mai interesat de problemele comunităţii şi participă la rezolvarea acestora “neremunerat”); f). densitatea popula ţiei este scăzută, spaţiul este mai aerisit şi mai puţin “stresant”. Liniştea, calmul, “întinderea” şi peisajul devin elemente mai c ăutate şi mai apreciate decât compozi ţia chimică a solurilor şi calităţile lor pedologice; g). modul de via ţă se bazează pe norme “naturale” rezultate din experien ţa de viaţă, din tradi ţii, obiceiuri şi cultura locală. Spre deosebire de marile aglomeraţii urbane, unde caracteristica esen ţială a omului în raport cu societatea este anonimatul, în localităţile rurale toţi oamenii se cunosc între ei…În acest cadru social, comportamentul omului-identitate al colectivit ăţii rurale este total diferit de comportamentul omului-anonim din colectivităţile urbane. Cu totul altele sunt regulile de comportament ale cet ăţeanului rural faţă de cetăţenul (în general anonim) urban. Responsabilitatea actelor comportamentale este cu mult mai puternic ă în cazul colectivit ăţilor rurale;
2.3. Funcţiile spaţiului rural Carta european ă a spaţiului rural, adoptat ă de către Consiliul Europei, sintetizeaz ă diferitele func ţii ale spaţiului rural, în trei mari grupe: func ţia economic ă, funcţia ecologică şi funcţia socio-culturală (P.I. Otiman, Economie rural ă, 2000) la care ne permitem s ă adăugăm încă trei funcţii desprinse din grupele amintite, şi anume: func ţia comercială, funcţia rezidenţială şi funcţia recreativă.
Funcţia economică Funcţia economic ă a spaţiului rural, se exprimă prin: 1. promovarea sistemului de produc ţ ie ie durabil ă agricol ă (pilonul principal al economiei rurale este – agricultura), silvică şi piscicol ă; 2. promovarea sistemului de valorificare durabil ă a resurselor naturale ; 3. promovarea sistemului de extindere a turismului rural, a întreprinderilor mici ecologic”; şi mijlocii (IMM) şi a serviciilor, prin prisma “filtrului ecologic”; 4. promovarea conservării resurselor genetice necesare biotehnologiilor, şi genera ţ iilor iilor viitoare; 5. producerea de materii prime reciclabile reciclabile destinate industriei energetice. Rezultă astfel că, spaţiul rural nu mai este conceput ca o zon ă “eminamente” agricolă. Cu cât structura ruralului este mai diversificat diversi ficat ă, cu atât implica ţiile sociale sunt mai favorabile: posibilit ăţi de plasare a for ţei de munc ă, stabilitatea populaţiei, menţinerea tineretului în spa ţiul rural cu posibilit ăţi de a lucra în ramuri neagricole, dar apropiate de agricultur ă, garantând astfel surse diferite de venituri pentru popula ţia rurală, complementaritate în folosirea for ţei de muncă, utilizarea timpului secundar (par ţial) al salariaţilor în gospodăriile agricole privat-familiale etc. Funcţia ecologică cuprinde: ie ecologic, etic şi viabil economic care economic care să aib ă ca efect un sistem de produc ţ ie creşterea calităţii vieţii; (cu cât un sistem este mai divers cu atât ăţ ii ia şi gestiunea biodiversit ăţ ii (cu protec ţ ia este mai stabil şi mai apt să reducă riscurile de eroziune a vie ţii); ia şi gestiunea apei (a (a produce f ăr ă a polua sau cu riscuri de poluare protec ţ ia minime este o condi ţie fundamental ă a agriculturii durabile); (plecând de la faptul este o resurs ă naturală greu reînnoibil ă, ia solului (plecând protec ţ ia trebuie practicate sisteme de agricultur ă care s ă întreţină şi să amelioreze fertilitatea natural ă a solului, s ă reducă riscul de eroziune, s ă limiteze scăderea conţinutului în humus, compactarea sau levigarea mineralelor); ia şi gestiunea peisajului (peisajul (peisajul este o resurs ă colectivă, alterabilă protec ţ ia ca urmare a activit ăţii urmane); degradabile (sunt încurajate practicile agricole sau gestiunea resurselor degradabile neagricole care economisesc resurse minerale şi energetice);
Funcţia socio-culturală, înseamnă conservarea modului de via ţă rural bazat pe norme “naturale” rezultate din experienţa de viaţă, din tradi ţii, obiceiuri şi cultura locală. Spaţiul rural, prin natura activităţilor umane, a rela ţiilor din interiorul comunit ăţilor şi a celor intercomunitare, este un spa ţiu social, sens în care multe comunit ăţi şi popoare sunt mândre de obiceiurile, obiceiurile, folclorul, etnografia şi tradiţiile lor .
Funcţia comercială, exprimă realitatea că, tehnicile folosite în spa ţiul rural au ca efect, obţinerea de “bunuri cu identitate de teritoriu” şi cu un raport calitate/pre ţ foarte bun comparativ cu “produc ţia de masă nelocalizată” mai ieftină dar, necalitativ ă. Spaţiul rural devine astfel un “exportator” şi îşi vinde produsele altora şi nu celor care tr ăiesc în acest spaţiu. Ca efect produc ţia de calitate particip ă la lupta pentru implementarea comer ţului de bunuri durabile, care modific ă în final “aliura” (economia) satelor în bine.
Funcţia rezidenţială Populaţia permanent ă a anumitor zone a devenit rar ă, dar popula ţia temporar ă, cea de la sfâr şitul să ptămânilor, a vacan ţelor este mult mai considerabil ă. Închirierile, re şedinţele secundare sau hotel ăria menţin o activitate care compensează sub anumite aspecte declinul vie ţii agricole. Astfel, pe această cale, un întreg patrimoniu imobiliar consacrat ruinei, poate s ă cunoască anumite evoluţii noi (î şi găseşte o nou ă utilitate). Astfel, spa ţiul rural considerat ca suport pe care îl ofer ă terenul arabil în calitate de capital productiv, devine un cadru de de via ţă. Spaţiul rural este căutat pentru calmul său, agrementele sale şi cadrul pe care îl ofer ă consumurilor. Func ţia rezidenţială a spaţiului rural este legat ă de dimensiunea ora şelor, de difuzarea mijloacelor de transport şi de c ăutarea unui cadru de existen ţă .
Funcţia recreativă Prin unele dintre aspectele sale, aaceast ă funcţie are legătur ă cu func ţia turistică, prin altele ea se distinge de aceasta. Turismul implic ă o deplasare destul de importantă, o schimbare, chiar o “des ţăr ănire”. Funcţia recreativă a spaţiului rural priveşte pe cei care vin în zonele rurale pe care le folosesc în scopuri recreative. Nedevenind nici deziden ţi rurali, nici reziden ţi secundari, ei utilizează spaţiul rural înconjur ător ca o zon ă de deplasare pe care o frecventează f ăr ă a poseda acolo re şedinţe principale sau secundare. Func ţia recreativă contribuie la rena şterea spaţiului rural şi îi dă acestuia o nou ă dimensiune economic ă. Există o cerere ce poate fi satisf ăcută prin anumite amenajări şi prin implantarea de stabilimente noi. Crearea de luciuri sau ochiuri de ap ă, de instalaţii de golf, tenis şi alte terenuri şi amenajări sportive, trasee turistice pentru drume ţie sau schi de fond reprezint ă doar unele dintre aceste amenajări necesare. Ferma, restaurantul, cafeneaua r ăspund unor nevoi asociate funcţiei recreative a spa ţiului rural. care ar putea fi oare dimensiunea
unui spaţiu astfel amenajat ? Se estimează că o zonă cu raza de 50 km, în jurul unui oraş corespunde unui spa ţiu menit să îndeplinească funcţia recreativă.
2.4. Clasificarea (structura) spa ţiului rural În literatura de specialitate, spa ţiul rural privit din punct de vedere economic şi social este împăr ţit în: spa ţ iul ăşănesc, spa ţ iul iul rural periurban sau preor ăşă iul rural intermediar şi spa ţ iul iul rural periferic, marginal sau defavorizat . Din punct de vedere al urbanismului, al citadinului, al agriculturii, al silviculturii şi al ecologicului, spa ţiul rural cuprinde pe lâng ă mediul socio- economic şi spa ţ iile iile naturale, parcurile na ţ ionale, ionale, parcurile regionale, rezerva ţ ii ii naturale, siturile şi spa ţ iile iile naturale sensibile. Spa ţ iul iul rural periurban sau preor ăşă ăşănesc , cuprinde zona limitrof ă marilor oraşe, pe o distan ţă variabilă între 10 şi 50 km, în func ţie de for ţa economică şi administrativă a centrului urban, considerat ca referin ţă. Zonele rurale periurbane sunt în general cele mai dinamice din punct de vedere economic, dar şi cele mai supuse unei presiuni continuie a ora şului (presiunea elementelor de urbanizare şi presiunea demogafic ă determinată de imigr ările din satele mai îndep ărtate şi de exodul exodul urban temporar temporar sau definitiv definitiv -locuin ţe secundare, reziden ţiale sau turişti la sfâr şit de să ptămână). O viziune general ă a influenţei oraşului asupra spa ţiului rural a fost propus ă de către T. Schultz în lucrarea sa “The Economic Organization of Agriculture (New York, Mc Graw Hill, Cap. 10). Dup ă acest autor prosperitatea unei regiuni rurale depinde mai pu ţin de potenţialităţile agronomice decât de vigoarea economiei industriale şi urbane a c ărei vecinătate o simte. Argumentarea lui T. Schultz se concretizeaz ă în: creşterea economică se manifest ă în “poli” care au o pozi ţ ie ie geografică bine determinat ă; aceşti poli de creştere au un con ţ inut inut care este în general industrial şi urban; via ţ a economică şi mai ales activitatea agricol ă este cu atât mai intens ă cu cât se localizeaz ă în vecinătatea acestor centre, respectiv func ţ ioneaz ioneaz ă avantajul rentei de pozi ţ ie ie (situa ţ ie). ie). Această ipoteză este destinată să explice disparit ăţile regionale ce se constat ă în activităţile agricole, formele pe care le iau şi veniturile pe care le creaz ă, în aceeaşi ţar ă. Aceşti poli odat ă creaţi, afectează populaţia agricolă şi în consecinţă spaţiul rural. Efectul, zonele rurale periurbane sunt mai avansate din punct de vedere edilitar şi educativ, sunt dotate într-o mai mare m ăsur ă cu infrastructuri urbane şi cu echipamente tehnice şi servicii sociale datorit ă influenţei educaţionale şi economice a ora şului din vecin ătate. Din punct de vedere arhitectural şi cultural sunt, de multe ori influen ţate negativ şi chiar poluate de urbanul vecin. În toată Europa în aceste perimetre sunt dezvoltate re ţelele de
telecomunicaţii şi de transport (autostr ăzi, drumuri de centur ă, şosele, linii de tren, metrou etc.). Zonele periurbane sunt dezvoltate şi diversificate, având o economie mixt ă (agricolă, industrială şi de servicii). Agricultura are o structur ă a produc ţiei adecvată cerinţelor pieţei urbane din vecin ătatea sa (legume şi zarzavaturi, fructe, lapte etc.) şi se practică de cele mai multe ori o agricultur ă intensivă. Dimensiunea fermelor este mic ă sau mijlocie ca suprafa ţă, dar mărimea este considerabilă, datorită caracterului intensiv sau chiar industrial al produc ţiei agricole. ăţ ii Care sunt efectele expansiunii industriale şi urbane asupra vecin ăt ăţ ii rurale? În rurale? În primul rând se poate estima că se produc fenomene de stimulare şi de contagiere a ruralului. Sectorul agricol este tentat s ă utilizeze, dup ă imaginea industriei vecine, o tehnologie avansat ă. Disponibilitatea bunurilor de consum, efectul de demonstra ţie realizat prin frecventarea mediilor citadine vecine, incită populaţia rurală să-şi ridice nivelul de via ţă. În al doilea rând, cre şterea veniturilor în zonele rurale, apropiate de un centru industrial şi urban are ca baz ă concurenţa dintre sectoarele de activitate (agricultur ă, industrie, servicii) pentru for ţa de munc ă. În măsura în care salariile industriale sunt mai ridicate decât ale celor mai buni agricultori, agricultura nu-i poate re ţine decât dac ă se produce o apropiere a remuner ării în cele două sectoare. Presiunea salariilor nu va fi efectiv ă decât dacă, for ţa de muncă este rar ă şi dacă agricultura va fi în m ăsur ă să plătească salarii ridicate. Verificarea acestor ipoteze s-au f ăcut în unele regiuni din Statele Unite şi şi în Brazilia, care au atestat par ţ ial ial spusele lui T. Schultz, iar verifică verific ările f ăcute în alte regiuni ale acelora ş acelora şii ţări ţări au ajuns la concluzii negative. Teoria lui T. Schultz gre ş gre şee şte şte prin faptul că că limitează limitează influen ţ influen ţ a spa ţ spa ţ iului iului urban numai la componenta – agricultur ă - a spa ţ spa ţ iului iului rural. Este însă însă posibil ca ora ş ora şul ul să să influen ţ eze eze mai pu ţ pu ţ in in asupra acestei componente decât asupra componentelor neagricole ale ruralului: func ţ func ţ ia ia reziden ţ reziden ţ ial ial ă , activitatea turistică turistică , implantarea industrial ă , extensia comercial ă etc. Spa ţ iul iul rural intermediar , cuprinde cea mai mare parte a spa ţiului rural şi se caracterizează prin: a). structura economic ă este dominat ă de o agricultur ă performant ă şi activităţi conexe, cu alte cuvinte este spa ţiul agricol sau zona agrar ă a spaţiului rural; b). factorii de producţie ( naturali şi socio economici) sunt favorabili, respectiv permit o dsezvoltare bună a producţiei agricole. Astfel, spa ţiul rural intermediar cuprinde zonele produc ţiei de cereale, plante tehnice, legume şi zarzavaturi, fructe şi struguri, furaje, şi a producţiei animale. Aici se întâlnesc exploataţiile agricole performante bazate pe productivitate şi profitabilitate utilizând în acest scop tehnologii intensive şi de tip industrial în special, în creşterea animalelor de produc ţie. Specializarea, concentrarea şi integrarea exploataţiilor agricole, crearea unor filiere agroalimentare puternice care
integrează producţia, prelucrarea şi comercializarea produselor agricole, standardizarea produselor şi a proceselor de produc ţie, preocupări importante pentru protecţia mediului şi pentru fasonarea peisajului etc., sunt fenomene şi procese economice caracteristice zonelor cuprinse în acest tip de spa ţiu rural. Spre exemplu zone agricole întinse din Europa şi America au devenit strict specializate, - cordonul porumbului din statele Iowa, Minnesota, Wisconsin şi Ohio; soia în statul Missouri; cereale boabe în bazinul parizian, paji şti şi creşterea animalelor în Bretania; suine în Danemarca; flori în Olanda etc; c). populaţia activă a spaţiului rural intermediar este ocupat ă preponderent în sectorul sectorul produc ţiei agricole şi se caracterizeaz ă print-o anumit ă stabilitate socio-economică (venturile sunt “satisf ăcătoare”, nu sunt naveti şti etc.); d). particularit ăţile spaţiului rural prezentate anterior se manifest ă din plin în aceste zone. Problematica dezvolt ării spaţiului rural intermediar în esen ţă, cuprinde r ăspuns la întrebarea - care sunt solu ţiile cele mai bune de cre ştere economică prin prisma conceptului de dezvoltare durabilă şi care sunt c ăile de trecere de la agricultura de tip productivist superintensiv ă la agricultura durabil ă?. no ţ iunii iunii de Spa ţ iul iul rural periferic, marginal sau defavorizat , (sensul no ţ “periferic”nu este din punct de vedere spa ţ spa ţ ial ial ci din punct de vedere economic ş economic şii social) se caracterizeaz ă prin: a). structura economic ă este dominat ă de o agricultur ă neperformant ă- tributar ă unor tehnologii rudimentare şi defavorizată atât de factorii naturali pedoclimatici cât şi de factori sociali şi economici care apar ţin istoriei dezvoltării acestor regiuni rurale. Factorii naturali se împart în dou două categorii importante, ş importante, şii anume: factori naturali cu ac ţ ac ţ iune iune defavorabil ă permanent ă , iremediabil ă , cum ar fi altitudinea, panta panta ş şii clima din zona de munte şi şi factori naturali a că c ăror ac ţ iune iune defavorabil ă poate fi corectat ă prin mă mă suri de îmbună îmbunăt ăţ ăţ iri iri funciare, cum ar fi combaterea inunda ţ inunda ţ iilor iilor prin îndiguiri, combaterea secetei prin iriga ţ iriga ţ ii, ii, combaterea acidit ăţ ăţ ii ii solurilor prin amendarea lor cu calcar etc. b). factorii de producţie ( naturali şi socio economici) sunt defavorabili produc ţiei agricole, iar rezultatul, - aceste zone se afl ă la periferia eficien ţei economice a activităţilor agricole, care, în lipsa unor “compens ări” a costurilor de producţie mai ridicate decât cele realizate pe terenurile mai fertile, nu vor putea face faţă concurenţei producţiei obţinute de pe acestea (efectul rentei diferenţiale). Pe măsur ă ce cererea agroalimentar ă devine tot mai inelastic ă în raport cu veniturile şi pe măsura acumulării unor stocuri tot mai mari de asemenea produse ce nu- şi găsesc desfacerea, ca urmare a performan ţelor agricole pe terenurile cele mai fertile, noi zone agricole intr ă în zona dificultăţilor economice şi sociale. Fenomenul de marginalizare economic ă este dat deci de legea fertilit ăţii descrescânde a solurilor şi de legea
randamentelor descresc ătoare a factorilor de produc ţie în condi ţiile economiei de piaţă. În prezent, prezen ţa marilor excedente de produse agricole ar trebui s ă ducă la restrângerea în continuare a suprafe ţelor cultivate pe baza nivelului de rentabilitate care determin ă concentrarea produc ţiei în exploataţiile competitive din teritoriile fertile. Aceast ă logică economică ar trebui s ă conducă la abandonarea spa ţiilor agricole defavorizate, în care relieful şi clima nu permit o rentabilitate satisf ăcătoare. Astfel, aceste zone ar putea s ă devină vaste rezerva ţii, consacrate petrecerii timpului liber (turism, vân ătoare, pescuit etc.). În acest sens, la nivelul Uniunii Europene începând cu anii 1985 pin asa numita “carta verde” se promoveaz ă ideia abandon ării a milioane de hectare. Totu şi se uită rolul de neînlocuit al utilit ăţii colective pe care îl joac ă agricultura în ocuparea şi echilibrul teritoriului rural şi apare întrebarea - cum trebuie s ă arate politicile de dezvoltare rural ă pentru zonele cultivate intensiv din jumătatea nordică a Europei care produc din abunden ţă excedente, şi cum trebuie să arate politicile de dezvoltare rural ă pentru zonele defavorizate din sud, sau pentru zonele montane produc ţia este mult mai redus ă şi adesea de calitate mai bun ă ?”. c). populaţia activă a spaţiului rural periferic este într-o important ă regresie. Noile exigenţe ale competitivităţii marginalizează şi mai mult spa ţiul rural periferic contribuind la accelerarea de şertificării lor. O mare parte din spa ţiului rural periferic este reprezentat ă de zonele de zonele montane, montane, unde procentul activilor este de 2-3 ori mai ridicat decât media pe ansamblul ruralului, iar veniturile acestora sunt de două ori mai mici. Locurile de munc ă industriale sunt rare şi prost plătite. În consecinţă, legislaţia din ţările Uniunii Europene, prevede m ăsuri de susţinere atât din partea autorit ăţilor publice na ţionale cât şi a U.E. (ex: “compensaţie de handicap”, care se acord ă pe cap de animal şi pe hectar; surse de finanţare nerambursabile pentru programe de dezvoltare regional ă – infrasructur ă, susţinerea IMM-urilor etc). Reanimarea economic ă a acestor zone (care sufer ă din cauza lipsei unei densit ăţi demografice suficient de mari pentru a asigura revigorarea mediului lor rural, sufer ă din cauza aridit ăţii solurilor lor şi din cauza rigorii climatului lor) are la bază diversificarea activit ăţilor economice, mai ales dezvoltarea artizanatului, a turismului şi pluriactivitatea. Toate acestea implic ă un important effort de solidaritate din partea statului precum şi a colectivităţilor regionale, departamentale sau jude ţene. În acest sens apare întrebarea: - acest ajutor este oare etic ş etic şii economuc? – r ă spunsul este “Da” ş “Da” şii rezult ă din r ă spunsul la o alt ă ăntrebare: care este costul conservă conservării acestor patrimonii pentru a reveni la o economie exigent ă , comparativ cu costul reinser ţ iei iei acestor ţă acestor ţărani rani dezr ăd ăcina ţ cina ţ i sau cu a unui ş unui şomer omer din ora ş ora ş ? ?
În termeni de amenajare a teritoriului, nu este convenabil ă deşertificarea unei asemenea por ţiuni din teritoriul na ţional. Din contr ă, spre exemplu, turismul verde care se dezvolt ă reclamă peisaje întreţinute şi sate ale căror aliur ă continuă să “atragă”. Rezultă astfel că, o agricultur ă care să păstreze aceste patrimonii are nevoie să fie ajutată prin: * reorganizarea funciarului – produsul paji ştilor şi al silvicului poate determina un profit mai bun; * o extensificare agricol ă raţională (producţia biologică), reîmpădurirea terenurilor abandonate şi marginale, valorificarea resurselor locale etc.; * sprijinirea pluriactivit ăţii capabile să viabilizeze exploata ţiile agricole (agroturism, artizanat, etc). Concluzionând se apreciaz ă că, politica de dezvoltare rural ă pentru aceste zone trbuie să conţină trei cuvinte chee: - Solidaritatea statului, regiunii, departamentului, - spa ţiul rural periferic, nu dispune de mijloacele necesare pentru a- şi asigura dezvoltarea; - Cooperarea între aceste spaţii, - amenajarea lor, echipamentele lor, serviciile colective de care au nevoie trebuie s ă fie rentabilizate pe un spa ţiu geografic suficient de întins; - Concentrarea tuturor for ţelor de pe acest spa ţiu pentru a identifica problemele existente, pentru a defini obiectivele, pentru alegerea priorit ăţilor şi pentru punerea în oper ă a acţiunilor. Spaţiile naturale, din punct de vedere al conceptului imbrac ă sensuri foarte diferite, astfel: • pentru un urbanist, acestea sunt locuri nelocuibile şi neconstruibile; câmp, o preerie, o p ădure, • pentru un citadin sunt terenuri neurbanizate: un câmp, o pârloagă; improprii pentru agricultur ă sau • pentru un agricultor, sunt terenuri improprii abandonate; • pentru un silvicultor, sunt terenuri improprii pentru silvicultur ă sau degradate; • pentru un ecologist, spa ţiile naturale reprezint ă spaţii virgine, neatinse de intervenţia omului iar ecosistemele se dezvolt ă liber pe aceste teritorii. În ţările dezvoltate nu mai prea exist ă teritorii care s ă corespundă acestor defini ţii, cu excepţia vârfurilor înalte ale mun ţilor, versanţii acestora inaccesibili şi unele mlaştini care mai supravie ţuiesc încă. Dar protec ţia naturii, în sensul cel mai larg al cuvântului, este din ce în ce mai reclamat ă şi mai revendicat ă, spre exemplu campania campania “pentru o dezvoltare rural ă durabilă” afişează acest obiectiv. Parcurile naţionale, referitor la concept - exist ă două tehndinţe opuse, şi anume:
1. cea americană americană şi şi africană africană potrivit c ăreia parcul na ţional sau regional are rolul de a proteja natura şi este “o rezervaţie”; franceză şi şi europeană europeană potrivit căreia rolul parcului natural este de a salva o 2. cea franceză natur ă remarcabil ă (fauna, flora, sit sau peisaj) şi de a promova acest ă natur ă, oferind vizitatorilor zone de calm, de lini şte, de aer curat. Parcul naţional, în concep ţia europeană, are ca originalitate deci, pe lâng ă protejarea naturii şi promovarea ei prin crearea unei zone periferice de primire, care înconjoar ă o zonă centrală protejată, respectiv parcul propriu-zis. Zona periferic ă face obiectul progranelor de amenajare, de dezvoltare economică şi aici sunt primi ţi şi găzduiţi vizitatorii parcului. Primele parcuri na ţionale au ap ărut la sfâr şitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea, în Statele Unite ale Amerticii (parcul Yellowstone din Munţii Stâncoşi), Canada, Noua Zeeland ă, Uniunea Sud African ă, Japonia, Anglia, Elveţia, Italia şi Suedia. În Fran ţa s-au pus bazele legale ale organizării parcurilor na ţionale abia în 1960. Parcurile regionale, spre deosebire de parcurile na ţionale care sunt gestionate întotdeauna de c ătre o administra ţie publică de stat, parcurile naturale regionale pot rezulta dintr-o ini ţiativă şi o voin ţă colectivă teritorială, iar gestiunea sa este efectuat ă în mod obişnuit de către un sindicat mixt care asociază comunele de pe teritoriul s ău şi alte colectivităţi locale, inclusiv oraşele vecine ale c ăror populaţie este beneficiara parcului. “Un parc regional este o zonă rurală agricolă şi forestier ă care, prin calitatea peisajelor sale, a cadrului său natural, a monumentelor sale naturale şi arhitecturale, merit ă să fie protejată, amenajată şi sustrasă procesului de urbanizare. Evolu ţia peisajului trebuie s ă fie controlat ă cu grijă în cadrul parcului. În cadrul echilibrului general al regiunii, parcul regional este un loc de destindere, de turism, de sporturi şi de petrecere a timpului liber. El trebuie s ă fie de asemenea, şi acest lucru este esenţial, un centru de activit ăţi agricole a c ăror calitate trebuie s ă fie susţinută şi menţinută.” Rezervaţiile naturale, au ca obiectiv conservarea speciilor de animale şi de vegetale în curs de dispari ţie şi protejarea habitatului. Siturile, înscrise şi clasificate sunt situri naturale sau cultural istorice care prezintă un interes ştiinţific, istoric, cultural sau pur şi simplu pitoresc care necesită proceduri şi măsuri de protec ţie şi conservare. Spaţiile naturale sensibile, sunt cele care au nevoie de ac ţiuni de protecţie, de gestiune şi de deschidere pentru public. Ele pot fi sus ţinute financiar printr-o “taxă pentru spaţiu natural sensibil” perceput ă ca un procent aplicat la valoarea construc ţiilor din perimetrele respective sau în unit ăţile administrative care de ţin asemenea perimetre.
2.5. Spaţiul rural şi Descentralizarea
Dezvoltarea economiei spa ţiului rural este strâns legat ă de conceptul de descentralizare.. descentralizare.. Conceptul de descentralizare exprim ă în esen ţă repartizarea responsabilit ăţ ilor ăţ ilor ăţ ile între stat şi colectivit ăţ ile teritoriale locale, respectiv fragmentarea şi difuzarea puterii, multiplicarea centrelor de decizie, frânarea excesului de birocra ţ ie, ie, eliberarea şi stimularea ini ţ iativelor iativelor locale, l ăsând în acelaşi timp ăţ ile să se exprime diverdit ăţ ile generatoare de dezvoltare. Aceast dezvoltare. Aceast concept schimbă profund rela ţiile pe care le între ţinea administraţia cu aleşii, iar principiile de baz ă sunt: autodezvoltare, autogestiune, microregional, endogen, autocentrat . R ădăcinile acestor principii sunt diverse şi se plasează în timp la sfâr şitul anilor 60, ca un remediu la dezvoltarea existent ă care a antrenat inegalit ăţi economice mari între diferite regiuni. ţărilor Ca efect, la începutul anilor 70, rurali ştii aveau să lanseze o mi şcare a “ ţărilor rurale” contestatare a ordinii industriale şi care con ştientiza efectul centralismului economic asupra de şertificării spaţiilor rurale. Crearea statelor na ţionale centralizate a dus în timp la crearea a şa numitului “Stat Providen ţă”, ţă”, faţă de care, reflexul ale şilor şi al organiza ţiilor profesionale era şi este încă, fie de a-i cere ceva, fie de mo ţiune sau de a-l critica. Devenind un mare stă pân, statutul naţional a creat structuri centrale cu ajutorul c ărora controlează şi diriguieşte toate laturile activit ăţii economice şi sociale din teritoriu. Treptat, aceste structuri au generat o birocra ţie şi un hăţiş de reglementări fiscale şi sociale care au deversat într-o impoten ţă a for ţei publice în faţa insecurităţii crescânde, greve, incorectitudine, corup ţie etc. Descentralizarea, este o reform ă fundamentală, care transfer ă aleşilor, puterile statului şi suprimă tutela administrativ ă şi financiar ă căreia îi erau supu şi. Ea va avea ca efect benefic dezvoltarea responsabilit ăţii şi a spiritului de iniţiativă la aleşi (la nivel local) a c ăror atitudine anterioar ă consta în a cere de Providen ţă”. ”. Descentralizarea invit ă cet ăţ la “Statul Providen ţă enii şi pe aleşii lor să-şi ăţ enii gestioneze singuri afacerile proprii, să trag ă cel mai bun profit din resursele lor, să se angajeze mai mult în ac ţ iunea iunea economică , în crearea locurilor de muncă , în promovarea propriilor valori (ecologia, (ecologia, modul de via ţă , cultura etc.), în dezvoltarea proriilor regiuni. Descentralizarea presupune ca deciziile s ă se ia şi să se aplice aproape de cet ăţean, şi nu într-un birou anonim din capital ă. Totuşi dacă punerea sa în oper ă nu va face obiectul unei rigori suficient de mari, principiile bune ale descentraliz ării ar putea avea efecte negative, ex: s ă se dubleze echipele administrative care vor instala conflicte sterile între structurile locale şi centrale; o reform ă necorespunzătoare a finan ţelor locale face ca micile comunităţi rurale, să nu aibă posibilităţi reale de a “tr ăi ca efect al descentraliz ării” etc. Efectul descentralizării pentru spa ţiul rural nu se va judeca în termeni teritorial administrativi, ci prin na şterea “ţărilor rurale” care se caracterizeaz ă prin
omogenitatea condi ţiilor şi a problematicii de dezvoltare şi care vor genera “autodezvoltarea”. Drumul spre descentralizare pînă la nivelul “ ţărilor rurale” trece prin regionalizare.
2.6. Conceptul de “Regiune” Termenul “regiune sau regional” este folosit în domeniul politicii şi serve şte şte la denumirea teritorial ă a unei zone care din economice structurale şi punct de vedere socio-economic este caracterizat ă prin aceia ş aceia şii “voca ţ “voca ţ ie”, ie”, iar din punct de vedere teritorial-administrativ se situează situeaz ă între nivelul na ţ na ţ ional ional (comunitar) şi şi cel local (comună (comun ă ). Regionalismul, ca politic ă socio-economică a apărut la mijlocul secolului al XX – lea şi începând cu anii 1970 a devenit un factor dinamizant decisiv al dezvoltării politice şi economice al UE, av ănd baze conceptuale noi (tab.2.2.) Tabelul 2.2. Diferenţele între politica regional ă tradiţională ţi cea nou ă Caracteristici
REGIUNI PROBLEMATICE STRATEGIA DE BAZA FORMĂ DE ORGANIZARE
OBIECTUL POLITICII REGIONALE
DINAMICA
Tradiţional
Nou
Bipolar: dezvoltat/nedezvoltat
Multifactorial: (diferite probleme regionalestructurale)
Creştere regională
Inovaţie regională
Repartizare între regiuni
Mobilizarea resurselor regionale interne
Capital, materii Creştere cantitativă Industrie, Planuri, proiecte Număr redus de intreprinderi mari
Informa ţii, tehnologie Transformare Transformare calitativă Servicii, legături între ramuri Programe Număr mare de intre-prinderi i ntre-prinderi mici şi mijlocii
Regiuni problematice constante în spaţiu Reţeaua stabilă a polilor de creştere
Zone problematice care variază în spaţiu Mobilizarea spontană a resurselor locale
Sursă: Horváth Gyula: Európai regionális politika, 1998, p. 32.
Cea mai important ă justificare pentru o politic ă regional ă separată la nivelul Uniunii Europene este “argumentul dinamic”, care afirmă că dezechilibrele regionale pot constitui o barier ă major ă în calea adâncirii integr ării. Activitatea Uniunii Europene în domeniul dezvolt ării regionale s-a intensificat după 1985, iar în 1988 şi 1992 au avut loc dou ă reforme care au
revoluţionat structura şi funcţiile politicii regionale din cadrul U.E. Reforma din 1988 avea la baz ă trei obiective: - transformarea politicilor structurale într-un instrument cu impact economic real; - utilizarea abordării multianuale în cazul planific ării cheltuielilor, pentru a se asigura statelor membre existen ţa şi predictabilitatea ajutorului Comunit ăţii; - instituirea unui parteneriat cu to ţi factorii implica ţi activ în implementarea politicilor structurale, îndeosebi cu autorit ăţile regionale. Reforma din 1988 a însemnat o muta ţie de la sus ţinerea proiectelor individuale cître finan ţarea programelor, o preocupare în direc ţia unei coordon ări mai extinse a trei Fonduri Structurale şi a unui buget mai mare, concentrat asupra celor mai dezavantajate regiuni ale Comunit ăţii. Originea reformei din 1992 î şi are r ădăcinile în deciziile Consiliului Europei de la Mastricht. Astfel, articolul 130 din Tratatul Uniunii Europene de la Maastricht din 1992 a prezentat principalele scopuri şi mijloace ale politicii regionale: 1. atenuarea deosebirilor deosebirilor dintre regiuni, a diferen ţelor de şanse datorate dezvolt ării întârziate; 2. crearea unor instrumente structurale şi de politici economice na ţionale şi comunitare corelate pentru înl ăturarea diferenţelor regionale izbitoare; 3. coordonarea diferitelor diferitelor surse financiare comunitare comunitare în interesul politicii regionale eficiente. Pentru delimitarea regiunilor, respectiv a teritoriilor de implementare a politicii regionale, la nivelul UE sa creat un sistem unitar de indicatori statistici numit “Nomenclatorul statistic al unit ăţilor teritoriale” (prescurtat NUTS de la iniţialele - Nomenclature des Unités Territoriales Statistiques). Regionalizarea conform NUTS, se bazeaz ă, din considerente practice, pe unităţi teritorial-administrative, iar baza de date statistice se sprijin s prijin ă pe acestea. Astfel, regiunile cuprind întotdeauna unit ăţi administrative, care la nivelul UE sunt grupate în 6 categorii de teritorii NUTS. NUTS 0 este 0 este reprezentat de statele membre ale OCDE (15 unit ăţi). NUTS 1 - defineşte macroregiunile, num ărul acestora în UE fiind de 77. Spre exemplu: Suedia, Irlanda şi Luxembourgul formeaz ă câte o singur ă regiune NUTS 1, pe când Germania are 16 regiuni NUTS 1 denumite Land-uri Italia are 11 regiuni NUTS 1etc. NUTS 2 sunt 2 sunt unităţile de bază ale politicii regionale descentralizate. Începând din 1988 Comisia European ă publică în fiecare al treilea an un raport privind situa ţia socio-economică şi dezvoltarea regiunilor NUTS 2 ale ţărilor membre. În ţările membre ale UE num ărul regiunilor NUTS regiunilor NUTS 2 numite 2 numite “de nivel mediu” este de 206, în România au fost create 8 regiuni NUTS 2, în Ungaria 7, în Italia 20 etc. În principiu, limitele acestora sunt în concordan ţă cu problematica comunit ăţilor teritoriale, cu num ărul populaţiei care poate rezolva eficient şi economic acest ă problematică, şi cu alţi factori de natur ă culturală, istorică etc.
NUTS 3, delimiteaz ă spa ţ iile iile rurale în UE care sunt în număr de 1031. În România acest nivel corespunde spa ţ iului iului jude ţ ean ean şi exist ă 42 de regiuni NUTS 3 . Ca excep ţ ie ie în Irlanda nu se disting regiuni NUTS 2, iar unit ăţ ile NUTS 3, ăţ ile numite regiuni de planificare, sunt în număr de 9. (Horváth Gy., 1998). NUTS 4 acoper 4 acoper ă nivelul microregiunilor, ceea ce reprezint ă nivelul de baz ă al politicii de dezvoltare teritorial ă construite de jos în sus. Microregiunea poate fi considerată ca o unitate de planificare-dezvoltare, în care se desf ăşoar ă majoritatea proceselor economice, comerciale, infrastructurale şi cele de aprovizionare, administrative şi sociale, legate de satisfacerea necesităţilor cotidiene ale popula ţiei localnice. Sarcina lor principal ă este să exprime inten ţiile comune legate nemijlocit de peisaj, localitate, de administra ţiile colaboratoare, s ă elaboreze planuri, s ă găsească şi să coordoneze sursele, s ă realizeze dezvoltările, să înlesnească dezvoltarea şi consolidarea leg ăturilor sat-oraş, să asigure dezvoltarea identit ăţii regionale şi dezvoltarea rural ă. (Csatári B., 1996). NUTS 5 se 5 se refer ă la aşezări, adică la nivelul local, Sistemul NUTS este important pentru fundamentarea politicii regionale europene, aceste unit ăţi reprezentând cadrul sarcinilor de programare, finan ţare şi dezvoltare. Pornind de la bazele informa ţionale la nivel regional se pot defini criterii obiective care determin ă dacă o regiune poate fi calificat ă drept spaţiu problematic şi, prin aceasta, aceas ta, ea devine obiectul politicii structurale. (dorgai L., Hinora F., Tassy S., 1998). În UE nivelul regional înseamn ă acele structuri NUTS, care sunt foarte importante din punctul de vedere al program ării teritoriale, adic ă unităţile de planificare şi statistică NUTS 2 şi NUTS 3.şi NUTS 4 care se refer ă la nicroregiuni şi NUTS 5 care reprezint ă comunele, constituie terenul de rezolvare a problemelor locale.
2.7. Regiunile rurale Caracterul regiunii “rural” sau “urban” este conferit de ponderea popula ţ iei iei care tr ăieşte în aşez ări rurale, de rela ţ ia ia centru-periferie, de ponderea agriculturii, de dimensiunile aşez ărilor, de densitatea popula ţ iei, iei, de regionalitate, de leg ătura omului cu natura, şi de toate acestea considerate ca un tot (Kovács K., 1998). Astfel există trei categorii de regiuni: 1. regiune predominant rural ă (predominantly (predominantly rural region) - este regiunea unde peste 50 % din populaţie locuieşte în comune, sau/ şi sate. 2. regiune semnificativ rural ă (significantly rural region) region) – este regiunea unde 15 – 50 % din popula ţie locuieşte la sat. urban ă (predominantly urban region) – este regiunea unde 3. regiune predominant urbană mai puţin de 15 % din popula ţie tr ăieşte în comunităţi rurale.
În consecinţă o regiune este considerat ă rurală, dacă ponderea popula ţiei care tr ăieşte în aşezări rurale dep ăşeşte 15 %. Conform metodologiei OECD este important s ă se studieze raportul între regiunile rurale şi economia na ţională considerată ca ca întreg. În func ţie de capacitatea regiunilor rurale de a se integra în economia na ţională, ele pot fi împ ăr ţite în trei categorii:
a). Regiuni rurale integrate economic (economicaly integrated rural ), situate în apropierea centrelor dezvoltate din punct de vedere economic si areas ), corespund spaşiului rural periurban sau preor ăşă nesc. În aceste regiuni, num ărul ăşănesc. populaţiei creşte, există locuri de munc ă, infrastructur ă este dezvoltat ă. Funcţia ecologică este o cerinţă primordială, precum şi protejarea mo ştenirii socio-culturale. Acolo unde condi ţiile de produc ţie şi de valorificare ale produselor agrare sunt favorabile, pre ţul pământului este ridicat, iar efectele ecologice negative ale agriculturii limiteaz ă producţia intensivă. În jurul marilor ora şe aceste terenuri se transformă treptat în spaţii locative. b). Regiuni rurale intermediare (intermediate rural areas ) – sunt acelea care se află relativ departe de ora şele mari, dar au acces la re ţelele de comunica ţii, şi care depind în mare m ăsur ă de agricultur ă, respectiv de industria de prelucrare a produselor agricole ( corespund spaşiului rural intermediar). intermediar). Aici se găsesc fermele mari care produc pentru pia ţă. Perspectivele lor de dezvoltare sunt determinate de capacitatea de a-şi schimba repede structurile agrare şi, mai ales, de ritmul în care reuşesc să asigure posibilităţi de ocupaţii alternative pentru popula ţia activă. c). Regiuni rurale îndepărtate (remote rural areas) – cele care au o densitate a popula ţiei scăzută, o structur ă demografică nefavorabilă, iar veniturile sunt mici şi în mare măsur ă dependente de agricultur ă (corespund spa ţ iului iului rural periferic). periferic). Ele au o a şezare defavorizat ă, condiţii naturale nefavorabile şi o infrastructur ă slab dezvoltat ă. Aici posibilităţile de dezvoltare economic ă sunt cele mai scăzute. Aceste regiuni periferice, r ămase în urmă, reprezint ă cea mai mare problemă pentru politica de dezvoltare regional ă rurală. Conform metodologiei descrise compar ăm spaţiile rurale ale UE-15 şi ale României (tab. 2.3.) Tabelul 2.3. Distribuţia locuitorilor şi a terenurilor pe regiuni în Uniunea European ă şi în România în % (1996) Regiuni Regiuni Regiuni Specificare predominant semnificativ predominant rurale rurale urbane Ponderea celor care peste 50% între 15-50% sub 15% locuiesc în aşezări rurale 9,7 29,8 60,50 Populaţia UE 47,0 37,4 15,60 Suprafaţa UE
Populaţia RO Suprafaţa RO
47,0 52,5
43,6 46,5
9,40 0,96
Sursa: Vincze Maria, Dezvoltarea regional ă şi rurală, Presa Universitară Clujeană, 2000. Regiunile cu caracter rural din UE însumeaz ă 84,4 % din suprafa ţa totală şi 39,5 % din popula ţia totală. Între statele Uniunii se observ ă diferenţe însemnate în privinţa “caracterului rural”. În Belgia 91,7 % din popula ţie tr ăieşte în regiuni
preponderent urbane, pe când în Finlanda 0%, în Suedia 19,1%, iar în Danemarca 29,1%. În Olanda, ponderea celor care locuiesc în regiuni preponderent rurale este de 0%, în Marea Britanie de 1%, în schimb în Suedia este de 63,2%. În cazul României 99,04% din suprafa ţa totală are caracter rural şi 90,6% din popula ţie tr ăieşte în aceste regiuni. În esen ţă, numai municipiul Bucure şti poate fi considerat ca regiune preponderent urban ă. Din cele 42 de jude ţe ale ţării numai în 18 ponderea celor care tr ăiesc la ţar ă este mai mică decât 50%. Densitatea medie a popula ţiei în România este de 94,8 locuitori pe km² şi numai în trei jude ţe (Iaşi, Ilfov, Prahova) şi în capitală cifra lor dep ăşeşte valoarea de 150 locuitori pe km². În cadrul regiunilor UE, densitatea popula ţiei este extrem de variat ă, mergând de la mai puţin de 20 locuitori pe kmp, în multe zone din Finlanda şi Suedia (unde pădurile acoper ă o mare parte a teritoriului), mai multe regiuni din Sco ţia, centrul Franţei şi Grecia, până la mai mult de 100 locuitori pe kmp, în multe regiuni cu puternice tr ăsături rurale (ex: sudul Germaniei şi sudul Italiei). Ţările UE se diferenţiază foarte mult şi în privinţa ponderii popula ţiei rurale pe cele trei tipuri de regiuni rurale men ţionate mai sus, astfel: dac ă pe ansamblul UE, popula ţia rurală reprezintă 17,5 % din totalul popula ţiei, situaţia pe ţări merge de la 3,1 % popula ţie rurală în Olanda, 4.9 % în Belgia şi 8,7 % în Anglia, pân ă la 66,6 % în Suedia, 50,6 % în Finlanda şi 43,1 % în Irlanda. Între aceste extreme se situeaz ă Germania cu 12,0 %, Italia cu 14,1 %, Luxemburgul cu 19,3 %, Portugalia cu 21,2 %, Fran ţa cu 23,7 %, Spania cu 24,4 %, Grecia cu 30,8 %, Danemarca cu 32,4 %, Austria cu 34,6 % populaţie rurală.
2.8. Dezvoltarea rural ă – concept, delimit ări Practica dovedeşte că orice om, indiferent de nivelul de preg ătire, la întrebarea „ce în ţelegi prin dezvoltare rural ă?” poate r ăspunde în sensul realizăţilor economice prezente – locuri de munc ă, nivelul veniturilor, modul de viaţă al “ruralilor” etc. Ca no ţiune termenul de dezvoltare se identific ă frecvent cu cel de creştere, deşi nu sunt sinonimi. ăţ i economice dintr-un Creşterea expimă un fenomen de extindere a activit ăţ reda ţ i în teritoriu, “cantitativ” şi cuantificabil cu ajutorul unor indicatori statici reda ţ formă formă valorică valorică sau fizică fizică: numă numărul ş rul şii evolu ţ evolu ţ ia ia locurilor de muncă muncă , nivelul ş nivelul şii evolu ţ evolu ţ ia ia veniturilor popula ţ popula ţ iei iei etc. Programele economice care generează genereaz ă cre ştere, ştere, pun
accentul pe crearea imediat ă a locurilor de muncă munc ă , pe reducerea şomajului şomajului şi şi pe cre şterea şterea veniturilor pe total zonă zon ă. expimă fenomenul de transformare calitativă Dezvoltarea, în schimb, expimă necuantificabil direct prin indicatori statici, a structurilor economice, politice, şi ăţ ii sociale, a modului de via ţă , a calit ăţ ii vie ţ ii, ii, a conştiin ţ ei ei umane (se au în vedere ăţ i fa ţă de actul produc ţ iei, schimbările de concep ţ ii ii şi mentalit ăţ iei, al consumului etc), a mediului înconjur ător etc, a coportamentului general al sistemului economicosă implice ş implice şii cre ş cre ştere, tere, dar leg ătura nu social considerat ca un tot. Dezvoltarea poate să este direct ă , că căci, de exemplu, locul de muncă munc ă poate să să fie schimbat cu unul mai bun, f ăr ă schimbarea numerică numeric ă a acestora. Programele de dezvoltare au în vedere schimbarea condi ţ condi ţ iilor iilor fundamentale (ex: cre ş cre şterea terea productivit ăţ ăţ ii ii individuale), ceea ce necesit ă timp îndelungat. Sunt dezvoltate institu ţ institu ţ iile, iile, posibilit ăţ ăţ ile, ile, resursa umană umană şi şi nu se ofer ă numai un simplu sprijin asigurând cre ş cre şterea terea resurselor, pe termen scurt. Dezvoltarea este, în esen ţă , întotdeauna o ac ţ ac ţ iune iune cu caracter strategic. Astfel, dezvoltarea rural ă poate fi definit ă ca un proces în care comunitatea rural ă este implicată în mod activ, în scopul mobiliz ării tuturor ini ţiativelor pentru valorificarea resurselor proprii în beneficiul social şi economic al comunit ăţii. Se cunosc două abord ări fundamentale ale strategiilor de dezvoltare rural ă: centrarea pe program - problema se pune astfel: unde, în care microregiune ar • avea mai mult succes un program dat?; centrarea pe microregiune - în centrul aten ţiei se află microregiunea şi se • caută strategia optimă pentru microregiunea dat ă. Prima abordare se folose şte mai rar în UE, dar prezentarea unor programe elaborate şi aplicate poate oferi informa ţii importante pentru factorii de decizie locali. Cunoscând lista programelor aplicate, se pot ob ţine sugestii pentru elaborarea unor strategii de dezvoltare rural ă centrate pe microregiune, sau se poate clarifica, în ce condiţii a avut sau nu a avut succes un program dat. Tabelul 2.4.
Leg ătura dintre dezvoltarea teritorial ă şi cea rural ă Caracteristici
Dezvoltare teritorial ă
Dezvoltare rurală
Scar ă
La scară mare (ţară, regiune, judeţ)
La scară mică (microregiune, local)
Caracter
De sus în jos
De jos în sus
Conţinut
Reţele de comunicaţii de mare întindere şi alte reţele infrastructurale; investiţii mari
Prin activizarea resurselor locale valorificarea condi ţiilor date (restructurare, produse de calitate, infrastructur ă, moştenire culturală, crearea condiţiilor pentru reţinerea populaţiei etc.)
Efect social
Se manifestă în mod indirect, numai pe termen mijlociu sau lung
Se manifestă în mod direct asupra oamenilor şi chiar pe termen scurt
Rolul asumat de stat
Decisiv, determinant
Orientativ, ini ţiator, sprijinitor
Finanţare
Co-finanţare, dar preponderent din fonduri centrale de stat
Co-finanţare, dar din surse locale proprii, respectiv de stat, descentralizate
Instrumentul realizării
Program
Program
Condiţiile de bază ale realizării
Decizie centrală
Parteneriat
Sursă: Jávor K., 1999
Carta European ă a Spaţiului Rural prevede c ă la elaborarea politicilor de dezvoltare (pentru economie, tehnologii, planificare regional ă, protecţia diversităţii biologice, agricultur ă, silvicultur ă, infrastructur ă, turism, înv ăţământ, relaţii internaţionale etc.) trebuie s ă se ţină seama de condiţiile specifice ale regiunilor rurale respectând principiile subsidiarit ăţii şi solidarităţii. De asemenea utilizeaz ă următoarele noţiuni: dezvoltare local ă, dezvoltare teritorial ă, dezvoltare rural ă, amenajare zonală, dezvoltare regional ă Dezvoltarea local ă se refer ă la concepţiile privind dezvoltarea unei a şezări date şi a împrejurimilor sale immediate.
Dezvoltarea teritorial ă se refer ă la marile investi ţii, la dezvolt ările infrastructurale pe plan regional sau care vizeaz ă mai multe regiuni pe baza unor concepţii coordonate. În cazul dezvolt ării teritoriale sunt decisive considerentele de ordin economic, tehnic şi cele de geografie economic ă. Dezvoltare rural ă cuprinde toate ac ţiunile îndreptate spre îmbun ătăţirea calităţii vieţii populaţiei care tr ăieşte în spaţiul rural, spre p ăstrarea peisajului natural şi cultural şi care asigur ă dezvoltarea durabil ă a spaţiilor rurale conform condi ţiilor şi specificului acelor teritorii. Dezvoltarea rural ă, din punct de vedere geografic cuprinde: dezvoltarea rural ă local ă , regional ă , transfrontalier ă şă şă paneuropeană paneuropeană. Programul pentru dezvoltarea rural ă poate conţine, în func ţie de condi ţii şi necesităţi, dezvoltarea următoarelor elemente: infrastructur ă, agricultur ă, turism, intreprinderi mici şi mijlocii, precum şi crearea de locuri de munc ă, dar şi idei privind protec ţia mediului, înv ăţământului, dezvoltarea comunit ăţii. Programele de dezvoltare rural ă sunt complexe, şi se refer ă concomitent la mai multe sectoare . În dezvoltarea rural ă rolul primordial revine resurselor umane, comunit ăţilor locale, participan ţilor vieţii economice şi sociale, valorilor ecologice şi ale peisajului cultura, deci func ţionează conform altei logici decât dezvoltarea teritorial ă, dar între cele dou ă no ţiuni există o legătur ă (tab. 2.3.). Scopul final dezvolt ării rurale este ca spaţiile rurale să fie apte, în mod durabil, s ă îndeplinească funcţiile care le revin în societate. No ţ iunea iunea de rural poate fi definit ă în rela ţ rela ţ ia ia centru-periferie, deci dezvoltarea rural ă înseamnă înseamnă , în esen ţă , dezvoltarea periferiilor ş periferiilor şii pă pă strarea valorilor acestora. Viitorul regiunilor rurale depinde în fond de trei factori: * de posibilit ăţ ile păstr ării şi creşterii numărului locurilor de muncă; ăţ ile * de direcţia şi amploarea viitoare a migr ării populaţiei (tineri, pensionari, turi şti) între sat şi oraş; * de caracterul reglement ărilor locale, regionale ş regionale şii na ţ na ţ ionale. ionale.
2.9. Principiile dezvolt ării rurale Principiile dezvolt ării rurale izvor ăsc din cele zece puncte ale Declara ţ iei iei de la Cork, elaborate în anul 1996 ca baz ă a politicii UE. spa ţ iului iului rural . Dezvoltarea rural ă trebuie să aibă 1. Punerea în primul plan a spa ţ prioritate între programele UE, să devină un principiu de baz ă . 2. Abordarea integrat ă a dezvolt ării rurale . Se propune o politică de dezvoltare rural ă cpmplex ă , care să cuprind ă toate activit ăţ ile sociale, economice şi ăţ ile culturale. Astfel, trebuie s ă fie cuprinse într-un program unitar gospod ărirea resurselor naturale de energie, dezvoltarea agriculturii adaptat ă la realit ăţ ile ăţ ile locale, diversificarea economiei prin dezvoltarea intreprinderilor mici şi mijlocii industriale şi de servicii, scoaterea în relief a valorilor mediului natural şi a celor culturale.
ăţ ii ăţ ii, ii, variet ăţ ăţ iiii (pluriactivitatea) . Sprijinirea diversit ăţ 3. Crearea diversit ăţ ii activit ăţ ilor economice şi sociale trebuie să ducă la formarea cadrului de ăţ ilor ini ţ iative iative private şi comunitare capabile s ă se între ţ in ină singure. 4. Durabilitate . Trebuie sprijinit ă o astfel de dezvoltare rural ă , care asigur ă ăţ ii ăţ ii, men ţ inerea inerea identit ăţ ii culturale, a surselor de energie, a biodiversit ăţ ii, a frumuse ţ iiii peisajului. Genera ţ iile iile de azi trebuie să folosească aceste valori ăţ ile astfel încât să nu pericliteze posibilit ăţ ile celor care ne urmeaz ă . În activitatea local ă trebuie să-şi g ăsească locul şi responsabilitatea global ă . 5. Subsidiaritate . Principiul de baz ă al politicii de dezvoltare rural ă eficient ă este o cât mai profund ă descentralizare a deciziilor şi un grad cât mai ridicat de parteneriat şi colaborare între nivelele locale, regionale, na ţ ionale ionale şi europene. Se va pune accentul pe ini ţ iativele iativele venite de jos şi pe participarea activ ă la elaborarea, realizarea şi controlul proiectelor, căci numai aşa poate fi valorificat ă creativitatea şi coeziunea comunit ăţ ilor. ăţ ilor. 6. Simplificare. Reglement ările şi sistemele de sprijinire, mai ales cele legate de dezvoltarea agriculturii, vor fi mai elastice, mai transparente, deci se preconizeaz ă să fie mai pu ţ in in birocratice. 7. Programare . Formarea şi realizarea programelor de dezvoltare rural ă trebuie să fie un proces consecvent, transparent, permi ţ ând ând fiecărei zone posibilitatea de a-şi elabora propria strategie de dezvoltare. Aceste programe trebuie să se încadreze într-un program unic pe scar ă regional ă . Finan ţ are. are. Este necesar ă antrenarea mai accentuat ă a resurselor financiare 8. Finan ţ locale, precum şi sprijinirea dezvolt ării unor tehnici de creditare rural ă care asigur ă folosirea concomitent ă a fondurilor private şi a celor bugetare. Este ăţ ilor important ă micşorarea dificult ăţ ilor financiare ale micilor intreprinderi, sprijinirea investi ţ iilor iilor productive, diversificarea economiei rurale. 9. Îndrumare. Trebuie sporit ă competen ţ a şi eficien ţ a administra ţ iilor iilor locale şi regionale, precum şi cea a organiza ţ iilor iilor civice prin ajutor tehnic, perfec ţ ionare, ionare, comunicare mai bună , oferirea unor informa ţ iiii utile, prin dezvoltarea unor rela ţ iiii de parteneriat. Evaluare şii cercetare . Urmărirea programelor de dezvoltare rural ă , controlul 10. Evaluare ş beneficiarilor, discutarea profesional ă a problemelor ivite, evaluarea experien ţ elor elor dobândite, stimularea cercet ării ştiin ţ ifice ifice şi a inova ţ iilor, iilor, toate acestea constituie principii importante.
2.10. Particularit ăţile dezvoltării rurale ăţ ile Particularit ăţ ile specifice ale dezvolt ării rurale sunt: - Antropocentrism . În centrul dezvolt ării rurale st ă omul, respectiv comunitatea de oameni care tr ăieşte la ţ ar ar ă . Aceast ă caracteristică face ca să prevaleze ăţ ii, ăţ ile principiul subsidiarit ăţ ii, respectiv comunit ăţ ile rurale sunt subiectele active ale dezvolt ării, nu numai obiectele ei pasive.
-
Complexitate. Programele de dezvoltare nu se rezum ă la câte un sector. Ele au în vedere concomitent crearea locurilor de munc ă , dezvoltarea agricol ă , înfrumuse ţ area area mediului etc., cu alte cuvinte privesc numeroasele laturi ale activit ăţ ii economice: dezvoltarea agriculturii, dezvoltarea infrastructurii ăţ ii ăţ ii, locale, dezvoltarea intreprinderilor mici şi mijlocii, dezvoltarea comunit ăţ ii, dezvoltarea surselor umane, ocrotirea mediului, cultivarea tradi ţ iilor iilor culturale, programe sociale etc. - Caracter de microregiune . Priorit ăţ ile şi strategiile de dezvoltare sunt ăţ ile determinate de situa ţ ia ia cadrului teritorial fixat numit microregiune,respectiv de sursele ei ecologice, economice, umane, de tradi ţ iile iile culturale etc. - Activitate cu mai mul ţ i participan ţ i i. Participanţii activi importanţi la programelor de dezvoltare a microregiunilor sunt: Fiecare membru al comunităţii; întreprinderile şi specialiştii; alesul comunităţii locale; guvernul; parlamentul; societatea civil ă. - Bazat pe principii. Dezvoltarea regional ă în UE se bazeaz ă pe principiile enun ţ ate ate în Declara ţ ia ia de la Cork, principii valabile şi pentru ţările care doresc să adere.
