UNIVERSITATEA CREȘTINĂ ”DIMITRIE
CANTEMIR”
BUCUREȘTI FACULTATEA DE DREPT CLUJ NAPOCA
Lect.univ.dr.
Ștefan Herchi
2014
ARGUMENT
Ce anume te mână să scrii o asemenea carte ? Pare o întrebarea retorică dar răspunsul poate fi multiplu sau mai bine spus poate avea mai multe soluţii. Pentru un cadru didactic universitar – ceea ce este şi cazul subsemnatului – este în primul rând o obligaţie profesională. Predând o anumită materie sau materii didactice este nu înrudite, drept internaţional publicsăşiasiguri derivatele numai normal dar şi obligatoriu ceeasale ce –în limbaj profesional se numeşte suportul de curs respectiv un curs tipărit care să poată garanta studenţilor tăi posibilitatea profundării celor expuse la cursul vorbit. In acelaşi timp, redactarea unui asemenea curs scris este şi o obligaţie morală apreciem noi pentru că trebuie să pui la dispoziţia aceloraşi studenţi posibilitatea de a face comparaţii între propriile tale teze şi opinii ştiinţifice şi altele, asemănătoare sau dimpotrivă diferite şi chiar In acest opuse autori din domeniul respectiv. contextexprimat apreciemdecăalţi asigurarea unui studiu pe care l-am numi unidirecţional, al opiniilor unui singur dascăl – şi aceste tocmai cel cu care vei da examene – duce la restrângerea posibilităţii studentului pentru o pregătire adecvată, complexă şi care să asigure dezvoltarea plenară a acestui student pentru a deveni un bun specialist. Din punct de vedere ştiinţific, este important că dacă ai
ceva de spus şi doreşti ca în literatura juridică de specialitate să se ţină cont şi de opinia ta, este normal ca să faci posibil accesul colegilor la aceste date şi informaţii sub forma unor lucrări
1
publicate în diverse forme, inclusiv a unor articole, studii, monografii şi cărţi, chiar dacă ele sunt cursuri universitare. Din acest punct de vedere, ca o paranteză facem precizarea că în fi opinia noastră,din unpunct curs universitar nu trebuie şi nicia nu sub valoarea, de vedere ştiinţific evident, unuipoate alt tip de lucrarea consacrată aceluiaşi domeniu, de exemplu un tratat sau o monografie cu caracter ştiinţific. Poate că din punct de vedere al volumului expunerii, al volumului de informaţie, un curs poate şi trebuie să fie mai „subţire” pentru că el trebuie să asigure acea informaţie minimală dar suficientă pentru ca un student să-şi însuşească elementele principale şi definitorii ale materiei predate nu pentru a lua un examen ci pentru a-şi asigura
acele elemente cunoştinţe pe caredorit. în activitatea sa ulterioară le va augmenta şi de amplifica în sensul Am făcut mai sus afirmaţia că ar exista derivatele dreptului internaţional public şi poate această afirmaţie trebuie puţin explicată. Este o practică tot mai folosită în medii universitare ca anumite materii care cândva se predau ca un tot unitar, să fie disjunse iar unele instituţii să devină materii didactice de sine stătătoare. Exemple putem da şi di n domeniul nostru de studiu. Astfel, pe lângă materia dreptului internaţional public, maidorim predăsădreptul şi consular ca oştiinţifi materiec separată.seNu intrămdiplomatic în nici o dispută de ordin sau de altă natură dacă acest lucru este pozitiv sau nu sau dacă prin această practică se tinde la înfiinţarea nu numai a unor materii noi dar şi poate a unor ramuri de drept noi. Este o problemă care excede studiului nostru ca atare nici nu dorim să intrăm într-o asemenea polemică. Chiar şi subsemnat ul am utilizat denumiri care induc spre o asemenea concluzie – dreptul tratatelor, drept diplomatic şi consular, etc.1 – dar repetăm nu facem asemenea consideraţii pentru că oricum ultimul cuvânt nu îl poate avea decât argumentul ştiinţific.
2
Revenind la argumentele care fac în opinia noastră
necesar studiul dreptului internaţional public, dorim să evidenţiem actualitatea sa şi rolul tot mai important pe care îl joacă în lumea contemporană. nu poate fi abordată înafara dreptului Legalitatea internaţionalinternaţională public, al activităţii internaţionale a statelor ca fiind o activitate care se comensurează si armonizează cu principiile şi normele dreptului internaţional public. Nu se mai poate accepta ca un stat, oricât de puternic ar fi el militar sau economic, să acţioneze cu de la sine putere, încălcând în mod flagrant aceste norme. Actualitatea acestui domeniu este relevantă şi din perspectiva statului român. Aşa cum se cunoaşte, România a beneficiat de rolul pozitiv al rin recurgerea la Curtea dreptului internaţional Internaţională de Justiţiepublic de la pHaga, în vederea tranşării diferendului pe care îl avea cu Ucraina în ceea ce priveşte delimitarea zonei economice exclusive din Marea Neagră.2 Având în vedere aceste argumente, apreciem că prez enta lucrare este menită în primul rând celor preocupaţi de studiul dreptului internaţional public – studenţi dar şi cadre didactice – dar şi altor categorii de persoane preocupate de acest domeniu, de domeniul relaţiilor internaţionale în general. Am încercat pe
măsura să ne domeniul strictînal domeniul dreptului tentaţia posibilului de a divaga în limităm relaţiilelainternaţionale, politicii internaţionale fiind mereu prezent. In ce măsură am reuşit acest lucru rămâne la aprecierea cititorului. In aceeaşi măsură, dacă am reuşit să aducem ceva nou, sau am dat o apreciere inedită unor aspecte poate disputate în literatura juridică de specialitate, poate fi un plus pentru acest demers pe care l-am făcut cu toată plăcerea pe care ţi -o oferă un exerciţiu intelectual de asemenea amploare. Autorul
3
O SCURTĂ ISTORIE Atunci când doreşti să prezinţi o istorie a dreptului în general, te loveşti de dificultatea, normală de altfel, de a identifica momentul naşterii acestui domeniu al vieţii sociale. Şi acest lucru este cu atât mai valabil în ceea ce priveşte aspectele particulare ale momentului apariţiei dreptului internaţional public ca şi ramură a dreptului. Se recunoaşte în general că este dreptul ca şi parte a această umanăatunci care când activităţiimanifestare sociale a apărut au fost cumulate acele condiţii care fac posibilă apariţia normei juridice. Se ştie că dreptul este acel cumul de norme sociale a c ăror punere în aplicare este asigurată prin forţa coercitivă a autorităţilor publice. Ori această constrângere respectiv de capacitate de forţă coercitivă poate apărea exclusiv din partea statului ca instituţie. Cu alte cuvinte dreptul poate apărea ca atare doar din momentul apariţiei statului, practic a primelor formaţiuni statale sau protostate cum le denumesc unii istorici. Este evident că aceste formaţiuni statale – statele cetăţi ale societăţilor antice – au intrat
în numeroase relaţii între ele. Relaţiile în cauză au fost atât paşnice, comerciale sau pur şi simplu interumane dar şi violente, constând în acte de război pentru că din păcate istoria umanităţii este şi o istorie a războaielor purtate de aceasta. Aşa cum istoria consacră primele formaţiuni statale în zona Orientului antic, (cel puţin din punctul de vedere al istoriei clasice de tip occidental, utilizat şi la noi) tot aşa primele dovezi arheologice şi documentare provin tot din această zonă geografică. Că ele nu au fost primele este poate o axiomă care
5
deci nici nu mai trebuie demonstrată. Dar ele ne-au rămas ca un memento al primelor manifestări ale dreptului internaţional public. Astfel, în secolul al VI-lea î.e.n., statele existente pe teritoriul antice au mijloc încheiatdenumeroase tratate prin care se a diferendelor renunţa laChinei război ca şi soluţ ionare internaţionale dintre ele, prin apelarea la un arbitru. 1 Tot din această arie geografică ne-au rămas, din perioada secolului al Vlea, deci cu un secol mai târziu, Legile lui Manu din India. Aceste table de legi cuprind mai multe prevederi care consacră existenţa misiunilor diplomatice ad-hoc, considerarea tratatelor ca fiind documente sacre, existenţa unor reguli de purtare a războiului inclusiv instituţia tratamentului diferenţiat care trebuia aplicat celor care se predau sau fiind răniţi, nu mai puteau lupta.
O altă zonă fertilă în urme ale unor activităţi care ţin de dreptul internaţional public este cea a Orientului Apropiat. Astfel, tăbliţele de Tel-Amarna (mii de tăbliţe de argilă scrise în una dintre cele mai vechi limbi cunoscute) cuprind corespondenţa diplomatică dintre regele Babilonului, Burnaburias al III-lea şi faraonul Egiptului, Amenophis al IV-lea. Această corespondenţă face menţiune despre imunitatea diplomatică de care se bucurau 2
trimişii Tot celordidoi suverani. n această perioadă istorică provine poate primul text integral al unui tratat internaţional. Este vorba despre tratatul de pace şi de bună vecinătate semnat între faraonul Egiptului Ramses al II-lea şi regele hitiţilor Hattuşil al III -lea, act datat de către istorici în anul 1296 î.e.n. 3 Acest tratat, după ce enumeră zeităţile sub autoritatea cărora este aşezat acest tratat, zei care îi consacră şi caracterul sacru, prevede pacea veşnică între cele două regate (pace care evident nu a durat prea mult), schimbul de prizonieri, precum şi alte prevederi printre care
inclusiv faptul că fiecare din cei doi suverani urma să se
6
căsătorească cu fiica celuilalt pentru a sublinia caracterul solemn şi definitiv al păcii. Apropiindu-ne de perioada noastră, evident că trebuie să facem haltă înCele epoca de aur a antichităţii respectiv în Grecia şi amprenta asupra Roma oantică. două civilizaţii şi-au pus dezvoltării civilizaţiei contemporane inclusiv prin instituţii juridice dintre care poate este suficient să amintim dreptul civil roman care a creat dreptul civil modern utilizat în toate statele civilizate ale lumii contemporane.
Astfel, statele greceşti recurgeau în numeroase rânduri la instituţia arbitrajului şi a mediaţiunii în vederea soluţionării diferendelor dintre ele pe cale paşnică. In acest sens se recurgea şi la garanţi a asigura transpunerea a acelor - iar decizii. Chiarpentru dacă războaiele continuau săînfieviaţă crude instituţia dictaturii, să nu uităm că este o invenţie grecească - sub influenţa diverselor şcoli filosofice care au înflorit în Grecia antică, apar ideile umaniste, ideile menite să recunoască unele drepturi pentru cei învinşi. Chiar şi construcţia ideală a statului lui Platon cuprinde elemente, idei şi principii ale dreptului internaţional public. Chiar dacă romanii au edificat acea construcţie monumentală care este dreptul roman, cu cele două sisteme paralele „jus civile” opus lui „jus naturale et gentium” care 4 consacră tratamentul diferenţiat dintre cetăţeni şi străini, din această perioadă ne-au rămas şi numeroase instituţii specifice dreptului internaţional public, mai ales în materia dreptului diplomatic şi consular. Să nu uităm împrejurarea că pentru romani, toţi străinii erau din start duşmani – mai puţin grecii – şi prin urmare erau trataţi ca atare. Războiul era nu numai permis ci chiar considerat o necesitate pentru supunerea acestor „barbari” de la fruntariile Imperiului. Cu toate acestea, romanii nu au neglijat rolul solilor, al tratatelor de pace sau chiar de bună -
7
vecinătate (le-am denumi noi azi) chiar dacă ele erau temporare şi menite să asigure interesele de moment ale Romei. Singurul protejat de lege – cel puţin în perioadele de început ale Republicii - ri erau Romei. Restul persoanelor dincetăţenii punctul de vedere al dreptului civil fizice erau Romane fără dreptu roman.
Epoca feudală aduce cu sine o modificare semnificativă a viziunii societăţii despre drept în general. Ne referim la creşterea influenţei bisericii, a religiei în general asupra instituţiilor juridice, a fenomenelor suprastructurii sociale. Umanismul
începe să se manifeste ca un principiu timid dar acceptabil, omul devenind centrul unor preocupări de reglementare juridică, cu tendinţa tot mai este accentuată de avareglementa anumite ale sale. Comerţul cel care aduce după sine drepturi necesitatea apariţiei unor reglementări internaţionale atât de drept privat cât şi public. Astfel, în nordul Europei apar uzanţele maritime dintre care putem menţiona: Rolurile lui Oleron (denumirea provine de la insula omonimă din Atlanticul de N ord), Consulatul Mării (pentru zona Mării Mediteraneene)5 ori Das seerecht von Wisby (dreptul mării din Wisby).6 Această perioadă este cea care va consacra dezvoltarea dreptului internaţional pe coordonatele numeroaselor războaie fundamental care vor cutremura şi în unelea cazuri vor modifica direcţiaEuropa de dezvoltare societăţii pe viitor. De regulă, aceste războaie se finalizau cu tratate de pace care consacrau adevărate pietre de hotar inclusiv în dezvoltarea dreptului internaţional public. (vezi anexa nr. 1). În această perioadă, sub influenţa unor şcoli juridice, dintre care poate cea mai importantă a fost cea spaniolă de tip ecleziastic cu reprezentanţi cum au fost Francisco de Vitoria sau Francisco Suarez, „jus gentium” devine un drept natural iar statele se bucură de suveranitate. Urmează şcoala olandeză ar cărui cel mai ilustru reprezentant a fost Hugo Grotius care în două lucrări de
8
căpătâi – „Mare liberum” şi „De jure belli ac pacis” a pus fundamentele dreptului mării respectiv a dreptului războiului. Tot de numele acestui mare jurist se leagă şi primele eforturi de codificare şi sistematizare a dreptului internaţional baze şi principii coerente.7 Nu putem trece sub tăcere public efortul pe de codificare al dreptului roman care s-a concretizat în acea jurisprudenţă romană întinsă pe multe secole, cuprinsă în Pandecte şi care a constituit un model pentru aceste codificări care de fapt constituie primul efort notabil în vederea sistematizării dreptului internaţional. Revoluţia franceză va aduce modificări fundamentale în ceea ce priveşte rolul şi locul dreptului în societate. Suveranitatea devine criteriul vde stabilire adreptul formării noilor naţiuni naţională a consacra la iar Revoluţia americană independenţă al popoarelor, dreptul ca acestea să îşi decidă singure soarta. Tratatele internaţionale încheiate cu ocazia diverselor congrese şi conferinţe internaţionale vor cuantifica valori noi cum sunt libertatea de navigaţie, atât pe mare cât şi pe fluviile internaţionale, interzicerea comerţului cu sclavi, codificarea parţială a dreptului diplomatic, recunoaşterea perpetuă a neutralităţii Elveţiei, etc. Tot din această perioadă datează parţială a regulilor de purtare Mării a războiului maritim,codificarea regimul juridic al Dunării, neutralizarea Negre, etc.
Începând cu sfârşitul secolului al 18-lea, intrăm în perioada pe care am denumi-o ca perioada clasică a dreptului internaţional public. Tot mai mulţi teoreticieni ai dreptului se apleacă asupra acestui domeniu, apare preocuparea statelor şi a organizaţiilor internaţionale de a reglementa într-un mod cât mai amplu şi concis domeniile de preocupări internaţionale ale statelor, dar aceasta este partea care urmează.
9
Anexa nr. 1
Lista câtorva tratate internaţionale care au constituit pietre de hotar în istoria Europei 1. Pacea de la Westfalia (1648) – finalizarea Războiului de 30 ani. 2. Tratatul din Pirinei (1659) – lupta pentru succesiune la tronul Spaniei. 3. Tratatul de la Aix-la.Chapelle (1668) – războiul francospaniol pentru Flandra. 4. Tratatul de la Nimegue (1678) – războiul franco-olandez. 5. Tratatul de la Ryswick (1697) – cucerirea Alsaciei de
către Franţa. 6. Tratatul de la Utrecht (1713) – războiul pentru succesiune la tronul Spaniei. 7. Tratatul de la Aix-la-Chapelle (1748) lupta pentru tronul Austriei. 8. Tratatele de la Paris şi Hubertsburg (1763) – războiul
pentru împărţirea Prusiei.
9. Tratatul de la Kuciuk-Kainargi (1774) – războiul rusoturc pentru supremaţie în Balcani. 10. Congresul de la Viena (1815) – epoca post-napoleoniană. 11. Congresul de la Paris (1856) – germenii Europei moderne.
10
Capitolul I
DREPTUL INTERNAŢIONAL PUBLIC RAMURĂ DE DREPT Orice discuţie ştiinţifică despre un anumit domeniu presupune o anume rigoare şi nişe coordonate precise între care să se deruleze. În condiţiile în care discutăm despre o materie de predare la facultăţile de profil juridic, nu avem nici o dificultate în începe care pur şi evident simplu expunerea şi argumentelor o aordine depinde faptelor de voinţa profesorului.întrÎn condiţiile în care însă discutăm despre predarea unui domeniu specific care constituie o ramură de drept, aceste coordonate de rigurozitate ştiinţifică trebuie cu atât m ai mult respectate. Din aceste punct de vedere, şi în evaluarea dreptului internaţional public ca şi ramură de drept, există aspecte şi probele interesante şi incitante din punct de vedere ştiinţific. Literatura juridică de specialitate a dat mai multe definiţii pentru ramura de drept. Una
dintre care nidese drept pare că„este reflectă o realitate este cea care afirmă ele că şiramura totalitatea normelor asupra cărora au convenit două sau mai multe state în scopul regulării raporturilor lor social-politice sau cari au păstrat puterea lor de drept, sub forma dreptului consuetudinar”.1 Deşi această definiţie este destul de veche, ea surprinde specificitatea normelor juridice grupate într-o anumită ramură de drept. In opinia noastră, decât o definiţie care oricum ar fi formulată se va dovedi până la urmă că nu este perfectă, mai importantă este şi în opinia noastră,2 aşa cum de altfel s-au exprimat şi alţi autori de specialitate, analiza acelor elemente
11
care duc la concluzia că ne aflăm sau nu într -adevăr în faţa unei ramuri de drept distincte. Această analiză are o importanţă deosebită pentru că aşa cum va rezulta mai jos, nu discutăm despre predarea unei materiidupă didactice în care fost adunate dea valma voinţa celuifapte careşi oinstituţii predă au ci discutăm despre instituţii şi norme riguros aranjate după o ordine proprie care are coerenţă şi astfel oferă şi soluţiile necesare pentru activitatea statelor. Aceste elemente care trebuiesc
întrunite cumulativ sunt următoarele: - Existenţa unui ansamblu de norme juridice coerente. Aceste norme trebuie să reglementeze acelaşi domeniu social ca atare ele sunt unite prin unicitatea domeniului
-
-
de reglementare. regulă vorbarare despre norme juridice specifice şiDecare doar este în cazuri pot aparţine şi altor zone de activitate socială. Specificitatea este prin urmare trăsătura caracteristică care uneşte n ormele juridice aparţinând unei anumite ramuri de drept. Această ramură este creată de subiecţii specifici. Normele juridice sunt create de către subiecţi în vederea reglementării raporturilor sociale în funcţie de interesele acestor subiecţi. In materia dreptului internaţional public discutăm voinţa concordantă cum vom despre arăta acest lucru mai jos. a subiecţilor săi, aşa Scopul urmărit de aceşti subiecţi, aşa cum am arătat mai sus, este acela de a reglementa domeniul social în cauză respectiv raporturile juridice care iau naştere între ele. Este evident faptul că aflându-ne în faţa unui domeniu în care subiecţii de drept sunt egali din punct de vedere juridic, aceste raporturi nu pot fi decât de colaborare şi înţelegere. Doar în acest mod poate lua naş tere acordul de voinţă al părţilor raportului juridic internaţional. El presupune pe de o parte manifestarea liberă a voinţei
12
subiectului în cauză iar pe de altă parte acceptarea benevolă a acelor norme care sunt de ordine generală şi servesc binele general. celor treipeelemente determină naşterea a ceea ce uniiÎnsumarea autori denumesc drept cuvânt sistemul juridic al 3 dreptului internaţional public. Un alt aspect determinant în analiza existenţei dreptului internaţional public ca şi ramură de drept este analiza acelor caracteristici enumerate de teoria
dreptului şi care duc la o concluzie unitară. Ne referim la identificarea domeniului de reglementare specific, a subiecţilor de drept proprii şi în sfârşit a izvoarelor de drept specifice. Evident că unele dintre aceste elemente pot fi comune şi cu al te ramuri drept dar întrunirea lor într -un mod specific duc la această de concluzie. A.
Izvoarele dreptului internaţional public.
Literatura juridică de specialitate este destul de împărţită în ceea ce priveşte aceste izvoare. Facem această afirmaţie pentru că dacă pe de o parte pentru unele izvoare există un acord perfect între toţi autorii pentru altele există opinii divergente, aşa cum vom arătadreptului mai jos. defineşte izvorul de drept ca fiin d forma Teoria de manifestare a normei juridice, modul în care acesta se materializează. Din acest punct de vedere, toţi autorii sunt de acord că din punct de vedere al izvoarelor dreptului internaţional public sunt cutuma şi tratatul. În consecinţă vom analiza în primul rând aceste două izvoare. Ele sunt izvoare primordiale şi fundamentale pentru această ramură de drept care este dreptul internaţional public. Cutuma a fost primul izvor de drept nu numai în această
materie ci şi a dreptului în general, dacă pri vim lucrurile în
13
perspectivă istorică. Şi multă vreme a şi fost singurul izvor de drept iar ulterior cel mai important dintre ele. Tradiţia orală a constituit singurul şi apoi principalul mijloc de transmitere şi apoi de dezvoltare În modîndelungată tradiţional, cutuma definită ca fiind oal dreptului. practică relativ în timpeste şi constantă căreia subiecţii de drept în dau caracter obligatoriu. 4 Această definiţie este acceptată de majoritatea autorilor în domeniu, mai ales că o asemenea revedere există şi în Statutul Curţii Internaţionale de Justiţie la art. 38 pct. „b” care prevede cutuma ca fiind dovada unei practici generale, acceptate ca drept.5
Dacă vom analiza conţinutul acestei definiţii, vom observa că există sau mai obligatorii. bine spus trebuie întrunite în mod concertant, două condiţii Unul este aşa numitul element obiectiv, material al practicii subiecţilor de drept. Această practică trebuie să fie constantă şi relativ îndelungată în timp. Dacă ea nu are acest caracter temporar îndelungat, n e putem găsi în faţa unei practici întâmplătoare. Cel de-al doilea element este cel subiectiv, al voinţei subiecţilor de drept de a considera că această practică constituie normă juridică. Consecinţa acestui caracter volitiv este deosebit de importantă. Devenind sau fiind considerată normă juridică, înseamnă că în cazul nerespectării ei – a cutumei – cel care o încalcă poate
suporta forţa de constrângere respectiv el poate fi obligat să intre în legalitate am spune noi cu termenii consacraţi azi. Lipsa acestui element volitiv, mută practica chiar constantă şi relativ îndelungată, într-un uz sau uzanţă internaţională care însă nu se bucură de sancţiunea prevăzută de caracterul obligatoriu şi coercitiv al statului – statelor în condiţiile vieţii internaţionale. Este evident că această practică trebuie recunoscută de majoritatea subiecţilor dreptului internaţional pentru că altfel, discutăm despre un obicei local care nu este izvor de drept
14
tocmai datorită faptului că îi lipseşte caracterul de opozabilitate „erga omnes” specific normelor juridice. Cel de-al doilea izvor de drept asupra căruia există unanimitate opinii tratatul sau sau convenţia internaţională. Înţeles ca unde acord de este voinţă între doi mai mulţi subiecţi de drept internaţional public, tratatul sau convenţia internaţională reprezintă în prezent cel mai important izvor de drept. Treptat, locul cutumei a fost luat de aceste înţelegeri internaţionale datorită mai multor elemente. În primul rând, un act scris al cărui conţinut se poate verifica oricând va face o mai bună dovadă a intenţiei reale a părţilor. El poate fi oricând modificat, amendat, la el pot adera şi alte state, etc. , în plus oferă o mai mare Ca urmare, siguranţă securitate dea relaţiilor internaţionale. majoritateaşi normelor drept internaţional sunt cuprinse în asemenea tratate şi convenţii. Dar înafara aspectului cantitativ, esenţial este şi faptul că cele mai importante norme, principiile esenţiale ale dreptului internaţional public, sunt toate cuprinse în asemenea izvoare.
Necesitatea acestor izvoare scrise a derivat şi din alte considerente de ordin practic. Legalitatea internaţională presupune existenţa unor norme juridice clare, care se pot interpreta exclusiv prin intenţia reală a părţilor participante, în mod unitar, clar şi fără echivoc. Stabilitatea acestor reglementări este o altă necesitate care a dus la creşterea rolului şi ocuparea locului actual pe care tratatul sau cutuma o are în domeniul izvoarelor dreptului internaţional. Aşa cum am menţionat mai sus, cam aici se termină unanimitatea de opinii în ceea ce priveşte izvoarele dreptului internaţional public. Unii autori, menţionează şi alte izvoare de drept, pornind de la prevederile aceluiaşi articol nr. 38 din Statutul Curţii Internaţionale de Justiţie. 6 Acest articol prevede faptul că în luarea hotărârilor, Curtea se ghidează în funcţie de
15
principiile generale de drept, hotărârile judecătoreşti şi doctrina celor mai calificaţi specialişti în domeniul dreptului internaţional public.7
Avem faţăaldestatului aceastăCurţii susţinere. Unnici prim argument este serioase faptul cărezerve acest text nu are o legătură cu problematica izvoarelor dreptului internaţional public. Ar fi dorit ca analiza izvoarelor să se facă în raport cu texte care abordează această problematică şi nu prin texte scoase din contextul lor normal. Acest act nu abordează problematicile teoretice şi fundamentele dreptului internaţional public ci se referă strict la aspectele privind activitatea şi procedurile Curţii. In al doilea rând, aşa cum am arătat, izvorul de drept este forma de manifestarepublic, a acordului voinţăjuridic a subiecţilor dreptuluia internaţional este un demijloc de manifestare acestei voinţe concordante a părţilor unui raport juridic. Aceste norme trebuie să aibă o aplicabilitate „erga omnes”. Dacă însă vom analiza natura juridică a hotărârilor Curţii Internaţionale de la Haga, vom observa că ele au caracter obligatoriu exclusiv faţă de părţile aflate în diferend, diferend supus judecăţii acestei instanţe internaţionale. Ca atare, lipseşte tocmai un element esenţial al normei juridice. In acelaşi timp, unde este acelaşi caracter privinţa celorreputaţi mai reputaţi specialişti ? Şi cine stabileşteîn care suntopiniei cei mai specialişti ai dreptului internaţional public ? În ce măsură această opinie exprimată chiar de o autoritate în domeniul dreptului internaţional public, reprezintă manifestarea de voinţă a unui număr semnificativ de subiecţi ai dreptului internaţional public ? Concluzia nu poate fi decât una singură. Izvoare de drept internaţional nu pot fi decât cele care întrunesc în mod cumulativ caracteristicile enumerate şi acestea, cel puţin la ora actuală nu pot fi decât cutuma şi tratatul sau convenţia internaţională.
16
B. Metoda de reglementare.
Cel de-al doilea element care poate atesta existenţa
ramurii de drept este existenţa unei metode specifice de reglementare a raporturilor sociale proprii. Nu este obligatoriu ca această metodă să fie exclusiv specifică ramurii în cauză. El poate fi comun mai multor ram uri de drept asemănătoare sau nu. Din aceste punct de vedere putem identifica o metodă specifică şi care avem curajul să afirmăm că este şi unică în peisajul dreptului şi anume cel bazat pe egalitatea suverană în drepturi şi obligaţii a subiecţilor, pe baza acordului lor de voinţă. Este normal ca într-o lume în care statele sunt egale, normele juridice nu se pot naşte decât pe prin consensul statelor participante, consens la care se ajunge calea negocierilor internaţionale. Un stat nu îşi poate exprima voinţa neviciată şi liberă decât dacă este independentă, suverană şi are aceleaşi atribute pe care le are orice alt stat al lumii indiferent de puterea sa economică sau militară. Această metodă de creare a normelor juridice internaţionale este şi o garanţie a legalităţii internaţionale. Este adevărat faptul că într -o anumită perioadă istorică relaţiile internaţionale erau bazate cu totul pe alte principii juridice, principii care recunoşteau dreptul celui puternic dar autointitulat civilizat de a-şi impune cu forţa puterea civilizatoare asupra unor state şi populaţii considerate primitive. Dar această epocă a apus sperăm pentru totdeauna, chiar dacă anumite tendinţe în acelaşi sens se mai manifestă câteodată. Relaţiile juridice care fac parte din domeniul de reglementare al dreptului internaţional public sunt relaţii sociale care iau naştere între subiecţii acestuia iar raporturile internaţionale sunt raporturi de putere care derivă tocmai din suveranitatea statelor. Aceste raporturi iau naştere pe baze consensuale iar respectarea lor derivă din voinţa suverană a
17
statelor de a le respecta. Raportul de putere trebuie înţeles în
accepţiunea că ea derivă din puterea de stat şi nu că reprezintă o impunere faţă de celălalt sau ceilalţi participanţi la raportul juridic în speţă. C.
Subiecţii dreptului internaţional public.
Similar discuţiilor privind izvoarele dreptului internaţional public şi în materia subiecţilor acestei ramuri de drept există discuţii în literatura juridică de specialitate. Nu există unanimitate de opinii în ceea ce priveşte categorii le de persoane care pot fi subiecţi ai raporturilor juridice internaţionale de drept argumentele invocate pro sau contra unor diverse opiniipublic, fiind multiple. Unul din categoriile de persoane juridice căreia nu i se contestă calitatea de subiect de drept internaţional public este statul. Considerat subiect srcinal şi primar al dreptului internaţional public, statul este în deplinătatea exercitării drepturilor şi atributelor sale derivate din suveranitate şi independenţă. Aceste atribute sunt, aşa cum am mai arătat în cuprinsul prezentei lucrări, indispensabile pentru ca manifestarea sa de voinţă să fie neviciată deci ca ea să reprezinte un acord valabil din punct de vedere juridic. Înafara acestor atribute, statul mai trebuie să îndeplinească nişte condiţii preliminare am spune noi, dare ele constituie obiectul unei abordări ulterioare. Ne referim la existenţa unor condiţii privind teritoriul şi populaţia. În lumea contemporană, statele sunt acele entităţi care participă în mod esenţial şi majoritar la crearea normelor juridice internaţionale, naşterea unor norme juridice noi sau modificarea, actualizarea, celor deja existente. Acest proces de codificare a
dreptului internaţional public este un proces continuu pentru că
18
mereu apar domenii noi de reglementare, se modifică condiţiile economico-sociale şi politice care impun noi reglementări. A doua categorie de subiecţi de drept internaţional sunt organizaţiile internaţionale cu caracter Aceste organizaţii sunt înfiinţate de state în guvernamental. vederea reglementării domeniilor internaţionale care interesează statele în cauză. De regulă, organizaţiile internaţionale au ca şi domeniu de activitate, o anumită felie, dacă ne este permisă utilizarea unui asemenea termen, şi nu întregul domeniu al vieţii internaţionale. Această specializare este una din caracteristicile acestor organizaţii internaţionale, cu precizarea că există şi excepţii notabile cum este Organizaţia Naţiunilor Unite, singura organizaţie cu vocaţie universală din zilele noastre. Practic statele participante la înfiinţarea acestor organizaţii, transferă o parte a competenţelor
lor pe plan internaţional către ele. Ca atare, organizaţia în cauză participă în nume propriu la relaţiile internaţionale, fiind pe plan de egalitate cu statele care le-au înfiinţat sau alte state terţe. O a treia categorie de subiecţi de drept internaţional public, necontestat de literatura juridică sunt organizaţiile – mişcările naţionale - care luptă pentru dobândirea independenţei şi suveranităţii naţionale. Calitatea lor de subiect de drept derivă din principiulnaţionale dreptului la autoguvernare, obţinerea independenţei ca atare în cazul existenţeila unor forme de organizare politică, a unor structuri care reprezintă în mod real o asemenea mişcare sau populaţie, ele pot participa în numele acestor populaţii sau mişcări la semnarea unor acorduri internaţionale, deci la crearea normelor juridice internaţionale. Practica internaţională a statelor a dus la apariţia acestor prevederi teoretice dar şi normative internaţionale, exemplul poate cel mai clasic fiind cel al Organizaţiei pentru Eliberarea Palestinei (O.E.P) care a fost acceptată ca membră a Organizaţiei Naţiunilor Unite în calitatea de reprezentant al poporului
19
palestinian, chiar înainte de declararea Statului Palestinian ca şi
entitate juridică. Precedentul juridic ca să spunem aşa a fost modalitatea în care Franţa, în perioada în care Algeria lupta pentru sa naţională, acceptat de prinreprezentant acordul de al la Evian, independenţa calitatea mişcării politice aalgeriene poporului algerian şi posibilitatea sa de a semna acorduri internaţionale cu statul metropolă. Unii autori apreciază că există şi alţi subiecţi de drept internaţional public. Cel mai des se face referi la persoanele fizice.8 În argumentarea acestei susţineri se face referire la împrejurarea că în multe situaţii, anumite persoane fizice au capacitate internaţională, fiind subiectul unor forme de răspundere internaţională şi anume în acele materii în care dreptuljuridică internaţional convenţional le conferă în mod direct drepturi şi obligaţii. Un astfel de domeniu este răspunderea penală internaţională sau al drepturilor omului. Noi avem serioase rezerve faţă de o asemenea idee. Este de necontestat faptul că într-adevăr, persoana fizică este subiect al răspunderii internaţionale în măsura în care acesta a săvârşit de exemplu, crime împotriva omului sau crime internaţionale. Dar acest lucru, în opinia noastră nu este de natură să îl transforme în subiec t de drept în poate înţelesul tradiţional al teorieişi dreptului. subiect de drept îşi asuma toate drepturile obligaţiileUn internaţionale derivând din tratate şi convenţii internaţionale care repetăm cuprind norme juridice aplicabile „ erga omnes”deci faţă de toţi subiecţii. Ori ne este destul de greu să identificăm de exemplu norme juridice specifice dreptului diplomatic sau consular ori
dreptului cosmic care să fie opozabile unei persoane fizice. Dreptul de legaţie sau normele de protecţie a cosmonauţil or spre exemplu pot fi două asemenea exemple. Ca atare, apreciem că, cel puţin în actualul stadiu de dezvoltare a dreptului internaţional
20
public este prematur să discutăm despre persoana fizică ca subiect al acestei ramuri de drept.