2.12. Obiectivele şi măsurile strategice de dezvoltare rural ă Obiectivele şi măsurile strategice de dezvoltare rural ă rezultă din politicile ăţ ii economice de dezvoltare a UE şi au la baz ă principiul subsidiarit ăţ ii şi al flexibilit ăţ ii. Conform subsidiarit ăţ ii, ţările membre decid asupra criteriilor de ăţ ii. ăţ ii, stabilire a obiectivelor şi a programelor care se vor bucura de asisten şă comunitar ă, iar conform flexibilit ăţ ii, măsurile alese pentru îndeplinirea obiectivelor trebuie s ă ăţ ii, ţină cont de priorit ăţi şi necesităţi. În cele ce urmeaz ă prezentăm obiectivele şi m ăsurile strategice de dezvoltare rurală: I. Cre şterea veniturilor şi îmbunăt ăţ irea condi ţ iilor iilor de produc ţ ie, ie, de muncă ăţ irea iilor în spa ţ iul iul şi de trai, (este obiectivul –O 1 ) prin stimularea şi promovarea investi ţ iilor rural (este măsura –M 1 ). Având în vedere c ă ponderea în activit ăţile economiei rurale o de ţin exploataţiile agricole reprezentând circa 14,8 mil. ha teren agricol, şansa pentru o dezvoltare durabil ă a satului românesc o reprezint ă stimularea şi sprijinirea investiţiilor în exploata ţiile agricole, care s ă conducă la: valorificarea raţională a resurselor rurale; sporirea veniturilor agricultorilor şi a îmbunătăţirii condi ţiilor de viaţă şi de muncă; creşterea viabilităţii exploataţiilor agricole; diversificarea producţiei agricole şi a serviciilor rurale; creşterea calităţii produselor pentru ca acestea s ă devină competitive, atât pe pieţele locale, cât şi pe cele regionale şi internaţionale; diminuarea costurilor de produc ţie; îmbunătăţirea condiţiilor de igenă şi de creştere a animalelor; creşterea calităţii vieţii; conservărea mediului înconjur ător.
II. Atragerea şi men ţ inerea inerea tinerilor în mediul rural, pentru reducerea vârstei medii a popula ţ iei iei rurale, pentru asigurarea optim ă a resurselor umane din spa ţ iul iul rural, pe structuri de vârst ă şi categorii sociale (O 2 ) prin asisten ţă financiar ă direct ă sau indirect ă a întreprinz ătorilor agricoli, care au vârsta mai mic ă de 40 ani (M 2 ). ). Măsurile trebuie să pornească de la asigurarea spa ţiului vital, şi facilităţi care să asigure tinerilor premisele necesare pentru demararea unor investi ţii productive. Aceasta va avea un impact pozitiv asupra dezvolt ării rurale, prin men ţinerea în activitate a unei popula ţii cu capacitate de munc ă şi cu posibilităţi de acţiune pe termen lung. III. Dezvoltarea procesării şi comercializ ării produselor agricole (O 3 ) prin stimularea investi ţ iilor iilor în domeniu (M 3 ). Facilităţile financiare şi fiscale create procesatorilor de produse agricole vor fi benefice pentru stat prin efectele de multiplicare în plan economic şi social asupra tuturor membrilor comunit ăţii, atât ca indivizi, cât şi ca activităţi economice. IV. Dezvoltarea cunoştin ţ elor elor de specialitate şi a aptitudinilor persoanelor care lucreaz ă în agricultur ă şi silvicultur ă şi recalificarea acestora (O 4 ) prin sprijinirea preg ătirii profesionale continuie (M 4 ). Subiecţii sunt pregătiţi ca să se orienteze spre produc ţia de calitate, s ă folosească tehnici ecologice de produc ţie, să producă în condi ţii de eficienţă economică etc V. Sprijinirea dezvolt ării zonelor defavorizate de factori naturali şi economici (O 5 ) ) prin asigurarea de “compensa ţ iiii de handicap” (M 5 ). Stimulentele pot fi sub form ă de plăţi compensatorii acordate pe unitatea de produs sau pe unitatea de suprafa ţă gestionată în condi ţii defavorabile sau prin scutiri de taxe şi impozite pentru cei ce investesc în zone defavorizate. VI. Creşterea gradului de complexitate a economiei rurale (O6 ) prin ) prin dezvoltarea şi diversificarea serviciilor rurale pentru agricultur ă şi industria alimentar ă la nivelul comunit ăţ ii, pentru nevoile de consum ale popula ţ iei iei ăţ ii, rurale şi prin sprijinirea IMM-urilor (M 6 6 ). Prin asigurarea unei game largi de servicii rurale, fermierii se vor axa pe latura productiv ă şi vor solicita servicii de specialitate necesare desf ăş ăşur ării activităţii lor. VII. Creşterea rolului economic, ecologic şi social al pădurilor (O7 ) prin dezvoltarea programelor privind înfiin ţ area area perdelelor de protec ţ ie, ie, ocrotirea resurselor silviculturii şi ameliorarea acestora şi, dezvoltarea fondului forestier (M 7 7 ) . Extinderea suprafe ţelor acoperite de p ăduri, prin utilizarea terenurilor neproductive, contribuie, atât la ridicarea gradului de ecologizare a zonei, cât şi la creşterea veniturilor locale. ăţ ilor VIII. Asigurarea de venituri alternative (O8 ) prin stimularea activit ăţ ilor turistice şi meşteşug ăreşti (M 8 ).
ăţ ilor IX. Protec ţ ia ia mediului (O9 ) ) prin stimularea activit ăţ ilor care nu genereaz ă efecte ecologice negative (M 9 ). ).
2.11. Coordonatele dezvolt ării integrate şi durabile a spa ţiului rural 2.11.1. Coordonatele dezvolt ării integrate rezultă din necesitatea dezvoltării complexe a spa ţiului rural, dezvoltare care trebuie s ă cuprindă toate activităţile sociale, economice şi culturale într-un cadru juridic şi politic unitar, cu delimitari bine definite. Astfel, trebuie s ă fie cuprinse într-un program unitar gospodărirea resurselor naturale de energie, dezvoltarea agriculturii adaptat ă la realităţile locale, diversificarea economiei prin dezvoltarea intreprinderilor mici şi mijlocii industriale şi de servicii, scoaterea în relief a valorilor mediului natural şi a celor culturale. În evoluţia fenomenului de integrare se pot distinge în principal dou ă sensuri: integrare orizontal ă şi şi integrare vertical ă. Integrarea orizontal ă , are în vedere întreprinderi şi activităţi de acelaşi gen, plasate la nivelul aceleia acelei aşi verigi a lan ţului economic. După caracterul rela ţiilor ce se stabilesc între unit ăţile sau activităţile integrate, se pot distinge dou ă situaţii: a) întreprinderi mari, specializate, intr ă în relaţii contractuale cu întreprinderile mici din aceeaşi ramur ă integrându-le în lan ţul tehnologic al acestora. b) integrarea orizontal ă de tip cooperatist , care const ă în unirea liber consim ţită a producătorilor agricoli în societ ăţi şi asociaţii agricole, cu scopul de a produce anumite produse (grâu, sfecl ă pentru zah ăr, floarea soarelui, îngr ăş ăşarea tineretului bovin, ovin etc.), de a utiliza în comun anumite utilaje şi maşini costisitoare (combine, utilaj de administrat pesticide şi erbicide etc.), de a executa anumite lucr ări de interes general (iriga ţii, plantaţii în masiv etc.), de a se aproviziona cu materiale necesare produc ţiei agricole (semin ţe, îngr ăşă ăşăminte, furaje combinate, combustibili etc.) sau pentru a- şi vinde produsele proprii, asociaţii pentru protec ţia agricultorilor etc. Integrarea verticală , constă în coordonarea întreprinderilor cu activit ăţi conexe, situate, fie în acela şi sector, fie în sectoare diferite ale complexului economic. De obicei, în aceast ă formă de integrare exist ă o întreprindere integratoare, mai multe întreprinderi integrate, cum la fel de bine poate fi şi o societate (asocia ţie) a producătorilor agricoli care integreaz ă activităţile din amonte sau din avalul producţiei agricole. Integrarea vertical ă îmbracă îmbracă o gamă gamă variat ă de forme: a) Agricultura contractual ă reprezint ă acea formă de integrare în care se încheie contracte ferme între produc ători agricoli şi agenţii economici specializa ţi în
prelucrarea produselor agricole primare, constituind în esen ţă un mijloc de control asupra producţiei agricole. b) Integrarea vertical ă total ă constă în integrarea unui ansamblu complet de operaţiuni dintr-un anumit lan ţ economic, ca de exemplu: producerea mijloacelor de producţie, aprovizionare, produc ţie, prelucrare, distribu ţie la angrosi şti şi vânzarea cu amănuntul (sau numai o parte din acest ansamblu), de a şa manier ă încât integratorul să poată lua decizii privind toate stadiile lan ţului de activit ăţi integrate. O astfel de integrare o putem întâlni şi când toate aceste activit ăţi fac parte din aceea şi întreprindere. c) Integrarea vertical ă ascendent ă se caracterizează prin controlul executat de către firma prelucr ătoare (pol integrator) asupra produc ţiei agricole, prin încheierea de contracte cu produc ătorii agricoli. d) Integrarea vertical ă descendent ă se caracterizează prin integrarea de c ătre firma industrială de prelucrare (pol integrator) a activit ăţilor din avalul s ău (activităţi comerciale). În timp ce integrarea ascendent ă are drept scop asigurarea aprovizion ării cu materii prime a polului integrator care prelucreaz ă materiile prime agricole, integrarea descendent ă urmăreşte asigurarea debu şeelor necesare pentru vinderea certă a produselor finite. e) Agri-business-ul este este o form ă a integr ării verticale care const ă într-o formă de cooperare comercial ă, având drept scop introducerea unei metode sistematice de aprovizionare a pie ţei cu unul sau mai multe produse. Principiul fundamental al agri-businessului const ă în crearea unei leg ături directe între cererea şi oferta de produse agroalimentare. f) Holding-ul este este o altă formă de integrare vertical ă, aplicabilă ruralului. Holdingul este un ansamblu organizat de activit ăţi agricole, industriale, servicii, transport, desfacere final ă, aflate pe raza unei localit ăţi rurale sau grup de localităţi prin care s ă se valorifice eficient resursele agricole şi neagricole locale. Privit din punct de vedere func ţional, holdingul agroindustrial const ă dintr-un şir de stadii (etape) în care se produce şi prin care trece produc ţia agricolă până ajunge la consumator. Fiec ărei etape îi corespunde o func ţie tehnică sau economică după cum urmează: 1. Etapa producerii mijloacelor de produc ţ produc ţ ie ie necesare produc ţiei agricole şi cu care omul intervine în procesul de munc ă din agricultur ă, etapă ce se realizeaz ă în amonte de agricultur ă. 2. Serviciile necesare agriculturii, sunt în mare parte func ţii desprinse de agricultur ă sau funcţii noi apărute ca urmare a modific ării sistemelor de agricultur ă, noi tehnologii (irigare, chimizare, prognoz ă şi avertizare boli şi dăunători) etc. 3. Produc ţ Produc ţ ia ia agricol ă propriu-zisă propriu-zisă , se constituie ca o func ţie tehnică, cuprinzând cele dou ă ramuri fundamentale: produc ţia vegetală şi producţia animală şi reprezintă axul central al holdingului agroindustrial în jurul c ăruia graviteaz ă toate celelalte activităţi din amontele şi avalul agriculturii.
4. Prelucrarea produc ţ produc ţ iei iei agricole, este etapa plasat ă în avalul produc ţiei agricole, care presupune prelucrarea produselor agricole de la recoltare şi până la consumul final. 5. Distribu ţ Distribu ţ ia ia produc ţ produc ţ iei iei agroindustriale, constituie o verig ă intermediar ă între produc ătorii agricoli şi reţeaua comercială propriu-zisă, de cele mai multe ori sub forma comer ţului en-gros şi semi-gros, plasată în diverse puncte ale lan ţului distribuţiei. 6. Comercializarea propriu-zis ă a produselor agricole, este ultimul stadiu pe care îl str ăbate produsul înainte de a ajunge în sfera consumului, fiind totodat ă şi ultima verig ă a lan ţ ului ului economic general, func ţ ie ie îndeplinit ă de către comer ţ ul ul cu amănuntul.
2.11.2. Coordonatele dezvoltării durabile rurale rezultă din analiza tridimensională a spaţiului rural, respectiv a dimensiunii economice, sociale şi ecologice. Relaţiile spaţiului tridimensional confirm ă că orice acţiune sau fenomen care are loc într-un plan î şi găseşte reacţia şi în celelalte planuri. Aceste motiva ţii de ordin relaţional stau la baza definirii strategiilor şi politicilor de dezvoltare durabilă rurală. Spre exemplu o decizie de ordin economic care este considerată ca viabilă nu trebuie validat ă f ăr ă a analiza influen ţa efectelor în plan social şi ecologic. Dezvoltarea durabil ă în plan economic, se exprimă prin faptul c ă “orice activitate economică, trebuie să se realizeze în condi ţii de “viabilitate”, iar efectul asupra mediului social si ecologic numit “externalitate” s să fie pozitiv. ăţ i de a Viabilitatea exprimă capacitatea economic ă şi managerial ă a unei unit ăţ exista (rezista) o perioad ă cât mai mare de timp în cadrul structurilor economico-sociale impuse de pia ţă . ăţ ile Externalit ăţ ile exprimă efectele externe pe care le determin ă o activitate economică asupra altor activit ăţ i, asupra mediului şi asupra societ ăţ ii considerate ăţ i, ăţ ii ca un tot, plecând de la postulatul c ă - întreprinderile au interesul financiar de a polua “mediul în care î şi desf ăş ăşoar ă activitatea” datorit ă costurilor (protejarea mediului solicit ă costuri suplimentare de produc ţ ie). ie). Există două tipuri de externalit ăţi, respectiv: externalit ăţi pozitive numite economii externe şi externalităţi negative numite dezeconomii externe. Economiile externe cuprind: - economii externe de produc ţie, ex: apicultorul şi pomicultorul – externalitatea este reciprocă, respectiv cele dou ă activităţi au efecte pozitive una asupra alteia şi nu există o plat ă monetar ă pentru aceasta; - economii externe de consum, ex: întreţinerea sediului administrativ al unei firme şi amenajarea unui spa ţiu verde dă satisfacţie vecinilor, f ăr ă ca cel ce face asta să fie r ăsplătit; Dezeconomiile externe sunt:
-
dezeconomii de producţie, ex: unii agen ţi economici dăunează altora f ăr ă a exista o compensare financiar ă - un agent economic aflat în amontele unui râu poluează apa, care va fi utilizat ă de un altul situat în avalul râului; - dezeconomii externe de consum, ex: tutunul afecteaz ă pe ceilalţi f ăr ă a exista o compensare material ă. Economia rural ă este dominată de agricultur ă. Deci, agricultura este factorul determinant în jurul c ăruia trebuie să graviteze activit ăţile economice ale spaţiului rural. Existenţa exploataţiilor agricole viabile conduce la revitalizarea vie ţii economice rurale. Diversitatea exploata ţiilor agricole este dat ă de spectrul variat al sectoarelor de produc ţie vegetală şi animală, capabile ca prin activitatea acestora, s ă furnizeze, atât produse proaspete, cât şi materii prime pentru industrializare (sectorului alimentar sau industriei de textile şi pielărie sau altor sectoare ce folosesc ca materii prime produse agricole). Dezvoltarea durabil ă în plan ecologic , exprimă în esenţă tipul de activităţi economice şi sociale, care asigur ă evitarea degrad ării mediului. Protec ţia mediului constituie elementul fundamental al dezvolt ării durabile şi trebuie să fie în concordanţă cu legile ecologiei: 1. toate se leag ă de toate (ex: reducerea polu ării chimice în produc ţia vegetală are ca efect direct protec ţia solului, a apei şi a aerului iar indirect are ca efect creşterea calităţii produselor zootehnice); 2. totul trebuie s ă se ducă undeva (ex:în urma activit ăţii umane rezult ă “produse secundare” care nu sunt prelucrate sau consumate şi în consecinţă sunt deversate în mediu - poluândul ); 3. natura se pricepe cel mai bine (ex: activităţile agricole trebuie considerate activităţi semiartificiale sau seminaturale care vin s ă completeze pe cele naturale în folosul omului şi al mediului natural; legile naturii sunt atotcuprinz ătoare şi, omul prin activit ăţile sale nu trebuie s ă înpiedice nici într-un fel buna desf ăşurare a acestora); 4. nimic nu se cap ătă pe degeaba (ex: exploatarea nera ţională a terenurilor agricole, luate în cultur ă pe “gratis” a condus la degradarea calit ăţii acestora, fapt ce solicită cheltuieli tot mai mari cu îngr ăşă ăşămintele, cu carburan ţii etc pentru a obţine aceleaşi producţii agricole; această lege îşi găseşte utilitatea în a considera unele resurse naturale – terenuri agricole şi neagricole, apa, peisajul, fauna şi flora – bunuri economice, ale c ăror preţuri se stabilesc pe pia ţă.). În prezent, tehnologiile moderne practicate în agricultur ă şi oferite ca alternative agricultorilor sunt foarte diversificate şi cu influenţe faţă de mediu. Cu cât se urmăreşte creşterea producţiei pe unitatea de suprafa ţă, prin ăşăminte şi a combaterii d ăunătorilor prin substan ţe stimularea solului cu îngr ăşă chimice, cu atât se înregistreaz ă efecte negative asupra mediului, asupra ecosistemelor naturale. În condi ţiile actuale ale economiei, este necesar s ă se găsească un raport optim între tehnologiile aplicate, produc ţiile obţinute şi ecologie.
Sunt cunoscute principiile de ac ţiune, atât ale agriculturii alternative (agricultura biologic ă), cât şi ale agriculturii durabile, care au în vedere practicarea unei agriculturi performante, în echilibru cu natura. Agicultura biologică biologică presupune restric ţii ecologice de produc ţie, care au ca obiectiv obţinerea de produse nepoluate prin urm ătoarele direcţii de acţiune: rotaţia culturilor; reciclarea resturilor de culturi şi a gunoiului de grajd; folosirea în limite reduse a îngr ăşă ăşămintelor chimice, pesticidelor şi a altor substan ţe chimice; extinderea culturilor de protec ţie şi ameliorare a solului, inclusiv leguminoase fixatoare de azot; combaterea integrat ă a bolilor şi dăunătorilor Agricultura durabil ă are ca scop men ţinerea calităţii solului şi asigurarea unei corelaţii optime între cantitatea şi calitatea alimentelor, s ănătatea oamenilor şi menţinerea calităţii mediului înconjur ător. Practicarea unei astfel de agriculturi va contribui la dezvoltarea produc ţiei vegetale şi animale, animale, având ca efect efect dezvoltarea economico-socială, care asigur ă comunităţilor rurale: satisfacerea necesităţilor alimentare şi sociale; îmbunătăţirea calităţii mediului înconjur ător şi a bazei de resurse naturale; utilizarea cu eficien ţă maximă a resurselor limitate şi a celor neregenerabile; îmbun ătăţirea calităţii vieţii. Dezvoltarea durabil ă în plan social, presupune o garanţie a asigur ării condiţiilor de via ţă la nivelul condi ţiei umane, pentru toate localit ăţile şi regiunile, unde este prezent ă activitate uman ă. Este cunoscut faptul c ă nu toate regiunile ofer ă aceleaşi condiţii de dezvoltare economico-socială. Acestea se pot diferen ţia, atât în func ţie de condi ţiile naturale, cât şi de evolu ţia nivelului de dezvoltare a regiunii din punct de vedere economic. În general, dezvoltarea în plan social a unei regiuni este în corela ţie cu dezvoltarea economic ă a regiunii respective şi se găseşte în relaţie de dependen ţă cu aceasta. Astfel, cu cât o regiune prosper ă în plan economic, cu atât mai pu ţin se înregistrează efecte negative, care s ă conducă la un regres social. Deci, de la bun început, trebuie în ţeleasă dezvoltarea rural ă durabilă, ca un mecanism logic ce ac ţionează în orientarea evolu ţiei fenomenelor economico-sociale ale spaţiilor rurale spre o dezvoltare individual ă şi comunitar ă care s ă conducă la ameliorarea nivelului de bun ăstare rurală şi a menţinerii echilibrului factorilor naturali.
2.13. Diagnoza spa ţiului rural şi a dezvoltării durabile 2.13.1. Diagnoza spa ţiului rural, foloseşte 8 criterii complexe, care se împart în 38 de subcriterii, la care se ataşează un sistem de 77 de indicatori (tab. 2.5.).
Tabelul 2.5. Criteriile, subcriteriile şi indicatorii utiliza ţi în diagnoza spa ţiului rural Criterii
Subcriterii
Indicatori
1. Nr. comunelor 0. Administrativ
2. Suprafaţa 3. Istoric
1. Fizicogeografice
2. Demografice
1. Forme de relief 2. Zone naturale protejate 3. Factori de risc natural 1. Numărul populaţiei
1.2.1. Principalele categorii de zone protejate 1.3.1. Ponderea zonelor supuse supuse factorilor de risc natural 2.1.1. Numărul de locuitori
2. Densitatea populaţiei
2.2.1. Locuitori/km² 2.2.2. Suprafa ţ a amenin ţ at at ă de depopulare (densitatea = < 50% din media pe ţ ar ar ă şi rata de descreştere anual ă a popula ţ iei iei este > 0,5%
3.Evoluţia populaţiei
2.3.1. Evoluţia populaţiei în perioada “n”
4. Factorii de creştere a populaţiei 5. Îmbătrânirea demografică 6. Înnoirea forţei de muncă
3.Economice
0.1.1. Nr. comunelor 0.1.2. Structura pe sate 0.2.1. Suprafaţa 0.3.1. Principalele momente istorice şi influenţa acestora asupra economiei locale 1.1.1. Principalele forme de relief
1. Potenţialul agricol
2. Potenţialul forestier 3. Potenţialul turistic 4. Potenţialul industrial
5. Potenţialul exploataţiei agricole
6. Structurile de proprietate
2.4.1. Rata medie a natalităţii 2.4.2. Rata medie a mortalităţii 2.4.3. Rata medie a migraţiei nete 2.4.4. Sporul mediu mediu al populaţiei 2.5.1.Indice de îmbătrânire a populaţiei (60+/0-14 ani 2.6.1.Indice de înnoire a forţei de muncă (15-29/30-44 ani) 3.1.1. Structura fondului funciar 3.1.2. Structura culturilor în terenul arabil 3.1.3. Notele de bonitare ale terenurilor agricole 3.1.4. Teren agricol/locuitor 3.1.5. Indicile de utilizare intensivă a terenurilor agricole 3.1.6. Efectivele de animale 3.1.7. Structura efectivelor de animale 3.1.8. Densitatea animalelor la 100 ha 3.2.1. Suprafaţa forestieră pe locuitor 3.2.2. Repartizarea pădurilor după formă de proprietate 3.3.1. Numărul gospodăriilor adecvate pentru turism rural 3.3.2. Numărul de champinguri şi sate de vacanţă 3.3.3. Numărul locurilor de cazare 3.4.1. Gradul de complexitate a activităţii industriale 3.4.2. Prelucrarea produselor agricole 3.4.3. Numărul agenţilor economici 3.4.4. Numărul întreprinderilor în funcţiune/1000 locuitori 3.5.1. Suprafaţa medie a exploata ţiei individuale 3.5.2. Suprafaţa medie a exploata ţiei de tip asociativ cu personalitate juridică 3.5.3. Suprafaţa medie a exploata ţiei de tip asociativ familial 3.5.4. Gradul de asociere în exploatarea terenului 3.5.5. Gradul de integrare a activităţilor agricole 3.5.6. Producţiile medii 3.5.7. Capitalul fix pe hectar (gradul de dotare tehnică) 3.5.8. Capitalul fix pe animal 3.5.9. Mărimea exploataţiilor 3.5.10. Venitul unitar 3.5.11. Nivelul de rentabilitate 3.6.1. Ponderea suprafe ţei agricole private în totalul suprafeţei agricole
7. Gradul de ocupare a popula ţiei 8. Diversificarea activităţilor economice 1. Suprafaţa locuibilă
4. Locuire
5. Echiparea tehnică a localităţilor
2. Materiale de construcţie 3. Vechimea clădirilor 4. Locuinţe noi 5. Dotarea locuinţelor cu instalaţii de apă 1. Alimentarea cu apă în sistem centralizat 2. Alimentarea cu energie electrică 3. Alimentarea cu gaze naturale 4. Racordarea la reţele telefonice
ia activă ocupat ă la 1000 locuitori 3.7.1. Popula ţ ia 3.7.2. Populaţia activă în agricultură/100 ha teren agricol 3.7.3. Rata şomajului 3.8.1. Ponderea popula ţiei active neagricole în totalul populaţiei active 3.8.2. Structura forţei de muncă pe tipuri de activit ăţi economice 4.1.1. Suprafaţa locuibilă/locuitor 4.1.2. Suprafaţa medie a locuinţei 4.1.3. Numărul de camere pe locuinţă 4.1.4. Suprafaţa medie pe cameră
4.2.1. Ponderea locuinţelor realizate din materiale durabile 4.3.1. Ponderea locuinţelor cu o vechime mai mic ă de 2530 ani 4.4.1. Ponderea locuinţelor noi, cu o vechime mai mic ă de 5 ani 4.5.1. Ponderea locuinţelor cu instalaţii de apă în interior 5.1.1. Apa potabilă distribuită consumatorilor m.c./loc/an 5.2.1. Gradul de electrificare a gospodăriilor (din teritoriul comunal) 5.3.1. Locuinţe cu gaz metan, % 5.4.1. Gradul de racordare a gospodăriilor la reţeaua telefonică
5. Accesul la căile de transport
5.5.1. Accesul la reţeaua rutieră şi feroviară 5.5.2. Numărul autoturismelor/1000 locuitori 6.1.1. Locuitori/medic 1. Sănătate 6.1.2. Locuitori/cadru sanitar mediu 6.2.1. Nr.elevi/cadru didactic 2. Învăţământ 6. Sociale 6.2.2. Media claselor absolvite 3. Comunicare 6.3.1. Nr.abonamente TV/1000 locuitori 4. Mortalitate 6.4.1. Rata mortalităţii infantile, %0, (decese sub 1 an/1000 infantilă născuţi vii) 7.1.1. Calitatea aerului (frecven ţa depăşirii limitelor 1. Aer maxime admise –LMA- pe substan ţe poluante) 7.2.1. Calitatea apei (frecvenţa depăşiriiLMA pe substanţe 2. Apă poluante) 7.2.2. P onderea onderea apei reziduale recondi ţionate 7. Ecologice 3. Sol 7.3.1. Soluri afectate de factori de limitare a calit ăţii 7.4.1. Ponderea păduri lor afectate afectate de fenomene de uscare şi deforestare în totalul suprafe ţei forestiere 4. Păduri 7.4.1. M ărimea suprafe ţ elor elor protejate ecologic şi ponderea acestora în total suprafa ţă Sursa: Dezvoltarea rural ă în România. Carta Verde. 1998, Bucureşti; Aprecieri proprii.
Pe lâng ă indicatorii enumera ţ i,i, de la evaluatorii spa ţ iului iului rural se cer şi alte informa ţ ii, ii, de exemplu: caracterul leg ăturilor dintre aşez ările din microregiune, resursele principale, factorii externi care frâneaz ă dezvoltarea, perspectivele dezvolt ării regionale, leg ăturile de parteneriat, func ţ ionarea ionarea organiza ţ iilor iilor civice etc. Aceste criterii calitative, împreun ă cu sistemul de indicatori cantitativi, dau posibilitate celor care analizeaz ă spa ţ iul iul rural să-şi formeze o imagine real ă .
realizeaz ă printr-un sistem 2.13.2. Cuantificarea dezvoltării durabile se realizează de indicatori indicatori care evaluează evaluează urmă următoarele 13 criterii complexe: 1. Calitatea vie ţ ii ii
este rezultatul interacţiunii dintre sfera economică, socială şi ecologică; poate fi îmbunătăţită sau afectată prin practicile agricole şi neagricole (o conduită tehnică ecologică şi viabilă economic este superioar ă numai dacă contribuie la creşterea calităţii vieţii).
ăţ ii 2. Protec ţ ia ia şi gestiunea biodiversit ăţ ii
cuprinde două aspecte complementare: biodiversitatea domestică şi biodiversitatea sălbatică. este esenţială pentru menţinerea potenţialului alimentar pe termen lung; biodiversitatea domestică sa diminuat, datorită folosirii pe scar ă largă a aceloraşi soiuri, rase sau genitori; consecinţa este dependenţa de marile grupuri de seminţe şi expunerea la riscuri fitosanitare. biodiversitatea sălbatică sa diminuat prin distrugerea r ăzoarelor, a lizierelor, drenarea şi desecarea zonelor umede, suprimarea arborilor izolaţi, despăduriri; importanţă ecologică a biodiversităţii constă în puterea sa de reglare. Cu cât un sistem este mai divers cu atât este mai stabil şi mai apt să reducă riscurile de eroziune ale unei specii oarecare. Din contr ă, sistemele simplificate la scar ă mare sunt foarte expuse exploziilor parazitare greu controlabile.
3. Protec ţ ia ia şi gestiunea apei
impactul sistemelor agricole pentru resursele de apă este foarte important; a produce f ăr ă a polua sau cu riscuri de poluare minime este o condiţie fundamentală a agriculturii durabile.
4. Protec ţ ia ia solului
solul este o resursă naturală greu reînnoibilă la scar ă temporar ă umană; eroziunea sa este o pierdere pentru generaţiile prezente şi viitoare; agricultura durabilă încearcă să întreţină şi să amelioreze fertilitatea naturală a solului, reduce riscul de eroziune, limitează scăderea conţinutului în humus,
compactarea sau levigarea mineralelor. 5. Protec ţ ia ia şi gestiunea peisajului
peisajul este o resursă colectivă, alterabilă ca urmare a activităţii urmane iar gestiunea sa este obiectiv al dezvoltării durabile.
6. Etica
se manifestă indirect în tehnicile folosite pentru utilizarea resurselor (nu ste etic să se fondeze viabilitatea economică pe exploatarea regiunilor economic defavorizate) şi în practicile comerciale (raportul calitate/preţ; efectul importului de materii prime ieftine).
7. Calitatea produselor
producţia de calitate participă la lupta pentru identitatea unei filiere sau a unui teritoriu, vis-a-vis de producţia de masă, nelocalizată; trasabilitatea produselor reduce riscurile alimentare. alimentare.
8. Gestiunea resurselor degradabile
vizează gestiunea resurselor degradabile (petrol, fosfor, potasiu etc.) pe termen lung;. sunt încurajate practicile agricole care economisesc resurse minerale şi energetice.
9. Adaptabilitate
sistemele agricole durabile sunt flexibile, urmărind evoluţia contextului social şi economic.
10. Protec ţ ia ia atmosferei
cuantificarea noxelor din aer şi identificarea surselor acestora (ex: volatilizările amoniacale de pe lângă marile complexe de animale); efectul de ser ă.
11. Folosirea for ţ ei ei de muncă
gradul de ocupare al populaţiei şi structura for ţei de muncă pe tipuri de activităţi (este descurajată cursa pentru cucerirea drepturilor de producţie, în detrimentul altor exploataţii mai vulnerabile); să produci în limitele nevoilor prezente.
12. Bunăstarea animalelor
restricţii care impun ameliorarea condiţiilor de viaţă a animalelor de crescătorie; reacţie faţă de concentr ările mari de animale.
13. Coeren ţă
agricultura durabilă dezvoltă o strategie pentru ansamblul suprafeţelor interdependente, pe termen lung. sunt încurajate practicile coerente, capabile să combine eficienţa economică cu pertinenţă socială şi cu costurile ecologice.
Concepte de bază 1. Spaţiu rural periurban 3. Spaţiu rural intermediar 5. Spaţiul rural periferic 7. Descentralizarea 9. Regionalizarea NUTS 11. Dezvoltare rural ă 13. Dezvoltare local ă 15. Dezvoltare teritorial ă 17. Adaptabilitate 19. Coerenţă
2. Dezvoltare integrat ă 4. Dezvoltare durabil ă 6. Subsidiaritate 8. Antropocentrism 10. Integrarea orizontal ă 12. Integrarea vertical ă 14. Viabilitatea 16. Externalităţile 18. Agricultur ă biologică 20. Agricultur ă durabilă
Capitol Probleme de discutat 1. Particularităţile şi funcţiile spaţiului rural 2. Efectul activităţilor de descentralizare şi regionalizare asupra clasific ării şi economiei spaţiului rural 3. Dezvoltarea rural ă – concept, particularit ăţi, principii, obiective şi măsuri 4. Coordonatele dezvolt ării integrate şi durabile a spa ţiului rural 5. Criteriile, subcriteriile şi indicatorii utiliza ţi în diagnoza spa ţiului rural 6. Criteriile, subcriteriile şi indicatorii utiliza ţi în cuantificarea dezvolt ării durabile
Bibliografie 1. Buciuman, E. (1999)-Economie rural ă, Ed. SSA Alba Iulia 2. Dona, I. (2000)-Economie rural ă, Ed. Economic ă, Bucureşti 3. Kohls, R.L. and Uhl, I.N. I.N. (1990)-Marketing of Agricultural products, seventh edition. Macmillan Publishing Company. 4. Mitrache, Şt. (2000)-Dezvoltare rural ă durabilă, Ed. Planeta, Bucure şti 5. Otiman, P.I. (1999)-Economie rural ă, Ed. Agroprint Timi şoara 6. Otiman, P.I. (2000)-Restructurarea agriculturii şi dezvoltarea rural ă a României în vederea ader ării la UE, Ed. Agroprint Timi şoara 7. Strak, J. and Morgan, W. W. (1995)-The UK Food and Drink Sector. Euro PA and Associates. 7. Ştefan, G. şi colab. (2000)-Economie agrar ă, Ed. USAMV Iaşi. 8. Vincze, Maria, (2000)-Dezvoltarearegional ă şi rurală, Presa Universitar ă Clujeană.
Actorii economiei rurale Actorii economici sau agen ţ agen ţ ii ii economici cuprind indivizii, grupurile de indivizi şi organizaţiile care constituie centre de decizie şi ac ţiune în viaţa socială şi economică, respectiv prin deciziile şi alegerile acestora se creaz ă fluxuri de resurse (fluxurile reale şi fuxurile manetare) în ansamblul economiei considerate. La nivelul spaţiului rural se disting cinci categorii de actori: 1. gospod ăriile (menajele), care constituie grupul de consumatori, respectiv consumul; 2. întreprinderile, care constituie constituie grupul de producă producători, respectiv produc ţ produc ţ ia; ia;
3. băncile sau institu ţ institu ţ iile iile de credit, au ca activitate principal ă principal ă finan ţ finan ţ area area economiei; 4. statul sau administra ţ administra ţ iile, iile, care asigur ă în special servicii destinate ansamblului colectivit ăţ ăţ ii; ii; 5. mediul extern reprezentat de ansamblul agen agen ţ ţ ilor ilor economici situa ţ situa ţ i în afara spa ţ spa ţ iului iului rural sau a altor spa ţ spa ţ ii ii la care ne referim. Func ţ ia ia principal ă a gospod ăriilor este consumul . Gospodăriile consumă sau utilizează un bun pentru a şi satisface o nevoie. Pentru economi şti, noţiunea de consum şi cumpărare este sinonimă, fapt ce determin ă ca nivelul consumului să fie măsurat la un moment dat, cu nivelul achizi ţiilor de pe pia ţă, iar achiziţiile presupun ca gospod ăriile să dispună de venituri. Func ţ ia ia întreprinderilor este produc ţ produc ţ ia ia. Actul produc ţiei constituie o combinare de resurse naturale, de bunuri intermediare, de echipamente, de munc ă şi de procedee tehnice, care au ca rezultat ob ţinerea unui produs ce urmeaz ă a fi pus la dispoiziţia gospodăriilor sau a întreprinderilor. Func ţ ia ia băncilor este de a servi ca intermediari între actorii care economisesc şi şi actorii care împrumut ă o parte din resursele financiare necesare realiză realizării proiectelor pe care ace ş ace ştea tea vor să să le realizeze. Rolul lor este de a finan ţa economia şi de a emite moned ă. “Statul” este un termen foarte general ce desemneaz ă ansamblul administra ţ administra ţ iilor iilor publice şi şi private de la nivel na ţ na ţ ional, ional, regional şi şi local, care intervine în activitatea economică economic ă (securitate, redistribuirea veniturilor, ajutoare pentru diverse întreprinderi,…) cu mijloace foarte diverse (reglementări, fiscalitate, subvenţii etc). Mediul extern sau schibul cu exteriorul exprimă exprimă nivelul angajamentelor economiei rurale în economia na ţ na ţ ional ional ă. Rel ţ iile iile cu exteriorul determină determină schimburile de resurse.
3.1. Gospodăriile (Menajele) 3.1.1. Definirea şi clasificarea gospod ăriilor Pentru economişti şi statisticieni, o “gospod ărie obişnuită” este compusă, în general, din persoane care au aceea şi reşedinţă principală ca spaţiu permanent de locuit, indiferent dacă între ele exist ă sau nu o leg ătură de rudenie. O gospod ărie poate fi format ă dintr-o singură persoană dacă aceasta trăieşte singură în locuin ţa sa. Pe lângă gospodăriile obişnuite, care regrupeaz ă marea majoritate a popula ţiei se disting şi “gospodării colective” formate din persoane care tr ăiesc cu titlul de domiciliu permanent în colectivit ăţi instituţionale (ex: c ămine de bătrâni, cămine de muncitori, comunit ăţi religioase etc.).
Fiecare gospod ărie cuprinde una sau mai multe familii. “Familia” – este definit ă ca un grup (o entitate) format din cel pu ţin două persoane care constituie împreună un cuplu legitim sau nu, şi, după caz, copii sub 25 de ani, fie o persoan ă f ăr ă soţ şi copiii s ăi sub 25 ani. În ultimul caz familia este denumită monoparental ă. Membrii unei gospod ării ce nu apar ţin unei familii sunt denumi ţi “izola ţ i” şi se refer ă în general la “copii” celibatari peste 25 ani. “ Izola ţ Izola ţ ii ii” nu sunt în mod obligatoriu persoane care tr ăiesc singure pentru c ă ei pot locui împreun ă cu alţii, în aceeaşi locuinţă şi formează, respectiv fac parte dintr-o gospod ărie. Pentru studiul componentelor economice şi a caracteristicilor sociale ale gospodăriilor este necesar ă clasificarea acestora având la baz ă criteriul categoriei socio-profesionale a persoanei de referin ţă din cadrul familiei. Rezultă astfel următoarele tipuri de gospod ării: gospodării de muncitori; gospodării de agricultori; gospod ării de me şteşugari; gospod ării de comercian ţi; gospodării de patroni; gospod ării de intelectuali; gospod ării de pensionari; alte gospodării (de şomeri, de persoane inactive etc.). Clasificarea gospod ăriilor funcţie de categoria socială a persoanelor de referinţă este utilizată în toate analizele sociale şi economice. Totu şi încadrarea unei gospodării într-o categorie socio-profesional ă ridică cel puţin o întrebare – unde încadr ăm gospod ăria reprezentat ă de o familie unde so ţ so ţ ul ul lucrează lucrează în agricultur ă , so ţ so ţ ia ia în sistemul bancar iar copiii sunt func ţ func ţ ionari ionari în administra ţ administra ţ ie? ie?. Pentru a r ăspunde la aceast ă întrebare, în cele mai mai multe cazuri cazuri se consider ă că persoana de referin ţă a familiei este “so ţul”. Astfel, spre exemplu, prin gospod ării agricole înţelegem gospodăriile a căror persoană de referinţă este fie fermier fie muncitor agricol. Rezult ă că gospodăriile de agricultori nu încorporeaz ă numai persoane totalmente agricole ci şi persoane care lucreaz ă şi în alte sectoare ale economiei decât agricultura. Pe ansamblu, în România, num ărul gospodăriilor este de 7.317.563, din care 3.986.532 (54,5%) sunt gospod ării urbane şi 3.331.031 (45,5%) sunt gospod ării rurale (tab.3.1). Num ărul mediu de persoane ce revine pe o gospod ărie este de 3,08 la nivel naţional, cu diferen ţe între 3,01 persoane pe o gospod ărie în mediul rural şi 3,10 persoane pe o gospod ărie în mediul urban. Din numărul total al gospodăriilor, 5.481.537 sunt formate dintr-o familie (74,9%), 437.653 din dou ă familii (5,9%), 19.856 din trei familii (0,2%) şi 1.377.517 sunt nefamiliale (18,8%)-respectiv, (18,8%)-respectiv, 1.256.889 (91,2%) sunt reprezentate de o singur ă persoană şi 119.627 (8,8%) din dou ă sau mai multe persoane care nu formeaz ă o familie. În categoria gospod ăriilor rurale şi urbane intr ă 3.480.000 de mici proprietari de pământ care de ţin la nivel na ţional aproximativ 8.353.000 hectare şi nu formeaz ă aşa numitele gospod ării agricole sau ferme individuale a şa cum arată unele studii de economie agrar ă (peste 90% dintre aceştea nu au ca activitate principal ăagricultura).
Numărul familiilor în România este de 6.041.787, repartizate astfel: familii de salariaţi – 3.337.640 (55,2%); familii de ţărani – 491.731 (8,1%); familii de pensionari – 1.920.453 (31,8%); (31,8%); alte familii – 291.963 (4,9%). Tabelul 3.1.
Populaţia, gospod ăriile şi familiile în România Specificare Populaţia totală Gospodăriile Nr.persoane/gospodărie Familiile Nr.persoane/familie
1972 22.760 6.667 3,41 5.628 4,04
2000 22.546 7.317 3,08 6.041 3,73
numă număr % 1972 99,1 109,7 90,3 107,3 92,3
3.1.2. Nevoile şi resursele gospodăriilor Gospodăria este un “agent economic” a c ărui funcţie principal ă este consumul. Pentru consum persoanele care alc ătuiesc gospodăria utilizează resursele financiare de care dispun, pentru a cump ăra o cantitate cert ă de bunuri cu scopul de a-şi satisface nevoile. Nevoile reprezint ă tot ce este necesar unui om la un moment dat şi tot ce el î şi poate dori pentru a- şi asigura într-un interval dat, existen ţ a, a, conservarea şi devenirea sa. El se luptă, spre exemplu:.. pentru a- şi îndeplini nevoia de hran ă, de locuinţă, de îmbr ăcăminte, de sănătate, de comunicare, de petrecere a timpului liber etc. Nevoile sunt multiple şi nivelul lor tinde s ă crească pe măsura dezvoltării tuturor aspectelor vieţii economice şi sociale: progresele tehnice, urbanizarea, cre şterea veniturilor, cre şterea timpului liber, … Mediul social influen ţează deopotrivă în sensul difuzării anumitor nevoi în ansamblul popula ţiei prin fenomenele de mod ă şi imitare. Nevoile au f ăcut obiectul mai multor calasific ări . O clasificare, de exemplu a nevoilor în func ţie de gradul de necesitate le împart în: nevoi primare sau vitale, a vitale, a căror satisfacere este indispensabilă vieţii (nevoi de hran ă şi de apă), nevoi secundare secundare (de locuit, de îmbr ăcăminte, de încălzire) şi nevoi ter ţ iare iare a căror satisfacere nu este obligatorie şi care pot fi considerate de prisos (nevoi pentru timpul liber). Această clasificare nu satisfece în măsura în care este probat faptul c ă, gradele (treptele) de intensitate (de importan ţă) a nevoilor variaz ă de la un individ la altul şi nu sunt constante (permanente) în timp. Acelea care erau de prisos ieri se pot adeveri extrem de necesare ast ăzi, de exemplu, nevoia de destindere pentru or ăşean, nevoia de comunicaţie pentru agricultorul izolat etc. O altă clasificare face diferen ţierea între “nevoi “nevoi individuale şi nevoi colective” . Primele sunt satisf ăcute prin mobilizarea resurselor proprii gospod ăriilor şi următoarele datorit ă (graţie) unui număr cert de echipamente realizate de colectivităţile publice ( stat, regiuni, departamente, comune) şi câteodată private (asociaţii).
Pentru satisfacerea nevoilor, gospod ăriile trebuie să posede resurse. Din punct de vedere economic la nivelul gospod ăriilor, interesez ă resursele financiare denumite “venituri” . Pentru o gospod ărie există două mari categorii de venituri: Venituri directe sau primare primare care sunt legate direct de activitatea de producţie şi provin din intreprinderi şi administraţie. Ele sunt constituite din salariile primite de persoanele care î şi ofer ă munca lor, în schimbul unei remunera ţii (venituri din muncă muncă şi şi venituri din exploatare ), din chirii şi arendă - primite de persoanele care au închiriat bunuri imobiliare (imobile, p ământ), din dobânzi şi dividende primite de persoanele care economisesc, împrumut ă sau investesc bani (venituri din proprietate şi din capital) şi în fine din beneficiile ob ţinute de antreprenori (venituri din antrepriz ă). Venituri indirecte numite şi venituri de transfer sau venituri de redistribu ţ ie, ie, ce nu corespund unei activit ăţi productive sau antreprenoriale. Ele provin din extragerea unei p ăr ţi din veniturile primare a anumitor agen ţi economici (gospodării şi intreprinderi) cu scopul redistribuirii redistribuirii spre anumite persoane (bolnavi, familii numeroase, pensionari, şomeri etc). Prelevarea şi redistribuirea se face prin intermediul statului, a colectivit ăţilor locale (regiuni, departamente, comune) şi a organismelor de securitate social ă care împart banii proveni ţi sub formă de impozite şi cotizaţii sociale (prelevări obligatorii) iar pe de alt ă parte acele resurse v ărsate sub formă de prestaţii sociale. Cu aceste venituri disponibile, fiecare gospod ărie va putea acoperi nevoile immediate şi procura bunuri socotite necesare. Cea mai mare parte din venitul disponibil este astfel rezervată consumului. Cealalt ă parte este economisit ă şi reprezintă partea din venit care nu va merge imediat la consum. Ace şti bani economisiţi în gospod ării sunt în general depu şi în bănci, plasaţi în conturi particulare, împrumutaţi de intreprinderi sau stat şi reprezintă un mijloc de profit reprezentat de chiria banilor. Literatura de specialitate scoate în eviden ţă importanţa categoriei economicosociale – de venit - în analiza sintetic ă a gradului de dezvoltare a unui teritoriu, categorie care regrupeaz ă un număr mare de elemente heterogene, în special de ordin calitativ. Din analiza datelor din tabelul 3.2. , rezultă că faţă de anul 1995, în anul 1998, veniturile reale ale popula ţiei au scăzut cu peste 40%. Astfel, veniturile ob ţinute de populaţie sunt orientate aproape în totalitate c ătre bunurile strict necesare, popula ţia fiind caracterizat ă printr-un grad îngust de alegere între diferite bunuri şi servicii, iar referitor la economii, acestea se afl ă la pragul minim, influen ţând negativ finan ţarea investiţiilor, respectiv productivitatea muncii şi deci posibilit ăţile de creştere a venitului real. Tabelul 3.2.
Evoluţia veniturilor popula ţiei României în perioada p erioada 1995-1998 Specificare
1995
1996
1998
1. Indicele venitului nominal
100,0
1650,4
3836,5
2. Indicele nivelului general al pre ţurilor
100,0
2987,0
7071,9
3. Indicele venitului real (puterea de cump ărare) (1:2)
100,0
55,4
54,2
4. Indicele venitului real în România )
100,0
59,0
59,1
Această concluzie este prezentat ă ca fenomen, neexistând o rela ţie directă între economiile popula ţiei şi investiţii, ştiut fiind faptul c ă există agenţi economici care economisesc şi care acumulează. Dealtminteri, bunăstarea populaţiei nu este în func ţie numai de bunurile consumate cu titlu oneros, ci şi în funcţie de autoconsum şi de serviciile colective furnizate cu titlu gratuit sau semigratuit (c ăile de comunica ţii, condiţiile de transport şi de muncă, facilităţile de acces la cultur ă şi la serviciile colective). Creşterea veniturilor este considerat ă reală când anulează evoluţia concomitentă a preţurilor la bunurile ce pot fi cump ărate. Astfel, esenţial nu este deci creşterea venitului nominal (fenomen ce a avut loc în România), ci cre şterea venitului real sau puterea lui de cump ărare. Pentru aceasta s-a calculat raportul între indicele venitului nominal şi indicele nivelului general al pre ţurilor, iar rezultatul se numeşte “indice bugetar” (acesta scade semnificativ în România, de la 1,26 în anul 1990 la 0,89 în anul 1998.
3.1.3. Consumul gospod ăriilor Consumul presupune existen ţa “bunurilor”. Bunurile reprezint ă pe ansamblu, mijloacele care pot fi procurate de că c ătre gospod ării ş rii şii întreprideri pentru consumul lor imediat sau pentru utilizare pe timp îndelungat . Bunurile se clasific ă în: bunuri economice, economice, când bunul este relativ rar, iar ob ţinerea sa, reclam ă un • effort, concretizat în munca omului, în tehnicile utilizate şi în consumul de inteligenţa umană (ex. apa care o ob ţinem prin deschiderea robinetului); bunuri noneconomice (libere), când libere), când obţinerea lor, nu reclam ă un efort (ex. • apa pe care o bem dintr-un râu de munte). Bunurile economice cuprind:
produsele, pot fi alimente, îmbr ăcăminte, mobilă, echipamente casnice, maşini, utilaje etc. Produsele la rîndul lor pot fi: durabile şi fungibile. Sunt durabile când ele pot fi utilizate de mai multe ori în timpul unei perioade mai mari (ex: toate echipamentele gospod ăriilor), în caz contrar produsele sunt fungibile, mai bine spus ele sunt distruse la prima folosire (produsele alimentare); serviciile, serviciile, reprezintă activităţi prestate de persoane sau organiza ţii • (intreprinderi, colectivit ăţi) care permit satisfacerea nevoilor altor persoane sau organizaţii. Spre exemplu, activitatea medicului care viziteaz ă bolnavii s ăi, activtatea de transport, activitatea comercian ţilor etc. Produsele şi serviciile se clasifică în: produse şi servicii marf ă, când persoanele, pentru a le ob ţine, le cumpăr ă de • pe pia ţă, locul unde se întâlnesc cump ăr ătorii şi vânzătorii de bunuri, respectiv locul unde se formeaz ă preţul acestor bunuri (adic ă unde se cheltuiesc banii); produse şi servicii non marf ă , , când pentru utilizare nu este nevoie de a le • procura de pe pia ţă ( şosele utilizate de automobili şti, gr ădinile publice în care noi ne putem plimba, serviciile de securitate efectuate de poli ţie şi pompieri, învăţământul gratuit pentru to ţi copiii etc). Totu şi aceste bunuri non marf ă nu sunt gratuite c ăci fiecare contribuie cu un effort financiar care a fost consim ţit de întreaga colectivitate publică. Când nu se folose şte direct salariul pentru utilizarea unui bun, societatea caută alte forme de plat ă (ex: impozitele). Actul de consum poate fi apreciat ca o măsur ă de distrugere (în sensul categoriei “bun fungibil sau bun durabil”), sau de achizi ţie a unui bun. Ca formă general ă , este momentul de achizi ţ ie ie a unui bun marf ă şi este mai pu ţ in in important dacă produsul cumpărat este utilizat sau nu. nu. Consumul se clasifică în: consumuri productive, numite ş numite şii consumuri intermediare , reprezint ă valoarea • bunurilor (produse şi servicii) utilizate de intreprinderi în activtatea lor productiv ă . Aceste bunuri sunt, fie încorporate în noi produse fabricate de intreprindere, fie distruse sau transformate în procesul de produc ţ ie. ie. Pentru exploata ţ iile iile agricole, ăşăminte, sămân ţă , consumurile intermediare sunt reprezentate în special de îngr ăşă produse fito-sanitare, servicii furnizate prin centrele veterinare şi centrele de consultan ţă etc. consumurile neproductive numite şi consumuri finale, finale, reprezintă valoarea • bunurilor consumate de gospod ării pentru satisfacerea nevoilor indivizilor care o compun. Un bun poate fi, deci, în acela şi timp intermediar sau final, potrivit agentului economic care îl cump ăr ă şi utilizează. spre exemplu; apa sau curentul electric consumat şi de intreprindere şi de gospodărie; serviciile veterinare de intervenţie la animalele din exploata ţiile agricole sau pentru îngrijirea unui animal de la “ţar ă”; producţia exploataţiilor agricole este, pe de o parte produc ţie – destinat ă consumurilor intermediare (produse furnizate industriei agroalimentare), iar pe de •
altă parte, consumurilor finale (produse vândute ca atare gospod ăriilor prin intermediul comercian ţilor). Dacă consumul gospod ăriilor este numit consum final acesta poate fi repartizat în dou ă mari grupe: consum privat şi consum colectiv. colectiv. Împreună poartă numele de consumul l ărgit al gospod ăriilor . Consumul privat este constituit din trei elemente : a) Autoconsumul de produse alimentare (produse din gr ădina proprie) şi servicii (numai serviciile ce ţin de locuinţa proprietarilor). Acest autoconsum, este dificil de evaluat şi este mai important (mai mare) la ţar ă faţă de oraş. b) Avantajele b) Avantajele în natur ă , furnizate , furnizate în special de intreprinderi c ătre anumiti salariaţi (utilizarea de apartamente sau ma şini). c) Achizi ţ iile iile de produse şi servicii marf ă f ăcute de gospodării prin intermediul pieţei şi care solicit ă plăţi monetare (eforturi financiare). Consumul colectiv este acela de servicii colective, gratuite în aparen ţă şi furnizate de administra ţie cître gospodării. Aici putem distinge: - Servicii colective gratuite furnizate de întreaga colectivitate na ţ ional ional ă (servicii indivizibile)= justiţia, neimputabile la nivel de individ sau grup de indivizi (servicii securitatea, apărarea naţională. - Servicii colective gratuite imputabile la nivel de individ sau grup de indivizi , deci, care pot identifica beneficiarii (serviciile individualizabile) şi a c ăror avantaje pot fi imputate gospodăriilor: învăţământ, acţiuni culturale, sportive, sociale etc. Pentru aprecierea consumului l ărgit , mai bine spus pentru m ăsurarea exactă a valorii produselor şi ale serviciilor utilizate în gospod ării, se ţine seama şi de un număr de transferuri ce afecteaz ă consumurile colective individualizabile. Astfel sunt transferurile economice de care beneficiaz ă gospodăriile, de exemplu: produse şi servicii la pre ţ sc ăzut, sub costuri, cum ar fii transportul urban. Partea colectiv ă a consumului lărgit creşte regulat, în special, pentru indivizii care locuiesc în marile aglomera ţii urbane. Dar, aceast progres costă colectivitatea, care face cheltuieli având ca surse prelev ările (impozite, cotiza ţii) obligatorii din venitul gospod ăriilor. Aceste impozite şi cotizaţii diminuează veniturile disponibile gospod ăriilor, mai bine spus, partea de venit pe care o familie, o cheltuie pentru cump ărături. Structura consumului pe elemente componente indic ă gradul de dezvoltare a unei zone (tab. 3.3.) Tabelul 3.3. Ponderea cheltuielilor alimentare în total buget de familie, % Ţara România Ungaria, Cehia, Polonia, Slovacia UE
Ponderea cheltuielilor pentru alimente în total buget de familie, % 70
%, UE 3,2
30
1,4
22
1,0
Ca legitate economic ă, “exist “ exist ă o corela ţ ie ie negativă (inversă ) între într e ponderea consumului alimentar în total bugete de familie şi calitatea alimenta ţ iei iei şi a nivelului de trai”, cu cât cheltuielile alimentare în total buget de familie sunt mai mari cu atât calitatea nutri ţiei umane este mai precar ă, iar nivelul de trai este mai scăzut.
3.1.4. Analiza consumului gospod ăriilor
Teoria consumului a evoluat mult în special cu aportul lui John Meynard Keynes (1886-1946). Economi (1886-1946). Economi ştii clasici (Adam (Adam Smith, 1723-1790; Robert Malthus, 1766-1836; David Ricardo, 1772-1823; John Stuart Mill, 1806-1873) considerau că că consumul era în func ţ func ţ ie ie de nivelul ratei dobânzilor care încurajau sau nu economiile. În acest sens func ţ func ţ ia ia global ă a consumului era: C = f(i), unde C(consumul) este inversul lui “i” (interesul financiar-rata dobânzilor), respectiv consumul cre ş cre şte te când rata dobânzii scade ş scade şii invers. J. M. Keynes şi alţi economişti de după el, au formulat ipoteze diferite care sunt mult mai relevante şi mai pertinente, respectiv au specificat c ă “…oamenii sunt în medie dispu ş dispu şii să s ă crească crească consumul lor când veniturile lor cresc, dar în mai mic ă propor ţ ie ie..”, cu alte cuvinte consumul este determinat de venitul real (C/P=f(V/P) unde; P-nivelul general al pre ţurilor; V-venitul), respectiv consumul cantitativ total creşte până la un anumit punct, pe m ăsur ă ce veniturile cresc, iar ponderea cheltuielilor pentru consum (consumul valoric) valoric) scade în total venituri şi partea de “economii” creşte. Pentru a în ţ în ţ elege elege acest fenomen este necesar ă distinc ţ distinc ţ ia ia între consumul total şi şi consumul marginal. Consumul total este satisfacţia totală pe care o persoană o obţine din consumul tuturor unit ăţilor de produs într-o perioad ă de timp dat ă. Economiştii numesc acest consum “utilitate total ă” (utilitatea nu este o proprietate a unui produs, ci ea se formeaz ă în mintea consumatorului, iar ideile consumatorilor se schimb ă, obiceiurile de consum se modific ă). . este satisfacţia adiţională, dată de consumul unei unit ăţi Consumul marginal este suplimentare de produs într-o perioad ă de timp dat ă. Economiştii numesc acest consum “utilitate marginal ă”. Revenind, cu cât se consum ă mai mult un produs cu atât utilitatea total ă este mai mare - pân ă la un punct. Pe m ăsur ă ce satisfacţia creşte, cu fiecare unitate consumată în plus, utilitatea adi ţională este tot mai mică comparativ cu unit ăţile anterioare. Cu alte cuvinte consumul marginal scade cu cât consumul total cre şte, fenomen cunoscut sub numele de diminuarea utilit ăţ ii marginale. marginale. La un anumit ăţ ii nivel, consumul total (utilitatea total ă) atinge maximul, iar consumul marginal (utilitatea marginal ă) va fi egal cu zero. Peste aceast ă limită consumul de unit ăţi
suplimentare poate crea disconfort, situa ţie în care utilitatea marginală este negativă, iar ca efect consumatorul tinde s ă “economisească”. Dacă am putea m ăsura utilitatea, am putea întocmi un tabel în care s ă ar ătăm cu cât se modific ă utilitatea total ă şi marginală a unei persoane la diferite niveluri ale consumului. Aceste date ar putea fi reprezentate ulterior sub forma unui grafic. Tabelul 3.4 reprezintă o astfel de situa ţie imaginar ă. Analizând tabelul putem spune că la consum 0, satisfac ţia este 0 şi utilitatea total ă este 0. Dacă la o unitate de produs se obţin 5 utili de satisfac ţie utilitatea totală este 5, iar utilitatea marginal ă este tot 5. Acestea trebuie să fie egale întrucât o singur ă unitate din produs a fost consumată.Dacă se consumă o a dou ă unitate, se ob ţin încă 3 utili (UM), ob ţinând în total 8 utili de utilitate total ă. Utilitatea marginal ă scade după consumul primei unităţi. Consumul celei de a treia unit ăţi va aduce şi mai puţine unităţi adiţionale; utilitatea marginal ă scade la 1, obţinând astfel o utilitate total ă de 9 utili. La cea de a patra unitate de produs, consumatorul este saturat (UM=0). O a cincea unitate de produs reduce utilitatea total ă (de la 9 la 8), iar utilitatea utilitate a marginal ă este negativă. Tabelul 3.4. Consumul total (UT) şi consumul marginl (UM)
Pachete consumate 0 1 2 3 4 5
UT
UM
0 5 8 9 9 8
5 3 1 0 -1
Rezultă astfel că: • curba UM are panta descendent ă; aceasta ilustreaz ă principiul diminu ării ăţ ii utilit ăţ ii marginale; • curba UT porne şte din origine; un consum 0 are o utilitate 0 şi atinge maximul atunci când utilitatea marginal ă este 0. La o utilitate marginal ă 0, nici o altă unitate adi ţională nu mai poate fi ad ăugată la utilitatea total ă. Vârful curbei corespunde acestei situa ţii; Tabelul anterior este bazat pe presupunerea c ă alte elemente nu se modifică. În realitate, ele se modific ă, chiar foarte frecvent. Consumul de unit ăţi dintr-un produs depinde de consumul celorlalte produse cu care se afl ă în relaţii de asociere (consumul unui produs este legat de consumul altui produs, ex: cafeaua cu zah ărul) sau de substitu ţie (produse alternative, ex: carnea de pas ăre cu carnea de porc). De fiecare dat ă când consumul celorlalte produse se modifică un nou calcul trebuie trebuie f ăcut. Apare astfel întrebarea : Cât de multe unit ăţ ăţ i dintr-un produs ar trebui să s ă consume un consumator pentru a- ş a- şii utiliza cât mai bine veniturile? Pentru a ob ţine un r ăspuns la aceast ă întrebare, trebuie s ă găsim o unitate de m ăsur ă reală pentru utilitate.
Una dintre soluţii ar fi m ăsurarea utilităţii în bani. În aceast ă situaţie, utilitatea devine suma de bani plasat ă de consumatori în consum. Utilitatea marginal ă devine suma de bani pe care o persoan ă este pregătită (accepta) s ă o pl ătească pentru a obţine o unitate de satisfac ţie în plus; cu alte cuvinte, cât valoreaz ă acea unitate suplimentar ă pentru consumator. Dac ă în exemplul anterior, consumatorul este pregătit să plătească 0,25 unit ăţi monetare (u.m.) pentru o unitate de produs suplimentar ă, atunci putem spune c ă unitatea respectiva îi aduce 0,25 u.m. de utilitate: UM = 0,25 u.m. Dacă Dacă ar ac ţ ac ţ iona iona ra ţ ra ţ ional, ional, câte astfel de unit ăţ ăţ i ar trebui să s ă consume? Pentru a r ăspunde la aceasta întrebare, trebuie s ă introducem conceptul de: surplusul consumatorului . Surplusul marginal al consumatorului (MCS ) este diferenţa dintre valoarea pe care consumatorul este preg ătit să o plătească pentru o unitate suplimentar ă de produs şi suma pe care o pl ăteşte. Deci dac ă consumatorul este preg ătit să pl ătească 0,25 UM şi de fapt pl ăteşte doar 0,20 UM, va ob ţine un surplus marginal al consumatorului de 0,05 UM MCS = UM- P Surplusul total al consumatorului (TCS) (TCS) este suma tuturor surplusurilor marginale ale consumatorului ob ţinute din toate unit ăţile de produs consumate. Este diferenţa dintre utilitatea total ă din toate unit ăţile şi cheltuielile cu acestea. Dacă, consumatorul nostru consum ă 4 unităţi de produs, şi era preg ătit să plătească 1,20 u.m. pentru ele, dar a cheltuit numai 0,80 u.m., atunci surplusul total al consumatorului este de 0,40 UM. TCS = TU - TE în care, TE reprezintă cheltuielile totale ( P Q) Rezultă astfel că, comportamentul ra ţ ional ional al consumatorului este atunci când acesta încerc ă să maximizeze surplusul consumatorului. Consumatorii vor continua s ă cumpere unit ăţi adiţionale atât timp cât vor câştiga surplusul consumatorului; cu alte cuvinte, atât timp cât pre ţul pe care sunt pregătiţi să-l plătească este mai mare decât pre ţul pe care îl pl ătesc (UM >P). Dar cu cât cumpăr ă mai multe unit ăţi, are loc diminuarea utilit ăţii marginale. Ea va sc ădea până când MU = P, adică pân ă când nu va mai exista surplus al consumatorului. În acel moment ei vor înceta să mai cumpere unit ăţi adiţionale. Nivelul optim al consumului lor a fost atins: surplusul consumatorului a fost maximizat. Dac ă vor continua să cumpere unit ăţi adiţionale, vor pl ăti mai mult pentru fiecare unitate “ultimă”, decât ar dori ( UM < P). În plus, aceasta înseamn ă că fiecare unitate monetara cheltuit ă, va aduce mai pu ţină satisfacţie decât anterior. Cu alte cuvinte, utilitatea marginal ă a banilor se diminueaz ă odat ă cu creşterea veniturilor . Nivelul consumului final al gospod ăriilor este influen ţat de următoarele variabile: I. Venituri – între veniturile gospod ăriilor şi consum exist ă o corelaţie foarte strâns ă şi consum autonom (oamenii f ăr ă cu excepţia consumului incompresibil numit şi
venituri sunt obliga ţi să consume – în principal produse alimentare, pentru a tr ăi). Dacă veniturile consumatorilor cresc iar pre ţurile nu se modific ă, vom spune c ă veniturile reale au crescut. Cu alte cuvinte, vom spune c ă mai multe bunuri pot fi cumpărate decât anterior. Dar veniturile reale pot cre şte şi f ăr ă că veniturile s ă crească. Aceasta se întâmpl ă dac ă pre ţurile scad. Pentru acela şi volum de bani pot fi cumpărate mai multe bunuri. Analiza efectului cre şterii veniturilor reale va fi operat ă în acelaşi mod cu cea a cre şterii veniturilor, în condi ţiile în care pre ţurile r ămân neschimbate. Cu cât veniturile cresc cu atât mai mult va cre şte cererea pentru majoritatea bunurilor. Economistul german Ernst Engel a a trasat o curbă care desemnează relaţia venit-consum, curb ă care-i poart ă numele. Astfel pe prima parte a curbei, odat ă cu creşterea veniturilor ritmul de cre ştere a cererii de consum este mai mare, iar dup ă satisfacerea nevoilor cererea se aplatizeaz ă, chiar dacă veniturile continu ă să crească. La o analiz ă mai atentă nu toate mărfurile se supun legii lui Engel şi în consecinţă se clasifică în: bunuri normale, bunuri inferiare, bunuri Giffen şi bunuri de lux. Bunurile normale se normale se supun legii lui Engel, respectiv o cre ştere a veniturilor determină o creştere a cantit ăţii cerute (cuprind toate m ărfurile considerate prioritare). Bunurile inferiare sunt mărfurile în cazul c ărora o cre ştere a veniturilor determină o scădere a cantităţii cerute (mărfuri de calitate inferioar ă, foarte ieftine, ca de exemplu, margarina ieftin ă etc). Bunuri Giffen sunt un tip particular de bunuri inferioare. Dacă partea reprezentată de un bun inferior în cheltuielile unui consumator va fi una reprezentativă, atunci o modificare în pre ţul acestuia va determina modificarea veniturilor reale ale consumatorului, rezultând o cre ştere a cantit ăţii solicitate din bunul respectiv. Un astfel de bun este cunoscut sub numele de bun Giffen, după numele lui Sir Robert Giffen, care a sus ţinut că, consumul de pâine la oamenii s ăraci creşte odată cu creşterea preţului pâinii. Bunurile de lux sunt un caz particular de m ărfuri de tip Engel, respectiv la început odată cu creşterea veniturilor cre şterea cererii la aceste mărfuri este foarte lentă, apoi începe s ă crească din ce ăn ce mai mult, iar pe ultimul domeniu al cre şterii veniturilor, cererea se comport ă în dou ă moduri distincte: a) se aplatizează şi devine egală cu o anumit ă cantitate “1”; b) cre şte în continuare. Modificările intervenite la nivelul consumului func ţie de modificările intervenite la nivelul veniturilor poart ă denumirea de elasticitatea cererii în func ţie de venit. Elasticitatea se exprimă cu ajutorul coeficien ţilor de elasticitate, care măsoar ă variaţia procentual ă a cererii de consum la o modificare modificare a veniturilor cu 1%. Funcţie de mărimea coeficienţilor de elasticitate exist ă cinci categorii de cereri de produse: 1. Ecv>1, cererea de produse se nume şte elastică (cererea creşte în propor ţie mai mare decât creşterea veniturilor) şi se interpretează astfel, la o creştere a
veniturilor cu 1% celtuielile ocazionate de cump ărarea acestor mărfuri cresc cu valori mai mari de 1% (este cazul m ărfurilor nealimentare de bun ă calitate). 2. Ecv= 1, cererea de produse se nume şte unitar ă, respectiv cererea cre şte în aceeaşi propor ţie cu creşterea veniturilor( se întâlne şte la o gamă restrânsă de alimente de foarte bună calitate) 3. 0 < Ecv< 1, cererea de produse este pu ţin elastică, cererea cre şte în propor ţie mai mică decât creşterea veniturilor (majoritatea produselor alimentare şi toate produsele tip Engel, ex. de coeficien ţi: iaurt = 0.58; fructe = 0.48; legume = 0.35; brânză = 0.22; carne de vit ă = 0.08 etc ). 4. Ecv= 0, cerere cu elasticitate nul ă sau inelastic ă, Cererea r ămâne constant ă indiferent de mi şcarea veniturilor (ex: carne în carcas ă = -0.01; unt = -0.04; carne de porc = -0.05; carne de pui = -0.08 etc). 5. Ecv< 1, cerere cu elasticitate negativ ă, cererea scade paralel cu cre şterea veniturilor (bunurile inferioare sau demodate). Cunoa ş Cunoa şterea terea elasticit ăţ ăţ ii ii este important ă pentru anticiparea evolu ţ evolu ţ iei iei consumului final al gospod ăriilor . II. Pre ţ ul ul produselor . Consumul de produse este puternic influen ţat de mărimea şi fluctuaţia preţurilor. Rela ţia cerere-pre ţuri este o relaţie complexă deoarece mi şcarea preţului la un produs determin ă mişcarea cererii atât la produsul respectiv cât şi la alte produse cu care se afl ă în relaţii de asociere sau de substitu ţie. Spre exemplu, dacă mâine mass-media va anunţa c ă producţia de cafea din Brazilia şi Africa de Est a fost compromis ă în acest an, pre ţurile vor exploda. Ce este de f ăcut? De presupus că veţi reduce drastic, consumul de cafea sau poate ve ţi renunţa complet la consumul de cafea. Aceasta este o simpl ă ilustrare a rela ţiei generale dintre pre ţuri şi consum: când preţul unui bun cre şte, cantitatea de bunuri solicitat ă scade. Această relaţie este cunoscută sub numele de legea cererii. Exist ă două raţiuni ale acestei legi: - Oamenii se vor simţi mai săraci. Nu vor ma putea cump ăra o cantitate la fel de mare ca înainte din acela şi bun. Puterea de cump ărare a veniturilor lor ( veniturilor reale) a sc ăzut şi nu-şi mai pot permite s ă cumpere aceeaşi cantitate. Acesta se nume şte efectul veniturilor ; - Bunul este mai mai scump scump comparat comparat cu altele. Deci consumatorii vor substitui aceste bunuri cu altele alternative, iar efectul poart ă denumirea de efectul substituirii In mod similar, atunci când pre ţul unui bun scade, cantitatea solicitat ă va creşte. Oamenii îşi vor putea permite s ă cumpere mai mult (efectul veniturilor) şi vor renunţa să mai consume bunuri alternative (efectul de substitu ţie). Cu toate acestea, revenind la exemplul anterior cu cre şterea preţului la cafea, nu ne vom mai putea permite s ă cumpăr ăm sau să consumăm cantităţi la fel de mari ca înainte şi probabil c ă vom consuma cantit ăţi mai mari de ceai, cacao sau sucuri de fructe.
Mărimea cu care va sc ădea cantitatea din bunul respectiv va depinde de mărimea efectelor de venit şi de substituţie. Mărimea efectului de venit depinde în primul rând de propor ţia din venituri consumată pentru cumpărarea acelui bun. Astfel, cu cât consum ăm mai multă cafea, cu atât mai mult va trebui s ă reducem cantitatea consumat ă după cre şterea preţurilor. Cu alte cuvinte, cu cât propor ţia din venituri cheltuit ă pentru acel bun este mai mare, cu atât mai mare va fi efectul cre şterii preţurilor asupra veniturilor reale şi cu atât mai mult se va reduce cantitatea consumat ă din bunul respectiv. Mărimea efectului de substitu ţie depinde în primul rând de num ărul şi apropierea dintre bunurile substituibile şi bunurile substituite. Dac ă ceaiul este un bun consumat cu pl ăcere, atunci cre şterea preţului cafelei va genera o reducere drastică în consumul de cafea şi o cre ştere considerabilă a consumului de ceai. Ca şi în cazul venitului, varia ţ ia ia consumului în func ţ ie ie de pre ţ poart ă denumirea de elasticitate şi exprimă procentul de “mi şcare a cererii” la o varia ţ ie ie a pre ţ ului ului cu 1%. Funcţie de valoarea coeficien ţilor avem: 1. Ecv>1, cererea este elastic ă; 2. Ecv= 1, cerere unitar ă; 3. 0 < Ecv< 1, cererea este pu ţin elastică; 4. Ecv= 0, cerere nul ă sau inelastic ă; 5. Ecv< 1, cerere cu elasticitate negativ ă. În cazul pre ţurilor elasticitatea poate fi: • directă, când varia ţia preţului la un produs determin ă variaţii ale cererii la acelaşi produs, f ăra a afecta cererea la alte produse (este cazul bunurilor aflate în relaţii de îndiferenţă); • indirectă sau transversal ă, când varia ţia preţului la un produs determin ă variaţii ale cererii şi la alte prodese (este cazul bunurilor aflate în rela ţii de asociere şi substituţie); III. Gustul. Cu Gustul. Cu cât bunul respectiv este mai dorit de c ătre consumatori, cu atât ei îl vor cumpăra în cantităţi mai mari. Gusturile sunt influen ţate de: publicitate, mod ă, observarea celorlal ţi consumatori, considera ţii legate de sănătăte şi de experienţa consumări bunului respectiv în ocazii precedente. IV. Numarul Nu marul şi pre ţ ul ul bunurilor substituente (bunurilor substituente (bunurilor în competi ţie). Cu cât este mai mare pre ţul bunurilor substituente, cu atât mai mare va fi cererea pentru bunul respectiv prin renun ţarea la substituenţi. De exemplu, cererea de cafea va depinde de preţul ceaiului. Dac ă preţul ceaiului va cre şte, cererea pentru cafea va cre şte. V. Numărul şi pre ţ ul ul bunurilor complementare. complementare. Bunurile complementare sunt acelea care se consumă împreună : maşini şi benzină, pantofi şi cremă de ghete ş.a. Cu cât pre ţul va fi mai mare pentru bunurile complementare cu atât mai pu ţine vor fi cumpărate şi cu atât mai mult va sc ădea cererea. De exemplu, cererea de chibrituri depinde de ţigările consumate. Dacă preţul ţigărilor creşte, cantitatea cump ăr ătă scade şi cererea de chibrituri va sc ădea.
VI. Distibu ţ ia ia veniturilor . Dacă venitul na ţional este redistribuit de la s ăraci la bogaţi, cererea de bunuri de lux va cre şte. In acela şi timp, pe m ăsur ă ce cei săr ăci devin şi mai săraci, cererea de bunuri inferioare va cre şte. VII. Posibila schimbare a pre ţ urilor urilor . Dacă, consumatorii cred ca exista posibilitatea ca preţurile să crească, vor cump ăr ă căntităţi mai mari din bunurile respective înainte ca aceasta să se produc ă.
3.1.5. Evolu ţii şi tendinţe în consumul final al gospodăriilor Evoluţia consumului este influen ţată de o sumă de variabile dintre care cele mai importante sunt: a) schimbările survenite de la o perioad ă la alta în structura bugetelor de familie pe tipuri de cheltuieli – consum alimentar, bunuri de folosin ţă îndelungată, băuturi alcooloce şi tutun, energie, îmbr ăcăminte şi încălţăminte, servicii, vacanţe şi petrecerea timpului liber şi alte produse. Spre exemplu: în Regatul Unit distribu ţia bugetului de familie pe elemente de consum în perioada 1963-1993 a avut următoarea evoluţie: - consum alimentar – 20 % în 1963 şi 12 % în 1993; - bunuri de folosinţă îndelungată - 6% în 1963 şi 10 % în 1993; - băuturi alcoolice şi tutun – 14 % în 1963 şi 8% în 1993; - îmbr ăcăminte şi încălţăminte – 5 % în 1963 şi 6% în 1993; - energie – 7% în 1963 şi 7% în 1993; - servicii – 39 % în 1963 şi 45% în 1993; - alte produse – 9%în 1963 şi 12 % în 1993. b) schimb ările în stilul de via ţă al consumatorilor (exemplu: a crescut cererea pentru produse semipreparate şi finite – “away-from-home eating”; în deceniul nou ă tendinţa consumului popula ţiei a fost descendent ă pentru carne, lapte, brânz ă, ouă, uleiuri şi gr ăsimi, ceai şi cafea şi ascendentă pentru fructe, produse de origine vegetală, zahăr şi derivate, pe şte, pâine şi produse din cereale. Aceste observaţii (constatări) trebuie analizate prin prisma consumului total pe locuitor, caz în care s-au înregistrat cre şteri semnificative la toate produsele alimentare cu specifica ţia că ritmul de cre ştere al cererii de consum pentru fructe, peşte, cereale şi zahăr a fost superior ritmului de cre ştere a cererii de consum pentru produsele de origine animală. Aceste diferenţe reflectă schimbările preferin ţelor consumatorilor fa ţă de anumite categorii de produse agroalimentare şi reprezintă în acelaşi timp o preţioasă informaţie pentru departamentele de marketing ale firmelor ce ac ţionează în domeniul industriei agroalimentare. De asemenea schimbările şi tendinţele din mediul economic general (spre exemplu: a crescut ponderea femeilor angajate în diferite activit ăţi, respectiv numărul femeilor casnice este foarte mic) au determinat şi determină un declin semnificativ al
prepar ării “mâncării” în mod tradi ţional acasă. A avut loc astfel mutarea centrului de greutate al modului de consum, din familie în sarcina firmelor care presteaz ă servicii în acesta sens, cu alte cuvinte cererea pentru produse gata preparate a crescut considerabil şi are în continuare o evolu ţie ascendentă. Pentru industria agroalimentar ă aceste schimbări reprezint ă întradevăr mari oportunit ăţi, prin creşterea cererii pentru produse gata preparate, pentru produse ce se consum ă în afara casei (outside the home) şi în general pentru produse proaspete sau conservate. Această ultimă observaţie este foarte important ă. Industria agroalimentar ă este abilitată să producă şi să distribuie noi produse care s ă satisfacă cerinţele stilului modern de via ţă al consumatorilor, aceasta fiind cheia competitivit ăţii pe piaţă. Luând în considerare evolu ţiile şi tendinţele consumului final al gaspod ăriilor apreciem că spaţiul rural prezint ă mari potenţialităţi pentru industria agroalimentar ă şi pentru servicii în acest domeniu.
3.1.6. Finalitatea consumului gospod ăriilor Rezultatul consumului final al gospod ăriilor se concretizeaz ă în următoarele şi elemente economico-sociale: modul de via ţă via ţă , stilul de via ţă via ţă , nivelul de trai şi calitatea vie ţ vie ţ ii. ii. Modul de via ţă este o noţiune complexă (greu de m ăsurat) care regrupeaz ă un număr mare de elemente heterogene (elemente de ordin economic, sociologic, ecologic,psihosociologic, politic, juridic, etic, estetic, filosofic) în special de ordin calitativ şi vizează cu prec ădere zona existen ţei sociale. Modul de via ţă se defineşte ca fiind un ansamblu determinat de formele de folosire a mijloacelor de trai disponibile în vederea satisfacerii nevoilor materiale şi spirituale şi de formele de utilizare a timpului de via ţă social şi individual. El depinde cazual de modul de producţie, de nivelul, calitatea şi eficienţa for ţelor productive, de cadrul social, defactorii ecologici, organizatorici, tehnici etc., de valorile generale şi individuale. Dintre elementele cantitative care permit aprecierea evolu ţiei modului de viaţă, se pot reţine schimbările în structura consumului, reliefate prin studiul coeficienţilor bugetari şi schimbările în indicatorii care cuantific ă calitatea vieţii. Stilul de via ţă, vizează sfera valorilor spirituale, respectiv con ştiinţa socială şi individuală. Stilul de via ţă este expresia sistemului de valori economice şi noneconomice istorice şte constituit, prin care este în ţeleasă şi concepută viaţa. În cadrul aceluiaşi mod de viaţă pot exista o pluritate de stiluri de via ţă. Calitatea vie ţ ii, ii, exprimă totalitatea condiţiilor care asigur ă devenirea fiin ţei (personalităţii) umane. Elementele care definesc calitatea vie ţii sunt: calitatea mediului social politic; situa ţia demografică; calitatea condi ţiilor de munc ă; situaţia veniturilor popula ţiei; nivelul şi structura consumului; calitatea condi ţiilor de locuit; sistemul de instruire; starea de s ănătate apopulaţiei; nivelul de cultur ă; calitatea mediului înconjur ător; calitatea mediului familial etc.
Nivelul de trai, reprezintă o secvenţă a procesului ce exprim ă calitatea vieţii şi rezultanta ultim ă a acesteia, respectiv reprezint ă gradul de satisfacere a nevoilor materiale şi spirituale ale popula ţiei unei ţări (cantitatea de bunuri pe care popula ţia le poate procura pentru satisfacerea nevoilor ei). Nivelul de trai cre şte atunci când veniturile popula ţiei cresc şi când cantitatea de bunuri şi servicii pe care ei o pot achiziţiona creşte. Creşterea venitului poate fi real ă când anulează evoluţia concomitentă a preţului la bunurile ce pot fi cump ărate. Esenţial nu este deci cre şterea venitului nominal ci cre şterea venitului real sau puterea lui de cump ărare. Acesta poate fi măsurat prin raportul între evolu ţia venitului nominal şi evoluţia nivelului general al preţului. Dacă, de ex: în cursul unui an, venitul nominal cre şte cu 8% şi nivelul general al pre ţurilor cu 6%, cre şterea venitului real va fi de: 108/106 = 101,9 = 1,9% Odată, bunurile esen ţiale satisf ăcute, suplimentul de venit ob ţinut de populaţie devine venit descre ţionar, astfel o resurs ă financiar ă poate fi destinat ă bunurilor mai puţin prioritare, popula ţia având un grad de alegere mult mai mare. Dealtminteri, nivelul de trai nu este în func ţie numai de bunurile consumate de populaţie cu titlu oneros, ci şi în funcţie de serviciile colective furnizate cu titlu gratuit sau semi-gratuit de societate. În pofida transferurilor (presta ţii sociale, în special acordate unor categorii de persoane şi familii), şi creşterii impozitelor pe venit (impozitul este mai mare pentru tran şe de venit superior), varia ţia nivelurilor de trai între categoriile socio-profesionale şi în interiorul fiec ărei categorii, rîmâne înc ă foarte mare. Pentru caracterizarea nivelului de trai al popula ţiei se utilizează următorii indicatori: nivelul venitului real/persoan ă; nivelul, structura şi calitatea consumului; calitatea habitatului; şomajul; durata timpului liber; calitatea asisten ţei sociale şi sanitare; accesul la înv ăţământ, ştiinţă şi cultur ă etc. Pentru a influien ţa pozitiv aceşti indicatori se acţionează în principiu pe calea politicii salariilor, a impozitelor şi taxelor, a construc ţiilor şi transporturilor, a înv ăţământului, a politicii demografice, sociale, sanitare etc.
3.2. Intreprinderile 3.2.1. Definirea şi clasificarea întreprinderilor Intreprinderea este definită ca un agent al activit ăţii economice care, sub autoritatea unui centru de decizie, reune şte un număr cert de factori (sau resurse) şi tehnici în vederea producerii de bunuri care sunt în general oferite pe pia ţă şi care permit obţinerea de profit. Această definiţie arată că intreprinderea reune şte următoarele funcţiuni:
1. întreprinderea este o unitate de produc ţ produc ţ ie, ie, cuprinde ansamblul persoanelor şi bunurilor care contribuie la realizarea unei categorii de produse sau servicii destinate a fi vândute pe pia ţă şi, a satisface o anumit ă nevoie. 2. întreprinderea este o unitate de consum de resurse, pentru func ţionare utilizează un număr de factori şi tehnici de produc ţie care, sunt achizi ţionaţi de pe pie ţele din amonte: pia ţa muncii, piaţa bunurilor intermediare, pia ţa echipamentelor, piaţa de capital etc. reparti ţ ie ie a veniturilor, consumurile angajate 3. întreprinderea este o unitate de reparti ţ pentru a ob ţine producţia reprezintă costuri pentru întreprindere şi venituri pentru toţi cei care furnizeaz ă bunurile ce fac obiectul consumului. Astfel întreprinderea repartizează veniturile din munc ă (salariile) şi veniturile de capital (dobânzi, profit). ăţ ie ie suplimentar ă în măsura în care valoarea 4. întreprinderea produce o bog ăţ producţiei realizate şi vândute pe pie ţele din aval este superioar ă valorii resurselor consumate. 5. întreprinderea are o dubl ă finalitate: economică economic ă şi şi social ă , contribuie la via ţa economică şi socială sub diferite aspecte: creeaz ă produse şi servicii în func ţie de nevoi, favorizează prosperitatea altor întreprinderi prin rela ţiile pe care le determină, contribuie la cre şterea şi dezvoltarea economic ă generală cu efecte pozitive în plan social. Pentru aşi îndeplini func ţiunile în via ţa economică, întreprinderile cap ătă forme foarte diverse. Astfel pentru studiul diferen ţelor dintre diferite tipuri de întreprinderi, se impune clasificarea lor dup ă anumite criterii. Literatura de specialitate utilizeaz ă în general urm ătoarele trei criterii de juridic ă; tipul activit ăţ ăţ ii ii desf ăşurate; ăşurate; ş şii mă m ărimea clasificare a întreprinderilor: forma juridică activit ăţ ăţ ii ii desf ăşurate. ăşurate. I.) după forma juridică întreprinderile se grupeaz ă în trei mari sectoare : sectorul privat, sectorul cooperatist (asociativ) (asociativ) ş şii sectorul public. A. sectorul privat regrupeaz ă întreprinderile a c ăror bază juridică este prorietatea privată asupra capitalului şi cuprinde dou ă grupe de întreprinderi: întreprinderi individuale ş individuale şii întreprinderi societare. Întreprinderile individuale se caracterizeaz ă prin: 1. nu sunt organizate juridic, respectiv nu au existen ţă autonomă, fiind proprietatea unei singure persoane fezice, neexistând o distinc ţie netă între bunurile întreprinderii şi bunurile proprietarului; 2. nu se supun unor criterii unice de măsurare exact ă a venitului respectiv, în analizele economice apar probleme legate de reparti ţia venitului între bunurile proprietarului (familiei) şi bunurileunit ăţii de producţie, probleme legate de remunerarea muncii proprietarului şi a familiei sale, probleme legate de remunerarea capitalului investit, probleme legate de raportul ce se creaz ă între nivelul produc ţiei obţinute şi autoconsum. În această categorie intr ă majoritatea exploata ţiilor agricole.
Întreprinderile societare se caracterizeaz ă prin: 1. sunt organizate organizate juridic, juridic, au existen ţă proprie distinct ă de cea a proprietarilor şi efectuează în nume propriu toate opera ţiunile necesare func ţionării lor (declara ţii fiscale, acţiuni în justiţie, acte comerciale etc.). 2. capitalul este repartizat (divizat) între mai multe multe persoane(minim dou ă) sub formă de titluri numite p ăr ţi sociale (societăţi în nume colectiv, societăţi cu r ăspundere limitată, societăţi în comandită) sau acţiuni (societăţile comerciale pe acţiuni). B. sectorul cooperatist regrupează întreprinderile care sunt asocia ţii de persoane, cu scopul de a cre şte puterea lucrativ ă a acestora, deci nu pun pe prim plan profitul. Întreprinderile cooperatiste cuprind: cooperative de consum (apare ca o grupare de consumatori, care cumpă cumpăr ă “en gros” pentru a vinde “en detail”), cooperative de produc ţ produc ţ ie ie (regrupează (regrupează un anumit numă num ăr de lucr ători care î şi şi propun să să rezolve împreună împreună problemele produc ţ produc ţ iei ş iei şii ale gestiunii, se întâlnesc în industrie, construc ţ ii, ii, agricultur ă etc.), cooperative(asocia ţ cooperative(asocia ţ ii) ii) agricole (au o importan ţă importan ţă deosebit ă în agricultura occidental ă şi şi toate serviciile necesare fermierului – aprovizionare, desfacere, mecanizare şi şi prelucrarea produselor agricole.) şi şi societ ăţ ăţ i mutuale (au apă ap ărut domeniul creditului şi şi al asigur ărilor, din ideea de a propune servicii ieftine comparativ comparativ cu întreprinderile de credit credit ş şii asigur ări private.).. C. Sectorul public, grupează întreprinderile a c ăror bază juridică asupra capitalului este porietatea public ă şi cuprinde întreprinderile semi-publice şi întreprinderile publice . publice . Întreprinderile semi-publice sunt acelea la care finan ţarea şi gestiunea se asigur ă par ţial de către stat şi par ţial de către persoane private. din aceast ă categorie fac parte: societ ăţile mixte (capitalul provine în parte de la stat şi în parte de la persoane private), concesiunile (sunt unit ăţi private cărora o colectivitate public ă le încredinţează exploatarea unui serviciu public) şi regiile interesate (sunt unit ăţi publice a c ăror gestiune este încredin ţată unui administrator, remunerat printr-o sum ă fixă şi o participare la cifra de afaceri sau profit). Întreprinderile publice sunt acelea a c ăror capital este în întregime de stat. Din această categorie fac parte regiile directe (unit ăţi exploatate direct de stat sau de colectivităţile publice locale) şi întreprinderile publice industriale, agricole şi comerciale. II. după tipul activit ăţ ii desf ăş urate, întreprinderile se grupeaz ă în trei mari sectoare: ăţ ii ăşurate, sectorul primar (agricultura), sectorul secundar (industria) şi sectorul ter ţiar (serviciile). ăţ ii ăşurate, întreprinderile se clasific ă în func ţie de III. după mărimea activit ăţ ii desf ăş numărul de salariaţi(pot fi luate în considerare şi alte criterii cum ar fi: cifra de afaceri, capitalul utilizat, rezultatul economic etc) în: întreprinderi mici (sub 20 de angajaţi), întreprinderi mijlocii (între 20 şi 499 de angaja ţi) şi întreprinderi mari (care au peste 500 de angaja ţi).
3.2.2. Analiza produc ţiei întreprinderilor 3.2.2.1. Funcţia producţiei Producţia într-o manier ă generală poate fi definit ă ca, transformarea factorilor de producţie (input-uri) în produse (output-uri). Factorii de produc ţie se grupează în trei categorii: munca munca (aceasta include orice fel de muncitori, de orice categorie şi pregătire), pământul (care nu include numai solul, ci şi resursele naturale) şi capitalul (include (include toate input-urile prelucrate). De asemenea factorii de produc şie se clasifică în: factorii ficşi şi factorii variabili . Un factor fix este un input al c ărui nivel nu poate fi crescut într-o perioada de timp dată (că de exemplu, cl ădirile). Factorii variabili sunt cei al c ăror nivel poate fi modificat (“+” “ –“) în intervalul respectiv. Relaţia dintre input-uri şi output-uri poate fi reprezentat ă sub forma unei func ţ ii ii a produc ţ iei iei . O funcţie de produc ţie arată legătura dintre volumul de factori utilizaţi şi volumul de output-uri generat într-un interval de timp dat (zi, luna, an). Algebric poate fi reprezentat dup ă cum urmeaz ă: QT = (F1, F2, F3, …Fn) Aceasta arrată că produsul fizic total (QT) depinde de cantitatea de factori utilizaţi (F1, F2, F3, …Fn), ca de exemplu, munca, capitalul şi pământul. Sa examinam acum func ţiile de produc ţie în detaliu. Pentru început trebuie s ă deosebim func deosebim func ţ iile iile de produc ţ ie ie pe termen scurt de cele pe termen lung. Distinc ţ Distinc ţ ia ia între factorii fic ş fic şii şi şi variabili ne permite distinc ţ distinc ţ ia ia între termenele lungi ş lungi şii scurte. Termenele scurte sunt acelea în care cel pu ţin unul dintre factori este fix. Pe termen scurt, deci, nivelul produc ţiei poate cre şte numai prin utilizarea unor cantităţi mai mari din factorii variabili.Termenul lung, este perioada de timp în care toţi factorii pot varia (oricare dintre input-uri). Fiind suficient de lung, firmele pot construi noi capacit ăţi de producţie sau instala noi utilaje. 3.2.2.2. Funcţia producţiei pe termen scurt: legea randamentelor nonpropor ţionale Producţia pe termen scurt este afectat ă de diminuarea randamentelor. Legea diminuării randamentelor este una dintre cele mai cunoscute legi economice. Pentru a ilustra modul în care aceast ă lege funcţionează, să folosim un exemplu foarte simplu în care utiliz ăm doar doi factori dintre care unul este fix iar celalalt este variabil. Să luăm cazul unei ferme. S ă admitem că factorul fix este p ământul iar cel variabil este munca. Întrucât p ământul este fix în ofert ă, singura cale de a cre şte nivelul output-urilor este folosirea unui volum mai mare de munc ă. Dar deşi numărul de angajaţi poate spori la infinit, nivelul produc ţiilor realizate pe suprafa ţa respectivă de teren este limitat. Peste o anumit ă limită, adiţia realizată de noi angaja ţi va diminua nivelul output-urilor. Putem acum s ă enunţăm legea randamentelor nonpropor ţionale Aceasta spune că, creşterea nivelului factorilor variabili peste un anumit nivel, pentru un
volum dat al factorilor fic şi va genera mai pu ţin output pentru fiecare unitate adiţională, comparativ cu cea anterioar ă. Apare astfel întrebarea în ce mod, legea randamentelor nonpropor ţionale afectează producţia totală (QT). În cazul simplu al fermei, cu numai doi factori, o suprafa ţă de teren limitata (Ln) şi un volum variabil de munca ( Lb), funcţia producţiei va fi: QT = (Ln, Lb). Funcţia de produc ţie poate fi exprimat ă, de asemenea sub forma unui tabel sau grafic. Tabelul 3.5 prezint ă o func ţie ipotetică a producţiei pentru o ferm ă care produce grâu. Acestea arat ă în ce mod variaz ă nivelul produc ţiei de-a lungul unui an ţă de muncă pentru aceea şi suprafaţă de prin utilizarea unui volum mai mare de for ţă teren. Dacă nimeni nu lucreaz ă suprafaţa respectivă de teren, output-ul va fi 0. Pe măsur ă ce primii muncitori sunt angaja ţi, nivelul produc ţiei creşte rapid şi din ce în ce mai mult. Presupunerea este c ă folosind doar unul sau doi muncitori, eficien ţa este scăzută datorită distribuitei lor pe suprafa ţa respectivă şi acoperind un volum variat de activităţi. Cu mai mul ţi muncitori, ace ştia pot lucra în echip ă sau fiecare fiind specializat într-o anumit ă activitate, iar utilizarea suprafe ţei de teren respectiv ă este mult mai eficient ă. În tabelul 3.1, output-ul cre şte din ce în ce mai rapid pân ă la angajarea celui de al treilea muncitor (punctul b). Tabelul 3.5.
a b c d
Cantitatea de factor variabil: nr. muncitori 0 1 2 3 4 5 6 7 8
Producţia de grâu-t/an (QT) 0 3 10 24 36 40 42 42 40
După punctul b, diminuarea retururilor marginale î şi produce efectul; outputurile cresc din ce în ce mai încet iar curba QT are o pant ă din ce în ce mai redus ă. În punctul c, output-urile ating nivelul maxim: produc ţia este la limita superioar ă. Orice angajat peste aceast ă limită este de prisos. Dup ă punctul c, outputurile scad, întrucât opt muncitori produc mai pu ţin decât şapte muncitori (punctul d). Adiţional la produsul fizic total, dou ă alte concepte sunt ilustrate de c ătre şi produsul fizic funcţiile de produc ţie: produsul ie: produsul fizic mediu (qm) şi fiz ic marginal (qM) tabelul 3.6.. Produsul fizic mediu, este nivelul output-urilor pe unitatea de factor variabil (Xv). În cazul fermei, acesta se exprim ă prin cantitatea de grâu per angajat: qm = angaja ţ i QT/Xv. În tabelul 3.5, produsul fizic mediu al muncii la un nivel de patru angaja ţ este de 36/4 = 9 tone. Produsul fizic marginal, este output-ul adi ţional ( QT) creat de o unitate adiţională de factor variabil ( Xv). În tabelul 3.1. produsul 3.1. produsul fizic marginal pentru patru angajaţi este de 12 tone. Motivul este acela c ă prin angajarea celui de al patrulea
muncitor, produc ţia creşte de la 24 la 36 tone, adic ă o creştere de 12 tone. Algebric, produsul fizic marginal este: qM = QT/ Xv, iar în exemplu nostru, qM=12/1=12. •
Tabelul 3.6.
a b c d
Număr muncitori (Lb) 0 1 2 3 4 5 6 7 8
QT 0 3 10 24 36 40 42 42 40
qm=QT/Lb 3 5 8 9 8 7 6 5
qM=∆QT/∆Lb 3 7 14 12 4 2 0 -2
3.2.2.3. Funcţia producţiei pe termen lung: fundamentul costurilor costurilor Pe termen lung, to ţ to ţ i factorii de produc ţ produc ţ ie ie sunt variabili. Este suficient timp pentru firme, ca acestea să dezvolte noi capacit ăţi de producţie, să instaleze noi utilaje, să înceapă să utilizeze tehnici noi şi în general, s ă combine input-urile în ce mod doresc, în orice propor ţie sau cantitate. Scara produc ţiei - dacă o firmă intenţionează să-şi dubleze input-urile, întrucât pe termen lung, aşa ceva este posibil, întrebarea care se pune este dac ă î şi va dubla şi output-urile sau dac ă acestea vor fi mai mari sau mai mici decât dublu? Se pot distinge aici trei situaţii diferite: Randamente propor ţ ionale ionale fa ţă de scar ă . Situa . Situaţie în care un procent oarecare de creştere în input-uri va fi reflectat ă de acelaşi procent de cre ştere a output-urilor. Randamente descresc ătoare fa ţă de scar ă. Atunci când un procent oarecare al creşterii input-urilor va conduce la un procent mai redus de cre ştere al outputurilor. Randamente crescătoare fa ţă de scar ă. Când un procent dat al cre şterii input-urilor va genera un procent mai mare al cre şterii output-urilor. Faţă de scar ă , înseamnă că toate input-urile cresc în aceea şi propor ţie. Randamentele (numite şi retururi) descresc ătoare faţă de scar ă sunt complet diferite de diminuarea retururilor marginale (unde numai factorul variabil cre şte). Diferenţele dintre retururile marginale ale unui factor variabil şi retururile faţă de scară sunt ilustrate în tabelul 3.7. Tabelul 3.7. Imput 1 3 3 3 3 3
Termen scurt Imput 1 1 2 3 4 5
Producţie 25 45 60 70 75
Imput 1 1 2 3 4 5
Termen lung Imput 1 1 2 3 4 5
Producţie 15 35 60 90 125
Pe termen scurt, input-ul 1 este fix (la 3 unit ăţi). Producţia poate creşte numai prin utilizarea unei cantit ăţi mai mari din factorul variabil (input-ul 2). Pe termen lung, ambele input-uri sunt variabile. Conceptul de retururi cresc ătoare faţă de scar ă este strâns legat de acela de firmă este în economie de scar ă atunci când costurile per economie de scar ă. O firmă unitatea de produs scad pe mă m ă sur ă ce scara produc ţ produc ţ iei iei cre ş cre şte. te. Deci, dacă o firma realizează retururi cresc ătoare faţă de scara din factorii s ăi de produc ţie, atunci pe măsur ă ce produce mai mult, cantit ăţi din ce în ce mai mici de factori vor fi utilizate pe unitatea de produs. Celelalte elemente fiind egale, înseamn ă că va produce la costuri mai reduse. Există o suită de motive pentru care firmele prefer ă economia de scar ă. Unele dintre acestea se datoreaz ă retururilor cresc ătoare faţă de scar ă, altele se datorează următoarelor elemente: Specializarea şi diviziunea muncii . În întreprinderi de talie mare, muncitorii pot efectua cu mai mult uşurinţă activităţi repetitive. Prin specializare şi diviziune muncii, mai putina preg ătire este necesar ă iar muncitorii pot deveni mult mai eficienţi realizând sarcini specifice şi ne mai fiind nevoi ţi să schimbe activităţile în cadrul unei suite de alte activit ăţi şi devin mai u şor de supravegheat. Indivizibilitatea. Indivizibilitatea. Unele input-uri sunt la talia lor minim ă; acestea sunt indivizibile. Cel mai evident exemplu sunt utilajele. Un fermier de scar ă redusă nu o poate utiliza la întreaga s ă capacitate. Astfel de input-uri devin economice în utilizare numai peste o anumit ă talie a fermei. Problema indivizibilităţii este şi mai acut atunci când utilaje diferite, parte a procesului de produc ţie, sunt de mărimi diferite. De exemplu, dac ă există două tipuri de ma şini, una producând 6 unit ăţi/zi, iar cealaltă ambalând 4 unit ăţi/zi şi nivelul produc ţie trebuie să fie de 12 unit ăţi/zi, sunt necesare două maşini pentru produc ţie şi trei pentru ambalare, toate utilizate la întreaga capacitate. Principiul containerului . Orice echipament care con ţine alte elemente (petroliere, conducte, etc.) va tinde s ă coste mai puţin per unitatea de output cu cât talia sa este mai mare. Ra ţiunea derivă din relaţia între suprafaţă şi volum. Costurile unui container vor depinde de costul materialelor din care este construit şi din suprafaţa acestuia. Output-urile sale vor depinde de volum. Containerele mari au un volum mai mare relativ la suprafa s uprafa ţă comparat cu containerele mai mici. Eficien ţ a sporit ă a utilajelor mari . Utilajele mari pot fi mai eficiente în sensul că un output mai mare poate fi realizat de la un volum dat de input-uri. De exemplu, un singur operator este necesar pentru operarea unei ma şini, fie ea mic ă sau mare. De asemenea un utilaj poate eficientiza utilizarea materiilor prime. Produc ţ ia ia multi-etape. multi-etape. O întreprindere mare poate trece un produs prin mai multe etape, în prelucrarea sa. Aceasta economise şte timp şi bani prin deplasarea semifabricatului de la o întreprindere la alta.
Economiile organiza ţ ionale. ionale. Într-o firmă de talie mare, capacit ăţile individuale se pot specializa în diverse direc ţii de produc ţie. Administraţia poate fi de asemenea centralizată. În mod frecvent, dup ă contopirea a dou ă firme, economii pot fi realizate prin acest tip de raţionalizare. Dispersarea altor categorii de cheltuieli . Exista anumite categorii de cheltuieli care sunt economice numai în situa ţia în care întreprinderea este de talie mare, că de exemplu, cercetare şi dezvoltare. Economii financiare. financiare. Firmele de talie mare pot fi capabile de a ob ţine împrumuturi cu dobânzi inferioare firmelor mici. Pot de asemenea, ob ţine input-uri la preţ mai redus, cump ărând în cantit ăţi mai importante. Dez-economii de scar ă . Peste . Peste o anumit ă dimensiune, costurile pe unitatea de produs încep să crească. Motivele unei astfel de dez-economii de scar ă sunt: • problemele legate de coordonarea managerial ă apar pe m ăsur ă ce talia firmei creşte şi întreprinderea devine mai complex ă, iar comunica ţiile se îngreunează. Poate apărea o lipsă de personal în aparatul de management; • muncitorii se pot sim ţii “alienaţi” dacă activităţile lor repetitive şi plictisitoare sunt combinate cu faptul c ă ei reprezintă doar o parte infim ă din întreaga organiza ţie. Lipsă de motivare poate duce la o calitate sc ăzută a muncii prestate; • relaţiile industriale se pot deteriora c ă urmare a ac ţiunii acestor factori şi de asemenea, c ă urmare a unor inter-rela ţii mult mai complexe între diverse categorii de angaja ţi; • procesele din cadrul liniilor de produc ţie şi interdependentele complexe produse de producţia de masă pot conduce la disrup ţii majore dac ă eforturile se concentreaz ă în oricare din p ăr ţile firmei. Dacă firmele vor avea economii sau dez-economii de scar ă, va depinde de condiţiile specifice din cadrul fiec ărei firme. Localizarea Pe termen lung, o firma se poate deplas ă într-o alta loca ţie. Localizarea va afecta deci, costurile de produc ţie întrucât pre ţul şi accesibilitatea materiilor prime, terenul şi aprovizionarea cu energie electric ă, calificarea, preg ătirea şi specializarea for ţei de muncă, salariile, căile de comunica ţie şi transport, costul serviciilor locale, băncile şi serviciile bancare, vor fi diferite. Pe scurt, localizarea difer ă în ceea ce priveşte disponibilitatea, aplicabilitatea şi costul factorilor de produc ţie. Talia industriei Pe măsura ce talia unei industrii cre şte, anumite firme pot beneficia de economii de scara externe . Mijloacele şi serviciile speciale vor fi dezvoltate, în special elementele de infrastructura industriei respective. Anumite firme pot fi îns ă în situaţia unei dez-economii de scară externe.
3.2.3. Analiza costurilor întreprinderilor
Costurile de producţie reprezint ă totalitatea consumurilor de factori exprimate valoric şi efectuate de o firm ă pentru a ob ţine bunuri şi servicii. Costurile de producţie a unei firme vor depinde de factorii de produc ţie pe care ii utilizeaza. Cu cât foloseste mai mult, cu atât mai mari vor fi costurile. Mai precis, rela ţia depinde de doi factori: • productivitatea factorilor. Cu cât este mai mare productivitatea fizica a acestora, cu atât mai mica va fi cantitatea solicitata din acesti factori pentru producerea unui anumit nivel al produc ţiei şi deci mai mic va fi costul acestei productii. Cu alte cuvinte, exista o legatura directa între QT, qm, qM şi costurile de produc ţie; • preţul factorilor. Cu cât pre ţul acestora este mai mare, cu atât mai mari vor fi costurile de produc ţie.
3.2.3.1. Costurile pe termen scurt Pe termen scurt, anumiti factori sunt ficsi în produc ţie. De aceea, costurile lor totale vor fi fixe, în sensul c ă acestea nu variaza cu nivelul produc ţiei. Inchirierea unei suprafeţe de teren este un cost fix; aceasta nu variaza, fie c ă firma produce mult fie că ea produce pu ţin. Costul total al utilizarii factorilor variabili, variaza cu produc ţia. Costul cu materia primă este un cost variabil. Cu cât se va produce mai mult, cu atât mai mare va fi cantitatea de materii prime utilizat ă şi cu atât mai mari vor fi costurile totale. Costurile totale totale (CT) de produc ţie sunt date de suma totalitatii costurilor variabile (CTV) şi totalitatea costurilor fixe (CTF): CT = CTV + CTF. Costul mediu (Cm) este costul pe unitatea de produs: Cm = CT/QT Deci dacă, costurile unei firme pentru a produce 100 de unit ăţi sunt de 2000 UM, costul mediu va fi de 20. Ca şi costurile totale, costurile medii pot fi impartite în fixe şi variabile. Cu alte cuvinte, costurile medii sunt egale cu suma costurilor fixe medii (CFm = CTF/QT) şi costurilor variabile medii (CVm = CTV/QT). CTV/QT). Cm = CFm + CVm Costul marginal (CM) este costul suplimentar pentru producerea unei unit ăţi suplimentare; adic ă egal cu creşterea costurilor totale la cre şterea cu o unitate de output. CM = ∆CT/∆QT Tabelul 3.8. prezinta costurile totale ale unei firme pentru diferite niveluri ale produc ţiei (QT). Tabelul 3.8. QT 0 1 2 3 4 5 6
CTF 12 12 12 12 12 12 12
CTV 0 10 16 21 28 48 60
CT 12 22 28 33 40 52 72
7
12
91
103
Exemplul 1 O firma produce 100 unit ăţi output la un cost de 2000 UM. Ea î şi creşte producţia la 101 unit ăţi, iar costurile totale cresc la 2030 UM. Deci a avut loc o creştere de 30 UM pentru producerea unltimei unit ăţi de produs. Costul marginal al acesteia este: CM = ∆CT/∆QT = (2030 - 2000)/(101 - 100) = 30/1. În situatia în care producţia poate fi crescuta cu o unitate, raportarea la cre şterea producţiei cu o unitate nu mai este neces ăra (raportarea la 1); costurile suplimenatre reprezinta costurile marginale. Dar exista şi situatii în care produc ţia creşte, dar nu cu o singura unitate. Cunoscandu-se CTF, CTV şi CT pentru fiecare output, este posibila derivarea CFm, CVM, Cm şi CM pentru fiecare output, conform definitiilor. De exemplu, folosind datele din tabelul 3.8 ., putem construi tabelul 3.9. Care va fi forma curbelor CM, CFm, CVm şi Cm? Acestea vor urma formele curbelor qM şi qm. Tabelul 3.9. QT 0 1 2 3 4 5 6 7
CTF 12 12 … … … … … …
CFm 12 6 … 3 2.4 … 1.7
CTV 0 10 16 21
CVm 10
CT 12 22 28
7 40 52
91
Cm 22
10 13
CM 10 7 12
10.4 12
31
103
Evoluţia CM derivă direct din legea diminuarii retururilor. Initial, cu cât se utilizeaza mai mult din factorul variabil, unit ăţile suplimenatre produse vor costa mai puţin; CM scade. Peste un anumit nivel al produc ţiei apare efectul diminuarii retururilor. CM cre şte iar qM scade. Unitati suplimentare de produs costa din ce în ce mai mult, intrucat solicita cantit ăţi mai mari din factorul variabil. Costurile fixe medii (CFm) . Acestea scad continuu pe m ăsura ce creşte producţia intrucat costurile fixe totale sunt raportate la o produc ţie din ce în ce mai mare. Costurile variabile medii (CVm), (CVm) , depind de forma evolu ţia qm. Pe m ăsura ce produsul mediu al muncitorilor cre şte, costul mediu cu munca pe unitatea de produs (CVm) scade. De aceea, pe m ăsura ce qm scade, CVm trebuie s ă creasca. Costurile totale medii (Cm), (Cm) , sunt suma curbelor CFm şi CVm. De notat c ă pe măsura ce CFm scade, distan ţa dintre CVm şi Cm, scade. Relatia dintre costurile medii şi costul marginal .... Atat timp cât noile unit ăţi de produs costa mai pu ţin decât media, producerea lor trebuie s ă traga costul mediu în jos. Adică, dacă CM este mai mic decât Cm, Cm trebuie s ă scada. În mod similar, dacă unităţile suplimentare de produs vor costa mai mult decât media, producerea lor va trage media în sus. Adic ă, dacă CM este mai mare decât Cm, Cm trebuie s ă
creasca. Intrucat toate costurile marginale sunt variabile, aceea şi relatie se aplica şi între CM şi CVm.
3.2.3.1. Costurile pe termen lung Atunci când firmele trebuie s ă adopte decizii pe termen lung, ele dispun de mai multa flexibilitate deci, nu sunt obligate s ă opereze cu capacitati şi utilaje fixe. Toate inputurile sunt variabile şi deci legea diminuarii retururilor nu se aplica. Firmele pot avea, deci, economii sau dezeconomii de scara, sau costurile medii pot ramane constante pe m ăsura ce îşi extinde scara produc ţiei. Intrucat nu exista factori ficsi pe termen lung, nu exista nici costuri fixe pe termen lung. De exemplu, firma poate inchiria mai mult teren pentru a- şi extinde capacitatile de produc ţie. Costurile generate de chirie vor cre şte pe măsura ce îşi extinde capacitatile de produc ţie. Deci pe termen lung, toate costurile sunt variabile. Costurile medii pe termen lung (Cm l). Se presupune c ă pe măsura ce firmele se extind, vor cunoaste economii de scara, şi deci Cml vor descreşte. Dupa un anumit punct, atunci când toate economiile au fost obtinute, Cml devine constant, firma va fi probabil, prea mare, şi va cunoaste deci dezeconomii de scara şi implicit un Cml crescător. În aceasta etapa, produc ţia şi economiile financiare vor trece pe seama problemelor manageriale cauzate de talia imens ă a organizatiei. Costurile marginale pe termen lung (CM l). Dacă au loc economii de scara, unităţi suplimentare de produs vor adauga mai pu ţin la costuri decât media. CMl trebuie să fie deasupra lui Cml şi deci să impinga media în jos pe m ăsura ce producţia creşte. Dacă au loc dezeconomii de scara, unit ăţi aditionale de produs vor costa mai mult decât media. CMl trebuie să fie sub Cml, impingândul în sus. Dac ă nu exista nici economi nici dezeconomi de scara, a şa incat curba Cml este orizontala, unităţile aditionale de produs vor costa exact cât media şi deci nu va afecta media în nici un fel. Să consideram că, o firmă produce 200 de unit ăţi de produs şi foloseste K 1 unităţi de capital şi L 1 unităţi de munca. Costul capiatalului şi muncii este de 40000 UM. Sa presupunem c ă fabrica folosită de firmă a fost proiectată să producă 200 de unităţi de produs la cel mai sc ăzut cost. De aceea punctul a se gaseste pe dreapta expansiunii. Atat costurile medii pe termen scurt cât şi cele pe termen lung sunt egale între ele şi egale cu 40000/200 = 200. Acum să analizam ce se va întâmpla, pe termen scurt şi pe termen lung, dac ă firma decide să extinda produc ţia la 300 de unit ăţi de produs. Pe termen scurt , capitalul este fix în oferta, la nivelul K 1. Dacă firma doreste să-şi creasca produc ţia la 300 unit ăţi, va trebui s ă utilizeze forta de munca la nivelul L3. Aceasta va conduce la obtinerea punctului b pe izocuznta de 300 de unit ăţi. Costul total va cre şte la 66000 UM (izocostul trecand prin punctul b S). În aceste conditii costurile medii pe termen scurt vor urca la 66000/300 = 220. Pe termen lung , dacă firma doreste s ă-şi crescă producţia la 300 de unit ăţi, ea poate varia fie capitalul fie volumul for ţei de muncă. Se poate deci deplasa în sus pe
dreapta expansiunii, folosind K 2 capital şi L2 forta de munca. De aceast ă dată costurile totale vor fi de doar 60000 UM. Costurile medii pe termen lung vor ramane la acelasi nivel cu cel original, 60000/300 = 200.