Concluzionând putem să încercăm să definim ramura de drept în juridică cazul specific al dreptului internaţional În literatura de specialitate s -au încercat diversepublic. definiţii.
Unele se bazează mai mult pe anumite elemente formaliste sau dimpotrivă cu caracter mai mult sau mai puţin ştiinţific. Astfel, se afirmă că dreptul internaţional „cuprinde totalitatea normelor juridice, create de state pe baza acordului lor de voinţă, exprimat în forme juridice specifice, pentru a reglementa raporturile dintre ele privind pacea, se curitatea şi cooperarea internaţională, norme a căror aplicare este realizată prin respectarea de bunăvoie, iar în 9 caz de necesitate, constrângerea individuală sau colectivă statelor”. Pe lângăprin faptul că este o definiţie prea lungă, stufoasăa şi complicată, ea restrânge prea mult sfera de aplicare a normelor dreptului internaţional public. O altă definiţie prezintă dreptul internaţional ca fiind „ansamblul de principii şi norme care reglementează raporturile dintre subiectele dreptului internaţional, în principal statale dar şi, într-o măsură limitată, organizaţiile internaţionale guvernamentale”.10 În opinia noastră, o definiţie trebuie să fie scurtă, cu
caracter concis, clar, restrâns la maximum şi aplicabil subiecţilor şi situaţiilor ipotetice, fără posibilitatea de a tuturor exista interpretări diferite şi care să cuprindă acele elemente care sunt esenţiale pentru definirea şi ramurii de drept respective. Tocmai de aceea împărtăşim o definiţie care în opinia noastră se subsumează cerinţelor expuse mai sus şi care consideră că dreptul internaţional public este un „ansamblu de norme scrise sau nescrise având ca scop reglementarea conduitei statelor în relaţiile dintre ele”.11
21
22
Capitolul II. PRINCIPIILE DREPTULUI INTERNAŢIONAL PUBLIC
Principiile dreptului internaţional public nu sunt altceva decât norme juridice de drept internaţional. În aceste condiţii se pune întrebarea de bun simţ privind motivele pentru care aceste principii sunt denumite ca atare şi care este diferenţa, dacă ea există, faţă de celelalte norme de drept. Considerăm că aceste principii sunt norme de conduită de maximă generalitate şi care cuprind sine unul sau mai multe norme juridice de exprime valoare deosebită.în Această definire nu încearcă altceva decât să acele elemente care fac diferenţa între principii şi celelalte norme de drept. Această diferenţiere este abstractă şi de esenţă privind specificul drepturilor şi obligaţiilor reglementate de normele cuprinse în principiile de drept. În literatura juridică de specialitate s-au dat şi alte definiţii conform cărora principiile sunt „reguli generale de orientare”, definiri având la bază diverse orientări şi puncte de vedere mai mult filozofică.1 În literatura juridicădreptului de specialitate se uzitează o anumită clasificare a principiilor internaţional în două mari categorii respectiv principii şi principii fundamentale. Se poate discuta pe marginea unei asemenea clasificări, mai ales asupra caracterului mai mult sau mai puţin ştiinţific al acesteia, mai ales că din punctul nostru de vedere este destul de greu să identifici acele elemente care atestă şi determină natura fundamentală a unui anumit principiu. Tocmai de aceea, noi nu uzităm o asemenea clasificare. S-ar putea face o delimitare pe baza unor
alte criterii cum ar fi sintetizarea experienţei şi conştiinţei juridice a statelor precum şi al protejării unor valori
23
fundamentale pe plan internaţional cum sunt pacea şi securitatea internaţională, etc., valori protejate de norme juridice imperative unanim acceptate de toate statele lumii.
Putemjuridice însă identifica câteva trăsături unor norme internaţionale, trăsături specifice care pot comune duce la ideea că aceste norme constituie într -adevăr ceva diferit de o normă juridică clasică şi că ele de aceea sunt identificate ca şi principii ale dreptului internaţional public.2 Astfel, ele sunt: -
norme imperative
au un caracter de maximă generalitate au vocaţie universală apără valori de importanţă deosebită
-
asigură egalitatea juridică a subiecţilor au un caracter dinamic asigură stabilitatea relativă a relaţiilor sociale internaţionale - asigură interdependenţa între principii. Întrucât diverşi autori identifică mai multe principii internaţionale şi nu toate comune, dorim să prezentăm acele principii pe care le apreciem ca fiind cele mai importante în lumina caracteristicilor enumerate mai sus. De regulă, în majoritatea se începe cu cele două principii de bază care privesclucrărilor suveranitatea respectiv independenţa statelor. Întrucât aceste două principii sunt tratate pe larg nu numai în cursurile de drept internaţional public ci şi în cele de drept constituţional, considerăm că o asemenea expunere nu îşi are locul aici fiind prea bine cunoscut. Evident că acest lucru nu înseamnă că ele sunt lipsite de însemnătate. Apreciem că aceste două principii nu sunt specifice dreptului internaţional public ca atare nu ne ocupăm de ele în mod special. Ceea ce ne interesează sunt principiile specifice şi care îşi produc efectele în domeniul
24
relaţiilor internaţionale al subiecţilor dreptului internaţional public. 1.
Principiul egalităţii suverane.
Acest principiu poate fi definit ca fiind principiul egalităţii în drepturi ale statelor (şi a celorlalţi subiecţi de drept internaţional public) precum şi dreptul lor de a dispune liber de
ele însele. Am arătat că suveranitatea este conceptul suprem pe care se bazează însăşi existenţa dreptului internaţional ca şi ramură de drept. Respectarea suveranităţii, a integrităţii statelor constituie baza, fundamentul relaţiilor internaţionale contemporane.
Componentele principiului egalităţii suverane sunt:3
-
-
-
statele sunt egale din punct de vedere juridic, indiferent
de mărimea lor, populaţie sau putere economică ori militară; fiecare stat se bucură de drepturile inerente deplinei sale suveranităţi; statele au drept de jurisdicţie şi de execuţie pe propriul teritoriu, ceea ce implică inclusiv dreptul de a edicta normele juridice aplicabiledepeapropriul naţional;şi fiecare stat are obligaţia respectateritoriu suveranitatea personalitatea juridică a celorlalte state; independenţa politică şi integritatea teritorială a statelor este absolută şi inviolabilă;
-
fiecare stat are dreptul la libera determinare a regimului
-
politic, economic, şi social sau cultural; fiecare stat are obligaţia de a se achita cu bună -credinţă de obligaţiile internaţionale care îi revin în virtutea principiilor şi normelor dreptului internaţional public;
25
-
fiecare stat are obligaţia de a convieţui în pace cu celelalte state; statele au dreptul de a-şi conduce liber şi nestânjenit
relaţiile internaţionale, diverse organizaţii la tratate apartenenţa internaţionale, şi convenţii la internaţionale; - statele au dreptul de a beneficia de reparaţiile cuvenite pentru prejudiciile cauzate de statele terţe; Evident că egalitatea statelor se manifestă şi în ceea ce priveşte capacitatea juridică a acestora. Ne referim la posibilitatea, enunţată mai sus, ca statele să deruleze orice tip de relaţii internaţionale, să devină părţi la orice tratat internaţional (evident mai puţin la cele închise sau bilaterale încheiate între terţi), la orice tip una de pur organizaţie posibilitate nu este teoretică internaţională. ci are la bază Această garanţii manifestate
inclusiv
prin
aceste
principii
ale
dreptului
internaţional. Nu putem neglija nici dreptul implicit al popoarelor de a
se organiza în state noi, independente şi suverane ori de a se asocia în diverse forme instituţionale de tipul statelor compuse. 4 Implicit acest drept recunoaşte şi posibilitatea popoarelor de a lupta pentru recunoaşterea acestei independenţe şi suveranităţi naţionale. 2.
Principiul autodeterminării.
Aşa cum am arătat mai sus, principiul autodeterminării derivă din cel al independenţei şi suveranităţii naţionale. El mai este denumit şi principiul care consfinţeşte dreptul popoarelor de a-şi hotărî singure soarta. Acest principiu cuprinde în sine nu numai lupta pentru dobândirea independenţei şi a suveranităţii prin constituirea unui stat nou ci şi dreptul de a decide asupra
26
căilor de dezvoltare economică respectiv socială, a regimului politic propriu.
Titularul acestor drepturi este poporul respectiv naţiunea -o entitate care doreşte se constituie politică distinctă. Doarsădupă realizareaîntr cadrului juridicjuridică necesarşirespectiv crearea acelor mecanisme şi structuri care generează statul ca şi entitate discutăm despre naşterea personalităţii juridice internaţionale ca subiect de drept. În literatura juridică de specialitate se discută privitor la calitatea unor minorităţi naţionale de a avea dreptul la existenţă de sine stătătoare. În acest sens exemplul recent al provinciei Kosovo este edificator.
În opinia noastră, acest principiu nu trebuie să fie afectat de tot felul de interese politice de moment sau a diverselor criterii particulare. Indiferent de natura grupării politico -juridice care
doreşte dobândirea independenţei şi suveranităţii sale, apreciem că dacă aceasta întruneşte acele criterii generice necesare pentru existenţa şi realizarea statului propriu, criterii pe care le vom expune la capitolul privind statul, acest drept nu poate fi contestat. Existenţa acestui principiu rezultă şi din modificarea
modului în care se percepe problema minorităţilor din punctul de vedere al dreptului internaţional public. Astfel, o perioadă dest ul -a apreciat că problema protecţiei minorităţilor de ţineîndelungată, de dreptul s internaţional respectiv de efortul întrunit al statelor civilizate. Era epoca în care s -a pus problema protecţiei minorităţilor creştine din Imperiul Otoman, inclusiv a populaţiilor din provinciile române aflate sub suzeranitatea otomană. Azi aceasta este o problemă internă a statelor deci această protecţie nu se mai acordă în mod colectiv de către comunitatea internaţională ci ea se face prin norme juridice interne în conformitate cu standardele internaţionale în materie.
Există mai multe acte juridice internaţionale care consacră existenţa principiului autodeterminării. În acest sens
27
amintim articolul 55 al Cartei Organizaţiei Naţiunilor Unite. Importanţa acestui principiu rezultă şi din faptul că practic aproape nu există act internaţional important, tratat sau convenţie internaţională care să nu cuprindă în preambul acest principiu. În acest sens putem exemplifica Declaraţia referitoare la principiile dreptului internaţional privind relaţiile prieteneşti şi cooperarea între state (Rezoluţia nr. 2625/XXV a Organizaţiei Naţiunilor Unite). Corolarul acestui principiu este obligaţia statelor tutelare, deci care au teritorii sub tutelă internaţională, să facă eforturi pentru crearea condiţiilor ca aceste teritorii pe care le administrează să facă paşi reali şi importanţi pe calea spre Aceste state dobândirea naţionale. tutelare nu independenţei au dreptul deşi suveranităţii a se amesteca în modul în care populaţia de pe aceste teritorii doreşte să îşi creeze propriul viitor, să-şi aleagă regimul politic, economic şi social la momentul dobândirii independenţei depline.
3. Principiul neamestecului în treburile interne ale statelor.
ionale, principiul Unul dintre garanţiileinterne legalităţii neamestecului în treburile ale internaţ statelor derivă în mod nemijlocit din cel al autodeterminării. El se mai numeşte şi principiul neintervenţiei. Din păcate istoria relaţiilor internaţionale este plin de acte şi intervenţii ale unor state în treburile interne ale altora sub diverse pretexte şi motivări. Un asemenea amestec este de natură a afecta manifestarea liberă a voinţei statului în cauză, exprimarea voinţei nealterate şi reale în relaţiile internaţionale. Ingerinţele de orice natură ale unui terţ
duc la vicierea acestei voinţe libere ca atare şi lipsa unui element esenţial al stabilităţii relaţiilor internaţionale care este acordul de
28
voinţă liber exprimat de către subiectul de drept. Aceste ingerinţe, indiferent de natura lor, economice, militare sau de orice altă natură sunt prohibite în teoria modernă a dreptului internaţional public. În fond, ca şi în cazul principiului care urmează, este vorba despre o evoluţia în modul de percepere a locului şi rolului dreptului internaţional public în relaţiile internaţionale. Dreptul internaţional este perceput tot mai mult ca un instrument menit să ducă la armonizarea relaţiilor statelor şi al altor subiecţi de drept internaţional, la soluţionarea paşnică a diferendelor internaţionale şi la eliminarea războiului ca mijloc de soluţionare a acestor diferende. Nu se mai poate concepe ideea că unele state au şi rolul în lume şi ca civilizator atare aceste stateinstrumentele au dreptul moral ca încivilizator numele acestui precept să impună cu forţa un anumit sistem social sau politic în orice ţară despre care se consideră că a deviat de la un asemenea traseu. Acest arbitral se mai regăseşte în ideile şi filosofiile unor cercuri de putere din marile state în special ale Statelor Unite ale Americii. 4.
Principiul nerecurgerii la forţă s au la ameninţarea
cu forţa. Aşa cum se cunoaşte, multă vreme, războiul a constituit un mijloc licit de soluţionare a diferendelor internaţionale, el fiind acceptat cu condiţia respectării prevederilor convenţiilor internaţionale care reglementau aceste aspecte. Numeroase convenţii internaţionale reglementau sau reglementează şi azi, pentru că sunt în vigoare, modul de declarare al unui război, modul de purtare al războiului, etc. 5 Prin Pactul Briand-Kellogg6 din anul 1928, practic, războiul este scos înafara legii ca şi
mijloc de soluţionare a diferendelor internaţionale, singurul
29
război acceptat fiind cel de apărare împotriva unei agresiuni externe.7 Războiul de agresiune este definit ca fiind o crimă împotriva păcii şi omenirii. poate mai multe caracteristici, nu toate fiind înAgresiunea mod necesar acteavea militare de război. Putem recurge la forţă şi sub forma blocadei navale a porturilor statului străin, la embargou economic, etc., toate fiind acte de agresiune prohibite
de dreptul internaţional public. Singurele modalităţi de admitere a unor asemenea măsuri sunt cele luate sub control internaţional şi pe baza deciziei forurilor internaţionale competente să le ia în cazul acelor state care în mod repetat încalcă normele dreptului internaţional şi pun în pericol pacea şi securitatea internaţională. Acest organism Securitate al Organizaţiei singurul Naţiunilor Unite.este Din Consiliul punct dedevedere instituţional organism abilitat să aplice sancţiuni internaţionale, inclusiv sub forma intervenţiei militare în statele care încalcă dreptul internaţional public este acest Consiliul chiar dacă mecanismele sale de funcţionare, sistemul de vot, etc. sunt desuete şi ar impune o reformare structurală şi profundă. În opinia noastră, în zilele noastre putem întâlni modalităţi mult mai subtile de şantaj internaţional asupra unor state sărace sau de natură economică, socială,o demografică, etc. cu Se probleme observă destul de rar semne privind presiune brută de tipul celor menţionate mai sus şi se recurge la modalităţi cum sunt embargoul tehnologic, cel energetic, financiar etc. dar care în opinia noastră sunt forme noi, moderne ale recurgerii la forţă şi ameninţarea cu forţa. Aceste acte sunt permise doar cu condiţia aplicării lor ca şi sancţiuni internaţionale dictate de Consiliul de Securitate al Organizaţiei Naţiunilor Unite.
30
5.
Principiul soluţionării pe diferendelor internaţionale.
cale
paşnică
a
Atitudinea politică a subiecţilor dreptului internaţional public, state şişi juridică organizaţii internaţionale, se constituie de fapt într-un set de conduite care cuprinde în sine atât obligaţii cât şi drepturi pe care aceşti subiecţi şi le asumă în mod conştient prin exercitarea drepturilor respectiv îndeplinirea obligaţiilor în cauză. Aşa cum am arătat mai sus, în lumea contemporană, cu nişte excepţii notabile, diferendele internaţionale se pot soluţiona doar pe cale paşnică deci prin eliminarea forţei, a ameninţării cu forţa în relaţiile internaţionale. Diferendul internaţional poate fi definit ca fiind acea situaţie de fapt sau de drept în care doi sau mai mulţi subiecţi de drept au opinii diferite, există neînţelegeri care trebuie soluţionate. Între obligaţiile pe care statele trebuie să şi le asume în interesul soluţionării pe cale paşnică a oricărui diferend internaţional amintim: - căutarea rapidă a unor soluţii echitabile iar dacă acestea nu duc la rezultatul dorit, să se persevereze pe această -
cale până de la obţinerea unei astfel soluţii şi pe căi; abţinerea la orice act care estedesusceptibil să alte agraveze situaţia şi astfel să se pună în pericol pacea internaţională; respectarea principiului egalităţii suverane şi a echităţii în conformitate cu principiul liberei alegeri a mijlocului de rezolvare a diferendelor internaţionale.
In vederea transpunerii în practică a acestui principiu există mecanisme instituţionale care facilitează asemenea soluţii paşnice, inclusiv arbitrajul internaţional. Statele lumii, individual sau colectiv, au obligaţia morală de con tribui prin eforturile lor politice să soluţioneze orice diferend sau conflict internaţional
31
6. Principiul
„pacta sunt servanda”.
Acest constituie în să opinia poate corolarul a totprincipiu ceea ce este sau trebuie fie unnoastră, principiu de drept internaţional. Practic fără existenţa acestuia, est e greu de conceput existenţa principiului legalităţii internaţionale, stabilitatea dreptului internaţional şi garanţia că normele acestuia vor fi respectate de toată lumea. În fond care este garanţia că un stat va respecta acele obligaţii pe care şi le -a asumat prin semnarea unor acorduri internaţionale ? Trebuie să fim călăuziţi de bună-credinţă în toate acele activităţi internaţionale pe care le desfăşurăm. statele au în favoarea lor os -au prezumţie bună-credinţăÎnînfond sensul că din moment ce ele angajat de să semneze astfel de acte internaţionale, ce motiv ar avea să nu le şi respecte din moment ce le-au semnat în mod liber şi fără vre -o presiune externă. Neexistând instanţe supranaţionale sau alte sisteme care să oblige din exterior statele care încalcă normele dreptului internaţional, acest principiu are şi o componentă morală înafara celei juridice. Practic el asigură posibilitatea menţinerii legalităţii şi a stabilităţii relaţiilor internaţionale într-un cadru conceptual unitar. Ca atare, toate statele lumii, indiferent de mărimea sau puterea lor, au la dispoziţie instrumente de măsură egale şi care sunt astfel evocate în majoritatea actelor internaţionale de importanţă deosebită (vezi anexa nr. 1) .
32
Anexa nr. 1
Prevederile Cartei Organizaţiei Naţiunilor Unite. -
Art. 2 al Cartei face referire la următoarele principii: egalitatea suverană a statelor îndeplinirea cu bună credinţă a obligaţiilor internaţionale asumate
-
rezolvarea diferendelor internaţionale prin mijloace paşnice
-
toţi membrii se vor abţine în relaţiile lor internaţionale de a recurge la ameninţarea cu forţa sau la folosirea ei.
Prevederile Conferinţei de la Helsinki pentru Securitate şi Cooperare în Europa. Declaraţia privind principiile care guvernează relaţiile dintre participante, adoptat prin Actul Final1975. al Conferinţei pentru statele Securitate şi Cooperare în Europa din anul - egalitatea suverană a statelor - nerecurgerea la forţă sau la ameninţarea cu forţa în relaţiile internaţionale -
inviolabilitatea frontierelor statelor
integritatea teritorială a statelor neamestecul în treburile interne ale altui stat rezolvarea prin mijloace paşnice a diferendelor internaţionale
33
-
respectarea
drepturilor
omului
şi
a
libertăţilor
fundamentale -
egalitatea în drepturi a popoarelor şi dreptul lor de a
-
dispune de ele cooperarea întreînsele state îndeplinirea cu bună-credinţă a obligaţiilor asumate în conformitate cu dreptul internaţional. Sursa: Stelian Scăunaş – Op. cit., pag. 47 – 48.
34
Capitolul III.
STATUL ÎN DREPTUL INTERNAŢIONAL PUBLIC Aşa cum am arătat mai sus, statul reprezintă principalul subiect de drept internaţional public. In aceste condiţii considerăm că este deosebit de important să se facă o analiză a acestuia atât din punctul de vedere al caracteristicilor sale cât şi al criteriilor sau determinărilor care pot garanta şi genera activitatea internaţională Capitolul prezenta acestora. va analiza ca atare pe de o parte diversele forme de organizare statală iar în al doilea rând, care sunt trăsăturile caracteristice pe care statele trebuie să le îndeplinească pentru a fi subiecte de drept depline ale dreptului internaţional public. 1.
Forme de organizare statală.
Istoria a cunoscut mai multe forme de organizare statală, aşa cum bine se cunoaşte acest lucru. Analiza noastră încearcă să elucideze dacă anumite forme specifice de organizare pot determina modalităţi diferite de participare la relaţiile internaţionale respectiv modalităţi diferite de abo rdare a actului legislativ internaţional, de aprobare şi ratificare a convenţiilor internaţionale. Din acest punct de vedere, practica internaţională şi organizarea constituţională a diverselor state stau la baza analizei care urmează. Prin urmare este dem n de semnalat faptul
că nu toate statele s-au format şi dezvoltat în acelaşi fel, şi deci este normal să existe mai multe forme de organizare statală.
35
Chiar dacă azi întâlnim practic două forme mai uzitate în practică – statele unitare respectiv cele de tip federativ – apreciem că o analiză a acestor forme este nu numai interesantă ci şi utilă. In conformitate cu cele statuate de Curtea Internaţională de Justiţie, subiect al dreptului internaţional public este acea entitate care este capabilă să îşi asume drepturi şi obligaţii internaţionale şi de a prezenta o reclamaţie internaţională. 1 Apreciem că aceste condiţii sunt îndeplinite cu prisosinţă de către stat. Ca atare el are şi capacitate juridică internaţională. El este subiectul srcinal şi principal al dreptului internaţional public. In acelaşi timp, statul trebuie să îndeplinească şi alte criterii obligatorii şi necesare în totalitatea lor în mod cumulativ şi care sunt: -
teritoriul bine definit;
o populaţie relativ permanentă; un guvern care exercită o autoritate efectivă şi deplină asupra acelui teritoriu şi populaţii,2 precum şi capacitatea de a reprezenta în mod real acea populaţie şi acel teritoriu în relaţiile cu alte state; Este greu să faci consideraţii privind care anume formă
de organizare statală este cea standard s au mai bine spus obişnuită. De fapt o asemenea discuţi e nici nu are nici o
relevanţă pentru că ceea ce contează este soluţia aleasă de către fiecare stat în parte conform procedurilor constituţionale proprii, tradiţiile şi istoria acestor popoare. Este evident că nu se poate face nici o apreciere de genul care anume formă este mai avantajoasă pentru că am intra în discuţii privind criteriile după care ceva poate fi avantajos sau nu, ori asemenea criterii nu pot
fi decât subiective din moment ce tradiţiile, istoria şi mai ales voinţa popoarelor determină în primul rând forma de organizare statală la care vor recurge până la urmă.
36
Aşa cum am afirmat, unul din formele cele mai uzitate de organizare statală este cea a statului unitar. Una din definiţiile care s-au dat statului unitar este acela care îl defineşte ca fiind 3
Este actuale. evident „naţiunea punctcorespunde de vedere politic”. că aceastăorganizată definiţie din nu mai standardelor Tocmai de aceea apreciem că este mult mai corect să definim statul unitar ca fiind sistemul bazat pe unicitatea sistemului de
organe supreme ale puterii şi administraţiei de stat, acesta din urmă apărând ca şi un subiect unic de drept. 4 O altă formă, este adevărat, cunoscută mai mult din istorie, este uniunea de state. Aceasta se poate întâlni în două forme, uniunea personală şi uniunea reală. In cazul primei forme, este vorba mai ele multor state -şi care au acelaşi suveran (şefdespre de stat)asocierea fiecare dintre păstrându identitatea sa, inclusiv în relaţiile internaţionale. In acest sens, între anii 1714 – 1838, Regatul Hanovrei a constituit o astfel de uniune personală cu Anglia, regele acestui din urmă stat fiind şi suveranul Hanovrei. In mod similar, Principatul de Neufchatel, în perioada 1815 – 1857 a format o uniune personală cu Prusia. Ducatul Luxemburgului a format în anii 1815 – 1890 o uniune personală cu Olanda iar Congo cu Belgia până în 1907. 5 Uniunea reală este un alt tip de asociere în carecaînafara suveranului comun, deşi în relaţiile interne se comportă şi state independente, pe plan internaţional apar ca o singură entitate. Mai mult, este posibil ca pentru anumite domenii de interes comun să se recurgă la politici armonizate prin organisme unice pentru toate statele membre ale uniunii reale. In acest sens putem aminti uniunea dintre Norvegia şi Suedia între anii 1815 – 1905, iar forma cea mai cunoscută este cea a Austro -Ungariei între 1867 şi 1918.6 Să
nu uităm că o scurtă perioadă de timp şi cele două principate române – Valahia (Ţara Românească) şi Moldova - au fost unite printr-o uniune personală pe vremea lui Alexandru Ioan Cuza.
37
Statele de tip federal reprezintă o altă formă de state compuse, de asemenea cu două tipuri de bază. Confederaţia este o formă de asociere în care baza asocierii este un tratat – pactul confederal princompetenţe, care se repartizează în sarcina confederaţiei set limitat -de majoritatea acestora rămânând un în
sarcina statelor membre. Se spune că suveranitatea statală a componentelor confederaţiei se menţine dar este divizată, astfel că şi confederaţia primeşte o personalitate internaţională limitată de prevederile acestei convenţii.7 In cazul federaţiilor avem în vedere o asociere în care statul federal se prezintă ca o entitate unică cu personalitate juridică internaţională deplină. In general, membrii federaţiei nu au calitate de stat în înţelesul dreptului internaţional public, asocierea lor fiind făcută unui act de drept intern – o constituţie federală. Totuşipe se baza pot întâlni şi exemple contrare în cazul unor state a căror constituţie permite şi exercitarea capacităţii ca stat independent şi pe plan internaţional, cum este cazul Elveţiei a cărei constituţie din 1874 permitea statelor componente (cantoanelor) să aibă competenţe limitate pe plan internaţional, sau aşa cum au fost constituţiile Uniunii Sovietice din 1936 şi 1977.8 Evident că aceste forme nu sunt imuabile şi practica internaţională ne Esenţial poate demonstra apariţia şi a altor forme de asociere statală. din punctul de vedere al dreptului internaţional este cea care priveşte entitatea care în cazul acestor asocieri este subiect al dreptului internaţional deci care are personalitate juridică deplină în vederea existenţei posibilităţii de a-şi asuma toate acele drepturi şi obligaţii care îi revin în virtutea principiilor şi normelor dreptului internaţional public. In literatura juridică de specialitate s-au mai încercat şi alte tipuri de clasificare ale statelor dar ele nu prezintă importanţă din punctul de vedere al analizei noastre.9
38
2. Recunoaşterea statelor şi a guvernelor. Problema recunoaşterii internaţionale este una deosebit de din punctul dea vedere teoriei dreptului şi al importantă practicii internaţionale stateloratâtşi alcelorlalte subiectecâtale acestei ramuri de drept. Din acest punct de vedere importanţă prezintă atât problematica recunoaşterii statelor cât şi a guvernelor. Practic există două terorii fundamentale care generic se pot exprima prin recunoaştere constitutivă de drepturi şi recunoaştere declarativă de drepturi. Teoria constitutivă de drepturi consideră că din punct de vedere juridic, statul sau celelalte subiecte ale dreptului internaţional public dobândesc drepturi şi obligaţii internaţionale din momentul recunoaşterii In acelaşi timp, teoria declarativă de drepturi apreciază lor. că această capacitate de asumare de drepturi şi obligaţii există indiferent de recunoaşterea internaţională a subiectului în cauză iar statele care recunosc acea entitate consideră că din momentul recunoaşterii, drepturile şi obligaţiile în cauză le sunt şi lor opozabile. Este indiscutabil că teoria modernă a dreptului internaţional public acceptă teoria declarativă a recunoaşterii pentru că în caz contrar am nega suveranitatea poporului şi dreptul acestuia de a se organiza într-un stat independent, aşa cum vom vedea mai jos.
Indiferent dacă discutăm despre recunoaşterea statelor sau a guvernelor, avem de-a face cu acte unilaterale ale statelor de la care provin acestea. Din acest punct de vedere,
recunoaşterea internaţională întruneşte acele caracteristici pe care literatura juridică le-a enunţat cu claritate:10 -
este un act individual;
-
ca şi act declarativ este unul pur şi simplu;
este un act unilateral cu caracter discreţionar;
39
-
nu produce efecte ex nunc ceea ce înseamnă că
personalitatea juridică a statului este recunoscută la data întrunirii celor trei elemente de fapt pe care le vom analiza mai jos, respectiv teritoriu, populaţie şi unproblematica guvern. In situaţia în care se pune recunoaşterii statelor, întâlnim mai multe aspecte teoretice. O primă constatare este cea privitoare la forma în care se face recunoaşterea. De regulă, această recunoaştere se face fie printr -o notă diplomatică, fie printr-un alt act internaţional. Acest act internaţional poate fi un tratat sau un alt tip de acord prin care se stipulează expres sau în mod mediat că părţile semnatare se recunosc în mod reciproc. Aceasta este forma recunoaşterii de drept. Dar poate exista şi o -o declaraţie recunoaştere care două nu sestate manifestă formală ci purdeşifapt simplu, stabilescprintr în mod reciproc relaţii diplomatice, sau în orice altă formă care atestă fără echivoc intenţia acelor părţi de se recunoaşte reciproc. 11 Ea poate fi denumită şi recunoaştere tacită. Diferenţa dintre recunoaşter ea de fapt şi cea de drept este în caracterul nedefinitiv al prime forme şi cel definitiv al celeilalte.12 În teoria dreptului precum şi în practica internaţională a statelor se consideră că teoria declarativă de drepturi este cea
corectă şi este de luat în considerare. Aşa şicum am arătat principalul argument dreptul la suveranitate independenţă al oricărui popor. Dar există şi alte argumente de luat în seamă. În opinia noastră, teoria constitutivă de drepturi nu face decât să transfere atribuţiile privind această independenţă şi suveranitate, către state străine. A face o asemenea apreciere înseamnă a nega dreptul poporului de a-şi decide singur soarta. Spre exemplu, în situaţia României, autonomia şi suveranitatea statului deci implicit independenţa sa ar fi depins de voinţa Turciei ca şi putere suverană. În plus la fiecare recunoaştere s-ar ridica problema unei noi personalităţi juridice dobândite prin acel act al
40
recunoaşterii ceea ce este absurd. În acest sens s -a pronunţat şi Institutul de Drept Internaţional de la Bruxelles în anul 1936 sau Comisia de Arbitraj din cadrul Conferinţei pentru pace pentru 13
Iugoslavia, din anul Ca atare, în 1991. momentul recunoaşterii altui stat, cel care face această recunoaştere îşi asumă obligaţia de a considera pe
acel stat ca şi subiect de drepturi şi obligaţii internaţionale ca oricare alt stat. Este evident că această recunoaştere are valenţe mai mult politice decât juridice. Tocmai de aceea, aspectele privind caracterul definitiv sau nedefinitiv al acestei re cunoaşteri are mai puţină importanţă practică. În ceea ce priveşte recunoaşterea guvernelor, teoriile enunţate nu diferă de cele utilizate şi în cadrul recunoaşterii statelor. Ceea ce diferă se referă la necesitatea îndeplinirii unui criteriu considerat important şi care priveşte necesitatea ca guvernul care solicită recunoaşterea sa internaţională trebuie să exercite un control efectiv şi real asupra unui teritoriu respectiv populaţii pentru că doar astfel poate asigura acea legitimitate internaţională care să justifice o asemenea recunoaştere. Un alt criteriu este cel al necesităţii, respectiv ca acel guvern care solicită recunoaşterea internaţională să fi ajuns la putere pe căi neconstituţionale, guvernele careproprii ajung nu la necesită putere peo căile prevăzute de pentru normelecăconstituţionale asemenea recunoaştere. In acest sens s-au exprimat mai multe opinii – doctrine în fapt. Una este cea exprimată de fostul ministru de externe al Ecuadorului, Tobar, care în 1907 a emis teoria care îi poartă numele şi a cărei esenţă este că nu pot fi recunoscute guvernele care au ajuns la putere pe calea unei
insurecţii. O altă doctrină, opusă acesteia, este cea a fostului ministru de externe al Mexicului, Estrada, care a pledat pentru
principiul efectivităţii, modalitatea în care cineva ajunge la putere şi ajunge să o controleze efectiv nefiind relevantă pe plan
41
internaţional. In condiţiile actuale, principiile dreptului internaţional public ne conduc la o variantă în care este adevărat că poporul sau mişcările de eliberare naţională au nu numai posibilitatea ci şi dar dreptul a decide căi de cucerire puterii politice în de acelaşi timp,propriile se recunoaşte dreptula comunităţii internaţionale de a controla anumite evenimente interne care pot avea o influenţă determinantă asupra evoluţiei vieţii internaţionale în materia violării drepturilor fundamentale ale omului sau care privesc pacea şi securitatea internaţională. Sub acest aspect nu putem să nu facem câteva consideraţii referitoare la situaţia guvernului României de după Revoluţia din 1989. Astfel, guvernul Petre Roman, instituit în anul a necesitat recunoaşterea sa internaţională ajuns1990 la putere pe căi neconstituţionale, Revoluţiapentru nefiindcă oa astfel de posibilitate conform Constituţiei Republicii Socialiste România, atunci în vigoare. Această recunoaştere s-a făcut fie expres – aşa cum a procedat Guvernul Ungariei – fie tacit aşa cum au procedat majoritatea celorlalte guverne occidentale. 3.
Aspecte particulare ale recunoaşterii internaţionale.
Există situaţii care sesau pune problematica recunoaşterii şi a altor entităţi decâtînstatele guvernele. O primă astfel de situaţie este cea a recunoaşterii mişcărilor de eliberare naţională. Se cunoaşte faptul că în perioada celui de -al doilea război mondial, reprezentanţii populaţiilor ocupate din Polonia respectiv Cehoslovacia, au fost recunoscuţi ca adevăratele mişcări care reprezintă statele în cauză iar comitetele naţionale au fost considerate ca adevărate guverne în exil. 14 In mod similar într-o perioadă istorică mult mai apropiată amintim mişcarea politico-militară palestiniană – Organizaţia pentru Eliberarea Palestinei – care în mod similar a fost recunoscută de
42
comunitatea internaţională ca fiind reprezentanta poporului şi statului palestinian chiar înainte de constituire efectivă a acesteia. Un alt aspect este cel referitor la insurgenţi. Aceştia sunt definiţi ca regulă reprezentând acele mişcări caracter militar carestat se, ridică, de în interiorul limitelorcuteritoriale ale unui împotriva guvernului legal. Recunoaşterea poate veni atât din partea unor state străine cât şi din partea guvernului împotriva căruia acea mişcare s-a ridicat. Importanţa recunoaşterii în această a doua ipoteză derivă din împrejurarea că în aceste condiţii, părţile înţeleg să îşi aplice în mod reciproc normele dreptului umanitar şi statutul prizonierilor de război. Un al doilea aspect este cel care derivă din posibilele daune cauzate terţelor state, pentru care în acest cazsituaţia statul înunui careconflict are loc conflictul nu daune mai este răspunzător ca în civil intern. Oricum această recunoaştere priveşte aspecte mai mult politice şi sociale decât organizatorice sau de orice altă natură. 4. Neutralitatea statelor.
Chiar dacă în condiţiile actuale probleme privind neutralitatea statelor mai prezintă mare importanţă practică în sensul rolului şi nu locului pe careo aceste state îl ocupă în concertul mondial al statelor, a existat o perioadă istorică nu foarte îndepărtată în care aceste state s -au manifestat plenar în lume. Este vorba despre deceniile 60 – 70 din secolul trecut în care multe state şi-au manifestat opţiunea pentru mişcarea statelor nealiniate adică a acelor state care nu făceau parte din blocuri militare şi politice, cu referire la cele mai mari dintre ele respectiv Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord (NATO) şi a Tratatului de la Varşovia, blocuri politico-militare opuse şi care au consfinţit politicile războiului rece. În acea perioadă s -a
43
manifestat pe plan internaţional, tendinţa ca statele care nu făceau parte din aceste blocuri militare să îşi concerteze activitatea internaţională, să se manifeste pe plan internaţional atât în cadruldeONU cât alşi modului în alte zone, ca un tot unitar cel puţin din punctul vedere de reglementare a diverselor aspecte ale vieţii internaţionale. Promotorii de marcă ai acestei mişcări au fost preşedinţii Iugoslaviei Iosi p Broz Tito, al Indiei Jawaharlal Nehru şi al Indoneziei, Sukarno. Tocmai din această cauză considerăm că trebuie amintită această problemă pentru că ea este şi interesantă din punct de vedere pur teoretic nu numai practic. În această perioadă, mişcarea statelor nealiniate a avut un rol consistent în dezvoltarea dreptului internaţional, crearea şi consolidarea unor principii care azi sunt fundamentale pentru organizarea lumii.
Neutralitatea unui stat semnifică statutul acestuia în situaţia unui conflict militar, conflict faţă de care acesta rămâne străin. Practic statul declarat neutru se abţine de la orice fel de manifestare în raport cu părţile angrenate în conflict. 15 Acest stat trebuie să se abţină de la desfăşurarea de operaţiuni militare pe teritoriu propriu, să menţină un statut de imparţialitate faţă de toate părţile. Este adevărat că această concepţie a evoluat în t imp. Astfel, dacă azi la se început să fie echidistantă, acceptăaceastă ca statulimparţialitate care a suferittrebuie agresiunea în conflictul în cauză, să poată fi ajutat prin politici umanitare şi altele similare dar în nici un caz militare. În principiu, neutralitatea este o chestiune de politică internă, de drept intern, o decizie unilaterală a statului în cauză. S-a subliniat însă împrejurarea că această decizie internă trebuie recunoscută pe plan internaţional pentru ca ea să produce efecte reale şi ca un mijloc de garantare a acestui statut. Azi există câteva state cu regim de neutralitate permanentă. Astfel, în cazul Elveţiei acest statut este recunoscut din 1815 printr-un tratat
44
internaţional, confirmat şi prin Tratatul de la Versailles din 1918. În cazul Austriei, statutul de neutralitate permanentă este prevăzut prin actul constituţional din 1955 şi recunoscut şi prin Tratatul de Stat cu Austria din acelaşi an semnate de către puterile aliate şi asociate. 5. Succesiunea statelor.
Succesiunea statelor în materia dreptului internaţional
public tratează mai multe domenii: succesiunea privind teritoriile, succesiunea privind bunurile respectiv privind arhivele. Problematica succesiunii statelor privind teritoriile, are în
vedere modificări pe carenaţională unele statecare le suferă urmare acele a unor mişcăriteritoriale de eliberare duc ca la proclamarea independenţei unor teritorii până atunci înglobate în statul metropolă – vezi în acest sens întregul proces de decolonizare din anii 50 şi 60 ai secolului trecut, perioadă în care au luat naştere majoritatea statelor moderne din Africa şi Asia – sau a unor procese democratice de secesiune sau dimpotrivă de unificare a unor state anterior separate. În acest sens sunt binecunoscute procesele de dezmembrare a unor state cum au fost Iugoslavia, Cehoslovacia sau Uniunea Sovietică respectiv unificarea celor două Germanii într-una singură.
Practic, succesiunea desemnează procesul juridic prin care statele nou înfiinţate preiau drepturile şi obligaţiile preexistente privind acele teritorii respectiv populaţii care au făcut obiectul schimburilor teritoriale. Această preluare se face între persoana juridică precursoare pe care o denumim stat antecesor şi statul care preia acel teritoriu şi populaţie şi care este statul succesor.
Principiul de bază care stă la baza acestor consideraţii teoretice este cel al libertăţii statelor succesoare. În virtutea
45
principiului independenţei şi suveranităţii acestora, nu li se poate impune preluarea unor drepturi şi mai ales obligaţii pe care nu ele le-au creat şi asumat. Cu alte cuvinte, în principiu statele asupra acestor preexistente nu pot îşi exercite persoane juridice nousăapărute decât peobligaţiile baza asumării deliberate de către ele a acestor drepturi şi obligaţii. Cu toate acestea, de la acest principiu există numeroase excepţii. În cazul unificării a două state – cum a fost cazul celor două Germanii – sau chiar a mai multor state, tratatele preexistente îşi manifestă în continuare acţiunea dar numai asupra teritoriilor pe care ele au existat anterior unificării şi pentru care au fost încheiate. Dacă între state au loc transferuri
de teritorii,dartratatele preexistente înceta să îşi exercite activitatea se vor extinde cele alevor statului la care teritoriul în cauză a fost alipit. În materia succesiunii asupra bunurilor de stat şi a arhivelor respectiv a datoriilor, prevederile Convenţiei privind succesiunea statelor la tratatele internaţionale (1978) respectiv al Convenţiei privind bunurile, arhivele şi datoriile (1983), conţin mai multe prevederi. Astfel, se pot întâlni mai multe situaţii ipotetice: -
în cazul bunurilor mobile imobile stat, aacestea trec în proprietatea noilor state şiapărute ca de urmare exercitării
-
dreptului la autodeterminare; statele nou apărute ca urmare a încetării existenţei unor
-
state preexistente, dobândesc bunurile aflate pe teritoriul acestora, tot aşa cum în cazul reunirii unor state într -o nouă entitate unică se petrece acelaşi fenomen de reunire a bunurilor în cauză în proprietatea noului stat; în cazul transferului unor teritorii de la un stat la altul, regimul juridic al bunurilor se decide pe baza acordului statelor în cauză;
46
-
arhivele de stat, indiferent de natura lor, trec la noua
entitate, cu data succesiunii iar în cazul în care apar mai multe entităţi, acestea vor stabili modul de împărţire al -
acestor datoriilearhive; de stat se vor prelua de către statul succesor indiferent de natura tipului de succesiune– dezmembrare, unificare sau dizolvare.
În sfârşit, succesiunea la organizaţiile internaţionale este una automată în sensul că statul rezultat preia locul pe care antecesorul l-a deţinut în acea organizaţie. Acest lucru nu este însă valabil în situaţia în care statul nou apărut este manifestarea luptei pentru independenţă şi suveranitate naţională pentru că ele trebuie toate procedurile primire specifice prevăzutesăde urmeze statutul sau constituţia acelei de organizaţii.
47
Capitolul IV. TERITORIUL DE STAT 1.
Generalităţi.
Problematica teritoriului de stat îmbracă mai multe
aspecte care trebuiesc analizate în conexitatea acestora şi în corelare cu prevederile atât legale – din normele interne ale statelor respectiv în normele dreptului internaţional publicdin– cele cât şicuprinse ale practicilor şi uzanţelor internaţionale în materie. In acest context dorim să facem pentru început precizarea că în cuprinsul celor ce urmează, ne vom axa cu precădere pe prevederile normelor dreptului internaţional, ale uzanţelor şi cutumelor internaţionale şi mai puţin pe aspectele de ordin particular, intern ale diverselor state şi care este normal să difere între ele. Din acest punct de vedere, putem preciza la început că spre exemplu, regimul juridic al frontierei de stat, re al normelor poate fi înţeles atât cuprinse din punctul de vede internaţionale – cele în tratatele internaţionale care guvernează problemele legate de frontierele dintre diversele state sub aspectul tratării, delimitării, locurile de trecere, etc. – dar în acelaşi timp, putem discuta acest regim şi din punctul de vedere al prevederilor legislaţiei interne, specifice fiecărui stat, şi care spre exemplu reglementează accesul în zona de frontieră, modul de reglementare al unor activităţi în această zonă, alte aspecte particulare specifice fiecărui stat în parte.
Ca atare, în cele ce urmează vom analiza prevederile legislaţiei internaţionale referitoare la teritoriul de stat, unele
48
zone teritoriale cu regim special, anumite regimuri juridice speciale cu referire la unele teritorii. Din acest punct de vedere,
în linii mari, teritoriul înţeles în general ca suprafaţă a globului pământesc, se poate împărţi, din punctul de vedere al regimului juridic aplicabil, în trei mari categorii. O primă categorie este cea a teritoriilor supuse suveranităţii naţional e deci ceea ce denumim teritoriul de stat, a doua se referă la teritorii având un regim juridic special şi în sfârşit, teritorii nesupuse nici unui regim juridic sau mai bine spus aflate sub regim juridic internaţional. In literatura juridică există contr overse referitoare la natura juridică a teritoriului de stat. Astfel, s-au exprimat mai multe opinii, după cum urmează:1 -
teoria care teritoriul esteapreciază un element constitutiv, esenţialdupă al statului. Unii autori că această teorie face confuzia între condiţie şi element şi nu poate explica unele fenomene juridice care pot afecta teritoriul, cum
-
este cesiunea de teritorii, împărţirea competenţelor teritoriale între mai multe state, etc. a doua teorie este cea a teritoriului – obiect. Această teorie susţine că teritoriul de stat este obiectul puterii statale. Diferitele variante ale acestei teritorii se referă fie la existenţa unui drept real de proprietate, fie a unui drept real de suveranitate.
-
-
o a treia teorie se mai numeşte şi teoria teritoriului – limită, pentru că aceasta ar reprezenta limitele materiale de acţiune efectivă a guvernanţilor. în sfârşit, o teorie relativ modernă şi actuală susţine teoria competenţei care susţine că teritoriul de stat este acea suprafaţă terestră pe care sunt aplicate şi executate un anumit sistem de reguli juridice.
Indiferent care din aceste teorii ar fi acceptată de diverşi autori, ceea ce este esenţial în
49
opinia noastră, este aceea a exercitării, pe teritoriul de stat, a unei suveranităţi absolute şi exclusive, fiind atât o expresie a puterii juridice dar şi cea a unei noţiuni funcţionale. 2.
Frontierele naţionale.
Teritoriul unui stat este format din suprafaţa uscatului, a apelor interioare şi de frontieră respectiv din spaţiul aerian. Tot din teritoriul naţional face parte şi subsolul terestru respectiv de sub apele teritoriale.
Definiţia utilizată pentru teritoriu este unul simplu şi fără a exista prea multe discuţii contradictorii, majoritatea autorilor te acea parte a fiind de acord faptul statul că teritoriul de stat essuveranitatea globului asupracucăruia îşi exercită sa 2 exclusivă şi deplină. Delimitarea teritoriului se face prin frontiere. Acestea sunt desemnate ca fiind acele linii naturale (frontiere orografice) sau imaginare (geometrice) care despart şi
delimitează teritoriile statelor. In cazul în care discutăm despre linii naturale, ne referim la diverse cursuri de ape, alte linii
naturale de demarcaţie cum pot fi culmi muntoase, etc. In situaţiile în care frontiera este delimitată prin lin ii imaginare, discutăm despre prin acordul statelor şi care suntfrontiere trasate convenţionale şi identificate stabilite prin diverse mijloace – borne sau stâlpi de frontieră, etc. Procedura de delimitare a acestor trasee care constituie frontiera dintre state
este o procedură laborioasă care reclamă munca a diverse grupe de experţi, specialişti în diverse domenii – jurişti, geografi, topografi, etnografi, alte specialităţi în funcţie de natura modului în care se impune a se face delimitarea teritoriilor care vor face parte din state diferite. Explicaţia constă în necesitatea de a se respecta, în măsura posibilului tradiţiile, specificul local, unitatea etnică, naţională, religioasă a populaţiei pentru a nu se
50
ajunge la acele situaţii în care frontierele t rasate artificial despart aceeaşi populaţie împărţind-o în state diferite deşi aceste legături naţionale, rasiale, religioase şi de tradiţii istorice ar impune unitatea acesteia. unor teritorii aflate în specials-au pe continentul africanEste saucazul asiatic unde puterile colonialiste mulţumit să delimiteze teritoriile dintre ele – de multe ori prin linii drepte pe meridianele sau paralele globului pământesc, fără a ţine cont de aceste aspecte. In anumite cazuri speciale, există prevederi şi cutume internaţionale care constituie modalitatea de delimitare a frontierei şi care de regulă sunt respectate ca atare. Astfel,în cazul în care frontiera este pe un râu – sau o altă apă curgătoare –nutraseul liniei de de frontieră depinde caracterul sau al acelui curs apă. Astfel, în de cazul apelor navigabil nenavigabile, linia de frontieră este întotdeauna pe mijlocul cursului de apă. Dacă însă acel traseu de apă este navigabil, linia de frontieră este pe linia de maximă adâncime a apei sau, cu alte cuvinte, a talwegului. Este şi cazul Dunării. Evident că dacă statele doresc un alt traseu, se poate stabili de exemplu ca frontiera să fie pe un mal al apei, sau orice altă modalitate, bazată pe acordul părţilor. In cazul apelor stătătoare aflate pe linia de frontieră, acesta, de regulă, se trasează astfeldouă ca săpuncte vină perpendicular pe mal şi este linie dreaptă între cele de pe mal. O problemă poateo fi modificarea traseului apei. Se pune întrebarea dacă această modificare determină în mod automat şi mutar ea liniei de frontieră. Răspunsul este negativ. Linia rămâne acolo unde a fost trasat iniţial, dar nu va mai fi pe apă ci pe uscat. Eventual statele vor putea delimita un nou traseu, pe baza acordului lor de voinţă, care să urmeze noul curs al apei, eviden t cu eventuale compensaţii teritoriale în alte zone. Un ultim aspect se referă la traseul frontierei pe diversele lucrări inginereşti care traversează un râu sau un fluviu de
51
frontieră, cum sunt podurile, barajele, etc. În toate situaţiile, indiferent dacă acel fluviu este navigabil sau nu, linia de frontieră va fi trasată pe mijlocul acelei lucrări. aeriene acele linii imaginare sunt trasate Frontierele perpendicular pe sunt frontierele naţionale alecare statelor indiferent dacă ele sunt pe uscat sau pe ape. În înălţime, pentru că ele nu se ridică până la infinit, se discută despre o altitudine cuprinsă între 100 şi 150 km. Este o limită stabilită pe cale cutumiară pentru că pe plan convenţional se vorbeşte despre acea înălţime la care numărul de molecule pe unitatea de măsură se încadrează în anumite coordonate maximale. O definire mult mai corectă este cea care afirmă că limita superioară a spaţiului
aerian al statului este la limita inferioară a spaţiului extraatmosferic. O discuţie interesantă este şi cea privind limita inferioară până la care se întinde teritoriul de stat în subsolului acestuia. Tot în mod cutumiar s-a stabilit ca această limită inferioară să fie la acea adâncime la care s-a ajuns cu ajutorul celor mai moderne mijloace tehnice. Se pare că cel puţin la ora actuală, cel mai adânc foraj de uscat se situează undeva între 8000 şi 10.000 metri. 3. Domeniul acvatic al statelor.
Domeniul acvatic al statelor cuprinde pe de o parte apele interioare iar pe de alta apele de frontieră. Dacă di n punctul de
vedere al apelor interioare nu se ridică probleme deosebite, acestea, indiferent de natura lor stătătoare sau curgătoare, fiind sub suveranitatea absolută a statului din al cărui teritoriu fac parte, probleme se ridică în ceea ce priveşte apele de frontieră. Şi facem această afirmaţie cu referire specifică la marea teritorială pentru că în ceea ce priveşte apele de frontieră curgătoare sau
52
stătătoare, am arătat mai sus care este principiul delimitării lor prin liniile de frontieră. În general, apele maritime teritoriale se întind de la ţărm spre largprin la convenţii o anumităşi distanţă, în funcţie de anumite criterii stabilite acorduri internaţionale. În mod cutumiar s-a acceptat că apele aflate lângă teritoriul unui stat aparţin acestuia pe o distanţă spre larg care era delimitată prin aşa numită distanţă a loviturii de tun. Prima convenţie internaţională care a încercat să soluţioneze aceste aspecte a fost „Convenţia privind marea teritorială şi zona contiguă” de la Geneva din anul 1958 respectiv 1960.3 Aceste două convenţii nu au reuşit să adopte soluţii unanim acceptabile cătreprevedea statele lumii atare s -au menţinut regulile cutumiaredecare dreptulca statelor de stabili limitele exterioare ale mării teritoriale în mod unilateral dar nu mai mult de 12 mile marine.
Convenţia care a avut o mare importanţă în dezvoltarea dreptului mării, inclusiv în ceea ce priveşte marea teritorială, a fost „Convenţia Naţiunilor Unite asupra dreptului mării” de la Montego Bay (Jamaica) din anul 1982. Această convenţie defineşte pentru prima oară noţiunea de mare închisă sau semi închisă ca fiind golful sau mări mareaprintr înconjurate de mai multe state şi care –sunt legate de alte -o strâmtoare şi al căror regim juridic este reglementat de regimul strâmtorilor lor.4 Astfel, marea teritorială este fâşia de apă care se întinde de la linia de bază către larg până la o distanţă de 12 (în unele situaţi de 24) mile marine. Linia de bază este fie linia ţărmului (în cazul mărilor fără flux şi reflux însem nat – cum este cazul Mării Negre) sau linia celui mai mare reflux.3 (Golful Sfântul Laurenţiu în Canada). În situaţia în care linia ţărmului este deosebit de accidentată – aşa cum este ea în zona fiordurilor
53
norvegiene – atunci linia de bază este acea linie imaginară care
uneşte punctele cele mai înaintate în larg. În practica unor state – în special cele aflate la ţărmul sud-american al Pacificului s-a la încetăţenit unilaterale a mării teritoriale –până 200 mile practica maritimeextinderii spre larg,
dar aceste măsuri nu au fost acceptate de celelalte state ca atare ele reprezintă o practică care constituie motiv de încordare sau chiar confruntări pe plan internaţional. Din marea teritorială fac parte şi apele porturilor cuprinse între lucrările care delimitează aceste porturi – limitele exterioare ale digurilor.
Un alt element demn de menţionat este că în conformitate cutumadeinternaţională, pot avea mare– teritorială cu cu condiţia a fi locuite deinsulele o populaţie stabilă permanentă ca atare să nu fie doar „stânci” lipsite de viaţă umană. Accesul navelor străine în spaţiul acvatic al statelor se permite pe baza unor autorizaţii speciale, excepţie făcând cursele navale regulate care leagă porturile internaţionale între ele.
54
Capitolul V. REGIMUL JURIDIC AL SPAŢIULUI
EXTRAATMOSFERIC ŞI AL CORPURILOR CEREŞTI. 1.
Concepte şi definiri.
În literatura juridică de specialitate s-au dat mai multe definiri acestor noţiuni. Este de fapt relevant şi aspectul că nu există unanimitate de opinii nici în ceea ce priveşte noţiunile utilizate. unii utilizează noţiuneasădenespaţiu alţii de spaţiu Astfel, extraatmosferic. Nu trebuie mire cosmic, o asemenea modalitate de abordare a acestei tematici, având în vedere împrejurarea că însuşi domeniul abordat este relativ recent şi ca atare, cu excepţia unor principii şi norme generice, reglementarea juridică a aspectelor care privesc acest domeniu este relativ săracă şi incipientă. Marea majoritate a reglementărilor sunt de fapt de natură cutumiară ca atare acest domeniu al dreptului internaţional public este încă în deplină dezvoltare.
Se subliniază faptul că diferenţa de reglementare juridică dintre spaţiul aerian al statelor şi spaţiul cosmic se datorează diferenţelor de compoziţie şi proprietăţi fizice.1 Aceste aspecte determină şi diferenţe de regim al utilizării lor. Trebuie să avem în vedere principiile care guvernează activitatea aeriană a statelor, conform cărora statul are suveranitate asupra spaţiului său aerian, ca atare, poate reglementa în mod independent de alte state regimul juridic al utilizării acestuia – evident că în concordanţă şi cu prevederile convenţiilor internaţionale la care este parte. Problema care se
55
pune este dacă obiectele lansate în spaţiul cosmic, se găsesc sau nu în acest spaţiu aerian. Experienţa de până acum arată că aceste obiecte – nave spaţiale, sateliţi, etc., au fost lansate pe orbite nucăsunt altitudinea Dar, se susţine în acelaşicare timp, pe sub termen lung, nudese75vamile. putea evita ca aceste obiecte lansate în cosmos, fie la lansare, fie la revenirea pe pământ, să intre şi în spaţiul aerian al statelor.2 Ca atare se impune o delimitare clară între spaţiul aerian al statelor şi spaţiul cosmic.
Întrucât nici diversele organisme internaţionale şi n ici conferinţele sau congresele internaţionale convocate pe tematici diverse legate de utilizarea spaţiului extraatmosferic nu au considerat ca prioritară definirea exactă a limiteisă inferioare acestui spaţiu, doctrina este cea care a încercat facă ace stea delimitări şi definiri. Astfel, s-a afirmat că limita superioară a spaţiului aerian al statelor este cea care încă permite zborul aeronavelor, pe baza legilor aerodinamicii, ceea ce presupune o altitudine cuprinsă între 35 şi până la 75 km. înălţime (în funcţie
de diverşi autori). După alte opinii această limită depinde fie de înălţimea la care valoarea matematică a câmpului de gravitaţie terestru este nul, fie acea înălţime până la care se permite ceea ce ar controlarea asigurarea securităţii presupune înşiopiniile acestor autori, spaţiului o înălţimeaerian, situată între 100 şi 200 km.3 Un pas înainte a constituit -o Rezoluţia 1962 – XVIII a Organizaţiei Naţiunilor Unite care cuprinde Declaraţia privind principiile juridice care guvernează activitatea statelor în explorarea spaţiului cosmic. Această rezoluţie a statuat că delimitarea spaţiului aerian al statelor de cel al spaţiului cosmic trebuie să aibă în vedere orbitele sateliţilor, aspect care duce la
concluzia4 că aceste orbite ar constitui linia de demarcaţie în discuţie. Ceea ce derivă din acest principiu este necesitatea de a
56
se stabili printr-un acord internaţional, limita minimă a acestor
orbite de la care se consideră că se întinde spaţiul cosmic. Ceea ce este esenţial este faptul că spaţ iul cosmic este spaţiul deasupra teritoriului precis al spaţiului comun aerian alaflat acestora) având regimulstatelor juridic (mai general d e bun al întregii omeniri şi care astfel nu poate face obiectul nici uni aproprieri naţionale din partea nici unu i stat. 2. Principiile dreptului cosmic.
Aşa cum am arătat mai sus, dreptul cosmic ca şi ramură a dreptului internaţional public este încă în fază incipientă de dezvoltare şi ca atare juridică există încă foarte aplicabile multe aspecte care necesită reglementarea a normelor activităţii spaţiale a statelor. Cu toate acestea, apreciem, în consens şi cu alţi autori, că există un set de norme şi principii generale care au o importanţă deosebită şi care sunt de natură să circumscrie aceste direcţii de dezvoltare. O mare parte a acestor principii se regăsesc în conţinutul Tratatului Spaţial din 1967 (Tratatul privind principiile care guvernează activitatea statelor în explorarea şi folosirea spaţiului extraatmosferic, inclusiv Luna şi celelalte corpuri cereşti). Alte tratate importante din care rezultă unele dintre aceste principii, sunt: - Acordul cu privire la salvarea astronauţilor, reîntoarcerea
astronauţilor şi restituirea obiectelor lansate în spaţiul extraatmosferic (1968); -
Convenţia asupra răspunderii internaţionale pentru daunele cauzate de obiectele lansate în spaţiul extraatmosferic (1972);
57
-
Convenţia privind înmatricularea obiectelor lansate în spaţiul extraatmosferic (1975); Acordul asupra activităţii statelor pe Lună şi celelalte 5
corpuri cereşti (1979); Astfel, preambulul acestui tratat spaţial prevede faptul că spaţiul cosmic trebuie folosit în interesul tuturor statelor lumii, spre a asigura şi pe această cale dezvoltarea acestora, indiferent de gradul lor de dezvoltare economică şi tehnologică. În înţelesul tratatului trebuie asigurat accesul liber şi nelimitat al oricărui stat la acest spaţiu dar în acelaşi timp şi la cunoştinţele şi rezultatele cercetărilor ştiinţifice dobândite astfel. Nici un stat nu poate invoca vre-un temei de drept sau de fapt în vederea apropierii naţionale asunt corpurilor cereşticainclusiv Astronauţii consideraţi fiind Luna. soli ai întregii omeniri, indiferent de cetăţenia pe care o au. In aceste condiţii, toate statele sunt obligate să le acorde ajutor şi asistenţă în caz de nevoie. Toate statele au acces liber la instalaţiile şi obiectele din spaţiul extraatmosferic sau de pe corpurile cereşt i, indiferent care stat le-a implantat sau le administrează. Acest principiu reproduce principiul libertăţii de acces în staţiunile ştiinţifice de pe continentul antarctic.
statele suntspaţiului obligate să ia măsuri vederea evitării poluăriiToate şi contaminării cosmic şi a în corpurilor cereşti, inclusiv sau mai ales din punctul de vedere al contaminării radioactive.
Spaţiul cosmic şi corpurile cereşti sunt denuclearizate şi demilitarizate, nici un stat neavând dreptul să lanseze şi să utilizeze obiecte cu destinaţii militare. (Din păcate acest principiu este nerespectat în special de către marile puteri militare, în speţă Statele Unite ale Americii şi Rusia). Este de fapt un corolar al principiului utilizării spaţiului cosmic în scopuri exclusiv paşnice.
58
Statele îşi păstrează jurisdicţia asupra obiectelor spaţiale lansate de ele şi în acelaşi timp sunt răspunzătoare p entru daunele pe care aceste obiecte le pot cauza, inclusiv cu ocazia
reîntoarcerii pe pământ. În acest caz,– obligaţia de dezdăunare lucrum cessans – cât şi se referă atâtlor la paguba efectiv cauzată la pierderile viitoare suferite – damnum emergens.
59
60
Capitolul VI. ZONE TERITORIALE CU REGIM SPECIAL
Zonele teritoriale cu regim special sunt acele zone care
datorită unor aspecte de ordin specific, fie la nivel principial, fie particular, au un regim juridic evidenţiat prin norme speciale care diferă de principiile generale aplicabile în materie.
Fluviile internaţionale. Fluviile internaţionale sunt acele ape curgătoare care traversează sau separă teritoriile a două sau mai multe state şi care datorită caracterului lor navigabil, au o importanţă deosebită 1.
nu numai pentru statele riverane ci pentru zone geograficopolitice mult mai extinse.