3.2.4. Analiza veniturilor întrepriderii Ca şi în cazul costurilor, la venituri distingem trei concepte: Veniturile totale (VT), veniturile medii (Vm) şi veniturile marginale (VM). Veniturile totale totale sunt reprezentate de totalitatea castigurilor firmei într-o perioada de timp, realizate prin vanzarea unui anumit anumit volum de produse (QT). (QT). De exemplu, dac ă o firma vinde 1000 unit ăţi (QT) pe luna la pre ţul de 5 UM/unitate (P), atunci veniturile totale lunare vor fide 5000 UM; cu alte cuvinte, 5um × 1000, (P × QT). Deci: VT = P QT Veniturile medii sunt reprezentate de volumul castigurilor pe unitatea de produs vanduta. Deci, Vm = VT/QT. Deci dacă firma câ ştiga 5000 UM (VT) prin vanzarea a 1000 unit ăţi de produs (QT), va câ ştiga 5 UM/unitate de produs. Dar acesta este preţul, deci: Vm= P. Singura exceptie apare atunci când firma vinde la pre ţuri diferite spre diferiti consumatori; în acest caz, Vm este media ponderata a pre ţurilor. Veniturile marginale marginale sunt reprezentate de veniturile totale suplimentare câştigate prin vanzarea unei unit ăţi suplimentare intr-un interval de timp. Deci dac ă o firme vinde cu 20 de unit ăţi mai mult în aceasta luna decât era estimat, şi câştiga 100 UM suplimentar, atunci obtine 5 UM pentru fiecare unitate de produs suplimentar; VM = 5 UM. Deci, VM = VT/ QT Acum vom analiza modul în care fiecare dintre aceste trei concepte de venituri (VT, Vm şi VM), variaza în functie de nivelul produc ţiei. Aceasta poate fi realizata în mod grafic, similar procedurii de la costuri. Relatiile vor depinde de conditiile de pe pia ţa, conditii în care opereaza firma. O firma care este prea mica pentru a putea influenta pre ţul pe piaţa, va avea curbe ale veniturilor cu o forma diferita de firmele care pot alege pre ţul cu care vor aparea pe piaţa. Sa analizam ambele situatii. 3.2.4.1. Evolu ţ ia ia veniturilor atunci când pre ţ ul ul nu este afectat de nivelul produc ţ iei iei Veniturile medii . Dacă o firma este foarte mica, comparativ cu întreaga pia ţa, ea va fi un acceptator de pre ţ. Adică va trebui să accepte preţul care va deriva din intersectia cererii şi ofertei pe întreaga pia ţa. Dar fiind atât de mica, va putea vinde întregul voulm al produc ţiei la acel pre ţ. Fiind ata de mica, orice schimbare în nivelul producţiei săle va fi nesemnificativ pentru a putea afecta pre ţul de pe pia ţa. Deci curba cererii va fi una orizontala la acest pre ţ. Firma poate vinde 200, 600 sau 1200 de unităţi de produs fara a afecta pre ţul pieţei, care va ramane la 5 UM. În aceste conditii, veniturile medii sunt constante, la valoarea de 5 UM. Veniturile marginale, vor marginale, vor fi egale cu veniturile medii, intrucat vanzarea de
unităţi suplimentare se face la acelasi pre ţ. Dacă o unitate suplimenatra este vanduta la 5 UM, atunci un castig suplimenatr de 5 UM este realizat. Veniturile totale. totale. Tabelul 3.10. prezinta efectul asupra veniturilor totale a unor niveluri diferite ale vânz ărilor la preţul constant de 5 UM. Intrucat pre ţul este constant, veniturile totale vor cre şte cu o rata constanta, pe m ăsura ce cantităţi mai mari sunt vandute. Tabelul 3.10. QT 0 200 400 600 800 1000 1200
P=Vm=VM 5 5 5 5 5 5 5
VT 0 1000 2000 3000 4000 5000 6000
3.2.4.2. Evoluţia veniturilor atunci când preţul variaza cu producţia VT, Vm şi VM vor fi diferite atunci când pre ţul variaza cu produc ţia. Dacă o firma detine o parte importanta din pia ţa, curba cererii va avea o panta descrescatoare. Aceasta înseamnă că dacă doreste să vanda cantit ăţi mai mari, va trebui să coboare pre ţul, sau dacă va ridica preţul, va trebui s ă accepte o scădere a vânzărilor. Veniturile medii . Sa ne amintim c ă veniturile medii sunt egale cu pre ţul. Dacă preţul trebuie sc ăzut pentru a cre şte vânzările, veniturile medii vor sc ădea pe măsura ce producţia va creşte. Tabelul 3.11. ofer ă un exemplu, pentru o firma care cunoaste o curba a cererii cu panta descrescatoare. Curba cererii, care ne arata cât de mult este vandut la fiecare dintre pre ţuri, este trasăta folosind primele dou ă coloane. Tabelul 3.11. QT 1 2 3 4 5 6 7
P=Vm 8 7 6 5 4 3 2
VT 8 14 18 20 20 18 14
VM 6 4 2 0 -2 -4
Veniturile marginale. marginale. Atunci când o firma cunoaste o curba a cererii cu panta descrescatoare, veniturile marginale vor fi inferioare decât veniturile medii sau chiar negative. De ce? Dacă o firma doreste s ă vanda mai mult într-o perioada de timp data trebuie să-şi reduca preţul. Si aceasta nu numai pentru unităţile suplimentare pe care spera s ă le vanda, ci şi pentru unităţile pe care le-ar vinde normal pe parcursul acestei perioade. Veniturile marginale sunt date de pre ţul la care este
vanduta ultima unitate suplimentara, minus pierderea de venituri aparuta c ă urmare a reducerii pre ţului la acele unităţi de produs care altfel ar fi fost vandute la un preţ mai mare. Sa presupunem că preţul este de 7 UM, în mod curent. Doua unit ăţi sunt vandute. Firma doreste s ă vanda 3 unit ăţi de produs şi deci reduce pre ţul la 6 UM. Va câştiga, deci, 6 UM prin vanzarea ultimei unit ăţi, dar va pierede 1 UM la fiecare din celelalte două produse, care altfel ar fi fost vandute cu 7 UM. Castigul net este deci de 6 - 2 = 4. Acesta este venitul marginal: venitul suplimentar realizat din vanzarea unei unităţi suplimentare. Intre veniturile marginale şi elasticitatea pre ţului în cerere exista o relatie simpla. Sa ne amintim c ă, dacă cererea este elastica în ceea ce priveşte preţul, o scădere a preţului va conduce la o cre ştere proportional mai mare a cantităţii solicitate şi deci la o cre ştere a veniturilor. În aceasta situa ţie, veniturile marginale vor fi pozitive. Dac ă, insă, cererea este rigida, o sc ădere a preţului va conduce la o cre ştere proportional mai mica în vânz ări. În acest caz, reducerea preţului va depasi cre şterea vânz ărilor, iar veniturile vor sc ădea. Veniturile marginale vor fi negative. Veniturile totale. totale. Veniturile totale sunt rezultatul produsului dintre pre ţ şi cantitate. Spre deosebire de cazul firmelor acceptatoare de pre ţ, VT nu creşte continuu odat ă cu creşterea producţiei, respectiv la inceput cre şte, pentru că apoi să scada. Dar de ce? Atat timp cât veniturile marginale sunt pozitive ( şi deci cererea este elastica în ceea ce priveşte preţul), o cre ştere a produc ţiei va conduce la o creştere a veniturilor totale. Atunci când veniturile marginale devin negative ( şi curba cererii, rigida), veniturile totale vor sc ădea. Punctul maxim va fi acolo unde VM = 0. În acest punct, elasticitatea pre ţului în cerere va fi egala cu -1. Efectul schimbării oricarui alt determinant al cererii, cum ar fi gusturile, veniturile sau pre ţul altor bunuri, vor produce o deplas ăre a curbei cererii. Afectand preţul la care fiecare nivel al produc ţiei poate fi vandut, se va produce o deplas ăre a tuturor celor trei curbe ale veniturilor.
3.2.5. Profitul şi scopurile întreprinderilor Teoria tradiţională a întreprinderilor, presupune c ă scopul firmelor este acela de a maximiza profitul. De şi alte obiective pot coexista cu acesta, putem presupune că maximizarea profitului le dep ăşeşte pe celelalte. Profitul realizat realizat de firme este plusul ob ţinut din faptul c ă acestea câştigă mai mult din vânz ări decât cheltuiesc pentru a produce bunurile respective. Profitul total al unei firme ( Pr) este diferen ţa între veniturile totale din vânz ări (VT) şi costurile totale de produc ţie (CT): Pr = VT - CT În anumite circumstan ţe, totuşi, firmele s-ar putea s ă nu caute neap ărat maximizarea profitului. Ele ar putea stabili ca obiectiv maximizarea vânz ărilor sau ratei de creştere a vânz ărilor. În paralel, s-ar putea c ă acestea să nu aibă un singur obiectiv, ci mai multe, şi chiar contradictorii, între managerii diverselor
compartimente sau departamente. Nu este deci surprinz ător că o firmă se va comporta func ţie de obiectivele stabilite. Maximizarea profitului , presupune să asămblam costurile şi veniturile şi să analizăm la ce nivel al produc ţiei, profitul va fi maximizat, şi de asemenea, care este nivelul acestui profit. Exista dou ă cai prin care aceasta poate fi realizata. Prima, şi cea mai simpla metoda este utilizarea curbelor costurilor totale total e şi veniturilor totale. A două metoda consta în utilizarea curbelor veniturilor medii şi marginale şi curbelor costurilor medii şi marginale. Desi aceasta a două metoda este puţin mai compexa, este recomandata atunci când dorim s ă analizam şi să comparam maximizarea profitului în conditii diferite de pia ţa.
3.2.5.1. Maximizarea profitului pe termen scurt Metoda utilizării curbelor totale Tabelul 3.12. ne prezint ă valorile veniturilor totale, derivate din tabelul 3.11. Acelasi tabel ne prezint ă şi valorile costurilor totale. Profitul total (Pr) se gaseste prin diferenţa dintre VT şi Ct. Atunci când valorile Pr sunt negative, firma inregistreaz ă pierderi. Tabelul 3.12. Qt 0 1 2 3 4 5 6 7
VT 0 8 14 18 20 20 18 14
CT 6 10 12 14 18 25 36 56
Pr -6 -2 2 4 2 -5 -18 -42
Profitul total maxim se realizeaza la producerea a 3 unit ăţi; altfel spus acolo unde distanta dintre costurile totale şi veniturile totale este maximă. La acest nivel al producţiei, profitul total este egal cu 4 UM, (18 - 14). Metoda utilizării curbelor medii şi marginale Valorile din tabelul 3.13. se bazeaza pe valorile din tabelul 3.12. Gasirea profitului maxim pe care il poate realiza o firm ă, presupune parcurgere a dou ă etape. În prima etapa se cauta nivelul produc ţiei la care profitul este maxim (folosind CM şi VM). Cea de a dou ă etapa presupune aflarea valorii profitului la nivelul respectiv al producţiei (folosind Vm şi Cm). Tabelul 3.12. QT 0 1 2 3 4
P 9 8 7 6 5
VT 0 8 14 18 20
VM 8 … 4 2 0
CT 6 10 12 14 18
Cm 10 … 4.8 4.5
CM 4 2 2 4 7
PR -6 … 2 4 2
Prm -2 1 1.3 0.5
5 6 7
4 3 2
20 18 14
-2 …
25 36 56
5 … 8
… 20
-5 … -42
-1 … -6
3.2.5.2. Maximizarea profitului pe termen lung Presupunand că, Vm şi VM sunt aceleasi pe termen lung şi pe termen scurt, maximizarea profitului are loc la nivelul produc ţiei la care VM este egal cu CM pe termen lung. Ratiunea este aceea şi că şi în cazul termenului scurt.
3.2.5.3. Minimizarea pierderilor Se poate întâmpla c ă la nici un nivel al produc ţiei să nu se realizeze profit. În aceasta situaţie, nivelul produc ţiei la care VM =CM, va fi nivelul la care pierderile sunt minime. Cand trebuie oprita produc ţ ia?. ia?. Pe termen scurt . Costurile fixe trebuiesc platite chiar dac ă nivelul produc ţiei este 0 (de exemplu, chiriile). Dac ă activitatea firmei dep ăşeşte costurile variabile, va continua să le platească şi deci va continua s ă producă. Ea va inceta să producă atunci când nu î şi mai poate acoperi costurile variabile: atunci când CVm este deasupra Vm. Aceasta situa ţie este cunoscuta subnumele de punctul de punctul de inchidere pe termen scurt . Pe termen lung . Toate costurile sunt variabile pe termen lung. De aceea, dac ă firma nu poate acoperi costurile medii pe termen lung ( şi deci profitul normal), î şi va inceta activitatea. Punctul de inchidere pe termen lung se gaseste în punctul de tangenta dintre curba Vm şi curba Cml.
3.3. Băncile şi instituţiile financiare din mediul rural În condi ţiile unei economii rurale în evolu ţie, un loc aparte trebuie s ă-l ocupe instituţiile bancare şi de credit. Actuala reţea bancar ă care deserve şte spaţiul rural este reprezentat ă aproape exclusiv de Banca Agricol ă. În prezent Banca Agricol ă are sucursale în centrele judeţene, în ora şe şi, arareori, în comune mari. Distan ţa medie între două ghi şee ale Băncii Agricole este de 50-80 km, fiind arondate la un ghi şeu circa 30-40 localit ăţi rurale, respectiv 25-30000 locuitori/ghi şeu. Rezultă astfel, că această structur ă bancar ă, nu este acoperitoare. Celelalte b ănci comerciale române şti (Banca Comercială, Banca de Dezvoltare etc.) nu sunt interesate s ă lucreze cu clienţii “mici”, adică cu agricultorii şi aţi întreprinz ători rurali. În absen ţa Legii creditului agricol şi a crediturlui funciar, pe baza c ăruia să se organizeze şi să funcţioneze cooperativele de credit mutual al agricultorilor ( şi a altor locuitori din mediul rural) şi băncile agricole populare, economiile popula ţiei rurale sunt supuse unor şocuri financiare din ce în ce mai dese şi mai puternice. Inexisten ţa unor instituţii adecvate
şi a unei informa ţii pertinente, a f ăcut ca popula ţia rurală să nu apeleze la resurse
financiare externe ( investi ţiile efectuate în mediul rural în perioada 1990-2000 au avut în propor ţie de peste 85% resurse proprii şi numai 15% resurse împrumutate), efectul concretizându-se în nivelul sc ăzut al investiţiilor, cu repercusiuni negative asupra dezvoltării generale pe termen mediu şi lung. În aceste condi ţii consider ăm că legislaţia românească în domeniul bancar trebuie adaptat ă la caracteristicile definitorii ale spa ţiului rural, astfel încât creditul pentru activit ăţi rurale să se diferenţieze de creditul bancar (al b ăncilor comerciale). Astfel, practica a demonstrat, că piaţa de capital rural ă trebuie să se organizeze sub forma cooperativelor (caselor) de credit rural (mutual) sau a b ăncilor populare rurale. Pentru susţinerea activit ăţilor economice din mediul rural la nivelul UE şi al ţărilor asociate (printre care şi România), pe lâng ă piaţa de capital rural ă sau constituit fonduri de dezvoltare regional ă cu scopul stimul ării investiţiilor productive. Acestea stimulează dezvoltarea economiei rurale prin: - granturi; subvenţii acordate pentru investi ţii sau pentru dobânzi la creditele angajate în acest scop; - reduceri şi scutiri de impozite; - facilit ăţi pentru amortizarea capitalului fix; - subven ţii pentru utilizarea şi angajarea for ţei de munc ă; facilităţi acordate pentru transport.
3.4. Statul şi administraţia în viaţa economică a spaţiului rural Politicile de dezvoltare rural ă implică rezolvarea unor probleme de gestiune public ă ce revin guvernului, astfel: în primul rând, trebuie ştiut care este tipul de decizii ce apar ţin guvernului central în procesul formul ării unei politici rurale şi care va fi greutatea acestor decizii; în al doilea rând, formularea politicilor rurale atinge direct problemele eficien ţei transferurilor de pl ăţi ca instrument de gestiune public ă. Gestiunea adapt ărilor structurale ce se opereaz ă în economia rural ă presupune ca guvernele s ă fie în m ăsur ă să elaboreze şi să utilizeze informa ţii actualizate asupra situa ţiei reale a economiei rurale. Gestiunea informa ţiei a devenit un instrument primordial, iar guvernele ar trebui să sigure ca toate categoriile de actori rurali s ă aibă accesul la informaţiile necesare. Problema este s ă definim şi să delimităm cum influienţează statul (guvernul şi parlamentul) şi administraţia (alesul comunit ăţii locale) mersul vieţii economiei rurale. Primul factor responsabil este es te parlamentul . Activitatea parlamentar ă trebuie să trateze serios problema dezvolt ării rurale, unde s ă se asigure un climat social sănătos, un mediu economic propice unei dezvolt ări pe termen lung. Acest mediu poate fi asigurt de legi stabile, care s ă pornească de la realităţile actuale pentru
asigurarea unui cadru institu ţional care s ă vină în sprijinul economiei rurale, a protejării producătorului şi activităţile sale. Al doilea factor important al dezvolt ării durabile este guvernul , atât prin reprezentare naţională, cât şi prin reprezentare regional ă şi locală. Desigur, sarcina guvernului pare mai u şoar ă dacă o analizăm prin prisma implementării cadrului legislativ elaborat de parlament, dar rolul guvernului, ca executiv, este mult mai delicat. Politica guvernamentală în domeniul dezvoltării rurale poate avea efecte de progres, regres sau stagnare. Guvernul dispune de toate pârghiile economico-financiare, care stabilizeaz ă economia rurală şi de ini ţiativă legislativă care poate completa cadrul legislativ. Alesul comunit ăţ ăţ ii ii rurale este cel de-al treilea factor care trebuie să s ă fie în prezent pe scena economiei rurale. El trebuie s ă întruchipeze sentimentele şi aspiraţiile membrilor comunit ăţii şi să lupte pentru îndeplinirea idealurilor acestora. Acest ales, care devine şi împuternicitul cu administrarea comunit ăţii rurale, trebuie să fie iniţiatorul şi susţinătorul programelor de dezvoltare, s ă vină în sprijinul iniţiativelor locale pe care s ă le integreze în programele de ansamblu, care s ă conducă la consolidarea dezvolt ării comunit ăţii. Ultimul factor responsabil al dezvolt ări rurale, dar nu cel din urmă urm ă , este individul ş individul şii comunitatea. Individul, ca persoan ă economică aflată în diverse ipostaze (fermier, mic întreprinz ător, specialist, func ţionar public etc.) trebuie s ă ac ţioneze cu conştiinţă şi credinţă faţă de obiectul muncii, cu educa ţie faţă de modul cum lucreaz ă şi cu voin ţa pentru ceea ce face, precum şi cu ştiinţă despre rezultatele muncii sale. Comportamentul individului contribuie atât la definirea comunit ăţii, la evoluţia şi prosperitatea individual ă, cât şi la progresul comunit ăţii. Comunitatea (societatea civil ă) are capacitatea de a se organiza în multiple forme organizatorice, ca asocia ţii, fundaţii, federaţii cu scopul de a ac ţiona în direcţia dezvoltării spaţiului rural prin programe sau manifestându-se sub diferite forme de luptă şi protest fa ţă de politicile guvernamentale, care pot conduce la regres sau stagnare a vie ţii economice şi sociale rurale. Printr-o organizare şi funcţionare corespunz ătoare a societăţii civile, aceasta poate contribui atât la elaborarea şi implementarea programelor de dezvoltare durabilă, cât şi la menţinerea unui echilibru dintre putere şi societatea civilă, care reprezintă interesele comunitare.
3.5. Mediul extern şi schimburile interregionale Mediului extern include toţi factorii (sociali, economici, tehnologici, politici) care determină direct sau indirect activitatea şi rezultatele economice din mediul rural şi pe care acesta nu-i poate controla. Mediul extern prezint ă o serie de caracteristici, dintre care cele mai semnificative sunt: 1. se schimba permanent ;
2. determină determină oportunit ăţ ăţ i şi şi amenin ţă amenin ţări ri pentru activit ăţ ăţ ile ile economice din mediul rural . Rezultă astfel că orice schimbare din mediul extern poate reprezenta o ameninţare sau o oportunitate oportunitate de creştere economică pentru spaţiul rural. În esen ţă, analiza mediului extern furnizeaz ă informaţii activităţii de planificare a dezvolt ării rurale şi precizează modul de ac ţiune în ce prive şte „punctele tari“ si „punctele slabe“. Tabelul 3.14. prezint ă în rezumat, pe sectoare de activitate, presiunea mediului extern asupra economiei rurale, solu ţiile ce ar putea fi avute în vedere şi natura măsurilor recomandate. Experien ţa confirmă că nu se pot realiza în mod reuşit programe de dezvoltare regional ă sau de dezvoltare rural ă f ăr ă implicarea celor pe care îi prive şte în mod direct sau indirect aceast ă acţiune. Tabelul 3.14. Lumea rural ă în faţa presiunii evolu ţiilor din mediul extern S e c t o a r e l e d e
Natura problemelor
Natura soluţiilor
Natura măsurilor
-Amenajarea teritoriului -Salvgardarea mediului
-Delimitarea zonelor agricole (plan de ocupare a solurilor) -Regruparea parcelelor -Extensificare
a c t i v i t a t e A g r i c u l -
-Presiune funciar ă -Fărâmiţare -Poluare
t u r ă
P ă
d u r i l e
M e d i u l
S e r v i c i i A c t i v i t ă ţ
i s
- Frecventare -Poluare
-Funcţia socială (recrearea, destinderea, loisirs) să ia în considerare preponderent aspectele de mediu
-Presiune periurbană: deprecierea spaţiilor verzi -Agricultur ă intensivă: poluare prin ăşăminte, îngr ăşă pesticide, distrugere buitipuri
-Utilizarea raţională a spaţiului -Reglementări (norme) -Incitaţii modific.tehnolog .
Concurenţă/atr acţie de centru urban -Calitatea vieţii: inconveniente structur.perifer ice
-A r ămâne branşate la reţeaua de servicii -Rezistenţă la concurenţa centrelor prin inovaţii şi calitatea serviciilor -Dezvolt.activ. terit. noi
Congestionarea oraşelor, lipsa activ. alternative, vid în jurul oraşelor, Sudul U.E.
Favorizarea apariţiei de noi “subpoli” de dezv. econom. pentru decongest. oraşelor.
-Salvarea pădurii -Reîmpădurire cu obiective mediu, recreativ, peisajer
-Plan de ocup.sol.; studiu impact mediu; menţinerea zonelor agricole şi forestiere -Norme calitate apă, aer -Reglement.subst. pericul. -Servicii de extensie; dezv. tehnici nepoluante -Conserv.zon.de prod. -Creare centre servicii
-Amelior. infrastr. de comunicaţii -Tarife preferenţiale pt. servicii publice -Dezv turism rural
-Dezvolt. model. “parc ind. şi tehnologie” -Susţinerea apariţiei de iniţiative locale în afara marilor centre urbane
e c u n d a r e Sursa: Bulletin de Communautes europeennes Suplement 4/88: “L’ avenir du monde rural”, Commnication de la Commission au Parlement eurupeen et du Conseil, pag. 35-36
Schimbul interregional se bazeaă pe principiul cheltuielilor comparabile, care semnifică specializarea regiunii în producerea produselor cele mai avantajoase pentru ea. Practica a demonstrat c ă cea mai bună metodă de creştere a volumului producţiei este “folosirea în calitate de pia ţă a lumii întregi”. Folosirea în calitate de pia ţă a lumii întregi, presupune interregionalizarea activităţii firmelor, care trebuie s ă se desf ăş ăşoare ţinând cont de particularit ăţile regiunii, de specificul dezvolt ării istorice, de tradi ţiile naţionale, de nivelul de cultura şi de instruire a pupul ăţiei.
Concepte de bază 1. Actorii economici din mediul rural 3. Gospodăria 5. Nevoile gospodăriilor 7. Venitul gospodăriilor 9. Consumul gospodăriilor 11. Consumul intermediar 13. Consumul final 15. Surplusul consumatorului 17. Elasticitatea consumului 19. Modul de via ţă 21. Stilul de via ţă 23. Calitatea vieţii 25. Nivelul de tra ă 27. Întreprinderile 29. Producţia
2. Randamente nonpropor ţionale 4. Randamente propor ţionale 6. Produsul fizic mediu 8. Produsul fizic marginal 10. Economii de scar ă 12. Dez-economii de scar ă 14. Costul fix 16. Costul variabil 18. Costul mediu 20. Costul marginal 22. Costul total 24. Venitul total 26. Venitul mediu 28. Venitul marginal 30. Profitul şi pierderile
Probleme de discutat
1. Gospodăria – defini ţii, clasificare, nevoi şi resurse 2. Factorii care influienţează consumul final al gospod ăriilor 3. Finalitatea consumului gospod ăriilor 4. Întreprinderile – concept şi clasificare 5. Analiza producţiei, costurilor, veniturilor şi profitului întreprinderilor 6. Statul, administraţia, băncile şi instituţiile financiare în via ţa economică a mediului rural 7. Lumea rurală în fa ţa presiunii mediului extern
Bibliografie 1. Caia , A. şi colab. (1998)-Economie agrar ă, Ed.USAMV Iaşi
2. Buciuman, E. (1999)-Economie rural ă, Ed. SSA Alba Iulia 3. Harris, Ph. and McDonald, F. (1994)-European (1994)-European Business and Marketing, strategic issues. Paul Chapman Publishing Ltd. 4. Kohls, R.L. and Uhl, I.N. I.N. (1990)-Marketing of Agricultural products, seventh edition. Macmillan Publishing Company. 5. Mitchell, D.O., Ingco, M.D., Duncan, Duncan, R.C. (1997)-The (1997)-The World Food Outlook. Outlook. Cambridge University Press. 6. Mitrache, Şt. (2000)-Dezvoltare durabil ă rurală, Ed. Planeta Bucure şti 7. Otiman, P.I. (1999)-Economie rural ă, Ed. Agroprint Timi şoara 8. Otiman, P.I. (2000)-Restructurarea agriculturii şi dezvoltarea rural ă a României în vederea ader ării la UE, Ed. Agroprint Timi şoara 9. Strak, J. and Morgan, W. W. (1995)-The UK Food and Drink Sector. Euro PA and Associates. 10. Ştefan, G. şi colab. (2000)-Economie agrar ă, Ed. USAMV Iaşi 11. Ştefan, G. şi colab. (2000)-Marketing agroalimentar, Multiplicat la USAMV Timişoara 12. Tofan, A. (1995)-Organizarea unit ăţilor agricole, Ed. Eco”Art Ia şi 13. Vincze, Maria, (2000)-Dezvoltarearegional ă şi rurală, Presa Universitar ă Clujeană.
Referate (fac parte din evaluarea finală a parcurgerii cursului de economie rurală - partea I )
1. Coordonatele dezvolt ării integrate şi durabile a spa ţiului rural. Indicatori de analiză 2. Lumea rurală în fa ţa presiunii mediului extern–realit ăţi, probleme, solu ţii, măsuri
Gavril ŞTEFAN
Economie rurală partea a–II–a - note de curs -
Universitatea de Ştiinţe Agricole şi Medicină Veterinară IAŞI 2002
CUPRINS
Resursele şi factorii dezvoltării rurale
3
1.1. Noţiuni generale ………...3 1.2. Resursele naturale............................................................. naturale............................................................................... .................. ………...3 1.3. Resursele de munc ă ......................................................... ............................................................................ ................... ……….23 1.3. Resursele de capital.............................. capital .............................................................. .............................................. .............. ……….39 Concepte de baz ă şi probleme de discutat................................................. discutat................................................. ……….48 Bibliografie.................................................................... Bibliografie................................... ............................................................. ............................ ……….48
Zonarea spaţiului rural ...................... ................................. ....................... ....................... ...................... .............………49 ..………49 2.1. Considera ţii metodologice.................................................... metodologice.................................................................. .............. ……….49 2.2. Tipologia comunelor ............................................................ .......................................................................... .............. ……….50 2.3. Principalele caracteristici ale spa ţiului rural din România................. România................. ……….51 2.4. Zone rurale în care predomin ă factorii favorabili dezvolt ării ........... ............. ……….53 2.5. Zone rurale în care predomin ă factorii defavorabili dezvolt ării ...... .......... ……….54 ……….54 2.6. Sistemul instituţional al dezvoltării rurale ......................................... ......................................... ……….54 Concepte de baz ă şi probleme de discutat................................................. discutat................................................. ……….57 Bibliografie.................................................................... Bibliografie................................... ............................................................. ............................ ……….57
Strategii, politici, programe şi proiecte de dezvoltare rurală ........………58 3.1. Strategiile de dezvoltare rural ă........................................................... ........................................................... ……….58 3.2. Politicile de dezvoltare rural ă.......................................................... ............................................................. ... ……….63 3.3. Programe de dezvoltare rural ă ............................................ ........................................................... ............... ……….70 3.4. Proiecte de dezvoltare rural ă ........................................................... .............................................................. ... ……….72 Concepte de baz ă şi probleme de discutat................................................. discutat................................................. ……….72 Bibliografie................................................................... Bibliografie................................... ............................................................. ............................. ……….72
Capitol Resursele şi factorii dezvoltării rurale 1.1. Noţiuni generale Abordarea mecanismului economic al dezvolt ării rurale în profil regional constituie o problemă complexă care impune identificarea solu]iilor adecvate situa]iilor particulare [i necesita]ilor de restructurare specifice fiecarei zone in parte, plecând de la cantitatea şi calitatea resurselor prezente în teritoriu. Resursele unei economii (la (la nivel de comun ă, regiune, ţar ă) privite ca un tot, cuprind resursele primare şi pe resursele de capital.
Resursele primare includ: primare includ: 1. resursele naturale (ex: pământul); muncă (ex: poten ţialul demografic de for ţă ţă de muncă). 2. resursele de muncă Resursele de capital cuprind: a). resursele materiale sau cantitative (ansamblul bunurilor produse prin activitatea economic ă cu scopul de a ob ţ ine ine alte bunuri aducătoare de venit explicit sau implicit); b). resursele nemateriale sau calitative (experien ţ a practică a popula ţ iei iei în diferite domenii, stocul de informa ţ ii, ii, capacitatea managerial ă , capacitatea de inovare tehnică etc.) Atrase în circuitul economic, resursele devin factori ai dezvolt ării economice. Astfel, factorii dezvolt ării rurale reprezint ă acele resurse care participă nemijlocit în procesele economice şi de care depind rezultatele tehnice (ex: produc ţ ia ia şi calitatea ei) şi economice ob ţ inute inute (ex: costul, profitul, rata profitului). ăţ i de Fiecare factor se caracterizeaz ă prin cantitate, calitate, pre ţ şi posibilit ăţ combinare sau substituire cu al ţ i factori. Cantitatea, calitatea şi pre ţ ul ul cu care este achizi ţ ionat ionat un factor influen ţ eaz eaz ă cantitatea, calitatea şi costul unei activit ăţ i, ăţ i, respectiv profitul ob ţ inut inut de la un proces economic. Natura polifactorială a proceselor economice, impune definirea şi cunoaşterea conţinutului acestora în func ţie de resursele din care provin.
1.2. Resursele naturale In fundamentarea strategiilor de dezvoltare economic ă a oricărei aşezări umane – în sensul întregului spa ţiu folosit de om – se impune analiza, evaluarea şi identificarea posibilit ăţilor de atragere în circuitul economic a resurselor naturale. Din punctul de vedere al economiei rurale resursele naturale cuprind: 1. resursele topologice (formele de relief şi peisajul); 2. resursele geologice (cărbune, petrol, minereuri, ape minerale, ape termale, factorii de risc geologic etc); 3. resursele de apă apă;
4. resursele biopedologice ; precipita ţ iile, iile, lumina ş lumina şii factorii de risc 5. resursele climatice (temperatura, precipita ţ climatic). Variaţia resurselor naturale de la o zon ă la alta determin ă diferenţieri mari între tipurile de dezvoltare economic ă şi socială a zonelor.
1.2.1. Resursele topologice 1.2.1.1. Formele de relief Activitatea economic ă, socială şi culturală a localităţilor rurale se realizeaz ă dintotdeauna în strâns ă concordanţă cu particularit ăţile reliefului. Indicatorul care defineşte principalele unit ăţi mari topologice ale unei zone sau ale unei ţări poart ă denumirea de “formele de relief”. În func ţie de acest indicator teritoriul României se împarte aproximativ egal în trei mari zone: zona montan ă - 28%, zona dealurilor şi a podişurilor - 42% şi zona de câmpie, lunc ă şi deltă - 30%. Zona montană cuprinde sectorul sud-estic al mun ţilor Carpaţi, plus Mun ţii Apuseni, care împreun ă cuprind o suprafa ţă de 66400 Kmp, plasând România pe locul 1 din acest punct de vedere, între statele Europei centrale şi de est. De asemenea zona montan ă a României cuprinde 26,7% din num ărul total al comunelor, 20,5% din total popula ţie, 26% din num ărul total al gospod ăriilor şi 12,2% din total suprafaţă agricolă. Munţii prezintă unele caracteristici specifice care au influen ţat apariţia şi dezvoltarea aşezărilor rurale: • altitudine relativ redus ă (frecvent sub 2500 m), aflat ă sub limita z ă pezilor permanente; • aspect fragmentat cu numeroase depresiuni şi văi largi (23% din teritoriul montan este reprezentat de depresiuni) care determin ă o traversare u şoar ă a masivelor muntoase. • prezintă numeroase monumente al naturii (ansambluri naturale unice sau rare) care reprezintă un grad ridicat de atrac ţie turistică; • arcul subcarpatic are altitudini cuprinse între 500 şi 1000 m şi cuprinde numeroase depresiuni, cu o clim ă blândă şi soluri propice activit ăţilor agricole specifice (culturi furajere, cartofi, pomicultur ă, creşterea bovinelor şi a ovinelor). Zona dealurilor şi a podi şurilor se urilor se caracterizează printr-o altitudine medie de 310 m. Dealurile predomin ă în partea de vest şi de nord a Carpa ţilor Occidentali. Zonele de podi ş se situează în marea depresiune a arcului carpatic (Podi şul Transilvaniei), în sud-estul Moldovei şi sudul Carpa ţilor Meridionali (Podi şul Getic). O particularitate prezint ă relieful Dobrogei, unde zona de podi ş (jud. Constan ţa şi par ţial jud. Tulcea), are altitudini foarte reduse (cca 200 m) iar zona montan ă (Munţii Măcinului – altitudine maxim ă de 467 m) este foarte erodat ă, dar constituit ă din roci specifice (granite, calcare, şisturi). Zona de câmpie, luncă şi delt ă, cuprinde suprafe ţe foarte întinse în sudul, sud-estul şi vestul ţării şi mai restrânse în Transilvania şi nord-estul Moldovei, şase judeţe fiind situate în întregime în câmpie (Br ăila, Ialomiţa, Călăraşi, Giurgiu, Ilfov şi Teleorman). Partea cea mai joas ă a teritoriului României o constituie Delta Dunării, în suprafa ţă de 4340 km². Aici satele sunt situate pe grindurile fluviale şi marine, care ocup ă doar 13 % din suprafa ţa deltei, cea mai mare parte a terenului fiind acoperit ă de mlaştini, lacuri, gârle şi ape permanente.
Configuraţia specifică a arcului carpatic pe teritoriul ţării determină o mare varietate a reliefului în cadrul jude ţelor, majoritatea fiind caracterizate prin prezen ţa a trei trepte de relief (aceast ă varietate se manifest ă chiar în interiorul teritoriului administrativ al comunelor - jude ţele Sibiu, Bra şov, Maramure ş, Gorj, Vâlcea, Argeş, Neamţ, Bacău).
1.2.1.2. Peisajul Peisajul este una din surse de formare a poten ţialul turistic prezent într-o anumită zonă. Astfel, indicatorul “gradul de atractivitate turistic ă” se se determină în funcţie de prezen ţa la nivelul comunelor a zonelor naturale protejate, a zonelor construite protejate, a sta ţiunilor balneare şi a turismului rural exprimat prin num ărul de sate incluse într-un circuit de acest tip. Zonele naturale protejate reprezint ă acele teritorii de prestigiu în interiorul cărora există unul sau mai multe monumente al naturii (ansamblu natural, unic sau rar caracterizat prin biodiversitate, spa ţii de o anumit ă linie şi formă, formaţiuni geologice etc). Aceste zone sunt incluse în Proiectul Planului de Amenajare a Teritoriului Naţional (PATN) –Sec ţiunea a treia – care este cadrul legislativ menit s ă asigure gestiunea, conservarea, recuperarea şi valorificarea lor, precum şi evidenţierea priorităţilor de susţinere financiar ă a protec ţiei lor. Stabilirea acestor valori de patrimoniu natural s-a f ăcut în urma unor studii şi cercetări ştiinţifice care au pus în concordan ţă strategia protec ţiei mediului înconjur ător la nivel na ţional cu cea adoptată de UE. Prin PATN – Secţiunea a III-a – Zone protejate, s-au stabilit dou ă grupe de zone protejate de interes na ţional: ii ale biosferei şi parcuri na ţ ionale, ionale, constând în 14 obiective naturale în • rezerva ţ ii suprafaţă totală de 1.078.462 ha, reprezentând 4,54% din teritoriul na ţional. Cele mai importante rezerva ţii cuprind: Delta Dun ării (jud. Tulcea), Prcul Na ţional Retezat (jud. Hunedoara), Parcul Na ţional Munţii Apuseni (jud. Alba, Bihor, Cluj), Munţii Rodnei, Ceahl ău, Călimani, Bucegi, Aninei etc (suprafa ţa de 1078 km², reprezentând 4% din teritoriul ţării). Ţările din Europa cu cele mai mari suprafeţe de zone protejate (7-20%) sunt Norvegia, Fran ţa, Austria, Ungaria. ii şi monumente ale naturii, constând naturii, constând în 270 de obiective, cu o suprafa ţă • rezerva ţ ii de 63384 ha, reprezentând 0,26% din teritoriul na ţional. Acestea cuprind teritoriile comunelor aflate cu prec ădere în arcul carpatic şi în regiunea Dobrogei (suprafaţa: 25250 km², respectiv 10,7% din teritoriul ţării); Distribuţia teritorială a acestor zone urm ăreşte configuraţia de ansamblu a reliefului, având o densitate mai mare a zonelor protejate în zona carpatic ă, montană şi submontană. Prezenţa lor îndeosebi în spa ţiul rural reprezint ă un potenţial al dezvoltării acestor localit ăţi, cu condiţia respectării principiilor dezvolt ării durabile. Pentru aprecierea gradului de atractivitate turistic ă se poate avea în vedere o scală a potenţialului turistic de felul urm ător: • comune f ăr ă obiective sau poten ţial turistic (formeaz ă zonele dominant agricole, situate cu precădere în regiunile de câmpie şi podiş din sudul, estul şi centrul ţării; în aceste zone prezen ţa monumentelor naturii este mai rar ă decât în restul teritoriului); • comune cu poten ţial turistic redus (cu obiective turistice naturale şi/sau construite, valorificate pe plan local); • comune cu poten ţial turistic mediu (aflate în zona submontan ă sau montan ă, dispun de peisaje naturale deosebite, dar au infrastructura slab dezvoltat ă);
comune cu poten ţial turistic ridicat sau mare(au poten ţial turistic deosebit şi infrastructur ă specifică, par ţial realizată, favorabile dezvolt ării prioritare a turismului); • comune cu poten ţial turistic foarte mare (pe teritoriul c ărora se afl ă rezervaţii ale biosferei cu valori de patrimoniu natural de interes na ţional şi mondial, parcuri naţionale, monumente ale naturii). Din analiza distribu ţiei comunelor pe aceast ă scală rezultă că zonele cu potenţial turistic mediu şi ridicat prezint ă o complexitate mare a resurselor naturale şi cuprind arii întinse din zona montan ă şi submontană caracterizate printr-o mai mic ă densitate a rezerva ţiilor naturale, dar printr-un pitoresc deosebit al peisajelor (suprafaţa: 37750 km², respectiv 15,8% din teritoriul na ţional). Ponderea comunelor cu un potenţial turistic mediu este de peste 27% din totalul comunelor cu resurse turistice; se întâlnesc cu o frecvenţă mai mare în Podi şul Transilvaniei, în Carpa ţii şi Subcarpaţii de Curcur ă (judeţele Buzău, Vrancea, Prahova), în Defileul Dun ării (sudul judeţelor Dolj, Olt, Teleorman) şi pe cursul Dun ării. Zonele cu poten ţial turistic mare şi foarte mare cuprind 500 de comune care sunt distribuite compact în Moldova (jude ţele Suceava, Neamţ), în Carpa ţii Meridionali (jude ţul Covasna), în Mun ţii Apuseni, în Maramure ş şi pe litoralul Mării Negre. Pentru a da o relevan ţă mai mare acestei clasific ări se impune studierea unor aspecte cantitative privind poten ţialul turistic al zonelor ţării prin cuantificarea următorilor indicatori: capacitatea de cazare turistic ă, indicele de utilizare a capacităţii turistice etc. •
1.2.2. Resursele geologice 1.2.2.1. Resursele de subsol Resursele de subsol cuprind resursele de c ărbune, petrol, minereuri, ape minerale, ape termale etc şi determină potenţialul de dezvoltare economic ă a unei zone.
1.2.2.2. Factorii de risc geologic Factorii de risc natural cuprind alunec ările de teren şi seismicitatea. Aceştia impun anumite restric ţii de dezvoltare în teritoriu deoarece limiteaz ă posibilităţile de performanţă economică. Identificarea zonelor unde ac ţionează factorii de risc geologic a fost f ăcută prin studii de specialitate elaborate de c ătre instituţii de profil. a). Alunecări de teren, reprezintă o formă de degradare a terenurilor, fiind cauzate de factori fizico-geografici (forma ţiuni geologice cu tendin ţe de degradare, adâncimea fragment ării terenurilor, regimul toren ţial al precipitaţiilor, defrişările neraţionale). Zonarea teritoriului României din acest punct de vedere identific ă: alunecări de teren accidentale sau cu pr ăbu ş bu şiri iri, situate cu prec ădere în • zone cu alunecă Carpaţii Meridionali, Mun ţii Apuseni, latura vestic ă a Carpa ţilor Orientali; alunecări de teren cu frecven ţă frecven ţă ş şii intensitate mare, având ponderea cea • zone cu alunecă mai mare în zonele subcarpatice, partea de vest a podi şului Transilvaniei şi Podişul Moldovei.
Alunecările de teren se manifest ă pe se manifest ă pe o suprafa ţă de 900.000 ha situate cu prec ădere în judeţele Dâmboviţa, Bacău, Mehedinţi şi Prahova. Localizarea alunc ărilor de teren este foarte important ă pentru că în zonele semnalate trebuie luate m ăsuri suplimentare de consolidare a versan ţilor; restricţii în exploatarea pădurilor, solurilor şi cursurilor de ap ă; studii geotehnice care s ă stabilească amplasarea construc ţiilor şi a căilor de comunica ţie. b). Seismicitatea, – Seismicitatea, – seismele – sunt mişcări bruşte ale scoar ţei terestre datorate dezechilibrelor fizice de natur ă tectonică. România este situat ă într-o regiune cu seismicitate puternic ă(cutremurele sunt frecvente – 9,01 cutremure/an şi de intensitate – 14,9% din cutremure au magnitudine mai mare de 4 grade pe scara Richter). În 1992 s-a elaborat “Normativul pentru proiectarea antiseismic ă a construcţiilor de locuin ţe, social-culturale şi agrozootehnice” P 100-92, aprobat de MLPT cu ordinul nr.3/N din 14.04.1992; el are caracter de obligativitate şi normează elaborarea construc ţiilor în func ţie de zona seismică în care sunt efectuate. Zonele de seismicitate au fost conturate în func ţie de mai mul ţi factori: intensitatea seismică, megnitudinea, accelera ţia maximă seismică, repetabilitatea. Ele cresc gradual odat ă cu apropierea de principalul focar seismic situat în Carpa ţii de Curbur ă, zona Vrancea. Conform Normativului P 100-92, România are şase zone seismice (pentru semnalarea pericolului seismic s-au selectat zonele unde exist ă riscul producerii unor cutremure cu intensitate seismic ă mai mare de VIII grade MKS, scala cuprinzând XII grade, ultimul fiind similar unei catastrofe seismice totale) din care trei prezint ă pericol seusmic mare (jum ătatea sud-estică a ţării, influenţată de cutremurele vrâncene, jude ţele Timiş şi Caraş-Severin influen ţate de cutremurele danubiene şi nordul ţării - jude ţele Bihor, Satu-Mare, Maramure ş). Deşi localităţile rurare sunt caracterizate printr-un regim mic de în ălţime a construcţiilor, situarea unora într-o zon ă seismică puternic ă impune respectarea normelor de construc ţie antiseismică, generează obligativitatea materialelor de construcţie rezistente şi necesitatea între ţinerii şi supravegherii permanente a lucr ărilor hidrotehnice aflate pe teritoriul comunelor.
1.2.3. Resursele de apă Pentru evaluarea poten ţialului hidrografic din teritoriu se utilizeaz ă indicatorul “debitul mediu specific pe bazin hidrografic” care se exprimă prin raportul între sursa total ă de apă subterană şi de suprafaţă (mil.m.c./an) şi suprafaţa bazinului hidrografic (km²). Debitul Debitul resurselor de ap ă luat în calcul este un debit mediu multianual, datorit ă faptului c ă se înregistreaz ă fluctuaţii importante de la un an la altul. România are o re ţea hidrografic ă variată şi bogată, în strictă relaţie cu configuraţia arcului carpatic, iar Dun ărea este principalul colector. Suprafa ţa ţării este împăr ţită în 14 bazine hidrografice. Debitul mediu specific pe ţar ă este de 5,7 litri/secundă/km². Calculul indicatorului pentru toate bazinele hidrografice prezint ă un grad mare de dispersie a scalei de valori: de la 1,11 l/s.km², în bazinul Vedea, până la 20,2 l/s.km² în bazinul Dun ării, iar majoritatea bazinelor se situeaz ă sub media pe ţar ă. Pentru evidenţierea zonelor cu resurse de ap ă reduse au fost selectate bazinele hidrografice unde indicatorul înregistreaz ă valorile cele mai îndep ărtate de valoarea medie pe ţar ă, şi anume cele situate sub o treime din debitul mediu specific pe ţar ă. În această situaţie se află: l/s .km² • Bazinul hidrografic Vedea – 1,11 l/s.km²
Bazinul hidrografic Some ş-Crasna – 1,38 l/s.km² • Bazinul hidrografic al Cri şurilor – 1,59 l/s.km² Astfel se contureaz ă în partea de nord-vest a ţării o zonă amplă, cuprinzând jude ţele Bihor, Sălaj, Bistriţa-Năsăud şi par ţial Arad, Cluj, Satu-Mare, Maramure ş, Hunedoara, unde poten ţialul hidrografic general este foarte sc ăzut în comparaţie cu restul ţării. Într-o situa ţie similar ă sunt por ţiuni din jude ţele Teleorman, Arge ş, Olt situate în bazinul hidrografic al râului Vedea. Aceast ă zonare nu exclude posibilitatea existen ţei unor zone mai restrânse, cu resurse de apă reduse, situate în afara zonelor men ţionate. Indicatorul calitatea apelor curg ătoare cuantific toare cuantifică frecvenţa depăşirii limitei maxime admisibile a con ţinutului de substan ţe poluante în apele curg ătoare. După conţinutul în substanţe poluante, se deosebesc patru categorii de ape curgătoare: • categoria I-a: ape curate potabile; • categoria a II-a: ape mai pu ţin curate ce pot fi utilizate în piscicultur ă, urbanistică, agrement; • categoria a III-a: ape cu utiliz ări în iriga ţii, hidrocentrale, instala ţii de r ăcire, în industrie; • categoria a IV-a: ape degradate. Din lungimea de 120.000 km a re ţelei hidrografice a ţării noastre, numai 20.000 km sunt folosiţi pentru alimentarea cu ap ă potabilă a popula ţiei, a industriei şi a agriculturii. După aşezarea lor pe cursul diferitelor categorii de ape menţionate mai sus, comunele se împart în urm ătoarele categorii: comune aşezate pe cursuri de râu de categoria I-a – 36% din num ărul total al comunelor; respectiv pe râuri de categoria a II-a – 34%; categoria a III-a – 20 %; categoria a IV-a – 3%, iar comunele situate în zone nemonitorizate – 7%. În ultimii ani calitatea apei s-a ameliorat sensibil. Bazinele hidrografice cu cele mai lungi cursuri de ap ă “degradată”, în raport cu lungimea total ă a râului respectiv, sunt: Ialomi ţa cu afluenţii săi Prahova şi Dâmbu; Prutul cu afluen ţii săi Jijia şi Bahlui; Mure şul cu afluenţii săi Târnava Mică, Tîrnava Mare, Arieşul, Ampoiul, Geoagiu; Siretul cu afluen ţii săi Bârlad şi Râmnicu Sărat; Someşul cu afluentul s ău Sărar şi Oltul cu afluentul s ău Cibin. Bazinele hidrografice care include cursuri de râu cu por ţiuni semnificative de categoria a III-a de calitate sunt: Olt, Prut, Siret, Arge ş, Jiu, Bega-Timi ş, Mureş-Aranca, Someş. În afara apelor curg ătoare, un plus de informa ţie este adus de datele referitoare la calitatea lacurilor şi a apelor freatice. Lacurile au, în general, ape de categoria I-a şi a II-a. Totu şi unele lacuri deltaice au un grad ridicat de polare (Matita, Puiu, Roşu etc.). Prim aportul de ap ă dulce de la iriga ţii şi de la poluan ţi, lacuri ca Techirghiol, Balta Alba, Amara sunt de asemenea afectate negativ. Apele freatice au concentra ţii mai reduse de substan ţe poluante comparativ cu anii precedenţi. Sursele principale de poluare a apei freatice sunt apele de •
suprafaţă în care s-au deversat reziduuri de îngr ăşăminte chimice şi spălarea solului de c ătre precipitaţii contaminate cu oxizi de azot din atmosfer ă. În cursurile de ap ă se deversează anual 6,5 milioane tone de substan ţe poluante, între care primeaz ă cloruri, substanţe organice, amoniac, suspensii, fenoli, cianuri, hidrogen sulfurat, detergen ţi, pesticide. Sursele principale de poluare sunt: deversările de reziduuri industriale, de la fermele zootehnice, menajere etc. Deşi există peste 2000 de sta ţii de epurare a apelor uzate, aproape jumătate nu func ţionează la parametrii normali sau deloc. Poluarea apelor se manifstă în continuare şi implică necesitatea monitorizării atente a creării cadrului legislativ corespunz ător.
1.2.4. Resursele biopedologice Resursele biopedologice cuprind resursele de fond funciar şi biodiversitatea
1.2.4.1. Resursele de fond funciar Fondul funciar al României este constituit din totalitatea terenurilor de orice fel, indiferent de destina ţie, de titlul pe baza c ăruia sunt definite sau de domeniul public ori privat din care fac parte. Fondul funciar definit astfel reprezint ă o component ă esenţială a avuţiei naţionale, avuţie care trebuie folosit ă, protejată şi ameliorată în deplin ă concordanţă cu interesele societăţii. În funcţie de destinaţie, fondul funciar este alc ătuit din următoarele grupe de terenuri: • terenuri cu destina ţie agricol ă; • terenuri cu destina ţie forestier ă; • terenuri aflate permanent sub ape; • terenuri din intravilan; • terenuri cu destina ţii speciale. Terenurile cu destina ţie agricolă formează suprafaţa agricolă iar terenurile cu destinaţie forestier ă, aflate permanent sub ape, din intravilan şi cele cu destinaţii speciale formeaz ă suprafaţa neagricolă (tab. 1.1). Tabelul 1.1
Structura fondului funciar pe categorii de folosin ţă Specificare
Fond funciar – total, din care: 1.Suprafaţa agricolă –total, din care:
* teren arabil * păşuni naturale * fâneţe naturale * vii şi pepiniere viticole * livezi şi pepiniere
mii ha 23839,1 14797,2 9337,1 3392,4 1497,7 292,4 277,6
Suprafaţa % 100 62,1 39,2 14,2 6,3 1,2 1,1
% 100 63,1 22,9 10,1 2,0 1,9
2.Suprafaţa neagricolă –total, din care
9041,9
37,9
100
* păduri
6680,1
28,0
73,9
* ape * drumuri * cur ţi + construcţii * teren neproductiv
888,3 392,5 629,6 451,0
3,7 1,6 2,5 2,0
9,8 4,3 7,0 5,0
I. Terenurile cu destina ţ ie ie agricol ă sunt folosite, în principal, pentru produc ţiea agricolă vegetală şi cuprind: a) terenuri agricole productive – care includ trei categorii categorii de folosin ţă: terenul arabil, plantaţiile (pomicole, viticole, de hamei şi duzi) şi pajiştile naturale. Terenul arabil şi plantaţiile formează suprafaţa cultivată dintr-un anumit teritoriu iar pajiştile cuprind p ăşunile şi fâneţele naturale; b) terenurile cu vegeta ţie forestier ă, dacă nu fac parte din amenajamentele silvice (ex: păşunile împădurite); c) terenurile ocupate cu construc ţii şi instalaţii agrozootehnice, amenaj ări piscicole şi de îmbun ătăţiri funciare; d) terenurile ocupate cu sere, solarii şi r ăsadniţe; e) drumurile tehnologice şi de exploatare agricol ă; f) platforme şi spaţii de depozitare care servesc nevoilor produc ţiei agricole; g) terenurile neproductive care pot fi amenajate şi folosite pentru produc ţia agricolă. Categoriile de folosin ţă ale terenului agricol se deosebesc între ele prin dou ă aspecte principale: - după modul cum se ac ţionează asupra solului (cu factori de produc ţie şi sisteme de cultur ă); - după acoperirea vegetativ ă. Exemplu: În cadrul terenului agricol arabil, pozi ţia solului se modific ă annual sau chiar de mai multe ori pe an, iar acoperirea vegetativ ă este de scurt ă durată (cu aceea şi specie) şi foarte variat ă (numărul speciilor de plante care se cultivă pe terenul arabil este relativ mare). Paji ştile naturale se deosebesc de arabil prin aceea c ă solul nu- şi schimbă poziţia iar acoperirea vegetativ ă este permanent ă şi neschimbat ă ca structur ă (compoziţie floristică) timp îndelungat. îndelungat. Plantaţiile se aseam ănă cu terenul arabil în ceea ce prive şte acţiunile care se întreprind asupra solului şi cu pajiştile naturale în ceea ce priveşte acoperirea vegetativ ă. Categoriile de folosin ţă ale terenului agricol se deosebesc între ele şi din punct de vedere al efectului economic pe care îl are produc ţia obţinută. Astfel la ordonarea categoriilor de folosin ţă după importanţă se utilizează următoarele criterii: - numărul produselor care se ob ţin; - valoarea de întrebuin ţare a produselor ob ţinute; - valoarea producţiei pe unitate de suprafa ţă. Analizând aceste aspecte, rezult ă superioritatea categoriei arabil, urmat ă de plantaţii şi pajişti naturale. Modificarea în timp şi spaţiu a structurii modului de folosin ţă a fondului funciar, urmeaz ă modificările privind cererea de produse agricole pentru societate. Astfel, din punct de vedere cantitativ, în ultimii 50 de ani a avut loc o cre ştere a terenului agricol al ţării, cu deosebire a categoriilor sale superioare de folosin ţă. Această creştere a reprezentat în 1995 fa ţă de 1950, 700000 ha. Cre şterea terenului agricol a ţării, care astăzi reprezintă circa 14,8 mil.ha, din care circa 9,4 mil.ha teren arabil, a avut loc pe seama lucr ărilor de îmbunătăţiri funciare cu deosebire pe seama îndiguirilor, a desec ărilor şi a lichid ării unor suprafeţe forestiere cu poten ţial redus.
Din punct de vedere calitativ, evolu ţia fondului funciar în perioada 19502000 nu a înregistrat muta ţii semnificative în sensul c ă ponderile diferitelor categorii de folosinţă în total suprafa ţă agricolă au înregistrat o dinamic ă scăzută: - arabil de la 65,6 % la 63,1 %; - plantaţii de la 2,8 % la 3,9 %; - pajişti naturale de la 31,6 % la 33,0 %. O mutaţie calitativă importantă o constituie modificarea structurii culturilor în terenul arabil prin cre şterea suprafeţelor cultivate cu culturi intensive şi diminuarea suprafeţelor cultivate cu cereale, astfel: - cerealele pentru boabe ocupau în 1950 - 73,9 % din terenul arabil, iar în prezent ocupă 62,2 %; - leguminoasele pentru boabe ocupau 1,9 %, în prezent - 0,7 % - plante tehnice ocupau 8,7 %, în prezent - 12,1 %; - alimentare ocupau 4,6 %, în prezent 5,2 %; - furajere ocupau 8,1 %, în prezent 12,8 %; - seminceri ocupau 0,3 %, în prezent 0,4 %; - teren nelucrat ocupa 2,5 %, în prezent 6,8 %. Ponderile culturilor tehnice, alimentare şi furajere indic ă gradul de intensivizare a agriculturii, iar muta ţiile înregistrate în structura culturilor din terenul arabil indică o evolu ţie pozitivă cu menţiunea că culturile cerealiere de ţin încă o pondere mare. Resursele de fond funciar atrase în circuitul produc ţ iei iei agricole reprezint ă un factor de produc ţ ie – ie – care, prin cantitate (suprafa ţa), particularit ăţi, calitate (nivelul fertilit ăţii) şi preţ determină potenţialul, modul de organizare, structura şi eficienţa economică a producţiei agricole.
I.a. Poten ţ ialul ialul agricol Potenţialul agricol al unei zone este caracterizat cu ajutorul a trei indicatori economici: terenul agricol pe locuitor, structura folosin ţei agricole şi încărcătura de animale la 100 hectare. Terenul agricol pe locuitor, este un indicator de arealitate, care exprim ă raportul dintre suprafa ţa agricolă a comunei şi populaţia acesteia. Acest indicator ofer ă informaţii despre potenţialul general de produc ţie agricolă la nivelul unit ăţii teritorial-administrative investigate. Fiind un indicator de mare variabilitate în spa ţiu, rezultat al condi ţiilor geografice, economice şi sociale specifice foiec ărei comune, cunoaşterea valorilor sale poate avea o func ţie de orienatare pentru strategia agrar ă a diverselor zone rurale. Valoarea indicatorului este în medie medie pe total spa ţiu rural de 1,40 ha/locuitor şi este superioar ă mediei naţionale (0,65 ha/loc.). Examinarea datelor din teren eviden ţiază diferenţieri mari ca urmare a faptului că terenul agricol ocup ă suprafeţe diferite la nivelul comunelor, datorit ă poziţiei lor în cadrul marilor unit ăţi geografice (câmpii, dealuri, podi şuri şi munţi), iar populaţia rurală totală variază şi ea conform gradului de dezvoltare economicosocială în profil teritorial. Nu se întâlnesc zone omogene întinse în ceea ce prive şte repartiţia teritorială a acestui indicator. Grupa sau intervalul de grupare a comunelor lor după suprafaţa agricolă pe locuitor care indic ă 1-2 ha este cel mai bine reprezentată, însumând un procent de 41,8% din totalul comunelor. Grupele extreme: < 0,5 ha/loc. şi > 4 ha/loc., se întâlnesc în “insule” izolate, nesemnificative ca suprafaţă în teritoriu.