Conferinţa de la Barcelona din 1921 a elaborat mai multe reguli pentru reglementarea regimului juridic al acestor fluvii 1
Astfel, aceste principii sunt: internaţionale. - fiecare stat este suveran pe porţiunea de fluviu care se află pe teritoriul său, indiferent că fluviul este doar apă de frontieră sau îi traversează teritoriul;2 - pe întreaga porţiune a fluviului se aplică principiul navigaţiei comerciale şi civile libere, fără discriminare; - regimul juridic al fluviului internaţional se reglementează de către statele riverane în virtutea principiului suveranităţii acestora;
61
-
navele militare şi vamale sau de poliţie navală au drept de navigaţie, fără autorizaţie, exclusiv în porţiunea naţională a fluviului;
-
statele riverane obligaţia de alucrările menţine şi navigabilitatea fluviului, de a auasigura toate amenajările necesare acestui scop şi de a percepe taxe în vederea finanţării acestor activităţi; coordonarea activităţii statelor riverane se face de regulă, de către comisii internaţionale ale căror membre sunt
-
tocmai statele riverane.
In aceste context, Regimul juridic al Dunării este reglementat de Convenţia de la Belgrad din 1948, convenţie care 3
a statuat mai multe principii: - Navigaţia pe Dunăre este liberă pentru toţi cetăţenii şi
-
navele comerciale şi mărfurile aparţinând atât statelor riverane cât şi ne riveranilor, pe toată porţiunea navigabilă;4 Accesul navelor de război este permis numai statelor riverane şi exclusiv pe porţiunile lor naţionale; Statele riverane au obligaţia de a asigura navigabilitatea Dunării, cantitatea minimală de volum de apă, protecţia acesteia împotriva poluării, etc. Aceste activităţi sunt coordonate şi conduse din punct de
vedere tehnic de către Comisia Dunării cu sediul la Budapesta, membrii comisiei fiind statele riverane.5
Trebuie să menţionăm împrejurarea că acest regim este de fapt o reluare a regimului juridic existent anterior celui de-al doilea război mondial. Dar acest regim este mult mai corect din punct de vedere nu numai juridic – pentru că
respectă suveranitatea statelor asupra porţiunilor naţionale ale fluviului şi a desfiinţat caracterul supranaţional al
62
Comisie Dunării – ci şi politic reflectând raporturile de forţe
existente în Europa de la data semnării acesteia. Un alt fluviu cu regim juridic internaţional important pentru Dunării.Europa este Rinul, cu un regim juridic asemănător 2. Strâmtorile şi canalele maritime.
Aceste zone teritoriale cu regim special sunt acele căi de navigaţie internaţională care despărţind zone de uscat, reprezintă atât căi de importanţă strategică cât şi zone cu reglementări specifice, indiferent dacă ele se găsesc sau nu pe terit oriul unei singure ţări. forme Diferenţa întredestrâmtori şi canale este aceea că primele sunt naturale relief în timp ce ultimele sunt căi de circulaţie artificiale, create de om. Din punct de vedere juridic nu există nici o deosebire derivată din natura artificială sau naturală a strâmtorii sau canalului în cauză. Convenţia din 1982 a statuat un regim juridic specific pentru strâmtorile importante pentru navigaţia internaţională. Se recunoaşte dreptul de liberă trecere pentru toate navele civile şi comerciale care tranzitează aceste strâmtori şi canale. În cazul unor statele riverane pot blocanuaccesul în acesteconflicte strâmtori militare, sau canale, iar perceperea de taxe afectează dreptul de liberă trecere. Intre strâmtorile internaţionale putem enumera: Gibraltar, Magelan, Sund, Beltul Mic şi Beltul Mare (Marea Nordului), alături de strâmtorile Mării Negre.6 In ceea ce priveşte strâmtorile Mării Negre – Bosfor şi Dardanele – regimul acestora reglementează de fapt regimul juridic al Mării Negre,7 mare cu caracter semiînchis. In esenţă, acest tratat prevede dreptul Turciei – statul pe teritoriul căruia se
află cele două strâmtori, ca în cazul unui conflict militar, să
63
blocheze accesul navelor în Marea Neagră. In rest, navigaţia civilă şi comercială este permisă fără restricţie, pentru toate navele. In ceea ce priveşte accesul navelor militare aparţinând statelor riverane,21acest este nave permis perioadă zile –lucru limitată –nemaximum şi pentru carepese oîncadrează în limite tehnice impuse de prevederile tratatului.8
În ceea ce priveşte canalele internaţionale, cele mai importante sunt Panama, Suez şi Kiel, toate având regim internaţional asemănător cu cel al strâmtorilor maritime. Ca atare, deşi canalul de Suez este naţionalizat de Egipt în 1956, se păstrează regimul de navigaţie liberă.9 In mod similar, deşi canalul Panama se găseşte în întregime pe teritoriul statului cu acelaşi are unseregim navigaţie chiar dacă pe traseul nume, acestuielcanal mai de găsesc baze liberă, militare aparţinând Statelor Unite ale Americii. 3. Regimul juridic al zonelor polare.
Regimul juridic al celor doi poli ai pământului este diferit având în vedere faptul că în timp ce zona Polului Nord este acoperită de apă, în zona Polului Sud se găseşte continen tul antarctic. Un alt criteriu de astă dată politic a fost faptul că în
timp ce în zona Polului Sud înafara continentului antarctic nu mai găsim zone de uscat semnificative, în zona Polului Nord găsim teritorii naţionale extinse dintre care semnificative s unt cele aparţinând Rusiei, Canadei precum şi Statelor Unite ale Americii. Este deci evidentă importanţa strategică a acestei zone atât militar cât şi economic. Regimul juridic al Antarcticii este reglementat de Tratatul de la Washington din 1959, care prevede mai multe principii:
64
-
acest continent este un bun al întregii omeniri, fiind demilitarizat, denuclearizat şi neutralizat; orice stat are dreptul la cercetare ştiinţifică, în condiţii de
10
egalitate, pe baza largi colaborări internaţionale. Este interzisă oriceunei exploatare în scopuri economice a continentului antarctic. -
Toate statele au drept la acces liber în bazele ştiinţifice amplasate pe continentul antarctic, atunci când necesităţile umanitare reclamă acest lucru. Spre deosebire de acest regim, zona Polului Nord este
împărţită în zone polare, care sunt nişte triunghiuri cu baza pe zona de uscat adiacentă polului şi vârful în pol. Suprafeţele de uscat aflate în fiecare zonă polară fac înparte teritoriul statului care constituie baza naţională zonei polare timpdin ce apele din jur au regim deschis navigaţiei internaţionale. În mod similar şi spaţiul aerian de deasupra acestor zone polare este deschis tuturor statelor lumii pe coridoarele de zbor delimitate
conform convenţiilor internaţionale. 4. Zona economică exclusivă.
de din zonă economică exclusivă estemairelativ recentă Noţiunea şi ea provine cumularea a două noţiuni sau bine spus a două zone având regimuri juridice asemănătoare dar privind spaţii diferite care la acea dată acopereau realităţi existente şi uzitate în dreptul internaţional public. O primă noţiune este cea de platou continental, desemnând solul şi subsolul marin care se extinde înafara apelor teritoriale ale statului riveran, spre larg. Linia până la care se întinde platoul continental este situat la 200 mile spre larg măsurată de la linia de bază sau, în funcţie de specificul local,
65
până la începutul zonei abisale care corespunde unei înălţimi a coloanei de apă de 200 metri.11 A doua noţiune este cea de zonă contiguă care desemnează de de apă24 adiacentă mării calculată teritoriale,despre larg dar fără a depăşifâşia limita mile marine la linia de bază ale mării teritoriale. În această zonă statul riveran are drept de control vamal, sanitar, fiscal, de respingere a şi reprimare a infracţiunilor specifice. Prin unificarea celor două zone, a luat naştere marea economică exclusivă consacrată pentru prima oară de convenţia din 1982 de la Montego Bay. El se întinde spre largul mării pe o distanţă de 200 mile marine de la liniile de bază de la care se măsoarăRegimul marea teritorială. juridic al mării economice exclusive este un regim juridic specific care are elemente desprinse din caracterul
suveran al statului riveran precum şi al libertăţii de navigaţie, specific mării libere. Astfel, statul riveran este suveran asupra bogăţiilor şi resurselor naturale ale zonei în timp ce navigaţia civilă şi comercială este deschisă tuturor navelor indiferent de pavilion.
Regimul juridic al mării libere. Regimul juridic al mării libere este unul al libertăţii în explorarea şi exploatarea acesteia atât din punctul al vedere al navigaţiei cât şi al altor activităţi economice, cu anumite excepţii pe care le vom prezenta în cele ce urmează.. 5.
Din acest punct de vedere toate statele lumii au dreptul la
libertatea navigaţiei civile şi militare. Singura legislaţie aplicabilă este cea a legii pavilionului în sensul că pe navele aflate în marea liberă sunt aplicabile normele juridice ale statului
66
al cărui pavilion este arborat de nava în cauză. Acest pavilion este al ţării în care este înmatriculată nava. Cu toate acestea, există restricţii şi în această zonă, restricţii ţin deeste normele juridice generalemării,sunt aplicabileinterzise în orice domeniu.care Astfel, interzisă poluarea experienţele cu arma nucleară deasupra ori în apa mării, este interzisă pirateria maritimă, etc. Practic acest domeniu al dreptului mării este reglementat mai mult prin norme cutumiare şi mai puţin prin norme juridice bi sau multilaterale. In acest domeniu există mai mult libertăţi decât obligaţii, ele putând fi subsumate sub forma tetralogului: - libertatea de navigaţie; -
libertatea de pescuit;
libertatea de a instala cabluri şi conducte submarine; libertatea de survol.12
Aşa cum am menţionat în introducere a la prezentul demers, există domenii ale dreptului internaţional public în care codificarea normelor nu a ajuns încă la un procent satisfăcător astfel că multe norme se manifestă în continuare sub forma cutumei. Un astfel de domeniu este şi dreptul mării, domeniu care priveşte inclusiv aceste zone cu regim juridic special. Este sarcina internaţionale precum a teoriei dreptului să ducă la practicii codificarea unor domenii careşi azi prezintă lacunecasau norme insuficient elaborate.
67
68
Capitolul VII. POPULAŢIA ÎN DREPTUL INTERNAŢIONAL PUBLIC. 1.
Prezentare generală.
Atunci când analizăm aspectele privind populaţia în dreptul internaţional public trebuie să avem în vedere mai multe conotaţii analizatecâtînşimod secvenţial, prezentând -zise a interes atâtcare subtrebuie aspect teoretic al activităţii propriu statelor în soluţionarea problemelor cu care se confruntă. Facem această afirmaţie pentru că practic, în Europa nu există state care să fie compuse din populaţii care aparţin unui singur grup naţional, regula fiind multiculturalitatea şi multinaţionalitatea, chiar dacă în unele state nu se recunoaşte existenţa minorităţilor naţionale. Prin populaţia unui stat, dreptul internaţional public înţelege persoanelorsa.fizice care trăiesc pe teritoriul de stat şi setotalitatea află sub jurisdicţia Ca atare din populaţie, înafara cetăţenilor fac parte şi străinii care stau cu caracter permanent sau îndelungat pe acel teritoriu, apatrizii, cei cu două sau mai multe cetăţenii, etc.1 Regimul juridic al acestor categorii– regim juridic modern şi actual - se stabileşte în mod suveran de către statul în cauză, cu luarea în considerare a prevederilor dreptului internaţional precum şi a tratatelor şi convenţiilor bilatera le referitoare la aceste categorii de persoane. Acest regim are la
bază suveranitatea statului deci implicit dreptul de a stabili
69
regimul juridic aplicabil persoanelor care se găsesc pe teritoriul propriu.
Acest lucru nu a fost aşa dintotdeauna. O mare perioadă de timp, tocmai politici protecţiei de discriminare naţională minorităţilor, s-adatorită apreciatunor că sarcina acestora este unaa internaţională, ca atare organizaţiile internaţionale sau statele în mod solitar ori colectiv s-au preocupat de aceste politici. Primele
tratate internaţionale care au avut în vedere regimul juridic al unor categorii de populaţie din diverse state provin din secolul al XVIII – lea. Astfel, tratatul de pace de la Kuciuk – Kainargi a reglementat unele clauze referitoare la apărarea creştinilor din Imperiul Otoman.2 Au urmat tratatele de la Viena (1815) privind
libertatea conştiinţă a între minorităţilor Paris (1856) interzicereade deosebirilor grupurileşisociale pe bazaprivind unor criterii rasiale. Tratatul de la Berlin (1878) a garantat drepturile
personale, patrimoniale, politice şi libertatea de conştiinţă a popoarelor din Imperiul Otoman.3 Prevederi asemănătoare au fost inserate şi în tratatele de pace care au urmat primului război mondial, tratate semnate de 14 state europene, prevederi
garantate de Liga Naţiunilor. Este evident faptul că la ora actuală atât prevederile Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului cât şi prevederile Cartei Naţiunilor Unite cu toate succesiunea de rezoluţii şi tratate încheiate în perioada postbelică, constituie tot atâtea garanţii cel puţin teoretice pentru respectarea acestor drepturi şi în cazul încălcării lor, a posibilităţii legale de tragere la răspundere penală internaţională a celor vinovaţi. 4 2. Drepturile fundamentale ale omului.
Problematica drepturilor fundamentale ale omului este
una care excede în mare parte tematica acestui curs. Totuşi nu
70
putem să abordăm problematica populaţiei fără o trecere în revistă chiar şi sumară, a drepturilor fundamentale ale omului. Din acest punct de vedere, în literatura juridică de specialitate s 5 au evidenţiat aceledrepturi. acte fundamentale stau la baza protecţiei juridice a acestor In acest senscare se menţionează: - Declaraţia Universală a Drepturilor Omului; - Pactul internaţional cu privire la drepturile economice, sociale şi culturale; - Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi
politice; -
Protocolul facultativ referitor la Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice;
-
Al
doilea
protocol
facultativ
referitor
la
Pactul
internaţional cu privire la drepturile civile şi politice vizând abolirea pedepsei cu moartea; In acest sens, atât literatura juridică de specialitate cât şi practica internaţională recunosc o serie de drepturi şi obligaţii
corelative care sunt garantate prin mijloace juridice adecvate conform dreptului internaţional public.6 Ca atare enumerare
aspectelor care se referă la regimul juridic privind populaţia, nu se poate face înafara acestor prevederi generice cu caracter principial. Similar acestor prevederi şi la nivel continental s -au
adoptat diverse tratate respectiv convenţii multilaterale prin care s-au stabilit categoriile drepturilor ocrotite prin norme juridice
internaţionale şi naţionale. In general, aceste drepturi sunt similare cu cele enumerate în Declaraţia Universală a Drepturilor Omului. Există în acest sens o Convenţie Europeană a Drepturilor Omului (inclusiv protocoalele adiţionale la aceasta) etc.
71
3. Cetăţenii. Categoria cea mai importantă din populaţia unui stat s unt cetăţenii. lucru sepopulaţiei datoreazăiarfaptului de o parte ei reprezintăAcest majoritatea pe de că altapepentru că din punctul de vedere al întinderii drepturilor, este acoperită aria cea mai extinsă a acestora. Cetăţenia se poate dobândi prin mai multe modalităţi. Prima şi cea mai uzitată este cea prin naştere. In acest sistem se cunosc două criterii: cea a „dreptului sângelui” ( jus sanguinis) respectiv „dreptul solului” (jus soli).7 Primul se referă la dobândirea de către copil a cetăţeniei părinţilor săi indiferent de -al doilea se referă la dobândirea locul naşterii în timpdecelocul cel de cetăţeniei în funcţie naşterii – teritoriul statului în cauză – indiferent de cetăţenia părinţilor. In lumea contemporană se întâlnesc şi situaţii de regim mixt care îmbină cele două criterii. O altă modalitate de dobândire a cetăţeniei este naturalizarea. Şi în acest caz se întâlnesc mai multe criterii. a) Un prim criteriu este cel al căsătoriei. Principiul de bază este cel care prevede că prin căsătorie nu se primeşte automat cetăţenia soţului ci femeia îşi păstrează cetăţenia 8
existentă b)anterior. Al doilea criteriu este cel al înfierii, cu precizări specifice de la stat la stat sub aspectul consimţământului, al vârstei, etc. c) Un al treilea criteriu este cel al reintegrării (redobândirii). Este cazul celor care şi -au pierdut cetăţenia iniţială şi doresc redobândirea acesteia, indiferent de modul în care l-au pierdut.
d) Un alt criteriu este cel al opţiunii – alegerii am spune noi. Orice persoană poate opta în mod liber pentru o anumită
cetăţenie. Această opţiune nu are un corespondent în existenţa şi
72
a unei obligaţii din partea statului în cauză cu excepţia cazurilor în care are loc un schimb de populaţii sau al transferului de teritoriu de la un stat la altul.
e) Un ultim criteriu cel acestuia. al acordării la cererea individuală a persoanei pe bazaeste opţiunii Cetăţenia se poate şi pierde. Astfel, la cetăţenie se poate renunţa de către persoana în cauză printr-o declaraţie expresă în formă autentică. O altă modalitate de pierdere a cetăţeniei este retragerea acesteia. Retragerea se poate face doar în cazul persoanelor care au săvârşit fapte penale prin care au adus, de regulă în străinătate, o atingere gravă intereselor statului al cărui cetăţeni sunt. In sfârşit, sunt state în a căror legislaţie se prevede faptul că celei dobândirea unei noi cetăţenii determină automat pierderea preexistente. Cetăţeanul are totalitatea drepturilor dar şi ale obligaţiilor corelative de care poate beneficia o persoană fizică într-un stat dat şi la un moment istoric şi social concret. Evident că acest summum de drepturi şi obligaţii diferă de la stat la stat, în funcţie de gradul şi nivelul de dezvoltare socială şi economică şi mai ales de voinţă politică.
4. Străinii. In dreptul internaţional public, noţiunea de străin implică mai multe categorii de persoane. Evident prima dintre ele şi cea mai numeroasă este cea a cetăţenilor străini deci care au cetăţenia altui stat decât cea pe teritoriul căruia locuiesc. Din punctul de vedere al acestui criteriu, prin locuire înţelegem pe cei care stau cu caracter mai mult sau mai puţin permanent pe teritoriul statului în cauză. Dar în mod tradiţional, nu ne referim la categoria denumită în mod curent – turişti – pentru care durata
73
stabilirii pe teritoriul statului este atât de redusă încât impactul aplicării normelor juridice proprii are o relevanţă relativ redusă. A doua categorie de străini este cea a persoanelor fără pe stat teritoriul statului cetăţenie care sunt domiciliate în cauză (apatrizilor) sau dimpotrivă, domiciliază în alt dar stau cu caracter relativ permanent sau îndelungat pe teritoriul statului de care discutăm. Chiar dacă aceşti apatrizi au domiciliul permanent (şi singurul) pe teritoriul statului în cauză, atâta timp cât nu primesc cetăţenia acelui stat, sunt considerate ca fiind persoane străine. In practica internaţională a statelor precum şi în doctrină, întâlnim mai multe tipuri de regimuri juridice aplicabile
străinilor. Regimul juridic cel mai modern şi care corespunde standardelor drepturilor omului din lumea contemporană este cea a regimului naţional. In momentul în care un stat aplică acest regim naţional, înseamnă că străinii sunt asimilaţi în drepturi şi obligaţii cu cetăţenii statului în cauză. Singurele drepturi şi obligaţii ale căror titulari nu pot fi aceşti străini sunt drepturile politice. Este practic regimul juridic care asigură străinilor maximumul drepturilor şi obligaţiilor de care pot beneficia într -o sunt. ţară ai cărui cetăţeni Un alt regim nu juridic este cel al clauzei naţiunii celei mai
favorizate. Acest regim juridic presupune obligaţia statului care îl aplică de a implementa în raporturile cu cetăţenii statelor cu care au încheiat o asemenea convenţie, maximumul drepturilor şi obligaţiilor pe care le aplică în raport cu orice alt cetăţean al unui stat cu care are o asemenea convenţie. Cea de-a treia variantă este regimul juridic convenţional sau special. Este un regim stabilit prin convenţii bilaterale între diverse state şi care stabilesc în mod reciproc exerciţiul unor
74
drepturi şi obligaţii care de regulă sunt mai restrânse decât în cazul primelor două regimuri.
75
A n e x a Nr. 1 1.
Drepturi civile şi politice.
-
dreptul la viaţă
-
dreptul de crude, a nu fiinumane supus la sau la pedepse sau tratamente sautortură degradante dreptul la recunoaşterea personalităţii juridice dreptul la egalitate în faţa legii dreptul de a se adresa instanţelor judiciare dreptul de a nu fi arestat, deţinut sau exilat în mod
-
dreptul la libertate dreptul la demnitate
dreptul de a nu fi ţinut în sclavie şi robie
arbitrar -
dreptul la un proces echitabil în materie civilă şi penală dreptul al prezumţia de nevinovăţie până la pronunţarea sentinţei în public dreptul la respectarea vieţii private dreptul la respectarea proprietăţii dreptul la liberă circulaţie dreptul la azil în caz de persecuţie dreptul la o cetăţenie dreptul de a se căsători şi de a întemeia o familie libertatea gândirii, a conştiinţei şi religiei libertatea de opinie şi exprimare libertatea de întrunire libertatea de asociere paşnică
76
-
dreptul de a participa direct sau prin reprezentanţi la conducerea treburilor publice
-
dreptul de acces la funcţiile publice ale ţării sale. 2.
-
Drepturi economice, sociale şi culturale.
dreptul la securitate socială dreptul la muncă şi la libera alegere a muncii dreptul la salariu egal pentru o muncă egală dreptul de a întemeia sindicate şi de a se afilia la sindicate
-
dreptul la un nivel de viaţă corespunzător asigurării
-
sănătăţii sale, bunăstării proprii şi a familiei dreptul mamei şi al copilului la ajutor şi ocrotire speciale dreptul la învăţământ dreptul de a participa liber la viaţa culturală a colectivităţii Sursa: Stelian Scăunaş – op. cit., pag. 132.
77
78
Capitolul VIII. DREPTUL TRATATELOR 1.
Generalităţi.
Aşa cum am menţionat în capitolul consacrat izvoarelor dreptului internaţional public, tratatul reprezintă azi principalul izvor datorită faptului că în marea majoritate a domeniilor, normele dreptului internaţional cuprinse aceste acte internaţionale. Cu puţine excepţiisunt şi asta în zonaînunor domenii mai puţin reglementate cum sunt dreptul mării sau dreptul cosmic în care cutuma mai are un rol însemnat, tratatele încheiate de state comensurează limitele şi posibilităţile de activitate internaţională ale statelor. Aceste acte sunt şi principala sursă de dezvoltare a dreptului internaţional public. Evoluţia vieţii internaţionale, noile probleme care apar şi fac necesară reglementarea lor prin norme clare şi coerente, impun un efort internaţional. perpetuu pentru această perfecţionare, codificare a dreptului Tocmai din acest motiv analiza teoretică a acestui instrument reprezintă o modalitate de identificare a mecanismelor
interne
care
duc
la
codificarea
dreptului
internaţional, a activităţii pe care organele diplomatice le parcurg începând cu primele negocieri şi până la finalizarea acestui proces prin semnarea şi ratificarea acestor tratate internaţionale. Practic tratatele internaţionale au însoţit istoria umanităţii. Este foarte greu să facem o estimare chiar şi aproximativă a numărului tratatelor mai ales că unele dintre ele nu mai sunt în
79
vigoare sau au căzut în desuetudine sau mai mult, datorită caracterului lor secret, nici nu au fost date publicităţii. Unii autori apreciază că ar exisa circa 35.000 tratate în vigoare, cifră 1 pe care declarării este foartelorgreu să o controlezi, chiar dacă există Unul din obligaţia la Organizaţia Naţiunilor Unite. cele mai vechi tratate care se poate identifica cu certitudine ca şi datare, este cel încheiat între faraonul egiptean Ramses al II-lea şi împăratul hitiţilor Hattuşil al III-lea şi care datează din anul 1269 î.e.n.2 Există şi alte culegeri de norme cuprinse în anumite acte internaţionale dar datarea acestora este destul de dificilă şi cu aproximaţie relativ mare, aşa cum sunt de exemplu textele cuprinse în legile lui Manu din India antică.3
2. acestora.
Definirea tratatelor internaţionale şi elementele
Literatura de specialitate a încercat o definire a tratatelor
internaţionale, existând în acest sens mai multe versiuni, care, în majoritatea lor nu diferă sub aspectul elementelor lor esenţiale. Noi apreciem că dincolo de o definiţie care este indiscutabil un element necesar al unei expuneri teoretice, mult mai importante sunt acele elemente definitorii care stabilesc teritoriul de
activitate, zona juridică în contextul căreia facem analiza unui tratat internaţional. In aceste condiţii delimităm acele elemente care constituie componentele unei eventuale definiţii: - subiecţii tratatelor internaţionale sunt subiecţii dreptului internaţional public deci statele, organizaţiile internaţionale cu caracter guvernamental precum şi popoarele care luptă pentru independenţă şi suveranitate naţională.
80
-
acordul de voinţă, ca şi un acord sinalagmatic este esenţial pentru validitatea unui tratat internaţional. Acest acord nu este altceva decât voinţa concordantă a statelor şi subiectecadereflectând drept de a intenţia considera asupra uia s-a convenit cărcelorlalte lortextul din punctul de vedere al efectelor pe care le produce.
-
-
-
acest acord de voinţă trebuie să producă efecte juridice. Normele cuprinse în ele au caracter obligatoriu pentru subiecţii semnatari, norme pe care acestea se obligă să le respecte pentru că orice manifestare de voinţă contrară atrage responsabilitatea celui în cauză. tratatul internaţional trebuie să corespundă, mai bine spus, să se subordoneze principiilorindreptului public. Sistemul normativ ternaţionalinternaţional reprezintă câmpul de aplicare al tratatului nou născut prin semnare şi ratificare şi doar el poate fi şi măsura de evaluare a acestuia din punctul de vedere al legalităţii internaţionale. forma scrisă este o altă cerinţă pe care o apreciem ca fiind importantă chiar dacă unii nu o consideră şi esenţială.4 Discuţia se poartă asupra cerinţei formei scrise din
Astfel, unii autori punctul validităţii tratatelor. apreciazădecă vedere această al formă scrisă nu este relevantă şi cu atât mai mult nu constituie o condiţie a validităţii tratatelor. Cu toate acestea, apreciem că această formă scrisă este deosebit de importantă chiar dacă lipsa ei nu ar atrage nulitatea actului, aspecte pe care nu îl contestăm. In susţinerea acestei opinii avem în vedere mai multe argumente. Convenţia de la Viena din 1969 prevede forma scrisă a tratatelor internaţionale chiar dacă textul nu conţine nici o sancţiune pentru lipsa acestei forme. Cu toate
acestea se poate pune problema probaţiunii realei intenţii de voinţă a părţilor, voinţă care a stat la baza semnării acestei
81
înţelegeri internaţionale. Si acest lucru este cu atât mai evident cu cât nu puţine sunt situaţiile în care părţile semnatare dau interpretări diferite aceluiaşi text ori în totalitatea sa ori a unor clauze sauaproape prevederi de ordin In lipsa unui document scris este imposibil ca particular. să se identifice adevărata intenţie
de voinţă a părţilor, în ce constă voinţa lor comună, care au fost aspectele asupra cărora există acorduri parţiale – mai ales în cazul tratatelor cu caracter multilateral, etc. In al doilea rând, oricare parte poate invoca inexistenţa unor clauze la care eventual se referă un partener al respectivei înţelegeri internaţionale şi dovada contrară este dificilă. Având în vedere aceste aspecte apreciem că în interesul stabilităţii relaţiilor internaţionale, a siguranţei internaţional şi mai ales a respectării acestora normelor în litera de şi drept înţelesul lor, se impune existenţa formei scrise. Un alt element poate neesenţial de lămurit se referă la denumirile utilizate pentru definirea acestor înţelegeri internaţionale. Aşa cum se cunoaşte, aceste înţelegeri pot purta denumiri foarte diverse – tratate, convenţii, acorduri, etc. Ceea ce este important este faptul că nu există o denumire consacrată specifică pentru tratatele internaţionale care să aibă un caracter obligatoriu. atareînţelegerii denumireaînconcretă estetoate cea acestea, pe care statele semnatare o Ca acordă cauză. Cu putem deosebi câteva elemente care să ne familiarizeze cu conţinutul unui tratat dat. Astfel, denumirea de „tratat” se poate utiliza în înţeles larg, sens în care noţiunea de tratat se referă la orice tip de înţelegere internaţională indiferent în ce domeniu. Din acest punct de vedere, denumirea de tratat în înţeles larg este echivalentul convenţiei internaţionale în sens de acord internaţional. In înţeles restrâns, denumirea de tratat se utilizează la acele tipuri de înţelegeri internaţionale care având o importanţă majoră, reglementează domenii importante ale vieţii
82
internaţionale sau aspecte esenţiale ale relaţiilor dintre statele semnatare ale acordului internaţional, cu caracter preponderent juridic şi politic de natură esenţială. În înţeles restrâns, denumirea se utilizează la acelereglementează înţelegeri internaţionale care avândde tratat o importanţă majoră, domenii importante ale vieţii şi relaţiilor internaţionale sau aspecte esenţiale ale relaţiilor dintre statele semnatare ale acordului internaţional, cu caracter preponderent juridic şi politic. El poate fi echivalat şi cu o altă denumire des utilizată în practica statelor respectiv cel de „pact” ca şi o înţelegere solemnă de importanţă politică covârşitoare privind relaţiile dintre statele semnatare. pact” sau „tratat” sau Alături de aceşti termeni ”,–în „practica echivalentul acestuia de „convenţie internaţională se mai întâlnesc şi denumiri cum este cel de „ acord”, „declaraţie” – fie cu caracter unilateral fie bilateral sau multilateral – „protocol”, „aide-memoire” etc. De regulă, aceste ultime denumiri se referă la înţelegeri internaţionale care au de regulă caracter mai mult tehnic şi mai puţin politic sau juridic. În afară de o eventuală clasificare a tratatelor internaţionale după denumirea lor – practicată de unii autori deşi
aşa cumsisteme am arătat are prea după mare numărul importanţă – se mai practică diverse de nu clasificări statelor participante – bilaterale sau multilaterale – după modul de intrare în vigoare a tratatelor, sau alte criterii, dar considerăm că ele au mai puţină importanţă practică. 3.
Încheierea tratatelor internaţionale.
Problematica încheierii tratatelor internaţionale este una compusă şi din acest punct de vedere se impune tratarea mai multor aspecte unele de o importanţă teoretică şi practică
83
deosebită. Practic încheierea tratatelor internaţionale implică o întreagă procedură de multe ori îndelungată în timp şi care nu începe cu operaţiunea propriu-zisă de semnare într-un cadru mai mult sau maidepuţin oficial. El cuprinde şi o perioadă premergătoare negocieri de multe ori anevoioase datorită intereselor de multe ori divergente. Finalizarea textului tratatului
gata de semnare reprezintă încununarea acestui efort anevoios şi îndelungat. Capacitatea de încheia tratate reprezintă un element esenţial fără de care nu putem discuta acest capitol. Această capacitate derivă din calitatea de subiect de drept internaţional public. Nu se poate concepe ca un subiect de drept internaţional să nu aibă şi la capacitatea a semna tot în aşa modcum valabil tratatele internaţionale care este de participant nu se poate concepe nici inversul ideii de mai sus deci acela de a putea
încheia un tratat internaţional fără a avea calitatea de subiect de drept internaţional. Ori în cazul statelor această capacitate este nelimitată indiferent de domeniul vieţii internaţionale la care se referă acel tratat. In cazul organizaţiilor internaţionale, capacitatea de a încheia tratate este limitată la domeniul de activitate, conform capacităţii de folosinţă speciale prevăzute de statutul acestei organizaţii. In acelaşi timp, în cazul statelor compuse – federaţii şi confederaţii de state – literatura juridică
de specialitate şi practica internaţională au statuat şi posibilitatea ca unităţile componente ale acestor state – state, landuri, cantoane, etc – să poată încheia tratate internaţionale chiar dacă ele sunt cu caracter limitat tehnic sau administrativ.
Problema organelor care reprezintă statele la semnarea unor acorduri internaţionale este o problemă de drept intern conform prevederilor constituţionale ale acestora, neexistând o practică unitară în acest domeniu. Ceea ce este clar stabilit este faptul că, în cazul organelor diplomatice interne nu este necesară
84
existenţa vre-unei împuterniciri speciale în vederea negocierii şi semnării tratatelor internaţionale în timp ce pentru alte persoane este necesară existenţa acestor împuterniciri care în limbaj diplomatic sunt odenumite Cu sunt alte abilitate cuvinte trebuie efectuată distincţie„deplinele netă acele puteri”. organe care să negocieze tratatele şi cele abilitate să le încheie. In acest sens putem face trimitere şi la repere istorice pentru că spre exemplu, trimişii dacilor negociau aceste tratate în numele regilor lor. 5 In România, de regulă cel împuternicit să semneze în numele statului tratatele internaţionale este şeful statului.6 Se poate pune problema valabilităţii tratatelor care sunt încheiate de persoane La careprima nu auvedere calitatea de a reprezenta statul pe plan internaţional. răspunsul pare simplu de dat. Acel tratat este nul. Caracterul acestei nulităţi este deja o problemă de discutat. S -a exprimat şi opinia în sensul că aceasta este o nulitate absolută. Cu toate acestea, practica internaţională precum şi majoritatea autorilor susţin că este vorba despre o nulitate relativă. Pe de o parte pentru că această nulitate se poate acoperi în sensul că deşi tratatul a fost semnat de persoane fără împuternicire, organele constituţionale abilitate – parlamentul – pot ratifica acel tratat, dându-i caracterul obligatoriu al unei norme de drept.7 Să nu uităm nici împrejurarea că aceste tratate chiar şi anterior acestor proceduri constituţionale, pot produce efecte juridice.
Un alt aspect care priveşte încheierea tratatelor este cel al limbii în care se încheie ele. Neexistând nor me juridice concrete, practica internaţională a stabilit ca de regulă ele să se încheie în atâtea limbi naţionale câte state sunt semnatare. Eventual, pentru a se elimina problemele derivând din interpretarea diferită a unor texte de tratate, se poate utiliza şi practica redactării şi într-o
85
limbă de circulaţie internaţională recunoscută şi care să servească ca şi exemplar de comparaţie. 4. Rezerva la tratate.
Instituţia rezervei la tratat este una esenţială în cazul tratatelor multilaterale şi pentru înţelegerea mecanismelor de funcţionare ale acestora, ale modului în care se poate manifesta acordul de voinţă al statelor. Este evident că fiind vorba despre acorduri multilaterale cu caracter sinalagmatic, se impune obţinerea acordului concordant de voinţă al tuturor părţilor participante. Dar este posibil ca Dar unelenustate nu fie de nici acord în totalitate textul acordului. ar fisăconstructiv pentru statul încu cauză şi nici pentru restul participanţilor ca din această cauză, tratatul să nu poată fi perfectat. Tocmai acestui scop îi este dedicată instituţia rezervei la tratate. Convenţia de la Viena din 1969 defineşte rezerva ca fiind o declaraţie unilaterală de voinţă făcută de un stat la semnarea sau ratificarea unui acord internaţional şi prin care se urmăreşte excluderea sau modificarea acestor efecte juridice ale anumitor prevederi ale tratatului faţă de statul în 8
cauză. Astfel, în situaţia unei asemenea rezerve, tratatul va produce efecte depline faţă de toate statele participante, mai puţin faţă de statul care are rezerve în limitele acelor prevederi sau texte care contravin intereselor sale.
Caracteristicile rezervei la un tratat sunt următoarele: -
are caracter unilateral. Cu alte cuvinte nu se pune
problema acceptării sale sau a vreunei alte manifestări de voinţă din partea terţilor.
86
-
ea se poate redacta sau denumi în orice formă, deci indiferent de denumirea; dacă din conţinut rezultă că are caracterul unei rezerve, ea va fi tratată ca atare;
-
se poate promova în fie orice ca şi parte integrantă a textului tratatului, ca formă, şi un actfieseparat, cu condiţia să fie scrise şi comunicate tuturor participanţilor; - poate fi retrasă în mod similar declarării sale, de asemenea fără a se cere acordul terţelor state. O altă problemă care trebuie menţionată este dacă rezerva se poate exprima la orice tratat internaţional sau dimpotrivă, practica statelor şi literatura de specialitate prevede anumite restricţii. primăcelecategorie de Motivul tratate laestecare rezervele interziseO sunt bilaterale. foarte simplu.sunt In asemenea situaţii practic acordul de voinţă nu s -a realizat. Ca atare instituţia rezervei poate funcţiona doar în cazul tratatelor multilaterale.
A doua categorie de tratate la care se interzice instituţia rezervei este cea a tratatelor multilaterale în textul cărora se prevede expres acest aspect. O varietate a acestei situaţii este cea a cazului în care nu se interzice expres posibilitatea rezervei dar ea este legată de necesitatea acceptării acestora de către toate statele participante la tratatul în cauză. 5. Aplicarea tratatelor.
Problematica aplicării tratatelor are ca şi principal corolar necesitatea respectării cu bună credinţă a obligaţiilor asumate de state, care este unul dintre principiile fundamentale ale dreptului internaţional public. Fără existenţa acestui principiu este greu de
crezut că stabilitatea relaţiilor internaţionale, garanţiile acordate
87
de state în mod reciproc, pot avea suficient efect pentru statele lumii.
Din punctul de vedere al aplicării în spaţiu, discutăm despre pe care aceste teritoriu tratate produc efecteparticipante juridice. Este evidentteritoriul vorba despre întregul al statelor la
tratatele în cauză. Excepţii sunt clauzele federale în care se prevede în mod expres faptul că anumite zone teritoriale ale statelor federale sunt excluse de la aplicarea tratatelor, clauze
exprese aflate în text. De asemenea se mai utilizează şi clauzele coloniale care sunt asemănătoare celor federale dar cu referire la anumite teritorii cu regim colonial şi cărora nu li se aplică anumite tratate semnate de metropolă. Dindepunctul al aplicării tratatelor timp, principiul bază estedecelvedere al neretroactivităţii tratatelor.înDoar în mod excepţional şi pentru anumite domenii se poate prevedea expres faptul că anumite clauze din unele tratate, se pot aplica şi pentru fapte care s-au petrecut anterior intrării în vigoare a acestora.
Un alt aspect care priveşte aplicarea tratatelor este cel al succesiunii tratatelor respectiv al situaţiilor în care mai mult e tratate internaţionale reglementează în mod succesiv aceeaşi materie. cum prevede Convenţia la Viena, în situaţia înAstfel, care în aşa cuprinsul unui tratat se prevededeexpres că ea se subordonează unui alt tratat preexistent sau ulterior, se va apli ca acesta din urmă. In cazul în care nu există astfel de dispoziţii, tratatul anterior se va aplica conform principiului că norma ulterioară abrogă norma anterioară, cu condiţia ca la tratat să participe aceleaşi state. Dacă însă avem şi state noi semnatar e ale tratatului ulterior, se vor aplica dispoziţiile comune pentru toate statele din tratatul posterior iar din cel anterior doar dacă ele nu sunt incompatibile cu cel posterior. O altă regulă de care trebuie ţinut seama este acea referitoare la prioritatea în aplicare a
88
normelor particulare din cuprinsul unui tratat indiferent dacă el este anterior sau posterior, conform principiului specialia generalia derogant.
O pentru problemă care poate constitui adevărate este pietreceadea încercare participanţii la tratatele internaţionale interpretării lor. Acest lucru poate rezulta din interpretarea diferită care se poate da textelor scrise în limbi diferite sau interpretării sensului unor termeni sau prevederi din cuprinsul tratatului. Literatura juridică, având în vedere şi prevederile convenţiei privind dreptul tratatelor, a circumscris mai multe reguli de intrepretare:9 - interpretarea autentică este cea efectuată de însuşi
părţile fie prin de interpretare incluse alt clauze acord speciale de interpretare a prevederilor în text semnatare fie printr-un primului text; - interpretarea jurisdicţională este făcută de o instanţă
judecătorească sau un organism arbitral numit de părţi pe baza unui acord sau clauze compromisorii; - interpretarea instituţională este cea realizată de un
organism al unei organizaţii internaţionale. In ceea ce priveşte metodele de interpretare utilizate, respectiv procedeele prin care se face se cunosc unele reguli cadru prevăzute de această tratateleinterpretare, internaţionale. Astfel cunoaştem regula înţelesului comun al termenului aflat în discuţie, regula înţelesului în sensul conţinutului tratatului, regula înţelesului în sensul instituţiei reglementate, etc. In acelaşi timp, se mai utilizează regula efectului util, sau regula contra preferentem adică al interpretării textului ambiguu împotriva celui care l-a redactat.
89
6.
Intrarea în vigoare a tratatelor şi efectele acestora.
Data intrării în vigoare a tratatelor internaţionale poate fi pe cea bazamai a diferită, funcţie utilizate de voinţa diverselorîn criterii de părţilor acestea.s emnatare, Modalitatea simplă dar în acelaşi timp poate şi cea mai puţin uzitată este cea a datei semnării tratatului. Motivaţia practicării relativ reduse a acestui criteriu se datorează necesităţii îndeplinirii unor proceduri constituţionale specifice fiecărui stat semnatar dintre care spre exemplu amintim ratificarea tratatului. Ori această procedură nu poate fi decât ulterioară semnării. Tocmai datorită acestui fapt, în marea majoritate a cazurilor data intrării în vigoare a unor tratate bilaterale sau multilaterale dar cu
participanţi reduşi ca număr, este data schimbării instrumentelor de ratificare.
În cazul tratatelor multilaterale se pot prevedea modalităţi diferite de intrare în vigoare. Fie se impune necesitatea ratificării tratatului de către toate statele semnatare şi în acest caz tratatul va intra în vigoare la data ratificării de către ultimul stat semnatar. Fie, într-o altă modalitate, tratatul intră în vigoare la data întrunirii unui număr minimal de ratificări prevăzut expres în depune ca la statul depozitar al cuprinsul tratatului.tratatului, În acesteratificare situaţii ca estese posibil tratatul să producă efecte provizorii până la intrarea sa în vigoare Prin efectele tratatelor înţelegem drepturile şi obligaţiile care revin părţilor prin semnarea unui tratat internaţional. Forţa obligatorie a tratatului se referă în primul rând la participanţi în sensul existenţei obligaţiei respectării sale, ceea ce în literatura juridică de specialitate este denumit ca fiind efectul relativ al tratatului. Cu toate acestea, este posibil ca părţile semnatare să confere anumite drepturi şi obligaţii şi statelor terţe, neparticipante la tratat iar acestea să consimtă la acest efect. O
90
altă excepţie de la efectul relativ al tratatelor este cel al normelor aplicabile orga omnes – vezi spre exemplu tratatele privind denuclearizarea unor zone teritoriale, etc.
Tratatele internaţionale pot fi lovite nulitate. De regulă, nulităţile în dreptul internaţional publicdeau caracter relativ tocmai pentru a nu prejudicia stabilitatea relaţiilor internaţionale, climatul internaţional în general. Cu toate acestea, există şi nulităţi absolute care nu pot fi evitate. Semnarea unor tratate sub imperiul unor presiuni externe – de natură militară, economică sau de orice alt tip – care afectează libera exprimare a voinţei statului, duc la nulitatea tratatului semnat în aceste condiţii. Tot cauze de nulitate absolută sunt semnarea unui tratat de către reprezentantul asupra căruia s-a exercitat dolul, coruperea sau constrângerea acestuia. Aceste cauze de nulitate nu pot fi
înlăturate şi nici remediate ca atare tratatul în cauză, chiar dacă a produs efecte, este nul din punctul de vedere al dreptului
internaţional public.
91
92
Capitolul IX
SOLUŢIONAREA DIFERENDELOR INTERNAŢIONALE Lumea contemporană nu este lipsită de neînţelegeri şi conflicte între diverşii participanţi la viaţa internaţională. Aceste conflicte pot acoperi o paletă deosebit de largă atât din punctul de vedere al surselor acestora cât şi al modului de manifestare. Astfel, pot exista conflicte derivate din probleme politice generale sau particulare, aspecte juridice sau faptice– tehnice,
toate având la bază interese mai mult sau mai puţin legitime din punctul de vedere al dreptului internaţional. In acelaşi timp, aceste conflicte pot avea caracter de simple neînţelegeri care duc la discuţii şi negocieri, sau dimpotrivă la conflicte ascuţite inclusiv acte de război. Întrucât asemenea situaţii nu sunt benefice pentru nici un participant la relaţiile internaţionale şi cu atât mai puţin pentru însuşi statele aflate în conflict, se impune aplanarea acestora, soluţionarea acestor situaţii conflictuale latente sau active. Dreptul internaţional oferă numeroase
modalităţi de soluţionare a diferendelor internaţionale, instrumente menite să reglementeze într-un mod favorabil aceste diferende.
Războiul ca şi modalitate de soluţionare a diferendelor a constituit pentru multă vreme o modalitate nu numai acceptată dar şi considerată legală de soluţionare a diferendelor internaţionale. Este evident faptul că o asemenea soluţionare a diferendelor nu constituie un mijloc de dorit – în primul rând datorită costurilor sale umane, materiale, etc. – şi nici care să ducă la soluţii durabile în timp. Exemplul cel mai evident este
93
sistemul de tratate de pace care a finalizat primul război mondial şi care nu numai că nu a împiedicat izbucnirea celui de -al doilea conflict ci se pare că l -a şi provocat prin nedreptăţile cauzate statelor Primele învinse şi în specialînGermaniei. preocupări acest domeniu provin din perioada anilor 1899 respectiv 1907 de la Conferinţele de la Haga care au încercat să reglementeze aceste modalităţi de soluţionare paşnică a diferendelor internaţionale. In perioada contemporană – şi ne referim cu prioritate perioadei ulteriore tratatului Briand – Kellog din 1928 care a definit agresorul, fiind considerat primul tratat care a scos
înafara legii războiul ca şi mijloc de soluţionare a diferendelor internaţionale – războiul constituie mijloc în ilicit câteva excepţii notabile. Astfel, este posibil un ca statele, modcucolectiv sau – mai rar - individual, să recurgă la război împotriva unui stat care nu respectă legalitatea internaţională, ordinea de drept internaţională. Dar repetăm, acestea sunt mijloace cu caracter excepţional. Mult mai des se recurge la sancţiuni de natura boicotului, a embargoului economic sau militar, etc.
Pentru analiza noastră, apreciem că în primul rând trebuiesc definite două noţiuni specifice acestui domeniu de reglementare pentru supuse că numai astfelnoastre vom putea oferi soluţiile necesare în situaţiile judecăţii de valoare. Un prim aspect care trebuie definit este cea a noţiunii de diferend internaţional. Literatura juridică de specialitate a circumscris conţinutul acestei noţiuni în condiţiile în care acesta a fost statuat prin hotărârile Curţii Internaţionale de Justiţie din 1924, ca fiind un dezacord asupra unei chestiuni de fapt sau de
drept, o contradicţie, opoziţie de teze juridice ori de interese între două state.1 O a doua noţiune deosebit de importantă este cea de situaţie internaţională, care deşi este menţionată în Carta
94
Naţiunilor Unite la art. 11 şi respectiv 34 nu a fost definită decât doctrinar. Astfel, situaţia internaţională este o stare de fapt într-o regiune sau teritoriu al unui stat şi care datorită implicaţiilor sale -un diferend internaţionale seconflicte poate transforma întrcare internaţional. Este cazul unor interne dar se pot transforma sau pot avea conotaţii internaţionale cum au fost de exemplu cele care au dus la destrămarea fostei Iugoslavii, a conflictelor cu caracter etnic din unele state africane, etc. Este evidentă deosebirea esenţială dintre diferend şi situaţia internaţională pentru că în timp ce primul priveşte o stare conflictuală între două state – subiecţi ai dreptului internaţional – cel de-al doilea priveşte un conflict intern din teritoriul unui singur stat. In cazul
ambelor conflictuale, modalităţile de soluţionare sunt aceleaşi şisituaţii urmează să le analizăm în continuare. Analiza noastră se va axa pe cea a diferendului internaţional pentru că faţă de obiectul ramurii de drept acesta constituie obiect de studiu şi analiză, cealaltă noţiune constituind mai mult o preocupare a politicii interne a statelor.
Sub aspect teoretic dar şi practic, putem clasifica aceste modalităţi după mai multe criterii. Aşa cum am arătat mai sus, unele dintre ele pot fi mijloace paşnice în timp ce altele pot fi violente. O altă modalitate de clasificare referă la că caracterul lor jurisdicţional sau ne jurisdicţional, cu semenţiunea ambele categorii sunt clasificate în categoria mijloacelor paşnice. În sfârşit, în literatura juridică de specialitate s -a mai emis şi ideea că aceste mijloace pot fi exterioare unor forme organizatorice sau pot aparţine unor proceduri organizate aparţinând organizaţiilor internaţionale cu personalitate juridică deci cu calitate de subiect de drept internaţional.2 Aşa cum arată şi numele, mijloacele ne jurisdicţionale au un caracter de preponderentă negociere pe cale necontencioasă în înţelesul juridic cel mai larg pe care îl putem avea. Părţile
95
aflate în diferend, recurgând la aceste mijloace paşnice, pot decide fie o soluţionare amiabilă pe bază de negocieri directe fie să recurgă la ajutorul unor terţi – fie alte state fie organizaţii internaţionale prinşi aportul să ducă laacesteia. apropierea poziţiilor celor –în care diferend în final lalorsoluţionarea Modalităţile jurisdicţionale fac apel la procedurile cu caracter contencios deci la sprijinul unor organisme specializate
pe soluţionarea acestor diferende, fie cu activitate instituţionalizată – deci cu caracter permanent – fie a unor organisme înfiinţate ad-hoc pentru acest scop expres. In ambele cazuri este nevoie de acordul statelor aflate în diferend pentru a se ajunge la această procedură de soluţionare contencioasă, acord expres sau tacit dar într -aoacordului modalitatedecare să nu ducă laexprimat posibilitatea interpretării diferite voinţă. Apreciem că ambele modalităţi – ne jurisdicţionale sau jurisdicţionale – au câteva trăsături comune demne de reţinut. Astfel, ele sunt modalităţi nu numai recunoscute de dreptul internaţional ci chiar recomandate de normele şi principiile sale ca fiind modalităţile cele mai avantajoase şi de preferat de soluţionare a diferendelor internaţionale. In al doilea rând, ambele au caracter facultativ sub aspectul competenţei, părţile având posibilitatea selectării mijlocului peexistă care îlo apreciază fiind cel mai adecvat. In al treilea rând, nu ierarhizarecaa acestor mijloace în sensul unei competenţe obligatorii ori a unei proceduri prealabile de parcurs şi fără care accesul la oricare din aceste mijloace nu ar fi permis. In sfârşit, din punct de vedere juridic, ele au valoare egală ca atare oricare modalitate care duce la soluţionarea diferendului au aceeaşi forţă juridică faţă de statele aflate în diferend.
96
1.
Mijloace paşnice cu caracter ne jurisdicţional.
In literatura juridică de specialitate s-au identificat mai
multe partereglementate din această categorie. Ceea ce este esenţialmijloace este căcare ele fac nu sunt de normele dreptului internaţional în sensul ca ele să fi limitativ prevăzute. Practica statelor a dus la apariţia acestor proceduri şi modalităţi şi ca atare ele nu pot nici limitate şi nici ordonate într -o oarecare modalitate de preferinţă sau de ierarhizare. Baza acestor aprecieri este prevederea art. 33 din Carta Organizaţiei Naţiunilor Unite care aminteşte aceste modalităţi cu caracter enunţiativ.3 Astfel, literatura juridică vorbeşte despre negocierile directe, oficii, 4 mediaţiune, anchetăse regăsesc internaţională, concilierebunele internaţională. Aceste modalităţi şi în prevederile unor convenţii internaţionale cum este de exemplu Convenţia I de la Haga din 1907 referitoare la aplanarea conflictelor sau Convenţia europeană pentru reglementarea paşnică a diferendelor din 1957. De fapt ele sunt foarte vechi din punct de vedere istoric pentru unele se regăsesc în lucrările filosofilor greci din epoca clasică sau putem aminti şi rolul de mediator pe care Papa a avut-o în perioada feudală în 5
a numeroase diferende dintre statele lumii. soluţionarea Aşa cum am menţionat mai sus, componenta de bază este cea a caracterului facultativ neexistând o ordine prestabilită în care să se recurgă la ele. Se poate recurge la oricare din aceste forme în măsura în care statele aflate în diferend decid că acea modalitate concretă corespunde cel mai bine intereselor şi naturii diferendului existent.
Modalitatea cea mai simplă şi directă de soluţionare a diferendelor internaţionale este cea a negocier ilor dir ecte. Prin natura şi finalitatea lor, negocierile directe pot aduce cele mai rapide rezultate. Aceste negocieri se pot desfăşura fie pe canale
97
diplomatice, fie prin delegaţi sau reprezentanţi care se întâlnesc fie cu ocazia unor reuniuni internaţionale sau special aranjate. Pot sau nu să fie precedate de consultări între părţile aflate în diferend de regulă se finalizează printr înţelegere care are caracterulşiunei convenţii internaţionale. In-oliteratura juridică s -a susţinut că ar exista un principiu al anteriorităţii tratativelor.6 Considerăm că această susţinere este cel puţin exagerată. Aşa cum am arătat, nu există nici o prevedere normativă care să oblige statele la o procedură obligatorie sau într -o ordine prestabilită. Bu nele ofi cii se referă la acţiunea unui terţ care intervine în vederea soluţionării diferendului intervenit între două sau mai multe state. Acest terţ poate fi un stat, o organizaţie internaţională sau chiar o persoană fizică. Intervenţia terţilor se
face prin mijloace diplomatice în înţelesul larg al termenului. Această intervenţie poate fi acceptată sau respinsă fără nici o consecinţă juridică. Prin intervenţia şi activitatea desfăşurată, terţul încearcă să apropie poziţiile statelor aflate în diferend, să le convingă fie să stingă acest diferend fie să se aşeze la masa tratativelor inclusiv pe calea negocierilor directe. Terţul care oferă bunele oficii nu participă în mod nemijlocit la aceste 7
discuţii M şiedier tratative dintre statele aflate în diferend. ea este tot o modalitate de soluţionare a diferendului cu ajutorul unui terţ, dar faţă de bunele oficii, în acest caz terţul se implică în mod nemijlocit în negocieri oferind soluţii, sau chiar participând în nume propriu la convenţia care finalizează soluţionarea acestuia. Medierea poate fi oferită de către terţ sau dimpotrivă, poate fi solicitată de către statele aflate în diferend. O altă modalitate este adevărat că mai rar utilizată, este cea a anchetei internaţionale. Prin ancheta internaţională se
tinde la stabilirea exactă a faptelor care au dus la apariţia
98
diferendelor. Părţile aflate în diferend numesc o comisie de anchetă care apoi, pe baza propriilor constatări, face propuneri statelor aflate în diferend asupra modalităţilor în care se poate finaliza acesta.este Trebuie să veche, facem menţiunea că instituţia anchetei -se menţiuni internaţionale relativ despre ea făcându şi în Convenţiile de la Haga din 1899 şi 1907.8 O modalitate asemănătoare anchetei internaţionale este cea a concilierii internaţionale. Şi în acest caz, părţile aflate în diferend numesc o comisie internaţională care face propuneri părţile în cauză sub forma unui raport. Institutul de drept internaţional de la Salzburg a adoptat un Regulament care defineşte concilierea internaţională ca fiind un mod de reglementare de orice în cadrul căruiala examinarea o comisie constituită de către părţilenatură în diferend procedează imparţială a acestuia definind termenii unui aranjament susceptibil de a fi acceptat de către aceştia ori de a le acorda sprijin în realizarea acestui deziderat. 9 Putem afirma că această modalitate are caracter ambivalent, de intermediar între mijloace diplomatice şi mijloace cu caracter jurisdicţional. 2.
Mijloace paşnice cu caracter jurisdicţional.
Mijloacele cu caracter jurisdicţional sunt alternative la cele fără acest caracter, statele aflate în diferend putând opta direct pentru o asemenea formă de soluţionare a acestor diferende fără a mai încerca celelalte mijloace. Cu alte cuvinte ele nu sunt nici o formă superioară şi nici posterioară celor cu caracter ne jurisdicţional. Şi în aceste modalităţi esenţială este încheierea acordului de compromis între statele aflate în diferend, acord prin se stabileşte modalitate prin care se va încerca soluţionarea acestuia.
99
Cunoaştem două modalităţi de soluţionare pe cale jurisdicţională a diferendelor internaţionale respectiv arbitrajul internaţional şi justiţia internaţională. Ambele modalităţi se bazează forme instituţionalizate, conform unor– reguli stabilite pe bazatebine pe – norme proprii instituţiilor în cauză principiul contradictorialităţii. A. Arbitrajul internaţional. Arbitrajul constă în soluţionarea diferendelor de către un
organism numit de părţile în cauză. Acest organism poate fi ori o persoană individuală fie un organism colectiv. Instituţia arbitrajului nu este una nouă ci istorice are vechime practic echivalentă internaţional cu istoria umanităţii. Izvoarele se referă la arbitrajele pe care monarhii le efectuau la solicitarea unor state
aflate în diferend.10 Convenţiile de la Haga din 1899 şi 1907, au statuat înfiinţarea unei Curţi Permanente de Arbitraj ca şi un organism instituţionalizat special pentru asemenea cazuri o dată cu semnarea Convenţiei pentru reglementarea paşnică a diferendelor internaţionale. Evident că acest organism nu are o competenţă obligatorie pentru că statele aflate în diferend pot j ad-hoc. Curtea Permanentă de Arbitraj are apela un arbitra sediulşilalaHaga având ca şi organisme de lucru permanente – un consiliu permanent şi un birou internaţional – care exercită atribuţiile de secretariat şi de administraţie necesare. La solicitarea statelor, Curtea le poate pune la dispoziţie o listă cu personalităţi cu competenţă recunoscută în domeniul dreptului internaţional şi dintre care se pot selecta arbitrii care vor fi numiţi prin clauza compromisorie. Tratatul prin care părţile numesc organismul arbitral poate prevedea nu numai persoana arbitrului ci şi regulile după care acesta se va ghida în activitatea de arbitrare. Hotărârea pe
100
care organul arbitral o va da este obligatorie pentru statele aflate în diferend având calitatea unei norme juridice. Tot prin acordul
părţilor se poate stabili legea aplicabilă atât din punct de vedere procedural cât şiorganul material – substanţial. asemenea prevederi lipsesc, arbitral îşi va stabiliDacă propriile norme după care îşi va desfăşura activitatea. Ele derivă în mod evident din principiile dreptului internaţional inclusiv cel al echităţii, din cutumele internaţionale, etc. procedura este una contencioasă, similară oricărei proceduri jurisdicţionale normale. Părţile pot să se apere, să propună probe, etc. Hotărârea este definitivă şi neatacabilă şi trebuie aplicată de către fiecare parte aflată în diferend pe baza principiului respectului datorat unei hotărâri jurisdicţionale a „pactainternaţionale, sunt servada”. regulilor bunei credinţe şi a principiului Literatura juridică de specialitate a enumerat acele situaţii în care o asemenea hotărâre arbitrală poate fi anulată. Este vorba despre încălcarea dreptului la apărare al uneia dintre părţile aflate în diferend, coruperea arbitrilor, depăşirea puterilor conferite pr in acordul compromisoriu, eroarea în care au fost induşi arbitrii sau constrângerea exercitată asupra acestora.11 B. Jurisdicţia internaţională.
Activitatea de jurisdicţie internaţională se asigură prin organele jurisdicţionale cu caracter instituţional izat care s-au înfiinţat pentru aceste scopuri. Aceste organisme pot avea caracter temporar sau permanent. Dintre cele cu caracter
temporar putem menţiona cele două tribunale internaţionale penale care au judecat criminalii de război germani – de la Nürnberg – respectiv japonezi – de la Tokyo -. In aceeaşi categorie putem încadra şi tribunalele penale speciale înfiinţate
101
pentru judecarea crimelor de război din fosta Iugoslavie. Dar trebuie să facem şi o menţiune esenţială. Aceste tribunale temporare au competenţe restrânse exclusiv la judecarea cauzelor pentrucacare au fost înfiinţate şinişte mai puţin a diferendelor internaţionale atare ele reprezintă instanţe speciale şi mai puţin adevărata jurisdicţie internaţională în ceea ce priveşte soluţionarea paşnică a diferendelor internaţionale. Chiar dacă de exemplu, Tribunalul de la Nürnberg a adus unele hotărâri prin care partidul nazist, unele instituţii ale Statului German – armata, serviciile secrete şi unităţile aparţinând acestora SS, SD, etc. au fost condamnate, nu s-a luat nici o măsură faţă de statul german. Cu alte cuvinte aceste tribunale internaţionale nu sunt organisme jurisdicţionale au reglementat cum înţelegem care azi aceste aspecte. diferende internaţionale aşa Adevăratele instanţe jurisdicţionale au fost înfiinţate sub egida unor organizaţii internaţionale cu menirea de a soluţiona tocmai diferendele dintre state. Prima dintre ele a fost Curtea
Permanentă de Justiţie Internaţională ca şi un organism independent dar ca urmare a eforturilor dep use de şi sub egida Ligii Naţiunilor. In cursul activităţii sale, Curtea Permanentă de Justiţie Internaţională a contribuit la clarificarea unor concepte de drept public, construcţii teoretice utilizate şi azi de literatura juridicăadedurat specialitate .12 Deşi formal, Curtea nu a fost desfiinţată niciodată, activitatea s-a efectivă a încetat odată cu izbucnirea celui de-al doilea război mondial (1939) iar formal, ultima sa şedinţă s-a ţinut în anul 1946. In perioada în care a funcţionat, Curtea Permanentă de Justiţie Internaţională a dat 31 de hotărâri judecătoreşti, 27 de avize consultative şi 25 de ordine operative.13 Activitatea jurisdicţională internaţională a fost preluată de o nouă instituţie cu acest caracter înfiinţată o dată cu Organizaţia Naţiunilor Unite şi în speţă de Curtea Internaţională
102
de Justiţie având sediul tot la Haga. Statutul acestei instanţe face parte integrantă din Carta organizaţiei. Ea este considerată ca şi o urmaşă directă a defunctei Curţi Permanente de Justiţie Internaţională dar fără mai aveaOrganizaţiei caracter independent instituţie cuprinsă în asistema Naţiunilorci fiind Unite.o Această calitate de succesoare directă rezultă şi din prevederile exprese ale Statutului precum şi din alte dispoziţii ale Cartei. Toate statele membre ale Organizaţiei Naţiunilor Unite sunt automat membre ale Curţii dar Statutul nu exclude nici posibilitatea ca şi alte state nemembre să devină părţi ale acestui statut.
Ca şi competenţă, Curtea Internaţională de Justiţie diferendele pe care statele interesate le supun soluţionează toate jurisdicţiei sale, pe baza acordului de compromis. Înafara acestor cauze, Curtea mai soluţionează acele dispute care privesc aspecte pe care fie Carta Organizaţiei Naţiunilor Unite, fie diversele tratate internaţionale le prevăd ca fiind de competenţa sa.
In aceste situaţii, Curtea poate fi sesizată şi printr -un act unilateral. In acelaşi timp pot exista prevederi care privesc aşa numita jurisdicţie obligatorie prevăzută de anumite tratate 14
internaţionale în şi care stipuleazăde aprioric această Curtea şiare competenţa a acorda avizecompetenţă. consultative la solicitarea Adunării Generale sau a Consiliului de Securitate a Organizaţiei Naţiunilor Unite. Aşa cum le spune şi numele, aceste avize nu au valoare obligatorie, ele servind la luarea unor decizii ale organismelor care le-au solicitat.
Din punct de vedere organizatoric, Curtea este formată dintr-un corp de 15 magistraţi independenţi, aleşi „intuitu persone” din toate familiile – sistemele - de dre pt existente în lume, în baza unei împărţiri echitabile şi în aşa fel încât dintr-un stat să existe doar un singur judecător. Aceste persoane trebuie
103
să aibă o înaltă reputaţie profesională şi morală şi să îndeplinească toate condiţiile pentru a putea ocup a cele mai înalte funcţii în magistratura din statul lor. Durata mandatului r. O votul treimeseparat dintre al ei este de nouă ani cu trei posibilitatea realegerii se realeg la fiecare ani. Numirea se faceloprin Adunării Generale şi a Consiliului de Secu ritate cu majoritate absolută de pe listele de propuneri ale statelor membre. Magistraţii se bucură de imunitate diplomatică şi independenţă în activitatea pe care o desfăşoară, fiind în acelaşi timp şi inamovibili. Din rândul lor, membrii Curţii aleg un Preşedinte respectiv un Vicepreşedinte pe mandate de câtre trei ani. Procedura cuprinde două faze respectiv una scrisă şi una
orală. In faza scrisă se prezintă precum şi toate documentele pe care părţile lememoriile considerăpărţilor pertinente. In ce -a de-a doua fază se ascultă eventualii martori, se ascultă pledoariile părţilor, etc. Hotărârea se adoptă cu majoritatea judecătorilor prezenţi la dezbatere, votul preşedintelui fiind decisiv în caz de egalitate. Hotărârea Curţii Internaţionale de Justiţie este definitivă şi are caracter obligatoriu pentru părţile care au recurs la acest mod soluţionare a diferendului dintre ele. In perioada anilor 1946 – 15
1990 s-au dat 51 de hotărâri şi 21 una de avize consultative.