Structura terenului agricol pe categorii de folosin ţă , caracterizează în linii generale potenţialul de produc ţie agricolă, direcţiile de specializare şi intensificare ale agriculturii şi profilul general de produc ţie. Cunoaşterea în detaliu a structurii folosin ţei agricole poate asigura pentru organele de decizie un instrument pentru aplicarea acelor m ăsuri economico-sociale care să ducă la utilizarea complet ă şi corectă a resurselor funciare (amplasarea obhiectivelor economice în mediul rural, concentrarea şi specializarea produc ţiei etc.). La nivel na ţional există o structur ă avantajoasă a fondului funciar datorit ă ponderii înalte a terenurilor agricole (62%) şi în primul rând a celor mai valoroase din punct de vedere economic – suprafe ţele arabile (63% din total agricol) şi suprafeţele cu vii şi livezi (4% din total agricol). În mediul rural resursele funciare funciare sunt extrem de diverse, atât datorit ă variaţiilor mari de clim ă, geomorfologice şi hidrologice, cât şi variaţiei învelişului de soluri, corolar şi depozitar al manifest ării tuturor acestor factori. Tr ăsătura caracteristică a r ăspândirii în profil teritorial a terenurilor arabile este pus ă în eviden ţă de modul diferen ţiat al frecvenţei acestora pe unităţi majore de relief. Cele mai înalte valori (peste 80% teren arabil din total agricol în 1719 comune) corespund regiunilor de câmpie (Câmpia Român ă, Câmpia Banat-Crişana) şi de podiş (Podişul Dobrogei de sud). Frecven ţe de 60-80% teren arabiil din agricol sunt înregistrate în cadrul comunelor din zonele de contact ale Câmpiei Române cu Piemontul Getic şi din dealurile Subcarpatice, Câmpia Moldovei, Podişul Bârladului, în partea central ă a Podi şului Transilvaniei, în dealurile şi depresiunile vestice. Frecvenţe între 50-60% se întâlnesc în regiunile mai înalte şi fragmentare: Piemontul Getic, Câmpia Transilvaniei, Podi şul Târnavelor, Podişul Someşan, par ţial în Subcarpa ţii Getici şi Subcarpaţii Moldovei. Viile şi livezile au o arie ecologic ă de r ăspândire mai restrâns ă. Teritorial suprafe ţele viticole şi pomicole sunt divizate în unit ăţi mai mari sau mai mici în func ţie de particularităţile de masivitate, pozi ţia geografică, elementele agroclimatice, de expunere, de soluri şi nu în ultimul rând de tradi ţie. Aceste terenuri de ţin în cadrul comunelor suprafe ţe reduse procentual din total agricol. P ăşunile şi fâneţele sunt folosinţe cu cea mai larg ă arie ecologică din România. Diversitatea condi ţiilor naturale (relief, clim ă, sol) au imprimat existen ţa mai multor tipuri teritoriale: p ăşuni şi fâneţe montane (80%), p ăşuni şi fâneţe de dealuri şi podişuri şi păşuni de stepă şi de luncă. Densitatea (încărcătura) animalelor la 100 ha (UVM - unit - unităţi vită mare / 100 ha), se calculează ca raport între num ărul total de animale exprimat în UVM (întregul efectiv se transform ă pe bază de coeficien ţi - bovine = 1,00; porcine = 0,30; ovine = 0,15; p ăsări = 0,004) într-o unitate conven ţională – unmitatea vit ă mare, oferind posibilitatea unei analize pertinente şi a comparabilit ăţii.) şi totalul terenului agricol al comunei îmul ţit cu 100. Indicatorul ob ţinut reflectă relaţia existentă între potenţialul agricol animal şi cel vegetal. El prezint ă aspectul cantitativ al sectorului zootehnic. Analiza încărcăturii medii de animale pe ansamblul spa ţiului rural, de 55,3 UVM/100 ha, arată că acest indicator are o valoare mai redus ă decât media calculat ă la nivel na ţional care este de 59 UVM/100 ha agricole. În acela şi timp, analiza arat ă că 95% din spa ţiul rural are o înc ărcătur ă suboptimă (considerând optim: 1 UVM/1 ha teren agricol). În profil teritorial, gradul de înc ărcare cu animale la 100 ha teren agricol se prezintă foarte dispersat. O înc ărcătur ă optimă se întâlneşte izolat (în 5% din num ărul comunelor), în jude ţele Suceava, Timiş, Argeş, Ilfov, Dâmbovi ţa, Alba şi
Maramureş. Zona Câmpiei de Sud , a Câmpiei de Vest precum şi Podişul Dobrogei, deşi dispun de resurse agricole importante pot fi identificate ca teritorii relativ omogene, caracterizate printr-o densitate sc ăzută – sub 45 UVM/100 ha – (1301 comune) a efectivelor de animale. O scurt ă trecere în revist ă a densităţii speciilor de animale care particip ă prin însumare la formarea acestui indicator arat ă că: bovinele au o repartizare dispersat ă pe întreg teritoriul rural, atingând cele mai ridicate densităţi în majoritatea comunelor din Suceava, Dâmbovi ţa, Gorj, Ia şi, Argeş, Bacău, Maramureş, Neamţ, iar cele mai sc ăzute în Tulcea, Timi ş, Constanţa, Teleorman, Olt, Ialomiţa; porcinele au o r ăspândire teritorial ă strâns legată de zonele de cultur ă ale porumbului şi cartofului. Cea mai bun ă densitate se întâlne şte în jude ţele: Ilfov, Timiş, Ialomiţa, Hunedoara, Bra şov, Mureş, Călăraşi, Br ăila, Bihor, iar cea mai slab ă în judeţul Vaslui; ovinele urmeaz ă o r ăspândire conformă în principal cu zonele tradiţionale. Cea mai ridicat ă densitate este atins ă în Sibiu, Vrancea, Buz ău, Constanţa, iar cea mai redus ă în Giurgiu, Harghita, Hunedoara şi Ilfov; pe marile unităţi geografice – Câmpia Român ă, Câmpia Banat-Cri şana, Podişul Moldovei, Podişul Dobrogei, Podi şul Transilvaniei – cea mai mare r ăspândire o au p ăsările. Pentru a defini gradul de intensivizare al cre şterii animalelor, alături de acest indicator cantitativ se impune în analiz ă şi a unor indicatori calitativi, cum ar fi de exemplu produc ţiile medii pe animal.
I.b. Particularit ăţ ile pământului ca factor de produc ţ ie ie în agricultur ă ăţ ile şi impactul acestora supra utiliz ării lui eficiente Pământul – ca obiect de analiz ă economică, este un bun particular, nemobil, nereproductibil şi eterogen, având multiple caracteristici nedisociabile (forma, suprafaţa, poziţia) şi exercitând simultan mai multe func ţii (producţie, consum, valoare – refugiu, specula ţie). Din punct de vedere economic p ământul este mijloc de produc ţie, putând îndeplini, funcţie de natura activit ăţii economice, fie calitatea de mijloc de muncă, fie de obicâect al muncii. Pentru produc ţia agricolă (în principal cea vegetal ă) pământul este principalul mijloc de produc ţie. Aceeaşi canlitate are pământul şi în cazul unor activit ăţi economice extractive (minerit, cariere etc.). Pentru activit ăţile economice neagricole, pentru turism, habitat etc., p ământul are rol de spa ţiu şi de desf ăş ăşurare a proceselor economice sau sociale. În procesul economic pământul are unele caracteristici care îl diferen ţiază net faţă de celelalte mijloace de produc ţie. 1. Pământul este un produs al naturii , putând să servească la obţinerea de bunuri materiale numai în procesul investirii în produc ţie de noi factori – resurse materiale, muncă etc., având astfel valoare de întrebuin ţare iar ca orice valoare are un pre ţ. O astfel de particularitate face necesar ă evaluarea economic ă a terenurilor pe clase şi categorii de fertilitate, func ţie de capacitatea lor efectivă de produc ţie. 2. Pământul este limitat ca întindere (suprafa întindere (suprafaţă), aspect care determin ă ca, creşterea producţiei agricole s ă aibă loc numai pe cale intensiv ă prin folosirea factorilor de intensivizare. Cu foarte pu ţine excepţii (Olanda, Israel), unde suprafaţa agricolă s-a extins prin lucr ări de recuperare din mare sau de şert, suprafaţa agricolă este în diminuare (lent ă) ca efect al extinderii construc ţiilor, drumurilor, canalelor, terenurilor cu destina ţii speciale, în general a scoaterii
din circuitul agricol, degrad ării (deşertificare, înml ăştinare, săr ăturare, erodare etc.). La această dată se poate aprecia c ă rezerva de teren care poate fi luat ă în cultur ă este epuizată sau practic neglijabil ă la scar ă mondială, continental ă şi naţională (în majoritatea ţărilor). Din punct de vedere al suprafe ţei agricole utile şi arabile pe locuitor, România se situeaz ă în primele 4-6 ţări europene. Ţările europene care au S.U.A. (suprafaţa agricolă utilă) mai mare decât România sunt Ucraina, Fran ţa, Spania, Polonia, Germania, Italia şi Anglia, neluând în calcul Rusia. Rezultă deci, că din punct de vedere al resurselor funciare, România este o ţar ă mijlocie spre mare, cu poten ţial agricol natural ridicat . În România suprafa ţa agricolă reprezintă 63% (15 mil.ha) din total suprafa ţă, revenind pe locuitor 0,65 ha teren agricol comparativ cu 0,7 ha în Fran ţa, 0,24 ha în Germania, 0,39 ha în Italia , 0,4 ha pe plan mondial. Deoarece în ţara noastr ă nu mai este posibilă extinderea deosebit ă a suprafeţelor agricole şi arabile, calea principal ă de utilizare ra ţională a pământului o constituie sporirea randamentelor la unitatea de suprafaţă, ceea ce are loc numai prin folosirea factorilor de intensivizare (s ămânţă, ăşăminte, pesticide, iriga ţii etc.) în agricultur ă. îngr ăşă 3. P ământul nu se uzeaz ă în procesul utilizării ca factor de produc ţie comparativ cu ceilalţi factori care se uzeaz ă şi în cele din urmă sunt cu totul scoşi din folosinţă. Practica a ar ătat că, cu cât este mai mult şi mai bine folosit, aplicându-se sisteme de cultur ă raţionale, cu atât p ământul îşi măreşte fertilitatea. Aceast ă particularitate st ă la baza îns ăşi a progresului în agricultur ă şi la analiza optimist ă a dezvoltării agriculturii, în general. Dac ă am avea în vedere c ă pământul este limitat spa ţial şi nu ar putea să-şi ridice calitatea, ar ap ărea limitarea nivelului produc ţiei agricole. Totu şi trebuie luat în considerare faptul c ă o exploatare nera ţională duce la degradarea fertilităţii solului a c ărei refacere cere o perioad ă mare de ani şi necesită cheltuieli mari. 4. Pământul se caracterizează prin imobilitate spa ţ ial ial ă – deci procesul de produc ţie în sectorul vegetal este legat de un anumit cadru natural ceea ce imprim ă zonarea, repartizarea teritorial ă, specializarea şi concentrarea produc ţiei agricole. De asemenea, acestă particularitate determin ă un volum mare de transporturi şi probleme deosebite în ceea ce prive şte organizarea şi folosirea mijloacelor mecanice (tractoare, maşini agricole etc.). 5. Pământul este neuniform în ceea ce priveşte relieful şi puterea productivă natural ă exprimat ă printr-un grad diferit de fertilitate. fertilitate. Astfel, în procesul de producţie, pe terenurile cu poten ţial productiv ridicat şi cu o pozi ţie bună faţă de piaţă se poate ob ţine un venit net suplimentar sub forma rentei diferen ţiate, comparativ cu terenurile dezavantajate din acest punct de vedere, unde cheltuielile de producţie pe unitatea de produs sunt mult mai mari. 6. Pământul nu poate fi înlocuit ca factor de produc ţ ie, ie, fapt ce impune cre şterea continuă a potenţialului său de produc ţie prin practicarea unei agriculturi moderne şi durabile.
I.c. Fertilitatea natural ă şi economică a pământului
Fertilitatea eviden ţ iaz iaz ă productivitatea pământului (solului) prin care în ţ elegem elegem capacitatea solului de a oferi plantelor solu ţ iile iile nutritive necesare creşterii şi dezvolt ării. Fertilitatea poate fi apreciat ă din dou ă puncte de vedere: a) cantitativ – cantitativ – atunci când o exprim ăm prin con ţ inutul inutul solului în solu ţ iiii nutritive raportat la unitatea de suprafa ţă sau volum; b) calitativ – atunci când se ia în considerare gradul de accesibilitate al solu ţ iilor iilor ă ă ş nutritive pentru plante, adic forma sub care se g sesc în sol i care determină nivelul produc ţ iei iei raportat la unitatea de suprafa ţă . Cantitativ , fertilitatea poate fi exprimat ă în formă natural ă adică rezult ă din ac ţ iunea iunea factorilor naturali (temperatur ă , precipita ţ ii, ii, regimul hidric, acoperirea vegetativă , vântul, relieful etc.) şi în formă artificial ă numit ă şi fertilitatea poten ţ at at ă , aceasta fiind rezultatul interven ţ iei iei omului care ac ţ ioneaz ioneaz ă asupra solului cu mijloace şi unelte de produc ţ ie, ie, cu amenaj ări tehnice, cu sisteme de agricultur ă , cu asolamente, cu tehnologii de cultivare cultivare a plantelor etc. În func ţ ie ie de modul de exprimare se deosebesc urm ătoarele categorii de fertilitate a solului: fertilitatea natural ă , fertilitatea poten ţ at at ă , fertilitatea de tranzi ţ ie ie şi fertilitatea economic ă . Fertilitatea natural ă este capacitatea productiv ă , ecologic ă a pământului în momentul luării în cultur ă . Fertilitatea natural ă este în func ţ ie ie de factorii naturali (ecologici) ai solului, nefiind un rezultat al muncii omului. Fertilitatea natural ă exprimă poten ţ ial ial productiv al solului şi nu se exprimă prin cantitate de produse agricole (în recolte) la hectar. Fiind o func ţ ie ie de factori variabili (compozi ţ ia ia chimică , însuşirile fizico-mecanice, componenta hidrică , căldura, lumina, relief, expozi ţ ia ia etc) se determin ă prin ac ţ iunea iunea de bonitare a terenurilor agricole. Bonitarea terenurilor agricole reprezint ă un procedeu de cuantificare a calit ăţ ii şi ăţ ii a influen ţ ei ei fiecăruit factor ce constituie fertilitatea unui teren. Metodologia de bonitare, elaborat ă de Institutului de Cercet ări Pedologice şi Agrochimice se bazeaz ă pe gruparea ansamblului de factori care concur ă la realizarea produc ţ iei iei în două mari categorii: factori naturali şi factori tehnicoeconomici, economici, care mai sunt denumi ţ i factori de poten ţ are are sau caracterizare tehnologică a terenurilor supuse bonit ării. Prin cuantificarea influen ţ ei ei factorilor naturali (patru grupe) – solul, hidrologia, clima şi relieful – se ob ţ ine ine nota de bonitare natural ă , iar prin cuantificarea influenţei factorilor tehnico-economici se ob ţine nota de bonitare potenţată. Potrivit metodologiei de bonitare, influen ţ ele ele celor dou ă mari grupe de factori – cei naturali şi cei tehnico-economici – se cuantific ă separat, în dou ă etape succesive. În prima etapă este stabilit ă nota de bonitare natural ă , iar în cea de-a doua etapă nota de boniztare poten ţ at at ă care se stabileşte prin ad ăugarea la nota de bonitare natural ă a influen ţ elor elor pozitive pe care le exercit ă eventualele lucr ări ăţ ii hidropedoameliorative ale solului asupra fertilit ăţ ii acestuia. Folosind procedeul de notare a celor patru grupe de factori naturali cu puncte, li s-au stabilit următoarele limite de notare: - solul, între 0 şi 50 puncte; - clima între –20 şi +20 puncte, câte 10 puncte pentru temperaturi şi precipita ţ ii; ii; - relieful, între limitele de –15 şi +15 puncte; - hidrologia, între limitele de –15 şi +15 puncte. Un punctaj maxim se poate ob ţ ine ine numai în situa ţ ia ia când to ţ i factorii naturali lua ţ i în considerare ar prezenta o favorabilitate optimă pentru o anumit ă cultur ă . Lucr ările de bonitare a terenurilor agricole au fost precedate de cartarea
pedoclimatică a teritoriului, ceea ce a presupus stabilirea arealelor de terenuri omogene în ceea ce prive şte solul, relieful, clima şi hidrologia, cunoscute sub denumirea de “unit ăţ ăţ i de teritoriu ecologic omogen” (T.E.O.). Pentru categoria de folosin ţă arabil, nota de bonitare se calculeaz ă ca media aritmetică a punctajelor realizate de primele patru culturi stabilite în ordinea favorabilit ăţ ii pentru T.E.O., unitatea, microzona sau zona agricol ă pentru ăţ ii care se face aprecierea economic ă a terenurilor. Notele de bonitare rezultate prin bonitarea terenurilor agricole exprim ă deci, diferenţele existente între diferite suprafe ţe de teren în func ţie de condiţiile naturale şi economice ale zonelor în care sunt amplasate şi au valori de la 1 la 100 puncte (tab.1.2.) atunci când exprim ă fertilitatea naturală şi poartă denumirea de note naturale de bonitare şi de la 1 la 200 puncte când exprim ă fertilitatea poten ţată şi poartă denumirea de note poten ţ a ţ e de bonitare. bonitare. Notele de bonitare naturale, cât şi cele poten ţ ate ate indică rela ţ ia ia ce se creeaz ă între gradul de favorabilitate a unei zone pentru o anumit ă cultur ă şi nivelele de produc ţ ie ie ce se pot realiza. Spre exemplu: Dac ă o exploata ţ ie ie agricol ă special ă zat ă pe cultura cartofului este situat ă într-o zonă unde terenul agricol pentru aceast ă cultur ă este apreciat cu 75 puncte, produc ţ ia ia medie pe care o poate ob ţ ine ine unitatea la hectar poate fi anticipat ă (stabilit ă ) astfel: Nota medie pe ţ ar ar ă = 38 puncte; qm pe ţ ar ar ă = 12700 kg/ha 12700 qm/1 pct.AETA = = 334kg 38 pct . qm în exploata ţ ie ie = 75 pct. x 334 kg = 25050 kg/ha. Nivelul de fertilitate astfel determinat nu reprezint ă altceva decât un minim de produc ţ ie ie de la care se pleac ă . Acest nivel minim de produc ţ ie ie exprimă încă de la început marile diferen ţ ieri ieri ce apar între exploata ţ iile iile agricole. Fertilitatea poten ţ at at ă reprezint ă capacitatea de produc ţ ie ie a terenurilor modificat ă ca urmare a folosirii mijloacelor economice de ridicare a fertilit ăţ ii ii actuale prin lucr ări de ameliora ţ iiii funciare. Se evalueaz ă prin note de bonitare pe o scal ă de la 1 la 200 puncte. Capacitatea de produc ţ ie ie a terenului ameliorat este estimat ă prin produsul dintre notele de bonitare natural ă şi indicii de poten ţ are, are, eviden ţ iind iind astfel posibilitatea maxim ă de creştere a produc ţ iei iei la nivelul cunoştin ţ elor elor actuale ale ştiin ţ elor elor agricole, atunci când sunt aplicate integral toate măsurile de ameliorare ireversibil ă a terenurilor. Tabelul 1.2.
Notele de bonitare ale terenurilor agricole pe principalele culturi Categoria de folosinţă a terenului agricol sau cultura 1. Arabil, din care: - grîu - orz - ovăz - porumb - soia - floarea-soarelui
România Note Note naturale de potenţate bonitare de bonitare 45 78 47 72 46 73 41 69 42 74 41 72 42 64
kg/punct de bonitare 40 45 39 52 16 16
- sfeclă pentru zahăr - cartof - lucernă 2. Păşuni naturale 3. Fâneţe naturale 4. Vii - de masă - de vin 5. Livezi - meri şi peri - prun - cireşi + vişini - caişi + piersici
41 38 43 31 28 30 35
73 68 89 49 42 48 51
280 240 370 145 152 165 180
20
37
370
25 28 12
41 45 17
280 70 290
Fert i ilitatea l itatea de tranzi ţ ie se refer ă la diferite etape luate în studiu (perioada 1 ţ ie comparativ cu perioada 0), când se reliefeaz ă doar aportul unor factori de poten ţ are are aplica ţ i până la acea dat ă . ăţ ii Pentru a ilustra evolu ţ ia ia fertilit ăţ ii solului din ţ ara ara noastr ă pentru principalele culturi, în tab. 1.3. sunt prezentate notele de bonitare. bonitare. Se observă că într-o perioad ă de circa dou ă zeci de ani nivelul de favorabilitate al p ământului exprimat prin note de bonitare s-a schimbat, ceea ce a f ăcut ca şi valoarea sa s ă se modifice substan ţ ial. ial. Studiile de zonare şi bonitare a terenurilor agricole din ultima vreme au ar ătat că fa ţă de poten ţ ialul ialul productiv actual al terenurilor agricole din ţ ara ara noastr ă care, apreciat prin nota de bonitare natural ă , este de circa 39 puncte, măsurile de sporire a capacit ăţ ii productive, ăţ ii cunosctute ca posibile de aplicat, pot duce la un spor mediu de 25 – 30 puncte, ăţ ii ceea ce ar reprezenta o m ărire a capacit ăţ ii productive a terenurilor cu peste 70%, nota de bonitare ajungând la un nivel de 67 puncte. Întru-cât în momentul când terenurile sunt s unt luate în cultur ă nu mai este cu putin ţă să delimit ăm exact efectul interven ţ iei iei naturii şi a omului în formarea fertilit ăţ ii, rezultatul ac ţ iunii iunii comune determin ă formarea aşa-numitei fertilit ăţ ăţ ii, ăţ i economice. Fertilitatea economică se exprimă prin nivelul produc ţ iilor iilor ce pot fi ob ţ inute inute la diferite culturi pe unitatea de suprafa ţă , creîndu-se astfel o fertilitate efectivă . Gradul de fertilitate economică a solului este determinat atît de nivelul de folosire ăţ ii a fertilit ăţ ii naturale a solului, cât şi de cel al investi ţ iilor, iilor, prin care se ob ţ ine ine un adaos de fertilitate. De aceea fertilitatea economic ă este un înso ţ itor itor şi un rezultat direct al procesului de muncă din agricultur ă , ea neputînd fi conceput ăă ăă în afara acestui proces. Odat ă cu dezvoltarea ştiin ţ elor elor naturale şi a ştiin ţ elor elor agricole se schimbă şi fertilitatea p ământului, prin faptul c ă se modific ă mijloacele cu care pot fi valoriticate imediat elementele elementele solului. Tabelul 1.3. Evolu ţ ia ia notelor de bonitare pentru principalele culturi în anii 1975, 1985 precum şi după 1995 Nr. crt. 1. 2. 3. 4. 5. 6. 7. 8.
Cultura Grâu Orz Porumb Floarea-soarelui Cartof Sfecl ă pentru zahăr Soia Maz ăre, fasole
1975 50 48 46 43 39 42 42 48
1985 62 62 66 57 51 62 57 61
după 1995 65 69 71 61 57 68 61 64
9. In ulei 49 10. In fuior 36 11. Cânepă 40 12. Legume 38 13. Lucernă 45 14. Trifoi 44 Sursa: Exterra aurum nr.215/1990, I.E.A. – A.S.A.S.
61 45 52 55 65 52
65 48 54 58 70 55
Calitativ fertilitatea Calitativ fertilitatea se exprimă , de asemenea, sub două forme: absolut ă şi relativă , ambele m ăsurându-se cu ajutorul produc ţ iei iei care se ob ţ ine ine pe unitatea de suprafa ţă . În cazul fertilit ăţ ăţ iiii absolute se ia în considerare produc ţ ia ia medie f ăr ă a ţ ine ine seama de interven ţ iile iile succesive (anuale) ale omului. A şadar, vom spune c ă un sol are fertilitate absolut ă mai mare dac ă produc ţ ia ia medie (la o anumit ă cultur ă ), folosind aceeaşi tehnologie de cultivare, este mai mare. ii relative , se ţ ine În cazul fertilit ăţ ine seama de interven ţ iile iile pe care le face ăţ ii ăţ ii, omul în scopul creşterii fertilit ăţ ii, nivelul acesteia stabilindu-se în func ţ ie ie de sporul de produc ţ ie ie ob ţ inut inut la unitatea fizică sau valorică cheltuit ă suplimentar. Fertilitatea relativă prezint ă cea mai mare importan ţă , pentru că atunci când ăţ ii ac ţ ion ionăm asupra creşterii fertilit ăţ ii vom dirija cheltuielile, cu prioritate, asupra solurilor care au fertilitatea relativă mai mare, deoarece ele asigur ă rentabilitatea cea mai mare a investi ţ iilor. iilor. Fertilitatea relativă şi diferen ţ ierea ierea ei pe culturi constituie un factor deosebit de important în procesul zon ării şi repartiz ării teritoriale a produc ţ iei iei agricole, precum şi la fixarea pre ţ urilor urilor din agricultur ă inclusiv a pământului. De asemenea, cu ajutorul fertilit ăţ ii relative putem ăţ ii ăţ ii determina şi pragul rentabilit ăţ ii investi ţ iilor iilor pe care le facem cu scopul cre şterii fertilit ăţ ii solului. ăţ ii Calitatea solurilor este determinat ă şi prin ponderea suprafe ţ ei ei afectat ă de factori de limitare a calit ăţii ii în total suprafa ţă agricol ă şi exprimă gradul de ăţ ii deteriorare a calit ăţ ii solurilor prin fenomene de eroziune, acidifiere, alcalinizare, excs de umiditate, compactare etc., care influen ţ eaz eaz ă pretabilitatea terenurilor pentru multiple folosin ţ e, e, favorabilitatea solurilor pentru diverse culturi vegetale şi func ţ ia ia ecologică a acestora. Indicatorul calitatea solurilor se calculeaz ă ca raport între suprafa ţ a afectat ă de factori de limitare a calit ăţ ii solului şi suprafa ţ a total ă ăţ ii agricol ă . Pe 12 mil. ha din cele 14,8 mil. ha teren agricol, solurile sunt afectate de factori ca eroziunea, înml ăş ăştinarea şi săr ăturarea prin ridicarea nivelului apelor freatice, compactarea, acidifierea, poluarea chimică cu pesticide, metale grele, fluoruri, petrol etc. Circa 3,7 mil. din cele 9,4 mil. ha terenuri arabile întrunesc condi ţ iile iile pentru o agricultur ă durabil ă şi eficient ă . Cea mai important ă propblemă o constituie eroziunea solurilor care afecteaz ă aproximativ 7 mil. ha teren agricol şi care manifest ă tendin ţ a de extindere şi intensificare. Eroziunea eoliană a solului pe aproximativ 400.000 ha, şării unor păduri şi perdele de protec ţ ie are tendin ţ a de extindere datorit ă defri şă ie în zone mai expuse pericolului spulber ării de către vânt. Circa 7,5 mil. ha teren agricol au soluri cu rezerve mici şi foarte mici de humus. Compactarea solului se manifest ă pe o suprafa ţă de circa 6,5 mil. ha. Alte aspecte se refer ă la nivelul azotului (deficitar pe o suprafa ţă de 3,7 mil. ha), al fosforuli (deficitar pe o suprafa ţă de 4,7 mil.ha) şi al altor microelemente (zinc, mangan, fier, calciu, magneziu, nichel).
Pe o suprafa ţă de 2,3 mil. ha se manifest ă fenomenul de acidifiere puternică şi moderat ă . Pe 600.000 ha, s ăr ăturarea solului se datoreaz ă lucr ărilor de iriga ţ iiii aplicate necorespunz ător încă 900.000 ha sunt afectate de excesul periodic de ap ă din sol, alte 3,7 mil. ha sufer ă de o secet ă frecvent ă . Pe 3,1 mil. ha sunt amenajate sisteme de iriga ţ ii, ii, dar func ţ ioneaz ioneaz ă doar o treime în prezent. Deşeurile şi reziduurile solide acoper ă 18.000 ha. Dejec ţ iile iile de la combinatele ă zootehnice afecteaz 900 ha, iar 50.000 ha sunt poluate cu petrol şi ap ă s ărat ă de la exploat ările petroliere. Poluarea chimică afecteaz ă 900.000 he din care 200.000 ha sunt neproductive. Soluri foarte acide de la ploile acide (oxizi de sulf şi azot) se constat ă în jurul combinatelor de îngr ăşă ăşăminte azotoase, fabricilor de acid sulfuric, combinatelor de metalurgie neferoas ă . După gradul de degradare a solurilor şi deci din punctul de vedere al ăţ ii calit ăţ ii solului, comunele sunt grupate în patru categorii, astfel: 14% dintre comune sunt caracterizate de soluri nedegradate; 37% prezint ă soluri cu degradare moderat ă; 44% degradare puternic ă şi restul de 5% degradare foarte puternică . În primele două categorii (soluri nedegradare şi soluri cu degradare moderat ă ) se încadreaz ă zonele montane şi par ţ ial ial zonele de podi ş . Din totalul comunelor caracterizate prin soluri puternic degradate: 2,5 % prezint ă soluri poluate cu reziduuri industriale şi menajere (comune situate în jud. Bacău, Gorj, Neam ţ , Prahova); 8,5 % pezint ă soluri poluate cu substan ţ e purtate de aer (comune situate în jude ţ ele: ele: Arad, Buz ău, Dolj, Gala ţ i,i, Giurgiu, Mehedin ţ i,i, Olt, Teleorman, Vrancea, Br ăila); 7 % cu dejec ţ ii ii animale (comune situate în jude ţ ele ele Braşov, Neam ţ , Prahova, Argeş , Vaslui, Iaşi, Timi ş , Satu Mare, Bihor); 5 % cu apă sărat ă şi petrol (comune situate în jude ţ ele ele Arad, Bihor, Dâmbovi ţ a, a, Satu Mare, Timi ş , Vrancea); 9 % cu pesticide (comunele situate în jud. Alba, Bihor, C ăl ăraşi, Dolj, Giurgiu, Gorj, Teleorman, Mehedin ţ i,i, Vâlcea); restul comunelor încadrate în aceast ă categorie prezint ă soluri afectate de al ţ i factori de limitare a calit ăţ ii (eroziune, săr ăturare, acidifiere etc.) şi sunt r ăspândite pe teritoriul a 35 ăţ ii de jude ţ e. e. Din totalul comunelor caracterizate prin soluri foarte puternic degradate: 7,5 % au soluri poluate cu reziduuri industriale şi menajere şi cu substan ţ e purtate de aer, fiind situate în jude ţ ele ele Dolj şi Olt; 53,5 % au soluri poluate cu dejec ţ ii ii animale, apă sărat ă şi petrol, precum şi cu pesticide şi sunt situate în jude ţ ele ele Teleorman, Giurgiu, Dâmbovi ţ a şi Ilfov; 39% au solurile afectate de factori ca eroziunea, înml ăş ăştinarea, săr ăturarea prin ridicarea apelor freatice, compactarea, acidifierea, deficien ţ a în microelemente, scăderea rezervei de humus şi sunt situate în jude ţ ele ele Mehedin ţ i,i, Dolj, Olt, Giurgiu, Ilfov, Gala ţ i,i, Arad.î Poluarea solurilor din România este o problemă foarte gravă care tinde s ă ia o amploare şi mai mare dacă nu se vor lua în timp util m ăsurile impuse de situa ţ ie. ie.
II. Terenurile cu destinaţie forestieră cuprind: a) terenurile împădurite sau cele care servesc nevoilor de cultur ă, producţie ori administrare silvică; b) terenurile destinate împ ăduririlor, determinate prin amenajamentele silvice; c) terenurile neproductive – stânc ării, abrupturi, bolov ănişuri, râpe, ravene, toren ţi – dacă sunt cuprinse în amenajamentele silvice. În conformitate cu prevederile Codului silvic, p ădurile şi terenurile afectate împăduririi sau care servesc nevoilor de cultur ă, producţie ori administra ţie forestier ă constituie fondul forestier.
Noţiunea de pădure nu este identic ă cu aceea de fond forestier, p ădurea constituind elementul component principal al acestui fond. No ţiunea de p ădure în sensul atribuit prin normele silvice include terenul care face parte din fondul forestier şi este acoperit cu vegeta ţie forestier ă, care a atins vârsta de exploatare şi este cuprins în amenajamente silvice. Terenurile acoperite cu vegeta ţie forestier ă ce nu sunt cuprinse în amenajamentele silvice nu sunt supuse regimului silvic, ci numai unor reguli tehnice silvice şi de pază. De asemenea, trebuie facut ă distincţia între fond forestier şi cea de patrimoniu forestier, care cuprinde ansamblul bunurilor mobile şi imobile destinate exploatării, refacerii, ap ăr ării şi pazei fondului forestier. Pădurile – ca principal element al fondului forestier – se clasific ă, în raport cu funcţiile pe care le îndeplinesc, în dou ă grupe func ţionale: - păduri de produc ţie şi protecţie destinate să producă material lemnos pentru industria de prelucrare a lemnului şi pentru alte nevoi ale economiei na ţionale, precum şi pentru a îndeplini un rol de protec ţie; - păduri cu func ţii speciale de protec ţie, care condi ţionează păstrarea şi dezvoltarea unor obiective de interes economic, social sau ştiinţific. Poten ţ ialul ialul forestier, se apreciază cu indicatorul “suprafa ţa forestier ă pe locuitor”, care se calculeaz ă ca raport între suprafa ţa forestier ă a comunei şi numărul de locuitori. Indicatorul prezint ă o importanţă deosebită în mediul rural pentru c ă pădurea are atât un rol economic cât şi un rol social şi de protec ţie a mediului, el putând furniza elemente pentru fundamentarea politicilor sectoriale şi pentru stabilirea unor priorit ăţi de interven ţie în domeniul specific. Pe baza datelor furnizate de CNS la nivelul anului 1988, analiza acestui indicator arat ă următoarele: media naţională de 0,3 ha/loc., situeaz ă România la un nivel mediu pe plan • european, alături de Austria – 0,40 ha/loc., Bulgaria – 0,40 ha/loc., Portugalia 0,30 ha/loc. În mediul rural, media atins ă de acest indicator este aproape dubl ă 0,60 ha/loc. în condiţiile climatice şi geopedologice specifice din România s-a dezvoltat • o vegetaţie forestier ă bogată şi variată. În afara acestor constat ări, examinarea indicatorului suprafa ţa forestier ă/locuitor apar şi o serie de particularit ăţi după cum urmeaz ă: a) inegalitatea repartizării terenurilor forestiere pe forme de relief, majoritatea acestora – 67% - fiind localizate în regiunile montane, 25% sunt concentrate în zona dealurilor, iar 8% la câmpie; b) există o inegalitate a repartiz ării terenurilor forestiere în raport cu densitatea populaţiei. Indicatorul analizat are valori superioare în comunele din jude ţele Caraş Severin, Hunedoara, Bra şov, Vâlcea, Sibiu, Alba, Covasna, Harghita, Suceava şi Vrancea. La polul opus cu valori reduse, se situeaz ă comunele din jude ţele: Dolj, Olt, Călăraşi, Ialomiţa, Constanţa, Br ăila, Galaţi, Botoşani. O imagine asupra m ărimii şi distribuţiei potenţialului forestier trebuie copletată şi prin analiza altor indicatori cum ar fi: compozi ţia pădurilor, consisten ţa lor, produc ţia medie şi calitatea tehnologic ă a lemnului pe picior. Calitatea fondului forestier se se apreciaz ă cu indicatorul suprafaţa împădurită neafectată/sduprafaţa afectată de poluare. Acest indicator reflect ă pe de o parte, gradul de împădurire a terenurilor şi, pe de alt ă parte, prezen ţ a fenomenelor de poluare a pădurilor. P ădurea nu are doar un rol economic, ci şi unul social şi de protec ţ ie ie a ăţ ii, mediului, şi anume de protec ţ ie ie a biodiversit ăţ ii, climatului local şi regional, a
apelor, a solului şi a aerului. De aceea padurea se consituie într-un subcriteriu relevant pentru caracterizarea mediului înconjur ător. Supravegherea pădurilor se face printr-o re ţ ea ea de monitorizare care acoper ă 11.800 de sondaje asupra a 240.000 de arbori anual. Situa ţ ia ia pădurilor este comparabil ă cu cea a tuturor pădurilor din majoritatea ţărilor europene. După gradul de împ ădurire corelat cu starea de sănătate a pădurii, comunele se grupeaz ă în cinci categorii, şi anume: 2 % dintre comune sunt caracterizate de suprafe ţ e împădurite sub 1%, • nepoluate; 82 % prezint ă suprafe ţ e împădurite 1-49 %, nepoluate; • 11 % suprafe ţ e împădurite peste 50 %, nepoluate; • 4 % suprafe ţ e împădurite 1-49 %, poluate; • 1 % suprafe ţ e împădurite peste 50 %, poluate. • Se constat ă un proces incipient de degradare a p ădurilor în România, o cauz ă important ă a deregl ărilor reprezentând-o defri şă şările masive care au condus ăţ i de la procese de eroziune şi aridizare a versan ţ ilor. ilor. În prezent exist ă capacit ăţ prelucrare a lemnului de 22 mil. mc. anual. Un nivel acceptabil al defri şă şărilor ar fi de aproximativ 16 mil. mc. anual. ăţ ii O alt ă cauz ă a diminuării calit ăţ ii fondului forestier este poluarea industrial ă care a provocat ploile acide şi, implicit fenomenul de uscare a p ădurii. Astfel, pe 5,5 % din suprafa ţ a pădurilor sunt afectate de poluare şi d ăunători. Suprafe ţ ele ele forestiere afectate de factori poluan ţ i se situeaz ă în jude ţ ele ele Sibiu, Argeş , Suceava, Braşov, Teleorman, Dâmbovi ţ a, a, Ialomi ţ a, a, Hunedoara, Gorj, Caraş Severin, Maramureş , Cluj, S ălaj. Procentul cel mare de defoliere a pădurilor se înregistreaz ă în zona de secet ă , cea mai intensă fiind cea cu procent scă zut de împădurire. ăţ irea ăţ ii Îmbunăt ăţ irea calit ăţ ii mediului în România depinde în mare m ăsur ă de ăţ ii creşterea calit ăţ ii pădurilor. Se impune împădurirea terenurilor degradate, crearea de perdele forestiere în zonele secetoase şi amenaj ări silvice adecvate.
III. Terenurile aflate permanent sub ape cuprind: albiile minore ale cursurilor de apă, cuvetele lacurilor şi bălţilor naturale, cuvetele lacurilor de acumulare la nivelurile maxime de reten ţie, fundul apelor maritime interioare şi al mării teritoriale. Gospodărirea raţională a apelor este o problem ă major ă pentru dezvoltarea social ă şi economică a ţării, pentru satisfacerea cerin ţelor de ap ă ale popula ţiei şi industriei, creşterea producţiei agricole, ap ărarea împotriva inunda ţiilor şi protecţia apelor împotriva polu ării. Satisfacerea nevoilor de ap ă ale populaţiei şi ale consumatorilor industriali şi agricoli, valorificarea de noi surse de ap ă, folosirea ra ţională a apelor şi protecţia acestora împotriva epuiz ării şi poluării, precum şi amenajarea complexă a cursurilor de ap ă trebuie să se realizeze în concordan ţă cu dezvoltarea economico-social ă a ţării şi în strânsă corelaţie cu gospodărirea resurselor funciare. În clasificarea general ă din punctul de vedere al administr ării, apele se împart în: ape internaţionale şi ape naţionale. După aşezarea lor, apele sunt diferen ţiate în: ape de suprafa ţă şi ape subterane. După destinaţia economică, apele sunt: de folosin ţă generală, ape destinate agriculturii şi ape cu destina ţie specială. Din prima categorie fac parte apele pentru satisfacerea nevoilor popula ţiei, când apa apare ca obiect de consuma ţie individuală. Din cea de-a doua categorie
fac parte apele care se folosesc în special pentru iriga ţii. Apele cu destinaţie specială sunt cele care se utilizeaz ă pentru naviga ţie, plutărit, producerea energiei electrice, pescuit şi ca mijloc de produc ţie.
IV. Terenurile din intravilan sunt cele aferente localit ăţilor urbane şi rurale, cuprinse în perimetrul construibil aprobat potrivit legii, pe care se afl ă grupate construcţii de locuit, cur ţi, obiective social-culturale, obiective economice, construcţii agrozootehnice, pie ţe şi reţele stradale, precum şi alte terenuri care servesc nevoilor de construc ţii şi amenajări de ordin tehnic edilitar, inclusiv terenurile agricole şi forestiere. Perimetrele construibile ale localit ăţilor sunt stabilite prin schi ţele de sistematizare a localităţilor urbane şi rurale. Intravilanul localit ăţilor este cel existent la 1 ianuarie 1990, eviden ţiat în cadastrul funciar, el putând fi modificat numai în condiţiile legii. V. Terenurile cu destina ţii speciale sunt cele folosite pentru transporturile rutiere, feroviare, navale şi aeriene, cu construc ţiile şi instalaţiile aferente, construc ţii şi instalaţii hidrotehnice, termice, de transport al energiei electrice şi gazelor naturale, de telecomunica ţii, pentru exploat ările miniere şi petroliere, cariere şi hale de orice fel, pentru nevoile de ap ărare, plajele, rezerva ţiile, monumentele naturii, ansamblurile şi siturile arheologice şi istorice şi alte asemenea. Toate terenurile cu destina ţie specială sunt o categorie distinct ă în cadrul fondului funciar, diferen ţiindu-se prin regimul juridic atât al terenurilor cu caracter agricol, cât şi de toate celelalte terenuri neagricole, având urm ătoarele caracteristici: a) dreptul de folosinţă sau de administrare îl au numai persoanele juridice; b) folosirea ca şi schimbarea destina ţiei iniţiale, precum şi trecerea dintr-o categorie de teren cu destina ţie specială în alta se realizeaz ă în cadrul unor raporturi juridice de drept funciar, intervenite între organismele de specialitate ale administraţiei publice şi diferiţi beneficiari direc ţi ai administr ării sau folosinţei lor; c) folosinţa terenurilor cu destina ţie specială este nelimitată în timp, atribuindu-se cu sau f ăr ă termen; terenul poate fi reluat de la beneficiari ori de câte ori se consider ă că a dispărut necesitatea folosirii sale în scopul ini ţial stabilit; d) beneficiarii acestor terenuri au dreptul şi obligaţia de a le utiliza în conformitate cu destinaţia economică a acestora; e) folosinţa funciar ă privind terenurile cu destina ţie specială este gratuită; f) terenurile cu destina ţie specială au un regim juridic corespunz ător destinaţiilor specifice pentru care sunt afectate. În condiţiile acestor terenuri, o importan ţă deosebită au restricţiile care derivă din actele normative, privind atât utilizarea terenurilor respective, cât şi a terenurilor limitrofe ce constituie zone de protec ţie. Din grupa de terenuri cu destina ţie specială fac parte urm ătoarele categorii de terenuri: terenurile destinate transportului rutier; terenurile destinate transportului feroviar; terenurile destinate transportului pe ap ă; terenurile destinate transportului aerian; terenurile destinate producerii şi transportului energiei electrice; terenurile destinate exploat ărilor miniere şi petroliere; terenurile destinate rezerva ţiilor şi monumentelor naturii; terenurile destinate staţiunilor balneoclimaterice; terenurile destinate monumentelor de cultur ă.
1.2.4.2. Biodiversitatea Valoarea economic ă şi social ă ata şat ă biodiversit ăţ ii (flora şi fauna cuprinde ăţ ii două aspecte complementare: biodiversitatea domestică şi biodiversitatea sălbatică).
implică necesitatea strategiilor rurale care creaz ă premize nu numai pentru ăţ irea creşterea produc ţ iei iei agricole şi îmbunăt ăţ irea nivelului de trai în mediul rural dar ional favorabil protec ţ iei iei mediului şi pentru crearea unui cadru motiva ţ ional înconjur ător. Dezvoltarea rural ă integrat ă trebuie să includ ă interac ţ iunea iunea dintre factorii de mediu şi cei sociali, culturali, economici şi să asigure conservarea resurselor naturale pe termen lung. Situa ţ ia ia actual ă a factorilor de mediu impune m ăsuri ăţ ii immediate de redresare a calit ăţ ii acestora. ăţ ii Standardele de calitate a biodiversit ăţ ii (concentra ţ iile iile admisibile pentru anumi ţ i poluan ţ i în aer, ap ă , sol) eviden ţ iaz iaz ă următoarele aspecte:
biodiversitatea domestică sa diminuat, datorită folosirii pe scar ă largă a aceloraşi soiuri, rase sau genitori; consecinţa este dependenţa de marile grupuri de seminţe şi expunerea la riscuri fitosanitare. biodiversitatea sălbatică sa diminuat prin distrugerea r ăzoarelor, a lizierelor, drenarea şi desecarea zonelor umede, suprimarea arborilor izolaţi, despăduriri; importanţă ecologică a biodiversităţii constă în puterea sa de reglare. Cu cât un sistem este mai divers cu atât este mai stabil şi mai apt să reducă riscurile de eroziune ale unei specii oarecare. Din contr ă, sistemele simplificate la scar ă mare sunt foarte expuse exploziilor parazitare greu controlabile.
1.2.5. Resursele de climă Resursele de climă cuprind: temperatura, precipita ţiile, lumina, vânturile, nebulozitatea, factorii de risc climatic (seceta, înghe ţurile timpurii şi târzii, grindina, brumele timpurii şi târzii etc) şi calitatea aerului. Pe suprafaţa României se interfereaz ă sectoare ale climei temperatcontinentale cu nuan ţe moderate în partea de vest. Aceste caracteristici sunt influenţate local de configura ţia reliefului, varietatea vegeta ţiei şi bazinele hidrografice. Un climat în general cald este specific zonei de câmpie şi podiş din sudul şi estul ţării. El se caracterizeaz ă prin temperaturile medii anuale cele anuale cele mai ridicate (10-11 grade Celsius) şi regimul de precipita ţii cel mai scăzut (750 – 530 mm). Cantitatea precipitaţiilor în România variaz ă în funcţie de anotimp, având fluctuaţii destul de mari de la un anotimp la altul şi de la un an la altul. În consecin ţă cu valorile medii multianuale (m ăsurate de către Institutul de Meteorologie şi Hidrologie pe o perioad ă de circa 70 ani), indic ă o scală de valori de la 300 mm pân ă la peste 1500 mm. Media anuală a precipita a precipita ţ iilor în România este de 638 mm. Se remarc ă de iilor în asemenea un regim de precipita ţii sub medie în toat ă zona de sud şi de est a ţării, cu o scădere treptată spre partea de est. Pentru o delimitare a zonelor cu pericol poten ţial de secetă, s-a ales izohieta de 500 mm. Teritoriile din acest areal cuprind suprafe ţe întinse şi au un aspect compact în toată partea de sud-est a ţării – jude ţele Constanţa, Călăraşi, Ialomiţa, Br ăila, Galaţi; există de asemenea zone mai pu ţin omogene în partea de est a Moldovei – jude ţele Botoşani, Iaşi, Vaslui – şi nordul Dobrogei – jude ţul Tulcea.
Regiunea ce mai secetoas ă este considerată Dobrogea, unde precipita ţiile anuale ating fracvent numai circa 300 mm. În ultimii ani, tendin ţa de modificare a climei în ţara noastr ă, orientat ă spre accentuarea caracterului excesiv continental, a determinat apari ţia şi a altor zone, mai restrânse, în care riscul secetei se face semnalat, aceste zone fiind situate în general în sudul Câmpiei Române. aerului cuantifică frecven ţ a depăşirii limitei maxime Indicatorul calitatea aerului admisibile a con ţ inutului inutului de substan ţ e poluante în atmosfer ă .. Aerul este supus unei poluări intense, în special în zonele din imediata apropiere a unor unit ăţ ăţ i industriale care aplică tehnologii depăşite şi nu dispun de instala ţ ii ii corespunz ătoare de epurare a emisiilor poluante. Anual sunt emise în atmosfer ă circa 140 milioane tone de substan ţ e poluante din care 135 milioane tone dioxid de carbon, 1,7 milioane tone dioxid de sulf, 8500 tone amoniac, 5450 tone de sulfur ă de carbon, 2300 tone fenoli, compu şi de metale neferoase, clor, pulberi în suspensie şi sedimentabile etc. Pe ansamblul ţării emisiile medii anuale raportate la numărul de locuitori sunt apropiate de mediile europene, la unele substan ţ e (dioxid de carbon) situaându-se net sub medie pe UE. Intervalele de varia ţ ie ie a gradului de poluare grupeaz ă comunele în trei categorii din punct de vedere al calit ăţ ii aerului. Astfel, 16 % dintre comune sunt ăţ ii plasate în imediata apropiere a unor surse principale de poluare şi prezint ă prezen ţă ridicat ă de depăşire a limitei maxime admisibile (LMA) a con ţ inutului inutului de substan ţ e poluante în atmosfer ă – zone poluate – 21 % sunt afectate de factori poluan ţ i cu fracven ţă moderat ă de depăşire a LMA – zone moderat poluate , şi 63 % sunt afectate de substan ţ e poluante sub LMA – zone nepoluante. Se înregistreaz ă un grad ridicat de poluare atmosferic ă în zonele adiacente marilor combinate chimice şi metalurgice: poluare cu metale grele – plumb, zinc, cadmiu în zonele Baia Mare (jud. Maramureş ), Cop şa Mică (jud. Sibiu), Slatina (jud. Olt) şi Zlatna (jud. Alba); poluarea cu substan ţ e organice şi anorganice în zonele Valea C ălug ărească , Brazi (jud. Prahova), S ăvineşti, Piatra Neam ţ (jud. (jud. Neam ţ ), Piteşti (jud. Argeş ), Arad (jud. Arad), F ă g ăraş (jud. Braşov); poluare cu oxizi de azot şi amoniac în Slobozia (jud. Ialomi ţ a), a), Govora, Râmnicu Vâlcea (jud. Vâlcea), Turnu M ă gurele (jud. Teleorman), Craiova (jud. Dolj), Bacău (jud. Bac ău), N ăvodari (jud. Constan ţ a) a) şi altele. De asemenea, se înregistreaz ă un grad ridicat de poluare atmosferică în zonele adiacente centralelor termice: Rovinari-Turceni (jud. Gorj), Giurgiu (jud. Giurgiu), Iaşi (jud.Iaşi), Isalni ţ a (jud. Dolj), Borze şti (jud. Bacău) etc. Printe consecin ţ ele ele poluării aerului, un rol aparte îl au ploile acide prin impactul asupra altor factori de mediu (ap ă , sol, p ăduri). Acestea se datoreaz ă atât poluan ţ ilor ilor locali, îndeosebi combinate chimice şi ale metalurgiei neferoase (30%), cât şi poluării transfrontaliere, în special dinspre vest şi nord-vest (70 %). Monitorizarea poluării aerului se face în sta ţ iile iile Semenic, Fundata, Stâna de Vale, Rar ău (pentru poluarea de fond) şi în alte 750 de puncte de recoltare (pentru poluarea de impact). Emisiile de poluan ţ i în atmosfer ă au scă zut în ţ ara ara noastr ă dup ă 1989, atât datorit ă inchiderii multor combinate industriale şi complexe zootehnice, cât şi datorit ă introducerii de tehnologii nepoluante. Totu şi fenomenul de poluare atmosferică se manifest ă în continuare şi implică necesitatea monitoriz ării atente şi a creării cadrului legislativ corespunz ător.
1.3. Resursele de munc ă
Dimensiunea demografic ă a unei zone este polul central al analizelor economice, deoarece popula ţia prin elementele ce o caracterizeaz ă exprimă oferta, calitatea şi preţul muncii dintr-un teritoriu dat. În analiza diagnostic a spa ţiului rural, resursele de munc ă apar în principal în calitate de poten ţial de dezvoltare, poten ţial care prezintă foarte mari diferen ţieri în teritoriu.
1.3.1. Munca
1.3.1.1. Concept, importanţă, calsificare a) Conceptul de “munc ă” Munca este reprezentat ă pe ansamblu, de persoane care în decursul unei perioade date exercit ă sau caut ă să exercite o activitate profesional ă remunerat ă . Munca are o dubl ă semnifica ţ ie, ie, ea reprezint ă , în acelaşi timp o categorie economică şi o categorie social ă . Din punct de vedere economic munca este un factor de produc ţ ie, ie, iar din punct de vedere social reprezint ă o parte a popula ţ iei iei totale. Ca factor de produc ţ ie, ie, munca se caracterizeaz ă prin cantitate (num ăr de persoane), calitate (nivel de preg ătire pe specializ ări profesionale) şi pre ţ (salariu/or ă ) şi reprezint ă un element al cheltuielilor de produc ţ ie. ie. Raportat ă la popula ţ ia ia total ă , munca este reprezentat ă de persoanele cuprinse între anumite limite de vârst ă (ex: 16-65 ani), limite care se diferen ţ iaz iaz ă în func ţ ie ie de mai multe multe criterii: nivelul de dezvoltare economică; zona geografică; speran ţ a de via ţă; vârsta medie; gradul de civiliza ţ ie; ie; modul de produc ţ ie; ie; sex; domeniul de activitate; condi ţ iile iile de muncă; prevederile institu ţ ionale ionale cu privire la vârsta minimă de muncă; vârsta de pensionare şi legisla ţ ia ia salarial ă . Persoanele care se încadreaz ă în limitele vârstei de munc ă formeaz ă popula ţ ia ia în vârst ă de muncă care cuprinde: popula ţ ia ia apt ă de muncă şi inapt ă . Popula ţ ia ia apt ă pentru muncă formeaz ă poten ţ ialul ialul de muncă al unei zone şi se împarte în: for ţ a de muncă activă sau efectivă (cuprinde persoanele încadrate în procesul muncii) şi for ţ a de muncă inactivă (cuprinde persoanele în curs de preg ătire – elevi, studen ţ i,i, în stagiu militar, bolnavi, şomeri etc.). b) Importan ţ a economică a muncii Rezult ă din următoarele aspecte: 1. – este singurul factor de produc ţ ie ie activ, capabil s ă organizeze un proces economic, respectiv să pun ă în func ţ iune iune to ţ i factorii de produc ţ ie ie care concur ă la realizarea unui bun sau a unui serviciu; ăţ ii ăţ ilor 2. – este factorul determinant al nivelului rentabilit ăţ ii tuturor activit ăţ ilor economice – pentru faptul c ă reprezint ă un element al cheltuielilor de produc ţ ie ie (în agricultur ă “munca” reprezint ă 20-50% din totalul cheltuielilor de produc ţ ie, ie, func ţ ie ie de tipul de exploata ţ ie ie şi de sistemele de produc ţ ie ie intensive sau extensive care se practică ) a cărui efect economic este direct influen ţ at at de gradul de instruire şi de specializare a indivizilor care o compun. 3. – este factorul primordial al dezvolt ării şi bunăst ării oricărei societ ăţ ăţ i omeneşti (se diferen ţ iaz iaz ă de ceilal ţ i factori de produc ţ ie ie prin faptul că este efectuat ă de oameni care au diverse motiva ţ ii ii şi care pe ansamblu caut ă solu ţ ii ii de
reducere a timpului de muncă pentru a ob ţ ine ine un produs, presând astfel continuu în sens pozitiv asupra progresului tehnic prin noi inova ţ ii ii şi tehnologii. c) Clasificare Din punct de vedere economic, respectiv al calcul ării costurilor de produc ţ ie, ie, munca se clasifică în: munca autonomă • munca dependent ă • 1. Munca autonom ă cuprinde activitatea profesional ă a întreprinz ătorului şi a familiei sale în întreprinderea proprie f ăr ă a primi o plat ă (pre ţ ) direct ă pentru aceasta, respectiv este un element de cost implicit şi reprezint ă un venit al întreprinz ătorului. Acest tip de munc mu ncă este larg utilizat în agricultur ă şi în firmele mici, unde pune probleme de evaluare şi calcul. Motivele sunt determinate de următoarele aspecte: - este dificil să se stabilească num nu mărul orelor de muncă pe care cultivatorul direct ăţ i legate de exploata ţ ie (fermierul) şi familia sa le realizeaz ă efectiv pentru activit ăţ ie (aceasta pentru că prezen ţ a permanent ă în intreprindere se confund ă cu necesarul efectiv de muncă ); - nu exist ă un criteriu unic de estimare a salariului orar sau annual pentru munca prestat ă de către fiecare membru al familiei în exploata ţ ia ia agricol ă care le apar ţ ine. ine. În acest sens legisla ţ iile iile na ţ ionale ionale şi regionale ale ţărilor din U.E. indic ă cu caracter orientativ, un volum de muncă egal cu 2300 ore/om/an, volum care poate fi modificat în func ţ ie ie de structura produc ţ iei. iei. În ce priveşte estimarea salariului orar, se iau în considerare alternativele posibile de utilizare a muncii în afara exploata ţ iei iei agricole. Astfel, dac ă predomină cazurile de folosire a muncii în alte exploata ţ iiii agricole, munca prestat ă în propria fermă trebuie să fie evaluat ă pe baza salariului muncitorilor agricoli, iar dacă predomină posibilit ăţ ile de muncă în industrie sau sectorul ter ţ iar, iar, munca este ăţ ile evaluat ă conform salariului mediu al muncitorilor neagricoli. Plecând de la aceste considerente valoarea muncii autonome va fi egal ă cu produsul dintre num ărul de ore calculat în func ţ ie ie de volumul de muncă şi salariul orar calculat în func ţ ie ie de specificul zonei, respectiv de alternativele de munc ă oferite de economia local ă . Salariul astfel evaluat pentru munca autonomă din exploata ţ iile iile agricole are func ţ iune iune de venit şi nu de cheltuieli, pentru că nu este avansat ca un pre ţ pl pl ătit la o ter ţă persoană . Munca dependent ă cuprinde activitatea profesional ă desf ăş ăşurat ă de persoanele angajate în intreprinderi cu scopul de a ceda munca lor în vederea ob ţ inerii inerii unui pre ţ care care poart ă denumirea de salariu. Acest tip de munc ă este un element de cost explicit şi corespunde unei pl ăţ ăţ i monetare pe pia ţă . Munca dependent ă se pl ăteşte în raport cu gradul de calificare şi efortul depus, iar între păr ţ i exist ă un contract annual de muncă în care este prev ă zut nivelul salariului negociat.
1.3.1.2.. Oferta, cererea şi preţul muncii Plecând de la regulile aplicabile pie ţ ei ei bunurilor şi serviciilor am putea aprecia că oferta de munc ă pe pia ţă va creşte atunci când pre ţ ul ul său (salariul real) sporeşte. În realitate aceast ă regul ă nu func ţ ioneaz ioneaz ă în totalitate pentru că intr ă în
joc două elemente care opereaz ă în direc ţ iiii opuse ca urmare a op ţ iunilor iunilor popula ţ iei iei active între muncă şi odihnă , respectiv cât timp va dedica uneia din aceste două alternative. Astfel vom întâlni: a) efectul de substitu ţ ie, ie, care ac ţ ioneaz ioneaz ă în sensul creşterii numărului de ore de muncă oferite cu scopul sporirii salariului real, caz în care indivizii tind s ă substituie odihna prin muncă; b) efectul de venit, care ac ţ ioneaz ioneaz ă în sensul reducerii numărului de ore oferite ca urmare a creşterii pre ţ ului ului pe or ă , caz în care indivizii ob ţ in in un venit mai mare pentru un număr determinat de ore lucrate şi vor putea s ă consume o cantitate mai mare de bunuri şi servicii decât consumau anterior. Analizând cele dou ă situa ţ ii ii s-a observat că la niveluri salariale relativ scă zute, dacă acestea cresc, cantitatea de ore de munc ă oferite sporeşte (efectul de substitu ţ ie ie este mai puternic decât efectul de venit), ob ţ inându-se inându-se de către intreprindere un plus de venit. Plusul de venit este dat de faptul că fiecare lucr ător suplimentar va produce mai pu ţ in in decât cel precedent când capacitatea de ăţ ii produc ţ ie ie şi tehnologia r ămâne neschimbat ă datorit ă scăderii productivit ăţ ii muncii şi costurilor suplimentare solicitate de acesta cu noul loc de munc ă . În aceast ă situa ţ ie ie intreprinderea va înceta să angajeze lucr ători suplimentari. Dacă nivelul salariului real este suficient de mare, o nou ă creştere are efect invers, respectiv scade numărul orelor de muncă oferite de lucr ătorii angaja ţ i iar intreprinderea este nevoit ă să angajeze noi lucr ători sau să modifice tehnologiile de produc ţ ie ie în sensul performan ţ ei ei acestora, astfel încât cererea de munc ă să r ămână aceeaşi sau să scad ă .