104
Capitolul X. DREPTUL UMANITAR
Denumirea de drept umanitar pentru acest capitol al
dreptului internaţional public este o denumire relativ nouă. In mod tradiţional acest domeniu era cunoscut ca şi dreptul războiului sau mai precis spus al regulilor de purtare ale războiului. In decursul istoriei au existat numeroase exemple prin care faimosul dicton roman vae victis –1 vai de cei învinşi – atesta soarta crudă a celor învinşi în luptă. Mai mult, aşa cum
demonstrează istoria umanităţii, perioadele de pace au fost mult mai puţine decât cele de conflicte armate şi de escaladare a fenomenului înarmărilor, a cursei înarmărilor şi de edificare a unor sisteme de armamente tot mai sofisticate.2
Un alt aspect care trebuie să fie avută în vedere este cea a evitării unei eventuale confuzii î ntre domeniul drepturilor omului în înţelesul clasic al acestui domeniu şi cel al dreptului umanitar. Acest dinamplu urmă şitermen, în opiniadecât noastră un conţinut mult mai mai sofisticat cel reprezintă al drepturilor omului aşa cum le-am prezentat în mod succint în capitolul privitor la populaţie. Cu alte cuvinte, domeniul studiat în materia dreptului umanitar reprezintă zone mult mai complexe şi ample şi se referă cu precădere la regulile de purtare a războiului în diverse medii sau sub diverse form e, a instituţiilor conexe acestor reguli, a drepturilor şi obligaţiilor corelative care revin beligeranţilor precum şi a categoriilor de persoane şi bunuri protejate prin aceste norme.
105
Războiul este cea mai gravă formă de manifestare a nelegalităţii internaţionale, reprezintă o încălcare flagrantă a tuturor principiilor şi normelor care guvernează raporturile dintre state. război sunt de naturăcât a perturba grav relaţiile atât dintreActele statelede aflate în conflict şi întreaga comunitate mondială. Tocmai de aceea, ansamblul de norme şi reguli menite să preîntâmpine respectiv să limiteze efectele acestor conflicte armate constituie o parte importantă a domeniului de reglementare internaţională deci implicit a dreptului internaţional public. Procesul de reglementare a dreptului umanitar este unul
în permanentă dezvoltare şi perfecţionare, ca o necesitate obiectivă a ţine din pasul cu dezvoltarea tehnologiilor cercetărilordeştiinţifice domeniul militar şi cele conexe. 3 şi a 1.
Domeniul de reglementare al dreptului umanitar.
Nomele cu caracter convenţional care fac parte din domeniul de reglementare al dreptului umanitar se aplică cu precădere situaţiilor conflictuale cu caracter militar dintre două sau mai multe state, denumite părţi combatante. Este în acelaşi timp evidentcufaptul că aplicabilitatea norme se face în concordanţă principiile generale aleacestor dreptului internaţional în măsura în care aceste state sunt participante la relaţiile internaţionale actuale. Se pot întâlni şi situaţii în ca re statele angrenate în conflict să nu fie părţi ale acestor tratate internaţionale dar totuşi să dorească să le utilizeze în sensul aplicării lor în practică. Un alt aspect demn de reţinut este acela al aplicabilităţii acestor norme şi în domeniul unor c onflicte civile, deci cu caracter intern şi nu internaţional. In acest domeniu discutăm
106
despre caracterul de parte beligerantă care se poate recunoaşte şi unor forţe politico-militare angrenate într-un război civil. O altă caracteristică specifică acestui domeniu este cel care se referă aplicabilitatea raporturi străin juridice de drept umanitar atât laîntre raporturile acestor stat – cetăţean aparţinând forţelor armate străine cât şi stat – cetăţean propriu militar sau civil. 2.
Războiul ca şi instituţie de drept.
Aşa cum m menţionat mai sus, de-a lungul celor circa 5.000 de ani atestaţi istoric, omenirea a fost mai mult în stare de război decât de pace. atare nu este întâmplător această instituţie a fost atent Ca studiată şi reglementată, întâică pe cal e cutumiară iar ulterior prin norme juridice cuprinse în tratate şi convenţii internaţionale. Că această instituţie este în permanentă dezvoltare este atestat şi de faptul că unele acte teroriste cum au fost cele care au lovit Statele Unite ale Americii, au fost incluse
în categoria actelor de război.4 Mai mult, atât literatura juridică cât şi normele dreptului internaţional permit, tocmai în scopul prevenirii izbucnirii războaielor, posibilitatea luării unor măsuri preventive5
cum sunt retorsiunea, embargoul şi blocada maritimă. Nu putem să trecem peste aceste aspecte fără a menţiona tratatul intrat în conştiinţa lumii ca şi pactul Briand – Kellogg care practic, este primul act internaţional care definind agresorul, scoate războiul înafara legii ca şi mijloc de soluţionare a diferendelor internaţionale.6 Ca şi noţiuni cu care operăm în acest domeniu trebuie să menţionăm în primul rând declaraţia de război ca fiind un act prin care un stat îşi manifestă în mod neîndoios intenţia de a
înceta relaţiile de pace cu una sau mai multe state şi de a recurge la mijloace violente, de regulă militare. Acest avertisment,
107
conform celei de-a treia Convenţii de la Haga din 1907 trebuie
să aibă un caracter formal, clar şi neechivoc, chiar dacă doctrina de drept engleză nu recunoaşte această instituţie. 7 Efectele acestei război respectiv relaţiilordeclaraţii de pace şi de trecerea la osunt stare clare conflictuală chiarîncetarea dacă nu imediat cu manifestări militare efective sub forma unor confruntări ale forţelor armate. O categorie juridică demnă de menţionat este cea a beligeranţilor. Pentru ca reprezentanţii unei puteri angrenate întrun conflict militar să beneficieze de drepturile cuvenite beligeranţilor ei trebuie să întrunească cumulativ mai multe condiţii. In primul rând ei trebuie să facă parte dintr -o structură organizată unei aceste persoane responsabile conducător aflată militar.sub In alcomanda doilea rând, persoane trebuie să– poate un semn distinctiv care să ateste apartenenţa la una dintre părţile aflate în conflict. Şi nu în ultimul rând, trebuie să poarte armele la vedere. Se mai cere şi existenţa unei uniforme care are acelaşi rol ca şi semnul distinctiv – insignă, etc. – dar lipsa ei nu constituie o cauză de excludere dacă celelalte condiţii sunt îndeplinite. In sfârşit trebuie ca aceste persoane să respecte în executarea misiunilor de luptă, normele şi regulamentele de purtare a războiului prevăzute depublic. convenţiile internaţionale şi principiile dreptului internaţional Sunt asimilate acestor trupe considerate regulate şi cele militarizate ale altor formaţiuni – în special cele ale ministerelor de interne – sau ale altor structuri similare. In acelaşi timp, sunt considerate ca şi trupe participante la conflicte militare cele ale unor formaţiuni de tipul partizanilor sau altor corpuri de voluntari.
Toate aceste persoane, în situaţia în care individual sau colectiv cad sub puterea inamicului, se vor bucura de tratamentul
cuvenit prizonierilor de război.
108
3.
Categoriile de persoane protejate.
Ocrotirea persoanei dreptuluicorporală umanitarsau se referă atât la viaţa acestoraprin câtnormele şi integritatea sănătatea acestora. In această materie se operează cu mai multe categorii. Din punctul de vedere al normelor de care vorbim
trebuie să se facă distincţia dintre personalul combatant şi cel necombatant. La rândul lui, personalul necombatant poate fi militar sau civil aflat pe sau în apropierea câmpului de luptă. In sfârşit, avem populaţia civilă necombatantă aflată în spatele teatrului de operaţiuni militare. personalului combatantla dar care actelor nu poartă arme şiInnumateria participă în mod nemijlocit purtarea de război deşi se găseşte pe linia frontului, enumerăm personalul medical şi cel religios, anumite servicii administrative, etc . Ca atare din aceste categorii fac parte medicii şi celelalte persoane din domeniul sanitar, preoţii militari, membrii justiţiei militare, intendenţa, corespondenţii militari, etc. In situaţia în care aceste persoane ajung sub stăpânirea inamicului, ele se bucură de statul prizonierilor de război chiar dacă de exemplu medicii şi personalul sanitareliberării nu pot filor.obligaţi în acest sens, pentru ele 8 existând obligaţia Fără a intra în prea multe amănunte pentru că aceste aspecte au fost analizate pe larg cu alte ocazii,9 dorim să arătăm că spionii şi mercenarii nu se bucură de protecţia normelor dreptului umanitar. Motivul este simplu. Se apreciază că metodele viclene, ascunse, cu ascunderea apartenenţei reale, prin care aceste persoane doresc să obţină informaţii nu corespund prevederilor normelor internaţionale privind protecţia persoanelor beligerante ca atare o asemenea protecţie nu se poate acorda şi acestor categorii.
109
A doua categorie de persoane protejate este cea
necombatanţilor. In general ele sunt cuprinse în noţiunea generică a civililor. Împotriva acestor persoane este interzisă exercitarea oricăror de război, ele ajung nu potsub fi nici luate prizonieri, mai mult,acte în situaţia în care stăpânirea inamicului, acesta are obligaţia asigurării condiţiilor de trai necesare, a asistenţei sanitare şi a tuturor celorlalte dotări şi servicii necesare traiului. In acest context, normele internaţionale prevăd obligaţia respectării vieţii, integrităţii corporale şi a sănătăţii persoanelor civile, a demnităţii acestora, eliminarea tratamentelor înjositoare şi umilitoare, etc., interzicerea abandonării răniţilor căror trebuie să li se asigure tratament medical. 4.
Categorii de armamente şi muniţii interzise de normele internaţionale.
In această materie, sunt interzise toate acele categorii de armamente şi muniţii care prin utilizare nu au caracter selectiv în sensul că influenţa lor se extinde fără restricţii atât asupra combatanţilor cât şi a necombatanţilor. Astfel, sunt interzise armele nucleare şi termonucleare, biologice şi bacteriologice,
chimice şi incendiare, cele care modifică mediul natural inclusiv vegetaţia, structura solului sau a subsolului, etc. In acelaşi timp, sunt interzise acele muniţii care cauzează suferinţe şi vătămări care nu sunt necesare sau care depăşesc limitele normale. Se porneşte de la principiul că este suficient să scoţi inamicul din luptă nefiind necesară vătămarea suplimentară a acestuia şi provocarea de suferinţe inutile.10
110
5.
Mijloace de purtare a războiului.
Principiul de la care se porneşte în normarea mijloacelor
de purtare îna mod războiului – în respectiv toate celeterestru, trei sauaerian patru (cosmic) domenii cunoscute tradiţional şi sub apă – este cel al eliminării mijloacelor şi metodelor perfide în purtarea actelor de război. Am amintit împrejurarea că armele care au efecte nediscriminatorii sunt prohibite datorită acestui efect. In al doilea rând, aceste mijloace de purtare a războiului trebuiesc astfel comensurate încât să evite distrugerea şi afectarea bunurilor şi valorilor protejate de normele dreptului internaţional – faimoasele bombardamente de tip covor din al doilea război Vietnam. De suntnu prohibite acele acte demondial purtare sau a războiului ale asemenea căror efecte pot fi limitate sau controlate.
Trebuie să facem precizarea că la ora actuală aceste norme sunt doar principial stabilite pentru că dezvoltarea tehnicilor şi tehnologiilor militare fac ca aceste prevederi să fie în urma dezvoltării tehnologice şi ca atare practic este imposibilă o enumerare şi prohibire a tuturor actelor şi formelor de purtare a războiului care nu se încadrează în aceste principii. 6.
Categorii de bunuri protejate.
Normele dreptului umanitar prevăd protecţia în principal a acelor bunuri care constituie bunuri culturale sau inginereşti de valoare deosebită. In acest sens, sunt protejate toate instituţiile culturale, muzeele, colecţiile de artă sau de alte bunuri de valoare deosebită. Sunt de asemenea protejate edificiile a căror destinaţie principală este găzduirea şi adăpostirea de bunuri şi colecţii de valoare deosebită, inclusiv biblioteci, arhive, refugii etc. In aceeaşi categorie sunt incluse siturile arheologice, diverse
111
vestigii istorice sau religioase, instituţii şi clădiri de cult. De regulă este vorba despre bunuri şi locaţii înscrise în Registrul internaţional al bunurilor culturale sub protecţie specială, registruOţinut de Directorul a doua categorie U.N.E.S.C.O. de bunuri care se bucură de protecţie fără nici o restricţie, sunt cele cu destinaţie spitalicească sau de îngrijire a sănătăţii. Este vorba despre spitale, alte aşezăminte cu destinaţii asemănătoare, case de bătrâni, creşe, alte aşezăminte de ocrotire a diverselor persoane şi de diverse vârste.
112
ANEXA
Cu privire la costurile unui război mondial s-au vehiculat diverse date dintre care amintim cele de mai jos:
În primul război mondial se estimează că au murit: 2. 323.000 americani, 3. 3 milioane. Britanici 4. 6 milioane francezi 5. 9 milioane ruşi Sursa Jim Marrs – Guvernarea din umbră, Editura Curtea 2009, pag. Veche, Bucureşti, 215.
Pierderi ale Ungariei din perioada imperială – 380.774 morţi, 743.359 răniţi, 399.555 dispăruţi, 614.808 prizonieri de război – total 2.138.496. Sursa - Magyar Hadviselt Zsidók Aranyalbuma, 1941,
Hegedüs Márton (Albumul de aur al veteranilor de război evrei)
113
114
Capitolul XI.
DREPTUL DIPLOMATIC ŞI CONSULAR 1. Preliminarii.
Problematica dreptului diplomatic şi consular nu poate fi tratată înafara consideraţiilor referitoare la istoria şi dezvoltarea dreptului internaţional în general. Unii autori apreciază că dreptul şi consular constituie uncurs domeniu al dreptuluidiplomatic internaţional, fiind tratat ca şi un de sinedistinct stătător, predat ca atare. Apreciem că practic este vorba despre o diferenţiere artificială pentru că practic discutăm de unul dintre domeniile dreptului internaţional public chiar dacă el constituie un domeniu aparte. In acest fel, aproape toate capitolele ar putea fi tratate distinct – de exemplu dreptul tratatelor sau dreptul
mării. Împrejurarea că apare ca şi o materie didactică distinctă nu este de natură să modifice caracteristicile principale ale domeniului carealnedreptului duc la aceeaşi concluzie de apartenenţă la domeniul vast internaţional public, având acelaşi obiect, metodă, izvoare şi subiecţi. Însăşi istoria dreptului internaţional public este sinonimă cu istoria dreptului diplomatic şi consular. Este suficient să ne amintim de instituţia solilor, a privilegiilor de care se bucurau aceştia ca urmare a rolului de reprezentant al suveranului, suveran care era personificarea zeului însuşi. In aceste condiţii, dreptul diplomatic şi consular reprezintă un cumul de norme juridice propriu-zise, cutume, privilegii, imunităţi şi facilităţi
diplomatice, toate menite să ateste pe de o parte importanţa
115
diplomaţiei şi a dreptului diplomatic în lumea contemporană iar pe de altă parte să uşureze exercitarea rolului diplomaţiei în reglementarea relaţiilor internaţionale actuale. Un alt element demn încă dedelaesenţă începutdintre este cel al diferenţei esenţiale dardeşi amintit al legăturilor diplomaţie şi dreptul diplomatic. Dacă diplomaţia este o instituţie a ştiinţelor politice cu precădere, dreptu l diplomatic este parte a dreptului internaţional public deci a ştiinţelor juridice. In altă ordine de idei, politica externă este activitatea organelor specializate în exercitarea acestei activităţi în timp ce activitatea diplomatică din punctul de vedere al dreptului diplomatic are cu totul alte conotaţii. Este evident că cele două se reciproc pentrudreptului că pe de o diplomatic parte politiculînîncearcă să influenţează dimensioneze normele sensul intereselor statului dar în acelaşi timp aceste inter ese nu pot face abstracţie de normele dreptului internaţional în general şi de cele ale dreptului diplomatic şi consular în special. 2
Relaţiile diplomatice.
Un stat, din momentul în care fiinţează în conformitate cu normele şi principiile internaţional are printre alte atribute şi pe celdreptului al dreptului de legaţie.public, In cadrul dreptului de legaţie discutăm despre legaţia activă respectiv cea pasivă. Prima implică dreptul statului de a avea reprezentanţe diplomatice în străinătate în timp ce legaţia pasivă înseamnă obligaţia de a primi reprezentanţele străine. Ele sunt dobândite automat şi necondiţionat în virtutea suveranităţii şi independenţei de care se bucură toate statele. Existenţa dreptului de legaţie nu implică în mod automat şi naşterea relaţiilor diplomatice întrucât ele depind deja de voinţa statelor.
116
Literatura juridică de specialitate a statuat, în baza principiilor dreptului internaţional, necesitatea întrunirii cumulative a mai multe condiţii, astfel: -
entităţile între care se stabilesc aceste relaţii trebuie să aibă personalitate juridică internaţională; statele sau guvernele în cauză trebuie să se fi recunoscut;1
să existe un acord internaţional în acest sens; 2 Aşa cum am arătat mai sus – în capitolul consacrat statului – recunoaşterea se poate face şi de fapt, prin însuşi stabilirea de relaţii diplomatice fără a exista o declaraţie expresă în acest sens. Acordul încheiat între state nu poate să exceadă -
normelor şi principiilor internaţionale relative la funcţiile pe care misiune diplomatice le poate avea. Aceste funcţii sunt enumerate, este adevărat că în mod exemplificativ şi nu limitativ, în Convenţia asupra relaţiilor diplomatice, încheiată la Viena în 1961. Conform acestei Convenţii, misiunile diplomatice pot avea ca şi atribuţii: - reprezentarea statului acreditant în statul acreditar; - protejarea intereselor statului acreditant precum şi a cetăţenilor săi în limitele permise de dreptul internaţional; -
purtarea de negocieri cu statul acreditar;
informarea pe toate căile legale asupra condiţiilor şi evenimentelor din statul în cauză sau spaţiile limitrofe şi raportarea acestora către statul propriu; - promovarea relaţiilor de colaborare, prietenie chiar, dezvoltarea relaţiilor economice, culturale, sociale, ştiinţifice, etc.3 Aşa cum aceste relaţii diplomatice se încheie, ele se pot şi suspenda sau chiar rupe în situaţiile în care între statele în cauză apar divergenţe sau confruntări, nu în mod neapărat militare. Aşa cum nici naşterea relaţiilor diplomatice nu este
117
legată de anumite norme juridice clare şi imuabile, tot aşa şi suspendarea sau ruperea relaţiilor diplomatice se poate face de la caz la caz în funcţie de anumite împrejurări specifice. Cer t este că ruperea perelaţiilor diplomatice afectând constituie un motiv de îngrijorarea plan internaţională, stabilitatea acestor relaţii internaţionale şi raportate la statele terţe interesate. 3. Organele diplomatice.
In mod curent, organele diplomatice se clasifică în funcţie de mai multe criterii pe care diverşi autori le au în ve dere. O astfel de clasificare se referă la natura organelor diplomatice – interne externe. Oclasic altă modalitate după criteriulsau caracterului sau nou –deadclasificare hoc- al este organelor diplomatice. In sfârşit, un al treilea criteriu este cel al caracterului permanent sau temporar al acestor misiuni diplomatice.
După criteriul prim enumerat mai sus, există organe diplomatice interne respectiv externe. Primele sunt cele care se referă la trei funcţii importante în stat respectiv cele ale şeful ui
statului, şefului guvernului şi ministrului de externe. Aceste trei funcţii atributul reprezentare generală respectivsunt acel legate drept deprin a încheia oricedeînţelegeri internaţionale, fără a fi necesară o împuternicire în acest sens. 4 Atribuţiile diferă de la fiecare la fiecare în funcţie de prevederile constituţionale ale statelor în cauză. Ceea ce este important este că ele contribuie la elaborarea şi conducerea politicii externe a statului, a relaţiilor internaţionale inclusiv cu caracter j uridic. In acest cadru vorbim despre numirea şi primirea reprezentanţilor diplomatici de către şeful statului, încheierea de acorduri şi înţelegeri internaţionale, etc. Ceea ce este de remarcat este faptul că aceste atribuţii nu sunt delimitate în mod distinct nici în
118
prevederile constituţionale ale statului nostru, ca atare este greu să facem o determinare exactă şi exclusivă a atribuţiilor doar în domeniul relaţiilor internaţionale în calitate de organ diplomatic intern. Unii autori apreciază că şi alte organe ar avea atribuţii în domeniul extern – referirea cea mai deasă fiind în raport de parlament – însă în opinia noastră aceste atribuţii sunt mai mult
din domeniul politicii şi nu al dreptului internaţional public ca atare, nici parlamentul şi nici alt e organe ale statului nu pot fi considerate ca şi organe diplomatice interne înafara celor trei susmenţionate. Cel de-al doilea criteriu pe care l-am avut în vedere face clasificarea misiunilor diplomatice în funcţie are de caracterul permanent sau temporar. Această clasificaţie importanţălor şi dacă ne gândim că de regulă, organele diplomatice externe, pentru că doar în acest domeniu putem discuta de această clasificaţie, sunt în acelaşi timp, după anumiţi autori, fie misiuni diplomatice clasice fie de tip nou. Ori cele clasice sunt şi misiuni cu caracter permanent în timp ce cele de tip nou, sunt de regulă misiuni diplomatice cu caracter temporar. Misiunile diplomatice de tip nou sau temporare, sunt de
regulă misiunilecongrese de tipul şidelegaţiilor organizaţii internaţionale, conferinţela diverse ale organizaţiilor internaţionale sau cu caracter interstatal, misiunile speciale sau trimişii itineranţi. Aceste misiuni au caracterul unor organe diplomatice pe perioada exercitării activităţii pe durata conferinţei sau congresului, a misiunii speciale cu care a fost însărcinat de către organele competente ale statului acreditant. Odată cu terminarea misiunii încetează şi calitatea de organ diplomatic extern.5
119
Mult mai mare importanţă au misiunile diplomatice de tip clasic respectiv cu caracter permanent ca atare de ele ne vom
ocupa în continuare. 4.
Organizarea misiunilor diplomatice. Structură şi personal.
Misiunea diplomatică de bază este ambasada, indiferent de nivelul de reprezentare, nivel care depinde de rangul şefului misiunii în cauză. In aceste sens gradele diplomatice sunt de diverse nivele, ele reflectând şi funcţiile membrilor misiunii diplomatice. Astfel, se cunosc nivele de: ambasador, ministru prim-secretar, al plenipotenţiar, doilea secretar, ministru al treileaconsilier, secretar, consilier, ataşat. In ceea ce priveşte misiunile diplomatice de tip consular ele sunt: consul general,
consul, viceconsul şi agent consular.6 Din start trebuie să precizăm că misiunile diplomatice de tipul ambasadei nu trebuie confundată cu cea de tipul consulatului pentru că este vorba despre misiuni cu atribuţii şi competenţe diferite atât material cât şi teritorial Asimilate cu funcţiile şefilor de misiuni – ambasadori – sunt şi alte diplomatice cum legaţicategorie şi nunţi,seînalţi comisari saufuncţii înalţi reprezentanţi. Tot sunt: în această pot încadra şi însărcinaţii cu afaceri chiar dacă din punctul de vedere al ierarhiei diplomatice, ei sunt sub nivelul unui ambasador.7
Dacă personalul diplomatic este în toate cazurile de cetăţenia
statului acreditant, personalul de serviciu poate proveni şi din statul unde misiunea în cauză îşi desfăşoară activitatea. Sub aspectul structurii, punctul nodal este cancelaria
misiunii. Este locul unde se primesc şi de unde se expediază misivele diplomatice şi corespondenţa misiunii, se arhivează Din punctul de vedere al structurii organizatorice a
120
misiunii diplomatice acesta este împărţit în: personalul diplomatic propriu-zis, personalul tehnic şi de specialitate şi în sfârşit personalul auxiliar şi de serviciu. Dacă personalul diplomatic şi celîntreaga tehnic şi de specialitate a acesteia. Ea se şi păstrează documentaţie subordonează direct şefului misiunii. In cadrul misiunii există diverse secţii – politică, comercială, consulară, culturală, de presă, etc. precum şi biroul ataşatului militar. In funcţie de necesitate pot exista şi alte secţii cum ar fi secţia administrativă, alte secţii specializate. De regulă ele sunt conduse de consilieri şi ataşaţi. Numirea personalului misiunii se face prin scrisoarea de
acreditare (patentă consulară în Practic cazul luarea şefilorîn misiunilor consulare) emisă de şeful statului. primire a postului se poate face după primirea agrementului (agreement). Pentru şeful de misiune acesta agrement se acordă nominal în timp ce pentru restul personalului el se acordă în bloc pe listă. Acest lucru nu exclude însă posibilitatea ca uneia sau mai multor persoane să li se refuze acest agrement, refuz care nu trebuie motivat şi care obligă statul acreditant să înlocuiască acea persoană. 5.
Atribuţiile şi funcţiile misiunilor diplomatice.
In general, literatura juridică de specialitate clasifică aceste atribuţii în funcţii în două categorii distincte respectiv cele diplomatice propriu-zise şi cele consulare. Întrucât apreciem că aceste atribuţii şi funcţii sunt în general asemănătoare, le vom enumera împreună, urmând ca acolo unde există un anumit specific care ţine de un anumit organ, să facem aceste precizări. La nivel, generic, aceste funcţii şi atribuţii se pot enumera astfel, având în vedere şi prevederile Convenţiei de la
121
Viena din 1961 privind relaţiile diplomatice respectiv Convenţia de la Viena din 1963 privind relaţiile consulare: - reprezentarea intereselor statului acreditant pe lângă cel -
acreditar; aplicarea şi înfăptuirea politicii externe a statului;8
-
derularea de tratative cu statul acreditar sau anumite entităţi politice şi sociale din statul acreditant; informarea statului acreditant asupra evenimentelor
-
ocrotirea intereselor statului acreditant precum şi ale cetăţenilor acestuia;
sociale, politice, economice şi de orice altă natură, al stării şi atitudinii organismelor şi a opiniei publice cu privire la statul acreditant, problemele generice ale lumii; la relaţiile bilaterale sau - promovarea de relaţii directe între diferitele persoane, instituţii şi organisme, alte persoane juridice aparţinând celor două state, în interesul creşterii afinităţii, prieteniei între cele două state şi popoare, cunoaşterea lor reciprocă mai bună. Convenţia privind relaţiile consulare enumeră în mare aceleaşi atribuţii chiar dacă cu alte denumiri, cu unele atribuţii specifice respectiv: - eliberarea de paşapoarte şi documente de călătorie
-
cetăţenilor statului trimiţător, vize şi alte documente persoanelor care doresc să călătorească în acel stat; dreptul de a acţiona în calitate de notar şi ofiţer de stare civilă, precum şi unele funcţii de ordin administrativ; de a transmite acte judiciare şi extrajudiciare sau a
-
efectua comisii rogatorii exercitarea dreptului de control şi inspecţie pe navele şi
-
aeronavele proprii şi de a le acorda asistenţă.
122
6.
Privilegiile, imunităţile şi facilităţile asigurate misiunilor precum şi personalului diplomatic.
Privilegii, imunităţile şi facilităţile acordate personaluluidiplomatic respectiv ale misiunii diplomatice – aici înţelegându se şi localurile acestora – constituie nişte mijloace, modalităţi de asigurare a activităţii acestora. Ele constituie garanţia minimală a activităţii diplomatice, asigurarea derulării nestânjenite a atribuţiilor acestora, realizarea scopurilor pentru care au fost înfiinţate, o premisă a asigurării unor condiţii care sunt prevăzute de normele diplomatice. Ele sunt comensurate aşa numitului statut diplomatic, fiind de fapt un tratament special acordat acestora.
Din punct de vedere noţional, fiecare dintre ele este definit în mod distinct. Astfel, imunitatea diplomatică este scutirea de care se bucură organele diplomatice de sarcinile şi obligaţiile pe care alţi subiecţi de drept (cetăţeni sau străini) le au faţă de statul în cauză. Este o exceptare de la o obligaţie juridică generală, o scoatere de sub jurisdicţia penală şi civilă a statului acreditar. Ea este o excepţie de la regula generală a supunerii faţă de normele juridice ale statului acreditar pe care o au toţi subiecţii de drept care îşi desfăşoară activitatea pe teritoriul acelui stat. Imunitatea are un caracter absolut. Privilegiile diplomatice constituie un tratament special
datorat agenţilor diplomatici constând în anumite scutiri şi înlesniri la regimul juridic al unor bunuri sau activităţi. Ele nu implică în mod necesar o activitate din partea beneficiarilor, adică a agenţilor diplomatici. Facilităţile diplomatice se deosebesc de imunităţi şi privilegii reprezentând o posibilitate juridică a organului diplomatic străin de a desfăşura o activitate proprie, chiar dacă ele nu sunt definite de Convenţia de la Viena.
123
Din punct de vedere teoretic, fundamentarea acestor
imunităţi, privilegii şi facilităţi, se bazează pe mai multe teorii. Una dintre ele este cea a extrateritorialităţii. In esenţă, această teorie care misiunii este maidiplomatice veche, se bazează pe faptul că bunurile şi personalul nu se găsesc pe teritoriul statului acreditar ci pe cel al statului acreditant, ceea ce esteo ficţiune juridică, acest teritoriu fiind considerat ca aparţinând acelui stat. Evident că ea la ora actuală nu mai este uzitată ca atare constituie numai o modalitate de exemplificare teoretică a acestor aspecte. O altă teorie este cea a reprezentării. Agentul diplomatic, conform acestei teorii, este un reprezentant al statului acreditar, ca atare imunitatea sa este cea suveranului–
trimiţătorului de au asemenea o teorieîn care are laTeo bază ria concepţii caresău. azi Este nu mai corespondent realitate. funcţională este cea care are la bază necesitatea funcţiei pentru că altfel ea nu ar putea fi exercitată în mod deplin. O altă denumire uzitată pentru această teorie este cea a serviciului public. Apreciem de acord şi cu alţi autori că această din urmă teorie este cea care cel puţin azi, acoperă în cea mai mare măsură atât din punct de vedere doctrinar cât şi funcţional, aspectele care privesc justificarea teoretică a imunităţilor, privilegiilor şi facilităţilor diplomatice. Un aspect care trebuie amintit în mod necesar este faptul că aceste imunităţi, privilegii şi facilităţi se acordă în mod reciproc şi nediscriminatoriu. A. Felurile imunităţilor: In primul rând trebuie să vorbim despre imunitatea de jurisdicţie. Ea constituie o excepţie de la principiul care consacră supunerea oricărei persoane jurisdicţiei statului pe al cărui teritoriu se găseşte. Ori imunitatea şi inviolabilitatea diplomatică constituie o condiţie sine qua non a activităţii diplomatice chiar dacă reprezintă o restrângere a suveranităţii statului. Această
124
imunitate este în primul rând procedurală prin exceptarea nu de responsabilitate ci de la jurisdicţia locală. Ea se referă la toate domeniile jurisdicţiei statale respectiv atât cea penală cât şi cea civilă sau sunt administrativă, care beneficiază această imunitate persoanele etc. careCei îndeplinesc criteriile deexistenţei statutului diplomatic.
Statul acreditant poate renunţa la imunitatea de jurisdicţie faţă de un anumit agent diplomatic dar numai pe baza unei cereri exprese şi de regulă doar pentru motive de săvârşire a unor infracţiuni de drept comun. In al doilea rând, există o imunitate de execuţie. Ca atare, persoana care se bucură de statut diplomatic nu poate face se obiectul vreuneirespectiv executăride silite indiferent pe executoriu. ce anume In bazează aceasta ce natură este titlul acest domeniu, agentul diplomatic poate renunţa la imunitatea de execuţie dar acest lucru trebuie făcut expres şi pentru o cauză concretă şi nu în general. În literatura juridică de specialitate s-a discutat despre caraterul acestei inviolabilităţi în sensul dacă el este absolut sau relativ. În opinia noastră inviolabilitatea are caracter absolut, împrejurarea că se poate renunţa la el neavând nici o relevanţă din acest punct de vedere. Astfel, inviolabilitatea trebuie
analizată în raport cu cel împotrva căruia se manifestă deci al statului acreditar. Acesta u are nici un instrument legal să înfrângă această inviolabilitate – cauze de nulitate absolută sau relativă, suspendare sau întrerupere etc. – tocmai de aceea el are acest caracter absolut. B. Inviolabilitatea.
Discutăm despre necesitatea ca statul acreditar să asigure deplina protecţie a persoanei diplomatului şi a misiunii diplomatice. In acest sens nici o autoritate a statului acreditant
nu poate pătrunde în localurile misiunii diplomatice sau alte
125
imobile care deservesc misiunea în cauză – arhive, etc.,- inclusiv locuinţele personale ale diplomaţilor şi familiilor acestora. C. Exceptarea diplomaţilor de a depune ca şi martor în toate tipurile de activităţi jurisdicţionale misiunii diplomatice. D. Privilegiile
In primul rând trebuie să menţionăm libertatea de comunicaţie a misiunii diplomatice. Statul acreditar trebuie să asigure secretul corespondenţei misiunii diplomatice cu statul acreditar, punând la dispoziţie facilităţile necesare. In acest sens trebuie să se asigure imunitatea necesară curierului diplomatic şi a valizei diplomatice. Un al doilea element care constituie un privilegiu atare, diplomatul diplomatic a libertăţii de teritoriul mişcare. Ca are dreptuleste de cea circula liber pe statului în care îşi exercită activitatea. Unele zone pot fi declarate interzise acestor persoane, din raţiuni de securitate naţională. In situaţii de dezordine în anumite teritorii, în vederea asigurării securităţii agentului diplomatic, se poate lua măsura unor restricţii temporare de acces în aceste zone. Privilegiile de ordin fiscal se referă la scutirea misiunii diplomatice şi a diplomaţilor de la plata unor taxe şi impozite directe. Ea mai este denumită şi imunitate fiscală. De regulă,
această imunitate fiscală se bazează pe principiul reciprocităţii. Este vorba mai ales de scutirea de la impozitul pe clădiri, pentru energie termică şi electrică, etc. Se pot acorda şi scutiri de la anumite impozite indirecte cum sunt cele încorporate în unele mărfuri – taxe de lux, etc, impozite pentru taxele consulare percepute de misiunea diplomatică, altele similare. Privilegiile de ordin vamal se referă la scutirea de aceste taxe a bunurilor misiunii, destinate activităţii acesteia. Agenţii diplomatici pot introduce în statul acreditar unele mărfuri
126
destinate uzului personal, fără plata taxelor vamale, în anumite cantităţi – de exemplu un autoturism, mobilă, ţigări, băuturi, etc. Un alt privilegiu se referă la dreptul de a arbora drapelul naţional atât în mijloacele incinta localului misiunii, a reşedinţei sale oficiale cât şi pe de transport. Privilegiul de şedere trebuie înţeles în sensul că agentul diplomatic este scutit de obligaţia de obţine permis de şedere sau de a anunţa organele de poliţie. Un alt privilegiu este cel al scutirii personalului
diplomatic de la anumite prestaţii personale şi care se adresează exclusiv cetăţenilor statului acreditar cum sunt satisfacerea serviciului militar, de a participa ca jurat, asesor, etc. asigurarea
încartiruirii militarilor şi altele Agenţii diplomatici suntsimilare. scutiţi de la obligaţia prevăzută de legislaţia asigurărilor sociale – boală, accident sau deces, etc. Dreptul de capelă se referă la dreptul de a exercita propria religie şi de a beneficia de serviciile unui preot aparţinând acelui cult. In sfârşit trebuie să menţionăm privilegiul administrării justiţiei care trebuie înţeles în sensul că şeful misiunii are competenţa de a administra legislaţia statului căreia îi aparţine acea misiune şi personalul acesteia. E. Facilităţile acordate misiunilor diplomatice au la bază textul art. 25 al Convenţiei de la Viena care menţionează că „statul acreditar acordă toate înlesnirile” în vederea îndepliniri atribuţiilor proprii.9 Astfel de înlesniri constau de exemplu în obţinerea unor localuri necesare desfăşurării activităţii – sediu, locuinţe, etc.-, asigurarea unor mijloace de transport, altele similare. Ele nu pot fi
enumerate nici măcar în linii mari pentru că pot fi extrem de variate şi depind de bunăvoinţa statului acreditar, nefiind legate în mod obligatoriu de principiul reciprocităţii.
127
Capitolul XII INFRACŢIUNI INTERNAŢIONALE. 1. Preliminarii.
Încălcarea normelor dreptului internaţional public duce la responsabilitatea internaţională a persoanelor vinovate, inclusiv penală dacă cazul.şiTocmai de aceea, apreciemîncămaterie este important să neeste ocupăm unele infracţiuni internaţionale, în contextul analizei noastre privind dreptul umanitar şi încălcarea prevederilor sale de către anumite persoane. Ca atare, analiza noastră se va restrânge la două infracţiuni internaţionale cu caracter deosebit de grav care sunt terorismul şi genocidul. Dorim să prezentăm coordonatele generale în care trebuiesc privite şi analize aceste fapte precum şi anumite aspecte de ordin teoretic care sunt necesare analizei noastre.
128
Un prim aspect care trebuie avut în vedere se referă la aplicabilitatea unor principii de drept internaţional în vederea creării cadrului normativ general supus analizei. Astfel, apreciem suntambelor aplicabile analizei–noastre – şi acest lucru este valabil în că cazul infracţiuni următoarele principii: a) principiul legalităţii incriminării infracţiunilor şi al legalităţii pedepselor – nullum crimen sine lege, nulla poena sine lege poenali anteriori.1 b) principiul represiunii universale c) principiul răspunderii penale individuale d) principiul imprescriptibilităţii crimelor contra păcii, a
crimelor contra umanităţii şi a crimelor de război e) principiul neretroactivităţii. Nu dorim să intrăm în mai multe amănunte pentru că aspectele definitorii pentru fiecare dintre aceste principii, fiind
detaliate în alte lucrări.2 Un alt aspect care trebuie avut în vedere este identificarea noţională a termenilor utilizaţi. În acest sens avem în vedere elementele constitutive ale infracţiunii internaţionale. Aceste elemente sunt ca şi în cazul celor de drept intern, elementul material constând în fapta săvârşită care este un act material, voluntar, de natură fizică şi care nu poate fi comis
decât de către o persoană fizică respectiv elementul psihic denumit latura subiectivă şi care se referă la încălcarea cu vinovăţie a normelor dreptului internaţional public. În sfârşit, actul la care ne-am referit mai sus trebuie să fie unul ilicit deci prohibit expres sau indirect de către normele dreptului internaţional. Deci discutăm despre încălcarea voită a unei obligaţii asumate printr-o convenţie internaţională aparţinând jus cogens.
Aceste câteva consideraţii de ordin teoretic sunt menite să asigure conţinutul noţional al domeniului pe care îl cercetăm.
129
Este evident faptul că se pot face mult mai multe aprecieri de ordin doctrinar şi teoretic dar considerăm că cel puţin în contextul prezentului demers, aceste aspecte exced cadrului unui
curs universitar introductiv în materia dreptului internaţional public. Specificitatea acestui domeniu de reglementare derivă din împrejurarea că aceste fapte sunt sancţionate nu numai de legislaţia penală a statelor lumii ci există obligaţii internaţionale asumate de state în vederea incriminării acestor fapte în legislaţia penală naţională precum şi posibilitatea constituirii unor instanţe internaţionale care să judece pe autorii infracţiunilor internaţionale. 2. Terorismul i nternaţional.
Literatura juridică de specialitate a abordat fenomenul terorismului internaţional din multe puncte de vedere. Nu dorim să intrăm nici în discuţii privind anumite aspecte doctrinare sau de natură teoretică ci dorim să analizăm exclusiv aspectele privind definirea acestor fapte şi a normelor de drept internaţional care reglementează acest domeniu. Din acte acestnormative punct de vedere putem afirma cu tărie că există– numeroase internaţionale – tratate şi convenţii care au ca şi obiect terorismul internaţional. Câteva dintre cele mai importante astfel de tratate menţionăm: - Convenţia de la Geneva pentru prevenirea şi reprimarea terorismului, 1937 -
Convenţia împotriva recrutării, folosirii, finanţării şi instruirii mercenarilor, 1959
-
Convenţia de la Tokio privind crimele şi alte acte comise la bordul aeronavelor, 1963
130
-
Convenţia de la Haga privind reprimarea capturării ilegale a aeronavelor, 1970
-
Convenţia de la Montreal privind reprimarea actelor
-
ilegale împotriva siguranţei aviaţiei 1971 crimelor Convenţia asupra prevenirii şi civile, pedepsirii împotriva persoanelor protejate în plan internaţional, inclusiv a agenţilor diplomatici, 1973 Convenţia pentru prevenirea şi reprimarea terorismului,
-
1973 -
Convenţia împotriva luării de ostatici, 1979 Protocolul de la Roma pentru pedepsirea actelor ilicite împotriva securităţii platformelor situate pe platoul 3
continental, 1988.
Sub aspectul definiţiei infracţiunii de terorism nu putem afirma cu destulă certitudine faptul că există o definiţie a acesteia, cel puţin în convenţiile internaţionale. Ne referim la o definire similară cu cel din sistemele juridice interne care abordează infracţiunea sub aspectul celor patru laturi ale sale: latura obiectivă – fapta materială care constituia obiectul incriminării, obiectul infracţiunii – valorile protejate prin normele juridice în cauză, latura subiectivă – vinovăţia şi respectiv pasiv al formele saleDin şi în sfârşit – activ infracţiunii. acest punctsubiectul de vedere apreciem că ne poate fi izvor Convenţia pentru prevenirea şi reprimarea terorismului din 1937 semnată la Geneva sub egida Ligii Naţiunilor care deşi nu a fost ratificată, ne arată care ar trebui să fie modalităţile de analiză în definirea acestei infracţiuni internaţionale. Astfel, această convenţie enumeră acele fapte care trebuie incriminate ca făcând parte din latura obiectivă a acestei infracţiuni, respectiv: -
atentatele îndreptate împotriva vieţii, integrităţii corporale, a sănătăţii sau libertăţii şefilor de state, a
131
persoanelor care exercită prerogativele acestuia şi a celor -
persoane care ocupă funcţii de stat; actele diversioniste constând în
distrugerea
sau
deteriorarea bunurilor publice destinate -am şi care aparţin altei părţi din sau convenţia la uzului care nepublic referit; -
confecţionarea, păstrarea sau furnizarea de arme, muniţii sau produse explozive în vederea comiterii de acte teroriste;
-
falsificarea, introducerea în ţară şi procurarea de paşapoarte false şi alte asemenea documente; pregătirea şi instigarea la acte de terorism, participarea
sau sub orice formă a teroriştilor. Din ajutorarea această enumerare putem observa şi care este obiectul infracţiunii de terorism adică ce anume valori sunt protejate prin aceste norme. Este vorba atât de viaţa, de integritatea
corporală şi sănătatea unor persoane fizice cât şi anumite bunuri definite ca fiind publice. In opinia noastră aici nu este vorba doar despre bunurile aflate în proprietate publică – a unor instituţii publice – ci şi bunuri proprietate particulară dar destinate uzului public.
Latura subiectivă poate consta în diversele forme de vinovăţie cu care autorii acestor infracţiuni îndeplinesc actele materiale care fac parte din latura obiectivă a terorismului. În opinia noastră putem discuta doar despre intenţia directă a autorilor respectiv acea formă a vinovăţiei în care acesta doreşte şi urmăreşte realizarea rezultatului vătămător prin actele sale de terorism, în realizarea faptului privind caracterul special derivat din obiectul şi scopul special al acestuia. Din punctul de v edere al subiectului infracţiunii, analizăm pe de o parte subiectul activ – autorul faptei – şi
132
subiectul pasiv – persoana care suferă urmările acestei fapte.
Dacă în ceea ce priveşte subiectul activ, acesta poate fi orice persoană fizică, fără nici o caracteristică sau element definitoriu specific. schimb, aşa am arătat,funcţia subiectul nu poate fi decât oInpersoană carecum îndeplineşte saupasiv prerogativele şefilor de stat şi a celor asimilate acestora – şefi de guverne, miniştrii de externe, etc.- deci este vorba despre un subiect pasiv special.
Actele de terorism nu pot fi decât violente prin utilizarea unor arme şi explozivi sau alte mijloace de natură a aduce atingere vieţii să integrităţii corporale a persoanelor sau menite să distrugă, prejudicieze materiale şi constructiv anumite bunuri publice. 3. Genocidul.
Faptele de genocid constituie poate cele mai grave crime împotriva umanităţii. Întrucât aceste fapte s-au petrecut cu precădere în timpul celui de-al doilea război mondial, nu este întâmplător că imediat după terminarea acestei conflagraţii, s -a
adoptat, în cadrul Adunării Generale a Organizaţiei Naţiunilor Unite, Convenţia pentru prevenirea şi reprimarea crimei de genocid (9 decembrie 1948). În art. 1 al Convenţiei se subliniază că această faptă constituie crimă internaţională, indiferent dacă a fost comisă în timp de pace sau de război. Din punctul de vedere al laturii obiective, această infracţiune se caracterizează prin acţiunile săvârşite cu scopul de a distruge total sau parţial, un grup naţional, etnic sau religios. Cu alte cuvinte, subiectul pasiv al infracţiunii este unul calificat tocmai prin acest criteriu naţional, etnic sau religios. Dar, în opinia noastră, cele trei determinări nu sunt cu caracter exclusiv pentru că se pot identifica şi alte criterii care să poată constitui
133
elemente determinante pentru săvârşirea acestor fapte chiar dacă ele nu sunt prevăzute expres în textul convenţiei. Astfel, ne gândim de pildă la grupuri identificate prin criterii care la data adoptării convenţiei nu puteau fi avute în vedere sunt de exemplu cei cu o orientare sexuală diferită de ceacum standard să spunem – homosexuali şi lesbiene. Astfel, dacă aceste acte tind la eliminarea fizică a persoanelor care fac parte din acest grup, având în vedere tocmai orientarea lor sexuală, putem în opinia noastră, discuta despre un genocid chiar dacă nu avem în vedere un grup social în înţelesul clasic al termenului. Actele materiale prin care se poate epuiza conţinutul acestei infracţiuni sunt multiple:4 -
prin omorârea membrilor grupului;fizice sau mintale a vătămarea gravă a integrităţii membrilor grupului;
-
-
supunerea colectivităţii în cauză la tratamente sau condiţii de existenţă menite să ducă la distrugerea lor fizică; luarea de măsuri care urmăresc împiedicarea naşterilor în sânul unui asemenea grup social; transferarea forţată a copiilor aparţinând unui asemenea grup social, în alt grup social pentru a -şi pierde identitatea.
Convenţia incriminează şi instigarea directă şi publică la acte de genocid, tentativa la această infracţiune precum şi complicitatea la săvârşirea ei. Subiectul activ al crimei de genocid poate fi orice
persoană fizică indiferent de funcţia pe care aceasta o ocupă între funcţiile de conducere ale unui stat. 4.
Alte infracţiuni internaţionale.
134
In lumea contemporană există şi alte fapte considerate ca fiind infracţiuni internaţionale adică fapte care aducând atingere normelor dreptului internaţional, ducând la tulburarea ordinii de vedere drept internaţionale trebuieinterna combătute pun ctul de al normelor dreptului câtatâtşi dinnormele dreptului internaţional. In acest sens dorim doar să enumerăm acele fapte care datorită întrunirii acestor criterii, sunt apreciate ca fiind astfel de infracţiuni şi să amintim câteva dintre prime le acte internaţionale de incriminare a acestora. Astfel, pe plan internaţional sunt pedepsite sclavia şi traficul de sclavi. Există numeroase acte internaţionale care incriminează asemenea fapte. Astfel, putem enumera: Declaraţia de la Viena din 1815 care condamnă aceste fapte, Convenţia privind înlăturarea sclaviei, semnată sub egida Ligii Naţiunilor
în 1926, Convenţia referitoare la interzicerea oricăror forme de muncă obligatorie sau forţată, semnată sub egida Organizaţiei Internaţionale a Muncii în 1930. Putem de asemenea menţiona Convenţia suplimentară de la Geneva pentru desfiinţarea sclaviei, a comerţului de sclavi şi a instituţiilor sau practicilor similare sclaviei, semnată sub egida Conferinţei convocate de Organizaţia Naţiunilor Unite în 1956. O internaţional altă faptă gravă îndreptată împotriva normelor dreptului este cea de piraterie . Aceste fapte, constând în actele de violenţă săvârşite asupra unor nave sau aeronave în marea liberă sau spaţiul aerian nesupus vreunei suveranităţi naţionale, cu scopul de a o captura sau scufunda, indiferent de motivaţia care stă la baza ei, sunt incriminate de mai multe convenţii internaţionale. Astfel, amintim Convenţia de la Nyon cu privire la prevenirea şi reprimarea pirateriei săvârşite de către submarinele aparţinând statelor, din 1937, Convenţia de la Geneva privind marea liberă din 1958, etc. Tot aici trebuie să menţionăm deturnarea ilicită de aeronave sancţionată prin
135
Convenţia referitoare la infracţiuni şi alte acte săvârşite la bordul aeronavelor de la Tokio din 1963 sau rezoluţiile nr. 2551/XXIV din 1969 şi din 1970 ale Adunării Generale a Organizaţiei Naţiunilor Unite. reprimarea În acelaşi capturării an 1970ilicite la Haga s-a încheiat Convenţia privind de aeronave iar în 1971 la Montreal s-a semnat Convenţia pentru reprimarea actelor ilicite îndreptate împotriva securităţii aviaţiei civile. Traficul de femei şi copii constituie o faptă foarte gravă îndreptată împotriva demnităţii şi libertăţii umane fiind condamnat prin diverse acte internaţionale. Astfel, putem menţiona Convenţiile de la Paris din 1904 şi 1910, Convenţiile de la Geneva din 1921 şi 1933, etc.
Reprimarea difuzării publicaţii incriminate prin Convenţiile de lade Geneva din 1910pornografice şi 1923. Tot în categoria infracţiunilor internaţionale grave menţionăm falsificarea de monedă reprimată prin Convenţia de la Geneva din 1929, traficul ilicit de stupefiante de care se ocupă mai multe convenţii internaţionale cum sunt: Convenţia de la Geneva din 1937, Convenţia unică asupra stupefiantelor semnată la Conferinţa de la New York din 1961 sub egida Organizaţiei Naţiunilor Unite, convenţie modificată prin Protocolul de la Geneva din 1972.
Este evident faptul că practic există foarte multe acte internaţionale care tratează şi condamnă asemenea fapte dar nefăcând - în contextul acestei lucrări - obiectul unui studiu special, apreciem că este suficient să menţionăm doar aceste date. Nu putem încheiat fără a menţiona rolul deosebit de important pe care un jurist român de marcă din perioada interbelică l-a avut în dezvoltarea teoretică dar şi practică a acestui domeniu al dreptului internaţional penal şi ne referim la cel care este considerat pionierul acestui domeniu deosebit de important – Vespasian Pella.5
136
Capitolul XIII. ORGANIZAŢII INTERNAŢIONALE.
O analiză exhaustivă a organizaţiilor internaţionale este o misiune practic imposibilă. Este foarte greu să treci în revistă multitudinea de organizaţii internaţionale care există şi funcţionează în lume şi cu atât mai mult a organizării, structurii lor sau a activităţilor desfăşurate de ele. De fapt nu este nici scopul nostru în acest demers pe care vi -l oferim spre studiu. Insă având în vedere împrejurarea că cel puţin unele dintre acest organizaţii – în speţă cele cu caracter guvernamental – sunt actori lumii contemporane, dorim săşianalizăm câteva importanţi caracteristicaigenerice, trăsături fundamentale implicit rolul pe care îl au alături de state. Un sistem infailibil care să poată ajuta la a te descurca în acest hăţiş de organizaţii şi organisme internaţionale nu există pentru că se pot identifica multe sisteme de clasificare a acestor entităţi. Poate cel mai important este cel care clasifică aceste organizaţii după criteriul membrilor săi respectiv dacă au sau nu carac ter guvernamental. Dacă aceste organizaţii au ca membri statele, ele au caracter guvernamental în timp ce acele organizaţii în care putem întâlni alături de state şi alte entităţi non-statale sau chiar persoane
137
fizice, sunt neguvernamentale.1 Evident că şi aici există excepţii notabile.
Literatura juridică a relevat o eventuală definire a acestor organizaţii, derivă din prevederile Convenţiei internaţionaledefiniţie asupra care reprezentării statelor în relaţiile lor cu organizaţiile cu caracter universal din 1975 în care se subliniază că aceste organizaţii sunt „o asociaţie de state constituită printr un tratat, dotată cu o constituţie…şi organe comune şi având personalitate juridică distinctă de cea a statelor membre”2 Practic, în literatura juridică de specialitate se discută despre un adevărat drept al organizaţiilor internaţionale.2 Acest drept ar cuprinde totalitatea normelor juridice internaţionale care reglementează relaţiile subiecţii de drept la constituire, internaţional altele decât dintre statele, state, cu privire organizarea şi funcţionarea organizaţiilor internaţionale. Aceşti autori apreciază că avem de fapt de-a face cu o adevărate ramură a dreptului. Ne exprimăm rezervele faţă de aceste susţineri pentru că noi apreciem că este vorba despre acelaşi drept internaţional public care reglementează şi alte domenii specifice care au o anumită autonomie şi organizare structurală internă specifică. Pentru a există o astfel de ramură distinctă ar trebui identificat un obiect specific diferit de cel al dreptului
internaţional public pentru că celelalte criterii prevăzute de teoria generală a dreptului oricum sunt identice. Cel mai important aspect este tocmai lipsa unor raporturi sociale specifice reglementate prin norme juridice cu caracter specific acestei noi
ramuri de drept. Ori în lipsa unui obiect specific, al subiecţilor proprii şi a unei metode proprii nu putem discuta despre o altă ramură de drept. Mai ales în condiţiile în care abordând tema organizaţiilor internaţionale fără caracter guvernamental, ieşim din sfera de reglementare a dreptului internaţional. Este greu de crezut că o ramură de drept poate avea ca şi instrumente de
138
reglementare norme juridice care aparţin de două domenii absolut diferite – a dreptului internaţional public respectiv a dreptului internaţional privat. discutămcele efectiv din perioadaDespre de dupăorganizaţii ce -l de-al internaţionale doilea război mondial, existente înainte fiind înfiinţate sporadic şi nereglementat corespunzător din punctul de vedere al normelor dreptului internaţional. Viziunea unitară asupra normelor de reglementare este un câştig al acestor timpuri.3
O analiză ştiinţifică a acestor organizaţii trebuie să aibă la bază nişte criterii şi trăsături distincte, specifice care le deosebesc şi definesc ca fiind o categorie unitară specifică. Analiza cu atât mai semnificativă cât ea poate eventual este şi trăsături specifice şi unice cu existente doar identifica în cadrul organizaţiilor analizate în această categorie distinctă. Din acest punct de vedere am identificat mai multe trăsături distincte care cumulate pot constitui un argument serios în considerarea şi caracterizarea acestor organizaţii ca fiind parte a unui întreg ca şi concept teoretic al dreptului internaţional public. 1. O primă trăsătură definitorie pentru aceste organizaţii este aceea a calităţii de membru. Apreciem că singurele entităţi care pot fi membre ale organizaţiilor cu se caracter guvernamental sunt statele. Dobândireainternaţionale acestei calităţi poate face fie la înfiinţarea organizaţiei în cauză şi atunci statul respectiv este membru fondator, fie ulterior prin aderare evident
în condiţiile în care statutul sau constituţia acesteia permit o astfel de aderare ulterioară. Este ceea ce noi am denumit participare directă. Pentru că în opinia noastră există şi posibilitatea de participare indirectă prin intermediul altei organizaţii internaţionale. Cu late cuvinte, la înfiinţarea unei noi organizaţii internaţionale cu caracter guvernamental nu mai participă statele individual ci o altă organizaţie internaţională cu
139
caracter guvernamental preconstituită la care aceste state sunt deja membre. Acest lucru este permis având în vedere împrejurarea că statele delegă către organizaţia al cărei membre sunt, o parte a propriilor atribuţii, aspect asupra căruia vom mai reveni. 2. Un alt element care poate defini aceste organizaţii este caracterul acestora. Caracterul sau natura organizaţiei depinde de diversele criterii utilizate în evidenţierea lor, după cum urmează: - criteriul geografic sau geopolitic: - prin acest criteriu de
clasificare deosebim organizaţii cu caracter regional sau dimpotrivă, organizaţii cu caracter global sau mondial. Dacă în cazul primelor discutăm de o organizaţie care are ca şi membrii statele care provin dintr-o anumită regiune geografică sau geopolitică, în cazul ultimelor discutăm de organizaţii ai cărei
membri pot proveni din orice regiune a globului. Mai mult, în cazul organizaţiilor regionale şi activitatea sau sfera de interese se limitează la regiunea geografică sau geo -politică a membrilor săi. În aceste sens putem identifica foarte multe organizaţii limitate spre exemplu la zona Caraibilor, a Africii, a Asiei, etc. - criteriul caracterului deschis sau închis al organizaţiei este un alt element de identificare a organizaţiei internaţionale. a Organizaţia care că arealte caracter închiscele prevede actul său constitutiv faptul state decât care au înparticipat la înfiinţare, nu mai pot adera ulterior. In acelaşi timp, este important ca acelaşi act să prevadă şi faptul că numărul statelor care participă la înfiinţare este limitat la un număr restrâns, pe diverse criterii, fie geografice sau geo-politice cum am amintit
mai sus, fie pe alte considerente. Oricum acest număr trebuie să fie relativ restrâns pentru că altfel, dacă acest număr nu este limitat ci el poate tinde la majoritatea statelor lumii, atunci avem practic de- a face cu o organizaţie deschisă. Modalitatea practică
în care se face această înfiinţare constă în invitarea la conferinţa
140
sau convenţia de înfiinţare a acestei organizaţii, a unui număr restrâns de state. În opinia noastră, are caracter închis şi organizaţia care deşi permitefie aderarea ulterioară la ea şidealtor state,criter le limitează ii printre fie numărul posibilitatea de aderare diverse care poate cea mai însemnată este tocmai apartenenţa la o anumită zonă geografică. Unii autori au formulat în cazul acestor organizaţii noţiunea de caracter semiînchis dar noi considerăm că eventual putem discuta de o varietate a organizaţiilor cu caracter închis. În această categorie se pot încadra toate organizaţiile cu caracter continental Organizaţia Unităţii Africane (O.U.A.), Organizaţia Statelor Americane (O.S.A.), sau organizaţiile înfiinţate pe criterii naţionale cum ar fi Organizaţia Statelor Arabe sau pe alte criterii economice cum ar fi Organizaţia Statelor Exportatoare de Petrol (O.P.E.C.). In cazul acestei din urmă organizaţii suntem conştienţi de criticile care se pot aduce în considerarea organizaţiei ca fiind cu caracter închis în condiţiile în care state mari exportatoare de petrol nu sunt membre – Statele Unite ale Americii şi Rusia spre exemplu – sau datorită faptului că în eventualitatea descoperirii unor noi zăcăminte însemnate de petrol şi alte state se pot alătura acestui club de state privilegiate prin resursele de care dispun.
Organizaţiile cu caracter deschis sunt cele care prin actul constitutiv permit sau nu interzic aderarea ulterioară înfiinţării lor, a oricăror alte state ale lumii indiferent de aşezarea sau regimul lor politic şi economic. Împrejurarea că unele acte constitutive prevăd anumite criterii de aderare, de „performanţă” am putea spune, cum ar fi existenţa unui regim democratic, a unei ordini interne democratice, neapartenenţa la un bloc militar sau politic, etc. nu constituie atingeri aduse acestui caracter
deschis pentru că odată cu îndeplinirea lor, accesul este imediat,
141
depinzând doar de manifestarea de voinţă a statului în cauză, o manifestare de voinţă a unui stat suveran şi independent. 3. Un alt criteriu de avut în vedere este cea derivată din atributele pe care posedă şialecare stau la baza dreptului devenile membre unei astfel şi posibilităţii de astatele de organizaţii internaţionale. Ne referim la acele atribute care derivă din calitatea statelor de a fi independente şi suverane. Suveranitatea este sursa iniţială şi cea mai importantă care stă la baza dreptului statelor de a participa la viaţa internaţională în general şi implicit şi a dreptului de a adera la organizaţii internaţionale noi sa u deja înfiinţate. Lipsa suveranităţii implică lipsa voinţei deci a acordului de voinţă a puterii de stat care legitimează o astfel de activitate Ca atare, statele teritoriile aflate subinternaţională. tutelă sau mandat nu potcoloniile, fi membre ale sau organizaţiilor internaţionale pentru că nu au capacitatea de a-şi manifesta liber şi nestingherit voinţa proprie. Aceste entităţi, pentru că termenul de stat este impropriu în cazul acestor teritorii, nu au personalitate juridică internaţională proprie şi implicit nici atributul de a participa la înfiinţarea organizaţiilor internaţionale guvernamentale sau neguvernamentale deopotrivă. În acest context, o discuţie interesantă din punct de vedere teoretic dar şi cu implicaţii practice este cel privind calitatea organizaţiilor sau mişcărilor pentru independenţă şi suveranitate naţională. Din punctul de vedere al teoriei dreptului internaţional public, aceste entităţi sunt acceptate ca fiind subiecţi de drept internaţional public deci li se recunoaşte capacitatea de a-şi asuma drepturi şi obligaţii internaţionale. Deşi aceste entităţi nu au caracterul unor state organizate, unele nu au încă conturat nici teritoriul naţional adică nu au întrunite cumulativ cele trei caracteristici ale unui stat modern respectiv – teritoriul propriu, o populaţie relativ stabilă şi un guvern care exercită o autoritate efectivă şi reală asupra acestui teritoriu şi
142
populaţii – ele sunt considerate ca fiind egalul statelor din punctul de vedere al calităţii de subiect de drept internaţional. Ca atare este evident, în opinia noastră, că trebuie să li se recunoască şi capacitatea a fi membre ale Dovada organizaţiilorimplicit internaţionale cu caracter de guvernamental. este şi calitatea de membru al Organizaţiei Naţiunilor Unite pe care Organizaţia pentru Eliberarea Palestinei (O.E.P.) a avut-o înaintea constituirii de facto sau de jure a Statului Palestinian. 4. Un alt element se referă la modul de participare al statelor la aceste organizaţii. Ne referim la faptul că statele membre sunt egale indiferent de mărimea lor teritorială, puterea economică sau militară sau orice alte criterii de natură politică. Mai mult,fondator nu existăsaudiferenţieri derivând din ulterior calitatea ladeo membru de membru care anici aderat anumită organizaţie. Această egalitate se referă la drepturile şi obligaţiile care le revin în calitatea de membrii ai organizaţiei în discuţie. Cu alte cuvinte aceste state participă cu acelaşi drept de vot la luarea deciziilor, fiecare stata vând dreptul la un sin gur vot de aceeaşi valoare. Nu putem însă trece sub tăcere faptul că de această regulă există şi excepţii notabile. I astfel de excepţie este modul de vot din Securitateaual drept Organizaţiei Unite în care Consiliul membrii de permanenţi de vetoNaţiunilor spre deosebire de membrii nepermanenţi al căror vot nu are acest caracter. O altă excepţie este sistemul de vot din organizaţiile internaţionale cu caracter financiar în care numărul voturilor alocat unui stata este proporţional cu acela l contribuţiei la fondurile acesteia. Este cazul Băncii Mondiale (W.B.), a Fondului Monetar Internaţional (F.M.I.) sau a Corporaţiei Financiare Internaţionale (C.F.I.). Ca atare, se poate considera că sistemul de vot egalitar, egalitatea în drepturi şi obligaţii cons tituie un principiu fundamental de organizare şi funcţionare a organizaţiilor
143
internaţionale cu caracter guvernamental. Ele sunt corolarul obligaţiei de a-ţi îndeplini cu bună credinţă toate obligaţiile internaţionale asumate în mod liber şi pe baza propriei voinţe libere. Organizaţia nu voinţa îşi poate impune propria voinţă în detrimentul sau peste statelor membre ci dimpotrivă această decizie reflectă voinţa concordantă a membrilor săi. 5. Modalitatea de înfiinţare, de naştere dacă doriţi, a acestor organizaţii este un alt criteriu de diferenţiere a organizaţiilor internaţionale cu caracter guvernamental. Aceste organizaţii se înfiinţează printr-un tratat internaţional care sunt acte cu caracter multilateral. Ele pot purta diverse denumiri – tratat, convenţie, etc. – şi au ca şi prevederi principale, pe lângă acordul de constituire şi statutul acestuia. Statutul organizaţiei esteadenoii fapt organizaţii actul fundamental de organizare şi funcţionare şi el cuprinde membrii organizaţiei, modalitatea de aderare ulterioară – dacă ea este posibilă – structura internă, organele de conducere şi atribuţiile precum şi obiectul de activitate. Acest act care uneori este denumit statut, convenţie , cartă sau act constitutiv de la caz la caz în funcţie de decizia membrilor fondatori, este aprobat cu ocazia acelei conferinţe internaţionale şi el poate fi modificat tot prin decizia conferinţei sau congresului membrilor deci tot printr-un tratat internaţional.