ţă de muncă muncă 1.3.1.3 Resursele de for ţă de Resursele de forţă de muncă, în general, sunt determinate de rela ţia ce se creează între populaţia totală, populaţia activă şi populaţia ocupată. a). Populaţia totală
Populaţia totală a unei unităţi administrativ-teritoriale (comuna, ora ş, judeţ, regiune, ţară) este rezultatul mi şcărilor naturale determinate de fenomenele demografice (natalitate, mortalitate, sporul natural de cre ştere al populaţiei) şi de mişcările migratorii de la o zon ă la alta şi se exprimă prin indicatorul “numărul de locuitori” (ex: la 31 decembrie 2001, popula ţia totală a Romîniei era de 22.607.620 locuitori). Indicatorul “numărul de locuitori” se refer ă la popula ţ ia ia stabil ă dintr-un teritoriu (ex: comună ) şi este expresia cantitativă cea mai sintetic ă a poten ţ ialului ialului ăţ ii uman de care dispune fiecare comun ă . În acelaşi timp, dimensiunea colectivit ăţ ii este un factor ce condi ţ ioneaz ioneaz ă m ărimea sau intensitatea unui număr de variabile ale spa ţ iului iului rural. Mărimea medie a unei comune din România este de 3783 locuitori care, comparativ cu m ărimea medie a unui ora ş sau municipiu (39.800 locuitori) este de 10 ori mai mică (datele nu includ în calcul municipiul Bucure şti). Mărimea medie a comunelor din România varieaz ă între 123 locuitori (comuna Brebul Nou - jud. Cara ş-Severin) şi 27.042 locuitori (comuna Voluntari jud. Ilfov). din acest punct de vedere vedere comunele se împart în trei categorii:
1. comune mici şi foarte mici - au o popula ţie totală de sub 2000 locuitori. Acestea reprezintă 16,2 % din totalul comunelor di România şi majoritatea se găsesc în partea de vest a ţării, în jude ţele Alba, Cara ş-Severin, Cluj, Hunedoara şi Sibiu. 2. comune de dimensiuni medii, au o popula ţie totală cuprinsă între 2000 şi 5000 locuitori şi reprezintă 62% dintre comunele comunele României. (Diversitatea dimensiunilor este expresia diversit ăţii geografice a României, a variet ăţii condiţiilor istorice, economice, culturale, tradi ţionale în care s-au format şi evoluat. Intervalele scalei evidenţiază varietatea de poten ţial demografic pe teritoriul ţării. 3. comune mari şi foarte mari, cu peste 5000 locuitori reprezint ă 22% din totalul comunelor. Cele mai multe sunt grupate în dou ă zone: în partea de est a ţării, în judeţele Bacău, Iaşi, Neamţ, Suceava şi în partea de sud a ţării în judeţele Călăraşi, Dâmboviţa, Ilfov, Giurgiu, Prahova. În toate aceste jude ţe, între 33% şi 50% din numărul comunelor sunt comune mari, unele dep ăşind chiar 10000 de locuitori. Din acest punct de vedere se disting dou ă grupe de jude ţe relativ omogene sub aspectul dimensiunii comunelor: jude ţe în care toate sau aproape toate comunele (exceptând 1-2 comune) au sub 5000 de locuitori (Cara ş-Severin, Covasna, Hunedoara, Sibiu, Sălaj) şi judeţe formate în majoritate din comune care au peste 5000 locuitori (Dâmboviţa, Prahova). Elementele care definesc popula ţiei totală a unui teritoriu sunt: densitatea populaţiei, factorii de cre ştere a popula ţiei, gradul de înb ătrânire şi gradul de înoire al for ţei de muncă (populaţiei active)
I. Densitatea popula ţiei este un element cu mare variabilitate în spa ţiu, fiind un rezultat al condi ţiilor geografice, istorice, economice şi sociale specifice fiecărei zone. Densitatea popula ţiei este un factor care excplic ă problemele din teritoriu (de locuire, de ocupare, de protec ţie amediului) şi care fundamenteaz ă (condiţionează) aspectele privind dotarea cu infrastructur ă, echipamente colective, servicii publice dintr-o anumit ă zonă. Indicatorul economic folosit pentru cuantificarea densit ăţii este “numărul de ”. Acest indicator exprim ă distribuţia populaţiei pe teritoriul locuitori/km² ”. administrativ al unei comune, la un moment dat şi permite distincţia dintre diferitele modele de populare a teritoriului, identificând zonele de concentrare a popula ţiei şi zonele cu popula ţie rar ă, dispersată. Densitatea popula ţiei este un indicator folosit în ţările UE pentru a defini grani ţa dintre ariile urbane şi rurale. Nivelul mediu al densităţii populaţiei în România este mai mic cu 65.3% comparativ cu densitatea medie din UE, respectiv 94,7 locuitori/km². fa ţă de 145 locuitori/km². Analizând spa ţiul rural comparativ cu spa ţiul urban constat ăm că densitatea medie este de 2 ori mai sc ăzută, respectiv 47,8 locuitori/km² în rural comparativ cu 484,8 locuitori/km² în urban. OCDE a propus recent o definire a ariilor rurale, care s ă uşureze compara ţiile interna ţionale. Conform defini ţiei, sunt identificate ca arii rurale comunit ăţile care au o densitate a popula ţiei mai mică de 150 locuitori/km². În majoritatea comunelor din România (88%), densitatea popula ţiei este de sub 100 locuitori/km². Datorit ă existenţei unor modele variate de populare a zonelor ţării, s-a optat pentru o grupare a comunelor pe intervale de densitate, conform scalei europene. Pe această scală se identifică două modele de distribu ţie a populaţiei în teritoriu şi, respectiv, dou ă tipuri de zone: o zon ă mai intens populat ă, situată în exteriorul lanţului carpatic, şi o zonă mai slab populat ă, în zona montan ă şi în Dobrogea, unde popula ţia scade sub 30 de locuitori/km² (în Delta Dun ării şi în câteva
teritorii montane, tr ăiesc mai puţin de 8 locuitori/km²). De asemenea este posibil ă distincţia între densitatea de populare a teritoriului din partea de vest a ţării, unde predomină comunele cu mai pu ţin de 50 locuitori/km², (în foarte multe jude ţe chiar sub 30 de locuitori/km²) şi cea din partea de est şi sud, unde predomin ă comunele cu peste 50 locuitori/km², marea majoritate a comunelor comunelor având peste 100 locuitori/km². Teritoriile mai dens populate din jum ătatea de vest a ţării se găsesc în judeţele Bihor, Sălaj, Maramure ş, Satu Mare, Cluj, Mure ş, Bistriţa Năsăud. În aceste zone, popula ţia nu depăşeşte decât foarte rar 80 locuitori/km². Teritoriile cele mai dens populate din rural – unde num ărul de locuitori pe km² egalează sau depăşeşte media din unele ora şe şi municipii (peste 100 locuitori/km²) se g ăsesc în partea de nord şi centrală a subcarpa ţilor Moldovei – în judeţele Suceava, Neamţ, Iaşi, Bacău, în sudul Moldovei – în jude ţele Vrancea şi Galaţi şi în subcarpa ţii Munteniei, cu prelungire pe culoarul de leg ătur ă cu Bucureştiul. Judeţele Prahova, Dâmbovi ţa şi centrul judeţului Argeş împreună cu judeţul Ilfov formeaz ă aria rural ă cea mai dens populat ă din România, fiind frecvente şi densităţile de peste 150 locuitori/km². Perimetrul comunelor din Valea Oltului – în judeţele Vâlcea şi Olt – constituie de asemenea o zon ă foarte dens populat ă. Ca tendinţă, densitatea popula ţiei se va modifica în continuare, crescând şi mai mult decalajul dintre partea de est şi de vest a ţării. ii, rata II. Factorii de cre ştere ai populaţiei sunt: rata medie a natalit ăţ ăţ ii, medie a mortalit ăţ ii, sporul natural de cre ştere al popula ţ iei iei şi rata medie a ăţ ii, migra ţ iei iei nete. nete. ăţ ii II.a. Rata natalit ăţ ii , reprezintă numărul mediu de n ăscuţi vii ce revin la 1000 locuitori. Acest indicator se calculeaz ă ca medie a evenimentelor demografice pe mai mulţi ani, spre exemplu – 2000-2003 – cu scopul de a eviden ţia un comportament relativ de durat ă şi de a elimina posibilele distorsiuni datorate unor evenimente conjuncturale, ap ărute într-un an. Valoarea indicatorului este dependent ă în principal de structura pe vârste a popula ţiei şi este influenţată de modelul de comportament demografic al zonei şi de condi ţiile social economice. Rata natalit ăţii exprimă capacitatea popula ţiei unei comune de a asigura propria regenerare. Declinul natalităţii – generalizat ca tendin ţă la nivelul întregii ţări – are repercusiuni negative asupra echilibrelor demografice ale vârstelor, în viitor. Rata medie a natalit ăţii în spaţiul rural a fost de 12,9%o în perioada 19902000 şi este mai mare decât media natalit ăţii din mediul urban (9,6%o). Nivelul mediu, pe ţar ă, al natalităţii în această perioadă a fost de circa 11%o; în anul 1996 rata natalităţii scăzuse până la 10, %o, ceea ce înseamn ă un nivel inferior celui înregistrat în UE, de 11,1%o. Spre deosebire de urban, unde nivelul natalit ăţii s-a redus drastic în actualul deceniu (de la 15%o în anul 1989 la 8,7%o în 1996), în rural nivelul natalităţii a avut în aceea şi perioadă o regresie mai u şoar ă (de la 16,9%o la circa 11,5%o). În prezent rata natalit ăţii în rural dep ăşeşte de 1,4 ori rata din urban, Astfel, în multe zone din rural exist ă un potenţial de înnoire şi de întinerire a populaţiei. Valorile natalităţii împart comunele în tri mari grupe: a. comune cu putere mare de înoire a popula ţiei unde rata natalit ăţii este de peste 14,0%o ( reprezintă aproximativ 25% din totalul comunelor existente la nivel naţional). În aceast ă grupă se încadrează comunele situate în jude ţele Suceava, Iaşi, Vaslui, Bacău, Galaţi, Bistriţa Năsăud şi Constanţa. În aceste perimetre este
persistent un model tradiţional pronatalist, datorit ă căruia populaţia tânăr ă în zonă se menţine încă la niveluri ridicate. b. comune cu putere medie de de înoire a popula ţiei unde rata natalit ăţii este este cuprinsă între 11%0 şi 13%0 (62% din totalul comunelor ). c. comune cu putere sc ăzută şi foarte sc ăzută de înoire a popula popula ţiei, în care rata natalităţii este de sub 10%0 (jude ţele Giurgiu, Teleorman, Cara ş Severin, Hunedoara, Tulcea, Br ăila, Arad şi Timiş). În aceste zone popula ţia este deja îmbătrânită şi prin indicii scăzuţi ai natalităţii dezechilibrele demografice se perpetuează şi se accentuează, punându-se în cauz ă însăşi potenţialul uman al acestor zone pentru viitor. Se disting câteva zone în care situa ţia devine critică din cauza creşterii numărului comunelor în care se nasc annual mai pu ţin de 8 copii la 1000 de locuitori. Cel mai afectat este jude ţul Hunedoara, jum ătate din comune sunt în această situaţie; în numai 8 comune natalitatea a dep ăşit 10-12 la mia de locuitori. Judeţul Caraş Severin este de asemenea în dificultate în ceea ce prive şte regenerarea demografică dat fiind c ă în o treime din comune natalitatea este sub 8%0. În sudvestul judeţelor Giurgiu şi Teleorman se formeaz ă insule cu indici extrem de sc ăzuţi al natalităţii. În Delta Dun ării, situaţia este diferenţiată – în trei comune: Chilia Veche, C.A. Rosetti şi Sf. Gheorghe natalitatea dep ăşeşte 13% în timp ce în Ceatalchioi, Cri şan, Maliuc şi Prdina natalitatea este foarte sc ăzută – între 8,3 şi 9,6%o, ceea ce le situeaz ă între zonele critice. ăţ ii, II.b. Rata mortalit ăţ ii, reprezint ă a doua a doua component ă principală a evoluţiei populaţiei. Se exprimă prin numărul de decese înregistrate la 1000 de locuitori se calculează ca medie a evenimentelor demografice pe mai mul ţi ani. Cea mai mare influen ţă asupra mortalit ăţii o exercită vârsta popula ţiei; de aceea o rată înaltă a mortalităţii înseamnă un grad ridicat de îmb ătrânire a popula ţiei comunelor. Exist ă o corela ţie şi cu condi ţiile economice şi sanitare de via ţă, dar aceasta este mai puţin intensă. Rata medie a mortalit ăţii populaţiei rurale a fost în perioada 1991-1996 de 15,0%o, aproape dubl ă faţă de cea a popula ţiei urbane (8,8%o). Mortalitatea foarte ridicat ă din rural influen ţează nivelul mediu pe ţar ă al mortalităţii generale; aceasta atinge 12%o, în timp ce media pe UE era de 10,0%o. Creşterea ratei mortalit ăţii a fost generalizat ă, ca tendinţă, şi egală ca intensitate, atât în rural cât şi în urban. Cre şterea din rural (de la 13,9%o la 15,5%o) este mai pu ţin gravă, fiind justificat ă în principal de propor ţia mare a vârstnicilor, decât cea din urban (de la 8,2%o la 9,3%o) unde popula ţia fiind mult mai tân ăr ă, înseamnă o înr ăutăţire a condi ţiilor de via ţă. Manifestarea acestui fenomen înregistreaz ă mari variaţii în teritoriul ţării. Nivelul mortalit ăţii oscilează pe o scală de la simplu la dublu; situaţiile extreme (sub 10%o şi peste 20%o) reprezint ă 1/5 din totalul comunelor. Exist ă foarte pu ţine comune (115) în care mortalitatea se situeaz ă la un nivel foarte sc ăzut, similar cu nivelul mortalit ăţii urbane (sub 8%o); acestea sunt comunele cu cele mai tinere popula ţii. Zonele în care se înregistreaz ă niveluri foarte ridicate ale mortalit ăţii (peste 20%o) sunt cele cu grad avansat de îmb ătrânire. Numărul acestor comune nu este neglijabil (457), reprezentând 17% din comunele ţării. Factorii care introduc diferen ţiere ăn teritoriu în privin ţa mortalităţii sunt, pe de o parte, relieful şi, pe de alt ă parte, comportamentul, structurile şi evoluţiile demografice specifice provinciilor. În partea de sud a ţării, în Muntenia şi Oltenia mortalitatea este un fenomen cu manifest ări diferenţiate între zona de munte şi deal, pe de o parte şi, câmpie, pe de alt ă parte. În Carpa ţii Meridionali natalitatea este scăzută, sub 14%o, rata mortalit ăţii este însă foarte mare, atingând niveluri record (de
peste 20%o) în câteva insule situate în vestul jude ţului Giurgiu, în zonele periferice ale judeţului Teleorman, în sud-vestul jude ţului Argeş, în mare parte din jude ţele Dolj şi Mehedinţi. În zona de câmpie, doar în perimetrele periurbane ale unor ora şe, mortalitatea este mai sc ăzută de 14%. În partea de nord-est şi de vest a ţării, mortalitatea nu mai este net diferen ţiată după relief. Atât în Carpa ţii şi Subcarpaţii Orientali, cât şi în Câmpia şi Podişul Moldovei predomină nivelurile sc ăzute ale mortalit ăţii (sub 14%o) deoarece populaâia este tânăr ă. Se disting câteva zone cu niveluri mult mai ridicate (peste 16%o), în zona carpatică (în jud.Covasna şi estul jud. Harghita) dar şi în zona de câmpie (jud. Botoşani) şi în zona de podi ş (jud. Vaslui, nordul jud. Gala ţi), acolo unde cre şterile demografice au fost cele mai mari, iar popula ţia îmbătrânită. Nici în partea de vest a ţării – Banat, Cri şana, Transilvania – nu sunt diferen ţieri semnificative în func ţie de relief, dar predomin ă nivelurile ridicate ale mortalit ăţii (peste 16%o). Pe zone întinse, nivelul mortalităţii depăşeşte chiar nivelurile de 20 decese la 1000 locuitori. Pentru zona montană, reprezentative sub acest aspect sunt jude ţele Arad (partea de est), Hunedoara şi Caraş Severin (vest); pentru zona de podi ş se remarcă zona de grani ţă dintre jude ţele Cluj şi Sălaj, iar pentru zona de câmpie – estul jud. Timi ş, nord-vestul jud. Arad, vestul jud. Bihor şi sudul jud. Satu Mare. Toate sunt jude ţe cu probleme de îmbătrânire. Singurele zone cu niveluri mai sc ăzute ale mortalit ăţii sunt în sudul Transilvaniei (jud. Sibiu şi par ţial jud. Braşov) şi în aria de influen ţă a majorit ăţii oraşelor. În sud-estul ţării, Dobrogea, de şi este podiş, are mortalitate sc ăzută (sub 14%o). În general, în zonele descrise, exist ă o strâns ă corelaţie directă între nivelul mortalităţii şi gradul de îmb ătrânire demografic ă. Singura zon ă în care nivelul mortalităţii este mai ridicat decât ar decurge din gradul de îmb ătrânire demografic ă este Delta Dunării, ceea ce reflect ă condiţiile de viaţă şi deficienţele serioase în asigurarea asistenţei mediacale. II.c. Sporul natural de creştere al popula ţ iei iei reprezintă diferenţa dintre rata medie a natalit ăţii şi rata medie a mortalit ăţii. La nivel na ţional indicatorul are următoarele valori: 11% 0 – 12%0=-1%0 , în rural 12,9%0 – 15%0= -2,1%0, în urban 9,6% 0 – 9,3%0 = +0,3%0. II.d. Rata migra ţ iei iei nete, nete, a treia component ă a popula ţiei este mişcarea migratorie. Pentru analiza acestui fenomen se utilizeaz ă indicatorul economic rata medie a migraţiei, care reprezint ă soldul schimbărilor de domiciliu în perimetrul unei comune (diferenţa dintre num ărul celor ce şi-au stabilit domiciliul în comun ă şi al celor ce au plecat cu domiciliul din comun ă). Şi acest indicator se exprim ă la 1000 locuitori din comuna respectiv ă. Soldul pozitiv exprim ă atractivitatea unei comune, iar soldul negativ indic ă lipsa de atractivitate a comunelor. Deşi în ultimele 2-3 decenii mi şcarea migratorie din ţara noastr ă, pe direc ţia rural-urban a fost net superioar ă direcţiei urban-rural, începând din anul 1992 s-a observat o creştere a fluxului schimb ător de domiciliu din municipii şi oraşe în comune, favorizat ă de măsurile legislative privind proprietatea asupra terenurilor şi stimulate de deteriorarea condi ţiilor economice şi sociale de la ora şe. Migraţia populaţiei către mediul rural a crescut în anii 1993-1994 cu aproape 60% fa ţă de anii 1990-1991. Totu şi, în această perioadă, soldul migraţiei în rural a continuat s ă fie negativ (-5,5%o pe an), iar soldul migra ţiei în urban continu ă să fie pozitiv (+4,4%o). În perioada 1991-1996, marea majoritate a comunelor (83%) a continuat s ă piardă populaţie prin emigra ţie. În numai 460 comune popula ţia nu a fost afectat ă de acest
fenomen (soldul 0) sau a crescut u şor pe calea migra ţiei. Soldul negativ al migra ţiei din rural se reg ăseşte, în general, în popula ţia mediului urban, unde a asigurat în această perioadă menţinerea populaţiei urbane, compensând pierderile datorate soldului natural negativ din urban. O parte, îns ă, sunt migr ări în str ăinătate, în special pe criterii etnice. Plec ările cele mai semnificative nu se înregistreaz ă numai în zonele cu creştere demografic ă mare şi populaţie tânăr ă în exces, ceea ce înseamn ă că nu neapărat excedentul de popula ţie determină emigrarea, ci mai ales insatisfac ţia faţă de condiţiile locale de via ţă. Astfel, se constată că o migraţie negativă de peste 10 persoane la 1000 locuitori s-a înregistrat şi în Moldova, recunoscut ă de multe decenii ţă de muncă pentru centrele economice în expansiune, şi în nordul ca rezervor de for ţă judeţului Bistriţa Năsăud şi în estul Maramure şului – zone cu natalitate ridicat ă, dar şi în zone aflate deja într-o faz ă avansată de îmbătrânire demografic ă, cauzată de emigr ările anterioare – jude ţele Cluj, S ălaj, Alba, sudul jude ţului Argeş, nordul judeţului Teleorman. În cazul primei categorii de jude ţe, emigra ţia nu a fost atât de semnificativă încât să împiedice cre şterea populaţiei în această perioadă. În cazul celei de a doua categorii – emigrarea actual ă adânceşte dezechilibrele demografice şi funcţionale existente deja. Este semnificativă apariţia unor centre de atrac ţie sau chiar a unor zone de atrac ţie în rural pentru popula ţia din alte zone – fie ora şe, fie alte comune. Este importantă constatarea că zone sau cel pu ţin comune care manifestă o relativă atractivitate se găsesc pe întreg teritoriul ţării şi în marea lor majoritate sunt situate în vecin ătatea oraşelor. Câteva zone, în care se grupeaz ă mai multe comune care au înregistrat cre şteri de popula ţie, marchează chiar apari ţia unor fenomene noi în migra ţia populaţiei. Cele mai întinse zone, formate din mai multe comune cu migra ţie netă pozitivă, sunt jud. Constan ţa, Timiş, Arad, Teleorman, Covasna, Bra şov, Mureş. Pentru unele din zonele care au deja o popula ţie tânăr ă locală, stabilirea domiciliului unor noi persoane nu stârne şte comentarii, condi ţiile locale de via ţă dovedindu-se satisf ăcătoare (comunele din jurul capitalei, în jude ţele Constanţa, Timiş, Bistriţa Năsăud, Suceava). Mai pline de semnifica ţii şi consecinţe sunt nivelurile pozitive ale migra ţiei din jud. Cara ş Severin, Hunedoara, Teleorman, locuri în care, ani întregi, plec ările au fost extrem de numeroase, iar popula ţia actuală este foarte îmbătrânită şi în penurie de for ţă ţă de muncă tânăr ă. Formarea unor curente de migraţie pe direcţia acestor zone ar fi o premiz ă pentru revitalizarea lor. III. Îmbătrânirea demografică , este una din problemele care tinde s ă aibă caracter de generalitate în spa ţiul rural românesc. Pentru analiza acestui fenomen social se folosesc 2 indicatori: a) indicele de îmbătrânire a popula ţ iei iei , calculat ca un raport între popula ţia în vârstă de 60 de ani şi peste şi populaţia în vârst ă de 0-14 ani. Acest indicator capacitatea sau incapacitatea comunit ăţii rurale de regenerare demografic ă. Astfel, indicele de îmb ătrânire a popula ţiei este de 1,22 în mediul rural, în timp ce în municipii şi oraşe este de 0,66 iar pe total ţar ă este de 0,91. Ace şti indicatori ilustrează afectarea puternic ă a popula ţiei rurale de procesul de îmb ătrânire, generaţia tânăr ă neputând asigura înlocuirea decât a 82,5% din actuala popula ţie vîrstnică. Dacă la aceasta adăugăm şi procesele actuale de sc ădere a natalit ăţii şi de creştere a mortalit ăţii, scăderea pe cale natural ă a populaţiei din spaţiul rural apare inevitabilă şi chiar alarmant ă pentru unele zone pentru urm ătorii 5-10 ani. Scala de varia ţie a indicatorului este cuprins ă între valori subunitare (care semnifică existenţa unei populaţii tinere numeroase), unele mai mici de 0.50, pân ă la peste 2,0 predominante fiind valorile valorile cuprinse între 1,00 şi 1,49 care se reg ăsesc în 939 comune (35% din num ărul total de comune). Din punct de vedere teritorial, se
evidenţiază cele mai numeroase zone critice în jum ătatea sudică a ţării (în special în judeţele Ialomiţa, Călăraşi, Giurgiu, Teleorman, Dolj, Mehedin ţi) şi în partea vestică a Transilvaniei (jude ţele Sălaj, Cluj şi Hunedoara). La polul opus, propor ţii ridicate de populaţie foarte tânăr ă se înregistreaz ă în judeţele din Bucovina şi Maramure ş (judeţele Suceava, Maramure ş, Bistriţa Năsăud), cât şi jud. Constan ţa din Dobrogea. b) ponderea popula ţ iei iei vârstnice în totalul popula ţ iei iei . În România, ponderea populaţiei vârstnice s-a apropiat în ultimele dou ă decenii de nivelurile Europei Occidentale (în România 14,4% în 1977 şi 17,9% în 1997; în Europa de Vest circa 18-19% în prezent). Spre deosebire de evolu ţiile din alte ţări, în care îmbătrânirea demografic ă cuprinde mai întâi mediul urban, unde este şi mai accentuată, în România îmb ătrânirea este mult mai accentuat ă în spaţiul rural şi tinde să capete caracter de generalitate. IV. Înnoirea for ţ ei ei de muncă Procesul de înnoire a for ţei de munc ă este analizat cu ajutorul indicelui de înnoire a for ţei de muncă, calculat ca raport între popula ţia din grupa de vârst ă de 1529 de ani şi populaţia din grupa de vârst ă de 30-40 de ani. Valoarea acestui raport semnifică – pentru prezent – existen ţa unei presiuni pe pia ţa muncii rurale, nepregătită să-i absoarbă pe tineri, iar pentru viitorii 15 ani nici contingentul local al populaţiei mature. La nivelul populaţiei naţionale, popula ţia matur ă (30-40 de ani) este înlocuit ă de un contingent mai numeros cu 32%, indicele de înnoire fiind de 1,32. În ora şe, diferenţa dintre contingentul de 30-40 de ani şi cel de 15-29 ani este nesemnificativ ă (15%), semn că evoluţia contingentelor de popula ţie nu implic ă schimbări radicale ale structurii de vârst ă; indicele de înnoire a for ţei de muncă în urban fiind de 1,15. În rural însă, contingentul actual de 30-40 ani va fi înlocuit de unul mult mai numeros. Indicele de 1,64 arat ă că în următorii 15 ani pe pia ţa rurală a for ţei de muncă s-ar putea găsi cu 64% mai multe persoane cu capacit ăţi productive ridicate, nivel de pregătire mai bun, spirit întreprinz ător, aflate în prezent în grupa de vârst ă 15-29 ani. Valoarea în plan local a acestui indice depinde pe de o parte de cât de grav a fost afectat segmentul de popula ţie tânăr ă în perioada emigra ţiilor maxime din ultimile decenii şi, pe de alt ă parte, de carcteristicile demografice şi de abundenţa de populaţie tânăr ă în prezent. Valorile acestui indice sunt foarte diferen ţiate în teritoriu. Se delimitează clar zone relativ omogene, caracteristicile fiind foarte diferite de la o zonă la alta. Zona Moldovei se distinge printr-un proces deosebit de cre ştere a contingentului 30-40 ani. Dublerea acestui contingent în urm ătorii 15 ani va însemna însă revenirea la o structur ă demografică echilibrată, la normalizarea structurii pe vârste a for ţei de munc ă. Valoarea foarte mare a indicelui are dou ă determinări cu specificitate local ă: pe de o parte, fertilitatea în zon ă fiind foarte ridicat ă, numărul tinerilor este mai mare decât în alte zone iar, pe de alt ă parte, contingentul de for ţă ţă de muncă a fost serios diminuat în ultimii 15-20 de ani prin emigra ţie intensă. Cea mai mare parte dintre comunele din ţar ă în care indicele este mai mare de 2,0 este es te localizată în judeţele Botoşani, Iaşi, Vaslui şi partea de jos a jude ţelor Suceava, Neamţ, Bacău. Totalul comunelor din ţar ă cu perspective de dublare a contingentului matur reprezint ă 15,4% din total. Zona centrală a Olteniei – zonele de contact între jude ţele Argeş, Olt, Dolj şi Gorj, precum şi Câmpia Băr ăganului, cuprinzând jude ţele Ialomiţa, Br ăila şi partea de nord-vest a Transilvaniei (jude ţele Mureş, Cluj, S ălaj) se caracterizeaz ă printr-un proces de creştere, dar mai lent ă, a segmentelor popula ţiei mature. Aici nivelul
indicelui este de 1,8-2,1. Num ărul de comune aflate în aceast ă situaţie este puţin mai mare decât al celor din situa ţia precedentă. În cazul primei grupe de jude ţe, valoarea foarte mare a acestui indicator semnifică formarea unei presiuni pe pia ţa muncii, respectiv un excedent de for ţă ţă de muncă, deoarece structurile economice ale zonei vor face cu greu fa ţă cererii de locuri de munc ă. În cazul celei de a doua grupe, semnifica ţia indicelui este revenirea dimensiunii segmentului matur la o valoare normal ă, deoarece zonele au suferit în trecut pierderi de popula ţie activă. Structurile demografice mai îmb ătrânite ar putea crea un context care s ă nu conduc ă la excedente pe pia ţa muncii locale. Numărul comunelor cu cre şteri foarte mari (de 1,8 ori) ale dimensiunii segmentului de populaţie matur ă este foarte important (1/3 din total). Într-un număr foarte mic de comune popula ţia matur ă nu poate fi înlocuit ă (asistând la o restrângere a dimensiunilor ei) sau s ă rîmână Constanţa (128 comune). Acest tip de comune este grupat în zona Carpa ţilor Occidentali (judeţele Caraş-Severin, Hunedoara, Arad) – zon ă care a suferit scăderi îndelungate ale popula ţiei şi care acum are un grad de îmb ătrânire avansat, cu tineret relativ pu ţin numeros. Redresarea economică şi socială a acestor zone necesit ă acţiuni speciale, mai complexe. R ămânerea în rural a unei p ăr ţi cât mai mari din aceast ă categorie de popula ţie tânăr ă ar fi un factor decisiv pentru revitalizarea ruralului, pentru diversificarea economic ă, pentru restabilirea echilibrelor demografice, în special în zonele cu deficien ţe grave. Acest contingent de popula ţie este principalul beneficiar al politicii de dezvoltare rurală ce trebuie elaborat ă. Stabilizarea acestui segment de popula ţie, dimensionat în conformitate cu posibilit ăţile naturale, economice şi sociale ale fiec ărei zone va fi o dovadă a eficienţei politicii de dezvoltare rural ă intreprinse. b. Evoluţia populaţiei Evolu ţ ia ia popula ţ iei iei totale se analizeaz ă în două secven ţ e succesive: - bilanţul demografic global; - repartiţia populaţiei pe vârste. Bilan ţ ul ul demografic global , este rezultatul mi şcărilor naturale ale popula ţ iei iei şi poate fi caracterizat cu ajutorul urm ătoarelor instrumente de măsur ă: natalitatea, mortalitatea şi sporul natural al popula ţ iei. iei. ăţ ii România cunoaşte o scădere dramatică a natalit ăţ ii în perioada postdecembrist ă , de la 16%o în 1989 la 10%o în 1996. Coroborat acest fapt cu creşterea alarmant ă a gradului de mortalitate (de la 10%o la 13%o pentru aceea şi perioad ă ) face ca sporul natural al popula ţ iei iei să fie negativ, anul de schimbare în r ău al acestui indicator diind anul 1992. Consecin ţ ele ele sunt dintre cele mai grave, cu implica ţ iiii directe asupra speran ţ ei ei de via ţă care a scă zut în perioada 1994-1996 la 65,3 ani pentru b ărba ţ i şi 73,1 ani pentru femei şi din păcate scade continuu. din teritoriul administrativ al actualelor Dinamica volumului popula ţ iei iei din comune se apreciază cu indicele de evolu ţ ie care se ie (creştere) a popula ţ iei iei care calculează ca raport între num ărul de locuitori din anul prezent (sau anul pentru care se face analiza – ex: 2002) şi numărul de locuitori din anul considerat ca baz ă de calcul (ex: 1966 = 100,0). Evolu ţia numărului de locuitori dintr-un teritoriu este expresia cea mai sintetic ă a calităţii condiţiilor de viaţă – materiale şi spirituale – din acel teritoriu. Faptul c ă în majoritatea comunelor din ţar ă (80%) în anul 1997 tr ăiau mai puţini locuitori decât în 1966 semnific ă faptul c ă insatisfacţia locuitorilor fa ţă de condiţiile de viaţă oferite de spa ţiul rural a fost generalizat ă. O axă de simetrie imaginar ă N-S împarte teritoriul ţării în două păr ţi cu caracteristice evolutive medii diferite. În jum ătatea de est – Moldova, Muntenia,
Dobrogea şi judeţele Harghita şi Covasna din Transilvania – sc ăderile demografice au fost mai pu ţin intense (predomin ă comunele în care popula ţia s-a redus cel mult până la 70% iar cre şterile şi stagnările au fost foarte numeroase. În jum ătatea de vest a Transilvaniei, Cri şana, Banat, Oltenia – sc ăderea a fost aproape generalizat ă şi intensă, fiind concentrate aici majoritatea cazurilor de reducere la mai pu ţin de jumătate a numărului de locuitori ai comunei (< 50%); nucleele de cre ştere demografică sunt puţine şi grupate în nordul Olteniei şi Maramureşului. Datorită acestei evoluţii diferenţiate se instalează o tendin ţă de concentrare a populaţiei rurale în partea de est a ţării. (în 18 jude ţe din Moldova şi Muntenia locuiesc în prezent mai mult de jum ătate din popula ţia rurală a ţării). Pe ansamblul ţării, populaţia rurală a scăzut cu 235 mii persoane dup ă 1992, reducerea fiind de 2,3%. În aceea şi perioadă, populaţia urbană a avut o cre ştere nesemnificativă de circa 30 mii persoane (însemnând un spor de 0,2%). Repartizarea popula ţiei pe vârste, d ă posibilitatea de a putea face aprecieri asupra resurselor prezente şi viitoare de for ţă de muncă în cadrul popula ţ iei. iei. Grafic, acest lucru se realizeaz ă cu ajutorul aşa-numitei piramide a vârstelor. Piramida vârstelor nu este altceva decât un grafic care reprezint ă pe una din ordonate vârsta, iar pe cealalt ă ordonat ă efectivele privind popula ţ ia ia pe sexe. Se disting astfel trei mari categorii de popula ţ ie: ie: clasa tânăr ă (sub 20 de ani), clasa adul ţ ilor ilor (20-65 ani), clasa persoanelor în vârst ă (> 65 de ani). În ţările cu natalitate ridicat ă şi o mortalitate ridicat ă , genera ţ iile iile tinere domină , popula ţ ia ia creşte numeric, iar piramida are o baz ă larg ă (profil 1, fig. 6.2.). Cu o natalitate în sc ădere, popula ţ ia ia tinde spre o diminuare accentuat ă , tinerii sunt mai pu ţ in in numeroşi ca adul ţ ii. ii. Piramida care ilustreaz ă acest declin ia formă de urnă (profil 2, figura 6.2). Forma intermediar ă în ogivă (profil 3, figura 6.2) este caracteristică unei popula ţ ii ii sta ţ ionare ionare sau îmbătrânite, clasa tânăr ă putând să înlocuiască adul ţ ii. ii. Piramida de vârst ă a unei popula ţ ii ii ofer ă imaginea repartiz ării popula ţ iei iei la un moment dat. Aceasta exercit ă o influen ţă covâr şitoare asupra produc ţ iei iei şi asupra repartiz ării venitului na ţ ional: ional: grupul adul ţ ilor ilor (zona haşurat ă ) formeaz ă clasa productivă , suportând cheltuielile de între ţ inere inere a tinerilor şi a persoanelor în vârst ă . Piramida vârstelor construit ă pentru cazul României în anul 1996 (figura 6.3.) ilustreaz ă în mod fidel evolu ţ ia ia demografică românească din ultimul secol al acestui mileniu. Scăderea natalit ăţ ii a dus la o diminuare relativ rapid ă a popula ţ iei iei şi mai ăţ ii ales a propor ţ iei iei tinerilor în cadrul popula ţ iei iei în ultimii 6-7 ani. Pe ansamblu, popula ţ ia ia tânăr ă reprezint ă 28,5%, popula ţ ia ia adult ă 53,8%, iar cea vârstnic ă 17,8%, ceea ce demonstreaz ă că se poate trece peste acest pasaj de trecere la un alt sistem economic f ăr ă a provoca tensiuni viitoare între genera ţ ii, ii, dar cu condi ţ ia ia stagnării tendin ţ ei ei din aceşti ultimi ani. Îmbătrânirea relativă a popula ţ iei, iei, mai ales a popula ţ iei iei rurale, va provoca tensiuni financiare în ceea ce priveşte costul asisten ţ ei ei sanitare, care va cre şte în aceast ă perioad ă . Aceste tensiuni se vor datora pe de o parte prelungirii prelu ngirii speran ţ ei ei de via ţă , iar pe de alt ă parte recurgerii la noile tehnologii, costisitoare din punct de vedere economic. Trebuie să ne aştept ăm la o deplasare a consumului spre o zon ă numit ă într-o manier ă general ă – servicii, ceea ce va însemna o adoptare a raportului productiv spre noile cerin ţ e. e.
Având în vedere structura pe vârste a popula ţ iei iei rurale, nivelul actual al mortalit ăţ ii pare să fi atins un maxim; în perioada viitoare, ar urma o tendin ţă de ăţ ii relativă stagnare şi apoi de descreştere uşoar ă a valorii ratei mortalit ăţ ii. Deşi pare ăţ ii. ăţ ii paradoxal, totuşi nivelul actual al mortalit ăţ ii va conduce la o întinerire a popula ţ iei iei rurale peste 10-15 ani, moment pân ă la care popula ţ ia ia se va reduce, pe cale natural ă , cel pu ţ in in cu 10%, datorit ă ponderii mari a vârstnicilor care au peste 60 de ani în prezent. Se prevede o continuare a sc ăderilor de popula ţ ie ie în zonele cu ă ţ ă grad ridicat de îmb trânire; astfel, popula ia ia rural a anului 2015 va fi mai tân ăr ă dar mai pu ţ in in numeroasă decât în prezent (excluzând alte cauze de modificare a numărului popula ţ iei). iei). Sub raport demografic, perioada postdecembrist ă a marcat: - creşterea volumului de mobilitate permanent ă a popula ţ iei ăţ ile iei din comunit ăţ ile rurale; - aceentuarea distorsiunii echilibrului demografic pe grupe de vârst ă şi sex; - scăderea sporului natural al popula ţ iei ăţ ii iei pe fondul cre şterii mortalit ăţ ii generale şi infantile; - accentuarea discrepan ţ ei ei în ceea ce prive şte nivelul instructiv-educa ţ ional ional al popula ţ iei iei rurale comparativ cu popula ţ ia ia urbană . - tendin ţ a de îmb ătrânire demografică a popula ţ iei iei rurale şi presiunea exercitat ă de contingentele de vârst ă înaintat ă duce la creşterea încărcăturii popula ţ iei iei active. Evoluţii şi tendinţe în demografia U.E. Cele 15 ţări care formeaz ă Uniunea European ă acoper ă o suprafa ţă de 3,2 milioane km², cu o popula ţ ie ie total ă de 372,6 milioane locuitori în 1995 (114 locuitori/km²) şi cu un PIB de 19541$/locuitor (total=7281 miliarde de dolari). Pentru a eviden ţ ia ia succesul economic al UE se prezint ă principalii indicatori demografici, economici şi sociali comparativ cu cei realiza ţ i în SUA, Japonia, cele două ţări plus U.E. alcătuind renumita Triad ă a lumii economice contemporane (tabelul 1.4.). Din punct de vedere demografic se înregistrez ă o creştere natural ă încetinit ă , un declin demografic evident şi o creştere alarmant ă a fenomenului imigra ţ ionist, ionist, ceea ce a dus la o îmb ătrânire relativă a popula ţ iei iei Uniunii Europene. 1. O creştere naturală încetinită . Demografia Uniunii U niunii Europene se caracterizeaz ă printr-un ritm de cre ştere a popula ţ iei iei (tabelul 1.5.) şi existen ţ a unei piramide a vârstelor cu o baz ă îngust ă reprezentativă pentru ţările cu o popula ţ ie ie în vârst ă . Tabelul 1.4. Europa celor 15 state comparate comparate cu Statele Unite şi Japonia Popula ţ ie ie (1) Popula ţ ie ie activă civil ă (1) - Agricultur ă (2) - Industrie (2) - Servicii (2) PIB (3) Cereale (4) Lapte (4) Carne (4) Ulei (4)
U.E. Indicatori demografici 367,5 164 5,6 31,4 62,8 Indicatori economici 5909,3 178,5 120,5 35,4 158,8
S.U.A.
Japonia
258 128 2,7 24,1 73,2
124 66 6,0 34,0 60,0 60,0
5367,4 315,5 69,0 30,8 823,3
3600,6 14 8,0 3,4 4,2
Petrol (4) Electricitate (5) O ţ el el (4) Autoturisme (6) Autoturisme (6) Balan ţ a comercial ă (3)
119,8 39605 1,0 2108 2882 796 144,4 89,8 99,6 11,1 5,9 8,5 -0,75 -118 +102 Indicatori sociali Consum de energie (7) 1429 2028 479 Rata motoriz ării (8) 397 564 299 Televizoare (9) 445 816 616 Telefon (9) 449 565 464 (1) în mil.; (2) în % din popula ţ ia ia activă total ă; (3) în miliarde ECU; (4) în milioane tone; (5) în miliarde kwh; (6) în milioane de unit ăţ i; (7) în milioane tone echivalent petrol; (8) ma şini la 1000 ăţ i; locuitori; (9) număr de posturi la 1000 locuitori. Sursa: Eurostat.
Tabelul 1.5. Date demografice ale U.E. în 1994 Morta -litate
Mortalitate a infantil ă
Germania
10,8
Fran ţ a
9,0
ara Ţ ara
Speran ţ a de via ţă Bărba ţ i
Femei
5,8
73
79
6,1
74
82
Italia 9,5 7,4 74 Belgia 10,8 7,6 73 Luxembour 9,8 6,0 73 g de 8,7 Ţările 5,9 74 Jos Marea 10,7 6,6 74 Britanie Irlanda 8,6 6,0 73 Danemarca 11,8 5,7 73 Grecia 9,3 8,3 75 Spania 9,0 7,6 73 Portugalia 9,9 8,6 71 Austria 10,1 6,2 73 Finlanda 9,4 4,4 72 Suedia 10,3 4,8 76 Europa 15 10,0 6,7 73 Sursa: Images économiques du monde 1995/96 (Sedes).
Natalitatea 9,4 12,3
Fecunditatea
Creştere a natural ă (la mie)
1,3
-1,4
1,7
3,3
80 80
9,3 12,1
1,2 1,6
-0,2 1,3
79
13,4
1,7
3,6
80
13,4
1,6
3,4
79
13,1
1,8
2,4
78 78 80 81 78 80 79 81 79
14,0 13,4 9,8 10,0 10,7 11,6 12,9 12,6 11,0
2,0 1,8 1,4 1,2 1,5 1,4 1,8 1,9 1,5
5,4 1,6 0,5 1,0 0,8 1,5 3,5 2,3 1,0
2. Declinul demografic . demografic . De la mijlocul anilor ’60, Europa a intrat într-un nou ăţ i regim de tranzi ţ ie ie demografică caracterizat prin coexisten ţ a unei natalit ăţ ăţ i puternice care a antrenat o mai mic ă creştere a scă zute şi a unei mortalit ăţ efectivelor popula ţ iei. iei. 3. Creşterea speranţei de viaţă (avantaj persoanele în vârst ă ) şi scăderea natalit ăţii (mai pu ţ in in tineri) se conjug ă pentru a antrena o puternică îmbătrânire a populaţiei: iei: la mijlocul anilor ’90, categoria de vârst ă mai pu ţ in in de 14 ani nu reprezint ă decât o şesime din popula ţ ia ia Uniunii, contra un sfert la începutul anilor ’70, în acela şi timp ponderea celor de peste 65 ani urc ă la circa 15% din total fa ţă de 12% în anii ’70 (tab. 1.6.)
Popula ţ ia ia europeană dup ă 1965 creşte ceva mai pu ţ in in şi îmbătrâneşte ceva mai mult. Aceast ă îmb ătrânire ipotetică a popula ţ iei iei în viitor este perceput ă şi mai r ău într-o lume în criz ă şi afectat ă de şomaj. Efectul se va accelera în primele decenii ale viitorului secol şi va risca punerea unor probleme dramatice legate de plata pensiilor celor retra şi din activitate sau ne vom cvonfrunta cu din ce în ce mai pu ţ ini ini activi care trebuie să suporte o masă ă ţ ăţ ilor excesiv de inactivi. În acest fel, evolu ia ia demografică se adaug ă dificult ăţ ilor ş ă ţ economice i bugetare ce reclam punerea în discu ie ie a “modelului social” european. Tabelul 1.6. Structura pe vârste în 1993 1) ara Ţ ara
> 15 ani
15-64 ani
65 ani şi peste
Germania
16,4
68,5
15,1
Fran ţ a
19,9
65,5
14,6
15,4 18,2 18,0 18,4 19,5 25,7 19,0 17,9 17,7 18,6 17,6 19,2 18,6
68,8 66,3 68,2 68,6 64,8 62,8 67,5 67,3 67,9 67,2 67,4 67,0 63,8
15,8 15,5 13,8 13,0 15,7 11,2 15,5 14,9 14,4 14,2 15,0 13,8 17,6
17,9
67,2
14,9
Italia Belgia Luxembourg Ţările de Jos Marea Britanie Irlanda Danemarca Grecia Spania Portugalia Austria Finlanda Suedia Europa 15 % din total (1) în milioane; Sursa: Eurostat.
4. Fenomenul imigra ţionist , , Comunitatea Europeană număr ă mai mult de 10 milioane de str ăini, ceea ce reprezint ă aproape 3% din popula ţ ia ia UE (tab. 1.7.). Presiunea demografică în ţările din lumea a treia se manifest ă , de asemenea, prin dezvoltarea unei imigr ări clandestine din ce în ce mai important ă , numărul str ăinilor ce locuiesc ilegal în UE fiind evaluat la 3 milioane. La imigrarea originar ă din sud se adaug ă de acum înainte o imigrare provenit ă din estul Europei, care s-a amplificat dup ă c ăderea regimurilor comuniste din aceast ă parte a continentului în 1989-1990 şi a căror destina ţ ie ie principal ă este Germania. Fa ţă de aceast ă situa ţ ie, ie, responsabilii politici ai U.E. au înt ărit măsurile de limitare a fluxurilor migratorii cu o politic ă de integrare a str ăinilor care tr ăiesc în UE, căutând solu ţ ii ii convenabile la criza demografic ă din viitorul apropiat al Europei celor 15. Tabelul 1.7. Popula ţ ia ia str ăină provenit ă din alte ţări în U.E.
Numărul celor ce locuiesc legal în UE 4184000
Ponderea în popula ţ ia ia total ă % 5,2
Fran ţ a
2508000
4,0
Italia Belgia Luxembourg Ţările de Jos Marea Britanie Irlanda Danemarca Grecia Spania Portugalia Austria Finlanda Suedia Europa 15 % din total
418000 363000 13000 551000 1194000 22000 130000 146000 194000 83000 432000 26000 346000
0,7 3,6 3,2 3,6 2,1 0,6 2,5 1,4 0,5 0,8 5,6 0,5 4,0
10610000
2,9
ara Ţ ara Germania
Sursa: L’Europe en chiffres, Eurostat. c. Popula ţ ia ia activă
Popula ţ ia ia activă disponibil ă se compune din persoane care declar ă la recensământ că exercit ă o activitate profesional ă sau care, f ăr ă s ă lucreze, declar ă că sunt în căutare de loc de muncă . Popula ţ ia ia activă disponibil ă constituie resursele de mână de lucru sau mâna de lucru poten ţ ial ial ă . Volumul popula ţ iei iei active este influen ţ at at de două categorii de factori: structurali amintim: durata de structurali şi conjuncturali. Dintre factorii structurali ei de muncă feminine. feminine. şcolarizare, vârsta de pensionare, gradul de folosire a for ţ ţ ei Factorii conjuncturali sunt reprezenta ţ i de participarea la activitatea economic ă a tinerilor, a vârstnicilor şi a femeilor. Aceştia pot fi folosi ţ i într-o măsur ă mai mare sau mai mică , fenomen numit “flexiune conjunctural ă” . Elementele care caracterizeaz ă popula ţ ia ia activă sunt: durata de munc ă (să pt ămânal ă şi anual ă ) şi reparti ţ ia ia popula ţ iei iei active după categoriile de activitate şi după categoriile socio-profesionale. ăţ ile Categoriile de activitate sau activit ăţ ile economice se împart în mod sistematic în următoarele trei sectoare: primar, secundar, terţiar . Sectorul primar cuprinde agricultura, pomicultura, silvicultura şi de asemenea, industriile extractive de materii prime; sectorul secundar cuprinde ăţ ile industria, iar sectorul ter ţ iar iar cuprinde activit ăţ ile de servicii (transport, comunica ţ ii, ii, comer ţ , finan ţ e, e, administra ţ ie ie şi apărare na ţ ional ional ă etc.). ăţ ilor Aceast ă grupare a activit ăţ ilor economice în câteva sectoare principale permite caracterizarea economiei unei na ţ iuni iuni în timp şi spa ţ iu. iu.
d. Popula ţ Popula ţ ia ia ocupat ă Popula ţ ia ia ocupat ă cuprinde, potrivit metodologiei balan ţ ei ei for ţ ei ei de muncă , ţă ăş ă ş toate persoanele care, în anul de referin , au desf urat o activitate economicosocial ă aducătoare de venit sub form ă de salarii, plat ă în natur ă sau alte beneficii.
Statutul profesional reprezint ă situa ţ ia ia unei persoane ocupate, în func ţ ie ie de modul de ob ţ inere inere a veniturilor prin activitatea exercitat ă şi anume: salariat, patron, lucr ător pe cont propriu, lucr ător familial neremunerat, membru al unei ăţ i agricole sau al unei cooperative (tab.1.8.). societ ăţ Ramura cu ponderea cea mai mare în popula ţ ia ia ocupat ă este agricultura. Evolu ţ ia ia popula ţ iei iei ocupate acum în agricultur ă este în contradisc ţ ie ie cu evolu ţ ia ia ă ţă ţă înregistrat în rile dezvoltate economic. Astfel, sunt ri ca Anglia, SUA, Germania, Suedia care au în jur de 3%, ponderea popula ţ iei iei ocupate în agricultur ă , cu tendin ţă de reducere în viitor. Tabelul 1.8. Structura popula ţ iei iei ocupate dup ă statutul profesional pe activit ăţ ăţ i ale economiei na ţ ionale, ionale, în anul 1996 % Total Total Agricultur ă Silvicultur ă ,expl.forestier ă şi economia vânatului Industrie Industrie extractivă Industrie prelucr ătoare Energie electrică şi termică , gaze şi apă Construc ţ ii ii Comer ţ Hoteluri şi restaurante Transporturi Poşt ă şi telecomunica ţ ii ii Activit ăţ ăţ i financiare, bancare şi de asigur ări Tranzac ţ iiii imobiliare şi alte servicii Administra ţ ie ie publică şi apărare; asisten ţă social ă obligatorie Învăţământ S ănătate şi asisten ţă social ă ăţ i ale Celelalte activit ăţ economiei na ţ ionale ionale
Salariat
Statutul profesional Lucr ător Lucr ător Membru familiat Patron pe cont al unei neremun propriu societ ăţ ăţ i erat 1,3 19,8 16,0 0,5 **) 47,2 42,2 1,3
100,0 100,0
62,4 9,3
100,0
88,6
0,6
9,2
1,4
0,2
100,0 100,0 100,0
97,1 99,9 96,5
0,5 0,6
2,0 0,1 2,3
0,3 0,4
0,1 **) 0,2
100,0
99,9
-
0,1
-
-
100,0 100,0 100,0 100,0 100,0 100,0
91,4 77,6 91,6 92,8 99,8
1,5 11,8 5,3 1,0 0,2
6,4 8,9 2,3 5,8 -
0,5 1,6 0,8 0,3 -
0,2 0,1 0,1 -
100,0
99,5
-
0,4
-
0,1
100,0
97,5
0,9
1,5
-
0,1
100,0
99,8
-
0,2
-
-
100,0
99,6
-
0,4
**)
-
100,0
98,9
0,2
0,8
0,1
-
100,0
83,4
2,1
12,6
1,3
0,6
Sursa: Anuarul Statistic al României, 1997. e. Şomajul, constituie un fenomen complex, statisticile curente permi ţ ând ând numai o apreciere imperfect ă , măsurarea lui fiind f ăcut ă în diferite moduri, în func ţ ie ie de o ţ ar ar ă sau alta. Exist ă o defini ţ ie ie interna ţ ional ional ă a şomajului adoptat ă de Biroul Interna ţ ional ional al Muncii (B.I.M.). În acest sens, şomeri sunt persoanele de 15 ani şi mai mult, care în perioada de referin ţă îndeplinesc simultan următoarele condi ţ ii: ii: ăşoar ă o activitate în scopul ob ţ inerii - nu au loc de munc ă şi nu desf ăş inerii unor venituri; - sunt în căutarea unui loc de muncă utilizând în ultimele 4 s ă pt ămâni demersuri pentru a-l g ăsi (înscrierea la oficiile de for ţă de muncă şi şomaj sau la agen ţ ii ii
particulare de plasare, demersuri pentru a începe o activitate pe cont propriu, publicarea de anun ţ uri, uri, apelarea la prieteni, rude, colegi, sindicat etc.) sunt disponibile să înceapă lucrul în următoarele 15 zile, dacă şi-ar g ăsi imediat un loc de muncă . omajul se cuantific ă cu indicatorii: “numărul de şomeri”, “rata şomajului”, Ş omajul “structura şomerilor pe categorii de vârst ă”, “structura şomerilor pe categorii socio profesionale”, “structura şomerilor după nivelul de instruire” şi “durata medie a şomajului”. Numărul total al şomerilor defini ţ i în sens B.I.M. rezult ă din statistica na ţ ional ional ă , iar rata şomajului se calculeaz ă ca raport între num ărul şomerilor şi popula ţ ia ia activă ori 100. Ş omajul omajul a afectat într-o propor ţ ie ie mare tinerii, care reprezentau 48,4% din totalul şomerilor (rata şomajului în rândul tinerilor fiind de 20,2%). Majoritatea şomerilor din anul 1996 au provenit din rândul celor care au mai lucrat înainte de a intra în şomaj ( şomeri cu experien ţă în muncî). Principalele motive pentru care au încetat lucrul au fost: concedierea sau reducerea de personal (67%), sfâr şitul unei activit ăţ area unit ăţ ii (8,4%). Repartizarea ăţ i temporare (11,2%) şi desfiin ţ area ăţ ii şomerilor după nivelul de instruire eviden ţ iaz iaz ă că cei mai mul ţ i dintre şomeri aveau preg ătire liceal ă (41,5%). Ş omerii omerii care au absolvit şcoli profesionale, complementare sau de ucenici au reprezentat 25,4%. Durata medie a şomajului a fost de 19 luni. În rândul tinerilor s-a înregistrat o durat ă medie a şomajului de 14 luni, comparativ cu o medie de 23 luni la şomerii care dep ăşesc 45 ani. Şomajul “ascuns”, “ascuns”, este un fenomen caracteristic în special sectoarelor cu productivitate scă zut ă , mai ales în ţările în curs de dezvoltare, este greu de cuantificat şi distorsioneaz ă dimensiunea real ă a şomajului în România.
1.4. Resursele de capital 1.4.1. Concept, importanţă, clasificare a). Conceptul de capital CAPITAL – termenul s-a impus din secolul al XII-lea cu sensul de fond sau stoc de m ărfuri, la care se adaug ă masa de bani aduc ători de venit sub formă de dobândă. Din secolul al XIV-lea no ţiunea de capital prime şte noi accepţiuni, semnificând bogăţie, avere, valoare care spore şte, patrimoniu. Sensul modern al termenului de capital este fundamentat în secolul al XVIII-lea de către fiziocratul francez A. J. Turgot, dup ă care capitalul reprezint ă un participant la producerea de valoare şi de profit. Resursele de capital cuprind: capital cuprind: 1. resursele materiale sau cantitative (ansamblul bunurilor produse prin activitatea economic ă cu scopul de a ob ţine alte bunuri aduc ătoare de venit explicit sau implicit - cl ăd ări în care se desf ăş ăşoar ă activit ăţ ăţ i agricole, ş ţ ă ă industriale, comerciale, de cercetare tiin ific ific , prest ri de servicii etc., maşini, utilaje, instala ţ ii ii şi mijloace de transport, tractoare şi maşini agricole, poduri, autostr ă zi, şeptelul viu, planta ţ ii, ii, , materii prime, materiale, semifabricate, ăşăminte, erbicide, insecticide şi biostimulatori, semin ţ e, e, furaje, îngr ăşă combustibil şi energie etc. P ământul, în măsura în care încorporeaz ă lucr ări care-i îmbunăt ăţ esc calitatea, rolul şi func ţ iile, iile, devenind un factor de produc ţ ie ie ăţ esc reproductibil se transformă din pământ resursă natural ă în pământ capital,
fiind considerat atât în teorie, cât şi de practicieni ca element al factorului capital.); 1. resursele nemateriale sau calitative (ansamblul bunurilor produse prin activitatea de cercetare şi experienţa practică a populaţiei în diferite domenii ii, brevete şi documenta ţ ii ii tehnico-ştiin ţ ifice, ifice, tehnică - stocul de informa ţ ii, electronică de calcul şi programele adecvate, capacitatea managerial ă , capacitatea de inovare tehnic ă etc.) b). Impotan ţ a capitalului Resursele de capital prezente într-un teritoriu reprezint ă factori de producţie care favorizeaz ă: 2. creşterea eficienţei economice a utilizării resurselor resurselor naturale care atrase în circuitul economic devin factorii primari ai produc ţiei (ex: p ământul, munca etc). 3. uşurarea muncii, respectiv permite factorului munc ă să se concentreze spre activităţi care solicită creativitate. 4. ca economia şi firmele să devină mai productive (de exemplu, dac ă fermierul lucrează terenul sau îngrije şte animalele prin metode manuale, productivitatea muncii şi a pământului va fi mai sc ăzută comparativ cu situaţia când apelează la mecanizare, iriga ţii, îngrăşăminte, insecticide etc.) 5. reducerea consumurilor specifice de energie şi muncă Bunurile care alc ătuiesc capitalul au valoare de pia ţă, se vând şi se cumpără la preţuri pe care agen ţii cererii şi ofertei le consideră acceptabile. Dreptul de proprietate asupra capitalului confer ă deţinătorilor capacitatea de al înstrăina, folosi şi gestiona cu scopul de a ob ţine profit. c). Clasificarea capitalului În literatura şi practica statelor cu economie de pia ţă termenului de capital i se asociaz ă anumite atribute: tehnic, fix, circulant, financiar, social etc. termenului de capital i se asociază anumite atribute: tehnic, fix, circulant, financiar, social etc. Pentru a usura definirea şi analiza economic ă a capitalului litereatura şi practica utilizează următoarele criterii de clasificare a capitalului: economic, juridic şi contabil. 1. Din punct de vedere economic , capitalul este definit tehnic sau real şi desemnează ansamblul bunurilor intermediare produse prin activitatea economică şi folosite pentru ob ţinerea altor bunuri şi servicii aducătoare de venit. El nu cuprinde bunurile finale (îmbr ăcăminte, alimente etc., în general bunuri destinate consumului final) pentru că aceste bunuri nu produc venit. Capitalul tehnic ca factor de produc ţie se deosebeşte şi de bani (inclusiv de forma bănească a capitalului), pentru c ă banii (chiar cei disponibili pentru cumpărarea de maşini, echipamente, p ământ, animale, alte facilit ăţi productive) ca atare nu produc nimic şi nu pot fi consideraţi ca o resurs ă economică. După modul în care particip ă la activitatea economic ă, după modul cum se consumă şi se înlocuiesc, bunurile care formeaz ă capitalul tehnic se grupeaz ă în: 1. capital fix sau active imobilizate; sau active circulante 2. capital circulant sau Capitalul fix reprezint ă acea parte a capitalului tehnic (real) format din bunuri care se caracterizează prin:
durata lungă de folosire (sunt utilizate mai multe cicluri de produc ţie); în timpul folosirii nu- şi modifiă forma ini ţială; − au valoare mare de inventar; − se înlocuiesc dup ă mai mulţi ani de utilizare − îşi transmit valoarea total ă în produsele ob ţinute, în mod treptat sub − forma cotei de amortisment, care se calculeaz ă pe baza rela ţiei: Vi − Vf Am = T în care: −
Am - cota anuală de amortisment – lei; Vi – valoarea ini ţială de inventar a unui bun – lei; Vf – valoarea finală (reziduală) a unui bun dup ă ce a fost casat – lei;T – durata economică de utilizare.
Pentru analiza structural ă a capitalului fix este important ă împărţirea acestuia în capital fix activ (particip ă nemijlocit, direct, la ob ţinerea bunurilor economice) şi capitalul fix pasiv, care este o condi ţie necesară pentru obţinerea bunurilor economice, dar care nu particip ă direct la acest proces (ex.: cl ădiri, construcţii, unele mijloace de transport etc.) Capitalul circulant reprezintă ansamblul bunurilor care particip ă la un singur ciclu de producţie, în care sunt consumate sau profund transformate şi trebuie înlocuite după fiecare ciclu de produc ţie precum materii prime, materiale, energie, carburan ţi, lucrifian ţi, apă tehnologică etc. El î şi transmite valoarea într-un singur ciclu de produc ţie şi trebuie s ă fie reconstituite tot anul. El poate fi asimilat cu “consumuri intermediare” care include bunuri şi servicii utilizate pentru a ob ţine producţie agricolă totală ca: furajele cump ărate, îngrăşămintele, produsele petroliere, pesticidele, servicii pentru între ţinerea clădirilor, repara ţiile utilajelor, serviciile veterinare, alte servicii. Capitalul circulant mai include: stocuri, valorile exploata ţiei – aprovizion ările, producţia neterminată, animalele în cre ştere, produsele vegetale recoltate dar nevândute. Sub aspect calitativ, capitalul tehnic, în special cel fix, este apreciat prin nivelul tehnic şi eficienţa economică ce o asigură. Clasificarea capitalului tehnic în fix şi circulant este foarte important ă pentru gestiunea firmei: consumul capitalului fix se include în costuri sub forma amortizării; cel circulant se include integral îmbr ăcând forma costurilor directe (variabile) şi indirecte. Randamentul utiliz ării capitalului circulant depinde esenţial de consumul specific şi de viteza de rota ţie; randamentul capitalului fix depinde de nivelul tehnic, structura şi rata de utilizare. 2. Din 2. Din punct de vedere juridic, capitalul de care dispune un individ include toate drepturile de proprietate şi de creanţă pe care le de ţine şi de care beneficiază. 3. Din punct de vedere contabil , capitalul cuprinde totalitatea surselor de finanţare aflate la dispozi ţia unui agent economic în vederea form ării de active. Este format din capitalul social (sume aduse de proprietar, asocia ţi, acţionari) la care se adaugă rezervele (profituri nedistribuite) şi mijloacele atrase şi aflate la dispozi ţia firmei pe termen lung (mai mare de un an): credite bancare, credite obligatare. Alte accepţiuni şi forme ale capitalului: capital bănesc – suma de bani care asigură deţinătorului un venit (dobând ă sau profit) prin folosirea lui (investiţii, împrumut etc.); capital bancar , format din fondurile b ăneşti proprii ale băncilor şi din depunerile diferi ţilor agen ţi (persoane fizice şi morale sau juridice), folosite pentru acordarea de credite purt ătoare de dobânzi; capital mobiliar (fictiv): acţiuni şi obligaţiuni, titluri financiare, cambii, titluri de valoare, care ofer ă posibilitatea de ţinătorilor să obţină un flux de venituri pe
termen lung sau formă de dividend (pentru ac ţiuni) şi dobândă (cupon) pentru obligaţiuni, titluri financiare de credit; capital de rezerv ă, partea din capitalul societăţii, care se alimenteaz ă din profitul ob ţinut şi serveşte la completarea capitalului social (când acesta se depreciaz ă) şi la plata dividendelor (dac ă profitul aannual a fost suficient); capitalul nominal alc alcătuit din elemente pozitive ale patrimoniului (bunuri, bani, crean ţe) inclusiv acţiunile şi obligaţiunile; capitalul statutar , cel care aparţine unei societăţi, bănci etc. şi se formeaz ă prin contribuţia memebrilor societari, care fac v ărsăminte în acest scop; capital subscris, totalitatea subscrierilor (angajamentelor) participan ţilor la societatea comercială; capital vărsat , cotă parte din capitalul subscris şi depus de fiecare asociat; poate fi egal cu cel subscris sau mai mic, dac ă vărsămintele se fac ional , suma eşalonat, la termene prev ăzute în statutul societ ăţii; capital na ţ ional activelor nete ob ţinute de persoanele fizice şi juridice dintr-o ţară. În practica economiei rurale capitalul este grupat în: capitalul funciar şi capitalul de exploatare .
1.4.2 Capitalul funciar Capitalul funciar este reprezentat de p ământ. Tradiţional, din capitalul funciar fac parte şi capitalurile care-i sunt încorporate: cl ădiri, amelioraţii funciare (drumuri, drenaje, instala ţii şi amenajări pentru irigaţii, desecări) şi plantaţiile pomiviticole. Pământul nu se uzeaz ă şi deci nu se amortizeaz ă spre deosebire de alte elemente ale capitalului funciar, în special ameliora ţiile şi plantaţiile, care se deterioreaz ă prin folosire şi deci trebuie amortizate pentru a fi reînnoite. Pe baza acestui considerent în optica modern ă clădirile amelioraţiile funciare şi plantaţiile sunt considerate capital de exploatare.
1.4.2 Capitalul de exploatare Capitalul de exploatare permite punerea în valoare a resurselor primare şi este este constituit din: şeptelul mort, şeptelul viu, planta ţii şi consumurile intermediare. Şeptelul mort este format din ansamblul utilajului tehnic (tractoare, maşini, instalaţii de dotare tehnic ă a localităţilor, utilaje pentru mecanizarea diferitelor procese de muncă etc), construc ţii, infrastructură (ex: c ăi de comunicaţie) şi amelioraţii funciare. Generalizarea utilizării tractoarelor şi a maşinilor în agricultură, dotarea tehnic ă a localităţilor (alimentarea cu ap ă, energie, gaze naturale, re ţele telefonice etc), ameliora ţiile funciare, accesul la c ăile de comunica ţie etc, a modificat profund via ţa rurală. Această generalizare a stat la originea tuturor schimbărilor înregistrate în ultimii 30 de ani în mediul rural. Importan ţa tehnică, economică şi socială a acestui fenomen este considerabil ă. La originea dezvolt ării maşinismului au stat numeroase avantaje sociale şi economice. Avantajele sociale. Tractorul şi ma şinile permit ca munca în câmp s ă fie mai puţin grea, în acela şi timp reducându-i-se durata. Mecanizarea unei exploataţii contribuie la sc ăderea timpului de lucru şi poate permite o cre ştere a suprafeţei cultivate.
Avantajele economice. Ma şinile agricole permit cre şterea productivităţii pământului. Pământul produce mai mult, randamentele la unitatea de suprafaţă cresc. Maşinile agricole permit: efectuarea simultan ă a mai multor opera ţiuni; − executarea într-un timp mai scurt (optim) a lucr ărilor; − efectuarea lucr ărilor de calitate mai bun ă; − reducerea consumurilor specifice de materiale (piese de schimb, energie, − carburanţi); creşterea productivit ăţii muncii; − creşterea eficienţei economice a lucr ărilor specifice, a produc ţiei agricole − în general. Consecinţele mecanizării sunt numeroase. Dac ă introducerea mecanizării nu este însoţită de modificarea structurilor agrare şi de măsuri sociale, în mod sigur poate deveni periculoas ă şi chiar poate limita dezvoltarea maşinismului ca atare, din următoarele considerente: - creşterea productivităţii muncii este însoţită de o cre ştere a valorilor, dar şi de eliberarea unei p ărţi importante a for ţei de muncă, care trebuie folosit ă în altă parte; - scăderea numărului agricultorilor permite m ărirea dimensiunii exploataţiilor necesară pentru o utilizare ra ţională a tractoarelor şi maşinilor agricole; - gestiunea exploata ţiei devine mai complex ă, iar agricultorul devine din ce în ce mai mult un adev ărat manager de intreprindere; - condiţiile de muncă şi de viaţă din mediul rural se schimbă: munca este mai puţin grea din punct de vedere fizic; agricultorul are mai mult timp liber. Din punctul de vedere al şeptelului mort, spa ţiul rural al României se situeaz ă pe ultimele locuri în ierarhia ţărilor europene sub aspectul dot ării tehnice. Spre ex: numărul de tractoare ce revine pe unitatea de suprafa ţă este de 2 ori mai mic decât în Spania şi Grecia şi de cca 4 ori mai mic decât media UE. Nivelul de dotare existent în prezent în agricultur ă nu este în m ăsur ă s ă asigure efectuarea lucr ărilor mecanice în perioadele optime prev ăzute de tehnologiile de cultur ă. Şeptelul mort (capitalul fix) spore şte cantitativ şi se ameliorează calitativ prin investiţii. Orientarea acestora spre o variant ă sau alta trebuie s ă se facă în funcţie de următorii indici tehnico-economici: a). pentru mijloacele mecanizate 1. productivitatea – se refer ă la randamentul tehnic, deci la volumul de lucr ări ce poate fi executat în unitatea de timp; 2. adaptabilitatea – presupune utilizarea aceluiaşi mijloc în condi ţii diferite de executare a lucr ărilor, aspect care se manifest ă foarte bine în agricultur ă (ex: tipurile de sol, configura ţia terenului, adâncimea de lucru, talia plantelor, condiţiile climatice etc.); 3. concordan ţa reciprocă – are în vedere asigurarea efectu ării în flux a lucr ărilor cu diferite mijloace care s ă sincronizeze sub aspectul gabaritelor a a cerin ţelor de executare a fiec ărei lucr ări în parte. 4. comoditatea reprezintă un indice tehnico-economic care include în con ţinutul lui amplasarea tuturor ansamblelor, subansamblelor şi pieselor active ale mijloacelor mecanizate în aşa fel încât să poată fi observate u şor şi permanent de c ătre conducătorii agregatelor iar în cazul când se produc defec ţiuni să se poată interveni cu u şurinţă pentru remedierea lor. 5. fiabilitatea – prin fiabilitate, în sensul larg al no ţiunii, înţelegem comportarea mijloacelor mecanizate sub aspectul duratei de folosin ţă şi a păstr ării perfecte a
însuşirilor tehnice, respectiv fiabilitatea reprezint ă menţinerea parametrilor proiectaţi ai unui tractor sau ma şină pe o durat ă îndelungată de timp, respectiv pe toată durata exploat ării lor. Fiabilitatea se extinde şi după intervenţiile care s-au f ăcut la mijloacele mecanizate, fie ca urmare a unor accidente în timpul folosirii, fie din cauza uzurii normale. Cheltuielile aferente acestor interven ţii nu trebuie s ă mărească costurile (cota de amortisment) pe perioada urm ătoare după intervenţii, astfel încât eficienţa economică a mijloacelor respective s ă se menţină constantă sau chiar să sporească. 6. economicitatea poate fi considerată ca, cel mai complex indicator care caracterizeaz ă mijloacele mecanizate şi are în vedere reducerea consumurilor specifice de carburan ţi, lubrifianţi şi piese de schimb în procesul exploat ării. 7. mentenabilitatea reprezint ă proprietatea unui produs de a putea fi între ţinut şi reparat într-o anumit ă perioadă de timp. Aceast ă proprietate este determinat ă de: acesibilitatea la componentele produsului; • existenţa pieselor de schimb; • existenţa personalului calificat pt. între ţinere şi reparaţii; • 8. disponibilitatea reprezintă caracteristica cea mai complexă a produselor ce reflectă modul de manifestare a calit ăţii în utilizare; exprimată cantitativ, reprezint ă probabilitatea ca un produs s ă fie în stare de • funcţionare la un anumit moment „t”; calitativ se poate exprima şi cu indicatori statici ai fiabilit ăţii şi • mentenabilităţii: D = media timpului de bun ă funcţionare/media timpului de reparare. b). pentru construc ţ ii ii şi ameliora ţ ii ii funciare ăşur ării proceselor de să corespundă scopului privind comoditatea desf ăş − producţie ale muncii; să permită modificări ale func ţionalului în func ţie de cerinţele − modernizării tehnologiilor de produc ţie, f ăr ă a solicita mari cheltuieli; întreţinerea să solicite cheltuieli minime; − investiţia specifică raportată la unitatea de suprafa ţă (lei/m2), la unitatea − de volum (lei/m3) pe animal furajat (lei/cap) sau pe tona de produs (lei/t) să fie cât mai mic ă; termenul de recuperare a investi ţiei în construcţii să aibă valori cât mai − mici. c). pentru mijloacele de transport 1. volumul şi greutatea produselor care trebuie transportate; 2. gradul de rezisten ţă la transport a produselor şi materialelor agricole; 3. modalitatea de transport a produselor în vrac sau ambalate; 4. distanţa de transport; 5. starea căilor de comunicaţie; 6. costul pe unitatea de produs transportat ă; 7. fiabilitatea; 8. consumurile specifice de carburan ţi şi lubrifianţi (economicitatea); 9. comoditatea; 10. viteza de deplasare; 11. posibilitatea transport ării a tot felul de materiale (solide, lichide, ambalate, vrac etc.); 12. investiţia specifică; 13. termenul de recuperare al investi ţiei. Situaţia infrastructurii mediului rural
Unul dintre punctele forte ale spa ţiului rural românesc îl constituie fondul de locuinţe. Cele 3,7 milioane de locuin ţe rurale constituie fondul de locuin ţe pe ţar ă, adică depăşeşte ponderea locuitorilor din mediul rural. Dinamica de construire a locuinţelor în localităţile rurale, în anii ’90 a dep ăşit ritmul construc ţiilor de la ora şe. Astfel de exemplu, în 1998 la sate au fost terminate construc ţiile a 19289 locuin ţe, pe când la ora şe numai 10403. Acest fapt denot ă că tot mai mul ţi locuitori apreciaz ă condiţiile de trai şi de locuit de la ţar ă. Există diferenţe însemnate pe regiuni privind dimensiunea acestora: locuinţele cu cele mai mici suprsfe ţe de locuit le g ăsim în judeţul Botoşani, cele mai mari în jude ţul Timiş. Numărul locuinţelor la 1000 de locuitori este de peste 400 în judeţele Cluj, Hunedoara, S ălaj şi Vâlcea, pe când acest indicator este de 304 în Bistriţa Năsăud şi de 306 în jude ţul Constanţa. Într-o cincime din comune spa ţiul locativ pe persoană este mai mic decât 10 m², iar într-a şasea parte din comune suprafaţa respectivă depăşeşte 14 m² . Problema locativă în mediul rural const ă într-un grad mai sc ăzut de confort. Conform datelor recens ământului din 1992, locuin ţele de la ţar ă au dispus în propor ţie de 81,8% de buc ătărie separată, numai 8 % au avut baie şi doar 5,8% erau dotate cu WC cu ap ă şi cu canalizare. Nivelul dotării locuinţelor cu principalele instala ţii edilitare este ilustrat prin următoarele date: în 11,4% din locuin ţe a fost introdus ă alimentarea cu ap ă, în 10% canalizartea, iar numai 4,4% aveau asigurat ă încălzirea prin reâeaua de gaze naturale. În 93,6% din locuin ţe era asigurat ă energia electric ă. Asigurarea apei de b ăut pentru popula ţia rurală este nemulţumitoare; în multe sate se consumă apă din fântâni şi izvoare care nu sunt corespunz ătoare din punct de vedere igienico-sanitar. În ultimii ani s-a îmbun ătăţit situaţia privind instala ţiile edilitare dar diferen ţa dintre oraş şi sat este înc ă foarte mare. Se observ ă diferenţe considerabile şi între regiuni: înzestrarea cu instala ţii edilitare este cea mai slabă în judeţele sudice şi estice ale ţării, şi cea mai bun ă în vest. O problemă deosebită este canalizarea, care este asigurat ă numai în propăor ţie de 14%, chiar şi în satele înzestrate cu conducte de ap ă potabilă, ceea ce duce la poluarea mediului. În mod deosebit lipse şte canalizarea în satele jude ţelor Alba, Br ăila, Călăraşi, Harghita şi Ialomiţa. Situaţia transporturilor, a po ştei şi a serviciilor de telecomunica ţii este mult mai nefavorabil ă la sate decât la ora şe, afectând grav calitatea vie ţii. Reţeaua drumurilor este rar ă, doar de 27,3 km de drumuri jude ţene şi comunale la 100 km² teritoriu rural. Numai 3,1% din drumurile comunale sunt asfaltate, 3/5 sunt pietruite şi un sfert din totalul lor sunt drumuri de p ământ. Numai jum ătate din comune sunt apropiate de şosele. În 1997 în mediul rural au func ţionat 7214 oficii po ştale, dar serviciul poştal lasă mult de dorit, mai ales în jude ţele sudice. La sate, la sfâr şitul anului 1997, au func ţionat 2182 de centrale telefonice, revenind în medie 52 linii telefonice la 1000 de locuitori. Numai în 1160 de comune există legătur ă telefonică între centrul comunei şi satele apar ţinătoare. Serviciul telefonic este mai bun în regiunile din nord-vest şi centru, mai slab în jude ţele din sud şi est. În mediul rural au fost 148 abonamente radio şi 121 la televiziune, raportat la 1000 de locuitori, fa ţă de 208, respectiv 225 în ora şe. Şi situaţia infrastructurii sociale, a înv ăţământului şi a sănătăţii este mai nefavorabilă la sate decât la ora ş, influenţând în mod negativ poten ţialul capitalului uman. Datele statistice arat ă că există o infrastructur ă socială relativ mai bun ă în regiunile mai dezvoltate, în a şezările mai mari, unde o parte relativ mare din populaţie lucrează şi în afara agriculturii. În satele intracarpatice re ţeaua de şcoli este
mai dezvoltat ă decât în cele din est şi sud. La sat au revenit 13 elevi per cadru didactic, la oraş 6. La sate apar ca probleme starea necorespunz ătoare a clădirilor şcolare, lipsa de dotare, transportul elevilor şi a cadrelor didactice, lipsa cadrelor didactice cu pregătire profesională adecvată (propor ţia cadrelor f ăr ă diplomă este de 20,2%, la ora ş de 7,6%) şi se manifestă şi lipsa de interes pentru înv ăţătur ă. Se observă că, în ultimii ani, participarea în înv ăţământul mediu este mai sc ăzută (media pe ţar ă fiind de 70%). În schimb, a crescut considerabil num ărul studenţilor din învăţământul superior, şi anume, de la 164 mii de studen ţi în anul universitar 1989/1990 la 408 mii în anul 1998/1999, dintre care 32% frecventeaz ă universităţi particulare. În anul 1998 înv ăţământul a beneficiat de 3,6% din PIB, din care 61,3% a revenit învăţământului superior, 16,55% înv ăţământului general şi 22,2% celui mediu. Situaţia mai precar ă a serviciilor de s ănătate în mediul rural este demonstrat ă prin faptul că unui medic îi revin 1525 locuitori la sat, fa ţă de 345 la ora ş sau un cadru mediu sanitar îngrije şte 568 locuitori la sat şi 117 la ora ş. Rata mortalit ăţii infantile este de 23,3%o în comune şi 17,3%o la ora ş şi la 1000 de locuitori le revin în medie 1,7 paturi spitalice şti la sat şi 7,4 la ora). În 1997 Ministerului S ănătăţii i-au revenit 2,6% din PIB, crescând la 3,3% în 1998, dar valoarea real ă era totuşi mai scăzută cu 10%.
Şeptelul viu este format din totalitatea animalelor existente într-o zon ă la un moment dat. O parte a şeptelului viu este considerat ă ca o component ă a capitalului fix de exploatare. Din capitalul fix de exploatare fac parte: - animalele de trac ţiune (cai, boi de munc ă etc.) - animalele de reproduc ţie şi de rentă (tauri reproduc ători, vaci de lapte, berbeci, scroafe etc.). Cealaltă parte a şeptelului viu este format ă din animalele în cre ştere destinate ăşat, viţei, miei, porci la îngr ăş ăşat etc.), având toate vânzării (tăuraşi la ăngr ăş caracteristicile capitalurilor circulante. În perioada care a urmat anului 1989, inclusiv în 1998, a avut loc o rea şezare considerabilă a efectivelor de animale la toate speciile. În anul 1998, comparativ cu 1989, diminuarea efectivelor a fost de: peste 50% la bovine; peste 50% la porcine, 45% la ovine şi 48% la păsări. În perioada analizat ă sporirea efectivelor se înregistrează numai la o singur ă specie (cabaline) şi anume un spor de 36%. Pentru alegerea raselor de animale de produc ţie se apreciază următoarele aspecte: caracteristicile privind cerin ţele faţă de factorii naturali şi faţă de − condiţiile de microclimat; − potenţialul genetic privind randamentele posibil de ob ţinut (produc ţia medie de lapte – l/zi furajare), sportul mediu zilnic de cre ştere în greutate – g/zi furajare, producţia medie de lân ă – kg/cap, produc ţia medie de ou ă – buc/cap etc. consumurile specifice de furaje (U.N./l lapte, U.N./cap, U.N./kg spor de − creştere în greutate vie, kg furaj/kg spor de cre ştere în greutate vie etc.); structura raţiilor furajere solicitate; − consumurile de for ţă ţă de muncă solicitate; − reacţia la intensivizare; − investiţia specifică; − termenul de recuperare al investi ţiei. −
Plantaţiile, în funcţie de specie (pomi, vi ţă de vie, hamei), formeaz ă ramuri de sine stătătoare ale produc ţiei vegetale şi se caracterizează prin următoarele aspecte: 1. au durată mare de folosin ţă (10 – 50 ani), fapt ce determin ă ca produc ţia (de fructe, spre exemplu) s ă se caracterizeze printr-o rigiditate ridicat ă din punct de vedere al sortimentului pe specii şi soiuri de la un an la altul; 2. necesită un volum relativ mare de investi ţii pe unitatea de suprafa ţă, a căror recuperare se realizeaz ă dup ă un număr mare de ani, în func ţie de perioada de la înfiinţare până la intrarea pe rod, de durata de exploatare şi eficienţa economică a producţiei; 3. durata de folosin ţă a investiţiei este determinat ă de sistemul de exploatare (clasic, intensiv, superintensiv), specie, soi, frecven ţa accidentelor naturale etc.; 4. în perioada de folosire, folosire, productivitatea este neuniform neuniform ă cu implicaţii asupra acţiunii de amortizare a investi ţiei iniţiale; 5. prin exploatare nera ţională în pomicultur ă se poate instala fenomenul de periodicitate în rodire; 6. plantaţiile, în general, folosesc intensiv mijloacele de produc ţie, inclusiv pământul şi for ţa de munc ă, comparativ cu celelalte ramuri ale produc ţiei vegetale; 7. reprezintă filtre naturale contribuind la îmbun ătăţirea mediului ambiant, precum şi perdele de protec ţie împotriva polu ării, incendiilor, furtunilor. Indici tehnico-economici cu ajutorul c ărora apreciem planta ţiile sub aspect economic sunt: densitatea la unitate de suprafa ţă; • producţia medie; • costul de produc ţie; • profitul pe unitatea de produs şi pe unitatea de suprafa ţă; • cheltuieli la 1000 lei Qm; • investiţia specifică; • durata de la plantare pân ă la intrarea pe rod; • durata de exploatare a planta ţiei; • termenul de recuperare a investi ţiilor iniţiale + cheltuielilor solicitate cu • întreţinerea de la plantare pân ă la intrarea pe rod. Potenţialul industrial este determinat de resursele primare şi de resursele de capital locale, de situa ţia geografică şi de tradi ţii. Exceptând mineritul şi industria energetic ă, activitatea neagricol ă se ăşoar ă în cea mai mare parte în intreprinderi mici şi mijlocii. Din cele 661657 desf ăş intreprinderi mici şi mijlocii, numai 17% func ţionează în mediul rural. Se observ ă o diferenţă însemnată şi pe regiuni. Intreprinderile mici şi mijlocii joac ă un rol important atât la sate, cât şi în oraşe, deoarece creeaz ă locuri de munc ă; totodată prin acomodarea elastic ă şi mărirea eficienţei dezvoltă şi cultura competi ţiei. 21% din micile intreprinderi s-au format în regiunea sudic ă şi este caracteristic faptul c ă circa 70% din intreprinderile din mediul rural se ocup ă de comer ţ. Numărul unităţilor care se ocup ă de meşteşuguri şi servicii destinate populaţiei a scăzut la 46,6% în 1997 fa ţă de nivelul anului 1989. Num ărul unităţilor de servicii din mediul rural – care func ţionau în majoritatea cazurilor sub form ă de cooperative de consum – s-a redus, pe de o parte din cauza sc ăderii cererii, dar pe de altă parte din cauza muncii defectuoase de organizare şi marketing.
România dispune de un însemnat poten ţial de dezvoltare a industriei alimentare în spaţiul rural (este asigurat ă o gamă largă de materii prime vegetale şi animale, exist ă resurse umane, iar capacit ăţile de produc ţie existente sun utilizate par ţial - în industria cărnii în propor ţie de circa 20%, în cea a laptelui de 41%, în produc ţia de biscuiţi 34%, în produc ţia de ulei de soia 26%, în industria zah ărului 49%, în industria de conserve de legume 12% etc). Ca o completare de venituri pentru gospod ăriile din mediul rural, s-a început dezvoltarea turismului rural şi a agroturismului . Numeroase zone rurale din România au valori naturale şi culturale, care pot fi integrate în turismul na ţional şi internaţional. Au luat fiinţă organizaţii civice şi asociaţii profesional (Asocia ţia Naţională de Turism Rural Ecologic şi Cultural – ANTREC; Federa ţia de Dezvoltare Montană şi Rurală - FRDMR), care servesc la dezvoltarea turismului rural. Conform unor date aproximative circa 2000 de gospodari s-au folosit de posibilit ăţile oferite de turismul rural.
Concepte de bază 21. Resursele primare 23. Resursele naturale 25. Fondul funciar 27. Calitatea fondului funciar 29. Note de bonitare 31. Potenţialul agricol 33. Potenţialul turistic 35. Potenţialul forestier 37. Resursele de munc ă 39. Populaţia totală-indicatori de apreciere
22. Popula ţia activă 24. Popula ţia ocupată 26. Şomajul 28. Resursele de capital 30. Capitalul funciar 32. Capitalul de exploatare 34. Şeptelul mort 36. Şeptelul viu 38. Potenţialul industrial 40. Potenţialul exploataţiilor agricole
Probleme de discutat 7. Resursele naturale ale spaţiului rural 8. Resursele de muncă ale spaţiului rural 9. Resursele de capital ale spa ţiului rural 10. Potenţialul agricol şi forestier al spa ţiului rural 11. Potenţialul turistic al spa ţiului rural 12. Potenţialul industrial al spa ţiului rural
Capitol Bibliografie 8. Buciuman, E. (1999)-Economie rural ă, Ed. SSA Alba Iulia 9. Dona, I. (2000)-Economie rural ă, Ed. Economic ă, Bucureşti 10. Kohls, R.L. and Uhl, I.N. (1990)-Marketing of Agricultural products, seventh edition. Macmillan Publishing Company. 11. Mitrache, Şt. (2000)-Dezvoltare rural ă durabilă, Ed. Planeta, Bucure şti 12. Otiman, P.I. (1999)-Economie rural ă, Ed. Agroprint Timi şoara 13. Otiman, P.I. (2000)-Restructurarea agriculturii şi dezvoltarea rural ă a României în vederea ader ării la UE, Ed. Agroprint Timi şoara 9. Strak, J. and Morgan, W. W. (1995)-The UK Food and Drink Sector. Euro PA and Associates. 14. Ştefan, G. şi colab. (2000)-Economie agrar ă, Ed. USAMV Iaşi. 10. Vincze, Maria, (2000)-Dezvoltarearegional ă şi rurală, Presa Universitar ă Clujeană.
Zonarea spa ţ spa ţ iului iului rural 2.1. Probleme metodologice Metodologia diagnozei este conceput ă pentru a eviden ţia şi caracteriza cât mai fidel posibil situa ţia dezvoltării spaţiului rural la un moment dat. În acest scop se analizează toate localităţile rurale, dup ă modelul prezentat în subcapitolul “analiza şi diagnoza spaţiului rural” (cu ajutorul celor 7 criterii, a subcriteriilor şi a celor 77 de indicatori), func ţie de factorii dezvolt ării prezenţi în teritoriu. Diagnoza complexă multicriterială a spaţiului rural implic ă parcurgerea următoarelor etape: 1. punerea la punct a metodologiei care face posibil ă trecerea de la informaţiile analitice furnizate de cele şapte criterii la informa ţiile sintetice care furnizează o imagine global ă asupra dezvoltării spaţiului rural. În aceast ă fază, informaţiile detaliate vor fi sintetizate sub forma unor indici agrega ţi calculaţi pe criterii, care în final vor fi agrega ţi într-un index sintetic final pentru întregul spa ţiu rural (ex. indicele dezvolt ării umane). Valoarea indicatorilor şi ale criteriilor utilizate pentru studierea dezvolt ării rurale este diferen ţiată. Criteriile fizico-geografice, de locuire, infastructur ă tehnică,
social şi ecologic au o func ţie de diagnozare a stadiului în care se afl ă dezvoltarea rurală. Criteriile demografic şi economic pe lâng ă această funcţie au şi funcţia de identificare şi punctare a factorilor care au un rol principal în dezvoltarea endogen ă a spaţiilor rurale. Între indicatorii celor dou ă criterii, demografic şi economic, poate fi f ăcută o distincţie operaţională prin împăr ţirea lor în dou ă grupe separate astfel: indicatori ce exprim ă situa ţ ii ii şi indicatori ce exprimă resurse. Utilitatea unei asemenea distinc ţii este actuală în planul direc ţiilor strategice de dezvoltare, deoarece aceasta exprim ă: informaţiile ce caracterizează situaţia spaţiului rural şi vizează în • principal evaluarea nivelului de dezvoltare a spa ţiului rural; informaţia ce reprezint ă resursele pentru a indica politicile de dezvoltare, • care s-ar putea referi, de ex., la îmbun ătăţirea exploatării forestiere, a dot ării tehnice şi a infrastructurii sociale etc. şi a căilor de valorificare cât mai eficient posibil a poten ţialului specific al fiec ărei zone. În funcţie de importan ţa pe care indicatorii şi criteriile o prezint ă în cadrul analizelor, aceştia vor fi integraţi în algoritmul calculelor cu valori de integrare diferite. Ca rezultat al opera ţiunilor matematice de agregare, cele 2686 comune sunt distribuite pe o scală relativ extinsă. Valorile minime şi maxime ale indicilor noii serii de indici, aşa cum au rezultat din calcule, nu coincid în nici un caz cu valorile minime şi maxime ipotetice, determinate pentru situa ţia în care o comun ă acumulează scorul maxim posibil iar alta ar acumula scorul minim posibil. Lipsa coincidenţei între cele dou ă minimuri şi cele două maximuri semnific ă faptul că în România nu exist ă comune care s ă aibă numai fenomene pozitive şi altele care să aibă numai fenomene negative. În acest scop poate fi tras ă o concluzie cu valoare metodologică din manifestarea politicilor de dezvoltare: pe de o parte, faptul c ă orice comună, oricât de subdezvoltat ă este ea, are totu şi aspecte pozitive în dezvoltarea evoluţiei sale şi, pe de alt ă parte, faptul c ă nu există comună care să nu lase s ă se vadă unele disfuncţii în dezvoltarea lor, oricât ar fi ea de dezvoltat ă. Când se construie şte scala distribu ţiei valorilor indicilor agrega ţi care măsoar ă performanţa prin criterii, exist ă două opţiuni de a r ăspunde la întrebarea: “ce fel de standard va fi utilizat pentru m ă surarea performan ţ ei?”: ei?”: construirea unei scale care s ă aibă un maxim şi un minim ipotetic, sau • construirea unei scale care s ă aibă ca minim şi maxim valorile actuale • obţinute din indicii calcula ţi.
Diferenţa dinte aceste două procedee este substanţială şi are o importanţă semnificativă din mai multe puncte de referinţă: în primul rând, scala ne ajut ă să apreciem modul în care o comun ă este poziţionată în compara ţie cu maximum posibil de realizat pentru criteriul respectiv (căutarea celui mai bun nivel posibil); în al doilea rând, scale ne ajut ă să apreciem poziţia comunei fa ţă de un • nivel relativ bun, c ăutat în cursul analizei. Se consider ă că soluţia a doua este de preferat pentru c ă este de preferat s ă se compare o comun ă cu alta, s ă se compare fiecare comun ă cu sine însăşi în timpul analizei şi nu cu o situa ţie ideală care ar putea fi diferit construit ă. În etapa 1 se parcurg 4 opera opera ţ iuni: iuni: a) selectarea indicatorilor relevanţi pentru constituirea indexului de criterii agregate; b) stabilirea ponderii fec ărui indicator, respectiv criteriu, în cadrul calculelor algoritmului indicilor agrega ţi; c) evaluarea intensit ăţii comportamentului indicatorilor în func ţie de scara stabilit ă pentru fiecare indicator; •
d) computerizarea scorului ob ţinut de către fiecare criteriu pentru fiecare indicator/criteriu. 2. definirea unor arii cu ajutorul fiec ărui criteriu pe baza algoritmului de agregare şi a integr ării lor în trei categorii: peste medie, în jurul mediei şi sub media valorilor na ţionale. Pentru două dintre criterii: demografic şi social, în func ţie de indicatorii caracteristici pentru fenomenul respectiv, exist ă agregări intermediare: după indicatorii situaţiei şi ai potenţialului (resurselor). În acest caz trebuie realizat ă o agregare global ă privind aspectele men ţionate; 3. identificarea zonelor rezultate din punctul de vedere al localiz ării lor geografice; 4. transpunerea pe hart ă a zonelor dup ă fiecare criteriu; prezentarea grafic ă a zonificării după fiecare criteriu include trei reprezent ări: o hart ă cu indicatorii ini ţiali incluşi în analiză, o hartă care arat ă rezultatul cumul ării indicatorilor şi o hartă care arată zonarea final ă; 5. prezentarea problemelor problemelor dezvolt ării rurale. Rezultatele informa ţilor agregate arat ă că zonele rurale variaz ă în privin ţa mărimii geografice şi a gradului lor de dezvoltare, putând fi identificate zone cu baz ă adecvată de dezvoltare şi zone cu perspective sc ăzute de dezvoltare. Diagnosticul final reprezint ă o sinteză a caracteristicilor spa ţiului rural care conduce la zonificarea acestuia după gradul de varia ţie al variabilelor considerate ca un sistem multicriterial. Zonarea spaţiului rural este punctul de plecare pentru formularea principiilor, politicilor (direc ţiilor) şi obiectivelor strategice de dezvoltare rural ă.
2. 2. Tipologia comunelor În funcţie de factorii care condi ţionează dezvoltarea endogen ă a comunelor (valoarea indicatorilor calcula ţi) se identific ă zonele cu caracteristici relativ omogene. Astfel luând în considerare multitudinea problemelor ce trebuie rezolvate în cadrul zonelor rurale, au fost identificate trei categorii de zone zone rurale, care desemnează trei tipuri de comune: a) comune în care predomină factorii restrictivi ai dezvolt ării (comune care au nevoie de asisten ţă pentu dezvoltarea lor); b) comune cu condi ţ ii medii; ţ ii c) comune în care predomin predomin ă factorii favorizan ţ i ai dezvolt ării, acestea putând deveni sâmburi de dezvoltare regional ă. Distribuţia comunelor pe aceste trei tipuri permite constatarea ca exist ă o grupare relativ ă care face posibil ă identificarea unor regiuni mici sau mari în care se constată în mod omogen circumstan ţele unui anumit fenomen. În felul acesta s-ar putea realiza o zonificare tipologic ă a tr ăsăturilor criteriale ale spa ţiului rural în concordanţă cu tipul major al comunelor. Astfel, se trece de la tipologia comunelor la tipologia zonelor. Ca rezultat, se realizează o zonificare cumulativ ă a teritoriului rural, dup ă fiecare criteriu, care ia în considerare elementele furnizate de c ătre indicatorii analiza ţi în cursul analizei. Principiile care stau la baza definirii criteriale a zonelor rurale sunt următoarele: a) justapunerea relativ ă a numeroase teritorii administrative ale comunelor care sunt incluse în acelea şi categorii de circumstan ţ e ale fenomenului m ă surat; b) unitatea şi coeren ţ a tr ă săturilor fizice şi geografice ale zonelor identificate; c) unitatea valorilor culturale, a tradi ţ iilor şi a modelelor de evolu ţ ie. ie. ţ iilor
În funcţie de criteriile selectate, ar putea fi identificate, la nivel na ţional, trei categorii majore ale spa ţiului rural: • bine dezvoltate; • mediu dezvoltate; • subdezvoltate. Zonificarea este o faz ă absolut necesar ă pentru stabilirea strategiilor şi politicilor de dezvoltare sectorial ă care r ăspund nevoilor specifice şi care permit conservarea individualit ăţii fiecărei regiuni. Caracteristicile specifice ale zonelor vor da un conţinut relativ diferen ţiat politicilor destinate fiec ărui tip de zon ă şi în cadrul fiecărui tip, un con ţinut diferenţiat actualelor zone. Din multitudinea zonelor trebuie identificate mai ales acelea care au dificult ăţi şi pentru care trebuie adoptat ă o atitudine de sprijinire în procesul lor de dezvoltare şi de regenerare. Zonificarea final ă asigur ă cadrul necesar pentru formularea diferen ţiată, pe baze realiste a politicii de dezvoltare integrat ă a zonelor rurale care trebuie aplicat ă pe tipuri de zone identificate prin diagnoza dezvolt ării rurale. Delimitarea şi identificarea zonelor reprezint ă rezultatul mixt al interpret ării informaţiilor statistice prelucrate pe baza algoritmilor matematici şi a opiniilor exper ţilor care particip ă la analiza şi diagnoza spa ţiului rural.
2. 3. Principalele caracteristici ale spa ţiului rural din România Aşa cum s-a men ţionat, spaţiul rural din România este format din teritoriul celor 2686 comune care cuprind 12.751 de sate. Spa ţiul rural, astfel determinat, reprezintă o suprafaţă de 21.276,0 mii ha, respectiv 89 % din suprafa ţa ţării. Populaţia rurală este în prezent de 10,1 mil. locuitori, respectiv 45 % din popula ţia totală. Numărul gospodăriilor din spaţiul rural este de 3.311.000, respectiv 46,8 % din numărul total de gospod ării din ţar ă, însă numărul de locuin ţe este de 3.656.000 locuinţe, respectiv 46,8 % din num ărul total de locuinţe. Această zon ă este depozitul celor mai importante resurse economice: materii prime pentru industrie, resurse agricole, resurse silvice, resurse turistice turist ice şi balneare. Agricultura împreun ă cu silvicultura şi cu exploatarea forestier ă – principalele activităţi economice din spa ţiul rural – au o contribu ţie important ă la formarea PIB, care a fost de 19,1% în 1997. Popula ţia ocupată în aceste ramuri economice reprezintă peste 1/3 din totalul popula ţiei ocupate în ţar ă. Studiile efectuate arat ă că în cadrul spa ţiului rural exist ă diverse elemente valoroase cum ar fi: potenţial uman (for ţa de muncă numeroasă, rezerve de tineret care asigur ă regenerarea acesteia, par ţial instruită în operaţini neagricole); potenţial de pământ (teren agricol cu calit ăţi productive ridicate, care permit diversificarea culturilor şi randamente excep ţionale); potenţialul forestier; rezerva ţii şi monumente ale naturii; zone cu peisaj special şi valori patrimoniale (istorice, culturale, arhitecturale şi etnografice). Cu toate aceste elemente poten ţial valoroase, importantele bulvers ări care au avut loc în zona rural ă în ultimele decenii au avut un efect regresiv, atfel întreaga zonă rurală a României este caracterizat ă printr-un important nivel de subdezvoltare s ubdezvoltare Investigarea spaţiului rural pe baza celor şapte criterii (fizic-geografic, demografic, economic, de locuire, infrastructura, social, ecologic) a permis detectarea problemelor sectoriale majore ale spa ţiului rural, atât cele caracteristice întregii zone cât şi a celor specifice anumitor zone. Principalele probleme sunt:
1. Aspecte fizico-geografice: fizico-geografice: existenţa unuia sau a mai multor factori de risc, cum ar fi: inunda ţii, alunecări de teren, cutremure de p ământ cu magnitudine mare, precipitaţii reduse, resurse de ap ă reduse. Deşi aceste riscuri sunt frecvente în cadrul teritoriului numai 1/5 din teritoriul na ţional este expus unor situa ţii majore din acest punct de vedere. 2. Aspectele demografice: demografice: a) continuarea depopul ării ( în perioada 19921998, popula ţia rurală s-a redus cu aproximativ 240.000 de persoane, respectiv cu 2,4%; b) accentuarea dezechilibrelor demografice: procentul popula ţiei în vârstă continuă să crească (media vârstei popula ţiei rurale a atins 38,5 ani în 1997), ceea ce generează o rată a mortalit ăţii foarte ridicat ă. 3. Aspectele economice: economice: a) diversificarea redus ă a activităţilor economice: economia celei mai mari p ăr ţi a localităţilor rurale bazat ă exclusiv pe agricultur ă; activităţile neagricole existente sunt în general activit ăţi industriale legate de exploatarea resurselor naturale; b) agricultura neperformant ă -–prevalează agricultura mică ce poate asigura numai subzisten ţa familiei, lipseşte echipamentul necesar; c) număr de locuri de munc ă redus şi lipsa atractivit ăţilor adaptate pentru popula ţia tânăr ă – numărul locurilor de munc ă oferite este redus în special ca rezultat al activităţilor industriale limitate ca şi activitatea de construc ţii din oraşe; d) tendin ţa for ţei de muncă de a emigra în continuare spre ora şe sau chiar spre alte ţări; e) veniturile scăzute ale popula ţiei – cel mai mare procent al veniturilor popula ţiei provine din agricultur ă, ori cum agricultura opereaz ă în condi ţii precare, veniturile asigurate sunt foarte sc ăzute; 4. Aspectele de locuire: locuire : a) situaţia locuinţelor este slabă pentru circa 38% din populaţie; b) lipsa aliment ării cu apă în interiorul locuin ţei pentru 84% din num ărul locuinţelor; c) procent ridicat de locuin ţe construite din materiale nedurabile (62% din totalul locuin ţelor); d) îmb ătrânirea stocului de locuin ţe (aproape 75% din totalul locuinţelor sunt mai vechi de 30 de ani). 5.Infrastructura: 5.Infrastructura: a) situaţia precar ă a drumurilor – cea mai mare parte a drumurilor comunale nu sunt modernizate şi peste 61% din popula ţia rurală nu are acces direct la principalele drumuri şi la reţeaua de căi ferate; b) alimentarea cu ap ă este insuficientă şi inadecvată – 57% din locuitorii comunelor nu beneficiaz ă de un sistem de alimentare cu ap ă din reţeaua publică de alimentare cu apă, iar acolo unde există un asemenea sistem, el este localizat numai în localitatea de re şedinţă a comunei iar cantitatea de ap ă este insuficient ă. 6. Infrastructura social ă şi serviciile adecvate: adecvate: a) numărul medicilor în spaţiul rural este insuficient –num ărul locuitorilor pe un medic este de trei ori mai mare decât în zona urban ă; b) reţeaua de înv ăţământ are o diversificare redus ă, clădirile şcolilor ofer ă condiţii inadecvate şi sunt slab dotate cu echipament specializat; c) rata înalt ă a mortalit ăţii infantile ca urmare a nivelului de via ţă sc ăzut şi a precarit ăţii asistenţei sanitare; d) pauperizarea popula ţiei – intre 62 şi 65 % din totalul persoanelor din România care tr ăiesc sub standardul de s ăr ăcie se găsesc în zona rurală. 7. Calitatea factorilor de mediu: mediu : a) degradarea solului ca urmare a ac ţiunii omului: aproape 50 % din num ărul total al comunelor prezint ă o degradare puternic ă şi foarte puternic ă a solului şi 37% dintre comune prezint ă o degradare medie a solurilor; b) degradarea p ădurilor, în principal printr-o desp ădurire necontrolat ă, poluare şi pesticide. Aceste fenomene şi procese se petrec în mod diferen ţiat în teritoriu în func ţie de mediul natural, evolu ţia istorică şi relaţiile cu centrele or ăş ăşeneşti.
2.4. Zone rurale în care predomin ă factorii favorizan ţi ai dezvoltării Zonele rurale în care prevaleaz ă factorii favorabili dezvolt ării economicosociale sunt caracterizate printr-un larg evantai de resurse naturale (în principal resurse minerale ale subsolului, vegeta ţie forestier ă, suprafeţe agricole productive, elemente valoroase ale mediului natural). Această zonă cuprinde următoarele teritorii: • Maramureş (jude ţele Maramure ş şi Satu mare); • Rodna – Bârg ău – Călimani (jude ţele Bistriţa Năsăud, Suceava, Mure ş); • Ciuc – Valea Bistri ţei (judeţele Harghita, Neam ţ); • Zona periurban ă Bucure şti (judeţul Ilfov); • Dobrogea de Sud-Est (jude ţul Constanţa); • Depresiunea Bra şov, Valea Prahovei, Subcarpa ţii Munteniei (jude ţele Braşov, Prahova, Dâmbovi ţa, Argeş); • Sibiu – Lotru (jude ţele Sibiu, Vâlcea); • Por ţile de Fier, Valea Cernei–Tismana (jude ţele Mehedinţi, CaraşSeverin, Gorj); • Câmpia Banatului (jude ţele Timi ş, Arad); • Culuarul Cri ş – Someş (jude ţele Cluj, Bihor); În aceste teritorii se au în vedere obiective cum ar fi: a) promovarea diversific ării activităţilor economice; b) implantarea de intreprinderi mici şi mijlocii cu profil agicol, industrial, artizanat, comercial şi servicii; c) dezvoltarea infrastructurii tehnice; d) utilizarea eficient ă a resurselor naturale, acordând aten ţie creării condiţiilor specifice pentu dezvoltarea activit ăţilor de receere şi turism rural; e) transformarea agriculturii într-o activiate performant ă şi diversificată; f) dezvoltarea poten ţialului uman; g) reabilitarea, protecţia şi conservarea zonelor cu valoare natural ă şi peisaj frumos h) implicarea populaţiei locale în procesul de dezvoltare al acestor zone.
2. 5. Zone rurale în care predomin ă factorii defavorabili dezvolt ării Aceste zone sunt caracterizate prin lipsa unei diversific ări a activităţilor economice, ceea ce d ă o dependenţă excesivă de agricultur ă. Activităţile economice au o eficienţă foarte scăzută datorită numărului mic de activităţi viabile, ponderii scăzute a sectorului creşterii animalelor, deficien ţelor în tehnologiilor agricole şi în marketingul produselor agricole. Infrastructura social ă este critică, infrastructurile de alimentare cu ap ă şi de canalizare sunt inexistente, accesul la principalele şosele şi la reţeaua de căi ferate este dificilă sau practic inexistent ă în anumite perioade ale anului. Degradarea mediului este în continu ă creştere, în principal în ceea ce prive şte solul, apele de suprafaţă şi vegetaţia forestier ă. Aceste zone pot fi considerate zone s ărace. Principala preocupare privind aceste zone const ă în scoaterea lor din condiţiile de săr ăcie, ceea ce ar putea fi f ăcut, în principal, prin:
realizarea infrastructurilor tehnice; • realizarea unei agriculturio diversificate şi performante; • diversificarea activit ăţilor economice; • accelerarea procesului de privatizare în agricultur ă; • orientarea gospod ăriilor agricole spre activit ăţi viabile; • îmbunătăţirea infrastructurilor sociale; • protecţia, reabilitarea şi salvgardarea factorilor mediului natural; • implicarea popula ţiei locale în procesul de dezvoltare rural ă. Zonele rurale în care predomin ă factorii defavorabili dezvolt ării economicosociale sunt următoarele: a) Moldova de Nord-Est: Jude ţele Botoşani şi Iaşi; b) Moldova Central ă”: Judeţele Neamţ, Vaslui, Bac ău, Galaţi; c) Delta Dunării: Judeţul Tulcea; d) Dobrogea Central ă şi de Sud-Vest: Judeţele Constanţa şi Tulcea; e) Câmpia Băr ăganului: Jude ţele Călăraşi, Ialomiţa, Buzău, Br ăila, Vrancea; f) Subcarpaţii de Curbur ă: Judeţele Vrancea, Buz ău, Prahova; g) Câmpia Teleorman: Judeţele Giurgiu, Teleorman, Olt şi Argeş; h) Oltenia de Sud: Judeţele Dolj şi Mehedinţi; i) Zona Banat: Judeţul Caraş-Severin; j) Munţii Apuseni: Jude ţele Alba, Arad, Bihor, Cluj şi Hunedoara; k) Podişul Someşan: Judeţele Sălaj, Bihor, Satu Mare, Cluj; •
2.6. Sistemul institu ţional al dezvolt ării rurale Dezvoltarea rural ă în România se realizeaz ă, în general, în conformitate cu principiile din UE, luând în considerare specificul autohton. autohton. Pentru implementarea politicilor de dezvoltare rural ă şi regională în România s-au delimitat 8 regiuni de dezvoltare (legea nr.151/1998 - regiunile cuprind 4-7 judeţe şi reprezint ă nivelul NUTS 2 - considerat nivelul de baz ă al politicilor de dezvoltare regional ă - tab. 2.1.), în care ac ţionează 3 tipuri de institu ţii şi anume: Naţională pentru Dezvoltare Regional ă (ANDR), cu • Agenţia reprezentare na ţională şi la nivelul celor 8 regiuni; Naţional pentru Dezvoltare Regional ă (CNDR), cu • Consiliul reprezentare na ţională şi la nivelul celor 8 regiuni; ăşoar ă • Fondul Na ţional pentru Dezvoltare Regional ă (FNDR) – î şi desf ăş activitatea sub controlul ANDR. Regiunile au fost organizate prin voin ţă politică centrală, decizia a fost întemeiat ă mai puţin pe legături interjudeţene, bazate pe o dezvoltare organică. Esenţial este că m ărirea lor, din punctul de vedere al dezvolt ării, corespunde “masei critice”. Spaţiul rural are cea mai mare pondere (94%) în regiunea din nordest; tot aici şi ponderea popula ţiei rurale este cea mai mare (55,7%). În regiunea capitalei spaţiul rural este de 84,3%, iar popula ţia rurală de numai 11,1%. În România se observ ă diferenţe însemnate între regiuni privind gradul de dezvoltare, exprimat şi prin indicatorul sintetic de bun ăstare, numit Indicele de Dezvoltare Umană (IDU – Human Development Index – HDI) (tab. 2.2.). Repartizarea producerii Produsului Intern Brut (PIB) pe regiuni arat ă, de asemenea, decalaje economice (tab.2.3). Cea mai s ăracă este regiunea de nord-est, iar cea mai bogată este cea a capitalei şi împrejurimilor, respectiv regiunea vestic ă.
Tabelul 2.1.
Regiunile de dezvoltare (statistice) ale României Nr. crt.
Denumirea
Judeţele apar ţinătoare
Bacău, Botoşani, Iaşi, Neamţ, Suceava, Vaslui Br ăila, Buzău, Constanţa, 2. Sud-est - SE Galaţi, Tulcea, Vrancea Argeş, Călăraşi, Dâmboviţa, 3. Sud - S Giurgiu, Ialomiţa, Prahova, Teleorman Dolj, Gorj, Olt, Mehedinţi, 4. Sud-vest - SV Vâlcea. Arad, Caraş Severin, 5. Vest - V Hunedoara, Timişoara Nord-vest Bihor, Cluj, Nistriţa Năsăud, 6. NV Maramureş, Satu Mare, Sălaj Alba, Braşov, Covasna, 7. Centru - C Harghita, Mureş, Sibiu 8. Bucureşti Ilfov, municipiul Bucureşti TOTAL România 42 judeţe Sursă: Anuarul Statistic al României 1998, CNS 1.
Nord-est -NE
Supra-faţa km²
Populaţia mii pers.
Densitatea populaţiei pers./km²
36850
3785
102,70
35762
2943
82,33
34453
3496
101,54
29212
2420
82,85
32034
2074
64,76
34159
2862
83,87
34100
2661
78,08
1821 238391
2305 22546
1265,80 94,60
Tabelul 2.2.
Indicele Dezvoltării Umane (IDU) Regiuni
PIB/loc. PPC 1997
Speranţă de viaţă la naştere 1995-1997
Gradul de alfabetizare a populaţiei adulte 1997
Dolari an % SUA 1. NE 3011 69,0 96,9 2. SE 4142 68,8 97,0 3. S 3680 69,0 95,0 4. SV 3875 69,1 95,6 5. V 4556 68,1 97,8 6. NV 3563 38,3 97,2 7. C 4089 69,7 98,5 8. Bucureşti 5648 69,5 98,9 România 3964 69,0 97,0 Sursă: Raportul naţional al dezvoltării umane. România 1999, p. 119
Rata brută de cuprindere în toate nivelurile de învăţământ 1997/1998
Indicele dezvolt ării umane (IDU) 1997
% 59,6 59,9 57,6 61,8 65,1 63,0 61,2 82,3 62,9
0,716 0,733 0,720 0,729 0,741 0,725 0,741 0,785 0,734
Tabelul 2.3.
PIB total şi pe locuitor, pe regiuni (1996) Regiuni
PIB total PIB pe locuitor mld. lei % 1. NE 13933,4 13933,4 12,9 2. SE 14224,4 13,1 3. S 15334,5 14,1 4. SV 10703,3 9,9 5. V 11720,5 10,8 6. NV 12919,6 11,9 7. C 13632,5 12,6 8. Bucureşti 15924,7 14,7 România 108390,9 100,0 Forrás: Tribuna Economică nr.16/1999
mii lei 3678,1 4823,8 4367,8 4405,9 5644,1 4497,2 511,7 6879,5 4794,4
% 76,6 100,6 91,9 91,9 117,7 93,8 106,6 143,5 100,0
Nivelul indicatorilor demografici şi schimbările lor arată diferenţe semnificative, pe de o parte între regiuni, pe de alt ă parte între aşezările urbane şi rurale (tab. 2.4.). Tabelul 2.4.
Indicatori demografici ş demografici şii de ocupare a for ţ ei ei de muncă muncă pe regiuni şi în compara ţie urban-rural Rata medie Ponderea Ponderea Numărul anuală de Rata populaţiei populaţiei şomerilor şomajului creştere a de 0-15 de 65 ani şi înregistraţi populaţiei 1997 ani peste 1997 Regiuni 1990-1998 % % % mii pers. % 1. NE 0,2 23,1 12,2 201,0 12,2 2. SE -0,2 20,8 12,0 119,5 9,4 3. S -0,3 19,9 14,2 121,0 8,0 4. SV -0,2 20,2 14,1 100,7 9,1 5. V -0,9 19,6 12,7 80,1 8,3 6. NV -0,5 21,0 12,1 102,8 8,1 7. C -0,9 20,6 12,0 106,5 8,7 8.Bucureşti -0,5 16,6 13,3 49,8 5,4 România -0,4 20,5 12,8 881,4 8,9 Sursă: Raportul Naţional al Dezvoltării Umane. România 1999, p.130-133 Situaţia ocupării pe ramuri a celor care tr ăiesc la sat, prezint ă diferenţe
Ponderea tinerilor în total şomeri 1997 % 42,8 38,6 42,6 37,6 27,5 33,6 40,0 34,2 38,3
însemnate însemnate pe regiuni (Tab. 2.5.). Tabelul 2.5. Ponderea celor ocupa ţ i în agricultur ă fa ţă de total popula ţ ie ie ocupat ă şi repartizarea celor ocupa ţ i din mediul rural pe ramuri (1997 ) Regiuni
1. NE 2. SE 3. S 4. SV 5. V 6. NV 7. C 8. Bucureşti România
Număr mii
Pondere %
658,1 461,6 595,8 453,3 881,4 1173,9 1115,1
45,6 40,0 43,0 45,2 31,1 42,0 29,7
Ponderea celor ocupa ţi pe ramuri rural Industrie, Agriucultur ă construcţii % % 78,9 10,8 74,6 12,8 64,4 21,2 75,2 12,6 67,9 14,0 68,2 16,9 59,1 24,0
866,8
6,3
30,3
39,2
30,5
3322,1
36,8
69,8
16,7
13,5
Ocupaţi în agricultur ă
din mediul Servicii % 10,3 12,6 14,4 12,2 18,1 14,9 16,9
În România, în 1997, la nivelul economiei na ţionale, agricultura se situa pe primul loc, cu o pondere de de 36,85% a ocup ării for ţei de munc ă, iar această poziţie era şi mai valabilă pentru mediul rural, unde acest procent avea valoarea medie de 69,8%. Procentul ridicat de ocupare în agricultur ă semnalează regresul absolut şi ţă major ă, ceea ce se relativ al celorlalte ramuri şi reprezintă o situaţie de for ţă r ăsfrânge negativ asupra productivit ăţii muncii agricole. Mai mult de două treimi din gospod ăriile rurale sunt conduse de c ătre vârstnicii de peste 50 de ani, ei sunt proprietarii terenurilor, procentul celor tineri, sub 35 de ani printre proprietarii de p ământ este în medie de 13%. O problemă o constituie şi faptul c ă pregătirea şcolar ă a populaţiei rurale din ăşenesc (tab.2.6.). Propor ţia celor România r ămâne mult în urm ă faţă de nivelul or ăş f ăr ă şcoală medie depăşeşte 30% (Boto şani, Vaslui, Buzău, Vrancea, C ălăraşi, Olt) şi
chiar 40% (Giurgiu, Teleorman), ceea ce caracterizeaz ă calitatea for ţei de muncă rurale. Datele amintite arat ă clar că, dezvoltarea rural ă nu este numai o problem ă economică, ci şi una social ă important ă în România. Tabelul 2.6. Repartizarea popula ţ iei iei active pe niveluri de instruire în mediul urban şi rural (în %) Nivelul de instruire Urban Rural Superior 12,1 1,7 Mediu, total 83,6 73,0 Din care: clasele V-VIII şi IX-X 21,7 38,7 Cel mult I-IV clase 4,3 25,3 În privinţa potenţialului agricol există deosebiri regionale însemnate (tab.