Se poate întâmpla ca actul constitutiv, regulamentul de organizare şi funcţionare sau statutul organizaţiei să nu facă parte din conţinutul tratatului internaţional ci să fie consfinţit printr-un act separat, independent. Prin acest act internaţional ia naştere o nouă persoană
juridică cu autonomie de voinţă şi care participă la raporturile internaţionale în nume propriu, separat de statele membre care au participat la înfiinţarea ei. Ele îşi asumă drepturi şi obligaţii internaţionale în nume propriu, inclusiv în sensul participării la
144
înfiinţarea de alte organizaţii internaţionale cu sau fără caracter guvernamental.
6. O trăsătură distinctă a organizaţiilor internaţionale cu caracter guvernamental este în caracterul caracter subordonat este înţeles două sensuri.subordonat.
Acest
Într-un prim sens, caracterul subordonat este înţeles în sensul subordonării activităţii organizaţiei internaţionale, obiectului de activitate stabilit prin actul de înfiinţare. De regulă, deşi există excepţii notabile, obiectul de activitate al acestor organizaţii este limitat la anumite domenii precis delimitate şi stabilite prin actul lor de organizare şi funcţionare. Acest obiect este determinat în mod clar şi neechivoc stabilind competenţele internaţionale ale acestor organizaţii. delimitare limitează activitatea organizaţiei doarPrin la această un anumit sector se al normelor sociale internaţionale la a căror reglementare poate participa acea organizaţie deci implicit natura normelor juridice internaţionale la a căror creare va putea participa. Dacă dorim să facem o anumită comparaţie, putem caracteriza această subordonare ca fiind echivalentul capacităţii speciale de folosinţă a unei persoane juridice din dreptul intern. Chiar şi în cazul unei organizaţii cum este Organizaţia Naţiunilor Unit e care are vocaţie universală, o parte în a acestor activităţi este delegată unoro organizaţii nu subordonate sensul strict al cuvântului dar care fac parte din aşa numitul sistem al acestei organizaţii cu caracter universal. În cel de-al doilea sens al caracterului de subordonare, se
înţelege subordonarea întregii activităţi a organizaţiei faţă de ordinea de drept internaţională. Nici scopurile şi nici activitatea organizaţiei nu pot fi în contradicţie cu normele dreptului internaţional public, principiile dreptului, celorlalte dispoziţii normative aflate în vigoare pe plan internaţional. Să nu uităm că
aceste organizaţii sunt înfiinţare de statele care le delegă o serie
145
de atribuţii proprii. Este absurd să presupunem că o asemenea organizaţie care practic are un mandat din partea statelor membre, să participe la crearea unor norme juridice care să contravină aceleiprin ordini de drept internaţionale pe care state l-au creat tratatele şi convenţiile la care suntaceleaşi parte. Legalitatea internaţională este un principiu fundamental care constituie un corolar al activităţii internaţionale atât în cazul statelor cât şi al organizaţiilor internaţionale cu caracter guvernamental.
7. Existenţa unei structuri organizatorice proprii este o altă condiţie specifică necesară. Această structură proprie cuprinde pe de o parte organele de decizie iar pe de altă parte cele de execuţie, administrare, structură poate de fi diversă, de la o organizaţie la etc. alta Această în funcţie de specific, obiect de activitate, de voinţa părţilor fondatoare. Ea se manifestă în mod autonom, pe baza voinţei proprii a organizaţiei internaţionale în cauză, separat de manifestarea de voinţă a statelor care sunt membre ale organizaţiei în cauză. 8. În literatura juridică de specialitate s-a mai emis o ipoteză de lucru în sensul că o altă trăsătură definitorie a organizaţiilor internaţionale cu caracter guvernamental, ar fi „consensul” ca şi modalitate de adoptare de către organele de conducere ale acesteia. Cu altea deciziilor cuvinte, hotărârile organelor de conducere ale organizaţiei se iau pe baza consensului ca o manifestare de voinţă care nu implică supunerea la vot a deciziei care trebuie adoptată. Trebuie să arătăm că avem rezerve serioase faţă de o asemenea teorie, pentru mai multe argumente pe care vom expune în continuare. Un prim argument este acela că nu în toate,
nici măcar în majoritatea organizaţiilor internaţionale, nu există o asemenea practică a nesupunerii hotărârii votului ci adoptarea prin consens. De fapt, modalitatea de adoptare a hotărârilor este
146
prevăzută în actul de înfiinţare sau cel de organizare şi funcţionare al organizaţiei. În al doilea rând, o asemenea modalitate de adoptare a deciziilor nu reflectă în toate situaţiile o formă democratică vot care presupune tocmai odemanifestare deschisă, personală de a fiecărui membru al organului conducere în cauză. Consensul implică eliminarea discuţiilor şi a votului majoritar. În opinia noastră, consensul poate avea valoare şi este un mod acceptabil de adoptare a unor decizii în probleme generice cu caracter politic şi mai puţin în materia administrării şi conducerii unor organizaţii internaţionale al căror caracter politic este mult diminuat în favoarea unor activităţi practice, concrete administrative sau de altă natură aşa cum au ca şi obiect de activitate majoritatea acestora.
Putem concluziona cele expuse mai sus în sensul că aceste trăsături distincte diferenţiază organizaţiile internaţionale cu caracter guvernamental de celelalte organizaţii internaţionale.4
147
148
INDICE BIBLIOGRAFIC. Introducere
1. Este vorba despre Hotărârea nr. 100 din istoria Curţii – vezi Bogdan Aurescu – Avanscena şi culisele Procesului de la Haga, Editura Monitorul Oficial, Bucureşti, 2009.
O scurtă istorie. 1. Dumitra Popescu, Adrian Năstase, Florian Coman –
Drept internaţional public, Casa de editură şi presă „Şansa”, Bucureşti, 1994, pag. 13. 2. M. Hacman – Dreptul internaţional public şi privat, Editura Librăriei Ostaşului Român (Anton Roşca), Cernăuţi, 1924, pag. 22. 3. Dumitra Popescu, Adrian Năstase, Florian Coman – Op. cit., pag. 13. 4. Dumitra Popescu, Adrian Năstase, Florian Coman – Op. cit., pag. 13.
149
5. Vasile Emanuel – Noţiuni elementare de drept internaţional
public, Tipografia Geniului, Bucureşti, 1925, pag. 11 6. M. Hacman – Op. cit., pag. 31. Dumitra Popescu, Adrian Năstase, Florian Coman – Op. cit., 7. pag. 16-17.
Capitolul I. Dreptul internaţional public ca şi ramură de drept.
1. M. Hacman – Op. cit., pag. 5. 2. Stelian Scăunaş – Drept internaţional public, Editura All Beck; Bucureşti, 2002, pag. 7. 3. Valentin Constantin – Drept internaţional public,
Editura Universităţii de Vest, Timişoara, 2004, pag. 24. 4. Ştefan Herchi – Drept internaţional public, Editura convex, Oradea, 2001. 5. Ludovik Takacs, Marţian I Niciu – Drept internaţional public, Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 1976, pag. 21 6. Aurescu Alexandru– Drept Bolintineanu, Adrian Năstase, Bogdan internaţional contemporan, Editura
All Beck, Bucureşti, 2000, pag. 66. 7. Dumitra Popescu, Adrian Năstase, Florian Coman – Op. cit., pag. 45. 8. Valentin Constantin, Op. cit., pag. 287. 9. Grigore Geamănu – Drept internaţional contemporan,
Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1975, pag. 117. 10. Ion – Drept internaţional public, ediţia II-a, CasaDiaconu de editură şi presă „Şansa” Bucureşti, 1995,a pag. 8.
150
11. Alexandru Bolintineanu, Adrian Năstase, Bogdan Aurescu – Op. cit., pag. 18.
Capitolul II. Principiile dreptului internaţional public. 1. Alexandru Bolintineanu, Adrian Năstase, Bogdan Aurescu – Op. cit., pag. 53. 2. Stelian Scăunaş – Op. cit., pag. 46. 3. Alexandru Bolintineanu, Adrian Năstase, Bogdan Aurescu – Op. cit., pag. 60. 4. Stelian Scăunaş – Op. cit., pag. 31. 5. Dumitru Mazilu – Dreptul păcii. Tratat. Editura All Beck, Bucureşti, 1998.de renunţare la război ca instrument al 6. Tratatul general politicii naţionale a statelor – vezi Stelian Scăunaş – Op. cit., pag. 38. 7. Alexandru Bolintineanu, Adrian Năstase, Bogdan Aurescu – Op. cit., pag. 61. Capitolul III.
Statul în dreptul internaţional public.
1. Valentin Constantin – Op. cit., pag. 227. 2. Unii autori includ în aceste caracteristici şi capacitatea de a intra în relaţii cu alte state – Dumitra Popescu, Florian Coman – Drept internaţional public, Editura Ministerului de Interne, Bucureşti, 1993, pag. 43. 3. G. Meitani – Curs de drept internaţional public,
Editura Al. T. Doicescu, Bucureşti, 1930, pag. 16. 4. Dumitra Popescu, Florian Coman – Op. cit., pag. 45. 5. G. Meitani –Op. cit., pag. 44. 6. Ibidem, pag. 45.
151
7. Valentin Constantin – Op. cit., pag. 230. 8. Dumitra Popescu, Florian Coman – Op. cit., pag. 46. 9. Vasile Emanuel – Op. cit., pag. 77, care utilizează
criterii puterea.ca suveranitatea, forma de guvernământ sau 10. Valentin Constantin – Op. cit., pag. 244. 11. Tratatul de la Berlin din 1878 a recunoscut independenţa României, Serbiei, Bulgariei şi Muntenegrului iar Tratatul de la Versailles din 1918
recunoscut independenţa Cehoslovaciei şi a Poloniei. În 1992 Comunitatea Europeană a recunoscut independenţa Sloveniei şi Croaţiei – Vezi Dumitra tase, Florian Coman – Op. cit., Popescu, pag. 72. Adrian Năs 12. Există şi exemple contrare prin care o recunoaştere deja acordată a fost retrasă – Franţa care la 4 ianuarie 1918 a recunoscut Finlanda pentru ca la 14 octombrie acelaşi an să o retragă – Valentin Constantin, Op. cit., pag. 244. 13. Valentin Constantin – Op.cit., pag. 244. 14. Stelian Scăunaş – Op. cit., pag. 89. 15. Alexandru Bolintineanu, Adrian Năstase, Bogdan Aurescu – Op. cit., pag. 89. Capitolul IV: Teritoriul de stat.
1. Marţian I. Niciu – Drept internaţional public, E ditura Servosat, Arad, 1997, pag. 250. 2. Marţian I. Niciu – Op. cit., pag. 250. 3. Marţian I. Niciu – Op. cit., pag. 265. 4. Ibidem, pag. 272 – 273.
152
5. Dumitra Popescu, Adrian Năstase, Florian Coman – Op. cit., pag. 148.
juridic extraatmosferic şi al corpurilor cereşti. Capitolul
V.
Regimul
al
spaţiului
1. Marţian I. Niciu – Introducere în dreptul internaţional spaţial, Editura Piramida, Craiova, 1992. 2. Constantin Andronovici – Dreptul internaţional şi cosmosul, Editura Junimea, Iaşi, 1981. Op. cit., pag. 47. 3. 4. Marţian Ibidem. I. Niciu – 5. Marţian I. Niciu – Op. cit., pag. 47. Capitolul VI. Zone teritoriale cu regim special.
1. Dumitra Popescu, Adrian Năstase, Florian Coman – Op. cit., pag. 154. 2. Ibidem, pag. 155. 3. Pe porţiunea cuprinsă între localitatea Ulm din Germania şi gurile Dunării de la Marea Neagră. 4. Aceste state sunt în ordine de la aval spre amonte: Germania, Austria, Cehia,
Ungaria,
Slovacia, Serbia, Bulgaria, România şi Ucraina. 5. Dumitra Popescu, Adrian Năstase, Florian Coman – Op. cit., pag. 201. 6. Dumitra Popescu, Adrian Năstase, Florian Coman – Op. cit., pag. 201.
7. Convenţia a fost semnată la Montreux în Elveţia – vezi Grigore Geamănu, Op. cit., pag. 561
153
8. Aceste limite se referă la tonajul navelor şi la natura armamentului aflat la bord. 9. Este evident că aceste date nu mai sunt actuale având navale. în vedere dezvoltarea de azi a tehnologiei 10. Grigore cit., pag. 566. Geamănu – Op. 11. Ibidem, pag. 596. 12. Convenţia din 1958 asupra dreptului mării prevedea
ca şi criteriu adâncimea în metri şi posibilitatea tehnică de exploatare a fundului mării în timp ce Convenţia din 1982 prevede ca şi criteriu distanţa de 200 mile în larg cu posibilitatea excepţională de extindere dar nu mai departe de 350 mile de la liniai de bază – vezi în acest sens Dumitra Popescu, Adrian Năstase, Florian Coman – Op. cit., pag. 192.
Capitolul VII. Populaţia în dreptul internaţional public.
1. Ludovic Takacs, Marţian. I. Niciu – Op. cit., pag. 94. 2. Acest tratat de pace s-a încheiat între Rusia şi Turcia în anul 1774 – vezi Ibidem, pag. 95. 3. Aceste prevederi au fost incluse şi în tratatele de pace
încheiate Otoman cu Serbia, Grecia şi Bulgaria 4. Înde Imperiul acest sens este semnificativă activitatea Tribunalului Penal Internaţional de la Haga pentru judecarea criminalilor de război din fosta Iugoslavie. 5. Stelian Scăunaş – Op. cit., pag. 131. 6. În acest sens, a se vedea anexa nr. 1. 7. Grigore Geamănu – Op. cit., pag. 442. 8. Vezi Convenţia cu privire la cetăţenia femeii măritate, adoptată de Organizaţia Naţiunilor Unite prin Rezoluţia nr. 1040 (XII) din 1957 – vezi Grigore Geamănu – Op. cit., pag. 443.
154
Capitolul VIII. Dreptul tratatelor
1. Ion Diaconu – Tratat de drept internaţional public, Vol.I, EdituraHerchi Lumina Lex, Bucureşti, 87. 8. 2002, tratatelor, Op. pag. cit, pag. 2. Ştefan – Dreptul 3. Legea lui Manu – Op. cit. 4. Grigore Geamănu – Op. cit., pag. 68. 5. Istoria dreptului românesc, Vol. I, Editura Academiei
Republicii Socialiste România, Bucureşti, 1980, pag. 80 . 6. Constituţia României, Regia Monitorului Oficial al României, Bucureşti, 1993. 7. A se vedea în acest sens art. 4 din Legea nr. 4 din 1991 privind încheierea Bolinineanu, şi ratificarea Adrian tratatelorNăstase, internaţionale vezi Alexandru Bogdan– Aurescu – Op. cit., pag. 376. 8. Ibidem, pag. 37. 9. Ibidem, pag. 47.
Capitolul internaţionale.
IX:
Soluţionarea
diferendelor
1. Ludovic Takacs, Marţian I. Niciu – Op. cit., pag. 260. 2. Aurel Preda Mătăsaru – Tratat de drept internaţional
public, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2007, pag. 247. 7. Grigore Geamănu – Op. cit., pag. 291. 8. Marţian I. Niciu – Op. cit., pag. 335. 9. Grigore Geamănu – Op. cit., vol. II, 1983, pag. 391. 10. Alexandru Bolintineanu, Adrian Năstase – Op. cit., pag. 132. 11. Aurel Preda Mătăsaru – op. cit., pag. 248. 12. Ibidem, pag. 249. 13. Ibidem, pag. 173 – 189.
155
14. Ion M. Anghel - Op. cit., pag. 277– 278.
Această opinie o exprimăm în contradictoriu cu Grigore Geamănu – op. cit., pag. 410. 15.
12. Geamănu – Op. cit., cit., pag.pag. 416 253. şi urm. 13. Grigore Aurel Pred a Mătăsaru – Op. 14. Ibidem, pag. 254. 15. Alexandru Bolintineanu, Adrian Năstase, Bogdan Aurescu – Op. cit., pag. 203. 16. Ibidem, pag. 206. Capitolul X. Dreptul umanitar.
1. Herchi Stefan umanitar. Reguli purtare a – Drept războiului, Editura Convex Oradea, 2005,depag.6 . 2. Herchi Stefan – Dreptul dezarmării, Editura Convex, Oradea, 2007.
3. Se apreciază că primul tratat internaţional din domeniul dreptului umanitar este cel semnat la Munster în anul 1648 – vezi Ionel Cloşcă – Dreptul umanitar şi noua ordine internaţională, Editura Militară, Bucureşti, 1978, pag. 20. 4. Valentin Constantin – Op. cit., pag. 458 şi urm. 5. G. Meitani – Op. cit., pag. 397. 6. Semnat la 27 august 1928, mai este cunoscut şi sub denumirile de Noul Pact al Păcii, Pactul de la Paris sau
Pactul de punere în afara legii a războiului, vezi Gheorghe Sofronie – Note şi idei sistematizate de drept internaţional public, Curs litografiat la Universitatea din Cluj, 1935, pag. 345. 7. Gheorghe Sofronie – Op. cit., pag. 395. 8. Nicolae –Drept umanitar, Editura Lumina Lex,Purdă Bucureşti, 2004,internaţional pag. 117. 9. Herchi Stefan – Op. cit., 2005, pag. 77. 156
10. Herchi Stefan – Op. cit., pag. 65 – 66.
Capitolul XI. Dreptul diplomatic şi consular.
1. Insuşi actul stabilirii relaţiilor diplomatice poate constitui un astfel de act de recunoaştere internaţională – n.a. 2. Ion M. Anghel – Dreptul diplomatic, Editura
Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1984, vol. I, pag. 53. 2. R. G. Feltham Introducere în dreptul şi practica diplomaţiei, Editura All,–Bucureşti, pag. 3. 3. Traian Chebeleu – Drept diplomatic şi consular, Editura Universităţii din Oradea, Oradea, 2000, pag. 287. 4. Traian Chdebeleu – Op. cit., pag. 191 şi urm. 5. Ibidem, pag. 337. 6. Ion M. Anghel – Dreptul diplomatic şi consular, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2002, pag. 137 şi urm. 8. Traian Chebeleu –Op. cit., pag. 162. 9. Ion M. Anghel – Op. cit., pag. 389.
Capitolul XII. Infracţiuni internaţionale. 1. Grigore Geamănu – Dreptul internaţional penal şi infracţiunile internaţionale, Editura Academiei Republicii
Socialiste România, Bucureşti, 1977, pag. 33. 2. Stefan Herchi, Mihai-Andrei Bălan – Terorismul internaţional, Editura Convex,
Oradea, 2009.
157
3. Dumitru Virgil Diaconu – Terorismul. Repere juridice
şi istorice, Editura All Beck, 179 şi urm.
Bucureşti, 2004, pag.
4. Ludovic Takacs, Marţian I. Niciu – Op. cit., pag. 116.
Capitolul XII. Organizaţii Internaţionale. 1. Stefan Herchi – Organizaţii internaţionale, Editura urm. Agora Oradea, 2008, pag. 5 şi 2. Ion Diaconu – Op.cit., pag. 227. 3. Stelian Scăunaş – Op. cit., pag. 104 – 105. 4. Anton Florin Boţa, Ştefan Herchi – Finanţe şi Convex Oradea, organizaţii internaţionale, Editura 2003, pag. 233 şi urm. 5. Philippe Moreau Defarges – Organizaţiile European, internaţionalecontemporane, Institutul Bucureşti, 1998, pag. 5.
158
INDEX
Aix –Chapelle la – Alexandru Ioan Cuza Algeria Alsacia Amenophis al IV-lea Anglia Atlantic Austria Austro-Ungaria Babilon
10
37 20 10 6 37 8 45 37
Barcelona Balcani Belgia Belgrad Beltul Mic Beltul Mare
6 143 61 10 37 62 63 63
Berlin Bosfor
70 63
Banca Mondială
159
Briand-Kellog Budapesta Burnaburias al III-lea
29, 94, 107 62 6
Canada Cehoslovacia China
53, 64 42, 45 6 Conferinţa pentru Iugoslavia 41 Congo 37 Consiliul de Securitate 30, 103, 143 Corporaţia Financiară Internaţională 143
Curtea Internaţională de Justiţie de la Haga 3, 14, 15, 16, 36, 94, 95, 104, 135
Curtea permanentă de arbitraj 100, 102, 103 Dardanele a Dunăre Estrada Ecuador Egipt Elveţia Europa Evian
63 9, 51, 62, 63 41 41 6, 64 9, 38, 44 8, 10, 33, 63, 69 20
Flandra
10 Fondul Monetar Internaţional 143 10, 20 Franţa Francisco de Vitoria 8 Francisco Suarez 8 Geneva
53, 130, 131, 135, 136
160
Germania Gibraltar Golful Sfântul Laurenţiu
45, 46, 102 63 53
Grecia
7
Hanovra Haga
37 94, 97, 99, 100, 108, 130 6, 80 33 10 8
Hattuşil al III-lea Helsinki Hubertsburg Hugo Grotius
Imperiul roman 7 Imperiul Otoman 27, 70 India 6, 44 Indonezia 44 Institutul de Drept Internaţional 41 Iosip Broz Tito 44 Iugoslavia 44, 45, 95, 102 Jamaica
53
Jawaharlal Nehru
44
Kiel Kosovo Kuciuk-Kainargi
64 27 10, 70
Liga Naţiunilor Luxemburg Manu Magelan
70, 102 37 6, 80 63
161
Marea Mediterană Marea Neagră Marea Nordului
8 3, 9, 53, 63, 64 63
Mexic Moldova Montego Bay Montreal
41 37 53, 66 130, 135
NATO Neufchatel New York Nimegue
43 37 136 10
Norvegia
Nürnberg Nyon
101, 102
37 135
Olanda Oleron
37 8 Organizaţia pentru Eliberarea Palestinei 19, 20, 42, 143 Organizaţia Naţiunilor Unite 19, 28, 30, 33, 56, 80, 97, 102, 103, 104, 133, 136, 143, 145 141 Organizaţia Organizaţia Statelor Statelor Arabe Exportatoare de Petrol 141 Organizaţia Unităţii Africane 141 Orient
5, 6
Pacific Panama Paris Petre Roman
54 64 10, 70, 136 42
Pirinei Platon
10 7
162
Polonia Polul Nord Polul Sud
42 64, 65 64
Prusia
10, 37
Ramses al II-lea Rinul Roma
România Rusia Ryswick
6, 80 63 7, 8, 131 3, 40, 42 58, 64, 141 10
Spania SD SS Statele Unite ale Americii Suedia Sukarno Sund Suez
10 102 102 29, 58, 64, 107, 141 37 44 63 64
Tel-Amarna Tobar Tokyo
Ţara Românească
6 41 101, 130, 135 43 40, 63 37
Valahia Vespasian Pella
37 136
Versailles
45
Tratatul de la Varşovia Turcia
163
Viena
Ucraina UNESCO Ungaria
Uniunea Sovietică Utrecht Washington Westfalia Wisby
10, 70, 81, 86, 88, 117, 122, 127, 135, 3 112 42 38, 45 10 64 10 8
164
BIBLIOGRAFIE 1. 2. 3. 4.
5. 6. 7. 8.
Ion M. Anghel – Dreptul diplomatic, Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti, 1984 Ion M. Anghel – Dreptul diplomatic şi consular, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2002, Bogdan Aurescu – Avanscena şi culisele Procesului de la Haga, Editura Monitorul Oficial, Bucureşti, 2009. Alexandru Bolintineanu, Adrian Năstase, Bogdan Aurescu – Drept internaţional contemporan, Editura All . Beck, 2000 AntonBucureşti, Florin Boţa, Ştefan Herchi – Finanţe şi organizaţii internaţionale, Editura Convex Oradea, 2003. Constantin Andronovici – Dreptul internaţional şi cosmosul, Editura Junimea, Iaşi, 1981 Traian Chebeleu – Drept diplomatic şi consular, Editura Universităţii din Oradea, Oradea, 2000. Valentin Constantin – Drept internaţional public, Editura Universităţii de Vest, Timişoara, 2004.
165
9.
Philippe Moreau Defarges – Organizaţiile internaţionale contemporane, Institutul European, Bucureşti, 1998.
10. Ion Diaconu 11. 12. 13.
– şi Drept public,1995. ediţia a II -a, Casa de editură presăinternaţional „Şansa” Bucureşti, Ion Diaconu – Tratat de drept internaţional public, Vol.I, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2002. Dumitru Virgil Diaconu – Terorismul. Repere juridice şi istorice, Editura All Beck, Bucureşti, 2004. Vasile Emanuel – Noţiuni elementare de drept internaţional public, Tipografia Geniului, Bucureşti, 1925.
14. R. G. Feltham 15.
– All, Introducere diplomaţiei, Editura Bucureştiîn dreptul şi practica Grigore Geamănu – Drept internaţional contemporan, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, vol. I şi II,
1975. 16. Grigore Geamănu – Dreptul internaţional penal şi
17.
infracţiunile internaţionale, Editura Academiei Republicii Socialiste România, Bucureşti, 1977. M. Hacman – Dreptul internaţional public şi privat,
18.
Editura Ostaşului Român (Anton Roşca), Cernăuţi, Librăriei 1924. Ştefan Herchi – Dreptul tratatelor, Editura Convex, Oradea, 1995.
19.
Ştefan Herchi – Drept internaţional public, Editura
convex, Oradea, 2001. 20. Ştefan Herchi – Organele diplomatice interne – Editura Convex, Oradea, 2009. 21. Ştefan Herchi – Organizaţii internaţionale – Editura Agora Oradea, 2008.
166
Bălan – Terorismul internaţional, Editura Convex, Oradea, 2009.
22. Stefan
Herchi,
Mihai-Andrei
23. Herchi Stefan - Drept umanitar. Reguli de purtare a
Editura Convex Oradea, 2005.Editura Convex, Herchi Stefan 24. războiului, – Dreptul dezarmării, Oradea, 2007. 25. Jim Marrs – Guvernarea din umbră, Editura Curtea 26. 27. 28. 29. 30. 31.
32. 33.
Veche, Bucureşti, 2009 Dumitru Mazilu – Dreptul păcii. Tratat. Editura All Beck, Bucureşti, 1998. G. Meitani – Curs de drept internaţional public, Editura Al. T. Doicescu, Bucureşti, 1930. Aurel – Tratat de drept public, Preda EdituraMătăsaru Lumina Lex, Bucureşti, 2007.internaţional Marţian I. Niciu – Introducere în dreptul internaţional spaţial, Editura Piramida, Craiova, 1992. Dumitra Popescu, Florian Coman – Drept internaţional public, Editura Ministerului de Interne, Bucureşti, 1993. Dumitra Popescu, Adrian Năstase, Florian Coman – Drept internaţional public, Casa de editură şi presă „Şansa”, Bucureşti, 1994. Stelian Scăunaşti,–2002. Drept internaţional public, Editura All Beck; Bucureş Gheorghe Sofronie – Note şi idei sistematizate de drept internaţional public, Curs litografiat la Universitatea din Cluj, 1935
34. 35. 36.
Ludovik Takacs, Marţian I Niciu – Drept internaţional public, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1976. Constituţia României, Regia Monitorului Oficial al României, Bucureşti, 1993. Istoria dreptului românesc, Vol. I, Editura Academiei Republicii Socialiste România, Bucureşti, 1980,
167
37. Legea lui Manu, Editura Chrater B.S.R.L. 38. Magyar Hadviselt Zsidók Aranyalbuma, 1941,
Hegedüs Márton (Albumul de aur al veteranilor de război evrei).
168
SUMAR
Argument
1
O scurtă istorie
5
Anexa nr. 1
10
Capitolul I. Dreptul internaţional public ramură de drept
11 13 17 18
A. Izvoarele de drept B. Metoda de reglementare
C. Subiecţii dreptului internaţional public Capitolul II. Principiile dreptului internaţional public 1. Principiul egalităţii suverane 2. Principiul autodeterminării
23 25 27
28 3. Principiul neamestecului în treburile interne 4. Principiul nerecurgerii la forţa şi ameninţarea cu
169
30 forţa 5. Principiul soluţionării pe cale paşnică a diferendelor 31 internaţionale
6. Principiul”pacta sunt servanda” Anexa nr. 1
32 33
35 Capitolul III. Statul în dreptul internaţional public 1. Forme de organizare statală 35 39 2. Recunoaşterea statelor şi a guvernelor 3. Aspecte particulare ale recunoaşterii internaţionale 42 4. Neutralitatea statelor
43
5. Succesiunea statelor
45
Capitolul IV. Teritoriul de stat
48 48 50 53
1. Generalităţi 2. Frontierele naţionale 3. Domeniul acvatic al statelor
Capitolul V. Regimul juridic al spaţiului extraatmosferic şi al corpurilor cereşti 55 1. Concepte şi definiri 2. Principiile dreptului cosmic Capitolul VI. Zone teritoriale cu regim special
1. Fluviile internaţionale 2. Strâmtorile şi canalele maritime 3. Regimul juridic al zonelor polare
4. Zona economică exclusivă 5. Regimul juridic al mării libere Capitolul VII. Populaţia în dreptul internaţional public
55 57 61 61 63 64 65 66 69
170
1. Prezentare generală 3. Cetăţenii
69 71 72
4. Străinii
73
2. Drepturile fundamentale ale omului
Anexa nr. 1 Capitolul VIII. Dreptul tratatelor
1. Generalităţi 2. Definirea tratatelor internaţionale şi elementele acestora
3. Încheierea tratatelor internaţionale
79 79 80 83
4. Rezerva la tratate 5. Aplicarea tratatelor
86 88 6. Intrarea în vigoare a tratatelor şi efectele acestora 89 Capitolul IX: Soluţionarea diferendelor internaţionale
1. Mijloacele paşnice cu caracter nejurisdicţional 2. Mijloace paşnice cu caracter jurisdicţional A. Arbitrajul internaţional B. Jurisdicţia internaţională
93 97 99 100 101
Capitolul X. Dreptul umanitar 105 1. Domeniul de reglementare al dreptului umanitar 106 107 2. Războiul ca şi instituţie de drept 3. Categorii de persoane protejate 109
4. Categorii de arme şi muniţii interzise de normele 110 internaţionale 5. Mijloace de purtare a războiului 111 6. Categorii de bunuri protejate Anexa
112 113
171
Capitolul XI. Dreptul diplomatic şi consular 1. Preliminarii
115 115
2. 3. Relaţiile Organelediplomatice diplomatice
116 118
4. Organele misiunilor diplomatice. 120 Structură şi personal 122 5. Atribuţiile şi funcţiile misiunilor diplomatice 6. Privilegii, imunităţi şi facilităţi asigurate misiunilor 123 diplomatice şi personalului diplomatic 128 Capitolul XII. Infracţiuni internaţionale 1. Preliminarii
128
2. 3. Terorismul Genocidul internaţional 4. Alte infracţiuni internaţionale
130 133 134
Capitolul XIII. Organizaţiile internaţionale
137
Indice bibliografic
149
Index
159
Bibliografie
165
Sumar
169
172