2.7.). Tabelul 2.7. Fondul funciar Regiuni 1. NE 2. SE 3. S 4. SV 5. V 6. NV 7. C 8. Bucureşti România
Suprafaţa agricolă/locuitor 0,56 0,79 0,70 0,75 0,94 0,72 0,72 0,05 0,65
Suprafaţa agricolă/lucr ător în agricultur ă 3,30 5,08 4,23 4,11 7,12 4,37 5,89 2,28 4,55
Concepte de bază -
Zonarea spa ţiului rural, criterii şi indicatori Tipologia comunelor Factorii favorabili dezvoltării rurale
-
Factorii defavorabili dezvolt ării rurale NUTS 2 în România Instituţiile dezvoltării rurale din România
Probleme de discutat
8. Zonarea spaţiului rural – metodologie şi rezultate 9. Tipologia comunelor 10. Caracteristicile spa ţiului rural din România
Bibliografie 14. Caia , A. şi colab. (1998)-Economie agrar ă, Ed.USAMV Iaşi 15. Buciuman, E. (1999)-Economie rural ă, Ed. SSA Alba Iulia 16. Mitrache, Şt. (2000)-Dezvoltare durabil ă rurală, Ed. Planeta Bucure şti 17. Strak, J. and Morgan, W. (1995)-The UK Food and Drink Sector. Euro PA and Associates. 18. Ştefan, G. şi colab. (2000)-Economie agrar ă, Ed. USAMV Iaşi 19. Vincze, Maria, (2000)-Dezvoltarearegional ă şi rurală, Presa Universitar ă Clujeană.
Strategiile, politicile, programele şi
Capitol proiectele de dezvoltare rurală 3.1. Strategiile pentru dezvoltarea rural ă Pentru a r ăspunde numeroaselor probleme care le implic ă dezvoltarea rural ă, literatura de specialitate preconizeaz ă utilizarea unui instrument care şi-a demonstrat utilitatea la nivelul intreprinderilor, şi anume: demersul strategic. Marile intreprinderi utilizeaz ă de multă vreme această tehnică pentru a ajuta luarea deciziilor în legătur ă cu situarea în fa ţa concurenţei pe pieţe în funcţie de “interesul” lor, de capacităţile de produc ţie şi de oportunit ăţile care li se ofer ă. Aplicat la teritoriile rurale, demersul strategic va trebui s ă permită a se ad ăuga la indispensabilul diagnostic al for ţelor şi slă biciunilor sistemului sistemului practicat practicat în mod curent în amenajarea rural ă, o viziune pe termen mediu şi lung a evolu ţiilor spaţiului rural. Ceea ce se a şteaptă cel mai mult de la o asemenea abordare strategic ă este o evaluare a poten ţialităţilor spaţiului rural în raport cu pie ţele şi cu concuren ţa, ceea ce permite partenerilor locali să opereze alegerile de dezvoltare în deplin ă cunoştinţă de cauz ă şi să-şi stabilească priorităţile pentru a concentra mijloacele publice de interven ţie asupra sectoarelor celor mai promi ţătoare. Formularea strategiilor de dezvoltare rural ă reprezintă o etapă firească ce urmează analizei-diagnostic a zonei rurale, şi a cărei sarcină constă în a stabili obiectivele prioritare pe care se vor axa apoi ac ţiunile concrete prev ăzute în programele de dezvoltare rural ă. În cadrul analizei-diagnostic, dup ă ce s-a conturat problematica spaţiului rural, se identific ă în primul rând aspectele cele mai dificile, dificultăţile, constrângerile, sl ă biciunile ce trebuie să fac ă obiectul ac ţiunilor viitoare de îndreptare. Strategiile trebuie s ă cuprindă măsurile prioritare şi regiunile prioritare de intervenţie. Un model de formulare a strategiilor de dezvoltare rural ă îl găsim chiar în documentele U.E., care, dup ă ce identific ă (în cadrul analizei-diagnostic) problemele tip cărora trebuie s ă le facă faţă dezvoltarea viitoare a spa ţiului rural, formuleaz ă şi strategiile de bază posibile. Ex: iei moderne asupra lumii rurale Prima problemă tip: presiunea evolu ţ iei Orientarea strategic ă; protecţia mediului şi amenajarea spa ţiului rural Problema care se pune aici este, înainte de toate, de a p ăstra spaţiul rural intact din punctul de vedere al mediului înconjur ător, nu numai pentru ca el s ă poată îndeplini func ţiile sale de tampon ecologic de reproduc ţie naturală, ci de asemenea pentru a-i oferi în mod durabil noi perspective de dezvoltare ca zon ă de primire pentru recreere şi pentru petrecerea timpului liber de c ătre populaţiile urbane. Global, obiectivul de urm ărit aici este deci mult mai pu ţin cel al acceler ării dezvoltării economice ci cel al unei protec ţii întărite a mediului rural fa ţă de presiunea intereselor concurente pentru utilizarea solurilor şi faţă de poluările
crescânde. Obiectivul constă de asemenea într-o amenajare progresiv ă a teritoriului, în scopul de a permite regiunilor în cauz ă s ă valorifice la maximum cererea de spa ţii verzi care eman ă de la centrele urbane şi care părea a fi ast ăzi în plină expansiune. În scopul evitării oricărei degradări ulterioare a spa ţiului rural şi de a repara, atât cât este posibil, toate degrad ările deja intervenite, se impune o abordare integrat ă a amenajării şi utilizării teritoriului, având ca obiectiv protec ţia mediului înconjur ător şi care constă în încadrarea, în acela şi timp eficace şi suplă, a dezvolt ării viitoare a zonelor rurale în cauz ă. Amenajarea integrat ă a teritoriului este o sarcin ă ce revine în primul rând statelor membre şi instituţiilor regionale. Comunit ăţii Europene îi revine rolul de a susţine eforturile statelor memebre la trei nivele: • executarea studiilor complementare şi formularea recomand ărilor: în regiunile în care vor fi întreprinse programe de sprijinire din partea Uniunii pentru dezvoltare regional ă sau pentru dezvoltare rural ă; această susţinere poate s ă meargă până la o asistenţă financiar ă ţi tehnică; • adoptarea unor limite pentru cheltuielile asupra mediului ce nu trebuie depăşite; • promovarea practicilor agricole şi silvice care favorizeaz ă protecţia mediului. Există numeroase posibilit ăţi de diversificare şi reorientare pentru dezvoltarea viitoare a zonelor rurale aflate “sub presiunea evolu ţiei moderne”. Tabelul de mai jos prezint ă în rezumat, cum ar putea fi formulate problemele, oricntările sau natura solu ţilor şi natura măsurilor recomandate pentru a proteja lumea rurală contra presiunilor evolu ţiilor moderne. Tabelul 3.1. Lumea rurală în faţa presiunilor evolu ţiilor moderne (prima problem ă tip): Probleme – Orientări – Natura m ăsurilor Sectoarele activitate
de Natura Natura soluţiilor Natura măsurilor problemelor -Presiune funciar ă -Amenajarea -Delimitarea zonelor agricole -Fărâmiţare teritoriului (paln de ocupare a solurilor) Agricultur ă -Poluare -Salvgardarea -Regruparea parcelelor mediului -Extensificare - Frecventare -Funcţia socială -Salvarea pădurii -Poluare (recrearea, -Reîmpădurire cu obiective destinderea, loisirs) mediu, recreativ, peisajer Pădurile să ia în considerare aspectele de mediu -Presiune -Utilizarea raţională a -Plan de ocup.sol.; studiu impact periurbană: spaţiului mediu; menţinerea zonelor deprecierea -Reglementări agricole şi forestiere spaţiilor verzi (norme) -Norme calitate apă, aer -Agricultur ă -Incitaţii -Reglement.subst. pericul. intensivă: poluare modific.tehnolog. -Servicii de extensie; dezv. tehnici ăşăminte, Mediul prin îngr ăşă nepoluante pesticide, -Conserv.zon.de prod. distrugere -Creare centre servicii Servicii Concurenţă/atracţi -A r ămâne branşate la -Amelior. infrastr. de comunicaţii e de centru urban reţeaua de servicii -Tarife preferenţiale pt. servicii -Calitatea vieţii: -Rezistenţă la publice inconveniente concurenţa centrelor -Dezv turism rural structur.periferice prin inovaţii şi calitatea serviciilor -Dezvolt.activ. terit. noi
Activităţi secundare
-Congestionarea Favorizarea apariţiei oraşelor, lipsa de noi “subpoli” de activ. alternative, dezv. econom. pentru vid în jurul decongest. oraşelor. oraşelor, Sudul U.E. A doua problemă tip: declinul rural
-Dezvolt. model. “parc ind. şi tehnologie” -Susţinerea apariţiei de iniţiative locale în afara marilor centre urbane
Orientări strategice 1. Diversificarea economică şi dezvoltarea poten ţ ialului ialului endogen Centrul problemei îl constituie r ămânerea considerabil ă în urmă din punct de vedere structural a acestor regiuni. Economia rural ă este mult mai pu ţin diversificat ă decât restul economiei iar evolu ţia structurilor în agricultur ă este blocată în mare măsur ă. Revitalizarea şi dezvoltarea acestor zone rurale presupune deci, în plus de acţiunile referitoare la agricultura îns ăşi, o politică plină de creare de locuri de munc ă durabile, alternative şi viabule din punct de vedere economic, înafara agriculturii. Şi, pentru că nu se mai poate conta, la fel ca în trecut, pe investi ţiile în aceste regiuni sau zone a marilor intreprinderi exterioare, politica de dezvoltare ce trebuie pus ă în oper ă trebuie să reflecte nevoile şi iniţiativele locale, mai ales la nivelul intreprinderilor mici şi mijlocii, şi să privilegieze valorificarea poten ţialului endogen. Ajutorul pentru investi ţiile materiale destinate creării noilor unit ăţi de producţie sau moderniz ării aparatului pentru promovarea dezvolt ării acestor regiuni trebuie completat, dac ă nu chiar precedat, de o ac ţiune de stimulare şi de diversificare a ofertei serviciilor destinate des tinate IMM-urilor. În acest context – promovarea serviciilor pentru intreprinderi – se înscrie în mod particular în cadrul m ăsurilor care să permită diminuarea riscurilor investi ţiilor în mediul rural şi să crească rentabilitatea acestora: studii de pia ţă şi de fezabilitate, consultan ţă în gestiune, servicii comune intreprinderilor, acces la capital, difuzarea inova ţiilor. Astăzi este recunoscut în larg ă măsur ă că disponibilitatea serviciilor de calitate pentru intreprinderi are un impact important asupra vitalit ăţii şi a nivelului activităţii industriale sau artizanale. De asemenea, disponibilitatea serviciilor pentru persoane influen ţează în mod favorabil calitatea şi cantitatea resurselor umane atrase de c ătre regiune. Leg ătura dintre activit ăţile ter ţiare şi lumea rurală se dovedeşte a fi nu numai o problematic ă sectorială (căutarea activităţilor alternative sau complementare agriculturii), ci de asemenea o problem ă a dinamicii dezvolt ării ansamblului economiei rurale. Obiectivul strategic în această privinţă ar trebui s ă constea în formarea de crenele care să cuprindă în acelaşi timp filiere de produc ţie şi serviciile de care acestea au nevoie, şi care permit realizarea unei valori ad ăugate cât mai mari la nivel local sau regional. În cazul agriculturii, de exemplu, ar putea fi vorba de înlocuirea vânz ărilor de produse brute în afara zonei cu o prelucrare în zon ă, precum şi cu o personalizare a produselor, mai ales creând o imagine de marc ă a zonei. În cazul acvaculturii, utilizarea lagunelor şi a altor surse de ap ă pentru piscicultur ă este de asemenea un bun exemplu de crenel, c ăci în afara valorii adăugate prin produc ţia în sine, exist ă un impact al acveculturii asupra economiei locale în amonte şi în aval, mai ales în ceea ce prive şte crearea de locuri de munc ă pe care o antreneaz ă acvacultura în zon ă. În cazul activit ăţilor turistice create datorit ă existenţei unui patrimoniu natural (peisaj) şi cultural (biserici de ţar ă, habitat etc.) favorabil, ar fi necesar s ă se creeze şi să se cupleze la activit ăţile turistice o gam ă de servicii (acces la activit ăţile şi locurile de loisirs, îngrijire copii, ghizi pentru vizite şi drumeţii, învăţare schii şi călărie, şi de
asemenea facilit ăţi de informa ţii şi rezervări) care să permită ameliorarea şi globalizarea prestaţiilor oferite. Pe de alt ă parte, în perspectiva valorific ării potenţialului endogen rural, ar trebui stimulate ac ţiunile de animaţie socială şi economică, care vizeaz ă la o gestiune mai activ ă a ajutoarelor poblice, prin “prospectarea” beneficiarilor poten ţiali şi întărirea legăturilor dintre operatori şi mediul lor socio-economic. O asemenea politic ă de diversificare economic ă poate necesita şi justifica crearea de noi infrastructuri şi ameliorarea infrastructurilor existente, respectiv infrastructuri de baz ă (transporturi, telecomunica ţii) sau infrastructuri de primire (zone industriale şi artizanale, centre multiservicii etc.) În anumite cazuri, aceste investiţii în infrastructuri vor constitui un prealabil al dezvolt ării. Cu toate acestea, ele trebuie să se integreze într-o concep ţie de dezvoltare de ansamblu a zonei sau a regiunii. În multe cazuri se dovedesc a fi indispensabile ac ţiuni prealabile, dar mai ales acţiuni de acompaniere în domeniul educa ţiei şi al formării: ameliorarea nivelului educativ al tinerilor, aprofundarea form ării profesionale, sensibilizarea şefilor de intreprinderi sau de exploata ţii agricole, formarea sistematic ă şi de cea mai bun ă calitate pentru informatorii din mediul rural. Toate aceste ac ţiuni de formare trebuie să constituie un comportament logic al altor ac ţiuni şi să se înscrie în logica dezvoltării de ansamblu. 2. Programare, dialog şi parteneriat Exemplele date în paragraful precedent arat ă în mod clar c ă sunt indispensabile programe coerente (integrate) de dezvoltare rural ă pentru a asigura coerenţa acţiunii. Aceste programe trebuie s ă fie în acelaşi timp pluridisciplinare în concepţia lor şi plurisectoriale în aplicarea lor. Între altele, ele trebuie s ă fie puse la punct într-o strâns ă concentrare cu autorit ăţile naţionale, regionale şi locale. Bazate pr o pregătire, o urmărire şi o avaluare în comun, ele trebuie s ă instaureze un veritabil parteneriat. Acest punct este crucial. Experien ţa confirmă că nu se pot realiza în mod reu şit programe de dezvoltare regional ă sau de dezvoltare rural ă f ăr ă implicarea celor pe care îi prive şte în mod direct aceast ă acţiune. Dialogul şi parteneriatul sunt cu atât mai importante cu cât declinul rural reflect ă o mare diversitate de situaţii de care trebuie ţinut cont la conceperea şi la punerea în oper ă a programelor de dezvoltare. Alături de autorit ăţile publice, se găsesc din ce în ce mai multe asocia ţii din mediul rural, fie semipublice sau private, sau care pot fi cu scopuri economice sau sociale. Reieşite din însă-şi ţesătura mediului rural, ele stimuleaz ă iniţiative şi organizează sinergiile. Bine utilizate, ele pot constitui un instrument determinant pentru promovarea dezvolt ării rurale, pot servi de catalizatori şi de multiplicatori pe care ar trebui s ă se sprijine mai mult ac ţiunea comunitar ă. La limită ar fi de dorit s ă se solidarizeze procese mulţi-actori, în care responsabilii de asocia ţii şi aleşii locali ar trebui să joace un rol central. Astfel, s-ar putea imagina c ă, în cadrul programelor de dezvoltare, să fie prev ăzută punerea pe picioare, la nivel local, a unor structuri de animaţie şi de orientare adecvate, structuri din care s ă facă parte aceste asociaţii locale şi pentru a c ăror funcţionare sunt prev ăzute ajutoare în cadrul programelor. 3.Ranforsarea centrelor intermediare Diversificarea şi ranforsarea economiilor rurale în declin va necesita în numeroase cazuri o anumită regrupare a activit ăţilor economice în spa ţiu, în scopul evitării izolării lor, a facilit ării creării de creneluri şi de fluxuri de informa ţii între
intreprinderi precum şi de a permite rentabilizarea anumitor servicii şi a anumitor investiţii în infrastructur ă. Experienţa arată întradevăr că o diseminare prea mare a activit ăţilor economice în spa ţiu creşte considerabil fragilitatea lor şi reduce cu atât mai mult şansa lor de reu şită. Ceea ce conteaz ă este îns ă că tendinţa de regrupare s ă nu conducă la o concentrare din ce în ce mai puternic ă, în câteva mari aglomera ţii a structurilor de produc ţie, de distribu ţie şi de finanţare şi a altor instituţii, ci să se poată stabili şi menţine un echilibru în reparti ţia spaţială a activităţilor economice. O pistă de acţiune în această direcţie ar putea fi favorizarea apari ţiei, la nivel regional, a unor “sub-poli” economici. Adic ă, ar trebui confortat rolul unor centre intermediare (oraşe mici) ca locuri de munc ă şi de servicii pentru persoane, conservând în acela şi timp zonele rurale învecinate ca locuri pentru locuit şi de loisirs, în deplin respect faţă de regulile de amenajare ra ţională a spaţiului natural. Această op ţiune, care ţine cont de tendin ţele migraţiei actuale, se bazeaz ă pe ipoteza că o ra şionalizare a dezvolt ării intermediare ar putea fi viabil ă şi că relaţiile oraş-sat pot fi complementare şi benefice pentru mediul înconjur ător atunci când funcţiile respective sunt asumate la acest nivel. Aceentul pus aici pe dezvoltarea şi diversificarea economic ă nu înseamnă c ă agricultura şi silvicultura nu şi-ar avea locul lor în strategia ce trebuie pus ă în aplicare pentru a face fa ţă declinului rural deoarece, f ăr ă agricultur ă nu poate fi vorba de dezvoltare rural ă, oricum ar fi. În tabelul urm ător se prezint ă principalele probleme întâlnite, orient ările strategice şi natura măsurilor anvizajabile. A treia problemă tip: zonele marginalizate Obiectivul strategic: effort continuu Este vorba aici de unele zone de munte şi anumite insule care se afl ă încă departe de fluxurile turistice şi sufer ă de handicapuri grele naturale şi structurale considerabile. Ele sunt defavorizate: • geografic, deoarece sunt periferice sau greu accesibile; • demografic, deoarece sunt deja foarte depopulate şi se depopuleaz ă mereu; • economic, deoarece dispun de pu ţină infrastructur ă şi de un poten ţial diversificat economic aparent limitat. Trebuie recunoscut c ă din cauza relativei inaccesibilităţi, a îndep ărtării şi a prea scăzutei densităţi demografice a acestor regiuni, tentativele întreprinse în trecut pentru dezvoltarea lor nu a avut decât pu ţin succes, actorii locali fiind adesea ăştiate. demobilizaţi de măsurile de dezvoltare disparate şi împr ăş În consecinţă se poate imagina u şor, în aceste circumstan ţe, că orice proces de dezvoltare va fi în mod inevitabil lent şi va necesita un effort continuu, care, pentru a nu compromite şi mai mult perspectiva de dezvoltare pe termen lung, va trebui să conducă la: • menţinerea popula ţiilor rurale existente care sunt în mod esen ţial agricole, căutînd să se tragă cel mai bun profit dintr-o agricultur ă extensivă – crearea unui “label” recunoscut la nivel comunitar: “produs de munte” – şi încurajând agricultorii care se afl ă în situaţia de produc ţie dificilă, printr-o modulare mai puternic ă a indemniza ţiilor compensatorii sau chiar prin ajustarea anumitor mecanisme ale PAC; • dezvoltarea, în m ăsura posibilului, a artizanatului şi a micilor industrii existente, precum şi dezvoltarea progresiv ă a unei filiere p ădure-lemn;
•
•
•
coordonarea interven ţiilor naţionale şi comunitare în programe în vederea asigur ării unei asistenţe indispensabile popula ţiilor locale: servicii de bază pentru persoane, educa ţie şi formare profesional ă, infrastructura necesar ă menţinerii activităţii, punerea în func ţiune a unor infrastructuri pentru dezvoltarea tele-muncii (proiect pilot) etc.; introducerea noilor tehnologii de informare şi de telecomunica ţii, adaptate nevoilor specifice ale popula ţiilor respective, s-ar putea dovedi benefică pentru surmontarea handicapurilor grele de informare de formare şi de comunicaţii de care sufer ă aceste zone; protejarea mediului natural nu numai pentru func ţia sa ecologică de regenerare, ci ca un atu particular pentru o dezvoltare progresiv ă a turismului, a agriculturii şi a silviculturii care joac ă în această privinţă un rol cheie; conservarea patrimoniului cultural (arhitectural, folcloric etc.) care poate de asemenea să constituie un element cheie în dezvoltarea turismului. Tabelul 3 prezint ă o vedere de ansamblu a problemelor, orient ărilor şi măsurilor ce se pot avea în vedere în acest domeniu printr-o strategie de dezvoltare rural ă.
3.2. Politicile de dezvoltare rurală Politicile rurale reprezint ă un element important al politicii economice pe care o formuleaz ă şi o pune în aplicare puterea politic ă prin programul politic de guvernare. Aceasta cuprinde un ansamblu de m ăsuri şi mijloace economice şi sociale, de legi şi reglementări de stimulente şi restricţii puse în oper ă de către autorităţile publice pentru dezvoltare rural ă. În punerea în aplicare a acestei politici de dezvoltare rural ă sunt implicate toate organismele puterii şi ale executivului la nivel central-na ţional, la nivel regional (în sensul regiunilor de dezvoltare în curs de constituire), la nivel jude ţean şi comunal. O caracteristic ă a ultimilor decenii, pentru ţările dezvoltate, o constituie implicarea tot mai puternic ăă a celor două organizaţii internaţionale: OCDE şi UE în formularea şi punerea în aplicare a politicilor de dezvoltare rural ă. Cunoaşterea acestor preocup ări este deosebit de instructiv ă mai ales ţinând seama de stadiul şi direcţia evoluţiei politicilor din ţara noastr ă. Să vedem pe rînd preocupările OCDE şi ale UE în domeniul formulării politicilor de dezvoltare rurală. OCDE a delegat în 1986 – 1987 un grup de exper ţi să studieze preocup ările ţărilor membre în domeniul formul ării politicilor rurale şi să furnizeze un material informativ în vederea preg ătirii unor orient ări şi decizii în acest domeniu deoarece, aşa cum se arat ă în lucrarea (raportul) elaborat ă de grupul respectiv de exper ţi, “Luarea de decizii pentru economia rural ă a devenit unul dintre acele domenii în care guvernele sunt confruntate cu o dubl ă sfidare de a dezvolta şi de a adapta cadrul instituţional pentru formularea lor. Pe de alt ă parte, problemele lu ării deciziilor în domeniul rural pune de asemenea în competi ţie capacităţile statului şi ale instituţiilor publice de a se adapta la schimbările economice şi sociale şi de a redefini rolul acestora în procesul politic. 3.2.1. Schimbările structurale şi politicile rurale Politicile rurale din ţările OCDE trebuie s ă se facă faţă de un şir de schimbări structurale care au constituit caracteristica principal ă a economiei rurale din aceste
ţări în anii 80 şi în continuare. În cursul anilor 70, cea mai mare parte a zonelor rurale ale ţărilor membre ale OCDE au beneficiat de cre ştere şi dinamism economic, în timp ce anii 80 au fost domina ţi de schimbări structurale şi de bulversarea economiei rurale. În industriile tradi ţionale rurale (industriile manufacturiere utilizatoare de mână de lucru ieftin ă şi minele) s-au acumulat dificult ăţi şi tensiuni generând probleme de ajustare pentru economia economia rural ă din următoarele cauze: structurile de produc ţie nu mai erau adaptate noilor cerin ţe ale pieţei; • în zonele rurale se înregistra o slab ă folosire a for ţei de munc ă şi un foarte • ridicat şomaj; diminuarea cre şterii populaţiei rurale şi riscuri de de şertificare; • r ămâneri în urmă cronice în dezvoltarea resurselor umane. • Aceste bulversări socio-economice necesitau eforturi pentru definirea unor noi politici care s ă faciliteze ajustarea structural ă. Adaptările necesare la aceste transformări privesc: schimb ările demografice şi socio-culturale, schimb ările structurale ale economiei rurale şi schimbările instituţionale. Schimbările demografice şi socio-culturale Până în 1970, în ţările OCDE, popula ţia rurală s-a diminuat neîncetat. Scăderea natalităţii a jucat un anumit rol în aceast ă privinţă îns î nsă, cauza principal ă a constat în migrarea spre ora şe a persoanelor care caut ă de lucru. Aceasta s-a datorat schimburilor intervenite în activit ăţile primare, în special în agricultur ă, în cursul deceniilor precedente. Din 1970 pân ă în 1980, exodul s-a inversat din cauza noilor posibilităţi de folosire a for ţei de munc ă. Societatea rural ă s-a transformat şi ea în ceea ce prive şte componenţa sociologică şi a noilor tendin ţe culturale. Recentele migraţii de la ora ş spre sat au contribuit la diversificarea bazelor socio-culturale şi a
centrelor de interes. În câteva ţări, migraţiile internaţionale ale mâinii de lucru şi reîntoarcerile propriilor cet ăţeni în ţar ă au lărgit orizonturile economice şi culturale. Generalizarea unei educaţii standardizate şi lărgirea presei na ţionale şi internaţionale au avut un impact considerabil asupra valorilor şi a modului de a tr ăi a lumii rurale. Urbanizarea numeroaselor sate şi a micilor burguri a contribuit la schimburi culturale importante. Pe de altă parte, societăţile rurale trebuie s ă facă faţă unor probleme serioase de îmbătrânire a unor grupuri profesionale cum ar fi agricultorii şi lipsei de oportunit ăţi immediate de angajare a tinerilor absolven ţi. Schimbările economice Creşterea economică a zonelor rurale din ţările OCDE a fost posibil ă graţie investiţiilor provenind din surse exterioare publice şi private. Infrastructurile fizice şi sociale au facilitat în larg ă măsur ă dezvoltarea economic ă a acestor zone. Îns ă experienţa arată de asemenea că în unele ţări, activitatea antreprenorilor rurali din agricultur ă, în primul rnd şi apoi din industrie şi în fine din servicii a fost decisiv ă pentru a depăşi deficienţele pieţelor locale. Acţiunea lor a permis realizarea schimbărilor considerabile în structura economiei rurale şi a contribuit la larga măsur ă la exploatarea atuurilor economice locale subevaluate. Ast ăzi, structura economiei rurale nu mai este sinonim ă cu sectorul agricol. Schimbările structurale ale economiei rurale sunt rezultatul, în principal, al următoarelor tendin ţe: - dezvoltarea în industrie şi servicii a unor intreprinderi mici şi mijlocii care apar ţin antreprenorilor rurali, dirijate de c ătre ei, şi care lucrează pentru pieţe care sunt în mod normal şi regionale, dar pot fi şi naţionale;
-
dezvoltarea în zonele rurale a unor activit ăţi de loisirs şi pentru vârsta a treia care furnizează o gamă întinsă de servicii în materie de turism şi de primirea familiilor de pensionari care se instaleaz ă la ţar ă; - progresul migr ărilor alternante în scopul profit ării de un mediu mai bun calitativ; - conştientizarea faptului c ă mediul rural are o valoare în sine s ine ca de ţinător de surse naturale având, pe termen lung, o importan ţă din punct de vedere al mediului. Tr ăsătura cea mai evident ă a evoluţiei lumii rurale, în perioada 1970-1985, în zona OCDE, a fost crearea sau dezvoltarea unui ţesut de servicii şi de mici intreprinderi manufacturiere. Locurile de munc ă create de c ătre acestea, alt ă dată puţin numeroase, s-au dezvoltat şi au fost la rândul lor creatoare de locuri de munc ă, dar s-au concentrat în general în industrii cu salarii sc ăzute. Partea agriculturii în for ţă ţă de munc ă şi în economia rural ă, care nu înceteaz ă să se micşoreze în ţările OCDE – principale produc ătoare şi exportatoare de produse agricole din zona temperată – constituie în mod tradi ţional osatura mediului rural. Agricultura, din motive de muta ţii profunde, mai ales ca urmare a difuz ării masive a tehnicilor care permit creşterea spectaculoasă a productivit ăţii muncii, traverseaz ă actualmente o criză important ă care atinge de asemenea, prin consecin ţele sale, o mare parte a sistemului agroalimentar. În spa ţiul rural au ocupat un loc important şi alte sectoare. Valoarea adăugată de agricultur ă reprezintă adesea sub 5 % din PIB în ţările OCDE şi acuză o tendinţă de scădere pe termen lung, ia popula ţia agricolă activă reprezintă numai 8 %. În unele ţări OCDE, locurile de munc ă din agricultur ă reprezintă mai puţin de 10 % din totalul locurilor de munc ă rurale. Agricultura cu timp par ţial a devenit un fenomen r ăspândit, iar locul de munc ă neagricol este adesea sursa principal ă de venituri. Toat ă lumea recunoaşte astăzi costul considerabil al politicii agricole pentru bugetele publice ale acestor ţări, pentru consumatori şi pentru economie în ansamblul s ău. Toate ţările OCDE apreciaz ă că situaţia agricolă a intrat într-o criz ă care duce în mod iminent la necesitatea punerii în aplicare a unei reforme a politicii agricole, ale cărei principii esenţiale ar putea fi rezumate astfel: obiectivul pe termen lung este permiterea semnalelor pie ţei s ă orienteze politica • agricolă; aceasta se va realiza printr-o reducere progresiv ă şi concertată a ajutorului acordat agriculturii; concepţia reformelor politicilor agricole nu va fi fondat ă exclusiv pe • considerente economice sectoriale ci se vor putea lua în considerare preocup ări de natur ă socială sau preocup ări mai generale, cum ar fi securitatea alimentar ă, protecţia mediului sau locurile de munc ă globale; • pe termen scurt, necesitatea cea mai presant ă este evitarea agrav ării dezechilibrului actual al pie ţei. Trebuie acţionat asupra cererii şi ofertei, ameliorând, atât cât se poate face, perspectivele în zona OCDE şi în restul lumii; asupra ofertei: punând în aplicare m ăsuri destinate evit ării unei creşteri a ofertei excedentare; acţiunea s-ar putea face prin reduceri de pre ţuri garantate şi a altor incitaţii ale produc ţiei, prin impunerea unor limite cantitative produc ţiei etc.; susţinerea într-un alt mod decât pân ă acum a veniturilor africole pentru c ă • acestea vvor depinde din ce în ce mai pu ţin de sistemele de garantare a preţurilor, de măsuri legate de produc ţie sau de factori de produc ţie. Politicile agricole vor c ăuta de aici înainte s ă susţină veniturile agricole, de fiecare dat ă când este necesar, prin ajutoare directe la venit. Utilizarea ajutoarelor directe va fi adaptată în mod particular pentru a r ăspunde nevoilor agricuzltorilor cu venituri scăzute sau a celor care tr ăiesc în zonele defavorizate, ori celor care se confruntă cu o ajustare structural ă dificilă. Se consider ă că “…ajustarea
sectorului agricol va fi u şoar ă dacă ea se poate sprijini pe un ansamblu de m ăsuri care să vizeze dezvoltarea unor activit ăţi diverse în zonele rurale.” În practică aceasta înseamnă că există o nevoie urgent ă de ameliorare a articulaţiei între politica agricol ă şi alte politici care au un impact asupra economiei rurale. S-a prev ăzut că reformele politicilor agricole s ă se facă în func ţie de posibilităţile pe care le pot oferi alte componente ale economiei rurale. Este necesar ă abordarea global ă care să ia în considerare interdependen ţa tuturor subsectoarelor economiei rurale. Toate aceste schimbări în structura economiei rurale au consecin ţe asupra procesului de luare a deciziilor. În primul rând. varietatea economiei rurale şi transformarea societ ăţii care o antureaz ă au determinat o recâ ştigare a interesului economic şi social pentru lumea rural ă. În al doilea rând, numeroase politici sectoriale care au devenit foarte pertinente pentru economia rural ă au fost la origine proiecte, pornind de la mediul urban. Pe de alt ă parte instituţiile însărcinate să le administreze au resim ţit o dificultate în a se adapta la realit ăţile specifice lumii rurale. În al treilea rând, politicile care vizeaz ă facilitatea schimbărilor structurale caracteristice economiei rurale, cum ar fi cele care favorizeaz ă mobilitatea capitalului şi a mâinii de lucru, nu iau totdeauna în considerare ceea ce le diferen ţiază de mediul urban. În al patrulea rând, anumite rigidit ăţi care se opun politicii reformelor sectoriale, îşi g ăsesc adesea originea în rela ţiile privilegiate – legate prin interese de economia rural ă – care au fost stabilite cu anumite sectoare ale administra ţiei naţionale responsabile în mod tradi ţional de dezvoltarea rural ă. În numeroase ţări, guvernele au luat ini ţiative pentru a adapta mecanismele instituţionale nevoilor economiei rurale în plin ă transformare. Îns ă, eficacitatea politicilor care faciliteaz ă ajustările structurilor economiei rurale depinde, într-o larg ă măsur ă de încadrarea institu ţională şi de procedurile urmate în însu şi procesul formul ării politicii rurale. Un context instituţional apt să suscite r ăspunsuri corecte la problemele actuale şi previzibile ale zonleor rurale, trebuie s ă permită un dialog cu cei interesa ţi pe trei planuri: 1) pe planul existen exis ten ţei unei multitudini de instituţii şi de programe de natur ă sectorială; 2) pe planul actorilor priva ţi care s-au diversificat considerabil şi ale căror efecte au crescut enorm; 3) pe planul ierarhiei verticale a institu ţiilor responsabile de decizii. Numărul acestor instituţii au crescut în multe ţări. Interesele apărate la diferite niveluri nu sunt întotdeauna acelea şi. Schimbările institu ţ ionale ionale O ultimă schimbare important ă ce priveşte zonele rurale se raporteaz ă la evoluţia instituţională care în multe privin ţe a atins în mod particular mediul rural mai mult decât mediul urban. Unul dintre aspectele evolu ţiei, şi nu cel mai pu ţin important, a fost descentralizarea. Aceasta a avut un impact asupra procesului politic în ţările centralizate. Ţările federale pot, în anumite momente, s ă sufere tensiuni de autonomie referitoare la diferite niveluri de guvernare; în alte momente, rolul guvernului central poate fi înt ărit. Pentru populaţiile rurale, descentralizarea poate s ă corespundă perfect unei lărgiri a orizonturilor lor şi s ă permită decidenţilor rurali s ă fie în contact permanent cu marile centre decizionale ale zonelor urbane. Mizele politicii na ţionale şi internaţionale nu mai sunt rezervate numai deciden ţilor din zonele urbane şi metropolitane. Programele privind descentralizarea autorit ăţii politice, a dezvolt ării şi a resurselor bugetare conduc f ăr ă îndoială la o mai mare con ştientizare a nevoilor zonelor rurale şi a amelior ărilor în formularea politicilor rurale specifice. În multe ţări din Europa Occidental ă, instituţiile supranaţionale au devenit centre importante
de luare a deciziilor, cu impact direct din ce în ce mai important asupra dezvolt ării zonelor rurale. Pentru acestea, programele şi fondurile sunt fixate la nivel supranaţional, ceea ce ridic ă preocuparea privind articula ţia ce trebuie să lege guvernul naţional şi nivelurile suprana ţionale de luarea deciziilor care au definit preocupările regionale.
3.2.2. Nevoia unei abordări globale a politicilor rurale Cea mai mare parte a ţărilor OCDE sunt de p ărere că ar fi de dorit degajarea unei noi abord ări a politicii pentru zonele rurale pentru a face fa ţă pierderilor definitive de locuri de munc ă ce are loc în urma schimb ărilor structurale intervenite în activităţile primare: agricultur ă, pescuit, mine şi energie. În măsura în care aceste activităţi sunt concentrate, unele zone rurale mari au devenit deosebit de vulnerabile şi riscă să fie antrenate într-un şomaj structural important şi într-o nou ă săr ăcie. Economia rural ă a cunoscut de asemenea un proces de integrare cvazi-total ă în economia naţională şi chiar în economia interna ţională. Din această cauză, ea este din ce în ce mai marcat ă de fluctuaţiile pe care le cunoa şte contextul economic internaţional. Se constată în special că pieţele internaţionale în domeniul agriculturii, dar şi în alte sectoare cum ar fi turismul şi industria, au devenit cadre de referin ţă importante pentru categoriile de dezvoltare. Într-o alt ă perspectivă, migraţiile internaţionale şi anumite preocup ări de salvgardare a mediului înconjur ător au un impact asupra dezvolt ării rurale şi trebuiesc adesea tratate într-un context mai larg depăşind uneori frontierele na ţionale. Pe de alt ă parte însăşi complexitatea economiei rurale, format ă dintr-un număr mare de sectoare de activitate economic ă aflate într-o strânsă interdependenţă atât între ele cât şi cu lumea dinafar ă, necesită o abordare globală a modului de formulare a politicilor rurale.
3.2.3. Elementele politicii rurale Politicile capabile să rezolve asemenea dificult ăţi în contextul structurii actuale a economiei rurale sunt compuse din elemente de politic ă macroeconomic ă, de politici sectoriale, de politici în materie de resurse umane şi de politici teritoriale specifice. În fiecare dintre aceste politici, este necesar ă o anumit ă distribuire pe care să le joace administra ţia centrală şi administraţiile locale, precum şi o anumit ă acţiune integrată transsectorială, iar rolul actorilor priva ţi trebuie înt ărit peste tot unde este posibil acest lucru.
Politici macroeconomice Folosirea for ţei de munc ă în mediul rural din ţările OCDE este lejer mai sensibilă la fluctuaţiile politicilor macroeconomice decât în mediul urban. Politicile fiscale şi monetare au o influen ţă asupra procentului de economii, asupra investi ţiilor şi asupra formării capitalurilor rurale, ansamblul sau cât şi asupra componentelor sale. Zonele rurale au un loc special în politicile macroeconomice ţinând cont de rapiditatea efectelor lor asupra cre şterii economice. Asemenea politici nu pot fi elaborate şi urmărite în mod eficient decât la nivel na ţional şi constituie, în ultim ă instanţă, instrumentul cel mai eficace cu care guvernele centrale pot s ă uşureze presiunea economică care acompaniaz ă ajustarea structural ă a economiei rurale.
Politici sectoriale Politicile sectoriale pot contribui la regularizarea performan ţelor sectoriale. Politicile industriale cuprind: fiscalitatea, programele de investi ţii reglementare şi
directe destinate sectoarelor specifice şi uneori percepute ca strategii care pot reactiva, menţine să crească capacităţile de concurenţă naţională sau regional ă. Politicile agricole, au de asemenea un impact puternic asupra zonelor rurale. Presiunea ce apas ă asupra ronelor rurale provin în primul rând de la ajustarea agriculturii, a sectorului minier şi energetic şi a sectoarelor industriale în care costul mâinii de lucru a sc ăzut. În consecin ţă, numeroase ţări consider ă politicile sectoriale specifice ca o opţiune ce trebuie avut ă în vedere în primul rând, din cauza importanţei puternicelor presiuni politice locale asupra arenei politice la nivel naţional şi chiar regional. Pe de alt ă parte, asemenea politici sunt înclinate a fi protecţioniste. Din această cauză ele blocheaz ă adaptările şi schimbările necesare economiei rurale, respingând oportunit ăţile potenţiale şi abstrucţionând funcţionarea pieţelor la nivel interna ţional.
Politici în materie de resurse umane Educaţia în zonele rurale continu ă în ansamblul sau s ă cunoască un ritm mai puţin ridicat decât în zonele urbane. Aceasta are un impact asupra pie ţei muncii în ambele medii. Restructur ările industriale şi profesionale pecare le cunoa şte în prezent economia rural ă îndepărtează un important num ăr de lucr ători rurali şi îi încurajeaz ă să-şi ridice calificarea profesional ă. Politicile în materie de resurse umane pot fi concepute şi urmărite mai eficient la nivel na ţional în scopul punerii în aplicare a unor criterii na ţionale omogene pentru calificarea profesional ă, necesare pentru a încuraja la nivel na ţional o mobilitate geografic ă şi profesională. Politici teritoriale specifice Politicile specifice teritoriale pot fi seduc ătoare din ra ţiuni de politici regionale sau naţionale, dar pot fi de asemenea obstacole costisitoare pentru ajustările economice necesare şi pentru mobilitatea în teritorii a c ăror economie sunt chemate s-o dezvolte. Diversitatea zonelor rurale face adesea foarte dificil ă formularea unei politici de dezvoltare rural ă la nivel naţional care să ţină cont de particularităţile locale şi care în acela şi timp, să satisfacă obiective ale dezvolt ării economice echilibrate în plan teritorial. Este adesea dificil de mers dincolo de sisteme de transferuri globale de pl ăţi. Dacă la nivel central nu pot fi stabilite criterii precise de alegeri economice, exist ă un mare risc ca deciziile pentru a sus ţine mai degrabă o regiune decât alta, precum şi deciziile privind natura sus ţinerii să fie afectate de presiunile politice tot atât de mult cât şi de considera ţii raţionale.
3.2.4. Dimensiunile acţiunii guvernamentale în politica rurală Politicile de dezvoltare rural ă implică rezolvarea unor probleme mari de gestiune publică ce revin guvernului, astfel: în primul rând, trebuie ştiut care este tipul de decizii ce apar ţin guvernului central în procesul formul ării unei politici rurale şi care va fi greutatea acestor decizii; în al doilea rând, formularea politicilor rurale atinge direct problemele eficien ţei transferurilor de pl ăţi ca instrument de gestiune publică. În aceste condi ţii, trebuie stabilite sectoarele prioritare sau nevoile prioritare spre care trebuie îndreptate investi ţiile. Mai concret, problema const ă în a şti dacă obiectivele politicii de dezvoltare rural ă pot fi urm ărite şi realizate mai bine printr-un ansamblu de politici macroeconomice decât printr-o serie de politici sectoriale şi teritoriale pe care guvernul central se va str ădui să le facă mai coerente. Experienţa a numeroase ţări arată că incidenţa politicilor macroeconomice asupra economiei rurale a devenit mai important ă. Ansamblul politicilor sectoriale şi
teritoriale vor servi de aci înainte mai mult ca instrument de ajustare şi de corec ţie într-un cadru determinat prin politicile care ating ansamblul economiei na ţionale şi internaţionale. Gestiunea adaptărilor structurale ce se opereaz ă în economia rural ă presupune ca guvernele să fie în m ăsur ă să elaboreze şi să utilizeze informa ţii actualizate asupra situaţiei reale a economiei rurale. Gestiunea informa ţiei a devenit un instrument primordial iar guvernele ar trebui s ă sigure ca toate categoriile de actori rurali s ă aibă accesul la informa ţiile necesare. Administraţia publică este adesea structurat ă de maniera sectorial ă în scopul servirii intereselor grupurilor, ele însele sectoriale. Aceasta tinde s ă accentueze fragmentarea mecanismului decizional şi împiedică o anumită flexibilitate atunci când se impun anumite schimb ări instituţionale pentru a r ăspunde noilor nevoi sau noilor oportunit ăţi. Maniera în care sunt organizate guvernele are de asemenea ca efect o slabă comunicare orizontal ă între structurile sectoriale. 3.2.5. Noi tendin ţ e în formularea politicii rurale Tratarea diferitelor sfid ări ale politicii rurale a condus, în ţările OCDE, la apariţia politicilor. Ini ţiativele pentru adaptarea sau ameliorarea cadrului institu ţional al formul ării politicilor rurale sunt prin defini ţie specifice fiecărei ţări. Comparaţiile internaţionale sunt dificil de f ăcut, iar concluziile analitice ob ţinute nu contribuie la eforturile unui anumit guvern în domeniul c ăutării soluţiilor pentru problemele politicii rurale. Dar experienţa specifică unei ţări este rezultatul preocupărilor în general împr ăş ăştiate de către numeroase guverne, din dorin ţa de a şti: ce politici trebuie dezvoltate pentru economia rural ă şi pentru societate • ?; cum trebuie organizat mediul institu ţ ional ional pentru formularea şi punerea • în aplicare a unor asemenea politici ?. În unele cazuri, a devenit evident c ă rigiditatea institu ţională constituie un obstacol major pentru reforma politicilor; în alte cazuri, ameliorarea mecanismelor institu ţionale poate s ă contribuie la m ărirea eficienţei punerii în aplicare a politicii rurale şi în aceast ă perspectivă par a se degaja anumite tendin ţe. Ţările OCDE par a fi de acord c ă toate aceste ini ţiative nu sunt emanate întotdeauna de la guverne şi nu se integreaz ă întotdeauna într-o strategie de ansamblu care s ă vizeze ameliorarea deciziilor politice. În cea mai mare parte a cazurilor, ele sunt rezultatul unei lungi serii de interac ţiuni cotidiene între grupurile de interese economice, ale organismelor guvernamentale la nivel na ţional şi infracţional, a institu ţiilor de cercetare publice sau private şi ale organismelor semipublice responsabile cu punerea în oper ă a politicilor. Se pare deci c ă se pot desprinde unele elemente comune ca tendin ţe, şi anume: - o abordare integrat ă şi teritorială în opoziţie cu abordările sectoriale tradi ţionale; • lărgire a tipurilor şi a categoriilor de actori participan ţi la formularea politicilor rurale; - o repartizare diferită a responsabilit ăţilor între ministere şi serviciile guvernamentale locale care reflect problemele economice şi sociale de ast ăzi mai degrabă decât interesele rurale de ieri; - o conştientizare a faptului c ă descentralizarea şi desconcentrarea la nivele subnaţionale nu faciliteaz ă întotdeauna procesul de formulare a politicii rurale;
-
o cooperare pragmatic ă între sectoarele publice şi private tradi ţionale, în care separarea netă a responsabilităţii nu mai are semnifica ţia de altădată. Într-un număr important de ţări, guvernele au f ăcut eforturi în formularea noilor politici rurale punând accentul pe o abordare integrat ă şi teritorială în opozi ţie cu abordările tradiţionale sectoriale. Au fost f ăcute eforturi numeroase ţări pentru redefinirea zonelor rurale. Ele au fost definite înainte de toate ca spa ţii economice ce pot fi considerate ca zone omogene din punct de vedere economic, în care interdependenţa problemelor şi a atuurilor poate fi luat ă mai uşor în considerare în procesul de formulare a strategiei şi a politicii de dezvoltare. Pe baza acestei interdependenţe se realizează într-un al doilea timp interven ţiile sectoriale. Aceast ă concepţie teritorială a economiei rurale şi a modului de formulare a politicilor rurale se leagă destul de bine de organizarea administrativ ă existentă. 3.2.5. Dezvoltarea rural ă şi obiectivele politicii Agricole Comunitare (PAC) Formularea politicii de dezvoltare rural ă în Uniunea European ă (UE) porne şte de la stabilirea a patru tipologii de zone rurale în Europa, c ărora le corespund patru modele de dezvoltare rural ă, precum şi de la recunoa şterea importanţei relaţiilor dintre agricultur ă, industriile aliate şi restul economiei rurale. Dou ă soluţii au fost puse la baza orientării politicii rurale pentru realizarea egalit ăţii venitului din activităţile neagricole: una, realizabil ă la nivelul exploata ţiei agricole, const ă în integrarea venitului agricol cu alte venituri din munc ă; alta, constă în intensificarea agriculturii şi integrarea ei cu industriile aliate. Politicile comunitare privind dezvoltarea viitoare a societ ăţii rurale iau în considerare următoarele trei principii: - coeziunea social ă şi economică drept r ăspuns la disparităţile regionale notabile; - conservarea mediului înconjur ător şi menţinerea moştenirii naturale a Comunităţii rurale; - ajustarea agriculturii europene la pie ţele internaţionale, cu consecin ţe relative atât pentru sectorul agricol cât şi pentru economia rural ă ca un întreg. Aceste trei principii, stabilite în 1988, au fost cuprinse în diferite m ăsuri de politică regională şi agricolă cum ar fi: - reforma fondurilor structurale; - diferite intervenţii îndreptate spre reducerea produc ţiei agricole şi îmbunătăţirea condiţiilor de mediu în zonele rurale; - reforma PAC aprobat ă recent. Fondurile structurale reprezint ă un r ăspuns la nevoile de coeziune social ă şi de îmbunătăţire a mediului. Au fost alese cinci obiective prioritare, dintre care, asupra politicii rurale au impact obiectivul 1 privind dezvoltarea cu preponderen ţă a regiunilor r ămase în urmă şi obiectivul 5b care ţinteşte în mod special dezvoltarea rurală. Obiectivul 3 (eliminarea şomajului pe termen lung) şi obiectivul 4 (oportunităţi profesionale pentru tineret) implic ă şi zonele rurale. Cadrul în care ar trebui să opereze fiecare fond structural implic ă o abordare bazat ă pe planificare (fiecare proiect f ăcând parte dintr-un plan mai general), adi ţionalitate (ajutorul UE nu este un substitut ci un ajutor complementar fondurilor alocate de c ătre statele membre) şi parteneriat (o consultare între UE, statele membre, regiuni şi autorităţile locale). Prin urmare, noua abordare cere interven ţia simultană a diferitelor autorit ăţi publice fondurilor europene, na ţionale şi locale. Măsurile privind reducerea supraproduc ţiei, îmbunătăţirea mediului şi reforma PAC reflect ă recunoaşterea că, politica de sus ţinere a preţurilor şi-a
îndeplinit complet rolul s ău postbelic de asigurare a autosuficien ţei şi ca atare, noile măsuri prevăd: 1. Adaptarea la noua ordine interna ţională care nu mai accept ă multă vreme protecţionismul agricol strict; 2. Oprirea pe loc a costurilor financiare ale bugetului UE; 3. Calitatea mediului şi a produselor agricole cerute de c ătre majoritatea consumatorilor UE; 4. Realizarea dezvolt ării rurale cu toate semnifica ţiile sale socio-economice şi ecologice. Această clarificare a ra ţiunilor reformei PAC au ap ărut în mod clar cu prilejul măsurilor adoptate recent care prev ăd: noua politică de preţuri care vizează în mod practic apropierea pre ţurilor • cerealelor, a oleaginoaselor şi a seminţelor; protecţie de nivelurile pre ţurilor interna ţionale şi reducerea pre ţurilor • produselor animale, restric ţionând produc ţia de lapte prin cote; compensarea pentru pre ţuri mai scăzute sub forma pl ăţilor directe • fermierilor existenţi, urmată de măsuri de acompaniere care au leg ătur ă cu problemele agricultur ă-mediu, împădurirea şi îmbunătăţirea structurală. Astfel, propunerile specifice asupra politicii rurale şi a protec ţiei mediului apar a fi complementare, acompaniind reforma PAC privind serii de propuneri mult mai consistente referitoare la reglarea pie ţei şi compensarea fermierilor. Obliga ţiile financiare relative apar oarecum limitate şi lăsate la discreţia individuală a statelor membre.
3.3. Programele de dezvoltare rural ă Programele de dezvoltare rural ă pornesc de la obiectivele dezvolt ării rurale stabilite prin strategiile şi politicile în acest domeniu şi cuprind ansamblul ac ţiunilor, măsurilor şi mijloacelor prev ăzute a fi utilizate pentru realizarea obiectivelor dezvoltării rurale pe un anumit teritoriu rural. Programele de dezvoltare rural ă reprezintă deci localizarea opera ţională a strategiilor şi politicilor de dezvoltare rurală. Ele sunt întotdeauna locale pentru c ă se refer ă în mod concret la un anumit areal şi prevăd în mod concret ce se va face, cine va face şi cu ce mijloace se va face. Pornind de la obiectivele generale ale dezvolt ării rurale privind veniturile paritare şi ridicarea nivelului de via ţă la parametrii de civiliza ţie comparabili cu mediul urban, prin crearea locurilor de munc ă corespunzătoare şi punerea în valoare a resurselor naturale şi umane locale, programele de dezvoltare rural ă trebuie: “să localizeze trebuinţele oamenilor în centrul obiectivelor şi a deciziilor • cu privire la desf ăş ăşurarea programelor; să protejeze valorile societ ăţii rurale, mai cu seam ă viaţa familială, • tradiţia acesteia, în vederea cre şterii tineretului şi a integr ării acestuia în spiritul Comunităţii respective; să dezvolte identitatea comunit ăţilor şi s ă sporească sim si mţul de implicare • şi responsabilizare în domeniul administr ării locale; să protejeze şi să conserve particularit ăţil4e, tradiţiile culturale şi istorice • ale spaţiului rural respectiv şi să contribuie la promovarea lor în contextul regional, naţional şi european; să creeze facilit ăţi de diversificare a rela ţiilor de penetrare în centrele de • cultur ă a popula ţiilor locale.”
Programele de dezvoltare rural ă trebuie să cuprindă o serie de domenii de acţiune cum ar fi: evaluarea resurselor naturale ale teritoriului rural şi a căilor şi • posibilităţilor de punere în valoare a acestora (agricultura, silvicultura, ape, piscicultura şi acvacultura, hidroenergetic, eolian, subsol, balneologism, peisaj, turism etc.); evaluarea resurselor umane din teritoriul respectiv (analiza fenomenelor • demografice propriu-zise, a problemelor de formare, de ocupare şi de paritate a veniturilor); amenajarea teritoriului rural; • evaluarea situaţiei infrastructurilor existente şi a nevoilor de dezvoltare • şi de modernizare a acestora ( şosele, drumuri, c ăi de acces, mijloace de transport, căile şi mijloacele de comunica ţii, electrificarea, aliment ări cu ap ă, canalizare şi epurarea apelor reziduale, gestiunea dejec ţiilor, habitatul şi standardele acestuia, serviciile publice de educa ţie şi de sănătate etc.); proiectarea dezvoltării şi modernizării sectoarelor primare; • proiectarea implantării, dezvoltării şi modernizării sectoarelor • secundare, crearea filierelor agroindustriale, silvoindustriale, dezvoltarea intreprinderilor mici şi mijlocii industriale, artizanale şi comerciale etc.; proiectarea dezvoltării şi modernizării serviciilor pentru popula ţie şi • productive; proiectarea dezvoltării artizanatului, turismului rural şi a agroturismului; • cultura, tradiţii, punerea în valoare a tezaurului cultural-istoric; • crearea structurilor economice, ob şteşti, sociale, profesionale şi • administrative necesare gestiunii şi dezvoltării rurale moderne, dintre care un loc important trebuie s ă-l ocupe coopera ţia rurală polivalentă de aprovizionare, prelucrare şi comercializare a produselor locale bazat ă pe principiul mutualit ăţii; organizarea pie ţelor locale şi organizarea marketingului produselor • teritoriului rural; sistemul de finanţare şi de creditare a dezvolt ării rurale, organismele şi • instituţiile de credit rural (cooperativele de credit pe baz ă de mutualitate); mediul înconjur ător: situaţia actuală, măsuri de protecţie, fasonarea • peisajului (economia şi arhitectura peisajului rural); managementul dezvolt ării, subsidiaritatea, participarea, descentralizarea, • transferul unor atribu ţii ale autorit ăţilor publice c ătre organizaţiile semipublice sau obşteşti, parteneriatul etc.; cooperarea intercomunal ă şi regional ă etc. • Toate aceste elemente şi încă altele la nevoie vor fi cuprinse în programele de dezvoltare rural ă şi vor fi tratate în func ţie de cerin ţele comunităţilor locale şi/sau regionale precum şi de specificitatea economic ă, social ă, ecologic ă şi cultural ă a spaţiului rural la care se raporteaz ă programul de dezvoltare rurală. •
3.4. Proiectele de dezvoltare rural ă Proiectele de dezvoltare rural ă r ăspund în mod punctual diferitelor obiective cuprinse în programul de dezvoltare rural ă, concretizând elementele investi ţionale materiale şi umane pentru realizarea lor. Amploarea şi cuprinderea unui proiect de dezvoltare rural ă este diferită pornind de la un simplu proiect de dezvoltare şi modernizare a unei exploata ţii agricole sau de amenajare agroturistic ă a unei
exploataţii agricole şi până la proiecte mari, de anvergur ă privind amenajarea teritoriului, de constituire a unei şosele sau a altor obiective cuprinse în programul de dezvoltare rural ă. Un proiect destinat punerii în oper ă a obiectivelor de dezvoltare rural ă trebuie să cuprindă în principiu urm ătoarele elemente: - analiza situaţiei actuale; - proiectul tehnic; - proiectul economic (analiza fezabilit ăţii economice); - proiectul financiar (analiza fezabilit ăţii financiare); - -proiectul administrativ (paşii administrativi ce trebuie f ăcuţi pentru punerea în oper ă a proiectului din momentul zero şi până la încheierea ultimei faze sau pân ă la realizarea ultimului punct prev ăzut în proiect. O problemă importantă legată de elaborarea proiectelor de dezvoltare rural ă o constituie competenţa profesională a agenţilor economici şi sociali care ini ţiază, elaborează şi pun în aplicare asemenea proiecte, existen ţa unei infrastructuri eficiente de consultanţă pentru asemenea proiecte, existen ţa unor institute sau ateliere de proiectare performante pentru proiectele complicate, de anvergur ă care cer o competenţă de proiectare special ă şi existenţa unui mecanism economic şi financiar eficient care să permită susţinerea financiar ă a proiect ării şi punerii în oper ă a proiectelor.
Concepte de bază 1. Strategii 3. Politici
2. Programe 4. Proiecte
Probleme de discutat
1. Strategii şi politici de dezvoltare rural ă 2. Programe şi proiecte de dezvoltare rural ă
Bibliografie 20. Caia , A. şi colab. (1998)-Economie agrar ă, Ed.USAMV Iaşi 21. Buciuman, E. (1999)-Economie rural ă, Ed. SSA Alba Iulia 22. Harris, Ph. and McDonald, F. F . (1994)-European Business and Marketing, strategic issues. Paul Chapman Publishing Ltd. 23. Mitchell, D.O., Ingco, M.D., Duncan, R.C. (1997)-The World Food Outlook. Cambridge University Press. 24. Mitrache, Şt. (2000)-Dezvoltare durabil ă rurală, Ed. Planeta Bucure şti 25. Otiman, P.I. (1999)-Economie rural ă, Ed. Agroprint Timi şoara 26. Strak, J. and Morgan, W. (1995)-The UK Food and Drink Sector. Euro PA and Associates.
Referate (fac parte din evaluarea finală a parcurgerii cursului de economie rurală - partea a-II-a)
3. Analiza diagnostic a comunei “n” 4. Program de dezvoltare al comunei “n”
